România Mare, nr. 1560

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

A pleca înseamnă a muri puțin? Probabil, dar mai mult ca sigur că a muri înseamnă a pleca mult.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Prăbușirea României, de la Adrian Năstase la Iohannis, Orban și Ciolacu

Lupta oarbă pentru Putere (3)

Motto: ,,Era uşor să-ţi dai seama ce era greşit, greu era să-ţi dai seama ce era bine”. Mihail Gorbaciov – ,,Memorii” Nu o dată am elogiat meritele sistemului socialist în dezvoltarea României. Pentru mine, nu există nici o îndoială – atunci, începînd cu finalul lui Gheorghiu Dej și continuînd cu întreaga ,,Epocă de Aur” a României lui Nicolae Ceaușescu, a fost perioada de maximă dezvoltare și de înflorire a României.

Dar, trebuie să recunosc că, în anii ’90, nici măcar eu nu vedeam lucrurile așa – iar majoritatea populației, aflată sub mirajul Occidentului și al ,,capitalismului”, NU mai dorea comunism, nu mai dorea întoarcerea către o formulă intermediară, inteligentă, care să preia ceea ce a fost bun înainte. De fapt, Mihail Gorbaciov are dreptate: ,,Era uşor săţi dai seama ce era greşit, greu era să-ţi dai seama ce era bine”.

Pe acest fond s-a acceptat înrobitoarea aderare, plină de sacrificii – și cu prea puține asigurări că nu vom fi călcați în picioare. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Două țoape!

Au avut lumea la picioare, sau poate că așa și-au închipuit ele. Una a plecat de bunăvoie din scaunul de președinte de partid și de premier, doar în urma unei scurte discuții cu ,,piețarul” pus șef peste social-democrați. Se dă intelectuală și cică scrie articole în presa străină, pentru că aici orice tîmpit și-ar da seama că nu ea este cea care își scrie materialele. Se bucură de un statut de ,,fostă” premier, permanent blondă, semnînd ceva ce niciodată nu ar fi în stare să scrie. A doua și-a înfipt dinții în scaunul de primar și ține de el cu putere. Nu se lasă așa usor înfrîntă, își face

Moțiunea de cenzură a fost precedată și este sprijinită logistic de marșuri, demonstrații și mitinguri menite să aducă tensiunea socială la punctul de explozie. Cum altfel aș putea interpreta acțiunile unor lideri sindicali, care și-au creat propriile trupe de șoc, fac politică de extremă dreaptă, pe față, încălcînd legea, și speculează în mod grosolan durerile reale ale muncitorilor, funcționarilor, cadrelor medicale și profesorilor din România? Zilnic primesc la revistele pe care le conduc sute de telefoane și de scrisori care, invariabil, întreabă aceleași lucruri: oare acești lideri inventați peste noapte, Victor Ciorbea, Miron Mitrea și alții din aceeași făină, nu au nici o meserie? Oare grija lor nu trebuie să fie în fabrică sau în întreprindere, ori la furnizorii de materii prime, sau pentru căutarea unor piețe de desfacere? Oare e moral ca ei să facă presiuni asupra Guvernului pentru a negocia, după care, în cîteva minute, să plece cu un aer de vedete furioase, trîntind ușa în nasul premierului Văcăroiu? Atît de infatuați și de prost-crescuți sînt oare și liderii sindicatelor americane, de pildă, adică își permit ei să-l joace pe degete, să-l țină în șah și să-l lovească cu ușa pe șeful Executivului de la Casa Albă, care este Bill Clinton? La troica moțiunii au fost înhămați însă și unii studenți, ca tabloul nemulțumirilor sociale să pară complet. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (17 decembrie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului) poze cu un birou gol și rîde de pensionarii care încă o regretă. Parcă le văd… două prietene bune – una care trona în Piața Victoriei, cealaltă, undeva, mai jos de Cercul Militar. Două blonde, care împreună nu se ridică nici măcar pînă la glezna blondei lui Băsescu, își asigură un viitor strălucit pe temelia unui trecut extrem de profitabil. Prima – aia care se dă scriitoare – trăiește într-o casă scumpă, mare și luxoasă, pe măsura averii ei. Nu are loc pe liste, dar poate că nici nu o mai interesează. S-a gîndit, probabil, că o să devină o a doua ,,Scarlett OʼHara”, și va lăsa mult în urmă ,,Pe aripile vîntului”, scriind ,,Pe aripile banilor furați”. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Toamna în Bucovina“, tablou de Anca Bulgaru

Nu mi-s flori de ger la geamuri Nu mi-s flori de ger la geamuri ci sînt lacrimi de demult cerbii se-mpletesc în ramuri trec procesiuni de cult Ramătul de oi la stînă frînge brazii de mijloc sfîntă datină română poate că ne-aduci noroc Nufăr cosmic se desface în calende bătrînești și-n misterii mithriace Îți e poftă să jertfești pentru-acest minut de pace toate dogmele lumești CORNELIU VADIM TUDOR, 1979

E greu să fii român fără harul lui Dumnezeu Pagina 10

Citiți și dați mai departe!

Pagina 16

NR. 1560 l ANUL XXXI l 27 OCTOMBRIE – 2 NOIEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Cristoiu Ion (fost comunist) insulta întregul popor român F Diktatul de la Strasbourg F Un alt „ciripitor“ năpîrlit în liberal: Radu Stroe F Stăm prost la raportul om/oaie F Stăm bine la raportul om/damigeană F „Academia Caţavencu“ îl batjocoreşte pe Ştefan cel Mare F Gangsterul Patriciu a pus laba pe Vila 19 PARTEA A II-A FTitlul săptămînii: „Moarta vrea portjartier“.

El a apărut în fiţuica lui Gugui, „Meridian Magazin“. E vorba de un caz petrecut la Craiova: cică o studentă a murit într-un accident, maică-sa şi soacră-sa au îmbrăcat-o la Morgă, dar au uitat să-i pună portjartier la ciorapi (?!), ceea ce a nemulţumit-o profund pe biata victimă care, de dincolo de mormînt, a trimis un mesaj printr-o învățătoare. Aceasta a venit la mama studentei şi i-a zis: „Ți-am visat azi-noapte fiica. Mi-a cerut să vin neapărat la dumneata şi să-ţi spun să-i dai de pomană un portjartier, fiindcă-i pică ciorapii“ (?!) F Am aflat ce înseamnă numele sectei ucigaşe AUM din Japonia. Reprezintă iniţialele lui Ardei Umplut. Iar gazul SARIN vine de la consumul excesiv al vinului Sarica Niculițel. F Plutonul turnătorilor Secu, care vor să-şi spele păcatele împroşcîndu-i pe alţii – a crescut recent cu un oarecare Radu Stroe.

Individul e un idiot sadea, a locuit și mai locuieşte şi acum pe Bd. Titulescu, nr. 121, prin bloc se dădea procuror, deşi nu terminase facultatea, pe alţii îi minţea că e marinar, dar, în realitate, era „ciripitor“ de meserie, în aşa fel încît, după 22 decembrie 1989, a fost arestat, nu se ştie însă prin ce miracol a scăpat și dus a fost, adică s-a ascuns într-un bîrlog cîteva luni, pînă a trecut valul.

Ulterior, s-a înscris la liberali, păcălîndu-l pe Radu Cîmpeanu şi obținînd chiar o funcţie în Ministerul Transporturilor, unde s-a ocupat numai de potlogării. Am aflat şi cum a fost exclus R.S. din P.N.L: în turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din octombrie 1992, conducerea partidului lui Radu Cîmpeanu a dat un Comunicat către toţi simpatizanţii, pentru a vota cu cine cred aceştia de cuviinţă, dar maimuţoiul a comis un fals în acte, adăugînd cu mîna lui „dar nu pe Iliescu“- ceea ce era o stupiditate, fiindcă în competiţie nu mai rămaseseră decît Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Avînd în vedere măgăria asta, ca şi „Nota Informativă“ pe care o scria de zor în biroul său (către ce instituţie oare?) dar a fost surprins de colegi, acest Stroe a fost dat afară în brînci de Radu Cîmpeanu. Nu ne-am fi ocupat de lepădătura asta, dacă joi, 27 aprilie, n-ar fi lătrat, mai gros decît trebuia, în ziarul „Cotidianul“. Imbecilul a înfulecat la mare iuţeală cîteva lecturi anticomuniste, dar stomăcelul lui era prea plin de fişele şi dosarele Securităţii, pe care le înghiţise, aşa că a debordat, într-o manieră jalnică, primitivă, feroce. După mintea derbedeului, România va deveni „o gubernie rusească“. Puterea abandonează țara în braţele caracatiţei ruseşti, poporul român cade din nou „sub dominaţie rusească“, fiicele şi fiii poporului român servind „drept carne de tun pentru triumful Rusiei imperiale şi al panslavismului mondial“. Turnătorul Stroe propune şi soluţia principală: „Sînt impetuos (?!) necesare privatizarea, restructurarea economică şi economia de piață“. Că repetentul confundă „imperios“ cu „impetuos“ nu ne miră, aşa e el,

nici procuror, nici marinar, nici inginer (mai nou, aşa se da prin bloc!), ci trăgător cu urechea. Dar că instigă la o răzmeriță sîngeroasă, asta da, ne miră şi ne preocupă: în mintea acestui turbat, populaţia „ar mai putea răbda pînă la alegerile din 1996 sau ar mai putea declanşa procesul înlăturării (?!) actualilor factori de putere în stat“. În încheiere, impostorul se adresează direct întregului popor român, la o manieră caragialeană, prin intermediul ziarului cu 3.000 de exemplare al lui Moş Bulină: „Astfel că, soarta ta, popor, se află în mîinile tale, ca şi preţul suferinţelor pe care eşti dispus să-l plăteşti! Rămîne doar să alegi cum şi cînd trebuie s-o faci (?!)“. Nu-i de mirare că biata nevastă a zăpăcitului se plînge pe la vecini că nu se mai înţelege cu el, că vorbeşte noaptea în somn, bolboroseşte, dă din mîini şi din picioare, pînă cade din pat... F Din aceeaşi gaşcă de politruci răi, care au năpîrlit mai mult decît a trebuit, face parte şi mai vechiul nostru client de la „România liberă“, Eugen Şerbănescu. Iată cum îşi începe jagardeaua asta articolaşul din pagina I, care (probabil în amintirea nefericiţilor „ginitori“ care l-au procreat) se intitulează „Coaliţia urîtă“: „La şase luni de la momentul în care ziarul nostru a expus, pentru prima dată (huo!) matrapazlîcurile prefectului de Argeş, Vasile Niţu, conducerea P.D.S.R. nu mai are cum să-l acopere și îl demite, dîndu-ne implicit dreptate“. Fraţilor, ăsta ori e ticălos cît cuprinde, ori e tîmpit, sau, cel mai probabil, e şi una, şi alta! Întreaga campanie împotriva prefectului infractor de Argeş (şi a lacheului său, ,,ziaristul“ Gh. Smeoreanu) am inițiat-o şi am dus-o noi, atît prin publicaţiile noastre, cît şi la Conferinţele de Presă ale P.R.M., în cîteva rînduri cerîndu-i direct premierului Nicolae Văcăroiu, cu martori, demiterea şi judecarea lui Niţu. Ia te uită cine face pe justiţiara! Banda de tîlhari a puşcăriaşului Băcanu! Dar, n-ai ce să pretinzi de la acest Şerbănescu: la fel ca şi Radu Stroe, ca şi Radu Feldman Alexandru, ca şi Florin Călinescu (şi acum mai vomită lumea după bancurile ordinare debitate de secătura asta la televizor, de Sfintele Paşti, pe seama lui Ştefan cel Mare, care cică era un beţiv și un curvar), ca și Răzvan Savaliuc, ca și Roxana Iordache, ca și Ioan Groșan, ca și Gabriela Adameşteanu şi mulţi alţi şobolani cu foamea-n gît, acest E.Ş. e de o incultură fenomenală, în mintea lui înceţoşată P.S.M., „ca orice partid socialist, se opune privatizării”. Că nu-i aşa, o dovedeşte faptul că P.S.M.-ul a votat cu fermitate Legea pentru Accelerarea Privatizării, în vreme ce toată Opoziţia a votat KONTRA. Şi o mai dovedeşte şi Partidul Socialist al lui François Mitterrand, care a condus Franţa cam tot atîția ani cît a condus-o şi Napoleon, adică 14... F Am pomenit de Gabriela Adameşteanu, putorişca aia de la revista falită „22“ şi de la G.D.S., „romanciera“ de două parale, cu pampersul făcut zdrenţe prin parcuri, prin lifturi oprite între etaje şi pe sub scări, de tot felul de „intelectuali“ care îi promiteau că o debutează. Într-o „Corespondență de la Strasbourg”, plătită de Sörös, ciumăfaia asta

RM

negricioasă uită că ei, cei de la G.D.S., au elaborat „studiul“ antiromânesc, prin care sînt acuzaţi de nazism cei care vor unirea Basarabiei cu România, aşa că ne dă tuturor lecţii de europenism. Dar cum o face, e vai de capul ei! Priviţi hal de construcţie lexicală: „Teodor Meleşcanu s-a prezentat la Conferinţa de la Paris din 20 martie 1995 cu toate tratatele cu țările vecine României neîncheiate“ (oricine va înţelege că România e... neîncheiată!). Agramatismul acestei vivandiere cu ifose e cunoscut, dar sporeşte pe zi ce trece: „cu cît zăresc mai clar amestecul neliniştitor de haos şi autoritarism din Federaţia Rusă, cu atît mai des Occidentul regretă...“ (corect era „zăreşte“); „Discursul pro-european al partidului majoritar şi al preşedintelui Iliescu se suprapune pînă la confuzie peste (?!) discursul pro-european al Opoziţiei“. Să te deplasezi pînă la Strasbourg, pe bani grei, ca să scrii „se suprapune peste” - iată o performanță demnă de o moapsă care îşi pune poalele în cap în fața clienţilor ce plătesc mai mult... F Revista „Curier Naţional Magazin“ a ajuns la vorba noastră, dîndu-şi şi ea seama că oligofrenul de la „Expres“ nu e numai falit, ci şi golan: „Cornel Nistorescu şi-a luat Mercedes şi a devenit agresiv”. Se pare că infractorul, după ce a băgat în groapa falimentului ridicola lui publicaţie, s-a asociat cu nişte arabi, care vînd produse cosmetice, i-a păcălit pe-ăştia de-o limuzină, dar acum s-au certat la cuţite. O să iasă tămbălău mare... F Încă un abuz incalificabil al Justiţiei! Una dintre mătușile lui Dinu Patriciu, pe nume Antoaneta Ganea (născută Patriciu, în anul 1915), a mituit şi-n stînga, şi-n dreapta şi a intrat în posesia a nu mai puţin de 6 apartamente situate în str. Roma nr. 30. Lăcomia acestei muieri dirijate din umbra de gangsterul din fruntea P.L. ’93 a mers pînă acolo încît a fost evacuat însuşi consulul maghiar, ceea ce n-ar fi prea rău în sine, dar coana Antoaneta a vîndut imediat apartamentul contra sumei de 150.000 de dolari. Şi acum începe nebunia, fiindcă aici e România, unde domneşte Mafia: teleghidată din umbră de acelaşi animal de pradă, bătrîna a pus ochii şi pe faimoasa Vilă 19 din Snagov, de pe malul lacului, care n-a fost niciodată nici a ei, nici a cuibului de ciori din care se trage Dinu Păturiciu, dar, cînd ai atîta bănet, îţi permiți orice, astfel încît au fost mînjiți cu dolari tot felul de judecători, pînă cînd respectiva bijuterie arhitectonică a fost smulsă din patrimoniul statului şi atribuită Antoanetei Patriciu-Ganea. Jude­ cătorul din Buftea care a încălcat legea în mod flagrant se numeşte Sandu Stelian (membru P.N.Ţ.C.D.), iar recursul înaintat la Curtea de Apel de Societatea Comercială Snagov S.A., prin dosarul nr. 1820/1995, a fost respins de o judecătoare de la Secţia a IV-a civilă Bucureşti.

De menţionat că judecătoarea respectivă a declarat, încă înainte de şedinţa cu pricina, că bogătaşa va căpăta vila din Snagov şi că hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie (conform căreia trebuie blocată orice atribuire pînă la apariţia Legii Imobilelor Naţionalizate) nu are nici o valoare.

Ce zici, d-le Gavril Iosif Chiuzbaian, care te umfli în pene şi dai comunicate împotriva noastră, cum că noi insultam Justiţia? Uite cine insultă Justiţia: gaşca asta de tîlhari care, în absența legii, în dispreţul Parlamentului şi al Curţii Supreme de Justiţie, împroprietăreşte în mod abuziv nişte reţele mafiote. Asupra acestui caz strigător la cer vom reveni.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 mai 1995)

RM

Nr. 1560

l

3

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Primarii buni ai Bucureştilor – „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu într-o năvală/ L-a făcut o Capitală” (2) Barbu Ștefănescu Delavrancea – scriitorul care a modernizat Capitala

el pavat cu piatră cubică, iar trotuarele realizate din bazalt de piatră galbenă. La fel ca în Occidentul (prea) mult admirat de români, în centrul Capitalei au apărut reclamele electrice. „Fiara cuvîntului”, aşa îl numea Bucureştii au făcut paşi mici, dar siguri, Titu Maiorescu pe Barbu Ştefănescu spre a deveni o capitală cosmopolită. De Delavrancea, renumit în cercurile înalte la tîrgul fără străzi pavate sau bulevarde ale societăţii pentru măiestria cu care îşi aglomerate pînă la un adevărat oraş folosea talentul oratoric. european. Capitala s-a dezvoltat văzînd Mandatul său de numai 2 ani (1899cu ochii, păstrîndu-şi aerul originar, al 1901) a început cu un lucru ce poate inegalităţilor culturale. „Capitala, luată în numai fiul unui căruţaş l-ar fi înţeles: Barbu Ștefănescu răspăr, de la periferie la centru, a cunoscut aplicarea legii repausului duminical.

Delavrancea întineriri, pe care nu le mai putea nădăjdui Aşa era tradiţia creştină, cea de-a şaptea (1858-1918) de la Protopopescu Pake încoace – şi zi să fie pentru odihnă, plus că în nici o ţară europeană nu se lucra 365 de zile. Delavrancea realizări, şi speranţe, continuu descurajate pîn’ aci. a făcut multe cu bani puţini. Ţara se confrunta cu Într-un singur an, în singura culoare de albastru, s-au o criză economică, iar bugetul primăriei era unul pietruit aproape 100 de străzi. În orice altă ţară pavajul strîmtorat: 14,5 milioane. Modernizarea a însemnat corespunde la noţiunea veche a monumentalizării: la pentru primarul-scriitor, în primul rînd, înlocuirea noi, a pune o piatră însemnează a desfiinţa o mocirlă, tramvaielor trase de cai cu cele electrice. Bineînţeles un infern, o cloacă, o nefericire, la noi este a trece că au intervenit diferite interese, şi propunerea de-a dreptul din epoca reteveiului în epoca respectului lui a stîrnit rumoare, însă nici de această dată nu de semeni”, spunea, la 1930, Tudor Arghezi, aprig s-a dezminţit de arta oratoriei: „Suferim astăzi de judecător al edililor Capitalei. revoltătorul spectacol al cailor încovoiaţi de povara „Primarul tîrnăcop” – vagoanelor cînd le trag la deal, mai suferim de sluţirea Dem I. Dobrescu bulevardelor prin plasă de fire a tramvaiului electric.

De amîndouă aceste neajunsuri vom scăpa; vor Imediat după Marele Război, Bucureştii încă mai dispărea caii înlocuiţi prin electricitate; va dispărea resimţeau rănile provocate de ocupaţia şi urîta plasă de fire de pe bulevarde”. germană, încă se mai auzeau pe la colţurile De un alt conflict de interese s-a lovit primarul şi străzilor ecourile armelor străine, durerile în momentul propunerii iluminatului public electric. românilor căzuţi. Neputînd să-şi găsească Uzina de Gaz deţinea monopolul asupra iluminării echilibrul, se vehicula că oraşul lui Bucur străzilor Capitalei, însă şi de această dată Delavrancea avea să îşi piardă statutul de capitală în a ştiut să îşi folosească una dintre calităţile cele mai detrimentul unui orăşel de munte. Era „o de preţ ale unui politician. Pînă la sfîrşitul mandatului dezordine de nedescris, care este fondul său, bucureştenii aveau lumină electrică pe străzi. însuşi al caracterului românesc”. Şi tocmai

„La noi, a pune o piatră însemnează a desfiinţa o mocirlă”

Salubritatea este darul cel mai preţios pe care primarul Delavrancea l-a oferit Bucureştilor. A schimbat instalaţiile şi sistemul de filtrare a apei, a construit o staţie de captare la Bragadiru şi un rezervor la Cotroceni. Dîmboviţa a fost curăţată, adîncită şi în unele zone malurile au fost reparate. Aşadar, abia la începutul Secolului al XX-lea, bucureştenii se puteau bucura de apă potabilă, curată. De asemenea, a fost votată introducerea unui abonament obligatoriu de ridicare a gunoiului. Un punct de interes a fost şi periferia Capitalei, mai exact terenul Gramont, o mlaştină insalubră, focar de infecţie, care a fost transformat într-un cartier de vile. Un secol mai tîrziu, pe lista de dorinţe a bucureștenilor se află, între primele locuri... salubritatea. Ca toţi predecesorii săi, şi Barbu Şt. Delavrancea a venit cu mirajul oraşului parizian pe retină. S-au continuat pavarea străzilor şi construirea trotuarelor. Centrul vechi a fost şi

Casa Capșa, 1900

Gara de Nord, 1900

Asanarea lacurilor Bucureştilor

Problema mutării capitalei la Braşov se pusese din timpul mandatului lui Vintilă Brătianu. Însă „primarul tîrnăcop” s-a luptat cu toate forţele ca Bucureştii să nu intre în anonimat. I se părea o caracteristică esenţială unei capitale existenţa unei ape, iar faptul că Dîmboviţa străbătea urbea, dar şi multele lacuri aflate la periferie, făceau din Bucureşti un El Dorado. „Un oraş fără ape este un oraş mort, un oraş fără păduri este o stepă... Am găsit lacurile din jurul oraşului Bucureşti ca fiind adevărate focare de infecţie, de friguri şi de tuberculoză. Am început lucrările sub zîmbetul ironic al tuturor celor care le considerau fie imposibile, fie o nebunie”. În ceea ce priveşte acţiunea de asanare a lacurilor, Dobrescu a întîmpinat multe greutăţi. Au venit chiar şi ameninţările cu moartea, în momentul în care s-a pus problema curăţării lacului Colentina.

Exista un mit conform căruia în apele sale s-ar fi scăldat Mihai Viteazul. „Comunitatea de cultură ne-ar putea duce la comunitatea de suflet. Elada în în acel moment, în 1929, la conducerea vechime şi Franţa în timpurile noastre Capitalei a venit Dem I. Dobrescu, un au ţinut lumea timpului lor, numai primar cu iniţiativă şi ingeniozitate. prin cultura lor”. Dobrescu a realizat Dem I. Dobrescu Proiectul lui se ramifica în trei părţi un astfel de proiect: cinematografe, (1869-1948) importante: salubrizarea mahalalelor, cafenele, berării, parcuri. Vechea parte ameliorarea traficului pentru automobile, a Lipscanilor şi străzile adiacente urmau să fie şi, cel mai de preţ, estetica urbană. Dobrescu a fost un acoperite cu sticlă, să devină un „centru de propagare Haussmann al Bucureştilor. După modelul arhitectului al eleganţei în Balcani”.

De asemenea, în măreţul şi urbanistului francez, aflat în slujba lui Napoleon al său plan urbanistic era inclus şi Dealul Patriarhiei, III-lea, primarul bucureştean a dăruit „capitalei noastre monumentalitatea marilor oraşe”. Capitala a intrat într- considerîndu-l „singura parte pitorească din mijlocul un proces amplu de modernizare, în special urbanistică. oraşului nostru”. Unul dintre marile visuri ale lui Din cauza lucrărilor masive care se desfăşurau, Dem Dobrescu pentru Bucureşti a fost construirea Dobrescu a primit porecla de „primarul tîrnăcop”. unei linii de metrou. Rămîne doar întrebarea: ce ar fi Păstrînd tradiţia primarilor din urmă, şi el a început tot fost capitala României acum, cu un metrou inaugurat din stradă. A lărgit Calea Victoriei, a îndreptat multe în perioada interbelică? Cu toate impedimentele, străzi, făcîndu-le accesibile pentru automobile. De Dobrescu a reuşit să realizeze ce şi-a propus: să facă asemenea, s-a ocupat şi de sistematizarea arterelor bucureştenii să iubească Bucureştii. Cum a făcut mărginaşe, lărgind astfel zona de activitate intensă. asta? Le-a oferit Micul Paris.

Spre finalul mandatului său, a reuşit să termine de *** pavat toată Capitala.

Parcă nimeni nu mai caută sufletul Bucureştilor Universitatea București, 1909 decît în campaniile electorale, pentru a avea ce da la schimb lui Mefisto. Nu-i o sarcină uşoară să fii primarul unei capitale şi, spus poate cu un mic exces de zel, al Bucureştilor. Acest oraş anume are tendinţa de a fi într-o continuă grabă, spre a ajunge din urmă alte capitale. Aici, primarul ar trebui să intervină, şi să nu-l lase să-şi piardă identitatea. Dar de atîta timp vedem parcă aceeaşi zbatere din partea oraşului şi aceleaşi promisiuni din partea edililor... Cît despre un portret al primarului ideal, am putea spune că Dobrescu a dat definiţia corectă: „Primarul modern trebuie să fie o mînă de fier, îmbrăcată în mînuşi de catifea”.

Sfîrșit Historia.ro

4

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Atitudini«Polemici Tudor Arghezi, ,,făurarul” casei de la Mărțișor După ce a fost eliberat din închisoarea Văcăreşti (1919), unde fusese închis timp de unsprezece luni, fiind acuzat de colaboraţionism, Tudor Arghezi decide să îşi construiască, chiar peste drum de penitenciar, o casă. La 10 iunie 1926, Arghezi cumpără aproape două hectare de pămînt pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştilor. „Cu o satisfacţie pe care nu o dă literatura, am bătut cîteva mii de lemne cap în cap şi spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vîrf”, avea să mărturisească mai tîrziu scriitorul.

Despre strădaniile ridicării casei din Mărțișor, relatează în amănunt scriitorul Camil Baltazar (19021977), în cartea sa ,,Contemporan cu ei”, care evocă acea perioadă din viața făuritorului de ,,Cuvinte potrivite”: ,,Amintirile despre maestrul Tudor Arghezi mă duc cu vreo 40 de ani în urmă. Pe acea vreme scriitorul locuia pe Bulevardul actualmente 6 Martie nr. 5, încăpătorul cămin de la Mărțișor fiind doar un imens loc viran, înțărcuit de un gard circular de lemn, armat cu sîrmă ghimpată. Cum proprietarul acelui apartament, om avid de cîștig și jecmănitor, scumpea din an în an în chip exorbitant chiria locuinței, Tudor Arghezi, nemaiputînd îndura neomenoasa spoliere, a hotărît, într-o bună zi, a se muta la Mărțișor.

Firește, această decizie a dat loc la nenumărate discuții și controverse, doamna Paraschiva Arghezi întrebîndu-se și întrebînd, cu îndreptățire: - Unde vom locui?

- Deocamdată în ghereta paznicului, a răspuns Tudor Arghezi. Zis și făcut. Și, ca într-o poveste năzdrăvană, în care tot ce pui la cale noaptea, visînd cu ochii deschiși, se înfăptuiește în plină zi, cabina de lemn a paznicului a fost «amenajată» într-o odaie de locuit pentru familia scriitorului. Pe măsura necesităților, ei i s-au adăugat încă o încăpere, și încă una, care au ajuns pînă la stadiul locuinței de «castelaș» de mai tîrziu.

Cînd, apoi, dimpreună cu un prieten arhitect, Tudor Arghezi a întocmit planul casei sale, nu a prevăzut extinderea pe care o vor lua grădina de flori și livada de pomi fructiferi, care cereau mereu alte lucrări și o îngrijire continuă. Livada aceasta a crescut, văzînd cu ochii, tot ca-ntr-o poveste. Atunci s-a ivit necesitatea construirii unei verande cu geamlîc, în partea dinspre livada producătoarelor. Așadar casa a fost construită pe etape, ca dispozitivul strofelor unui poem. Îl vizitam pe Tudor Arghezi în perioada proiectării acestei locuințe și îl vedeam apoi mereu după ce proiectul a fost tradus în viață. (...)

Mirare și înminunare m-au călăuzit de cum am pășit în curtea imensă. Era aici, pe semne, înainte, vreun petec mlăștinos de pămînt blestemat. Poetul a creat din el pămînt ferm și fertil, în care să poată crește puieții viitorilor copaci, pe care să se poată împlînta baza pietrei de temelie și să se poată înfige viitoarele adăposturi de beton-armat ale crescătoriei de păsări de rasă. Acum Tudor Arghezi mi le înfățișa cu satisfacția și zîmbetul unui gospodar. Vraciul de vorbe, plăsmuitorul de împărății imaginare de artă, a ridicat realitatea palpabilă a pietrei, a cărămizii, a mortarului, adică a materialului trainic și durabil. Tot ce a visat și a scornit seara s-a înălțat, a doua zi, aievea. Casa a crescut ca o floare, ca un copăcel viguros, zi de zi.

Parterul, etajul; peste etaj un simulacru de etaj; un turn, un turn adevărat în care va fi instalată o cabină a unui post astronomic, pentru ca în serile limpezi stelele să poată pogorî, nu numai pe filele de hîrtie de scris ale autorului, ci prin tunelele lunetelor să facă popas în casa asta miraculoasă. Miraculoasă, pentru că în căscioarele subterane, ce se alătură una lîngă alta în curte, vor dăinui, multiplicate și adăpostite, zeci și zeci de varietăți de flori rare și păsări de soi – la care a prezidat spiritul creator al poetului. Miraculoasă pentru că același spirit a supravegheat feluritele instalații din curte, cu grijă văruite și fiind, fiecare, o dovadă vie a simțului practic de faur, în disciplina lui simetrică și harnică, spirit ce dăinuie în fiece cărăruie bătătorită cu migală, în fiece lemn de bină. Totul era, firește, în devenire. Scara pe care o suiai avea pereții jilavi de cimentul încă proaspăt; varul se rarefia cu o ușoară pulbere de ninsoare peste tot. Sus, în odăi, lucrătorii emailau ușile; mai domnea încă provizoratul. Dar căminul era de pe acum prezent în tot ce te întîmpina. Prezent și impresionant, de la scara de casă gospodărească de țară pînă la intrarea de serviciu; de aici, trecînd prin odăi, pînă la ceardacul în care am făcut popas cu Tudor Arghezi și din care scara, cu balustrada arhaic strunguită, coboară spre intrare”.

După doisprezece ani de trudă, casa era în sfîrşit gata, ridicată fiind din pereţi aduşi unul cîte unul, legîndu-se între ei cu „scoabe meşteşugite”, după cum văzuse Arghezi în lumea largă. De acolo sus, de pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştilor, se deschidea o imagine mirifică, pe care Camil Baltazar, invitat al maestrului Arghezi o descrie astfel: ,,Aici, din acest ceardac pe colț, numai ferestre mari de lumină, orașul se oferea, se dezvăluia în perspectivă, larg, ca de pe un platou, în toată splendoarea priveliștii sale. Ziua, sclipind din turnuri și vîrfuri de case și răspîndinduse în șiraguri ce pălesc în depărtare, estompîndu-se în străzi, în cartiere. Seara, cu colierul de lumini încinse ca un cordon și lucind ca pentru o vrajă anume croită pentru uzul și plăcerea vraciului năzdrăvan, care și-a înălțat casa în acest loc anume ales de el. Așezați apoi pe îndelete în fotolii în ăst colț pitoresc al casei, în ceardacul împrejmuit tot numai de geamuri, am aflat de ce acest om exigent, sălășluind într-un mare scriitor, avea aceste cerințe. Dacă era reconfortantă inteligența cu sclipăt rece, diamantin, a poetului, tot atît de întăritoare era și conștiința sa profesională. Tudor Arghezi socotea că un creator de valori de artă are și el dreptul la un trai în stare să-l mulțumească și să-i asigure tihna creației...”.

Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă, în anul 1960, Arghezi, împreună cu Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost nevoit să renunţe la intimitatea şi puritatea Mărţişorului şi să aleagă confortul urban, date fiind problemele de sănătate ale scriitorului, care se acutizaseră. Cu toate acestea, Arghezi avea să revină în fiecare an la Mărţişor, de cînd mijeau primele fire de iarbă şi pînă spre sfîrşitul de toamnă, pentru că aici, în „patria literaturii” lui, în locul său de reverie, el se simţea acasă. De fapt, poetul nu a părăsit niciodată Mărţişorul, pentru că, alături de Paraschiva, „cea pe veci pierdută, veşnic adorată”, şi-a găsit odihna veşnică în cripta de sub nucul care îi străjuieşte mormîntul.

R.M.

RM

TABLETĂ DE SCRIITOR

De cînd mă știu

Azi, toamna a venit cu galbene gutui la fereastra inimii mele, cu bujori de pîine albă, cu rochii de mireasă din doruri culese cu mîini de îngeri.

Da, e toamna cea mai frumoasă, ca o poezie de întoarcere în codrii inimii, cu bucurii de petreceri în cîntec de ţambal şi pastramă de poeme tăvălite prin dulceaţă de prune brumării.

E anotimpul cu funigei zănatici răsucindu-se pe şa de aer, sub policandre cu ploi pilduitoare şi sindrofii scrise cu cerneluri de brume poetice. E toamna mea de sărutări de zmeură din clipe marmoreene, toamnă binecuvîntată de trecerea anului pe aceste meleaguri, cu alai de roade bogate... Şi uite aşa dansăm şi cîntăm cu doruri de doine, de fluiere, de cucută şi măzăriche peste lanuri legănate în cîntec de greieri, poposind pe ghizduri de iarbă deasă cu muşuroaie de melancolii...

Venim din păduri de gînduri cu îmbrăţişări de amiezi, pășind pe pajişti infinite de ghindă brumată, sfinţită de

razele lunii cu lingouri de argint. Dimineţile zurlii sînt îmbrăcate în cămaşă de frunze late, dansînd în cîntec de mandolină și murmur de izvoare cu apă limpede.

Prin crengile brazilor, cocoșii sălbatici horesc în ritmul vîntului iscat din vălătucirea norilor, gata să-şi întindă aripile pentru sindrofii bahice.

Da, azi, toamna cîntă la unison cu toate păsările codrului întru sentimente curate de iubire faţă de Dumnezeu. La fel se întîmplă de cînd sîntem şi de cînd ne deosebim ca anotimpuri, ca oameni, chiar dacă, privindu-ne chipurile în oglinzi de sălcii pletoase, tu străluceşti întru dulci miresme de primenire a frunzelor... Străbatem împreună cărările existenței noastre, acoperite de covorul frunzelor galbene, ruginii, cu care ne dezmierdăm paşii prin parcul dorurilor cu flori și zări de lebede albe... Da, azi e toamna cuvintelor tandre, de mere aurii, de struguri cu buzunarele încărcate de miere aromată... Şi mă uit cum soarele îşi așază dulcea lumină pe cărările noastre, presărate cu poezii de dor.

Aşa e toamna, şi mă uit cu ardoare cum umblă prin grădină ca o domnişoară cu sînii parfumaţi de doruri adolescentine... E toamna poemelor pe care nu leam cules, de teamă să nu se stingă zenitul cîntecului de pasăre din zări prevestitoare de iubiri fermecate.

Preaslăvesc toamna aceasta fiindcă te am pe tine, femeie cu chip de miere sfinţită, la împletitul dorurilor de care nu mă pot dezlipi... E toamna care îmi aduce fericirea de a împărţi în doi toate bucuriile pe care le trăiesc la căldura rugului cu vreascuri tînguitoare pentru vremuri îndelungate. Astăzi, în acest anotimp cu stele bucălate, cu murmur sacadat de crizanteme, scriu la nouă caiere de Lună nouă şi viori de greieri ce zoresc la arcuş întru dezmierdarea prezentului nostru, cu buchete de stînjenei şi trandafiri purtători de noroc, de cer senin şi dragoste de soartă.

Azi, e toamnă, toamna mea, cu cele mai frumoase poeme de dor, la care am visat de cînd mă ştiu.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

5

Polemici«Controverse Angela Buciu – simbol al cîntecului maramureşan

Angela Buciu – un om predestinat pentru înălțarea cîntecului maramureșan în sfera eternului românesc. ,,Ascultînd-o, ai impresia că vocea-i tremură sub povara boabelor de rouă căzute pe fruntea codrului. Cîntecul Domniei Sale are semeția unei Catedrale, zidite din lacrima, durerea și dragostea sufletului de român” (Ioana Proca Floria – cf. Angela Buciu, Lada mea de zestre, Baia Mare, 2007). Această mare Doamnă a cîntecului maramureșan, care spune că muzica vine din cer și se înalță la cer ca o rugăciune a sufletului, a-mplinit, în luna octombrie a.c., 78 de ani de viață și 60 de ani de ,,eforturi și împliniri pe tărîmul sfînt al Artei”, completat cu domeniul științific și pedagogic.

Chiar și numele pe care-l poartă (cu care s-a născut și cel pe care l-a căpătat pe parcurs și îl poartă de o viață – Buciu) pare a fi predestinat. Cînd fac această afirmație, fără să vreau, fac o comparație cu numele regretatului Alexandru Clenciu – umoristul cu nume parcă anume sortit (era numele lui real, nu pseudonim), care și-a ,,implantat” clenciurile sale în sute de caricaturi (mai ales portrete) și de epigrame. Buciu te duce cu gîndul la bucium și, într-adevăr, glasul profund al acestei Doamne a cîntecului popular amintește de sunetul buciumului, răscolitor în ființa născută în noi de veacuri, mai ales cînd cîntă o doină. Și numele de botez – Angela – are semnificația lui: înseamnă înger, altfel spus, în această ființă, Dumnezeu a adăpostit un înger care să ne încînte cu un glas de arhanghel, cu un glas care să ducă dincolo de generații comoara cîntecului maramureșan. Este o persoană plină de energie, pe care o împrăștie în jurul său, dar se încarcă permanent cu alte energii, din mers: pe măsură ce se dăruiește, absoarbe, ca un magnet, din cîmpul gravitațional al existenței ei complexe, noi forțe. Ca dovadă stă faptul că, dăruită total neamului românesc, a găsit resurse să se angajeze și în activitatea politică, devenind unul din parlamentarii care au reprezentat Partidul România Mare, în anii 2004-2008, ca deputat de Maramureș.

S-a născut pe 5 octombrie 1942 și e convinsă că planeta Jupiter, sub semnul căreia a văzut lumina zilei, are efecte benefice asupra destinului său, ajutînd-o în cele mai delicate situații, de limită extremă. Locul nașterii și-a pus amprenta asupra ființei care se născuse pentru frumos și pentru a lumina sufletul oamenilor, sporindu-le dragostea și setea de viață: e vorba de satul Cheud (comuna Năpradea), aflat pe malul Someșului Rece, la interferența Chioarului cu zona Codrului, la granița dintre județele Maramureș și Sălaj și la 50 de km de Baia Mare. Deși este maramureșancă, nu-și neagă legăturile cu Sălajul.

Se trage din familia Barbor (nume care provine de la Varvara – Sfînta protectoare a minerilor): mama – Victoria Barbor (născută Botiș), avea vocea pe care a moștenit-o marea noastră solistă, iar tatăl – Ion Barbor, gospodar așezat și respectat de săteni. Era absolvent de gimnaziu și bun știutor de carte românească – așa cum numai învățătorul și preotul din sat mai erau - și, avînd un scris foarte frumos, cum numai în actele notariale vechi se întîlnește, le scria depeșele (plîngerile) oamenilor către autoritățile locale. Mama, ca mama – cu treburile gospodăriei, cu ograda ,,cuprinsă”, considerată ,,gazdă” (îngrijită, bogată), cu creșterea celor șase coconi (Simion, Angela, Aurel, Vasile, Petrică, Maria); dar avea o voce cu care a înzestrat-o Dumnezeu și pe minunata Angela: cînta în corul bisericii, la clăci, la nunți, la șezători și, încet, duios ca suflul zefirului, cînd își legăna coconii. Oare generațiile de copii de azi și cele viitoare vor ști ce înseamnă să te adoarmă mama în cîntec?

Primele patru clase Angela le-a urmat la Cheud, restul claselor elementare (clasele V-VII) le-a făcut la Năpradea, parcurgînd zilnic 4 km pe jos. Plină de forțe fizice și lăuntrice, practica diverse sporturi, concurînd

cu băieții la oină, alergări, sărituri în lungime ș.a. În timpul vacanțelor avea timp să-și umple ființa de tot ce o înconjura, satul natal punîndu-și amprenta, pentru totdeauna, pe sufletul și pe formația sa de OM. Aici a fost cu părinții la hore și șezători, și-a însoțit mama la muncile cîmpului, a apărut pentru prima dată pe scena școlii, cu melodia La oglindă (pe versurile lui George Coșbuc). Tot aici a ascultat, pentru prima oară, muzica populară la radioul cu galene, cumpărat de unchiul Simion. Trebăluia toată ziua și cînta. Pe vremea aceea, și chiar în apropiere de zilele noastre, îmbibate de parfumul ,,democrației”, copiii aveau nu numai drepturi – zbănțuială, pretenții, tabletă, televizor –, ci și îndatoriri: să învețe și să-și ajute părinții, să îndeplinească munci, după puterile lor. Așa au ajuns oameni.

După gimnaziu, Angela voia să meargă mai departe.

Spre deosebire de familia lui Creangă, în care mama a insistat să trimită ,,băietul” la învățătură, în cazul Angelei, tata, sprijinit de tehniciana agronomă Viorica Sălăjan, a fost cel care a insistat pe lîngă mamă să o lase pe fată să-și continue școala. Astfel, Angela Buciu a urmat Școala Profesională Agrozootehnică de la Șimleul Silvaniei, unde a acumulat cunoștințe și a făcut practică în domeniu, ceea ce i-a accentuat dragostea pentru animale, flori și tot ce e verde în jurul omului.

De cîntec și de învățătură nu s-a lăsat nici o clipă.

Paralel cu multiplele activități pe care le implică începutul profesiei de interpret – inițial în cor și, apoi, ca solistă – Angela Buciu și-a dat diferențele pentru liceu și a dat examen de admitere la Institutul Pedagogic din Baia Mare – Secția Filologie. Au urmat alte diferențe pentru completarea studiilor universitare la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj, absolvind Facultatea de Filologie. În tot acest timp, cu o putere de muncă rar întîlnită și cu o dăruire totală, Angela Buciu a făcut școală serioasă de muzică. În august 1960 (la 18 ani), a dat concurs pentru ocuparea unui post de corist în Ansamblul de cîntece și dansuri populare din Baia Mare. Din aproximativ 100 de concurenți, au reușit 2: Angela Buciu, pentru alto, și Nicu Moldovan – bariton.

Cum coriștii cîntau pe note, după partituri, noua angajată a luat în piept drumul studiilor de muzică. Dirijorul profesor Gh. Velea și soția sa, Gabriela Velea – cîntăreață de operă și profesoară de canto – au fost ,,dumnezeii” care au îndrumat-o în acest domeniu, pe care Angela îl aborda cu minimele cunoștințe acumulate în timpul școlii. Printr-un program riguros, în care studiul alterna cu repetițiile, a ajuns la o pregătire superioară, care echivala cu cei patru ani de Conservator. Acest lucru a ajutat-o nu numai la ,,citirea” la prima vedere a unei partituri, la interpretare, ci și la culegerile de folclor muzical și literar.

Au urmat noi acumulări, prin documentare pe teren și din culegerile mai multor etnomuzicologi, precum Constntin Brăiloiu, Bela Bartok. ,,Am început să înțeleg – mărturisește Angela Buciu – că misiunea unui cîntăreț de muzică populară constă în cunoașterea și păstrarea într-o formă cît mai pură a fondului de aur a străvechii noastre culturi, ceea ce m-a obligat să am un stil și un repertoriu proprii, ajutîndu-mă, mai tîrziu, să mă feresc de pericole cum sînt șablonizarea și poluarea” (cf.

Augustin Botiș, ,,Angela Buciu. Destin neliniștit”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002).

S-a căsătorit în 1962 cu Valeriu Buciu, dansatorul, apoi, coregraful și, în cele din urmă, conducătorul Ansamblului Artistic Profesionist - ,,Transilvania”. În noua familie Buciu, Adriana-Angela a apărut ca o floare rară într-o grădină vastă, îngrijită cu drag și dăruire, crescînd alături de verișoara ei – Simona – ca două surori. Facem o mică paranteză, ca să amintim că nici destinul Adrianei n-a fost departe de muzică: a înființat și a condus timp de 10 ani grupul rock feminin ,,Secret”. Actualmente este consilier parlamentar

la Camera Deputaților, adăugînd, la trei licențe și două masterate, și experiență politică. Despre fiica sa, Angela mărturisește: ,,Adriana rămîne Doina de alinare a sufletului meu, fiind cel mai de preț DAR pe care viața mi l-a dat”.

10 ianuarie 1964 constituie data primei imprimări la Radio, cu piesa Mocioriță cu trifoi – piesă atît de cunoscută azi. Or, deși cîntec popular, folclor adică, această piesă aparține moralmente Doamnei Angela Buciu: dumneaei a cules-o și, cu profesionalism și cu simțul de nativ al zonei, i-a dat o formă aleasă, fără să-i altereze specificul, apoi a lansat-o, a făcut-o cunoscută marelui public.

De la Victoria Darvai, n-a mai cîntat nimeni Maramureșul la cotele care să-l ridice la zonă inconfundabilă și de referință, atunci cînd vorbim de cîntecul popular autentic, cum a făcut-o Angela Buciu sau frații Petreuș. Într-o cercetare folclorică pe teren, a avut bucuria să descopere că renumitul ,,blestem de dragoste” Cine iubește și lasă, cîntecul Mariei Tănase, are obîrșia în Maramureș.

Din repertoriul Angelei Buciu nu puteau lipsi cîn­ tecele religioase, înrudite cu folclorul. Este primul interpret care, în 1991, la emisiunea ,,Bună dimi­ neața!”, de la TVR, a cîntat o ,,priceasnă”; acesta a fost un eveniment cu ecou, constituind îndemn pentru culegerea cîntecelor de natură religioasă, înregistrate, atunci, pe casetă. În întîmpinarea Învierii Domnului din 2009, a adunat unele din cîntecele care așteptau mai bine de două decenii, realizînd un album separat. Doamna Angela Buciu, născută pentru muzică, interpretă care horește doinele maramureșene ca pe niște rugăciuni ale neamului românesc, nu putea rămîne fără un material aparte cu cîntece religioase. De altfel, în structura spirituală a maramureșenilor, ale căror biserici de lemn își trimit turlele, cu crucea-n vîrf, către cer, ca niște coloane ale Infinitului, sentimentul religios e foarte puternic. Limba, credința ortodoxă păstrată nealterată și tradițiile i-au ajutat să supraviețuiască, să-și păstreze conștiința apartenenței la neamul românesc.

Această mare interpretă și profesoară, care a împlinit 78 de ani de viață și 60 de ani de activitate în domeniul artei, se definește astfel: ,,Din familie am moștenit drag de frumos și de adevăr. Mereu o căutătoare de adevăr: am căutat lumina, oglinda în care să mă privesc și am descoperit că singurele lucruri pe care le-am dobîndit au fost cele pe care le-am îndeplinit singură” (Lada de zestre). Consideră că de la ciocîrlie a împrumutat trilul, de la soare – strălucirea versului, și de la oameni – căldura sufletului. Alături de urări de sănătate, viață lungă cu noi realizări care să înmulțească tezaurul pe care deja ni l-a oferit, îi dăruim și noi căldura sufletului, mulțumiri pentru tot ce face pentru acest neam dăruit de Dumnezeu cu atîta bogăție materială și spirituală. Să-și ducă mai departe crucea de lumină care o unește cu Spiritul Sfînt.

Dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Polemici«Controverse Rai și Iad N-am știut să prețuim clipa pe care o trăim, COVID ne-a scuturat și am aflat: Iadul său e al tuturor, de la ,,vlădică” la ,,opincă”.

Mulțumesc lui Dumnezeu că o lungă perioadă de timp am trăit în Raiul Său, crezînd că e pentru mine și că mi se cuvine: eram sus la munte, la izvor, alături de oile strînse ciopor, cu lătrat de cîine de la stînele vecine, printre brazii seculari pitite... Visul unei nopți de vară asfințea prin frunzele de aramă, în sunet de fluier și talăngi de oi; cînd zarea se răsturna roșie ca un coș de cireșe pe cer, soarele răsărea din mister. Încercînd să uit de Covid, mă întorc în trecut, la bîrsani și bîrsănițe, baci și băcițe, cu fluiere la cingătoare, mînînd turma de mioare ce-ntindeau gîtul spre soare. Dusă pe gînduri, acum mi se pare că masca de pe față mi-a furat din viață, lăsîndu-mi amintirea-i ca o rană, ca o Fata Morgană ce încet se pierde în aurul verde.

Mai devreme ori mai tîrziu, îți amintești cu nostalgie de satul din copilărie. Clopotele de seară răsună mereu și te cheamă în ținutul tău. Și atunci, într-un pahar cu vin îl îneci pe Covid, marele stăpîn care te obligă să stai în casă, să porți masca pe față, izolat, aproape uitat, chiar de prietenul cel mai apropiat. Singur în casă, singur la masă, doar ochii mai păstrează o scînteie de speranță. Și totuși, în această singurătate, lupta a fost în toi, un adevărat război pentru Ciolanul de Soi. Pentru moment, întrecerea s-a terminat. Potul a fost luat dintr-o încăpere, pe înserat. Sacii cu vot stăteau grămadă și printre ei calcă un individ, care nu e Covid.

Sacii aleși sînt scoși pe ușă, și voturile, rapid măsluite, pentru a ieși învingător nu votul meu, ci alesul lor.

Oameni buni, spălați-vă pe mîini și pe față, ca să nu vă fie greață că o mînă de oameni străini s-au făcut stăpîni pe votul vostru și al meu, și al lor. Pentru

TRIBUNA SPECIALIȘTILOR

Concepte și idei în sprijinul definirii strategiei de dezvoltare a economiei naționale (1) Experiența lumii atestă că eficiența politicii naționale de restructurare și dezvoltare a economiei oricărui stat este nemijlocit și complex legată de strategia adoptată.

La nivel macroeconomic și pe termen lung, strategia poate fi definită drept linia de acțiune care asigură atingerea unor obiective majore propuse, pe baza utilizării maxime a potențialului existent, folosirii cu eficiență ridicată a resurselor materiale și a celorlalți factori ai creșterii, în relație strînsă cu evoluția previzibilă în domeniu pe plan mondial și cu strategiile adoptate de celelalte state, îndeosebi de cele avansate.

I. Cu privire la strategiile macroeconomice Elementele componente ale unei strategii macro­ economice sînt: a) - scopul; b) - concepția despre modul în care pot fi realizate scopurile; c) - politicile economice și instituțiile care aplică concepția macroeconomică. În practica țărilor, se disting două tipuri principale de strategii: 1) Strategia orientată către creșterea economică.

Aceasta urmărește: stimularea acumulărilor și investițiilor și, deci, reducerea pe termen scurt a consumului în favoarea unor niveluri viitoare mai ridicate; creșterea productivității muncii – obiectiv prioritar al acestei politici economice; intervenția guvernamentală, care orientează forțele pieței printr-o

alegerile viitoare, cu masca pe față, doar ochii mai păstrează o rază de speranță că, în sfîrșit, nu vei fi păcălit.

Votul a străbătut țara, aidoma unei frunze dusă de vînt – dovadă de libertate prost înțeleasă –, care cade, zdrențuită de toamnă, la pămînt. Votul ne-a costat mai mult decît spaima de Covid. Și visele fără finalitate merg mai departe...

Curînd va începe să ningă în aromă de cozonaci, și pe votul dat va ninge neîncetat cu Speranță.. pentru o altă viață. ,,Succesuri”!

LILIANA TETELEA serie de stimulente, pentru promovarea acumulărilor și reducerea consumului; 2) Strategia orientată către distribuirea și redis­ tribuirea veniturilor. Aceasta acordă prioritate consu­ mului în defavoarea acumulărilor și investițiilor; competiția de pe piață este liberă, statul avînd doar rolul de regulator al ei.

Se poate aprecia că orice strategie națională poate fi încadrată într-unul din tipurile de mai sus.

II. Teoria clasică a avantajului comparativ Teoria avantajului comparativ a fost formulată în anul 1817 de D. Ricardo. Ideea ei de bază este unul din punctele-cheie ale teoriei economice. Așa cum este formulată în tratatele clasice, teoria este deosebit de simplă: ,,Țările se specializează în exportul produselor care solicită o utilizare intensivă a resurselor locale abundente”. La baza teoriei stau o serie de ipoteze, printre care: deplina ocupare a forței de muncă, echilibrul balanței de plăți curente, existența factorilor de producție omogeni și mobili între sectoare și comparabilitatea stocului de știință și tehnologie între țări. Fiecare dintre aceste ipoteze, ce simplifică realitatea, limitează aplicarea teoriei în practică și, deci, impune prudență în folosirea ei.

Cel puțin două ipoteze, care nu sînt chiar atît de inevitabile, fac să se îngreuneze înțelegerea unor aspecte ale dinamicii comerțului internațional. De exemplu, teoria presupune valabilitatea legii creșterii costurilor și ,,existența” pe plan național a resurselor.

Se omite, deci, atît posibilitatea scăderii continue a costurilor (exceptînd, pe termen limitat, industriile noi), cît și faptul că resursele productive pot fi create sau importate.

Teoria costurilor comparative este prin excelență statică. Ea permite unele ajustări, dar se presupune că

RM

Artificiile unui mare spirit

● Femeile iubesc mai mult decît bărbații și suferă mai mult decît ei. ● Dorința de a lua viața celuilalt stă scrisă în fiecare dintre noi. Dacă toți cei pe care i-am ucis în gînd ar dispărea de-a binelea, pămîntul n-ar mai avea locuitori. Fiecare tîrăște după sine un cimitir de prieteni și de dușmani. ● Personal, îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau și nu mai pot să fiu om. Căci ce aș mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social și politic, sau să nefericesc o fată? ● Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei și al suferinței din lume. ● În Rai poți dormi cînd vrei, în Iad niciodată. ● Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus.

Nici un animal nu-și bate joc de altul asemănător pînă la identitate cu el. ● Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfîrșit catastrofal. ● Lucian Blaga este cea mai completă personalitate din România, deoarece s-a ridicat la același nivel pe toate planurile în care s-a realizat. ● Numai bogații simt moartea; săracii o așteaptă. ● Limita unei dureri este o durere și mai mare. ● În epoca noastră nu se poate ajunge la hegemonie fără concursul unor înalte principii mincinoase, de care popoarele virile se servesc pentru a-și camufla instinctele și țelurile. ● ,,Patria nu-i decît un popas în deșert” – spune un text tibetan. Eu nu merg chiar atît de departe: aș da toate priveliștile lumii pentru aceea a copilăriei mele. ● O sumă aproximativ egală de neajunsuri se întîlnește în toate tipurile de societate. ● Deși era de datoria lui (a Occidentului – subl. ns.) să pună comunismul în practică, să-l adapteze la tradițiile sale, să-l umanizeze, să-l liberalizeze și apoi să-l propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere și prestigiu din cea mai generoasă iluzie modernă.

EMIL CIORAN acestea se desfășoară foarte lent, astfel încît sistemul rămîne în echilibru. În felul acesta, se pot analiza și modela schimbările pe termen scurt, nu însă și cele pe termen lung.

III. Strategii orientate către creșterea economică Competitivitatea economiei naționale și crearea avantajului comparativ sînt elemente esențiale ale oricărei strategii orientate spre realizarea unei creșteri economice accelerate. Înfăptuirea acestora, concomitent cu obținerea unor niveluri ridicate ale productivității, impune utilizarea combinată a unor măsuri de politică atît macroeconomică, cît și microeconomică.

Dintre măsurile macroeconomice, sînt bine cunoscute următoarele: a) stimularea acumulărilor și investițiilor printr-o politică corespunzătoare de taxe; b) creșterea fondului de amortizare prin mărirea cotelor de amortizare; c) creșterea volumului creditelor guvernamentale în scopul sprijinirii industriilor de vîrf, aflate în plină ascensiune; d) orientarea cererii prin metode clasice; utilizarea acestora trebuie însă făcută cu prudență, deoarece pot duce la apariția unui proces inflaționist cronic în economie; e) protejarea pieței interne față de concurenții străini, concomitent cu promovarea accesului liber pe piață a întreprinderilor naționale în scopul intensificării concurenței interne; f) dezvoltarea infrastructurii, a sistemului educa­ țional și stimularea activității de cercetare-dezvoltare. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

File de istorie Neagoe Basarab, Domn al Þării Româneşti (1512-1521)

Neagoe Basarab este una dintre cele mai ilustre prezențe ale Evului Mediu românesc. El descinde din rîndurile Craioveștilor, izvoarele numindu-l fiu al lui Pârvu Craiovescu. Letopisețul Cantacuzinesc îl numește ,,fecior de boieri”, deci nu era ,,os de domn”, ci primul domnitor ridicat din rîndurile boierimii. În cazul acesta, întrerupea o tradiție. De regulă, boierii se împotriveau unui astfel de act. Dar, în cazul lui Neagoe Basarab, el a fost impus ca domn de Craiovești, cei mai puternici la acea dată.

Pentru a-și justifica originea domnească, Neagoe Basarab se socotește el însuși ,,Io Basarab Voievod, fiul marelui Basarab Voievod”. Pornind de la titulatură, unii istorici îl consideră fiu legitim al lui Basarab cel Tînăr și al Neagăi. Afirmația este justificată prin faptul că Neaga, certă mamă a lui Neagoe, sora lui Pârvu Craiovescu, era soția lui Basarab cel Tînăr. Deși un Craiovesc, Neagoe Basarab știe să depășească limitele acestei familii, cadrul îngust pe care voiau să i-l impună Craioveștii; politica lui se ridică la valoarea și cerințele întregii țări. În politica externă, la un an de la luarea domniei, merge la Istanbul și prestează ceremonialul de vasalitate către Soliman Magnificul, unul dintre cei mai redutabili sultani, cu care ocazie se fixează și cuantumul mărit al haraciului. Sporirea haraciului se explică prin faptul că Neagoe Basarab luase domnia cu sprijinul lui Mehmed beg, pașă de Nicopole, căzut în dizgrație acum, ca unul care fusese susținătorul lui Ahmed, înlăturat de Soliman. E drept că Mehmed beg se va menține și sub Soliman. Dar va fi mereu suspectat pentru politica independentă de sultan și tendința de a ajunge el însuși domn al Țării Românești.

Prin închinarea către sultan, Neagoe Basarab evita expansiunea otomană la nord de Dunăre și amestecul lui Mehmed beg. Paralel, pe linia unei politici de echilibru, depune omagiu de fidelitate regelui Ungariei, Ludovic al II-lea. În tratatul încheiat la 17 martie 1517, se prevedea că, dacă Neagoe Basarab va putea, se va împotrivi cu armele, de nu, va informa pe apuseni despre mișcările turcilor. Prin tratat, Neagoe Basarab primea domeniul Geoagiului (comitatul Hunedoarei), cu 19 sate în jur, pentru Țara Românească. În caz de pierdere a domniei, se putea retrage aici pentru refacerea forțelor. Actul acesta avea și valoare de simbol, exprima legăturile românilor de pe ambii versanți ai Carpaților.

Pe plan intern, Neagoe Basarab contribuie la dezvoltarea economică, la promovarea comerțului Țării Românești, la măsuri similare celor de odinioară ale lui Vlad Țepeș: brașovenilor le hotărăște locul unde puteau face comerț (Tîrgoviște, Tîrgșor, Cîmpulung),

Neagoe Basarab și fiul său Teodosie, pe o icoană grecească aflată la Mînăstirea Dionisiou de pe Muntele Athos

7

În mormînt la Arge S-a urnit din pacea morţilor stăpînă, Neagoe-nţeleptul, Neagoe voievod, Şi-a sfărîmat azi-noapte, cu domneasca-i mînă, Lespedea de piatră, lespedea bătrînă, Unde-l îngropase cuvios norod... În mormînt la Argeş pătrunsese dorul Care plînge-acuma, sus la Făgăraş.

Fremătînd din valuri Oltul, călătorul, L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul Adormit în vechiul creştinesc lăcaş...

L-a trezit - şi dornic să-i cunoască sfatul Mortului de-alături, mortului mai nou, Neagoe bătrînul părăsindu-şi patul, Căutîndu-l unde-i proaspăt îngropatul, S-a-ndreptat spre scara marelui cavou...

Neagoe Basarab și familia sa, în tabloul votiv de la Mînăstirea Curtea de Argeș sașilor le creează libertatea de mișcare în comerțul din Țara Românească, în condiții de reciprocitate. O realizare de prim ordin a fost statornicirea hotarului dintre Țara Românească și Transilvania în părțile din nordul Olteniei, măsură pentru evitarea conflictelor cu transilvănenii. Creează elementele unui aparat de stat complex, în domeniul legislativ manifestă grijă pentru stabilirea unui mod de judecată pe întreg teritoriul țării, atribuie mare însemnătate diplomației, înființînd un corp de diplomați instruit la nivelul diplomației europene din acea vreme. Pune accent pe organizarea militară și pe întărirea oastei Țării Românești.

Cel mai important aspect din activitatea domnitorului Neagoe Basarab este actul de cultură. Neagoe Basarab n-a fost numai un inițiator și sprijinitor al vieții culturale, ci și un creator. În domeniul tipăriturilor, Neagoe Basarab continuă activitatea lui Radu cel Mare. Apare, ca rod al tipografiei muntene, al stăruinței și dragostei domnitorului pentru cuvîntul tipărit, al priceperii și măiestriei lui Macarie, Evangheliarul în limba slavă (1512). Cît privește Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în istoriografie și deopotrivă în istoria și critica literară s-au purtat numeroase discuții în legătură cu paternitatea ei. S-a ajuns la concluzia că ea aparține domnitorului scriitor Neagoe Basarab. E drept, în ea se vădesc influențe ale unor opere similare, cum ar fi Sfaturi pentru educația unui principe, aparținînd împăratului byzantin Manuel al II-lea, din dinastia Paleologilor, către fiul său Ioan al VIII-lea. Partea a doua este întru totul originală. Este primul manual de învățătură pentru fiii de domni scrisă de un cărturar român, lucrare moral-politică, carte de înțelepciune, sintetizînd o bogată experiență a cîrmuirii, scrisă într-un stil frumos, curgător.

Neasemuit de bogată este activitatea ctitoricească a lui Neagoe Basarab, reprezentînd o epocă de glorie a artei medievale românești. Renașterea, cu tot ce a avut esențial, cu spiritul realist, cu ideile ei generoase, cu văpăile artistice, a strălucit acum și după aceea în Țara Românească, după cum în Moldova își începuse fluxul înnoitor în epoca lui Ștefan cel Mare. Neagoe Basarab stăruie asupra operelor lăsate de înaintași. Dăruiește și înfrumusețează, adaugă la Cozia, Tismana, Dealul, Cotmeana, Govora, Glavacioc și în multe alte părți din țară și străinătate. Mînăstirile de la Muntele Athos s-au bucurat din plin de mărinimia lui. La Cutlumuz

Se-ntîlniră morţii amîndoi în faţă, Osebiţi la vorbă, osebiţi la port, Şi încrucişîndu-şi suflul lor de gheaţă, Au văzut deodată că din altă viaţă S-a desprins aicea fiecare mort...

Doar-abia o clipă le-a ţinut divanul, N-a fost grai de cronici grai de pîrcălab; Cu mîndria-i rece mut sta suveranul, Şi-a-nţeles degrabă Neagoe, sărmanul, C-a pierdut domnia neamul Basarab...

OCTAVIAN GOGA

Mînăstirea Curtea de Argeș ridică o nouă biserică. Aduce îmbunătățiri mînăstirilor de la Pantocrator, Xeropotam, Vatoped, Dionisiou, Hilandar. Dintre ctitoriile mai însemnate amintesc biserica Mitropoliei din Tîrgoviște, schitul Ostrov, așezat în insula de pe Olt și mai ales capodopera lui Neagoe Basarab, Biserica mînăstire de la Curtea de Argeș, sfințită în anul 1517.

Neagoe Basarab a fost însurat cu Milița-Despina, din neamul despoților sîrbi Brancovici, și ea aplecată spre cultură și artă. Cu ea, domnitorul a avut mai mulți copii: Teodosie (care îi va urma scurt timp în scaun), Ion, Petre și Anghelina (care au murit la vîrstă fragedă), Stana (căsătorită cu Ștefăniță al Moldovei și, după moartea acestuia, călugărită sub numele de Sofronia) și Ruxandra (căsătorită cu voievodul Țării Românești, Radu de la Afumați).

Neagoe Basarab moare în anul 1521 și este înmormîntat la ctitoria sa de la Curtea de Argeș, unde alături de el va fi depusă în mormînt și Despina Doamna.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Prăbușirea României, de la Adrian Năstase la Iohannis, Orban și Ciolacu (urmare din pag. 1) Ceea ce s-a petrecut, dar numai după ce au fost eliminați oamenii de valoare – iar țara a fost preluată prin Băsescu, ajutat de un personaj util (să nu folosesc sintagma meritată), extrem de veros, Tăriceanu.

De fapt, pentru planul Occidentului trebuia scăpat de Adrian Năstase, singurul om politic suficient de puternic și pregătit pentru o Guvernare prin jungla UE și NATO – și de Vadim Tudor, singurul care putea susține un partid naționalist pe prima scenă politică.

De atunci a început căderea României, ajungîndu-se azi la tripleta Iohannis – Orban – Ciolacu. Da, cei trei merită puși împreună, pentru că numai într-o asemenea combinație ar putea exista fiecare, beneficiind de un anume suport de masse.

Zilele trecute am comentat o postare a lui Adrian Năstase, în care era prezentat Protocolul între PSD și FDGR, semnat de fostul premier și fostul primar, actual președinte. Sigur, documentul este una dintre dovezile majore ale ipocriziei „anti-pesedistului” Iohannis, alături de alte cîteva. Plus multe, mai puțin importante, dar semnificative în tabloul fățarnicului din fruntea statului.

Sigur, cine citește postarea lui Adrian Năstase observă ceva și mai grav: suita de realizări concrete ale guvernării 2000-2004 și, implicit, comparația dezastruoasă pentru ,,peroada” Iohannis, mai ales atunci cînd a putut impune guvernele sale – sau cînd a putut bloca activitatea guvernelor PSD – Ponta, Dăncilă și chiar Grindeanu. Iar peste toate rezultă și un aspect de-a dreptul depresiv: cum a ajuns România să decadă de la un premier de prim rang ca nivel de pregătire, experiență guvernamentală, notorietate și relații personale internaționale… pînă la nivel de Sică Mandolină!

Făceam apel în comentariul meu la ceea ce am văzut ca jurnalist în 1999 și 2000 – un întreg mecanism format din profesioniști de top din toate domeniile, care se pregătea să preia puterea, avînd obiective dificile, în primul rînd adaptările instituționale și legislative pentru integrarea europeană, dar și pentru nefericita aderare la NATO. Da, am văzut o parte a acelor pregătiri – și erau impresionante! Sînt destui care pot da mărturie că am dreptate – și asta în toate domeniile. Cred că a fost perioada în care s-a lucrat cel mai mult pe grupuri de specialitate - cu profesioniști excelenți. În plus, era vorba chiar de persoana premierului!

Adrian Năstase NU a preluat Guvernul din postura de șomer, fost atîrnător la stat, fără o pregătire intelectuală și profesională clară - și fără o echipă de specialiști reputați! Năstase a venit după o experiență diplomatică vastă, de asemenea, una parlamentară de top, precum și o carieră universitară remarcabilă. Și, așa cum scriam, Năstase se pregătea să preia guvernarea cu o echipă de excepție, care lucrase non stop la pregătirea din timp a celei mai bine plănuite guvernări de după revoluție. Rezultatul s-a văzut… în 2004.

Anul 2004 a găsit România într-o poziție de start lansat, cu o politică judicioasă a cheltuielilor și investițiilor, nu una care să o ia pe calea consumului, așa cum dorea Occidentul, SUA, NATO.

Tradus - România lui 2004 era pusă pe calea unei dependențe externe cît mai reduse, bazată și pe colaborări estice benefice, plus relația de parteneriat egal, real, cu Vestul.

Ce diferență față de ce este acum - ce prăbușire totală vedem în momentul de față! O colonie, depen­dentă total, în care singurele personalități cu pregătire și carieră în spate – Ciucă și Aurescu – se comportă mai mult decît oricine ca servanți ai intereselor americane, nu ai intereselor naționale și suverane! Despre restul miniștrilor, nici nu are rost să discutăm – reprezintă doar… niște glume proaste!

Da, România din 2004 era pe calea unei dezvoltări europene suverane, probabil în genul Ungariei, Cehiei sau Slovaciei – sau chiar al Poloniei, dar nu cu aberațiile militariste ale Varșoviei. Sigur, România lui Adrian Năstase nu ar fi fost orientată către rusofobie, ci către o politică inteligentă, pragmatică – în funcție de interese satisfăcute concret, nu ,,strategic”, adică mincinos și iluzoriu. Și, da, în România condusă după 2004 în continuarea direcției începute în 2000, grupurile străinătății NU ar fi dictat TOTUL în România, nu ar fi ajuns să angajeze România în conflicte internaționale, în combinații bancare, energetice, bursiere etc. etc.

Am mai spus-o, cred că nici criza din 2008 nu ar fi lovit România atît de puternic – pentru că nu ar fi fost condusă de personaje precum Boc sau Elena Udrea, nici de ,,statul paralel” creat de Traian Băsescu, pentru a deveni pîrghia străinătății și arma contra elitelor românești.

Hai să mai amintim un aspect: România a pierdut, după 2007, cea mai mare oportunitate de a face parteneriate economice excepționale: Vladimir Putin a stabilizat Rusia și a declanșat principalele proiecte (parteneriale) de transport gaze și investiții în zona nucleară, iar în China începea epoca de aur a creșterii economice, sub conducerea excepționalului Xi Jinping. Estul devenea cel mai mare și dinamic investitor – dar România… Băsescu a început brusc să-l insulte pe Putin, iar China va deveni, în scurt timp, subiect de atac politic. UE a profitat din plin, pe cînd România a rupt cele mai profitabile relații – pentru că devenise o colonie pe care alții o controlau!

Concluzionînd – repet, da, România lui 2004 era pe calea unei dezvoltări europene suverane, ca membru demn și egal din UE. De aceea și drumul lui Adrian Năstase trebuia oprit, iar România adusă pe calea consumerismului, a pieței de desfacere pentru Occident, a MCV, a cumpărătorului de arme și a unui teren de jocuri strategice păguboase și riscante.

Adrian Năstase a fost ținta principală, restul – cei care, culmea, s-au bucurat sau chiar au concurat la căderea lui - au simțit și ei dulceața glonțului patriei-colonie. Și o vor mai simți, pentru că în lipsa realizărilor, trebuie să dai poporului circ. Ori asta dau Iohannis, Orban, ambasadorii SUA, reprezentanții NATO… *** O completare necesară: se va comenta că NU am vorbit decît în fugă de decăderea Partidului Social Democrat - de la Adrian Năstase, președinte și fondator, la Marcel Ciolacu! Atrag atenția că am precizat că NU analizez glume proaste.

Marcel Ciolacu nu reprezintă nici măcar atît, în paradigma Adrian Năstase.

Turcia a devenit liderul mondial în producția de drone

În doar un deceniu și jumătate, dronele au devenit un fel de simbol național turc. Nu este un secret faptul că aceste aparate au început să joace unul dintre rolurile principale în războiul modern, iar ostilitățile recente din Siria sau din NagornoKarabakh sînt un exemplu clar în acest sens.

De asemenea, nu este un secret faptul că Turcia ocupă în prezent o poziție de lider în producția și utilizarea dronelor de luptă.

Publicația online The Intercept a dedicat mai multe materiale modului în care această țară a reușit să ocupe un loc de frunte în lume în dezvoltarea și producția de drone de luptă, devenind, de altfel, singura din lume care le folosește în mod regulat. Acum, Turcia este capabilă să producă drone grele, de șoc, la fel ca Statele Unite, Israel și parțial China, pe baza propriilor resurse. În plus, Turcia rivalizează cu SUA și Marea Britanie pentru poziția de cel mai activ utilizator de drone din lume. Turcii au folosit această tehnologie pe scară largă împotriva ISIS în Siria, precum și de-a lungul granițelor cu Irakul și Iranul, unde dronele turcești au luptat împotriva rebelilor Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

Programul turcesc de realizare a dronelor are și un ,,naș” în persoana lui Selcuk Bayraktar. În 2005, Bayraktar a convins un grup de oficiali turci să participe la o mică demonstrație a unei drone pe care a făcut-o cu propriile sale mîini. Înainte de aceasta, inventatorul a studiat ingineria electrică la cea mai bună universitate din Turcia, și-a luat masteratul de la Universitatea din Pennsylvania și a fost doctorand la Massachusetts Institute of Technology. Întorcîndu-se în patria sa, a început să creeze aparatură menită a deveni una dintre principalele arme în războaiele viitorului apropiat. „Mulți dintre prietenii mei au primit subvenții pentru a lucra la proiecte militare americane”, a explicat el oficialilor turci. „Vreau să lucrez pentru Turcia. Dacă sprijiniți acest proiect, atunci în cinci ani Turcia poate ocupa cu ușurință pozițiile de lider în lume”. Un an mai tîrziu, în 2006, Bayraktar a cîștigat concursul pentru crearea unei mini-drone militare, iar Ankara a început să le utilizeze în sudestul țării.

Dezvoltatorii au împrumutat baza pentru crearea de drone din Statele Unite și Israel, după ce au cumpărat dispozitive vechi de la ei. Apoi, au început să creeze cele mai moderne drone în 1012 ani, ceea ce este un timp foarte scurt pentru standardele mondiale. Costurile acestui proiect au fost achitate integral în 2015, cînd turcii au lansat cea mai modernă dronă TB2. De la o înălțime de 4 km, aceasta a lovit o țintă la o distanță de 8 km folosind o rachetă ghidată fabricată de Turcia.

UAV-urile moderne turcești sînt deja capabile să urce la o altitudine de 7,5 km și să poarte o sarcină utilă de pînă la 550 kg, iar timpul de zbor și de plutire este de pînă la 24 de ore. În același an, Bayraktar a făcut o altă mișcare radicală – s-a căsătorit cu fiica cea mică a președintelui Erdogan și, de atunci, compania sa a devenit un producător important de drone în Turcia.

Dronele sînt folosite în primul rînd pentru combaterea insurgenților kurzi: astăzi, ele sur­ volează aproape constant pe cer în sud-estul țării, fie trăgînd asupra unei ținte, fie localizînd-o, astfel încît să poată fi apoi bombardată de un F-16 sau un elicopter de atac.

Aceste fapte au crescut popularitatea dronelor în Turcia într-o asemenea măsură încît aceste aparate au devenit un fel de simbol cultural. Mai multe drone TB2 poartă autograful președintelui Erdogan.

N.K.

RM

Nr. 1560

l

9

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (18) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (18) 4. Biserica (7)

Cultul mahomedan este monoteist, întemeiat în anul 622 de către Mahomed, căruia îi şi poartă numele. Crezul musulman spune că „Allah este Dumnezeu şi Mahomed este profetul său”. Învăţăturile, discursurile şi deciziile lui Mohamed se găsesc înscrise în Coran (El-Qur-an, lectura), carte sfîntă a mahomedanilor, compusă din 114 capitole numite Surati.

Mahomedanii nu au icoane şi cred în nemurirea sufletului, se circumcid, au un post de o lună (Ramadam), cînd ziua întreagă se posteşte, iar noaptea se mănîncă şi se petrece şi au 5 rugăciuni pe zi cu faţa către Mecca. În România interbelică mahomedanii constituiau 1% din totalul populaţiei şi, pe lîngă moschei, mai funcţionau şi 221 hatipi, 64 imami şi 12 numezimi.

Conform Legii nr. 114 din 1933 a Ministerului Cultelor din România, asociațiile religioase (sectele) se împărțeau în îngăduite și prohibite.

Asociațiile religioase (sectele) îngăduite erau: Asociația religioasă a lipovenilor, Asociația religioasă adventistă de ziua a șaptea, Asociația religioasă baptistă și Asociația religioasă a creștinilor după Scriptură.

Asociațiile religioase (sectele) prohibite erau: Secta nazarinenilor, Secta adventiștilor reformați, Secta secerătorilor, Secta penticostalilor, Secta inochentiștilor, a Bisericii lui Dumnezeu apostolice, secta martorilor lui Iehova, a stundiștilor, a duhoborților, a molocanilor și a mileniștilor.

Asociaţia religioasă a lipovenilor constituia o ramură a rascolnicilor din Rusia, a cărei doctrină se intitula „Frascia”, tradusă în limba română la Mînăstirea Neamţ. Rascolnicii cultivau celibatul, considerînd arderea pe rug drept un suprem sacrificiu şi avînd la liturghie multe inadvertenţe. În perioada interbelică rascolnicii numărau circa 60.000 de credincioşi, conduşi de un Episcop cu reşedinţa în Bucovina la Fîntîna Albă.

Asociaţia religioasă adventistă de ziua a şaptea leagă toată mîntuirea de Vechiul Testament. Se numeşte adventistă deoarece consideră că Isus Christos va reveni a doua oară în timpul cel mai scurt, de ziua a şaptea, acordînd o atenţie foarte mare sîmbetei. Adventiştii admit milenismul, considerînd că Isus Christos va întemeia la a doua venire o împărăţie de o mie de ani; nu admit iadul şi muncile veşnice. În celelalte puncte de credinţă, adventiştii se aseamănă cu baptiştii şi cu toate celelalte secte. În anul 1920 în România s-a organizat „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Pînă la al doilea Război Mondial această sectă avea 520 de case de rugăciuni şi puţin peste 16.000 de credincioşi.

Secta adventistă a pătruns în România prin anul 1870, fiind adusă de preotul romano-catolic Mihail Czehowski, care trecuse la adventism.

Asociaţia religioasă baptistă îşi trage numele din aceea că pune mare preţ pe botez, botezîndu-se doar oamenii maturi, conştienţi de mărturisirea pe care o fac. Ei admit numai o biserică spirituală şi resping ierarhia bisericească, iar sub influenţa calvinismului dau păcatului originar o importanţă exagerată. Înainte de al doilea Război Mondial, în România au existat 35 de comunităţi baptiste române, cu 1.672 de case de rugăciuni, 25.000 de credincioşi; 55 de comunităţi germane baptiste cu 1.141 de case de rugăciuni şi peste 20.000 de credincioşi; 15 comunităţi baptiste ungureşti cu 300 de case de rugăciuni şi circa 6.000 de credincioşi.

O importanță deosebită pentru viața bisericească interbelică au avut-o bibliotecile, deschise pe lîngă bisericile din Bălți, Soroca, Ismail, Cetatea Albă. Cea mai valoroasă colecție se păstra în Biblioteca Eparhială a Arhiepiscopiei din Chișinău. La 28 iunie 1940, cînd Armata Sovietică a intrat în Basarabia, aici funcționau 1.677 de localuri eclesiastice, 938 de biserici, 34 de mînăstiri, 705 case parohiale, slujbele religioase fiind oficiate de către 1.042 preoți, 19 diaconi, 1.099 de cîntăreți. De rînd cu numeroasele realizări în viața bisericească și religioasă, perioada 1918-1940 a fost marcată inclusiv de anumite probleme, și anume: organizarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia și încadrarea acesteia în sînul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române; reducerea suprafețelor de terenuri din proprietatea bisericilor și instituțiilor ecleziastice, fapt care a micșorat considerabil veniturile acestora; introducerea stilului nou sau a calendarului îndreptat; organizarea învățămîntului teologic și echivalarea studiilor seminariale cu cele de liceu; sporirea autorității clerului și, în special, a preoților de la sate, care se confruntau cu diverse probleme de ordin economic, social și de altă natură. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite.

Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (79) Ieşirea din încercuirea de la Stalingrad (3) În ziua de 20 noiembrie, după masă, ne-am pomenit pe aerodrom cu două avioane Savoia Marchetti pilotate de Udriski şi de Nae Spuză. Fără ordin, numai din solidaritate camaraderească, au venit la noi pentru a evacua răniţii (Panait Ioan, coechipierul meu, grav rănit, a refuzat evacuarea), piloţii fără avioane şi ce mai puteau lua din tehnicieni şi bagaje. Au plecat pe înserat, după ce le-am mulţumit. Ne-au îmbrăţişat. Erau convinşi că nu ne vor mai vedea. Atunci a plecat de la noi şi Vintilică Brătianu, care aici şi-a încheiat cariera de foarte bun pilot de vînătoare, excelent luptător şi român. Noi am rămas singuri, am luat legătura cu cei de la Stukas, ne-am pus sub ordinele maiorului Barnhelm şi am conlucrat cu ei în zilele următoare. Ei ne-au spus că la timpul util ne vor da ordin de evacuare.

Pe 21 şi 22 am însoţit formaţiile de Stukas şi împreună am atacat peretele încercuirii; acum ajunsese de 300 km. Activitatea aeriană rusească era slabă (totuşi, existentă) din cauza condiţiilor meteo atît de nefavorabile. Pe ziua de 22 seara, Stukas-urile au plecat într-o „misiune” pentru care n-au cerut însoţire. Nu s-au mai întors pe aerodromul Karpovka. Ne-au lăsat absolut singuri, fără subzistenţă; numai cu benzină şi muniţie. Presiunea ruşilor pentru a restrînge zona încercuită devenise atît de puternică, încît acum auzeam ziua şi noaptea duelurile de artilerie, de mitraliere şi „ronţăitul” specific al şenilelor de tancuri. Gerul făcea ca schimburile de santinelă să fie doar de o oră şi le dublasem. Oamenii erau nedormiţi, noi la fel şi mai trebuia să mai şi zburăm, atît pentru a ne opune cît de cît presiunii ruseşti, cît şi pentru a şti exact linia acestui front interior care se restrîngea ceas de ceas.

Bateriile de artilerie antiaeriană fuseseră aduse pe aerodrom. Dintr-un moment într-altul ne aşteptam să fim atacaţi. În fața celei mai dramatice situații de pînă acum, Grupul 7 adună sfatul bătrînilor. Panica este evidentă și nu doar la nivelul trupei. Comandorul Crihană se pierde complet devenind un simplu executant. Comanda este preluată de căpitanul Alexandru Șerbănescu, comandantul escadrilei 57, fost vînător de munte. Singurul armament terestru de infanterie al grupului erau puștile germane de fabricație… 1893, niște pocnitori folosite doar la școlile militare și la… aviație. Mai existau tunurile și mitralierele de pe avioane, cele două baterii antiaeriene, pistoalele de la șold și cam atît. Explicația este logică și pare simplă. Aviația nu era armă terestră și nu avea nevoie, teoretic, de arme de infanterie. Ce era de făcut în condiții de ger alb, cu o vizibilitate aproape de zero? Spre seară șenilele se aud din ce în ce mai aproape. Se dispune o patrulă de cercetare formată din Șerbu, Șerbănescu și Greceanu. Se ajunge, tîrîș, pînă la rambleul abrupt al căii ferate la nord de aerodrom. După rambleu, la vreo 400 de metri se vedeau peste 600 de tancuri rusești cu țevile îndreptate spre Est. Cercetașii se întorc și raportează.

Avionul Messerschmitt 109 nu poate zbura noaptea. Nu a fost proiectat pentru asta și nu are aparatura de bord necesară. Atunci a vorbit Șerbănescu: „Domnilor ofițeri, noi nu avem voie să cădem prizonieri pentru că noi luptăm pe front de armată și avem mai multe informații strategice decît un comandant de armată terestră care luptă într-un sector limitat. Nu știm metodele prin care vom fi anchetați dacă vom fi luați prizonieri și ce am putea dezvălui, Ordon: toate avioanele să fie ridicate cu cozile pe butoaiele de ulei pentru a putea trage din poziție orizontală cu tunul și mitralierele de pe avion. Ofițerii nu trebuie să tragă ultimul glonț din pistol, acela va fi păstrat pentru ei. Subofițerii sînt liberi să accepte prizonieratul”. La orele 23 s-a declanșat atacul. Două tancuri au apărut pe creasta căii ferate, în misiune de recunoaștere. Era clară intenția de a ocoli, de a tăia o breșă în încercuire pentru a-și continua drumul. Cea mai mare greșeală au făcut-o bateriile de antiaeriană ale lui Șerbu și Apostolescu care s-au speriat și au ordonat deschiderea focului avariind cele două tancuri. Dacă nu ar fi tras, existau șanse mari ca aerodromul să nu fie descoperit.

A urmat o perioadă de acalmie vecină cu veșnicia. După 20 de minute a început atacul. Rușii nu au realizat că se află în fața unui aerodrom și au început clasic cu baraj de artilerie. Acest tir de artilerie concentrat cu obuze de tanc și mitraliere grele, celebrele Katiușa poreclite Orga lui Stalin, a durat mai bine de o oră lăsînd în urmă un peisaj apocaliptic. Urletele răniților și cadavrele împrăștiate peste tot au probat supremația celor 600 de tancuri T34 care au deschis focul pe o suprafață de nici un kilometru pătrat… Greceanu, Burileanu și Șerbănescu au încercat să salveze răniții. A fost un coșmar. De multe ori luau un corp de jos și, cînd ajungeau în bordei, constatau că e mort, adesea fără cap. Încercau să prindă un corp de braț și rămîneau cu brațul în mînă. Mulți au murit de hemoragie. Lacrimile de neputință ale ofițerilor se amestecau cu lacrimile și sîngele trupei.

Octombrie 1943. Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane (1) Carl Clodius: „Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane de aur în valoare de 84 pînă la 112 milioane mărci germane”.

Dacă în ceea ce privește participarea militară românească la război alături de germani, la parametri cît mai mari, mareșalul Ion Antonescu nu a avut nici o reținere, acceptînd cererile lui Hitler (cel puțin pînă la înfrîngerea de la Stalingrad), în problema relațiilor economice lucrurile au stat cu totul altfel, Conducătorul Statului solicitînd de la început, spre nemulțumirea Berlinului, schimburi economice pe bază de paritate.

Semnificativ în acest sens este Raportul împuternicitului economic german Carl Clodius, adresat ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, la 24 octombrie 1943. Documentul confirmă aprecierea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al României în raporturile cu Germania, care „o excludea automat din categoria satelor ocupate de Reichul nazist”, şi în raporturile cu Uniunea Sovietică, faţă de care ţara s-a aflat, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sub „un regim de ocupaţie”, sancţionat prin constituirea Comisiei Aliate de Control, a cărei parte sovietică a fost învestită cu prerogative ce au anulat, în multe privinţe, iniţiativa şi autoritatea guvernului român. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

E greu să fii român fără harul lui Dumnezeu

În perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2006, scriitorul nem­ țean Adrian Alui Gheorghe a purtat un dialog de suflet cu celebrul ,,slujitor al lui Dum­ nezeu” Justin Pârvu (19192015) de la Schitul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din localitatea Petru-Vodă, județul Neamț. Pe lîngă peisaj, zona excelează și prin numărul mare de mînăstiri care conferă locului aspectul unei părticele din Grădina Raiului: Agapia, Bisericani, Bistrița, Durău, Horaița, Pîngărați, Petru-Vodă, Pocrov, Secu, Sihla, Tazlău, Văratec.

Aceste convorbiri dintre un mirean și un preot s-au purtat în chilioara părintelui Justin Pârvu, unde, iarnă-vară, primea tot felul de oameni și îi ajuta, dacă nu cu un bănuț, măcar cu un sfat sau o vorbă bună. Întinse pe 2 ani, în chilioara cu un pat, o masă și un căpețel de lumînare înfipt într-o ulcică, discuțiile au atins mai multe subiecte, cum ar fi: momente din viața părintelui Justin Pârvu, cu cei 16 ani de pușcărie politică îndurată; decăderea românismului și cum s-a tocit străvechiul nostru instinct național; încotro merge omenirea; de ce nu sînt recunoscuți sfinții închisorilor și multe asemenea altele. Chiar și cînd materialul era gata, cei doi se întîlneau pentru reveniri și definitivări ale întrebărilor și răspunsurilor. O parte din acele discuții a văzut lumina tiparului sub forma a două cărți - ,,Părintele Justin Pârvu și morala unei vieți cîștigate” și ,,Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire”. Restul temelor se găsesc structurate, sub forma aceluiași dialog, întins pe 250 de pagini, în lucrarea: ,,Părintele Justin Pârvu, o misiune creștină și românească”, apărută în anul 2013 la Editura ,,Doxologia”, din Iași, și la care ne vom referi în rîndurile următoare. În prima parte a discuției se conturează secvențe din viața și ,,opera” părintelui Justin Pârvu, avînd un titlu cu ecouri poetice: ,,Casa mea e acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi și pot trăi în Dumnezeu”.

I-a fost scris părintelui Justin Pârvu să-și înceapă viața de obște la vîrsta de 17 ani, cînd a intrat în noviciat la Durău, apoi la seminarul de la Cernica, lîngă București, și din nou în Munții Neamțului. Iar acum, după o viață îndelungată, își doarme somnul veșnic la Petru-Vodă. Foarte de tînăr, a învățat că dacă vrei să vezi departe, să vezi cu adevărat, atunci e musai să te faci preot. Dar tot ,,mînăstiri” au fost și pușcăriile politice de la Aiud, Gherla, Canal, Periprava sau din alte locuri rînduite de Dumnezeu să-și spele păcatele, ,,îngropat în lume”. La fel ca Tudor Arghezi care, închis în Lagărul de la Tîrgu Jiu (1943), îi scria părintelui Bartolomeu Anania, la Tismana: ,,Binecuvîntează, părinte, că și aici e un fel de mînăstire”. În toate locurile prin care a trecut, Justin Pârvu a învățat și i-a învățat pe alții să fie români și creștini. Și măcar de-ar fi fost singurul care a trăit aceste experiențe. Dar, ca el, au pătimit atîția alții, preoți și călugări știuți, precum sfințiile lor Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Ilie Cleopa, Andrei Scrima, Antonie Plămădeală, Arsenie Boca, Nicu Steinhardt, Mina Dobzeu, Ilie Lăcătușu. Dar și mai mulți sînt neștiuții.

Dumnezeu i-a hărăzit părintelui Justin Pârvu o viață aproape centenară, destul cît să cunoască istoria știută, dar și cea ascunsă a unei țări și sufletul unui popor dăruit cu toate cele, dar menit să treacă prin

multe încercări. În discuțiile celor doi nemțeni au apărut și alte subiecte, cum ar fi: iubirea și moartea, dar și lăcomia, invidia și mîndria, alcoolul și desfrînarea – păcate care, pe zi ce trece, cuprind tot mai mulți semeni de-ai noștri și devin semnele unei epoci intrate sub stăpînirea Răului.

Dăm cuvîntul, în con­ tinuare, părintelui Justin Pârvu, punînd la dispoziția cititorilor profesiunile sale de credință, maximele și sentințele la adresa unui popor care s-a tot îndepărtat de Dumnezeu și a luat-o pe calea dispariției.

Sintagmele sale gnomice sînt învelite într-o satiră la adresa unei lumi pe care n-o mai aduce pe calea cea bună decît poate reîntoarcerea la Dumnezeu. Cu mintea sa ascuțită, părintele Justin Pârvu s-a tot gîndit la soarta românilor de ieri și de azi. Și pagini întregi din carte cuprind aceste gînduri.

Cum sînt românii? ,,La noi, la români, este, a fost și va rămîne spiritul acela de inferioritate în fața străinului. Aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care-ți intră-n curte.

Dintr-un exces de bunătate și de dragoste. Noi, dacă aveam mai multă demnitate și mai mult prestigiu, am fi dobîndit mai multă onoare în fața națiunilor lumii.

Națiunile conlocuitoare ne-au luat bunătatea drept slăbiciune și ni s-au urcat în cap. Cum e cazul cu ungurii care, cum au prins un pic de aer sub aripi, au făcut grozăviile cunoscute (...) E greu să fii român! Trebuie să întrunești multe calități și să ai simțul valorilor nației. Fără harul lui Dumnezeu, care a dat putere popoarelor să se individualizeze prin limbă, istorie și tradiții, ești înghițit de ceilalți... E inexplicabil că românii au ajuns unde au ajuns, pentru că sîntem aici de 2000 de ani, ne-am creștinat primii, făcînd biserici în ascunzișul pădurii, în munți, pe dealuri (...) Eu văd viitorul României așa: cel ce gîndește creștinește, gîndește patriotic! Jertfă pentru națiune, jertfă pentru aproapele tău, jertfă pentru Biserică! Acolo unde e românul, acolo e sărăcia, mireasma ce-I place atît de mult lui Dumnezeu. Sărăcie materială, care atrage bogăția spirituală, de trei ori mai multă. Românul are în stăpînirea sa multe comori spirituale (...) Cauza nefericirii românilor de astăzi este îndepărtarea de Dumnezeu. Am ajuns ca niște orbi și nu ne mai vedem păcatele. Trăim o criză de ideal, nu de pîine. Nu mai știm de unde venim și unde mergem. E o decadență mondială. Dacă nu ne vom schimba rapid, vom pieri ca Sodoma și Gomora, ca Imperiul Byzantin”.

Ce e libertatea? ,,Libertatea nu înseamnă să fac ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ce vrem, facem pe voia diavolului.

Libertatea se cunoaște în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine și rău. Poți fi liber numai în adevăr. Sufletul pe cruce cîștigă adevărata libertate. Teroarea și torturile au făcut mai mulți sfinți decît robi. Pămîntul țării noastre e stropit cu sînge de mucenici. În suferință se dobîndește duhul sfințeniei”.

Trezește-te, române, altfel vei pieri! ,,În zilele acestea grele, românul ar trebui să fie ca acei martiri care se lăsau pe ei pentru fratele lor, își dădeau porția lor de mîncare fratelui, cămașa,

preferînd să moară ei în locul fratelui. Și se rugau pentru prigonitorii lor. Românul trebuie să iasă din indolența față de valorile Bisericii și ale neamului său.

Să lupte pentru biruința neamului său (...) Am înțeles tîrziu ce-mi spuneau, prin anii ’50, cei de la Securitate, cînd mă băteau pentru convingerile mele religioase.

«Nu o să vă omorîm, îmi spuneau ei. Nu vă mai facem martiri. Cînd veți ieși, veți vedea că deja sîntem infiltrați printre voi... Vă veți dori atunci singuri să vă lepădați de Biserică și de credință». Antichristul va veni printre noi și-l vom crede”. (Aceste vorbe profetice se pot alătura altora, rostite de Silviu Brucan, unul dintre chipurile Diavolului: ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri” – n.m.)

Părintele Cleopa ,,Părintele Cleopa a fost un mare duhovnic. Îl căutau pînă și activiștii comuniști. Veneau la el și cereau binecuvîntare. Și ăia se lăudau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele Cleopa, înseamnă că e ceva de capul meu». Cu harul, cu credința și cu numele său i-a făcut pe mulți activiști să se rușineze de faptele lor. În societate, activiștii propovăduiau ateismul, dar, în particular, veneau la părintele Cleopa, să primească binecuvîntarea pentru faptele lor. Părintele Cleopa a ținut trează în mulți creștini rugăciunea și credința”.

Bănuțul văduvei ,,O femeie îi scrie părintelui Justin Pârvu: «Părinte, îți scriu din Italia, unde îngrijeam o bătrînă. Dar bătrîna a murit și roagă-te pentru mine. Ce să fac?».

M-am rugat și pentru bătrînă, și pentru ea. Peste ceva timp, primesc un plic în care erau 5 euro și o scrisoare: «Află, părinte, că am găsit altă bătrînă. Mulțumesc pentru rugăciune. Cu banii ăștia vreau să ajut pe alții aflați în nevoie...». Cu bănuțul ăsta cumperi un bilet pentru masa săracilor, dar și un bilet pentru Rai...”.

I-auzi, Iohannis! ,,Patria e mai presus de orice individ. Patria nu trebuie să scadă în fața istoriei, ea trebuie să aibă ce să jertfească, mereu, ca să rămînă în rîndul popoarelor vii și demne. De aceea, Dumnezeu alege reprezentanții unei nații, capabili de jertfă. Dar nu toți sînt capabili de jertfă, nu toți se ridică la înălțimea rolului și importanței pentru care au fost aleși”.

Mișcarea legionară ,,Mișcarea legionară n-a fost niciodată înțeleasă, studiată și analizată la adevărata ei chemare și rost.

După trei sferturi de veac de comunism, minciună și intoxicare a populației, Mișcarea a ajuns un adevărat bau-bau fără chip și individualitate, un animal fioros.

Cea mai mare vină a legionarilor a fost aceea că își iubeau patria necondiționat, că erau gata să se jertfească pentru ea și pentru binele Poporului Român.

Multe dintre crime le-au făcut cei care urmăreau să compromită Mișcarea. Tot ce era rău se punea în cîrca legionarilor. Niciodată liderii legionarilor n-au fost lăsați să vorbească. Dar cei mai de condamnat au fost istoricii. Care au tăcut și tac. N-am făcut proces comunismului, dar am făcut proces legionarismului.

E ca atunci cînd pui dracul să scrie despre îngeri.

Generația legionarilor putea fi o generație de patrioți pînă la nebunie? Generația legionarilor, care pornise să reformeze România, în perioada interbelică, care redescoperise «mîndria de a fi român», care putea muri «pentru Patrie», cum numai românii vechi o mai făceau, o generație de patrioți pînă la nebunie... Au decapitat-o (Carol al II-lea, Antonescu, comuniștii), au decimat-o în închisori și pe frontul din URSS, au minimalizat-o, au risipit-o. I-au blamat inteligența și au dat-o pe mîna proștilor, lichelelor, analfabeților, vînduților”.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (16) *** Noi de fulgere știam, pentru că le vedeam ori de cîte ori era furtună, iar tunetele care le însoțeau ne băgau în sperieți. Dar nu prea știam cum loveau pămîntul, ceea ce ne-a pus pe gînduri. Alin a venit cu explicația aproape imediat.

- Sfîntul Ilie, cînd aleargă cu caii și dă din bice, poate că atinge și pămîntul… De aia a luat foc! E, nea Ioane?

Ion, un om pe care nu-l prea vedeam pe la biserică, începu să rîdă și dădu aprobator din cap. Noi am înțeles că avem dreptate, așa că nu am mai insistat. Ne imaginam cum Sfîntul Ilie, în goana lui, a fost probabil puțin neatent și a lovit grîul. Nu găseam nici o altă explicație.

L-am lăsat pe Alin acasă, iar noi am mers mai departe, la Siloz. Mașina era plină de grîu care aștepta să fie depozitat. Pe drum, Ion era, ca de obicei, tăcut, în timp ce eu eram încîntat de mașina verde închis, aproape nouă, cu care ne deplasam. Îl invidiam pe unchiul meu pentru că putea să conducă, în timp ce eu mai aveam mulți ani pînă să ajung la vîrsta care să îmi permită să mă ating de volan. În sinea mea, îmi doream să fiu ca el – șofer de camion, de tractor, de tir, de tot ceea ce conducea el. Pînă la Șoimu, drumul era neasfaltat, deci călătoria nu era foarte confortabilă.

Silozul era lîngă haltă, aproape de linia de tren.

Silueta lui înaltă se vedea de departe. Am intrat în curte și ne-am așezat la coadă. Erau acolo multe tractoare, cu remorcile pline de grîu, care veniseră la descărcat.

La un moment dat, un domn se urcă în remorcă și, cu ajutorul unei sonde, începu să facă diverse măsurători, astfel încît mașinile descărcau doar după ce acesta

aproba, unele dintre ele neavînd voie să își lase încărcătura în siloz dacă sonda nu indica măsurătorile adecvate. După ce a primit aprobarea, Ion a început să descarce.

Drumul spre casă a fost la fel de calm, doar că mașina, fiind acum liberă de sarcină, alerga ceva mai repede. Nu existau pe atunci centuri de siguranță, singurul mod de a mă proteja fiind o bară de fier, în formă de ,,U”, care era prinsă în dreptul pasagerului.

Nici nu aveam nevoie de altceva, fericirea mea era deplină.

Am ajuns acasă spre seară, cînd soarele era în amurg, iar liniștea începea să se aștearnă peste sat.

Curcile deja dormeau în copaci, iar găinile și celelalte orătănii nu se vedeau prin curte. Bunicii erau în casă, se uitau la TV, iar pe mine mă aștepta un castron plin cu macaroane cu lapte.

- Dorinele, vezi că ai mîncare pe plită! – auzii vocea bunicii care nu trăda nici o îngrijorare, nici un indiciu că lucrurile ar fi diferite de rutina noastră de zi cu zi. *** Așa cum vara, cea mai așteptată activitate a sătenilor era treieratul, toamna era marcată de culesul porumbului și al viilor. Majoritatea bunicilor noștri aveau loturi individuale la cîmp, pe care cultivau porumb, precum și cîte o vie. Nu cred că exista în sat persoană care să nu aibă o vie de cel puțin un pogon.

Pentru noi, copiii, era un motiv de autentică bucurie, mai ales că nu munca era cea care ne mîna în luptă, ci joaca și bunătățile pe care toamna ni le oferea.

Culesul strugurilor era responsabilitatea celor mari, dar transformarea lor în must și în vin era, cumva, și treaba celor mici. Odată ce căruțele pline ochi cu struguri

Dosare secrete ale Istoriei (88) Enigma Martin Bormann (18)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Ultimul episod al acestei istorii misterioase a fost scris de Klaus Eichmann, fiul lui Adolf Eichmann. Într-o scrisoare deschisă publicată la 9 ianuarie 1966, el afirma că ştie că Bormann se află în viaţă în America de Sud: „Aştept să te predai justiţiei ca să-ţi iei partea de răspundere pe care tatăl meu a trebuit să şi-o asume în locul dumitale în faţa opiniei publice mondiale...

Tatăl meu s-a căit, tatăl meu a ispăşit, dar dumneata?

Dumneata continui să trăieşti ascuns în America de Sud... Dum­neata te ascunzi, domnule Bormann, cînd ai putea să lămureşti atîtea lucruri...”. Klaus Eichmann declara că e convins că Bormann nu va scăpa de justiţie: „Fii sigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să fie aşa”. *** Iată, aşadar, deschis şi închis dosarul afacerii Bormann. Cred, în mod sincer, că am oferit cititorului tot ansamblul de argumente care ar putea fie să ducă la convingerea că Bormann ar fi murit la Berlin în 1945, fie să permită a se admite faptul că adjunctul lui Hitler s-ar afla încă în viaţă. Aşadar, cititorul urmează să tragă el singur concluziile. În ce mă priveşte, eu consider că mărturiile care pledează pentru moartea lui Martin Bormann în urma exploziei tancului pe Weidendammer Brücke sînt cît se poate de inconsistente. Moartea lui, mai tîrziu, noaptea, cînd era împreună cu doctorul Stumpfegger, mi se pare mai verosimilă, fără însă a fi sigur de aceasta.

Mărturiile adunate de Trevor-Roper şi de Dominique Auclères, mărturii provenind de la persoane cît se poate de serioase – una dintre familiile care i-au luat pe copiii lui Bormann şi o doamnă israelită care-1 cunoscuse

foarte bine pe Bormann – au, după părerea mea, foarte mare greutate în această discuţie. Dacă e adevărat că Bormann a fost văzut în toamna anului 1945, atunci teza morţii sale la Berlin cade definitiv.

Mărturia agenţilor israelieni care au întreprins cercetări în America de Sud mi se pare la fel de preţioasă. Căutîndu-1 pe Bormann pe baza unor informaţii precise, serioase, l-au găsit pe Eichmann.

Eichmann, despre care s-a pretins de asemenea ani de zile că fusese ucis în timpul luptelor pentru Salzkammergut... Este, aşadar, foarte probabil ca Bormann să fi reuşit să scape din Berlin şi să se refugieze în America de Sud. Să mai fie el oare în viaţă?

Poate odată şi odată se va afla. Putem spera, desigur, că într-o zi misterul Bormann va fi pe deplin elucidat.

Misterul Kennedy (1) „Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY Cînd „Air Force One”, avionul preşedintelui, a atins pista de la Love Field – aterizînd perfect –, la Dallas erau exact orele 11,38. Pe un cer prea albastru strălucea un soare implacabil: soarele Texasului. În ajun, buleti­ nul meteorologic anunţase ploaie şi ceaţă. O eroare în plus a meteorologiei: 30° C,1a umbră. Era vineri, 22 noiembrie 1963.

Elisabeth Cabell – Deasie –, soţia primarului din Dallas, a făcut cîţiva paşi în întîmpinarea Jacquelinei Kennedy. Jacky zîmbea. O soţie de preşedinte trebuie să zîmbească mereu – mai ales în America. Era încîntătoare Jacky. În ziua aceea, ea, care ura de moarte pălăriile, îşi pusese peste păru-i negru o mică tocă roz.

Doamnele din Dallas – alegătoare redutabile – n-ar fi to­lerat ca doamna Kennedy să vină la ele fără pălărie.

descărcau roadele în curți, se puneau în mișcare toți membrii familiei, fiecare cu direcții clare de activitate.

Pe atunci nu se foloseau mașini de stors struguri; în fapt, nici nu îmi amintesc să fi văzut vreuna, dar știam că există. Strugurii se răsturnau pe rînd într-o putină mare, în care noi, cu picioarele curate, îi storceam. Era o adevărată distracție pentru toți copiii, mai ales că în perioada aceea veneau acasă, de la oraș, și părinții noștri. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum eu, împreună cu tatăl meu – el cu pantalonii suflecați, eu în pantaloni scurți – ne întreceam să vedem care stoarce cei mai mulți struguri.

Mustul se scurgea din putină în vase mari, care, la rîndul lor, se vărsau în cele trei butoaie pe care le aveam în beci. Știam bine că, după ce butoaiele erau umplute și vinul începea să fiarbă, nimeni nu avea voie să meargă în beci, pentru că exista pericol de intoxicație. Dar cea mai mare bucurie, pe lîngă joaca în sine, pe lîngă mustul pe care îl consumam pînă cînd nu mai reușeam să găsim privata, exista, însă, ceva ce numai acolo, la noi în zonă, am gustat – o specialitate culinară căreia noi îi spuneam ,,coleașă”. Era un fel de ciulama de must, pe care bunica mea o pregătea, și care era incredibil de gustoasă. Consumată rece, era preparatul cel mai așteptat de către copii în timpul culesului viilor. Apoi puneam în formă de turte această coleașă, pe niște scînduri pe care le urcam undeva pe casă, pentru a se usca la soare în decurs de cîteva zile.

Rezultatul era un miracol culinar – un fel de turte de must pe care le puteam lua cu noi la joacă, și pe care le mîncam ca desert. Acest obicei a rămas neschimbat pînă în anii ʼ80, cînd eu deja părăsisem plaiurile natale împins de dorința de a cunoaște lumea. (va urma) T.T. Jacqueline ştia acest lucru. O soţie de preşedinte trebuie să ştie tot. Înainte de a pleca de la hotelul „Texas” la Fort Worth – etapa lor precedentă –, Jacky stătuse mult la îndoială. Să-şi pună taiorul roz sau o rochie subţire şi pe deasupra mantoul de leopard? Mantoul acela splendid şi care o tenta aşa de mult, primit în dar de la împăratul Haile Selassie. Deodată însă şi-a adus aminte de rugămintea pe care i-o făcuse domnul Muhallim, ambasadorul Somaliei la Washington: – Să nu cumva să puneţi leopard în Texas. Toate feme­ ile vor dori să vă imite şi va fi un masacru îngro­zitor; or, noi încercăm să stăvilim stingerea acestei rase de animale.

Perspicace, acest domn Muhallim. Tocmai în Texas, unde e vreme frumoasă în tot timpul anului, se vinde cel mai mare număr de mantouri de pe cuprinsul Statelor Unite. La „Neiman and Marcus”, cel mai vast dintre marile magazine ale lumii, găseşti un etaj întreg cu solduri de vizon. Proprietarul, Sidney Marcus, le mai pune la dispoziţie milionarilor petrolului şi o bibliotecă alcătuită în întregime din capodopere – 8.000 de dolari –, sau o colecţie de opere cubiste. La raionul lui de pictură găseşti în permanenţă vreo zece Picasso şi tot atîţia Matisse. Domnul Marcus oferă drept primă pentru cumpărători un profesor de istoria artei, dispus să împartă, din ranch în ranch, un stoc de fraze uşor de reţinut, ca de pildă: „Pe mine, la Picasso, cel mai mult mă impresionează perioada albastră”. Şi Jacky, cuminte, a renunţat la leopard. Îmbrăcată cu taiorul ei de culoarea zmeurei, cu toca de aceeaşi culoare, ea i-a zîmbit lui Deasie Cabell cînd aceasta s-a apropiat de ea ca să-i ofere un buchet de trandafiri roşii. Mai tîrziu, Jacqueline avea să-şi reamintească de tranda­firii aceia roşii: – Nu mi se oferiseră pînă atunci, în cursul călătoriei în Texas, decît trandafiri galbeni. În dimineaţa aceea, la Dallas, mi-au fost oferiţi trandafiri roşii. Mi s-a părut bizar... (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Istorii vesele şi triste din grădinile de vară ale Capitalei

Cînd pandemia de COVID-19 a pus lacătele pe spaţiile culturale închise, privirile s-au îndreptat către locurile aflate în aer liber. Dar peisajul înfăţişat a fost unul sumbru: din centru pînă la periferie, Bucureştii sînt brăzdați de ruinele teatrelor şi grădinilor de vară de odinioară, care se încăpăţînează să rămînă mărturie a nepăsării edililor. Asta este: rămînem cu istoria – oricît de neputincioasă.

Bucureştii şi-au păstrat boemia de altădată, fără echivoc. Sînt clădiri, străduţe şi chiar cartiere întregi care amintesc de eleganţa în care s-a înveşmîntat Capitala în Secolul al XIX-lea şi la începutul secolului trecut. Ca trecătorul să le descopere trebuie doar să se abată un pas de la drum. Atît, un pas e suficient.

Pe Calea Victoriei, în faţa Cercului Militar, laşi Bulevardul Regina Elisabeta şi alegi experienţa boemă: strada Constantin Mille. Este unul dintre locurile care te coboară în istorie vrînd, nevrînd. La propriu, s-ar putea spune, căci strada este puţin în pantă. Aici a fost „strada ziarelor“. Pe Sărindar, cum s-a numit strada pînă la sfîrşitul celui de-al doilea Război Mondial, îşi aveau sediul unele dintre cele mai importante cotidiane ale vremii, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, – şi nu oriunde, ci în Palatul Presei şi al Artelor, o clădire cu prestanţă. „Azi, în Sărindar, în fiece clipă telegraful, telefonul aduc redacţiilor ştiri din lumea noastră frămîntată şi trudită. Valuri albe de hîrtie vin, unul după altul, să se aştearnă sub rotative, maşinile se învîrtesc cu zumzet de albine, pe stradă, camioane grele descarcă suluri de hîrtie şi ţigănuşii aşteaptă să iasă «speciala», cu cerneala încă umedă. Cincizeci de mii de ziare ies zilnic din Sărindar, zece vagoane de hîrtie se consumă în 24 de ore, paginile imprimate într-o singură zi, puse cap în cap, ar acoperi un drum lung cît Dunărea“ – asta era atmosfera Sărindarului, descrisă de Gheorghe Crutzescu.

Un templu al artei Pe această stradă animată de oameni muncitori şi serioşi, vorba aceea, în 1913, D’Argent, un fost cîntăreţ francez, deschide un café-bar cu spectacole de varieteu: Alhambra. Două luni mai tîrziu, locul e cumpărat de Dumitru Papaianopol şi scena începe să fie acaparată de prezenţe străine. Cronicile erau pline de laude – iată ce scria „Adevărul“: „Actualmente,

teatrul Alhambra are un număr excepţional, pe Yvonne Yma, la care nu ştii ce să admiri mai degrabă: frumuseţea, dicţiunea, graţia naturală sau fineţea cu care ştie să cînte şi să spună cele mai frumoase canţonete şi romanţe franţuzeşti. D. Papaianopol a făcut sacrificii extraordinare ca să o aducă pe această artistă. A mai adus apoi pe excentricii Darlus-Yana, pe danţatoarea Little Yette, pe finele diseuse Amica şi Line d’Arvigny etc. La sfîrşit se joacă «Coucou», o comedie plină de haz, care alungă gîndurile negre“.

Clădirea mai există şi astăzi şi găzduieşte Teatrul Mic – bineînţeles, varieteurile sînt mai rare, iar prezenţele exotice – mai deloc. Paradoxal, teatrele se închideau şi atunci vara. Tocmai cînd omului îi este mai mare dragul să iasă din casă şi să se bucure.

Printre grădinile şi terasele din centrul bucureştean, pe unde îşi făcea veacul protipendada, mai apare ceva: în 1916, se deschide tot pe aceeaşi stradă a Sărindarului, fratele de nume al café-barului: Teatrul de Vară Alhambra. Pînă la varieteuri, comedii şi vodeviluri, noul spaţiu artistic dedicat veseliei şi bunei dispoziţii se remarca prin arhitectură. Descendent dintr-o familie boierească, arhitectul Nicolae Nenciulescu, cel care a lucrat în perioada interbelică şi la Palatul Regal, a proiectat locul ca un templu al artei. Faţada impresionantă, eclectic, atrage atenţia şi astăzi – doar că acum, în spatele porţilor se află o ruină.

Noul teatru în aer liber a avut succes imediat.

Chiar dacă s-a deschis în plin război mondial şi chiar dacă la puţin timp după inaugurare Bucureştii au fost sub ocupaţie germană, oamenii timpului se simţeau bine. Centrul Capitalei era locul de respiro. „Obiceiul vremii era ca toată lumea care rămînea vara în Bucureşti să vie să ia îngheţată la Capşa. Lucrul şic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii şi priveau acea expoziţie de femei tinere şi nostime“, descria vremurile Bacalbaşa. Iar de la Capşa, înc-un pas şi-o săritură şi erau la Alhambra în bătătură.

La Capitol, la bulivar O grădină de vară, un teatru de vară, dar şi un cinematograf în aer liber, căci scena şi cele două cariatide găzduiau şi proiecţii. Aşa se face că premiera

Palatul Artelor din Parcul Carol

Grădina Capitol, astăzi cinematografică a avut loc în vara lui 1916, cu puţin timp înainte ca România să intre în război. Pe pînza albă a fost proiectat filmul francez „Voiage dans la lune“, de Georges Méliès, celebra peliculă ştiinţifico-fantastică ce are ca imagine-simbol Luna cu un telescop în ochi.

Astăzi nu mai rulează nimic acolo. Scena a rămas, au rămas şi cariatidele lui Spiridon Georgescu. Mulţimea de oameni a fost înlocuită cu o grămadă de buruieni, iar veselia – cu o tăcere mormîntală. În perioada interbelică, teatrul de vară şi-a schimbat numele din Alhambra în Capitol. Aşa se numea cinematograful din spatele teatrului, ce avea ieşire la bulevard. Cele două deveniseră un întreg, dar

Teatrul de Vară Alhambra, la scurtă vreme după inaugurare. Fotografia a fost realizată de arhitectul Nicolae Nenciulescu, autorul proiectului ca o haină cu două feţe: dacă teatrul te primea cu o arhitectură elegantă, à la française, pe partea cealaltă cinematograful oferea o imagine ruptă din New York, cu numele scris mare, luminos, minimalist, ce purta semnătura arhitectei Henrieta Delavrancea. Capitol nu era un loc ca oricare altul, o simplă grădină de vară unde se punea o scenetă. Era un simbol al divertismentului pe gustul tuturor. Teatrul de vară şi grădina lui au supravieţuit celor două războaie mondiale şi cutremurului din 1977. Atît teatrul, cît şi cinematograful au fost închise periodic şi cîrpite pe la crăpături. Însă au funcţionat. După 1990, reflectoarele s-au stins şi locul divertismentului din mijlocul gazetarilor de pe Sărindar a început să se piardă. Astăzi, ruina Capitolului este monument istoric de clasa A – de importanţă naţională. Degradarea însă va lucra pînă cînd nu va mai fi nimic de salvat, împărţind aceeaşi soartă cu Palatul Adevărul.

refăcute acoperişul, tribunele şi loja regală, peste gazon a fost turnat ciment, iar sub tribună a fost amenajat un mic cinematograf. Arenele Romane au devenit imediat arenele populare, cu spectacole închinate comuniştilor şi cîteva reprezentaţii ale festivalului Cîntarea României.

Astăzi, Arenele Romane se ţin bine. Fără restaurări masive, doar cu puţină cosmetizare şi în lipsa altor investiţii în domeniul cultural şi de divertisment, locul este unul dintre puţinele din Bucureşti unde mai au o şansă spectacolele în aer liber.

Teatrele comuniste, ruine ale democraţiei

Ruinele Teatrului de Vară din Parcul Bazilescu

Cum se vedea comedia de la masă La un nivel mai mic decît teatrele în aer liber erau grădinile de vară. Înăbuşiţi de căldură, bucureştenii trăgeau la cîte una dintre aceste oaze urbane. De la masă, dintre mici, friptură şi-un ţap de bere, se distrau şi ascultau, pînă la lăsarea întunericului, scenete, canţonete, şansonete şi vodeviluri. Erau spectacole pentru toate gusturile: acel tip de divertisment uşor, care a rămas pe gustul românului pînă în zilele noastre.

Acest concept de varieteu în faţa meselor a fost adus din Vest, în a doua jumătate a Secolului XIX. O grădină de vară era locul unde actorul român putea crea şi se putea juca cu personajele, căci nu era constrîns de rigorile unei mari scene. Avea, totuşi, competiţie. Actori şi trupe de teatru din străinătate veneau şi dădeau reprezentaţii la noi – limba n-avea o importanţă prea mare, căci era vremea teatrului foarte expresiv, adoptat mai tîrziu în filmele mute, comice, marca Chaplin. Şi, totodată, era şi locul unde actorul român, nici atunci prea bine plătit, îşi putea cîştiga pîinea, căci vara, în pauza dintre stagiuni, teatrele mari nu-şi plăteau angajaţii. „Dar dacă pentru orăşănime aceste spectacole erau o comoară de învăţăminte laolaltă cu cea mai aleasă dintre distracţiuni, pentru lumea ce alcătuia grosul mahalalelor ele nu erau tocmai accesibile şi nici chiar potrivite. Lumea aceea nu ştia încă să aleagă şi, la drept vorbind, nici nu voia s-o facă. Ea, cumetrie mare cu cei «grozavi», nu se prea îndesa să ducă. Şi, la urma urmei, teatrul cu atîtea pretenţii cerea o cheltuială pe care ea nu o înţelegea şi care nu i-ar fi dat deplină mulţumire.

Cele ce se spuneau şi se cîntau pe scena Teatrului ăl mare nu se prea împăcau cu plăcerile şi cu mintea ei.

De-aceea şi actorimea care nu mai avea loc acolo – ca să nu stea degeaba şi fiindcă cunoştea bine slăbiciunile vulgului – făcea ce făcea şi pe unde se putea – prin grădinile mai vaporoase ale oraşului, vara sau prin sălile mai mici, iarna – înjgheba cîte o scenă mică si cîte niţel teatru mai pe potriva lumei aceleia. Teatrul acestora se putea privi, asculta mai în tihnă, la o masă, fiecare cu ai lui, cu cîte un pahar de bere şi un pumn de alune prăjite pe masă – toate pe un preţ mai potrivit pungilor lor. Căci – aci e locul s-o spunem – de vreme ce atunci toate se puteau avea pe foarte puţine parale, bucureştenii erau mult mai lacomi ca azi“, povestea despre verile de odinioară George Costescu.

mai mult: a unui nou cartier, un mic oraş în mijlocul Capitalei, dat oamenilor de rînd pentru timp liber, voie bună şi relaxare. În nici un an, dealul Filaret căpăta noi haine: 40.000 de metri pătraţi de pavilioane şi case somptuoase, 39.200 de metri pătraţi de drumuri şi şosele şi 71.360 de metri pătraţi de alei şi poteci. Se plantaseră 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi şi alte cîteva zeci de mii de arbuşti şi plante. Încununarea a venit cu un spaţiu de agrement, care stătea sub semnul culturii: Arenele Romane. Spaţiul de spectacol în aer liber a fost proiectat de Leonida Negrescu, cel care a lucrat şi la arhitectura Şcolii de Fete şi la extinderea Ateneului Român. O scenă, un spaţiu generos la mijloc şi tribunele cu peste 5.000 de locuri la acea vreme – toate realizate după modelul amfiteatrelor romane. Modelul arhitectural nu era ales la întîmplare: în 1906 se împlineau 1.800 de ani de la victoria lui Traian împotriva lui Decebal şi, desigur, începutul romanizării. Derulate sub auspiciile Expoziţiei Generale Române, evenimentele s-au ţinut lanţ tot anul. În acea vară a lui 1906, în spaţiul din faţa scenei s-a desfăşurat chiar şi un meci de fotbal între echipa Olympia Bucureşti şi o echipă studenţească. În ultima zi de sărbătoare, la Arenele Romane a participat întreaga familie regală şi politicienii de seamă ai timpului. „Astăzi, după 40 de ani de domnie a Maiestăţii Voastre, întorcîndu-ne privirile îndărăt, văzînd de unde am plecat şi unde am ajuns, putem privi trecutul cu mîndrie şi viitorul cu încredere“, cuvînta ministrul Domeniilor, Ion Lahovari. Festivităţile oficiale s-au încheiat cu un recital al Orchestrei Naţionale, conduse de magnificul George Enescu, şi cu spectacolul „Povestea Neamului“, de Vasile Leonescu şi T. Duţescu-Duţu, care prezenta întreaga istorie a neamului românesc, de la intrarea lui Traian în Dacia pînă la Războiul de Independenţă.

Venirea comuniştilor a însemnat renovare, dar şi mutilare.

Marea pierdere a fost distrugerea oricărui simbol sau edificiu care amintea de perioada monarhiei. Au fost

Spectacolele de teatru în aer liber n-au fost abandonate cînd grădinile au început să fie închise.

Atenţia a fost redirecţionată către construirea unor spaţii mai generoase, care să permită un număr cît mai mare de participanţi. Aşadar, începînd cu anii ’50, comunismul a început să fure din intimitatea varieteului savurat de la masă. Un bun exemplu este Teatrul de vară Bazilescu, care poartă numele fondatorului său, Nicolae Bazilescu, decanul Facultăţii de Drept în interbelic, dar şi un adevărat magnat al vinului. Se pare că acest domn Bazilescu era principalul furnizor de vinuri pentru Casa Capşa, aşa că putem deduce cu uşurinţă că divertismentul „de grădină“ nu-i era străin. În perioada comunistă, teatrul de vară era cunoscut sub numele de Nicolae Bălcescu, pentru că, e clar, antreprenorii nu erau pe gustul noii puteri. Teatrul a fost inaugurat în 1953, cu motiv de sărbătoare sovietică: al III-lea Congres Mondial al Tineretului şi al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie. Aici deja nu se mai vorbeşte de cîteva mese sau cîteva loje, ci de un potenţial de 2.000 de locuri.

Arhitectura grosolană comunistă încă nu se cimentase în practicile regimului şi, cu toate că teatrul Bazilescu pare a fi copia teatrului din Soci, Rusia, clădirea aminteşte mai degrabă, prin înşiruirea de coloane din faţă, de templele greceşti. De jur împrejurul teatrului de vară este un parc de 17 hectare. Dacă în comunism se organizau spectacole de teatru, concerte şi parade în cinstea lui Ceauşescu, astăzi parcul, cu tot cu teatrul său, a căpătat imaginea unui loc bîntuit. Asta a mai rămas din Bazilescu: ruina şi legenda urbană. După ce a fost pasată responsabilitatea între instituţii în ultimii 30 de ani, iată că acum Bazilescu este în administrarea primăriei de sector. O soartă poate chiar mai ruginită o are şi Amfiteatrul Tineretului. Tot de comunişti creat, acum este ca o groapă ce adună buruieni şi gunoaie. Aşa cum îi spune numele, amfiteatrul era parte a parcului Tineretului. De cum se încălzea afară şi pînă toamna tîrziu, evenimentele se ţineau lanţ aici – un loc numai bun, căci poziţionarea specifică unui amfiteatru, pe un deal, nu numai că oferea o privelişte care îți tăia răsuflarea, dar zona avea şi o acustică extraordinară. Între case şi între blocuri, amfiteatrul îşi păstrează şi azi potenţialul – după cum îşi păstrează şi procesele şi nepăsarea iresponsabilă a autorităţilor.

Historia.ro

Arenele Romane, în prezent...

La Arenele Romane încă se petrece Există un loc în Bucureşti care de 114 ani găzduieşte arta, în multe dintre formele ei. Pe dealul Filaret, în 1906, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron şi a 25 de ani de regalitate, regele Carol I dispune construirea unui amfiteatru. De fapt,

...Arenele Romane, la inaugurarea din 1906

14

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Francmasoneria – trecut şi prezent (3)

RM

Activitatea găsește o manifestare vizibilă în sfera socială, deoarece toate frățiile au fonduri caritabile mari și „bugete de solidaritate”, ceea ce le permite să ajute adepții într-o situație dificilă să subvenționeze Lojele franceze au fost completate de reprezentanți Francmasonii germani erau angajați în științele spitalele, cămine de bătrîni pentru frați și soțiile lor, ai nobilimii, burgheziei și parțial ai clerului catolic, oculte, în primul rînd alchimia. Acest lucru a fost, de universități, centre de cercetare medicală. O serie de care s-au opus absolutismului. Cu toate acestea, în asemenea, caracteristic sistemului adînc înrădăcinat al asociații sînt angajate în activități internaționale. diferite etape, regele Ludovic al XV-lea și mulți din „ascultării stricte”.

Urmînd exemplul britanicilor, toate frățiile din anturajul său au aderat la masoni. Ludovic al XVIO altă imagine a fost observată în Portugalia, unde Statele Unite își păstrează credința în Marele Arhitect lea nu aparținea ordinului, spre deosebire de cei doi francmasoneria a fost aspru persecutată de autorități al Universului; aderarea la orice religie este o condiție frați ai săi, viitorii regi Ludovic al XVIII-lea și Carol și de Biserica Catolică. În timpul ocupației franceze prealabilă pentru inițiere. În loji, este interzis să se al X-lea. Într-un cuvînt, francmasoneria, spre marea și engleze, ei și-au legalizat activitățile, deoarece angajeze în discuții despre probleme economice, nemulțumire a Vaticanului, exista legal. În 1738, intervenționiștii au patronat ordinul. În 1812, în politice și religioase. Cu toate acestea, aceste discutii Lisabona existau 12 confrerii și o se desfășoară în cadrul așa-numitelor comitete de Papa Clement al XII-lea a publicat Grand Lodge. La ascultarea știrilor cercetare la fiecare dintre marile loji. Pentru a lua o lege care condamna ordinul despre evenimentele din Spania, în considerare problemele comune, congresele și amenința cu excomunicarea unii dintre adepți au creat grupul naționale sînt convocate periodic, marii maeștri se catolicilor care îi aparțin. Franc­ Sanhedrion, care a jucat un rol major întîlnesc anual pentru a face schimb de opinii. Natura masonii au fost acuzați de erezie, în Revoluția din 1820 și în accederea la acțiunilor și direcția deciziilor luate sînt ascunse. precum și că s-au angajat în putere a multor francmasoni. Ordinele Nu este interzisă combinarea calității de membru al activități ilegale periculoase pentru feudale au fost abolite, Inchiziția a ordinii cu activitățile politice și de stat. 14 președinți „pacea” statelor. Condamnarea a fost abolită, proprietatea bisericii a au fost masoni, inclusiv F. Roosevelt, H. Truman, J. fost confirmată în 1751 de Papa fost pusă în vînzare, iar regele Ioan Ford. Potrivit presei, președintele american George Benedict al XIV-lea. Cu toate al VI-lea a trebuit să guverneze pe W. Bush este, de asemenea, francmason și membru acestea, francezii au ignorat aceste baza Constituției. Adu­narea oficialilor al lojii Skull and Bones, unde doar „elita aristocrației amenințări și numărul lojilor a aleși a adoptat o nouă Cartă pentru universitare” are acces. continuat să crească. o organizație cu ritual francez, Fricțiunile din cadrul frater­ În Italia, activitățile francmasonilor sînt strîns numită Marele Orient al Lusitaniei. legate de mișcarea Carbonari. În știința occidentală, nităților legate de problemele ri­ tu­ale și de personalitatea condu­ Elizabeth Aldworth, membră Aproape simultan, mișcarea pentru carbonarismul este adesea considerat unul dintre independența colo­niilor spaniole și soiurile francmasoneriei, care se pare că datează din cătorilor au condus în 1773 la a lojei aristocratice nr. 44 portugheze din America Latină – edictul Papei Pius VII din 13 august 1814, care a protestele majorității fraților în Brazilia, Mexic, Bolivia – a crescut, în declarat ambele organizații ca fiind un singur întreg. favoarea introducerii „democrației masonice”. Ei principal, sub conducerea societăților secrete și a lojilor Carbonari („mineri de cărbune”) au apărut în sudul l-au ales ca lider pe tînărul, dar deja popularul verișor parțial masonice, care reflectau interesele ambigue ale Italiei încă din 1807-1808. Mulți oameni din această al lui lui Ludovic al XVI-lea, ducele Philippe de anumitor straturi sociale și erau în dușmănie între ele. În profesie erau implicați în arderea cărbunelui și vînzarea Chartres, și au creat centrul de guvernare al Marelui 1822, mai mulți frați au format Marele Est al Braziliei, acestuia în magazine speciale. Fondatorii organizației Est al Franței cu reorganizarea simultană a gradelor înalte, ritualuri și adoptarea de noi reglementări. O cu participarea unor susținători hotărîți ai independenței din mica burghezie și-au numit celulele de bază Venta, minoritate a francmasonilor, reprezentați în principal conduși de Ledo, care chiar au înclinat spre proclamarea menite să elibereze țara de opresiunea cuceritorilor francezi prin acțiuni active în masă, inclusiv revolte de stăpînii frățiilor pariziene, au condamnat astfel de unei republici. armate. În Statele Unite, s-a dezvoltat un sistem masonic măsuri și au păstrat Marea Lojă a Franței. Ambele Liderii Carbonarii au revizuit de 50 de mari loji, inclusiv loja centre funcționează pînă în prezent, iar primul centru radical Carta ordinii masonice, din districtul Columbia, care a a rămas întotdeauna predominant în ceea ce privește umplînd-o cu conținut nou. Venta supraviețuit pînă în prezent. Spre compoziția și influența. consta doar din „discipoli” și Esența reformelor a constat în înlocuirea Marilor deosebire de statele pe care le „stăpîni”, iar trecerea de la un grad reprezintă, fiecare centru masonic Maeștri de-a lungul vieții cu aleși în mod regulat, inferior la unul superior ar putea s-a declarat suveran și independent, ceea ce a marcat victoria nativilor celui de-al treilea avea loc în cîteva zile. Inițierea ceea ce a fost exprimat în respectarea domeniu asupra nobililor; s-au impus restricții la în gradul întîi a fost organizată propriilor tradiții și ritualuri. admiterea de ucenici de la vîrsta de 21 de ani, calfe de simplu: un candidat legat la ochi a Să remarcăm, de asemenea, for-­ la 23 și maeștri de la 25, s-a înființat o trezorerie, doar jurat pe un pumnal „să-și asculte cîteva dintre gradele superioare au fost recunoscute. marea în 1801 la Charleston a conducătorii, să protejeze patrioții Lojile feminine depindeau acum de cele ale bărbaților. capitolului ritualului scoțian antic și și patria de dușmani”, apoi i s-a Sora lui Philippe de Chartres, ducesa de Bourbon, acceptat – Consiliul Suprem. A existat spus că unirea era condusă de o dorința de a transforma aproape fie­ c are Mare Maestră a lojilor pentru femei, a fost înlocuită societate superioară ai cărei membri lojă într-o aparență de templu religios, de o prietenă apropiată a reginei Marie Antoinette, nu erau dezvăluiți. Un grup de frății precum și de a utiliza legături frățești prințesa de Lambal. Dacă în 1776 francmasoneria din dintr-o regiune erau subordonate în campaniile electorale. Un număr Franța avea 30 de mii de membri în 300 de frății, în sediilor-mamă din Napoli, Saler­ de președinți americani au aparținut 1787 existau deja pînă la 40 de mii în 1.250 de loji ordinului, atrăgînd neîncredere de Marele Arhitect al Universului no, Ancona, Alexandria și din cu o populație de 26 de milioane de oameni. Cea mai alte orașe. Organizația a aplicat la imigranții catolici recenți. Au fost faimoasă este Loja pariziană a celor nouă surori, care a principiul subordonării ierarhice campanii zgomotoase anti-masonice, inclus mulți viitori lideri activi ai Revoluției - starețul care au dus la obligațiile marilor loji de a furniza toate a membrilor Venta și s-a efectuat un control strict Sieyes, Bayly, Petion, Brisson, Camille Desmoulins. documentele unui oficial guvernamental special. Un asupra respectării disciplinei. Tehnicile de conspirație Introducerea masoneriei în structurile de stat din pericol serios a apărut asupra ordinii, pe care au reușit împrumutate de la masoni au fost utilizate pe scară Germania a evoluat într-un mod diferit. Prima este să o elimine cu oarecare dificultate. Prin sucursalele sale largă. Întrucît planurile luptei se bazau pe atragerea considerată a fi Loja Absalom, fondată la Hamburg din America Latină, Statele Unite a exercitat și influență claselor inferioare urbane și a țărănimii, deosebite la 6 decembrie 1737, căreia i-a fost consacrat prințul politică, încercînd să supună fostele colonii spaniole și prin religiozitatea lor, au fost respectate dogmele moștenitor prusac, viitorul rege Frederic al II-lea. braziliene. Astfel, Marea Lojă din Pennsylvania a creat bisericești ale închinării lui Christos în interpretarea A contribuit la crearea la Berlin, în 1740, a lojei pînă la 10 frății în Cuba, a acționat cu Marea Lojă din catolică. Dumnezeu a fost declarat primul Carbonarius „Trei Globuri” și a altor frății care aveau un caracter New York în Mexic; aceste două loji și Marea Lojă din și patronul societății secrete. Dar ideea egalității aristocratic, cu excepția asociațiilor comercianților Maryland au format pînă la 20 de frății în Venezuela. naturale a oamenilor a ocupat un loc important în din Hamburg și Frankfurt. În frunte se aflau Această linie a găsit confirmare legală în doctrina ideologie. suveranul local sau anturajul lor. Masoneria germană președintelui francmason Monroe din 1823, care a Fiind eterogen din punct de vedere social, s-a remarcat încă de la început prin ritualurile și condamnat înființarea de noi colonii și intervenția Carbonarismul nu a fost unit nici măcar în perioada reverența sa magnifică, dorința de a-i deosebi pe puterilor europene în afacerile americane. sa de glorie; Venta a fost divizată de conflicte adepții săi de muritorii obișnuiți, de a se ridica la Cea mai mare lojă, ca număr și influență în prezent între moderați și radicali. Primul a căutat doar o înălțimea inaccesibilă a cunoașterii „secrete”, de rămîne francmasoneria americană, formată din 50 de monarhie constituțională, cel de-al doilea a susținut a învălui trecutul ordinului cu un „văl de mister mari loji suverane pentru state, districtul Columbia și răsturnarea puterii regale la Napoli și proclamarea impenetrabil” și de a amîna apariția sa cît mai mult separat pentru celelalte – aproximativ 4 milioane de unei republici. posibil. Pe această bază, a început crearea de mituri membri. Ramurile lor sînt împrăștiate în multe țări (va urma) active, crearea celor mai bizare legende și fantezii. ale lumii, în special în America Latină și Canada.

D.A.

pO

Nr. 1560

l

15

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Casa de pe chei – una dintre cele mai nedreptăţite case bucureştene

Una dintre cele mai elegante și atipice locuințe din București, pe care greu o poți încadra stilistic, este Casa de pe chei situată pe Splaiul Independenței nr. 74. La prima impresie am putea spune că e un Art Nouveau și că seamănă cu Vila Rotonda din Vicenza, proiectată de Andrea Palladio la finalul Secolului al XVI-lea, inspirat, la rîndul lui, de Panteonul din Roma.

Una dintre cele mai deosebite, de asemenea. Cu o arhitectură mai rar întîlnită în Bucureşti, un melanj fericit de Art Nouveau cu sugestii romantice de factură wagneriană, casa arăta la momentul construirii ei, în 1907, ca un mic castel fantezist, oarecum bavarez, împodobit cu reliefuri cu frunze şi flori. Imaginea ei s-a păstrat şi circulă azi pe un CD, pe care şi l-au procurat toţi iubitorii Bucureştilor.

Ca şi acum, ca oricînd, şi în 1907 aspectul unei case reflecta nu numai ştiinţa şi talentul arhitectului, ci şi gustul (sau uneori lipsa de gust) a comanditarului ei.

Acum mai bine de 1800 de ani, cărturarul latin Terentianus Maurus a scris o frază care, deseori trunchiată, se citează şi în zilele noastre. Incorect. Întreagă, şi tradusă corect, s-ar putea aplica nu numai cărţilor, ci şi caselor. Pro captu lectoris habent sua fata libelli, spune latinul (care, dacă ne gîndim la numele lui, poate că nici nu era chiar atît de latin). Adică, în funcţie de capacitatea de înţelegere a cititorilor, cărţile au destinul lor. Funcţie de discernămînt, aş zice. Aşa şi casele. Funcţia de discernămînt a constructorilor – dar nu mai puţin de cel al locatarilor, casele au destinul lor.

„Pro captu lectoris habent sua fata libelli“ Dacă ne luăm după acest dicton („Încăpute pe mîna cititorului, cărțile își au soarta lor”), casa de pe chei şi-a început existenţa sub o zodie fericită. Se poate spune că bazele destinului ei au fost puse de oameni cu capacităţi de înţelegere: a legilor armoniei şi frumosului, a legilor convieţuirii în societate, a necesităţii adevărate. Arhitectul casei, austriacul Henry baron de Susskind, ginerele fratelui generalului Petre Vasiliu Năsturel, este autorul unor construcţii de ţinută, între care chiar clădirea de vizavi, de pe celălalt colţ al Splaiului Independenţei cu strada B.P. Hajdeu, Institutul de Fiziologie şi Morfologie (azi Facultatea de Ştiinţe). Antreprenorul L. Schindl a construit multe case boiereşti în centrul Bucureştilor.

Comanditarul Pompiliu Eliade (1869-1914) a fost istoric literar, profesor universitar, deputat, membru corespondent al Academiei. La vremea construirii casei, era director al Teatrului Naţional. Avea o familie frumoasă, o soţie distinsă, al cărei singur defect vizibil consta într-o cocoaşă, şi doi copii care, din fericire, nu moşteniseră îndoielnica podoabă.

Directorul Teatrului era bun prieten şi discipol al lui B.P. Hașdeu, ale cărui preocupări esoterice sînt binecunoscute. Hașdeu a murit chiar în anul construirii casei; după moartea sa, Eliade a intervenit pentru ca

Casa Pompiliu Eliade, 1907

strada Apolon Nou, la a cărei intersecţie cu Splaiul se construia casa lui, să poarte nu-­ mele scriitorului, pe care-l păstrează şi as­ tăzi. Înainte de a se muta la cele veşnice, scriitorul i-a desenat prietenului său o schi­ ţă pentru viitoarea lui casă. Totul pentru ca des­tinul acestei case să fie unul benefic: un hol central, octogonal, ocupînd ambele niveluri ale casei; planul în cruce, orientat spre punctele cardinale; cele patru camere dispuse după criterii şi cifre esoterice. Casa aduce de altfel, într-o măsură, cu castelul Iuliei Hasdeu din Cîmpina. Pentru a-şi putea construi casa, Pompiliu Eliade a împrumutat o sumă importantă de la Creditul Urban. Din păcate, a murit înainte de a putea înapoia întreaga sumă.

Zodia fericită a casei a intrat în colaps, odată cu moartea proprietarului. Doamna Eliade s-a mutat împreună cu cei doi copii la Paris. Casa a intrat în patrimoniul Creditului Urban, în contul datoriilor neplătite. N-a cumpărat-o nimeni. Un timp, banca a închiriat-o; a funcţionat aici un cămin de studenţi. Casa n-a rezistat din cale-afară de bine nesăbuinţelor lor tinereşti.

Prin anii ’30, Creditul Urban a hotărît să vîndă casa întrucîtva deteriorată. S-a organizat o licitaţie, la care nu s-a prezentat decît un singur participant. Pentru casă se anunţau vremuri mai bune.

Noul proprietar Anton Rădulescu era magistrat, director juridic al Băncii Româneşti. S-a mutat în casă împreună cu familia. A tras un planşeu între etaje, împărţind în două holul octogonal şi casa. A rezervat un apartament ca zestre pentru fiica lui, Teodorina, care s-a măritat curînd cu Grigore Ioan, un tînăr ziarist de viitor, fiul jurnalistului Olimp Ioan, membru al echipei de jurnalişti care îl seconda pe Nicolae Titulescu la Geneva. Din partea unei bunici era nepot al Oteteleşanilor. Din partea bunicului, familia Ioan era urmaşa maiorului Ioan, erou al Războiului de Independenţă. Tinerii s-au mutat la etaj, iar la parter au rămas părinţii împreună cu fiul, Mircea Rădulescu, jurist şi funcţionar ministerial. Se părea că, în sfîrşit, casa urma să aibă parte de lungi ani de existenţă fericită. Aşa a şi fost. Pînă prin 1946.

După scoaterea cu forţa a României din robia capitalistă, mase mari de oameni ai muncii, în frunte cu leneşii de la sate, au fost eliberaţi de neplăcuta necesitate a muncii grele pe ogoare şi poftiţi în Bucureşti. Aici lumina şiroia cînd răsuceai un buton, apa curgea dintr-o ţeavă în perete, iar dinspre raionul de partid curgeau laptele şi mierea. Pentru toţi aceşti membri valoroşi ai societăţii era nevoie de locuinţe. De unde să le iei, dacă nu de la paraziţii foşti capitalişti, care se lăfăiau nemeritat în casele lor? Aşa s-a făcut că Grigore Ioan s-a restrîns cu nevasta şi copilul într-o cameră la etaj, iar socrii şi cumnatul s-au mulţumit, la parter, cu o cameră şi un vestibul. Restul încăperilor a fost alocat cîtorva merituoşi: un tovarăş maior cu activităţi diversificate, tovarăşul activist Ion, la care veneau adeseori rudele de la ţară şi trăgeau căruţa în curte, ba chiar şi un tovarăş judecător, care tăia şi spînzura la Înalta Curte.

Viaţa în comun nu era lipsită de farmec. Cum holul octogonal era prea esoteric pentru a fi locuit, în el îşi ţineau cu toţii murăturile. A rămas legendară seara cînd bătrînul magistrat Rădulescu l-a prins pe tovarăşul activist Ion însuşindu-şi fără drept borcanul de gogonele al proprietarilor.

- Ei, sînt ale mele!, a protestat cu un perimat simţ al dreptăţii fostul om al legii, acum duşman de clasă şi pensionar.

Casa de pe chei – curtea interioară

- Sînt ale poporului!, a răspuns cu superbie reprezentantul noilor autorităţi, administrîndu-i protestatarului un ghiont ştiinţific aplicat.

Din nefericire pentru tovarăş, bătrînul domn avea un nepot care era boxer amator; puţin mai tîrziu în acea seară, pe cînd activistul abia se aşezase să-şi digere murăturile cîştigate cu trudă, boxerul s-a prezentat şi i-a ars pe îndelete o mamă de bătaie. Nu se ştie prin ce miracol au scăpat vinovaţii de previzibilele urmări.

Printre aventuri măreţe Anii au trecut. Grigore Ioan, şcolit în copilărie la Paris, apoi la Liceul Sf. Sava, apoi la Universitate, apoi redactor la diverse ziare, apoi pilot de bombardier pe Frontul de Est, îşi cîştiga acum pîinea ca mecanic pe şantiere. Prin anii ’70, socrii lui au murit. Fiul lor s-a însurat tîrziu, n-a avut noroc şi, în cele din urmă, s-a sinucis. Rămaşi moştenitori, Teodorina şi Grigore Ioan au fost siliţi de lege să vîndă apartamentul de sus: cetăţenii Republicii nu aveau dreptul legal să deţină două apartamente. Peste ani, fiul lor deveni inginer, se însură şi avu o fetiţă. Peste alţi cîţiva ani, Casa de pe chei deveni strîmtă şi incomodă pentru o familie atît de numeroasă. Iar la începutul anilor 2000, zgomotul circulaţiei de pe chei deveni infernal.

O nouă vînzare a transferat casa în mîinile unei societăţi comerciale turceşti, iar pe vechii locatari într-o vilişoară cu aspect ieftin, pe o străduţă din cartierul Griviţa. Era, totuşi, o locuinţă cu curte, iar strada era foarte liniştită. Noii proprietari turci, pe care tradiţiile comune turco-române nu i-au dotat, probabil, cu capacitatea de a aprecia estetica romantică a casei de pe chei, au căutat pentru ea o destinaţie mai practică. Şi ce poate fi mai practic decît s-o dărîmi şi să o înlocuieşti cu un bloc?

Dar Bucureşti e un oraş complicat, o cetate a speranţelor risipite şi a surprizelor adeseori neplăcute.

Nici pînă azi blocul n-a apărut. Casa e încă la locul ei.

Acum are alţi locatari. Dezmoşteniţii sorţii au simţit că aici e rost de un acoperiş şi au invadat casa goală. Din nefericire, nu numai pentru casă, ci şi pentru ei, sînt oameni care nu ştiu cum se locuieşte civilizat într-o casă. Şi nici nu-i interesează. Singurul lucru care-i interesează e să nu le cadă tavanul în cap. De aceea l-au proptit artistic cu nişte stîlpi. Ultima oară cînd am fost să fac fotografii la „locuinţa” lor, am vorbit cu un june oacheş şi plin de bunăvoinţă. Mi-a spus că poliţia ştie că locuiesc aici clandestin şi că îi tolerează.

Cînd l-am întrebat dacă ştie cine e proprietarul casei, mi-a făcut complice cu ochiul, m-a dus la uşa de intrare şi mi-a arătat plăcuţa de bronz pe care era gravat numele fostului proprietar Grigore Ioan. Din familia Ioan. Apoi a scos cartea de identitate şi mi-a arătat cu mîndrie numele lui de familie: Gligore.

- Vedeţi că e acelaşi nume? Proprietară e mătuşă-mea.

Am plecat zîmbind. Ca zăpada care acoperă în timpul iernii rănile oraşului, zîmbetul acesta lipsit de căldură ascundea o imensă şi ireparabilă deznădejde.

Prăbușirea Casei de pe chei este un fapt inevitabil dacă nu se iau măsuri urgente de reabilitare. Mai devreme sau mai tîrziu, din cauza nepăsării, dar mai ales a unor interese ascunse, ea va dispărea din peisajul bucureștean.

Istorioare bucureștene

16

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Două țoape!

(urmare din pag. 1) În marea ei ignoranță, în marele ei vid cranian, nu conștientizează cît rău au făcut – ea, și partidul din care face parte, acestei țări, micilor afaceri, prin deciziile pe care le-au luat. Trăiește liniștită în timp ce mulți încă trag ponoasele deciziilor ei.

Nu o deranjează nimeni nici măcar cu o întrebare. Și-a negociat ieșirea cu ,,ăia mari”, așa că poate să doarmă liniștită. O să fie menționată în cărțile de Istorie, o să aibă chiar și un tablou cine știe prin ce muzeu.

A doua, cea care avea pînă mai ieri dinții puternic înfipți în scaunul de primar, este la fel de liniștită. Nimeni nu o poate atinge nici măcar cu o floare. În fond, a făcut fîntînile alea frumos colorate, a organizat spectacole la greu, a luat autobuze din Turcia și și-a mai pus niște bani la teșcherea. Le-a asigurat ,,pelicanilor” prosperitatea și chiar își imaginează că a făcut ceva bun pentru București.

Nu, nu le-a făcut bine bucureștenilor, dar mafia din Primărie este mai puternică decît a fost vreodată în istorie, așa că fosta primăriță merge acum în Parlament ca senator, pentru a se asigura că mafia menționată nu va avea de suferit. Credeți că ar fi negociat cu Ciolacu plecarea de la Primărie dacă nu ar fi avut certitudinea că va fi protejată de lege? Nu!

Ar fi interesant să se ia la bani mărunți anumite decizii pe care cele două țoape le-au luat în ultimii doi ani, și sigur se va ajunge la deschiderea unor dosare penale grave pentru fapte cum ar fi folosirea funcției publice în interes personal, manipularea opinei publice și adoptarea unor decizii care, evident, le favorizau. Ar fi interesant să se cerceteze cum a luat blonda de la Primărie acele autobuze albastre, mari și, se pare, destul de prost făcute, din Turcia, și cine au fost beneficiarii reali ai acestei tranzacții. Pentru că sigur nu este vorba de bucureșteni, ci despre mafia despre care vorbeam. Ar fi interesant să vedem cine cîștigă în mod real din decizia pe care Firea a luat-o în prima zi de primăriță – prin care acorda libertate totală de mișcare în Capitală taximetriștilor din Ilfov. Ar fi bine să se urmărească acest fir și să vedem unde a dus. Este de analizat inclusiv influența celor două blonde în anumite domenii de interes comun, și, mai ales, rezultatul final, care a fost unul favorabil celor care au inițiat mișcarea.

Sînt suspiciuni rezonabile de corupție în multe decizii pe care cele două blonde le-au luat, suspiciuni pe care nimeni nu le va ancheta, pentru că negocierea directă a fost mulțumitoare pentru toate părțile implicate. Dacă una dintre blonde va fi protejată în Parlament, cealaltă doarme și zîmbește în somn gîndindu-se cît bine a făcut țării, mai ales că în cei 9 ani cît a fost europarlamentar nu a știut ce se întîmplă în România. O asemenea prostie, mai rar. Dar, nu degeaba există bancuri cu blonde.

Citiți și dați mai departe!

Motto: ,,România parcă-parcă dă semne că vrea să se sinucidă: s-au golit bisericile și s-au umplut cîrciumile!” – Corneliu Vadim Tudor După ce a creat lumea, Dumnezeu a coborît din Ceruri pentru a afla dacă oamenii sînt mulțumiți de ținuturile pe care le-au primit în folosință. În drumul Său a întîlnit niște ciobani pribegi, care I-au spus că nu au primit nici măcar o poieniță unde să își facă o colibă. Stăpînul lumii a fost tare impresionat, așa că l-a rugat pe Sf. Petru să caute în evidențele cerești un ținut disponibil. Pentru că nu s-a mai găsit nici un loc liber, Dumnezeu a decis ca acei ciobani să trăiască pe pămîntul păstrat pentru Sine – mai precis, în zona Munților Carpați, devenită, în timp, Spațiul Mioritic.

Cu siguranță veți spune că această povestioară conține o mare doză de subiectivism, dar să nu uităm că același ținut mai este supranumit Grădina Maicii Domnului, al cărui pămînt a fost sărutat de Papa Ioan Paul al II-lea la vizita din 1999. Mai mult, aflați că în Masivul Bucegi din Munții Carpați există o zonă de circa 1 kilometru pătrat denumită Gura de Rai, în care organismul uman nu resimte oboseala, iar funcțiile fizico-chimice se revigorează în mod miraculos. De fapt, deasupra întregului teritoriu al României se întinde cea mai puternică ,,umbrelă” protectoare a Planetei, pentru că aici se află șapte din cele 14 puncte energetice de pe Terra: Gura de Rai, Vîrful Omu, Peștera Polovragi, Panteonul de la Căscioarele, Munții Rarău, Șimleul Silvaniei și Sarmisegetusa Regia. Acum ați înțeles de ce Dumnezeu își păstrase acest ținut pe care, ulterior, îl dăruiește ciobanilor primordiali? Se spune că Noe și-a construit arca în același spațiu geografic, cînd Marea Neagră – pe atunci lac cu apă dulce – a fost inundată de Marea Mediterană.

Din păcate, aceste informații nu ne sînt accesibile încă din școală, mai important pare a fi să decupăm, să lipim și să facem educație sexuală care, în lipsa tabletelor, se poate face și manual.

Revenind la punctele energetice ale Pămîntului – denumite și chakre – trebuie să specificăm faptul că ele supraveghează, reglează și optimizează funcți­ onarea planetei, asemenea chakrelor ființelor, care

coordonează funcționalitatea întregului sistem. Cel mai important și puternic centru energetic al individului este denumit Oceanul Energiei, situat la 5-6 cm deasupra ombilicului. Acest punct este folosit de japonezi atunci cînd își fac harakiri, pentru a avea o moarte lină, nedureroasă, precum un somn odihnitor. Și, pentru că am vorbit despre similitudinile energetice între natură și individ, aflați că Masivul Bucegi, privit de sus, are configurația unui om întins pe spate, cu mîinile pe piept, iar Gura de Rai, cea mai puternică chakră a Planetei, se află exact în locul unde am putea desena, pe o hartă, ombilicul uriașului ,,om” de stîncă.

Este cunoscut faptul că în subsolul Masivului Bucegi se află un diamant uriaș – așa-zisa comoară dacică pe care mulți o caută fără succes. Să nu credeți că acea zonă este împrejmuită cu sîrmă ghimpată și supravegheată video. Din contră. Este un sat fără cîini, iar SRI, deși cunoaște toate aceste aspecte, nu face altceva decît să îi aștepte cu pîine și cu sare pe căutătorii de comori, pentru a le da cazmale, tîrnăcoape, urmînd, apoi, să le țină de șase, cum a procedat și în cazul Roșiei Montane, de unde au dispărut 900 de tone de aur.

Cîndva, cineva a propus ca în zona Gurii de Aur să se construiască marea Catedrală a Neamului, dar i s-a răspuns că mai mult ar costa construcțiile anexe, adică hoteluri, restaurante, cazinouri, cluburi de noapte, parcări, și chiar o gură de metrou pentru pelerini. În prezent, Gura de Rai este plină de gunoaie, iar pe stîncile și pe copacii din zonă se găsesc inscripționate formule de genul ,,Huooo Dinamo” sau ,,Love Geanina”! S-a ajuns aici pentru că ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor).

Mai țineți minte că poporul român era caracterizat ca fiind patriot, creștin, muncitor, curajos, ospitalier și drept? Cartea de Istorie a României poate fi deschisă cu mîndrie la orice pagină – de exemplu, cea în care se spune că împărații și regii Europei trimiteau scrisori de mulțumire domnitorilor români, care, secole la rînd, au blocat invazia popoarelor migratoare, dar mai ales extinderea Imperiului Islamic. Acum, drept răsplată, Europa ne sufocă cu E-urile și cu banii ei, cu

RM

Ce este trist în toată această poveste este că mulți sînt cei care cred că cele două au făcut bine și că sînt ,,curate”. Am cunoscut pensionari care o plîng pe Dăncilă, dar și pensionari care o plîng pe Firea. Măi oameni buni, le plîngeți pentru că v-au ajutat direct, nu pentru că sînt corecte! Și nu doar pensionarii plîng de nu mai pot de dragul blondelor, ci și unii care s-au săturat de patriotism și, pe fondul lipsei de bani, s-au înscris în PSD ca să se lupte cu nedreptatea, uitînd că PSD, ca și PNL, de altfel, este la fel de nociv pentru această țară precum sînt cele două personaje despre care vorbesc aici. Chiar și unele persoane publice o regretă pe Firea. Păi da, că vă oferea siguranță financiară. Dar nu vă gîndiți că nu a făcut nimic cu traficul din București, de exemplu, și că a dus în derizoriu multe aspecte importante ce trebuiau rezolvate.

Sper ca pe blonda din Teleorman să o ajungă păcatele pe care le-a făcut de cînd a intrat în politică și pînă acum, iar blonda din Moldova să înțeleagă că, uneori, puterea și bogăția te pot strivi atunci cînd cei cu care ai negociat nu vor mai avea nevoie de tine. Din păcate, cele două blonde nu vor înțelege niciodată că pixul cu care au semnat anumite documente este, în fapt, un cuțit cu două tăișuri, mai ales cînd, prin semnăturile tale, urmărești un interes personal. Acest lucru este valabil nu doar pentru personajele despre care am scris astăzi, ci pentru toți politicienii care în ultimii 30 de ani nu au făcut altceva decît să distrugă viețile românilor numai pentru ca lor să le fie bine. Ei au trădat poporul român și tot ei vor plăti pentru asta pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc! recomandările sale toxice, dar și cu disponibilitatea de a ne împrumuta haotic, astfel încît am ajuns în situația în care nu mai putem achita nici măcar dobînzile, ceea ce este egal cu pierderea suveranității naționale. În privința retrocedărilor teritoriale, recuperările pecuniare și respectarea principiilor umanitare, comentariile sînt de prisos. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac între ei miniștri”.

Propaganda politică a constituit principala acțiune de deraiere a societății românești, susținută de o mass-media ticăloșită mercenară, eminamente supusă intereselor străine. Ținta a fost, în primul rînd, generația tînără, ajunsă pe primul loc în Europa la capitolul analfabeți funcțional. Nici cei mici nu au scăpat, educația lor fiind total în afara principiilor sănătoase din trecut.

Acum, de exemplu, eroul poveștilor și filmelor pentru copii nu mai este prințesa, iepurașul sau ursulețul, ci unicornul, al cărui corn seamănă cu triunghiul – simbolul după care se organizează și funcționează Noua Ordine Mondială. Este vorba despre triunghiul care are în vîrf ,,Ochiul care vede tot”, iar la bază o turmă de oi – simbol al populației Planetei. Românii știu asta, dar s-au resemnat, au îngenuncheat în fața răului, iar cînd protestează fac 4-5 mitinguri în aceeași zi, la aceeași oră, cu solicitări total diferite. Românii nu mai știu ce este solidaritatea, unirea sau forța. Chiar și atunci ,,cînd sîntem mulți, tot singuri sîntem” (Gen. rez. Mircea Chelaru). Oare cum ne vom justifica față de copiii și nepoții noștri? Ce ne face să credem că, mai presus de Dumnezeu, Cel care vede și judecă tot, este acel ochi clarvăzător al Noii Ordini Mondiale? Sînt vremuri în care ,,dacă ar fi trăit Isus, numai cu biciul în mînă ar fi mers” (Corneliu Vadim Tudor). S-a uitat pînă și faptul că, la un moment dat, Dumnezeu l-a îndemnat pe Noe să construiască o arcă, pentru că atît de mîhnit a fost Creatorul lumii, încît a hotărît ca ,,de la om pînă la dobitoace, și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, totul piere” (Facerea 6.5-7).

Nici nu vreau să mă gîndesc ce va urma. Cert este faptul că în Iad va fi mare îmbulzeală, astfel că de distanțare socială nici nu va putea fi vorba. Este urmarea faptului că, deși este gratis și nedureros, nu s-a înțeles că ,,Atît cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine” (Arsenie Boca).

VALENTIN TURIGIOIU

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Plecările din PSD și ratarea unei șanse – pentru renașterea zonei naționale Unul dintre cei mai originali și talentați analiști, politologul și teologul Bogdan Duca a avut o reacție la decizia celor plecați din PSD, în principal Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae, mărturisind că „i-ar fi plăcut” să vadă o altă urmare a nedreptăților pe care le-au suferit – sau, pe scurt, i-ar fi plăcut „să nu abdice” de la bătălie, care le era proprie.

De ce încep cu reacția lui Bogdan și nu a mea? Pentru că mă doare să văd cum un moment prielnic refacerii unei zone național suveraniste se irosește. Mă doare să-l văd pe un om pe care-l stimez și-l consider prieten, Șerban Nicolae, face gestul interpretabil de a face o voltă către o direcție cu care nu are nimic în comun – ecologia – și către un partid de tip ghiveci călugăresc, cu aromă de haloimăs; mă doare să-l văd pe Liviu Pleșoianu, pe care l-am susținut timp de 4 ani prin articole, făcînd un pas bizar; mă doare pentru că erau și alți pași care se puteau face, către o zonă națională, suveranistă.

Mărturisesc, am încercat în ultima clipă să-i conving să meargă către partidul lui Dan Chitic – asta pentru că am încredere și îl apreciez pe avocatul patriot.

Sigur, mai erau variante, dar sincer, mă bucuram cînd îmi imaginam o tripletă la înaintare cu Șerban Nicolae, Liviu Pleșoianu și Dan Chitic, lîngă care să vină oameni curați, talentați și entuziaști ca Paul Hitter, surorile Cerva, Iosefina Pascal, Oana Lovin, de ce nu și Ingrid Mocanu sau Bogdan Duca… și mulți alții, animați de un ideal. Un ideal al suveranității în care exilații din PSD s-au remarcat în toată activitatea parlamentară!

Sigur, era demnă și valabilă și varianta unui nou partid social democrat sau socialist, în fine… Nu mai

continui dintr-un singur motiv: nu vreau să fac rău unor oameni la care țin, pe care-i consider prieteni. Deci, da, cu toată dezamăgirea schițată, probabil că îi voi vota.

Chiar dacă știu ce este cu acel partiduleț și mai știu și cine candidează acum – însuși denunțătorul lui Liviu Dragnea! Da, omul care, în timp ce Liviu și Șerban se luptau – pe bune! - cu Statul paralel, se ducea la DNA să denunțe și să toarne despre Dragnea! Și nu o singură dată!

Deci, da, cu amărăciune spun, au făcut un pas greșit – dar îi voi vota, pentru că fără ei în Parlament ar putea fi mai rău. De pe margine, nu faci mare lucru. Au șanse să intre? Hm, greu de spus…

Nu, deci nu mai continui – ci îi dau cuvîntul amicului Bogdan Duca. Este o mărturisire, un regret și, în același timp, o speranță – pe care le împărtășesc mulți dintre cei care au crezut că e momentul (re)nașterii unui pol suveran, al unei social democrații moderne, îndreptată către interesul național. „Mi-ar fi plăcut să văd cum toți «corupții» și «drăgniștii» se vor aduna într-o platformă (puteau să îi spună și social-democrată) și să spună că ei nu abdică de la ideile și crezurile lor, chiar dacă acum sînt demonizate și impopulare“, scrie Bogdan Duca, mărturisind „știu asta de pe acum, timpul le va da dreptate”. De asemenea, scrie Duca, „Mi-ar fi plăcut să îi văd denunțînd ocuparea partidului de un grup de ticăloși cu misiune”. „Mi-ar fi plăcut să îi văd spunînd că aceste alegeri, din 6 decembrie, avînd în vedere fraudele filmate

Al doilea val de pandemie și activităţile care ne expun mai mult la COVID-19 (1)

din această regiune a Europei, amintind supraaglomerarea spitalelor din Polonia cu pacienţi afectaţi de COVID-19, precum și lipsa acută de medici și de asistente medicale, cu care se confruntă și Ungaria sau Cehia, ţară care a înregistrat cele mai ridicate rate de transmitere din Europa. Lipsa personalului medical specializat este o problemă cu care se confruntă și România, de altfel, dar autorul articolului reţine de aici comunicarea defectuoasă a datelor legate de epidemie, subliniind incidentul recent în care Institutul Naţional de Sănătate Publică și Grupul de Comunicare Strategică au livrat populaţiei date diferite despre rata de infectare în București.

Răspîndirea limitată a SARS-CoV-2 în primele luni de pandemie a fost privită ca un veritabil succes al regiunii, dar tocmai acest succes de etapă pare să stea la baza exploziei de cazuri din această toamnă, crede Petr Smejkal, șeful Departamentului de boli infecţioase și epidemiologie de la Institutul de Medicină Clinică și Experimentală din Praga.

Chiar dacă iniţial s-a crezut că în ţările foste comuniste disponibilitatea oamenilor de a se supune măsurilor autorităţilor reprezintă un atu, în realitate efectul a fost acela că populaţia a devenit un jucător pasiv în această criză. Pe de altă parte, pe măsură ce pericolul a părut a se îndepărta, mesajele guvernelor au fost tot mai confuze, iar dezinformările au găsit un teren foarte fertil în regiune. „Acum putem vedea clar efectul atitudinii oamenilor, al comportamentului și al culturii în sine”, conchide Smejkal. „Modul în care se acţionează acum va determina cursul viitor al pandemiei”, a declarat Angela Merkel, anunţînd adoptarea a noi măsuri restrictive pentru a contracara creșterea necontrolată a numărului de infectări. Ajunși în acest punct, avem nevoie să înţelegem raţiunea care stă la baza unor măsuri de prevenţie, dar și modul în care putem să ne protejăm pe cont propriu, după ce conștientizăm riscul la care ne expun diferite activităţi și măsurile prin care putem diminua acest risc.

Lovite de un nou val de infectări cu noul coronavirus, mai multe ţări europene reintroduc o serie de restricţii.

Pentru a rămîne de partea prevenţiei, pe fondul unei „oboseli” tot mai accentuate a populaţiei în faţa pandemiei de COVID-19, avem nevoie de informaţii clare și transparente, care să ne ajute să reducem riscul infectării – inclusiv de date privind gradul de risc al unor activităţi uzuale.

De-a lungul celor opt luni de pandemie, populaţia a fost nevoită să facă sacrificii, iar costul acestora „nea epuizat pe toţi, indiferent unde trăim și ce facem. În astfel de circumstanţe, este ușor și firesc să te simţi apatic și demotivat”, sublinia recent Hans Kluge, directorul filialei din Europa a OMS. Pentru a revigora capacitatea populaţiei de a lupta contra noului val de COVID-19, este nevoie de adoptarea unor noi strategii, punctează Kluge, enumerînd cîteva dintre acestea: măsurarea regulată a pulsului opiniei publice, implicarea comunităţii în discuţiile și deciziile care se iau, căutarea unor modalităţi creative de a împlini nevoile sociale ale membrilor comunităţii. În realitate însă, unii europeni sînt mai greu de convins decît alţii să adopte o conduită preventivă, iar acest lucru are de-a face cu un amalgam de motive, dintre care se evidenţiază mentalitatea formată de anii trăiţi sub un regim comunist.

Cînd succesul capătă contur de eșec Europa Centrală și de Est se confruntă cu o creștere a numărului de cazuri de COVID-19, în timp ce mortalitatea crește încet, dar sigur, iar perspectiva daunelor aduse de acest nou val pandemic este de-a dreptul îngrijorătoare, arată o analiză recentă a cotidianului The New York Times.

Sistemul medical precar, lipsa programelor de testare, numărul mic de cadre medicale și neîncrederea populaţiei în deciziile autorităţilor și dezinformarea legată de amploarea reală a pericolului sînt principalele puncte vulnerabile cu care se confruntă acum unele dintre ţările foste comuniste. The New York Times descrie situaţia critică

Cît de periculoase sînt activităţile obișnuite De-a lungul lunilor de pandemie, diferite restricţii au provocat o avalanșă de întrebări: de ce se poate merge la serviciu, dar nu și la plajă; de ce transportul în comun poate fi folosit, dar parcurile trebuie evitate;

de la alegerile locale, dar și toată atmosfera, sînt din păcate doar o formă de a mima democrația și de a da o brumă de validare democratică unor ticăloși”, continuă analistul. Din acest punct de vedere, lui Bogdan Duca i-ar fi plăcut ca (auto)exilații din PSD „să anunțe că singura decizie responsabilă, în contextul în care autoritățile au girat fraudele, precum cea de la Sectorul 1, este boicotarea acestor alegeri”, sau, altfel spus, „Pur și simplu nu vrem să fim complici, fie și nevinovați, la o ticăloșie”. Și, atenție la pasajul următor: „Mi-ar fi plăcut să anunțe o platformă de dialog social și o construcție politică pentru 2024, cînd România va trebui reconstruită după dezastrul inevitabil pe care îl va aduce așa-zisa «dreaptă», de fapt un grup de trădători de țară și idioți utili ai acestora”. Din păcate, „Mi-ar fi plăcut...” rămîne doar cu… punctele de suspensie și, probabil, cu speranța.

Pentru că, scrie analistul, „deocamdată îi văd pe unii candidînd pentru un partid obscur care, dacă nu a obținut vreun capital electoral din ecologie, încearcă să îl obțină din specularea frustrărilor firești ale unor politicieni marginalizați sau alungați de partidele lor...”.

Un singur comentariu, aparținînd lui Adrian Severin: „Absolut de acord. Absolut de acord”. Închei cu o imagine relevantă ce îmi vine în minte: Liviu Pleșoianu la Bruxelles, alături de Răzvan Savaliuc și Mirel Curea – trei luptători adevărați cu Statul Paralel, trei români cu curaj și caracter. Vă aduceți aminte momentul? Au sfidat-o pe Laura Kovesi, dar și pe susținătorii ei de la Bruxelles! Așa că, da, exilații de azi au votul meu - dar păstrez întreaga mea prețuire numai pentru cei de atunci. Cei de azi au ratat un moment pentru istorie.

Dragoș Dumitriu de ce mersul la biserică e considerat nesigur, dar putem face cumpărături ori de cîte ori avem nevoie. Restricţiile de la debutul pandemiei au fost adoptate ţinînd cont de penuria de informaţii din acel moment; totuși, au intervenit foarte puţine schimbări în scorul de risc asociat diferitelor activităţi.

Recent, a fost publicat un grafic produs de ghidul vizual Information is Beautiful, care prezintă activităţile cu risc scăzut sau ridicat de infectare, avînd la bază informaţiile obţinute de la 500 de epidemiologi și experţi. Potrivit acestor informaţii, cluburile de noapte sînt locurile care ar trebui evitate cu orice preţ, pentru că implică un risc foarte mare de infectare. În categoria activităţilor cu risc înalt sînt plasate, de asemenea, participarea la concerte, evenimente sportive sau petreceri care au loc în interior, frecventarea barurilor și mersul la biserică. Dintre activităţile care au loc în cadrul unei slujbe bisericești, cîntatul presupune un risc ridicat de infectare, potrivit epidemiologului Lea Harmer.

Atunci cînd cîntă, oamenii răspîndesc particule de salivă, dar au și o respiraţie mai accelerată, ceea ce înseamnă că au mai multe șanse de a inhala particulele infecţioase.

Tot în categoria activităţilor de mare risc (dar ceva mai puţin primejdioase decît activităţile enumerate mai sus) intră și participarea la evenimente precum nunta sau înmormîntarea, strîngerea mîinii sau îmbrăţișarea cuiva, nepurtarea măștii în zonele aglomerate sau în interior, o ieșire cu o persoană pe care nu o cunoști bine ori vizitarea unui parc de distracţii. Cazarea la hotel, participarea la o petrecere de interior de dimensiuni mici, utilizarea piscinei publice, mersul la salonul de coafură, zborul cu avionul și mersul la școală sînt încadrate la activităţi cu risc mediu. Din aceeași categorie, dar mai puţin riscante, fac parte antrenamentele făcute la sala de sport, vizitarea vîrstnicilor, mersul cu autobuzul sau metroul și mîncatul la restaurant. Dintre activităţile cu cel mai mic scor de risc sînt enumerate comandarea mîncării la domiciliu, exerciţiile fizice în aer liber și tenisul. Din aceeași clasă, dar ceva mai puţin sigure, fac parte mersul la benzinărie, folosirea băii proprii de către un prieten sau mersul la plajă, cu condiţia respectării distanţării. (va urma) Semneletimpului.ro

18

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Se va rupe alianța Turciei cu Statele Unite?

Turcia are o reputație de șantajist în politica internațională. Într-adevăr, indiferent de modul în care priviți politica Turciei față de aliați, parteneri sau oponenți, șantajul este văzut peste tot ca fiind baza strategiei. Realizînd importanța sa pentru cei cu care construiește relații, Turcia folosește întotdeauna șantajul pentru a maximiza beneficiile și pentru a atinge obiectivele.

A mers chiar atît de departe încît aripa conservatoare a politicii americane, prin massmedia aservită, ridică problema oportunității menținerii relațiilor aliate dintre Statele Unite și Turcia, crezînd că aceasta a devenit a cincea coloană în interiorul NATO, și a concluzionat că doar diamantele sînt eterne, în timp ce alianțele sînt departe de a fi așa.

Americanii identifică în mod clar criteriile de oportunitate ale unei alianțe, din punctul lor de vedere: nu are sens să încheie o alianță cu o țară „care nu promovează securitatea SUA”. Adică nu este o resursă pentru promovarea hegemoniei Statelor Unite. În ultimii cinci ani, Turcia a făcut tot ce a putut pentru a limita interesele SUA, diminuîndu-i securitatea și hegemonia. Cît de mult au nevoie Statele Unite ale Americii de un astfel de aliat?

Din punctul de vedere al SUA, Turcia este o importantă fortăreață a securității NATO din sudestul Europei. Ca membru NATO, a restricționat mișcarea flotei URSS în Marea Neagră și Marea Mediterană. Bazele aeriene din Incirlik și Izmir sînt încă folosite de Statele Unite pentru a-și extinde aria de operațiuni. Cu toate acestea, odată cu prăbușirea URSS, Turcia s-a transformat într-un gardian al imperiului american, fără obligații definite față de hegemon, incontrolabil și conflictual.

Cooptarea Turciei în NATO a făcut ca Occidentul să închidă ochii la multe din neconcordanțele sale cu cerințele americane. Influența armatei asupra sistemului politic al Turciei a fost periculoasă pentru Statele Unite, deoarece le-a lipsit de o pîrghie asupra sistemului politic al aliatului – armata a fost o castă închisă specială și, chiar în ciuda îndoctrinării militarilor turci în timpul studiilor la academiile americane, a rămas adepta ideilor lui Atatürk.

Americanii au făcut mai multe încercări serioase de a transforma sistemul turc prin canale diplomatice. Gradul de autoritarism al regimului a scăzut, devenind un exemplu de „democrație islamică”.

Cu toate acestea, conflictul de lungă durată al Turciei cu Grecia a creat în mod constant o problemă în interiorul NATO. Cînd Turcia a capturat o parte din Cipru în 1974, Congresul SUA a interzis chiar vînzarea de arme vasalului său obstinat. Durerea de cap a realității din Turcia a fost reprezentată

întotdeauna de o combinație de influență militară și o economie slabă.

Turcia era dornică să adere la UE, cînd Erdogan a ajuns la putere, partidul său fiind moderat religios, liberal și pro-occidental. Dar, în timp, s-a degradat, corupția a crescut și tendințele religioase și autoritare s-au consolidat. Acest proces de izolare a Turciei de Occident s-a întărit în 2016 după încercarea de asasinat asupra lui Erdogan, care în Statele Unite e considerată o înscenare de dragul represaliilor împotriva opoziției.

Ca urmare a derivei Turciei către neo-otomanism, toate realizările Occidentului în construirea unui sistem politic gestionabil, numit „democrația tur­cească”, s-au pierdut. Statele Unite au început să facă presiuni asupra Turciei prin intermediul ONG-urilor; Departamentul de Stat a început să vorbească despre pierderea de oameni, arestări și torturi, iar Freedom House a evaluat Turcia ca fiind „o țară nu tocmai liberă”.

Conflictul dintre Statele Unite și Turcia s-a extins serios în legătură cu încercarea americană de a transforma kurzii într-o forță-cheie de sprijin în Siria.

Acest lucru pune Turcia în pericol de dezintegrare teritorială – SUA intenționează să creeze Kurdistan în detrimentul teritoriilor Siriei, Irakului și Turciei, ceea ce transformă Ankara într-un dușman al Washingtonului, în ciuda dependenței economice, militare și politice.

Conflictul dintre Statele Unite și Turcia în problema kurzilor este fundamental pentru ambele țări și poate fi rezolvat numai dacă una dintre părți renunță la intențiile sale, adică admite înfrîngerea, ceea ce este greu de făcut în acest caz. Turcia nu crede în securitatea sa în cazul unei alianțe cu Statele Unite, iar Statele Unite nu mai cred în securitatea lor în cazul unei alianțe cu Turcia.

Desigur, conflictul Turciei cu țările NATO și Israelul, din estul Mediteranei, pune gaz pe foc.

Amenințarea militară pentru Cipru și Grecia, conflictul cu Franța, crearea unui bloc anti-turc în cadrul NATO – toate acestea reprezintă o amenințare la adresa capacității Statelor Unite de a menține alianțele militare sub controlul lor. Turcia șantajează NATO cu nevoile sale, dar ideea de a recunoaște interesele Turciei și de a le ceda este inacceptabilă pentru Occident. Occidentul însuși încearcă să șantajeze Turcia punînd presiune asupra punctelor sale slabe și, prin urmare, să o mențină supusă.

Problema pentru Statele Unite, care vine din Turcia, este parcursul său militar. Cînd Turcia a doborît un avion militar rus în spațiul turc, Statele Unite și NATO s-au confruntat cu amenințarea unei ciocniri militare cu Rusia nucleară. Turcia atrage în mod constant Occidentul în conflictele sale, iar Occidentului nu-i place. Rusia însăși, pe măsură ce devine mai puternică, se transformă într-o amenințare la adresa dominației americane, dar și Turcia scapă de sub control.

Scandalul a fost generat de achiziționarea de către Turcia a sistemelor de apărare antiaeriană S-400 din Rusia. Ca răspuns, Statele Unite au închis programul pentru furnizarea de avioane F-35 către Turcia, iar aceasta, ca răspuns, și-a sporit activitatea în Libia și Siria, unde a preluat controlul asupra unei părți a opoziției revendicate de Statele Unite și a creat, de

RM

asemenea, conducta de gaz Turkish Stream, cons­ truind o centrală nucleară cu ajutorul Rusiei. Acum Turcia manipulează două conducte de gaz din Azerbaidjan și Rusia, iar Occidentul nu mai poate pune presiune asupra Turciei în ceea ce privește energia.

Culmea listei păcatelor turcești împotriva Occidentului a fost inițierea de către Ankara a acțiunilor militare între Azerbaidjan și Armenia asupra Nagorno-Karabakh. Statele Unite nu au garanții că Turcia va cîștiga în acest conflict pentru a intra în Transcaucaz pe umerii turcilor. Înfrîngerea Turciei în acest conflict duce la extinderea influenței Rusiei în Caucaz și, prin urmare, distruge din nou toate evoluțiile globale ale Statelor Unite din ultimele două decenii.

Drept urmare, SUA consideră Turcia mai degrabă o verigă slabă decît o legătură puternică.

Este considerată un potențial trădător, capabil să înjunghie pe la spate în perioade de pericol. Statele Unite se întreabă: este Turcia capabilă să declare război Rusiei pentru a ajuta NATO în țările baltice?

Răspunsul lor fiind că, cel mai probabil, nu, ceea ce înseamnă că partea sudică a NATO este neasigurată, crede Pentagonul.

Erdogan nu numai că a preluat controlul ISIS și opozanții arabi ai kurzilor pro-americani, dar amenință aliații NATO și partenerii UE cu războiul.

Contrar cerințelor SUA, el se întîlnește cu Hamas anti-israelian, încalcă embargoul ONU asupra armelor, se ciocnește cu flotele din Grecia și Franța, provoacă un incendiu în Libia în detrimentul intereselor aliaților strategici americani. Mai mult, acțiunile lui Erdogan conduc la o alianță situațională între Rusia, Franța, Egipt și Emiratele Arabe Unite, care impune Statelor Unite să intervină activ în conflictul vasal pentru a preveni un război în Marea Mediterană prin neglijență accidentală.

Din punctul de vedere al Statelor Unite, Turcia se transformă din ce în ce mai mult din aliat în agresor. Retorica lui Erdogan tensionează Statele Unite; președintele francez spune că ordinea mondială este distorsionată, că o mînă de oameni lacomi stăpînesc Globul, cerînd Turciei să rămînă în interiorul frontierelor sale de coastă. Acesta, din punctul de vedere al Statelor Unite, este revizionism, inacceptabil pentru un aliat.

Statele Unite admit că sînt dezamăgite de atitudinea lui Erdogan și de parcursul său către un nou imperiu otoman. Turcia nu mai este percepută ca un aliat și nimeni din Occident nu știe cît de departe poate merge Turcia în confruntările sale cu Rusia și UE, cu riscul ca SUA să fie atrase în acest război fără consimțămîntul lor și nu conform scenariilor lor. În Occident, Erdogan a pierdut încrederea, arătîndu-și antagonismul, islamismul și naționalismul.

Cu toate acestea, occidentalii înțeleg că, din această cauză, Erdogan are un sprijin intern puternic și nu există nici o șansă a unei noi lovituri de stat.

El este încă relativ tînăr pentru un politician – are 66 de ani și, prin urmare, este considerat un jucător pe termen lung. În același timp, Turcia revendică zonele de interes ale Greciei, Ciprului, Egiptului și Israelului.

Dacă SUA își permit să rămînă pe margine, misiunea lor globală se va încheia. Dar, dacă americanii vor fi atrași în război de către vasali, misiunea lor se va termina și ea, doar puțin diferit.

Aceasta înseamnă că Statele Unite vor suporta Turcia, împiedicînd-o să părăsească NATO, dar nu mai sînt capabile să o oblige să-și schimbe strategia.

SUA acceptă statutul Turciei de aliat nesigur și vor colabora cu Ankara ori de cîte ori este posibil.

Dar întrebarea principală este dacă Erdogan le va lăsa o astfel de oportunitate. Procesul de eroziune al NATO pe termen lung a început, deoarece nu există alianțe permanente. Conflictul dintre Turcia și Occident nu are nici o finalitate constructivă.

N.K.

RM

Nr. 1560

l

19

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Printre cuvinte 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Cuvînt de preamărire; 2) Purtător de cuvînt; 3) Un cuvînt... indicat – Puse într-un penar!; 4) Un cuvînt spus... pe loc – Ține calea apelor; 5) Cuvînt explicativ – Cuvînt de cinste – Cuvînt luat prin excludere; 6) Fruntaș al opoziției – Un cuvînt... în regulă!; 7) Cuvinte de voie bună – Din cînd în cînd; 8) Coș gol! – Cuvînt care face legătura; 9) Note în cuvinte de laudă – Cuvîntul acuzării la judecată; 10) Om de cuvînt – Un cuvînt... sigur.

VERTICAL: 1) Lista cuvintelor greșite – Cuvinte încrucișate pentru începători (masc.; sg.); 2) Cuvînt spus în lipsă – Unde!; 3) Un cuvînt de bun rămas din partea autorului – Cuvînt... înțepător; 4) Cuptoare ale mașinilor de gătit (reg.) – Un cuvînt pentru cel dus dintre noi; 5) Camere! – Un cuvînt de adormit copiii – În zori!; 6) Trase cu spatele – Casete! – Cuvîntul pentru... ironie; 7) Cuvînt cu greutate – Cuibușorul dragostei; 8) ,,Aut”-ul în adevăratul sens al cuvîntului – Cuvinte de dicționar; 9) Stau la stop! – În volumul ,,Binecuvîntata civi­ lizație” ne prezintă poezia ,,Cuvintele părinți” (Ion) – Măsura unei cuvîntări!; 10) Cuvinte introductive la un concurs de dezlegări.

DICȚIONAR: ENA; ROLE GH. ENE Dezlegarea careului ,,RÎURI” 1) CARIANOPOL; 2) EVU- GENARU; 3) RABA – MONET; 4) NL – MC – RI – R; 5) A – MARA – SVA; 6) DONICI – A; 7) REN – SCALDA; 8) ALTO – ERE – S; 9) DOINAS – APA; 10) ANA – DESLIU.

O istorie a farselor (170) Falsificatorii de bani (3) Jose Beraha a aflat că, deşi clienţii plăteau pînă la douăzeci de dolari pentru o liră de aur, valoarea metalului acestei monede era doar de 9 dolari. Aşa a intrat în afaceri. Cu inginerul milanez Giuseppe Bernardi ocupîndu-se de producţie, el îi plătea directorului un onorariu de 68 de dolari pentru fiecare kilogram de aur prelucrat în lire, în timp ce îşi dezvolta o reţea mondială de agenţi de vînzări. Monedele lui, fiecare conţinînd 124,64 grame de aur în loc de 123,67 grame specificate, erau de fapt superioare celor originale. Lira de aur nu mai era mijlocul legal de plată în Marea Britanie din 1931, cînd regatul renunţase la aur ca standard. Fără a face datorii faţă de Ministerul de Finanţe britanic, Beraha producea o monedă cu un conţinut mai mare de aur decît lira originală. Cum să fie aşadar pus sub acuzare? Îmbogăţindu-se, în 1951 se mută în Elveţia, dar presiunile britanicilor au determinat poliţia italiană să efectueze o razie în monetăria sa şi să-i aresteze echipa de administrare a companiei. Extrădat sub acuzaţia de falsificare de bani, el a trimis un avocat la Londra doar cu atîtea lire de aur în buzunar cîte să-i folosească

pentru cheltuielile necesare. Dar nimeni nu a vrut să le primească. Ministerul de Finanţe 1-a sfătuit pe avocat să le vîndă pentru conţinutul lor în aur. Impresionaţi de această demonstraţie, în 1952 judecătorii elveţieni au clasat cazul. Un an mai tîrziu, un tribunal italian a returnat lingourile de aur şi echipamentul confiscate în cadrul raziei. Astfel, Beraha a dovedit că nu orice formă de falsificare este neapărat ilegală.

O altă farsă, care aproape a distrus economia britanică, a avut loc la puţin timp după capitularea Germaniei în 1945, cînd un camion al Băncii Angliei, plin de bancnote false în valoare totală de 21 de milioane de lire sterline, a fost capturat de către ofiţerii de contraspionaj americani, aproape de graniţa cu Elveţia. Aceşti bani rămăseseră de pe urma Operaţiunii Bernhard, numită astfel după directorul ei, maiorul Bernhard Krüger, şi fusese invenţia şefului Gestapoului, Heinrich Himmler. Scopul era distrugerea economiei britanice. Recrutînd gravori şi tipografi din lagărele de concentrare, fuseseră fabricate matriţe şi se falsificaseră bancnote în valoare de aproximativ 140 de milioane de lire sterline.

Trimise în loturi de cîte 100.000 de lire, aceste bancnote au fost distribuite de către agenţii Gestapoului în Zürich, Lisabona, Stockholm şi alte oraşe

neutre înainte de a ajunge în Londra. Britanicii şi-au dat seama că guvernul german este implicat în afacere doar cînd un spion german a fost prins în Edinburgh cu falsurile perfecte asupra lui. Cum forţele aliate se apropiau tot mai mult, Krüger 1-a convins pe Himmler să mute operaţiunea în Munţii Alpi, pentru a le furniza naziştilor ce reuşeau să evadeze banii şi documentaţiile false. În ultimele zile ale războiului, matriţele au fost distruse, dar nu şi bancnotele. În camionul cu pricina, tocmai acest ultim stoc a fost interceptat, el urmînd să fie îngropat pe drum şi recuperat mai tîrziu.

Cît îl priveşte pe Krüger, bancnotele sale falsificate au fost bine puse la păstrare. Şi nici el nu a mai fost găsit vreodată. Apoi a existat Arthur Virgilio Alves Reis (1896-1955), o oficialitate a coloniilor portugheze, care a început cu falsificarea unei diplome de la imaginara „Universitate Politehnică Oxford”. Cu ajutorul acestui document, el a căpătat o slujbă de inginer în Angola.

Avînd însă nevoie de bani, după ce o mică fraudă l-a costat două luni de închisoare în Lisabona, în 1924 a aflat că unele bancnote ale Băncii Portugaliei sînt tipărite de către o firmă britanică, Waterlow and Sons, şi că banca nu avea cum să verifice dacă existau şi copii ale acestora. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Lupta oarbă pentru Putere (3) (urmare din pag. 1) În ceea ce mă privește, eu îi iubesc pe studenți, mă simt extrem de apropiat de ei, și ca vîrstă, și ca stare de spirit, și niciodată n-am să scriu vreun cuvînt împotriva lor. Le vorbește un om care, în urmă cu 25 de ani, în decembrie 1968, în ședința furtunoasă de demascare a studenților care demonstraseră atunci în fața Ambasadei U.R.S.S. și cîntaseră colinde, i-a apărat cu strășnicie, erau colegii mei și, pe fundalul unei lașități aproape generale, mie nu mi-au tremurat genunchii. Scena s-a petrecut în Amfiteatrul „Dimitrie Cantemir” al Facultății de Filosofie.

Am fost scăpat de exmatriculare și de arestare de către dascălul nostru de sociologie, Miron Constantinescu, care și-a spălat în felul acesta unele păcate din epoca stalinistă. Cu aceeași gură cu care i-am apărat pe frații mei studenți în acea epocă de maximă expansiune a puterii rusești, vreau să-i apăr și pe acești copii, dintre care mîine se va închega crema spiritualității românești.

Vreau să-i apăr și să le deschid ochii că sînt împinși pe un drum greșit. Revendicările lor sînt juste, așa este: au burse foarte mici, condițiile de cazare sînt proaste, explozia prețurilor, inclusiv la transporturi, i-a atins fără milă și pe ei, dar vreau să le aduc aminte o zicală din bătrîni: „Cu răbdarea treci și marea/ dar cu răul nici pîrăul!”. Și, de parcă necazurile existente n-ar fi fost de ajuns, au apărut pe drum de noapte veritabile bande organizate, pe care nu le-a văzut nimeni pînă acum prin facultate, care, pe gerul crîncen de acum trei săptămîni, au spart geamurile la cămine, ca să înghețe caloriferele, i-au terorizat pe mecanicii centralelor termice să închidă totul cu lacăte și să plece acasă, pentru a-i exaspera pe studenți și a-i scoate în stradă. Mai nou, un caz tragic petrecut la Căminul din Regie, cînd au murit carbonizați doi studenți, a fost prezentat în presa mercenară ca o consecință a politicii Puterii, dar iată că Poliția a demonstrat că a fost vorba de o crimă dublă, pe fond pasional. Cine e de vină pentru toate astea? Văcăroiu – strigă agitatorii de profesie! Dar vin să vă întreb: rectorul tuturor rectorilor din Țara asta, Emil Constantinescu, n-ar fi trebuit să fie primul care să se ducă în campusurile studențești, să vadă ce se poate face pentru îmbunătățirea condițiilor?!

Vedeți dvs., tare mi-e teamă că domnul Emil Constantinescu îi păcălește pe politicieni că e profesor universitar, iar pe profesorii universitari și pe studenți, că e politician. Tare îmi e teamă că, alergînd după doi iepuri, nu va prinde nici unul. (Aplauze) Domnule președinte, vă rog să nu-mi contabilizați aplauzele, nici întreruperile.

(Din sală se strigă: „Timpul!”) Să știți că am un ceas mai bun ca al dvs., ori poate Opoziția și-l potrivește după acela elvețian, de la Versoix?

(Rîsete) Dar primarul general al Capitalei ce cusur are? A fost văzut vreodată domnul liberal Crin Halaicu în vreo uzină bucureșteană? La vreun cămin studențesc? Aș, de unde atîta spirit gospodăresc, domnia-sa (ca și domnul Emil Constantinescu) voiajează prin toată lumea, din S.U.A. pînă în Nordul Europei și retur, după care vine și se plînge că nu sînt bani, că n-are autonomie etc. În prepararea unei stări de spirit incendiare printre studenți, un rol aparte îl au „gorilele” care păzesc facultățile, ca nu cumva să îndrăznească cineva să strice greva și ei să-și urmeze menirea principală – aceea de a învăța.

Asemenea cazuri s-au petrecut la Craiova, la Iași

și în alte centre universitare, unde unii studenți au fost terorizați și chiar bătuți sub amenințarea că s-au primit ordine de la București ca grevele să continue pînă la căderea Guvernului Văcăroiu.

Dintre numeroasele cazuri concrete, vreau să vă relatez pățania tristă a fiului senatorului PDSR Virgil Popa, care e student la Iași, în anul III, la Electronică, și care a fost bătut de huligani și i s-au călcat în picioare ochelarii pentru îndrăzneala de a se prezenta la cursuri. Aș întregi această stampă a terorismului cu o declarație pe care a făcut-o nu demult unei reviste a Opoziției doamna Nicoleta Franck, care trăiește la Versoix, în camarila fostului rege Mihai de Hohenzollern: „Puterea de la București trebuie convinsă să plece de bunăvoie, pentru a se evita vărsările de sînge!”. E posibil așa ceva, doamnelor și domnilor? Dar voința electoratului, regulile democrației, Statul de drept atît de mult invocat nu mai fac nici două parale?! Și astfel, Opoziția lucrează tenace, de un an întreg, la opera măreață de răsturnare a Guvernului.

Procedeele sînt neloiale și periculoase și mă fac să mă gîndesc la ceea ce scria Plutarh, în lucrarea sa despre generalul roman Fabius Cunctator, care l-a învins pe Hanibal, prin pîndă continuă, prin hărțuire fără odihnă. (Domnul Adrian Năstase: Domnule senator, vă atrag atenția că mai aveți numai 3 minute!) Am să vă dau numai un singur exemplu: printre multe alte incriminări, Ceaușescu a fost asasinat și pentru că exporta prea mult; dar iată că, după 4 ani, și Silviu Brucan, și numeroși economiști de toate orientările au descoperit cît de necesar e exportul și ce sursă de valută reprezintă.

Atunci, de ce l-ați mai împușcat, fraților, pe ăl bătrîn?!

Domnule președinte, domnule prim-ministru, stimați miniștri și onorați colegi, Partidul România Mare nu va cădea niciodată în păcatul triumfalist de a susține că totul merge strună în România și că Guvernul actual a făcut minuni de vitejie și de înțelepciune. În repetate rînduri, fideli Doctrinei Naționale și îngrijorării reale față de prezentul și de viitorul Țării, noi am transmis Guvernului, prin mijlocirea revistelor noastre „România Mare” și „Politica”, prin mijlocirea Conferințelor de Presă ale partidului și, nu în ultimul rînd, în dialogurile directe, propriile noastre moțiuni de cenzură, simbolice, îndurerate, imperative. Da, se trăiește prost în România! Da, prețurile au fost scăpate de sub control, a fost legiferată specula și mintea noastră nu pricepe cum anume, de dragul a 10.000 de miliardari, trebuie să strîngă cureaua 22 de milioane de români! Da, fenomenele infracționale s-au transformat într-o avalanșă care mătură destine umane în calea ei, oamenii nu mai au siguranța vieții și a brumei lor de avuție. Da, tîlhăriile și corupția au devenit fenomene la ordinea zilei: Mafia a făcut pui agresivi la noi, iar România tinde să devină o placă turnantă între Est și Vest, între Nord și Sud, a prostituției, a drogurilor, a traficului ilegal de arme.

Personal, sînt îngrijorat de apariția unui fel de secte satanice, mai ales în rîndul tineretului. Îmi vine în minte o scenă petrecută săptămînile trecute într-un mare oraș, cînd, în isteria unui concert de muzică psihedelică, un adolescent a sfîșiat cu unghiile și cu dinții o vietate, i-a scos măruntaiele afară și i-a mîncat inima. Doamne Dumnezeule mare, cînd a mai cunoscut Poporul Român asemenea atrocități?

Aici, Biserica Creștină și Școala au un mare rol, și fac apel la ele să se implice mai mult în educarea copiilor, fiindcă există pericolul ca unii să scape de sub control. Dar cine este de vină? Nu cumva sîntem

Pandemie cu strigare PNL-iști, ,,cu mic, cu mare” Cu ,,săgeata” în urcare Au ieșit la o plimbare Avînd BEC-ul în cătare Țintind magica votare…

Ce dacă-i carantinare Că în ATI se moare Consecvenți, ei sînt în stare Fără să ceară iertare Să ne cheme la votare?!

Pandemia-i trecătoare Iar ei nu vor o ratare Tocmai la parlamentare Astfel că, nu-i de mirare Vor pensii nemuritoare ,,Succesuri” în finanțare?!

Ca să iasă din visare Primii ,,la înaintare” Au venit ,,cu mic, cu mare” La BEC, să facă strigare Pentru vremuri viitoare:

,,Cu penalii la răcoare!

Cu restricții militare Medici în epuizare Vom salva prin racolare Obsesii parlamentare Cu măștile mortuare?!

Să fie și-o distanțare?!!”

Liviu ZANFIRESCU de vină noi toți, fără deosebire de culoarea politică, pentru faptul că, în loc să acționăm împreună și să facem ordine în Țară, ne consumăm timpul și ne ardem filamentele nervoase în dezbateri politicianiste, în atacuri nefirești, care dau un spectacol atît de trist în fața populației?! Nu cumva pentru sărăcia noastră sînt de vină și toate acele embargouri impuse Iugoslaviei și Irakului, acceptate și de Opoziție, dar care ne-au provocat pînă acum circa 7 miliarde de dolari pagubă, în vreme ce mult trîmbițatele ajutoare occidentale n-au ajuns nici pînă acum? Nu cumva sînt de vină și unele forțe externe, care de cîte ori am încercat să ne arăm gospodărește palma de pămînt, să plivim buruienile, să aplicăm legile pe care leam votat, ne-au dat peste mînă și ne-au ținut în carantină pînă cînd vom face dovada că merităm o notă la purtare mai bună? Mîntuitorul nostru Isus Christos spunea într-o pildă: „Dacă ochiul tău e rău, tot trupul îți va fi plin de întuneric”. Prea se uită unii cu ochi răi la noi, prea îi irită performanța colosală că, în mijlocul unei zone în flăcări, România își păstrează șira spinării, și stabilitatea, și speranța că, dacă dă bunul Dumnezeu, pe la un Paște viitor, cînd vor înflori macii în holda tînără de grîu și pe colnic, iar cucul va vesti învierea naturii, Țara noastră va ieși la lumină și va putea spune, aidoma părintelui lui Faust, după bătălia de la Valmy: „Acum și aici începe o lume nouă!”.

Nici mie nu-mi plac multe lucruri, și, dintre toate motivele de mîhnire, am să vă dau unul aparent minor în raport cu Istoria: la Sesiunea Solemnă a Parlamentului de la 1 Decembrie 1993, gloriosul general de 100 de ani Titus Gîrbea a venit pe vifornița aceea fără manta! (va urma)

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (9) Partea a II-a IANUARIE 1995 (2)

I-am invitat să petreacă, alături de mine, cîteva zile de odihnă, pe Mitzura Arghezi, Iuliu Furo (cu soţia şi căţeluşul lor de 11 ani), Maria Muşat şi Cornel Ciontu. Sînt teribil de antimaghiar, din moment ce pînă în ultima clipă insist să rezolvăm situaţia maghiarilor Hajdu Gyozo şi Adam Erzsebet, iar concediul mi-l fac cu un alt maghiar, Furo Iuliu!

Răspund prin aceste rînduri şi preşedintelui unei filiale judeţene a P.R.M., care m-a întrebat într-o recentă scrisoare dacă am ceva împotriva căsătoriilor mixte, fiindcă el e însurat cu o unguroaică. Nu, n-am nimic împotriva nimănui, tot ceea ce doresc este ca omul să fie om şi să se poarte cu frica lui Dumnezeu. *** Pe drum, am marea bucurie de a asculta muzică la casetofonul din bordul maşinii. E una dintre puţinele situaţii în care îmi pot permite aşa ceva.

Trei ore şi jumătate de muzică adevărată! E duşul cald de care aveam nevoie pentru spălarea zgurei şi a mizeriilor sufleteşti. Noi, de fapt, am uitat să trăim, aproape întreaga noastră existenţă se rezumă la ce-a zis cutare despre cutărică, ori la anihilarea altora, care şi ei luptă din răsputeri să anihileze răutăţile noastre şi uite-aşa ne încrîncenăm ca şerpii lui Laocoon, uitînd esenţialul: şi anume că viaţa e atît de scurtă şi că de la o tensiune şi o vîrstă în sus, inima începe să înţepe, capul suportă presiuni tot mai suspecte, vecine cu congestia; cît despre laboratoarele interne (ficat, pancreas, vezică) ce să mai vorbim, încep să coclească aidoma unor statuete mici de bronz, risipite pe lîngă fîntînile unui parc pustiu, iar zbuciumul lor ne umflă şi ne buhăieşte faţa, pricopsindu-ne cu nişte cearcăne mari cît secera Lunii.

Mi-am cumpărat de la Berlin - însoţit cu delicateţe de Magda, prietena lui Carol Feig - cîteva casete audio, pe care le voi supune la adevărate munci ale lui Hercule, adică am să le rulez pînă cînd îi va creşte lui Iosif Sava un păr abundent, precum coama de leu a lui Beethoven. Cîteva titluri: „Stabat Mater“ (Rossini); o casetă cu „Finlandia“ (Sibelius), „Suita Holberg” (Grieg), „Vltava“ (Smetana), „Preludii“ (Liszt), sub bagheta lui Karajan; Marile Coruri ale lui Wagner (din „Olandezul zburător“, „Lohengrin“, „Tannhäuser“, „Maeştrii cîntăreţi din Nürnberg“, „Parsifal“ ş.a.); Uverturile Operelor lui Verdi; două concerte pentru violoncel de Haydn şi Boccherini; o casetă cu Bijuterii Muzicale de Beethoven („Für Elise“), Schubert („Moment Muzical“), Mozart, Schumann, Brahms ş.a.; o casetă cu alte piese disparate, de Mozart („Mica serenadă de noapte“), Mendelsohn-Bartholdy, Albinoni; o casetă cu piese de Crăciun de Bach, Händell, Corelli şi Locatelli; Romanţele în Fa major şi Sol major pentru vioară şi orchestă de Beethoven; o nouă casetă cu „Pastorala”, pentru că pe cea de anul trecut mi-a stricat-o un şofer neatent, precum şi mult, foarte mult Mozart („Flautul fermecat”, uverturile la „Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni” şi „Cosi

Fan Tutte”, dirijate de Karl Bohm, apoi o casetă cu „Exsultate, Jubilate”, unde străluceşte Corul de Băieţi al Catedralei Westminster ş.a.m.d.). Nu ştiu de ce, mi se face un dor mistuitor de filmul lui Milos Forman, „Amadeus”, cu imaginile de final ale burgului înmuiat în albăstrimi de ceară şi cu un Mozart bolnav, bîntuind pe sub bolţile înnegrite, în căutarea Demiurgului care îl surghiunise pe pămînt. Pentru că, hotărît lucru, nici Mozart, nici Leonardo, nici Shakespeare n-au fost oameni în accepţia obişnuită a noţiunii, ei erau mai aproape de îngeri decît de muritori, dat fiind faptul că ceea ce au creat ei le era picurat din altă lume. *** Am cumpărat de la Magazinul Muzica din Capitală, graţie bunului meu amic Mihai Gheorghe, şi cîteva casete cu muzică românească din Ardeal, Moldova şi Oltenia, cu romanţe şi cu Măria Tănase, pe care o preţuiesc enorm. *** Poiana ne-a primit în amurg, cu o feerie de zăpadă şi becuri colorate printre crengile brazilor. Parcă e un Orăşel al Copiilor, care n-are termen de închidere. Mă uit cu uimire la un brad majestuos, lîngă Vila Pajura, unde strălucesc pînă sus de tot, în vîrf, globuri mari, iluminate, de fapt un fel de lampioane roşii, verzi, galbene, albastre, portocalii şi albe, cu o lumină adipoasă şi mată, ca un omăt multicolor. Asemenea oaze de luceferi, beteală poleită şi steluţe hexagonale sînt presărate prin mai multe locuri ale staţiunii. Asta are darul să-mi aducă

aminte de Viena tinereţii mele, cu bradul împodobit, înalt de vreo 60 de metri, şi cu căsuţele cu turtă dulce, vată de zahăr şi jucării muzicale de lîngă Rathaus (primăria oraşului). Fostul meu coleg de sociologie, mai tînărul Otilian Neagoe, dovedeşte că n-a ajuns şi nu s-a menţinut întîmplător în funcţia de director al Societăţii Comerciale Poiana Braşov. I-am adus cîteva daruri livreşti de la Bucureşti, printre care „Critica raţiunii pure” a lui Kant.

Seara, îi conduc pe invitaţii mei pînă la Hotel Ciucaş, să fiu sigur că se cazează bine. Amicul Cornel Ciontu îmi spune că doi oameni aflaţi în hol vorbeau în urma mea: „Poa’să zică oricine ce-o vrea, dar Vadim îi ajută pe oamenii necăjiţi!“. *** E joi seara. Mă întorc la vilă. Nu deschid radioul.

Nici televizorul. Nu citesc nici un ziar. Dacă nu mă ţin departe de toxinele astea, n-am făcut nici o scofală.

Lidioara e în culmea fericirii! Am adus-o la izvorul basmelor. Se agită, îşi scutură pletele, defilează susjos, în tot felul de treninguri colorate, o pupă pe doamna Stela, cea care are grijă de casă. Spre seară ninge. La lumina neonului de pe serpentine şi alei, fulgii închipuiesc un dans al fluturilor sau al petalelor de ghiocei, într-o roire care îmi aduce aminte de două strofe memorabile ale lui Nicolae Labiş: „Prietene, nu vrei din nou, noi doi/ Suind pe firul apei zbuciumate/ Pînă acolo unde-n lung şuvoi/ Viitoarea urlătoarelor se zbate/ Să ne suim pe creste cu brădet/ Sub horbota

zăpezii sclipitoare/ Iar glasul amintirilor, încet/ Să ne-nvălească-n falduri de ninsoare?!“. *** A doua zi, pe la prînz. Mă bucur să văd în sufragerie Pomul de Crăciun întreg. Telefonasem de la Bucureşti, să nu-l strîngă, să-l mai lase să ne încînte privirile, să răspîndească miresme de cetină. Azi e vineri. Ar trebui să ţin, ca de obicei, Conferinţa de Presă. Mă va înlocui Mircea Hamza. Ar mai fi trebuit să mă duc la mormintele de la Bellu şi Ghencea, unde sînt îngropaţi cei atît de dragi mie. Aici, din păcate (sau din fericire), nu are cine să mă substituie. Aici îmi port singur crucea, care e cu mult mai mare şi mai grea decît cea de lemn de pe mormîntul lui Eugen Barbu, ori cea de marmură, de la căpătîiul părinţilor mei. Voi, oh, voi, dragii mei, iertaţi-mă că lipsesc de la întîlnire. Va veni o vreme cînd vom fi împreună pentru totdeauna, iar sub lespedea albă voi sta întins pe spate un miliard de ani. *** Primul drum îl facem la Grădiniţa Zoologică hai să-i zic aşa, fiindcă e o Grădină în miniatură.

Dimineaţa, mi-am trimis oamenii, cu maşina, în piaţa de sub Tâmpa, să cumpere mere, morcovi şi pîine. Intrăm în ţarcul cu păsări şi iepuraşi. Mai e şi o căprioară aici, pe nume Ella, care s-a făcut colac în zăpadă. Lidia îi dă firimituri de pîine şi mere. Într-o cuşcă de lemn observ un iepuraş mort.

– L-a bătut alt iepuraş, ăla cu o ureche bleagă, apoi a îngheţat şi a murit - îmi explică nea Chirciu, care are grijă (după îndelungatele mele insistenţe de anul trecut!) şi de vietăţi.

– De ce nu-1 îngropi, nea Chirciule? A început să se descompună... îmi răspunde că îl va da de mîncare ursoaicei Lidia; Moş-Martina e gravidă, trebuie să fete în februarie. Îl rog pe om să nu-i dea săracii femele gestante să mănînce o mortăciune, fiindcă îi poate primejdui puişorii. Pînă la urmă, se pare că l-am convins să-l îngroape, ori să-1 depună la conteinerul cu reziduuri al hotelului pe care îl conduce. Alţi doi urşi s-au bătut ca chiorii, unul abia de mai mişcă. Cer să vină doctorul veterinar, dar nea Chirciu mă linişteşte: – N-are nimic, a mîncat prea mult, aşa sînt ei la hibernare, leneşi. Totuşi, insist. Doctorul constată şi el că ursulache e un puturos şi jumătate, care după cîteva ore s-a şi înviorat. Totuşi, cînd mă uit mai atent, văd că ambii urşi (şi Cristi Zăpăcitul şi Viorel) şi-au făcut, reciproc, răni adînci la beregată. Trebuie neapărat să fie separaţi. Căţeluşul lui Furo se sărută prin ochiurile gardului de sîrmă cu unul dintre iepuraşi, e o iubire pe capul lor ce nu s-a mai pomenit. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1560

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (46) Sărbătorile tradiționale (12) Aniversarea naşterii lui Confucius (3) Confucius este creatorul unui sistem filosofic, moral și social-politic cu caracter conservator, care reflectă mentalitatea aristocrației chineze a epocii sale.

Doctrina sa este, în primul rînd, morală, iar Maestrul, fiind o persoană modestă, cu un simț al măsurii și al răspunderii, face rareori aluzie la faptul că ar avea o misiune cu care l-a investit Cerul.

Filosofia confucianistă se caracteriza prin trei concepte originale: 1) Tian; 2) Li; 3) Ren. 1) Tian este identificat cu Divinitatea/Shang Di. Tian presupune noțiunea de Stăpîn al Cerului și existența superioară a Spiritului. Cerul hotărăște Soarta și stabilește ordinea terestră. Legea Cerească este obligatorie pentru oameni.

2) Li – sînt normele de ceremonie, datinile strămoșești, ritualurile obligatorii. Prin propovăduirea Riturilor, Confucius și adepții săi vor să stabilească o ordine socială, în care principele și dregătorii săi, precum și tatăl și fiul să respecte normele de conduită

Maria Callas, regina fără regat (22) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (22) Presa întreagă, presa franceză, pentru că Maria Callas locuieşte acum la Paris – are faţă de ea acelaşi ton trist, compătimitor. Am dat din întîmplare peste Ici-Paris din 2 decembrie 1963: „Callas se apucă din nou de mîncat spaghetti, ea ar vrea să mai pună cîteva kilograme şi afirmă: «Da, trebuie să mărturisesc că vocile frumoase nu se simt bine decît în grăsime»“. Şi ni se vorbeşte pe larg de sănătatea ei. Nu mai este un mister pentru nimeni că va fi de acum înainte şubredă şi s-au dus timpurile cînd se făcea caz de capriciile ei dacă renunța la un concert. ,,Nu kilogramele au importanță, spune ea, ci cantitatea de alimente pe care o mănînc. Tot timpul mi-e foame, o adevărată stare de bulimie care mă slăbește”.

Maria este supravegheată pas cu pas ca o mare bolnavă. A fost ui­tat castelul lui Fernand Pouillon?

Se vizitează vila lui Louis Mariano la Vesinet. De ce să nu se retragă acolo? Cît despre viaţa familială, ea căreia i se spusese că e un monstru, o ingrată, de ce nu şi matricidă? – se debitează o seamă de comentarii emoţionante. Diva a avut cîteva zile o apariţie foarte

Balada (56) Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (6) Rusul îl întrerupe pe cel anchetat cu o întrebare năucitoare: - De ce aţi omorît un soldat sovietic?

După o clipă de ezitare, aproape maşinal, românul răspunde convingător: - În viaţa mea nu am omorît pe nimeni! Nu am tras nici un glonţ în direcţia unui om. Am acţionat în spatele frontului şi nu am avut ocazia să-mi utilizez arma din dotare. Pe unde am fost încartiruit m-am comportat cu tot umanismul şi nu mi-am bătut joc de localnici!

- Aţi trecut, în timpul agresiunii criminale fasciste, şi pe la Rostov pe Don? - Da! - Vă spune ceva numele Alioşa?

Românul văzu negru înaintea ochilor! ,,Hait – îşi zise în gînd – rusul ăsta trebuie să fie chiar Alioşa, bărbatul Marusiei, unde am stat cîteva zile şi cu care m-am trezit în pat în noaptea plecării spre Kotelnikovo”.

- Parcă îmi spune ceva... Da, Alioşa era numele soţului unei gospodine ce se chema Marusia şi unde m-am încartiruit cîteva zile.

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

RM

potrivită rangului fiecăruia. Legat de Ritual, Kong Qiu promovează teoria „Cong Zhou‫ׅ‬, ceea ce înseamnă preluarea ordinii, a obiceiurilor și datinilor de la începutul dinastiei Zhou. De asemenea, Li cuprinde totalitatea moravurilor chineze, comportamentul cu detalii amănunțite pentru fiecare situație în parte, obiceiurile de căsătorie, naștere, înmormîntare și sacrificii, legile spiritualității și ale bunei-cuviințe, normele vieții de familie, administrative și de Curte.

3) Ren sînt regulile comportării sociale, relațiile interumane, respectul reciproc, buna-cuviință, virtutea.

Ren se referă, de asemenea, la iubirea aproapelui, dar „aproapele“ îi vizează pe cei din clasele conducătoare și rareori pe producătorii de bunuri materiale. Potrivit conceptului Ren, omul trebuie să recunoască faptul că, în afară de el, există și alți oameni și să recunoască și faptul că fiecare om are voință și personalitate proprii.

Opera lui Confucius a fost continuată atît prin discipoli, care au dus-o la stadiul de cea mai importantă Scoală Filosofică – Confucianismul și religia Confucianistă, dar și prin alți filosofi ca: a) Mencius – curentul metafizic; b) Xun Kuang – curentul pragmatic; c) Nan Fei – Școala legistă.

Copleșiți de autoritatea Maestrului lor, discipolii și adepții lui Confucius, grupați în jurul Școlii Confucianiste, s-au erijat de-a lungul timpului ca

singurii învățați adevărați și au dominat istoria, cultura și civilizația chineză medievală. Desigur, de-a lungul vremurilor au apărut derapaje, închistări, excrescențe, uneori malefice pentru societate, ale Confucianismului.

De fiecare dată, acestea au fost îndepărtate de către cărturarii confucianiști lucizi și de bună-credință. De bună seamă că, în vremea Dinastiei Tang, au condus mai mulți împărați, ca de exemplu, Taizong, cancelari și miniștri care, aplicînd corect învățăturile lui Confucius, au făcut din aceste vremuri o „Epocă de Aur” a Chinei.

Confucius și învățătura sa au fost condamnați în epoca modernă de către tineretul burghez revoluționar, care vedea în Confucianism întruchiparea spiritualității feudale retrograde, precum și în epoca de început a comunismului chinez, mai ales în timpul „Marii Revoluții Culturale“. În actuala perioadă a „Restructurării și Deschiderii“, inaugurată în anul 1977 de către marele lider reformator Deng Xiaoping, personalitatea și opera lui Confucius sînt prețuite la justa lor valoare. De aceea, Aniversarea lui Confucius – 27 august după calendarul lunar – este, și în prezent, ca și în Dinastia Tang, una dintre sărbătorile tradiționale chineze. (va urma) Christina Meiţă-Tang

remarcată la Cazinoul din Monte Carlo – în iulie 1963, la braţul unui bărbat micuţ în smoking alb, purtînd ochelari cu lentile mari rotunde. Toată lumea credea că descoperise un rival al lui Onassis, dar nu era decît tatăl... Sau: În timpul vacanţelor, Evangelia Callas Kalogeropoulos, care şi-a închis casa de mode de la New York şi se va alătura fiicei ei în Franţa... se va opri poate la Paris pentru a alege darurile pe care ar dori să le ofere Mariei. I s-a reţinut cameră la Hotel Prince des Galles, iată-ne în plină idilă familială.

Iar apoi, în mai 1963, mereu cu al ei credincios Prêtre, Maria înregistrează încă un disc cu arii din opere franceze: Damnaţiunea lui Faust, Pescuitorii de Perle, Werther, Manon, Ifigenia în Taurida. Un altul din acele discuri pe care le asculţi cu mai mult respect decît cu pasiune, cu mai multă dragoste decît cu bucurie adevărată. Este frumoasă, mereu în tensiune, ca şi cum ar fi în aşteptarea dificultăţii pe care ar trebui să o evite prin toate mijloacele, dar frumoasă, Georges Prêtre poate totuşi să fie fericit, graţie lui Callas abordează cu o încredere din ce în ce mai mare seria concertelor organizată pentru ea în mai şi iunie: între Germania, Londra, Paris şi Copenhaga, şase seri care vor reprezenta singurele şase apariţii ale ei în acel an. Cu un program aproape unic: Semiramida, Norma, Nabucco, Boema şi Cio-cio-san şi la Londra mai adaugă „O mio babbino caro“ din Gianni Schicchi de Pucini.

Maria prevede încă unele schimbări pentru data de 6 iunie la Paris: în locul Normei, Cenuşăreasa; mai cîntă încă două piese în plus: aria scrisorilor din Werther şi „mica masă“ din Manon. Dar este adevărat că Paris, de aci înainte, reprezintă pentru Callas mai mult decît o simplă etapă. Prietenia care o leagă de Georges Prêtre joacă desigur un rol important în acest „tratament special” pentru Paris, în cursul unui turneu, de altminteri fără mare strălucire. De altfel, Prêtre a fost acela care a acompaniat-o în toată Europa şi el împreună cu Michel Glotz o va convinge să cînte în anul următor Norma la Opera din Paris. Unele ziare chiar nu ezită să facă insinuări răutăcioase în privinţa prieteniei arătată de şeful de orchestră. Minute, această publicaţie consecventă bunelor ei obiceiuri, face caz de onorariul derizoriu pe care-1 va primi Callas la Opera din Paris în raport cu ceea ce cere ea de obicei pentru o seară. Şi aceasta graţie intervenţiei lui Prêtre, care a ştiut să o convingă şi aici.

Cu cinci zile mai înainte de concert se simte atmosfera marilor zile. Şi oarecare panică. Gala de la Paris trebuie să fie dată în beneficiul cavalerilor de Malta. Aceştia au luat aproape toată sala. Rezultatul, nici un loc pentru ziarişti, pentru prieteni, pentru lumea bună a Parisului. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

- Tovarăşe Maior, eu sînt Alioşa şi vă mulţumesc pentru că aţi avut grijă de copiii mei, care sînt bine, sănătoşi. În satul meu, fasciştii s-au comportat ca nişte criminali! Am vrut să vă cunosc! Sînteţi liber!

putea să vă dea dreptate şi ţie şi fratelui meu Nicolae.

Dar nu înţeleg... de ce vrei să te desparţi de Nelu?

- Fănică, tu nu prea te pricepi la femei. Crezi că femeile sînt ca Geta, ascultătoare şi temătoare de soţ?

Soră-mea este o excepţie şi eu nu semăn cu ea! Nelu mi-a devenit plictisitor. Vrea să stau numai cu el, iar mie îmi place să stau mai mult în laborator. Cred că între noi este o nepotrivire de caracter. De fapt, acesta este şi motivul de divorţ.

- Şi dacă te vei despărţi de Nelu ce ai să faci?

- Mă voi căsători cu doctorul stomatolog Nati Katz, care lucrează în Ministerul Sănătăţii şi are şi cabinet particular.

- Cum l-ai cunoscut?

- Mi l-a recomandat Tanti Vera!

Tanti Vera era soţia lui Nicu Lascu, fratele mai mic al lui Jean Lascu, un prosper om de afaceri cu case şi apartamente în Bucureşti. Vera Pascu, de origine evreică, era o femeie exuberantă, săritoare şi, dacă s-ar fi putut, ar fi ajutat la nevoie pe oricine. Dar în cazul cumnatei sale, Fănică Genoiu deja îşi conturase o părere pe care nu şi-o va mai schimba: acestei femei îi lipsea o doagă şi Vera Lascu nu ar fi trebuit să-i dea concursul Lolicii în a-şi distruge căsnicia cu Nelu Ionescu. (va urma)

*** După aşa-zisa anchetare de la Siguranţă, care i-a fost o sperietură grozavă, Maiorul Ştefan Genoiu a avut surpriza de a fi înaintat la gradul de locotenent-colonel şi mutat la Bacău la un regiment de artilerie. A mulţumit Domnului pentru această neaşteptată schimbare. Scăpa de atmosfera îmbîcsită de certuri a familiei Lascu. Dar numai pe moment, deoarece la Bacău s-a mutat cu serviciul şi medicul veterinar Jenică Lascu, fratele Getei. Jenică se îndrăgostise lulea de Ruxandra, o doctoriţă hematolog. Cei doi s-au căsătorit fără prea mult zgomot şi au început o viaţă tumultoasă, plină de petreceri. Pe la mijlocul verii lui 1947, la Bacău a venit în vizită şi Lolica, aflată în divorţ de prea bunul şi îngăduitorul Nelu Ionescu. Geta şi Fănel considerau că zvăpăiata de Lolica face o mare prostie în viaţă prin despărţirea de inginerul silvic Nelu Ionesu, un bărbat educat, cumpătat, avînd toate calităţile unui soţ şi care pe deasupra o iubea şi o stima.

- Lolica, faptul că te-ai dat cu comuniştii, mai treacă-meargă... Istoria, după cum evoluează lucrurile s-ar

Florin Iordache

RM

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (54) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (18)

Țițeiul Venezuelei (3) În 1936, societatea „Venezuelan Oil Concession” a lui Henry Deterding încă extrage 5,65 milioane de tone, 7,34 milioane în anul următor şi obţine 5,30 milioane de lire sterline.

Guvernul ţării continuă preocupările sale privind administrarea convenabilă a propriului petrol, deter­ mină companiile străine să creeze condiţii muncitorilor locali, devalorizează moneda astfel încît să primească devize mai multe şi duce tratative de la guvern la guvern spre a acorda noi concesii. Cu timpul, se va abandona şi expresia „Venezuela – ţara lui Gomez şi a lui Deterding”, ea fiind golită de conţinut. Venezuela producea 5 la sută din producţia lumii, iar ţiţeiul ei, după ce se achita o redevenţă de 10 la sută la Caracas, pleca în lume. În ce buzunare intrau sumele obţinute de pe urma lui nu e greu de ghicit, iar preţul plătit de poporul venezuelean a fost imens!

Memoriile unui celebru criminalist român (134) ,,Omul cu ciocanul” (33) Este demn de subliniat că învinuitul, deşi la cercetări de multe ori a vorbit coerent, alternativ cu delirul său mistic, totuşi n-a putut justifica împrejurarea în care s-a rănit, iar singurul omor săvîrşit cu cuţitul – în care victima a avut reacţii de apărare – era cel din luna decembrie, de pe Strada Karl Marx. Aceste constatări certe întăreau mărturia Dorei N. în învinuirea lui Romulus.

Analizînd cu procurorul această declaraţie, ajunseserăm la concluzia că din conţinutul ei s-ar fi putut desprinde un amănunt valoros, în condiţiile în care martora, folosind un aşa-zis punct de reper, ar fi capabilă să-şi amintească ziua în care l-a văzut pe Romulus cu mîna bandajată. În eventualitatea că episodul s-ar fi consumat anterior zilei de 16 decembrie 1972 (zi în care a fost săvîrşit omorul), sau la mult timp după această dată, el n-ar mai putea servi ca probă în

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (86) Vizita lui Jesse Jackson la Bagdad (2) În Irak şi în Kuweit se aflau 3 milioane de străini.

Cele mai mari contingente le formau egiptenii (1,6 milioane în Irak şi 150.000 în Kuweit), palestinienii (300.000 în Irak şi 170.000 în Kuweit), indienii şi filipinezii. Dar aceşti muncitori din lumea a treia formau o modalitate de presiune şi o monedă de schimb infinit mai puţin eficace decît americanii (2.500 în Kuweit, 500 în Irak), britanicii (4.000 în Kuweit, 500 în Irak) şi alţi resortisanți europeni.

La puţin timp după sosire, Jackson şi delegaţia lui s-au întreţinut îndelung cu Tarik Aziz.Timp de trei ore şi jumătate, ministrul Afacerilor Externe le-a explicat amănunţit poziţia ţării sale, a refăcut istoricul minuţios al crizei, permiţîndu-şi luxul de a afirma: „În mai multe ocazii în cursul negocierilor, preşedintele Saddam Hussein s-a dovedit mai răbdător şi mai conciliant decît mine... La sfîrşitul întîlnirii la vîrf de la Djeddah (din 31 iulie, ajunul invaziei) eram disperaţi din cauza refuzului kuweitian. Nu mai puteam să ne plătim importurile de alimente. Era un adevărat război pentru înfometarea noastră. Regele Fahd al Arabiei Saudite însuşi nu părea interesat să ştie dacă ne este foame.

Am ajuns la concluzia că era vorba de o conspiraţie plănuită pentru distrugerea Irakului, o conspiraţie la care Kuweitul n-ar fi participat fără sprijinul unei

„Talleyrand contra Napoleon”

23

La Londra, la St. Helens Court se află clădirea la a cărei poartă, în fiecare după-amiază, se opresc maşini

princiare şi moderne, din ele coborînd doar bărbaţi.

Privesc întîi zecile de plăci mici de cupru, pe care se află gravate nume ale aproape tuturor statelor lumii, urmate de alte zece litere – „Oil Company” – parcă pentru a se asigura că n-a dispărut vreunul. Apoi străbat aleea flancată de faimosul şi impecabilul gazon englezesc, după care intră în clădire, un fel de templu grecolondonez, sediul lui „Royal Dutch-Shell”, unde ascultă şi, mai ales, dă ordine Sir Henry Deterding. În biroul său cu o masă semirotundă, pe peretele din faţă se află un tablou pe care o mînă de maestru a zugrăvit intrarea triumfală a amiralului Rujters în estuarul Tamisei – una dintre cele mai strălucite victorii ale olandezilor asupra britanicilor. E un memento, e un avertisment?

Reuniunea cotidiană nu e prezidată decît de „Napoleonul petrolului”, lîngă care ia loc Sir John Cadman, conducătorul lui „Anglo Persian” (creată la 14 aprilie 1909 şi devenită, în 1935, „Anglo-Iranian”, iar în 1954 „British Petroleum Company” – „B.P.”). Despre ambii, la vremea respectivă, se zicea că sînt două maşini de precizie, doi stîlpi ai Imperiului. La aceeaşi masă stau fratele lui Marcus Samuel (ajuns în 1921 Lord Bearsted), Samuel Samuel, şi nepotul lui, Walter Samuel. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

acuzare, ci doar în apărare. Martora şi-a amintit că a doua zi după eveniment a reclamat verbal cazul unui ofiţer de miliţie. Ca urmare a acestei completări, au fost verificate sesizările privind diversele acostări din acea perioadă. Procurorul Andrei a putut intra astfel în posesia celei mai importante piese în acuzare: raportul ofiţerului, care purta data de 18 decembrie 1972 şi releva că profesoara l-a sesizat despre caz în cursul zilei de 17 decembrie. Martora relata că necunoscutul cu privirea fioroasă avea mîna stîngă bandajată. Conţinutul acestui raport, corelat cu identificarea suspectului în persoana lui Romulus, conducea la concluzia că învinuitul a fost pansat chiar a doua zi după săvîrşirea singurului omor în care s-a folosit cuţitul. În acest caz, datorită reacţiilor de apărare, victima a fost tăiată în palmă, împrejurare în care şi criminalul s-ar fi putut autorăni. Învinuitul, nefiind în cunoştinţă de cauză cu privire Ia stabilirea zilei în care a fost depistat, la această confruntare a recunoscut că s-a întîlnit, în uşa liftului, cu două femei şi că într-adevăr a avut mîna stîngă bandajată, dar a plasat evenimentul cu un an de zile înaintea datei reale, pretinzînd că s-ar fi rănit într-o împrejurare banală. În cazul Ana B. din 12 decembrie 1972, deşi a fost relevat aspectul tentativei de tîlhărie, totuşi, reţinusem

că un parafrenic ca Romulus poate trece cu uşurinţă de la omor la tîlhărie. Această apreciere se corobora cu constatarea că autorul era blond şi cu semnalmente asemănătoare lui Romulus. Un alt aspect important era acela că el fusese coleg de serviciu şi cu soţul acestei victime. În prima declaraţie, Dora N. a afirmat că Romy ar fi vizitat-o pentru ultima oară cu o săptămînă înainte de a fi omorîtă Aurelia. În ziua aceea, intrase în casă foarte agitat, spunînd că i s-a întîmplat ceva neplăcut, fără să-i povestească însă despre ce era vorba. Încercînd să ne spună ziua, şi-a amintit că a fost într-o zi de marţi.

Reţinuserăm şi afirmaţia ei că, de la această dată, Romy nu şi-a mai făcut apariţia. Valoarea celorlalte elemente a fost sporită de constatarea că ziua de marţi din perioada premergătoare omorului reprezenta data de 12 decembrie 1972, cînd Romulus a fugit de la locul tentativei de tîlhărie.

După cercetările privitoare la cele patru cazuri, ajunseserăm în stadiul cînd Romulus – care avea legături sau a cunoscut victimele – putea fi considerat autor al infracţiunilor. (va urma) DUMITRU CEACANICA

superputeri. În ce ne priveşte, această conspiraţie viza prăbuşirea economică a Irakului urmată de o prăbuşire politică şi de o schimbare de regim”.

Cînd Tarik Aziz şi-a încheiat discursul, unul dintre ziariştii care îl însoţeau pe Jackson 1-a întrebat: - Cum poate Irakul spera să se bucure de simpatie cînd americanii au încă în minte spectacolul populaţiilor kurde gazate în 1988 şi spînzurarea unui ziarist britanic la începutul acestui an?

Ministrul irakian, surprins de întrebare, a rămas tăcut o clipă înainte de a răspunde încet: - Admit că aceasta este o problemă.

Seara, Jesse Jackson a avut o discuţie confidenţială cu Saddam Hussein. O parte din conversaţie s-a învîrtit în jurul lui Isus şi a martiriului Său. Şeful statului irakian considera că el era, ca şi Christos, victima unor condamnări premeditate şi a unor judecăţi false.

Recunoaştea că ordonase să nu se permită plecarea străinilor dar, adăuga el, „aceasta era o garanţie de pace”, socotind că „blocada impusă acum asupra alimentelor şi medicamentelor era mai nemiloasă decît o luare de ostateci”. Saddam Hussein lăsa să se vadă o profundă amărăciune provocată de S.U.A. Se simţea insultat de refuzul americanilor de a răspunde la „declaraţiile sale sincere succesive” şi mărturisea umilit: „După discuţia cu ambasadorul dvs. din ziua de 25 iulie, autorităţile americane nici măcar nu au cerut un comunicat oficial asupra acestei întîlniri. Ţara dvs. mă tratează cu condescendenţa unei puteri coloniale faţă de o colonie”.

A doua zi, Jackson a putut avea o întrevedere după o călătorie scurtă la Kuweit City. Din motive de securitate, colaboratorii apropiaţi lui Saddam Hussein au cerut ca filmarea să fie asigurată de operatori şi aparatură a televiziunii irakiene. La sfîrşitul discuţiei, Jesse Jackson 1-a întrebat pe Saddam Hussein dacă, printr-un gest de bună voinţă „care ar servi interesele păcii”, ar fi gata să elibereze imediat ostatecii. Acesta a răspuns pe un ton iritat: - În această discuţie care este mai mult decît un interviu, şi cuiva care este mai mult decît un ziarist, am explicat clar poziţia mea în această problemă. Nu mai este nimic de adăugat.

S-a ridicat şi, într-o clipă, şi-a schimbat atitudinea şi fizionomia. Dispăruse orice urmă de exasperare şi rămăsese un zîmbet satisfăcut şi o lungă strîngere de mînă cu Jackson, filmată atent de operatorii prezenţi. Îi spuse pastorului american pe un ton solemn, pentru a fi bine înţeles de toată lumea: „A fost o seară plăcută şi o comunicare umană profundă. În onoarea americanilor care ne urmăresc pe ecrane, puteţi lua cu dvs. femeile şi copiii cărora le permit să plece şi, de asemeni, patru bărbaţi care par bolnavi. Veţi ajunge în Statele Unite la bordul unui avion irakian”. În timp ce Jackson se pregăteşte să părăsească Bagdadul, directorul general al Ministerului israelian al Apărării, David Ivri, aterizează la Tel-Aviv. Fusese trimis în mare grabă la Washington pentru negocieri secrete cu principalii şefi ai Pentagonului. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Pe Sir Henry Deterding, asemenea idei nu-1 preocupă, ci planul lui de supunere a lumii petrolului sau măcar a celei mai mari părţi a ei. Este drept, în 1926, bunul colaborator de ieri, cel ce-l introdusese în casa Rothschild şi despre care se zice că, pe jumătate, a construit edificiul lui „Royal-Dutch Shell”, aşanumitul „Talleyrand al petrolului”, Gulbenkian, cu care „Napoleonul petrolului” rupsese relaţiile, încearcă să conspire contra lui, chiar în Venezuela. Imperiul Britanic nu acceptă aşa ceva, şi „Domnul 5%” pleacă din Caracas pentru ca, la finele aceluiaşi an, el să dispară o vreme, retras în viaţa particulară, în schimb, Sir Henry îşi vede mai departe de agitata-i viaţă, colorată din belşug cu elemente mondene. E văzut patinînd în cuplu cu proaspăta doamnă Deterding de după 1924, Lidia Pavlovna, sau alături de cei doi copii din prima căsătorie, frecventează marile restaurante, merge la spectacole de can-can, la plajă sau la schi, contrastînd total cu retrasul, ascetul şi pătimaşul credincios John D. Rockefeller.

Un tablou într-un birou (1)

24

Nr. 1560

l

27 octombrie – 2 noiembrie 2020

Doza de sãnãtate

RM

Coloidul în organismul uman

Tinitus, scăderea capacității auditive și pierderile de echilibru Ce legătură există între pierderea echilibrului, auzul deteriorat și tinitus (țiuitul urechilor) și alimentație? În medicina alternativă chineză energia vieții este localizată în rinichi. Yin și Yang sînt în echilibru energetic, dacă avem o energie stabilă, ne simțim bine, avem o dispoziție bună și un somn relaxat. Rinichiul Yang susține digestia, iar pancreasul pune la dispoziție căldura necesară întregului organism. Rinichiul Yin asigură răcoarea necesară corpului, umezește sîngele și toate lichidele organismului, susține activitatea inimii, asigură un somn liniștitor și o stare de bine. Conform medicinei alternative chineze, rădăcinile rinichilor Yin și Yang susțin viața doar dacă sînt mereu în echilibru.

Simțul auditiv și urechile sînt subordonate energetic rinichilor. Deși ne naștem cu auz, capacitatea lui se poate micșora odată cu vîrsta sau din cauza diferitelor infecții existente pe canalul auditiv. Demineralizarea canalului poate fi oprită fără medicamente. Medicina energo-informațională constituie un ajutor real în restabilirea comunicării energetice în canalul auditiv și în stoparea demineralizării. Oxigenarea canalului auditiv și refacerea circulației locale aduc, de cele mai multe ori, rezultate surprinzătoare.

Bufeurile, transpirațiile din cursul nopții sau fierbințeala picioarelor sînt semne ale faptului că rinichii nu sînt în echilibru. Toate acestea ne indică faptul că organismul are nevoie de o resetare energetică, de o repunere în balanța energetică din care este ieșit.

Alimentația noastră joacă un rol major în funcționalitatea rinichilor. Lipsa proteinlor, excesul de grăsime, alcool, tutun, medicamentele constituie factori majori care, alături de arterioscleroză, oxigenarea și circulația deficitare duc la scăderea auzului, pierderi de echilibru și tinitus.

Astăzi avem posibilitatea să oferim rinichilor noștri o șansă de a se regenera fără medicamente, fără durere. Medicina energo-informațională are la baza fizica cuantică, o fizică modernă care se impune tot

mai mult în toate domeniile de cercetare, și care folosește frecvențele fizicale ale corpului în scop terapeutic.

Tinitusul (zgomotul din urechi) necesită o terapie per­ sonalizată, în funcție de statutul energetic al pacientului. Apro­ ximativ 5-10% din totalul populației suferă de diferite forme de zgomot în urechi, cu tendință de creștere.

Stresul urechii în zona din mijlocul creierului duce la o percepere masivă a zgomotelor. Descărcarea hormonilor de stres aduce după sine modificări celulare în canalul auditiv, creșterea și răspîndirea rapidă a radicalilor liberi. Scăderea microcirculației are urmări în urechea internă. Persoanele în vîrstă, care au anumite dereglări în performanța creierului, aud cel mai adesea aceste zgomote, care duc și la pierderi de echilibru. Un aspect important este prelucrarea centrală a auzului, care nu mai poate stabili o legătură energetică corespunzătoare cu sistemul limbic și cu cel neurovegetativ.

Tinitusul nu are legătură directă cu dereglările orga­ nice ale urechii, ci cu perceperea zgomotelor în cap.

Am prezentat și în alte articole importanța curgerii echilibrate a energiei pe meridianele energetice ale cor­ pului. Organele noastre comunică între ele în permanență prin așa-numiții fotoni celulari – scîntei de lumină care mai poartă denumirea de ,,celularul corpului”. În terapiile oferite în clinică scăderea auzului, tinitusul și pierderile de echilibru sînt tratate adesea prin aplicarea unei căști cu ioni negativi, care lipsesc de cele mai multe ori din corp, determinînd întîrzierea reacțiilor chimice în corp, care atrag după sine o dereglare metabolică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop.

Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă.

Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.