România Mare. nr. 1552

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Orice dictatură, inclusiv cea comunistă, e mai bună decît dictatura golanilor și a pușcăriașilor – aflată la Putere, din decembrie 1989, în România.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Strategia lui Saddam Hussein, în ograda lui Ciolacu In memoriam Mihai Antonescu Zilele acestea s-a îm­ plinit un an de la decesul prematur al unuia dintre cei mai buni ziariști pe care i-am cunoscut și citit, prieten devotat, drag și năbădăios al lui Vadim și al meu. Și dușman al multora.

Mihai a fost unul dintre cei mai buni specialiști în problemele Orientului, fin cunoscător al realităților unei zone cu multe probleme – și, mai ales, cu mulți dușmani. De fapt, cam așa a fost și… Mihai, dar din alte motive. El a fost un căutător de provocări, în timp ce bogatul Orient este căutat pentru a i se face probleme și a i se lua bogățiile.

Lui Mihai i-a plăcut curajul celor care au avut îndrăzneala de a se lua de piept cu lumea, de aceea și apropierea lui de Saddam Hussein și de Hafez Al Assad. Apropiere chiar la propriu, pentru că a participat la sărbătorirea zilei de naștere a lui Saddam Hussein, iar în privința Damascului… îl considera ca a doua sa casă. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu minimalizați primejdia maghiară! (2) Stimați colegi din partidele românești, stimați reprezentanți ai UDMR-ului, ai PNȚCD-ului și ai PAC-ului, eu aș vrea să constatați cum, încet-încet, se pierde un sentiment de siguranță națională. În primul rînd în acest Senat. În timp ce PUNR-ul și alți reprezentanți ai grupărilor românești dispar, pleacă unul cîte unul, ba la ședințe de partid, ba la caltaboși, ba la cîrnați, la sărbătorile sfinte de iarnă – Opoziția rămîne în bloc aici, nu mai părăsește sala, a adulmecat în aer că mi se va tăia capul. Nu veți avea această satisfacție, domnilor. Stați liniștiți!

Poate facem două Senaturi, un Senat al vostru și un Senat al României. (Vociferări în sală) (Domnul Ioan Doru Tărăcilă: Domnilor, vă rog, fiți liniștiți, vă rog să ascultați răspunsul dînsului...) Lăsați, o să mă lupt cu aceeași bărbăție cu acești domni care m-au atacat, o să le răspund tuturor. Limbajul meu este foarte civilizat. Eu nu am trimis la balamuc pe nimeni, cum m-a trimis, cu impertinență, dl. Szabo Karoly.

Domnul Lup a invocat declarația maghiarilor – că nu au pretenții teritoriale la România. Este păcat că un om care a traversat o epocă istorică se ia după simple declarații, și nu după realitatea de fapt. Asemenea declarații, domnule Lup, au făcut reprezentanții maghiarilor (din interiorul României și din Ungaria) și în preajma celui de-al II-lea război mondial, pînă la Diktatul de la Viena. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (23 decembrie 1992, plenul Senatului României)

Pastila sãptãmînii

Primăriile și vraja celor care aspiră la un post

A început campania electorală pentru alegerile locale. ,,Pereții” ne vorbesc, e vremea lor, pentru că în restul timpului, noi, electoratul, vorbim ,,pereților”.

Partide precum PNL stau bine cu banii, ,,pereții” lor sînt mai mari, mai largi, iar promisiunile ălora care ne cer votul sînt precum acei hamburgeri din reclamele de la fast-food – zemoase, mari, apetisante în poze, dar seci, mici și fără gust în realitate. ,,După posibilități, coane Fănică!” – vorba lui Caragiale.

Să le luăm pe rînd, că doar e bine să le prezentăm cît și cum putem. Cum e la modă ca o vedetă TV să iasă la atac, o vedem pe Adriana Bahmuțeanu decisă să iasă la bătaie pentru postul de primar al Sectorului 1.

Motivele invocate de ea – ,,mizeria de la borduri”, pe care o vede în fiecare zi, și ceva ce se poartă acum, e de bonton – ,,salvarea clădirilor de patrimoniu”. Nu oferă detalii exacte, probabil se referă la patrimoniul cuiva, pentru că cel național este ignorat de toți primarii. Poate că își dorește să fie primăriță pentru a milita în favoarea sporirii numărului de căsătorii la care să aibă dreptul fiecare cetățean, știut fiind faptul că, potrivit legilor în vigoare, după un anumit număr de căsătorii și divorțuri de persoană, nu prea mai ai voie să spui ,,Da” . Cum ea nu are nici un fel de șansă în cursa pentru primărie, o consider doar o prezență pitorească, menită a oferi ceva culoare alegerilor. Mă aștept ca în campanie să se implice și fostul ei soț, sau, oricum, cineva care să o secondeze fie la primărie, fie la judecătorie. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Mînăstirea Botiza, județul Maramureș

Sonetul Serviciilor Secrete (S.S.S.)

Motto: ,,Eu am un singur bucătar și o sută de spioni” (Frederic cel Mare) Servicii Secrete, nu sînteți cam multe?

Aflăm că mereu pe picior vă călcați.

Plătite ca-n rai pe noi toți să ne-asculte E clar că, de fapt, mult prea scump ne costați.

Aveți microfoane și puști cu lunete Aveți sateliți și mașini de filaj Nimic nu vă scapă, Servicii Secrete Poporu-i strivit în acest angrenaj.

Filmați chiar și noaptea, băgați infraroșii De-i soare sau viscol, voi sînteți la post Deschise non-stop, pînă cîntă cocoșii. În case intrați, în alcov și în baie Iar față de voi și fantasticul cost Temutul Big Brother e apă de ploaie...

CORNELIU VADIM TUDOR (19 august 2013)

Dragi cititori,

Luni, 14 septembrie, se împlinesc 5 ani de cînd Corneliu Vadim Tudor, Tribunul tuturor româ­ nilor, a plecat la Ceruri. Sîmbătă, 12 septembrie, familia și apropiații îl vor comemora în cadrul unei slujbe de parastas ce va avea loc la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din București, la orele 11. Apoi, cei prezenți vor depune flori la mormîntul Tribunului, din Cimitirul Ghencea Civil.

Pagina 3

NR. 1552 l ANUL XXXI l 1 – 7 SEPTEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1552

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Puşcăriaşii Dide şi Savaliuc s-au dus după furat F Ultimele aventuri erotice ale lui Ardei Umplut cu găina-manechina Mărgeluşa Schiffer F La Televiziune a apărut prima sectă sinucigaşă din istoria României PARTEA I F În focul polemicilor (nedorite) din jurul catastrofei de la Baloteşti, să nu uităm esenţialul: să ne rugam la bunul Dumnezeu să primească sufletele celor 60 de victime, români şi străini, care au plătit cu viaţa, în Postul Mare al Paştelui, pentru lăcomia şi prostia unor semeni de-ai lor...

F N-au lipsit nici scenele de un umor macabru.

Cine credeţi că, la numai două ore de la catastrofă, se şi înfiinţase printre ruinele fumegînde?

Perechea de infractori-ţigani Nicolae Dide Răzvan Savaliuc! În legătură cu vîjîiala lor pe la locul sinistrului, am primit la redacţie un telefon zguduitor: „Sînt pensionarul C.F.R. (...), dar vă rog să nu-mi publicaţi numele. Atras de zgomot şi de pălălaia de foc, am fugit şi eu întracolo, atîta cît poate fugi un om de aproape 70 de ani. Eu nu i-am recunoscut pe-ăştia doi, dar un militar în termen, care citeşte revista dvs., mi-a spus: Tataie, îi vezi pe-ăia? Sînt de la ziarul «Ziua», îi recunosc, le-am tot văzut mutrele prin ziare. Sînt sigur că au venit după ciordeală, fii cu ochii pe ei! Şi, într-adevăr, ăla mai înaltu’ (Savaliuc - nota red.) căuta de zor ceva printre rămăşiţe, cred că aur şi bani, sau, cine ştie, poate Cutia Neagră. Tare mare dreptate aţi avut cu ţiganii ăştia: numai jefuitori de cadavre n-au fostără pînă acum!“.

Am relatat exact mesajul cititorului nostru. La prima vedere, ţinînd cont de faptul că Dide e putred de bogat, ai fi tentat să crezi că nu ar putea să mai fure la înghesuială, pe la cutremure, inundaţii sau alte nenorociri. Dar o zicală veche spune: „Năravul din fire n-are lecuire!“. Pentru că un lucru e sigur: cei doi puşcăriaşi au fost acolo şi au scotocit printre resturile avionului, i-a văzut toată lumea! F În ce alt ziar putea să i se ia apărarea escrocului Lucian Mătăchescu, arestat la Craiova, pentru luare de mită, şi eliberat, în mod scandalos, pe 31 martie 1995? Tot în „Ziua“, desigur, şi nu de oricine, ci de mai vechiul nostru client (şperţar şi el, ca şi L. Mătăchescu, S.R. Stănescu ş.a.), pe nume Cosmin Barbu Sta­ matov. Ne aşteptam ca fostul patron al borfaşului Mătăchescu, de Cristoiu vorbim, să-l primească înapoi cu braţele deschise, doar e o victimă a neocripto-comunismului! F Oligo­frenul care a dus la faliment revista „Expres“, Cornel Nistorescu, a fost prins de Poliţia Rutieră conducîndu-şi limuzina beat mort. Se pare că el venea de la Barul Carriocas, unde patroană e chiar nevastăsa, Monica, alcoolică şi ea (bar căruia i-a făcut reclamă într-una din nopţi, în mod suspect, Octavian Vintilă, la emisiunea radiofonică „Noapte albastră“!). Imediat cum a a fost pus să sufle în fiolă şi i s-a ridicat carnetul, Nistorescu i-a trîntit o scrisoare foarte murdară lui Doru Ioan Tărăcilă, trădînd o agresivitate tipică unor anumite categorii de cîrcotași: „vă atrag atenţia asupra unui comportament mitocănesc al unor oameni ai dumneavoastră“; „vă rog să dispuneţi analizarea comportamentului celor doi ofiţeri ai Brigăzii Rutiere, Serviciul III (în realitate, erau sergenţi-majori, deci, subofiţeri -

nota red.), sancţionarea lor şi să-mi expediaţi carnetul (?!) de conducere la domiciliu (adică, la cîrciumă - nota red.) sau la sediul redacţiei“ (care nu mai există, fiind falită - nota red.). Dar ce i-au zis cei doi subofiţeri acestui ipochimen pe care nici nu trebuie să-l pui să sufle în lambă, fiindcă ochii lui apoşi și spumele de la gură îl trădează de la bun început a fi un alcoolic irecuperabil? Reproducem chiar un fragment din scrisoarea fostului activist C.C. al U.T.C., cu menţiunea că acestea sînt cele mai emoţionante rînduri pe care le-a scris în viaţa lui: „Mi-a spus că sînt nesimţit, că sînt beat şi să-mi ţin gura şi mi-a cerut să suflu în fiola“.

Solicitîndu-l pe celalalt membru al echipajului, „criminalul la volan“ s-a pomenit taxat în acelaşi mod: ,,Ține-ţi gura, bă, că eşti beat şi nu ştii pe unde mergi!“. Aici se bifurcă două chestii: a) adevărurile astea le spunem şi noi oligofrenului, de 5 ani, dar el nu ne ascultă; b) o veche zicală sună astfel: „Cînd doi îți spun că eşti beat, du-te şi te culcă!“. F Fiecare cu beteşugul lui. După ce a publicat tot felul de tratamente pentru vindecarea neputinţei sale (orgănelul nu te lasă imediat, ci întîi te face bine de rîs!), cum ar fi, de pildă, ataşarea unei tije de metal la penis, prin operaţie, ceea ce presupunea şi agăţarea unui magnet de buricul nefericitei femei - iată că Ardei Umplut a descoperit o tehnică yoghină de vindecare: „stînd în cap“! Cel puţin, aşa reiese din „Revista fenomenelor paranormale“, condusă tot de el.

Acuma, dragă piticanie, cum crezi tu că se poate chestia asta?! Zi-ne şi nouă, să nu murim proşti.

Carevasăzică, vii şi tu acasă cu iubita ta, să zicem cu Miss Moțata 1994, aleasă pe Muntele Găina, îţi lepezi hăinuțfele încă de la uşă, clocotind de poftă, o tratezi pe outoarea fruntaşă cu nişte vișinată de dude, nu înainte de a-i strecura nişte scrum de ţigară în pahar, ca s-o ameţeşti mai repede, apoi o duci pe braţe pînă în vîrful patului din somptuoasa ta vilă cu 6 camere, după care ea închide ochii lascivă, clipeşte puţin din genele false, îmbibate de rimel „Clo-Clo-Chanel“, îşi plescăie buzele alea cu ruj „Hélène Curvinstein“, îşi mai pulverizează pe la subraț şi nişte odicolon de-ăla „Paco Copanne“, se întinde, se frăsuieşte, gîngureşte suav „Vino, Jack, I want fuck, cot-cot-dac“, dar tu, nebunaticule mic, în loc să te urci în pat, cum ar face orice amorez care suferă de zoofilie, nici una, nici două, te ridici în mîini şi stai în cap, nemişcat, pînă cînd puțulica ajunge, ce-i drept, în poziţie-băţ, ca la jocul „Marocco“, dar nu pentru că te-ai fi vindecat de impotenţă, ci din pricina Legii Gravitației (să mulţumeşti Parlamentului că a votat-o, altminteri n-aveai parte nici de mîngîierea asta), și uite-aşa îţi vine sîngele în cap, şi Margeluşa Schiffer se uită la tine ca prin ceață, un compactdisc discret cîntă în surdină blues-ul tău preferat, „Plouă, plouă, babele se ouă“, şi tu tot în cap stai, şi butonul tot buton, se mişcă ca ochii mortului, adică nici o şansă, îţi blestemi ziua cînd l-ai cunoscut pe Gregorian Bivolaru, zis Guru-LaCare-Gura-Bate-C..., vai, vai, şi Manechina Mărgluşa, în vremea asta, a aţipit, dar nu în pat, ci pe o stinghie din dulap, printre umeraşe cu haine, şi

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

ce le mai sforăie, nenică, iar de-atîta efort îi cade şi machiajul, ba chiar se scapă şi de-un găinaţ drept în fața ta... F Rîdem noi, dar nu-i bine să rîzi de răul altuia. Pentru că efectiv Ardei Umplut e lovit de impotenţă, de-aia l-a şi lăsat nevastă-sa, Cornelia. În acelaşi număr al revistei amintite, sub genericul „Impotenţa sexuală la bărbaţi şi tehnici de combatere a ei“, mai citim 3 leacuri băbeşti, care poate că i-ar ajuta pe alţii, dar în cazul Monstrului din Găgeşti, vorba aia, mortul de la groapă nu se mai întoarce: „A. – Omul îşi face de mai multe ori scaldă cu apă rece. În scaldătoare bea cîte puţin vin vechi. B. – Remediul de mai sus se completează cu următorul: Morcov de Cîmp (numit popular Sculătoare) se fierbe cu vin şi se dă bărbatului să bea, maximum un litru (o altă variantă: se iau florile Morcovului de Cîmp, se fierb în apă cu vin. Compoziţia este băută apoi de bărbatul cel beteag). C. – «Sculătoarea» este considerată un puternic afrodisiac. În zona Teleajenului, femeile recoltează tuberculii plantei în prima jumătate a lunii iunie, pe timp de noapte, la Lună plină sau Lună în creștere. Tuberculii recoltaţi se lasă la zvîntat în strat subţire. Apoi se iau 6-8 tuberculi şi se pisează. Se amesteca totul într-un pahar cu 100 ml ţuică şi se dă bărbatului să bea. Efectul este rapid“ (Hai Rapidul!). F Un necruțător Drept la Replică publică în „Curierul Naţional“ Partidul Pentru Noua Românie, împotriva minciunilor abjecte pe care le-a debitat aceeaşi bestială „gazetă“, pe nume „Ziua“. F Unul dintre cei mai penibili zmîngălitori de hîrtie se numeşte Cristian Teo­ dorescu. Nu-i ajunge orbetelui că se face de rîs, în fiecare săptămînă, în fiţuica lui Sörös, „România literară“ – acum publică şi „o poves­ tire pe săptămînă“ în „Cotidianul“ lui Ion Rațiu.

Bucata se cheamă „Maimuţa de jad“, e clar autobiografică şi arată cît de întîrziat mintal e cîrcotaşul ăsta, care îi porcăieşte pe cei mai importanţi scriitori români, ca să iasă el în față.

Cîteva fragmente, fără comentarii: „Pînă să termine liceul, Cipi (adică el, autorul – nota red.) se lăuda cu două lucruri: era ateu şi avusese o blenoragie (...). Avea o brasardă tricoloră pe braţul drept şi mirosea a transpirație şi a jeg mai ceva decît gunoierii (...). Blenoragia îl găsi în plină criză de conştiinţă. Luase boala de la o colegă de liceu, o fată care descoperise că relaţiile României cu Occidentul puteau avea şi o latură a profitului individual!... Lili îl sărutase pe frunte (...). Îi dăruise un lănţişor cu maimuţă de pus la gît şi, după ce îl condusese la uşă, îl mîngîiase cu limba în ureche (...). Îşi pupă maimuţa, apoi îl cuprinse o febră de mascul singuratic“ ş.a.m.d. Cam ăsta-i nivelul. Jenant.

Penibil. Şi prin asemenea „Maimuţoi“ vrea „Răţoiul Donald“ (N. Manolescu) să-i detroneze pe Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Leonida Lari, Dinu Săraru, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu... F În volumul „Chestiunea rusă la sfîrşit de Secol XX“, marele romancier Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, afirmă că Basarabia este românească şi trebuie să revină României. Poate că ar fi bine ca Academia Română să-l invite să efectueze o vizită la noi. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 aprilie 1995)

RM

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

Un București pentru viitor!

– program electoral –

Bucureștenii vor avea ocazia, în această lună, să își schimbe primarul și, implicit, să schimbe modul în care este perceput viitorul acestei capitale europene.

Din nefericire, în ultimii 30 de ani Bucureștiul a avut ghinionul de a avea în fruntea sa aceiași exponenți ai politicii românești pe care îi vedem zi de zi, și care au adus întreaga țară în pragul dezastrului.

Cei care au șansa să ducă acest oraș în viitor s-au limitat să țină în viață resursa actuală, să ofere pomeni sau avantaje electoratului partidului din care fac parte și să arunce praf în ochii celorlalți. Bucureștiul poate să devină un oraș măreț, un oraș al viitorului, doar dacă la cîrma lui vin oameni cu viziune, care doresc ca numele lor să intre în istorie alături de marii primari ai orașului, și nu în zona cenușie a celor care s-au limitat la a ocupa acest post o perioadă determinată, acționînd pompieristic doar acolo unde se ,,mai sparge o țeavă” și care au în vedere atingerea prosperității personale sau a celor din grupul de interese din care fac parte.

Capitala are marele avantaj de a accesa pentru dezvoltarea sa cele mai noi realizări tehnologice, care acum sînt implementate în marile orașe europene. Are șansa de a sări niște etape pe care alții le-au parcurs deja, și de a ajunge în topul celor mai moderne și frumoase orașe din Europa. În calitate de candidat independent la Primăria Generală a Capitalei, vin în fața alegătorilor cu un set de măsuri pe care doresc să le aplic. Înainte de a analiza toate promisiunile candidaților, trebuie să recunoaștem cîteva adevăruri care, în fapt, reprezintă cel mai mare balast în procesul de schimbare a condițiilor de viață din București. Este vorba aici de o adevărată mafie care, de 30 de ani, a căpușat administrația locală bucureșteană.

Există o mafie a piețelor, una a firmelor de curățenie, există interese ale unor grupuri interlope, toate acestea acționînd sub oblăduirea organelor abilitate să combată fenomenul infracțional. Putem să vorbim de schimbări în București, putem să ne imaginăm o grămadă de scenarii, dar pînă cînd această mafie nevăzută a intereselor nu va fi dată în vileag, nici o schimbare profundă nu se va produce. Îmi doresc, asemenea fiecărui cetățean al acestui oraș, să trăiesc într-o lume a siguranței, a prosperității, să simt că mă aflu, cu adevărat, în Europa.

Doresc să respir un aer curat, să beneficiez de cele mai înalte tehnologii cînd vorbim de procesarea gunoiului, de transportul public, de trafic, de relația cetățenilor cu autoritățile. Este nevoie să curățăm Primăria Generală de mizeriile care se află acolo, să păstrăm doar ce e bun și să privim cu încredere spre viitor. Pentru că fără aruncarea balastului mafiot care a căpușat administrația locală, nici nu se poate discuta de un viitor prosper al acestui oraș.

Conștient, așadar, de toate aceste probleme, vin în fața alegătorilor mei cu un plan de lucru pe care nu doar că îl consider realizabil, dar care reprezintă un prim pas spre progresul real nu doar al Bucureștiului, ci al întregii țări.

• Implementarea transportului public electric, care să reducă substanțial poluarea, mai ales că orașul București ocupă primul loc în Europa în ceea ce privește poluarea. Un transport public în totalitate electric, coroborat cu o încurajare a achizițiilor de autoturisme electrice de către Primărie, în vederea reducerii substanțiale a poluării în oraș, este unul dintre principalele obiective ale mandatului meu.

• Digitalizarea și fluidizarea traficului rutier, dar și atragerea celor mai recente tehnologii existente în acest segment. Un trafic fluent poate fi realizat numai prin digitalizare, prin inteligență artificială. Rolul polițiștilor în intersecții trebuie să fie preluat de înalta tehnologie, iar aceștia să își desfășoare activitatea în locuri în care comunitatea are nevoie de ei. De asemenea, este necesară implementarea unui sistem de semaforizare digitalizat, care să prevină blocajele existente în trafic la orele de vîrf.

• Transformarea gropilor de gunoi în surse de profit pentru comunitate prin implementarea noilor tehnologii premiate la nivel internațional, aplicate deja în mai multe țări din lume. Această abordare nu doar că va aduce pofit Primăriei, dar va elimina disconfortul de care, din cauza acestor gropi de gunoi, mulți locuitori ai Capitalei suferă.

• Îmbunătățirea interactiunii din­ tre autoritățile locale și produ­cătorii agricoli. Este necesară extin­derea pie­ țelor unde producătorii români atît de greu încercați să își poată comercializa produsele. Am în plan creșterea numărului de piețe agroalimentare în Capitală, unde să se comercializeze exclusiv produse tradiționale românești, și unde producătorii locali să își vîndă, la un preț corect, produsele. Am în vedere și ajutoarea acestor producători prin înființarea unor linii de transport care să asigure prezența acestora în piețe, fără să mai fie nevoie de diverși intermediari. Investiția Primăriei în astfel de linii nu este mare, dar pe termen mediu și lung beneficiiile sînt majore atît pentru bucureșteni, cît și pentru femierii români.

• O mai bună gestionare a traficului pietonal.

Implementarea pe marile bulevarde, acolo unde traficul a devenit cu adevărat un coșmar – în mod special din cauza trecerilor de pietoni – a unor pasarele atipice, proiectate de către tineri arhitecți cu viziune, al căror scop să fie nu doar transferul pietonilor de pe o parte pe alta a bulevardelor, ci și o destinație în sine. Prin amenajarea unor cafenele, a unor puncte de interes comercial pentru pietoni, aceste pasarele vor fi ele însele puncte de atracție turistică, dar care pot aduce profit. Am în vedere realizarea unor astfel de pasarele în zona Bulevardului Iuliu Maniu, unul dintre cele mai aglomerate artere din București, dar și în alte zone din sectoarele 2, 4 și 5.

• Construirea unui număr mare de parcări. Ne confruntăm, de ani de zile, cu lipsa locurilor de parcare. De la un ciclu electoral la altul se fac promisiuni, dar, în mod real, pașii făcuți în această direcție sînt nesemnificativi.

Prin urmare, cred că implementarea unor tehnologii precum cele existente deja în Cluj este obligatorie. Există posibilitatea de instalare, în zonele foarte aglomerate, a unor parcări inteligente supraterane și subterane. Nu ne oprește nimeni – decît poate mafia despre care vorbeam mai devreme – să investim în confortul posesorilor de mașini. Ceea ce scapă multora dintre cei care doresc să facă ceva, dar nu au făcut nimic, este faptul că Bucureștiul, la nivel de parcări, are nevoie de dezvoltare pe verticală, nu pe orizontală. Spațiul public poate fi folosit ca parc, ca spațiu verde. Nu văd nici un impediment în a dezvolta sistemul de parcări pe verticală, acolo unde e posibil, degajînd spațiul pe care putem planta mai multă verdeață.

• Extinderea spațiilor verzi. În ultimii ani, am asistat la o creștere exponențială a construcției de clădiri de birouri, „betonarea“ Capitalei a continuat în ritm agresiv, în timp ce natura a fost îndepărtată din ce în ce mai mult din centrul Bucureștiului, și nu numai. Este o nebunie ce se întîmplă în acest Secol XXI, iar această paradigmă trebuie să se schimbe. Natura este parte a vieții noastre și, prin urmare, în calitate de primar, voi lansa o campanie agresivă, intensă de plantare a copacilor. Acolo unde există un singur loc din domeniul public unde putem să plantăm, o vom face. Vom mări sancțiunile pentru cei care distrug vegetația și vom acorda o atenție deosebită ocrotirii naturii în București.

• Transformarea Capitalei într-un important punct turistic al Europei. Lipsa edililor vizionari își spune cuvîntul acum. Mafia existentă în administrația locală a avut grijă să stopeze orice evoluție a Bucureștiului.

Un prim pas în transformarea Capitalei într-un centru turistic important ar fi extinderea Centrului Vechi pînă aproape de Piața Victoriei, mai exact pînă la limita Străzii Occidentului, care să fie încadrat la est și la vest de zone bine delimitate și atent stabilite. O zonă de promeandă, care să pornească din zona Casei Vernescu, pînă în Splaiul Unirii, va duce la o adevărată explozie economică

3 în zonă, va revigora multe afaceri care acum sînt în pragul falimentului din cauza traficului intens din zonă, precum și a lipsei locurilor de parcare. Aria pietonală a orașului București, care acum se limitează strict la zona din jurul Băncii Naționale, trebuie să fie extinsă și, odată implementată, această măsură va aduce multe beneficii afacerilor din zonă, bucureștenilor și chiar riveranilor. Să analizăm puțin alte orașe care au abordat cu curaj acest gen de provocări și vom vedea că, în timp, beneficiile sînt foarte mari pentru locuitori, pentru economie, pentru administrația locală.

• Siguranța Capitalei și a locuitorilor acesteia.

Doresc să sporesc autoritatea Poliției Capitalei în domeniul siguranței cetățeanului și, prin urmare, cred că Primăria Generală, asemenea multor primării din țară, nu are nevoie de Poliția Locală, deoarece în ultimii ani s-a dovedit totala ei ineficiență. Am convingerea că acest organism, care costă mult orașul, trebuie desființat, iar bugetul alocat acestuia în prezent trebuie direcționat spre Poliția Capitalei care, prin acest ajutor, va avea posibilitatea să asigure cu adevărat protecția bucureștenilor. Totodată, bugetele alocate în prezent companiilor de pază și protecție private vor fi direcționate tot spre Poliția Capitalei. Polițistul român, cel care își pune în fiecare zi viața în pericol, merită să fie mai bine plătit pentru activitatea sa, și am convingerea că acest proiect de implementare a unor măsuri benefice siguranței cetățenilor va aduce rezultatele scontate.

• Uniformizarea sistemului de salubrizare al Capitalei. Faptul că, în prezent, de igienizarea orașului se ocupă primăriile de sector, fiecare în funcție de interese, generează mari decalaje între sectoare atît în privința curățeniei, cît și în dezvoltarea orașului. Din păcate, sistemul comunist pe care l-am moștenit, un București cu șase primării de sector, fiecare cu propriul sistem de salubrizare, nu reprezintă cel mai bun mod de a ridica și moderniza uniform o capitală. Există decalaje evidente între sectoarele 1 și 4, între sectoarele 6 și 3.

Din păcate, sectorul 2 este, de departe, printre cele mai murdare sectoare bucureștene. Este necesar un singur proiect, o bună coordonare a tot ceea ce înseamnă salubrizare la nivel municipal. Ne referim la procesul de deszăpezire și la alte activități conexe. Avem nevoie de un oraș curat, și este necesară adoptarea unei atitudini ferme în această direcție, atitudine pe care eu, Cătălin Ioan Berenghi, mi-o asum.

• București, un oraș fără gropi. Din păcate, gropile fac parte din peisajul rutier bucureștean de zi cu zi.

Gestionarea acestui aspect lasă mult de dorit, și cred că o legislație pusă la punct poate urgenta rezolvarea acestei probleme deranjante. În primul rînd, schimbarea modului de acordare a contractelor de asfaltare, prin impunerea unei calități înalte a materialelor folosite și a tehnologiei, este un prim pas. În cazurile în care acest lucru nu se poate realiza, putem folosi aplicațiile de telefonie mobilă, care să trimită unui centru specializat locația exactă a gropilor, astfel încît echipele de intervenție să rezolve rapid problema. Nu uitați, eu gîndesc spre viitor, spre aplicarea și folosirea tehnologiei în folosul nostru, al românilor, al bucureștenilor. Nici o resursă nu trebuie irosită, atît timp cît aduce confort și prosperitate, siguranță și calitate vieții bucureștenilor.

Este obligatorie realizarea unor investiții care să ducă la o reală îmbunătățire a calității vieții tuturor bucureștenilor, dar care să permită o abordare curajoasă a viitorului.

Bucureștiul are nevoie să fie privit nu doar ca un oraș în care ,,se supraviețuiește”, ci ca un oraș atractiv pentru toți cei care vin aici, fie ca turiști, fie în tranzit.

Bucureștiul are nevoie de schimbări în profunzime, are nevoie de o abordare diferită pentru a fi cu adevărat orașul în care noi ne dorim să trăim. Și pentru ca acest lucru să poată fi realizat, Capitala are nevoie de oameni curajoși, de forță, nu de politicienii cu care ne-am obișnuit și care nu au făcut nimic notabil pentru acest oraș în ultimii 30 de ani.

Capitala României are șansa imensă de a deveni mai mult decît ,,micul Paris”, cum era denumit în perioada interbelică. Acum are șansa să devină o adevărată ,,perlă a Europei Centrale si de Est”, pentru că eu, Cătălin Ioan Berenghi, asta voi face în calitate de Primar General al Capitalei. Cu respect, Cătălin Ioan Berenghi Candidat Independent la Primăria Generală a Capitalei

4

Nr. 1552

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Să fii obtuz nu e o virtute

Omul, în general, este cărpănos... Cum nu-i convine ceva, face în aşa fel încît, din pămînt din piatră seacă, să găsească un ţap ispăşitor pentru nemulţumirile lui...

Uneori, îşi premeditează acțiunile pentru a-şi atinge un anume scop. Oricum ai da-o cu astfel de indivizi, e greu s-o scoți la capăt cu ei... Spre exemplu, dacă lipseşte apa de la chiuvetă, de vină este administratorul blocului... Dacă trenul nu soseşte în gară la ora fixată, vinovat este mecanicul de locomotivă... Dacă pensia nu vine la timp, de vină este poştaşul... Și înșiruirea poate continua, spre deliciul unora sau al altora, cu comentarii prelungi din ambele tabere, însoțite de argumente pro şi contra... Astfel de dispute nu aduc vreun beneficiu nici uneia din tabere, ba din contră, în cele din urmă, ajung să devină duşmani. Pe astfel de oameni nu poţi conta şi nici nu-i poţi schimba, întrucît ei chiar cred că deţin adevărul absolut şi că sînt

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Constanța - „farul României aprins la porțile Răsăritului” Orașul e revărsat pe-o ieșitură de mal împlîntată-n valuri. Prin cîte-a mai trecut, Doamne, și colțișorul acesta de lume!... La început au aruncat ancorele și și-au așezat liman aci fenicienii, cei dintîi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Și așa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea ,,berbecului cu lîna de aur” de la gurile Istrului; vieți peste vieți s-au așternut în trei mii de ani pe țărmul acesta, și vijelii după vijelii au bîntuit și-au spulberat așezările lor din temelie.

Constanța de azi - chemată să devie peste cîțiva ani unul din cele mai mărețe și mai însemnate porturi din lume - stă pe mormîntul vechiului oraș Tomi, a cărui întemeiere e învăluită în negura unei triste și crude povești: ,,Frumoasa Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidiei, fuge de la părinți, luînd cu ea și pe micu-i frățior Absirt. Furios, Aetes o urmărește pe mare. Iată-l, e gata s-o ajungă. Nebună de spaimă, Medeea, ca să scape de corabia prigonitoare, ale cărei pînze se văd tot mai aproape, ucide pe Absirt și, sfîrtecîndu-i trupul, i-aruncă bucățile pe valuri. Nefericitul părinte oprește mereu corabia, s-adune de pe apă bucățile-nsîngerate ale iubitului său copil, și, cînd le strînge pe toate, plîngînd de durere, trage la țărm să le-ngroape. Limanul acesta, cu orașul care s-a ridicat apoi aci, s-a numit Tomi (de la cuvîntul grecesc bucată)”.

De pe atunci au trebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare locurile acestea pentru ca să roiască și să s-așeze pe-aici popoare venite din depărtări așa de mari.

Inscripții vechi, stîlpi de marmură dăltuiți cu măiestrie, atîtea ruini de case, de temple și de băi ce se dezgroapă de sub malurile acestea arată starea înfloritoare la care ajunsese Tomi odinioară. O viață puternică, civilizată

atotştiutori. Şi nu o spun eu, ci așa ne demonstrează viaţa pe care o trăim zi de zi. Cu toții ne-am confruntat cu astfel de indivizi, și nu vorbim de niște oameni simpli, ci chiar de intelectuali cu mai multe facultăţi! ... Vorba ceea, fiecare cu damblalele lui, să nu zic cu păsărelele lui... Că unii au mai multe stoluri, e o altă poveste... Şi eu le aveam pe-ale mele, printre care aceea de a iubi cerul, cu puzderia lui de stele, care i-a făcut pe poeţi să vibreze cu lira lor, întru poezie de iubire şi dor... Nu dau vreun exemplu, întrucît sînt sigur că nu există om pe lumea asta care să nu fi citit un poem de dragoste cu parfumul stelelor cereşti. Şi iubesc cerul, pentru că eu cred că acolo vom întîlni liniştea deplină după dispariţia noastră fizică... Iubesc cerul cu albastrul său nemărginit, pe care îl văd neschimbat, același pe care l-am descoperit prima oară, copil fiind, de pe dealul din preajma casei mele.

Atunci, pentru un moment, am avut impresia că am atins infinitul nepereche al frumuseţii pure. Priveam uimit la păsările care creau un joc de du-te vino deasupra pădurii cu stejari uriaşi. Uneori, mi se părea că pot întinde mîna spre cer și să adun nu stele, ci struguri cu boabe de aur. Mă bucuram că era senin, și priveam cerul ca încolțise aci, și cine știe unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lăsată-n pace. Dar s-au pornit de la o vreme șuvoaiele de barbari, și au curs, au curs încoace năprasnice și pustiitoare, spărgînd întăriturile romane, culcînd cetățile la pămînt și prefăcînd în pulbere munca de veacuri a atîtor neamuri.

Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanța, căreia mai tîrziu genovezii i-au redat, pentru cîtva timp, vechea strălucire și însemnătate comercială.

Apoi a căzut sub stăpînirea turcească: cheul și digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mișcarea și viața orașului a început a tînji - un somn îndelungat și greu, ca o robie, s-a întins peste întreaga Dobrogie. Valurile mării boceau stingerea unei lumi.

Dar iată că dinspre Dunăre se-nalță deodată, ca un freamăt reînvietor, cîntecele de biruință ale românilor; stindarde ciuruite de gloanțe flutură-n vînt, și aceleași brațe vînjoase care au semănat moartea în cîmpiile Bulgariei vin acum să împrăștie viață, putere și lumină în cîmpiile și orașele Dobrogiei.

Astăzi, în portul Constanței, sirenele vapoarelor românești cheamă vijelioasele trenuri din depărtările Apusului: mărețul pod de la Cernavodă leagă pentru totdeauna căile uscatului cu ale mărilor, deschizînd Europei drumul cel mai scurt înspre bogatele țărmuri ale Gangelui.

Din malul împodobit de vile strălucitoare pornesc diguri uriașe, puternice brațe de piatră, care înfrînează furia talazurilor și dau liman liniștit corăbiilor. Azi, Constanța, renăscută, privește cu mîndrie peste nesfîrșita împărăție a mării. Pe schelele ei curg avuții din toate climele; iar vara lume de pe lume se adună pe plajele ei calde.

Soarele asfințește, lungind pe mare umbrele orașului. E o seară frumoasă, liniștită, una din acele dulci seri de vară în care simți o adevărată fericire să te lași în voia visurilor.

Valurile, cu vîjîitul lor legănător, țin ison orhestrei de pe mal, a cărei fanfară se-mprăștie lin în largul mării. Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa hotelului Carol îmi lunec ochii pe sclipitoarea cîmpie a mării și cuget la vremile-ndepărtate, la cîte întîmplări și prefaceri au curs

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

pe-o oglindă în care descopeream ciorchini de stele, cu aripi de îngeri... Atunci am început să mă întreb: De unde vine cerul? Cît va dăinui? Mie mi-a încîntat copilăria, adolescenţa, m-a făcut să visez şi mi-a oferit nenumărate motive de inspiraţie... Şi totuşi, în ciuda acestor frumuseţi necreate de om, dar pe care natura i le-a pus la dispoziție, ființa umană nu ştie a se bucura din plin de ele. Din păcate, lucrurile stau mult mai rău, omul nu vrea să conlucreze cu cei din jur, întru armonie pe acest pămînt, care nu este nici al milionarilor, nici al celor care sînt mai mereu cu lingura goală la gură, ci al tuturor celor care au trecut şi vor trece pe aici... Dacă fiecare om ar planta un copac, o floare, dacă ar săpa o fîntînă sau ar aduce un copil pe lume, planeta ar deveni mult mai frumoasă și mai sănătoasă pentru generaţiile viitoare... Așadar, să fii obtuz și insensibil la ceea ce se întîmplă în jurul tău nu e o virtute... Realitatea e aceea care ne face să vorbim astfel, pornind de la numeroasele exemple din viaţa de zi cu zi. Am fost martor la multe evenimente neplăcute provocate de tine, omule cu pretenţii de ființă civilizată! Un motiv în plus să iubesc cerul cu belşugul lui de stele, izvor nesecat de linişte poetică. Aşa sînt eu şi nu mă dezic de mine, ci de idioţi, farsori, de ipocriți şi impostori.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

după ele. Mă gîndesc la blîndul și nefericitul Ovidiu…

Aici și-a plîns amărăciunile surghiunului gingașul poet al Romei. Străin, bolnav, neînțeles de nimeni, el nu găsește, în sufletu-i abătut, un cuvînt de laudă nici pentru locul, nici pentru poporul în mijlocul căruia e osîndit să trăiască. În versul lui urlă crivățul iernilor grozave care-nghețau marea, pe lira lui suspină dorul de soție, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă și surîzătoare, din care-a fost gonit și pe care n-avea s-o mai vadă niciodată.

Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. Azi, poete, nu te-ai mai simți așa de străin în locurile acestea.

N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcați în cojoace, nici marea prefăcută-n pod sunător de gheață.

Sciții s-au dus, și Tomi s-a dărăpănat, și toate s-au schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tău au răzbătut încoace, și o lume nouă a răsărit aici, pe pămîntul acesta stropit de lacrimile tale; un nou oraș s-a ridicat din valurile Pontului, sub un cer tot așa de albastru și de cald ca și al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraș, statuia ta de bronz privește visătoare peste cîmpia acoperită de ruinile cetăților și lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele compatrioților tăi. Azi te-ai primbla pe uliți romane, printre vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi nume cunoscute și scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor de piatră ai revedea pe cei doi prunci aplecați la sînul lupoaicei, și ai căuta cu noi în adîncimea vremii obîrșia îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s-ar mai tîngui așa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor care ți-ar fi drag, între oameni al căror chip ți-ar aminti trăsăturile mîndre ale cetățenilor romani și-n a căror limbă - mlădioasă și sonoră ca și versurile tale - ai regăsi, cu atîta sfințenie păstrate, urmele vii din graiul stins de mult al poporului tău.

ALEXANDRU VLAHUȚĂ

RM

Nr. 1552

l

5

1 – 7 septembrie 2020

Polemici«Controverse Evenimentele politice ale anului 1926, consemnate de presa vremii Răsfoind presa românească interbelică, regăsim un bilanț al anului 1926, întocmit de ziarele ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, în care se regăsesc cele mai importante evenimente de pe scena politică internă și externă a țării.

Dintre acestea, rețin atenția, în plan intern, îndepărtarea prințului Carol de la succesiune și recunoașterea prințului Mihai ca principe moștenitor al României, instaurarea Guvernului Averescu, fuziunea național-țărănistă și vizita istorică a Reginei Maria în America. În plan extern, sînt consemnate admiterea Germaniei în Liga Națiunilor, prezența României în Consiliul Ligii și apusul unor dictaturi prin: căderea guvernului Pangalos în Grecia, zdruncinarea dictaturii lui Primo-de-Rivera în Spania, lovitura de stat a mareșalului Pilsudski în Polonia și constituirea guvernului Poincaré în Franța, acestea fiind considerate ,,evenimente îmbucurătoare pentru iubitorii de pace”. ,,Anul 1926 a fost bogat în evenimente politice de foarte mare importanţă. Pretutindeni s-a manifestat oboseala anilor de hărţueli politice care dăinuiesc de la război încoace, spre paguba refacerii economice a ţărilor. Oameni politici renumiţi pentru sentimentele lor războinice s-au convertit acum la spiritul pacifist pentru care propovăduiesc organizaţii internaţionale puternice, în frunte cu Liga Naţiunilor, şi oameni de seamă. De această dispoziţie nouă a omenirii am profitat şi noi, căci România a fost şi ea teatrul unor evenimente politice foarte importante.

Politica internă Renunțarea prințului Carol la drepturile și prerogativele sale. Chiar dacă nu şi-ar fi avut importanţa pe care o simte sau o bănuieşte fiecare din noi, acest act va fi format primul eveniment cear fi trebuit să ne preocupe, căci a fost şi cel dintîi în ordinea cronologică a evenimentelor.

Anul nou 1926 ne-a surprins cu chestiunea aceasta la ordinea zilei, iar dezlegarea ei s-a făcut din primele zile ale anului. Se ştie că din motive strict personale, privind viaţa sa sufletească, prinţul Carol, aflînduse în străinătate, a înştiinţat pe auguştii săi părinţi că renunţă irevocabil la drepturile şi prerogativele ce decurg pentru el din calitatea de prinţ moştenitor.

Odată cu această renunţare, prinţul Carol s-a obligat să nu vină în ţară timp de zece ani, să fie considerat ca şters dintre membrii familiei regale române şi să-şi schimbe numele, pentru ca să consacre în mod legal actul său de renunţare. Faţă de această hotărîre, regele a convocat un consiliu de coroană, în care a expus atît actul de renunţare, cît şi chipul în care el urmează să fie adus la îndeplinire. În acel consiliu s-a convenit ca Parlamentul, adică Senatul şi Camera, să fie convocate în Adunare Naţională pentru că să dea fiinţă legală hotărîrilor consiliului de coroană. Şefii de partide politice fiind de acord să înlesnească suveranului penibila misiune în care se ciocneau îndatoririle de rege şi sentimentele de părinte, toate legile propuse au fost adoptate cu o mare majoritate.

Pe baza acestor legi, prinţul Carol a încetat de a fi prinţ moştenitor, această calitate fiind trecută, conform Constituţiei, asupra prinţului Mihai, fiul prinţului Carol. Prinţul Mihai fiind însă minor, s-a constituit un consiliu de regenţă, cuprinzînd pe prinţul Nicolae, Patriarhul şi preşedintele înaltei Curţi de Casaţie.

Deosebit de aceste legi s-au votat şi modificările la Statutul Casei Regale, astfel ca suveranul să aibă puteri mai întinse asupra actelor civile ale membrilor familiei regale. Prin toate aceste acte şi formalităţi,

evenimentul însemnat, care este renunţarea prinţului Carol, s-a petrecut fără frămîntări mai profunde.

Guvernul Averescu. Cel de al doilea fapt cu urmări importante pentru dezvoltarea României îl constituie, fără îndoială, schimbarea de guvern.

Deşi n-avem încă acel grad de dezvoltare socială care dă naştere partidelor politice cu o ideologie bine definită şi sinceră, totuşi, de fiecare schimbare de guvern se produc şi importante schimbări în structura legislativă şi administrativă a României. Fiecare partid guvernează dacă nu totdeauna după programul pe baza căruia a cucerit aprobarea ţării şi a Parlamentului, e însă sigur că apără totdeauna interese diferite de cele susţinute de guvernul care l-a precedat. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi acum, prin venirea la putere a Guvernului Averescu. Acest guvern a venit la putere cu un program diferit de cel al guvernului liberal, căci el și-a propus să înfăptuiască următoarele reforme: să stabilizeze moneda; să desfiinţeze taxele de export; să înlesnească venirea în ţară a capitalului străin; să ajute dezvoltarea agriculturii dîndu-i credite ieftine şi alte măsuri care constituiau o importantă schimbare în politica economică a guvernului liberal.

Pe baza acestui program a făcut partidul poporului de sub preşedinţia d-lui general Averescu alegerile generale. Indiferent de felul cum au fost făcute aceste alegeri, faptul important pentru destinele ţării este opera pe care o va îndeplini guvernul, cu ajutorul puternicei majorităţi pe care a reuşit să şi-o creeze în parlament.

Reforme importante au fost înscrise în programul guvernului Averescu şi, de-ar fi ca o parte cel puţin din ele să fie înfăptuite în mod temeinic, situaţia ţării s-ar îmbunătăţi mult. Pînă spre sfîrşitul anului, adică după 8-9 luni de guvernare, schimbări de seamă încă nu s-au produs. E drept că nici n-a prea fost vreme, căci Parlamentul s-a redeschis de-abia la 15 noiembrie şi măsurile importante trebuie să capete, cel puţin de formă, aprobarea Parlamentului. Din această parte, guvernul Averescu n-ar avea de întîmpinat nici o rezistenţă serioasă care să-i împiedice activitatea. Principala lui preocupare este să capete o atitudine mai puţin duşmănoasă din partea opoziţiei şi în special din partea partidului liberal. Fiind însă la începutul guvernării sale, nu se poate încă prevedea care va fi opera înfăptuită de cabinetul Averescu, însă ţara are nevoie de măsuri care să-i dea putinţa de a lucra nestînjenită la refacerea sa.

Fuziunea național-țărănistă. După lungi tratative, partidele naţional şi ţărănesc au fuzionat sub preşedinţia d-lui I. Maniu, alegîndu-şi ca nume «partidul naţionalţărănesc». Fuziunea a fost salutată ca un mare eveniment căci, din contopirea acestor două partide, ţara posedă azi un puternic partid politic cu un program de guvernămînt corespunzător nevoilor ei. În momentul fuziunii, cîteva din grupările politice care erau alăturate de partidul naţional au refuzat să facă parte din noul partid. Printre acestea notăm: partidul d-lui prof. Iorga, gruparea d-lui Argetoianu etc. Noul partid fuzionat a purces la organizarea sa în toată ţara, în vederea formării cadrelor, pe baza programului adoptat de congresul partidelor naţional şi ţărănesc.

Vizita reginei Maria în America. Dînd curs unei invitaţii primite de la numeroase instituţii şi persoane din America, regina Maria, însoţită de principele Nicolae şi principesa Ileana, a întreprins, la începutul lunii octombrie, un voiaj în America. Îmbarcarea s-a făcut la Cherbourg, iar oceanul a fost străbătut pe vaporul „Levyathan“, cel mai mare şi mai perfecţionat transatlantic pentru călători.

Rar s-a văzut primire mai entuziastă şi mai frumoasă ca aceea făcută membrilor familiei noastre regale.

Din chiar momentul cînd a fost luată hotărîrea şi în tot timpul voiajului, regina Maria şi însoţitorii săi au

fost înconjuraţi de cea mai mare atenţie din partea opiniei publice americane. Întreaga presă americană şi europeană a consacrat articole elegioase la adresa suveranei, iar cu acest prilej s-a dat mai mare atenţie împrejurărilor din România. Membrii familiei regale au fost primiţi în mod special de autorităţile americane, iar preşedintele Statelor-Unite le-a oferit o strălucită recepţie. În tot timpul călătoriei prin Statele Unite, regina Maria a avut la dispoziţie un tren special amenajat, iar pretutindeni cetăţenii americani cei mai de seamă şi-au disputat cinstea de-a găzdui pe suverana României sau chiar numai de a o cunoaşte de aproape.

Respectul a mers pînă acolo încît numeroase persoane din elita americană cereau chiar să fie acceptate de a servi pe suverana noastră. Voiajul Reginei în America a fost cea mai bună propagandă pe care a reuşit vreodată să şi-o facă România în străinătate.

Politica externă De la război încoace n-a fost an mai mănos în evenimente importante ca acesta. Importanţa lor derivă însă mai puţin din generalitatea lor, cît mai ales din faptul că mai toate au contribuit la aşezarea păcii pe baze solide. Începutul anului s-a prezentat ca foarte puţin promiţător pentru popoarele dornice de pace. Tratatele de la Locarno erau în suferinţă din cauza dificultăţilor pe care le întîmpina intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor.

Chestiunea datoriilor inter-aliate înăsprea raporturile dintre statele debitoare şi cele creditoare, iar în Maroc se desfășura un război ce părea că nu va lua niciodată sfîrşit. Pe lîngă acestea, regimuri dictatoriale şi pornite pe acţiuni violente în politica internă ca şi în cea externă, ameninţau în fiece moment pacea Europei. (...)

România în Consiliul Ligii. În aceeaşi sesiune în care a fost admisă Germania, s-a săvîrşit şi un act de dreptate faţă de România. Recunoscîndu-i-se meritele pe care și le-a cîştigat întru apărarea păcii, i s-a acordat un loc în Consiliul Ligii, şi anume un loc pe trei ani, care nu se acordă decît ţărilor cu merite speciale. Cu acel prilej s-a relevat atitudinea împăciuitoare a României, atît în sînul Micii Înţelegeri, cît şi în afară de aceasta, ori de cîte ori a avut să intervină în neînţelegerile dintre popoarele vecine ei. Delegaţi ai României la această sesiune au fost d-nii Mitilineu, ministru de Externe, N. Titulescu, ministrul României la Londra, şi dl PetrescuComnen, ministrul României în Elveţia.

Alegerea României în consiliul Ligii a fost precedată şi urmată de acte care arătau şi mai bine încă spiritul de înţelegere şi de colaborare pacifică cu toate popoarele în care înţelege România să facă politica sa externă.

După încheierea tratatului de arbitraj cu Elveţia, guvernul român a semnat un tratat de neagresiune şi arbitraj cu Franţa şi apoi cu Italia. În ambele aceste tratate se consacrau principiile înscrise în pactul Ligii Naţiunilor şi în tratatele de la Locarno” (...).

Sursa: Almanahul ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața” - 1927

6

Nr. 1552

Polemici«Controverse Cîlții Un lucru început și neterminat, se spune că e încîlcit ca puii încurcați în cîlț (fuior de cînepă melițată).

Copil fiind, la țară, am asistat la o scenă ciudată: pe verandă, lelea Ana, avea un caier de cîlț pe o furcă de tors și un fus. Niște pui de găină au zărit într-un blid, lîngă caierul de cîlț, niște boabe. Fiindu-le foame, s-au apropiat de mîncare, trecînd peste caierul de cîlț, care s-a înfășurat pe gheare, blocîndu-le orice mișcare.

Fiindcă piuiau cu disperare, le-am venit în ajutor, scoțînd cîlții din ghearele lor.

Anii au trecut, am uitat de întîmplare, pînă de curînd, cînd, la o întrebare, pe atunci fără răspuns, mi-am amintit de cîlț: ,,Pensia se va majora, ori ba?”, întreba Olguța. În răspunsul dat, ,,parfumul” de Violetă s-a evaporat. Doamna ministru n-a catadicsit să dea un răspuns clar, pensia fiind un ,,coșmar” și rămînînd o problemă „încurcată“. Bieților părinți, marginalizați și umiliți, nu le vine să creadă pentru ce au muncit o viață întreagă.

De soarta războiului mondial au depins destinele națiunilor, și deci și destinul României. Țara a ajuns în sfera de influență a comunismului de tip bolșevic, transformat de Stalin în național-comunism. F.D. Roosevelt a cedat jumătatea estică a Europei – Rusiei, pe mîna căreia a încăput și România. ,,Democrații” de azi ,,trag palme pe obraz” părinților (,,comuniștii”), care ,,mult nu vor mai fi, și de-i vor căuta, nu-i vor mai găsi”. Sînt puși la zid ,,ceaușiștii”, fără ca aceia care-i condamnă să aibă habar, de pildă, că ,,Analfabetul” și-a aliat ISTORIA ca armă principală, cu bătaie internațională, pentru a face țara imbatabilă. De țara sa fiind preocupat, a subvenționat un amplu program de

cercetare arheologică pentru a demonstra continuitatea românilor pe întregul spațiu al etnogenezei lor, cu centru de greutate Transilvania, și a obligat învățămîntul de toate gradele să ridice Istoria la nivel de materie principală.

Odată un lucru început, a fost dus la bun sfîrșit, nu s-a încîlcit... Azi, din păcate, aceste toate – istoria, limba latină, ca materii de predare - nu mai au valoare. În prezent, există un singur scop: VOT! Și un singur țel al lor: însușirea de averi, cît mai mari. Vreme de 30 de ani, toate s-au împiedicat în cîlț, înainte de a ajunge pe fus, iar firul să fie ,,tors” pentru progres. Am tot sperat, în tot acest timp, ca pe autostradă să ajung la mine-n sat, dar lucrurile s-au încurcat. În regimul ,,de tristă amintire”, Transfăgărășanul s-a construit în 4 ani... Acum, preocupați de vot, de ,,anticipat”, nu-i timp pentru asfalt. Un parlamentar recomanda ,,cu căldură”, cărările din pădure, și astfel drumul lung ar fi mai scurt.

Deocamdată, țara pare un imens caier de cîlț, în care niște ,,gheare” s-au încurcat, iar România nu poate merge mai departe. Cînd pe ,,scaunul” cel mai înalt va fi urcat cel cu numele ,,Ion de Țară”, cîlții vor fi scoși din gheare, și vom trăi într-un alt decor: ROȘU, GALBEN și ALBASTRU – credința strămoșească. ,,E vremea cîlților fără de slavă Vin Cîlții, cîlții, dintr-un putred caier Iresponsabilii cîlți în noi și-n aer...

De cînd n-am mai gîndit nici o idee, De cînd n-am mai rămas cinstiți și sinceri În cîlții goi ai falselor convingeri Și nu ne-am întrebat viața ce e?

Reflexe mari de cîlți, violacee, În ochii noști – trist duel de îngeri!”

(Adrian Păunescu) LILIANA TETELEA

Căsnicia ºi erotismul în dormitoarele capetelor încoronate (3)

Motto: ,,What’s love got to do with it?” – Tina Turner

Împăratul a fost copleșit de o melancolie tot mai adîncă, dînd prilejul unor forțe influente ale imperiului să-l manevreze în direcția războiului mondial. În cele din urmă, după o vînătoare organizată de prințul Egon zu Fürstenberg din Donaueschingen, cînd șeful cabinetului său militar, contele Hülsen-Haeseler, a murit în circumstanțe delicate, împăratul Wilhelm al IIlea s-a transformat definitiv într-o simplă marionetă. Și nici nu e de gîndit ce s-ar fi petrecut dacă ar fi existat și YouTube. La ore tîrzii din noapte, cînd se simțeau cel mai bine, lingăilor de curte le plăcea să se travestească în balerine și să danseze spre deliciul adunării de curteni. Iar la acel dineu de vînătoare de la Donaueschingen, contele Hülsen-Haeseler a făcut infarct în timpul reprezentației, chiar în mijlocul scenei în care lebăda moare. Înainte să fie chemat medicul, a fost nevoie să fie dezbrăcat repede de tutu și îndesat în uniforma militară. Fără Internet și fără televiziune, în mai puțin de două zile, Europa tot a reușit să afle povestea și să vadă imagini.

Un caz cu totul ieșit din comun de dependență sexuală a provocat în Marea Britanie modernă una dintre cele mai grave crize constituționale din istorie.

Cel mai remarcabil aspect al crizei abdicării din 1936 este, din perspectiva prezentă, ilustrarea măsurii în care atitudinile față de morală sînt supuse schimbării vremurilor. Eduard al VIII-lea a fost obligat să abdice deoarece intenționa să ia de soție o femeie divorțată.

Ceea ce se considera incompatibil cu poziția sa de cap al Bisericii Anglicane. Șaptezeci de ani mai tîrziu, atît urmașul la tronul britanic, cît și principele moștenitor al casei regale spaniole, pătrunse de spirit catolic, s-au căsătorit cu doamne divorțate, fără ca dreptul lor de a se urca într-o bună zi pe tron să fie serios pus în discuție. Dar dacă citim astăzi însemnările personale ale asistenților

juridici de atunci ai lui Eduard al VIII-lea, făcute publice în 2003 de Bodleian Library din Oxford, care sînt pline de insinuări obscure despre trecutul îndoielnic al lui Wallis Simpson, putem trage și concluzia că abdicarea ar fi putut fi evitată dacă americanca ar fi avut o reputație ceva mai bună. Dacă establishment-ul britanic și, mai înainte de oricine altcineva, prim-ministrul și arhiepiscopul de Canterbury ar fi considerat-o pe Wallis Simpson o soție potrivită, s-ar fi făcut eforturi mai mari pentru găsirea unei soluții care să-i permită lui Eduard să rămînă pe tron și să încheie totuși o căsătorie așa-numit morganatică, cu Wallis Simpson în rolul de Queen Consort, fără statut regal. Dar hotărîtoare au fost probabil defectele suveranului – înclinațiile sadomaso, dependența sexuală față de Wallis Simpson și teama că ea s-ar putea folosi de avantajul obținut pentru a pune în pericol siguranța națională. Tînăra doamnă avea oricum acces liber la toate documentele de stat secrete ajunse pe biroul lui Eduard în Fort Belvedere, reședința lui particulară din apropiere de Windsor, și mulțumită Serviciului Secret american, guvernul britanic mai știa că, pe lîngă relația cu urmașul la tron și viitor rege, Wallis Simpson mai avea o relație ascunsă cu ambasadorul german Joachim von Ribbentrop. Sursa Serviciului Secret american era Carl Alexander von Würtenberg, care a relatat că Ribbentrop, adică unul dintre cei mai importanți diplomați ai lui Hitler, îi trimitea zilnic lui Wallis Simpson 17 garoafe, cîte una pentru fiecare noapte petrecută împreună. La abdicarea lui Eduard, pe 10 decembrie 1936, Ribbentrop a expediat o depeșă la Berlin, în care se putea citi că motivul real al actului era ,,distrugerea acelor forțe apropiate Germaniei care acționau prin intermediul doamnei Simpson”.

Cazul lui Eduard al VIII-lea are relevanță istorică și din perspectiva dreptului constituțional, dezvăluind cît de lipsit de putere și de heteronom poate fi un suveran englez. Oricum, situația nu avea precedent – nu se mai întîmplase niciodată ca un guvern să împiedice un rege

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

Vă-ntreb!

Mai ieri, în funcții grase cocoțați, Aveați butoane roșii la comandă Și astăzi, fără jenă declarați Că sînteți dizidenți. De contrabandă!

Vă bateți joc de sufletele noastre Și-ați profitat de clipa cînd am plîns Să provocați doar haos și dezastre Ca să furați în voie tot ce-am strîns Păduri și aur, sare și petrol Ați tot vîndut, amanetînd și țara, Comisionul și-a intrat în rol, Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!

De ce-ați distrus o țară-nfloritoare Cu oameni harnici și încrezători În cei aleși în frunte, de vîltoare, Dar dovediți, pe urmă, trădători?

De ce cresc prețurile nemilos?

De ce-adoptați atîtea legi străine?

Ajuns-a datoria pîn’ la os S-aveți întruna buzunare pline!

Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere Cam ce-ați făcut pentru acest popor? Și cum l-ați păcălit în voi să spere Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?

Elis Râpeanu în alegerea soției. Acesta trebuie să fi fost motivul mai adînc pentru care Winston Churchill, monarhist de școală vechi și pe atunci membru simplu al corpului legislativ, își exprimase părerea că guvernul nu ar avea dreptul să-i dicteze regelui cu cine să se căsătorească.

Se pare că ar fi spus, în cursul unei conversații cu primministrul Stanley Baldwin: ,,Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu se poate căsători cu păpușica lui?”, la care Baldwin i-ar fi răspuns: ,,Pentru că nu putem pretinde poporului să accepte o regină-păpușică!”. În punctul culminant al crizei, Eduard a vrut să se adreseze direct supușilor săi, printr-un discurs la radio, pentru a face să se încline în favoarea sa balanța opiniei publice. Nici asta nu a avut voie. Premierul a susținut punctul de vedere că nu ar fi ,,constituțional” ca regele să vorbească poporului ,,peste capul guvernului”.

Poate că Eduard se plasa înaintea vremurilor sale.

Astăzi nu mai este de imaginat, cel puțin în Europa, ca alegerea miresei urmașului la tron să se facă după dictatul considerentelor politice sau morale. Prințul Charles a fost ultimul reprezentant dinastic din partea căruia s-a așteptat să încheie un mariaj cu o femeie ,,fără trecut”. Iar William este cel dintîi prinț moștenitor britanic care nu și-a ales soția în funcție de politica stabilită de curte, ci din dragoste. Anglia are de curînd, prin Kate Middleton, o regină care nici nu a fost virgină la căsătorie, nici nu provine din upper class britanică, ci a cărei bunică a locuit într-o casă pusă la dispoziție de primărie. Prințul de coroană al Norvegiei s-a căsătorit cu o doamnă, cap de familie monoparentală cu trecut divers, prințul de coroană al Olandei – cu o simplă cetățeancă din Argentina, prințul de coroană al Spaniei – cu o jurnalistă de televiziune divorțată, iar prințul de coroană al Danemarcei – cu fiica unui profesor de matematică.

Monarhiile moderne, din cîte se pare, își asigură astăzi supraviețuirea și prin faptul că se înclină, în oarecare măsură, înaintea supușilor lor, prin felul în care își aleg partenerii de viață.

Sfîrșit ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

File de istorie

Şcoala Ardeleană, expresie a iluminismului românesc (1) în Transilvania, ca expresie a luptei școlilor. Nu i-a fost dat să inaugureze el însuși activitatea Născută națiunii române din Imperiul habsburgic, școlară, chemat fiind, în urma repetatelor memorii

pentru egalitate în drepturi cu celelalte naționalități, pentru emanciparea sa politică și culturală, Școala Ardeleană depășește, prin amploarea programului și a realizărilor sale, limitele provinciei care i-a dat naștere, fiind o mișcare culturală și politică de mare anvergură, cu puternice consecințe pentru dezvoltarea culturii românești în ansamblu.

Principat inclus în Imperiul habsburgic, Ardealul se găsea politic sub regimul absolutismului luminat, instaurat de împăratul Iosif al II-lea. În conformitate cu principiile din care acel regim se revendica, fuseseră introduse anumite reforme, însă de pe urma lor nu beneficiau în Ardeal tocmai locuitorii de cea mai veche obîrșie și care formau covîrșitoarea majoritate a populației, românii. Constituită încă din 1437 în așa-zisa Unio trium nationum, nobilimea etniilor minoritare (unguri, secui, sași) se opunea constant, cu o îndărătnicie turbată, includerii și a românilor în rîndul „națiunilor politice”, considerîndu-i doar tolerați în propria lor țară. Românii erau, în consecință, excluși de la drepturile acordate în principiu tuturor cetățenilor imperiului. Demersurile lor de toate felurile pentru a obține tratament egal cu celelalte trei națiuni rămîneau zadarnice. Dieta transilvană bloca aplicarea oricăror hotărîri în favoarea lor luate la Viena. Nici măcar unirea, în 1701, a unei bune părți a românimii ardelene cu Biserica Romei nu a determinat o schimbare radicală a statutului lor.

Preoții români uniți (greco-catolici) erau obligați să presteze în continuare zile de clacă, țăranii suportau, ca înainte, poverile inerentei condiții de iobagi. Singurul cîștig real obținut prin unire era posibilitatea de a se trimite bursieri români în instituțiile de învățămînt catolice din Budapesta, Viena și Roma. Cultura și conștiința națională datorează mult acestei posibilități, însă uniația n-a dus la rezolvarea problemelor de ordin social și politic ce agitau, de secole, lumea ardeleană românească. Diploma Leopoldină din 1701, prin care o seamă de revendicări românești erau satisfăcute, a rămas literă moartă. Urmarea nu putea fi decît intensificarea tensiunii pînă la explozia socială din 1784, răscoala declanșată de Horia, Cloșca și Crișan. Nici prin ea nu s-au înfăptuit însă integral aspirațiile elementare și întrutotul legitime ale românilor, precum, înainte de toate, egalitatea în drepturi. Fruntașii neamului nostru s-au văzut astfel nevoiți să reia practica adresării de memorii către împărat. Înaintarea în anul 1791 a așanumitului Supplex Libellus Valachorum, operă capitală a iluminismului românesc ardelean, a marcat un moment istoric. retextul invocat în permanență de către nobilimea maghiară în refuzul ei obstinat de a permite accesul românilor la civilizație era înapoierea românilor. În replică, episcopul unit Ion Inochentie Micu-Klein, cea mai lucidă conștiință românească a epocii (după Blaga, „cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul românesc din această țară transilvană”) a inițiat o acțiune fără precedent de luminare a poporului, și rezultatele n-au întîrziat.

Baza instruirii fiind școala, incandescentul vlădică a întreprins, cu o energie titanică, ceea ce era necesar pentru transformarea rusticului Blaj, devenit după unirea cu Roma, reședință episcopală, într-un orășel al

P

pe care le înainta, la Viena sau la Roma, de unde nu i s-a mai permis să se înapoieze. Opera de întemeiere a lăcașelor de învățămînt începută de el a fost dusă la îndeplinire de urmașul său, Petru Pavel Aaron, Blajul devenind, pentru națiunea română, „mica Romă”, în

comunității umane concrete ai căror componenți erau.

Condiția lor specifică impunea învățaților ardeleni să acționeze în concordanță cu spiritul veacului, urmînd comandamentele rațiunii, prin asumarea rolului de luptători naționali, substituind universalismului naționalismul. Nici vorbă la ei de eventualitatea îmbrățișării ideii de „limbă universală”, enunțată de Voltaire, d’Alembert, Condorcet, Leibnitz!

Preocuparea lor nu putea fi decît aceea de a demonstra noblețea limbii lor naționale, pe care barbarii de tirani încercau s-o scoată din uz. O limbă derivată din cea latină nu poate fi primitivă, înapoiată, inaptă să exprime orice simțămînt și orice gîndire. acă nu și-ar fi orientat acti­ vitatea în funcție de pro­ blematica vieții reale, imediate, dacă s-ar fi consacrat elucidării unor abstracții ideatice, ca rațiune, liber­ tate sau frăție universală, ar fi urmat ca militanții Școlii Ardelene să îmbră­ țișeze ideologii generoase străine, fără a ține seama de posibile implicații, defavorabile neamului, ale aplicării nediferențiate a unor principii de valabilitate teoretică generale și eterne.

Aceasta e o cursă în care exponenții conștiinței naționale românești tocmai nu au căzut niciodată: nici în Secolul al XVIII-lea, nici înainte sau după.

Tudor Vladimirescu nu s-a lăsat în 1821 anexat Eteriei. Avram Iancu s-a ridicat împotriva lui Kossuth, care voia eliberarea de sub despotism, dar numai pentru națiunea maghiară. ămînînd la învățații Școlii Ardelene, ei nu puteau fi cosmopoliți, oricît l-ar fi admirat pe Voltaire, atîta vreme cît neamul lor, considerat de a fi de speță inferioară, era exclus din Cosmopolis.

Pe ei nu putea să-i ispitească o limbă universală, în condițiile în care se încerca înlocuirea propriei limbi materne cu una străină, tot națională. Suportul social al iluminismului francez era burghezia în ascensiune. În Ardeal, neexistînd burghezie românească sau aceasta fiind extrem de firavă, sursa și sprijinul oricărei mișcări intelectuale era țărănimea. Corifeii Școlii Ardelene, unii proveniți din mica nobilime rurală, urmăreau, concret, ridicarea țărănimii prin cultură. În esență, iluminismul Școlii Ardelene a exercitat o acțiune doar culturală, răspîndind lumina spiritului prin activități instructiv-educative școlare și, mai ales, prin scrierea de numeroase cărți. evoluția intelectuală, promovată de Școala Ardeleană și pregătind revoluția similară din Muntenia și Moldova, de ambele versante ale Carpaților, a momentului culminant care va fi anul revoluționar 1848 pe întreg pămîntul românesc și acel patetic „Noi vrem să ne unim cu Țara!”, rostit pe Cîmpia Libertății de la Blaj, își avea ea însăși puternice rădăcini în etapele anterioare ale dezvoltării culturii românești.

O dată mai mult, în formarea ideologiei și programului Școlii Ardelene acționează același fenomen al unității culturii românești peste granițele politice, și însuși tipul cel nou de cărturar, dotat cu o vastă erudiție și o diversitate impresionantă de preocupări își găsește prototipul în Dimitrie Cantemir, cărturarul cu cea mai decisivă influență asupra continuatorilor săi de peste munți. ,,Istoriografia marilor scriitori ardeleni seamănă cu istoriografia Costineștilor, a lui Constantin Cantacuzino, a lui Dimitrie Cantemir. E aceeași erudiție, aceeași pornire către lucrurile mari și grele, același dor de a înfățișa neamul cît mai mare în trecut, spre a afla o mîngîiere pentru prezent și o speranță pentru viitor”, spune Nicolae Iorga. (va urma) MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

D

formularea de mai tîrziu a lui Mihai Eminescu. Școlile blăjene aveau să fie, în Secolul al XVIII-lea, potrivit aprecierii lui Nicolae Iorga, „cele mai bune școli care puteau să existe pentru români, adevărat model, mai tîrziu, pentru învățămîntul românesc din întreaga țară”. ornită din Blaj, era natural ca mișcarea tran­ silvăneană de renaștere să-și fixeze obiectivele în funcție de necesitățile cele mai presante. Declanșatorii ei nu puteau gîndi problemele în abstract, nu se găseau în situația de a cultiva principiile iluministe ca valori în sine, atemporale și universale. Tot ceea ce promotorii Școlii Ardelene au preluat din cultura europeană a fost angajat de ei în lupta națională. Nimic altceva nu avea pentru ei prioritate. Teologi, cei mai mulți, nu mîntuirea sufletelor îi obseda, ci salvarea nației române.

Erau însetați nu de împărăția cerurilor, ci de dreptate pentru neamul lor oprimat, în lumea aceasta. Învățați cu toții, nu-i mistuia atît setea de cunoaștere, dorința de a-și satisface nevoile intelectuale, cît năzuința de a demonstra pe baza unor cît mai solide cunoștințe legitimitatea aspirațiilor naționale. Oameni ai scrisului, agenții deșteptării naționale românești nu scriau pentru a se afirma, pentru a crea opere care să le eternizeze numele, ci pentru a servi idealul de emancipare a celor din care se trăgeau, cărora le aparțineau. Într-un cuvînt, stimulul întregii activități, orale și scrise, a corifeilor Școlii Ardelene a fost spiritul militant. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu și toți ceilalți ardeleni luminați ai ,,epocii luminilor” n-au profesat știința pentru știință, istoria pentru istorie, lingvistica pentru lingvistică și nici chiar teologia pentru teologie. Ei și-au subsumat toate preocupările, toate eforturile, toate ambițiile cauzei propășirii națiunii. Implicit, ei au adaptat principiile veacului prea luminat imperativelor luptei naționale, acelor principii care le validau teoretic acțiunea practică.

Principial, iluminismul e un curent universalist, urmărind organizarea cetății umane în conformitate cu exigențele rațiunii. Iluminiștii ardeleni aparțineau, însă, unui neam care tocmai era împiedicat, cu perseverență și cu perversitate, să se integreze umanității evoluate.

Ar fi fost un nonsens ca ei să diserteze savant pe tema rațiunii ori a perfectibilității sau imperfectibilității, în loc de a se implica în lupta cu iraționalitatea

P

7

R

R

8

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Strategia lui Saddam Hussein, în ograda lui Ciolacu

(urmare din pag. 1) ,,Siria lui Hafez Al Assad era o țară fericită”, obișnuia să îmi spună Mihai, ,,Bashar a greșit pentru că a încercat să se joace de-a democrația occidentală, în condițiile în care Siria are propria sa ordine – iar Occidentul a făcut ceea ce face el, trădează!”.

Dar, un exemplu de interpretare subtilă a ceea ce s-a petrecut cu adevărat în Orient, pe care mi-l amintesc din discuțiile cu Mihai Antonescu, se poate aplica la situația actuală – a moțiunii căzute ,,glorios” în parlament.

Este vorba de adevăratul motiv din spatele primului război din Golf, pe care Mihai Antonescu, personaj extrem de bine conectat la surse de prim rang din Irakul lui Saddam și Siria lui Hafez Al Assad, l-a înțeles și mi l-a relatat. Reamintesc că atunci, în 1991, Irak a ocupat Kuweit, pretextînd dreptul său istoric, fapt care a declanșat o reacție internațională pe cît de mare, pe atît de butaforică, Irakul cedînd imediat, practic fără pierderi ale vreuneia dintre părți. Iar Saddam a rămas liniștit la putere – ba chiar mai liniștit. De ce asta? Fusese înțeles Saddam cu unii inamici de peste hotare?

Cu Franța, sigur – avea afaceri de multe miliarde.

Cu SUA? Doar lucrase pentru ei, fusese înarmat de ei contra Iranului.

Din informațiile sale ,,din interiorul” dictaturii irakiene, regretatul meu amic construise o explicație a declanșării războiului: nevoia lui Saddam de a scăpa de singurii care îi puteau amenința „tronul” – generalii armatei sale. Ceea ce s-a și întîmplat, Saddam Hussein a pornit un conflict controlat dar imposibil de cîștigat, apoi a dat vina pe unii generali, scăpînd de ei. O metodă care a asigurat liniștea dictaturii, chiar dacă a însemnat o înfrîngere pentru țară.

Povestea asta mi-a revenit în memorie văzînd ciudata manevră și atitudine a lui Marcel Ciolacu, instalat la putere în PSD pe căi cel puțin dubioase – și care apoi a ținut-o aparent aiurea cu moțiunea.

O moțiune care NU avea cum să aducă vreun cîștig PSD, care NU are cum să preia guvernarea – atît din cauza Iohannis, cît și din motive interne. PSD nu are echipă guvernamentală – și nu are soluții pentru a transforma în bine dezastrul creat de PNL. Să nu uităm că nu vorbim de PSD-ul curajos al lui Dragnea, Ponta sau Năstase, ci de o grupare obedientă față de… tot și de toate! Cum să crezi că va obține puterea o asemenea grupare?!

Deci, ce sens avea moțiunea? Ca și Saddam, Ciolacu caută bătălii pe care le știe pierdute, dar pentru care provoacă o falsă emulație internă – și pentru care va pedepsi ,,vinovați”. Și, ca și Saddam, Ciolacu pare să controleze ,,înfrîngerea” – ba chiar să aibă legături cu inamicii din exterior.

De altfel, imediat după eșecul de luni, 31 august, cînd nici măcar nu a adunat cvorumul, Ciolacu a dat vina pe colegii săi – și a amenințat cu excluderi!

Hai să amintim și că secretarul general al PSD, Paul Stănescu, a transmis un mesaj intern în care a ameninţat că cine nu votează moţiunea nu mai are ce căuta în partid.

Desigur, un parlamentar nu poate fi dat afară prin decizia centrului – a ,,tătucului” – ci trebuie și votul organizației locale. Dar, nimic nu e imposibil.

Mai mult, Ciolacu pare decis să scape de mulți din partid, chiar cu riscul falimentului electoral, deci nu l-ar deranja nici căderea moțiunii – pentru

că ar putea da vina pe diverși indezirabili. Cum ar face asta? Pe modelul ,,te-am văzut eu cînd ai băgat bila”. Uitați-vă la cei din jurul lui Ciolacu, nu vi se pare că sînt în stare de așa ceva? Mulți dintre ei sînt oameni cu școală puțină (Stănescu, Tudose, Simonis ș.a.), gata de orice în politică.

Pentru a-și asigura puterea, pentru a servi și a parveni.

Nu uit nici ce spune un ciudat, dar abil politolog și sociolog – Sebastian Lăzăroiu: Ciolacu ar avea nevoie ca Gabi Firea să piardă la Capitală. Da, pentru că Firea e clar cel mai periculos potențial rival al, pînă acum, obscurului buzoian. Inteligentă, experimentată, curajoasă, charismatică și stăpînind oratoria, bine pregătită în multe domenii, populară, puternic susținută mediatic, avînd în spate un soț extrem de bine cotat financiar și relațional, provenind din cel mai tare trust mediatic etc. etc. – Gabi Firea este un competitor de prim rang pentru șefia PSD. Mai mult, ea nu a jucat la frondă, precum Teodorovici, ci a fost apropiată de Ciolacu, cel care, repet, nu se știe cum, a ajuns în fruntea partidului. În plus, nu numai Ciolacu ar dori să scape de Firea – primarii Sectoarelor 5 și 6 au ambiții mari, dar nici cel de la Sectorul 1, Tudorache, cel care pare extrem de puțin interesat de politică, e genul de oportunist care stă la pîndă. Și, cu siguranță, Ciolacu l-ar prefera alături, decît pe periculoasa Firea.

Uitați-vă și la cei hîrșiți în politică: Olguța sau Șerban Nicolae; Olguța s-a retras în fortăreața de la Craiova, plătește „tributul” voturilor către centru, dar e liniștită în furtuna ,,reformei”. La fel Șerban Nicolae, care face un mic joc de glezne, uneori un pupic către șef… dar cam atît. El, cel atît de vocal – și atît de bine pregătit? Da… merge pe burtă, că e apa mică! Toți aceștia, ca și alții, intuiesc ce se va petrece – o îndepărtare a celor puternici de altădată, chestiune care se va face fie provocat, ca în cazul lui Teodorovici sau I.M. Pașcu, fie prin pierderea unor bătălii: moțiunea, apoi alegerile locale. Tactica lui Saddam și a altor dictatori. Sau ,,tătuci”.

Apropo, cineva observa cît i-a trebuit lui Ciolacu să devină ,,tătuc” – 4 zile! De la Congres, pînă la anunțul brusc, înainte de Comitetul Politic Național, că ,,votul la moțiune va fi luni”. S-a consultat, desigur, cu propria conștiință, ca ,,Tătuca”! Și tot ca „Tătuca” va proceda cu cei din jurul său, îi va păstra pe cei care sînt în stare să danseze cum vrea el…

De fapt, cu gîndul la Saddam, am uitat de modelul original, Tătucul Iosif! Desigur, com­ parația ar fi prea onorantă pentru obscurul din Buzău. E mai aproape de tuciuriul din Tikrit.

Doar ca nuanță a pielii, în rest… Saddam Hussein va rămîne ca o personalitate – controversat, acuzat sau adulat, dar o personalitate. Ciolacu va rămîne… Ciolacu. Și nu e vina lui – ci e o caracteristică a României de azi. O Românie fără patrioți și oameni de stat precum Corneliu Vadim Tudor, Radu Câmpeanu sau Alexandru Bîrlădeanu, fără juriști și legiuitori precum Lucian Bolcaș, Petre Ninosu sau recent plecatul liberal autentic Gheorghe Gabor, fără jurnaliști precum prietenul meu drag, Mihai Antonescu.

Ca să parafrazez titlul unui film, nu mai există țară pentru oamenii adevărați.

Un celebru lider PSD șochează: ,,Dacă nu Covid va accelera «selecția naturală», ci VACCINUL?”

Unul dintre cei mai importanți lideri ai marelui PSD – nu al actualei forme de ,,opoziție” a lui Ciolacu – ex-ministrul Ioan Mircea Pașcu, aruncă în spațiul public o adevărată NUCLEARĂ: ,,Și dacă nu Covid-ul e clu-ul pandemiei, ci vaccinul?”. Într-o recentă postare de pe Facebook, pe care nimeni nu a preluat-o, Ioan Mircea Pașcu scrie: ,,Poate că acesta (vaccinul, n.n.) - și nu virusul propriu-zis - va accelera «selecția naturală» gîndită (dacă o fi existînd un asemenea plan...) pentru diminuarea populației globului?”.

Nu am fi luat în seamă această idee dacă ea nu ar fi fost expusă de un profesor universitar, fost ministru al Apărării, vicepreședinte al Parlamentului European, al comisiei Parlamentului European pentru Afaceri Externe, cel mai experimentat euro­ parlamentar român, alături de Severin – și un ministru sub care s-a făcut trecerea sub NATO! Deci, nu vreun rusofil, ci un vector al NATO! Iată ce mai zice Ioan Mircea Pașcu: ,,Panica creată - și întreținută - de Covid-19 ne va împinge ca pe oi la vaccin... iar cine nu va avea dovada vaccinului, va deveni o NON-PERSOANĂ (nu va mai putea călători, nu va mai avea acces nicăieri, nu va putea practic părăsi locuința)?”.

Ca o paranteză, în SUA au început deja mari manifestații contra vaccinării obligatorii, pe cînd în România se dă lege privind obligativitatea vaccinării, cu consens general, se pare. ,,Putem oare să gîndim în această paradigmă?”, a obligativității vaccinului, ca formă de acceptare socială?! După această adevărată ,,nucleară”, Ioan Mircea Pașcu aduce ca argument în plus… un ,,simplu amănunt”: Banca Mondială ,,a lansat în 2020 un program legat de Covid, care este prevăzut să se încheie în... 2025, adică la vreo 3 ani după vaccinarea pe care o putem aștepta începînd din 2021-2022!?”.

Chiar dacă nu subscriu la această teză, ideea mi se pare cutremurătoare, mai ales, repet, venind din partea unei asemenea personalități, ,,bine ancorată” în realitățile structurilor euroatlantice. (D.D.)

RM

Nr. 1552

l

9

1 – 7 septembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (12)

Jurnal de pe Frontul de Est (73)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (12)

Doresc să precizez că planul contraofensivei sovietice a fost stabilit înainte ca armatele 3 şi 4 române să intre în dispozitiv. Această subliniere este necesară deoarece s-a afirmat că Înaltul comandament sovietic şi-a fixat principalele coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută. Hotărîtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost nu dispunerea trupelor române, care nici nu se găseau în regiune la acea dată, ci conformaţia dispozitivului german, flancurile acestuia fiind slab apărate. În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, pe o ceaţă foarte deasă, puternice grupări de forţe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” şi „Don” au trecut la ofensivă în fîşia Armatei 3 române. Grupările de izbire ale Frontului de „Sud-Vest”, comandat de generalul N.F. Vatutin, au fost constituite de armatele 5 şi 21 tancuri, ele declanşînd acţiunea din capetele de pod Bolşoi şi Kleţkaia. După circa o oră, Armata 65 din compunerea Frontului „Don” s-a alăturat acţiunii Armatei 21. Atacul din capul de pod de la Kleţkaia s-a executat cu flancurile anterioare ale armatelor 21 şi 65 sovietice şi a vizat Divizia 13 infanterie şi flancul stîng al Diviziei 1 cavalerie. Unităţile Diviziei 13 au respins un prim atac, dar intervenţia Corpului 5 armată sovietic a dus la spargerea dispozitivului. Cît priveşte Divizia 1 cavalerie, ea a respins atacul sovietic, dar a fost manevrată pe la flancuri, prin breşa creată în sectorul Diviziei 13 infanterie. La flancul său stîng, sub presiunea inamicului s-a repliat şi „Detaşamentul Voicu”, astfel că ele au pierdut legătura cu Armata 3 română. În această situaţie, Grupul de armată „B” a hotărît ca aceste forţe să intre în compunerea Armatei 6 germane, a cărei soartă au împărtăşit-o pînă în final. În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. Dispunînd de o mare cantitate de tancuri, în special T 34, cel mai bun tanc din a doua conflagraţie mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două acţiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracţionat în două, pătrunderea realizată în prima zi avînd o lărgime de 15-18 km şi o adîncime de 15 km. Celelalte mari unităţi ale Armatei 3 nu au avut prea mult de suferit, ele aflîndu-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1 tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fîşia Corpului 5 armată s-au executat doar acţiuni locale. Spre acest corp s-a repliat şi resturile unităţilor care au suportat din plin lovitura sovietică, ele formînd aşa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 infanterie. În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup, astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859) a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier şi trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituită din prizonieri români în U.R.S.S. Era a doua mare unitate de acest tip, prima a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea Armatei române, proces început în primăvara anului 1945. Începînd cu 27 noiembrie s-a intrat în faza a doua, cînd forţele rămase la dispoziţia Armatei 3 române, împreună cu trupe improvizate germane, au trecut la apărare pe rîul Cir. După o perioadă relativ calmă, trupele sovietice au reluat ofensiva la 17 decembrie 1942, puternice lupte avînd loc pînă la 27 decembrie 1942. La începutul lunii ianuarie 1943, Armata 3 română a încetat să mai aibă misiuni operative pe Frontul de Est, rămăşiţele ei fiind retrase în ţară. În fîşia de apărare a Armatei 4 române, „Frontul Stalingrad”, comandat de generalul colonel A.I. Eremenko, a declanşat ofensiva o zi mai tîrziu, respectiv la 20 noiembrie 1942, lovitura principală fiind primită de Corpul 6 armată român.

Frontul a fost străpuns rapid la joncţiunea dintre diviziile 1 şi 18 infanterie şi 2 şi 20 infanterie. Flancul drept al Diviziei 20 infanterie a luptat vitejeşte, dar a fost învăluit de tancurile sovietice, astfel că această mare unitate a rămas şi ea în cercul de la Stalingrad. În zilele următoare situaţia marilor unităţi române şi germane s-a agravat, grupările de blindate sovietice pătrunzînd adînc în dispozitivul de apărare. La 22 noiembrie, în zona Kalaci, grupările de forţe sovietice au făcut joncţiunea, astfel că Armata 6 germană, care asedia Stalingradul, a fost încercuită. În încercuire au rămas şi două divizii româneşti: 1 cavalerie, comandantă de colonelul Constantin Brătescu, şi 20 infanterie, condusă, pînă la 17 ianuarie 1943 de generalul Nicolae Tătăranu şi apoi de colonelul Romulus Dumitriu. Aceeaşi soartă a avut-o şi Detaşamentul „Voicu”. Efectivele totale ale trupelor române rămase în cerc s-au ridicat la 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

3. Literatura (2) Un important eveniment artistic și cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit înființarea, la 14 decembrie 1939, a Societății scriitorilor din Basarabia, avîndu-l în calitate de președinte pe Pan Halippa, de vicepreședinte pe Iorgu Tudor și în cea de secretar general pe Nicolae Costenco. În această societate au fost înscriși 35 de membri oficiali și avea grupuri literare în toate județele Basarabiei, inclusiv la București și la Iași. În opinia secretarului general al Societății scriitorilor din Basarabia, Nicolae Costenco, înființarea organizației în cauză a fost necesară „pentru a da putință spiritului local, basarabean, să triumfe cu toată originalitatea și specificul care îl delimitează în speță, fără a-l rupe din sînul familiei latine, românești”. Recurgînd la o evaluare de ansamblu a vieții literare din perioada interbelică, Pan Halippa avea să menționeze că „astăzi (ianuarie 1934 - n.n.), Basarabia, după 15 ani de la Unire ni se prezintă ca un ogor brăzdat de plugul culturii românești din ce în ce mai adînc și avem buna speranță că acest ogor românesc va produce boabe alese și din belșug. Este adevărat că scrisul românesc se confrunta și cu numeroase probleme, aflîndu-se, potrivit aceluiași autor, „într-o primejdie continuă”: „publicațiunile românești n-au aici viață de durată; în timp ce publicațiunile rusești își serbează cu pompă deceniile împlinite, ale noastre trăiesc un an-doi și dispar din cauza lipsei de atenție și sprijin din partea celor ceși zic slujitori ai culturii românești în Basarabia”. Urmărindu-se remedierea acelei stări de lucruri, în ianuarie 1934 a fost lansat proiectul revistei „Viața Basarabiei”, la care au colaborat intelectuali de marcă ai perioadei interbelice: Ion Buzdugan, Alexandru V. Boldur, Toma Bulat, Ștefan Ciobanu, Alexandru David, Sergiu Cujbă, Agricola Cardaș, Ion Pelivan, P.V. Ștefănucă, T.Al. Știrbu ș.a.

Așa cum menționează exegeții domeniului respectiv, proza basarabeană din anii ‘20 - ‘30 a evoluat, în general, între două structuri: tradițională și modernă. În pofida tradiționalismului congenital, literații basarabeni s-au apropiat în mod cert de înțelegerea condiției esențiale a literaturii și în special a romanului, condiție pe care a formulat-o limpede Camil Petrescu în 1927: „Literatura presupune, firește, probleme de conștiință. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conștiință sînt posibile”. În perioada dintre cele două războaie mondiale, prozatorii basarabeni s-au sincronizat, cel puțin tematic, cu noile strategii narative europene. Un rol important în promovarea literaturii în perioada interbelică a revenit presei și periodicelor. O analiză statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia, în acea perioadă, au fost editate 58 de ziare, din care 24 românești și 34 în limba rusă; din cele românești, 10 erau cotidiene, iar din cele rusești - 32.

Doar în municipiul Chișinău, în luna iunie 1940 apăreau 3 cotidiene românești („Basarabia”, „Gazeta Basarabiei” și „Raza”), precum și 13 reviste și 11 buletine, inclusiv „Viața Basarabiei” (director P.N. Halippa), „Itinerar” (director Iorgu Tudor), „Straja Neamului” (director S. Ebervian), Revista Liceului „A. Donici”, „Armonia” (revista Liceului „A. Russo”), „Școala Basarabeană”, „Buletinul agricol din Basarabia”, „Basarabia Economică”, „Buletinul Camerei de Muncă”, „Furnica”, „Luminătorul”, „Arhiva” (T. Bulat) ș.a.

4. Biserica (1) În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ocupînd Principatele Române, Rusia a recurs inclusiv la o politică de amestec direct în activitatea bisericii românești. Printr-un decret din 27 martie 1808, împăratul Alexandru I l-a numit pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821, n. Bistrița, Transilvania) „în calitate de membru al Sinodului rus și exarh al acestuia în Moldova, Valahia și Basarabia”. În baza acelui decret imperial, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a ordonat proaspătului exarh să-i adreseze spre soluționare toate chestiunile „privitor la care fostul mitropolit al Moldo-Vlahiei apela la patriarhul de la Constantinopol”. Din acel moment, așa cum menționează A. Sradnițki, „Biserica moldo-vlahă a fost subordonată Sfîntului Sinod și exarhului său” pînă în septembrie 1812. La 30 septembrie 1812, prin ordinul lui G. Bănulescu-Bodoni, în spațiul dintre Prut și Nistru a început să activeze noua eparhie, precum și dicasteria ca organ de conducere. Cu toate acestea, de la sosirea sa la Chișinău, statutul mitropolitului rămînea neclar, aflîndu-se aici „în afara legii” – altfel spus, nu avea un statut legal. Însuși mitropolitul, în raportul său din 4 noiembrie 1812 înaintat Sinodului, declara că trimite spre examinare proiectul privind înființarea noii eparhii și așteaptă să fie emis în această privință un decret, iar „pînă atunci socoate de datoria sa de a conduce clerul din această provincie ca făcînd parte din fosta lui stăpînire, conform dispozițiilor date lui ca unui arhiereu eparhial”.

Din această cauză, în prima fază, titulatura mitropolitului nu conținea denumirea eparhiei nou-înființate. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Marea încleştare din noiembrie (2)

10

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Viața Sfîntului Alexie Carpatinul, pusă în slujba Ortodoxiei

E

lementul hotărîtor care a dus la pră­ bușirea Imperiului AustroUngar în 1918 a fost dez­ naționalizarea sălbatică a po­poarelor cuprinse între ho-­ tarele sale largi: ro­mâni, cehi, slovaci, bosniaci, evrei, croați, sloveni, ucrai­nieni.

Această politică s-a desfășurat pe mai multe direcții, însă două au fost mai importante: impunerea limbii maghiare și a religiei catolice.

Pentru românii din Tran-­ silvania nu înapoierea eco­ nomică și menținerea țără­ nimii în stare de iobă-­ gie deveniseră insuportabile într-o epocă în care ecourile revoluției europene de la 1848, care amplificaseră as­pirația popoarelor la auto­­determinare pe baza culturii naționale, nu se stinseseră. ceste drepturi vizau, în primul rînd, înce­ tarea samavolniciilor limbii maghiare atot­ puternice, folosirea limbii materne în învățămîntul de toate gradele, presă și tipărituri, administrație și biserică. Pînă atunci, românii din Transilvnia se apăraseră în fel și chip botezîndu-și copiii cu nume latinești, care nu puteau fi maghiarizate, sau ridicînd bisericuțe din lemn, în locuri ascunse, și pictîndu-le în manieră naivă, care, în secolul următor, avea să devină un adevărat curent artistic. Alți români, trecînd Carpații, își găsiseră salvarea în Moldova și în Țara Românească. În atare situație s-au aflat strămoșii lui Eminescu și ai lui Ion Creangă. Avîndu-și obîrșia în Maramureș și numindu-se Armon și Emin, derivate onomastice din Sf. Mina, de teama abuzurilor ungurești, ei au trecut munții în Bucovina, unde după 1774 n-au mai avut ce face și s-au lăsat asimilați de ocupanții austrieci. Și, astfel, întreg neamul lor a devenit Eminowicz. Prilej pentru cărturarul Iosif Vulcan, directorul Revistei ,,Familia”, care apărea la Budapesta, să schimba în 1866 numele debutantului Eminowicz, privatist de la Cernăuți, în românescul Eminescu. În felul acesta, și mulți Golumbowicz sau Popowicz au devenit Porumbescu sau Popescu.

Prin aceleași peripeții au trecut și strămoșii lui Ion Creangă. Astfel, în 1836 numitul David Creangă din Pipirig, un țăran cuprins, este de acord ca fiica lui, Smaranda, să se căsătorească cu Ștefan Apetrii Ciubotariu, țăran sărac, doar fiindcă era de-ai lui, transilvănean trecut munții de frica ungurilor. În schimb, strămoșii lui Liviu Rebreanu au rămas pe loc, în ,,ținutul grăniceresc” din zona Beclean pe Bistrița, și au trecut la catolicism. La fel cum se întîmplase cu familia poetei Veronica Micle, a lui Iuliu Maniu sau a prozatorului Ion Agârbiceanu din comuna Cenade, Alba, devenit preot catolic. otațiile de față sînt consacrate unei regiuni departe de București, pe nume Transcarpatia, despre care, astăzi, aproape că nu se mai știe nimic. Exceptînd momentele cînd, periodic, autoritățile de la Budapesta se burzuluiesc și arată cu pumnul în depărtare, revendicînd teritoriul actualmente ucrainian, ca făcînd parte din fostul imperiu al Ungariei Mari. La fel stau lucrurile și cu niște pămînturi cuprinse între hotarele de sud

A

N

ale Slovaciei, motiv întemeiat pentru un fost președinte slovac să declare că dacă nu-și văd de treabă, șovinii unguri de acolo vor fi aruncați în Dunăre. Dar să revenim la chestie, vorba lui Titu Maiorescu. Spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea și pînă prin 1945, teritoriul românesc din zona Carpaților de Nord – Gutăi, Oaș, Țibleș și Rodna – care cuprindea județele de azi Satu Mare și Maramureș, constituiau o parte din ceea ce se numea Transcarpatia (sau Ungaria de Nord-Est) și care se întindea pînă în sud-estul Slovaciei, nord-estul Ungariei și sud-vestul Ucrainei. În zilele noastre, acest teritoriu este populat de ucrainieni majoritari și se află sub jurisdicția autorităților de la Kiev.

Transcarpatia, o regiune care, cum am spus, cuprindea și județele Satu Mare și Maramureș, se învecinează cu Transilvania, a avut aceeași istorie și a suferit aceleași persecuții lingvistice și religioase din partea șovinismului maghiar de ieri și de azi, care nu suportă să se vorbească în jurul lor altă limbă decît maghiara. Înainte de orice explicație, se cuvine să ne întrebăm dacă există vreo legătură cu mai cunoscutul pachebot ,,Carpathia”, cel care în aprilie 1912 a ajuns cu întîrziere de o noapte la locul unde se scufundase ,,Titanicul”, în nordul Atlanticului. ropunîndu-ne o clarificare a lucrurilor, să răsfoim scrierea ,,Viața Sfîntului Alexie Carpatinul”, de Iurie Danileț, tipărită la Editura ,,Areopag”, în 2015. Mișcarea pentru restabilirea Ortodoxiei pe teritoriul actualei regiuni ucrainiene Transcarpatia este legată de numele acestui ascet, mărturisitor, sfînt și cuvios – Alexie Kabaliuk (Car­ patinul) – huțul de neamul său și nevoitor al Bisericii Ortodoxe, precum și date istorice ale mișcării pentru răspîndirea credinței ortodoxe în Transcarpatia.

Cuviosul Alexie a suferit, alături de frații și surorile sale, întru credința în Christos. Și procesul de la Sighet împotriva ortodocșilor români, ucrainieni și ruși, din anii 1913-1914, nemulțumiți de regimul austro-ungar, extrem de dur cu toate manifestările naționaliste ale unor comunități, a demonstrat că, din totdeauna, problema religioasă a ținutului a dat dureri de cap. În 1868 a fost adoptată legea privind egalitatea în drepturi a tuturor confesiunilor religioase de pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. În realitate, lucrurile stăteau altfel. Toți țăranii ortodocși, fără excepție, fuseseră trecuți la Biserica greco-catolică, samavolnicie care le stîrnise furia. Consecința a fost că s-au dedat la manifestări fățișe împotriva stăpînirii. În multe sate au apărut grupări care au cerut să li se trimită preoți ortodocși, adevărați lideri duhovnici cu harul mărturisirii cuvîntului adevărului întru Christos. i acest păstor luminat a fost să fie Alexie Kabaliuk (1877-1947), zis și Alexie Carpa­ tinul. El provenea dintr-o familie de țărani bogați din satul Iasinia, raionul Iahiev. În total, fuseseră 9 copii acasă, care, de mici, își ajutaseră părinții la muncile agricole. Alexie a urmat cu greutate gimnaziul, din cauză că acolo se efectua maghiarizarea forțată a elevilor. Între 1897 și 1901 și-a făcut stagiul militar la

P

S

Cașovia (Kosice) și Miskolč. chimbarea bruscă la nivel duhovnicesc a tînărului huțul Alexie a coincis cu renașterea ortodoxiei în diferite părți ale ținutului transcarpatic, care, în anii aceia, se mai numea și Rusia Maghiară.

Astfel, populația greoco-catolică din tot mai multe sate își manifesta dorința de a trece la ortodoxie. În 1905 a adus o mulțime de cărți teologice de la Kiev și, călătorind prin toate satele, a început activitatea de misionarism, propovăduind Sfînta Ortodoxie. În 1908, în Postul Mare, și-a îndeplinit visul mai vechi de a vizita Ierusalimul – Mormîntul Domnului, Nazarethul și alte locuri sfinte. După Paști, a plecat la Sfîntul Munte Athos. Popas la Mînăstirea Sf. Pantelimon, unde s-a întîlnit cu schimnicul Denosie și cu arthimandritul Misail, convertindu-se la ortodoxie. La întoarcere, a trecut prin Constantinopol, Constanța și Iași. n martie 1910, starețul Mînăstirii Sf. Onufrie de lîngă satul Iablocina, voievodatul Lubrin din Polonia, îl tunde în monahism, dîndu-i numele Alexie (Omul lui Dumnezeu), și îl hirotonisește în rangul de preot. Puțină vreme după aceea, vizitează iarăși Athosul, ca să-și schimbe documentele rusești de călugăr cu cele athonești, lucru care i-ar fi dat posibilitatea să se întoarcă, fără piedici, în țara natală. În 1911 este numit misionar patriarhal pentru Rusia Ungară. În 1912, ajuns în satul Iza, este arestat, pentru prima oară, fiindcă făcuse propagandă împotriva religiei catolice, care a constat în botezul a 300 de persoane, cununia a 19 perechi și spovedania a 1.300 de credincioși. În 1912 este arestat de către jandarmii maghiari, dar eliberat a doua zi. În continuare, în același an, autoritățile de la Budapesta atrăgeau atenția că, în Ungaria de Est, rușii au intensificat propaganda religioasă ortodoxă, urmărind, în secret, ideea refacerii Marii Rusii. Prin urmare, trebuiau luate măsuri de contracarare rapidă a situației. Cum ar fi aceea din satul Tereblea din districtul Tiacevo, unde agentul principal era un oarecare Iurie Ciopic.

Pentru început, s-a recurs la intimidări constînd în aplicarea de amenzi și demolarea caselor ortodoxe de rugăciuni. Mai apoi, s-au făcut și arestări. În ziarul ,,Russkoe slovo” de la Kiev au apărut primele informații: ,,Maghiarii nu au nici o milă și prigonesc groaznic populația slavă care trăiește în Ungaria. În curînd, va avea loc un proces în orașul Debreczen...”. ntr-adevăr, spre sfîrșitul anului 1913, mișcarea misionară condusă de Alexie Capatinul ajunge în fața instanței din Sighetul Marmației. În martie 1914, se dă sentința: 4 ani și 6 luni de închisoare la Debreczen și Sighetul Marmației. De-abia în 1919 deținuții sînt puși în libertate. Dar, slăbiți și bolnavi, mulți dintre ei mor. Totuși, acțiunea de extindere a cultului ortodox în Transcarpatia continuă. Se ridică biserici ortodoxe în localitățile Hust și Treblea. Părintele Alexie Carpatinul se află în fruntea tuturor acestor activități. El nu-și uită nici satul natal, Iasinia, unde ajută la înmulțirea comunității ortodoxe. Arhimandritul Alexie era un om bun, organizator priceput și sărea mereu în ajutorul celor slabi. Îi ajuta și cu bani pe elevii de la internatul ortodox din orașul Hust. În urma persecuțiilor și suferințelor îndurate, pe 2 decembrie 1947, arhimandritul Alexie a trecut la Domnul. După 2 zile a fost înmormîntat în cimitirul mînăstirii din Iza. Pe 13 martie 1999, moaștele sale au fost dezgropate și, pe 8 iulie 2001, prin hotărîrea Sfîntului Sinod și Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, arhimandritul Alexie Habaliuh a fost trecut în rîndurile sfinților cu cinstire locală. Pe 21 octombrie 2001, a avut loc canonizarea sa la Mînăstirea Sf. Nicolae din satul Iza, raionul Hust.

PAUL SUDITU

S

I

I

RM

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (8) Ielele (3)

O umbră se prelingea pe un gard, venind dinspre o uliță laterală, chiar pe lîngă casa lui Coacă. Frica ce ne încerca atunci era suprimată doar de ideea că, dacă unul plînge, celălalt o să rîdă copios, așa că, fără să ne dăm seama, eram cuprinși de un curaj nebunesc, generat doar de mîndria de a nu ceda în fața panicii și de dorința de a vedea cum e cu acele Iele.

Umbra se alungea peste podișcă, pașii tîrîiți se auzeau surd, dar cel în cauză se încăpățîna să nu iasă din întuneric. Cîinii încetară parcă să mai latre, timpul părea că se oprise în loc. Acele luminițe sclipitoare erau fixe de data asta și, pe măsură ce umbra se apropia de podișcă, noi tremuram de emoția primordială a unor evenimente supranaturale. Simțeam că ceva puternic plutește în aer, pînă și vîntul ni se părea, sau poate chiar se oprise. Se mai auzea doar apa care curgea repede pe sub podișcă, în drumul ei grăbit spre o matcă mai mare.

Așteptam să se crape cerul sau ca apele să se despice și din mijlocul lor să sară în drum acele Iele, fetele frumoase cu frunze de ,,străin” în jurul coapselor, care să ne invite la un dans ritualic, o horă nebună a datinilor din bătrîni.

Deodată, de undeva din dreapta, din curtea lui Nelu Țiganu, prima casă de lîngă podișcă, se aprinse un foc imens, iar noi eram hipnotizați de flăcările care urcau spre cer, de cele trei umbre care parcă dansau în jurul lor și de liniștea mormîntală care însoțea această scenă, singurul zgomot pe care îl mai auzeam în acele clipe fiind doar troznetul calm al lemnului care ardea. Cele trei umbre se învîrteau încet în jurul focului și deodată, la un semn, o voce puternică începu să cînte, fiind imediat urmată de alte voci de femei, care, într-un cor perfect, cîntau ceva neinteligibil, într-o limbă necunoscută nouă. Pentru noi era clar că Ielele veniseră, dar nu ne așteptam să iasă

din foc, ci din apă. Cum eram la prima vizionare, nu ne mai puneam întrebări, nu ne îndoiam că ceea ce vedem noi erau acele ființe care dănțuiau nebun și atrăgeau bărbații în joc. Cîntecul ne acaparase, siluetele imposibil de distins se roteau fie mai încet, fie mai repede în jurul acelui foc, iar acele versuri indescifrabile ne copleșiseră.

Priveam parcă vrăjiți scena, și în tot acest timp uitasem complet și de umbra care se prelingea pe podișcă, dar și de strigoiul care credeam că stă de pază lîngă ea. Noaptea era perfectă, luna strălucea, iar focul tindea parcă să se înalțe spre ea, umbrele se roteau în jurul focului, iar cîntul lor făcuse pînă și cîinii să tacă. Era o scenă de basm, unul din cele pe care bunica ni se povestea, era o frîntură desprinsă din acele povești.

- Eu v-am spus să stați la podișcă, vedeați mai bine de acolo! – se auzi o voce tărăgănată în spatele nostru, oarecum indiferentă, dar care, pe acel fundal emoțional, a sunat precum un tunet.

Fără să ne sfătuim, fără măcar să vedem a cui era vocea, am rupt-o la fugă amîndoi direct spre casă, fără să ținem cont nici de deal, nici de cînii care ne lătrau, nici de luna care ne lumina calea și nici de acele fete care dansau nebun în jurul focului. Fugeam de parcă toți demonii, toate Ielele și toți strigoii erau pe urmele noastre, în realitate doar un cîine alergîndu-ne. Eu am intrat în curte cînd Alin, mai sprinten fiind, era deja acasă. Am alergat pînă la fereastră, am sărit în cameră, am închis geamul și m-am refugiat în pat. Inima îmi sărea din piept, iar mintea mea era plină de întrebări, dar lipsită total de răspunsuri.

*** Zorii zilei se iviră parcă mai repede decît de obicei, lumina soarelui îmi bătea puternic în ochi, draperiile rămînînd trase încă de cu seară, cînd sărisem direct în pat, îngrozit de ceea ce trăisem. Ca de obicei, bunica trebăluia printre găini, gîște, rațe și curci. Vocea ei

Dosare secrete ale Istoriei (80) Enigma Martin Bormann (10)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Bormann a murit? Erich Kempka va rămîne cu această convingere. La Nürnberg, el va declara că „o ploaie de obuze” a înconjurat tancul; unul dintre ele 1-a lovit pe Bormann in plin. Kempka va jura că Bormann a fost „aproape cu siguranţă” ucis. Mai tîrziu, Kempka 1-a suprimat pe „aproape”. Pentru el, moartea lui Bormann nu mai prezenta nici o îndoială. Este imposibil să fi putut scăpa de obuzul acela care-1 lovise „în plin”. Şi această afirmaţie, trebuie să mărturisim, nu este unică. S-au mai prezentat şi alţi martori care au confirmat versiunea lui Kempka. În octombrie 1955, generalul SS Hanz Baur, pilotul lui Hitler, a fost pus în libertate de către ruşi. El i-a declarat ziaristului Stephane Roussel: – Am rămas pînă la sfîrşit alături de Hitler. Am fost ani de zile prieteni şi am rămas prieteni pînă la capăt. Cu cîteva ore înainte de a-şi lua viaţa, Hitler mi-a încredinţat ultima misiune. Era vorba să-1 salvez pe Martin Bormann, Baur şi Bormann trebuiau să încerce să ajungă la aeroportul militar de la Rechlin din împrejurimile Berlinului şi de acolo să fugă în sudul Germaniei la bordul unui avion cvadrimotor „Condor”. Cei doi n-au reuşit însă să treacă liniile duşmane. „Bormann a fost ucis, sub privirile lui Baur, de o grenadă antitanc”. Baur a fost rănit de un obuz la piciorul drept şi a fost luat prizonier de ruşi. În octombrie 1955, fostul valet al lui Hitler, Heinz Linge, după ce a stat prizonier la ruşi timp de zece ani, a fost eliberat. Cum s-a înapoiat în Germania, el a făcut ziariştilor următoarele declaraţii:

– Martin Bormann a fost ucis pe podul Weidendammer de pe Rîul Spree, în apropiere de fostul palat al Hohenzollernilor. Am părăsit buncărul Cancelariei împreună cu Bormann şi am vorbit ultima oară cu el pe podul Weidendammer. L-am văzut urcînduse într-un tanc „Tigru”. Tancul a pornit. Pe pod a fost lovit de o grenadă antitanc sovietică. Vă pot spune că Bormann este mort. În decembrie 1955, un oarecare Juan Roca-Pinar, care făcuse parte din Divizia „Azul” şi fusese luat prizonier de ruşi, s-a repatriat din Uniunea Sovietică. Cînd a sosit in lagărul de la Friedland (Germania occidentală), a afirmat că a dus el însuşi cadavrul lui Martin Bormann.

El a declarat că în ultimele zile ale luptelor de la Berlin a făcut parte dintr-o grupă de asalt însărcinată să apere Cancelaria şi Ministerul Aerului: – În noaptea de 1 spre 2 mai am primit ordin să trec, împreună cu alţi cîţiva soldaţi, dincolo de o baricadă ridicată pe Friedrichstrasse, aproape de gara Stettiner. Am înaintat tîrîndu-ne, cu tot focul sovietic foarte intens. În mijlocul străzii, un tanc fusese distrus de către un T 34 rusesc. Cineva a strigat: ,,Bormann se află înăuntru, să-1 scoatem afară”. M-am căţărat pe tanc, am deschis turela şi am găsit două cadavre.

L-am înşfăcat pe primul, l-am scos afară şi l-am tîrît pe trotuar. Privindu-i chipul, l-am recunoscut pe Bormann.

Un obuz rusesc îi sfîşiase uniforma. Bormann era cu capul gol. Cînd focul inamic a devenit atît de intens încît mi-a fost imposibil să mai rămîn iîngă cadavrul lui Bormann, m-am întors la unitatea mea. N-am avut timp să-i cercetez buzunarele ca să-i găsesc actele sau vreun obiect personal. Dar eram sigur că este vorba de Bormann. Puteţi fi absolut convinşi că Bormann este mort.

puternică le punea la respect. Bunicul plecase ,,la frizerie”, pentru că asta era ocupația lui de bază, pe lîngă cîntatul la cimpoi. Mintea îmi era încețoșată, întîmplarea din ajun provocîndu-mi o spaimă teribilă.

Pe la poartă se auzeau niște voci, un sătean își mîna caii în drumul lui grăbit spre moară, iar praful care se ridicase în urma lui acoperise complet figura celui care mă striga de la drum.

- Dorinele, vezi că ăla al lui Vijderu este la poartă! – îmi striga, la rîndul ei, bunica, în timp ce mai toca niște știr pentru rațe.

Am ieșit ocolind prin grădină. Roșiile se făcuseră, erau mari, zemoase, așa că luai una direct de pe lăstar.

Eram deja pregătit: într-un buzunar aveam un pumn de sare, iar în celălalt o bucată de pîine. Neluțu – ,,ăla al lui Vijderu” – mă aștepta, pe băncuță, la poartă.

Bălăngănea din picioare și se uita lung spre caisul care creștea în dreptul casei noastre.

- Cîinele ăla al vostru era să mă muște azi noapte!

Mereu îl lăsați dezlegat noaptea… Să vezi cum o să fie dacă îi dau și eu drumul lui Osman pe stradă seara, cînd vine tac-tu acasă – intrai eu direct în subiect, fără să îl menajez.

Nelu era mai mic ca mine cu un an, poate doi, dar era la fel de înalt ca tata sau ca tractoristul Chivu, un bărbat cu care nu prea voiai să ai de-a face, un munte de om în adevăratul sens al cuvîntului. Fiul lui, Neluțu, se părea că îi calcă pe urme, fiind mare încă de mic, ca să spun așa.

- Nu eu îi dau drumul, știi că scapă mereu. Îmi spuse Bina că aseară tu și Alin ați fost să vedeți Ielele și pe mine nu m-ați luat. Tu nu vrei să mai fim prieteni? Păi îți mai dau eu voie să iei ,,străini” de la noi din șanț? – îmi reproșă el supărat și decis să rupem, pentru a ,,n” - a oară în ultimele zile, prietenia.

Nu l-am băgat în seamă, mă tot gîndeam la întîmplările recente, așa că îl lăsai să mai fiarbă puțin, chiar dacă amenințarea lui nu îmi pica deloc bine. (va urma) T.T. Otto Guensche, aghiotantul lui Hitler, a apărut din nou în aprilie 1936 în Germania occidentală, după ce a ieşit din penitenciarul de ia Bautzen, aflat în zona de ocupaţie sovietică. El a afirmat că 1-a văzut pe Bormann urcînduse într-un tanc la 3 mai 1945, pe podul Weidendammer, fiind clar că tirul ruşilor a atins tancul, care a luat foc.

Pentru Guensche nu exista nici o îndoială că Bormann pierise în flăcări. Şi probabil că fusese aruncat de ruşi într-o groapă comună a SS-iştilor, fiindcă purta această uniformă. În 1960, la sfîrşitul lui septembrie, un oarecare Willi Bahring, care făcuse parte din personalul buncărului, a declarat ziarului german Bild am Sonntag că 1-a „văzut murind pe Martin Bormann atunci cînd un tanc german în spatele căruia se afla acesta a fost lovit de un obuz rusesc”. Într-o scrisoare adresată în octombrie 1960 Parchetului din Bonn, abatele Preuss, preot în Venusberg, o mică localitate din apropiere de Bonn, afirma că Martin Bormann a fost îngropat la Berlin ca „soldat neidenti­ ficat”. Preotul declara că obţinuse această informaţie de la un locotenent din Wehrmacht care în luna mai 1945 era aghiotant la Cancelaria Reichului. Locotenentul îi mărturisise abatelui că Bormann, îmbrăcîndu-se într-o uniformă de simplu soldat, fugise cu un tanc „Tigru” împreună cu alţi supravieţuitori din faimosul buncăr, printre care se afla şi el însuşi.

Fugarii abia izbutiseră să ajungă dincolo de gara Friedrichstrasse, cînd tancul a fost nimerit în plin.

Bormann a fost ucis. Locotenentul şi însoţitorii lui au aşezat trupul lui Martin Bormann la intrarea unei case unde se mai aflau şi trupurile altor soldaţi. Abatele Preuss a adăugat că se hotărîse să dea în vileag aceste lucruri pentru a pune capăt zvonurilor persistente cu privire la faptul că Bormann ar putea să fie încă în viaţă. Numai că preotul din Venusberg, din păcate, „uita numele locotenentului”. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (2)

Continuînd firul destăinuirilor generalului Constantin Pantazi, fost ministru de Război în Guvernul Antonescu (1942-1944), cuprinse în Jurnalul scris pe cînd se afla în închisoarea Văcărești, unde executa pedeapsa primită în 1946, în urma ,,Procesului Marii Trădări Naționale” – ce a cuprins lotul celor 7, în frunte cu Mareșalul – descoperim noi ipostaze (sau interpretări) ale acțiunii Mareșalului Ion Antonescu filtrate prin creuzetul de sorginte militară al celui care-l cunoscuse foarte bine atît în timp de pace, cît și în iadul războiului. Importanța acestor scrieri pentru noi – chiar dacă uneori ies din cadrul cazon evadînd în lumea politică a anilor ʼ40 – rezidă din fiorul care transpare dintre rînduri, împletit cu realitatea imprevizibilă a frontului.

Acest atu se adaugă altora, pe care sîntem siguri, cititorii ,,României Mari” le vor descoperi în acest material.

Pentru a demonstra planul politic al Jurnalului, iată consemnarea generalului Constantin Pantazi, după lichidarea rebeliunii legionare: ,,După liniștirea situației, generalul Antonescu face un nou apel la partidele politice pentru formarea unui guvern național; el arată că nu mai există pericolul legionar și socotea că nu este propice un guvern național militar, care nu trebuia adoptat decît ultim ratio. Partidelor politice, însă, nu le convine situația: politicienii nu știu sigur dacă se vor liniști legionarii și apoi trebuiau să urmeze sancțiunile.

Situația politică ușurîndu-le posibilitatea expectativei, partidele istorice recomandă alcătuirea unui guvern militar, care s-a și constituit la 26 ianuarie 1941”.

Confruntarea dintre Ion Antonescu și liderii partidelor politice a dat naștere la o serie de conflicte și nemulțumiri reciproce, acuzele părților din această dispută punîndu-și amprenta pe dezvoltarea societății românești din acei ani. De altfel, așa cum se petrec faptele și în zilele noastre, cînd unii lideri politici ,,înoată” împotriva valului înnoirilor naționale, preferînd doar sinecuri pentru apropiați și neamuri spre a le salva situația, la nevoie, în calitatea lui de Conducător al Statului, Antonescu a avut mai mereu ceva de reproșat partidelor politice, respectiv liderilor acestora. Pentru că abordăm acest subiect, vreau să devansăm calendarul la care am ajuns în Jurnalul generalului Pantazi și să ne oprim în toamna lui 1942,

cînd frontul rusesc trecea prin răsturnări spectaculoase, pentru a ilustra încă odată perpetuarea (și amplificarea) nemulțumirii Generalului Ion Antonescu față de liderii politici ai vremii. Este vorba de un document care a făcut istorie la data la care a fost publicat – scrisoarea semnată de Ion Antonescu și adresată lui Constantin I.C.Brătianu, ca un răspuns la apelurile publice făcute de Brătianu și de Iuliu Maniu, prin care îl trăgeau la răspundere pentru situația grea în care se găsea Armata Română. Iată un fragemnt din această epistolă: „Abuzați, însă, de răbdarea, de tăcerea și de înțelepciunea mea și, rînd pe rînd, la scurte intervale de timp, îmi trimiteți cînd dumneavoastră, cînd dl. Maniu, avertismente, sfaturi și acuzațiuni. În virtutea cărui drept?

Ce reprezentați în această țară, dumneavoastră, toți foștii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste și un trecut politic total compromis și dureros?”. Mai departe, rechizitoriul din scrisoare ia accente cu iz patriotic, clonat pe eul personal al Conducătorului Statului: ,,Uitați, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele și martirul greșelilor acelora care au primit în 1918 România Mare și au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe cînd dumneavoastră sînteți din profitorii și dărîmătorii unei moșteniri mari. În mai puțin de un sfert de secol, fiecare în parte, și toți la un loc ați prăbușit lupta, sacrificiile și suferințele duse și îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercați și orice diversiune faceți dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtați pe umeri această răspundere”.

Să ținem minte aceste grave acuzații! Peste doi ani, în august 1944, pe cînd se juca soarta României (și a Mareșalului, inclusiv), acești lideri politici puși acum la zid vor face dovada vie a acuzelor de mai sus, dînd bir cu fugiții la apelul Mareșalului de a se implica total la salvgardarea Țării! În memoriile generalului Constantin Pantazi se mai spulberă un mare semn de întrebare, care a stăruit mult timp pe masa de lucru a istoricilor români: momentul în care Antonescu a luat cunoștință, de la Adolf Hitler, despre atacarea Uniunii Sovietice. După întîlnirea din mai 1941, la invitația Führerului, la care luase parte și generalul Ioanițiu, după întoarcerea în Țară acesta din urmă are o convorbire cu generalul Pantazi, convorbire care se materializează astfel în Jurnal: ,,La reîntoarcerea în țară, generalul Ioanițiu mi-a spus cu totul discret că Führerul și generalul Antonescu s-au înțeles și se va trece la atacul Rusiei, atac la care va participa și Armata română. Nu eram ministru responsabil, ci numai subsecretar de stat și numai generalul Antonescu mă putea informa dacă găsea de cuviință. Cele de mai sus constituie tot ce mi-a spus generalul Ioanițiu, iar Antonescu a păstrat un mutism complet”.

După mulți istorici români, această știre nu are nimic surprinzător în ea, deoarece în spațiul militar românesc era arhicunoscută atitudinea generalului Antonescu vizavi de

problematica recîștigării părților din Țară pierdute de fatidicul an 1940. Acest lucru nu i-a scăpat nici autorului Jurnalului de la Văcărești, Constantin Pantazi, care – confirmînd concluzia de mai sus – notează o declarație a generalului Ion Antonescu, făcută dintr-un cadru oficial, anume la prima întrunire a Comitetului de colaborare militară. În contextul mai larg, în care Conducătorul Statului informează Comitetul despre rezultatul convorbirilor cu Hitler, în care acesta i-a cerut să treacă prin România trupele germane care se concentrează în Bulgaria pentru viitoarele operațiuni, Antonescu acceptînd cererea, dar cu anumite condiții în ce privește alimentarea trupelor germane pe teritoriul României, la o observație a generalului Ioanițiu în legătură cu trimiterea Directivelor de instrucție la trupe, Ion Antonescu se dezlănțuie: ,,Educația națională se va face pentru recucerirea provinciilor pierdute: Transilvania, Basarabia și chiar pentru Cadrilater, fiindcă, domnilor, în cazul cînd Germania va ataca în curînd Rusia, m-am hotărît să bag România în război și armata va lupta alături de

Ordin al generalului Ion Antonescu pentru intrarea României în război, 22 iunie 1941 armata germană”. În continuare, discursul se acutizează, îmbrăcînd forma unui uragan verbal: ,,Chiar dacă Germania nu va ataca Rusia Sovietică, armata trebuie să fie totuși gata pînă la 1 iulie, cînd o voi deconcentra dacă nu este nevoie de intervenția ei și, în cazul acesta, atît eu, cît și țara putem fi liniștiți că știm armata pregătită.

Instrucția, deci, trebuie făcută cu intensitate. Vă adaug, încă, domnilor, că dacă nu pot lua înapoi Transilvania pe cale diplomatică, voi ataca Ungaria cînd va fi momentul propice, și sînt sigur că Fürerul va lăsa ca problema Transilvaniei să se rezolve direct, prin arme, între România și Ungaria”.

De cîte ori purced la citate din Jurnalul generalului Constantin Pantazi, nu doar pentru autenticitate, dar și pentru culoarea lor spontană, mă întreb, totuși, dacă cele scrise de fostul ministru de Război, după un timp apreciabil, nu au anumite lacune datorate perisabilității memoriei, sau dacă nu-și pierd din veridicitate datorită unui partizanat de subiectivitate. Citind cu atenție paginile Jurnalului, scrise în cadența unui ceasornic electronic, cuprinzînd date, cifre, analize și interpretări

pertinente ale multor situații la zi, am mers pe mîna Termenii din care fostul ministru de Război îl autorului lăsîndu-mă captivat de atmosfera plină de ,,trage de urechi” pe Mareșal sînt de ordin strategic enigme a ceea ce a însemnat timpul cînd la conducerea și diplomatic, iar ceea ce nu știm din aceste Statului Român s-a aflat vulcanicul și patriotul ostaș însemnări ulterioare petrecerii evenimentelor la român, Mareșalul Ion Antonescu. care se referă este dacă aceste critici i-au fost Toate mișcările de trupe, mobilizarea unor aduse la cunoștință Conducătorului Statului la contingente de români, organizarea unui flux special al timpul calendaristic al derulării evenimentelor aprovizionării Armatei cu alimente de către industria care le-au generat. Credem că nu! Cum i-ar fi autohtonă, venirea la București a generalului Eugen venit Mareșalului să audă din gura ministrului de Ritter von Schobert, comandantul armatei germane Război al României ceea ce decupăm din carte de ofensivă (23 mai 1941) și, ca o dovadă supremă, de la pagina 148? ,,Este prima greșeală ce se generalul Antonescu a primit o scrisoare de la Hitler, face, pot spune prima mare greșeală. Ea provine prin care era încunoștiințat să ia comanda Grupului de din eroarea inițială a lui Ion Antonescu, aceea Armate din Sud, compus din forțele româno-germane formată în credința războiului ruso-finlandez ce o creează în România – toate acestea conduceau și operațiunile germane din Polonia și Franța, Bucureșteni prezenți la adunarea de protest spre o singură explicație logică: atacarea el crede absolut că războiul va din Piața Palatului în urma primirii ultimatumului URSS Uniunii Sovietice era iminentă! După ce fi sigur cîștigat contra Rusiei. din 26 iunie 1940 generalul Antonescu se întoarce dintr-o Chiar așa fiind, totuși procedeul vizită la Piatra Neamț, unde era Cartierul era greșit pentru următoarele frază cu două tăișuri: ,,Autorul al broșurii de mai sus General al lui Schobert, hotărăște să considerații: – n.a.) este una și aceeași persoană cu Gh. Tătărescu, înceapă operațiunile militare, fără a apela a) România este o țară mică, iar vicepreședintele guvernului B.P.D (Blocul Partidelor la formalitățile dreptului internațional, Rusia este o țară foarte mare; raportul Democratice – n.ed.) și primul delegat al României la înlăturînd trimiterea ultimatumului și a de mărime impune o condescendență; Conferința de Pace de la Paris”. declarației de război. b) Ultimatumul dat cu 24 de ore De acum încolo, manuscrisul rămas de la fostul Totul, în România, mirosea a război. înainte de începerea operațiunilor ministru de Război, generalul Constantin Pantazi, intră Spune generalul Constantin Pantazi: nu putea aduce remedieri în situația într-o zonă mult mai complexă și mai complicată, care ,,Auzisem și eu vorbindu-se că în jurul strategică a frontului rus; acest fapt a dat multă bătaie de cap istoricilor militari și istoricilor, zilei de 20 iunie se trece la ofensivă, și trebuia să-l știe generalul Antonescu”. în general, zonă temporală presărată cu un noian de atunci l-am întrebat pe generalul Iacobici Dacă ne ancorăm în realitatea evenimente legate de cel de-al doilea Război Mondial, (ministru de război) asupra datei intrării oferită la numai un an de la cele două multe dintre acestea neelucidate complet (sau eronat în război. Mi-a răspuns: «Războiul rapturi asupra României și în contextul prezentate) nici pînă în zilele noastre. Mă refer aici la începe la 22 iunie»”. Explicația de în care partidele politice fiind formal unele acțiuni de război (mai ales la cele controversate: mai sus este confirmată și de declarația Generalul Eugen Ritter desființate și Consiliul de Coroană de Tighina, Cotul Donului, Stalingrad), la unele aspecte Mareșalului, în timpul procesului din mai von Schobert (1883-1941) asemenea, singura speranță în refacerea generate de organizarea administrativă a Basarabiei, 1946, cînd a afirmat că încă de la 9 sau Țării era Mareșalul Ion Antonescu. În după cucerirea acestei provincii românești de către 10 iunie 1941 Manffed von Killinger l-a toate însemnările generalului Pantazi, Antonescu: problema luptei cu partizanii ruși, și, nu în anunțat – neoficial - despre faptul că ofensiva împotriva indiferent la ce perioadă se referă sau la ce împrejurări, ultimul rînd, întîmplările legate de deportarea evreilor. în epicentrul acțiunilor se proiectează figura Mareșalului, Ce să mai vorbim de nebuloasa lui 23 august 1944, care URSS urma să se declanșeze pe 22 iunie.

Desigur, chiar dacă înclinăm să dăm crezare chiar dacă, de cîteva ori, nu ne apare într-o lumină plutește și astăzi peste Cartea de Istorie a României! însemnărilor generalului Constantin Pantazi, declararea favorabilă, așa cum am văzut în citatul de mai înainte.

Cum autorul acestui Jurnal – document ce nu a avut unui război își are normele sale diplomatice și militare, Autorul Jurnalului, asemenea unui portretist, îl pretenția de a prezenta în mod exhaustiv problematica care converg către o comunicare adecvată. În acest caz, ,,pictează” pe Mareșal în carne și oase, dar încearcă războiului, cu tot cortegiul ei de drame și trăiri autorul Jurnalului așază problema în cîrca lui Mihai și o viziune asupra psihicului, a unui interior bîntuit imposibile, rezumîndu-se, în principiu, la corelația Antonescu, ministrul de Externe, care, deși profesor adesea de fantasme și de incertitudini. Desigur, nouă dintre evenimentul notat și personalitatea Mareșalului, de Drept internațional, i-a recomandat să înceapă ne place mai mult acea prezentare directă, care să aibă cu atît mai mult, eu nu am dreptul să mă hazardez întrostilitățile, acesta motivînd graba astfel: ,,Vom constata un impact emoțional proporțional cu mediul în care se un perimetru ce depășește limitele cărții comentate. pur și simplu starea de război în nota ce o vom trimite propagă. Astfel este descrisă o scenă din prima ședință a Cunoaștem cu toții că, de-a lungul celor 75 de ani de Legației sovietice din București”. În timpul procesului Guvernului (Consiliul de Miniștri), cînd Ion Antonescu la terminarea celei de a doua conflagrații mondiale, au din mai 1946, Mareșalul a motivat într-un fel acțiunile ar fi spus: ,,Domnilor, n-am întrebat pe nimeni dacă apărut sute și mii de tomuri închinate acestui eveniment României din 22 iunie 1941, ca urmare a agresiunii trebuie sau nu să intrăm în război. Am luat singur negru din viața omenirii. Istorici, foști mari comandanți suferite de România cu un an înainte, ,,justificare” ce hotărîrea și răspund în fața poporului și a istoriei. De de oști de pe front, memoraliști, oameni de stat etc., nu i-a folosit la nimic, soarta fiindu-i pecetluită încă de altminteri, chiar dacă vă întrebam și dumneavoastră ați s-au avîntat în cîmpul încă minat al descrierii celui de-al fi fost contra, eu tot făceam războiul”. pe timpul detenției din URSS. doilea Război Mondial, reușind – mai mult sau mai puțin Poate și de aceea, după război, partidele politice s-au – să reînvie atmosfera belicoasă a timpului respectiv.

Pentru că ne învîrtim în jurul datei de 22 iunie 1941, rămasă în conștiința colectivă prin formula sacrosantă: pronunțat aruncînd întreaga vină asupra Mareșalului Ion Întorcîndu-ne la ,,oile noastre”, eu sînt bucuros că, ,,Ostași. Vă ordon, treceți Prutul!”, reținem din Jurnal Antonescu, idee îmbrățișată și de autor: ,,Împărtășesc citind această carte, de fapt, un Jurnal de front, pot formula încă o însemnare critică a generalului Pantazi referitoare și eu această părere: Ion Antonescu a vrut să aibă opinii cu privire la conținut, mai ales că întregul eșafodaj al la angajarea României în război de partea Germaniei. singur gloria, era normal să aibă singur și răspunderea lucrării este sprijinit de marea personalitate a Mareșalului efectivă”. În altă ordine Ion Antonescu, poate cea mai controversată persoană de idei, același autor ne publică a României Secolului XX. Din principiu, știu spune – în contextul degre­ că e foarte tentant, dar și foarte periculos, să scrii despre vării partidelor politice de oameni politici și de stat precum a fost Ion Antonescu. oareș­ce răspundere – că În situația de față, ne prevalăm de subterfugiul asigurat liderii politici (numindu-i de un jurnal original, scris de un ostaș din apropierea pe Maniu, Brătianu și imediată a Mareșalului, în totală cunoștință de cauză a Tătă­rescu) n-au făcut veridicității evenimentelor relatate. Să nu omitem un nici un protest la vremea lucru esențial, anume că, pe timpul scrierii acestui Jurnal, respectivă, aducînd în față aflat în detenție pe viață (unde a și murit după cîțiva ani exemplul lui Tătărescu, de la condamnare), nu avem nici cea mai infimă bănuială care a tipărit chiar o broșură că generalul Constantin Pantazi l-a conceput pentru a fi intitulată ,,Bucovina de publicat. De aici vin întrebările și răspunsurile pe care și Nord și Basarabia”, pe le-a permis autorul Jurnalului, ceea ce nouă ne dezleagă care a răspîndit-o în mij­ mîna și pixul (mă rog, tastatura calculatorului) să dăm frîu locul militarilor pentru liber judecății acestui general, feriți de încălcarea celei ,,propagandă războinică”. mai stupide legi date vreodată în România.

Atenție, paginile următoare din Jurnal vor părea mai În continuare, pentru a pune greutate pe atitu­ incandescente decît aerul din București, care fierbe la 50 dinea duplicitară a poli­ de grade, la nivelul asfaltului! ticienilor, îl ,,sacrifică” (va urma) Ocuparea Basarabiei de Armata Roșie, iunie-iulie 1940 tot pe Tătărescu, printr-o GEO CIOLCAN

14

Nr. 1552

Homo Cliens și Homo Iratus (2) 5. Volumul și frecvența evoluțiilor științifice au împins din ce în ce mai mulți oameni spre un sentiment de inadecvare profesională și chiar socială, aceștia neștiind cum să țină pasul. În această privință, este destul de evident că dezvoltarea actuală continuă duce la schimbări economice, profesionale și de interacțiuni umane mai frecvente decît suportă confortabil un om în mod obișnuit. Modificările respective generează provocări intelectuale, dar nu mai sînt de genul care pot fi depășite ușor fără ajutor exterior (prin ghidare sau formare specializată). De aceea, numeroși oameni nici nu folosesc (și rareori pot singuri) acest factor ca să contracareze factorul menționat mai sus (lipsa de provocări), ci mai degrabă abandonează. Devin, însă, progresiv resentimentari și tentați să sprijine „soluțiile” populiste care promit miracole și cer doar voturi la schimb (acestea ,,spunîndule”, în esență, că vinovații exclusivi pentru dificultățile lor sînt alții – de regulă, cei mai înstăriți, străinii, și trădătorii din rîndul adversarilor politici). Or, frustrarea constantă duce la pusee de mînie.

6. Societatea informațională a agravat problemele de mai sus. Deși a facilitat enorm accesul la informație și experiențe, a avut și are și efecte negative serioase. În primul rînd, a dus la inundarea creierului uman cu date cărora acesta nu le face bine față. Asemănător unui computer, omul are o capacitate limitată de stocare și prelucrare. Sentimentul actual de surmenaj al multor oameni este cel mai probabil dat, în bună parte, de fluxul cu totul excesiv și rapid de informații față de nivelul cu care creierul nostru era obișnuit genetic.

Desigur, contează și scăderea toleranței la neplăcere/ disconfort și lipsa unei experiențe directe a vieții de acum 200 de ani.

Volumul de idei, imagini, sunete, mișcări, mirosuri, senzații gustative și interacțiuni sociale pe care un om le procesa în medie într-o zi acum 100 de ani era de cîteva ori mai mic decît cel de astăzi. Nu se poate compara acea perioadă cu epoca televizorului, internetului, jocurilor video, telefonului, ofertei alimentare globalizate, platformelor sociale și mișcării cu vehicule într-un mediu urbanizat și dens populat. În prezent, creierul este, astfel, suprasolicitat.

E unul dintre motivele pentru care este posibil ca unii cititori să nu mai fi ajuns la această pagină, iar alții să abandoneze, oricum, înainte de final (pe lîngă percepția cu privire la calitatea articolului). Pentru a se proteja, creierul tinde să devină superficial și să nu se mai concentreze pe ceva pînă la capăt. Încearcă, în schimb, să ,,vadă”, chiar dacă doar ,,survolînd”, cît mai multe știri, informații sau aparente informații. În final, rămîne cu mai puțină substanță și cu o tendință de a nu procesa complet mai nimic, gîndirea fiindu-i ,,împărțită” deseori între un număr excesiv de subiecte. În al doilea rînd, atunci cînd o persoană vrea să se exprime, volumul mare din jur de surse și de informații și numărul de alți oameni care vor și ei să se exprime împing spre manifestări emoționale, senzaționaliste și exhibiționiste/de tip tabloid, pentru a ieși în evidență. Acest aspect vizează atît rolul massmediei în general (cu părți din ce în ce mai vaste de negativism și stimulare indirectă a superficialității și subiectivismului), cît și tendințele individuale de manifestare pe platforme sociale și cu alte ocazii de exprimare publică. Modul de exprimare este influențat și de suprasolicitarea creierului menționată mai sus.

Aceasta nu afectează doar concentrarea, ci crește și nivelul de stres, deci, de irascibilitate. În al treilea rînd, internetul a facilitat propagarea masivă de fake-news, ceea ce afectează calmul și coeziunea societății. Înclinația spre senzațional și spre a crede știri conspiraționiste/negative e una naturală, facilitată istoric. Acum mii de ani, dacă cineva spunea că urmează un atac al unui trib vecin sau al unui leu sau că regele îți vrea răul, era destul de imprudent să

nu-l crezi. Pare că puțini dintre cei mai puțin receptivi au supraviețuit suficient pentru o ereditate pînă în zilele noastre. Cîteva decenii nu pot șterge mecanisme ancorate în gene perioade mult mai lungi.

Nu în ultimul rînd, multe interacțiuni legate de societatea informațională asigură recompense imediate (prin stimularea descărcărilor de dopamină din creier), favorizînd și ele concentrarea doar pe durate scurte și dependența.

7. Depășirea nivelului nevoilor de bază, bogăția și tehnologia acumulată a societății, precum și

conștientizarea vastității și complexității unei lumi globale au dus la un sentiment de siguranță, dar și de frustrare, cu scăderea responsabilității individuale.

Orice pasager al unui autoturism conștientizează, chiar dacă mai difuz, că siguranța sa pe drum depinde și de respectarea regulilor de circulație de către mii de alți participanți la trafic. Pentru că mai toți șoferii sînt atenți la propria siguranță, regulile sînt comune tuturor, iar consecințele încălcării lor sînt serioase și imediate, numărul de accidente este foarte mic față de volumul uriaș de posibile interacțiuni. Or, lumea actuală seamănă cu această inter-dependență, dar cu cinci diferențe importante: - aproape nimeni nu mai ,,vede” și nici nu mai înțelege decît o mică parte din ,,trafic”, circulația fiind prea complexă.

- succesul speciei umane fiind atît de vast, apare impresia că a nu mai contribui tu însuți sau că a ocoli niște reguli nu ar avea cum să destabilizeze sau chiar să afecteze lumea. În plus, cei nemulțumiți de propriile rezultate tind să perceapă succesul lumii ca fiind, cumva, pe seama lor și în numeroase situații în care nu este nici o legătură.

- încălcările individuale ale contractului social nu mai au, de obicei, efecte grave vizibile imediat, problemele devenind evidente doar mai tîrziu; - lumea fiind complicată, multor oameni nu le mai este clar de unde au apărut dificultățile nici cînd acestea devin grave, crescînd șansele pentru iresponsabili să scape cu totul de consecințe (și de cele tardive) și ,,să arate cu degetul” în alte direcții; - pe plan politic, în contextul primelor patru puncte și avînd în vedere că Homo Cliens privilegiază termenul scurt, iar mașina statului e ,,închiriată” politic doar pentru 4-5 ani, devine din ce în ce mai tentant să se acționeze tot pe termen scurt, mai ales că mulți decidenți deja au văzut că pot face prostii fără să pățească ceva.

8. Faptul că numeroși oameni au ajuns pe piramida lui Maslow la nivelul la care doresc să se exprime și să fie ascultați/apreciați coincide cu alimentarea excesivă de către marketingul comercial și societatea informațională a emoționalului și radicalismului pozițional. În prezent, un procent tot mai mare din populație dorește să se exprime și să fie ascultat. Pentru că oamenii sînt diferiți, au informații diferite, cresc în medii diferite, iar lumea e prea mare și complexă pentru ca majoritatea subiectelor să fie cunoscute în profunzime sau să nu necesite nuanțe, a devenit dificil de susținut ceva, fără să apară imediat reacții contrare. Avem poziții de dreapta, de stînga, pentru minorități, anti-minorități, pro-europeni, anti-europeni,

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

pentru justiție, anti-justiție, pro-libertate și diversitate sexuală și împotrivă etc. Numeroși oameni înțeleg lucruri diferite prin fiecare dintre aceste concepte. În plus, unele persoane sînt de acord cu o idee, dar nu în totalitate, sau consideră că modalitatea de implementare este proastă, sau au o problemă cu neglijarea impactului în alte domenii și așa mai departe. Sînt și destule cazuri de poziționări interesate, nu bazate pe convingeri. În mod tradițional, aceste diferențe au permis, prin dezbatere, să se ajungă la soluții mai echilibrate, iar nivelul discuțiilor să rămînă civilizat. În lumea actuală, din ce în ce mai multe reacții au tonuri subiective și agresive pentru că piramida lui Maslow facilitează exprimarea naturală pentru mai mulți oameni, iar Homo Cliens și Homo Iratus sînt în dezvoltare și ,,se luptă” să se facă auziți în vacarmul general.

Pentru a fi vizibil într-o lume globală, marcată de societatea de consum și de cea informațională, a devenit tentant să țipi și să te exprimi radical și fără nuanțe ca să fii auzit și ,,să te țină lumea minte”. Desigur, astfel de abordări afectează concentrarea pe principii, coeziunea socială și dialogul real. În orice țară, o parte din aceste manifestări sînt manipulate. Fondul este legat, însă, într-o măsură importantă și de fenomenele ,,naturale” de mai sus.

9. Sistemul de vot universal a permis o armonizare rezonabilă de interese între elite și interesul general pentru aproximativ 70-80 de ani, dar acum experimentăm fisuri în creștere. Poate să pară o blasfemie (și nu, nu susțin să se renunțe la el), dar trebuie înțeles că un sistem de vot universal nu servește automat interesului general.

Riscurile au fost sesizate de mult timp. Este cunoscut dialogul lui Socrate cu Adeimantus în care acesta își întreabă interlocutorul dacă cîrmaciul unei corăbii ar trebui ales de toată lumea sau doar de cei care au habar de navigație. Concluzia dialogului nu a fost elitistă, dar implica faptul că dreptul la vot, fără un minim de instruire, poate fi periculos. De altfel, Socrate a și experimentat ulterior aceasta, pe propria piele, atunci cînd a fost condamnat la moarte de un tribunal format din 500 de atenieni aleși prin tragere la sorți.

Mai aproape de zilele noastre, cît timp modelul socio-economic s-a chinuit să acopere nevoile de bază, interesul general a fost armonizat cu nevoile reale ale majorității oamenilor. Nu a fost nevoie de prea multă instruire efectivă pentru că problematicile erau de tipul mai ușor de perceput corect, oricum. Aflați încă în faza în care raționalul era clar predominant și nevoile reale mai ușor vizibile, alegătorii au presat, la rîndul lor, spre o elită mai responsabilă. Pentru că în majoritatea țărilor s-a depășit, însă, nivelul nevoilor de bază, societatea de consum impinge gradual – după cum am văzut în articolul anterior – spre stimularea emoționalului și iraționalului. Cea informațională merge, parțial, în aceeași direcție, aducînd, în plus, o abundență de date din care multor oameni le este greu să extragă informația de valoare.

A considera că asemenea evoluții rămîn fără consecințe politice riscă să fie naiv. Este foarte probabil ca populismul în creștere la nivel global, nu doar în România, să aibă, de fapt, o legătură profundă tocmai cu faptul că ,,lucrăm”, indirect, de peste 30 de ani, la producerea Homo Cliens (și în contextul piramidei lui Maslow). Homo Iratus este un produs ,,secundar”, dar, evident, în ,,dezvoltare”. Pentru că destule dorințe ale Homo Cliens nu mai sînt așa de raționale, ci emoționale, din ce în ce mai multe decizii politice devin la fel, pe seama generațiilor viitoare, a planetei și a interesului general mai larg. Ideea nu este aceea de a priva pe cineva de dreptul la vot, ci de a conștientiza că o serie de aspecte din jur ne împing pe toți spre comportamente distorsionate și că este mai important în prezent, decît în trecut, să se asigure o bună informare și formare democratică a populației din școală începînd. (va urma) Lucian Bondoc (Contributors.ro)

pO

Nr. 1552

l

15

1 – 7 septembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Moda în vremuri de rãzboi: simplitate, rafinament şi evoluþie (1) Perioada interbelică a fost epoca unei revoluţii extraordinare de ambele părţi ale războiului – acasă şi pe frontul de luptă – care i-a făcut pe oameni să dea importanţă hainelor pe care le purtau. Începînd cu acestă perioadă, moda și-a schimbat direcția către un stil mai practic, simplist, dar care a rămas mereu elegant. Încep să apară tunsorile garçon; buzunarele mari, în care să încapă cît mai multe obiecte, devin aproape nelipsite, iar pantalonii sînt purtați acum și fără a fi impuși ca uniforme de lucru. Așadar, moda se îmbină din ce în ce mai mult cu utilitatea.

Fiinţă socială, omul are nevoie de îmbrăcăminte. În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea.

Pentru unii, îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau, mai ales, pentru altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie din in sau cînepă (cămăşi, izmene), lînă (pantaloni, fuste, flanele), blană (cojoace, căciuli), piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mîndrie mai ales de bătrînii satului. Ceilalţi preferau hainele făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vîrstă.

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul

Moda anilor 30, revista ,,Vintage Gal”

hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti.

Rar se întîmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca tinerii săşi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la tîrg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.

La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată.

Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracteristica generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi casnice etc).

1918 este anul cu o puternică încărcătură emoțională istorică pentru români. Este anul Marii Uniri, dar și anul care marchează sfîrșitul primului Război Mondial.

Femeia acestei vremi și-a demostrat rolul în societate și începe să adopte ținute ceva mai îndrăznețe, dar și mai comode. Tot acesta este primul moment din istorie în care femeile își arată picioarele. Cu siguranță etalonul de frumusețe de la acea vreme era Regina Maria. Mereu elegantă şi stilată, putem spune că regina dicta tendințele.

Idealul de frumusețe al anilor ’20 îl reprezintă femeia cu o siluetă dreaptă, androgină, liniile taliei fiind complet ascunse. Rochiile purtate erau sobre, lungi, drepte, fără talia marcată. Elementul reprezentativ al decadei este fusta cu talie joasă. Femeile prind curaj și aleg să iasă în evidență cu un make-up strident, foarte îndrăzneț.

De asemenea, doamnele încep să își taie părul scurt și să poarte frizuri de tip bob. Accesoriile vremii sînt pălăria de tip cloche și bentințele. Este perioada în care accesorile pentru cap sînt folosite din plin. În perioada interbelică, hainele au devenit un etalon al bogăției și un simbol al statutului în societate. Tocmai de aceea Calea Victoriei avea ateliere și magazine pe de o parte și de alta, era plină de meseriași și designeri renumiți precum Nelu Mihăileanu sau Djabulov. Așa s-a ajuns, în anii ʼ20 - ʼ30, ca Bucureștiul să concureze cu Paris și Viena cînd venea vorba de accesorii și îmbrăcăminte.

Moda în rîndul tinerilor, 1940 „Grija pentru vestimentație, etalon al modernității, s-a născut odată cu lumea bună care își dădea întîlnire «într-o cîrciumioară la șosea», cu vremea seratelor muzicale și literare unde luxul se exhiba, a iubirilor interzise rămase prin scrisori ori jurnale interbelice sau rostite pe furiș, între etaje de flori”.

Anii ʼ30 sînt marcați de apariția în industria modei a lui Coco Chanel. Ea este și responsabilă pentru creearea celebrei Little Black Dress, foarte populară și în zilele noastre. Ideea i-ar fi venit de la uniforma menajerei ei, pe care a accesorizat-o cu bijuterii prețioase. Moda anilor ’30 este o reîntoarcere la imaginea mai feminină a doamnelor. Idealul de femeie frumoasă îl reprezintă silueta zveltă, înaltă, cu umerii și talia înguste, dar cu o talie definită și cu un bust ușor pronunțat. Mînecile rochiilor erau ocazional bufante, iar uneori decorate cu volane. Pernuțele pentru umeri erau adesea utilizate de doamne fie la rochii, fie la bluze. Costumele feminine erau compuse din haine strîmte, evidențiind o talie subțire, deși costumul avea accente masculine.

Pălăriile cu boruri și mănușile erau nelipsite din vestimentația femeilor. Acum apare pentru prima oară moda rochiilor de seară cu spatele gol, ținutele pentru ocaziile speciale din această perioadă fiind cu adevărat speciale. Tot acum apare moda sprîncenelor pensate foarte subțire și a genelor false foarte lungi. O figură iconică a anilor ʼ30 este Greta Garbo.

1938 este anul în care începe cel de-al doilea Război Mondial, ceea ce înseamnă că toate resursele lumii sînt concentrate în jurul acestui eveniment istoric. Dacă pînă acum am vorbit despre siluete fragile, în anii ’40 idealul de femeie are un corp total diferit, mai puternic, cu umeri și șolduri late, cu picioare și brațe puternice.

Femeia trebuia să reprezinte o figură puternică, capabilă să treacă peste greutățile vremii. Moda anilor ’40 a fost celebră pentru lipsuri și dificultăți, dar și pentru monotonie. Doamnele purtau rochii lungi pînă la genunchi, cu umeri căptușiți. Ele își purtau părul scurt sau pînă la umeri. Moda includea bucle prinse în agrafe, peste care se purtau eșarfe sau turbane.

Imagine iconică, această frizură le permitea femeilor să își evidențieze frumusețea fără prea mare cheltuială.

Pălăriile create din materiale reciclate erau celebre.

De asemenea, din lipsă de resurse, femeile renunță să poarte dres și încep să își picteze spatele picioarelor cu o dungă subțire care să imite ciorapul. Machiajul din acea vreme era foarte curat, pal, iar femeile foloseau adesea pudră și ruj, care este și cel mai utilizat produs de machiaj al femeilor din anii ’40. După ce războiul s-a încheiat, a venit moda new look, lansată la Paris de Christian Dior. A însemnat revenirea la femeia cu siluetă feminină. O femeie reprezentativă pentru acea vreme este Rita Hayworth. (va urma) R.R.M.

16

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Primăriile și vraja celor care aspiră la un post

(urmare din pag. 1) Că tot vorbeam de pete de culoare, nu puteam să nu facem referire la un candidat PMP, a cărui față te îndeamnă să îl bagi mai întîi la pușcărie și abia după aceea să îl întrebi de sănătate. El privește demn din afișe și ne spune, într-un mod ferm, dar cu o mină ce trădează penibilul situației, ,,Rade-i pe corupți” – în ideea falsă, de altfel, că, dacă la Băsescu a funcționat în urmă cu 20 de ani, sigur îi va merge și lui acum. Cert este că nu îl ajută fața, așa că eu aș merge cu el să îi avertizez pe ăia din Sectorul 5 că nu se pot pune cu clanurile, ele fiind apărate de poliție. În același sector, pe la colțuri, de prin corturi, de pe stîlpi ne zîmbește un fost primar care încă tînjește după celebritate. Îi este greu să înțeleagă că vremea lui a apus demult, dar îl felicităm că nu și-a uitat sectorul.

Din păcate, nici Vanghelie – căci la el facem referire – nici marele Cataramă nu au înțeles că doar STS îi mai poate băga în cărți, întrucît la un vot pe bune nimeni nu îi mai alege. Ar fi putut face treabă bună prin interpuși, dar rămîne valabil pentru alegerile viitoare. Cred că cel mai penibil candidat din București este Dan Tudorache, al cărui slogan ,,Am grijă de bunici” a reușit să îl facă de rîs, și sperăm să îl convingă să își concedieze consilierul de imagine. E slab! Sau e bun, dacă nu cumva Tudorache a ales să fie cel mai penibil dintre toți. Dacă e așa, candidatul PSD e pe drumul cel bun.

La Primăria Sectorului 1 aspiră și o fată de la PMP, cu o figură anostă și care nu captează atenția cu nimic.

Mă întreb sincer a cui amantă, fiică sau soție este, pentru că nici un partid nu ar fi lansat în cursă un asemenea candidat. Poate că are atuuri pe care eu nu le văd, dar singura șansă de a obține măcar 2% ar fi ca Băsescu să o

Petrov Marinarul

În politica românească, cel puțin la nivel teoretic, s-au cristalizat cîteva curente, fie de dreapta sau de stînga, fie social-democrate, liberale, neo-comuniste sau unioniste. Fără să facem foarte multă filosofie pe marginea acestora, concluzia la care orice român deștept a ajuns după 30 de ani de ,,democrație” este că toți politicienii, cu foarte mici excepții, sînt, de fapt, niște bandiți, iar așa-zisele valori politice pe care ei le promovează sînt, în fapt, apă de ploaie. E un adevăr! În ultimii 15 ani, însă, mai exact de cînd Traian Băsescu, mega-trădătorul națiunii, a fost declarat președinte – se pare că într-un mod total ilegal – lucrurile merg din ce în ce mai prost în țara asta. Pot spune că, cel puțin la nivel oficial, pînă pe data de 22 august, la ultimul Congres al PSD, în România exista o oareșce socialdemocrație, adică un partid de stînga care își mituia, în felul lui aproape uman, alegătorii. Adică pe cei săraci, pe cei cu venituri medii, în fapt, pe cei săraci material, dar și pe cei săraci cu duhul. Prin această mituire, pesediștii luau de la întreprinzătorii români, mai puneau o greutate în plus pe spatele și așa greu încercat al acestora, și adăugau 100 de lei pe cupoanele de pensii pentru ca ei, ,,bandiții de stînga”, să își asigure perpetuarea puterii.

Votantul PSD este fanatic prin modul lui iresponsabil de a vedea realitatea, privind strict în zona lui imediată de interes, a unor ,,firfirei” care să-i aducă o zi în plus de supraviețuire. Dacă mai primește și ceva gratis la vreo chermeză, dacă i se mai dau și lapte și miere o dată la 4 ani, e perfect pentru el. Să nu mai vorbim de bugetarii aduși de PSD în Sistem, care vor vota, în fapt, propria lor prosperitate. Mă uitam pe Facebook și cele mai multe poze de la mare, de la munte, de la Monte Carlo, de prin Grecia sau aiurea erau ale unor indivizi la ale căror profile era scris clar că lucrează fie în sistemul de stat, fie în zona imediat adiacentă și dependentă de bugetul de stat. Evident că pe Facebook nu o să vedeți

ia de mînă și să o plimbe prin tot sectorul ca pe femeia cu barbă, sau ceva de genul ăsta. Tot la Sectorul 1 candidează Adina Alberts, de la ProRomânia. Ea are deja vaccinul pentru incompetenți. Ne întrebăm de ce nu și-l face ea mai întîi, de ce nu i-l admnistrează și lui Ponta și găștii lui de securiști, că poate are ca efect colateral dezvoltarea unor anticorpi împotriva trădării și omoară gazda.

Candidat este și un băiat venit de peste mări și țări, Ilan Laufer, care e decis să ajungă primar pe promisiunea că face curățenie generală. Noi nu ne opunem. Să facă, frate, dacă vrea!

Mai avem niște surprize. Lui Cataramă nu i-a fost acceptată candidatura. Mi se pare doar un mod onorabil de a ieși din încurcătură, că știe că și-o cam ia. Ori de la Dan Nicușor, ori de la Băsescu. Mi-e teamă să spun că de la Firea, care se pare că a devenit prim-vicepreședinte PSD cu acceptul Serviciilor, așa că nu ar fi exclus să primească în plic un nou mandat, pentru a întări mafia care s-a oferit ,,voluntar” să fie stăpînă pe Primăria Capitalei.

Ce este, însă, foarte interesant în această campanie electorală este faptul că, spre deosebire de alte dăți, în rîndul candidaților observăm figuri care ne dau speranțe că, pînă la urmă, vor fi realizate trotuarele și Șoseaua de Centură de care Bucureștiul are atîta nevoie. Unele dintre candidate au mare experiență în problema drumurilor și podurilor cu care s-au confruntat (ca șoferițe – desigur), așa că șansele ca, în sfîrșit, să existe un inel în jurul Capitalei cresc. Dacă cu ani în urmă, cei care erau propuși pentru funcții publice proveneau din zone cît de cît academice, sau măcar de o aparentă decență, în prezent în fruntea listelor se află curve și pești, prostituate de lux, laolaltă cu borfașii care le plătesc. Dar, așa cum știm, prostia este infinită, iar inteligența este limitată, mai ales cînd vorbim de politică, loc unde, așa cum Napoleon a spus, ,,prostia nu este un handicap”.

Revenirea lui Traian Băsescu în cursa pentru Primăria Capitalei este văzută ca singura șansă a PMP de a reintra în cărți, după ce este evident că se află în picaj.

Or, cîștigarea primăriei îi va aduce lui Băsescu, probabil,

și ceva liniște, dat fiind faptul că, prin influență și ceva case, își poate asigura un trai mai mult decît liniștit. În fapt, chit că ne place sau nu, Băsescu este singurul care are șanse reale să o îmbrîncească pe Firea din scaunul de Primar General dar, în realitate, misiunea lui este ca ea să rămînă acolo. De fapt, am convingerea că, în fapt, el a intrat în luptă oarecum forțat, cu scopul de a-i asigura lui Firea încă un mandat, pentru că el va lua de la Dan Nicușor voturi, nu din altă parte. Că tot vorbim de Dan Nicușor, este evident că nu are șanse de cîștig, și asta îi dă o stare de bucurie și lui Barna, care nu își mai vede postul de președinte asediat, dar și lui Ludovic Orban, care probabil a fost mesagerul Serviciilor, oferind postul de Primar General PSD-ului, în contrapartidă cu predarea în bloc a social-democraților, așa cum am spus ceva mai sus.

Dan Nicușor dorește să facă ,,noul București”. O să facă din părți, așa cum toți cei care se dau acum de ceasul morții să ajungă primar, cei care vă zîmbesc din spatele măștilor, sînt la fel de inutili ca și predecesorii lor. Nu vă ambalați prea tare, dragi alegători, nu e cazul să vă îmbulziți ca după micul și berea de rigoare. Urmează alți 4 ani de… cădere liberă în sărăcie, mizerie morală și prostie.

Dacă luăm în calcul programele celor care can­didează la Primărie, și nu aspectele care țin de vedetism, nu pot să nu apreciez programul lui Cătălin Ioan Berenghi, candidat independent, care este de departe prin cele mai realiste și vizionare, demne de un om care știe ce are de făcut. Totodată, am mai remarcat programul lui Florin Călinescu, în care susține, printre altele, că Bucureștiul are nevoie de o primărie, nu de șapte, de o dezvoltare uniformă, și nu de una precum cea din prezent, dezechilibrată și în totală contradicție cu vremurile în care trăim. Ambele programe sînt de apreciat, și sper ca cei care vor să voteze programul, și nu vedeta impusă de vreun partid, să le studieze.

P.S.: Da, știm, candidează și Călin Popescu Tăriceanu. Așa, și?

agenții secreți ai SRI, SIE, DIPI, DIA, SPP și altele, și asta pentru că eu cred că în fișa postului scrie clar că nu au voie să își expună vacanțele pe net. Nu am văzut mari vacanțe în rîndul oamenilor simpli, nici măcar ale întreprizătorilor pe care, în urmă cu un an, îi vedeam prin străinătățuri, și care acum stau în țară sau în Bulgaria. Bugetarii, însă, ca în fiecare an, au vacanțe la greu!

PSD este acel partid plin de hoți, a cărui pepinieră de votanți sînt săracii, motiv pentru care cele mai sărace județe sînt ale PSD, pentru că ei înșiși le forțează să fie așa. Iar votanții încă nu realizează capcana asta, motiv pentru care nu doar că nu le plîng de milă, dar eu sper să nu mai iasă la vot în acest an, pentru că efectiv mai rău fac. În plus, acum că PSD și PNL, USR, PMP și restul partidelor parlamentare sînt anexa Serviciilor, românii nu au de ce să meargă la vot pentru că este evident că în acest prezent pe care îl trăim votul, efectiv, nu mai contează. Acesta este PSD-ul post Năstase. Ce mă enervează, însă, teribil, este că idioții nu doar că îl regretă pe Dragnea, dar îl numesc patriot. E clar că noi, ca națiune, nu mai avem șanse! Cel puțin nu acum și nu cu o astfel de mentalitate. Nu am să uit niciodată două replici venite din partea a doi pesediști – un lup bătrîn și unul tînăr. Cel bătrîn îmi spunea că eu ,,sînt socialist cînd e vorba de lume, de votanți, de români, dar sînt cel mai feroce liberal cînd e vorba de banii mei”. Iar lupul tînăr mi-a spus un adevăr pe care poate că atunci nu l-am perceput la adevărata lui valoare morală, și anume că ,,nu am să ajung contemporan cu bunăstarea țării, dar măcar să fiu contemporan cu bunăstarea mea”. De la politicieni citire, de la oamenii aflați la vîrful acestor partide, nu de la cineva marginal.

PNL și așa-zisele partide de dreapta vin tare din spate. Toate au ca punct de interes sprijinirea dezvoltării proprietății private care, dacă ne gîndim bine, ar avea capacitatea de a aduce bunăstare și celor care ajung să lucreze în acestă zonă. Este o logică bună, nu neg. Cînd un om își face o firmă, cel puțin la nivelul tehnologic din prezent, are nevoie de angajați. Și de aici se dezvoltă o

întreagă comunitate care cîștigă o pîine bună de pe urma acestor investiții. Inclusiv pensionarii, pentru că fondul de pensii este bun, poate că fiii și nepoții lor lucrează în acest sistem etc. Deci nu e rău.

Problema e iresponsabilitatea celor de la PNL. Ei au ales să ajute multinaționalele și companiile private românești care, într-un fel sau altul, sînt ori anexe ale Serviciilor, ori finanțatoare de partid, ori ambele. Așa cum știm cu toții, SRI are dreptul să dețină companii private, așa cum și alte servicii au voie. Prin urmare, sînt direct ajutate de Guvernul PNL, mai ales că ele nu au nici o treabă cu piața liberă, intră și își fac bocancii acolo unde vor și cum vor. Asemenea multinaționalelor și firmelor de cumetrie. Întreprinzătorii români nu primesc aproape nimic. Ei sînt lăsați de izbeliște, la cheremul altor instituții de stat, iar pe umerii lor cad cele mai mari greutăți ale Sistemului. E de înțeles, pentru că, dacă ne gîndim bine, electoratul PNL provine din zona multinaționalelor – să nu uităm mitingurile majore ale tefeliștilor – din zona Serviciilor – și aici ne raportăm la influența directă a Serviciilor prin ofițerii mai mult sau mai puțin acoperiți, prin firmele din ogradă sau prin renumitul STS, cel mai controversat și implicat, din punct de vedere electoral, Serviciu Secret din România.

PNL pompează în zona de unde îi provin voturile și banii sub formă de șpăgi, comisioane, bonusuri către politicienii cuminți și ascultători, care, evident, nu suportă sunetul de cătușe, mai ales cînd foșnetul banilor este mult mai plăcut. În concluzie, fie că sînt de dreapta, stînga sau centru, partidele din România parcă s-au înțeles să nu facă nimic pentru zona capitalului național, fapt care este, de departe, un act de înaltă trădare. Și totul a început în 2005, odată cu venirea la Cotroceni a lui Petrov Marinarul, poate cel mai celebru trădător de neam pe care România l-a avut de la Maniu încoace. Dacă Maniu are nune de bulevard în București, sînt curios ce îi va rezerva viitorul lui Traian Băsescu. Ca de obicei, timpul ne va răspunde!

TANO

RM

Nr. 1552

l

17

1 – 7 septembrie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Cum devin Adam și Eva ,,părintele 1” și ,,părintele 2” ai civilizației moderne

Disoluția socială la care asistăm a atins cote care, acum cîțiva ani, păreau absurde. Această mizerie morală, evident, se datorează indivizilor plătiți să o promoveze în rîndul celor care au plăceri diferite și care doresc să își perpetueze specia, să o cultive încă din fragedă pruncie, să bage în mințile naive ale copiilor ideea că e bine să fii ,,altfel”, pentru că ,,a fi normal” e deja perimat. Nu vor mai exista ,,mama” și ,,tata”, primul cuvînt al unui copil nu va mai fi ,,mama”, ci poate ,,părinte 1” sau ,,părinte 2”, după caz.

Moralitatea celor care promovează aceste aberații lasă mult de dorit, mai ales a celor care sînt părinți în mod natural, nu prin adopții. Sexualitatea pe care ei o promovează este grețos de artificială, dar se pare că foarte profitabilă. Dar nu trădătorii civilizației mă sperie pe mine, că doar din ăștia au existat și vor exista mereu. Mă sperie docilitatea turmei de oi care îi privește și îi aplaudă. Și, ce este și mai trist, observ cum BOR – Biserica Ortodoxă Română, tace! De ce tace Daniel? – se întreabă, probabil, mulți. Iar eu le răspund că tace pentru că se pare că îi place. E singura explicație. Sau ar mai fi una, și anume că securistul din el este mai puternic decît omul clerului.

Oare ce va face Biserica? Vom asista la un nou consiliu de la Niceea, în care se vor discuta aspecte precum: Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva sau pe ,,părintele 1” și ,,părintele 2”? Cine va fi ,,părintele 1”? Adam? Sau poate Eva? Dar Eva era femeie? Adam era bărbat? Cum poate elucida Biserica aceste enigme? ,,Părintele 1” și ,,părintele 2” au fost urmați de alții, fie că se numeau Avraam, Sara, Ismael sau Noe. Ce erau ei, de fapt? Ce va face și cum va rezolva, în viitor, Biserica aceste îndoieli, dacă acceptă nebunia asta colorată a sexualității fără să spună nici un fel de cuvînt?

România a împrumutat din Europa sexualitatea deșănțată sau confuzia sexuală, dorește să imple­ menteze în școli așa-zisa educație sexuală, pe care eu o numesc prozelitism LGBT, iar Biserica nu doar că nu apără acest neam, dar tace complice, lucru care mă face să cred că poveștile despre homosexualitatea din biserici sînt adevărate, în majoritatea cazurilor. Altă explicație nu văd.

Noi, ca societate, trăim în țara ,,celui mai tare în gură”, a derbedeului online, a dementului din umbră, a agentului de influență plătit. Nu mai există forța argumentului, nu mai există adevăr și nici măcar nu mai contează dacă există sau nu. Cu cît ești mai

Biserica, întîlnire de urgență la Niceea

tare în gură, cu atît ești mai de temut, cu cît ești mai nesimțit, derbedeu, grobian și trădător, cu atît cîștigi mai multă popularitate în aria în care te desfășori. Asta este România, asta este Europa: o lume a proștilor pe de o parte, și a celor ,,tari în gură” pe de alta. Prin urmare, băieții vor fi fericiți la auzul veștii că e bine să se culce pe la spate cu alți băieți încă din copilărie, fetele se vor iubi și se vor ține de mînă, sărutările lungi pe sub băncile școlii vor fi între Nicușor și Ionel, sau Narcisa și Matilda, pentru că așa au învățat ei de la ,,părinții 1 și 2” care stau acasă, sau de la ,,bunicii 3 și 4”, care poate că îi cresc. La tablă sau la catedră va sta un ,,dascăl 1” sau un ,,dascăl 2”, pentru că sexele nu vor mai exista, nu? În tot acest timp, pedofilii pîndesc pe la colțuri de stradă, cu bomboane și zîmbete părintești 1 și 2, copii dispuși să meargă cu ei în zonele lungi ale explorărilor sexuale, pentru că asta este, în fapt, noua lume în care ei vor ajunge să trăiască. Dacă asta este democrația europeană, eu mă lipsesc. Am credința că în viitor mulți europeni întregi la minte vor emigra în Rusia, pentru că acolo familia tradițională încă este formată dintr-un bărbat și o femeie și pentru că în Occident a fi bisexual o să devină obligatoriu. Acolo, în est, se conturează noul Constantinopol al creștinătății. Ca și în Antichitate – să nu uităm că decadența a făcut ca Imperiul Roman de Apus să cadă cu 1000 de ani înaintea Imperiului Roman de Răsărit. Nu doar că retrăim istoria, dar Occidentul va cădea încet și sigur într-o mare întunecată a prostituției sociale, a decandenței și a superficialității, în timp ce la Răsărit se va consolida baza tradițională a creștinismului.

O ultimă redută în fața decadenței, a unor Sodoma și Gomora moderne, dar de magnitudine continentală, se va creiona aici, în Răsărit, fie că vorbim de Rusia, fie de Turcia. Se pare că Occidentul va avea nevoie de o nouă renaștere, după mulți, foarte mulți ani, dar, așa cum istoria ne-a învățat, aceasta se va produce doar după ce cultura răsăriteană va invada, din nou, Apusul.

A.G.

La inițiativa Bisericii Ortodoxe din Pakistan, în perioada următoare, reprezentanții bisericilor creștine – Catolică, Ortodoxă și Protestantă – împreună cu alte ramuri conexe, se vor întîlni la Niceea, în cadrul unei adunări istorice, pentru a dezabate noile descoperiri religioase și pentru a se adapta la noile orînduiri sociale pe care civilizația cultă și înțeleaptă din Occident, în special, dar și din România, în particular, dorește să le implementeze. ,,Să nu uităm că ultimul consiliu de la Niceea s-a întrunit acum mai bine de 1000 de ani, așa că e timpul să clarificăm unele aspecte biblice, mai ales că noi, creștinii, trebuie să ne reformăm și să dăm semnale pozitive societății civile, în special românilor de la USR, care insistă să rezolvăm rapid acest deziderat”, a declarat Mult-Preafericitul Agop Mustafa, mitropolitul Bisericii ortodoxe de la Islamabad.

Cel mai important punct de pe ordinea de zi este stabilirea genului lui Adam și al Evei, fapt deloc simplu. De asemenea, se pare că șarpele nu era chiar nevinovat, el fiind total confuz sexual atunci cînd i-a oferit mărul Evei. ,,Nu înțelegem deloc de ce șarpele i-a dat Evei mărul, și nu lui Adam, pentru că, în fond, ei sînt părinții 1 și 2 ai actualei civilizații, așa că trebuie să privim problema pe de-a-ntregul”, a precizat Mustafa, adăugînd că ,,sînt multe necunoscute legate de sexualitatea celor doi și chiar de pigmentul pielii, astfel încît este necesară întrunirea la Niceea și rescrierea Vechiului și Noului Testament, plecînd de la realitatea actuală”.

Se pare că la Niceea se va discuta inclusiv despre genurile altor personaje biblice. ,,Vom aprofunda problema, vom dezbate numeroase aspecte, iar noua ediție a Bibliei va cuprinde toate informațiile pe care civilizația educată și extrem de inteligentă a lumii dorește să le includă în cărțile sfinte. Am înțeles că se pune problema modificărilor și în alte religii, problematica aflată în discuție fiind una de magnitudine istorică”, a încheiat Mult-Preafericitul mitropolit al Pakistanului.

D.A.

de criză prețurile au scăzut atît de mult încît pînă și cei mai răsăriți, cei din clasa de mijloc, își permit acum să aibă un Q8 din ăla OZN, sau un X7 spațial, ca să nu mai pomenesc de acele mașini supersport Lexus care sparg inclusiv timpanele polițiștilor din intersecții. Fără să am nici cea mai mică senzație de invidie, am început să caut prețurile acestor bijuterii, dar am renunțat repede – sînt, în continuare, astronomice. Așa că cine zice că se fac mulți bani pe spatele sperieturii provocate de Covid nu doar că are dreptate, dar dacă vine prin București și se dă cîteva zile pe bulevardele Capitalei va vedea cu ochii lui efectele îmbogățirii. Sînt sigur că cei în cauză erau bogați și influenți și înainte de pandemie, dar acum

se pare că au atins un nou nivel al etalării bogăției lor.

Mașinile care înainte inspirau putreziciunea bogăției, gen Range Rover, au trecut demult în plan secund. Au devenit total neinteresante, de a dreptul clasice, cam oldschool pentru cei care acum nu-și mai încap în pielea scaunelor cu ventilație de bogați ce sînt. Q8 este noul etalon al bogăției, urmat de X7 de la BMW și de noul model Mercedes.

Lumea se schimbă, decalajul dintre cei bogați și cei săraci crește, prăpastia dintre aceste două clase sociale se cască din ce în ce mai mult, înghițind cu totul clasa de mijloc, care devine din ce în ce mai absentă, iar pe viitor de-a dreptul inexistentă. În fapt, se pare că pătura clasei de mijloc, motorul economiei în secolul trecut, se diluează, o parte migrînd în clasa săracă, iar cealaltă înspre cei bogați. În fapt, rolul crizelor economice a fost și va fi mereu – cel puțin în ultimii 100 de ani – acela de a trasa o distanță cît mai mare între bogați și săraci. Acum se întîmplă exact același lucru. Ce vor face bogații atunci cînd, în viitorul dominat de roboți, nu vor mai avea în fața cui se da mari?

D.A.

Abundența profitorilor în pandemie

Dacă este să ne raportăm la comunicatele guvernanților, precum și la ceea ce vedem că se întîmplă zi de zi, economia se află în picaj. Numeroase companii își închid porțile, rata șomajului crește pe zi ce trece, viețile românilor sînt mai mult sau mai puțin afectate. Covid-19 ne-a închis în case și ne amenință cu exterminarea. Cel puțin la nivel economic este pe cale să reușească. Dar, în ciuda acestor vești proaste, am observat că sînt mulți cei care s-au îmbogățit în pandemie, unii devenind grețos de bogați. Cei care merg zi de zi prin București nu au cum să nu observe inflația de mașini noi, majoritatea Premium și de lux, care efectiv ne-au invadat. Nu am văzut o asemenea prosperitate nici măcar în timpul boom-ului economic al lui Triceanu, din perioada 2005 2008, cînd prețul caselor ajunsese aproape de cer, în timp ce economia de consum bubuia efectiv.

După mai multe săptămîni în care am dat în trafic peste astfel de mașini, am ajuns la concluzia că pe timp

Pamflet

18

Nr. 1552

De ce Occidentul atacă vaccinul rusesc? (2) Cine beneficiază de asta? (2)

Der Tagesspiegel, Germania – „Rusia a cîștigat cursa pentru realizarea primului vaccin împotriva coronavirusului. Vaccinul a fost dezvoltat de un institut de cercetare guvernamental. Acum, în primul rînd, personalul medical și profesorii trebuie vaccinați. În paralel cu acest lucru, ar trebui să aibă loc studii pentru a treia etapă a vaccinării, cu participarea a mii de voluntari”.

Der Spiegel, Germania – „Pentru Moscova și Beijing, o descoperire în cercetare va însemna protejarea cetățenilor și relansarea propriilor econo­ mii. Vaccinul va aduce nu numai progrese în lupta împotriva virusului, ci și influență, credibilitate și bani, deoarece restul lumii va dori să cumpere vaccinul”.

Jornal de Noticias, Portugalia – „Prin anunțarea realizării unui posibil medicament, Vladimir Putin a ridicat la cote maxime respectul de sine al Mamei Rusia, care și-a depășit cu îndrăzneală adversarii chiar înainte de a trece linia de finish”.

Procesul de vaccinare a implicat nu numai medicii și armata. De asemenea, mulți oameni faimoși au devenit voluntari. De exemplu, fiica lui Vladimir Putin. „Una dintre fiicele mele a primit acest vaccin”, a declarat președintele. După prima injecție, Maria Putina a avut o temperatură de 38 de grade, iar a doua zi 37 de grade. După a doua vaccinare, temperatura a crescut puțin, dar se simte bine.

Printre voluntari s-a aflat Kirill Dmitriev, directorul general al Fondului rusesc de investiții directe – o structură financiară importantă care, împreună cu partenerii, implementează proiecte în valoare de aproape 2 trilioane de ruble. ,,Totul a decurs bine, fără efecte negative sau secundare”, a declarat acesta pentru AiF. „Am dezvoltat o imunitate stabilă după 20 de zile, înainte de injectarea celei de-a doua doze de întreținere, care ar trebui să extindă imunitatea pînă

la doi ani”. Directorul Institutului Gamaleya, în vîrstă de 68 de ani, Alexander Gintsburg, s-a injectat voluntar cu vaccinul. El a spus că, atunci cînd interacționează cu alte persoane, el poartă o mască pentru a le proteja. Dar imunitatea a fost obținută datorită vaccinării. Conform informațiilor dezvoltatorilor, mai mulți angajați ai institutului au fost vaccinați.

Comentarii ale experților * „Protocolul studiului clinic a fost convenit pe baza rezultatelor unei evaluări a experților”, explică Serghei Glagolev, șeful departamentului de organizare a farmaco-vigilenței din cadrul organizației de control al calității produsului medical din Roszdravnadzor. Dovezi suplimentare ale eficienței vaccinului vor fi obținute în perioada post-vaccinare, care implică un studiu cu participarea a cîteva mii de voluntari, precum și luînd în considerare informații despre eficacitatea și siguranța fiecărei vaccinări. Confirmarea de laborator a studiului va avea loc în perioada post-înregistrare, care prevede participarea a cîteva mii de voluntari și înregistrarea datelor despre complicațiile post-vaccinare și cazurile de boală COVID-19. Acesta este un studiu extrem de amplu”. * „Vaccinul contra coronavirusului nu a fost dezvoltat de la zero, ci a fost creat pe o platformă existentă, din cîte știm din surse publice, vaccin care a demonstrat eficacitatea și siguranța sa împotriva altor infecții”, a

Trebuie să lupți împotriva răului, nu să i te alături! În 2020, măștile medicale au devenit principalul accesoriu pentru ieșirile în afara casei. Multe persoane le confecționează acasă sau folosesc bandane și cagule în schimb. Un grup de oameni de știință de la Duke University din Statele Unite a comparat 14 tipuri măști pentru a afla cît de eficiente sînt acestea. Rezultatele sînt surprinzătoare. În timpul experimentului, participanții au rostit expresia „Oameni, fiți sănătoși” cu diferite măști pe fețe. Folosind o instalație specială cu un laser puternic, oamenii de știință au înregistrat cantitatea de micropicături astfel eliberate – în acest mod răspîndindu-

se infecția. Au comparat rezultatul cu măsurători ale testării de control, timp în care o persoană a rostit o frază fără echipament de protecție.

Echipamentul de protecție utilizat în timpul studiului a constat în: 1) mască medicală; 2) masca nr. 95 cu o supapă; 3) mască tricotată; 4) mască din polipropilenă cu două straturi; 5) o mască făcută dintr-un amestec de bumbac și polipropilenă; 6) mască cu un strat Maxima AT; 7) mască din bumbac cu dublu strat cu pliuri; 8) mască de bumbac cu două straturi în stil olson; 9) mască din bumbac cu dublu strat cu pliuri; 10) mască de bumbac cu un singur strat cu pliuri; 11) guler din lînă;

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

declarat Dmitry Sychev, farmacolog clinician, rector al Academiei Medicale Ruse de Educație Profesională continuă, membru al RAS. Studiile de vaccin au fost efectuate la Universitatea Sechenov, o organizație care se bucură de o autoritate în domeniu și are o echipă bună și cu experiență în domeniul cercetării. De asemenea, este planificată o a treia fază de vaccinare, cu participarea a 2.000 de voluntari. Cred că pe baza rezultatelor monitorizării active a siguranței într-un contingent limitat și a rezultatelor celei de-a treia faze, Ministerul Sănătății va decide cu privire la utilizarea pe scară largă a vaccinului. Apropo, autorizarea accelerată/ de urgență pentru consumul de droguri în timpul unei pandemii este departe de a fi unică. În situația actuală, autoritățile de reglementare au luat o decizie de urgență pentru a autoriza utilizarea medicamentelor împotriva coronavirusului, bazate chiar și pe studii clinice, și pe observații clinice individuale sau studii de calitate, ale căror rezultate au fost publicate în reviste medicale respectate. Ceea ce poate fi considerat acceptabil în condițiile actuale, atunci cînd ne confruntăm cu o nouă provocare”.

Chiar și Vladimir Pozner, o persoană care nu are nici o legătură cu medicina, a vorbit despre atitudinea sa față de noul vaccin. ,,Nu sînt în țară, așa că nu am avut ocazia să vorbesc cu nimeni, dar vă voi spune doar atît: despre Putin putem să spunem multe, dar trebuie să recunosc că el nu vorbește de dragul discuției. Nu este persoana căreia să îi spui să se expună, pentru ca apoi să se facă de rîs. Prin urmare, presupun că a cerut garanții de la oamenii de știință, pe care nu le-ar fi dat niciodată publicității dacă ar fi avut chiar și cea mai mică îndoială.

Vaccinul împotriva coronavirusului va fi admi­ nistrat pacienților în două etape. S-au folosit doi vectori, ceea ce îmbunătățește considerabil răspunsul imun și conferă cetățenilor imunitate pe termen lung.

Sfîrșit N.K. 12) bandană; 13) mască de bumbac cu două straturi cu pliuri; 14) mască nr. 95 fără supapă.

Cele mai bune măști au fost următoarele: Primul loc - masca nr. 95 (2 și 14), care este folosită în spitale. Acesta permite să treacă mai puțin de 0,01% micro-picături.

Pe locul doi - o mască medicală de unică folosință (1), prin care trec 0,7% din micro-picături.

Pe locul trei - măștile în două straturi din bumbac (7, 8), pe care mulți le confecționează singuri și care lasă să treacă 8% din micro-picături.

Cel mai nesigure măști au fost următoarele: - Bandanele (12) și măștile tricotate (3) sînt practic ineficiente – prin ele trec 50, respectiv 42% din micropicături.

- Gulerul de lînă (11), folosit adesea de alergători, s-a dovedit a fi periculos. Nu protejează purtătorul, ci, dimpotrivă, crește riscul de infecție (105% din micropicături trec prin guler). „În cazul unui guler din lînă, sînt eliberate chiar mai multe picături decît atunci cînd o persoană nu are mască – spune dr. Martin Fischer – iar acest lucru se datorează faptului că astfel de materiale descompun picături mari în altele mai mici. Prin urmare, rămîn în aer mai mult timp și se răspîndesc mai ușor. Așadar, purtarea unui astfel de guler este chiar mai periculoasă decît nepurtarea măștii. Desigur, încurajăm toată lumea să folosească echipament de protecție, dar trebuie să vă asigurați că masca dvs. este făcută din materialul potrivit și vă protejează nu numai pe dvs., ci și pe cei din jurul vostru”. „Nu dorim ca oamenii să perceapă cercetările noastre drept catalogări de genul «această mască funcționează, aceasta nu», a precizat unul dintre oamenii de știință implicați în studiu. Acesta nu este un ghid al măștilor, ci o demonstrație a unei tehnologii noi, simple, care vă va ajuta să testați rapid eficacitatea unei măști”.

T.Y.

RM

Nr. 1552

l

19

1 – 7 septembrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

1

Cntecul 2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Cîntecul sirenei; 2) Poet grec, autorul volumului de stihuri ,,Cîntecele patriei mele” (Kostis) – Debut muzical!; 3) Cîntec de viață lungă – În volumul ,,Scrisori de la Andromaca”, acest poet ne prezintă titlul ,,Cîntec pentru anotimpuri” (George); 4) Primele simfonii! – Două, trei viori! – A vopsi în negru; 5) Pleacă la instrucție ,,cu cîntec înainte marș” – Localitate în Franța; 6) Cîntec de mărire – Începutul serenadei!; 7) Ironie – Dramaturg român autor al piesei de teatru într-un act ,,Cîntec din fluier” (Paul); 8) Liric năsăudean prezent în temă cu poeziile ,,Cîntec de trecere” și ,,Cîtec de dragoste” (Aurel) – Poet contemporan, autor poemului ,,Cîntec de leagăn”, din volumul ,,Jocul de-a slovele” (Luca); 9) Cîntăreții munților; 10) Poetul monah autorul versurilor intitulate ,,Cîntecul plopului” (Valeriu) ,,Cîntecul potecii”, peliculă realizată de acest regizor indian (Satyajit).

VERTICAL: 1) Cîntecul lebedei, cîntat la lumina zilei – Compozitor român, autorul piesei corale ,,Colinde și cîntece de stea” (Mihail); 2) Actor francez din filmul ,,Cîntecul Bernadettei” (Marcel) – Oraș în Franța; 3) Lac în Suedia – Aflate în haos! – Cîntec de leagăn; 4) Clasic al penelului francez, autor al compoziției ,,Cîntarea cîntărilor, vie, iederă, maci” (Henry) – Vena centrală!; 5) Puse în temă! – Înverzirea cîmpului (pl.); 6) Cîntec din trestie – Cîntă seara pe la gene – Abis!; 7) Liric clujean, autor al poeziilor ,,Cîntec de toamnă”, ,,Cîntec de iarnă” și ,,Cîntec de iunie” (Emil) – Rîu în Mexic; 8) Ales ca loc de popas pentru diverși cîntăreți – Poet persan; 9) Pe versurile acestui mare poet a fost compusă piesa corală ,,Ce te legeni” (Mihai); 10) ,,Hora...”, cunoscut cîntec patriotic (sg. neart.) – Actriță britanică, protagonistă a peliculei ,,Cîntecul umbrei misterioase” (Myrna).

Dicționar: MER; CAEN; ELA; AROS; ANIR

O istorie a farselor (162) Cînd bărbat, cînd femeie... (2) O afirmaţie confuză, chiar şi după standardele Secolului al XVIII-lea. Şi mai important din punct de vedere politic a fost faptul că Chevalier, sub greutatea datoriilor, îşi oferise documentele secrete ca gaj pentru un împrumut. Astfel s-au dublat, încă o dată, eforturile Franţei de a-1 prinde sau de a-1 răpi,laolaltă cu secretele lui. Se spunea că De Broglie a angajat chiar şi un coşar englez, care să se ascundă în coşul casei lui D’Eon şi să scoată zgomote înfiorătoare, pentru a-1 face pe acesta să creadă că locul este bîntuit. D’Eon însă şi-a azvîrlit sabia pe hornul şemineului şi 1-a determinat pe coşar să mărturisească cine îl plătise.

Totuşi, în timp, el s-a reîntors în Franţa - ca femeie.

Poveştile sînt diferite. Conform uneia dintre ele, i se oferise o înţelegere prin care se putea întoarce în siguranţă doar dacă era de acord să îşi petreacă tot restul vieţii ca persoană de sex feminin. Altă variantă susţine că decizia a fost a lui, şi numai a lui (sau a ei, mai bine zis). Aceasta din urmă pare mai probabilă pentru că, la începutul revoluţiei franceze, el s-a întors în Anglia

(după ani de zile în care situaţia sa a devenit o chestiune publică umilitoare, pe care Voltaire o denumea „o problemă simpatică”) sub aspect de femeie - şi aşa a continuat să petreacă tot restul vieţii. Doar cînd a murit, sărac, în 1810, problema a fost rezolvată (sau nu a fost?) cînd un legist a declarat în urma autopsiei că d’Eon a fost „fără nici cea mai mică umbră de îndoială, o persoană de sex masculin”. Oricum, a fost îngropat, ca bărbat, la St. Pancras, în 1810.

Imposturile unui aventurier leton (1) În confuzia specifică Republicii de la Weimar din anii ’20, Hairy Domela (născut la 1904), un aventurier din Letonia, a uimit şi totodată a încîntat lumea întreagă dîndu-se drept nepotul fostului kaizer Wilhelm. Tatăl său murise deja cînd Germania a invadat Latvia, în 1915, după care el a pierdut relaţia cu mama sa, dar a supravieţuit unui război ce luase proporţii îngrozitoare.

Cînd germanii s-au retras în 1918 şi Armata Roşie a încercat să cucerească ţara, între 6 februarie 1919 şi 21 mai 1920, în acest oraş german s-a întrunit Adunarea Constituantă care a adoptat Constituţia de la Weimar (11 august 1919). Aceasta consfinţea înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii, cunoscută sub numele de Republica de la Weimar (1919-1933). Harry s-a înrolat

GH. ENE Dezlegarea careului ,,PLECĂRI” 1) CARANIRE; 2) ORA – ELAN – M; 3) CITI – IVITI; 4) ONA – ACAT – G; 5) SICANA – IUR; 6) ASI – I – MAMA; 7) T – TA – TULIT; 8) PORNIT – L; 9) GARA – SARIT; 10) HAI – CETATE. în Freikorps, legiune înfiinţată de Graf von Brandis, pentru a reclădi regatul istoric al Prusiei. Soldaţii germani fiind ocupaţi să oprească revoltele muncitorilor, Domela a ajuns, în cadrul trupelor Freikorps, la Berlin.

Lovitura de stat a eşuat, aşa că el a rămas pe drumuri, fără bani şi fără adăpost, fără nici un fel de acte de identificare, în condiţiile în care rata inflaţiei şi cea a şomajului creşteau vertiginos. Supravieţuind pe străzi din cerşit şi dormind pe unde apuca, sub cerul liber, 1-a cunoscut în München pe autodenumitul baron Otto von Luderitz, un vînzător de horoscoape. Nimeni, observase el, nu punea la îndoială onestitatea „baronului”. Şi de cear face-o? Mii de nobili ruinaţi colindau acum pe străzile sfărîmate de război. Oricine putea fi un nobil în acea vreme. Cînd Luderitz i-a spus tînărului Harry, suplu şi cu ochi albaştri: „Arăţi întocmai ca un conte, aşadar eşti unul”, Harry a ascultat cu multă atenţie. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1552

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu minimalizați primejdia maghiară! (2) (urmare din pag. 1) În privința insultelor stupide care mi-au fost aduse de la acest microfon de domnii Sabin Ivan și Radu Balthazar nu pot să exclam decît atît, pentru că tot sîntem în preajma Nașterii Mîntuitorului: „Fericiți cei săraci cu duhul!”.

După care știți bine ce viscol de sînge și lacrimi s-a abătut asupra Transilvaniei. Eu ce am spus mai mult de atît? Am tras un semnal de alarmă. Nu am voie să trag acest semnal de alarmă? De ce mai sînt aici? Trebuie să părăsesc această sală? Asta v-ar face fericiți? Bun. A mai vorbit domnul Lup de ură, de extremism, de șovinism și de intrarea în Europa, clișee cunoscute și total fără acoperire. Domnul Lup nu precizează cum doresc unii să intrăm în Europa. Cu Ardeal, sau fără Ardeal? Cu Banat, sau fără Banat? Nu noi ne-am adunat la Catedrala din Cluj-Napoca, să jurăm credință altei Țări, ci parlamentarii români de origine maghiară. Astea sînt fapte cunoscute. Se pot contesta? În privința acuzațiilor mele împotriva corupției, deși nu era în tema discuției, s-a invocat aici că eu aș fi un îmbogățit. M-a întrebat domnul Lup, pe care eu îl apreciez sincer pentru grija înduioșătoare pe care o are față de situația mea materială, dacă am făcut aceste averi înainte, sau acum, după evenimentele din Decembrie. Aș vrea să-i spun domnului Lup că înainte vreme nu am avut nici un fel de avere, toată lumea din presă știe că la înființarea revistei „România Mare” nu am avut nici 1 leu și am împrumutat de la un român, domnul Gheorghe Nițu, din Germania niște bani pe care i-am returnat după 6 luni. Așa-zisa avere pe care aș fi realizat-o acum, care, de fapt, m-a determinat să fac aceste donații și danii la oamenii amărîți, la biserici, am făcut-o prin munca mea cinstită. Dacă am acuzat o serie de componenți ai fostului Guvern Roman, este pentru că ei nu aveau voie să facă averi, în virtutea statutului de înalți funcționari publici. Ei împărțeau și parte își făceau. Ei dădeau licențe, ei dădeau aprobări, și deodată ne-am pomenit cu ei în toate societățile comerciale. Eu asta am acuzat.

Aici nu mai este vorba de pro­blema națională, internațională ș.a.m.d., este vorba de o logică și de un bun-simț elementare. Legile mi-au permis să-mi deschid o societate comercială și o fundație umanistă. În virtutea acestor legi am făcut acești bani, pe care – fiți siguri – nu o să-i duc în mormînt, pentru că sînt creștin și știu că Isus spune că mai degrabă ar trece cămila prin urechile acului decît să intre bogații în Împărăția Raiului. Stați liniștiți, că nu sînt mai bogat decît mulți dintre dvs.!

Să trec la domnul Radu Balthazar, care, surprinzător, a înmuiat tonul, față de acuzațiile de ieri. A fost ca o zăpadă de astă-iarnă. Mi-a plăcut foarte mult evoluția domniei-sale față de acuzațiile îngrozitoare care, în lipsă, mi s-au adus, de „trubadur al ceaușismului”. Domnule Balthazar, haideți să spunem lucrurilor, o dată, pe nume! Nu știu de ce judecăm noi 25 de ani în 25 de săptămîni, domnule. Credeți dvs. că Poporul Român stătea 25 de ani chiar îndobito­cit? Acea guvernare nu a avut nici un merit în Istoria României? Vreți să o ștergeți din Istoria Țării? Nu putem să facem noi asta, domnilor! Dar, de ce nu vreți să lăsăm Istoria să se pronunțe? Ne grăbește cineva, ca la Jocurile Olimpice de vară? Haideți atunci, după ce l-am împușcat în fugă pe Ceaușescu, să-i dezgropăm cadavrul, ca lui Cromwell, și să-l și spînzurăm!

Unde vă grăbiți, domnilor? Lăsați timpul să hotărască asupra acestor chestiuni. Istoria este învățătorul nostru, al tuturor. Vreau să vă mai spun ceva, domnule Balthazar, fără a-mi aroga nici un merit, și fără a fi popularizat de „Europa liberă”, cu care am avut într-adevăr tensiuni explicabile.

Am avut și păcate, pentru că în Țara asta numai doi oameni au fost sfinți: Eminescu și Bălcescu.

Restul, toți am avut păcate. În pofida păcatelor mele, eu am făcut un gest de conștiință, față de mine, în primul rînd. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins în afara Partidului Comunist Român. Și asta o poate spune șeful de cabinet al domnului Adrian Năstase, domnul Grigore Lungu, era șeful Registraturii de la Comitetul Central. În data de 5 iunie 1989 a primit un plic din partea mea, în care erau carnetul PCR și legitimația de AGERPRES, pe care le-am depus lui Nicolae Ceaușescu, cu o scrisoare de 10 pagini. Am făcut bine? Am făcut rău? Acum îmi dau seama că am făcut rău, trebuia să le păstrez. Pe urmă, gluma domnului Sabin Ivan a fost foarte reușită, am rîs cu toții de ne-am prăpădit, dar n-am înțeles nimic. Am avut o fisă strîmbă și mi-a picat mai tîrziu. Sînt mai greu de cap. Domnul Manolescu, care și-a păstrat ținuta universitară, și l-am apreciat pentru prestanța cu care ne-a vorbit, doctoral, ca la catedră, afirmă că eu m-aș fi abătut de la subiect în discursul pe care l-am rostit. Dar tocmai acela era subiectul. Se afirmă că nici o instituție întrebată nu a confirmat cele spuse de mine.

Vreau să vă spun domnilor, cu toată responsabilitatea, deși nici o lege, nici românească, nici internațională, nu silește un șef de publicație să dea sursa materialelor sale, vreau să vă spun că în aproape 2 ani de cînd apare revista „România Mare”, peste 500 de materiale mi-au venit de la ofițeri superiori ai Ministerului Apărării Naționale. Materiale a căror valabilitate a fost confirmată, care se re­fereau la pericolul real maghiar. Domnule Timofte, eu vă prețuiesc, sînteți un om agreabil, dar vă spun: aveți mare grijă! Atunci cînd s-a votat Comisia de Apărare, să știți că v-am votat și eu, iar acum dvs. vreți să nu mă mai votați pe mine. Mă vreți afară. Nu-i nimic, vă doresc mult succes. Există un balcanism, ca să nu zic byzantinism, care face ca anumiți factori din organismele militare să aibă o dedublare a comportamentului. Una spun aici, după cum s-a văzut, și alta afirmă cînd vin la mine cu materialele. Mi s-a mai reproșat de către unii vorbitori că eu am incitat la ură rasială, la șovinism. Să mi se arate acel paragraf din discursul meu în care am avut intenția, ve­ri­ficabilă juridic, știți ce este aia intenție, să incit. Nu veți găsi nicăieri. Sosirea ex-suveranului Mihai nu este oare cel mai grav act de destabilizare în Banat? Ce ziceți, domnule Timofte, și dvs. ceilalți, care la toate mitingurile strigați pentru regele Mihai?

Mie mi se pare că se confirmă exact ceea ce am spus eu. Ce caută, într-o republică, un ex-suveran care are păcate mari în Istoria acestei Țări? Acesta este actul de acuzare. Mă poate chema cu conștiința împăcată pe mine la o judecată, cum spunea domnul Lup, această Comisie de Disciplină, cînd se știe clar că orice prezență a acestui ex-suveran în Țară este un prilej de destabilizare și de zăpăcire a minților? Dacă asta nu este destabilizare, atunci, iertați-mă, nu mai am eu proprietatea termenilor în limba română. De ce vă grăbiți, domnilor, cu judecarea mea? De ce nu lăsați mersul evenimentelor să confirme sau să infirme cele susținute în scrisoarea intelectualilor maghiari? Tot timpul s-a vorbit aici despre acuzațiile emise de mine.

Dar s-a uitat (în mod voit, cred eu) să se spună că nu eu am elaborat scrisoarea, ci trei intelectuali maghiari din Ungaria. Dacă vreți să aflați autorii, haideți să-i identificăm. Eu sînt primul care se va bucura, în clipa în care domnul Timofte și colaboratorii domniei-sale de la diverse Servicii Secrete, cu care lucrează pe linie profesională, îmi vor spune cine sînt autorii acestei scrisori. Ce era să fac eu, ca șef de gazetă și ca senator de București? Să trec sub tăcere aceste alertări care s-au făcut? Și care erau prea palpabile, prea credibile, și prea se lega o suită întreagă de evenimente antiromânești din ultimii 2 ani și jumătate! Puteam eu să le trec sub tăcere? Domnul Szabo m-a trimis la un examen psihiatric. În acest caz, domnul Szabo, ce pot să vă spun? Doresc să nu ajung pe mîna unui medic maghiar, că mă pune pe scaunul electric sau cine știe ce șocuri îmi va face. Și încă ceva: puteți

Moartea în triada clişeelor Focare și carantinare Cînd în statistici se tot moare Să ai obsesii de... votare E mare nebunie, mare!

Cînd regulile nu sînt clare Sau, cel puțin, apar bizare Să te gîndești doar la votare Ești dus cu pluta, frățioare!

Asculți și nu poți da crezare Că-i la guvern, din plin vigoare C-o țin tot într-o lăudare Și-n permanentă sărbătoare!

Amenzile usturătoare Ne spun că sîntem în eroare În opera de educare Mai bună-i o... recomandare. În pandemie dă culoare A guvernanților strigare‫׃‬ ,,Veniți cu toți la votare Cu mască, spirt și distanțare!”

Curtea de Conturi, iată, sare Și zice că nu-i cumpătare În achiziții făcătoare De hoți, pungași și de... mirare! În criminala nepăsare Cu ,,întîmplări întîmplătoare” Guvernul pune de-o chemare: ,,Veniți, cu toții, la votare!”

Nemernicia dă în floare E haos, dar ei au salvare Cu măști, cu spirt și distanțare...

E sigur! Mergem la votare!

Ce dacă încă se mai moare?!

Liviu ZANFIRESCU rosti această insultă și în ungurește, că tot șușotiți mereu pe culoare și prin toalete în limba maghiară.

Numai că aici e Parlamentul României, iar dacă vreți să vorbiți toată ziua-bună ziua în ungurește, n-aveți decît să vă duceți în Ungaria! (Agitații pro și contra în sală) Domnul Timofte a avut amabilitatea și corectitudinea de a cita din declarația domnului Virgil Măgureanu, în fața Comisiei de Apărare.

Dar, nu vedeți că acolo este exact cheia problemei?

Domnul Virgil Măgureanu a spus așa: „Situația este sub control”. Deci există o situație care să fie sub control, altfel nu s-ar pomeni de ea. Cînd vorbește un om ca Virgil Măgureanu în termenii aceștia, știe ce spune! Ce era să vă spună vouă? Că umblă ungurii cu aeroplane și cu arme prin păduri? Asta nu o să spună niciodată, e clar, pisica cu clopoței nu prinde șoareci. Și a doua afirmație, care este extrem de interesantă, a domnului Măgureanu, făcută în fața acestei Comisii de Apărare, este că „deocamdată nu există pericol de destabilizare și de dezmembrare”.

Așadar, pericolul este. Că nu este între 15 decembrie și 22 decembrie, cum scriau intelectualii maghiari, că poate să fie la anul pe vremea asta, cui îi strică un plus de vigilență, domnilor? Acestea fiind spuse, vă doresc Sărbători Fericite! (Aplauze) Sfîrșit

RM

Nr. 1552

l

21

1 – 7 septembrie 2020

JURNAL DE VACAN� (1) Partea I

Ianuarie, l994 Am evadat! În sfîrşit, am putut să mă rup de infernul vieţii mele de zi cu zi, de noapte cu noapte, sămi iau nevasta şi copilul şi să plec undeva, departe, să mă odihnesc. N-am mai avut concediu de 3 ani. Dar, la ritmul meu de muncă, la vacarmul în care mă mişc, aceşti 3 ani au echivalentul a 30 de ani. Realitatea este că eram extenuat. Şi asta pentru simplul motiv că pun totul la suflet, mă frămînt şi mă consum pentru orice.

Marele meu amic, Eugen Barbu, avea o părere foarte proastă despre cei care ating vîrste matusalemice: „Trebuie să fie cineva cu totul nesimţit să poată ajunge la 90 de ani, cînd nouă ne fierb creierii de necazuri şi punem la inimă totul! – îmi spunea uneori. Dar asta nu înseamnă, fireşte, că venerabilii care se apropie de suta de ani n-au şi personalităţile lor extraordinare, secretul longevităţii fiind pur şi simplu o fibră biologică mai tare, o viaţă cumpătată şi, de ce nu, un plus de noroc.

Am venit, aşadar, la Braşov. Este oraşul iubitei mele mame. Am venit să-i regăsesc spiritul, locurile copilăriei şi tinereţii. Ce lucru ciudat! Mama se află înmormîntată sub o lespede de marmură albă, în Cimitirul Ghencea, dar eu nu o caut acolo. Acolo îi duc doar flori frumoase, mă reculeg cîteva minute şi pe urmă reintru în iureşul metropolei nemiloase. Eu o caut în Ardeal, unde sînt toate rădăcinile neamului ei de români curaţi, din marile familii Vlădăreanu, Prişcu şi Bumbea. „Non omnis moriar” - „Nu se moare de tot”, spuneau romanii. Iar părinţii mei n-au murit, fiindcă spiritul nu poate muri, cea mai adîncă urmă lăsată în lume fiind a gîndului, care, aparent, este cea mai slabă efemeridă. Aseară i-am visat pe amîndoi pe un deal. Eram alături de ei. Tata s-a aplecat şi a cules dintr-o tufă nişte fructe mici, negre, şi mi-a dat să gust. Erau afine. Apoi au apărut, pe culme, nişte cîini. Tălmăcitorii de vise, care cred că totul se oglindeşte invers în viaţa reală, ar spune că erau duşmani, întrucît, în existenţa adevărată, cîinii sînt cei mai buni prieteni ai omului. *** Ne-am cazat la Vila Pajura, cum intri în Poiană, pe mîna stîngă. Îi rog pe cei de la Poliţia judeţeană să-l caute, pe unde or şti, pe unul dintre cei mai vechi şi mai buni prieteni ai mei. E Ion Moldovan, de la Uzina Rulmentul, cu care, timp de cîţiva ani, pe cînd eram elev la Sf. Sava, am purtat o corespondenţă neobosită, fără a ne vedea la faţă. A fost şi mai este încă muncitor, face de toate, mîinile lui sînt de aur. La origine tot din ţărani se trage, din Sânpetru. Sincer să fiu, nu mai ştiam de unde să-l iau. Odată a venit cu copilaşii la mine, să le fac rost de partituri Bach, Mozart, Brahms, fiindcă le cerea la şcoală. Îmi făceam cruce: ei n-aveau încălţări în picioare, dar degetele lor mîngîiau barba lui Dumnezeu, interpretînd marea muzică universală.

Prin vara lui l987, Moldovan îmi telefonase mîhnit, să-l ajut să-şi facă buletin de Braşov, fiindcă are doi copii mici şi nu-l primeşte nimeni cu ei la policlinică.

Ar fi meritat buletin, slujise Braşovul timp de peste 30 de ani, zugrăvise mai toate firmele oraşului. Şi apoi, mă gîndeam la copii – ca orice ţăran sau muncitor român, cu mult bun-simţ, Ion Moldovan a tras cu dinţii ca măcar pruncii lui să ajungă cineva în viaţă. Şi i-a dat la Şcoala de Muzică: fetiţa făcea pianul, iar băiatul – vioara. Tradiţii artistice or fi fost ele prin familie: el însuşi, părintele lor, era un autodidact extraordinar, îi citea pe Lao Tzî şi Virgiliu, pe Dante şi Shakespeare, scria versuri în metru antic, cu rezonanţă pindarică, picta absolut minunat etc. Dar nu l-a ajutat nimeni să iasă la lumină. Şi astfel, într-o seară din vara anului l987, am făcut rost de telefonul de acasă al primarului Braşovului, un oarecare Calancea. I-am telefonat, l-am rugat cu destulă smerenie să-i ajute pe oamenii ăştia nevoiaşi. La care interlocutorul a răspuns răstit: – De unde aveţi telefonul meu? Cine vi l-a dat?

I-am replicat că nu asta contează, că sînt ziarist „Agerpres” şi mai aflu şi eu cîte ceva, important este: ajută familia asta de muncitori sau nu, e primarul tuturor sau nu? N-a fost. L-a chemat a doua zi pe Ion Moldovan (pe care îl ştia de pe vremea cînd el, Calancea, era lucrător cu gura pe la U.T.C.-ul Uzinei Rulmentul) şi l-a făcut albie de porci. Din păcate pentru el, tot albie de porci aveau să-l facă şi pe el muncitorii revoltaţi după numai cîteva luni, în noiembrie 1987 – atîta l-au bătut, amărîtul de el, atîta l-au ciomăgit pentru apucăturile lui infecte, de îmbuibat care uitase de unde plecase, încît era să-şi piardă el însuşi buletinul de Braşov şi să se mute sub iarbă. Bine că a scăpat cu viaţă, măcar de-ar fi învăţat ceva! Acum, Moldovan are buletin, însă n-are telefon, de 7 ani tot compune cereri, dar cine se uită la un muncitor? Fetiţa a crescut, a dat examene la Conservator, dar n-a intrat, fiindcă ei n-au bani de maeştri pedagogi şi de meditatori, aşa că e şomeră. Băiatul s-a făcut karatist, cu vioara murea de foame. *** Sîmbătă, la orele l4, mă întîlnesc iar cu acest om minunat. Ne cunoaştem de 30 de ani. Are 54 de ani, e alb complet, nu mai are dinţi în gură, veşmintele îi sînt ponosite. Îmi aduce două miniaturi picturale, zugrăvite cu mîna lui, pentru fetiţa mea. Ce forţă are acest popor! Un om fără şcoală, fără condiţii, fără noroc, cu toate împrejurările vieţii ÎMPOTRIVA lui, pictează cu o dezinvoltură, cu un simţ al culorii şi al proporţiilor care mă uimesc. Negreşit, îi voi scoate în Editura România Mare o antologie de versuri (are peste 30 de cărţi... nepublicate!), volum ilustrat cu cîteva gravuri şi desene de-ale lui. În tinereţe, îşi luase pseudonimul Ion

Biserica Neagră, Brașov

Biserica Sf. Nicolae, Șcheii Brașovului Românul. Eu i-aş sugera să semneze acum, definitiv, Ion Moldovan de la Sânpetru. *** Afară zuruie o ploaie rece, înspicată cu zăpadă. Ne plimbăm prin Piaţa Sfatului. Cerbul de Aur e departe, în visele copiilor şi ale cîntăreţilor de muzică uşoară.

Ce perimetru citadin fantastic! Nicăieri în România şi în sud-estul european nu se poate întîlni un patrulater atît de compact, cu clădiri construite între anii 1300 şi 1600. Dar nu multă lume ştie asta, puţinele indicatoare fiind mărunte şi greu de citit de turişti. Acum vreo 7 ani mi-a venit ideea ca, după modelul celebrei Grand Place din Bruxelles, să trecem şi noi, românii, anii de construcţie, sus, pe frontonul clădirilor, cu cifre mari, negre, vizibile de la depărtare. Şi valoarea de aici e mai mare decît a spaţiului oarecum asemănător din Belgia, fiindcă sînt clădiri cu mult mai vechi decît acelea ridicate, îndeobşte, la sfîrşitul Secolului al XVII-lea. Am tot încercat să transmit ideea asta a mea foştilor şefi ai judeţenei P.C.R., Preoteasa şi Dăogaru, dar erau prea mari pentru aşa ceva, ţineau nasul pe sus, de-aia s-a şi prăbuşit sistemul acela, pe care tot încercam să-l îmblînzim, dar uite că nu s-a putut. Astăzi, poate mă ajută Dumnezeu să realizez ce mi-am propus, cu numai cîteva milioane de lei această piaţă ar putea fi pusă în valoare infinit mai bine decît pînă acum. Intrăm la Biserica Neagră. Ce bijuterie! Ce minune! Domul e semnătura nemţilor timpurii prin mai toate marile oraşe ale Europei – de la Köln şi Milano, pînă la Viena şi Braşov. *** Refac drumurile copilăriei, cînd veneam în vacanţele de şcolă. Ajung în Şchei, la faimoasa Biserică Sf. Nicolae, cu turlele sale ascuţite, săgetătoare ca brazii, care nu seamănă cu nimic din arhitectura tradiţiei byzantine. Mă închin la mormîntul lui Titulescu. Placat cu marmură negru-verzuie, cruce încă de lemn. Dar pace, pace cît cuprinde. O echipă de filmare a Televiziunii din Bucureşti îl însoţeşte pe prof. Vasile Gionea, preşedintele Curţii Constituţionale, care face un film documentar. Îmi e milă de bătrînelul acesta, pentru care „operă“ o fi intrat el în Academia Română?

Din păcate, micul muzeu al şcolii şi al tiparniţei este închis. Mi se spune că nu sînt bani pentru un custode. Mare păcat! La monumentele germane şi ungureşti există servicii bine remunerate. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1552

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (38) Sărbătorile tradiționale (4) Sărbătoarea de Primăvară (3) Un alt obicei de străveche tradiție, specific Sărbătorii de Primăvară, este cel al lansării de artificii, pocnitori și petarde. Este știut că praful de pușcă a fost inventat în China și nu în scopuri agresive, ci special pentru divertismentul popular, dar pornind din considerente magice. La fel ca pocnetul biciului și zdrăngănitul zurgălăilor din tradiționalul „Plugușor“ românesc, tradiția chineză consideră că zgomotul produs de pocnitori și petarde gonește duhurile rele. Înainte de inventarea prafului de pușcă, chinezii obișnuiau să alunge răul arzînd bucăţi de bambus, care ard trosnind cu mare zgomot. Ca și în Europa de Paşti, Crăciun sau Revelion, un moment important al Sărbătorii de Primăvară îl constituie masa festivă la trecerea dintre ani, la care se petrece, de obicei, în familie. În vechime, festinul se constituia într-o ofrandă destinată geniilor protectoare ale casei, divinităţilor și strămoșilor, obicei similar cu acela al geto-dacilor, romanilor, slavilor și altor popoare agricole. Cu această ocazie se servesc zeci de feluri de mîncare tradițională. Dintre acestea, nu pot

Maria Callas, regina fără regat (14) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (14) Fotografia a făcut înconjurul lumii, dar mai apoi Joan Sutherland, Montserrat Caballe, Mirella Freni vor deveni sopranele în activitate cele mai la modă ale generaţiei lor. Callas nu are decît 37 de ani.

Dar cei care au prea repede tendinţa de a vorbi de ea la trecut, să asculte discurile acestei opere mereu, să răsfoiască fotografiile Mariei Callas ca PaolinaPauline, împreună cu Ettore Bastianini-Severo şi Franco Corelli-Poliuto.

Punerea în scenă trebuia să fie asigurată de Visconti, cu decoruri de Nicola Benois, care mai lucrase de mai multe ori cu Maria, în Fedora, Anna Bolena..., dar pentru motive politice şi personale, Visconti s-a retras puţin după prima reprezentaţie. Se spunea că fusese cenzurat pentru filmul Rocco şi fraţii săi şi o piesă de teatru, Arialda, considerată prea scabroasă, şi nu mai vroia să lucreze cu nici o instituţie oficială. Scala era

Balada (48) De la sublim la ridicol (3) - Se vorbeşte că Germania ar deţine arme secrete.

- Fănică nu te lăsa amăgit de propaganda lui Hitler.

Potenţialul economic şi industrial al Americii nu are cum să fie depăşit de o Germanie acum epuizată de înfrîngerile de pe toate fronturile!

- Domnule General, ce atitudine să iau faţă de fratele Nicolae, care cochetează cu comuniştii?

- Uite Fănică, sînt sincer cu tine. Pe Nicolae l-am iertat pentru tărăşenia cu caii pe care i-a mînat în rîpă... Am stat de vorbă cu el. Un prieten de-al lui, unul Ceauşescu din Scorniceşti, se află închis pentru propagandă comunistă. L-am sfătuit pe Nicolae al nostru să nu se aventureze deocamdată cu comuniştii, să mai aştepte! Iar tu să ţii seama de spusele mele de acum: dacă se va pune problema ca aceşti comunişti să vină la putere să nu li te împotriveşti. Ei vor veni ajutaţi de Stalin şi Armata Roşie, o forţă militară formidabilă după cum s-a dovedit la Stalingrad. Un militar adevărat ştie să cumpănească bine sursele şi resursele. Ce rost ar avea, ca militari, să ne sacrificăm inutil în faţa unui duşman cu mult mai puternic decît noi? *** În familia institutorului Jean Lascu avură loc evenimente importante. Sora Getei, Lolica, medic

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

lipsi „jiaozi“, un soi de colțunași cu carne și legume, specifice nordului țării sau sudului Chinei – peștele și „brînza de soia“ a căror pronunție în limba chineză este aceeași cu a cuvintelor „bunăstare“ și „belșug“. În prima zi a Noului An lunar există obiceiul ca oamenii să se trezească devreme și, mai întîi să își prezinte omagiile părinților, iar apoi să le dea copiilor cîțiva bănuți, gestul avînd semnificația de a ura noroc în viață. După aceea, îmbrăcați cu haine noi, de sărbătoare, se merge în vizită la rude și prieteni. Cu această ocazie, oamenii își urează reciproc sănătate, viață lungă, prosperitate ș.a. Este obiceiul ca gazda să își servească musafirii cu fructe, dulciuri și ceai. Obiceiurile specifice perioadei Sărbătorii de Primăvară sînt atît de multe și variate, încît nu se poate face o prezentare exhaustivă.

Sărbătoarea de Primăvară a fost considerată întotdeauna, inclusiv în Dinastia Tang, o Sărbătoare Națională. Ea semnifică continuitatea multimilenară a poporului chinez și a tradițiilor sale. Tradiția Sărbătorii de Primăvară s-a ținut întotdeauna și se ține pînă în prezent și în comnunitățile chinezești din afara Chinei.

Este important să menționăm că fiecare An Nou chinezesc începe și stă sub semnul unuia dintre cele 12 animale ale zodiacului chinezesc: Șobolanul, Boul, Tigrul, Iepurele, Dragonul, Șarpele, Calul, Oaia, Maimuța, Cocoșul, Cîinele și Porcul. Tradiția spune că, la chemarea lui Buddha, aceste animale s-au prezentat

la el în ordinea indicată. În 2020, Anul Nou chinezesc începe pe 25 ianuarie și este Anul Șobolanului de Metal; el se va încheia pe 11 februarie 2021.

una dintre acestea... Astfel, pe neaşteptate Herbert Graf 1-a înlocuit pe Visconti, dar ce importanţă avea de fapt cine punea în scenă şi cine semna decorurile, ce importanţă avea cine dirija – de fapt a fost Votto –, publicul şi critica nu o aşteptau decît pe Maria Callas.

Căci lucrarea lui Donizetti în sine nu e una din cele mai interesante – şi libretul lui Camarano pare, la drept vorbind, de neînţeles. Din piesa lui Corneille nu rămîne mai nimic. De altfel, este în franceză, fiind cunoscută sub numele de Martirii, şi cea mai celebră reprezentaţie a avut loc la Paris, în 1840, unde Duprez, despre care s-a mai spus – primul Benvenuto Cellini de Berlioz – a creat rolul lui Polyeucte. Dar să facem o paranteză: rolul fusese prevăzut pentru un alt tenor, mai faimos, Nourrit, care trebuia să-1 cînte la Opera din Napoli, dar cenzura a interzis atunci lucrarea, considerată ca un sacrilegiu în reprezentarea bisericii martirilor. Această operă hibridă fusese uitată din 1848, dar pentru Callas rolul Paulinei avea avantajul, în stadiul de atunci al carierei sale vocale, de a nu prezenta nici un pericol. Ea îl alesese cu grijă, un cîntec cu puţine ornamente, lipsit de fiorituri melodice periculoase, fără acute care ar trebui ţinute mult timp. Astfel, ceea ce va face Callas va fi tulburător, căci simţim de ce a ales acest rol şi pentru

că bănuim limitele, slăbiciunile posibile. Mai ales o deteriorare a calităţilor propriu-zis tehnice ale vocii sale, pe măsură ce acţiunea progresează. Un tremolo care devine din ce în ce mai neplăcut în registrul grav din ultimul act şi cîteva acute stridente ratate. Şi totuşi, trecînd peste aceste defecte, descoperim o tandreţe, o blîndeţe, o resemnare de îndrăgostită în alegerea pe care Callas-Pauline o face martiriului ei şi la antipodul interpretării date de Callas rolului Medeei sau Normei din anii din urmă, ne-a oferit ocazia să o găsim inocentă şi fragilă, cum o uitasem din Somnambula.

Dacă totuşi critica va face rezerve şi va sublinia de o manieră generală că nu este într-o voce prea bună, publicul, bineînţeles, îi va asigura un triumf atît ei, cît şi decorurilor superbe ale lui Nicola Benois, în sepia, imitînd perfect natura, ca şi lui Bastianini, Corelli şi Votto, dar ei, şi mai ales ei. Acest public, dintre care unii au venit chiar din America pentru a o aclama, nu bănuieşte că este ultimul rol pe care-1 creează în faţa lor. Vor fi în stare să recunoască felul în care îşi menajează vocea, o prudenţă extremă sub cea mai izbutită frumuseţe? (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

veterinar la Institutul Pasteur, se căsătorise din dragoste cu Nelu Ionescu, un inginer silvic frumuşel şi plin de bun simţ. A fost o nuntă ca în poveşti patronată de Ignat Pascu, fostul prefect liberal de Vrancea. Dar institutorul Pascu, în afara organizării acelei nunţi de basm în imensa curte de la Tecuci, nu a mai fost în stare să-i asigure mezinei Lolica zestrea mult aşteptată. Această situaţie a stîrnit o furtună în casa lui Jean Lascu.

Lolica s-a considerat o nedreptăţită a relelor orînduieli burgheze şi a început să declare celorlalţi membri de familie că ea va împărtăşi în curînd, prin venirea ruşilor, ideile comuniste, care vor face praf proprietăţile şi vor instaura egalitatea între oameni. Nici Savel Lascu, Căpitanul de artilerie, nu avea de ce să fie mulţumit.

Se întorsese de la Cotul Donului, bolnav de plămîni.

Scăpase, nici el nu ştia cum, din adăpostul individual şi se alesese cu o pensie IOVR şi o sănătate în pioneze.

Căsătorit cu Jeni, o profesoară de matematici, era în culmea emoţiilor, deoarece în curînd soţia avea să-i nască un copil. Fratele Jenică, părea să aibe mai mult noroc. Medic veterinar, se aflase mai mult în spatele frontului şi nu cunoscuse ororile războiului. Rămăsese acelaşi tînăr bărbat, îndrăgostit de femei frumoase şi mare amator de poker. La o partidă de poker în casa părintească de la Tecuci s-a încins o discuţie la care au luat parte toţi membrii familiei Lascu. De faţă se afla şi Maiorul Ştefan Genoiu... Scandalul l-a pornit Lolica.

- Fănică, de ce nu vrei să jucăm pe jumătatea de vie de la Hînţeşti?

Nervos, Maiorul aruncă priviri fulgerătoare către cei din jur.

- A fost vorba că ne distrăm la partida asta şi să nu jucăm nici pe bani şi nici pe proprietăţi...

Savel Lascu încercă marea cu degetul...

- Fănică, eu am altă propunere. Să administrăm toţi averea de la Hînţeşti şi să împărţim profitul.

Maiorul deveni tot mai mînios.

- Cum adică? Nu se ocupă tata socru de administrarea Hînţeştilor?

Jenică Lascu interveni mai mult pentru a se afla în treabă.

- Papá a obosit, nu mai e productiv. Acolo mai mult se pierde decît se cîştigă!

Cu sîngele năvălindu-i în obraji Fănică Genoiu se ridică de la masă. Soţia Geta îl luă pe după umeri şi-i strînse mîinile.

- Linişteşte-te Fănică!

- Cum să mă liniştesc Geto, cum să mă liniştesc?

Ce aveţi voi cu mine de împărţit? Zestrea Getei este dota mea de ofiţer! Lucrez la Marele Stat Major printre ofiţeri bogaţi. N-am cum să renunţ la via de la Hînţeşti, nu mă pot face de rîs printre superiorii mei! (va urma)

Sărbătoarea Lampioanelor (1) Sărbătoarea Lampioanelor este a doua mare sărbătoare tradițională a Chinei după Sărbătoarea de Primăvară. Sărbătoarea Lampioanelor este îndeobște numită de chinezi Sărbătoarea găluștelor. Data sărbătorii este 15 ianuarie după calendarul tradițional chinez, iar conform calendarului gregorian are loc în luna februarie. Este, de fapt, prima zi cu lună plină din noul An lunar. Sărbătoarea Lampioanelor durează trei zile și reprezintă încheierea perioadei festive cunoscută sub numele de Sărbătoarea de primăvară.

Sărbătoarea Lampioanelor cuprinde două elemente de nelipsit: Admirareea lampioanelor și degustrarea unui preparat culinar specific: yuanxiao, asemănător cu găluștele din bucătăria românească. Ziua dedicată acestei sărbători ne determină să facem o foarte scurtă incursiune în istoria Chinei de dinainte de Dinastia Tang.

Această zi este consemnată de tradiții și mărturii istorice, conform cărora în anul 180 î.Chr., în ziua de 15 ianuarie, s-a urcat pe tron împăratul Han Liu Bang, întemeietorul marii dinastii Han (206 î.Chr. – 220 d.Chr.). (va urma) Christina Meiţă-Tang

Florin Iordache

RM

Nr. 1552

l

23

1 – 7 septembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (46) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (10)

Intuiția lui Fischer „Domnule, ignoraţi, deci, faptul că întrebuinţarea petrolului măreşte cu 50 la sută valoarea flotei?” Este întrebarea pe care, după 1882, un obişnuit ofiţer de marină o adresează frecvent unora dintre superiorii lui, încercînd să-i convingă de necesitatea şi utilitatea trecerii navelor militare pe consum petrolier. I se răspunde aproape stereotip: „Tinere, ai face mai bine să renunţi la riscuri. Flota noastră, slavă Domnului, foloseşte cărbune englez. Ce ne interesează petrolul?”. Tînărul este dintre cei ce ştiu pe ce mizează şi merge pînă în pînzele albe: „Petrolul va decide bătăliile viitoare. Aş vrea doar să vă atrag atenţia că, din cei 35 milioane de barili ai producţiei mondiale, 30 de milioane sînt furnizaţi de firma americană Standard Oil”. Ideile tînărului ofiţer nu sînt ignorate la nesfîrşit şi, într-o zi, este convocat în faţa simandicoşilor lorzi ai Amiralităţii. Demonstraţia sa este amănunţită şi nu suportă obiecţii: petrolul oferă posibilitatea aprovizionării şi în larg a navelor; pentru cărbune e nevoie de porturi; petrolul înseamnă viteză superioară iar în viitoarele bătălii, viteza este un element

Memoriile unui celebru criminalist român (126) ,,Omul cu ciocanul” (25) Prin verificările făcute la serviciul medico-legal nu am putut găsi lucrarea scrisă cu care fusese solicitată analiza, în schimb, experta din laborator – studiind cămaşa – a confirmat că decupările făcute cu foarfeca sînt caracteristice procedeului ei.

Dat fiind faptul că exista un precedent creat – în perioada numeroaselor verificări ce reclamau urgenţă – s-a presupus că, în cazul Romulus, examenul biologie fiind făcut numai la solicitarea verbală, a fost omisă întocmirea buletinului scris, ca urmare a ignorării suspectului de către anchetator. Pe parcurs am stabilit că s-au mai petrecut cazuri asemănătoare. Astfel, deşi au fost ridicate şi trimise laboratorului obiecte vestimentare ce purtau pete roşii, totuşi, pentru trei suspecţi nu existau solicitări scrise şi nici nu fuseseră eliberate buletine de analiză.

Asemenea omisiuni constituiau atunci impedimente majore în activitatea de administrare a probelor.

Cu prilejul scurtei sale reţineri din februarie 1973,

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (78) Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (6) Nimeni nu îşi făcea iluzii. înfruntarea care se pregătea era, înainte de toate, un duel între Statele Unite şi Irak în care lumea arabă nu folosea decît drept garant.

Saddam Hussein înţelegea foarte clar acest lucru şi, în ziua cînd la Cairo se desfăşurau certuri furtunoase, el lansa - printr-un mesaj televizat citit de un speaker care era aproape un fel de sosie a lui - un veritabil apel la „războiul sfînt împotriva Statelor Unite şi a liderilor arabi corupţi”. El afirma că Mecca, locul de naştere al profetului Mahomed, va fi profanată prin sosirea trupelor americane.

La Washington acest apel a fost interpretat de CIA drept o invitaţie la răsturnarea regimului regelui Fahd.

Directorul agenţiei, William Webster, a discutat chestiunea cu preşedintele Bush care tocmai sosise, la sfîrşitul după-amiezii, la Maine, reşedinţa sa de la Kennebunkport, unde dorea să petreacă cîteva zile de vacanţă. Dar şi alt fapt îl preocupa în aceeaşi măsură pe directorul CIA. În aceeaşi zi, la invitaţia Fraţilor

decisiv; petrolul reduce cu 60 la sută numărul maşiniştilor şi al personalului auxiliar. N-a fost lăsat să continue.

Ofiţerul se numeşte John Fischer şi, de acum înainte, urcă rapid treptele ierarhiei militare, ajungînd comandant al marinei britanice iar, în final, Lord. Ofiţer ce simte pulsul evoluţiei tehnico-ştiinţifice, cu un acut sentiment al previziunilor militare, Fischer e preocupat să caute petrolistul britanic care să-i aprovizioneze flota cu petrol. Aşa ajunge, din nou, la olandezul Deterding, a cărui „Royal Dutch” are deja legături cu „Shell and Co”. Convorbirea celor doi nu durează prea mult şi, după terminarea ei, într-o atmosferă dintre cele mai călduroase, lordul Fischer – „maniacul petrolului” – redactează un scurt raport pentru guvern. În el scrie despre proaspătul său interlocutor: „Domnul Deterding este un Napoleon prin curaj şi un Cromwell prin profunzime”. Un englez – pe deasupra şi militar de carieră – să aibă şi să comunice altora asemenea opinii şi calificative, este un fapt ieşit cu totul din comun! Caracterizarea sa devine publică, ajungînd numele, sau porecla, sub care va fi recunoscut oricînd Henry Deterding. „Napoleonul petrolului” este, să recunoaştem, nu numai o asociere îndrăzneaţă ci şi neaşteptată!

Imediat, guvernul şi proaspătul încoronat „Napoleon al petrolului” stabilesc o colaborare, care, deşi nu e legată oficial prin nimic, le promovează concepţiile. În comisia britanică a ţiţeiului, Sir Thomas Browning îl prezintă astfel pe Deterding, cînd urmează să ia

Cu puţină vreme înaintea primului război mondial (cînd Winston Churchill, prim lord al Amiralităţii, definise în Camera Comunelor politica mondială britanică, ce se baza, întîi, pe o rezervă imensă de petrol; doi – pe dominarea pieţei petrolului şi, trei, pe controlarea surselor de petrol) circulă zvonuri insistente referitoare la acorduri secrete încheiate între Imperiu şi „Royal Dutch-Shell”, prin care Deterding ar urma să creeze, pretutindeni în lume, baze strategice pentru flota engleză. Ce obţine, în schimb, e lesne de aflat: ceea ce şi-a dorit cînd fuziona cu „Shell” – protecţia marinei şi promovarea intereselor lui în lume. Cu alte cuvinte, totul i se potriveşte ca o mănuşă, iar evoluţia primei conflagraţii mondiale o probează. Astfel, imediat după debutul ei, guvernul englez cumpără, cu două milioane lire, pentru toată durata războiului, majoritatea acţiunilor de la „Shell”. Operaţiunea are un scop bine definit într-un moment cînd mijloacele mecanizate, aviaţia ş.a. sînt în plină expansiune. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

cînd corpurile delicte au fost distruse sau pierdute, Romulus a fost timorat şi, drept urmare, o perioadă de un an, n-a mai acţionat. Între timp fusese supus tratamentului medical de ameliorare. În orice caz, ne dădeam seama că tot datorită acestei împrejurări, eram privaţi şi de posibilitatea descoperii celorlalte corpuri delicte – produs al infracţiunilor (ceasuri şi obiecte de îmbrăcăminte), pe care era firesc ca autorul să le distrugă, încă din februarie 1973, cînd a sesizat că este suspectat de miliţie.

Greutăţile întîmpinate ne-au determinat ca, împreună cu conducerea inspectoratului, să-i identificăm pe cei care l-au cercetat iniţial pe Romulus. Se miza astfel pe obţinerea unor date noi. Relevarea scăpărilor din cercetarea anterioară avea, în ultimă instanţă, o importanţă deosebită în dovedirea vinovăţiei.

Acest moment critic este remarcat şi prin intervenţia căpitanului Nona, care mi-a mărturisit: – Nu pot să mai păstrez secretul faţă de dum­ neavoastră! De trei zile mă tot gîndesc la ceea ce a putut să-mi spună cineva care nu lucrează în colectivul sau grupele noastre. M-a cam deranjat tonul cu care mi-a vorbit. A încercat să ne minimalizeze succesul, dacă-l putem numi aşa de pe acum.

– Ce anume a putut spune ca să te supere chiar atît?

– Mi-a spus că echipa noastră, care a acţionat în Strada Arieşului, a avut noroc! Că se cunosc cazuri cînd unii sînt urmăriţi doar de acest noroc şi... cu puţinul fler pe care-l au, pot rezolva cazuri chiar dificile fără prea mari greutăţi şi că, vezi Doamne, n-ar fi cine ştie ce!...

– În primul rînd să înlocuim „norocul”, cu expresia „împrejurare favorabilă”. Echipa noastră a întîlnit „norocul” ca urmare a unei orientări competente şi căutări pe o anumită direcţie. Pentru a şti, însă, să pui mîna pe el şi să nu-i întorci spatele... este şi asta o artă. Unora le este mai la îndemînă să creadă că flerul ar fi un simţ nativ de orientare, un dar congenital, şi că, deci, nu poate avea fler decît cel care s-ar naşte cu acest „har divin”. În realitate, flerul are ca element de bază inteligenţa. Ea însă trebuie cultivată. Pe acest sol al inteligenţei native, care nu poate fi confundată cu cultura, trebuie semănată şi urmărită dezvoltarea culturii generale, a cunoaşterii şi, în principal, a psihologiei. Aşadar, cine nu-i format nu poate identifica „norocul”, chiar dacă acesta i-ar trece pe sub vîrful nasului! Şi... dacă replica te-a mulţumit, să revenim la problemele noastre. (va urma) DUMITRU CEACANICA

musulmani, mii de manifestanţi ieşiseră pe străzile capitalei iordaniene pentru a-şi exprima sprijinul pentru Saddam Hussein. Tot la Amman, peste 40.000 de persoane se înrolaseră voluntari pentru a lupta alături de irakieni. Riscurile catastrofei deveneau reale.

Analiştii CIA procedaseră la o evaluare precisă a „punctelor vulnerabile” ale mai multor ţări aliate: „fragilitatea” regelui Hussein al Iordaniei era evidentă chiar dacă, aşa cum spunea un expert, „îşi schimbase pielea de un milion de ori pentru a supravieţui”. Niciodată tronul său nu a părut atît de ameninţat. Pentru ţara lui, lipsită de orice resurse, blocada economică împotriva Irakului - pe care se angajase să o respecte - avea să ducă la pierderea unor venituri enorme. Mai mult, dacă Saddam Hussein se hotăra să deschidă un nou front în direcţia Israelului, regatul ar fi fost în prima linie. Egiptul era doar cu puţin mai favorizat. Mubarak afirmase în zadar: „Cînd Saddam Hussein m-a minţit, 40 de milioane de egipteni s-au simţit insultaţi”. Trebuia să ţină cont de cei un milion şi jumătate de egipteni care munceau în Irak şi de cei 150 de mii instalaţi în Kuweit. Revenirea lor bruscă ar fi agravat situaţia precară a economiei egiptene, aflată deja în criză. Ralierea Siriei, pe care cu puţină vreme în urmă americanii o considerau încă un „stat terorist”, nu trezea entuziasmul experţilor, care afirmau că în schimbul trimiterii trupelor sale „Hafez El Assad va

încerca să obţină maximum de la noi”. Afacerea libaneză avea să dovedească pertinenţa acestei analize.

cuvîntul: „Să ascultăm cu atenţie particulară cuvintele băr­batului ce este şef unic al celei mai mari organizaţii mondiale pentru extracţia unui produs, sursă a forţei, care aproape a dublat valoarea flotei noastre, în vreme ce aceea a adversarilor noştri rămîne obișnuită”.

Picătura de petrol... (1)

Mobilizare americană pentru protejarea Arabiei Saudite (1) Bush vorbea la telefon cu William Webster, instalat în salon, o cameră în culori luminoase, mobilată sobru.

Casa de lemn de la Kennebunkport, aflată aproape de mare şi de un teren de golf, era de mai mulţi ani locul preferat de vilegiatură al lui Bush şi al familiei sale. Fusese construită de către bunicul lui, un celebru jucător de polo.

Webster a abordat şi cazul Arabiei Saudite. Regatul nu fusese niciodată atît de bogat şi atît de expus pericolelor. Disputele asupra preţului petrolului îi vor permite să-şi dubleze veniturile: peste 95 de miliarde de dolari pentru anul următor. Dar existau alte informaţii şi mai interesante. În interiorul familiei regale, Fahd era viu criticat pentru acordul dat americanilor, iar în locurile sfinte de la Mecca şi Medina începeau să fie semnalaţi predicatori radicali care puneau cu asprime în discuţie familia regală aflată la putere. În războiul cuvintelor, irakienii subliniau exagerat această prezenţă americană care „duce la desfrîu sexual şi la alcool“. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1552

Doza de sãnãtate „Durerea este cel mai mare profesor al omului” – durerile cronice din perspectiva medicinei energo-informaționale În ultimii ani s-au înmulțit bolile cronice cauzate de stres, noxele toxice produse de mediul înconjurător, poli-medicamentație și de o alimentație industrializată, toate ducînd la o intoxicare a organismului uman.

Urmările sînt evidente: dereglări ale organelor, ale sistemului nervos, alergii, probleme psihice, depresii, dereglări ale ritmului nictemeral și, în special, dereglări ale sistemului osos. Bolile sistemului osos sînt bolile timpului, 80% din îmbolnăviri devenind boli cronice.

Din punctul nostru de vedere, o boală cronică este expresia unui dezechilibru între trup, spirit și suflet.

Ce înseamnă durerea?

Să discutăm despre cîteva aspecte de fiziologie: nu ne referim la prelucrarea durerii în sistemul nervos central sau despre setarea durerii în memorie, ci la cauza durerii care vine din țesut, și care are legături în sistemul nervos periferic.

Durerea este un semnal care solicită o schimbare, este strigătul țesutului în vederea unei detoxifieri.

Prelucrarea și conștientizarea durerii se face în creier, semnalul vine de la țesutul la care toleranța fiziologică este depășită. Iar ca să înțelegem mai bine cum se cronicizează bolile, voi descrie puțin descoperirea senzațională a lui Alfred Pischinger, cercetător german în domeniul medicinei. Pischinger a descoperit că țesutul unui organ are un rol central în producerea bolilor sau în menținerea sănătății. Conform rezultatelor cercetărilor lui, toate modificările din organism pleacă de la țesutul organelor. Acesta, pe lîngă rolul de înveliș, are și rolul de a alimenta și regenera organul.

Toxinele se depun în spațiul dintre celulele țesutului, locul de unde pleacă sistemul de apărare a organului și procesele inflamatorii, deci poate fi caracterizat ca un sistem de reglare și de dirijare, fapt ce atestă, încă o dată, punctul nostru de vedere în tratarea cu prioritate a țesutului organului bolnav.

Vindecarea nu poate veni prin suprimarea simptomului și creșterea administrării de me-­ dicamente antireumatice care aduc după sine alte probleme de sănătate; nu există medicamente care să nu atragă efecte secundare, iar în cazul durerilor cronice, medicamentele se administrează pe o lungă durată de timp.

Voi prezenta punctul de vedere al medicinei alter­ native, energo-informaționale și tratamentul adecvat.

Artozele, artrita și osteoporoza sînt trei boli cu tablouri diferite și, totuși, cu o legătură strînsă.

Tratamentul izolat al unei singure boli nu poate avea succes, cele trei domenii amintite trebuie tratate în legătura lor reciprocă, stabilizînd mai întîi țesuturile moi, sistemul osos și reducerea inflamațiilor.

- artoza se caracterizează printr-o uzură excesivă a încheieturii și țesutului osos, supraponderabilitate, vîrstă înaintată; - artrita se caracterizează prin inflamația încheieturilor; - osteoporoza se caracterizează printr-o dereglare masivă a metabolismului osos.

Toate aceste trei tablouri prezentate se influențează reciproc. Chiar și studiile medicale recente atestă

l

1 – 7 septembrie 2020

RM

comunicarea țesutului osos cu lichidul sinovial din încheieturi și pun accentul tot mai mult pe un concept terapeutic comun. În cazul artrozei, se știe că din cauza uzurii locale a încheieturii se produce o iritare permanentă care provoacă inflamație și care, în timp, duce la artrită. Aceasta din urmă provoacă dereglări masive în metabolismul țesutului osos, care duc la osteoporoză. Țesuturile comunică unele cu altele prin molecule mici, purtătoare de informație. Refacerea țesutului moale, susținerea și echilibrarea țesutului osos, oprirea ,,izvorului inflamator”, echilibrarea statutului mineralelor în organism, detoxifierea organismului prin dezlegarea noxelor toxice prin cîmpul magnetic, refacerea mezenchimului, curățirea informativă a noxelor toxice din sînge, învățarea organismului să asimileze mineralele esențiale (magneziu, siliciu), administrarea la nevoie a unui cortizon natural – acestea sînt cîteva dintre măsurile propuse pacientului în centrul nostru în urma unei diagnosticări energetice.

Un mineral de care se vorbește mult în ultimul timp în tratarea artritelor sau în accidentele genunchiului este borul, aplicat cu mult succes în afecțiunile amintite, în combinație cu celelalte minerale. Borul se găsește mai ales în avocado, nuci, broccoli, pere, portocale, ceapă, morcovi, banane, prune, fasole sau năut.

Prin detoxifiere înțelegem eliminarea toxinelor din corp, întrucît toxinele pe care corpul nu le poate elimina, le depune, de exemplu, în oase.

Tratamentul este noninvaziv, nedureros și fără medicamente. Terapia este personalizată, în funcție de informația energetică a pacientului. Aparatele de biorezonanță Bicom Optima sînt în măsură să descifreze concret debusolarea energetică de pe încheieturi și să le regleze energetic, iar fenomenul de autodistrugere este, astfel, întrerupt. Nu este o terapie fizicală, ci una biofizicală pînă la nivelul celulei.

Terapia se pliază pe tipul și stadiul bolii, iar cheia o constituie personalizarea tratamentului.

Terapia durerilor este unul din tratamentele de bază oferite în Centrul German Dermaital din București.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.