Societate

SOCIETATE

Tăcerea aduce liniște

Antropologii numesc aeroporturile, gările, stațiile de autobuz, centrele comerciale non-locuri. Acestora li se opun insulele de tăcere (parcuri, grădini publice, lăcașuri de cult, cimitire), locuri în care sufletul se poate odihni.

Text: Pr. Fabian Măriuț

sociologii vorbesc despre „fobia de a tăcea”. Antropologul David Le Breton a scris despre „încercările de a lichida tăcerea”. La tot pasul – observă el – suntem acompaniați de variaţiuni sonore: muzica de fundal din staţiile de metrou, magazine, baruri, restaurante etc… A devenit aproape imposibil să mai beneficiem de o atmosferă reculeasă în orașele și satele noastre. Nici în casele noastre liniștea nu-și mai găsește locul. Atât televizorul din propria casă, ori cel de la vecini, ori traficul străzii par să pună capăt dorinţei firești de pace și liniște. Așa că atunci când suntem departe de zgomot, la munte ori la câmpie, aproape că suntem dezorientaţi și înfricoșaţi.

În plus, conectarea la fluxul permanent de cuvinte și sunete furnizate prin mijloacele de comunicare în masă ne forţează de a nu mai fi singuri, reculeși, tăcuţi, liniștiţi. Beţia cuvintelor ne răpește odihna. Totuși, nostalgia tăcerii și a liniștii nu poate fi înfrântă.

Timpul Postului Mare e un timp de tăcere. Cartea lui Qohelet ne spune că „este un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi”. Acest lucru l-au înţeles atât de bine pustnicii. Isac de Ninive afirma: „Iubește tăcerea, căci limba nu este în stare să descrie roadele sale.” Retragerea în deșert i-a ajutat pe pustnici să găsească o cale spre liniștea interioară. Singurătatea, fuga de ispitele lumești le-a dat șansa de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu și de a fi tari în faţa ispitelor diavolului, care pot fi rezumate la cele șapte vicii capitale: lăcomia, desfrâul, zgârcenia, lenea, tristeţea, ura, invidia. Predicatorul dominican Guillaume Peyraut adăuga și al optulea viciu: bârfa. Bârfa este un zgomot deosebit de periculos, căci pleacă mereu de la o tulburare lăuntrică și de la dorinţa vădită sau ascunsă de a face rău cuiva. Tăcerea este calea de purificare a sufletului, a gândurilor, a sentimentelor.

Antoine de Saint-Exupéry ne invită să ascultăm tăcerea. „Locul în care spiritul își poate deschide aripile este tăcerea.” În tăcerea unei priviri luminoase, a unui cuvânt plin de iubire, a unei mângâieri este mereu posibilă reînnoirea drumului vieţii care trece prin suișuri și coborâșuri, prin monotonia obișnuinţei, ori prin atât de vehiculatul „déjà vu”.

Ascultarea tăcerii îi ajută pe soți să se apropie unul de altul, îi ajută pe fiecare în parte să se golească de sine, pentru a-l primi și respecta mereu pe celălalt ca pe un mare dar.