Cateheze pentru Postul Mare

Cateheze PeNtRUCateheze PeNtRU PoStUl MaRePoStUl MaRe

Text: Pr. Gabriel Anghel

„Liturghiile noastre ne oferă în fiecare duminică Cuvântul domnului înviat, ne hrănesc cu Pâinea euharistică, cu vinul cel nou al duhului, adică viața divină a lui Isus, pentru ca noi să devenim «pâine bună» pentru frații și surorile noastre și să știm să-i iubim, așa cum domnul ne iubește pe noi.” (îPs Aurel Percă, scrisoare la începutul Anului Pastoral 2020-2021)

Rezumatul catehezelor propuse pentru timpul Postului Mare în Anul Pastoral 2020-2021 dedicat Liturgiei

1. Anul liturgic

Cu tema anului liturgic intrăm în sfera timpului sacru, timp care pentru noi este însuși Cristos cu manifestarea misterelor sale.

Constituţia Liturgică Sacrosanctum Concilium dedică întreg capitolul V anului liturgic. Anul liturgic este unul dintre elementele constitutive ale cultului divin după Euharistie, sacramente, sacramentalii și Liturgia orelor. De fapt, întreaga liturgie se desfășoară în ambitusul temporal, mai exact al anni circulum. Pe de altă parte, prin celebrarea liturgică, timpul devine an liturgic, adică an în care se celebrează și se face prezent Cristos însuși. În alte cuvinte, timpul liturgic, caracterizat de circularitate, permite Bisericii să retrăiască prin liturgie întreg misterul lui Cristos de la Întrupare până la parusie.

De reţinut: 1. Expresia „anul liturgic” e de origine tardivă, din secolul al XXlea. A apărut pentru prima dată la abatele benedictin de Solesmes, Dom Prosper Gueranger, în cartea sa L’Année Liturgique, începută în 1841. Apoi, sintagma „anul liturgic” a fost popularizată intens de un alt exponent de seamă al mișcării liturgice, Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediator Dei (1947), urmând a fi consacrată pentru totdeauna de Conciliul Vatican II (1962-1965). 2. Pentru Biserica de la început, anul liturgic începea cu singura și cea mai mare sărbătoare, Paștele (Adventul nu exista încă), pentru că Învierea lui Cristos constituie un nou început. Acest fapt coincidea cu uzanţa ebraică care vedea în Paște și în luna în care cădea Paștele (Nisan, martie) începutul unei noi ere, după porunca Domnului: „Luna aceasta (Nisan, martie) să fie pentru voi începutul lunilor; ea să fie pentru voi întâia între lunile anului!” (Exod 12, 2). Un argument întăritor al acestei viziuni era faptul că Paștele cădea în martie, când se considera că Dumnezeu a creat lumea. Mai mult, diverse calendare, inclusiv cel roman (până la calendarul iulian din 46 î.C.), începeau cu luna martie.

Biserica a considerat începutul anului liturgic cu Adventul destul de târziu, în secolul al XIII-lea, fapt pe care îl datorăm urmașilor Sfântului Francisc de Assisi, cel care a popularizat un alt obicei drag lui de dinaintea Crăciunului, presepiul. Urmașii săi, cu precădere Haymo de Faversham († 1243), au dus la următorul nivel și au răspândit în toată lumea sistematizarea și simplificarea liturgică începută de Inocenţiu al III-lea, cu al său Missale Plenum. În Breviarul franciscan întâlnim pentru prima dată începutul anului liturgic cu Adventul, mai apoi și în Liturghierul lor (Ordo indutus planeta); breviarul și liturghierul franciscan au devenit romane cu Papa Nicolae al III-lea, iar papii le-au luat cu ei când au plecat în exilul din Avignon (1309-1377) și mai apoi s-au răspândit în toată lumea împreună cu uzanţele lor. 3. Anul liturgic este împărţit în temporal (timpul Adventului, al Crăciunului, al Postului Mare, Timpul Pascal și timpul de peste an) și sanctoral (sărbătorile sfinţilor și ale Sfintei Fecioare Maria). Triduumul Pascal (Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare cu Vigilia Pascală până la Vesperele II ale Duminicii Învierii) constituie culmea anului liturgic.

2. Duminica

La nr. 102 și 106, Sacrosanctum Concilium ne vorbește despre

importanţa și precedenţa pe care liturgia o atribuie Duminicii întrucât este recurenţa săptămânală a Paștelui, așa încât, pe cât posibil, „să nu se așeze înaintea ei nicio altă solemnitate afară de cazul că este de cea mai mare importanţă, deoarece duminica este fundamentul și nucleul întregului an liturgic”. Ea este o sărbătoare primordială a creștinismului, pecetluită cu învierea și apariţiile lui Cristos (In 20,11-18; Mt 28,9-10; Lc 24,13-15. 36-43; In 20, 26-29), devenind prima zi a săptămânii, ziua noii creaţii și ziua a opta, ziua desăvârșirii escatologice.

De reţinut: 1. Numele de „duminică” vine de la sintagma Dies Domenica din Apocalipsul Sf. Ioan, Ap 1, 9-10 (traducerea în latină a expresiei Kyriake hemera), care înseamnă zi domnească, a Domnului, întrucât Domenica este folosită ca adjectiv. Aceeași expresie o găsim mai apoi și în scrierea din secolul I Didaché (14,1), răspândindu-se ulterior sub această formă în toată lumea. 2. De ce duminica s-a consacrat încă din primele timpuri ca sărbătoare primordială a creștinilor? Pentru că duminica este „ziua pe care a făcut-o Domnul” (Ps 118, 24) pentru om prin învierea lui Isus Cristos din morţi. Duminica, și nu altă zi! Pentru că duminica, după învăţătura Apostolilor, se aduna comunitatea, Biserica pentru a sărbători în numele și cu forţa Celui Înviat. Astfel, duminica devenise sinonim cu tabloul fascinant și incredibil descris de Faptele Apostolilor: „erau stăruitori în învăţătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune” (Fap 2,42) și „erau o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Tabloul comuniunii perfecte în Domnul nu ar fi fost cu siguranţă nici veridic, nici viabil dacă nu ar fi existat credinţa că duminica este ziua prin excelenţă în care se trăiește, prin citirea Scripturii și Euharistie, memorialul întregului plan de mântuire care a culminat în învierea Domnului Isus Cristos (Mc 16,1-7; Mt 28,1; Lc 24,1; In 20,1). Duminica se schiţează așadar atât ca ziua Domnului, cât și ca ziua Bisericii și ziua omului. 3. Pentru creștinii din primele secole, nici nu se punea problema ca duminica să nu fie sărbătoare de poruncă. Didaché, Sfântul Iustin, Tertulian și Didascalia Apostolilor ne dau mărturii foarte grăitoare cu privire la aceasta. Creștinii considerau participarea lor la Paștele săptămânal și la Euharistie, sacramentul unităţii, o obligaţie gravă, pe care o împlineau uneori chiar cu preţul propriei lor vieţi (a se vedea exemplul martirilor din Abitinia și al multor altor mărturisitori). Dar pe măsură ce numărul de convertiri crește, se observă o delăsare a vieţii de credinţă. Deja la Conciliul de la Elvira (~ 306) avem o primă lege locală care stabilește că cel care nu participă 3 duminici la rând la adunare să fie excomunicat pentru scurt timp. Prima lege oficială valabilă pentru întreaga Biserică cu privire la obligativitatea duminicii sub incidenţa păcatului de moarte apare abia în Codul de Drept Canonic din 1917, canonul 1248.

3. Părțile Sfintei Liturghii

„La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului și Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare” (Sacrosanctum Concilium 47).

De reţinut: 1. Sfânta Liturghie este Jertfa Noului Testament, în care Domnul nostru Isus Cristos, sub chipul pâinii și al vinului, se jertfește Tatălui său ceresc, prin mijlocirea preotului, spre sfinţirea și mântuirea sufletelor noastre.

Scopul Sfintei Liturghii este de a-l preamări pe Dumnezeu, de a-i aduce mulţumire pentru binefacerile sale, de a dobândi iertarea păcatelor noastre și de a-i cere lui Dumnezeu harurile trebuincioase mântuirii noastre și lumii întregi. 2. Sfânta Liturghie este împărţită în două mari părţi: - LITURGIA CUVÂNTULUI, prin care Dumnezeu hrănește sufletele noastre cu al său Cuvânt cuprins în Cărţile Sfinte ale Vechiului și Noului Testament. - LITURGIA EUHARISTICĂ, prin care se reactualizează jertfa Domnului Cristos și unde primim ca hrană Trupul și Sângele său în Sfânta Împărtășanie.

4. Spațiul liturgic

La început, creștinismul nu a avut locuri publice, oficiale de cult, deoarece existau două probleme: 1) persecuţiile și 2) creștinii repudiau ideea de elemente fixe (chiar dacă aceasta i-a costat acuze de ateism și impietate, căci ce fel de religie obscură e cea care nu are templu, altar și jertfă?) pentru a nu fi confundaţi cu păgânii, în special cu adepţii lui Mithra.

De reţinut: 1. Începând cu primii creștini, care nu aveau nici templu, nici altar, nici jertfă din cele văzute, materiale, s-a răspândit profunda convingere că altarul este însuși Cristos, preot, miel și în același timp altar de jertfă (Evr 4,14; 13,10; Ap 5,6). În zilele noastre, despre această convingere ne vorbește unul dintre cele mai strălucitoare și rare rituri, Ritul dedicării altarului și bisericii. În cadrul ritualului, altarul este uns cu sfânta crismă, și cine este CEL UNS? 2. Cum s-au născut bisericile creștine ca spaţiu de cult? Răspunsul stă în faptul că religia creștină nu a renunţat niciodată în totalitate la semnele vizibile, materiale: în definitiv, fără materia pâinii și a vinului ar fi fost imposibilă Euharistia; apoi, au existat dintotdeauna locuri stabile de întâlnire pentru celebrarea Euharistiei, fie ele catacombe sau case simple, denumite domus ecclesiae, după cum erau cele în care predica și celebra sacramentul unităţii Apostolul Paul când mergea în diferite comunităţi.

În aprofundarea spaţiului sacru vom lua ca referinţă biserica, locul care prin sacralitate și prin arhitectură facilitează întâlnirea dintre Dumnezeu și om și care în mare e compusă din: - prezbiteriu, zona în mod voit deosebită, de o importanţă majoră, delimitată prin înălţare faţă de restul locului de cult, unde găsim altarul, amvonul, tabernacolul și sedes-ul, catedra celebrantului principal; - nava, locul unde stau credincioșii.

5. Elemente simbolice în liturgie

Din cauza faptului că cele mai multe dintre elementele simbolice erau în Imperiul Roman semnul idolatriei, la început Biserica a refuzat categoric să le folosească în celebrările liturgice. Ulterior, acestea și-au găsit locul propriu în liturgie.

De reţinut: 1. Tămâia

Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în secolul al IX-lea sub influenţa liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influenţată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar și la Laude în timp ce se cânta Benedictus și la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face și în prezent.

Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă și simţul mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la celebrările liturgice.

2. Lumina

La Roma, primul document care vorbește despre șapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staţionale datează din secolele VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior.

Deosebit de impresionant este simbolul din ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi).

Lumânările însoţesc nenumărate celebrări liturgice: la Botez, la Prima Împărtășanie, Mir, sfinţiri și consacrări, căsătorii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini la altar, în faţa icoanelor și statuilor, în faţa tabernacolului.

3. Apa

Apa binecuvântată a cunoscut și cunoaște o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane și lucruri cu intenţia de a fi purificate și de a îndepărta influenţa celui rău: sunt stropite obiecte de cult, case, lăcașuri de cult, ogoare etc. După secolul al VI-lea în apă se introducea și sare când era binecuvântată, imitându-se gestul lui Elizeu (2Rg 2,20-22).

Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul Botezului. În jurul secolului al IX-lea, când fântâna pentru abluţiuni a dispărut din faţa bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apă sfinţită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit și care poate înlocui ritul penitenţial; au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfinţită la intrarea în biserici, pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicală.

4. Untdelemnul

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor și Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14). Episcopul sfinţește în Joia Mare la Liturghia de dimineaţă untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor și sfânta crismă. Sfânta crismă se folosește în riturile de consacrare: preoţi, episcopi, abaţi, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez, ca și la sacramentul Confirmaţiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unși bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificaţiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, învestire (prin botez, omul, devenit mădular al Trupului lui Cristos, devine părtaș la demnitatea lui de rege, preot și profet), întărire sufletească împotriva forţelor răului, vindecare trupească și sufletească.