România Mare, nr. 1561

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

Romnia pitoreasc

ÎNŢELEPCIUNE

Mugetul vîntului de noiembrie seamănă cu sacrificarea unui animal fabulos.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Cine pe cine expulzează?

Românii pe Zuckerman – sau invers?

Motto: ,,Dă-i nas lui Adrian/ Și se suie pe divan”. (Zicală adaptată) Acum cîteva zile, amba­ sadorul trimis de SUA la București, Adrian Zucker­ man, a dat o ,,indicație pre­ țioasă” României – să privatizeze tot ce a mai rămas! Aici intră CEC, companii de energie și alte cîteva fără de care statul rămîne chiar un instrument fără aplicație, din multe puncte esențiale de vedere. Cu alte cuvinte, România să nu mai aibă nimic al ei – exact ca în perioada interbelică!

Dar acum putem spune că este mai rău, pentru că și pierderile au fost mai mari! Din 1.300 de întreprinderi mari și medii supuse procesului ,,privatizării”, peste 1.200 sînt în faliment sau chiar demolate! Ori, Zuckerman are chiar tupeul să spună că acesta a fost un succes – ,,un prim pas bun”!... ,,Însă, adaugă el, demersul nu a fost finalizat. Astăzi, România are cel mai mare număr de companii deținute integral de stat din Europa – peste 1.200 -, are și cel mai mare număr de companii deținute parțial de stat”, spune ambasadorul SUA, subliniind că ,,România trebuie să continue cesionarea și calea către privatizarea completă”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Cînd șansa lumii stă în trădare Anul 2020, așa cum mulți ne amintim, a început foarte prost pentru umanitate și a continuat și mai prost. Evenimentul de la Bagdad, din 3 ianuarie, a fost doar începutul unor noi tensiuni, al unor noi conflicte ce au pus, efectiv, stăpînire pe întreaga suflare a lumii. Țările puternice și- au consolidat influența în colonii, dar se pare că nu este suficient – tensiunile continuă în Orientul Mijlociu, Îndepărtat, în Marea Chinei de Sud, în Caucaz și în întregul spațiu postsovietic. Rezultatul alegerilor din SUA ne va

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

O problemă vitală a Țării: casele naționalizate (1) Stimate domnule președinte de ședință, ono­rați colegi, m-am simțit dator să precizez poziția noastră în privința acestei legi, esențială pentru bunul mers al societății românești pe cîteva decenii de acum înainte. Sentimental, eu sînt alături de proprietari. Pragmatic, trebuie să recunosc că sînt alături de chiriași. Asta este situația. Au trecut aproape 50 de ani de atunci, au concrescut evenimente și întîmplări în carnea timpului, și orice smulgere forțată poate provoca hemoragii sociale. „Cine vrea să mulțumească pe toată lumea va sfîrși prin a supăra pe toată lumea” – spunea un înțelept. Aici s-a vorbit că proprietatea este și sacră, și sfîntă. Dincolo de aspectul pleonastic al termenului, eu cred că ar fi păcat să ne lăsăm pradă exaltării. Sacră este Biserica, sfînt este Isus Christos. Proprietatea este, într-adevăr, foarte importantă. Și trebuie ocrotită prin lege. Este regretabil că, de vreo 4 ani de zile, societatea românească a dovedit o viteză de adaptabilitate și o inventivitate care debordează cadrul legislativ. Legiuitorii acestei Țări, și din prima legislatură, și din a doua, s-au frămîntat să găsească o modalitate legală, juridică, etică, de a rezolva această problemă. Numai că justiția subterană, economia subterană, structurile sub­ terane ale acestei Țări, care merg în paralel cu ceea ce ar trebui să fie oficial, au și „rezolvat” mii de cazuri. Nu știu cum le putem soluționa și cum le putem aduce în perimetrul legii. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 iunie 1994, plenul Senatului României) oferi capacitatea de a evalua mai clar ceea ce va urma, date fiind politicile bine cunoscute, fie că vorbim de Trump-ul republicanilor, fie de Bidenul democraților. Lumea încă așteaptă și, privind peste marginea superioară a măștilor de protecție împotriva Covid-19, sper că totul se va regla la masa verde, fără intrarea în scenă a militarilor. În prezent, în lume există cîteva conflicte „calde“ mai vechi, cel din Siria fiind de departe cel mai evident. Acestuia i s-a alăturat conflictul din Cauzaz, loc unde mai bine de 2.000 de soldați armeni și azeri au fost uciși, și unde încă nu se întrevede o rezolvare. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Neobosii vrjmai ai rii mele Neobosiți vrăjmași ai țării mele ce șerpi procleți în inimi vă mai fierb ni-e piatra de hotar bătută-n stele și acvile mai stau pe cap de cerb Din toată jalea și urgia veche ne-am lămurit ca aurul din foc e țara un chivot fără pereche pe care nimeni nu l-a smuls din loc Ați sfîrtecat sub tropote de cai martiri însîngerați și fără vină nelepădați de lege și de grai Adîncul iad în paza lui vă țină iar noi să înflorim pe-un colț de rai înlănțuiți pe-o cruce de lumină CORNELIU VADIM TUDOR, 1980

Impresii pe marginea volumului ,,Cherchez la femme!”, de Paula Romanescu

Arafat ,,Mengele” – mesagerul morții românilor aflați în suferință

Pagina 5

Pagina 16

NR. 1561 l ANUL XXXI l 3 – 9 NOIEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1561

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Protocolul Preşedinţiei îşi face partea leului F O mare decepţie: Florica Rădulescu de la TVR F Tetea Crin Halaicu vrea să divorţeze F Omul cu 9 facultăţi (dar nu mintale) F Mona Roşoga, amanta lui Dumitru Moroşanu PARTEA I F Înălțătoare festivitatea desfăşurată în dimineaţa zilei de 5 mai, pe platoul din fața Casei Republicii, prilej cu care preşedintele Ion Iliescu a înmînat drapelele de luptă unor mari unități militare. F Cu acel prilej, preşedintele României l-a luat de mînă pe preşedintele P.R.M., l-a tras deoparte şi i-a spus, rîzînd: „Bine, măi, te duci tu în vizită oficială în Spania şi publici poza ta cu Regele, pe prima pagină! Asta îmi aduce aminte de profesorul meu de română, de la «Spiru Haret», care se poza lîngă statuia lui Mihai Viteazul și scria pe spatele fotografiei: «Eu și Mihai Viteazul“.

Noroc că Titanul din Oltenița are umor şi nu te poți supăra pe el. Dar are un spirit de observaţie ieşit din comun! Deci, el s-a prins imediat că personajul respectiv nu era nici Gherman, nici Tocaci, nici Horia Sima (care a trecut nu demult în lumea celor drepţi, chiar la Madrid), ci redactorulşef al revistei noastre. F Dar, să vedeţi că nici acesta nu s-a lăsat mai prejos şi i-a spus marelui bărbat de stat (mic la stat, mare la sfat, şi viteaz cum nu s-a mai existat), care ne conduce cu mînă sigură spre victorie: „Domnule preşedinte, ce noroc pe capul nostru că n-a avut Fane Spoitoru nici o activitate în Casa Republicii, nici un botez, nici un parastas, aşa că am putut şi noi să organizăm o paradă militară!“. Preşedintele a apelat atunci la zîmbetul său nr. 65, exact cîţi ani are. Dar, tot atunci s-a cristalizat o propunere, pe care senatorul de Bucureşti a făcut-o întîi lui Adrian Năstase (titular de contract ICRAL la Casa Republicii, deşi are spaţiu excedentar) şi, apoi, lui Ion Iliescu: „Poate că ar trebui ca acest edificiu să fie încadrat de Columna lui Traian și Coloana Infinită, amplasate lateral, simetric, dat fiind faptul că spaţiul acesta uriaş e vraiște, parcă avem de-a face cu un tort neterminat, fără nici un ornament“. Aşa se nasc marile idei: am mai propus noi ca locul statuii lui Lenin să fie luat de statuia lui Nicolae Iorga, iar Piața Scînteii să poarte numele dascălului naţional, dar uite că, de doi ani de zile, nu s-a făcut nimic.

F Oricum, a fost o ceremonie frumoasă, care a demonstrat forța şi grandoarea Armatei Române, în noile ei uniforme, care îi stau atît de bine. FA mai fost remarcat ministrul Apărării, dl. Gheorghe Tinca, proaspăt operat de vezică biliară, palid, tras la față, dar strîngînd din dinţii lui de vultur şi îndurînd cu stoicism efectele postoperatorii, ca şi pornirile ciudate ale unui general din echipa Roman-Spiroiu, de a-l izola complet, ceea ce noi nu vom îngădui. F A impresionat din nou, neplăcut, protocolul Palatului Cotroceni: nu ştim exact după ce criterii acţionează acest foarte umflat aparat funcționăresc, dar nu joacă cinstit. De pildă, la manifestarea amintită, şeful Protocolului prezidenţial, Dan Năstase, s-a plasat singur în primul rînd, pe aceeaşi linie cu şeful statului, cu primul-ministru şi Patriarhul, consilierii de la Cotroceni au fost aşezaţi tot la mare cinste, în rîndul al doilea, ca Domnul Goe la fotograf, iar preşedinţii partidelor parlamentare şi secretarii Birourilor Permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor au fost expediaţi sus, la cucurigu, în ultimul rînd, de era să-i sufle vîntul, dacă ar fi fost - vorba lui Topîrceanu - ceva mai slabi de

constituţie. Domnilor Ion Iliescu şi Vasile Ionel, noi ştim că cine-mparte, parte-şi face, dar aceşti consilieri au început să-şi cam bată joc şi, ca mîine, o să vă treziţi chiar dvs. dați la o parte de ei, pentru că sînt şi mulți, se calcă pe picioare, răsar că ciupercile, peste noapte, şi măcar de-ar şti țara cu ce se ocupă fiecare dintre ei, ca să nu mai vorbim de gaura zdravănă pe care o dau la Bugetul Statului. F Tot mai multe greşeli se comit la Televiziune. Nu mai vorbim despre cele care apar în traducerea filmelor, datorită dactilografelor zăpăcite, fiindcă ne-am săturat, şi tot nu se ia nici o măsură. Dar crainicii? Cineva anunța că noul ministru al Culturii e... Virgil Mărgineanu, ceea ce, probabil, reprezintă o combinaţie năstruşnică între directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, şi pictorul peisajelor din Scorniceşti, Virgil Mărginean.

Altcineva anunța că meciul de fotbal Steaua - Farul Constanța s-a încheiat cu scorul de 3-0, dar imediat s-au transmis şi fazele golurilor, aşa că lumea şi-a dat seama că era vorba de 2-1. F Dar, cea mai mare greşeală a comis-o Florica Rădulescu, ziaristă inteligentă, nimic de zis, dar incorectă. În cadrul emisiunii realizate joi, în direct, cu Nicolae Văcăroiu, gazda TV a anunțat că vor fi adresate şi unele întrebări de către „ziariști-economişti“. Toată lumea se aştepta, normal, să-i vadă, ori să-i audă, pe nişte specialişti. Și, cînd colo, ce să vezi? Primul „ziaristeconomist“ a fost... Cristoiu Ion (fost comunist), care ne-a şi indus în eroare, fiindcă am crezut, la început, că e vorba de un reportaj la Piața Ilie Pintilie şi ni se prezintă un Ardei Umplut pe tarabă, ori un Ardei Capia. Pe urmă, cînd a crăpat gurița aia strîmbă (care i se va îndrepta, în curînd, dar nu la loc, ci spre ceafă) şi a şuierat primele vorbe, ne-am dat seama că e Violatorul de Găini, dar nenorocitul s-a jigărit în asemenea hal, încît părea un copil bolnav de SIDA, care cere să i se administreze Coladeter.

Oricum, încăpățînarea unor realizatori TV de a cumpăra bunăvoința pocitaniei şantajiste - care apare ba la sport, ba la muzica uşoară, ba la „De la egal la egal caşcaval“, ba în noaptea de Revelion, pe locul lui Ceauşescu, ba la emisiunile de politică externă, ba la dezbaterile economice - arată slugărnicia jalnică a acestor personaje. Propunem ca Monstrul din Găgești să fie introdus, în fiecare zi, de dimineață pînă seara, şi la următoarele transmisii: Buletinul Meteorologic (în locul norilor anticiclonici sau al soarelui dințat, să apară gulia lui); Liga Campionilor Europeni (capul lui Duckadam să fie înlocuit, prin trucaj, cu bila scofîlcită a lui Cristoiu, ba chiar mingea şi cupa să aibă imprimate figura scremută, de handicapat pe oală, o acestui „editorialist“); Viața Satului (aici lucrurile sînt mai simple, pentru că prezența lui printre găini, cînd le aruncă boabe, poate fi utilizată duminică dimineața, iar secvenţele de finalizare a acţiunii, adică momentul cînd el le calcă pre ele, pot fi difuzate în cadrul filmelor sexy de vineri noaptea, aşa ceva ar spori natalitatea, dacă nu la oameni, atunci în mod sigur la găinile outoare).

Cel de-al doilea „ziarist-economist“ pe care l-a adus Florica Rădulescu la emisiune, ca să-i pună întrebări de specialist primului-ministru, a fost... Ileana Lucaciu! Tot utecistă fruntaşă, ca şi Cristoiu Ion, tot străină de economie (a terminat I.A.T.C., secția critică de teatru), tot răutăcioasă şi vînătoare de întrebări încuietoare, că Florica Rădulescu n-a fost cinstită, nici de data asta, o dovedeşte maniera

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

incalificabilă în care s-a folosit de acest prilej pentru a-şi propulsa prietena: încălcînd regula şi specificul emisiunii, ea a difuzat o întrebare adresată nu primului-ministru, ci... preşedintelui țării, în cadrul unei mai vechi Conferinţe de Presă care s-a desfăşurat la Cotroceni, deci, vă dați seama că a scotocit prin arhivele altei redacţii (Departamentul Emisiunilor Informative), pentru a o scoate la lumină pe femeia-cal, ca să fie prezentă în emisiune şi cealaltă fițuică a Piticului Utecilă, „Expres Magazin“. Pe urmă, cine credeţi că au fost „ziariştii-economişti“? Tot doi indivizi răi, să rupă lanţul, şi tot din Opoziţie, că aşa e Florica Rădulescu, plîngăcioasă pe postul naţional, populistă, expeditivă - dar monarhistă în măduva oaselor. Este vorba despre Ilie Şerbănescu şi Varujan Vosganian (pe care l-a făcut senator, deşi e deputat!), nu ştim dacă ei îşi plătesc abonamentul TV, dar în mod sigur au abonament la aproape fiecare emisiune a Floricăi Rădulescu. În fine, al cincilea oaspete a fost senatorul, economistul şi ziaristul Viorel Sălăgean, singurul care a pus o întrebare corectă, inteligibilă, referitoare le explozia preţurilor, dar, de asemenea, singurul căruia primulministru n-a mai avut timp să-i răspundă, datorită manierei deficitare în care a condus emisiunea realizatoarea cu pricina. În final, aceeaşi realizatoare ne-a dat tuturor lovitura care ne-a rupt gura, a difuzat aşa, hodoronc-tronc, spotul publicitar al... sponsorului (?!) emisiunii, firma „Superbis“, care face materiale de... baie! Ce sponsor visezi, femeie?

Ce era de sponsorizat la un dialog în direct cu primul-ministru? Ţi-au plătit cei de la „Superbis“ luminile în studio, pelicula, paharul cu apă pus în faţa vorbitorului? Avem cea mai bună dovadă că nişte milioane bune de lei au intrat în buzunarele unor şmecheri din Televiziune, chiar sub ochii primului-ministru şi ai populaţiei. Noi ştiam mai demult „geniul comercial“ al Floricăi Rădulescu, dar nu bănuiam că va îndrăzni să meargă pînă aici.

Potoleşte-te, femeie, atîta te sfătuim noi fiindcă, dacă te mai ocupi de chestii de-astea, cu toată părerea de rău, o să-ţi publicăm biografia, de n-ai să mai scoţi capul în lume pînă la pensie, şi nici cuplul comic fantezist Ileana Cristoiu - Ion Lucaciu n-o să-ţi mai fie de vreun folos. F Sărmanul zdruncinat mintal Theodor Tipa, care conduce P.U.P. (Partidul Umanist al Păcii), a intrat iar în criză neurastenică de primăvară. Astfel, el a lansat un fel de Manifest pe care apar două imagini: figura unui Porumbel al Păcii, pe care scrie că P.U.P. e „Partidul cel mai mare din Univers“, precum şi propria lui figura, sub care scrie „Votaţi Theodor Tipa, Voluntar, Erou al Păcii, candidat la pre­ şedinţia României“. Din acelaşi preţios document aflăm date importante din biografia volintirului; căruia, după cum, probabil, vă amintiți, Securitatea i-a rupt un picior la Canalul Dunăre - Marea Neagră, prin 1954, pe cînd avea numai cîţiva anişori (şi el, şi Securitatea): „tînăr cu 9 (nouă) facultăți şi 15 (cincisprezece) şcoli de meserii, filosof, judecător al păcii, ziarist, poet, scriitor, conducătorul revoluţiei din Europa - Extremul Orient“. Mare păcat că, luat cu atîtea griji planetare, care pur şi simplu stau pe capul lui pînă i-l turtesc, T.T. a uitat să precizeze programul şi doctrina membrilor P.U.P. (PUPĂCIOŞII): şi anume intenţia declarată de el la alegerile din februarie 1992 de a oferi fiecărui cetățean al României, pe săptămînă, cîte o friptură, ceea ce ar fi cu totul minunat pentru oamenii obişnuiţi, dar ar constitui o gravă încălcare a drepturilor omului pentru vegetarieni. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 mai 1995)

RM

Nr. 1561

l

3

3 – 9 noiembrie 2020

George Bacovia, scriitorul toamnei eterne: „Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr“ (1) Zilele şi versurile lui George Bacovia au fost sumbre. A fost toată viaţa un om posomorît, iar motive concrete pentru tristeţea sa perpetuă n-au fost de găsit, deşi aceasta l-a trimis de multe ori în spitalele de psihiatrie. Pur şi simplu aşa a fost să fie Bacovia – un om trist şi solitar. Totuşi, poetul susţinea că iubeşte oamenii, dar îi evită pentru a nu le umbri veselia lor spontană.

„La ceasurile 14.00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură, un vînt rău începu să vînzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…“. Aşa era descrisă de Agatha Bacovia o zi capricioasă din toamna anului 1881. Dar nu era o zi oarecare, era 17 septembrie, data la care s-a născut George Andone Vasiliu, bărbatul căruia avea să-şi dedice întreaga viaţă. În familie i se spunea Iorgu sau Iorguţ, dar în istoria literaturii a rămas cu numele de George Bacovia. De ce Bacovia? Însuşi poetul a răspuns într-un interviu din 1943: „Eu l-am luat din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu rîul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtînd pe «Bacchus» în «Baco» şi adăugînd apoi cuvîntul latin «via», «cale» adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu «Calea lui Bacchus». Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău avînd renumele lor“.

Elevul Bacovia şi „Amurgul violet“ La fel ca versurile sale, copilăria i-a fost în tonuri de gri. Era al cincilea copil din cei nouă ai cuplului Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, el comerciant, ea – casnică.

Era un copil plăpînd şi bolnăvicios. La doar 7 ani a făcut malarie, aşa că începerea şcolii a fost amînată şi a rămas acasă, în grija bunicii Pachia. A intrat în clasele primare în 1890, la Bacău, unde a terminat, de altfel, şi liceul. Bacovia nu s-a remarcat la învăţătură. Era un elev care oscila între note maxime şi corigenţe. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas şi repetent. În schimb, contrar aspectului lipsit de vlagă, îi plăcea sportul – gimnastica, înotul, patinajul. Începutul gimnaziului este marcat de un eveniment care mai tîrziu avea să fie evocat în poezia „Amurg violet“. Melancolic, curios sau poate doar năzdrăvan, într-o zi, micul Bacovia s-a urcat în turnul bisericii Precista din Bacău. A stat acolo mult timp admirînd cerul la asfinţit şi, din neatenţia paraclisierului, a rămas încuiat întreaga noapte în biserică. Familia l-a căutat pînă s-a crăpat de ziuă. În zadar. S-a întors acasă abia a doua zi, cînd biserica a fost redeschisă. Şi aşa, luînd vers cu vers, cititorul descoperă peisajul tomnatic al oraşului privit de sus şi „apostolii în odăjdii violete“ din biserică.

„Prea multă asprime şi prea puţină înţelegere“ A urmat apoi liceul, o perioadă care avea să-l marcheze pe viaţă. De parcă nu erau de ajuns toate problemele adolescenţei, Bacovia a făcut zona zoster, boală care s-a manifestat în zona feţei. Se pare că a fost una din cauzele principale ale depresiei severe care avea să-l tortureze întreaga viaţă şi să-l ţină departe de compania oamenilor. În afara problemelor personale, liceul a fost un cadru neplăcut, nu doar pentru poet, ci pentru orice elev. La începutul Secolului XX, sistemul de învăţămînt era încă primitiv – regulamentele impuse presupuneau pedepse fizice aplicate elevilor sau detenţia la clasă. Victimă frecventă a acestor măsuri, Bacovia şi-a exprimat toată durerea acumulată în „cimitirul tinereţii“ într-un poem simplu şi de mare impact, scris la absolvire: „Liceu“. Poezia a fost şi

un răspuns la un chestionar care circula în şcoli, realizat de către Spiru Haret, în vederea unei reforme a învăţămîntului. Aceasta a ajuns, pare-se, şi la urechile fostului ministru al Educaţiei, care a apreciat-o: „Iată un document autentic!“. Mai tîrziu, poetul avea să-şi aducă aminte într-un interviu: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi.

Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere“.

Un poet fără nici un crez poetic Viaţa lui Bacovia a fost ca un carusel nesigur, gata oricînd să deraieze şi să provoace o tragedie.

Entuziasmul care îi dispărea prea repede şi nesiguranţa în propria persoană i-au afectat viaţa încă din fragedă tinereţe. Împins de dorinţa de a deveni ofiţer, la 17 ani Bacovia a renunţat la liceu şi s-a înscris la Şcoala Militară de la Iaşi. N-a durat mult. Nesuportînd regimul strict, de cazarmă, după numai două săptămîni a dezertat din internat, îmbrăcat în uniforma pe care şi-o cumpărase singur. S-a întoars la liceu, pe care l-a terminat abia la 22 de ani, fără a-şi da Bacalaureatul. A obţinut însă un certificat de absolvire a studiilor liceale, cu media anuală de 6,43, şi a decis să-şi încerce norocul la una dintre cele mai grele şi solicitante facultăţi, cea de Drept.

Prima dată a încercat la cea din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după şase ani din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate. Nu s-a lăsat, însă, descurajat. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă.

Despre anii studenţiei, el spunea: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi“. Anii în care a studiat Dreptul i-au furat mare parte a tinereţii – avea deja 30 de ani cînd ieşea de pe băncile facultăţii – şi, totuşi, este o perioadă pe care Bacovia o leagă de identitatea lui de poet. „Furat de încurajarea prietenilor, printre cursurile de drept roman şi civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din cînd în cînd şi-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptînd cu succes asupra studiilor mele juridice. Am publicat diferite încercări, mai ales în reviste provinciale. Debutul meu propriu-zis a fost din clasa a III-a gimnazială, cînd mi s-a publicat prima poezie în «Literatorul» lui Alexandru Macedonski. Nu am nici un crez poetic.

Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată par vaiete. Nu sînt decît pentru mine“.

Simbolismul s-a născut pe un pat de spital Bacovia era retras, posomorît şi taciturn; monoton, am putea spune. Boala căpătată în adolescenţă i-a afectat şi psihicul: la 33 de ani, a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; apoi, la 47 de ani, la Clinica de neuropsihiatrie Colentina şi, 12 ani mai tîrziu, la Clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. În aceste perioade a scris, dar arareori a şi publicat. Din cauza boemiei şi a bolii a schimbat numeroase locuri de muncă. Nu se poate spune despre el că avea un scop, căci nici poezia n-o considera o menire, ci mai degrabă „o recreaţie după muncă“. „Ce-i aia artist, scriitor? Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea

îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trece dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sîngele. Ce-i aceea poet?“.

A avut slujbe mici, care nu-l solicitau: profesor de desen, copist la diverse ministere, ajutor de contabil, referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului şi consilier la Departamentul Artelor. Nu-l deranja că era nestatornic profesional, căci Bacovia n-a urmărit nici banii, nici faima: „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe cînd aşa, mă mulţumesc cu tăcerea“.

„Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decît foarte rar“ (1) Despre firea retrasă şi tristeţea lui George Bacovia a povestit nepotul său din partea fratelui, Maximilian Vasiliu: „Era slab de tot şi avea întipărită pe figură o adîncă tristeţe pe care pînă şi un copil ca mine o vedea.

Trăia o perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvînt. Numai ţigările, fumate una după alta, păreau că-i alină întrucîtva amarul zilelor care treceau uniform. Era privit de familie cu multă compasiune.

Noi, nepoţii, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvînt. Cîteodată, rar de tot, Bacovia ieşea din mutismul său aproape total şi din indiferenţa lui cel puţin aparentă, părînd că ar vrea oarecum să participe la viaţa din jur. Mi-aduc aminte că în vreo două rînduri m-a rugat să-i aduc manualul meu de istorie. S-a uitat pe el cîteva zile“.

Nimeni nu şi-l poate aminti pe Bacovia altfel decît trist, iar această posomorîre se putea citi nu doar în scrierile sale, ci şi în felul în care se îmbrăca şi se mişca. „Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decît foarte rar şi nici atunci nu se putea spune că era cu adevărat vesel, ci oarecum dispus să spună cîteva cuvinte, atunci cînd avea posibilitatea de a bea un pahar de vin. Pentru vinul bun avea un respect deosebit. Spunea admirativ, privind în zare licoarea din pahar: «E bine lucrat!». Bacovia umbla foarte modest îmbrăcat, de preferinţă haine de culoare gri-fer.

Prin casă umbla cu o haină de catifea tot de culoare închisă. Nimic ostentativ, niciodată, nici în ţinută, nici în îmbrăcăminte. De o modestie şi timiditate care frizau uneori morbidul. Pe stradă mergea de obicei cu capul plecat în jos, parcă strecurîndu-se printre ceilalţi trecători, parcă vrînd să treacă neobservat“, îşi mai aminteşte nepotul poetului.

Bacovia nu şi-a renegat niciodată condiţia, însă îşi dorea ca personalitatea lui să nu umbrească starea celor din jurul său. Cu toate că atît poezia, cît şi firea lui erau sumbre, trimiţînd mereu cu gîndul la depresie şi la moarte, Bacovia ţinea să puncteze că toate sînt o aparenţă. „De obicei stau aproape toată ziua în casă.

Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate.

Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi, n-am fost totdeauna prea sănătos.

Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă.

Unii din prietenii mei îmi spun că sînt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele...

Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare“, explica poetul întrun interviu acordat jurnalistului I. Valerian. (va urma) Adevarul.ro, Historia.ro

4

Nr. 1561

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Te-am votat

Te-am votat, omule politic, pentru că am crezut în tine... Te-am votat şi eu, şi familia mea în ideea că ai să lupţi pentru binele meu şi al ţării mele... Şi am făcut-o cu dragoste, pentru poporul acesta, frumos ca iia strămoşească, pentru pămîntul sfînt al țării, pînă nu de mult cu holde bogate de grîu, cu păduri întinse şi murmur de izvoare cristaline. Aşa le-am cunoscut înainte de vremurile acestea tulburi, cînd tu, omule politic, m-ai chemat să te aleg ca să aperi interesele mele şi ale poporului meu. Din păcate, nu am învăţat lecţia amară, trăind tirania celor de dinaintea ta, care nu au făcut nimic pentru neamul acesta. Și uite unde am ajuns: să ne plîngem sărăcia și, luîndu-ne adio de la tot ce au clădit strămoşii noştri, să plecăm, cu traista în băţ, în lumea largă. Altă cale nu avem, dacă politic nu se ia în serios soarta ţării și un viitor mai bun. Experienţa de viaţă mi-a arătat că oamenii sînt schimbători ca vremea, de aceea îţi spun, omule politic, că vreau de la tine respectul pe care îl datorezi poporul român. Numai aşa vom construi o ţară demnă pentru strănepoţii noştri.

Tu, însă, m-ai dezamăgit de atîtea ori, ba, mai mult, ai stricat şi ce a fost construit cu truda oamenilor simpli, pe care i-ai manipulat după cum ţi-a poftit sufletul, de am ajuns nici cal, nici măgar, ci o ţară îndatorată peste poate străinilor.

Vreau să duc un trai civilizat şi să nu mă mai tem de grija zilei de mîine. Te-am susţinut în campania

Scrieri literare umoristice

Jubileul lui Caragiale

Cu aproape 120 de ani în urmă, admiratorii lui I.L. Caragiale (1852-1912) organizaseră un banchet pentru sărbătorirea marelui prozator, autor dramatic și umorist. În preajma banchetului, poetul și publicistul George Ranetti scria, sub pseudonimul Tarascon, articolul de mai jos, în revista umoristică MOȘ TEACĂ (,,Jurnal țivil și cazon”) din 11 februarie 1901: ,,Presa de toate colorile (așa se zice cînd se vorbește de incolora noastră presă) a anunțat că la 15 februarie se va sărbători împlinirea a 25 de ani de activitate literară a maestrului Caragiale.

Părerea noastră? Firește, sîntem mîndri că un om de spirit este apreciat și în țara noastră eminamente viticolă și eminamente ridicolă, cum zice Caragiale.

Pînă acum, umorul în literatura română se bucura aproape de aceeași stimă de care beneficiază omorul în Codul Penal. Scriitorul umoristic era socotit ca un fel de «dă cu barda-n Dumnezeu», un Mascargiale. Poate că această reacțiune ce s-a operat în opinia publică în favoarea genului umoristic, este datorită faptului că trecem printr-o epocă de amarnice nevoi, de frunți posomorîte, de sprîncene încruntate, de of-of-of și aoleo. Se simte prin urmare inexorabila necesitate de cîntece și snoave vesele care să facă pe oameni să-și uite grijile urîcioase ale vieții.

Dar nu-i de nasul nostru să căutăm o explicație științifică a fenomenului acestuia literaro-social; asta-i treaba lui Gherea, a lui Antemireanu, a lui Maiorescu și alții de același calibru. Noi aplautăm pur și simplu pe cei care au organizat jubileul și declarăm că participăm cu entuziasm la banchetul ce se va oferi Maestrului. În privința acestui banchet avem de făcut două propuneri: 1) în «Invitații» să se prevadă că fracul este riguros interzis comesenilor, el nu va fi purtat decît de

electorală, îndemnîndu-i şi pe alţii să facă la fel ca mine, pentru că am crezut în sinceritatea ta... Te-am votat pe tine, din dorința de a vedea că, în țara lui, românul se simte la el acasă, că se poate bucura de acest drept, nu să fie bun doar să plătească taxe şi impozite, ci să se poată bucura de linişte, să aibă ce să pună pe masă familiei lui...

Asta înseamnă mai puţine biruri puse pe spinarea lui, în multe cazuri nejustificate, doar de dragul de a aduna bani pentru bugetul de stat, cu care se zice că se fac de toate pentru modernizarea ţării. Doar că, din păcate, în teren, realitatea este alta: nu s-a făcut nimic din banii percepuți de la populație. Ba, mai mult, tu, omule politic, ai stricat şi ceea ce s-a construit pe vremea preşedintelui Nicolae Ceausescu, cel care, după Alexandru Ioan Cuza, a făurit România Modernă... Te-am votat din conştiinţă civică, și nu că tu ai vrut să mă cumperi cu un cozonac prins de clanţa uşii, sau cu alte momeli: o bere şi un mic, sau o brichetă de doi bani... Te-am ales gîndindu-mă la rostul ţării mele, la nepoţii mei....Şi la toţi cei care te-au votat, pentru că au crezut în tine... Din păcate, rezultatele se văd, sărăcia își arată hidoșenia în aproape toate colţurile acestor plaiuri mioritice. Mă înfricoşez de tot ceea ce se întîmplă şi mă îngrozesc văzînd că românii nu se mai înţeleg între ei. Și mă înspăimîntă gîndul că, pentru tot ceea ce se întîmplă, nu tu eşti de vină, ci eu, că te-am votat, ca și familia mea și ceilalţi care te-au ales. Noi toți, în naivitatea noastră, sîntem cei care au decis, prin votul dat ție, gustul bucatelor din care văd că vă înfruptați cu atîta nesaţ, tu şi ai tăi, cu neruşinare... Iată că m-ai minţit şi de data aceasta... De ce, omule politic, pînă cînd crezi că o să mă mai minţi?... Nu înţeleg de ce ai făcut-o, dar află că ulciorul nu merge de multe ori la apă... Nu te preface că nu mă vezi cînd treci pe lîngă mine cu maşina chelnerii care vor servi. Ținuta de rigoare să fie sacoul, de preferință sacoul de culoare și cadrilat, iar de la 12 noaptea înainte, să se permită deschiderea nasturilor de la vestă; 2) deoarece Caragiale a fost învinuit cu oarecare dreptate, că în piesa sa 100 de ani a suprimat dintr-un condei frumoasa domnie a lui Alexandru Cuza, propunem o combinație care să împace pe jubilant cu admiratorii năpăstuitului domnitor.

Anume: la banchet să se bea vin vechi de «100 de ani», și să nu se bea cu păhăruțe meschine, ci cu «ocaua lui Cuza».

Se va aduce astfel un pios omagiu domnitorului Al. Cuza, iar barbișonul lui Bogdan-Pietești va tresări de bucurie în mormîntul său. În fine, ce mai tura-vura, dorim ca jubileul lui Caragiale să aibă fastul strălucitor al jubileului recent pe care Polonia recunoscătoare l-a organizat în onoarea lui Sienkiewicz.

Vai, știm că lui Caragiale nu i se va face cadou un castel ca lui Sienkiewicz – în România literații n-au dreptul decît la «castele în Spania». Vivat Caragiale!

Tarascon”.

Petru Goza povestind o anecdotă lui George Enescu, în 1944, la Athénée Palace...

Scriitorul, dramaturgul și jurnalistul Vintilă RusuȘirianu (1897-1973), nepot al lui Ioan Slavici și fiul lui Ioan Rusu-Șirianu, gazetar ardelean și militant pentru România întregită, fondator al ziarelor ,,Tribuna” și ,,Tribuna Poporului” din Arad, povestește, în cea mai

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

ta luxoasă, cu alai de girofaruri, eu sînt ăla, trecătorul de pe trotuar, om paşnic, votantul anonim cu încredere în onestitatea semenilor săi. Nu ştiu ce ai fi fost azi, dacă eu nu te votam... Poate, la fel ca mine, un simplu trecător, chinuit de gîndul că nu-i ajunge mărunţişul din buzunar să își cumpăre cîte ceva de ale gurii, din cauza legilor aberante pe care tu şi ai tăi le faceţi, iar traiul meu de la o zi la alta se degradează. Nu te cert, omule politic, vreau să te atenţionez, însă, că prea de multe ori m-ai minţit. Plîng de milă ţării ăsteia, văzînd halul în care a ajuns! Aşa sînt eu...

Iată că nu mă mai las tras pe sfoară, îmi dau seama cît de perfid eşti şi cît de viclean. Ca să-ți sporești averea, jefuind ţara şi poporul meu, ne-ai sfidat pe noi toţi, cei care te-am votat, fără să ştim că ai avut gînduri ascunse...

Pentru toate acestea nu am să mai votez pe nici unul din șleahta voastră de politicieni distrugători ai neamului meu. De cînd l-aţi omorît pe Ceauşescu, v-aţi cocoțat în scaunul puterii şi i-aţi tratat pe români ca pe sclavii voştri, iar România, ca pe moşia voastră. Ajunge, prea v-aţi bătut joc de votul meu şi de ţara aceasta!

ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental“ importantă lucrare a sa – o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut – o întîmplare care îi are ca protagoniști pe George Enescu și Petru Groza, avocat și om politic la acea vreme. Robustețea, voioșia, vitalitatea, verva lui Groza - relatează autorul - aveau un efect tonic, care avea să se răsfrîngă și asupra marelui compozitor român. ,,Vedeam cum frumosul chip al lui Enescu, peste care se așternuse, de vreo doi ani, un văl de tristețe, se luminează ascultîndu-l pe «dracul» de la Deva.

Povestise Groza o anecdotă cu un cioban din Munții Făgărașului. Un hercule cît bradul, care coborîse în sat, la tîrg, și schimbînd regimul alimentar, simțise nevoia unui laxativ.

Farmacistul, zăpăcit de o cumplită durere de măsele, îi dăduse ciobanului, în loc de limonadă laxativă, acid sulfuric.

Ciobanul dăduse licoarea de-a dușca și-o pornise la deal. Spre noapte, apotecarul constatase eroarea. Se căina la soața sa, disperat că a făcut o crimă. Două săptămîni n-a mai dormit, n-a mai mîncat. Aștepta să se descopere cazul și să fie dus pe drumul ocnei. Cînd colo, într-o zi cu soare, apare ciobanul. Tot ca bradul, tot rîzător ca un bujor de mai. Farmacistul îl vede de pe prispă. Nu-i vine a crede că un om care a băut un pahar cu acid sulfuric stă zdravăn pe picioare. Întreabă cu tremur în glas: – Apoi, măi fîrtate, cum a fost cu doftoria ce ți-am dat?... Nu ți-o făcut nimic?

Ciobanul, cu trup de Hercule, l-a privit cu simpatie pe bietul apotecar și a răspuns cu o candidă seriozitate: – Ba, ie. O făcut. Numa’ că m-o înțăpat o țîră în foale și, nu știu cum, am aflat ițarii cu niște găurele în fund...

Singura dată în viață cînd l-am văzut pe Enescu rîzînd tare. Cu tot chipul înveselit...”.

R. M.

RM

Nr. 1561

l

5

3 – 9 noiembrie 2020

Polemici«Controverse Impresii pe marginea volumului ,,Cherchez la femme!”, de Paula Romanescu

Autoarea acestei lucrări (apărute la Editura Tiparg, Argeș, 2019), folosind imperativul atît de frecvent, derivat din expresia chercher la femme, ne invită să cunoaștem femei celebre, legendare sau vestite, românce și de pe alte meleaguri, din antichitate, din evul mediu și din epoca modernă, cărora le ridică voalul pentru a le pune în lumină expresia feței, ochii, sprîncenele (ochii și sprîncenele fac pe lume relele), zîmbetul, într-un cuvînt, portretul care spune mai mult decît cuvintele, dar, mai ales, activitatea lor, locul pe care-l ocupă în istoria și/sau cultura timpului lor și al nostru.

Conform marelui dicționar, în 7 voluminoase tomuri, LA­ ROUSSE DU XXe SICLE, vol.

II, Paris, 1929, expresia Cher­ cher la femme e atribuită și lui Talleyrand (1754-1838), și preșe­ dintelui parlamentului Mercier Dupaty (1746-1788), avînd sensul „chercher un mobile passionnel à un acte” (a căuta cauza unui act, a unei fapte/acțiuni în pasiune… în pasiunea pentru o femeie, bine-nțeles!). Anatole France (1844-1924), un secol mai tîrziu, o spune mai clar: „Toutes les actions humaines ont pour mobile la faim ou l’amour” (toate acțiunile omului au, drept cauză, foamea sau dragostea).

Scriitoarea Paula Romanescu ne îndeamnă să cunoaștem aceste femei celebre sau vestite, oferind informații ce au la bază o vastă documentare privind viața lor și aspectele care le-au impus în conștiința umanității, conferindu-le aureola de nemuritoare.

Dar, căutînd femeile ilustre din paginile acestui volum cuprinzător, de 400 de pagini, prima pe care o descoperim este însăși autoarea, cu formația sa de om de vastă cultură umanistă, de româncă avînd în structură caracteristicile neamului din care se trage și vioiciunea spirituală a umoristului.

E o lectură care se adresează cititorilor culți, numai ei o pot savura, peregrinînd cu gîndul prin universuri simultane din diferite medii, culturi și timpuri. O bogăție permanentă de ecouri ce colorează fiecare rînd. Și, în toate, simțim prezența autoarei într-un permanent dialog (dialog monologat, cum spun francezii) cu receptorul, prin expresii de comunicare și implicare directă, cu întrebări și exclamații prin care se insinuează în simțirea și opinia cititorilor.

Subtitlul Femeia – eterna poveste sugerează, în mod clar, conținutul volumului. Sînt prezente nume care-l motivează, precum Isadora Duncan cu a ei artă a dansului, Messalina – împărăteasa iubăreață, Agripina cea aprigă, Francesca da Rimini, cea îndrăgostită de frumosul ei cumnat Paolo Malatesta, un șir întreg de femei – muze din arta universală, senzuala Louise Labé (1524-1566), în poezia căreia cîntă iubirea împlinită, „o dragoste care mulțumește deopotrivă aspirațiile inimii și ale simțurilor” (Al. Philippide, în prefața volumului Louise Labé, Sonete, în traducerea Veronicăi Porumbacu, ESPLA, 1957). Focul pasiunii izbucnește în fiecare vers, în relații paradoxale: Trăiesc și mor, mă mistui și mă-nec, În foc arzînd, sînt totuși cum e gheața Ușoară mult, dar și prea grea mi-e viața, Dureri și-n bucurie mă petrec.

Iubirea ei nu e ridicată în transcendent ci e dragoste trăită, care incendiază întreaga ființă: Sărută-mă o dată și-nc-o dată, Vreau un sărut să-l gust nestăpînit, Vreau încă un sărut de-ndrăgostit Și patru-ți dau în schimb înfierbîntată…

Un spațiu larg îl ocupă femeile române, începînd cu mîndra Sultana – iubirea lui Iancu Jianu, Ecaterina (Cocuța) Conachi Vogoride care, mai presus de interesele proprii, a pus interesele Unirii Principatelor, divulgînd matrapazlîcurile soțului, caimacanul Nicolae Vogoride, Elena Rosetti-Soleanu (devenită Doamna Elena Cuza) ș.a. Autoarea demonstrează că „în spatele fiecărui bărbat însemnat de soartă să ajungă în susul scării sociale, politice, culturale, științifice, ba chiar și a celei care duce spre vîrful clăii de fîn /…/ se află o femeie destoinică, lucru dovedit și marcat temeinic de înțelepciunea populară și nu numai”(p.140), Elena Negri, Steluța lui Vasile Alecsandri, Maria Tănase „cea mai profundă voce din cîntecul popular româ­ nesc”, pe care „frunza cea din viersul românesc a tot purtat-o [prin țară și în lume] cu fiecare primăvară cînd începe adîncul să-și trimită, prin seve, fiorul”… dorului, a purtat-o și prin atelierul lui Brâncuși de la Paris, Natalia Negru – muză și blestem, soția lui Șt. O. Iosif și apoi a lui Dimitrie Anghel, Elvira Popescu, actriță de talie internațională, prințesa Martha Bibescu, Cantacuzina Maruca, oacheșa și tare iubăreața prințesă Cantacuzino, „înnobilată prin iubirea lui George Enescu”… ș.a., ș.a. prezente în pagini de informații nebănuite, pagini scrise cu măiestrie și vioiciune care nu-ți permit să lași cartea din mînă.

După cum am subliniat, autoarea e-ntr-un continuu dialog cu cititorul – cînd acesta se adîncește, se pierde în lectură, îl readuce în actualitate, trezindu-l, parcă din vis, cu prezența ei, cu întrebări, exclamații etc., precum Ei,da!, Să revenim la oile noastre! (ale românilor, nu la oile lui Panurge, pierdute în valuri!), în ce an să fi fost?, dar, vai!, Ei, că doar n-o să mă apuc acum de un nou comentariu etc. etc.

Literatura română s-a topit în ființa ei și se strecoară în pagină, cînd cu gîndul nu gîndești, prin vîrful condeiului: tinerele visează la zburător cu negre plete, prin saloanele literare și muzicale ale doamnei Zinca Golescu treceau toți cei care urmăreau creșterea limbii românești și-a patriei cinstire etc. Sînt ecouri din lecturile autoarei, inserate în text sub formă de expresii, citate, referiri la diverși autori români și străini, pe care-i numește în paranteză, adresîndu-le mulțumiri pentru „sprijinul” acordat gîndului și formulării la momentul oportun. Autoarea trece de la citate din autori francezi sau maxime latinești, la expresii, exclamații, întrebări într-un stil românesc neaoș, înviorînd astfel lectura.

Nu de puține ori, autoarea coboară din scara istoriei pînă în zilele noastre (și ale ei) de libertate fără margini, cu adevăruri dureroase, permițîndu-și concluzii acide.

Adresîndu-se cu nepoliticosul, dar intimul voi care, în actualitate, l-a „ras de pe firmament” pe dumneavoastră, Paula Romanescu se încadrează, în același timp, în noi, cugetînd: acum ne-ar trebui un nou Heliade (cu al lui „scrieți, băieți, numai scrieți!”) care să le ordone: „Nu mai scrieți, băieți! Mai și citiți puțin!” (p.119). Și dacă „fanarioții erau furioși că, practic, nu puteau (neputincioșii!) să care tot aurul de-aici? O, dar de asta s-au ocupat imperii și, cu mai mult sîrg încă, proletarii din toate țările uniți sub flacăra internaționalismului și porniți (no, hai!) la lupta cea mare, iar mai nou, de cînd proletarii au ajuns șomeri asistați social sătui de muncă, opaci la trîntă și experți la sticlă, la cules roadele au trecut bieții guvernanți guvernați de Zeul cel stăpîn peste zei, mai marele lui Mefisto, umflîndu-și conturile bancare științific, materialicește, tîlhărește” (p.120). În

altă parte, se întreabă cînd o vom auzi, oare, pe Maria Tănase, cea cu Frunză verde galbănă/ Mă poartă, mă leagănă, „întoarsă printre noi să ne amintească de vechiul blestem care-i pîndește pe cei care-și lasă graiul de dragul unei ubibene de-mprumut” (p.169).

Volumul ne oferă pagini de proză total originală, cum scrie Domnul Acad. Gh. Păun, „marca Paula Romanescu”. Un amestec fericit între înaltă cultură și stil popular, între observație penetrantă și visare poetică, între serios și glumă, chiar derîdere, zeflemisire. Sînt reflecții, gînduri și informații care se cheamă unele pe altele, așternute pe hîrtie de un condei zburdalnic și inteligent al unui om matur (care dă, uneori, în mintea copiilor ca să ne surprindă!) care se plimbă prin cultura europeană, prin istorie, învăluindu-și comunicarea în ecouri livrești, aterizînd, pe neașteptate, în obișnuitul românesc. Ideile, formulările, parcă sînt stăpîne pe ele însele, se aștern singure pe hîrtie, cu ecouri de cuvinte care se cheamă unele pe altele sau expresii, chiar titluri, citate dintr-un autor român, care parcă respiră și în paginile unui autor străin. Întîlnim aserțiuni în care poezia întretaie judecata omului modern care nu se mai înalță la cer decît cu aripi de avion: „sub cerul înstelat cu cearcăn de lună; nopțile iubirii iubirii dintre ei (Steluța și Alecsandri) erau pîndite de altă noapte menită s-o ducă în imperiul de umbre pe Ninița”: Tu, care ești pierdută în neagra veșnicie, Stea dulce și iubită a sufletului meu Și care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură și eu.

Sînt fraze de mare valoare poetică izvorîtă din mînuirea limbii sale materne pe care a supt-o odată cu laptele mamei, pe meleagurile binecuvîntate ale Argeșului.

Exemplele sînt nenumărate și-n plus bine încorporate în text, întregesc structura relatării și pot fi receptate, gustate din lectura directă pe care o lăsăm întru delectarea cititorului. E o lectură care ne îmbogățește spiritul, cu apropouri, conferă energie prin trăirea gîndurilor, prin ancorarea în realitatea românească de demult, de ieri, de azi, cu sufletul topit în dragoste de neam românesc, de aceste meleaguri cu armonie unică în lume, de limba română cea dătătoare de identitate.

Dacă n-aș fi citit acest volum, mi-ar fi lipsit chiar fără să știu.

Aforisme poetice

♠ Visele nu mor niciodată, ele merg alături de noi, în noi, pe aceeași cărare și, cînd drumul se sfîrșește, visele merg mai departe, cu alte aripi. ♠ Pentru tineri, nu există decît un singur anotimp: vara sărutului. ♠ Porumbeii albi, în zbor, scutură din aripile lor lumină pe sufletele noastre. ♠ Pe măsură ce înaintăm, timpul se retrage. ♠ Poetul ară ogorul limbii române cu plugul de lumină. ♠ Cînd citești o poezie adevărată, îți simți respirația sufletului. ♠ Cînd versul îți trece prin suflet, pătrunzi în casa transparentă a lacrimii. ♠ Ușa sufletului se ține închisă, dar nu și încuiată. ♠ Cînd iubești, simți că-n inimă ți-a crescut un munte. ♠ Pe marii poeți, moartea îi botează în marea cristelniță a neamului. ♠ Nici în pîntecul mamei omul nu este singur. ♠ Fără iubire nu poți să-ți întinzi aripile. ♠ În grădina spiritului florile nu mor niciodată. ♠ Cînd nu-ți mai auzi gîndurile, Îl auzi mai bine pe Dumnezeu.

Pagină realizată de dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1561

Polemici«Controverse Poveste de la țară Într-un timp îndepărtat, la mine în sat oamenii și-au păstrat, veac de veac, obiceiul din străbuni. Cu credință în Dumnezeu, se sculau devreme, privind spre Cer cînd Soarele abia răsărea. Dis-de-dimineață, se spălau pe față (fără să aibă habar de îndemnul lui Iohannis și Orban) și, la fîntîna din curte, făceau baie cu apa rece din căldare. În cuhnă (cum era numită bucătăria), bunica amesteca mămăliga care, pusă pe masă, era tăiată cu ață și, după ce învelea în ea brînza untoasă, buzul gustos, cu aromă de Soare, ținea oamenilor de foame la arat, la semănat, la culesc, la coasă, pînă cînd soarele asfințea, și toți se întorceau acasă.

Telefon nu exista, toboșarul de la Primărie bătea într-o tobă mică, oprindu-se din cînd în cînd la cîte o casă, anunțînd: ,,Tot omul s-audă...” dispoziția dată de primar.

Dimineața în zori, văcarul suna dintr-un tutoi, și vitele erau scoase la poartă, de unde, adunate în ciurdă, erau duse la păscut, pe cîmp. Porcarul proceda la fel, și fiecare purcel, seara cînd se întorcea acasă, știa la care poartă să se oprească. Badea Ion, din greșeală, se oprea în poartă la lelea Floare...

Bunica mea se amuza cînd îmi spunea cîte o poveste despre ce-a fost dar nu mai este. Așa am aflat de la ea o istorioară nostimă, cu tîlc, despre doi prieteni buni, unul avînd o nevastă frumoasă, celălalt, o nevastă urîtă.

Cel din urmă, pe nume Gheorghe, ca să-l necăjească și, poate, din invidie, îi spunea prietenului său: ,,Măi Vasile, cît e de bine, nevasta mea, fiind urîtă, nu mă înșală” – lăsîndu-l pe acesta să înțeagă că frumoasa lui i-ar fi necredincioasă. După care, cei doi prieteni au pus la cale o verificare. Gheorghe și-a înfășurat pe mînă o blăniță și s-a ascuns sub patul în care dormeau

TRIBUNA SPECIALIȘTILOR

Concepte și idei în sprijinul definirii strategiei de dezvoltare a economiei naționale (2) III. Strategii orientate către creșterea economică (2)

Măsurile de politică microeconomică contribuie substanțial la realizarea unui ritm înalt de creștere economică. Dintre cele mai eficiente, se amintesc: - aplicarea unui sistem de salarizare în acord, care pune în corespondență veniturile personalului cu rezultatele directe ale muncii; - stimularea bănească a personalului care realizează invenții, raționalizări cu efecte în creșterea volumului producției; - asigurarea participării tuturor angajaților la profituri printr-un sistem corespunzător de cote; - reducerea fluctuației personalului și crearea unui sistem bazat pe siguranța angajării. În general, strategiile orientate către creștere presupun intervenția masivă a statului în economie.

Rolul său este de a asigura o alocare corespunzătoare a resurselor și utilizarea lor eficientă. Procesul de restructurare a economiei statelor avansate este un exemplu în care politica guvernamentală s-a îmbinat armonios cu strategiile microeconomice, în scopul realizării obiectivelor unei creșteri economice înalte. În contrast cu aceste politici, strategia multor state se bazează pe concurența nedirijată, absolut liberă, cu consecința unui consum nerațional de resurse.

IV. Strategii orientate către distribuirea și redistribuirea veniturilor Deosebirile dintre strategiile macroeconomice rezultă din obiectivele lor prioritare și nu din realitățile

Vasile cu soața lui. După ce-au stins lampa și s-au culcat, bărbatul frumoasei a întrebat: – Tu, Marie, să-mi spui mie dacă vreodată m-ai înșelat!

– Vai de mine, Vasile, cum se poate?

– Ca să te cred, spune așa: De te-am înșelat, Dracul să mă ia.

Prietenul de sub pat, cu brațul în blăniță înfășurat, a-ntîns mîna și trăgea de Maria.

– Vasile, nu lăsa dracul să mă ia, că-ți spun tot!

Te-am înșelat cu domnul notar, cu domnul primar, cu domnul învățător, și de la fiecare am primit cîte un dar: opincuțe, bluzițe, băsmăluță...

A doua seară, povestea se repetă la nevasta urîtă.

– Nu mă lăsa, Gheorghe – spuse urîta -, că-ți spun tot. Te-am înșelat cu porcarul, cu văcarul, cu hornarul, și fiecăruia i-am dat cîte-o izmănuță de-a ta, să nu-i roadă undeva, că nici unul nu avea.

Morala: Și la frumoasă, și la urîtă, dracul stă la pîndă. Urîta pierde, frumoasa cîștigă.

Cînd soarele astfințea, peste sat liniștea se așter­nea, iar la gura sobei se depănau cu spor amintiri din viitor...

LILIANA TETELEA concrete ale fiecărei economii. Spre exemplu, nu este evident că distribuirea veniturilor în țările cu strategii orientate în acest sens este mai echitabilă decît în țările cu strategii orientate către creșterea economică.

Evident este faptul că unele guverne au ca obiectiv prioritar realizarea siguranței veniturilor pentru toți cetățenii țării, prin acordarea unei atenții deosebite procesului de distribuire și redistribuire.

Aceste țări nu acordă o importanță prea mare creșterii economice, pe considerentul că libera concurență o realizează de la sine. Politicile lor economice urmăresc asigurarea unui nivel de trai minim pentru toți cetățenii (promovarea securității veniturilor).

Cîteva trăsături esențiale ale acestor economii se impun: a) creșterea ponderii salariilor în venitul national (produsul intern brut): b) stabilizarea sau chiar scăderea ratei acumulării și investițiilor; c) creșterea deficitelor bugetare ca urmare a necesității finanțării cererii interne și programelor sociale tot mai ample; d) creșterea ponderii alocațiilor din bugetul de stat destinate programelor de securitate individuală (pensii, ocrotirea sănătății etc.).

Relația dintre strategiile orientate către distribuire și redistribuire și competitivitatea economiilor naționale este clară. Creșterea, uneori excesivă, a veniturilor individuale, fără corespondent în creșterea produsului intern brut, conduce la șomaj, reduce procesul investițional și compromite dezvoltarea economică viitoare.

V. Politici economice normative Stabilirea scopurilor și priorităților dezvoltării economice constituie obiectul unor strategii normative.

Succesul aplicării acestora depinde de mai mulți factori.

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

Scrisoarea săptămînii

Încă o dată Vadim a avut dreptate 27 octombrie 2020, de ziua Sfîntului Dimitrie cel Nou, Justiția Română și-a mai tras o palmă pe obrazul destul de șifonat și terfelit pînă acum.

Tocmai în această sfîntă zi, a fost validat mandatul de Primar al Sectorului 1 pentru o aventurieră din Franța, urîtă, tupeistă și mahalagioaică, la care cei ce vor merge în audiență trebuie să-și ia translator, pentru că respectiva vorbește vag Limba Română.

Nu am motive să-l iubesc nici pe fostul primar, Tudorache, dar nici să-l urăsc. Era, în schimb, român și vorbea românește.

Vă închipuiți, dacă ,,Hoții de voturi” nu erau de la USR și erau de la PRM, ALDE sau PSD ce se întîmpla? Vă spun eu: erau judecați de urgență și condamnați deja. Păi dacă Dragnea a fost condamnat fără dovezi, pe ăștia i-au văzut o țară întreagă cum umblau în sacii cu voturi și, cu toate astea, le-au dat cîștig de cauză.

Urmează Parlamentarele, pentru naivii care se vor mai duce la vot.

Cînd Tribunul Vadim striga și scria că se fură Alegerile, toți îl luau peste picior și îi recomandau Rudotel. Astăzi, s-a dovedit încă o dată că Vadim a avut și are dreptate și după trecerea lui în eternitate.

Pentru ce să mergem la vot, să ne punem viața în pericol în plină pandemie, dacă votul nostru nu contează? Dacă ordinul de afară este să facă guvernul partidul ,,X”, atunci să treacă la treabă, facem economie, nu mai cheltuim cu campania electorală și cu așa-zisele alegeri, iar banii îi dăm la Servicii, ca să-i apere pe guvernanți.

IANCU ȘERBU, pensionar În primul rind, normarea creșterii economice este posibilă în condițiile existenței unor fonduri financiare disponibile necesare procesului de realizare practică a obiectivelor dezvoltării. Din acest punct de vedere, pot practica strategii normative țările producătoare și exportatoare de petrol. Deseori, însă, fondurile însemnate obținute din exportul petrolului nu au fost folosite în scopuri productive, ci, dimpotrivă, pentru realizarea creșterii consumului, exemplul Norvegiei este ilustrativ în acest sens. În al doilea rînd, succesul politicior normative depinde, în mare măsură, nu atît de analizele sofisticate făcute în scopul stabilirii acelor sectoare care vor stagna sau regresa, cît mai ales de identificarea și valorificarea potențialului de creștere a productivității în fiecare sector în parte. Unele state au practicat politica normativă, dar experții acestora au avut în vedere numai factorul structural și, de aceea, rezultatele au fost mai modeste. În al treilea rînd, politicile normative au dat rezultate numai în cazurile în care ele au fost parte integrantă a unor strategii orientate spre creșterea economică și sporirea productivității muncii.

Concluzii: Competiția internațională este din ce în ce mai mult marcată de cele două tipuri de strategii naționale. Strategia orientată spre creștere și productivitate este cea care conferă putere economică statului și contribuie la creșterea competitivității.

Restructurarea economiilor naționale, dezvoltarea ramurilor cu tehnologii înalte și alocarea resurselor pe baza criteriilor de eficiență impun intervenția masivă a guvernelor în economie. Competiția liberă de pe piață nu mai permite realizarea unui nivel înalt al performanțelor economice și, deci, determină schimbarea nivelului de competență în problema competitivității: de la cel microeconomic spre cel macroeconomic.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

File de istorie

7

Constantin Lucaciu are merite la fel de mari ca şi fratele său, Vasile Lucaciu

„S-a stins în Ardeal preotul Constantin Lucaciu, fratele părintelui Vasile Lucaciu, a cărui zgomotoasă faimă îi umbrise toată viaţa”, scria Nicolae Iorga în anul 1920, despre fratele marelui om politic sătmărean Vasile Lucaciu.

Constantin Lucaciu s-a născut în anul 1860 în orașul Baia Mare. Tatăl său, Mihail, fusese numit învăţător, în anul 1858, la şcoala primară greco-catolică din această localitate. După ce a urmat şcoala primară şi liceul la Baia Mare, Constantin şi-a finalizat studiile teologice la Gherla. Astfel că în anul 1886 a fost hirotonit preot şi a slujit alături de fratele său Vasile Lucaciu la Şişeşti, pînă în martie 1892 cînd a primit parohia Iojib. Va păstori aici pînă în anul 1906. În anii 1892, 1893 şi 1894 participă la adunările generale anuale de la Sibiu ale Partidului Naţional Român. Activitatea din cadrul P.N.R. s-a îmbinat cu mişcarea memorandistă.

La 14 ianuarie 1892, a avut loc o conferinţă a celor cinci cercuri electorale din Comitatul Satu Mare, în care Constantin Lucaciu a fost desemnat delegat pentru Conferinţa de la Sibiu din 20-21 ianuarie 1892. La conferinţa de la Sibiu, delegaţii sătmăreni „îndeplinind mandatul alegătorilor, s-au numărat printre susţinătorii înaintării fără întîrziere a Memorandului la Curtea de la Viena”. Astfel că în mai 1892 Constantin Lucaciu a făcut parte din delegaţia celor 300 de intelectuali care s-au deplasat la Viena pentru a înainta împăratului memorandumul românilor.

Pe data de 20 septembrie 1892, Constantin ia parte la marea adunare convocată la Sişeşti, unde a citit scrisoarea adoptată de adunare şi adresată Papei de la Roma în legătură cu suspendarea lui Vasile Lucaciu: „mulţimea de asistenţi a ascultat cu încordată atenţiune, şi am văzut şiroaie de lacrimi curgînd pe feţele tuturor ascultători lor şi am auzit suspinuri grele ieşite din fundul inimilor”.

Intră în conflict cu episcopal Ioan Sabo de Gherla Constantin Lucaciu îşi continuă activitatea din cadrul P.N.R. şi după ce începe persecuţia memorandiştilor. La 20 iulie 1893 îl înştiinţează pe protopopul Seiniului, Iosif Pop Lemeni, despre „plecarea sa din parohie pentru a lua parte la Conferinţa delegaţilor alegătorilor români din Transilvania, ce urma a se ţine la Sibiu, în data de

23 iulie 1893”. Un an mai tîrziu, la 26 noiembrie 1894, Constantin Lucaciu îl înştiinţează pe acelaşi Iosif Pop Lemeni că, în zilele de 27-29 noiembrie, va lipsi din Iojib „fiind plecat la Sibiu, pentru a lua parte la conferinţa generală a alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria”.

Din cauza deselor deplasări din parohie datorate diverselor consfătuiri politice, la fel ca şi fratele său, Constantin va intra în conflict cu episcopul Ioan Sabo de Gherla.

În anul 1907 primeºte parohia Craidorolþ Din anul 1907 pînă în 1914 a fost preot în parohia Craidorolţ. Tot în aceşti ani a fost ales şi preşedinte al Reuniunii învăţătorilor grecocatolici din comitatele Sătmar şi Ugocea ce aparţinea de dieceza Gherlei. În calitate de preşedinte al Reuniunii învăţătorilor, Constantin Lucaciu participă şi la conferinţele Astrei. În 11 august 1907, la Mocira, are loc „Protocolul adunării generale a despărţămîntului Sătmar-Ugocea al Astrei”. La această adunare participă şi Constantin Lucaciu. În septembrie 1912 primeşte o scrisoare din partea directorului despărţămîntului, Gheorghe Şuţa. Acesta îi solicită participarea la conferinţa Astrei din 9 octombrie şi întocmirea unui proiect privind constituirea a trei despărţăminte noi în locul celui vechi. A protestat împotriva Episcopiei de Hajdudorog. La adunarea organizată în 18 august 1912 la Sanislău de către părintele Alexa Pop, a participat şi Constantin Lucaciu.

În anul 1914 a trecut Carpaţii în România împreună cu fratele său Vasile Lucaciu. Un an mai tîrziu şi-a tipărit cartea „Biserica, şcoala şi armata”, o lucrare de critică socială, în care aşa cum spune marele istoric Iorga „vedea pentru îndreptarea relelor numai marele mijloc al culturii, bisericeşti şi laice, al unei solide culturi naţionale, în care singură, cu adevărat, ni este mîntuirea”. În anul 1917 Constantin Lucaciu pleacă în S.U.A., unde, alături de fratele său, dr. Vasile Lucaciu, luptă pentru cauza înfăptuirii României Mari.

Deşi nu a fost prezent la Alba Iulia în 1 decembrie 1918, pentru meritele sale în lupta naţională a fost ales în Marele Sfat Naţional Român unde îl regăsim alături de alţi intelectuali sătmăreni: preoţii Romul Marchiş şi Vasile Ardelean, avocaţii dr. Coriolan Steer, dr. Ilie Carol Barbul, dr. Ioan Doboşi, dr. Sever Pop de Băseşti. După revenirea în ţară, episcopul Demetriu Radu l-a numit paroh şi arhidiacon în Satu Mare la 12 august 1919. Apoi, în 1919 a fost

Este mustrat pentru că predă în limba română Aşa cum îl caracterizează N. Iorga, Constantin Lucaciu „avea curajul de a judeca independent, lovind curagios neajunsurile, fără a se întreba dacă printr-aceasta supără pe aceia de care putea să atîrne situaţia sa”.

La Craidorolţ, conflictul cu autorităţile se accentuează ca urmare a faptului că predă religia în limba română, atît copiilor români cît şi maghiari.

De asemenea, el a avut curajul să facă însemnări în jurnalul şcolar în limba română. În 13 aprilie 1913, Episcopia Gherlei îi trimite o scrisoare preotului Constantin Lucaciu, în care „i se atrage din nou atenţia de a nu folosi limba română în şcoala de stat din Craidorolţ deoarece contravine legislaţiei şcolare maghiare”.

Preotul Constantin Lucaciu, s-a aflat întotdeauna de-a dreapta fratelui său mai cunoscut, Vasile Lucaciu

ales deputat în Parlamentul din Bucureşti, din partea circumscripţiei electorale Seini.

S-a stins din viaţă la 1 octombrie 1920 la Satu Mare. *** Pe nedrept uitat, Constantin Lucaciu merită săşi recapete locul în conştiinţa sătmărenilor, alături de celebrul său frate Vasile Lucaciu. Prin înfiinţarea unui Muzeu Lucaciu, vor fi cunoscuţi marelui public toţi cei care au luptat pentru libertatea şi drepturile poporului român.

Cei ce au urechi de auzit să ia aminte la ce spunea şi Iorga: „Autorităţi recunoscute, care cu atîta indiferenţă pentru faima ce-o veţi lăsa vă angajaţi în întreprinderi rentabile (…), să ştiţi că dreptatea în ce priveşte putinţa unui viitor pentru acest neam nu stă decît în ce spunea acest biet popă pribeag, în exilul neutralităţii noastre, la 1915”.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Cine pe cine expulzează?

Românii pe Zuckerman – sau invers? (urmare din pag. 1) Bineînțeles că Zuckerman face confuzii, nu mai sînt 1.200… au fost 1.200… cîndva! Cu toate astea, Zuckerman e nemulțumit și vrea mai mult: practic, tot ce a rămas al statului! Și, pentru că are slugi gata de orice în Guvernul PNL, Zuckerman le cere să se recunoască și… proaste, dacă e cazul! ,,Guvernul nu dispune de competențele necesare pentru a crea și conduce eficient și profitabil companiile”. În plus, spune Zuckerman, ,,astfel de companii deținute de stat reprezintă o sursă de patronaj politic, de persoane cu conexiuni politice, nepotism și alte mediocrități”, expune Zuckerman argumentele ideologice – ,,Companiile deținute de stat încetinesc economia, adăpostesc corupția, împiedică o concurență corectă și amînă creșterea economică”.

Ei bine, credeți că a replicat cineva din România după această imixtiune gravă? Da, au replicat cu… aprobări! Și, nu, PSD nu a replicat nimic! Muți ca peștii!

Demni și consecvenți precum… curvele! Poate careva din ,,societatea civilă”, cei care acuzau privatizările de peste tot? Nici un sunet, nici un protest!

Au reacționat doar cîteva voci independente din spațiul public, curajoase dar puține! Dan Chitic, Oana Lovin și alți cîțiva. Da, frumoasa protestatară și curajosul avocat sînt pe aceeași fază atunci cînd vine vorba de demersuri pentru dreptate și pentru România – chiar și atunci cînd e vorba să îi dea o replică unui personaj puternic precum ambasadorul SUA. ,,De Ziua Morților ar trebui să aprindem anticipat o lumînare pentru trecerea în neființă a României”, scrie Oana Lovin. ,,SUA au dat deja măsurile coșciugului, iar PNL ascute fervent lopețile ce vor îngropa ultima fărîmă de demnitate națională”. Și, spune sec Oana Lovin, ,,coliva se servește în deal la Cotroceni”, încheind funest – „Să-i fie țărîna ușoară...”.

Avocatul Dan Chitic constată la rîndul său: ,,Zuckerman Pașa dictează exproprierea României”, observînd că ,,E același discurs, la virgulă, cu cel din anii ’90“, cînd s-a început desființarea economiei pas cu pas. Acum, ,,PeNaLii Gauleiterului Iohannis vor executa“, consideră avocatul. În schimb, ,,dacă ar fi avut un alt plan sau o minimă demnitate, l-ar fi convocat de îndată la MAE pe Zuckerman“. ,,Eu, unul, dacă aș fi fost la guvernare, l-aș fi expulzat imediat pentru încălcarea flagrantă și repetată a Convenției de la Viena“, mărturisește Dan Chitic, care știe însă că ,,Lu’Covid tace... și execută!“.

Da, o măsură care trebuia cel puțin propusă – dar nimeni nu a îndrăznit așa ceva! Mai curînd riscă să o pățească politic, să se supere electoratul, decît să se pună cu Zuckerman sau cu Ambasada SUA. Revenind la Dan Chitic, el face o paralelă între situația din anii ’90 și cea de acum. Avocatul scrie că „dacă în anii ’90 puteam înțelege de ce ni se lua totul - doar pierdusem războiul rece și ne aflam de partea pierzătoare a Cortinei de Fier, acum, după 3 decenii, aceasta explicație nu ar trebui să mai fie de actualitate!”. Chitic scrie că ,,Nu ar trebui...

Doar sîntem «aliați», «parteneri»... nu?! Nu sîntem nici sclavi, nici vasali și nu mai sîntem nici măcar pierzători într-un război - aparent...”. Aparent, pentru că, observă el, ,,iată cum arată condițiile finale ale capitulării începute în ’90 și finalizate 30 de ani mai tîrziu” – fiind vorba, evident, de declarația lui Zuckerman.

Tupeul ambasadorului SUA este fără limită, iar Dan Chitic conchide: ,,Un lucru e clar: în 2021, sub PeNaLi, vom rămîne așa cum am venit pe lume: în pielea goală, flamînzi, speriați și înlăcrimați”. Și, da, ,,doar păcatele și prostia vor fi sporit”.

Deci, așa cum titram, două voci curajoase și consecvente – care spun lucrurilor pe nume! De fapt, vorbesc în locul celor care tac! În special PSD – pe a cărui pagină NU se face NICI O referire la declarația șocantă a lui Zuckerman, care calcă în picioare chiar legea PSD, prin care interzicea, în următorii doi ani, înstrăinarea participațiilor statului. Și, ce să vezi, la nici 48 de ore după declarația citată, Zuckerman a recidivat, dovedind un tupeu unic în istorie! Sau, altfel spus, a procedat la o umilire totală a românilor! Un nou episod în care ambasadorul SUA a vrut să arate cine e șeful „la toate” și care demonstrează că relația de subordonare a României față de SUA capătă noi dimensiuni! Pe scurt, luni, 2 noiembrie a.c., premierul Orban și primarul Nicușor Dan au fost chemați de Zuckerman pentru a primi indicații despre ce anume să facă la Primăria Capitalei. În primul rînd, le-a trasat o sarcină clară: desfiinţarea companiilor deţinute de municipalitate! ,,Este nevoie de desfiinţarea companiilor deţinute de municipalitate”, a spus Zuckerman, subliniind că ,,au existat decizii ale instanţelor în trecut, referitoare la desfiinţarea acestor companii, dar ele continuă să funcţioneze. Sînt o sursă de privilegii politice, înăbuşă competiţia şi nu sînt bune pentru cetăţenii Bucureştiului”. Și, atenție la sublinierea imperativă a lui Zuckerman: ,,Aşteptăm rezolvarea acestor probleme!”.

Așteptăm… cine? Cine sînt cei care așteaptă?

Descifrarea acestui mister apare tot din spusele lui Zuckerman: ,,Aşteptăm să lucrăm cu noul primar în mai multe proiecte”, iar companiile municipale ,,sînt o sursă de privilegii politice, înăbușă competiţia”.

Competiția?! Păi tocmai ambasadorul SUA vorbește de ,,competiție”, cînd SUA elimină competitorii pe cale ,,strategică”?! Atît tupeu!

E clar ce doresc americanii pe care îi reprezintă Zuckerman – să preia contracte și lucrări pe care le execută acum companiile municipale! ,,Sîntem determinați să ajutăm în orice mod posibil”, a spus Zuckerman, referitor la anumite „probleme” ale Capitalei, inclusiv cele legate de infrastructură.

Adică domeniul în care sînt cei mai mulți bani.

Desigur, atitudinea lui Nicușor Dan și a lui Orban a fost umilă, ascultînd obedient și manifestînduși acordul formal față de absolut tot ce a spus Zuckerman! În plus, un element de sfidare a fost chiar locul unde s-au ținut conferința și întîlnirea: pe terenul dobîndit ilegal de Puiu Popoviciu, prin act de corupție condamnată în justiție! Pe acel teren se află Ambasada SUA – și mă întreb cum se simt oare susținătorii ,,anticorupție” ai lui Nicușor Dan văzînd asta?! Se poate umilință mai mare? Dar a existat vreodată o mai mare dovadă de tupeu decît o face acum ambasadorul SUA? A fost vreodată România mai umilită decît acum?! Întrebare de baraj: va reacționa PSD, acuzat din nou de Zuckerman? Dar Gabi Firea, direct vizată de ambasadorul SUA? De fapt, hai să punem altfel întrebarea: Cît timp va mai trece pînă cînd Zuckerman va cere căderi de capete, expulzări? Cît timp va mai trece pînă cînd acest „comisar” al ,,progresismului”, mascat în ambasador al lui Trump, va avea nevoie de mai mult spațiu de manevră și de prerogative nescrise extinse?

Deja a stabilit cine participă la Cernavodă, la 5G, cine face digitalizarea României, cine e bun, cine nu este, ce trebuie desființat! Eu îmi fac datoria să atrag atenția scurt și concis: dacă nu îi arătăm acestui individ că NOI sîntem stăpîni în țară, atunci ne va arăta el cine este stăpînul. Și o va face chiar repede.

Sinceritate pînă la cinism: cine cîștigă de pe urma izolării La finalul lunii martie, la scurt timp după declararea pandemiei, președintele SUA a semnat legea prin care oferea sprijin financiar americanilor izolați la domiciliu (o majorare a ajutorului de șomaj și un cec de 1.200 de dolari pentru fiecare adult), dar în special pentru marile corporații. Din totalul de 2,2 trilioane de dolari, 500 de miliarde s-au îndreptat către marile corporații și 350 de miliarde către IMM-uri.

Din acel moment, în ciuda crizei induse de închiderea economiei, bursele nu au mers decît în sus. Mulți economiști au apreciat că a fost un moment de răscruce clipa din care politica financiară americană a început să fie condusă de Federal Reserve, sistemul bancar central.

A fost momentul în care Fed a început să cumpere obligațiuni ale marilor companii, pentru a le ajuta să rămînă pe linia de plutire. A fost momentul în care a dispărut legătura între ceea ce guvernul încasează și ceea ce poate cheltui.

Aceasta înseamnă că alegerile din SUA au foarte puțină importanță pentru marile corporații și pentru bursă. Federal Reserve, care nu poate fi controlată de președinte, are de ales între prăbușirea piețelor și împrumutarea în continuare a marilor corporații. Primul scenariu este de neconceput. Prin urmare, marile companii vor fi împrumutate, indiferent de cine va fi ales președinte.

Această situație mai semnalează un lucru important, subliniat de mulți analiști, însă nu de la tribuna presei de mainstream. Acum însă, cea mai mare bancă comercială din SUA, JP Morgan, spune același lucru: oricît de păguboase ar fi pentru oamenii de rînd, restricțiile impuse în timpul pan­ demiei fac bine acționarilor și burselor, cel puțin pe termen mediu. „Deși are un impact negativ pe termen scurt, izolarea și reducerea creșterii economice pot duce la creșterea acțiunilor pe termen mediu și lung, prin intermediul relaxării cantitative și al creării de lichidități”, se arată într-un document al JP Morgan, citat de Finanz.dk. Este un exercițiu de sinceritate dusă pînă la cinism din partea băncii americane.

Plecînd de la această viziune, scrie Finanz.dk, se poate spune că o președinție cît mai disfucțională ar fi în avantajul marilor acționari și al marilor corporații.

O președinție paralizată, așa cum a fost mult timp administrația Trump, va face ca politica financiară să treacă tot mai mult în seama Federal Reserve. De altfel, așa se și explică de ce indicii bursieri sînt la un nivel record, în timp ce economia americană a trecut printr-o perioadă de creștere modestă.

Cătălin Marchievici (Cotidianul.ro)

RM

Nr. 1561

l

9

3 – 9 noiembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (19) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (19) 5. Teatrul (1)

Așa cum s-a demonstrat în studii de dată recentă, teatrul profesionist din Republica Moldova a luat ființă nu în 1928, cînd la Balta, în Transnistria, a fost organizată o trupă stabilă de teatru de limbă română, trupă finanțată din buget, și nici în 1933, cînd la Tiraspol a fost înființat Teatrul Moldovenesc de Stat, purtînd din 1936 numele lui A.M. Gorki, ci mult mai înainte, în 1920, la Chișinău. Căci, așa cum atestă documentele vremii, după 28 iunie 1940 Teatrul Moldovenesc de Stat al R.S.S.M. s-a organizat nu la Tiraspol, ci la Chișinău, în localul teatrului Orfeum, în care, de rînd cu trupa de la Tiraspol au intrat și mulți actori din Chișinău, în care activau oficial aproape 600 de artiști și muzicanți. Același lucru s-a întîmplat și cu Teatrul dramatic rus din R.S.S.M., organizat în 1940 la Chișinău în sala Expres pe baza efectivului Teatrului rus din Tiraspol și cu actori ruși din Chișinău și din alte orașe.

Ampla mișcare de eliberare națională și socială declanșată din februarie 1917 pe întreg teritoriul Imperiului țarist a cuprins treptat și Basarabia, un element important de iluminare culturală și de consolidare a conștiinței naționale devenind teatrul, care, fiind legat cu literatura, muzica, dansul, arta plastică, se află într-un dialog direct cu publicul, avînd prin aceasta o deosebită forță afectivă și cognitivă. Astfel, în ianuarie 1918, la Chișinău a sosit trupa Teatrului Național din Iași, în frunte cu directorul său, Mihail Sadoveanu. La 24 ianuarie, în sala de spectacole a Adunării Nobilimii a fost prezentată drama Fîntîna Blanduziei de Vasile Alecsandri, iar a doua zi, la 25 ianuarie - drama Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu. De rînd cu spectacole, în acele memorabile zile au avut loc și șezători literare, la care M. Sadoveanu a citit fragmente din operele lui Ion Creangă, actorii din Iași și literații basarabeni au recitat versuri și diferite fragmente din scrierile lui Vasile Alecsandri și ale autorilor locali, iar corul a interpretat cîntece din folclorul muzical național. Conform aprecierilor unanime, atît spectacolele și șezătorile literar-artistice, precum și comunicarea nemijlocită cu Mihail Sadoveanu, cu artiștii din Iași – Aglaia Pruteanu, Olimpia Bîrsan, State Dragomir, Victor Antonescu, Miron Popovici, Vasile Brezeanu ș.a. – au produs o impresie de neuitat. Ulterior, Pantelimon Halippa scria despre acele zile următoarele: „Se poate spune că a fost atunci în capitala Basarabiei o sărbătoare care nu se va șterge niciodată din amintirea noastră”. În semn de recunoștință, „artiștii au primit o frumoasă cunună de lauri, lucrată în argint, și o impresionantă adresă de mulțumire”.

Peste o lună, o altă trupă din Iași a evoluat pe scenele din Chișinău, prezentînd spectacole după piese din dramaturgia națională, inclusiv Apus de soare de Barbu Șt. Delavrancea, cu Constantin I. Nottara în rolul magistral al lui Ștefan cel Mare. În aprilie 1918, au sosit la Chișinău renumiții actori Maria Venturia, Ion Manolescu și Tony Bulandra, care au jucat Dama cu camelii de Alexandre Dumas-fiul, Marșul nupțial de Henry Bataille, Nora de Henrik Ibsen și Îndrăgostita de G. de PortoRiche. În acele condiții favorabile, la Chișinău s-a constituit prima formație de teatru profesionist – Compania dramatică română de propagandă culturală în Basarabia, sub direcția scriitorului și ziaristului Dumitru Iov și a cunoscutului actor ieșean Mihail Popovici. Din trupă făceau parte Vlad Cuzinschi, Petre Petrone, Iancu Profir, Bruno Braeschy, Constantin Ramadan, Natalia Profir, Sorana Țopa, Eugenia Anghelescu, Laura Vrînceanu, Margareta Cauteș și alți actori profesioniști. Atît înființarea Companiei dramatice, cît și alegerea repertoriului acesteia s-au făcut cu aprobarea și cu suportul financiar al Ministerului de resort de la București.

Debutul formației teatrale s-a produs la 15 iunie 1919, în sala de spectacole a Adunării Nobilimii cu spectacolul Doi sergenți, o adaptare după o piesă de C. Rotti și Aubigne, bucurîndu-se de o primire favorabilă a publicului. Conform aprecierii cronicarului de la publicația „Rampa”, planul repertorial al formației teatrale basarabene era „foarte variat”, prezicînd „un lung șir de succese”. El cuprindea drame, comedii, farse, printre care Năpasta și Conu Leonida de I.L. Caragiale, Dezertorul de Mihail Sorbul, Manasse de M. Ronetti-Roman, Învierea de Lev Tolstoi, Moartea civilă de Paolo Giacometti etc. Încurajați de acest succes inițial, în vara anului 1920 un grup de fruntași ai vieții publice din Basarabia în frunte cu Sergiu T. Niță, pe atunci ministru al Basarabiei în guvernul României, Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, scriitorii Nicolae N. Beldiceanu, Nicolae Beldiman, Leon Donici, regizorul Gh. Mitu Dimitriu ș.a. au elaborat un proiect de organizare în Basarabia a unui teatru național stabil – Teatrul Popular din Chișinău. A fost formată și conducerea instituției, din care făceau parte: Nicolae Alexandri, vechi luptător pentru emanciparea naționalculturală a Basarabiei (președinte de onoare), Zamfir Arbore, cunoscut activist politic și cultural basarabean (vicepreședinte), membri ai Comitetului – scriitorii Ludovic Dauș, Nicolae N. Beldiceanu, Sergiu D. Cujbă, Leon Donici (Dobronravov) și alții. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (80) Octombrie 1943. Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane (2) Raportul diplomatului german Carl Clodius „1. Situația tratativelor nu s-a schimbat în mod esențial față de comunicarea mea telegrafică din 9 octombrie. Încercările mele repetate de a îndemna guvernul român să-și schimbe atitudinea n-au dus la nici un rezultat. Vicepreședintele Consiliului de Miniștri român, ministrul Economiei și chiar ministrul Finanțelor s-au declarat, pînă la urmă, față de mine, de acord să caute soluția de compromis. Guvernatorul Băncii Naționale a rămas pe poziția sa de respingere și a declarat, solidar cu întreaga conducere a Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă s-ar rezolva chiar numai în parte cererile germane. Mareșalul este cu totul de partea Băncii...

Am apelat la mareșal ca soldat, care doar nu poate lua altă hotărîre decît aceea că România trebuie să ajute cu toate forțele pe marele său aliat, care cu trupele sale și cu sîngele său apără granițele României de bolșevism. Am arătat că noi (abstracție făcînd de petrol) doar nu cerem nici un fel de restrîngere din partea României și că cerem numai să ni se elibereze prisosul. Am accentuat că este de-a dreptul imoral din partea României să trăiască într-un belșug cum nu l-a cunoscut aproape vreodată nici măcar în timp de pace, în schimb ce Germania aliată trebuie să ia măsuri severe de raționalizare. Față de toate aceste argumente, mareșalul a rămas pe poziția de totală respingere. El a susținut că România va putea reglementa relațiile sale comerciale cu Germania numai pe baza schimbului reciproc deplin. Cînd i-am replicat că nici măcar țările neutre - care nu ne vor binele - nu iau o astfel de poziție față de noi, deoarece chiar acestea ne acordă credite mari, mareșalul a rămas totuși la concepția sa. În ceea ce privește asprimea exprimării mele, am mers pînă la maximum față de mareșal. Între altele, i-am spus, că politica liberalist-capitalistă cu privire la aur constituie o crimă, și anume o crimă nu numai față de Germania, ci și o crimă față de România însăși. De luni de zile, orice export în Germania (în afară de petrol) este în mod sistematic sabotată de către autoritățile române. Eu am impresia că persoanele competente din București nu se frămîntă, așa cum ar fi de datoria lor, cum ar putea ajuta Germania în lupta hotărîtoare împotriva bolșevismului, ci că ele, dimpotrivă, caută de dimineața pînă seara să zădărnicească sau cel puțin să tergiverseze orice prestare pentru Germania. Și în ceea ce privește celelalte puncte ale tratativelor, abstracție făcînd față de problema principală acoperirea cu aur, mareșalul s-a menținut pe poziția sa de refuz. El a cerut iar o nouă reducere considerabilă a numărului trupelor germane din România și, de asemenea, a refuzat să aprobe plata membrilor de familie a germanilor (Volksdeutsche) din România, care sînt înrolați în unitățile Waffen SS, mai mult decît ajutorul românesc stabilit.

Convorbirea s-a terminat cu constatarea mea că, față de respingerea tuturor propunerilor noastre din partea mareșalului, nu se va ajunge repede la o înțelegere.

2. Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane de aur în valoare de 84 pînă la 112 milioane mărci germane. În această privință, trebuie spus următoarele: pretenția română, judecată obiectiv, este cu totul neîndreptățită. Guvernul român a recunoscut față de mine că Banca Națională dispune de cel puțin 550 de milioane mărci germane în aur, adică circa 2/3 din fondul german (fără aurul italian). Este suficient ca Banca Națională română să recunoască cel puțin în parte marca germană ca devize străine și, astfel, ca acoperire valutară, pentru a evita orice complicație.

Poziţia românilor este, exact ca în anul precedent, o curată politică de șantaj. Pe lîngă aceasta promisiunile românilor din anul precedent n-au fost nicidecum îndeplinite. În loc de 4 milioane de tone de produse petrolifere, noi vom primi, de exemplu, în cursul anului 1943, cel mult 3 milioane de tone; în loc de 90.000 de tone de semințe oleaginoase promise au fost livrate numai 15.000 de tone. Banca Națională Română s-a străduit deja tot anul trecut, în ciuda protestelor noastre repetate, să saboteze, cît a putut, livrările pentru Germania. Dacă noi vom ceda acum în problema aurului, pretențiile române vor deveni din ce în ce mai mari. În caz că noi vom rămîne la punctul nostru de vedere de pînă acum, va trebui să procedăm în felul următor: Să se intervină încă o dată, insistent, în numele Führer-ului, pe lîngă mareșal, să-și schimbe atitudinea în raport cu necesitățile războiului. În caz că mareșalul, cum este de așteptat, nu va consimți, tratativele să fie întrerupte. Apoi să se înceteze toate cumpărăturile germane din România, cu excepția petrolului. Se va împiedica orice tranzit din România în terțe țări. Deoarece România nu știe ce să facă cu recolta sa și deoarece hambarele sînt deja arhipline, o astfel de blocadă a exportului va duce la o criză economică ascuțită în țări și va pune guvernul în fața unor probleme interne serioase. Eu cred că mareşalul în cazul unui astfel de război economic nu va îndrăzni să înceteze livrările de petrol, deoarece, în cazul acesta, repercusiunile asupra apărării militare a pămîntului românesc pe frontul de Răsărit ar fi prea vădite. Tot aşa, nu cred că se va hotărî să oprească complet plăţile pentru Wehrmachtul german, ci va admite ca acestea să fie efectuate cel puţin în volumul admis de el deja de pe acum (2/3 din cererile noastre)”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De ce nu sîntem ºi noi ca nemþii?

În lumea Internetului circulă termenul ,,Cioturi”, desemnînd sintagme mai scurte sau mai lungi, frînturi de informații, care nu și-au mai găsit locul într-o comunicare. Dar cineva, poate plătit pentru aceasta, le-a salvat și le folosește cu alte ocazii, precum, să zicem, stafidele într-un cozonac. Potrivit principiului că nimic nu se aruncă, totul se transformă. În cinematografie, avem de-a face cu pelicule conținînd secvențe care au căzut la montaj, adeseori, din motive de cenzură. În literatură, aceste rămășițe constituie materia care, nemaiîncăpînd într-o carte, rămîn în ciorne și ajung la coș, pe foc sau, după caz, intră în custodia arhivelor și a muzeelor. Spre fericirea istoricilor care cu asta se ocupă: să răscolească hîrțoage, ca să reconstituie lumea de altădată și mobilurile care l-au împins pe un dictator să facă ce-a făcut. Sau pe un maestru să srie ce-a scris. Dar și în publicistică, unde numeroase note, puse deoparte, pot alcătui un alt articol, de ce nu, și mai interesant.

Prin urmare, ca să găsim cioturi de orice fel, e musai să existe undeva o mînă care să le strîngă și să le păstreze pentru viitorime. Cum era tovarășul Matei, activistul de la raion, din nuvela ,,Desfășurarea”, a lui Marin Preda, care, hotărînd să-l trimită pe mintosul Ilie Barbu la școala de socotitori, îl dăscălește: ,,Uite-așa să ții banul! Și cînd ai să te întorci în colectivă, eu dacă vin și-ți cer o mie de lei, tu să iei foc: Ce vrei să faci cu ei?!”.

Să începem relatarea noastră cu două observații corecte, făcute de Annie Bentoiu, o intelectuală rafinată și lucidă, în lucarea sa - ,,Timpul care ni s-a dat. Memorii 1944-1959”, apărută la Humanitas în 2019. ● ,,În anii ’50 nu reușeam să găsesc un răspuns la întrebările care mă obsedau: de ce trebuiau atîtea sacrificii, de ce eforturile nu doar se însumau, prelungindu-se, ci totul se prelungea și trebuia luat de la zero, mai ales în construirea sufletelor și a minților. După 1989, am văzut distrugîndu-se roadele noilor eforturi acumulate în cei 40 de ani anteriori, săptămînă de săptămînă (să nu uităm și duminicile).

Structurile gigantice de fier, care, astăzi, spintecă cerul și ruginesc pe amplasamentul fostului combinat de la Călărași, sînt alte imagini de coșmar pe care aș fi dorit să nu le văd niciodată. Blestemul nostru să fie repetarea Mitului lui Sisif, fără speranță?” ● ,,Toate distrugerile din anii ’50-’60 și de după 1989, cu partidul FSN care părea să salveze țara, au fost calculate și dirijate la rece, într-un singur scop: să dispară mărturiile pozitive ale trecutului, titlurile de noblețe ale acestui popor, realizările care-i puteau da, în continuare, demnitate și încredere în sine”. În încheiere, un prim-plan cu adolescenta Annie Bentoiu (1927-2015). ● Septembrie 1944. Scenă în Restaurantul ,,Continental”, vizavi de Teatrul Național în ruine.

Adolescenta Annie Bentoiu intră în local împreună cu tatăl ei. În localul pustiu mînca Iuliu Maniu care, văzîndu-i pe cei doi, se ridică și îi salută. Explicația tatălui: ,,Vezi ce înseamnă politețea? Acela este Iuliu Maniu. Desigur, eu l-am salutat mai întîi, fiind mai tînăr și mai neînsemnat. Dar dînsul, care în privința asta este extraordinar, s-a sculat în picioare, pentru că eu eram cu o doamnă, adică tu”. În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, în toată Europa, erau la modă duelurile, pentru orice fleac. Dar înfășurate în ambalajul numit spălarea onoarei în sînge. Printre participanți se numărau și scriitorii.

1.

2.

● Ca de exemplu Titu Maiorescu. ,,Luni, 14 decembrie 1885. Era senin și zăpadă scînteietoare.

Marghiloman venise acasă la Maiorescu cu un «coupé», să-l ia la Hipodromul Băneasa, locul duelului. Celălalt martor era doctorul Kremnitz, cumnatul criticului. Are loc duelul cu Eugen Stătescu, cel care publicase în «Voința națională» un articol calomnios. Maiorescu trage primul, dar nu nimerește.

Pistolul lui Stătescu nu ia foc. Preopinenții își dau mîna și se împacă” (Din presa vremii).

● Și Delavrancea, pe cînd era redactor-șef la ,,Epoca” (1885) a recurs la un duel. Adversar i-a fost deputatul A. Djuvara. Arma aleasă – spada. ,,După mai multe reprize, Djuvara a refuzat să mai lupte, pretinzînd că e ostenit” (Ziarul ,,Patria”). Motivul duelului, același: un articol injurios semnat de Delavrancea. ● La fel de mare spadasin a fost și Duiliu Zamfirescu, care-și provoca adversarii pentru te-mirice (astăzi, se fac procese pentru calomnie prin presă).

Printre adversarii lui Zamfirescu s-a numărat și Ion Stavri-Brătianu, președintele Tribunalului Comercial, care îl confundase cu Delavrancea. Alți împătimiți ai duelului. Liberalul Nicolae Fleva îl provoacă la duel pe ministrul de Externe Mihai Pherekide, la Hipodrom (1887), și Fleva cade rănit. Două gloanțe de la 20 m. Alt mare duelgiu a fost conservatorul Nicolae Filipescu, fondatorul ziarului ,,Epoca”, la concurență cu ,,Timpul”, dar nu atît de celebru. El l-a ucis cu spada pe ziaristul George M. Lahovary. (Mai multe amănunte le puteți găsi în lucrarea ,,Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români”, de Mihai Chiper. Vorba e unde găsim și cît o fi costînd.)

Ce înseamnă să ai noroc. ,,Izbucnise războiul, și Terențiu hotărîse să plece voluntar pe front.

La cavalerie. Nu prea avea vîrsta, dar, fiindcă avusese bani să-și cumpere cal, harnașamente și nutreț, fu primit. La un asalt, l-a îngropat o bombă cu cal cu tot.

Moartea prin asfixiere era iminentă. Dar, ce să vezi?

O altă bombă a explodat lîngă el și cal, dezgropîndu-i fără să le facă nici o zgîrietură. Dar teafăr tot nu s-a întors acasă. Căci de la bombele alea surzise și comunica numai prin scris. Avea în buzunarul cămășii un pix și un carnețel” (Nicolae Negrici - ,,Jurnal de război, 1941-1944”).

Dacă mai sîntem în stare, să reținem două nume pe care istoria abia dacă le mai amintește – sergentul Constantin Iordan din Dolj și caporalul Dionisie Bivolaru din Mehedinți. În 1919, cînd Armata Română a defilat victorioasă prin Budapesta și l-a gonit pe Bela Kuhn de la conducerea Ungariei, ei au agățat două opinci găurite deasupra steagului care flutura pe clădirea Parlamentului.

Prin comparație, în 1944, rușii l-au făcut general pe soldatul care a înfipt steagul Uniunii Sovietice pe clădirea Reichstagului din Berlin.

Despre simțurile omului. În principal, existența noastră este condiționată de existența și funcționarea a 5 simțuri numite fizice (sau

3.

4.

5.

trupești), deoarece corespund unor părți din corpul omenesc: văzul-ochii, auzul-urechile, gustul-limba, mirosul-nasul, pipăitul-pielea. ,,Mărturisesc Ție, Doamne, păcatele mele făcute cu lucrul, cu cuvîntul, cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul...”. Dar, tot atît de importante sînt și simțurile psihice (sufletești): echilibrul, orientarea în spațiu, temperatura, umorul, ridicolul, grotescul, duhovnicesc, trecerea timpului, bunul-simț. În încheiere, să consemnăm cîteva dintre vorbele înțelepte pe care părintele Justin Pârvu le-a rostit în dialogul său cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, autorul volului ,,Părintele Justin Pârvu, o misiune creștină și românească”. ⁕ Cum e poporul român? ,,Păi, cum să fie? Un om, un neam, un popor îi poți cunoaște doar în condiții extreme. Într-o familie, la fel – doar necazurile și încercările dau măsura înțelegerii, a coeziunii sufletești, a dragostei. În timpul războiului, în 1944, cînd ne găseam între un armistițiu și o pace, am trăit și am văzut eu însumi lucruri mai aparte, care îl caracterizează pe român. La intersecția de la Girov, acolo unde se întîlnesc șoselele Roman-Tg. Neamț, pe cîteva zeci de hectare, era armata rusă care înainta, cea nemțească care se retrăgea și populația română care se retrăgea. Pe deasupra, bombardierele nemțești și rusești care trimiteau muniția peste toată adunătura aceea buimăcită. Civilii țineau cîte o crenguță cu o batistă în capăt, asta însemnînd că sînt oamenii păcii. Dar, de unde, că ăștia dădeau cu ploaie de bombe de sus și nu mai țineau cont de nimic. Ei bine, ce făceau ostașii români în momentele acelea grele?

Credeți că au pus mîna pe mitraliere să tragă în avioane care zburau la 10 metri? Nu, ostașii noștri umblau să facă rost de gamele, de marmite de la ruși și de la nemți. Își completau inventarul. O făceau oare din sărăcie?

Poate, dar o făceau mai degrabă din deprindere. Și, azi, unul fură un cablu electric și lasă un sat întreg în beznă, doar ca să-și satisfacă o poftă măruntă, insensibil la necazul general provocat celorlalți. La noi, omul a lucrat continuu cu două legi, una a statului și alta a lui.

Prea rar acestea două s-au potrivit. Dacă s-ar fi potrivit, am fi fost acuma nemți”. ⁕ ,,Ce a fost după izgonirea omului din Rai? Omul a ieșit de sub puterea lui Dumnezeu și de sub revelația directă. Rațiunea suferă, sentimentele se denaturează, iar voința ei se ridirijează de la rău la mai rău. Au apărut crima și moartea la cea de-a doua generație.

Cain l-a omorît pe Abel, fratele său, dar avea și el destul pămînt de arat și destulă turmă de purtat. Cum de i-a răbdat Dumnezeu?” ⁕ ,,Pentru creștini, lacrima semnifică purificarea sufletească și întîlnirea omului cu Duhul Sfînt. Dar lacrimile pot izvorî și din durerea pocăinței tale, expresia păcatului, mărturisirea. Lacrimile mai pot apărea și cînd ne e dor de părinți, de copii, de soție. Dintre toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii și a întîlnirii omului cu Dumnezeu. Căldura sufletească, care este harul lui Dumnezeu, vine însoțită de bucuria lacrimilor. Omul poate să plîngă și de durere, și de bucurie. Uite o performanță: să spui rugăciunea inimii plîngînd, Tatăl nostru, carele...” ⁕ ,,Vor veni vremuri cînd se vor renova chiar și bisericile închise și se vor repara nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Se vor împodobi cupolele bisericilor și ale clopotnițelor, iar cînd se va termina aceasta, va fi domnia lui Antichrist. Rugați-vă ca Domnul să ne îngăduie o prelungire a timpului, ca să ne putem întări, pentru că ne așteaptă vremuri înfricoșătoare. Vedeți cu cîtă viclenie se pregătește totul? Toate bisericile vor fi absolut mărețe, ca niciodată înainte, dar va trebui să nu se intre în aceste biserici... Antichrist va fi încoronat rege într-o catedrală din Ierusalim, cu participarea clerului și a patriarhului”.

PAUL SUDITU

6.

RM

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (17) O altă activitate preferată de copii toamna era următoarea: începînd chiar din vară, de cînd se făceau caisele, strîngeam toți sîmburii în cutii mai mici sau mai mari. Fiind o zonă bogată în pomi fructiferi, în mod special caiși, pruni și duzi, existau cîteva obiceiuri de care sătenii țineau seama. Prunele se strîngeau pentru țuică, caisele pentru compot și sîmburi, iar frunzele de dud pentru creșterea viermilor de mătase. Noi, copiii, adunam toate caisele. Sîmburii erau strînși la uscat, iar iarna, cînd stăteam la gura sobei, îi spărgeam și le consumam miezul.

De asemenea, puneam deoparte un anumit soi de porumb ale cărui boabe erau lăsate în timpul iernii în oale mari de lut, în sobă. După aproximativ o oră, boabele se umflau și erau consumate cu nesaț, fiind gustarea preferată a tuturor copiilor în serile geroase.

Toamna era, de asemenea, un prilej numai bun pentru toți sătenii de a se lăuda fiecare cu vinul obținut. Îmi amintesc vag o zi în care m-am îmbătat atît de rău, încît nici pînă în ziua de astăzi nu suport mirosul de vin. Bunicul meu era frizerul satului, iar în zilele în care lucra de acasă își servea clienții cu cîte un pahar de vin, pentru că ,,așa se cuvenea”. Eu, copil curios sau chiar inconștient, îmi pierdeam timpul pe lîngă masa pe care erau puse licorile bahice, și, cum adulții își umpleau mereu paharele, nu ezitau să mă servească și pe mine, care eram considerat ,,băiat mare”. Ei bine, atunci am

aflat că strop cu strop te face mangă, că podeaua pe care călcam nu era deloc stabilă și că pînă și casa se putea mișca. A fost prima mea beție și, din fericire, acel moment m-a ajutat foarte mult în viață, pentru că atît de rău mi-a fost încît pînă la vîrsta de 28 de ani nu am suportat nici măcar mirosul de vin, darămite să mai și beau.

Toamna venea, însă, și cu un eveniment mai puțin plăcut – ziua de 15 septembrie, începerea școlii. Îmi amintesc perfect dimineața în care, în loc să fac ce vreau eu, tata m-a trezit foarte devreme și mi-a spus că trebuie să merg la școală. Știam că, la un moment dat, trebuia să fac acest pas în viață, dar m-am speriat. Era ceva nou pentru mine, chiar dacă totul se desfășura în același spațiu în care trăiam de cînd mă știam. Mama a venit la mine cu o uniformă neagră, o cămășuță albastră și un șepcuță cu inscripția ,,S.G.”, despre care unchiul Ion îmi spusese că înseamnă ,,spînzură gagici”, fapt pe care efectiv nu îl prea înțelegeam. Cert era că trebuia să merg la școală, și asta mă cam îngrozea. Așa că, pentru a scăpa, am ales să ies din cameră și să mă urc pe casă, decis fiind să nu încep niciodată școala. Eram destul de speriat de doamna Marcela, învățătoarea mea, despre care îmi povestiseră deja cei mari. Evident că, după mai bine de o oră de parlamentări, eu de pe casă, mama și bunicii în bătătură, iar tata de pe o scară pe care

Dosare secrete ale Istoriei (89) Misterul Kennedy (2)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY Bizar, într-adevăr, dacă ne amintim că, de la războiul de secesiune încoace, emblema Texasului este trandafirul galben. Imnul Texasului se intitulează Yellow roses of Texas. O orchestră de studenţi intona acest cîntec pe aeroport: „Vino, şi-ai să fii primit cu dragoste, ca un erou”. Cuvinte de circumstanţă. Pentru primirea lui John Fitzgerald Kennedy, aclamaţiile care răsunau pe acest aeroport aproape că acopereau muzica orchestrei. Din uşa avionului, John F. Kennedy zîmbea, la rîndul lui, privind mulţimea care striga şi se-nghesuia în spatele grilajului de sîrmă împletită. Şi fiindcă zîmbea, aclama­ţiile s-au înteţit.

L-am văzut pe John Kennedy la Paris. Maşina decapotabilă a generalului de Gaulle îl purta încet pe Champs-Elysées, spre Arcul de Triumf. Ploua. În picioare, la dreapta generalului – care şedea jos –, John Kennedy, fără pardesiu, cu haina udă de ploaie, cu apa şiroindu-i pe faţă, le zîmbea parizienilor. Nici o fotografie nu e în stare să redea zîmbetul acela. Îl primeai ca pe un dar. Mai tîrziu am aflat că zîmbetul acela al lui John Ken­nedy – din ziua aceea şi din zilele următoare – avea semnificaţia unui curaj plin de calm.

Cînd şi-a terminat călătoria prin Europa, cînd s-a reîntors în Statele Unite, îl durea aşa de rău spatele lui rănit – o leziune a coloanei vertebrale produsă la un meci de rugby studenţesc şi agravată de o rană primită în război –, încît a fost nevoie să fie dus pe braţe la coborîrea din avion.

E cert că moartea preşedintelui Kennedy a fost resimţită de către toţi oamenii – indiferent de naţionalitatea lor – ca o nedreptate personală. În întreaga lume, milioane de bărbaţi şi de femei au reacţionat la fel.

Mai întîi nu le-a venit să creadă, apoi a urmat durerea şi mînia. Puţin cîte puţin au început să transpire unele informaţii. Nu erau coerente şi păreau lipsite de logică, contradictorii. Încă din primele ceasuri, telegramele agen­ţiilor de presă au creat condiţiile misterului. Pînă şi cei mai puţin avizaţi dintre cititorii de ziare sau

dintre telespectatori îşi dădeau seama că fuseseră greşit informaţi. Şi, bineînţeles, au început să se întrebe de ce.

Asemenea întrebări te fac să admiţi orice. Ele deschid cîmp liber tuturor supoziţiilor, oricît de neverosimile ar fi şi oricît de lipsite de sens ar putea părea.

Se pune următoarea întrebare: în privinţa morţii preşedintelui Kennedy există, într-adevăr, un mister?

Cînd au fost bătuţi la Waterloo, soldaţii lui Napoleon s-au risipit strigînd: „Am fost trădaţi!”. Nici ei nu înţelegeau: fuseseră obişnuiţi să considere că geniul împăratului era infailibil, or, acest geniu îi abandonase.

Era, cu siguranţă, la mijloc un mister, care se putea explica numai prin trădare. Istoricilor le-au trebuit cîţiva ani ca să demonstreze că şi o minte genială poate greşi într-o bună zi. Oare şi cu misterul Kennedy e la fel?

Nu am pretenţia să aduc aici o soluţie decisivă în această dureroasă enigmă. Nu e lună în care presa – fie ea cotidiană, săptămînală sau lunară – să nu ne propună o versiune inedită, o pistă nouă, o explicaţie care nu ne-a fost încă dată. În această literatură – adevărat noian de cărţi –, publicul se pierde. Am vrut să cunosc zecile de studii consacrate pînă acum acestei „afaceri”.

Am vrut să citesc tot – şi mai cu seamă faimosul raport Warren, ceea ce nu e puţin lucru. Am vrut să critic şi să cîntăresc totul. Se vorbeşte des de accelerarea istoriei.

Ar trebui să se vorbească şi de accelerarea mijloacelor de a cunoaşte istoria. Sursele de informare moderne se dovedesc a fi atît de considerabile, iar setea publicului de a se informa atît de mare, încît la cîţiva ani după un eveniment ştim despre el atît cît ştiau bunicii noştri despre un episod vechi de mai bine de un secol. A trebuit să treacă o sută cincizeci de ani pentru ca memoriile care oglindesc domnia lui Napoleon să vadă, toate, lumina zilei. Dar după scurgerea a douăzeci de ani de la cel de-al II-lea război mondial, protagoniştii lui ne-au spus tot ceea ce ne puteau spune. Fără îndoială că nu e prea devreme ca istoricul – destul de bine informat în ziua de astăzi – să abordeze studierea misterului Kennedy.

Să o abordeze fără părtinire, într-un singur scop: căutarea adevărului. Aşadar, în paginile care urmează nu voi căuta să „demonstrez”, ci să „înfăţişez”. Pornind de la documentele existente la ora actuală, voi începe

încerca să urce la mine, am cedat și am ales să îmi iau viața în piept.

Primele trei zile au fost dedicate descărcării căruțelor cu cărbuni, viitoarea sursă de căldură în clase pe timpul iernii. Școala era foarte frumoasă, construită în stilul clasic comunist din acei ani. Avea o intrare centrală, care dădea într-un hol mare, iar de o parte și de alta două săli: una pentru elevii claselor a II-a și a IV-a, și alta pentru cei de clasele I și a III-a. Doamna Marcela, învățătoarea mea, avea o reputație de om dur, articulînd elevii slabi la învățătură cu rigla sau cu indicatorul didactic. În dreapta clădirii era un tăpșan bine delimitat și îngrădit, unde se desfășurau orele de sport, dar care, de cele mai multe ori, le servea drept teren de fotbal celor mari, pentru că noi, piticii, nu prea aveam loc de ei.

Eu eram fericit pentru că eram coleg de clasă cu Grațiela și cu Dănuț, prietenii mei din grădiniță, dar și cu alți copii cunoscuți. Eram fruntaș la învățătură – pe de o parte, frica de doamna Marcela mă impulsiona, iar pe de altă parte, între mine, Dănuț și Grațiela era o oarecare concurență, drept pentru care nu a trecut mult timp pînă cînd fotografiile noastre au fost puse pe panoul de onoare din holul școlii. Din păcate însă, faptul că nu am luat premiul I la final de an a supărat-o pe mama, care a acuzat conducerea școlii de favoritism, și a decis că locul meu este în altă parte, așa că din clasa a II-a am fost transferat la Alexandria, la Școala cea mai căutată din oraș. (va urma) T.T. cu ceea ce este sigur ca să ajung la ceea ce e posibil şi după aceea, în sfîrșit, la ceea ce e probabil.

Ultima călătorie a lui John F. Kennedy a început în ziua de joi, 21 noiembrie 1963. În dimineaţa aceea, înainte de micul dejun, preşedintele Statelor Unite „îşi înfăşură brîul medical, îşi încălţă pantofii, dintre care stîngul avea un branţ ortopedic de 6 mm, îşi îmbrăcă la repezeală costumul pe care i-1 scosese valetul, fixă în cravata-i discretă un ac strălucitor ce reprezenta o insignă a marinei militare şi-şi vîrî în buzunar un portofel de piele neagră care conţinea 26 de dolari în monedă-hîrtie, un medalion al Sfîntului Cristofor în aur prins de portofel şi permisul de conducere auto cu nr.

053332 D, eliberat de statul Massachusetts“.

Cu obişnuitul laconism administrativ – chiar atunci cînd era vorba de un preşedinte al Statelor Unite –, permisul de conducere dădea semnalmentele titularului: înălţimea 1,83 metri, părul castaniu (cod 4), ochii cenuşii (cod 6), data naşterii 29 mai 1917.

De pe peluzele Casei Albe s-a înălţat un elicopter, care i-au dus pe preşedinte şi pe doamna Kennedy spre baza Forţelor aeriene Andrews: douăsprezece minute de zbor. Preşedintele a fost de acord ca băieţaşul său, John – căruia i se spunea John-John –, să-şi însoţească părinţii pînă acolo. Micuţului îi plăceau grozav de mult asemenea plimbări. Cînd elicopterul s-a lăsat pe pămînt, părinţii l-au sărutat. John-John nu-şi mai putea desprinde ochii de la avionul preşedintelui, „Air Force One”, care strălucea în soare.

– Vreau să merg cu el! – striga micuțul. Părinţii i-au explicat că nu se poate, şi atunci, bineînţeles, copilul a izbucnit în plîns. Preşedintele 1-a sărutat pentru ultima oară şi, urmat de Jacky, s-a îndreptat către avionul mare şi alb. „Air Force One” a decolat la orele 11 şi a aterizat la 13,30 la San Antonio, prima etapă a călătoriei lor în Texas. Patru opriri prevăzute: San Antonio, Houston, Dallas şi Austin.

De ce trebuia făcută această călătorie? Era pregătită de cinci luni. Trei oameni au dorit-o şi i-au ales şi etapele: preşedintele Kennedy, vicepreşe­dintele Lyndon B. Johnson şi domnul John B. Connally, guvernatorul Texasului. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Cîrciumile Ciºmigiului o istorie colorată Nicolae Filimon ne spune că, înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smîrcuri nesfîrșite, urît mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă, șuții și tîlharii vremii încingeau în noapte nesfîrșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sîngeroase, pe care nici o autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile.

Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crîșma de pe lacul lui Dura neguțătorul.

Farmecele coanei Marghioala Inspirat de aceste timpuri „păgîne”, Caragiale scrie cunoscuta sa nuvelă „La hanul lui Mînjoală”, subiectul aflîndu-și obîrșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai Secolului al XIX-lea, ținea o cîrciumă vestită prin vinul său nebotezat coana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, cînd era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decît curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. Cel care îl aducea, mai vîrstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgînd cu coada ochiului la tînărul Caragiale: „Griu-i viața”. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la „încîntările” sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crîșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin.

Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei,

care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii. Încet-încet, demonii Cișmigiului s-au risipit și ei, iar ceea ce n-au reușit oamenii agiei a izbutit ingineria, care a cucerit pașnic acest colț de natură și de omenire neîmblînzite – drenarea a făcut posibilă apariția unei grădini minunate în mijlocul orașului pe la 1900, Radu D. Rosetti amintind nu mai puțin de 540 de varietăți arboricole, 45 de feluri de ierburi și sute de specii de flori, toate îngrijite sau aclimatizate de către arhitecți peisagiști cu renume în Europa.

Treptat, grădina a început să fie populată de lumea măruntă a Capitalei și pentru prima dată un simbol al autorității a prins viață aici, sub forma unui chioșc unde fanfarele militare adăstau duminicile sau de sărbători. În jurul acestuia, au început să-și afle loc de promenadă și cei aflați în tranzit; în această piață a sentimentelor fugare, acompaniați de cîntul flașnetelor sau de acordurile însuflețite ale marșurilor militare dirijate de maestrul Wiest, se puteau întîlni menajera secuie Ilona cu recrutul Ion din Bărăgan, pentru a negocia promisiuni de iubire sau pentru a împăca ceva ore de plăcere, imediat în apropiere, pe strada Brezoianu, întrunul dintre fiefurile prostituției bucureștene.

Lumea bună prefera nordul Capitalei și celălalt parc mare, Kiseleff, unde se relaxa prin chioșcuri răsfirate sub umbra bătrînă a aleilor, după vestitele bătăi cu flori de la Șosea, sau la luxosul „Bufet”, ridicat conform planurilor lui Ion Mincu. Iarna doar, protipendada cobora în Cișmigiu, unde se delecta cu plăcerea patinajului, stimulată fiind de reprezentațiile unor ași ai acestui sport din Europa civilizată, care abundau în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea.

Festin bahic – şi băşica de porc a lui Agop Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai regelui Carol I. Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, bucate prezente în număr generos la festivitate, au fost stropite din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar-bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți

prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfîrșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborîți de îmbuibare.

A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche, aflată imediat lîngă chioșcul fanfarei, unde evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine. Cei care l-au prins pretind că era un mim cu oarece talent, dar în grădina bucureșteană numărul său forte, dacă-l putem numi ca atare, se derula cam așa: un cuplu de îndrăgostiți celebri, culeși din panoplia romantică a dramaturgiei universale, își declamau replicile, în timp ce pe fundal apărea amenințător silueta de satir a lui Agop, care îl altoia în cap pe protagonistul masculin cu o bășică de porc plină cu sînge. Spectacolul grotesc era, se pare, savurat de acest public fără pretenții, dat fiind faptul că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai tîrziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo.

„Avem mulþi patrioþi/ Ce-au muls această þară...”

Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașovul natal, primul nostru mare actor de revistă I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în „O noapte furtunoasă”, cel care a consacrat acest gen teatral la noi. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipînd mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mînă și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă. Abia în ultimii ani ai carierei, inventivul și neobositul Ionescu a revenit pe această scenă populară, căutînd să revitalizeze o carieră prestigioasă, dar aflată în declin, ceea ce și reușește în vara lui 1896, reluînd vechile sale succese, multe dintre acestea datorîndu-i-se libretistului său de cursă lungă, Ion Moșoiu. Înainte de acesta, textele sale erau scrise de însuși boierul Pantazi Ghica, fratele mult mai cunoscutului bei de Samos, Ion Ghica. În cupletele sale nu s-a sfiit să atace acid racilele clasei noastre politice, cum a fost, de exemplu, „Musca pe căciulă”, care avea un refren actual și astăzi: „Avem mulți patrioți/ Ce-au muls această țară,/ Deși în cor cu toți/ Că-i vor binele

zbiară./ D-asemeni iscusiți,/ Azi lumea e sătulă.../ Ssst!

Ssst!/ Tăceți cîți vă găsiră/ Cu musca pe căciulă”. Poate și de asta, după ce a refăcut trei săli de teatru – „Dacia”, aflată în incinta „Hanului lui Manuc”, sala „Bossel” și sala „Orfeu”, în fostul sediu al restaurantului „Guichard” din spatele Teatrului cel mare, căreia i-a dat și numele – autoritățile i-au făcut șicane nenumărate ani de-a rîndul, ruinîndu-i investițiile și aducîndu-l, în ultima parte a vieții, la faliment.

Imaginația sa scenică a rămas însă memorabilă, pe afișele spectacolelor sale figurînd tot felul de

experimente nemaiîntîlnite pînă atunci, așa cum au fost frații Melos, americani de culoare, Adacked, „patinoară” velocipedistă, sau velocipedistul pe sîrmă Haye. Și tot el a angajat în trupa sa vestita familie Martens, tatăl și două fete, una dintre acestea, fostă laureată a unui concurs de frumusețe parizian, făcînd furori printre junii bucureșteni de familie. Ea a reușit să învețe și românește, interpretînd cu mare succes langurosul „Nu mă uita”. I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, deși a fost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie fără egal. Spre exemplu, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pîini prizonierilor turci din timpul războiului de la 1877-1878, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație „Medgidia”. A pierit de boala secolului, tuberculoza, fiind înmormîntat în cimitirul din Sinaia, avînd deasupra mormîntului doar o simplă cruce de lemn care, în timp, s-a pierdut.

Prima cîrciumă din Cişmigiu şi istoriile sale cu final nefericit Se pare că prima cîrciumă ridicată în Cișmigiu ar data de pe la 1886, ea existînd și astăzi, dar numai în denumire: „Monte Carlo”. Unele voci pretind că a preluat vechiul amplasament al cîrciumii lui Dura. Ridicată tot pe o insulă, aceasta a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale din anii ’90 ai Secolului al XIXlea, de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfîrșitul ocupației germane din timpul primului Război Mondial, un incendiu distrugînd-o în totalitate. În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putînd găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la „Lazăr”, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună, așa cum ne spune neuitatul Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pămînt. Actuala construcție datează din perioada comunistă, o descriere în spiritul vremii consemnînd: „Noul «Monte Carlo» are un aer mai intim, mai plăcut și mai liniștit”.

„O armată întreagă de chelneri... d-abia puteau să prididească comandele miilor de clienþi” Cîrciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi „Buturuga”, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor păgîne, rămășiță a unui arbore totemic tăiat de vreun sfînt indigen. În realitate, e numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cîrciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră „Furnica”. Acesta ținea la sfîrșitul Secolului al XIX-lea o cîrciumă faimoasă în epocă, avînd același nume, și care era situată în imediata vecinătate a

Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu credem că s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în „Furnica”, care-și face, la început de drum, în nopțile de 2 și 3 iulie 1905, reclamă în acest spațiu, cînd „întreaga Capitală a vizitat cîrciuma”. Pentru acest eveniment, „Buturuga”, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului”, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai tîrziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tînăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea „cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei”, Grigore Brezeanu, „minorul nostru”, fiul marelui actor Iancu Brezeanu.

E probabil că și băutura s-a vîndut la prețul minim, ceea ce a determinat un flux uman debordant: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni (de revistă – n.a.), Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu de la «Voința Națională», d-abia puteau să prididească comandele miilor de clienți cari luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale Bucureștii noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rînduri (Ranetti – n.a.), se învîrtea ca o sfîrlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere nici un neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decît de sete, pe care sîntem siguri, însă, că leam stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”.

Lăutari în costum național au delectat publicul împreună cu muzica unui „grafofon triplu”. Dar atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, socialist de inimă și prezență tonică prin cîrciumile populare ale timpului. La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cîrciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zis de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, Niță era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic. La cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cîntate pe glasul al șaptelea”. Întreaga poveste din Cișmigiu i-a costat pe organizatori doar cîteva sute de lei – e vorba de deficit – ceea ce e foarte puțin comparativ cu notorietatea dobîndită.

„La «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii” Situată în imediata apropiere a chioșcului și a scenei de teatru popular, „Buturuga” a reușit să capteze acest public atras la început de formele rudimentare de commedia dell’arte și apoi de teatrul de revistă bulevardier. S-a potrivit ca o mănușă gustului comun al mahalalei ieșite în centru sau al provincialului de joasă sau medie condiție pripășit într-un București tot mai cosmopolit, aproape lipsit de familiaritate pentru el. Cel care surprinde cel mai bine această ambianță, dar și fără îngăduință, este Henri Stahl în ,,Bucureștii ce se duc”: „Singura atracție a grădinii (Cișmigiu – n.a.) pentru acest public special este taraful de lăutari

ce cîntă la «Buturugă», grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la «Buturugă» pînă în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s-a mai cîntat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sîrmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce le sugrumă gîtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțînd scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr, și cu mîinile în șolduri... Din cînd în cînd, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipînd. Cînd, însă, cîntăreața ia farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fîntîna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atît de mare căutare are biata fîntînă, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încît vîrful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărînd-o, s-au îndoit supt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Cînd încep lăutarii însă să-i zică cîntecul la modă, «Colea în grădiniță», și un țigan de astă dată, dînd ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar se înghesuie cu toții în sîrma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.

Aici la «Buturugă» tronează high-life-ul servitorimii: rîndașii de la bănci, ministere, de la «Papagal», «Pomul de aur», cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de stofă groasă țărănească și pe deasupra un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpînii: bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dînsul, beau alene, dar trîntesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicînd sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede. Sînt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mîna după gîtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”. „Buturuga”, replică a cîrciumilor populare de la „Moși”, unde spiritul de mahala se întîlnește cu anonimatul, și-a văzut mai departe de drum, insensibilă la săgețile condeierilor ulcerați sau la turbulențele istoriei, rezistînd, aproape neschimbată, pînă astăzi...

RRM

14

Nr. 1561

Francmasoneria – trecut şi prezent (4)

În Rusia, francmasoneria s-a dezvoltat treptat, începînd cu Secolul al XIX-lea. Un oficial al Colegiului Afacerilor Externe, A.F. Labzin, a fondat Loja Sfinxului Muribund în ianuarie 1800. Mai tîrziu, au apărut lojile supranumite „Prietenii Unite” la Sankt Petersburg, „Neptun” la Moscova și „Micul Soare” la Riga.

Alexandru I a permis în 1803 întîlnirile masonice, care au dus la reluarea activităților în unele dintre vechile loji din ambele capitale, orașe de provincie și în armată sub conducerea capitului Phoenix. Organul de conducere al lojilor era reprezentat, în principal, de descendenții familiilor aris­to­­crate Gagarini, Golitsyn, Vol­konsky, Dolgoruky, Trubetskoy, Apraksins, Vielgorsky, Razumovsky, Stroganovs. „Capitulul” supraveghea atent astfel încît „nobili cu cunoștințe de științe, maniere pure și corpuri sănătoase” să fie acceptați în loji. În Rusia, existau loji secrete care funcționau sub reglementări speciale și care studiau literatura despre alchimie și magie. Membrii lor au fost instruiți să se ferească de „agravarea și coruperea minții citind multe cărți cu gîndire liberă”. Astfel de loji erau destinate „exclusiv nobililor ruși de credință ortodoxă”. Limita de vîrstă pentru participanți a fost redusă de la 21 la 17 ani, iar numărul acestora a fost limitat la 20. La admitere, a fost necesară o garanție pentru nou-veniți.

Maestrului guvernator i s-a acordat o putere nelimitată asupra celorlalți adepți, care au jurat să-l asculte toată viața. El a fost singura autoritate masonică pentru ei; au jurat să-l asculte toată viața. În ceea ce privește opiniile și acțiunile, liderii masoni și cei din subordinea lor au acționat ca apologiști pentru autocrație. În 1804 i s-a solicitat consimțămîntul țarului pentru a deschide o lojă la Sankt Petersburg, numită, în onoarea sa, Loja „carității lui Alexandru pentru pelicanul încoronat”. Împăratul a scris într-un raport despre această chestiune că „este dezgustătoare”. Mai tîrziu, în cinstea împărătesei, a fost creată loja „Elisabeta pînă la virtute”. Țarul nu a împiedicat existența lojilor masonice care aveau printre membri foarte mulți apropiați. Regula generală era de „a nu avea obligații față de guvern”, transformînd treptat lojile într-un fel de cluburi sociale, în care toată fantezia și simbolismul deveneau doar un aspect la modă. Francmasonii nu au ridicat problema abolirii

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

nefavorabilă țarului. El și-a exprimat nemulțumirea față de Muravyov și nu a mai participat la întruniri.

La 1 august 1822, ministrul Afacerilor interne, V.P. Kochubei, a primit rescriptul regal: „Tulburările și tentațiile care au apărut în alte state din pricina diferitelor societăți secrete, dintre care unele au fost numite loji masonice, care au avut inițial scopul de a aduce beneficii prin angajarea în subiecte politice secrete, s-au transformat ulterior într-un factor negativ pentru liniștea statelor și au dus la interzicerea unora dintre aceste societăți secrete”.

Prin urmare, țarul Alexandru, avînd în vedere că „din păcate, din speculațiile care există acum, sînt astfel de consecințe triste în alte țări”, a considerat oportun să ordone tuturor societăților secrete, „sub orice nume ar exista: loji masonice sau altele, să fie închise și instituția lor să nu mai fie permisă în viitor”. S-a ordonat realizarea unui recensămînt al tuturor membrilor lor.

Francmasoneria, în ansamblu, a respectat această interdicție. Cu toate acestea, activitățile unor loji rusești individuale au continuat, deși poliția secretă țaristă a atacat adesea locațiile lor. În 1912 a apărut ordinul „Marele Est al Popoarelor Rusiei”, condus de Consiliul Suprem, care a creat o nouă rețea de confrerii și mai conspirative. Au

iobăgiei, dar au vorbit adesea în sprijinul ei.

Guvernul țarist și Alexandru I au decis personal să pună masoneria în serviciul lor, ceea ce era în conformitate cu planurile nobilimii. Potrivit unor rapoarte, țarul a fost chiar hirotonit francmason în 1803 de către I.V. Beber – membru marcant al ordinului, profesor de fizică și matematică, inspector al Corpului 2 cadet. Istoricul francez S. Grunwald neagă faptul că împăratul a fost inițiat într-o cameră obișnuită: procurorulșef al sinodului, A.N. Golitsyn, și senatorul G.G. Kus­helev ar fi inventat pentru el un ritual special de „inițiere”, pe care ei înșiși l-au acceptat. Omul de știință face referire la scrisoarea lui Golitsyn către țar, din 4 martie 1821, în care spunea: „Obligațiile pe care ni leam luat noi trei în fața Atotputernicului nu sînt o glumă”. Potrivit acestuia, membrii intimi ai frăției ar fi putut să organizeze ceremonii adecvate în Palatul de Iarnă.

După războiul din 1812, do­ rința nobililor de a se alătura lojilor masonice s-a intensificat.

Sosirea de noi forțe în ordine a servit ca un catalizator pentru o mișcare reformistă, cu accent pe respingerea conferirilor de grade înalte, o revenire la francmasoneria mai simplă de tip englezesc cu trei grade, cu un accent sporit asupra filantropiei. În cele din urmă, comandantul spitalului Obukhov, E.E. Ellisen, a introdus un sistem de trei grade în frăția sa. A fost urmat de Isis la Reval și Neptun la Kronstadt.

Grupul de inițiativă al lui Ellisen Sărbătoare masonică în Franța, la jumătatea Secolului al XIX-lea îi includea, de asemenea, pe medicul Keizer, ceasornicarul abandonat o serie de rituri esențiale. De asemenea, Kwosich, librarul Weyer și avocatul Lerch. Nu după femeile au început să fie acceptate în frății. „Marele mult timp, au apărut fricțiuni între ei și adepții altor Răsărit (Est) al Popoarelor Rusiei” cuprindea cadeți loji. Liderii masoni au încercat să apere în diferite de stînga, progresiști, socialiști-revoluționari, men­ moduri interesele aristocrației frontale, fără a exclude șevici: A.P. Bart, V.A. Obolensky, V.A. Stepanov, lupta pentru influență asupra regelui. Împăratul a A.I. Konovalov, A.F. Kerensky, N.S. Chkheidze, S.N. fost interesat de activitățile lojei „Trei virtuți”, care Prokopovich, M.S. Grushevsky și alții. a funcționat la Sankt Petersburg în perioada 1815La reuniunile lojilor au fost discutate exclusiv 1822. A.N. Muravyov, unul dintre oficialii lojii, s-a probleme de politică internă și externă. La începutul adresat monarhului, conform obiceiului masonic, cu anului 1914, cu acordul lui V.I. Lenin, au fost apelativul „tu”. Această familiaritate a făcut o impresie stabilite contacte cu bolșevicii pentru informații reciproce. „Unitatea” a ocupat flancul stîng al opoziției burgheze față de monarhie, a fost implicată în planuri pentru o lovitură de stat a Palatului și în 1917 avea pînă la 400 de membri. Cercetătorii constată în principal influența slabă a centrului asupra evenimentelor politice, inclusiv asupra Revoluției din februarie. În același timp, numeroși membri au jucat un rol activ, dar în calitate de lideri ai partidelor politice. Între revoluțiile din februarie și octombrie, „Marele Est” nu s-a remarcat și nici nu a ridicat problema legalizării. Nici unul dintre centrele străine ale ordinului nu l-a recunoscut legal din punctul de vedere al canoanelor masonice.

La începutul anului 1920 au apărut semnele unei scăderi generale a influenței masoneriei, care au dus la închiderea unui număr de loji datorită participării reduse. Afluența de noi adepți a scăzut, deoarece caracterul religios și filantropic al confreriilor si loialitatea membrilor față de acestea au descurajat înscrierea în masonerie.

Sfîrșit Singurul muzeu al Francmasoneriei din Europa de Est se află la Oradea D.A.

pO

Nr. 1561

l

15

3 – 9 noiembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Decăderea Palatului Știrbei

Pe Calea Victoriei 107 se găseşte o perlă arhitecturală în prăbuşire. Frumuseţea coloanelor şi a ancadramentelor dantelate e ştirbită de tencuiala căzută, de tabla ruginită, de pereţii umezi şi găuriţi.

Bătrînul Palat Ştirbei păstrează, însă, în spatele „ridurilor“, eleganţa de odinioară.

Somptuoasa construcţie e sinonimă cu istoria şi datează chiar dinaintea făuririi Micii Uniri. În prima jumătate a Secolului al XIX-lea, în vremurile cînd tinerii intelectuali mergeau la studii la Paris şi se întorceau cu visuri revoluţionare şi idealuri naţionale, Barbu D. Ştirbei – bunicul politicianului şi confidentului reginei Maria, Barbu A. Ştirbei – hotărăşte că unui mare logofăt i se potriveşte o reşedinţă mare. Aşadar, în 1835 îşi alege parcela ce o deţinea pe Podul Mogoşoaiei şi îi încredinţează lucrările de construcţie arhitectului francez Michel Sanjouand, în acel moment arhitect-şef al Capitalei. Alegerea a fost în pas cu moda: neoclasicul, cu tot peisajul lui.

Balurile, faima şi mîndria După inagurare, balurile şi seratele dansante au început să-i aducă faima noului palat. Una dintre poveşti aminteşte petrecerea dată cu ocazia vizitei prinţului Albert de Prusia, din 22 iunie 1843: „Totul este occidental în salonul cel mare, mobilier, luminăţie, pendula deasupra căminului, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor, numai cîţiva boieri bătrîni îngiu­beniţi şi un arnăut în fustanelă şi turban mai amintesc de Orientul apropiat“. În 1849, locuinţa familiei capătă rang de Palat Domnesc, căci Barbu Ştirbei devine domn al Ţării Româneşti. De aceea, lîngă palat a fost construită o nouă clădire mai mică, destinată Corpului de Gardă. În toamna lui 1853, ruşii intră în ţară, iar Ştirbei fuge la Viena. Şi cum palatul era liber, noii lideri îl transformă în propria reşedinţă.

Cîteva luni mai tîrziu, istoria consemnează vizita uneia dintre cele mai îndrăgite vedete ale cancanului parizian: Rose Pompon. Era doar în trecere, dar îşi dorea cu ardoare paşaportul către Rusia, garanţie pe care i-o putea oferi doar Feldmareşalul Paschievici. Legenda spune că, după ce au petrecut la palat, Rose a plecat cu braţul plin de liliac din curtea reşedinţei. Completarea vine din cartea „Podul Mogoşoaiei“, de Gheorghe Crutzescu: „După mulţi ani, la Paris, Rose Pompon, deschizînd o carte, găseşte într-însa o floare uscată de liliac şi o panglicuţă pe care sta scris: «fleur de lilas, cueillie le 21 avril dans le jardin du Palais Ştirbey, occupe par le Marechal P. Grand jour de bonheur».

Azi, un liliac mare mai înfloreşte în grădina Palatului.

Cine ştie, este poate acelaşi de la care a rupt mareşalul cîteva fire, acum 90 de ani“.

Magazinul Ştirbei de pe Victoriei După moartea lui Barbu Ştirbei, palatul trece în posesia fiilor săi, Gheorghe şi Alexandru. Celui din urmă îi sînt atribuite cele mai cunoscute modificări

Palatul Știrbei

ale clădirii. În 1882, Friederic Hartmann rea­li­zează un plan de îm­ bunătăţire a faţadei, care se remarcă printrun etaj cu turn şi cele patru cariatide. Mai apoi, la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, reşedinţa nobi-­ liară e din nou rea­ menajată. Clădirea fos­ tului corp de gardă de­ vine Magazinul Ştirbei, iar în spate, în zona O celebră gravură intitulată „Une soirée chez le Prince Regnant“, dinspre străzile Banului realizată de Charles Doussault în 1843, ne oferă prima mărturie vizuală şi Budişteanu, se vor a sălii de bal din Palatul Știrbei construi Pivniţele Ştirbei multor lăcaşe de cult. În 1948, la naţionalizare, nu şi clădirea pentru Administraţia Centrală a Bunurilor mai contau moştenitorii sau istoria. Totul trecea în Ştirbei. În perioada interbelică, aceste pivniţe sînt folosinţa statului. Consecinţele aveau să fie imediate extinse şi unite printr-o galerie subterană de vechile şi devastatoare: în 1954, arhitectul Duiliu Marcu, pivniţe ale palatului – afacerile nu trebuiau să întrerupă membru al Direcţiei Generale a Monumentelor liniştea rezidenţilor.

Istorice, conchidea raportul amplu al distrugerilor.

Palatul Ştirbei nu era apreciat doar pentru eleganţa „Astfel, caracterul decorativ foarte precis în stil arhitecturală sau pentru evenimentele pe care le găzduia, Empire şi Biedermayer al acestei vechi locuinţe, ci şi pentru grădinile sale. Cea din spatele clădirii care reprezenta un document arhitectural preţios, a a rămas neparcelată mult timp, chiar şi în perioada comunistă, însă curtea de onoare, cea din faţă, s-a dispărut cu desăvîrşire“. De la preluarea de către stat, diminuat treptat, cu fiecare modificare a Căii Victoriei. în 1948 şi pînă în 1954, Palatul Ştirbei a fost sediu Despre curtea palatului, Eliza Brătianu spunea: „Închisă al administraţiei Uniunii Femeilor Democrate din din toate părţile, răspîndind miros de liliac şi salcîm, România. Apoi, clădirea a devenit sediul Muzeului de era plină de micşunele. Mi se pare că în această grădină Artă Populară pînă în 1977, cînd e afectată de cutremur. romantică, pe care două generaţii succesive au lăsat-o să După o reabilitare superficială, palatul a găzduit se prăpădească, am simţit pentru prima dată plăcerea de Muzeul ceramicii şi sticlei, instituţie ce a funcţionat a trăi, acea emoţie şi moleşeală care pun stăpînire pe noi aici pînă în 1994. odată cu primele zile frumoase de primăvară“.

Comuniştii calcă totul în picioare Una dintre cele mai mari distrugeri provocate proprietăţii Ştirbei de pe Calea Victoriei a fost dărîmarea capelei palatului. Domnitorul Barbu Ştirbei s-a îngrijit de soarta micului lăcaş chiar şi prin testament, lăsînd-o moştenitorilor „sub îndatorire de a ţine capela din palat în toată vremea cu cea mai bună orînduială spre pomenirea noastră“. O mărturie despre capelă vine tot de la Eliza Brătianu, nepoata domnitorului: „O bisericuţă (paraclis) la care conducea o sală lungă, îngustă, plină de mister şi groază, întregea acest apar­ tament pe care tata l-a schimbat cu totul după războiul din 1877“.

Se pare că edificiul a fost dărîmat în anii 1980, perioadă cînd regimul comunist a dispus distrugerea mai

După 20 de ani, nimic de bine

Odată cu închiderea muzeului, în 1994, Palatul Ştirbei a fost trimis pe lungul drum al retrocedărilor. În 2004, moştenitorii dinastiei Ştirbei intră în posesia bunurilor, iar un an mai tîrziu palatul este vîndut pentru 11 milioane de euro omului de afaceri Ovidiu Popescu.

Cu toate că atît palatul cît şi anexele erau catalogate monumente de categoria A (de interes naţional), grajdurile şi cramele au fost dărîmate, fiind declarate la o altă adresă. Aprobările pentru dărîmare şi construirea unui mall au venit fără întîrziere de la Ministerul Culturii, de la Direcţia de Cultură a Municipiului Bucureşti şi de la Primăria Sectorului 1. Nu şi de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, semnătură fără de care nici un alt aviz nu s-ar fi putut da. Din acest motiv, Palatul Ştirbei a generat prima anchetă a DNA pe tema clădirilor de patrimoniu distruse. Pe lista persoanelor anchetate de procurori se află fostul primar al Sectorului 1, Andrei Chiliman, fostul arhitect-şef al Sectorului 1, funcţionari ai Direcţiei de Cultură a Municipiului Bucureşti şi fostul secretar de stat în Ministerul Culturii, Radu Boroianu.

După moartea lui Ovidiu Popescu, în 2011, palatul a intrat în posesia fiului său, Alexandru. În luna mai 2019, clădirea a fost vîndută companiei imobiliare Hagag, care în prezent doreşte ridicarea unei clădiri cu şapte etaje în grădina istorică a palatului. Elaborarea planului urbanistic zonal a fost pusă în dezbatere publică de Primăria Municipiului Bucureşti (PMB) în timpul stării de urgenţă, dar la intervenţia societăţii civile perioada de dezbatere a fost reluată după 15 mai. Pînă în momentul redactării acestui text, PMB nu a luat o decizie cu privire la PUZ şi la soarta clădirii istorice.

Eleganţa de odinioară a Palatului Ştirbei a fost ştirbită. A fost, pe rînd, epicentru al distracţiei bucureştene, reşedinţă a domnitorului, magazin de desfacere şi sediu de muzee. Astăzi, soarta lui e incertă şi stă în pixul instituţiilor statului şi în dorinţa de profit a investitorilor.

Adevarul.ro

16

Nr. 1561

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Cînd șansa lumii stă în trădare

(urmare din pag. 1) Turcia a pus foc în mai multe direcții – Siria, Libia sau Caucaz – și se așteaptă la mari concesii din partea celor care i se opun – vorbim în mod special de Grecia, Franța, Rusia și chiar Israel. Dorința lui Erdogan de crea un al doilea Imperiu Otoman este evidentă, chiar dacă acest lucru nu reiese foarte clar din discursurile sale.

Acestor mici focare pe care se pare că nici Rusia și nici SUA nu prea le iau în serios li se adaugă un potențial conflict India - China, SUA fiind de departe aliatul Indiei – de curînd, New Delhi obținut acces la anumite zone ale rețelei de sateliți americani, pentru o mai bună ghidare a propriilor rachete și drone. Asta în timp ce prin diverse cancelarii se discută oportunitatea unei alianțe militare Rusia - China, o alianță pe care nici Moscova și nici Beijing nu o declară deocamdată, chiar dacă cooperarea militară dintre cele două este foarte puternică. Și, ca să se mai toarne gaz pe foc în zona Mării Chinei de Sud, SUA au autorizat un export masiv de tehnologie militară către Taiwan, fapt care a iritat într-atît de mult Beijing, încît a recurs la aplicarea de sancțiuni unor companii americane și au declarat că „lucrurile nu vor rămîne așa”. În fostul spațiu sovietic, presiunea pe care țările NATO o pun pe granițele de vest ale Rusiei, avînd ca țintă Belarusul, a pus în alertă armata rusă, iar președintele Putin a declarat că „celor care așteaptă ca Rusia să își dea duhul le spunem că singura noastră grijă este să nu răcim la înmormîntarea lor”. Totodată, cu cîteva zile înainte, ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a declarat că „dacă Occidentul nu ia în considerare interesele Rusiei, atunci noi vom înceta să mai comunicăm cu ei”. O declarație atît de abrazivă a unui președinte cunoscut ca fiind foarte rațional și moderat cînd vine vorba de conflicte militare, venită imediat după declarația lui Lavrov, trebuie să ne pună pe gînduri ca fiind un avertisment clar asupra faptului că răbdarea Mosovei este aproape de final, că linia roșie este aproape de a fi depășită. Declarația președintelui rus vine pe un fond destul de tensionat, Rusia avînd deja un conflict cald în sud, în Caucaz, unul destul de fierbinte în vest și multă mobilizare în zona de nord-vest.

Dacă la acest lucru adăugăm intenția SUA privind amplasarea unor mijoace ofensive în Extremul Orient, prin implementarea de sisteme de rachete în Japonia și Coreea de Sud, am putea spune că, în acest moment, Rusia este încercuită militar și nu se mai pune problema dacă vom fi contemporani cu al treilea Război Mondial, ci cînd anume se va întîmpla.

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

Arafat ,,Mengele” – mesagerul morții românilor aflați în suferință Atunci cînd nu ești afectat în mod direct, ai senzația că tot ce se postează în online este doar un spectacol prost, pus în scenă fie de cei care sînt plătiți să (dez)informeze, fie de cei care participă activ la această propagandă, din naivitate.

Nu am crezut niciodată că mă voi afla direct implicat într-o problemă de viață sau de moarte, în care să mă văd nevoit să apelez la ajutorul medicilor și acesta să nu îmi fie oferit, cu toate că aveam toate motivele și argumentele necesare pentru a primi acest ajutor. Este vorba despre un spital extrem de important din București, nu despre un spital mediocru, de provincie, fără personal și fără posibilitatea de a rezolva un caz ceva mai răsărit decît o răceală.

Le mulțumesc celor care mi-au spus direct – atît medici, cît și personal auxiliar – că nu au voie să facă internări pentru că ,,Ministerul efectuează controale dure” în urma cărora au de suferit. Am aflat, de asemenea, că spitalul nu este nici pe departe plin, că la ATI sînt doar cinci cazuri de Covid, și că, în general, totul este destul de calm din acest punct de vedere. Eram disperat, cazul meu presupunea dureri atroce, slăbiciune generalizată și alte simptome care semnalau un pericol iminent la adresa vieții.

Cu toate acestea însă, după ore întregi de așteptare, după apelarea la o serie de oameni de bună-credință din sistem și chiar după intervenția acestora, nu am reușit să obțin internarea pacientului, refuzul fiind pus pe seama unui

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

În acest moment, marile puteri ale lumii se înarmează în regim accelerat. Există o cursă a înarmărilor pe care nici măcar în timpul Războiului Rece nu am întîlnit-o. Turcia înarmează Ucraina, India cumpără armament francez, american și chiar rusesc, China își construiește o flotă maritimă care să contracareze navele militare americane, Rusia testează rachetele hipersonice, modernizează armata, lansează nave și submarine noi. SUA își poziționează armata astfel încît să nu aibă nici o surpriză, în timp ce, la rîndul ei, testează noile rachete hipersonice. Toți se pregătesc pentru jocul final ale cărui reguli încă se mai discută la masa verde.

Așa cum ne-am obișnuit, Serviciile speciale occidentale curtează și recrutează trădători din rîndul oficialilor de la Kremlin, aceasta fiind, de fapt, și șansa omenirii de a scăpa de un potențial război, și anume o trădare a elitelor rusești și o predare onorabilă, așa cum deja Moscova a experimentat în 1990. Pe de altă parte, așa cum mulți analiști militari o spun – mă refer în mod special la un fost șef al armatei israeliene – singura șansă a Moscovei de a învinge într-un potențial război fierbinte este să aplice scenariul israelian din 1967, stat care, ca și Rusia în prezent, la acea vreme era complet încercuit de statele arabe antagoniste. Atunci, în fix 6 zile, Israelul și-a impus punctul de vedere la nivel geo-politic, distrugînd armamentul Egipului, Iordaniei și Siriei, ocupînd Peninsula Sinai a Egipului, precum și Înălțimile Golan ale Siriei. Atacînd preventiv, evreii au reușit imposibilul și au devenit o națiune puternică și respectată în întreaga lume, realizînd ceea ce la nivel teoretic era imposibil.

Acum, la mai bine de 53 de ani de atunci, Rusia se află într-o situație similară. Încercuită, sub presiune și extrem de bine înarmată. Poate nu la nivelul URSS, dar nu foarte departe de acele vremuri. Și, cum este clar că Occidentul nu are nici o intenție de a slăbi presiunea – fie mediatică, fie la nivel militar, prin incursiuni zilnice la granițele Rusiei – este evident că pînă în acest moment fie nu au reușit să cumpere un mare general al armatei rusești, care să trădeze în momentul cheie al unui potențial conflict, fie nu există încă un înalt oficial politic care să preia prin forță conducerea de la Kremlin. În fond, sînt sigur că Occidentul asta așteaptă – găsirea trădătorilor care, în schimbul unor genți cu bani și al altor avantaje, să predea Rusia celor interesați. Spun asta pentru că este clar că militarii occidentali sînt mult mai puțin dispuși să meargă la lupta reală, motiv pentru care se pare că SUA, și nu numai, ar prefera ca în prima linie să se afle fie trupele poloneze, fie cele ucrainene sau românești, mult mai dispuse și chiar dornice să intre în acțiune, dată fiind rusofobia atent cultivată în aceste țări în ultimii 20 de ani.

Dacă menționăm și armatele țărilor baltice, vom obține un front complet de acțiune, asemănător celui german din

timpul celui de-al doilea Război Mondial. În fapt, anunțul făcut de ambasadorul SUA la București legat de linia rutieră și feroviară Constanța - Gdansk nu reprezintă nimic altceva decît o cale rapidă și facilă de transfer pe direcția nord sud de militari și echipamente militare. Presiunea pe care în aceste zile Occidentul, la adăpostul „drepturilor omului” și al „democrației”, o exercită asupra Belarusului poate fi factorul declanșator al unor potențiale ostilități pe scară largă la granițele de vest ale Rusiei. Să ne gîndim că Hitler, la 21 iunie 1940, cînd a atacat URSS, a trebuit să traverseze Belarus și Ucraina pentru a ajunge la mai puțin de 30 km de Moscova, la finalul anului. Ei bine, acum, dacă această distanță s-ar topi, cu Belarus și Ucraina deja capturate, distanța pînă la Moscova nu doar că ar fi mai scurtă, dar și timpul de răspuns al unor contratacuri ale armatei ruse s-ar micșora dramatic, făcînd, practic, inutilă apărarea anti­ rachetă a Armatei Roșii. Singura întrebare este: care va fi reacția armatei ruse în lipsa trădătorilor? Cum va acționa ea, cum își va derula operațiunile? Sînt mai multe variante: prin ocuparea fulger fie a țărilor baltice, fie a Ucrainei și României.

Polonia nu va fi atacată de Rusia în mod direct, Moscova se va mulțumi să obțină un mijloc de negociere prin capturarea în zona ei de interes a unor state care fie au făcut parte din fostul spațiu sovietic, fie au pe teritoriul lor mijloace active ofensive de apărare. Prin scutul de la Deveslu și baza de la Kogălniceanu, România și-a cîștigat un loc important în marele joc care va urma. În plus, Polonia nu dispune pe teritoriul ei, deocamdată, de armament ofensiv care să pună în pericol imediat armata rusă. În plus, Polonia și Rusia nu au graniță comună, iar Belarus va ține ,,de șase”. În acest scenariu, rămîne să vedem ce se va întîmpla: dacă Occidentul va alege negocierile de pace, o altă Ialta care să readucă echilibrul în lume pentru următorii 50 100 de ani, sau va alege să mărească miza ridicînd ștacheta la nivelul armelor atomice. Însă, pentru a face acest pas, Rusia are nevoie de două lucruri: o liniște pe termen scurt și mediu la granița de est – care poate fi asigurată de China – și o acalmie în sud – asigurată de Turcia.

De fapt, dacă ne uităm la ce se întîmplă, Turcia este lăsată liberă de către Putin tocmai pentru a-i oferi o șansă lui Erdogan de a se impune intern și regional, relația Moscova - Beijing este mai stabilă ca niciodată, în timp ce limbajul diplomatic al Rusiei cu țările din vest devine tot mai abraziv, semn clar că nu peste mult timp realitatea va fi diferită în această zonă a lumii.

Cu armatele pe granițele UE, Rusia va avea atuul necesar negocierii, iar Germania, Franța și restul țărilor europene vor avea de ales între un război mondial apocaliptic și noua Ialta, loc unde marile puteri își vor recalibra regulile pentru următorii 100 de ani. Evident că, în ceea ce ne privește pe noi, românii, chiar dacă războiul ne va lovi, vom rămîne la stadiul de colonie – ca și în prezent, de altfel – doar că e posibil să avem un alt șef sau o altă configurație statală.

Covid-19 destul de pașnic și a ,,controalelor lui Arafat”, care sînt dese și nemiloase. Ceea ce scriu, dragi cititori, nu reprezintă nici un fel de propagandă, nici ,,vorbe preluate” din online, ci doar experiența unui om care a avut nevoie urgentă de serviciile medicale din România, și care a avut ghinionul să nu fie infectat cu Covid-19, pentru că, din cîte înțeleg, doar așa poți beneficia de atenția cadrelor medicale aflate ,,în prima linie”.

Vă spun sincer, nu înțeleg. Nu îi înțeleg pe cei aflați la conducerea Ministerului Sănătății, pe care îi acuz de săvîrșirea unei crime împotriva umanității prin blocarea internărilor în spital a celor care au nevoie cu adevărat – alții decît cei infectați cu virusul ăsta nărăvaș, care atacă după miezul nopții. Nu înțeleg poziția primului-minstru, direct responsabil pentru ceea ce se întîmplă, cel care guvernează și care îi are în subordine pe cei din Ministerul Sănătății, inclusiv pe ,,Mengele” Arafat și pe Tătarul Morții. Stăteam pe acel hol nenorocit de ore întregi, hol pe care se aflau multe ,,pile” disperate, dar și oameni simpli ajunși acolo de nevoie. O femeie de maxim 35 de ani a căzut efectiv din picioare, iar un asistent medical ,,din prima linie” i-a vorbit extrem de nepoliticos. Vă spun eu, după trei ore nu venise nimeni să se uite măcar la ea. M-a cuprins disperarea, neputința de a mă lupta cu un sistem corupt, al cărui scop se pare că este acela de a distruge tot ce înseamnă speranță.

Pentru că, în fond, asta îmi mai rămăsese: speranța! Cum și pe ce bază sînt interzise internările în spital ale celor care se află în suferință și care, așa cum am spus, au ghinionul să nu aibă coronavirus? Cum este posibil ca un întreg

detașamant de medici – din fericire nu toți – să fie părtași la crima pe care guvernanții o pun acum în scenă la adăpostul unui virus care, așa cum ne arată statisticile, nu este cu mult mai ucigător ca o gripă sezonieră? Știu că românii sînt naivi și cred tot ce se spune la TV. Știu că mulți cred, ca și mine pînă acum cîteva zile, că există multă propagandă legată de subiectul spitalelor, dar le doresc din tot sufletul să nu ajungă în situația de a apela în această perioadă la sistemul de sănătate mult subfinanțat moral și material, din România. Nu am crezut niciodată, nici în cele mai negre coșmaruri, că un om aflat în reală suferință nu va fi băgat în seamă de către cei care au depus jurămîntul lui Hipocrate, cu atît mai mult în cadrul unui spital important din București, capitala României anului 2020. Cred că cei care au luat decizia de a bloca sistemul sanitar și a lăsa lumea de izbeliște sînt vinovați, iar judecarea trebuie să fie de aceeași duritate cu care ei au acționat împotriva românilor.

Trebuie înființat un tribunal care să îi judece pe acești indivizi care fac experimente mengeliene pe poporul român, decizînd că românii suferinzi trebuie să moară. Îi îndemn pe cititorii care s-au confruntat cu asemenea cazuri să scrie pe adresa redacției și să expună cazul lor, astfel încît, în momentul în care în România Justiția va fie una corectă, să fie judecați toți cei care, prin deciziile criminale pe care le-au luat, chipurile pentru a apăra țara de Covid, au provocat suferința atîtor români.

ANONIM

RM

Nr. 1561

l

17

3 – 9 noiembrie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei China este gata să vîndă datoria națională a SUA Confruntarea dintre China și Statele Unite a reizbucnit cu o intensitate sporită: războiul comercial s-a transformat într-unul tehnologic. În timp ce Washingtonul blochează evoluțiile chinezești ca pe o amenințare la adresa securității naționale, Beijingul a readus pe tapet principala lor armă: vînzarea portofoliului de miliarde de dolari constituit din obligațiuni guvernamentale americane, de natură să reducă atît rata dolarului, cît și piața valorilor mobiliare. Un scenariu extrem de periculos pentru întreaga economie mondială. Despre cît de departe este pregătit Beijingul să meargă – aflăm dintr-un material întocmit de RIA Novosti.

Războiul tehnologic În ianuarie, cele mai mari două economii ale lumii au făcut un pas major spre încheierea războiului comercial, printr-un acord de fază I pentru restabilirea treptată a schimburilor comerciale. Dar pandemia COVID-19 a anulat totul. Washingtonul a acuzat Beijingul de răspîndirea coronavirusului și a cerut despăgubiri bănești. În plus, americanii și-au anunțat retragerea din Organizația Mondială a Sănătății (OMS), reproșîndu-i că a protejat China.

Tensiunile s-au intensificat în contextul alegerilor prezidențiale din SUA. Trump a reamintit din nou daunele economice pe care companiile chineze le-ar fi cauzat economiei americane, prin afectarea producției în sine și furtul de secrete tehnologice.

Trump aprobă cumpărarea TikTok de către Oracle În august, Washingtonul a acuzat Beijingul că s-a amestecat în campania electorală prin intermediul Internetului și a rețelelor sociale. În principal, a fost vizată filiala din SUA a platformei chineze TikTok, Casa Albă susținînd că aceasta trebuie interzisă, pe motiv că Guvernul chinez va avea acces la datele cetățenilor americani care folosesc acest serviciu. Compania chineză deținătoare a TikTok, ByteDance, este obligată,

Al doilea val de pandemie și activităţile care ne expun mai mult la COVID-19 (2) Variabile ce intervin în estimarea corectă a riscului

Graficul avertizează că simpla atribuire a unui scor de risc activităţilor nu spune întreaga poveste, pentru că în joc intră multe alte variabile – numărul de persoane care participă la o activitate, distanţa dintre ele, durata expunerii, cît de des sînt atinse diverse suprafeţe, numărul cazurilor de COVID-19 din regiunea în care are loc activitatea.

Comentînd un tabel similar, publicat de Asociaţia Medicală din Texas la 3 iulie, Benoît Mîsse, profesor la Școala de Sănătate Publică de la Universitatea din Montreal, avertizează că nu oricine este capabil să cuantifice corect riscurile activităţilor sale. Deși o scară de risc le poate fi de ajutor oamenilor, existenţa ei îi poate determina, de asemenea, să sfideze recomandările de sănătate atunci cînd cred că se află într-o zonă de risc scăzut, conchide Mîsse. Cînd citim astfel de tabele este necesar să înţelegem și ce nu ne spun scorurile prezentate.

Scopul acestora este să compare între ele anumite situaţii, dar ele nu sînt menite să spună ceva despre riscul personal de a contacta virusul, așa cum nu pot evalua beneficiile emoţionale, de exemplu, pe care le poate aduce cuiva o activitate cu un risc semnificativ de infectare. Prezentarea acestor informaţii rămîne însă salutară pentru că putem evalua, pe baza lor, diferite activităţi, cîntărind înţelept riscurile pentru noi și pentru cei din familie.

Riscul anumitor activităţi este relativ, fiind dependent de mediul în care se desfășoară acţiunea și de comportamentul fiecăruia în mediul respectiv, spune medicul Sandra Kesh, analizînd o clasificare realizată pe baza recomandărilor Centrului pentru Controlul și

astfel, să vîndă afacerea companiilor americane, iar acest lucru trebuie făcut pînă pe 12 noiembrie. În caz contrar, a amenințat Trump, serviciul va fi blocat. Încă nu se știe cum va răspunde Beijingul acestei pretenții. În opinia experților, autoritățile chineze n-ar avea nici un motiv special pentru a susține TikTok, deoarece, spun ei, este un serviciu „dăunător”: răspîndește „conținut vulgar”, nu corespunde „valorilor socialiste” și îi corupe pe tinerii chinezi. Dar Washingtonul pune presiune și pe Huawei, una dintre cele mai mari companii de tehnologie din China. Iar Beijingul a amenințat deja că va interzice exportul de materiale și tehnologii strategice către companii străine care ar putea reprezenta o „amenințare la adresa securității naționale”. În același timp, Beijingul a reamintit că Republica Chineză deține pîrghii de influență mai serioase. Este vorba despre titluri guvernamentale americane de 1.100 miliarde de dolari.

Din cauza războiului comercial cu Statele Unite, China a pierdut sistematic în privința acestor valori mobiliare. De la un vîrf de 1.320 miliarde de dolari în noiembrie 2014, investițiile în datoria națională a SUA au scăzut cu peste 200 de miliarde. Drept urmare, pînă în iunie 2019, pe primul loc al deținătorilor străini de titluri de trezorerie a trecut Japonia, cu 1.120 miliarde de dolari.

După cum a arătat cel mai recent raport al Trezoreriei SUA, la mijlocul lunii septembrie, portofoliul chinez a scăzut la 1.080 miliarde de dolari. În prima jumătate a anului, Beijingul a înregistrat un recul de 106 miliarde în Trezorerie, cel mai rapid ritm de vînzări, din 2015.

Cu toate acestea, nu este vorba doar de confruntarea economică. Unul dintre motivele pentru care China continuă să afecteze datoria guvernului SUA este riscul deprecierii dolarului, ca urmare a muncii neobosite a tiparului. Iar datoria continuă să crească. În opt luni, Statele Unite au emis 7.700 milirde de titluri de stat, un record. Adică, economia este susținută exclusiv prin împrumuturi. Beijingul vede că Washingtonul nu poate rezolva problemele economice fără să tipărească dolari, Prevenirea Bolilor. Zborul cu avionul este evaluat de aceste recomandări drept o activitate cu risc înalt de infectare, iar Kesh arată că aeroporturile sînt locuri aglomerate, în care oamenii pot fi destul de stresaţi, fiind ușor de distras de la respectarea regulilor de siguranţă. În plus, aeroporturile sînt locurile în care interacţionează oameni din diferite colţuri ale lumii, inclusiv din regiuni unde rata de infectare cu COVID-19 este ridicată. Există totuși măsuri de diminuare a riscului, de la purtarea în permanenţă a măștii la rezervarea unui zbor mai puţin aglomerat și respectarea strictă a regulilor de igienă.

Să îţi schimbi tunsoarea poate părea o activitate inofensivă, dar nu și în timp de pandemie. Pînă la urmă, sînt puţine persoane străine cu care petreci peste 15 minute la o distanţă foarte mică, iar masca nu te face invincibil în circumstanţe de acest gen, avertizează Kesh.

Totuși, riscurile scad dacă salonul nu este aglomerat și este bine ventilat, iar timpul petrecut acolo reprezintă o variabilă importantă – o persoană care doar își scurtează părul are un timp de expunere cu mult mai mic decît una care dorește să se vopsească. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor descurajează întîlnirile cu familia sau cu prietenii care au loc în interior, acestea fiind considerate de unii experţi o sursă semnificativă de infectare, din cauza tendinţei de relaxare care intervine într-un mediu familiar.

Prevenirea implică (și) măsuri simple Faptul că un virus atît de contagios poate fi omorît în 30 de secunde cu apă și săpun a stîrnit multe reacţii de neîncredere cu privire la letalitatea lui, dar acesta este un avantaj pe care ar trebui să-l folosim în beneficiul nostru. Aerisirea, „una dintre soluţiile cele mai ieftine și mai eficiente”, în cuvintele cancelarului Angela Merkel, a fost introdusă pe lista oficială a gesturilor-barieră împotriva COVID-19 în Germania, alături de igienă,

așa că investițiile în datoria publică americană sînt extrem de riscante, notează Chinese Global Times.

Reduceri mari?

Intensificarea conflictului dintre Statele Unite și China alimentează doar temerile: brusc, al doilea cel mai mare creditor străin al economiei americane ar putea aranja o vînzare la scară largă a titlurilor de Trezorerie.

Consecințele unui astfel de pas ar fi dezastruoase.

Dumpingul masiv al acestor valori mobiliare va provoca panică pe piață.

Un asemenea demers, însă, este dezavantajos pentru China însăși. În primul rînd, vînzările de 100200 miliarde de obligațiuni într-o perioadă scurtă vor reduce în mod inevitabil prețurile acestora. În acest caz, valoarea activelor și a rezervelor externe ale Chinei în sine va scădea semnificativ, la fel și veniturile din vînzarea valorilor mobiliare care au scăzut în preț. În plus, o prăbușire a dolarului nu va fi de nici un folos Chinei. O monedă americană mai slabă va scumpi exporturile chineze.

Mai mult decît atît, dumpingul Trezoreriei SUA va limita sever capacitatea Beijingului de a controla yuanul - dacă războiul comercial va scăpa definitiv de sub control. În cele din urmă, dolarii primiți din vînzarea bonurilor de Trezorerie trebuie investiți undeva, iar acest lucru nu este atît de ușor. ,,A doborî piramida obligațiunilor americane înseamnă a scufunda întreaga lume într-o situație de haos financiar, în comparație cu care criza din 1998 sau 2008 este o nimica toată. Prin urmare, este puțin probabil ca așa ceva să se întîmple în viitorul previzibil”, declară șeful criptomonedei Chatex Bank, Michael Ross-Johnson.

Cel mai probabil, abandonarea dolarului și a titlurilor din Trezorerie va fi graduală. Unul dintre principalii economiști ai Chinei, Xi Junyang, profesor la Universitatea de Finanțe și Economie din Shanghai, estimează că Beijingul își va „reduce treptat” portofoliul din Trezoreria SUA la aproximativ 800 de miliarde de dolari „pe măsură ce vor avea loc evenimentele normale”. Cu toate acestea, opțiunea extremă nu este încă exclusă - de exemplu, în cazul unui conflict militar.

N.K. distanţare socială, purtarea măștii și folosirea aplicaţiei de urmărire a cazurilor de contact a guvernului german, Corona-Warn-App. Chiar dacă studiile cu privire la eficacitatea măștii în pandemie sînt încă în derulare, există suficiente dovezi că acestea joacă un rol semnificativ în încetinirea răspîndirii noului coronavirus, concluzionează un articol amplu publicat de UCHealth Today. Încă există puţine studii evaluate inter pares pe acest subiect, dar aceste studii necesită timp, de aceea ne putem baza deocamdată pe cercetările anterioare COVID-19, scrie Todd Neff, autorul articolului. Inventariind o serie de studii și modele interactive, Noff arată că purtarea măștilor (chiar și a celor mai simple, de pînză) ar putea avea un impact enorm, dacă practica ar fi adoptată la scară largă. Pînă la urmă, măștile de pînză, singurele disponibile acum un secol, și-au demonstrat eficienţa în timpul gripei spaniole, cînd au scăzut ratele de infectare în rîndul populaţiei și al cadrelor medicale, dar și în timpul ciumei manciuriene (1920-1921).

Atunci cînd te plasezi pe unul din locurile fruntașe în clasamentul mortalităţii prin COVID-19 (cum e cazul României, plasată pe poziţia 29 a unui clasament care cuprinde 199 de ţări), prevenţia nu mai poate rămîne prea mult timp o cenușăreasă. Și nici reacţiile la evoluţia pandemiei nu mai pot fi vagi, confuze sau modelate de un calcul electoral. Ceea ce riscăm este ca epidemia „să cîștige momentul”, iar masa de infectări să devină extrem de greu de oprit, susţine medicul și cercetătorul Octavian Jurma. Regulile de prevenţie, restricţiile bine gîndite și colaborarea dintre autorităţi și populaţie pot însă schimba dramatic cursul epidemiei, așa cum au demonstrat-o deja state pe care această criză le-a surprins fără resurse care să le fi garantat succesul, dar cu lecţiile trecutului foarte bine învăţate.

Sfîrșit Semneletimpului.ro

18

Nr. 1561

Forbes: ce puteți afla despre războiul din Nagorno-Karabakh din surse sigure (1) Mesajele din Armenia și Azerbaidjan despre succesele lor în luptele pentru Karabakh sînt prea contradictorii. Ce spun sursele oficiale despre ele?

Cîte vehicule militare și drone au fost pierdute de părți? Cîți morți și răniți? Au existat atacuri asupra civililor, au fost comise crime de război? Și ce rol joacă Turcia în acest conflict?

De cînd Azerbaidjanul a lansat o ofensivă împotriva forțelor armene în Nagorno-Karabakh, pe 27 septembrie, ambele părți au publicat pe rețelele sociale un număr imens de fotografii și videoclipuri – mărturii ale luptelor. În mod constant apar imagini cu vehiculele militare care iau foc după o nouă lovitură de dronă și despre modul în care personalul militar dispare brusc sub o ploaie de focuri de artilerie.

Fotografiile arată clădiri rezidențiale distruse de rachete uriașe și munți de cadavre ieșite din atacuri mortale în văile înguste. Reporterii care îndrăznesc să viziteze orașele armene și azere între bombardamente împărtășesc imagini de distrugere și povești legate de incredibila suferință umană. O cantitate atît de mare de date înspăimîntătoare poate spune povestea reală a ceea ce se întîmplă în jurul Nagorno-Karabakh. Dar nu uitați că ceea ce intră în obiectivul camerei și apoi apare pe internet este departe de a oferi o imagine completă a ceea ce se întîmplă.

Iată ce surse deschise și povești ale jurnaliștilor relatează despre schimbările de frontieră din timpul conflictului, despre pierderea vehiculelor militare, numărul morților, pierderea dronelor, atacurile asupra civililor, crimele de război și rolul pe care l-au jucat în acest conflict.

Forțele terestre din Azerbaidjan au capturat o parte semnificativă a teritoriului Actualul război se poartă pentru NagornoKarabakh, o regiune din Transcaucaz cu o populație predominant armeană, dar care este considerată formal o parte a teritoriului Azerbaidjanului. După războiul din anii 1990, guvernul armean al Republicii Nagorno-Karabah a controlat această regiune și cîteva regiuni azere adiacente, cu sprijinul Armeniei. Istoria crimelor reciproce atroce și a violențelor etnice care au precedat prăbușirea Uniunii Sovietice a dus la cîteva decenii de lupte la frontieră, precum și la adîncirea ostilității și a neîncrederii între armeni și azerbaidjeni.

Nu s-au făcut progrese vizibile în direcția soluționării pașnice a acestui conflict.

Pînă pe 22 octombrie (ostilitățile s-au reluat pe 27 septembrie a.c. – ed.), forțele azere au recucerit o serie de așezări și înălțimi strategice de la forțele armene pe toată lungimea liniei frontului în Nagorno-Karabakh, inclusiv (pînă de curînd) orașele dens populate Hadrut, Madagiz și Zangelan, precum și multe sate, cum ar fi Fizuli, Dzhabrail și Talish. În timp ce rapoartele privind schimbările teritoriale efectuate de Armenia și Azerbaidjan sînt adesea contradictorii, unele dintre aceste modificări pot fi verificate din imaginile de geolocalizare captate de armata azeră în aceste zone.

O analiză din 22 octombrie, a arătat că forțele azere au ocupat aproape 10% din teritoriul Nagorno-Karabakh, care anterior era deținut de forțele armene. Conform unei alte analize, ale cărei rezultate au fost publicate pe 14 octombrie, forțele azere au capturat 2,8% din teritoriul Nagorno-Karabakh. În discursul său din 20 octombrie, liderul Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a anunțat că scopul său este de a elimina forțele armene din regiune. Primministrul armean Nikol Pashinyan, care își demonstrase anterior disponibilitatea de a negocia, a declarat ulterior că armenii vor accepta ori victoria, ori înfrîngerea și că opțiunea intermediară nu le va conveni. Forțele armate azere speră că succesele lor în confiscarea teritoriilor vor încălca integritatea liniilor de apărare armene, ceea ce le va permite să avanseze cu viteză mai mare și cu pierderi mai mici. Între timp, trupele armene își întăresc resursele în materie de apărare, deoarece forțele azere, reușind să străpungă un sector al acesteia, se vor confrunta imediat cu o nouă linie de apărare puternică. Această strategie se bazează pe peisajul montan din Nagorno-Karabakh, care oferă trupelor armene fortificații naturale. Înălțimile de comandă oferă o vedere a zonei în mare parte lipsită de acoperire, iar drumurile înguste oferă o mulțime de oportunități pentru atacuri mortale.

Conform noilor videoclipuri, forțele armene s-au retras cel mai probabil în păduri, ceea ce le oferă acoperire împotriva supravegherii aeriene și a atacurilor.

Dar terenul montan creează, de asemenea, dificultăți pentru partea apărătoare, împiedicînd aprovizionarea cu provizii, retragerea și contraatacurile. În special, dacă Azerbaidjanul va reuși să pună mîna pe coridorul Lachin, care leagă Stepanakert de Armenia, atunci regiunea Nagorno-Karabakh va deveni imposibil de apărat și nici refugiații din rîndul civililor nu vor putea să o părăsească. Potrivit unor rapoarte, trupele azere sînt deja la 10 kilometri de coridorul Lachin. Există un alt aspect important: pe lîngă luptele de pe linia frontului, unitățile de furnizare și liniile de comunicație armenești sînt supuse atacurilor aeriene la o scară fără precedent.

Armenia suferă pierderi catastrofale de vehicule militare și piese de artilerie ca urmare a loviturilor cu drone (1) Sute de videoclipuri publicate de autoritățile din Azerbaidjan arată drone lovind vehicule de luptă armene și arme grele distrugînd armături și provizii armene. Guvernul azer a postat chiar videoclipuri cu aceste atacuri pe panouri digitale pentru ca oamenii să le vadă. Principalul sistem utilizat în desfășurarea luptei aeriene în Azerbaidjan în acest conflict a fost reprezentat de dronele turcești TB2 Bayraktar, care pot furniza lovituri precise de la o înălțime relativ sigură folosind micro-rachete ghidate cu laser și pot ajuta la executarea loviturilor de artilerie mortale. Azerbaidjanul folosește, de asemenea, drone israeliene Garop și muniții Orbiter1K, care sînt capabile să-și urmărească țintele și să le lovească.

Forțele azerbaidjene folosesc, de asemenea, drone fabricate pe plan local, inclusiv avioanele de transport destul de vechi An-2 (clasificare NATO-Colt - n.red.).

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

Unele dintre aceste aeronave, pot transporta bombe FAB de 250 kg. Videoclipurile surprinse de forțele armene arată distrugerea a cel puțin 7 drone azeriene, de obicei folosind sisteme portabile de apărare antiaeriană. Între timp, Azerbaidjanul practic nu își folosește elicopterele de atac. Aviația militară armeană nu a prezentat prea multă activitate, cu excepția zborului de luptă al Su-25K, care a dus la pierderea acestui avion în circumstanțe neclare.

Putem calcula cu aproximație magnitudinea pier­ derilor materiale ale părții armene datorită analizei efectuate de bloggerii Stijn Mitzer și Jakub Janovsky, care documentează și clasifică pierderile vehiculelor militare pe baza materialelor vizuale de pe ambele părți, încercînd să prevină ca același vehicul distrus să fie numărat de mai multe ori. Desigur, calculele lor nu pot acoperi toate pierderile suferite de părți, întrucît nu toate aceste pierderi au fost captate de camere și au fost postate pe internet. Cu toate acestea, analiza lor ne poate oferi o idee minimă a numărului de vehicule deteriorate, distruse și capturate. În prima zi de ostilități, dronele azerbaidjene au lovit în principal sistemele de apărare antiaeriană apropiate din Nagorno-Karabakh. Aceste sisteme sovietice, lansate în anii 1970 și 1980, au fost utilizate în principal împotriva aeronavelor și probabil că nu aveau tehnologia pentru a detecta și elimina dronele la mare altitudine și la distanță mare. Mai tîrziu, au fost lansate lovituri mai puternice și sisteme autopropulsate de apărare antiaeriană 2K12 și pe radarele sistemului de apărare antiaeriană.

Sisteme de apărare aeriană care au fost deteriorate sau distruse: - 14 sisteme de rachete antiaeriene 9K33M3 ,,Osa” și sisteme de rachete antiaeriene 9K35 ,,Strela-10”; - 4 sisteme de rachete antiaeriene S-300PS și un sistem de rachete antiaeriene 2K12; - 8 radare de apărare aeriană.

La cîteva zile după izbucnirea ostilităților, dronele au început să lovească în principal vehiculele de luptă, obiectele și piesele de artilerie situate în spatele sau care se apropiau de linia frontului. Redăm o listă incompletă a vehiculelor armene care au fost avariate, distruse sau capturate. În total, acest număr de vehicule corespunde numărului de vehicule din aproximativ cinci batalioane de tancuri sau de infanterie motorizate: - 144 de tancuri principale de luptă T-72 și T-72B; - 35 de vehicule de luptă de infanterie BMP-1 și BMP-2; - 19 transportoare multifuncționale MT-LB, dintre care unele erau echipate cu arme grele; - 310 camioane, jeepuri și diverse vehicule fără blindaj.

Pierderile părții armene în ceea ce privește piesele de artilerie nu par a fi mai puțin impresionante. Pînă la 22 octombrie, pierduseră atîtea arme cît ar fi fost suficiente pentru șase sau chiar șapte batalioane de artilerie: - 49 obuziere și tunuri de cîmp remorcate de 122 mm și 152 mm; - 12 obuziere autopropulsate 2S1 și 2S3; - 52 sisteme de rachete cu lansare multiplă de 122 mm BM-21 ,,Grad”; - 3 sisteme de rachete cu lansare multiplă BM-30 și WM-8; Începînd cu jumătatea lunii octombrie, imaginile cu drone au arătat atacuri sporite asupra pozițiilor de infanterie, cel mai probabil în apropierea liniei frontului. De la începutul ostilităților, partea azeră a suferit și pierderi materiale. Forțele armene, folosind în principal rachete antitanc ghidate, artilerie și lansatoare de grenade cu rachetă, au reușit să distrugă și să captureze: - 20 de tancuri principale de luptă T-72A și AV; - 2 tancuri principale de luptă T-90S; - 17 vehicule de luptă de infanterie urmărite BMP1, BMP-2 și BMP-3; - 5 transportoare blindate BTRA-82A. (va urma) N.K.

RM

Nr. 1561

l

19

3 – 9 noiembrie 2020

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Românii şi ,,iarba diavolului”

Tutunul a început să fie cunoscut în Ţările Române încă din Secolul al XVII-lea – aşadar din epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci şi de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspîndit la sfîrşitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite şi lulele sau ciubuce), din Secolul al XIX-lea au început să se fumeze ţigări de foi și ţigarete și pe la noi.

Legenda tutunului Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi, de altfel - un păcat de către biserică. Chiar şi în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoşii erau reprezentaţi fumînd: ,,Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă pînă în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea şi desfătarea celor drepţi, munca şi pedepsirea celor păcătoşi. Pe acest tablou am observat că între mulţi alţi păcătoşi din iad se află şi un om zugrăvit cu o lulea cît o ulсiсă în dinţi, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roşii ca para focului, cu coarne şi cu coadă ca la vite, îi vîră o suliţă mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu suliţele. Amară pedeapsă!” (Simion Florin Marian – articolul ,,Botanica poporală română”, publicat în ,,Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879). Chiar şi în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol şi fumat: ,,Cîte fete la strînsură,/ Toate stau cu pipa-n gură./ Iese dracul de sub rîpă/ Şi le pune foc în pipă!”.

Legendele românilor atribuie diavolilor răspîndirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc şi „iarba dracului” sau ,,buruiana diavolului”. O să vă spun una dintre aceste legende: ,,Doi draci au voit odată să ia de soţie pe fata unui boier, însă preotul n-a dorit să-i cunune cu dînsa. Supărîndu-se dracul cel mai mare că nu-şi poate împlini dorinţa, se duse şi se spînzură de un plop.

Acesta însă s-a clătinat odată bine şi a svîrlit pe drac cine ştie unde, de s-a prefăcut în sălitră şi pulbere cînd a picat la pămînt. Dracul cel mai tînăr, care era de faţă, văzînd aceasta, se-nspăimîntă şi alergă în ruptul capului în iad.

Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dînşii ceea ce a păţit fîrtatul său. Atunci Scaraoţchi, mai marele dracilor, a spus: - «Staţi, că eu am mai mult folos din el, decît din voi!» Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui. Văzînd aceasta, Scaraoţchi s-a întors înapoi în iad şi a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimişi n-aşteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată şi pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas şi a face scăldători dintr-însul spre

O istorie a farselor (171) Falsificatorii de bani (4) Alegînd trei complici - Karel Marang, un comerciant german; Jose Bandeira, fratele ministrului Portugaliei în Haga; şi omul de afaceri german, Gustav Hennies –, Arthur Reis a început să-şi pună în aplicare planul. Marang şi Bandeira au fost primii păcăliţi. Spunîndu-le că are autoritatea să aranjeze un împrumut pentru Angola, Reis le-a arătat un contract ce purta semnăturile falsificate ale împuternicitului guvernamental al Angolei şi ministrului de Finanţe portughez.

Luînd contractul la Londra, Marang i-a spus lui William Waterlow că procesul de tipărire a bancnotelor trebuie ţinut secret, din motive poli­tice. Waterlow a cerut autorizaţia de la guvernatorul Băncii Portugaliei.

Aceasta a sosit repede, de asemenea purtînd semnăturile unor proeminenţi bancheri portughezi şi pe cea a Înaltului împuternicit al Angolei - toate falsificate de Reis. Scrisoarea de la „guvernator” menţiona că bancnotele, care urmau să circule doar în Angola, pot fi tipărite după aceleaşi matriţe cu aceleaşi numere de serie ca şi emisiunea precedentă. Pentru a evita confuziile, Banca Angolei va tipări deasupra lor cuvîntul „Angola”.

vindecarea feluritelor boli şi îndemnînd pe toţi oamenii să facă şi ei aşa.

Oamenii, ca oamenii, nemaicugetînd mult, făcură şi ei ce i-au învăţat dracii. În curînd s-a înmulţit tutunul şi după ce s-au făcut lulelele au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma şi din lulele. Prin aceşti draci s-a lăţit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, şi acum a făcut Scaraoţchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze şi din țigare, ca mai lesne să-şi poată strica pieptul şi să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dînsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoţchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura şi să-l tragă pe nas, ci să fumeze şi cu urechile, ca să înnebunească de cap şi să facă mai multe păcate, că aşa-i place lui Scaraoţchi” (Simion Florin Marian – articolul ,,Botanica poporală română”, publicat în ,,Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879).

Pîca – zeitatea tutunului Românii au imaginat chiar şi o zeitate a tutunului.

Aceasta era numită Pîca sau Pafa şi era descrisă ca fiind „o babă bătrînă cît lumea, neagră şi urîtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încîrligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbîrligată, c-o lulea sau pipă mare în dinţi. Pe berigăţile gîtlejului şi pe nările nasului ieşindu-i flacără de foc, fum negru şi o duhoare de tutun. S-a scremut iadul şi a născut-o pe dînsa. Şi deodată cu dînsa a ieşit din adîncul iadului şi un fel de fum care a răspîndit în lume boală şi moarte” (Petre E. Mihăescu, ,,Tutunul în trecutul Ţării Româneşti”, 1931).

Tutunul ca medicament Astăzi cunoaştem efectele consumului de tutun asupra sănătăţii şi ştim că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnavire si de mortalitate în întreaga lume.

Dar nu a fost întotdeauna aşa. Secole la rîndul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezîndu-se că grăbeşte naşterea, omoară păduchii, ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menţionează în articolul publicat în anul 1879 cîteva dintre întrebunţările tutunului la români: ,,Tutunul se întrebuinţează şi ca medicament.

Aşa, cei ce au giunghiuri ung frunze de tutun cu miere şi, presărîndu-le cu piper pisat, se leagă cu dînsele la locul unde-i junghie şi spun că îndată le-ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au «sochote». Cu smoală de tutun luată din ciubuce şi lulele, omorau unii români tot felul de şerpi”.

Deieri-deazi.blogspot.com

Marang, ocupînd şi poziţia de consul general al Persiei la Haga, avea imunitate diplomatică şi, astfel, a transportat uşor bancnotele prin vama de la Lisabona.

Deschizînd conturi în diverse sucursale ale unor mari bănci şi apoi retrăgînd banii de la alte sucursale, Reis a schimbat bancnotele false în valu­tă străină şi multe acţiuni în industrie, devenind astfel atît de bogat, încît şi-a deschis propria bancă - Banca Angolei şi Metropole.

Cu 200.000 de escudo în bancnote perfecte, dar false, de 500 de escudo (fiecare bancnotă valorînd aproape 5 lire sterline) invadînd ţara, au început să apară bănuieli.

Bancnotele au trecut toate testele, dar cînd inspectorii de la Banca Portugaliei au făcut razie în Banca Angolei şi Metro­pole, au găsit bancnote noi cu aceleaşi numere de serie ca cele aflate deja în circulaţie. Arestat, Reis a falsificat documente ce insinuau că guvernatorul Băncii Portugaliei şi cîţiva dintre directorii acesteia sînt responsabili de escrocherie. Timp de cinci ani, aceste documente au tot amînat şi întîrziat procesul, dar în mai 1930, mărturisind, Reis a fost găsit vinovat şi trimis la închisoare pentru douăzeci de ani. Bandeira a primit şi el douăzeci de ani; Hennies a murit în Germania în 1936 şi Ma­rang, judecat la Haga, a fost închis pentru unsprezece luni sub acuzaţia de deţinere de proprietate furată.

Pe aripile vntului 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Clasic al literaturii române de la care ne-a rămas poezia ,,Moara de vînt” (Vasile); 2) Vîrtej de vînt cu viteză uriașă și forță distrugătoare foarte mare – Încep intemperiile!; 3) Legat la mijloc!

– Interpreta melodiei populare ,,Bate vîntul vinerea” (Ioana); 4) Nicolae Herlea – Aplecat în bătaia vîntului – Ued în Israel; 5) Trei într-un caiac! - ,,Despre ce bate vîntul”, poem din creația acestui liric bucureștean (Gellu); 6) Celebru poet chilian, autor al ciclului de poeme ,,Strugurii și vîntul” (Pablo) – Jumătatea de jos a corpului!; 7) Zeul soarelui la egipteni, inițial zeu obscur al vîntului (mit.) – Se dă în vînt după puicuțe; 8) Eroina celebrului roman ,,Pe aripile vîntului” (Scarlett; 2 cuv.)

– Zeul suprem al asirienilor (mit.); 9) Arma la ochi – Începe potopul! – Ultimele furtuni!; 10) Organ de bază al morilor de vînt – Se dau după cum bate vîntul.

VERTICAL: Capitală europeană unde întîlnim încă din Antichitate ,,Turnul Vînturilor” – Pe unde trece, o bate vîntul; 2) ,,Prunule cu creanga-n vînt”, melodie din repertoriul acestei îndrăgite cîntărețe de muzică populară (Irina) – Talent; 3) Timp berechet – Li s-a făcut vînt; 4) Constantin Noica – Găsit cu greu; 5) Prozator vîlcean, prezent în context cu romanul ,,Iarba vîntului” (Dinu) – Scoasă la uscat în bătaia vîntului; ,,Albastru vînt”, poezie din volumul ,,Peisaj cu prințesă”, aparținînd acestui liric gălățean (Sergiu) – Unde!; 7) Stuf, trestie (reg. din Transilvania) – Trage în vînt; 8) Mic arhipelag aparținînd statului Fiji – A se împotmoli în nisip din cauza vîntului; 9) Ultimile vînturi! – Vînturi foarte puternice; 10) La o răscruce de vînturi.

Dicționar: EGA; EFE; ASUR; NAD; UEA GH. ENE Dezlegarea careului ,,PRINTRE CUVINTE” 1) ENORMITATE; 2) REPORTOFON; 3) ACEL – ENA – U; 4) TEREN – ARIN; 5) ASA – AS – AUT; 6) A – ANTI – GU; 7) URARI – ARAR; 8) S – CS – ATA – I; 9) ODA – OCARA; 10) RETOR – CERT. Eliberat în 1945 şi fiindu-i refuzată intrarea în Brazilia, Reis a murit în 1955 atît de sărac, încît a fost îngropat într-un cearşaf pentru ca fiul lui să poată moşteni singurul costum de haine. Nu-mi place să trag o morală din asta, dar....

Falsificatorii de fosile (1) Presiunea competiţiei este la fel de puternică în ştiinţă ca şi în atletism, politică, explorare sau orice altă arie de activitate umană. O astfel de presiune conduce deseori la farse, şi farsele antropologice sînt la fel de obişnuite ca şi cele din alte domenii ale ştiinţei. Tipic, dată fiind urgenţa nevoii academice de a afla mai multe despre originile omului sau de a afla etapele prin care maimuţa a devenit om, astfel de farse se concentrează pe îngroparea şi „descoperirea” ulterioară a unor fosile sau oase false, care aparent vin în sprijinul afirmaţiei că ele reprezintă „veriga lipsă” sau că au stabilit o nouă cronologie a originii umane.

Probabil că primii şarlatani care au folosit fosile frauduloase au fost Ignatz Roderick (profesor de algebră şi geometrie) şi Georg von Elkhart (bibliotecar-şef) de la Universitatea Würzburg. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI O problemă vitală a Țării: casele naționalizate (1) (urmare din pag. 1) Apar, din păcate, tot felul de urmași colaterali ai urmașilor, și ai urmașilor urmașilor proprietarilor!

Luni, de pildă, am primit un memoriu de la cunoscuta noastră cîntăreață de operă Ruxandra Donose. Aceasta, în vreme ce aduce glorie Țării la Scala din Milano și la Festivalul de la Bayreuth, este tîrîtă prin procese, în contumacie, de niște impostori, și azvîrlită afară din casă, cu toată familia ei. Iar ea nu se poate apăra. A apărut o nouă figură de profitori, o tagmă care te izbește în piept cu lancea unor pretinse persecuții politice, acuză de comunism și de nomenclaturism pe cine este cazul și pe cine nu este cazul, și, în confuzia creată, unii se căpătuiesc chiar cu 7-8 case. Există multe situații de genul acesta.

Ar fi de dorit ca legea să prevadă și posibilitatea de a verifica modul în care au fost construite aceste imobile. Poate că la temelia unora e sîngele vărsat de minerii de la 1929 și de ceferiștii de la 1933. Cum s-au făcut acele averi? Au picat din cer? Au fost o mană cerească, din Biblie? Și un alt aspect, ignorat de proiectul de lege. Există destule imobile construite înainte de 1940, cu bani împrumutați de la bănci sau de la stat. Apoi a izbucnit războiul, s-a petrecut cataclismul din anii 1944-1950, care a îndoliat Țara, proprietarii nu au mai restituit banii, dobînzile nici măcar atît, și aveau dreptate, pentru că imobilele au fost, între timp, confiscate. Iată însă că acum le revendică, dar banii nu-i mai restituie. Fiindcă au dispărut arhive și evidențe, și pentru că, vorba aia, a trecut o jumătate de veac. Aici, invocarea distanțării în timp este valabilă. Este scoasă imediat de la naftalină. Dacă chiriașii invocă așa ceva, nu mai este valabilă. Este vorba de un dublu standard.

Nu o spun cu răutate. O spun cu dorința de a nu se naște lupte greu de stăpînit și de a nu se întîmpla ca

în povestea cu ucenicul vrăjitor – dacă noi deschidem acest mecanism, vom asista la o hemoragie juridică.

Unul dintre colegii senatori din Opoziție a declarat la televizor că s-ar putea să curgă o avalanșă de cereri și reclamații la instanțele europene. Ar fi cu totul regretabil ca, la problemele reale, dramatice, pe care le are România acum, unii cetățeni să treacă peste legile Statului Român și peste dorința noastră ca, măcar în străinătate, să ne prezentăm unitari, ca o familie, și să înceapă cu reclamații la Strasbourg, sau la Bruxelles, sau în altă parte. Numai de asta nu mai avem noi nevoie. Noi apreciem, însă, că Statul Român trebuie să fie privit în integralitatea și dimensiunile sale fundamentale, de la 1859 încoace, indiferent de regimul politic. Așadar, cei ce au avut datorii pînă în 1940, pentru edificarea acestor imobile, trebuie obligați prin lege să le restituie, altminteri nu văd cum ar putea să intre din nou în posesia imobilelor. Ca un amănunt pitoresc, vă pot spune că un caz oarecum similar s-a petrecut cu Tudor Arghezi, care își cumpărase proprietatea de la Mărțișor, se înglodase rău în datorii, regele Carol al II-lea a aflat de frămîntările lui și a întrebat: „În fond, cîți bani îi trebuie lui Arghezi?”.

I s-a răspuns că 600.000 de lei. Regele, care, desigur, a avut păcatele sale, dar calic și harpagonic nu era, a băgat mîna în buzunar și, cu un gest... regal, a achitat el datoria cu pricina. Este cunoscut că regimul stalinist l-a persecutat pe Arghezi la începutul anilor ’50, poetul trăia destul de greu, vindea cireșe și ridichi de lună în poarta casei, dar proprietatea nu i-a fost confiscată de nimeni. Ca un arc peste timp, vă pot spune că la fel s-au petrecut lucrurile, însă la alte dimensiuni, cu ma­rele poet Pindar. Năvălitorii intraseră în cetate și căpetenia care îi conducea le-a spus: „Pînă aici, ocrotiți casa poetului Pindar!”. (va urma)

Lupta oarbă pentru Putere (4) Firește, căderea unui Guvern nu înseamnă o tragedie nicăieri. Nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e veșnic, decît, vorba unui om de spirit, Voltaire, provizoratul. S-ar putea ca la numărătoarea bilelor albe și negre Opoziția să-și vadă, în sfîrșit, visul cu ochii și să asiste la căderea Guvernului Văcăroiu.

Dar, dacă membrii Opoziției cred că asta va rezolva problemele de fond ale Țării, se înșală amarnic.

Dimpotrivă, vom intra în noul an fără Guvern și, dată fiind încrîncenarea luptei pentru Putere a atîtor forțe politice, nu se va coagula un cabinet nici măcar în februarie viitor. Vă vorbesc detașat de toate acestea, pentru simplul motiv că partidul nostru este unul dintre foarte puținele care nu se bat pentru Putere, n-am cerut nimănui să fim cooptați în Guvern, pentru că ziua noastră încă nu a sosit. „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!” – spune un proverb românesc. Și cea mai mare nebunie pe care o putem face acum este să ducem la căderea Guvernului Văcăroiu. Dincolo de el, pentru o bună perioadă de timp, în România se va instaura anarhia. Pentru că, uneori, dorința de a face bine face mai mult rău.

Așadar, Partidul România Mare va vota îm­ potriva moțiunii de cenzură. În privința acuzațiilor de corupție, considerăm că oricine poate vorbi în România de așa ceva, mai puțin PD-FSN. Mă mir că reprezentanții săi n-au tras încă semnalul de alarmă, ca în Gara Băneasa, ca să dea Guvernul jos! Nu facem un secret din a vă spune că un partid național ca al nostru nu ar putea vota alături de o organizație anticonstituțională, pe care n-o recunoaștem, U.D.M.R.-ul, și care a depus 32 de semnături pe moțiunea de cenzură, de la Borbely Ladislau și Barany Ferenc, pînă la Verestoy Attila și Tokay György. Oare de ce doresc maghiarii din U.D.M.R. răsturnarea Guvernului? Îi sfătuim pe toți colegii parlamentari ca, indiferent de dispozițiile pri­mite pe linie ierarhică, să reflecteze bine de tot înainte

de a vota. Au domniile-lor garanția că vor scoate Țara din criză? Că vor aplica un alt sistem de reformă, în afara acestuia, acreditat pe plan mondial, că vor face minuni peste noapte? Mă îndoiesc. Îl sfătuim pe premierul Nicolae Văcăroiu să privească senin și cu stoicism rezultatele votului, și să-și aducă aminte de versurile rostite de Vasile Alecsandri ca omagiu față de Luceafărul tînăr ce urca pe bolta culturii române, Mihai Eminescu: „E vreunul care cîntă mai bine decît mine?!/ Cu-atît mai bine Țării și lui cu-atît mai bine”.

Avem și noi un prim-ministru cinstit, muncitor, cu o judecată sănătoasă, modest, și uite cum îl punem la zid, și cum îl vînăm și îl sacrificăm, pentru că n-a reparat întru totul ce-au stricat alții înainte, așa că, de fapt, îl pedepsim nu pentru greșelile lui omenești, ci pentru meritele lui. Bravos, Națiune, vorba lui Nenea Iancu, frumos ne șade! (Aplauze) Și iată cum un partid ca al nostru, ștampilat de unii neputincioși cu calificativele aberante de bolșevic, antisemit, neocomunist, extremist și alte bazaconii din astea, vă invită pe toți la înțelepciune și la o dreaptă cumpănire a lucrurilor. Permiteți-mi o mică paranteză. Deci comuniștii noștri sînt răi, comuniștii Opoziției sînt buni. Ciudată alchimie. Am în mînă o Carte de Evidență Personală P.C.R. a unui colos al Opoziției, monarhist și anticomunist, care, minune, a participat viguros la colectivizarea agriculturii, fost membru al C.C. al P.C.R. și deputat în M.A.N. și a primit nu mai puțin de 5 decorații de la GheorghiuDej și Ceaușescu: Medalia Muncii în 1954, Ordinul Muncii în 1956, Ordinul 23 August în 1966, alt Ordin 23 August în 1974 și Steaua R.S.R. Numele lui este Octavian Paller, felicitări!

Doamnelor și domnilor, și noi știm că nu se mai poate continua în tensiunea asta, în neputința asta, dar există un remediu minunat, care poate vindeca maladiile și orgoliile politice pe cîțiva ani buni. Mă refer la alegerile anticipate, pe care le reclamăm

Preedintele meu Din Constituție reține Că trebuie să fii la greu Un echilibru ce susține O Țară, nu ,,guvernul meu?!”

În fișa postului citește Că n-oi fi tu vreun Dumnezeu Și-ai să găsești că românește Formulă nu-i ,,guvernul meu”! În ,,România educată” Exemplu ca să fi mereu Să ai o dreaptă judecată E clar, fără ,,guvernul meu!” În ,,Centenarul dezbinării” Te-ai dovedit un teleleu Și obsedat n-ai dat uitării Sloganul: ,,Vreau guvernul meu!” Și-i de mirare că nu poți Ca în postura ta de leu Un prezident să fii la toți Să simți vibrînd: ,,Poporul meu!”

Rămîi, cum vrei, în dictatură Însă va trebui mereu Să știi că-n toate-i o măsură Iubite prezident și-al meu! Și nu uita că-i pandemie, Că-n ATI mor mulți, la greu Arat-un strop de empatie Că ești și prezidentul meu!

LIVIU ZANFIRESCU pentru începutul anului viitor – întîi locale, pentru o nouă configurație a primarilor și a consilierilor, și apoi generale, pentru reașezarea Parlamentului în funcție de noile opțiuni ale electoratului. Propunem, de asemenea, ca în aceeași zi cu alegerile generale, ca să nu scoatem lumea din casă de mai multe ori, să organizăm un referendum pe tema Republică sau Monarhie, ca să ne lămurim odată, definitiv, dacă mai era nevoie, și în această problemă. Este singura modalitate de a produce schimbări majore în viața Țării, fără convulsii sociale și, Doamne ferește, fără vărsări de sînge. Iar Guvernul Văcăroiu ar putea avea ca principală sarcină organizarea în bune condițiuni a acestor atît de necesare alegeri. Sper că a înțeles toată lumea, inclusiv cei care trăiesc din iluziile unui trecut ireversibil, cîtă dreptate avea Abraham Lincoln, care spunea, pe la 1860, că „Votul e mai puternic decît sabia!”. În politică nu poți greși de două ori și cel mai bun exemplu este ceea ce se petrece acum în Rusia – plînge rîsul de-astă vară, cum spunea românul, adică populația Rusiei l-a pedepsit pe Boris Elțîn pentru că a pus tunurile pe Parlament, și iată că l-a votat pe Vladimir Jirinovski, din rațiuni pe care numai Poporul, în straturile sale cele mai adînci, le cunoaște. Tot astfel și la noi se va vedea cine reprezintă cu adevărat ceva în inima alegătorilor, și tot atunci vor dispărea de pe scena politică acele partide-tabacheră, care fac o zarvă infernală, deși nu au vorbit niciodată în numele cuiva, ci au aruncat cu fumigene, și mai mult au încurcat locul. Aici va fi momentul adevărului – cine se teme de alegeri anticipate? Exact aceia care vor să vină la Putere rapid, la înghesuială, ca, înainte de a-i dizolva electoratul, să poată gusta din rodia dulce a Puterii, ca să cînte aidoma Coanei Chirița: „Iatămă-s isprăvniceasă!”. (Se strigă din partea Opoziției: Lasă-l băăă, în pace!) (Aplauze însuflețite) Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (17 decembrie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

RM

Nr. 1561

l

3 – 9 noiembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (10) Partea a II-a IANUARIE 1995 (3)

Luăm masa de prînz la Coliba Haiducilor. Ne întîmpină Viorel Nica, ducînd o tavă cu ceşti cu ţuică fiartă. S-a aşternut pe ninsoare. Ninge sănătos, ninge cu funii groase de nea împletită, ninge temeinic, ca la întemeierea lumii, în drumul lor spre pămînt fulgii fac un popas pe genele noastre, orbindu-ne dulce pentru cîteva clipe, în vreme ce un foc de vreascuri şi ramuri de brad trosneşte la cîţiva paşi de noi, ridicînd spre slavă fuioare de fum patriarhal. Încercăm să îmbucăm ceva, la botul calului, în picioare, dar zăpada acoperă totul şi jur că am mîncat de toate la viaţa mea, şi coadă de maimuţă în avionul Pekin-Tokyo, şi caracatiţă pe malul Mediteranei, la Larnaka, şi crabi, languste, anghile şi alte ciudăţenii, dar mititei cu garnitură de zăpadă încă nu mi-a fost dat să înfulec. Dăm o raită pe la faimoasa Cămară - în vara lui 1994 o dezafectase, spre marea mea mîhnire, pentru a o împrospăta, dar acum e iarăşi ca înainte, cu covoare de frunze veştede pe jos, cu lubeniţe, tărtăcuţe, dovlecei, nuci, mere, struguri stafidiţi, borcane cu murături dichisite şi morcovi dantelaţi, din care reiese înscrisul „Trăiască România Mare”, dar ceea ce scriu eu aici e numai o palidă icoană, fără de aromele adorabile ale Cămării, cum numai în poeziile bucolice ale „Sămănătorului” şi „Gîndirii” se mai pot întîlni. Mobilier ţărănesc: o ladă de zestre, un război de ţesut, scăunele pitice, velinţe de lînă albă, neagră şi roşie, rogojini tocmai bune de pus în cap şi de mers la Vodă, cu jalba-n proţap. Prietenilor mei nu le vine să creadă ochilor şi nărilor, încăperea asta e unică în lume. Îmi iau fetiţa de mînă şi mergem la grajd, după Steluţa, juninca aia neagră, cu stea albă-n frunte şi şnur de lînă roşie la grumaz, cu care se juca ea în august. Nu e nicăieri.

– Mi-au furat-o bandiţii la păşune, pe cînd păştea – îmi spune Viorel – au tăiat-o şi-au mîncat-o. Tristeţe mare. Era o vietate nespus de frumoasă şi blîndă.

Dăm un ocol şi pe la coteţul lui Bălan, uriaşul cîine ciobănesc, cu blana lui albă şi deasă. Doarme pe labele din faţă, cu jujeul de gît – lemnul ăsta îi împiedică pe cîinii ciobăneşti să iasă prin ulucile stînei. Încerc să-1 scarpin în creştetul capului, la „nucă”, unde le place pungaşilor de căţei. Mîrîie şi dă să muşte. Chiar aşa: cine l-a scărpinat pe el vreodată acolo, cine l-a mîngîiat, cine 1-a alintat? El e bun numai să lupte cu urşii şi cu lupii, s-a sălbăticit de tot. Ne aşezăm la masă înăuntru. Dogoreşte focul în vatră. Un poienar de-al Colibei intră pe uşă, cu viscolul în faţă şi cu un mistreţ în spate, tăiat pe burtă.

– Îl ducem la nişte englezi, au avut poftă de vînat, abia a fost împuşcat - ne spune Viorel. Vederea bietei sălbăticiuni însîngerate ne face nespus de rău, tuturor. Şi eu, şi Mitzura, şi ceilalţi sîntem mari iubitori de animale. Dacă aş putea, aş îngriji şi aş dezmierda tot ce mişcă sub soare, mai puţin şerpii, care ne primejduiesc viaţa într-o asemenea măsură şi care poartă blestemul biblic de a fi emisari ai lui Satana.

– Vai, ştii cum semeni cu tata?! Nici nu-ţi imaginezi, în toate semeni cu el! – îmi spune fiica meşterului de la Mărţişor.

– Aş fi preferat să semăn la talent – îi răspund eu.

*** Cade înserarea. Ne întoarcem, fiecare, pe la gazdele noastre. În livada de la Pajura, zăpada ajunge pînă la genunchi. Vagabondul de Lupuşor nimereşte iarăşi o spărtură prin gard şi, ţuşt, dispare pentru un ceas. Îl strigăm, îl fluierăm, îl aplaudăm, îl afurisim - de pomană, Lupul îşi face mendrele lui. „Cel mai mare dar pe care l-au putut face zeii muritorilor e personalitatea” - scria Goethe. Aşa e şi cu Lupuşorul nostru de buzunar, are personalitate, nimic de zis. Ceilalţi (dalmaţianul Zar, corcitura collie Stela şi corcitura boxer Zîna, de fapt două maidaneze culese de pe lîngă Benzinăria de pe Bd. Al. I. Cuza) înoată prin nămeţi, strănută de atîta pulbere argintie, fac salturi şi giumbuşlucuri de supremă fericire. „Hai, copii, copii, copii!“ - strigă Lidia la ei, bătînd din palmele mici, pentru a-i aduna şi a-i băga în casă. „Hai la mama, hai copii, copii, copii!“. Bine, ea crede că e şi mama mea. Dacă cineva o întreabă „Cine

cap, cu aroganţa lui stupidă, cînd pozează în victimă naţională, care se smochineşte pe zi ce trece şi moare tragic - dar, de fapt, n-are nici pe dracul, ne luăm libertatea de a-l admonesta sever. Nicu Ceauşescu a fost şi a rămas un trîntor, care a omorît oameni cu maşina, a dirijat, la Athénée Palace, cu pistolul, baletul şi orchestra, şi a consumat miliarde de lei fără să producă nimic, decît bătăi, beţii, teroare. Nu maică-sa, ci el i-a creat lui Nicolae Ceauşescu cele mai grave probleme, pînă 1-a băgat în pămînt. Ce păcat că un om important al Istoriei Naţionale a avut o asemenea „oaie neagră” la uşa lui! A fost văzut, împreună cu gaşca lui, sîmbătă, 21 ianuarie, la Coliba Haiducilor, şi duminică, 22 ianuarie 1995, la Cabaretul Favorit din Poiana Braşov. La Favorit, unde se desfăşoară un frumos spectacol de dansuri ţigăneşti, „bolnavul de ciroză” era chior de beat, nu mai nimerea nici uşa toaletei. De parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns,

Muzeul Prima Școală românească din Brașov e tăticul tău?“, ea răspunde invariabil: „E fetiţa mea şi Nicuşor cel matol s-a dres la piscina Hotelului Cristal, copilițul meu!“. În urmă cu cîteva nopţi, la Bucureşti, unde se bălăcea fericit nevoie mare că îl recunoaşte pe cînd lucram eu pe la 4 dimineaţa şi tot mutam cărţile lumea. Nu-i nimic, Nicule, bea şi chefuieşte, băiatule, dintr-o cameră în alta, ea s-a trezit şi i-a spus maică-sii: tac-tu şi mă-ta putrezesc în pămînt, la fel vreo cîteva „Ce tot se agită şi ghemotocul ăsta, de ce nu se culcă zeci de morţi la Sibiu, dar ce mai contează, tu să petreci odată?“. Abia acum îmi revin. Deschid bine ochii, îmi şi să te dai mare, că altceva tot nu ştii să faci, decît umplu plămînii cu aer proaspăt. Mă uit în partea dreaptă umbră pămîntului, de 44 de ani... a curţii, cu tristeţe şi cu un oftat din rărunchi. Acolo *** făceam plajă, în august trecut, cu bunul meu prieten Nu sînt genul de om care să laude pe cineva în Mircea Muşat. Îmi răsună şi acum în urechi formula mod gratuit - ba, dimpotrivă, sînt acuzat că aş fi prea lui de bonomie: „Măi, patroane, mai poţi”? Eu mai pot, dur - dar trebuie să recunosc că activitatea Poliţiei Mircea, dar tu ce faci acolo, sus? M-a impresionat pînă Judeţene Braşov este foarte eficientă, mai ales în la lacrimi ce mi-a spus Lidioara în ziua de Crăciun, cînd condiţiile creşterii fenomenului infracţional. Numai la televizor răsunau colinde: „Nu-i aşa că muzica asta e în ultimele zile au fost anchetate şi rezolvate cîteva pentru profesorul Muşat? Lasă, lasă, mai vorbim noi, eu cazuri dificile, printre care atacarea (pe la 5 dimineaţa) ştiu bine, el e la Doamne-Doamne acum...“. a unor turişti englezi, chiar în timpul somnului, de *** către un cetăţean din Chişinău, apoi un straniu furt Cine bîntuie prin Poiană, trăind pe picior mare la Cazinoul Favorit, săvîrşit chiar de către detectivii (oare din ce bani?) şi cine petrece zgomotos, forţînd de la „Protguard”, care ar fi trebuit să păzească, nu un noroc care s-ar putea să-l lase? Nicu Ceauşescu! să fure; cît despre incendiul devastator de la Cabana N-aş fi publicat nimic în acest sens, dacă nu m-aş fi Vînătorul, din noaptea de 22 spre 23 ianuarie, ce să numărat printre aceia - foarte puţini - care au cerut în mai vorbim, e în curs de cercetare. scris, în repetate rînduri, eliberarea lui din închisoare. *** Am mers pînă acolo încît am semnat pe un memoriu, Inimosul istoric Vasile Oltean, directorul Com­ prin care englezoaica Elisabeth Spencer, membră a plexului Muzeal din Şchei, susţine că Poiana Braşov Comitetului Amnesty International, îi solicita lui Ion e atestată documentar la anul 1437. Tot ce e posibil. în Iliescu eliberarea personajului, pe motiv că e aproape orice caz, Şcheii Braşovului reprezintă cel mai vibrant muribund. Numai că, imediat cum a scăpat de la zdup, nucleu al romanităţii din Ardeal, de peste 1200 de ani Nicu şi-a reluat viaţa de chefuri şi sfidare a populaţiei. vechime. Şi nu sînt bani nici de perdele la geamuri, Atîta timp cît a fost la ananghie, noi l-am apărat, pentru dragă Liviu Maior... că nu lovim în oameni căzuţi. Astăzi, cînd îşi face iar de Mai facem o vizită la Castelul Bran. În urma insis­ tenţelor mele, Guvernul a alocat 200 de milioane de lei pentru consolidarea Stîncii Dietrich. La intrare, acelaşi bazar ţărănesc cu mărfuri extrem de ieftine, în comparaţie cu cele din Capitală. De pildă, un pulover de lînă, făcut de mînă, costă numai 20.000 de lei, o scurtă din blană de miel, gen Alain Delon, vreo 200.000 de lei, dar aşa ceva în Bucureşti nu poţi să iei fără 400.000 de lei. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1561

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (47) Sărbătorile tradiționale (13) Sărbătoarea Dublului Yang Sărbătoarea Dublului Yang este numită și Sărbătoarea Dublului Nouă deoarece se desfășoară în ziua a noua a lunii a noua după calendarul lunar. În China veche se considera că cifra 6 este un număr Yin-feminin, iar cifra 9 este un număr Yang-masculin.

Sărbătoarea Dublului Yang este, potrivit Canonului clasic „Yijing“ – datînd din Secolele XI-VII î.Chr. – o zi încărcată cu prea multă energie Yang-masculină. Din această cauză, este o dată calendaristică avînd potențial periculos. Pentru a atenua pericolul, în această zi chinezii urcă pe un munte înalt, beau vin de crizanteme și poartă crenguțe de corn, considerînd că acestea (crizantema și cornul) au proprietatea de a purifica aerul și de a vindeca. Conform „Cărții Schimbărilor“, 9 reprezintă cel mai mare număr Yang-masculin.

Cifra 9 este relevantă în simbolistica chineză. De exemplu, Templul din Piața Tiananmen din Beijing

Maria Callas, regina fără regat (23) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (23) Callas şi-a părăsit apartamentul din Avenue Foch pentru a se instala într-un imobil de pe Champs Elysées unde se simte mai liberă în mişcările sale, ea lansează un ultimatum, să se lase locuri şi pentru alţi spectatori decît pentru neprihăniţii Cavaleri! Altfel nu va cînta.

Apoi ia avionul pentru Londra.

Pînă în cele din urmă totul se va petrece bine. Într-o atmosferă de lux, întreg Parisul aşteptat e la faţa locului: principesa Guy de Polignac într-o rochie de organdi alb cu o zibelină albastră; Principesa de la Tour d’Auvergne, Contesa de Castellane, Romy Schneider şi Maurice Chevalier. Cavalerii de Malta sînt prezenţi, dar nu în uniformă. Murise tocmai Papa Ioan al XXIIIlea şi aceşti domni erau în doliu. „E păcat pentru priveliştea care ar fi fost, subliniază un ziarist fără nici o urmă de umor. Sala este împodobită «cu zeci de mii de flori» oferite de către cultivatorii de trandafiri din Val de Loire”. În acelaşi timp cu pro­gramele, vîndute ieftin, ţinînd seama de hîrtia folosită, sînt oferite chei de automobile. Una dintre acestea va permite să se

Balada (57) Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (7) La Bacău s-a petrecut şi o întîmplare hazlie cu Florinache. Într-o dimineaţă de vară, Florinache s-a ascuns în dulap ca să mînînce dulceaţă de vişine. Soţii Genoiu l-au căutat pe copil în tot oraşul. Se zvonise că ţiganii fură copii. Întorşi acasă, disperaţi, mare le-a fost bucuria cînd l-au văzut pe fiul lor întins pe covor în sufragerie, jucîndu-se cu cuburile.

Deşi viaţa în familia Genoiu se derula impecabil, tot ce se întîmplase în România anului 1947 nu avea cum să nu influenţeze destinele oamenilor obişnuiţi. Aşa s-a întîmplat cu Alexandru Genoiu, fratele lui Ştefan Genoiu. Acesta se întorsese din prizonierat din Rusia şi în cîteva luni a murit de tuberculoză... La aflarea veştii personajul nostru, lt-colonelul Ştefan Genoiu a plîns de a udat lemnele.

- Geto, crede-mă n-am avut cum să-l scap pe Săndel de front! *** La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de forţă pusă la cale de Partidul Comunist, Regele Mihai I a fost obligat să abdice şi s-a proclamat Republica populară. Se zvonise că Mihai I acceptase să cedeze,

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

are 9 stîlpi. În limba chineză, 9 se pronunță Jiu, fiind omofon cu cuvîntul ,,eternitate”. Pentru acest motiv, Sărbătoarea Dublului Yang este una dintre cele mai importante pentru chinezi de aproape 3.000 de ani și era, desigur, și în Dinastia Tang. Ei petrec o zi specială cu familia, fac excursii în natură și în special pe munte, mănîncă plăcinte Chongyang și beau vin de crizanteme. Sărbătoarea Chongyang a devenit o tradiție pentru chinezi începînd cu Dinastia Tang. În această zi, familiile chineze, cu mic, cu mare ies în natură să admire crizantemele.

O atenție specială este acordată crizantemei, care este o plantă de tip Yang-masculin, simbolizînd soarele, dar și longevitatea. Crizantema, simbolul acestei sărbători, este numită și „floarea de aur a nobililor“. Este o floare frumoasă și interesantă, deoarece este una dintre ultimele flori mari, spectaculoase, care înfloresc înainte de venirea iernii. Ea a început să fie cultivată de către chinezi cu 1.500 de ani î.Chr. În arta chineză și a Orientului Îndepărtat, în general, crizantema este considerată unul dintre „Cei Patru Nobili“, alături de bambus, orhidee și floarea de prun. Este considerată o floare sacră, care dă viață lungă și nemurire. Crizantema a primit o importanță deosebită în cadrul Sărbătorii Dublului Yang. Acest lucru este menționat încă din Dinastia Han, iar tradiția înflorește

în Dinastia Tang, transmițîndu-se pînă în prezent. Din floarea toamnei, nobila crizantemă, se fac vin și prăjituri.

Tortul Chongyang nu lipsește de pe masa chinezilor pe timpul Sărbătorii Chongyang și este preparat diferit, în funcție de regiune. În unele zone, în compoziția prăjiturii se pun făină și crizanteme. În alte regiuni, tortul are forma unei pagode cu nouă etaje. Conform tradiției, prăjiturile făcute din crizanteme au efect medical în prevenirea și vindecarea bolilor de ochi sau de ficat. Această plantă cu puteri miraculoase este menționată în numeroase cărți tradiționale. În cultura chineză, crizantema reflectă un spirit puternic. De aceea, încă din China veche, inclusiv din Dinastia Tang, chinezii respectă aceste flori, pe care le plantează și care înfloresc chiar în perioada Sărbătorii Dublului Yang.

Sărbătoarea Dublului Yang este dedicată părinților, dascălilor și celor mai buni profesioniști. Ei sînt serviți cu ceai și, în semn de respect, le sînt dedicate spectacole artistice. De asemenea, sînt serviți cu prăjituri Chongyang și le sînt citite pasaje din cartea „Pietatea filială“ de Confucius. Sărbătoarea Dublului Nouă este o sărbătoare tradițională în China începînd din Dinastia Tang. (va urma) Christina Meiţă-Tang

deschidă portiera unui automobil Renault R4 expus în holul Operei. Cine o va deschide va avea automobilul.

Se mai vinde în hol şi discul înregistrat recent de Callas cu Prêtre.

Cît despre concertul propriu-zis nu putea fi decît un succes. Ultimul loc la balcon costa treizeci de franci, un fotoliu două sute cinci zeci de franci. Un adevărat delir. Orice ar fi cîntat ar fi fost aplaudată, după cum a fost aplaudat Maurice Chevalier cînd şi-a făcut apariţia în sală.

Dar vocea? Unde rămăsese? La acea vreme, Oliver Merlin a făcut în Le Monde analiza cea mai justă.

Celelalte critici, în marea lor majoritate par parţiale sau au în ele altceva decît o pură critică lirică. „În programul pe care şi-1 alesese – scria Oliver Merlin – Maria evitase cu multă grijă ţesătura vocală vertiginoasă din Norma lui Bellini, Lucia lui Donizetti, Trubadurul sau Aida lui Verdi, preferind un repertoriu mai puţin cunoscut al perioadei romantice italiene sau ariile mai uşoare, fredonate peste tot la sfîrşitul secolului.

Astfel a putut să-şi pună mai bine în vedere farmecul, să fileze sunetele, să-şi voaleze timbrul aproape pînă la pianissimo, nelăsînd să pătrundă decît doar cîteva acute stridente pe parcursul vocalizelor, conduse cu muzicalitate desăvîrşită şi acea multitudine de culori şi inflexiuni diverse care au făcut marea reputaţie a înregistrărilor sale.

Îi trebuia mult curaj divei pentru a ataca concertul în registrul aerian al coloraturii prin cavatina Bel raggio din Semiramida de Rossini. O auzisem interpretată de Joan Sutherland în decembrie trecut la Scala, cu un suflu inepuizabil şi o respiraţie escamotată. Lipsită de drapările sculpturale care încadrau silueta sa în decorurile babiloniene ale vastului platou milanez, conferindu-i o frumuseţe a gestului demnă de antichitate, Callas a fost de zece ori mai interesantă decît rivala sa australiană.

Recitativul din Cenuşăreasa, care venea la rînd, releva acute afectate între tente sumbre admirabile. Apoi după adio micii mese din Manon, distilată într-o mezzo voce aproape suspinată, şi aria scrisorilor din Werther, cîntată minunat, confirma posibilitatea unei cariere de mezzo pentru eroina din Norma şi Medeea.

A doua parte a programului era repetarea concertului pe care Maria 1-a dat la Londra vinerea trecută. Valsul Musettei din Boema (bisat) şi moartea lui Cio-Cio-San din Madame Butterfly au fost interpretate cu vioiciune şi o pasiune care i-ar fi mers drept la inimă lui Puccini.

Piesa în care ai fi putut fi cel mai bine în măsură să faci un bi­lanţ, era marea arie a lui Abigail din Nabucco; Verdi, bard al risorgimento-ului, o scrisese pentru Strepponi într-un stil apropiat de Donizetti“. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

în urma ameninţărilor cu închisoarea grea la care ar fi fost supuşi, dacă nu renunţa la Tron, cei 1000 de tineri monarhişti, arestaţi cu ocazia demonstraţiilor de la 8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a Regelui.

Scîrbit de politizarea vieţii militare, lt-colonelul Ştefan Genoiu şi-a cerut ieşirea la pensie înainte de limita de vîrstă, folosindu-se de o hotărîre guvernamentală care permitea acest lucru. Acest pas riscant în viaţă l-a destăinuit şi soţiei.

- Geto, mă pensionez! Eu nu cred în supravieţuirea regimului comunist impus de sovietici cu forţa armelor!

Eu ies la pensie, iar tu te vei înscrie la social-democraţii lui Titel Petrescu!

Dar totul a fost o păcăleală comunistă. Noul Ministru al Apărării Naţionale, Emil Bodnăraş a vrut în acest fel să scape de elementele vechiului regim ,,burghezo-moşieresc”. Astfel că lt-colonelul Ştefan Genoiu s-a văzut scos din cadrele active ale Armatei şi fără nici un drept la pensie.

Abia în acele momente dramatice a înţeles sensul cuvintelor lui C.I. Parhon rostite la sala ARO în martie 1945.

Spusele savantului îi chinuiau nopţile. ,,Arme?

Vreţi arme? N-aţi avut arme? Ce-aţi făcut cu ele? Aţi distrus România aventurîndu-vă în criminalul război antisovietic”.

Raiul copilăriei (1) Primul gînd al lui Ştefan Genoiu a fost să se retragă cu familia la Tecuci, în casa socrilor. Dar şi-a dat repede seama că acest plan nu are nici un viitor. Familia Lascu se afla într-o derută totală. Institutorul Jean Lascu se îmbolnăvise de sifilis. Soţia lui, Vasilica, nu a suportat lovitura şi a făcut o puternică depresie şi din această cauză scandalurile în casă se ţineau lanţ. Jean Lascu îl apostrofa pe ginere mai tot timpul.

- Ce prostie ai făcut, Fănică, ieşind din Armată! O prostie cît roata carului! Într-o bună zi, beştelitul i-a tăiat-o socrului.

- Tată socrule, nu eşti îndreptăţit tocmai dumneata să-mi faci morală! Mai bine ţi-ai îngriji boleşniţa!

Mai multă înţelegere a găsit personajul nostru la fratele lui Jean Lascu de la Focşani, medical veterinar Ignat Lascu, fostul prefect liberal de Vrancea. Ignat Pascu chiar l-a felicitat.

- Fănele, ai făcut bine ce ai făcut! Şi eu sînt convins că aceşti comunişti, ca şi legionarii, nu vor rezista la putere. Sînt prea puternice America şi Anglia pentru ca Rusia lui Stalin să poată să li se împotrivească! Aprob hotărîrea ta de a deveni agricultor şi te voi sprijini şi cu sfatul şi cu ceva bani. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1561

l

23

3 – 9 noiembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (55) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (19)

Un tablou într-un birou (2) Vine deseori şi Pearson, temerarul prospector de pe platourile mexicane, devenit şi el Lord Cowdray.

Acestora li se zice „grupul intern al trustului”, care hotărăşte marile lui lovituri şi proiecte.

Uneori, grupului i se alătură Sir Robert Cohen, chemat special de la Haga, Mister Cave, membru al guvernului, şi chiar tînărul August Kessler. Fireşte că şi Calust Sarkis Gulbenkian se află în micul salon de la St. Helens Court atunci cînd natura problemei discutate o cere, iar raporturile lui „Talleyrand” cu „Napoleon” sînt amicale, de colaborare perfectă. Cunoscătorii fiecărui participant la reuniunile grupului conducător al lui „Royal Dutch-Shell” subliniază că între cei ce-1 compun există strînse legături, făurite şi întărite de-a lungul a zeci de ani de întîlniri, timp în care fluviile de petrol extras şi comercializat le-au adus „putere, titluri,

Memoriile unui celebru criminalist român (135) ,,Omul cu ciocanul” (34) În cazul Maria M. din Strada Traian, a fost identificată o martoră care locuia în curte cu victima şi care, cu ani în urmă, a stat la aceeaşi gazdă şi cu prima victimă, Carmen. Aceasta l-a identificat pe învinuit în persoana suspectului care fusese văzut prin apropierea locuinţei victimei. Şi în acest caz apar legături de serviciu ale învinuitului cu membrii familiei victimei ori cu vecinii acesteia. Victima Maria M. ne-a informat că are un văr fochist. Primele verificări au scos la iveală că acesta a lucrat pe aceeaşi locomotivă cu Romulus.

Primele verificări întreprinse în ideea de a stabili dacă Romulus ar avea cunoştinţe şi printre vecinii victimei Ibolya s-au soldat cu identificarea unor martori care au sesizat prezenţa unui individ suspect, cu semnalmentele învinuitului. Şi aici necunoscutul a cercetat şifonierul în mod nejustificat, probabil ca urmare a reflexelor formate. În anchetă am putut

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (87) Vizita lui Jesse Jackson la Bagdad (3) Guvernul israelian este îngrijorat de proiectele americane pentru vînzarea de arme către Arabia Saudită.

Acordul cu Riad-ul se referă, în special, la 24 de avioane F-15C, 150 de tancuri şi 200 de rachete antiaeriene Stinger. Israelienii evaluează că această vînzare se ridică la aproape 2,5 miliarde dolari. David Ivri susţine un proiect prin care Israelul solicită posibilitatea de a achiziţiona imediat mai mult material militar, mai ales avioane F-16 şi rachete Apache şi Tow. Ei cer de asemenea un ajutor militar de 1,8 miliarde de dolari acordat într-o singură tranşă încă de la începutul anului fiscal, ajutor la care Statele Unite au consimţit. Ivri se întoarce acasă cu promisiunea că Statele Unite vor vinde Ierusalimului arme sofisticate în valoare de un miliard de dolari.

Poziționarea Kremlinului În aceeaşi zi, guvernul israelian primeşte un mesaj din partea lui Gorbaciov transmis prin intermediul ministrului francez al Afacerilor Externe, Roland Dumas, care tocmai 1-a întîlnit pe preşedintele sovietic.

Conform unor informaţii venite de la Bagdad, Moscova este îngrijorată de eventualitatea unui atac irakian împotriva Israelului.

Pentru Gorbaciov, criza Golfului nu este numai o formidabilă ocazie de a dovedi restului lumii moderaţia

bogăţii”. Dar, înainte de orice, să se reţină că ţiţeiul a fost folosit adesea în interesele exclusive britanice şi acesta este considerat „meritul lor indiscutabil”. În vîrstă de 65 de ani, Sir Henry Deterding ar putea să-şi facă bilanţul şi să constate cum şi-a îndeplinit misiunea încredinţată de bătrînul Kessler de a-i administra moştenirea. N-are timp. Deşi părul i-a albit do tot, ochii negri sînt tot vii, iar corpul e al unui atlet impresionant. Mai presus de orice este oricînd gata să plece pe neaşteptate în orice loc de pe glob sau să mai încheie o tranzacţie, să achiziţioneze terenuri – obsesia lui – şi îndeosebi să se dezbare de orice concurenţă. De aceea, „Napoleonul petrolului” nu se simte deranjat să participe personal la toate şedinţele celor 50 de consilii de administraţie ale societăţilor petroliere din care face parte, unde spusele lui devin literă de lege pentru toţi cei prezenţi. Nici nu se poate altfel întrucît, imediat, cel cu altă părere ar avea şi alt drum decît alături de el. Nu se ştie dacă studiase stilul de lucru al lui „Oil King”, dar pînă şi structurile trustului „Royal Dutch-Shell” sînt concepute astfel încît toate firele („drumurile”) duc mai întîi la Londra, la St. Helens Court. Pe urmă, orice comunicare scrisă, ce urmează a fi trimisă oriunde pe glob, trebuie s-o cunoască şi el. (Şi nu e vorba doar de trustul propriu-zis, ci şi de filialele lui în Indiile

Olandeze, în Franţa sau în România.) Corespondenţa, de asemenea, trebuie dactilografiată în nouă (!) exemplare, din care lui Sir Henry i se trimit cinci copii.

Vinerea după amiază este dedicată prezentării unei informări detaliate de către directorul centralei de la Haga, sosit special pentru aceasta la St. Helens Court cu dosare, statistici, detalii scrise sau verbale, lipsit însă de consilieri sau alţi colaboratori. În faţa „Napoleonului petrolului”, chiar dacă e olandez, el trebuie să cunoască tot ce trebuie, să intuiască ce l-ar putea interesa în plus pe Sir Henry, care chiar şi cînd, în 1921, a primit titlurile de nobleţe, ar fi zis „sînt olandez, mă simt olandez şi voi rămîne totdeauna”. Oare?

stabili un amănunt important: Romulus obişnuia să „contemple” interiorul şifonierului, unde – pretindea el – i-ar întîlni pe „Satana” şi chiar pe „Dumnezeu”. În cazul Carmen V., din Strada Oaşului, imobil situat în apropierea fostului domiciliu al lui Romuius din Piaţa Gării, s-a bănuit că autorul ar putea fi unul dintre cei care locuiau în acelaşi pavilion, cunoscînd că modul de operare era, parţial, diferenţiat de celelalte şapte cazuri. Cu toate acestea au apărut aspecte care-l vizau ca bănuit tot pe Romulus. Trei martori l-au identificat pe suspectul care acosta femei în apropierea locului faptei, în persoană lui Romulus. O prietenă a victimei Carmen a declarat că, prin anul 1969 Carmen îi povestise despre legăturile ei cu un bărbat, Romulus, din Piaţa Gării. În cazul Szilagy, am observat că modul de a acţiona se sincroniza cu planul lui Romulus, conceput în jurnalul său. Precizările sale corespundeau pînă la detaliu. În afară de incendiere şi asfixie mecanică, mai trebuie arătat că victima a fost găsită lovită în cap cu o sticlă de un litru. Lovitura cu sticla a fost povestită şi de Romulus, ca făcînd parte din procedeul „Satanei”.

După o perioadă de cinci luni de internare a învinuitului în clinica de psihiatrie, timp în care a

fost supus unui tratament adecvat, am hotărît o primă audiere. Împreună cu doctorul Hotico, locotenentcolonelul Secărea şi maiorul Rusu, în ziua de 4 iulie 1974, am început discuţiile de sondaj cu bolnavul de parafrenie, acesta aflîndu-se în stare de veghe, în condiţiile în care ne-a considerat medici. Ascultarea deci a avut loc după ce s-a realizat o ameliorare a stării sale, învinuitul avînd posibilitatea de a purta discuţii coerente.

Din primele relatări a reieşit că era în bune relaţii cu Geta şi cu soţul acesteia. A fost întrebat dacă, în ultimii ani, s-ar fi aflat într-o împrejurare care să-i provoace vreo hemoragie. Răspunsul a fost negativ. Cerîndu-ise apoi să povestească în ce împrejurări a fost internat la psihiatrie, în februarie 1973, a narat întregul film al manifestărilor sale din cadrul serviciului, culminînd cu prinderea lui în flagrant, cînd lipea afişele cu conţinutul cunoscut despre traumatisme craniene. În continuare a relatat că fusese dus la miliţie de unde, după cîteva ore, a fost lăsat în libertate pentru tratament medical, deşi i s-au găsit la percheziţia corporală un cuţit de bucătărie cu mâner de lemn şi cinci pacheţele cu fire de păr. (va urma) DUMITRU CEACANICA

şi simţul său de răspundere prin cooperarea strînsă cu Washingtonul, aceasta îi dă şi multă bătaie de cap, fiind poate şi o capcană. El trebuie să ţină în frîu ofensiva unor nuclee încă puternice, mai ales a celor din interiorul Armatei, a unor sectoare ale KGB-ului şi a Ministerului de Externe, care păstrează legături strînse cu Bagdadul.

Toţi „sînt îngrijoraţi de acordul lui faţă de strategia americană”. La 31 august, Gorbaciov a reafirmat că modul de a acţiona al Statelor Unite era „conform Cartei Naţiunilor Unite”. I se replică faptul că Washingtonul pregăteşte instalarea unei noi structuri de securitate colectivă în Golf care va sfîrşi printr-o prezenţă militară americană permanentă în această regiune, o perspectivă care îl pune în încurcătură. Mai mult, el s-a arătat exasperat de faptul că Kremlinul n-a ştiut nimic despre proiectele irakiene şi, în ziua invaziei, îl convocase în biroul său pe ministrul Apărării, mareşalul Dimitri Iazov, unul din adepţii liniei conservatoare. Conversaţia dintre cei doi fusese încordată.

Ancheta a dezvăluit că GRU, Serviciul militar Secret, fusese permanent informat asupra pregătirilor de invazie, cu două săptămîni înainte ca ea să aibă loc. GRU beneficia de numeroase contacte în Irak printre experţii militari şi persoanele oficiale apropiate lui Saddam. Pentru a Justifica tăcerea lor, şefii GRU au explicat că informaţiile obţinute li se păruseră „exagerate”. Era o apărare plauzibilă dar această tăcere putea să fi fost şi deliberată, în scopul de a-1 pune pe preşedintele sovietic în încurcătură. Mai mult decît atît, irakienii deţineau „o monedă de schimb”: consilierii

militari sovietici rămaşi pe loc, în Irak, şi al căror număr exact rămînea secret. Bagdadul anunţase Moscova că revenirea lor în ţară ar fi împiedicată dacă sovieticii comunicau Statelor Unite „secrete militare”.

Analiştii occidentali cei mai sceptici îl bănuiau pe Gorbaciov că face un joc dublu. Pe de o parte, el juca pe cartea diplomaţiei şi indignării alături de Comunitatea internaţională. Pe de altă parte, păstra secrete legăturile de asistenţă miliară pentru regimul din Bagdad, aliat al URSS de aproape 20 de ani. În orice caz, era limpede că aceste bănuieli diminuau credibilitatea lui Gorbaciov. În seara de 5 septembrie, Gorbaciov a apărut la programul de televiziune Vremia şi a citit o dare de seamă amănunţită referitoare la programul său din acea zi, la întrevederile avute. El nu a menţionat întîlnirea sa cu Tarik Aziz. Ministrul irakian al Afacerilor Externe tocmai făcuse o vizită-fulger şi fusese primit „la cererea sa de către preşedintele URSS”.

Despre această întrevedere, calificată drept „sinceră”, ceea ce în limba de lemn sovietică înseamnă „dificilă”, irakianul a declarat cu un zîmbet: „Fără nici o ezitare, pot numi în continuare URSS-ul prieten”.

O frază a cărei aparentă sinceritate era poate menită să îl încurce pe Gorbaciov la trei zile de la întîlnirea sa la vîrf cu George Bush la Helsinki. În ajun, luînd cuvîntul la Vladivostok, Eduard Şevardnadze afirmase: „Comunitatea internaţională nu poate tolera statele care jefuiesc alte sate şi regimuri piratereşti”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Formule și realități (1) Adevărul este că i se potriveşte mai curînd formula amintită deja, potrivit căreia „adevărata lui patrie este petrolul”. Aceasta, e limpede, parafrazează deviza de pe vremuri a bătrînei companii regale a Indiilor Olandeze („Royal Dutch” – „terenul meu este lumea”) şi pe care moştenitorul legitim, Henri Deterding nu o uită nici cînd devine Sir Henry Deterding. Sau mai precis, tocmai de aceea şi-a înnobilat numele. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

24

Nr. 1561

Doza de sãnãtate

l

3 – 9 noiembrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Refluxul gastric silențios Multi pacienți suferă de așa-zisul ,,reflux laringofaringian”. În laringe ajunge o parte din conținutul stomacului, ce produce o inflamație care provoacă simptome precum: eliminare de aer, tuse, sentimentul că avem ceva blocat în gît, dureri de gît, sughițuri, dereglarea bunei dispoziții. De multe ori, diagnosticul este pus greșit, consecința fiind urmarea unui tratament al căilor respiratorii ce nu aduce rezultate.

Arsurile în gît – simptom ce duce la apariția reflu­ xului gastro-esofagian, unde o parte din conținutul stomacului ajunge în esofag – este denumit reflux silențios. De multe ori, în diagnosticare se trece cu vederea îmbolnăvirea sistemului gastric.

Simptomele refluxului laringofaringian sînt nespecifice, adesea manifestîndu-se doar prin sughi­ țuri, probleme la înghițirea alimentelor, sentimenul că există mucozități în gît, aciditate însoțită de arsuri, dereglarea digestiei, iritarea stomacului. În cazul unui reflux gastric silențios există mai multe aspecte ale sistemului gastro-intestinal dereglate. Sfincterul esofagului este afectat și duce la o producție masivă de aciditate, intoleranțe alimentare, o digestie lentă. Alimentația greșită, stresul, balonările și apariția durerilor în partea de jos a abdomenului reprezintă, de asemenea, simptome frecvente.

Alimentația și modul în care mîncăm au o importanță majoră în această afecțiune, fapt pentru care sînt recomandate mai multe mese pe zi, în cantități mici, reducerea consumului de cafea, lactate, vin alb sau rose, ciocolată, grăsimi și evitarea excesului de condimente. Se recomandă, de asemenea, tratamentul intoleranței alimentare, scăderea în greutate și redu­ cerea consumului de tutun.

Conform învățăturii tibetane Sowa Rigpa, există trei principii ce trebuie să se coordoneze pentru a trata refluxul laringian și aciditatea: aducerea corpului în balanța din care a ieșit, o alimentație

echilibrată și refacerea mu­ coa­sei intestinale.

Terapiile oferite de me­ dicina energo-informa­țională se bazează pe informațiile energetice ale pacientului folosite în scop terapeutic, pe baza cărora se elaborează o terapie personalizată ce constă în: - refacerea balanței energetice între toate orga­ nele corpului; - refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem; - detoxifierea organismului la nivel celular; - refacerea mucoasei și a florei intestinale; - readucerea meridianelor corpului în echilibru; - restabilirea energetică a chakrelor (centre ener­ getice care pleacă din coloană spre centrul corpului); - autoreglarea energetică a întregului organism.

Boala nu reprezintă altceva decît incapacitatea celulei de a se reconecta, deoarece viața este o comunicare coerentă între celulele corpului. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat, devirusat și reechilibrat. Calitatea vieții provine dintr-o comunicare energetică coerentă în corpul nostru. Aparatele de diagnosticare și tratament au la baza fizica cuantică, ce analizează procesele fiziologice din corp în permanenta lor interacțiune.

Astăzi, mai mult ca oricînd, avem posibilitatea de a ne informa corect și de a alege ceea ce este mai bine pentru noi. Terapiile oferite în clinica noastră sînt blînde, fără medicamente, fără durere, și sînt recomandate atît adulților, cît și copiilor, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop.

Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă.

Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.