România Mare, nr. 1555

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Mi-am dat seama că țara mea începe să se prăbușească atunci cînd în locul librăriilor au fost deschise cîrciumi. CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Iohannis, noi garanții că România va rămîne o țară condamnată Motto: „Mă bucur că ne-am adunat aici atîţia politruci”. Klaus Iohannis Două evenimente care au avut loc recent mă conving că România nu are nici o șansă să își revină cu actuala conducere. Și, de fapt, în spatele acestei convingeri se consolidează o mare temere: România nu are nici o șansă să aibă o altfel de conducere, indiferent ce culori și pseudo orientări s-ar schimba. Primul eveniment se referă la „marea schim­bare” din diplomație. După cum s-a anun­țat, președintele Iohannis și MAE au decis schimbarea multor ambasadori ai României. Este vorba de 32 de ambasadori – mulți dintre ei oameni cu experiență, dobîndită în alte state decît cele în care vor reprezenta România în perioada următoare. Este și cazul noului amba­ sador al României la Moscova, Cristian Istrate. Dar un caz care, așa cum spuneam, m-a convins de ceea ce vrea România. Istrate are 56 de ani, este născut pe 29 aprilie 1964. A absolvit Dreptul în 1987, intrînd în MAE chiar în 1990, ca ataşat. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Imposibila iubire

Sînt mulți cei care se întreabă de ce nu există o coeziune clară a țărilor ortodoxe, de ce nu fac un minim front comun împotriva unor aspecte ce țin de orașele distruse de mînia lui Dumnezeu – Sodoma și Gomora. Dacă privim spre Vest, spre Biserica Catolică și spre țările care au îmbrățișat această ramură a creștinismului, lucrurile stau cu totul altfel, mentalitatea celor care au crescut în umbra Bisericii este cu totul diferită de ceea ce vedem în Est, o diferență care se vede de la modul în care se prezintă fiecare, pînă la modul în care percep relațiile interstatale. În Est, în zona ortodoxă, observăm o mentalitate obedientă, reținută,

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cine seamănă vînt, culege furtună! (3)

O Țară întreagă știe că în imensa dvs. majoritate nu numai că nu ați votat Constituția, dar ați și boicotat-o! Iată că astăzi, aceeași Constituție incriminată de voi e scoasă de la naftalină și devine berbecele cu care atacați porțile Guvernului. Nobilă și cinstită luptă politică, într-adevăr! Una dintre criticile for­ mulate în moțiune se referă la un pretins regim de dirijism birocratic și voluntarism centra­lizat. De bună seamă, nu mă pot aventura în labirintul economiei politice, nu e specialitatea mea, dar orice om cu o judecată sănătoasă, nu numai din România, ci și din lume, vă va spune că acesta este un nod în papură. Pentru că, în vîltoarea privatizării, cu orice preț, specialiștii dvs., care tot economie socialistă au învățat pînă în 1989, vor să elimine rolul Statului în economie. Dar roadele liberalismului sălbatic s-au văzut, timp de 3 ani, economia e în cădere liberă și nici pe departe nu s-a autoreglat, cum se amăgeau domnii Roman și Severin, apoi, producția stagnează, prețurile au scăpat de sub control și am devenit, în sfîrșit, milionari, dar nu în dolari, ci în șomeri. Aveți specialiști atît de buni, încît din cauza copacilor ei nu mai văd pădurea, sînt prea mari și pentru secolul ăsta, și pentru Țara asta. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (19 martie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, Dealul Mitropoliei)

chiar slugarnică, ce vine la pachet cu sărăcia, în timp ce în Vest există o mentalitate de imperiu, de cuceritori, de îmbogățire. Diferența dintre catolicism și ortodoxie este evidentă, și, chiar dacă în 1054, la Marea Schismă, nu s-a avut în vedere o astfel de abordare, timpul și viziunea celor care păstoreau religia și-au pus amprenta asupra generațiilor ce au urmat. Dacă în Vest toți au decis să își îndrepte privirile spre Vatican și să aleagă un singur reprezentant al lui Dumnezeu – și, astfel, au făcut un pas uriaș spre uniunea tuturor sub Suveranul Pontif – în Est fiecare țară a decis să fie indepen­dentă, chiar dacă, teoretic, la Constantinopol exista un punct de referință comun. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Toamna la apus“, tablou de Anca Bulgaru

Duminica lui Simion Brnuiu Duminică de țară, holde pline furnalul verii clocotește-n jur prea pui la suflet totul, și nu-i bine mai trage-te la umbră de păduri.

Respiră din adînc, miroase fînul fă-ți timp pentru privighetori și maci răcoarea să-ți purifice plămînul să te îmbeți cu rouă, şi să taci. Ți-au veștejit coroana de pe frunte şi anii ți-s din ce în ce mai sterpi nu-i vinovat deloc întregul munte că-n sînul lui s-au cuibărit şi şerpi. Sărută gura zilei, bea-i lumina trădării azi nu poți să-i dai răspuns deşi nu-i la vedere, rădăcina pe tine te cinsteşte, și-i de-ajuns. Duminică de țară, seve grele o toropeală dulce stinsă-n vin ridică-ți ochii către zei şi stele și rabdă cu stoicism, mai e puțin! CORNELIU VADIM TUDOR

Eu sînt vadimist! Pagina 3

NR. 1555 l ANUL XXXI l22 – 28 SEPTEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Nr. 1555

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F În Egipt, alt Airbus în flăcări! F De la Greva Foamei la Foamea de Grevă F Blestemul lui Ion Cristoiu (fost comunist) către Lucia Hossu-Longin (fosta utecistă) F Un „cumnat” al Ţapului: C. Stănescu PARTEA A II-A F Referindu-se la votul Camerelor reunite ale Parlamentului, Ardei Umplut scrie că au fost preferate „mediocritățile patentate”. Printre mediocrităţi, figurează valori reale, precum Constantin Pivniceru şi Dorin Suciu de la Budapesta (TVR), şi Dionisie Şincan şi Grigore Vieru (Radio). Cei căzuți la vot sînt „marii profesionişti”: Eugen Preda (Radio, întinerit cu 7 ani de „Excrementul zilei” şi numit „om de înaltă ţinută profesională şi morală”, ca orice evreu luptător în Armata Roşie!), apoi pederastul de la „Europa Liberă”, N. C. Munteanu, ca să nu mai vorbim de proxenetul Radu Feldman Alexandru, propus de acelaşi Partid Evreiesc F.S.N. F Mult mai rău este Eugen Şerbănescu, de la „România liberă”, care, sub titlul amenințător „O Reşiţă pentru Iuga”, îi trage Opoziției o păruială ca-n filme: „Iuga moare pentru o cauză și voi - şi unii şi ceilalţi - va scobiţi în dinţi (respectiv în plăci - nota „R.M.”) după prînzurile sardanapalice la care vă dedați voioşi de cîte ori (oho!) aveţi ocazia!”. Dacă am înţeles noi bine, din moment ce Iuga nu se scobeşte în dinţi, este de-a dreptul imoral ca Opoziţia să facă chestia asta, prin urmare, ar trebui şi ea să intre în greva foamei. Cu schimbul: o lună Iuga, o lună Opoziția! F Cu un supliment de grevă, la sărbătorile legale, pentru Lucia Hossu-Longin. În aceeaşi otrăvită fiţuică, „România liberă”, femeiacomisar dă cu scrisul la rubrica intitulată: „Cuva cu Acizi” (credem că lipseşte o literă, pe undeva), generic sub care joi, 23 martie, îi trage o praftură senatorului independent Radu Baltazar: „Revo­ luţia a scos pe unda valurilor o uriaşă masă de proşti, de lichele şi destructori de valori sacre cărora sîntem nevoiţi, ca cetăţeni (cacofoniile o omoară pe Lucica - nota „R.M.”) contribuabili, să le subvenţionam discursurile deraiate şi să le plătim carierele ascendente”. Dar „Memorialul Durerii” nu e plătit tot de contribuabili, femeie? De ce acolo are voie oricine să spună orice, iar un senator ALES de populaţie n-ar avea voie să-şi exprime, liber, opiniile?! Prin urmare, analfabetul asta de Iuga a ajuns şi printre „valorile sacre”. Lucico, nu mai fi inchizitoare, că nu-ţi stă bine, parcă erai mai simpatică atunci cînd i-ai trîntit cu prezervativul în cap lui Cristoiu Ion (fost comunist). Acum ne-a căzut fisa: nu trebuia să-i dai cu el în cap, ci să i-l tragi pe tărtăcuţă, uşor, pînă la urechiuşe, apoi pînă la bereguş, pe urmă pînă la claviculă, și cînd ai ajuns la ţîţişoare, de-acolo, din străfunduri, Monstrul din Găgeşti să strige înfundat, ca Monstrul din Loch Ness (am auzit că unii falsifica Ness-ul!) ori ca Ana Blandiana către Manolescu-Apolzan: „Lucico, Lucico/ Mi-e sete de-un Cico/ Dar nu Dumitrescu/ Că-i cu Iliescu/ Luci Longinoaie/ Femeie cu c... / Ce mi-ai tras tu mie/ Peste scăfîrlie?/ Beregatami strînge/ Ţîţişoara-mi plînge/ Cu lacrimi de sînge/ Nu vezi că-mi provoci/ Leuconostoci?/

Io te-am premiat/ Şi tu m-ai spurcat/ Mi-ai tras balonaşul/ Să rîdă oraşul/ Văd ca printrun gaz/ Dat prin Caucaz/ Parc-aş fi la Tokyo/ Lasă că te joc io/ Pe prezervativ/ Scrie mare: HIV/ La Radio staru’ / Ruxandra Săraru / Dă «Cotton Eye Joe»/ Un şlagăr mişto/ Mă bîţîi puţin/ Dar cad în leşin/ Nu văd unde calc/ Şiam pudră de talc/ În Nas-Gît-Urechi/ (Modelul e vechi)/ Lucico-Lucico/ Ştii Imnul «Sulico»?/ N-ai milă de mine/ Călcar-ai pe mine/ Pe front, în Angola/ Să-ți ia foc busola/ Fă-mi găuri, tendură/ La ochi şi la gură/ Să fluier acuşa/ După Mărgelușa/ Să mă scape ea/ De osînda grea/ Iar de-o fi să mor/ Luci, te implor/ Să mă-ngropi aş vrea/ În coteț la ea/ Iar prezervativul/ Să mi-l schimbi, parşivul/ Să-mi pui alte două/ Cu miros de ouă/ Şi gust de banane/ Ca la «Mondo Cane»/ Să-mi ducă coliva/ Seropozitiva/ Ileana Lucaciu/ Iuga şi cu Vaciu/ Să-mi cînte de slavă/ Însuşi Popa Ţeavă/ Să-mi lege picioru’/ Fane Spoitoru/ Să-mi plîngă de milă/ Doru Tărăcilă/ Lucico, Lucico/ Ce-mi făcuşi, gagico?/ Miai tras guma-n cap/ Parc-aş fi un țap/Şi-am fost colegi, bre/ La C.C-U.T.C./ Te blestem, Longino/ Să ai, pațachino/ Sex ca Al Pacino/ Să dansezi pe ring/ Ca Den-Xiao-Ping/ Să scrii cu ţurloiu’/ Lui Arnăuțoiu/ Ah, muiere rea/ Kak liubliu tebia!”. F Agenţia oficială de ştiri a Rusiei, ITAR-TASS (fosta TASS) a recunoscut zilele trecute că, pînă la 1940, Basarabia a fost românească şi că pe teritoriul ei s-a vorbit limba română. F Micul găinar de presă Francisc Anton Cune (FAC!), pripăşit acum pe la „Adevărul”, ține la „Exclusiv Magazin” un fel de rubrică de... umor sportiv. Specimenul e ridicol, fiindcă îi lipseşte elementul de bază: umorul. F În aceeaşi revistă (cu care noi am refuzat orice colaborare, şi bine am făcut!), exact în zilele în care preşedintele Camerei Deputaţilor îşi priveghea părintele mort, a apărut un articol murdar, plin de apropouri pederaste deplasate, intitulat „Preşedintele de onoare al vînătorilor şi pescarilor, Adrian Năstase, îi protejează pe... braconieri”. F Revenind la „Adevărul”, nu putem să nu hăulim deplăcere cînd vedem articolele apărute la rubrica „Defecţiune tehnică”, sub semnătura lui C. Stănescu. Am mai scris despre puşlamaua asta bătrînă: ţigan de meserie, cu o mustaţă flocăită şi o privire de popîndău care se furişează, individul a fost cel mai dogmatic critic stalinist al „Scînteii tineretului” şi, mai apoi, al „Scînteii”, nimeni nu trecea de el, era dulăul rău şi încruntat, plin de căpuşe în 5 colțuri, ce execuţii literare comanda ăsta, mai rar, bibicule, nu trecea pasăre-n zbor, orice „cruce”, sau „biserică” ori „creştinism” intra obligatoriu în foarfeca lui, dar să vedeţi că şi el se sacrifica, trecînd, la rîndul lui, prin foarfeca picioarelor colegei sale măritate, J., cu care se tăvălea noaptea prin Parcul Herăstrău, pînă i-a pozat fotoreporterul Vasile Ranga şi a trimis corpul delict la C.C. al P.C.R. Dar, C.S. o iubea sincer pe J, aşa că dezerta în răstimpuri de la nevastă-sa, unguroaica Imola, pe care o lăsa să dea palinkă din ţîtă la cele două fete ale lor, în

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

vreme ce el făcea vizite în apartamentul din Str. Valea Argeşului (Drumul Taberei) al iabraşei colege de ziar, dar cu cine credeţi că se-ntîlnea el acoloșa? El acoloșa se-ntîlnea nas în nas cu un vecin al pofticioasei femei, un geologel obscur, pe nume Emil Constantinescu, care hăndrălea şi el, cu schimbul, la muierea rea de muscă, fiindcă unu-i Ţapul! Deh, cam ăsta-i C. Stănescu, o lepră fără pic de talent literar, care acum s-a metamorfozat şi a devenit „dizident”, şi „elitist”, şi „demascator” al regimului socialist. Mă, cioară căpiată, ţie nu ți-e ruşine chiar nici un pic? F Dar, nu asta doream să spunem. Sesizînd şi el că ar fi de „bonton” să-l elogieze pe măscăriciul Televiziunii, poate-poate i se vor ierta niscaiva păcate ceva mai repede, vînătul cocalar publică articolul incredibil intitulat „Opriţi televizorul!“. E clar că a deraiat de pe şină, gesturi de-astea radicale numai la nebuni vezi: „Merită oare să se sacrifice dl. Iuga din pricina sforăielilor patriotarde ale unui Vadim (ah, aici e mîna udemeristei Imola! - nota „R.M.“), sau de dragul miorlăielilor democratice ale unor parlamentari de operetă?! (...) parlamentarii noştri ar trebui să aibă tăria - însă mă tem că n-o au! - de a da o lege absurdă şi impopulară, dar «unică în felul ei»: să suspende pe toată durata campaniei electorale funcţionarea televiziunii (...) oamenii noştri politici joacă o partidă de poker parlamentar la căpătîiul unui om în stare de comă”. (?!). Opriţi televizorul?! Nicidecum, opriţi nebunul! (va urma) ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 14 aprilie 1995)

A murit prof. Adrian Popescu, fost președinte interimar al PRM La 14 septembrie a.c., în ziua cînd s-au împlinit 5 ani de la decesul lui Corneliu Vadim Tudor, a decedat cel care i-a urmat, interimar, la conducerea partidului, profesorul Adrian Popescu. Dece­ sul profesorului a fost neașteptat și subit, șocîndu-i pe cei care l-au cunoscut. Adrian Popescu depășise pragul celor 70 de ani. El a fost profesor de matematică la un cunoscut liceu bucureștean, dar și consilier local. Un om activ, care a încercat să mențină partidul după decesul Tribunului. Chiar dacă metodele sale au fost contestate de multe personalități ale marelui PRM, generînd controverse și delimitări, ba chiar și schisme, cu toate acestea, nu se poate spune că profesorul Popescu nu a fost atașat de fenomenul România Mare și mai ales de Vadim Tudor. Adrian Popescu a rămas alături de Vadim Tudor în cele mai grele momente, pînă la capătul drumului, a avut grijă de sediu, de cățeii pe care Tribunul îi adăpostise la partid. Adrian Popescu a fost un om devotat marelui lider naționalist, pe care l-a iubit și admirat enorm – iar decesul lui, chiar în aceeași zi și la o oră apropiată de cea a morții lui Vadim… pur și simplu te face să te gîndești la aspecte dincolo de normal… Dumnezeu să-l odihnească și să-l ducă lîngă cel căruia i-a fost dedicat ani buni din viață! DRAGOȘ DUMITRIU


RM

Nr. 1555

l

3

22 – 28 septembrie 2020

Eu sînt vadimist!

RENAȘTEREA NAȚIONALISMULUI ÎN ROMÂNIA – UN VIS CARE POATE DEVENI REALITATE (5) Întărirea capitalului național este obligatorie și acest lucru trebuie să fie o prioritate a guvernărilor viitoare. Prin aceasta se înțelege, în primul rînd, o creștere a ponderii capitalului românesc în economie, dezvoltarea societăților românești în paralel cu o creștere a veniturilor salariale ale fiecărui cetățean. În fapt, ținta vadimismului este aducerea României la măreția pe care nu a avut-o niciodată, dar spre care a tins mereu. Sprijinirea dezvoltării companiilor românești și extinderea activității lor și în alte state reprezintă o prioritate, știut fiind faptul că aducerea profitului în țară de către companiile românești va genera bunăstare națiunii în sine, dar și românilor. Este de datoria oricărui român patriot să înțeleagă că o creștere a ponderii capitalului național în economia românească este un pas important spre suveranitate.

Un Cod Fiscal stabil, corect și foarte clar Actuala lege de funcționare a societăților comerciale, precum și schimbarea Codului Fiscal ori de cîte ori anumite interese de grup o cereau, au dus la descurajarea celor care își doresc o carieră antreprenorială. Realist vorbind, în această perioadă, ca și în ultimii 20 de ani, antreprenorii privați au dus greul economic. Hățișul legislativ, coroborat cu metehnele organelor de control, ascute tensiunile dintre cele două entități – stat și privat – iar rezultatul nu este altul decît creșterea corupției și a evaziunii fiscale. Aceste practici trebuie să înceteze. Cu o lege clară, cu un Cod Fiscal schimbat cel mai devreme la 10 ani și doar dacă situația economică generală sau regională o cere, este baza de la care putem să vorbim despre o economie sănătoasă. Vadimismul își propune să stabilizeze economia României, să încurajeze și să sprijine cu adevărat întreprinzătorii români și pe cei străini, dar pe criterii de egalitate legislativă, ceea ce nu s-a întîmplat în România niciodată pînă acum. Totodată, un alt obiectiv este descurajarea abuzurilor, fie că vorbim de cele comise de antreprenori, fie de cele ale organelor de control, care, din punctul nostru de vedere, sînt corupte și contraproductive. Scăderea taxelor pe salarii, pentru o perioadă de minimum 10 ani este, de asemenea, o prioritate, deoarece această măsură va atrage mai multe investiții în țară și, evident, va întări capitalul național. În paralel cu această măsură, este necesară o diferențiere legislativă a Codului Fiscal pe regiuni, o abordare mai relaxată din punctul de vedere al taxării companiilor în zonele cu o economie slăbită, în zonele defavorizate, dar pe baza unor criterii mult mai realiste decît încercările total falimentare ale guvernărilor din ultimii 30 de ani. În acest timp, prin măsurile celor care s-au perindat pe la putere, am asistat la distrugerea unei industrii care ar fi pus probleme marilor companii din vest și a unei agriculturi care, dacă ar fi fost mai atent gestionată, ar fi putut deveni foarte performantă în timp. Tot ceea ce poporul român a construit prin trudă și mari sacrificii în perioada 1950 – 1989 a fost dărîmat cu bună știință de către politicienii post-decembriști, fără nici un fel de reținere. Forța de muncă calificată a fost împrăștiată sau alungată din țară, fără a se înlocui golul lăsat în urmă, iar locul lăsat de produsele românești, dar și de piețele pe care România le deținea în lume, a fost repede preluat de companii străine, din vest. Privatizarea a fost un eșec de proporții, în fapt cam tot ce au făcut mințile bolnave ale multor miniștri sînt fapte de condamnat, sub reale suspiciuni de corupție sau de înaltă trădare. În prezent, cele două grupări care s-au alternat la putere – PSD și PNL – și-au stabilit bazinele electorale, acel public captiv care încă mai iese la vot. Pe de o parte, PSD își ,,cumpără” voturile din zona bugetarilor și a pensionarilor, în majoritate, în timp ce PNL merge tot pe mîna bugetarilor – în special cei din zona Serviciilor – și a companiilor multinaționale. Cam ăsta este electoratul ,,băgat în seamă” de guvernanți, restul fiind lăsat la coada preferințelor. Și într-un caz și în altul, întreprinzătorul român este lăsat de izbeliște. Legislația

nu îl avantajează, abuzurile statului nu sînt taxate de nimeni, legea fiind în totalul său dezavantaj. Fără să se gîndească la capitalul național al țării, fără să aibă habar de modul absurd în care gestionează țara, guvernanții – fie că vorbim de PNL, fie că vorbim de PSD – au demonstrat totala lor incompatibiltate cu interesele statului român. Și unii, și alții au ales să își promoveze interesele de grup, sau chiar personale, lăsînd interesele națiunii deoparte. În prezent, din cauza hățișului legislativ în care societățile comerciale românești își desfășoară activi­tatea, toți cei care au ales calea anteprenoriatului sînt foarte vulnerabili în fața statului, a acelor bugetari atent sprijiniți de către partide. Din acest motiv, nu doar că întreprinzătorii sînt practic obligați să întrețină la nivel local o minimă stare de corupție, pentru a merge mai departe, dar se pare că statul chiar acceptă această simbioză total ilegală, tocmai pentru că în acest mod are garanția că, din partea celor care veghează asupra bunăstării personale și a angajaților lor, nu îi va lovi nici o surpriză. Este necesară, așadar, o asanare în profunzime a tot ceea ce înseamnă legislația de funcționare a socie­ tăților comerciale, a tot ceea ce înseamnă relația dintre întreprinzătorii români și instituțiile statului. Este necesară clarificarea și eliminarea a tot ceea ce poate reprezenta un potențial abuz al statului împotriva antreprenorilor, este obligatorie adaptarea la realitățile actuale din zona activităților comerciale. Nu poți construi o economie națională puternică fără un Cod Fiscal corect, așa cum nu poți încuraja tinerii să migreze spre zona de risc a antreprenoriatului cînd actuala legislație este atît de prost concepută și foarte strîmb aplicată. Există multe cazuri în care întreprinzătorii români au fost arestați și eliberați ulterior din lipsă de probe, tocmai pentru ca piețele pe care ei activau să fie ocupate de companii străine. Sînt cunoscute cazurile unor antreprenori care și-au pierdut afacerile tocmai pentru că statul, prin legile abuzive, i-a blocat, i-a închis, fără să le ofere nici un fel de compensație. Sînt, de asemenea, cunoscute cazuri de antreprenori care au fost atrași de partide și, dacă nu au jucat după cum li s-a dictat, au fost aduși în pragul falimentului de către autoritățile trimise în mod intenționat și repetitiv cu misiunea clară să îi închidă, să îi aducă în faliment și chiar să îi trimită la închisoare pe cei care nu au vrut să cotizeze. Sînt zeci, sute de astfel de cazuri, abuzuri crase în care statul, efectiv, se dovedește a fi cel mai nociv element al economiei românești. Din acest motiv, această entitate îi descurajează pe cei tineri să își încerce norocul în această zonă, aceștia avînd de ales fie să plece din țară, fie să se complacă în sărăcia impusă de guvernanți. Vadimismul are ca principal obiectiv încurajarea întreprinzătorilor români prin îmbunătățirea legislației menită a le oferi spațiul legal de lucru și simplificarea acestuia pînă la nivelul optim. Vadimismul își dorește nu doar să încurajeze tinerii să migreze din zona bugetară în cea antreprenorială, dar și adoptarea unei legislații care să îi protejeze pe cei care au ales să își construiască, prin forțe proprii, o viață prosperă. Sîntem conștienți de faptul că o economie națională sănătoasă trebuie să se sprijine pe un cadru legislativ încurajator și pe o limitare a intruziunii statului în zona de confort a întreprinzătorilor români. În fapt, evaziunea fiscală și lipsa încasărilor la buget cu care statul se confruntă sînt cauzate, în primul rînd, de proasta legislație, de proasta gestionare a organismelor de control și de educația economică precară a celor care trebuie să evalueze corect modul de funcționare a societăților comerciale românești. Putem spune că acum, în România anului 2020, cel mai rentabil este să fii bugetar, fapt care este în totală contradicție cu economia sustenabilă de care România are atîta nevoie. Și acest fapt se vede, se observă atît în cifrele economice statistice, cît și în decalajul dintre săraci și bogați, care crește de la o zi la alta, afectînd în mod iremediabil clasa de mijloc a societății. Aplicarea unor legi corecte, încurajarea întreprin­ zătorilor, protejarea lor împotriva abuzurilor statului, dar și abordarea cu responsabilitate a obligațiilor față de stat sînt punctele pe care vadimismul își propune să le aplice în România, cît mai curînd. Întreprinzătorii nu trebuie

să fie speriați de stat, dimpotrivă, trebuie să își impună punctul de vedere și să ceară statului socoteală, dacă acesta, prin abuzuri, i-a prejudiciat. Vremurile în care bugetarii le dictează celor care își riscă tot ce au pentru a dezvolta o afacere trebuie să se încheie. Dezvoltarea capitalului național se poate face doar dacă acorzi credit, încredere și un cadru legislativ celor care doresc și aleg să fie întreprinzători. Și dacă acestui pachet de măsuri îi vom atașa condițiile bune de finanțare, vom porni pe un nou drum în ceea ce privește capitalizarea României, vom putea stopa declinul economic și spera la un viitor prosper al românilor.

Lupta împotriva corupției și a abuzurilor Din nefericire, lupta anticorupție desfășurată în ultimii 20 de ani a făcut mai mult rău decît bine României, atît la nivel de imagine și percepție, cît și la nivel economic. Din acest motiv, vadimismul, cum era de așteptat, va lupta pentru crearea la nivel național a unei structuri de investigație a corupției, dar pe baza solidă a prevenției și nu a condamnării, cu scopul clar de protejare a statului român. Pe lîngă o prezență sporită în zona economică și politică, considerăm ca fiind importantă existența unui departament independent, al cărui obiectiv să fie cel de investigare a perioadei de după 1990, chiar dacă sîntem convinși că arhivele au fost deja distruse în multe cazuri. Considerăm că o abordare pragmatică a unei anchete referitoare la tot ce s-a întîmplat cu industria și cu agricultura românească după 1990 este, în primul rînd, un act de dreptate pe care noi trebuie să îl facem poporului român. O Carte Albă a jafului României de după 1990 poate fi o cale pentru viitor la care fiecare guvern, fiecare președinte de stat, fiecare parlamentar trebuie să se raporteze și să o încadreze la categoria ,,așa nu”. Recuperarea prejudiciilor reale pe care statul român le-a înregistrat este, de asemenea, o prioritate a viitoarei lupte antimafie, dar care va avea în vedere să nu afecteze economia, companiile implicate. Pînă acum, prin modul absurd de luptă al DNA, au fost afectate multe companii românești, firme în care lucrau români, în primul rînd, și al căror loc pe piață a fost ocupat de companii străine. Acest lucru nu este constructiv. Credem că o mai mare implicare a unui organism de luptă anticorupție în validarea licitațiilor precum și modificarea criteriilor acestora va atrage cu adevărat dezvoltarea economiei românești.

Modificarea regulilor licitațiilor publice de la ,,prețul cel mai mic”, la ,,timpul de execuție cel mai redus cu o garanție cît mai extinsă” O altă paradigmă pe care vadimismul o propune este aceea de schimbare a sistemului de licitații publice, și anume de renunțare la ,,prețul mic”, așa cum se întîmplă acum, și aducerea în prim plan a ,,termenului de execuție redus, cu o garanție cît mai extinsă”. Viața ne-a învățat că cea mai prețioasă reusursă a oamenilor este timpul. Or, observăm că toți cei care s-au dezvoltat puternic în ultimii 70 de ani – fie că vorbim de Germania, Japonia și, mai nou, China – au pus timpul pe primul plan, nu costul. În acest mod, cetățenii se pot bucura chiar în timpul vieții de beneficiile acelor investiții, și nu urmașii urmașilor lor, așa cum se întîmplă în România. Aparent, costurile sînt mai mari. Dar, în timp, vom constata că nu este așa. Vorba aceea conform căreia sîntem prea săraci pentru a ne permite lucruri ieftine este valabilă inclusiv în acest mod de abordare a licitațiilor pentru lucrările publice. O autostradă care se va face în 3 ani, și care va aduce Europa mai aproape, va atrage beneficii reale statului, românilor, decît dacă aceasta nu se va face niciodată, dar care deja ne-a costat enorm. Mă refer la acele studii de fezabilitate care se tot fac, la fel și fel de cheltuieli fără o finalitate. Este necesar, de asemenea, în acest context al licitațiilor, ca interesul național să primeze cînd este vorba de realizarea unor mari lucrări de infrastructură. Se știe că multe lucrări au fost blocate ani de zile din cauza acestui vid legislativ și întrebarea care se pune este: Cîți bani au cîștigat unii și cît de mult a pierdut statul român? Redacția


4

Nr. 1555

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

În lumina adevărului

În subcapitolul „Adrian Păunescu“, din capitolul I, „Roşu, alb, verde“, al volumului de proză în versuri satirizate, „Antena 3 e aici“ (2015), autoarea Liliana Tetelea se prezintă ca un scriitor profesionist, cu o carieră literară bogată pe segmentul memorialistic: „Imediat după naştere, conform tradiţiei, naşa mea m-a închinat la icoana sfîntă, STELA. Tatei nu i-a plăcut, spunînd că e nume de vită. Mamei i-a plăcut LETIŢIA, iar bunicul, pînă la Primărie, unde trebuia declarată naşterea, a uitat numele dat de mama şi m-a botezat Lucreţia. Nu mi-a plăcut numele meu, şi nimeni nu-mi spune pe nume. Eram Cheţi, Luci, Tiţi, Lili. Pe ultimul l-am adoptat, şi nimeni, în afară de oficiali, nu cunosc prenumele meu real. De altfel, toate cele şapte cărţi pe care le-am scris şi publicat, dintr-un impuls inexplicabil, le-am semnat cu numele Liliana. Poate pentru terminaţia ANA, așa cum mi-ar fi plăcut să mă cheme”. Credem că alegerea a fost una bună, iar numele acesta pare a-i fi fost predestinat pentru cariera sa de scriitoare, cu reale calități artistice, care își află sursele de inspirație în lucrurile ce ţin de noi, oamenii, care trăim solidari sau nu, necăjiţi de nedreptăţile ce se fac în ţara asta, de mai bine de trei decenii de capitalism, de vrajbă şi ură între semeni. Multe din scrierile sale sînt de atitudine socială şi se regăsesc publicate în paginile cărţilor sale, iar cele realizate în ultimii 5 ani au primit botezul plumbului tipografic în paginile revistei „România Mare“, la rubrica „Balsamuri spirituale“, care a consacrat-o în peisajul nostru jurnalistic. În lumina adevărului, ca date privind evoluția ei literară, Liliana Tetelea a dorit să se prezinte singură, fără a lăsa pe seama altcuiva această ingrată sarcină. Nici un scriitor nu îşi cunoaşte mai bine traiectoria vieţii, cine este, de unde vine şi ce hram a purtat pe această lume decît el... Sînt cazuri de scriitori care nu au lăsat mărturii despre ei, rămînînd ca posteritatea să brodeze pe seama lor. E o altă poveste... sînt destui din această categorie. Nu e cazul Lilianei Tetelea. În scrierile sale se simte esența scriitorului exigent, gata de a povesti despre tot ce i se pare demn de interes, într-o limbă poetică, bogată în metafore... Viaţa ei fiind o metaforă, plină de lumină şi căldură, chiar dacă, aşa cum scrie în conţinutul cărţii amintite, este contemporană cu fel şi fel de personaje bizare care, din 1989 încoace, sînt nelipsite de pe scaunul puterii... Rezultatul muncii lor se vede: o ţară cu o economie anemică, o cultură precară, şi în care sănătatea românului este tot mai şubredă. În scrierile Lilianei Tetelea vom găsi dorinţa de a vorbi despre teme care îi stau la îndemînă, despre sine şi despre cei pe care i-a cunoscut. Ea își aduce aminte cu pioşenie de toți acești oameni, descriindu-i în fraze antrenante, din care răzbat sentimente, emoții profund umane. Sînt destule personaje de felul acesta care au avut un rol deosebit în viaţa sa, colegi de serviciu, rude, prieteni, mai ales soţul, la care adesea face referire: „Căsnicia mea a fost de excepţie, soţul meu, ca director, foarte mulţi ani, în Ministerul Energiei Electrice, a muncit cinstit, «nu s-a mînjit» - a plecat sărac dar curat“. Şi, continuă autoarea, cu mulţumirea că a trăit alături de soţul său în iubire, stimă şi respect reciproc, şi nu din interes material, cum vedem că se întîmplă în cazul multor familii de români azi: „Şi la ce folosesc banii - ochiul Dracului - cînd în final ajungem în mormînt, un pumn de pămînt“. Pentru a contrabalansa cele relatate, autoarea vine şi cu un exemplu de personaj din zilele noastre, milionar în euro, avere obţinută din furtul petrolului acestei Românii, pusă pe butuci de mulţi alţi oligarhi asemenea lui: „Sfîrşit de august 2014; este şi sfîrşitul celui mai bogt român, arhitectul Dinu Patriciu.

În curînd, va fi doar un pumn de pămînt. Bogăţia nu înseamnă fericire, iar domnia sa, de prea multă muncă, (n.n. - şi din cauza avariţiei de a strînge cît mai mulţi bani) şi-a ruinat sănătatea“. Reprezentativ pentru biografia autoarei este capitolul 1, intitulat „Roşu, alb, verde“, care se întinde pe paisprezee pagini, scrise cu pasiunea ardentă a scriitorului frămîntat în eul său, de a reda cu lux de amănunte trăirile de la venirea sa pe lume pînă în prezent, cînd a atins pragul profesionistului în arta scrisului său. Nu ştim dacă a mai facut-o şi cu altă ocazie, dar din ceea ce ne prezintă acum, se poate afirma că ne aflăm în faţa unui scriitor talentat, adeseori „satirizînd“ pe anumite teme, cu simţ artistic, făcîndu-se responsabilă de dogoarea cu care își mînuiește condeiul, pe care nu o iroseşte în zadar: „La o vîrstă foarte fragedă, în trenul destinului, am urcat într-un marfar descoperit, într-o noapte de catifea, cînd stea lîngă stea pîlpîia. Harta cerului nefiind poluată, Cloşca cu pui, Steaua Polară, Carul Mare şi Carul Mic îşi etalau splendoarea, în toată strălucirea lor. În vagonul mare, descoperit, deşi ne aflam în luna lui Cuptor, aerul era cam rece, şi m-am înghesuit în braţele mamei, alături de sora mea. În vagon eram doar noi şi un singur călător care, milos din fire, ne-a dat pîine cu slănină pentru a ne încălzi, învelindu-ne cu o pătură de lînă. Trenul ne ducea acolo unde nu ştiam că, din întregul «ritual» universal, o să răsară, reînviată, vechea noastră ţară. Martirii suferinţei româneşti vor rămîne doar în ISTORIE şi în poveşti: «Ardeal, Ardeal, Horia, Cloşca şi Crişan»“. Este doar o parte a stării de creație a scriitoarei, care scrie fără patimă sau intenția de a stîrni controverse, ci pune în fața cititorului, ca într-o oglindă a timpului, două epoci din istoria României, lăsînd concluzia la latitudinea fiecăruia. Scopul scrierilor sale este nu de a nemuri minciuna, pungăşia, ci de a prezenta realitatea de ieri și de azi, fără părtinire, de pe poziţia omului independent, neînregimentat politic. Ea încearcă să aducă informații istorice mai ales în folosul celor din generaţia tînără, cîţi or mai fi citind, arătînd cum au stat lucrurile în timpul celor două războaie mondiale, unde aceiaşi actori au contribuit la realizarea unui film sîngeros, în care au murit mii de soldaţi români, mulți neştiutori de carte, pentru credinţa lor în dăinuirea nației și pentru apărarea pămîntului strămoşesc. Şi scrie autoarea, după o documentare straşnică: „Şi în primul război mondial, şi în al doilea, România a avut o contribuţie decisivă la soarta războiului. Ocupaţia germană s-a stabilit în Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. A fost creat Marele Stat Major Economic al Comandamentului German, cea mai importantă misiune a sa fiind exploatarea economică în folosul Germaniei. În concluzie, au profitat toţi «invadatorii». Ne-au sărăcit. În lucrarea «Introducere în istoria economică a României» (Victor Axenciuc) se arată că germanii au luat: - 57.000 de tone maşini, metale şi alte materiale rezultate din demolarea fabricilor şi instalaţiilor, pe care le-au expediat în Germania; - 1.140.000 de tone produse petroliere; - 200.000 de tone de lemn de construcţii; - 2.162.000 tone de cereale, furaje etc; - 86.000 de vite mari, porci, capre, oi. La acest jaf se adaugă cheltuielile de întreţinere a armatelor, care în doi ani de ocupaţie «au înghiţit» avuţia tării. Dacă e să ne amintim de Tezaurul României, transferat în Rusia la 14 decembrie 1916 şi «îngropat» acolo pentru vecie, ne dăm seama cît de jefuită a fost ţara noastră. Suma totală a valorilor depuse la Moscova a depăşit 9 miliarde de lei, respectiv, 1,7 miliarde de dolari (1917), fără a fi putut evalua obiectele de artă, tablourile, bijuteriile Reginei Maria, valorile de artă medievală şi modernă, laice şi religioase ale mînăstirilor din Moldova si Muntenia. O contribuţie deosebită în luarea hotărîrilor a avut-o Nicolae Titulescu, ministrul Finanţelor, care a semnat un protocol cu ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell, cu C. Nacu şi

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

generalul Constantinescu. După opinia mai marilor vremii, N. Titulescu era francmason, socotindu-și ţara ca o trambulină de care s-a folosit pentru a fi proiectat în politica internaţională şi, în «goana disperată după un ciolan suculent, N. Titulescu a sărit dintr-o barcă în alta, după cum se întrezăreau perspectivele». Gîndirea mea - limitată - mereu şi-a pus întrebarea: În ţara noastră chiar nu aveam ascunzători sigure pentru valori? Munţi, peşteri etc.? De ce a trebuit să le facem cadou? Nu voi înţelege niciodată, cum nu am înţeles de ce ne-a trebuit «os domnesc» din alt neam, neavînd nimic în comun cu națiunea noastră“. Spre fericirea şi luminarea românilor, iată că printre noi mai sînt oameni curajoşi, demni, care umblă cu simţ de răspundere în lada colbuită a istoriei şi scot la lumina plumbului tipografic lucruri esenţiale de ştiut, prin reactualizarea lor în Memoria Timpului. Pe de altă parte, Liliana Tetela face literatură nu pentru sufletul ei, cum s-ar spune, ci vrea ca vocea ei să fie auzită în numele poporului român, ca fiică a acestui neam, cu o judecată dreaptă pentru ceea ce a fost regimul comunist şi preşedintele României de atunci, Nicolae Ceausescu. Ea aminește, ca martor al acelor vremuri, de o perioadă de intensă înfrumuseţare a ţării în toate sectoarele de activitate - social, economic, cultural -, nicidecum o epocă de tristă amintire, cum ni se tot spune, pentru a abate atenţia populaţiei de la ceea ce a fost bine, manipulînd-o în favoarea unor grupuri de interese bine organizate. Timpul îi va da sau nu dreptate, dar scrierile sale sînt de pe acum mărturii veridice în recunoașterea măreției acestui popor, prin credinţa în Dumnezeu şi hărnicia milenară. În cărţile sale, Liliana Tetelea tocmai acest lucru îl face, din conştiinţa omului public față de sine și de cei cărora li se adresează, conştientizînd riscurile la care se expune... Dar scriitorii cu vocaţia cernelei în sînge nu se tem şi nici nu se lasă manipulaţi. Avem ca exemple pe Tudor Arghezi şi Corneliu Vadim Tudor. Păstrînd proporțiile, Liliana Tetelea, la altă dimensiune, face cuvintele să strălucească întru iubire, dragoste, dreptate, prin felul dinamic al scrisului său, ancorat în puterea adevărului. Harul pe care îl are o înalţă la un grad de spiritualitate aparte. Scrisul ei este spiritual! ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Tu nu mai tii...

Tu nu mai știi, Vadime, ce-i pe-afară De cînd te-ai strămutat pe sub pămînt Prea multe s-au schimbat în rău în Țară Și clipa ne îmbracă-n alt veșmînt Mi-e dor de vorba ta, de-o mîngîiere, E tot mai frig, Vadime-n timpul meu, De viscol ne ascundem în tăcere, Pe-o mînăstire doarme Dumnezeu Strămoșii-au asfințit demult în strană, Lumini se-aprind pe vechile coline, Statuile-mi strivesc speranța vană, Se năruiesc cu zgomot peste mine Tu mă privești, Vadime, din portret, Dar te-am simțit venind la mine-n dor Și mîna-ți s-a topit spre tîmplă-ncet, Mi-a-nvăluit obrazul ca-ntr-un nor Din calendar au dispărut blajinii, Se-nchide zarea-n lacrimi mari de ceară, Urcăm în coate muntele luminii, Tu nu mai știi, Vadime, ce-i pe-afară... ELIS RÂPEANU 14 septembrie 2020


RM

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

5

Polemici«Controverse 154 de ani de la nașterea întîiului mare poet pe care Ardealul l-a dat literaturii române

Amintiri despre George Coșbuc

Era în vara anului 1908. Se zvonise la noi în Feldru noastră. Mi-a revenit mie greaua sarcină de a-i aduce că vine poetul Coșbuc din București. Poetul, de cîte ori la cunoștință poetului trista veste. Poetul era gata venea, trăgea în Feldru la sora lui, Angilina – mătușa de plecare la Sîngeorz-Băi. Sta în trăsură cînd i-am Angilina, cum îi spuneam noi – mai mare ca poetul cu comunicat vestea. S-a uitat lung la mine, ca și cînd nu 8 ani, la care ținea mai mult. ar fi înțeles ce-i spuneam. Deodată s-a Eram copil de 14-15 ani și locuiam înnegrit. Nu l-am văzut niciodată atît în vecini de mătușa Angilina. Și iată de trist. S-a ridicat din trăsură și cu că, într-o zi, zvonul că vine poetul mîhnire în glas a spus ,,nu mai merg”, Coșbuc la Feldru se adeverește. intrînd în casă cu capul plecat ca de o Poetul venea cu soția sa, buna și povară grea. înțelegătoarea Elena (n. Sfetea) și Tot în 1913 vine la Năsăud să ia mai aduceau cu ei și pe unicul lor fiu, parte la aniversarea împlinirii celor 50 Alexandru, a cărui moarte năprasnică, de ani de la înființarea liceului, care la numai 19 ani, avea să grăbească și azi îi poartă numele. Fostul profesor al moartea tatălui său. Alexandru era liceului, Nicolae Drăgan, a spus: ,,Dacă mai tînăr ca mine cu vreo doi ani. Neliceul nostru ar fi dat numai pe Coșbuc, am împrietenit îndată, căci te cîștiga și atunci și-ar fi făcut datoria”. Mai cu firea lui vioaie, cu privirea lui plină stăruie în amintirea foștilor lui colegi George Coșbuc de lumină, dar mai ales cu o vioiciune improvizația poetului de la sfîrșitul (20 septembrie 1866 – a gîndirii neobișnuită. Știa Alexandru anului școlar. Terminaseră și cu 9 mai 1918) Bacalaureatul. Seara, balul tradițional – ca și noi – o mulțime din poeziile al absolvenților, ,,abiturienților”, tatălui său, și țin minte că la o serbare dată de tineretul din Feldru, la inaugurarea noului cum se spunea atunci. Între colegii poetului fuseseră și unii care au dus-o greu cu limba latină, îndeosebi edificiu școlar, Alexandru a recitat poezia El-Zorab. Poetul se ducea din Feldru la stațiunea climaterică cu traducerile din Horațiu. Pe profesor, un erudit Sîngeorz-Băi, unde îl duceam nu o dată cu trăsura dascăl de latină, foarte sever, avînd o fire închisă, puțin tatălui meu, la întîlnire cu marele Caragiale, care îi comunicativă, l-am cunoscut și eu. Coșbuc era prețuit de profesor, era și bun latinist, nu avea deci nici un dădea de știre că-l așteaptă la Sîngeorz. Uneori se ducea la Năsăud, unde se întîlnea cu foștii motiv de a-i purta ranchiună profesorului, totuși, ascultă lui profesori, pe care nu uita niciodată să-i cerceteze. de stăruința colegilor lui de școală, certați cu Horațiu, Și aici, la Năsăud, era înconjurat cu toată dragostea, deci și cu profesorul care le propunea limba latină, și și îndată ce se auzea că a venit Coșbuc, se adunau la improvizează următoarele versuri: O, Horat, poet latin, berărie, ori la ,,Rahova”, unde era poetul. Eu... codiță Tu mi-ești dat spre mare chin, după ei, căci aveam grija trăsurii. Mă aciuam și eu Ale tale versuri grele cam pe la coada mesei, dar se chema că eram și eu Amărăsc zilele mele. cu poetul la masă. La o masă de aceasta, eu eram cel După care urmează înfățișarea, portretizarea mai tînăr. Deodată poetul întreabă: ,,Măi, care ești cel mai tînăr de la masă?”. Eu, știindu-mă vizat, răspund profesorului, care în fantezia bogată a elevilor, nu o dată, așa, cam cu gura altuia: ,,Eu”. Poetul: ,,Apoi, dacă ești ia și numele autorului detestat. Portretul este destul de cel mai tînăr, nu-ți cunoști datoria?... Toarnă, frate!...”. fidel, profesorul avînd o barbă deasă și niște ochi mici, Și am turnat în pahare, dar cînd să ajung la un vecin, pătrunzători: Iar Horațiu de la masă, am turnat întorcînd mîna tot înspre dreapta, adică, cum Cu ochi mici, cu barba deasă, s-ar zice, am turnat peste mînă, ceea ce nu se cade. Cu ochi mici scînteietori, Nu bănuiam că poetul îmi urmărește mișcarea. ,,Măi Cînd îl vezi te iau fiori. băiete, ține minte, în viața ta să nu mai torni așa...”. Îl dusesem odată la Bistrița, unde era tot așa de cu I-am mai adus încă o dată o supărare, firește, drag așteptat de foștii lui colegi: George Linul de la nevrută: comunicarea știrii dureroase pentru toată fisc (noi îi spuneam ,,fiscalul”), apoi Leon Scridon, suflarea poporului nostru – căzuse Vlaicu, mîndria cu care stătuse în gazdă la familia Rotaru, și George Matei, care acum era tipograf. (De la Leon Scridon ne-au rămas amintirile din vremea cînd și Coșbuc era elev la liceul din Năsăud.) Tot la Bistrița se afla acum și fostul lor profesor de română, care fusese și preot, și acum ajunsese protopop al Bistriței. Se întîlnesc cei trei George și cu Leon Scridon la un local numit ,,Paulini”, mai modest, dar cu vin foarte bun și curat. Stînd la masă, bistrițenii îi comunică poetului că fostul lor profesor de română locuiește în Bistrița, și știind cît l-a prețuit fostul profesor pe poet, ca elev, îl roagă să-i scrie două rînduri, chemîndu-l între ei. Poetul improvizează: Noi rugăm pe protopopul Să-și pună degrabă clopul Și să vină cătră noi. Noi sîntem la Paulini Și petrecem ca vecinii Cu vin vechi și chelneri noi. Altă dată, cină mare la notarul satului, Grigore Bancu. La masă era, printre alții, și Leon, fiul lui G. Bancu, care fusese la studii la Viena, cunoscător bun al muzicii și în special al liedului german. Poetul, un George Coșbuc cu soția, Elena,0 mare iubitor al (muzicii) cîntecului, nu o dată îi zicea: și fiul lor, Alexandru ,,Măi Leoane, mai cîntă o dată cîntecul grenadirilor.

(Liedul lui Schumann Die beiden Grnadiere... Nach Frankreich zogen... – Cei doi grenadiri mergeau spre Franța – despre întoarcerea rămășițelor armatei lui Napoleon după expediția din Rusia în 1812. Liedul lui Schumann se termină cu tema Marseiezei.) ,,Mai cîntăne o dată, Leon”, zicea poetul, iar cînd ajungea cîntecul la motivul Marseiezei, poetul se înfierbînta și cînta, deși nu prea avea voce. Iubea așa de mult cîntecul, că numai acesta era în stare să-l facă să-și întrerupă lucru, să asculte. Și noi, tineretul din Feldru, știam aceasta. Adunați înspre seară la grădina mătușii Angilina, începeam să cîntăm ușor Somnoroase păsărele, ori Ziua a apus, ori alte cîntece obișnuite la serenadele din vremea liniștită a tinereții. Vedeam atunci umbra poetului îndreptîndu-se înspre fereastră, dînd perdelele deoparte, oricît ar fi fost de ocupat, ascultîndu-ne și, nu o dată, mulțumindu-ne. Orice altceva nu putea să-l facă să-și întrerupă lucrul. Lucra atunci, în liniștea odăii din Feldru, la refacerea traducerii Divinei Comedii, lucrare la care a muncit aproape 20 de ani, cum ne mărturisește și soția sa, Elena, pe un volum al traducerii: ,,Douăzeci de ani, cei mai frumoși ani, i-a închinat acestei traduceri...”. Traducerea era terminată prin 1907, dar s-a apucat să o refacă, să o revizuiască și, după cum spune însuși poetul, a schimbat-o aproape toată. Nu a avut fericirea să o vadă sub tipar, ceea ce s-a făcut mult mai tîrziu, sub îngrijirea profesorului italian Ramiro Ortiz. Dacă aș fi întrebat cum era poetul și ce fire avea, nu aș putea răspunde mai bine decît cu acel portret făcut de maestrul Sadoveanu: ,, ...Cei care nu l-au cunoscut și nu l-au apucat pe badea Gheorghe Coșbuc să afle că era un tovarăș încîntător. Era așa de îngăduitor, așa de bun, așa de modest, cum nu mai sînt, într-adevăr, astăzi, literații. Mai cu seamă pentru blîndețea și lipsa lui de morgă mi-a fost scump totdeauna”. Era bun și îngăduitor și ajuta pe oricine. Cîți din comuna Hordou (azi Coșbuc), pripășiți prin București, nu i-au cerut și primit ajutorul, iar în 1918, pe vremea ocupației germane a Bucureștilor, deși își simțea sfîrșitul apropiat, cîte petiții nu a adresat către Comandamentul german. Își deschisese la o fereastră înspre stradă un fel de birou, unde primea și petițiile. Pe cîți necăjiți nu i-a ajutat? Era modest în purtare, modest în îmbrăcăminte. Totdeauna corect îmbrăcat, cu haine ale căror stofă și croială nu erau chiar ultimul cuvînt al modei. Obiectele pe care le avem la Casa memorială, ca pelerine, pălărie, cravate etc., sînt dintr-un material foarte modest. Aceeași modestie o manifesta – și nu o falsă modestie – și atunci cînd la vreo fotografiere, unde prezența lui în mijlocul grupului era insistent dorită de toți, cu greu se hotăra să ia loc în mijlocul grupului, preferînd locurile mai puțin expuse. Eu nu cunosc decît două fotografii unde poetul este în mijlocul grupului. Una cu foștii lui colegi de școală la întîlnirea după 25 de ani de la absolvirea liceului (o avem la Casa memorială) și o altă fotografie cu soția sa Elena, cu familia Crison, familia Zaharia Bîrsan, familia Ciuta. În toate celelalte fotografii îl vedem mai deoparte. Chiar și în fotografia inedită, pe care o am de la o excursie, îmi aduc așa de bine aminte că, la toate insistențele noastre să ocupe locul de mijloc, nu a voit, așezîndu-se mai deoparte. Vine anul 1914, cînd prin august izbucnește primul război mondial. Spre sfîrșitul anului vine poetul în Ardeal încă o dată, dar acum clandestin, granițele fiind închise. Ajunge într-o seară la Năsăud și trage la familia prietenă Halița. Siguranța, prinzînd de veste, îl caută la familia Halița, și îi spun profesorului Halița că sînt informați că în casa lui se află Coșbuc din ,,România”. Să-i pună în vedere ca imediat să părăsească țara... ,,Aveam trăsură și cai - spune doamna Halița, care azi are 92 de ani, și de la care dețin această informație -, l-am trimis la Feldru. De atunci nu l-am mai văzut”. Nu l-am mai văzut nici eu. Prof. EMIL ȘTEFĂNUȚIU (Tribuna, VII, nr. 40, 3 octombrie 1963)


6

Nr. 1555

Polemici«Controverse

Despre eroi și trădare – decembrie 1989 În cele 3 decenii care s-au scurs de la momentul schimbării de regim din România, au fost dezvăluite multe mărturii și relatări despre partea nevăzută a istoriei recente a țării. Un personajcheie din viața de dinainte de decembrie 1989 și din lunile fierbinți care au urmat a fost, fără îndoială, generalul Iulian Vlad, fost șef al Departamentului Securității Statului. La 30 septembrie a.c., se împlinesc 3 ani de la moartea sa. El a trecut la cele veșnice, cu conștiința împăcată, convins că, atunci, în acel decembrie sîngeros, înțelegînd că soarta lui Nicolae Ceaușescu fusese pecetluită, acesta fiind izolat pe plan extern, a luat o decizie corectă și înțeleaptă: „Cred că am făcut tot ce se putea face, pentru a evita un masacru. Ordinul dat de mine, ca unităţile de securitate să nu tragă, a fost unul extrem de important. În Bucureşti aveam aproape 2.000 de oameni pregătiţi să apere obiectivele din centrul Capitalei. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu-i retrăgeam? Un măcel!“. Dar și soarta generalului Iulian Vlad avea să fie decisă de cei care preluaseră puterea, momentul arestării sale și perioada din pușcărie – decembrie 1989-august 1990 - fiind descrise în ,,Jurnalul Generalului Iulian Vlad, însemnări din închisoare: despre eroi și trădare” (text apărut în revista ,,Evenimentul Istoric” - general de brigadă Aurel Rogojan și Dan Andronic). ,,31 decembrie 1989. Deplasarea la Ministerul Apărării Naționale, pentru a-i prezenta ministrului, generalul N. Militaru, propunerea de reorganizare a Departamentului Securității Statului ca Serviciu de Informații al M.Ap.N. și planul de investigare și

elucidare a diversiunii teroriste din zilele de 22-25 decembrie 1989. (În acel moment, generalul Iulian Vlad era secretar de stat la M.Ap.N., calitate în care, în zilele anterioare, a emis unele documente. Între orele 14,30 și 15,00 a avut loc arestarea sa în cabinetul de lucru al generalului N. Militaru, de către prim-viceprim-ministrul guvernului provizoriu, însărcinat cu probleme speciale, Gelu Voican Voiculescu, generalul-colonel Vasile Ionel, șeful Marelui Stat Major. Orele 16,30, îmbarcarea generalului Vlad, sub escortă, în transportorul ce avea să-l ducă într-o cazarmă dezafectată, unde a fost depus într-un arest improvizat. Momentul a fost trecut în revistă de generalul N. Militaru și ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnicov.) Însemnările generalului: Sînt 8 zile, nimeni nu s-a interesat de mine, nimeni nu a întrebat ceva. Luni, 8 ianuarie: Procurorul Ioan Dan și Vasile Stanca: aroganți, ură, intenția de a fi umilit și zdrobit. Mi s-a aruncat o pernă și un cearceaf. Am fost percheziționat corporal, privit cu ură. Alți inspectori veneau să mă zărească precum sînt privite fiarele în cușcă la grădina zoologică sau la o menajerie de circ. 7 martie: S-a deschis (dat la o parte) perdeaua de dril negru bătută în cuie și două rînduri de grilaje de fier, geamurile fiind vopsite cu o pastă de ciment. Timp de 67 de zile am stat în întuneric, fără aerisire. Soldații de pază, foarte suspicioși, fricoși, se comportă ciudat. Nu răspund la nici un cuvînt. Nu am avut apă caldă și căldură.

ACTA NON VERBA Rolul presei în afirmarea și promovarea literaturii umoristice (2)

Cu moartea lui de moarte Pre mulți el a scăpat. Și Anton Pann (1796-~1854), „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” a așternut pe hîrtie „EPITAFUL UNEI MUIERI de către bărbatul ei”: Aici zace nevastă-mea din bună norocire, Zace-atît pentru a mea cît și a ei liniștire. O apariție timpurie, în presă, a unui catren, se produce în publicația „PRUNCUL ROMÂN” (cu o viață scurtă de numai un an, 1848), catren de mare circulație atunci, fiind adresat domnitorului, datorat lui Ion Cătina: Ia-ți lădița și domnița Și te cară azi din țară Căci românii nu mai vor Pe Bibescu Domnitor. Se poate deduce că, dintre scrierile umoristice, un rol de promotor l-a avut creația versificată, mai ales catrenul – formă literară scurtă, concisă, viitoarea epigramă – cu impact, cu acțiune spirituală forte asupra cititorilor. În mediile literare și în publicații, începe să se folosească în mod curent sintagma stil epigramatic, chiar gen epigramatic (nu în sensul de gen literar propriuzis), pentru a sublinia stilul care speculează contextul lingvistic, producînd ingenioase întorsături ironice, satirice etc. Astfel, în „CONVORBIRI LITERARE” din 1869, Titu Maiorescu, pe lîngă faptul că impunea gazetarilor „stil neted, gramatical și ortografic” (cît de actuală este și astăzi această cerință!), se referă și la „TELEGRAFUL” din Sibiu, comentînd, în stil epigramatic: „Putem asigura pe d. redactor al Telegrafului că foaia în cestiune apare în interval de cîte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicîndu-se dimineața”.

De altfel, la verbul a informa, putem adăuga nenumărate sinonime (verbe și expresii înrudite) care oglindesc, de fapt, aria largă a ziaristicii: a pune la curent, a avertiza, a face lumină într-o problemă, a instrui, a învăța, a notifica, a preveni, a afirma, a întreba, a documenta, a exemplifica, a cunoaște etc. etc. Pentru că autorul știrilor/articolelor din publicații se insinuează în aspecte la care nici cu gîndul nu gîndești. Deci să nu ne mirăm că în primele manifestări gazetărești și scriitoricești se insinuează și umorul, care, ca trăsătură specifică a firii românului, atrage cititorii. Debutul îl fac scriitorii: în paginile din lucrările lui Ion BudaiDeleanu (~1760-1820), fiul preotului unit Solomon Budai din Cigmău (Hunedoara), cu a sa „Țiganiada” poate fi socotit unul dintre cei mai mari umoriști români. În lucrarea „Satira latină, studiu istoric, critic și literar” (1855), Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură, chiar de la început, a simțit cît de folositor este de a împodobi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…”. Literatura română se îmbogățește cu specii noi ale literaturii universale. Încă din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea întîlnim, la Ienăchiță Văcărescu, „stihuri moralicești care se îmbracă un stil epigramatic /…/ dovedind o încercare timidă de filozofare pe marginea viciilor și a virtuțiilor” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Antologia poeziei românești, Ed. Did și Ped., 1974). Alexandru Donici (1806-1866), „cuib de-nțelepciune”, a scris unul dintre primele epitafuri în literatura română: LA MORMÎNTUL UNUI DOCTOR Sub piatra asta zace Un doctor învățat

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

Mi s-a adus la cunoștință învinuirea: «complicitate la genocid», care se pedepsește cu moartea sau cu închisoarea pe viață. Învinuirea este îngrozitoare și absurdă, prin faptul că nu am săvîrșit așa ceva. Pentru mine este clar un lucru, și anume că vor să mă implice cu tot dinadinsul, și încă în probleme foarte grave. Numai că eu nu am săvîrșit așa ceva. Nu le vine pur și simplu să creadă că eu n-am făcut ceea ce, prin funcție, ar fi trebuit sau aș fi putut să fac, și am făcut exact contrariul. Trebuie să mă apăr și să demonstrez, dar în situația în care mă aflu, fără nici un sprijin, fără avocat, este foarte greu s-o fac. În zadar l-am așteptat pe procuror, acesta nu a venit. 26 martie: procurorul col. N. Zaharia mi-a lăsat un ziar din care am văzut că sînt mari probleme în Transilvania (Tg. Mureș). 45 de zile în afara timpului și spațiului… (Ceasul și…. ceasurile. Obsedați de teoria teroriștilor, cei din Armată au demontat ceasul rotiță cu rotiță, ca să caute emițătoare ascunse. După această «percheziție», generalul Iulian Vlad a primit într-o batistă toate piesele ceasului.) 11 aprilie 1990: (Dus la închisoarea Rahova, într-o celulă ca un WC public.) Procurorul Pantea vrea cu tot dinadinsul să mă inculpe și să mă distrugă. Vizita unor ziariști străini. (Jurnalistul Victor Lupan avea să scrie, în urma acestei vizite: «Securitatea a jucat un rol preponderent în răsturnarea lui Ceaușescu» (Le Figaro Magasine, 19 mai 1990). *** În desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989, prin ordinul pe care l-a dat, ca armamentul din dotare să fie sigilat și pus sub pază, iar Securitatea să nu se implice în evenimentele respective, dîndu-și seama că se urmărea ca Securitatea română să fie «țapul ispășitor» pentru săvîrșirea atrocităților din timpul Revoluției, generalul Iulian Vlad, cu inteligență și discernămînt, a evitat acest lucru”. LILIANA TETELEA În deceniul în care avea să fie înfăptuită Unirea Principatelor, poeții dau dovadă de un elan nemaiîntîlnit pînă atunci, manifestat în presă. Grigore Alexandrescu (1810-1885) publică în „CONCORDIA” din 10 martie 1857, poezia „Unirea Principatelor” în care afirmă că românii din Muntenia și din Moldova sînt „Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați și că La răul ce-i apasă nu pot să afle lecuire/ Decît numai în Unirea către care sînt chemați/ Români, dulce e Unirea!/ Ascultați, glasu-i răsună/ De la fiii României cere patrie comună!”. Creațiile literare, din publicațiile vremii, ale unor scriitori care au avut o mare contribuție la progresul literaturii și al limbii române, precum I.H. Rădulescu („Scrieți, băieți, numai scrieți!”), Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care îndemna, în „DACIA-LITERARĂ” – 1840 – „Scrieți, băieți, scrieți românește!”), Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu (1819-1890), Vasile Alecsandri (1818 sau 1821-1890), Alexandru Odobescu (1834-1895), au deschis calea spre marea afirmare a literaturii moderne clasice. Din publicațiile literare dinainte de Unire, nu lipsesc creațiile umoristice, dar ele apar în mod sporadic, deci pot fi socotite drept apariții timpuri ale genului. Pentru maturizarea lor era necesar un climat propice, creat de apariția și înmulțirea presei de umor, care să cuprindă atît creații literare, cît și desene și caricaturi, prin care autorii să-și exprime atitudinea imediată față de realități, persoane sau personalități ale zilei. Dacă presa literară, cu deosebire în prima parte a Secolului al XIX-lea, își desfășoară funcția beletristică, îndeplinindu-și un rol eminamente cultural, după cum specifică Paul Cornea (1824-2018) în lucrarea „Reviste literare românești din secolul al XIX-lea”, Ed. Minerva, 1970, p.9, „după Unire, centrul de greutate se schimbă puțin: rolul politic și-l asumă presa de umor” (s.n.). (va urma)

Dr. Elis Râpeanu


RM

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

File de istorie

Procesul penal intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu la Tribunalul regal din Satu Mare, 8 iulie 1889 (2) 2. Pledoaria avocatului dr. Iuliu Coroianu (2) „În această privinţă mă refer la acuzaţia înregistrată sub nr. 3043/1888, care se mulţumeşte doar cu generalităţi în loc de fapte adevărate. «Părintele dr. Vasile Lucaciu nu s-a ţinut de programul stabilit, a ţinut o cuvîntare plină de amărăciune, a ţinut un discurs instigator împotriva naţiunii ungare, ceea ce reprezintă o ură adîncă cu puternică influenţă în rîndurile Poporului Român». Eu cred că părintele dr. Vasile Lucaciu s-a abătut de la programul stabilit, cuvîntarea lui a fost plină de amărăciune, dar aceasta nu constituie o vină, iar prin «a trezit în Poporul Român un sentiment de ură împotriva naţiunii ungare», aceasta este prezentată ca o naţiune largă, fără să fie adeverit prin fapte concrete. Dacă am cîntări Articolul 172, alineatul cuprins în lege, pe baza unor teorii atît de generale, atunci în viaţa noastră constituţională n-ar mai putea exista nici o opoziţie. Orice cuvîntare din partea unui opozant include şi indignare şi pe această bază toţi oratorii opozanţi ar trebui băgaţi în temniţă sau cel puţin să fie judecaţi. Onorat Tribunal Regal! Noi cerem fapte şi nu vorbe! - pentru că este în joc libertatea şi cinstea unui cetăţean onorabil. Fapte însă nu sînt, şi nu este dovedit nici că discursul ţinut de părintele dr. Vasile Lucaciu ar fi depăşit limitele îngăduite de lege. Ca să dovedim că părintele dr. Vasile Lucaciu ar fi vinovat de cele cuprinse în Articolul 172, aliniatul doi, am avea nevoie de textul integral al discursului ţinut în cîrciuma de la TĂUŢII DE SUS. Dar Tribunalul Regal din Satu Mare nu posedă acest document. Care este acuzaţia ce se aduce părintelui dr. Vasile Lucaciu? Să analizăm la rece acele învinuiri: a) Procesul-verbal de la desfăşurarea şedinţei este semnat de un preşedinte şi trei secretari; b) O reclamaţie foarte dubioasă; c) Mărturiile martorilor. Acum să le discutăm pe fiecare în parte, în mod obiectiv, aşa cum pretinde domnul Acuzator Public şi cum pretindem şi noi, cei care asigurăm apărarea. În legătură cu procesul-verbal în care preşedintele şi secretarii, precum şi ceilalţi martori, susţin, pe bază de jurămînt, că aceasta conţine doar desfăşurarea şedinţei, conţine şi discursul părintelui dr. Vasile Lucaciu, dar nu cu fidelitate şi nu conţine acele pasaje pe care acuzatul le-a folosit în limba română literară. Deci acest material nu slujeşte ca dovadă nici măcar parţial la vinovăţia părintelui dr. Vasile Lucaciu, deoarece procesul-verbal conţine expresiile folosite de el. Ar putea fi folosit ca bază de dovedire a acuzatului, a vinovăţiei sale, numai dacă ar fi textul românesc în original. Traducerea textului în limba ungurească este plină de greşeli şi inexactităţi. În cazul de faţă traducerea nu este bună, expresiile româneşti sînt prezentate deformat şi cu multă răutate. În legătură cu reclamaţia, se poate şi aici să facem o serie de obiecţiuni. Reclamaţia este semnată de PAPP ZSIGMOND, THORMA IANOS, MOSZTIS IOZSEF, BOTH MATIAS, înregistrată sub nr. 422/1887. Ce putea sau ce ar fi putut determina pe aceştia să devină acuzatori dubioşi a părintelui dr. Vasile Lucaciu?

Dar nu trebuie să fie apărat Statul Ungar de către aceşti acuzatori dubioşi. Aş răspunde că aceste persoane au făcut această reclamaţie dintr-un zel neobişnuit, prin care au dorit să tragă unele foloase şi mai ales să se răzbune pe români. În acelaşi timp, reclamaţia conţine pe primul loc că «noi, românii, sîntem în aşa măsură de subjugaţi de unguri şi de legile lor, încît cu orice plîngere cu care ne adresăm autorităţilor, nu se rezolvă nimic. Cînd ne prezentăm plîngerile ne trimit de la un birou la altul întrebîndu-se: ce vrea acest valah? Şi de obicei ne refuză cu expresia: să piară toţi valahii împuţiţi». Din cele prezentate pînă acum nu reiese nici o acuzaţie concretă şi chiar dacă părintele dr. Vasile Lucaciu ar fi zis cele citate, acestea n-ar fi în totalitatea lor neadevărate, deoarece stăm faţă în faţă în fiecare zi cu acei funcţionari unguri care folosesc asemenea cuvinte. Se ştie şi este cunoscut că Statul Ungar, apoi administraţia sa, este format din persoane care deservesc partidul conducător, ele sînt incitate de utopia ideologiei ungureşti despre statul unitar ungar. Asemenea funcţionari, care nu cunosc limba poporului, îi trimit pe bieţii români ba către un funcţionar român care le poate înţelege necazurile şi doleanţele, chiar să-i sprijine în soluţionarea lor. Dar, oare, cîţi funcţionari români sînt? Foarte puţini. Ca exemplu cel mai tipic este atitudinea Tribunalului Regal Unguresc din Satu Mare, care cu o răceală strigătoare la cer a refuzat să-l asculte pe părintele dr. Vasile Lucaciu în limba română. Deşi trebuie să menţionez că avem de a face cu procurori care posedă o înaltă pregătire, ei totuşi atunci cînd sînt pe rol procese ale românilor le tratează cu mult dispreţ. Se pune întrebarea: de ce? Ei cunosc foarte bine discriminările la care sînt supuşi românii. Mulţi români care sînt magistraţi, ei sînt obligaţi să-şi abandoneze limba. Dacă nu se încadrează în tiparele stabilite sînt automat înlocuiţi sau daţi afară. Nici din acest punct de vedere acuzaţia nu cuprinde un fapt oficial, care ar putea fi obiectul unui proces, dar el este un adevăr de necontestat. Vai de românul careşi vinde sufletul altora! El întotdeauna a cunoscut şi va cunoaşte dispreţul Neamului său. Tot adevărat este şi faptul că românii nu pot ocupa funcţii în administraţia ungurească, cu toate că nu sînt cu nimic mai prejos decît ungurii. Cauza principală a acestei discriminări este aceea că s-au născut şi sînt români. Aici un mare rău a adus Legea din 1866-1868 prin care deşi românii sînt peste trei milioane ei nu au decît un singur Procuror la tribunalul Suprem Ungar şi şapte Procurori Regali. Nu există nici un prefect român, deşi există ţinuturi în care 65-100% din locuitori sînt români. De aici se desprinde şi concluzia că din cei peste 4.000 de specialişti români în diferite ramuri ale ştiinţei, sînt nevoiţi să-şi fructifice cunoştinţele în străinătate cu toate că şi Ungaria ar avea mare nevoie de ei. Dar, pentru că sînt români, ei trebuie să rămînă resemnaţi. Este de neîngăduit că există cazuri cînd fiii Naţiunii Române pentru o funcţie minoră îşi uită naţionalitatea şi slujesc interesele străine românilor. Onorat Tribunal Regal! Este de netăgăduit să acceptăm partea de acuzaţie unde se spune că: «… Ca oricare autoritate la care ne adresăm în Sfînta Noastră Limbă Românească, funcţionarii publici unguri nu vor să vorbească româneşte. De asemenea, nu sînt publicate hotărîri, sentinţe, decrete, legi şi în limba română pentru a fi

7

înţelese şi de către români. În acelaşi timp, funcţionarii de stat unguri, deşi sînt obligaţi de lege să dea răspuns în limba română petenţilor, ei nu fac acest lucru din ură şi răutate. Şi această parte a acuzaţiei este veridică şi pot dovedi cu nenumărate cazuri concrete, care sînt la ordinea zilei la toate tribunalele şi la toate administraţiile de stat ungureşti». Reclamaţia mai vizează şi problema înfiinţării la Baia Mare a unui Cerc al Asociaţiei Femeilor Românce, dar Statutul ei a fost respins de autorităţile ungureşti fără nici un motiv plauzibil. Tot în această reclamaţie se mai scria şi faptul că părintele dr. Vasile Lucaciu ar fi protestat împotriva asociaţiilor culturale ungureşti «EMKE», «SZEZIKENZI», «VESELENI», «BATHANYI». Se arată în acest sens că există poziţii duşmănoase din partea românilor. Dar ce programe au aceste asociaţii culturale ungureşti? Vă spun eu - ungurizarea românilor. De ce «ASTRA» asociaţia românească trebuie să plătească impozite la fiscul unguresc după fiecare acţiune culturală pe care o organizează? De ce asociaţiile culturale ungureşti nu plătesc nimic? De ce este prigonită «ASTRA»? Cine ar putea tăgădui caracterul naţional şi ungurizant al asociaţiilor culturale ungureşti enunţate mai sus? După cum se cunoaşte şi mai ales că vedem zilnic activitatea acestor asociaţii şi din comunicatele acestora rezultă clar că ele au ca scop principal să apere Naţiunea Ungară. De ce «ASTRA» este ţinută în lanţuri? Onorat tribunal Regal! E bine să se reţină şi faptul că societăţile culturale ungureşti se străduiesc prin toate mijloacele să înfiinţeze şcoli ungureşti şi să le desfiinţeze pe cele româneşti. Ba mai mult, societăţile culturale ungureşti se mai ocupă şi de schimbarea denumirii localităţilor din limba română în limba ungurească. Părintele dr. Vasile Lucaciu este preot grecocatolic şi cînd aude ce fac asociaţiile culturale ungureşti, pe bună dreptate, se indignează şi mai ales are obligaţia să se ridice cu vehemenţă împotriva unor asemenea metode criminale şi de purificare etnică. Cum credeţi dumneavoastră, Onorat Tribunal Regal, că este normal ca părintele dr. Vasile Lucaciu să aibă lacăt la gură şi să nu se ridice împotriva acestor nedreptăţi strigătoare la cer? Vă rog să-mi daţi doar un singur exemplu din lumea civilizată unde se mai fac asemenea practici. Nu veţi putea, pentru că în lume nicăieri nu se procedează aşa decît în Ungaria. Este normal, Onorat Tribunal Regal, ca toate acţiunile «ASTREI» să fie impozitate cu vîrf şi îndesat? Vă rog să-mi răspundeţi, domnilor, de ce asociaţiile ungureşti nu plătesc nimic? Aceste exemple se întîlnesc în Ardeal, Crişana, Maramureş şi Banat şi mai ales în Părţile Ungurene. Naţiunea română, care ţine de puritatea sa aşa cum ţine şi naţiunea ungară, respinge cu indignare orice atac îndreptat împotriva românilor. Celelalte capete de acuzare aduse părintelui dr. Vasile Lucaciu nici nu le amintesc, pentru că ele nu sînt relevante, şi mai ales aduc atingere OMENIEI şi PRESTIGIULUI Domniei Sale. Cred că prin cele ce am prezentat pînă acum am reuşit să demonstrez incontestabil că, chiar dacă părintele dr. Vasile Lucaciu ar fi zis la Şedinţa Electorală din cîrciuma localităţii Tăuţii de Sus cele afirmate în acuzaţie, nici atunci nu ar fi făcut altceva decît că ar fi înfăţişat realitatea dureroasă. Aşa este, domnilor. Adevărul doare. În acelaşi timp, din acuzaţiile aduse, nu cad în culpabilitatea cuprinsă în Articolul 172, alineatul doi”. (va urma) Prof. Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA


8

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Iohannis, noi garanții că România va rămîne o țară condamnată

(urmare din pag. 1) Se axează pe probleme de securitate și dezarmare – controlul armamentelor, iar în 1993 – 1994 este director al Direcţiei Controlul Armamentelor şi Dezarmare din MAE. Între 1994 și 1999 este adjunct al șefului Delegaţiei României la Conferinţa pentru De­ zar­mare, Misiunea Permanentă a României, Geneva. În 1999 – 2000 este director al Direcţiei NATO din MAE, iar între 2000 și 2004 este adjunctul șefului Reprezentanţei Permanente a României la Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles. Între 2004 și 2006 funcționează ca Director General pentru Politica de Securitate în cadrul. MAE. În 2006 se desparte de zona NATO și securitate, fiind trimis la Oslo, ca ambasador al României în Regatul Norvegiei, post în care rămîne pînă în 2011. În 2011 revine în centrala MAE, fiind Director General al Departamentului Afaceri Strategice, funcție pe care o deține pînă în 2013. Din 2013 este Ambasador Extraordinar şi Plenipotențiar, șef al Misiunii Permanente a României de la Viena. Am detaliat evoluția sa profesională pentru a arăta că e vorba de un diplomat experimentat, expert în probleme de securitate – dar mai ales un om de maximă încredere al NATO! Cu alte cuvinte, prin numirea lui Istrate, România nu a dorit să trimită un ambasador dedicat redeschiderii punților economice cu Rusia, de colaborare dincolo de tensiunile internaționale care nu privesc țara noastră și interesele poporului român – ci un expert de elită care să ne înscrie în prima linie a politicii NATO față de Rusia. Pe scurt, România pare a nu alege calea colaborării bilaterale, ci pe cea a noului război rece creat și susținut de NATO. România se definește drept colonia Deep State-ului din SUA. Al doilea eveniment, petrecut acum cîteva zile se referă la un document publicat chiar de Președinția României - „Declarația Președinților Lituaniei, Poloniei și României: Propunere pentru un Belarus Democratic”. Un document despre care nu s-a vorbit, pentru care Iohannis nu s-a consultat cu nimeni – și pentru care nimeni nu l-a tras de mînecă. Colonie, ce vreți?… În ciudatul document, o inițiativă care fri­ zează ridicolul prin conținut și încalcă grav principiul (ne)imixtiunii în treburile interne ale altui stat, se arată că Iohannis, alături de președinții Lituaniei și Poloniei, „ca state membre ale Uniunii Europene”, propune un „pachet de asistență pentru transformarea economică a Belarusului democratic”. Și atenție la gogomăniile care vin una după alta! De exemplu, se spune despre respectivii trei președinți că susțin „ferm libertatea și promovarea principiilor democratice”; din cîte știm, Polonia se află într-o procedură de infrigement pentru nerespectarea statului de drept și e dată mereu drept contraexemplu la Bruxelles; cît despre Iohannis… Întreb și eu să fie vorba de Iohannis, cel penalizat în două rînduri pentru discriminare, cel care calcă în picioare Constituția, cel care a susținut arestările

abuzive și implicarea Serviciilor în Justișie – și cel care s-a declarat singur „Slugă a americanilor”? Sau, scriu cei trei președinți, că „alegerile libere, corecte și transparente sînt un drept democratic fundamental al oricărei națiuni”. Pe bune? Iohannis spune asta, cel care a blocat guvernul legal ales, provocînd manifestații antiguvernamentale, ieșind în geaca lui stridentă pentru a stîrni revolta?!... Culmea, Iohannis admite „explicit că nimeni altcineva decît Poporul Belarusului are dreptul de a decide destinul pentru țara sa”! Asta în condițiile în care așa-zisul lider al partidului său, Sică Orban, a recunoscut că a răsturnat guvernul României, rezultat din alegerea poporului, pen­ tru că acesta era interesul Partidului Popular European? Destinul îl alege poporul? În condițiile în care ambasadele SUA și cele Occidentale intervin brutal atunci cînd nu le convine ceva? Ca de exemplu demiterea președintelui Băsescu? Altă gogomănie: Iohannis și ceilalți doi pre­ ședinți înțeleg că „un Belarus prosper, construit pe încredere socială și o viziune comună, este esențial pentru o Europă mai stabilă și mai sigură”. Pe bune?! Adică Belarusul lui Lukașenko a fost de vină pentru criza economică din 2008 – sau SUA? Dar pentru criza actuală a emigranților, tot Belarusul o fi de vină – sau SUA și Occidentul, care au năvălit peste Orientul apropiat?! „Ne declarăm voința să susținem Poporul Bela­ rusului în construirea unui parcurs demo­cratic, printr-o conducere de stat aleasă demo­cratic, o societate civilă liberă, prin economie de piață și prin statul de drept”, se scrie în mesaj – iar președintele coloniei România semnează țanțoș, precum capra care-și marchează rîia prin coada băț! Auzi alt banc prost: „Oferim expertiza noastră și know-how-ul pentru parcursul de reforme politice și economice, pentru construirea de instituții independente și pentru asigurarea unui mediu unde respectul pentru drepturile omului și libertatea de expresie sînt o normă fundamentală de neclintit a societății”. Păi nu susține Iohannis că de zeci de ani PSDul ține în subdezvoltare România, nu sîntem noi țara cu cea mai mare corupție?! Care expertiză? Aia cu „am făcut bani din meditații” sau aia cu „Ghinion”? Sau o să le arate bielorușilor capătul de panglică de metrou inaugurat? Sau kilometrul lui „Șî Eu”?, singurul din Autostrada Unirii și a Moldovei? Sau să le-o trimită bielorușilor pe Anisie, exemplul elocvent de „România educată”?! (cine știe, poate se descurcă mai bine în belarusă…) Și ia auzi minune: „Credem că, în demersul de sprijinire a Poporului Belarusului, este util ca Uniunea Europeană - ca putere economică globală majoră - să propună un pachet de asistență pentru transformarea economică a Belarusului democratic”. Alo, Iohannis – uiți că primul „guvernul meu”, Cioloș, a fost supranumit „guvernul zero”, datorită gradului de absorbție a fondurilor europene? Uiți că ai blocat direct, sau prin reprezentanții PNL la PE tentativele guvernului PSD, legal ales, de a lucra cu Europa?! Uiți că sîntem la cea mai mare

datorie din istorie, la cea mai mică producție energetică – și la pierderea aproape totală a proprietății românești asupra pămîntului, resur­selor, unităților de producție, băncilor, rețelelor comerciale? Nu mai vorbesc de decizia diplomatică sau militară… Și comedia „Pachetul” european pentru Belarus continuă: ar trebui să includă, „inter alia”, adicătelea „printre altele”: – „facilitarea comerțului cu Uniunea Europeană și asistență pentru negocierile de aderare la Organizația Mondială a Comerțului” – tradus în practica românească, restricții la exportul de produse în UE și invadarea pieței cu produsele proaste din Occident! – „un regim liberalizat de vize, atunci cînd vor fi întrunite condițiile necesare” – tradus în practica românească, o metodă de șantaj și de obținere a unor noi sclavi și fetițe pentru Occident, că românii s-au scumpit; – „asistență pentru diversificarea sectorului energetic și pentru securitatea energetică a Belarusului” – adică să pună mîna Occidentul pe resursele Belarus, cum au făcut în România – și să le vîndă sau să le intermedieze scump ce iau acum direct de la ruși, la preț mic! – „acces la resursele financiare pentru restructurarea și lansarea economiei belaruse de tip liberal” – asta e chiar o gogoașă umflată, în condițiile în care România a devenit din țară fără datorii, țara ultra datoare, fără economie națională – și cu o societate bazată pe consum! – „prezență și activitate sporite ale Insti­ tuțiilor Financiare Internaționale pentru refor­ marea economiei belaruse și pentru sporirea investițiilor” – adică preluarea băncilor belaruse de către bănci străine și de FMI, pe model românesc! Deci, un ansamblu de „propuneri” care nu subliniază decît nerușinarea și ipocrizia unui președinte care își bate joc de propria țară – și pe care a transformat-o într-o colonie! În final, semnatarii adresează „un apel” către Comunitatea Internațională de a se alătura Uniunii Europene și Statelor sale Membre „în demersul de a pregăti o agendă pozitivă pentru Belarus, împreună cu un pachet de sprijin pentru tranziția politică, economică și socială a țării”. Nu am înțeles clar – „tranziție”… către ce anume?! Către colonia Belarus? Către o introducere a „moralei” minorităților de toate felurile - și a demenței progresiste? Către un popor despre care să se spună că furnizează forță ieftină de muncă, bande de traficanți de minore și prostituție? Către o nouă piață de desfacere pentru Occident? Către o nouă zonă de consum și trafic de droguri? Sau, cel mai important – să devină un bun teren de amplasare a bazelor americane? Și, implicit, bani de jumulit de către industria americană? O primă concluzie: Iohannis nu are chiar nici un pic de rușine să trimită un asemenea mesaj! Privit de aici, de pe cociocul lui Sică-mangăaccident și Klaus-șase case-retrocedări-defrișări, „Declarația” este o mare nerușinare. Atît – o mare și penibilă nerușinare! O concluzie însă tragică este… ceea ce scriam la început: se consolidează marea temere că România nu are nici o șansă de a avea o altfel de conducere, indiferent ce culori și pseudo orientări s-ar schimba. În curînd, nici măcar în vis!...


RM

Nr. 1555

l

9

22 – 28 septembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (14) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (14) 4. Biserica (3) Deoarece pînă la 1917, în baza politicii oficiale promovate de guvernele țariste, biserica urmărise scopuri de rusificare a enoriașilor, transformările în sistemul de organizare și de activitate a instituțiilor de cult din Basarabia deveniseră de o stringentă necesitate. Din acest considerent, s-a procedat la schimbări radicale în sistemul de conducere a bisericii, urmînd a se pune capăt tendințelor separatiste manifestate în primele luni după unirea Basarabiei cu România. După preluarea puterii de stat de către partidul bolșevicilor în Rusia, legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă s-au întrerupt, practic, cu desăvîrșire. Ultimul ierarh rus de la Chișinău, Atanasie Gribanovschi, a părăsit Basarabia la 3 mai 1918, plecînd la Moscova. Acolo l-a convins pe noul patriarh Tihon să emită o „gramotă”, cu data de 1 iunie 1918, prin care îl autoriza să convoace „un sobor bisericesc local” la Chișinău, care să se pronunțe asupra situației Bisericii din Basarabia în noua conjunctură politică. Patriarhul respingea ideea ieșirii Bisericii din Basarabia de sub jurisdicția Bisericii Ruse, chiar dacă la 27 martie 1918 Sfatul Țării proclamase Unirea Basarabiei cu România. În acea situație, la 14 iunie 1918, Sfîntul Sinod, întrunit la Iași, a numit ca „locțiitor de arhiepiscop” la Chișinău, pe episcopul Nicodim Munteanu de la Huși (1864-1948), viitorul patriarh al României. Noul numit, cu studii la Academia duhovnicească din Kiev (abs. 1895), cunoscător al limbii ruse și al vieții bisericești din Rusia, a luat primele măsuri în vederea integrării Bisericii basarabene în viața Bisericii din România. La 1/14 septembrie 1918, s-a hotărît desființarea tuturor organelor administrative vechi din Arhiepiscopia Chișinăului: Sfatul eparhial, Consiliul școlar bisericesc, Administrația economică. În locul lor s-a creat Administrația centrală eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului, precum și Consiliul superior eparhial. S-a procedat la o nouă organizare a centrului eparhial, la introducerea limbii române în administrația bisericească, în multe biserici și în Seminarul teologic din Chișinău – la care au fost numiți profesori români, în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu – la înlocuirea unor egumeni ruși și ucraineni de la mînăstiri. Nicodim Munteanu a activat la Chișinău pînă la 31 decembrie 1919, cînd s-a reîntors la eparhia sa. În primii ani postbelici, numărul bisericilor ortodoxe din Basarabia era între 1.100 și 1.200, existînd și 22 de mînăstiri, 87 de biserici străine și 207 de sinagogi. Așa cum ideea „naționalizării” bisericii lua amploare ca o reacție la dependența de Biserica Rusă, concretizată în slujbe și cărți de cult slavonești, pe măsura conștientizării apartenenței la spațiul de cultură și civilizație românească, atît în rîndul clericilor basarabeni, cît și în cel al credincioșilor s-a simțit tot mai mult nevoia readucerii Bisericii din Basarabia sub oblăduirea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Căci, așa cum menționa Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Pimen, în una din adresările sale către locuitorii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, invocînd cuvintele din Sfînta Scriptură: „nimic nu e mai bun sau mai frumos, decît a viețui frații împreună” (Psalm, 132); respectiv, „să uităm nemulțumirile personale, interesele ce ne despart pe unii de alții și învrăjbesc pe unul asupra altuia, ci toți în aceste vremuri mari să fim uniți într-un suflet și cu dragoste uniți către alții”. Printre acțiunile de consolidare a bisericii ortodoxe basarabene, un loc deosebit l-a avut crearea, în 1923, a două eparhii noi: a Cetății Albe și Ismailului cu reședința la Ismail și a Hotinului, cu reședința la Bălți. Respectiva reformă s-a realizat prin legea din 8 martie 1923, în urma căreia au luat ființă, prin defalcarea de la mitropolia Chișinăului, episcopiile sufragane de la Cetatea Albă-Ismail și de la Hotin-Bălți, iar pentru satisfacerea cerințelor pastorale sporite s-au creat numeroase parohii noi la sate și orașe, fiind înzestrate toate – noi și vechi – cu loturi sau sesii obținute pe urma reformei agrare. Salarizarea clerului și a personalului bisericesc a trecut de la eparhii în seama statului, iar pentru pregătirea temeinică a slujitorilor altarului, Seminarul Teologic din Chișinău a fost transformat într-o Facultate de Teologie. La 8 iulie 1923, în cadrul ședinței solemne a Congresului Extraordinar Eparhial din Chișinău, reprezentanții clerici și mireni din cele trei eparhii din Basarabia au adoptat o hotărîre cerînd Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înființarea Mitropoliei Basarabiei. Congresul cerea să fie recunoscut „că scaunul arhipăstoresc din Chișinău este pentru întreaga Basarabie ca Mitropolie sub denumirea de «Mitropolia Basarabiei» - a Moldovei dintre Prut și Nistru”. Actul de la Chișinău a fost examinat de către Comisiunea de organizare unitară a Bisericii Române și, după discutarea raportului ei în problema dată, prin hotărîrea sa din 15 noiembrie 1923, Sf. Sinod a susținut cererea de ridicare a Arhiepiscopiei Chișinăului la treapta de mitropolie. În rangul de mitropolit al Basarabiei, începînd cu 25 iunie 1927, Sf. Sinod l-a confirmat pe arhiepiscopul Chișinăului, Gurie Grosu (1877-1943). Aflîndu-se în fruntea Mitropoliei Basarabiei (1928-1936), Gurie Grosu (cu numele de botez Gheorghe) a desfășurat o amplă activitate cărturărească și editorială. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (75) Bătălia de la Stalingrad - 158.854 de militari români morţi, răniţi şi dispăruţi (2) Înfrîngerile repetate din anii 1941-1942 au constituit un fel de lecţie predată de germani, pe care generalii sovietici şi-au însuşit-o foarte bine şi au aplicat-o la fel. Astfel că în vara şi toamna anului 1942, în pofida eforturilor marilor unităţi germane, ele nu au mai reuşit să aplice lovituri majore asupra trupelor sovietice. Acestea s-au repliat cu inteligenţă, evitînd încercuirile. Germanii au cîştigat teritoriu, dar nu au putut nimici grosul forţelor sovietice. Dacă în campania din anul 1941, generalul „spaţiu” s-a dovedit un aliat al germanilor, acestea obţinînd succese impresionante, în vara anului 1942, lucrurile s-au inversat. Adîncimea lui a constituit un mare dezavantaj pentru germani, care, în încercarea de a-l controla, şi-au epuizat forţele şi aşa în număr insuficient. De altfel, aşa cum arată cercetări recente, la Stalingrad, germanii au folosit pe scară largă „voluntarii” sovietici. La diviziile din eşalonul întîi al Armatei 6 germane au luptat 50.000 de sovietici în uniforme germane. Unii fuseseră obligaţi să aleagă între lagărul de prizonieri, unde îi aştepta moartea prin înfometare, şi front. Dar alţii au fost voluntari. Explicaţia: brutalitatea greu de imaginat a sistemului sovietic. Nenumărate rapoarte germane confirmă bravura şi loialitatea acestor „hivi” (de la germanul Hilfwiliger, voluntari din armata rusă în armata germană). Aceeaşi brutalitate s-a manifestat şi în tabăra sovietică, N.K.V.D.-ul controlînd total propriile trupe. În timpul confruntării, sovieticii au executat circa 13.500 din proprii soldaţi, mai mult decît efectivele unei divizii. Revenind la „secvenţa românească” a marii confruntări de pe Volga, precizăm că înfrîngerea de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă a zdruncinat extrem de serios camaraderia de arme româno-germană. Partea germană a pus eşecul pe seama românilor, care, la rîndul lor, i-au acuzat pe partenerii de alianţă de nerespectarea obligaţiilor asumate la începutul campaniei şi angajarea total deficitară a forţelor pe front. Bătălia de pe Volga a avut şi importante consecinţe pe plan intern, şubrezind iremediabil poziţiile regimului Ion Antonescu, mulţi considerîndu-l o formulă tranzitorie. Prin urmare, forţele politice aflate la guvernare sau în opoziţie şi-au multiplicat eforturile pentru ieşirea din alianţa cu Germania. Prin forţele militare angajate într-o regiune foarte depărtată de hotarele ţării, prin dramatismul încleştărilor şi prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale, bătălia de la Stalingrad se înscrie ca o experienţă unică în istoria Armatei române. ,,Fiecăruia îi este frică de ceva. Unii sînt victimele propriului refuz al fricii, al propriului curaj, care este o veşnică luptă psihologică între ceea ce sîntem şi ceea ce am putea deveni sub imboldul fricii. În luptele cu ruşii, unde am fost mereu în inferioritate numerică, doi contra douăzeci, acţionam mai puţin sub imboldul fricii, pentru că aveam superioritatea avionului, ceea ce nu s-a întîmplat cu americanii, cînd superioritatea numerică era de 1 la 30-40 şi nu mai aveam superioritatea aparatelor. Atunci recunosc că de multe ori trebuia să ne învingem frica. Odată am fost doborît: la o altitudine de 11.000 de metri, un proiectil exploziv m-a lăsat fără instalaţia de oxigen. […] Mi-am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu ce s-a întîmplat. Presupun că am avut un moment de revenire cînd m-am apropiat de sol. Avionul a fost găsit pus pe burtă, or, a pune un Messerschmitt pe burtă nu e o treabă uşoară”. (Tudor Greceanu).

Noaptea cea mai lungă (1) Grupul 7 Vînătoare-Stalingrad. Piloții români zboară pe coordonatele: BucureștiOdessa-Nikolaev-Rostov pe Don-Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei: „Cum și cînd s-a putut cuceri un asemenea infinit de cîmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pămînt care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie” (Lt. Av. Tudor Greceanu). Vînt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vîntului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5.000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atît de fin încît se urca pînă la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientîndu-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucît Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sînt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul. Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din tîrgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vînătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întîlni cu iarna nogaie, cu - 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pămînt. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


10

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Arghezi între Mărțișor și Lagărul de la Tg. Jiu Însemnări literare (II) Scrisori, scrisori... Expeditor, Caragiale

De la Caragiale ne-au rămas mai multe fotografii făcute la București, la Iași, prin Transilvania și la locuința sa din Berlin. El le-a supraviețuit lui Eminescu și lui Creangă, trăitori într-o vreme cînd arta fotografică făcea abia primii pași. Dar la zestrea iconografică a lui Nenea Iancu ar trebui să mai adăugăm și cele cîteva secvențe dintr-un filmuleț făcut prin toamna anului 1912, la înmormîntarea sa de la Cimitirul ,,Bellu”. Mult mai bogată, în schimb, este zestrea epistolară a lui Caragiale, formată din sute de scrisori, cărți poștale, telegrame, invitații diverse, autografe și dedicații pe cărțile primite și pe fotografiile sale, dăruite amicilor, fel de fel de bilete de spectacole și documente de familie. În scrierile sale atotcuprinzătoare din 1942 și 1963 despre viața și opera lui Caragiale, criticul Șerban Cioculescu face o împărțire a documentelor acestuia trimise sau primite: cele din perioada bucureșteană și cele din perioada berlineză. Printre aceste misive, trimise de Caragiale de la Berlin și publicate de revista ,,Manuscriptum”, în nr. 6/1972, se găsesc și acelea adresate lui Alecu Urechia (1834-1901), poet, prozator, autor dramatic, jurnalist, profesor și academician, la București, sau poate lui Alceu Urechia (1860-1941), la Sinaia. Cum se vede, din cauza unei nevinovate metateze a vocalei e, mereu s-a făcut confuzie între cei doi, tată și fiu, cîndva, persoane sus-puse, căci Nenea Iancu nu se băga în seamă cu oricine, dar astăzi căzute cu totul în uitare. Destinatarul celeilalte scrisori este prozatorul Ion Alexandru BrătescuVoinești (1888-1946), destul de cunoscut mai ales ca autor de literatură pentru copii. Chiar și astăzi el mai figurează în manualele de școală primară cu povestirile ,,Privighetoarea” și ,,Puiul”. Riguros redactate și transcrise într-o caligrafie impecabilă, aceste scrisorele alcătuiesc o altă față a artei literare caragialiene, care viza perfecțiunea indiferent de natura scrierilor sale – piese de teatru, proze scurte, articole de presă sau simple mesaje. Demonul perfecțiunii stilistice l-a urmărit nu numai în creația literară, ci și în micile notații domestice din viața de zi cu zi. Pînă și semnele de punctuație sau ,,interpunctuația care este gesticulația gîndirii”, cum o numea maestrul, se supuneau acelorași exigențe stilistice. Pentru Caragiale, autoexilul la Berlin era greu de suportat și aștepta orice pretext, cît de neînsemnat, ca să se urce în tren și să-și viziteze prietenii. Așa s-au risipit banii din moșteniri, pe cheltuielile cu drumurile în România, și în zadar s-a tot zbătut să-și găsească vreun rost la Iași sau în Transilvania, după cum s-a risipit și tentativa de a intra în politică. Dar aceste împrejurări nu l-au împiedicat să-l persifleze oarecum pe Eminescu, pe motiv că nici el n-a știut săși chivernisească puținii bani. În cartea poștală, trimisă de Anul Nou 1906 și din care revista ,,Manuscriptum” publică un fragment, Caragiale evoca obiceiurile din București, cînd pe la ușile oamenilor colindau slujbașii primăriei – gunoieri, lampagii și poștași – oameni amărîți care făceau ,,urări tadiționale”. Totodată, misiva este și un îndemn făcut de Caragiale de departe, amicului său bucureștean, un taciturn fără pereche, de a fi mai zelos cu răspunsurile: ,,În duelul de tăcere la care m-ai provocat fără motiv -

recunoaște acesta -, mă dau învins. Depun deci arma...”. Cît despre înlocuirea consoanei r cu b pînă și în scrierea adresei destinatarului, exista o explicație: se pare că madam Alecu Urechia vorbea așa, oferind o formă alterată a grasierii atît de cunoscute. Cu spiritul său de observație foarte dezvoltat și atracția către misterele naturii umane, Caragiale a scrutat chipuri și a studiat caractere, multe ajunse modele pentru personajele sale fictive. Am amintit de soața lui Alecu Urechia și gîngăveala ei. Dar maestrul a creat și personaje literare la fel de peltice. Cum ar fi coana Luxița, din povestirea ,,La Obor”, care, pofticioasă, dă dispoziții chelnerului: ,,Să pui țeapă multă la fleiță, mă-nțeledzi?!”, sau conu Iorgu, din ,,Baioneta inteligentă”, căpitan de jandarmi: ,,Suflă, cigane, că te tai! Să vie mulci, să vie toci!”. Să nu-l amestecăm aici și pe Marius Chicoș Rostogan, care nu este cepeleag (,,Emininche!” sau: ,,Ghespre che e vorba?”), el este un ardelean pripășit prin Muntenia, care vorbește dialectal. ,,Wilmersdorf bei Berlin/ 14.01.1906/ An DOCTOB UBECHIA/ Rumänien/ Bukarest/ str. Schitu Măgureanu 5/ (-verso)/ Auboba azi apabe/ Mai mîndbă și mai voioasă/ Căci e zi de săb’bătoabe/ Zi plăcută și fbumoasă/ Bugăm cebul cu căldubă etceteba./ Beblin, 1 ianuabie 1906/ Cab.” Trimiterea meteorologică din cel de-al doilea text se regăsește în mai multe dintre schițele lui Caragiale, semn că intrase în uzanțele existenței sale cotidiene, cu prelungire chiar și în corespondența sa. Umorul scrierii stă în oximoronul căutat dinadins: întrucît la Berlin sînt doar 13⁰, Nenea Iancu ar vrea să se simtă în București ca într-o stațiune de vacanță. ,,Cartă poștală – retro:) / Carte postale. Postkarte/ Berlin W./ 15.7.07/ Herr Doktor/ Alceu Urechia/ Sinaia/ Viala urechia – Str. Carol/ Rumänien/ Stimate D(omnu)-le doctor, vă rugăm să ne trimiteți de urgență cîteva kilograme de căldură daco-romană, că pe aici degerăm – maximum l-am atins astăzi cu 14⁰ Celsius – noaptea 10-11, așa că mi s-a făcut dor de piața Teatrului pe la 4 după-amiaz, să-mi mai moi oasele. Mai că-mi vine să plec la băi – în București, măcar pentru o lună. Ce mai faceți? Mai dați-ne cîte un semn de prietenie. Complimente tuturor de la noi și de la Metronomizi. Cu dragoste al dv. Car(.) Multe am să-ți spun cînd ne vom vedea la toamnă – foarte multe”. Cea de-a treia scrisoare are un caracter mai mult de natură administrativă și, prin urmare, nu vom găsi nici o urmă din sclipirile umorului caragialean. Fiind avocat și un scriitor cu trecere, prozatorul BrătescuVoinești, cedînd rugăminților amicului său din Berlin, făcuse diligențele necesare și obținuse de la conducerea Teatrului Național drepturile pecuniare cuvenite dramaturgului Caragiale. Încurajat de bunăvoința lui Voinești, acesta, cum se spune, îngroașă obrazul și îi mai adresează o rugăminte de departe. ,,(Plic - verso:) / (Expeditor)/ I.L. Caragiale/ Wilmersdorf b, Berlin/ Hohenzollerndamm, 12/ (Plic – recto)/ Berlin 45/ R(ecomandat) no.487/ Domnului I. Brătescu-Voinești avocat, publicist etc./ Tîrgoviște/ Rumänien/ Stimate amice Brătescule,/ Acuma văd eu ce bine-i prinde omului să cunoască obiceiurile pămîntului. Grație protecției d(umi)tale, am primit, în sfîrșit, de la Honor Direcție Generală a Teatrelor drepturile de autor pe stagiunea trecută. Mă grăbesc deci a-ți mulțumi călduros. Acum, încurajat de bunăvoința ce mi-ai arătat, te mai rog ceva: fii bun, mergînd odată la Teatru, cercetează la ce număr s-a înregistrat petiția mea privitoare la retragerea pieselor din repertoriul respectiv, cînd ai vreme, trimitemi, printr-o cartă poștală acel număr, de care am neapărată nevoie. În așteptarea unui prietinesc sprijin de la d(umnea)ta, te salut frățește./ Al dumitale vechi prietin I.L. CARAGIALE. P.S. Dumitale, care ai talent și copii (să trăiești, să le săruți cununiile!), îți pun încă o dată întrebarea: Se poate face artă fără talent, și copii cu... altceva? Fii sănătos și vesel!/ Car(.)”.

,,Mărțișorul e al Patriei mele. De acolo au ieșit «Cuvintele potrivite» și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gîndite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. Mărțișorul, așa cum se găsește, după ani și ani de muncă, e opera soției mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu apucăturile ei țărănești, a căutat să facă din Mărțișor o grădină. Ea a muncit-o cu sapa și cu lopata, cu brațele ei, dînd și eu cîte un ajutor, pe ici, pe colo, după micile mele puteri. În Mărțișor am trăit vreme îndelungată și în tovărășia nevestei și a cîinilor noștri, care au dispărut cîte unul. În Mărțișor copiii noștri au devenit oameni mari, mari în sensul maturității... În Mărțișor mi-am scris, ca să întrebuințez un cuvînt delicat, și amintirile, și impresiile de la o zi la alta. Polemica știută, împotriva ocupației germane la București, a căzut neașteptat în rîndurile tuturor cetățenilor. Mi-aduc aminte că am scris «Baroane» cu creionul, în timpul nopții și, contra obiceiului de a nu citi niciodată familiei, am invitat pe soția mea și pe copii să le citesc o năzdrăvănie. În mijlocul articolului creionat pe o hîrtie oarecare, nevastă-mea mi-a spus: - Ți s-a făcut, dragă, de pușcărie. - Ei, ce facem atunci? - Dă-i drumul, au zis nevastă-mea și copiii. Fie ce-o fi. Mărțișorul, aflat peste drum de Închisoarea Văcărești, fusese ales de nevastă-mea, obișnuită cu închisorile mele depărtate de domiciliu, să se apropie. În schimb, stăpînirea m-a trimis mult mai departe, ca întotdeauna. Arestîndu-mă, m-a trimis la Tg. Jiu, în lagărul deținuților politici. Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul”. (Acest text a fost citit de Archezi în cadrul emisiunii ,,Amintirile caselor”, realizată la Radio-București în 1967-1968 de Victor Frunză.) Pentru cine a uitat, pamfletul ,,Baroane” a apărut pe data de 30 septembrie 1943, în ziarul ,,Informația zilei”. După cum afirmă criticul Marian Popa, totul fusese un plan pus la cale de Mihai Antonescu, cel care declanșase tratative secrete cu Puterile Aliate împotriva Germaniei hitleriste. Așa se explică de ce nemiloasa cenzură a permis publicarea pamfletului. Ulterior, poetul și-a cerut scuze ambasadorului Manfred von Killinger, explicînd că, de fapt, el îl vizase pe un baron maghiar. Arghezi a stat în lagărul de la Tg. Jiu doar 3 săptămîni și în condiții bune. De acolo, el i-a trimis lui Bartolomeu Anania, aflat în Mînăstirea Polovraci, cîteva rînduri: ,,Blagoslovește, părinte Anania, și să știi că sîntem vecini: cuvioșia ta la o mînăstire, eu în lagărul de la Tg. Jiu, tot un fel de monahism”. Spre sfîrșitul războiului, în lagărul de la Tg. Jiu erau internați și deținuți politici. De fapt, cîteva sute de comuniști evrei, țigani, unguri, bulgari și spioni sovietici. Dar cum soarta războiului se cam hotărîse, unii dădeau bani să fie primiți acolo, pentru a se împăuna, după aceea, că au fost deținuți antifasciști. Printre ei s-a aflat și scriitorul Zaharia Stancu. Lagărul avea magazine proprii, unde cei cu bani puteau să cumpere orice. De schimbarea politică apropiată aveau să profite și Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Alexandru Rosetti, cunoscuți ca foști carliști sau simpatizanți ai legionarilor, pe care Masoneria i-a recuperat și i-a pus la dispoziția regimului comunist. Pentru isprava sa, Arghezi ar fi primit un sfert de milion de lei. PAUL SUDITU


RM

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Amintiri din comunism (11) Pe cetate (2)

Eu și Alin ne priveam speriați și ne gîndeam la bătaia pe care o vom primi cînd vom fi descoperiți de piloți, ca să nu mai vorbim de ceea ce urma să pățim acasă. Nu știam ce să facem, iar pe măsură ce timpul trecea, faptul că nu vom ajunge acasă la lăsarea serii devenea o certitudine. Primul care a izbucnit în plîns am fost eu, simțeam o frică aproape viscerală, iar Alin nu s-a mai putut abține mult. Imediat, piloții ne-au descoperit, iar cînd au privit în spate au văzut doi țînci – unul slab și pipernicit, unul ceva mai grăsuț – care plîngeau de mama focului, cu lacrimile șiroind într-o imensă mare a durerii. - Șefu, avem o problemă! Avem doi copii cu noi! Ce facem? - Ce??? Copii? Păi de unde i-ai luat? - Nu, șefu, erau ascunși aici, după scaune, în cabină. Acum plîng cu sughițuri și ne roagă să nu îi batem! – spuse, aproape rîzînd, cel zis Costel. - Măi, măi, măi, vedeți ai cui sînt și de unde, ca să anunțăm părinții să îi ia de la Furculești. Cînd am auzit că nu luăm bătaie, ne-am mai liniștit, așa că am spus fiecare cine ne erau părinții. Tatăl meu lucra în Alexandria, oarecum aproape. Cînd am aterizat, ne aștepta într-o clădire mică – un turn de control, am presupus eu. Era negru la față, era furios. Tatăl lui Alin nu ajunsese încă, așa că tata ne-a preluat pe amîndoi. Ne-am urcat în mașină și, fără prea multe discuții, am părăsit locul. - Tu mă faci de rușine, măi Dorinele, măi. Cum de ai făcut asta? Să mă anunțe Miliția să vin să te iau de la Furculești… Ce ai căutat, măi, acolo?

Îmi vorbea doar mie, pe Alin nu îl certa, aceea era responsabilitatea lui nea Gogu, așa cum îl numeam eu pe tatăl lui. Noi ne făcuserăm mici pe bancheta din spate a mașinii, iar semnele că plînsesem destul de mult se puteau observa pe fețele noastre. Tăceam. Într-un fel, ne bucuram că am zburat cu elicopterul, pentru că sigur o să fim considerați adevărate vedete prin sat, fapt pentru care ne apărea cîte un zîmbet în colțul gurii. În fața lui tata, însă, ochii mari, înlăcrimați ne dominau toată mimica, iar tăcerea era atent studiată. Tata mă certa, dar niciodată nu a dat în mine, spre deosebire de tovarășul meu de șotii, care și-o cam lua pe coajă de la ai lui. Distanța de la Furculești la Alexandria era destul de mică, așa că ajunserăm repede. În fața blocului unde locuiau ai mei era deja parcată Dacia roșie a lui nea Gogu, tatăl lui Alin, care ne aștepta nervos, trăgînd țigară de la țigară. La vederea noastră, se ridică de pe capota mașinii, pe care era rezemat, și se îndreptă spre tata. Își dădură mîinile și discutau fără ca eu și Alin să îi auzim. Ba chiar și rîdeau, fapt care ne conferea o oarecare relaxare, că totuși nu a fost chiar atît de grav ce am făcut noi. Cu toate acestea, însă, cînd neam urcat în mașină și am pornit spre casa bunicilor, tăcerea din mașină se așternu periculos, și noi eram destul de nervoși din această cauză. Fără să ne adreseze o vorbă tot drumul, sudînd țigările, tatăl lui Alin ne-a lăsat impresia că era tare supărat pe noi, așa că liniștea noastră anterioară se cam risipise. - Măcar ați văzut ceva din spate de acolo, sau doar ați stat și ați plîns ca proștii? – sparse nea Gogu tăcerea,

Dosare secrete ale Istoriei (83) Enigma Martin Bormann (13)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Scriitorul german Heinrich Lienau pretindea că l-ar fi văzut pe Martin Bormann în ziua de 26 iunie 1945 la Flensburg, port în Schleswigul german. Lienau îl cunoştea bine pe locţiitorul lui Hitler; îl întîlnise în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, unde fusese el însuşi folosit ca interpret. Să fi încercat deci Bormann să-şi realizeze proiectele sale iniţiale de a se îndrepta spre nord pentru a se întîlni cu Doenitz? S-a ascuns tot în nord, dacă ar fi să dăm crezare ciudatei mărturii a suedezului Sven Petersen: „La 14 şi 15 aprilie 1946, el i-a vizitat la Malmö pe prietenii lui, şefii naziştilor suedezi, şi cu această ocazie a spus că pînă în 1950 naţional-socialismul va fi restaurat. L-am văzut şi l-am auzit eu însumi pe Bormann. Faţa lui, care a fost supusă unei operaţii de chirurgie estetică, e mai lăţită decît «în timpul vieţii»; Bormann cel acru a căpătat o înfăţişare mult mai plăcută, de om cumsecade. Dar cine 1-a văzut în persoană în timpurile lui de glorie şi nu numai în fotografie poate să-1 recunoască fără nici o greutate”. La 1 octombrie 1946 e văzut însă din nou la Berlin! În­tr-adevăr, mare imprudenţă. În ziua respectivă, un evreu, Charles Roesmer, îl întîlneşte în gara Halensee din Berlin: „L-am zărit în clipa cînd se pregătea să sară într-un tren. M-am năpustit asupra lui: «Arestaţi-l!». Un poliţist englez a sosit în goană. Am dat năvală împreună în compartiment... Dispăruse... Poate coborîse pe partea cealaltă a vagonului... Nu poate fi vorba de o persoană care-i seamănă leit. L-am recunoscut în mod cert, l-aş recunoaşte dintr-o mie; e omul care şi-a aţintit pistolul asupra mea – şi a dat greş – în 1933”. Într-adevăr, Charles Roesmer fusese cît pe ce să fie ucis, în timp ce se afla într-o cafenea în tovărăşia unui prieten evreu, de către Bormann şi o bandă de nazişti beţi. Bormann, rîzînd în hohote,

învîrtea revolverul în mînă şi striga: „Iată cum trebuie rezolvată problema evreiască!”. În cursul aceluiaşi an, 1946, Bormann a apărut pe neaşteptate în Australia. Destul de departe. Josef Kleemann, fost secretar al sindicatului marinarilor, a declarat că 1-a întîlnit la Sydney. Dar ziarul parizian L’Epoque, în numărul său din 18 martie 1947, anunţă: „Bormann se află în Elveţia..., de unde conduce activitatea Volkssturmului”. Dar în mai 1947, un şofer de la Comisia de control britanic pentru Germania, Leslie Blanden, 1-a văzut în Ludenscheid, localitate în Westfalia, situată la 35 km de Arensberg. Stătea ascuns pe moşia baronesei von Schikhenberg. Dar tot în 1947, membrii echipajului de pe vasul de debarcare „Bonification” au avut impresia că l-au întîlnit pe Bormann în Egipt. Dar la 16 august 1947, Gugg Blaas, o călăuză din Nauders (valea superioară a Innului), îl ajută el însuşi pe Bormann să treacă frontiera austroitaliană. Eichmann, călăul evreilor, pe care-l va captura mai tîrziu un comando israelian, va urma şi el peste cîteva zile exemplul lui Bormann. Gugg Blaas se mai jura încă în 1961 că acesta este adevărul. Din păcate însă, jandarmeria din Nauders a declarat că „lui Blaas îi place să vorbească cam mult”. Toate aceste declaraţii – şi cititorul va fi de acord cu aceasta – sînt lipsite de orice temei. Fantezia – voluntară sau involuntară – străbate toate aceste relatări. Nu s-a mers oare pînă acolo ca sub numele Iui Kobal Paşa, care provoca tulburări în Iranul de nord, să fie „recunoscut” Bormann? Din fericire, mai există însă şi alte mărturii, incomparabil mai serioase. *** În mai 1945, un comandant al partizanilor italieni, Luigi Silvestri, a văzut un călător oprindu-se în faţa unei mînăstiri dominicane din Tirol. Călătorul a sunat, iar poarta s-a deschis şi s-a închis în urma lui. Luigi Silvestri s-a întrebat unde-l mai văzuse el pe călătorul acela cu alură masivă şi cu o expresie brutală. Deodată şi-a adus

în timp ce ne privea prin oglinda retrovizoare. Pe sub mustața groasă i se întrezărea un zîmbet, așa că ne-am relaxat puțin. Alin se uită atent la mine și îmi făcu semn să zic ceva. - Nu, nea Gogule, mare lucru nu am văzut. Acolo în spate nu erau ,,geamuri” prin care să ne uităm afară – încercai eu să compun o mică poveste. - Erau multe ceasuri acolo și două manete cu care piloții conduceau elicopterul – veni în completare Alin. - Da, să știți că elicopterul nu avea volan, ci un fel de maneta lungă cu multe butoane pe ea – am adăugat eu ca să mă aflu în treabă. Fără să arate nici un entuziasm, tatăl dădu din cap într-un mod în care nu știam dacă este de acord cu ce spuneam noi, sau dimpotrivă, îl măcina gîndul că a fost sunat la muncă pentru a veni să își recupereze plodul de pe coclauri. Tăcerea se așternu iar, pînă la finalul călătoriei. La poarta casei erau mulți cei care ne așteptau, mai ales cei cu care împărțeam bucuriile vieții – ceata noastră de tovarăși, care așteptau fie să ne vadă bătuți, fie să le povestim pățania noastră. Eram oarecum vedete, poate nu în cel mai bun sens al cuvîntului, dar, oricum, făcuserăm ceva demn de invidiat. Am trecut destul de repede prin gașca care ne aștepta, și am intrat în casă. Știam că bunica era pusă la curent cu ultimele isprăvi ale nepotului ei, așa că mă așteptam să primesc o muștruluială pe măsură, dar și ceva bun de mîncare, pentru că, în fond, bun sau rău, eram nepotul ei preferat. Isprava noastră nu a rămas fără urmări, în sat se dusese vestea extrem de rapid, fapt care, într-un fel, ne-a atras și poreclele care ne-au însoțit pînă la finalul verii: Stan și Bran. (va urma) T.T. aminte: era Martin Bormann. Cînd Silvestri a povestit această întîmplare, puţini au fost oamenii care i-au dat crezare. În momentul cînd scriu aceste rînduri există suficiente motive să credem că Silvestri nu s-a înşelat. La fel cum pare că nu s-a înşelat nici fostul Standartenführer SS Walter Zalter Lenchtenberg din Kiel, care-i scria în ianuarie 1961 procurorului din Schleswig-Holstein că Bormann fugise pe jos, întovărăşit de Leon Degrelle, führer SS belgian, în iunie 1945 de la Tegernsee (Bavaria) eu intenţia de a ajunge în Spania. Ca să regăsim pista lui Bormann, e bine s-o urmărim pe cea a soţiei şi a copiilor săi. Gerda Bormann a împărtăşit pînă la capăt iluziile fanatice ale soţului ei. În 1944, cu ocazia Crăciunului, Bormann le-a trimis soţiei şi co­piilor lui o carte de propagandă anticreştină. I-a scris Gerdei că voia să se asigure de faptul că copiii lui nu vor fi niciodată intoxicaţi de creştinism, „fie şi într-o doză minimă”. La 7 februarie 1945 – peste trei luni, cel de-al treilea Reich n-avea să mai existe... –, Gerda îi scria o scrisoare lungă soţului ei, aflat pe atunci la Berlin. Ascultase imnul religios al lui Luther, Şi dacă lumea-ntreagă ar fi plină de diavoli. În scrisoare ea făcea un lung comentariu asupra acestui imn. După părerea ei, era un adevărat imn naţional-socialist, cu totul în spiritul doctrinei führerului. „Chiar dacă noi n-o să mai trăim – scria Gerda –, Reichul trebuie să reînvie pentru copiii noştri şi pentru copiii copiilor noştri”. Pentru Gerda, sacrificiile făcute de poporul german în numele doctrinei lui Adolf Hitfer constituiau dovada forţei sale; ea scria că mai tîrziu ele aveau să demonstreze întregii lumi că lupta a fost necesară şi justă. Şi tonul ei devenea liric: „într-un anumit fel, toată povestea asta îmi aminteşte de Amurgul zeilor... Pentru că şi acolo toate forţele răului s-au unit împotriva zeilor. Aceştia din urmă sînt învinşi şi monştrii năvălesc spre podurile mobile, însă eroii căzuţi duc cu valkiriile o luptă divină. În ceasul în care însăşi cetatea zeilor se prăbuşeşte, totul pare pierdut. Dar se iveşte atunci o altă cetate, mai frumoasă decît toate celelalte, şi Baldur se trezeşte din nou la viaţă”. (va urma) ALAIN DECAUX


ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (5)

După cum s-a putut constata și pînă acum, cartea de față (tipărirea Jurnalului generalului Constantin Pantazi scris pe timpul ispășirii pedepsei la închisoarea Văcărești, ca urmare a verdictului din ,,Procesul Marii Trădări Naționale”, din 1946) aduce unele dezvăluiri care, coroborate cu alte date și documente cunoscute pînă acum, deschid noi căi de cunoaștere și interpretare a unui mecanism atît de complex cum a fost cel de-al doilea Război Mondial. Una dintre aceste teme (îndrăznețe) pe care nu a ocolit-o autorul Jurnalului (să nu uităm: generalul Constantin Pantazi, pînă la arestarea sa din august 1944, a deținut funcția de ministru de Război în Guvernul Antonescu, ceea ce conferă un soi de autenticitate amintirilor sale din timpul războiului) este brodată pe marginea Bătăliei de la Stalingrad, loc de tristă amintire pentru Armata Română și conducătorii ei din acea vreme. Epopeea de la Stalingrad, din iarna lui 1943, a fost scrisă și rescrisă de sute de ori. Întrucît incursiunea în mrejele acestui război o facem doar prin prisma Jurnalului comentat, nu ne vom hazarda în descrierea luptelor din fața Stalingradului, rămînînd în limita informației pe care ne-o dă generalul Constantin Pantazi. Care este aceasta? În condițiile în care trupele românești se aflau în Stepa Calmucă, la 40 kilometri de Stalingrad, în august 1942, ministrul de Război a solicitat Mareșalului aprobarea de a merge pe front, în inspecție, la Corpul 6 Armată, comandat de generalul Dragalina. După 3 zile de inspecție, ministrul a constatat oboseala accentuată a soldaților, condițiile igienice precare, și, cel mai important, nemții nu aveau trupe cu care să-i înlocuiască pe români. Deși ,,toți șefii erau între unități, generalii comandanți de divizii trăind aproape la fel ca soldații”, moralul trupei se menținea cu greutate, pentru întărirea acestuia promițîndu-le concediu în Țară. Acum urmează consemnarea unei dezvăluiri care, analizată cu documentele pe masă și privită în contextul general al frontului (cu deznodămîntul pe care-l cunoaștem post război), ar putea da, în plus, unele răspunsuri la bătălia Stalingradului, din iarna lui 1943. ,,Generalul Dragalina avea postul de comandă într-un sat, Jutov II. El făcuse o greșeală, pornită însă din cele mai bune intenții. Cînd Corpul 6 Armată

Armata Română în iadul de la Stalingrad

ajunsese la Timilianskaia, germanii au vrut să-l înlocuiască. Însă pe generalul Dragalina îl ardeau sentimente românești și n-ar fi voit ca germanii să ia Stalingradul fără ca trupe românești să fi participat la victorie: căci de victorie, toți, dar absolut toți erau siguri. De aceea generalul Dragalina a cerut germanilor ca să nu fie înlocuit corpul său de armată. Mai tîrziu, cînd a cerut să fie schimbat, criza de efective a împiedicat să mai poată face această schimbare. A putut fi, desigur, și o abilitate nemțească, și Dragalina a căzut în cursă”. Fără nici o legătură de ordin militar cu întîmplarea de mai sus, nu trebuie să uităm jertfa de sînge pe care a dat-o Armata Română la porțile Stalingradului (urmîndu-i pe germani), cînd, pe un front de 148 de kilometri, epuizată după doi ani de război, și prost echipată și înzestrată, a înregistrat un bilanț tragic: 150.000 de morți, răniți și dispăruți (după unii istorici 160.000), alți 12.600 de militari fiind prinși în încercuire. Românii n-au fost lași. Deși – în cazul de față, ca și în cazul ruperii frontului de la Iași, în august 1944, oamenii au dat vina pe Armata Română în situațiile pierderii unor poziții în favoarea sovieticilor – realitatea este mult mai complexă, ținînd de o serie de factori obiectivi în ceea ce privește purtarea unui război de o asemenea anvergură. Pentru a demonstra incapacitatea nemților de a înțelege cauzele reale ale înfrîngerii de la Stalingrad (nu din vina Armatei Române!), iată un mic pasaj din lucrarea enciclopedică ,,Stalingrad”, a lui Antony Beevor, apărută la Editura RAO, în 2005: ,,Românii au luptat vitejește, dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nici o șansă să reziste mai mult. (...) Vecinii germani ai Diviziei 20 Infanterie române au urmărit masele de tancuri sovietice și valurile de infanterie, în cantități nemaivăzute înainte, avansînd împotriva românilor”. Quod erat demonstrandum! În pagini de o vibrație aparte, cu date și însemnări specifice unui Jurnal de front, generalul Constantin Pantazi face dovada unei reale înclinații pentru scrierea unei literaturi specifice acțiunilor de luptă, lăsîndu-ne un autentic Jurnal de Front. Îmbinînd cunoștințele de comandant de oști cu informarea la zi din Jurnalele de operații, generalul Pantazi le-a așternut pe hîrtie cu un adevărat talent de reporter de front. Cei care vor citi această carte se vor afla în fața unor detalii care îi vor mulțumi și pe cei mai exigenți căutători ai participării României la această conflagrație mondială. Înfrîngerile suferite de Armata Română pe frontul de est și trecerea inițiativei de partea forțelor armate sovietice, în afara unor dureri ascunse, se manifesta și prin accentuarea curentelor de opinie din Țară privind ieșirea României din război. O parte a Armatei Române (care mai rămăsese) a fost retrasă în țară pentru refacere (cele care luptaseră la Stalingrad și pe Don), trupele care au luptat în Caucaz și în Cuban, precum și cele din Crimeea rămînînd în teren, Hitler arătînd că are mare nevoie de acestea pe pozițiile pe care sînt.

În această conjunctură de oarecare acalmie pe front, în România, la nivelul conducerii Țării, au loc cîteva mișcări politice, ascunse de ochii și urechile opiniei publice, care (dacă s-ar fi realizat 100%), ar fi creat, probabil, premisele schimbării cursului desfășurării forțelor politice românești. Ce însemnări din Jurnal conduc la supoziția formulată anterior? Răspunsul poate fi găsit în faptul că, de mai multă vreme, Mareșalul Ion Antonescu era bolnav, fiind internat la Predeal. Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, începuse (din proprie inițiativă) sondajele la partea anglo-americană, în vederea salvării Țării, în opinia lui războiul fiind pierdut de germani. Orgoliul și manevrele de culise ale lui Mihai Antonescu îi confereau acestuia autoritatea de a se înscrie în cursa pentru următoarea funcție în Stat, încercînd să exploateze starea (fizică și morală) a Mareșalului. O primă dovadă a acestei autorități naționale ne-o oferă odată cu măsura de arestare a 2.000 de legionari, în urma anunțului făcut de Mamfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București, în ianuarie 1943, conform căruia Horia Sima – fugit în Germania după rebeliunea legionară din 1941 – a dispărut. După această

În drum spre Stalingrad. Trecerea trupelor române peste Nistru acțiune, la 2-3 zile, Legația germană comunică prinderea lui Horia Sima în Italia și internarea lui în Germania. Acest episod, în concepția lui Mihai Antonescu, era tradus astfel: ,,Nu vreți să stăpîniți situația în țară? Germania are echipa legionară, cu Horia Sima în cap, gata de a lua situația în mînă”. Cu planul de a lua succesiunea de la Mareșal, Mihai Antonescu gîndea și acționa în consecință. Paragraful următor din Jurnal confirmă aserțiunea de mai sus: ,,În fiecare zi cînd lucra cu mine îmi făcea cîte o aluzie asupra situației de la conducerea țării, pînă cînd mi-a făcut o propunere concretă. Comunicîndu-mi că Mareșalul i-a dat o scrisoare prin care atesta că, în cazul în care se deschide succesiunea conducerii, această succesiune recomandă a fi trecută lui Mihai Antonescu, și a adăugat că el nu înțelege să colaboreze decît cu mine, oferindu-mi și locul de vicepreședinte al Consiliului”. În raport cu manifestările Palatului Regal față de Mihai Antonescu se formase impresia de acceptare a soluției accederii acestuia din urmă la conducerea Statului, Regele Mihai manifestînd o reală deschidere asupra persoanei Mihai Antonescu – o fire mai calculată și mai dispusă la conciliere, exceptînd rigiditatea și modul coleric de a lucra al Mareșalului. Scenariul conform căruia Germania putea impune la conducerea României un guvern legionar, în frunte cu Horia Sima, venea insistent, ca un duș rece, amplificînd problematica născută de situația de pe front. Punctual, așa cum relevă autorul Jurnalului, problemele care induceau o stare de neliniște și de încordare erau: situația guvernului Antonescu; situația domnilor Maniu și Dinu Brătianu, care erau


mereu ceruți de germani; situația acțiunile Mareșalului. Astfel, la debutul comuniștilor și cum s-ar fi rezolvat ședințelor de Consiliu pe care le prezida, problema evreiască dacă venea la punea insistent tema neștiinței lui despre guvern Horia Sima în 1943. Proiecția trimiterea trupelor românești în lupta de acestor probleme stringente în viitorul dincolo de Nistru. Desigur, acest tertip apropiat al României l-a determinat pe nu i-a folosit la nimic, nici atunci și nici generalul Constantin Pantazi, pentru la ,,Judecata de apoi”, în 1946, cînd și-a prima dată, să ia o poziție politică. ,,Pe găsit sfîrșitul în același cadru de execuție la începutul lui februarie 1943, am ca al Mareșalului. scris o scrisoare Mareșalului în care În sprijinul finalului de mai sus, i-am arătat că România nu mai are generalul Constantin Pantazi reamintește armată; că ea nu se poate reîncarna două cazuri elocvente care răstoarnă în decît alături de Germania și că este Mihai Antonescu mod brutal teoria pe care încerca să o necesar ca el să lămurească linia (1904-1946) acrediteze Mihai Antonescu, în legătură de conduită de moment a României cu ,,neștiința” sa despre acțiunile de pe în politica externă, pentru ca Germania să-și reia front ale Armatei Române. încrederea în noi”. 1. Generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Rezultatul acestui demers nu ni-l comunică în mod Major, a prezentat un document din decembrie 1941, concret generalul Pantazi, notînd, totuși, în Jurnal document prin care Mihai Antonescu, adresîndu-se că ,,rezultatul scrisorii a fost interviul acordat lui atît generalului Iosif Iacobici, cît și Führerului, scria Brătescu-Voinești de Mareșal și publicat în februarie că România trimite în Rusia forța a 6-7 divizii pentru 1943”. Din păcate, nu avem reproduceri sau măcar a lupta sub comandament german; punctele esențiale din acel interviu, cu ajutorul 2. În lunile iulie și octombrie 1942, Mihai Antonescu cărora am fi putut înțelege felul în care a interpretat l-a însoțit pe Regele Mihai (în prima vizită), iar în Mareșalul Ion Antonescu mesajul deținătorului cea de-a doua, pe Rege și pe Regina-mamă, în Rusia, portofoliului de ministru de Război din guvernul său! prilej cu care a ținut discursuri înflăcărate, în centrul Să ne întoarcem puțin la conflictul mocnit dintre cărora erau Mareșalul și isprăvile Armatei Române. Mareșal și Mihai Antonescu, vicepreședinte al Con­ siliului de Miniștri și ministru de Externe. Am arătat mai devreme că Mihai Antonescu tatona negocieri cu englezii și americanii, pentru a schimba starea de fapt a României în acest război. Cum germanii au descoperit aceste mașinațiuni ale ministrului de Externe, la o întîlnire dintre Führer și Mareșal, Hitler și-a expus nemulțumirea față de poziția lui Mihai Antonescu, cerîndu-i scoaterea lui din guvern. În situația dată, Mareșalul a parat inteligent în fața lui Hitler, justificîndu-i că ,,ministrul său de Externe este dator să se informeze și în cercurile adverse, iar România avea nevoie să păstreze pentru viitor bune relații cu angloRegele Mihai I, Regina-Mamă Elena americanii”. În sinea lui, însă, Mareșalul nu s-a simțit și Mareșalul Ion Antonescu comod în fața aliatului Hitler, cînd acesta ne acuza de Următoarea adnotare din Jurnal ne edifică asupra aranjamente pe la spate cu dușmanul. mobilului de cameleon al lui Mihai Antonescu: ,,Pînă Așa precum reiese din Jurnal, Mihai Antonescu atunci fuseseră însă numai succese românești și trebuie își folosea inteligența și elocința pentru a-și crea o să recunosc că de la prima înfrîngere românească, platformă politică în vederea salvării persoanei sale, din noiembrie 1942, Mihai Antonescu n-a mai ținut atunci cînd războiul se va sfîrși și responsabilii de cuvîntări publice în care să mai vorbească de războiul anumite acte din interiorul acestui război (în special cei din tabăra învinșilor) vor trebui să răspundă contra rușilor”. Pentru a înțelege dimensiunea în fața unor instanțe internaționale sau a opiniei diferendelor dintre cei doi Antonești, să reamintim că, publice. Pentru a-și conserva situația, profitînd, în deși locuiau în aceeași clădire, comunicau prin scrisori, continuare, de lipsa Mareșalului, acesta fiind bolnav, la una dintre acestea, trimisă de Mihai Antonescu, prin Mihai Antonescu, intuind perfect deznodămîntul care îl iscodea pe Mareșal cu privire la chestiunea războiului, vroia ca el să fie considerat ca inocent total trimiterii trupelor pe frontul rusesc (scrisoarea fiind de trimiterea trupelor române de a lupta pe teritoriul adusă de doamna mareșal Antonescu), Conducătorul Rusiei, pentru acreditarea acestei convingeri pune Statului i-a dat replica tot printr-o misivă, una care în practică un plan de desolidarizare completă de conținea 117 pagini! Escaladînd situația tensionată dintre cei doi, Mihai Antonescu înaintează către Ministerul de Război o solicitare ca acesta să atragă atenția Marelui Stat Major să nu mai negocieze pe viitor trimiterea de trupe în acțiuni peste hotare, fără ca înainte să fi luat avizul ministrului de Externe. După întoarcerea de la Klessheim (Salzburg), unde avusese o întrevedere cu Hitler (12-13 aprilie 1943), pe căi informative Mareșalul află de acest gest al ministrului său de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, în același timp, și hotărăște înlocuirea lui Mihai Antonescu. Apar mai multe informații care definesc și mai mult eminenta despărțire a celor doi: Mihai Antonescu începe repararea casei sale, în intenția de a se muta din casa comună de la Băneasa; se zvonea că i s-a propus de către Rege funcția de Mareșal al Palatului; o altă versiune a noului loc de muncă al lui Mihai Antonescu fiind cel de șef al Legației României de la Berna. Fără explicații concludente. Spre surprinderea tuturor (în oraș se vorbea despre divorțul dintre cei doi), pentru dezmințirea acestor Întîlnire între Ion Antonescu și Adolf Hitler

Mareșalul la Berlin, depunînd o coroană de flori la mormîntul soldatului german necunoscut zvonuri, în timp ce Antoneștii se plimbau împreună pe trotuarul din fața Ministerului de Externe, un fotograf răsărit de aiurea trîntește o poză, care apare a doua zi în ziarul ,,Universul”, pe prima pagină! Pentru a deconspira ceva din acest mister, iată pasaje edificatoare din Jurnal: ,,Mareșalul s-a simțit obligat să-mi explice noua sa atitudine spunîndu-mi că «Mihai Antonescu a plîns, s-a rugat să fie iertat de cele ce a făcut». Mareșalul l-a iertat fiindcă l-a văzut disperat și i-a fost teamă să nu facă un gest disperat, mai ales că mama lui Mihai Antonescu a murit sinucigîndu-se într-un moment de disperare. (...) În afară de aceasta Mareșalul mi-a arătat «că și motive politice fac inoportună în acest moment despărțirea lor. Dacă pleacă Mihai Antonescu, toată opinia publică va spune că el pleacă fiindcă el este pentru încheierea păcii, iar Mareșalul, fiind pentru continuarea războiului, l-a îndepărtat de lîngă el»”. Pe de altă parte, însă, se iau anumite măsuri fie pentru îngrădirea influenței lui Mihai Antonescu în diferite departamente cum ar fi necontenitele aprobări de schimb oficial dintre Banca Națională a României, la cereri de valută foarte avantajoase pentru protejații și protejatele lui Mihai Antonescu. În altă ordine de idei, pentru ca Mihai Antonescu să nu mai poată spune că n-a cunoscut măsurile luate de Mareșal în domeniul militar, de acum încolo este invitat să ia parte la toate ședințele pe această temă, și să prezinte o cuvîntare asupra politicii externe a României la Conferința generalilor și coloneilor Armatei Române. Este vorba despre o acțiune inițiată de Mareșal, în care, timp de o săptămînă, ministrul de Război, ministrul de Externe și, în final, Conducătorul Statului, au trecut în revistă situația din țară și de pe front, cu descrierea operațiunilor din noiembrie și decembrie 1942, cînd forțele Armatelor 3 și 4 au fost înfrînte, scoase de pe front și aduse în țară pentru reorganizare. Ca de obicei, în cuvîntul său Mareșalul a reiterat condițiile vitrege și tragice în care a luat conducerea României, el caracterizîndu-se un exponent al Armatei și care conduce prin Armată. Analizînd momentul 1943, arată că prioritatea zilei este reorganizarea Armatei, aceasta fiind ,,stînca de care se sprijină neamul nostru pentru a scăpa de teribila viforniță care trece deasupra întregii Europe (...) Dar eu sînt unul singur și nu-mi voi putea îndeplini misiunea decît dacă vă am pe toți, cu toată nădejdea, în spatele meu”. Interesantă remarcă a autorului Jurnalului: ,,Pentru prima oară cînd s-a făcut această întrunire, Mareșalul a vorbit șefilor armatei ca și cum s-ar fi adresat întregii țări. A fost o conferință cumpănită, vorbită cu simplitate și sinceritate”. O fi urmărit, oare, Mareșalul Antonescu vreun plan secret în conturarea viitoarelor acțiuni de ordin militar și diplomatic, în contextul preconizării proiecției asupra cunoașterii părții beligerante învingătoare? Poate vom afla în ultima parte a acestui interesant ,,Jurnal de front”! (va urma) GEO CIOLCAN


14

Nr. 1555

Eliminarea lui Troțki – cel mai răsunător asasinat politic din epoca sovietică Lev Davidovici Troțki a fost creatorul și primul comandant-șef al Armatei Roșii, cel mai influent membru al Biroului Politic Leninist. Cînd Vladimir Ilici Lenin s-a îmbolnăvit în 1920, a devenit moștenitor, viitorul șef al partidului și al statului sovietic. Și nu se știe ce ar fi devenit URSS dacă s-ar fi realizat acest lucru. Au intervenit cei trei ,,bătrîni” bolșevici: Zino­ viev, Kamenev, Stalin. Nu le-a plăcut ,,arogantul Lev”, pe care ei îl credeau un parvenit care s-a alăturat leniniștilor abia în 1917. A început lupta pentru putere. Troțki a subestimat „nebunul caucazian”, concentrîndu-se asupra celorlalți doi asociați ai liderului. La sfîrșitul anului 1923, Lenin a murit. Lev Davidovici Troțki a decis să preia puterea prin mijloace politice, acuzîndu-i pe Zinoviev și Kamenev că s-au abătut de la principiile lui Lenin. Atacul a eșuat. Șeful departamentului politic al Consiliului Militar Revoluționar, Antonov Ovseenko, a avertizat Biroul Politic: „Dacă Troțki este atins, atunci întreaga Armată Roșie se va ridica pentru a apăra Karnotul sovietic”. Dar Troțki nu a îndrăznit să lovească. Stalin l-a convocat pe Mihail Frunze, comandantul forțelor armate din Ucraina și Crimeea, de la Harkov la Moscova. El a înlocuit personalul de comandă cu oamenii lui. După moartea lui Lenin, Troțki a fost înlăturat din funcția de președinte al Consiliului Militar Revoluționar, înlăturat din Biroul Politic. În 1926, foști dușmani, Zinoviev și Kamenev, au trecut la el. Dar trinitatea proaspăt creată nu mai putea face față vicleanului Stalin. Îi va distruge unul cîte unul. Troțki va fi prima victimă politică din această treime. Dar ultima victimă fizică.

O bombă sub un cactus Trebuie admis că și Stalin a subestimat exilații pentru o lungă perioadă de timp, considerînd spusele lor o simplă vorbărie politică. Altfel, „demonul revoluției” ar fi fost ucis mult mai devreme și mai ușor, fără utilizarea unui topor exotic – în Turcia, Franța sau Norvegia, unde a locuit înainte de a părăsi oceanul. Troțki avea paznici înarmați numai în Mexic. „Primul semnal de alarmă a sunat în mai 1937, cînd în timpul războiului civil spaniol, în spatele armatei republicane sprijinită de Moscova, troțkiștii s-au revoltat”, spune istoricul Serviciilor Speciale, scriitorul Alexander Kolpakidi. A urmat o serie de atacuri îndreptate împotriva Uniunii Sovietice. Amenințarea unui nou război mondial crește. Lev Davidovici Troțki spera că va provoca o explozie revoluționară în multe țări, si în cele din urmă visul său de revoluție mondială se va împlini. Troțki a dorit să implice cu orice preț URSS într-un nou război mondial. Londra și Paris sperau cu ajutorul său să organizeze o lovitură de stat politică la Moscova și să-l scoată pe Stalin de la putere. De asemenea, s-a avut în vedere transferul „demonului revoluției” către Uniune. Cum ar trebui să reacționeze liderul URSS la acest lucru? În 1937, Stalin, prin Comisariatul Popular pentru Afaceri Externe, a apelat la secretariatul Ligii Națiunilor (predecesorul ONU), cu o cerere de autorizare a extrădării lui Troțki din orice țară în calitate de „criminal și agent al Gestapo”. Dar Geneva a refuzat. A sosit timpul pentru acțiuni active ale NKVD. În Norvegia anului 1936, viitoarea vedetă a Serviciilor Secrete sovietice, spanioloaica Maria de Las Eras Africa (pseudonim operațional Patria) a început să lucreze în secretariatul personal al lui Troțki. Sarcina ei era să informeze Moscova despre activitățile șefului ei. Este puțin probabil ca Patria să fi fost folosită ca executant al pedepsei cu moartea; nu avea pregătirea specială adecvată. În 1937, s-a mutat în Mexic împreună cu șeful ei. Patria a fost recrutată de rezidentul sovietic în Spania, Alexander Orlov, de origine suedez. Și în februarie 1937, suedezul a recrutat un tînăr spaniol, care credea sincer în ideile comunismului, Ramon Mercader (Raymond). Mama sa, Caridad, era deja agent de informații sovietic. Mercader a început să fie introdus în cercul interior al lui Troțki. La Paris, cu ajutorul agentului NKVD, Ruby Weill, a întîlnit-o pe Sylvia Ajeloff, sora mai mică a secretarului lui Lev Davidovici, Ruth. Ea i-a acceptat avansurile. NKVD plănuia să trimită agenți sovietici de peste mări pentru a-l elimina pe Troțki, care anterior desfășurase cu succes o operațiune de răpire și ucidere a liderului troțkiștilor locali dintr-o închisoare spaniolă.

Dar din diverse motive, doar Joseph Grigulevich și spaniolul Emilio Sanchez au mers. În mai 1938, au ajuns în Mexic și au adunat rapid informații despre rutina lui Lev Davidovici Troțki. Îi plăcea să dezgroape cactuși exotici și să-i planteze lîngă casa lui. S-a decis punerea unei mine lîngă cactus. În mod similar, folosind dragostea victimei pentru bomboane de ciocolată, în mai 1938, Pavel Sudoplatov l-a lichidat pe liderul naționalistilor ucraineni Konovalets din Olanda, după ce i-a livrat o bombă, într-un restaurant, ascunsă într-o cutie de bomboane de ciocolată. Dar Moscova a abandonat această idee. Explozia ar fi putut ucide persoane din afară. Centrul a ales un raid armat asupra reședinței lui Troțki. Din fericire, tehnologia a fost deja elaborată și perfecționată în Spania împotriva bandelor de criminali – înconjurau casele în care se ascundeau infractorii, aruncau grenade pe ferestre. Supraviețuitorii erau bombardați cu mitraliere. După război, această tactică a fost utilizată activ în lichidarea bandelor de naționaliști occidentali ucraineni. În iulie, Orlov, rezident al NKVD în Spania, a fugit în Occident, recrutînd secretarii lui Troțki, Patria și Mercader. Șeful Serviciului de Informații străin sovietic (INONKVD), Serghei Shpigelglas, a rechemat-o urgent pe Patria la Moscova și a suspendat operațiunea, temîndu-se de eșec. Nerespectarea sarcinii de eliminare a lui Troțki i-a fost, însă, fatală – Spiegelglas a fost arestat și, ulterior, împușcat, deși Orlov i-a trimis o scrisoare lui Troțki, avertizînd despre tentativa de asasinare și oferind o descriere detaliată a agentului NKVD din Paris. Troțki a considerat scrisoarea o provocare a NKVD. Cu toate acestea, Moscova a aflat despre scrisoarea lui Orlov șase luni mai tîrziu. Dar asta nu a putut anula operațiunea. În martie 1939, Stalin a ordonat din nou eliminarea principalului inamic politic. Noul comisar al poporului pentru afaceri interne al URSS, Lavrentiy Beria, și primul șef adjunct al INO, Pavel Sudoplatov, au înțeles perfect că nu doar viitoarele lor cariere, ci și viețile lor depind de rezultatul acestei operațiuni. Sudoplatov a început să dezvolte operațiunea. Avea o bogată experiență în munca de recunoaștere și sabotaj, avînd experiența de luptă în Spania, unde a recrutat-o pe ​​ mama lui Mercader. La 9 iulie 1939 a apărut „Planul de măsuri operative de informații în cazul «Duck»”. Scop: eliminarea „Raței”. Metode: agent-dezvoltare operațională, grup activ. Mijloace: otrăvirea alimentelor, a apei, explozia mașinilor cu gudron, lovitură directă, strangulare, utilizarea unui pumnal, împușcare. Eventual atac de grup armat. Organizator și lider pe teren – Tom (Naum Eitingon). Împreună cu Tom, mama și Raymond (Caridad și Ramon Mercader) pleacă din țară. Atașat a fost estimat un cost de 31.000 de dolari. Planul a fost semnat de șeful departamentului 5 al GUGB-NKVD al URSS, Pavel Fitin, adjunctul său, Pavel Sudoplatov și Naum Eitingon, dar fără a menționa funcțiile și gradele militare. Pe lîngă acestea, doar două persoane știau despre existența unui document tipărit într-un singur exemplar de Sudoplatov – Beria și Stalin. Aprobat personal de planul secret la începutul lunii august 1939.

Artistul care a pictat moartea Grupul de militanți „Mama” a fost desemnat să fie condus de mama lui Mercader. Grupul „Calul” a fost condus de celebrul artist mexican David Siqueiros. Ajuns în Mexic în 1937, Troțki s-a stabilit în vila unui alt faimos artist de stînga, Diego Rivera. A început o poveste romantică cu soția sa, Frida Kahlo, de asemenea o artistă de renume mondial. Relația a fost dezvăluită, oaspetele necuvincios a fost nevoit să se mute din vila lui Riviera înainte de termen. La 24 mai 1940, la ora patru dimineața, douăzeci de oameni în uniformă de poliție, înarmați cu revolvere și două mitraliere, au ajuns la reședința lui Troțki. Siqueiros, în uniforma unui maior, a anunțat poliția de securitate exterioară că a avut loc o lovitură de stat militară în Mexic: „Predare!”. Paznicii nu au trebuit să repete ordinul. Joseph Grigulevich s-a dus la ușa de fier și a apăsat butonul soneriei. În noaptea aceea, garda internă a lui Troțki, care era de serviciu, era un agent al NKVD, Amur. Americanul Robert Sheldon Hart (Cupidon), în vîrstă de 24 de ani, a fost recrutat mai devreme în State de ofițerul sovietic de informații externe, Grigory Rabinovich,

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

fiul unui om de afaceri bogat, care era prieten cu directorul FBI, membru al Partidului Comunist SUA. În apartamentul său american era un portret al lui Stalin. Cupidon a lăsat militanții să intre. Unii s-au îndreptat spre clădirea de securitate, alții spre dormitorul victimei. Poliția a numărat ulterior două sute de găuri de glonț în pereți. Se crede că Troțki și soția sa au supraviețuit, reușind să se ascundă sub pat. Hart a fost un idealist. El credea că Serviciile de Informații sovietice nu foloseau metode murdare. Potrivit participanților la atac, cînd a aflat că oaspeții lăsați să intre în casă aveau să-l omoare pe proprietar, a arătat camerele goale, unde nu existau oameni, și un seif. Cînd militanții au deschis focul în incinta pustie, Hart a avut imprudența de a declara că, în calitate de american, nu va fi niciodată de acord să participe la acțiunea sîngeroasă. Acesta a fost motivul lichidării sale de către mexicani. Naum Eitingon a trimis Centrului un raport din Mexic: „Avînd toată vina pentru acest teribil eșec, sînt gata să plec la prima dvs. cerere pentru a primi pedeapsa impusă pentru un astfel de eșec”. Nu pocăința l-a salvat pe Eitingon de represalii, ci absența unui alt atentator. După destituire, foarte puțini profesioniști de nivelul său au rămas în aparatul central de informații străine. Prin urmare, Stalin a trebuit să-i ofere lui Eitingon o a doua șansă. Ramon a fost doar rezervă. Spre deosebire de agentul scrupulos Cupidon, spaniolul însuși s-a oferit voluntar să-l omoare pe Troțki. Înainte de aceasta, NKVD îl folosea doar ca sursă de informații. În septembrie 1939, Raymond a navigat din Franța către Statele Unite, unde iubita sa, Sylvia Ajeloff plecase anterior. La New York, i-a explicat prietenului său că nu vrea să participe la cel de-al doilea Război Mondial, așa că a dezertat dintr-o unitate militară, a găsit un loc de muncă profitabil în Mexic, unde locuiește sub pașaport pe numele unui cetățean canadian, Frank Jackson. Sylvia a crezut că, împreună cu iubitul stabilit în Mexic, a început să lucreze ca secretar pentru Troțki. Cum stăteau lucrurile cu adevărat, a aflat-o abia după crimă. Ramon a fost extrem de atent. Personal, a fost prezentat lui Troțki abia pe 28 mai, după atacul nereușit al militanților. Lui David Davidovici Troțki i-a plăcut foarte mult tînărul fermecător, „mirele” secretarei sale. Pentru a finaliza sarcina, Mercader a trebuit să fie singur cu victima. Pretextul a fost cererea „mirelui” de a citi articolul scris de el. Troțki nu putea să refuze. Pe 20 august, Mercader, care, în ciuda căldurii, purta o haină de ploaie, a trecut pragul biroului. Sub pelerină era un piolet. Casa era plină de gardieni după primul atac. A existat o șansă nesemnificativă ca după încercarea de asasinat să rămînă în viață. Singura cale de evacuare era zidul înalt de piatră din jurul casei. Pentru a trece peste el, a fost necesar un piolet. Lovitura teribilă cu toporul în cap nu a ucis imediat victima. Paznicii care au intrat în fugă, au prins „mirele” și au început să-l bată. Troțki a fost dus imediat la spital. Operația a fost efectuată de o echipă formată din cinci chirurgi. În ciuda eforturilor depuse, Troțki și-a pierdut cunoștința la șapte și jumătate seara. Și exact o zi mai tîrziu a murit. Beria i-a cerut lui Iosif Vissarionovici Stalin să-i recompenseze pe cei șase participanți la Operațiunea ,,Rață”. Rezoluția lui Stalin a fost scurtă: „Pentru (fără publicare)”. Printr-un decret închis al Presidiumului Sovietului Suprem al URSS, Karidad Mercader și Naum Eitingon au primit Ordinul lui Lenin, Lev Vasilevsky și Pavel Sudoplatov, rezidentul informațiilor străine sovietice la Paris, au primit Ordinul Bannerului Roșu, Iosif Grigulevich și ofițer superior al stației de informații externe sovietice din New York, Pavel Pastelnyak Star. În ceea ce îl privește pe Ramon Mercader, se află într-o închisoare mexicană cu o condamare de 20 de ani. NKVD a pus în aplicare mai multe planuri pentru eliberarea sa dar nici unul pus în aplicare. ,,Premiul” l-a găsit pe erou abia două decenii mai tîrziu, după eliberare. Deja sub Hrușciov, Mercader a primit cetățenia și documentele sovietice în numele lui R. I. Lopez. La 31 mai 1961, Presidiumul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret închis: „Pentru îndeplinirea unei misiuni speciale și eroismul și curajul arătat”, tovarășul Lopez Ramon Ivanovici a fost numit Erou al Uniunii Sovietice cu acordarea Ordinului Lenin și medalia Steaua de Aur. Prin ironia rea ​​a sorții, liderii din timpul Operațiunii ,,Rață”, generalul-locotenent al securității statului Pavel Sudoplatov și generalul-maior Naum Eitingon, prin eforturile aceluiași Hrușciov, erau chiar în vremea aceea în închisoare, ca membri ai „bandei Beria”. Primul a primit 15 ani, al doilea – 12. Ambele personaje au fost reabilitate abia în 1992.

T.S.


RM

pO

Nr. 1555

l

15

22 – 28 septembrie 2020

În inima centrului istoric al Bucureştilor, unde astăzi abundă de terase cu aere europene, în 1857 se deschidea o locantă ce va face legendă prin impunerea un standard al calităţii produselor și al servirii nemaiîntîlnit pînă atunci. Printre care cu boi, sacagii, vînzători ambulanţi, hanuri şi alte exclusivităţi balcanice, îşi făcea apariţia, timid, o modestă tavernă mai degrabă, asezonată cu o mică terasă acoperită cu rogojini, şi care purta un nume simplu, ţărănesc:„Trei foi de viţă”. Proprietarul era un selfmademan din Bărăgan, George Ionescu (1828-1905), care la doar 14 ani plecase din Ciochina de Ialomița pentru a se angaja ucenic la marele negustor de băuturi spirtoase, Smarandache. După 10 ani de viață spartană, Ionescu economisește 2.000 de lei cu care pornește în afaceri pe cont propriu, investind la început într-o băcănie. După ce se implică și în cîrciumărit, se axează pe comerțul cu zahăr, devenind unul din marii actori ai pieței bucureștene de profil. Pentru a putea decola spre marile afaceri, el şi-i alătură şi pe cei doi nepoți ai săi, frații Iordache și Constantin Ionescu, tot fii de plugar din Ciochina. În timp, doar primul rămîne atașat cîrciumăritului, celălalt dispare pe drum.

„O naturală”, „o idee”, „un focos” Prin 1880, George Ionescu lasă cîrciuma din Covaci nr. 3 pe mîinile lui Iordache, care, gospodărind-o cu pricepere și hărnicie de țăran cu frică de Dumnezeu, reușește să o consacre, aceasta devenind un magnet pentru amatorii de un vinișor bun și de o masă cinstită fără fasoane de import, mai ales că porțiile erau „enorme”, după cum spun mărturisitorii vremii. Standardele sale de calitate au creat școală, mulți cîrciumari ai vremii trecînd, la început, prin mîna lui. Vechea tavernă, unde, pentru a intra înăuntru, trebuia să te apleci serios, devine restaurant pentru protipendadă, căpătînd etaj și terasă peste o parte din primul cat. Spectaculoasă a rămas în memoria vremii încăperea centrală, așa numita ,,cameră cu candelabru”. Nu se știe dacă Iordache N. Ionescu (1843-1901) a avut urmași pe linie masculină, cert este că a lăsat după el trei fete nemăritate. Cel care va crea faimă locului va fi primul ziarist de satiră remarcabil de la noi, domnul Nae Orăşanu, boem celebru al Bucureștilor vremii. Din 1866 era chestor al „văpselii” de roșu, iar masa de unde pătimea sub acoperire și după program era cea cu numărul 5, situată pe terasă, și care, în cinstea sa, era denumită ,,a ziariștilor”. Spirit pamfletar şi spiritual prin vocaţie, fost redactor-şef al revistelor satirice mult gustate în epocă „Nichipercea”, „Daracul” sau „Sărsăilă”, Orăşanu nu a scăpat ocazia de a boteza bucatele şi

(

V E S T I A D E V A R A T E Locul în care s-a născut gloriosul mic românesc: cîrciuma lui Iordache Ionescu de pe Covaci nr. 3 (1) băuturile servite la „Trei foi de viță”, în încercarea de a le înnobila originea simplă, unele dintre denumiri devenind în timp adevărate „instituţii”: sticla cu apă era denumită de el „o naturală”; ţuica, „o idee”; ardeiul iute, „un focos”; apa cu borviz, „o baterie de vin”; cîrnaţii obișnuiți, „patricieni”; cafeaua cu rom, „un marghiloman”, iar cea turcească, „un taifas”.

„Mîncarea căutată… este un fel de cîrnăcior foarte condimentat” Povestea spune că și micul nostru tradițional şi-ar fi găsit aici nașul de botez, tot în persoana pamfletarului, iar inventatorul ar fi fost chiar Iordache, care, spune folclorul relatat de ziaristul de stînga Constantin Bacalbașa, ar fi rămas într-o seară fără mațe disponibile. Ca și în cazul descoperirii Americii, Imperiul cîștigă întotdeauna în fața amatorilor, tradiția trecînd invariabil de partea celui mai puternic. Pandantul unui Harald oarecare supărat pe zeii săi sau al comandourilor nautice de maori, în povestea noastră este reprezentat de cîrciuma de mahala bucureșteană, unde micii, sub numele de „cîrnați mici” sau „cîrnați mititei”, erau o specialitate veche. Astfel, Ulysse de Marssillac, ziarist francez adoptat de Principate, remarcă încă de pe la 1870: „Strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de grădini restaurante, dar aici ele au un aspect foarte special. Mîncarea căutată, cea care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cîrnăcior foarte condimentat, care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănînci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau numele semnificativ de «ardei iuți»”. Peste numai cîțiva ani, în 1876, un ziarist al „Ghimpelui” observă că la grădina lui Eliad de la Obor, închiriată unor cîrciumi pe perioada Tîrgului Moșilor, „sub cetina de brad”, se consumau de către țărani și tîrgoveți „cîrnații mititei”, bineînțeles, asezonați tot cu salata de ardei iuți; și tot un jurnalist de la revista satirică de orientare liberală mărturisește că pe Covaci se pot

Pe strada Covaci, la numărul 3, în locul fostei crîșme „La Iordache”, acum e deschisă Berăria Nenea Iancu

Restaurantul și terasa lui Iordache Ionescu; ilustrație de epocă consuma „mici” – aceasta ar putea fi prima atestare a actualei denumiri! –, ciorbă de schimbele (ciorbă de burtă) și rasol de raci. În opinia noastră, acel „fel de cîrnăcior foarte condimentat” al lui Marssillac, precum și „cîrnații mititei” sînt același lucru cu micul nostru de toate zilele, la un moment dat impunîndu-se de către inițiații cîrciumilor varianta prescurtă „mici”, la fel cum, știm din schițele lui Caragiale, două halbe mici erau preluate de chelnerii vremii ca „două mici”. Credem că în aceste bodegi fără pretenții era o întîmplare (mai) des întîlnită ca grataragiul să rămînă fără mațe și cu umplutură în exces, în pericol de a se strica. Atunci, bineînțeles, acesta apela la soluția de avarie: frigea umplutura de cîrnaţi fără maţ – iar soluţia, încet-încet, s-a clasicizat. Însă, dacă ar fi să fim cinstiți pînă la capăt, pentru a căuta paternitatea micului ar trebui neapărat să săpăm prin vasta bucătărie turcească, unde un parlagiu anonim ne-ar putea fi călăuză perfectă.

Micul - vedeta delegaţiei româneşti la Paris, în 1889 şi 1900 (1) Tot acum, în 1871, apare prima carte de bucate populară de la noi, ,,Buna menageră”, a Ecaterinei Steriady, care, e drept, e bazată mai mult pe rețete culese din cuhnia elitelor, pe care încearcă „a le pune la îndemîna tuturor claselor, tuturor familiilor”. Asta nu înseamnă că bucatele economice, fără fason, cum e și micul, nu încep să-și caute loc în peisajul culinar, lucru datorat drenării rețetelor cu geografie diversă de către un oraș aflat în plină expansiune și a unui timp tot mai zgîrcit cu elaborările sibarite. Datorită ilustrului intelectual impregnat de nenea Nae Orășanu, însăşi locanta fusese botezată de admiratorii săi „La o idee”. Aşa apar şi muşteriii cu obraz subţire, putînd fi văzuţi aici C.A. Rosetti, spiritul republican forte al vremii; prințul Dimitrie Ghika, cunoscut în popor ca Beizadea Mitică, un democrat autentic în acea perioadă de copilărie a vieţii politice parlamentare românești; Manolache Costache Epureanu, boier moldovean, jurist şi premier conservator, sau fruntașul liberal Emil Costinescu. Crîșma lui Iordache creşte odată cu ţara – Unirea cea mică, Independenţa, Proclamarea Regatului etc. – ajungînd un reper al gurmanderiei româneşti, astfel că, în 1889, bucătarul său reprezintă România la Expoziţia Mondială de la Paris. La această prestigioasă expoziție, pavilionul românesc urma să fie creat de arhitectul Ion Mincu, însă suma de 100.000 lei cerută de acesta i-a dezarmat pe decidenții politici ai timpului. Mai tîrziu, după acest plan stipendiat de P.P. Carp în calitate de ministru al Domeniilor, s-a construit „Bufetul de la Șosea”, care există și astăzi. Vinurile alese de nea Radu, un vestit comerciant de licori bahice al Bucureștilor, asociat de acum cu Iordache N. Ionescu, s-au bucurat de mare prețuire printre vizitatorii Expoziţiei, ele cucerind și premii. În 1900, tot bucătarul de la „Iordache” este ales să reprezinte Regatul român la Expoziţia Mondială de la Paris, de data aceasta fiind însoţit de taraful lui Cristache Ciolac (1870-1927), steaua muzicii lăutăreşti a momentului. (va urma) Eugen Marola (Turismistoric.ro)


16

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Imposibila iubire

(urmare din pag. 1) Putem spune, fără nici un fel de reținere, că în 1054 s-a decis viitorul generațiilor următoare, și, chiar dacă Imperiul Roman de Răsărit i-a supraviețuit celui de Apus timp de 1000 de ani, creștinismul a avut propriul mod de abordare a viitorului și, prin Biserică, a făcut ca în prezent țările ortodoxe să fie dezbinate, stinghere, slugarnice și sărace, în timp ce Vestul, prin catolicism în mod special, să fie puternic, bogat și cu o mentalitate imperială. Fără să vrea, poate, religia noastră ortodoxă și-a pus amprenta puternic pe tot ce înseamnă relațiile interumane actuale, decizia fiind luată în 1054. Cu excepția Rusiei, care a avut, o perioadă, o mentalitate imperială, mai ales sub Petru cel Mare și Ecaterina a II-a, și chiar sub Stalin. În istoria modernă a lumii nici o altă țară nu a avut și nu are în sînge mentalitatea de învingător, așa cum vesticii o au încă de la naștere. Rusia, după zeci de ani de atac mediatic și după ce URSS a pierdut un Război Rece fără a trage măcar un glonț, și-a modificat AND-ul statal, trecînd de la mentalitatea imperială pe care Ecaterina a II-a și Stalin au reușit să o impună, la o mentalitate de obediență totală față de tot ce

Criza Sub titlul „Sfîrşitul unei civilizaţii”, revista „VU” Nr. 259 din 1 martie 1933 a publicat o cercetare plină de interes cu privire la criza actuală. Dl. Francis Delaisi, în articolul intitulat „Criza periodică sau Criza de regim?”, arată prin ce înlănţuire de cauze şi efecte am trecut, de la o criză agricolă la o criză comercială, apoi industrială şi, în sfîrşit, una bancară şi monetară. „În mai puţin de doi ani”, scria el, „toate ramurile de activitate economică din toate ţările sînt lovite. Criza este totală şi universală”. Iată deci desfăşurarea crizei. Cîteva trăsături ale lui Andre Maurois ne vor face să apreciem gravitatea acestei crize: „Criza, ce prin oarecare trăsături se aseamănă crizelor periodice dinaintea războiului, apare în realitate cu o durată mai lungă şi într-o formă mai cumplită. Oamenii care îşi dau seama de situaţie se întreabă dacă aceasta nu este o criză a civilizaţiei”. În L’Illustration din 18 februarie, M. Andre Tardieu spune la fel: „Sub criza aparentă este o criză mai profundă”. Cauzele crizei sînt numeroase. Diferitele persoane care au colaborat la ancheta „VU” nu sînt de acord cînd este vorba de stabilirea ierarhiei acestor cauze şi de a arăta care dintre ele se găseşte la baza tuturor celorlalte. Unii au luat drept cauză primordială maşinele şi împărţirea lucrului. M. Paul Langevin recunoaşte că: „Mecanizarea şi raţionalizarea crescîndă a lucrului schimbă cu totul condiţiunile şi caracterul acesteia, făcînd o lucrare fără iniţiativă, fără bucurie şi ne ameninţă cu predominarea maşinelor”. Totuşi, profesorul Langevin nu ezită a arăta adevărata vinovăţie: egoismul omenesc: „Problema actuală cu adevărat este o problemă de dreptate şi nu de tehnică. Cele mai noui mijloace de acţiune s-au dezvoltat foarte repede într-o lume rău pregătită pentru a o primi şi, în loc de a avea un profit toţi oamenii, ele au fost exploatate mai cu seamă de persoane egoiste fie în mod individual, fie colectiv”.

înseamnă provocări de ordin economic, militar sau doar social. Iată de ce, acum, în acest început de mileniu, nu se mai pune problema ca țările ortodoxe să se unească, pentru că efectiv nu au cum. Genetic, latura ortodoxă este înclinată spre cu totul altceva, numai spre putere, nu. În general, lăsînd la o parte zona religioasă, statele aderă, inerent, la putere, așa cum și omul, în general, ca structură, este înclinat să o facă. Puterea seduce, așa că orice stat mai slab – în mod special țările ortodoxe din Est – alege să se agațe de cîte un stat puternic, pentru că, altfel, fie elita acelor state nu ar cîștiga averi și putere, fie statele vor fi în situația de a fi dizolvate. Iată de ce noi, ca stat, sau ca Principate, mereu am fost în siajul unor imperii, fie că vorbim de cel Otoman, de cel Țarist sau Austro-Ungar. În perioada de după cel de-al II-lea război mondial, pînă la Revoluția din 1989, noi am fost atașați la URSS, și asta pentru că acolo era puterea, și, imediat ce polii geopolitici s-au inversat, ne-am pus în remorca SUA, în primul rînd, și asta nu pentru că noi, românii, sîntem mari amatori de cultură americană, ci pentru că, pur și simplu, de acolo se dă ora exactă în prezent. Politica obedientă a Rusiei i-a făcut pe mulți să se decupleze de la Moscova, inclusiv țările ortodoxe, și să se atașeze la țările protestante și catolice, pentru că, în fond, acolo a fost și va fi, cel puțin pentru încă

o perioadă de timp, factorul de putere, dar și cel al prosperității elitelor. Dacă ne referim inclusiv la electoratul românesc, la populația care încă mai trăiește în această țară, observăm același mod de gîndire. Cînd este vorba de a adera la o formațiune politică sau la un anumit curent, românii o fac în număr mare și în mod activ, dar doar dacă simt prezența unui factor de putere, a unui factor în preajma căruia să se simtă în siguranță. Oamenii, românii, nu mai aderă la idei, nu mai aderă la cuvinte frumoase. Acum, toți așteaptă obiective clare, aducătoare de putere sau profit. Și sînt îndreptățiți să gîndească așa; în ultimii 30 de ani, cu excepția lui Vadim, toți cei care au spus că luptă pentru România au sfîrșit în minciună, lăsînd poporul la fel de sărac și mințit, precum au făcut și cei dinaintea lor. Aderarea la putere și nu la idei este paradigma anilor în care trăim, fie că discutăm despre state, fie despre oameni. Din păcate, așa cum observăm, modul de gîndire și-a pus amprenta puternic asupra noastră, a ortodocșilor, și nu văd în viitor nici un fel de modificare a AND-ului nostru national. Atenție: nu pentru că românii nu își doresc acest lucru, ci pentru că, efectiv, nu există resursă umană, nu există o elită care să își dorească cu putere transformarea mentalității românilor din ce sîntem acum, într-una de învingători.

Greşeala omului este că toate invenţiile hotărîte a ameliora soarta omenească au devenit din contră o cauză de dezordine şi suferinţă. Criza care ne chinueşte este mai întîi de toate o criză spirituală. Aceasta este ceea ce Dl. G. Lauga declara în Le Christianism Social: „Lumea veche merge din oră în oră la moarte datorită anemiei spirituale”. M. Rene Guenon în cartea sa ,,La crise du monde moderne” ne arată lipsa unui principiu spiritual la baza civilizaţiei moderne ca o cauză esenţială a haosului social de care suferim: „Ceea ce nu s-a văzut niciodată

personalităţi care văd realitatea şi pot face deosebirea. „Noi sîntem ameninţaţi”, scria de curînd Sir George Paish în ,,The Way to Recovery”, „nu numai de ruinarea unei naţiuni, ci a lumii întregi. Primejdia naţiunilor, care creşte în mod rapid, riscă de a trage după sine o revoluţie universală”. Civilizaţia actuală este condamnată a se prăbuşi într-un timp foarte scurt. Ce va urma? Aceasta este o întrebare care preocupă pe cei mai mulţi bărbaţi, cum zice M. G. Rodrigues în „VU”. O altă civilizaţie speră să se nască. Va ajunge ea acolo? Care să fie deznodămîntul către care mergem şi asupra căruia cuvîntul profetic ne vorbeşte prin scriitorii sfinţi, singurii care pot să ne dea lămuririle dorite? Ascultaţi un pastor protestant M. G. Basson în ,,Les derniers temps et la fin du monde”, Geneva, 1908: „Cine ştie dacă Dumnezeu nu pregăteşte anumite evenimente care ne scapă de sub ochii noştri şi care vor face ca omenirea să intre în faza timpurilor sfîrşitului cu o repeziciune neprevăzută?”. Ascultaţi cuvintele Cardinalului catolic L. Billot, în ,,La Parousie”: „Dacă lumea merge, şi merge cu o iuţeală din ce în ce mai mare, ea merge, desigur, după cele mai autentice profeţii atît din Vechiul, cît şi din Noul Testament, din timpul cărora şi pînă acum au trecut atîtea veacuri însemnate, precise și prevestitoare”. M. Guénon încheie o lucrare intitulată ,,Le Roi du monde” prin aceste cuvinte: „Trebuie să fim gata pentru un eveniment mare de ordin spiritual către care mergem cu o mare viteză, şi care trebue să pună în uimire pe toţi aceia care observă. Minunile îngrozitoare dau avertizarea că timpul chiar a sosit”. Eu cred că a venit momentul a repeta chemarea profetului din vechime: „Pregăteşte-te să întîmpini pe Dumnezeul tău, Israele” (Amos 4:12). Cum privim noi evenimentele care se desfăşoară sub ochii noştri? Sîntem noi gata să întîmpinăm pe Dumnezeul nostru aşa cum spune profetul Amos? La aceste întrebări poate să răspundă fiecare şi să se cerceteze pentru a vedea cum stă în privinţa aceasta. Semneletimpului.ro

pînă acum este o civilizaţie edificată în întregime sub cîteva lucruri pur negative, asupra cărora s-ar putea numi sau spune că este o absenţă de principiu; este precis că aceasta dă lumii moderne un caracter anormal, care de fapt este un fel de monstruozitate. Civilizaţia modernă este, într-adevăr, ceea ce se poate numi o civilizaţie cantitativă, care nu poate lua altă formă decît de a spune că este o civilizaţie materială”. M. Guenon poate fi dintre aceşti oameni cu bun simţ la care face aluzie M. Maurois, care se întreabă dacă aceasta nu este o criză de civilizaţie pe care o vedem evoluînd sub ochi. „Desigur”, zice el „întrezărind mai mult sau mai puţin hotărît, mai mult sau mai puţin confuz că civilizaţia occidentală, în loc de a merge în continuare dezvoltînduse în aceeaşi direcţie, poate foarte bine să ajungă într-o zi la un punct de oprire, sau să se scufunde în întregime în cîteva cataclisme…. Se pare că ne apropiem în mod real de sfîrşitul lumii”. Într-o altă lucrare (,,Autorité spirituelle et pouvoir temporel”, P. Vrin, 1929), însuşi autorul scrie: „Dacă nu se va face o schimbare într-un timp scurt, se prevede că lumea modernă va fi aruncată în nişte catastrofe către care se pare că merge cu o viteză crescîndă”. Primejdia este reală, şi azi sînt numeroase


RM

Nr. 1555

l

17

22 – 28 septembrie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Bomba săptămînii stă amorsată sub dărîmăturile politicii Fostul procuror Mircea Negulescu - ,,Portocală” a continuat seria dezvăluirilor bombă care îl vizează pe cel mai puternic om din Intelligence-ul român, generalul Florian Coldea. Și pare că vrea să continue. De data asta, ținta nu e numai celebrul general, ci și o interesantă ,,Dalila” a progresismului din România. Dar, mai întîi să vedem cum ,,Portocală” se ia de cel mai puternic om din Servicii. Negulescu afirmă chiar de la începutul unuia dintre episoadele dezvăluirilor de la ,,Realitatea Plus” că ,,tot ce s-a întîmplat la Secția pentru Investigarea infracțiunilor din Justiție, referitor la citarea dl. Coldea și a dl. Sabin Iancu (ex-șeful SRI Prahova) este o mascaradă”. În acest sens, Negulescu consideră că atît Coldea, cît și Iancu ,,ar trebui chemați în altă parte, unde să dea declarații amănunțite în legătură cu implicarea domniilor lor în dosarul Apa Nova și în ceea ce îl privește pe omul de afaceri Ovidiu Semenescu. Dacă în momentul reținerii acestuia dînsul s-a prezentat la Ambasada Franței, unde a luat legătura cu doi ofițeri de informații ai statului francez, cărora le-a garantat că Semenescu nu va fi arestat?”, pune problema Negulescu. În cazul omului de afaceri Semenescu, Negulescu arată că procurorii DNA Ploiești, care instrumentau dosarul, au cerut arestarea acestuia – ,,l-au propus spre arestare la Tribunalul Prahova”. ,,În mod surprinzător, deși am înțeles de la colegii mei că probele erau pertinente și concludente și dovedeau activitatea infracțională a lui Semenescu pe teritoriul României, judecătorii au propus plasarea omului de afaceri în control judiciar”, spune în interviu Negulescu. De fapt, este o acuzație la adresa judecătorilor și a unei influențe pe linia Serviciilor? Chiar așa! ,,Din cîte pot să bănuiesc, singura persoană care putea să discute cu judecătorii era Sabin Iancu, el avea o relație apropiată cu mai mulți judecători, atît de la Tribunalul Prahova, cît și de la Curtea de Apel Ploiești”, spune Negulescu.

,,Nu știu interesele cărui stat le servea” Mircea Negulescu spune că generalul Coldea chiar le-ar fi transmis anumite ,,directive” judecătorilor prin intermediul lui Sabin Iancu. ,,Relația dintre Coldea și Sabin era foarte strînsă, vorbeau noaptea despre situația lui Sebastian Ghiță”, spune ,,Portocală”. Și, atenție, Mircea Negulescu face o primă aluzie mai gravă decît o acuzație, în legătură cu vizitele lui Coldea la Ambasada Franței de la București – și anume că ar fi servit interesele… altui stat! ,,Nu știu interesele cărui stat le servea (!!!), dar eu, analizînd așa lucrurile și cunoscînd relația specială pe care o avea Coldea cu Sabin – mă refer la telefonul pe care i l-a dat la ora 23:00, în ziua

în care a fost chemat Ghiță să dea declarații la DNA Prahova – cred că Sabin Iancu i-a contactat pe judecătorii respectivi și le-a indus o stare de temere care să-i determine să ia o altă măsură decît arestarea preventivă a lui Semenescu”, afirmă Negulescu, care a amintit și de supărarea procurilor DNA Ploiești după decizie. Sabin Iancu avea o relație destul de apropiată cu judecătorii de la Tribunal, de la Curtea de Apel Ploiești – ,,s-au văzut atît în context profesional, dar și la chermeze”, spune Negulescu, care trage o concluzie acuzatoare: ,,Sabin Iancu avea posibilitatea să influențeze o soluție pe care judecătorii ar fi putut să o dea în dosarul Apa Nova”. ,,În ultima perioadă, am înțeles, tot de la emisiunile dvs, că Florian Coldea solicita ofițerilor din subordine să culeagă date și informații în legătură cu toți magistrații, judecătorii și procurorii, ceea ce eu chiar cred”, declară Negulescu. Mai mult, Negulescu dezvăluie că el e cel care l-a introdus pe Sabin Iancu ,,într-un cerc de magistrați din Prahova”, pe care ,,i-a cunoscut poate mai bine decît ar fi normal pentru un șef de Direcție județeană de informații”. ,,Bănuiesc că nu dorea să-i cunoască așa, de drag, culegea date și informații pentru ca la un moment dat să-i compromită, să-i controleze, nu?”, spune Negulescu, subliniind – ,,Nu vreau să dau numele lor, nu are nici un rost, oamenii sînt încă în funcții”. Interesant mesaj, nu? Dar, asta nu e totul!

Coldea și Clotilde Armand NU omul de afaceri Semenescu ar fi fost miza intervenției lui Florian Coldea, ci alta. Atenție la următoarele fragmente: ,,La momentul întîlnirii care a avut loc la sediul Ambasadei Franței s-a discutat ceva și despre doamna Clotilde Armand. Nu știu de ce, știu doar că au fost astfel de discuții”, spune Negulescu, subliniind că la Ambasadă ,,s-a discutat despre dl. Semenescu, după care au purtat discuții și în legătură cu doamna”. Aici, Mircea Negulescu intră în altă zonă, ,,condus” de reporterul ,,Realitatea” – ipoteza că ar fi vorba de o misiune informativă, de spionaj, a Clotildei Armand. ,,Vreți să spuneți că dl. Coldea știe, pe de-o parte, că s-a pus batista pe țambal, în acest caz, iar pe de altă parte mai știe și pentru cine lucrează Clotilde Armand?”, întreabă, ,,telefonat”, reporterul. ,,Bănuiesc că da”, răspunde Negulescu. ,,Bănuiesc că statul francez avea niște interese referitoare la doamna respectivă. Altfel, nu se discutau situațiile referitoare la ea în Ambasada Franței la București“. Reamintim că, recent, Miron Mitrea vorbea de un algoritm adus de Servicii din Franța pentru ,,PLUS”-ul

Învățămîntul românesc, o rușine! Motto: ,,Cum arată, astăzi, școala va arăta mîine țara” – Spiru Haret În urma publicării listei de condiții necesare începerii noului an școlar, am făcut un demers jurnalistic în unitățile de învățămînt din Sectorul 2 al Capitalei. În majoritatea cazurilor, directorii școlilor au avut reacții civilizate și sincere, dar pline de frămîntări, nemulțumiri și presiuni, în special din zona politică. De reținut faptul că, în ultima vreme, pentru a scăpa de haos și calvar, ,,peste o sută de mii de cadre didactice se gîndesc să se pensioneze anticipat” (cf. Institutul Național de Statistică). Mai mult, deși Constituția României garantează învățămîntul gratuit, iată că părinții și bunicii elevilor sînt nevoiți să achite din propriile venituri manualele școlare, măștile și testările Covid-19, și asta cît mai urgent, deoarece urmează alegerile locale. Așadar, o veritabilă bătaie de joc, ce persistă de 30 de ani, adică de la Abramburica pînă la madam ,,pepsiglass”, în total 30 de miniștri ai Educației (record mondial).

Ultimele studii efectuate de O.M.S. au relevat faptul că 28% din unitățile de învățămînt din România nu pot asigura elevilor condiții pentru se spăla pe mîini cu apă și săpun. Să nu uităm că 60% din cei care s-au înscris la examenul de Bacalaureat anul acesta au picat, iar 120.000 dintre cei promovați nu și-au găsit încă un loc de muncă. Transportul școlar este pe butuci, cadrele didactice sînt slab pregătite, iar sute de școli nu au avize de funcționare de la Sănătate, Mediu, ISU etc. Cert este că învățămîntul românesc este un soi de apă tulbure în care orbecăie diverse vietăți, fiind clar faptul că viitorul țării va fi la fel de tulbure. O notă discordantă, în raport cu opinia cadrelor didactice intervievate, care s-au predat la unison în fața acestui dezastru sistemic, a făcut-o doamna directoare a școlii ,,Maria Rosetti”, din cartierul Floreasca. Zîmbind sardonic, m-a întîmpinat parcă spunînd: ,,Nu știu nimic, nu răspund și nu sînt de acord ca persoana mea și această școală să apară în presă”. Săraca nu știa că școala este o instituție publică, iar directorul trebuie să își asume, cu bune și cu rele, tot ceea ce face și spune în școală. Mai

lui Cioloș, care însă ar fi ,,inferior celui adus de Coldea din SUA, pentru USR”. Or, Clotilde Armand e un personaj-cheie în joc, în ciuda unui trecut compromițător și a unei notorietăți nu chiar favorabile. Adică e ținută morțiș în joc – de ce, nu se știe…

LuJu pune pe tapet alte date În schimb, aici intervine și echipa lui Răzvan Savaliuc, care pune punctul pe ,,i”. Echipa de conducere a ,,Statului paralel” a fost decorată de statul francez, pentru ,,merite deosebite”. Care au fost acestea? Iată cîteva precizări făcute de George Tărîță, în ,,Lumea Justiției”: ,,Compania Apa Nova este deținută de un grup francez, iar Florian Coldea a fost în trecut decorat de Ambasada Franței la București”. LuJu publică și fotografii de la eveniment, care, atenție, ,,s-a întîmplat în 10 septembrie 2015, cu doar cîteva zile înainte de reținerea de către DNA a lui Ovidiu Semenescu”, Coldea primind însemnele de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, ,,distincție oferită de Președintele Franței pentru merite deosebite ale personalităților din mediul public, militar, academic”. În prealabil, ,,partenera lui Coldea la conducerea ,,Binomului DNA-SRI” și semnatara odiosului Protocol SRI-PICCJ din 2009, Laura Kovesi, a fost la rîndul ei decorată de Ambasada Franței, în iulie 2011, cu ,,Ordinul Național al Meritului, în grad de Ofițer”, ,,pentru merite în serviciul Justiției” și ,,pentru profesionalism, moralitate, devotament și ansamblul meritelor personale puse în slujba binelui comun”. De asemenea, Kovesi a fost decorată în 7 iunie 2016 cu însemnele de Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare. Mai mult, atrage atenția jurnalistul LuJu, ,,să nu uităm că de curînd, cu doar un an în urmă, Franța și-a retras candidatul pentru funcția de șef al Parchetului European pentru a o susține chiar pe Laura Kovesi”.

Care e, de fapt, interesul? Interesante completări! Și o întrebare – de ce atîta interes al Franței, unul dintre statele europene care nu au stat niciodată prea bine la capitolul corupție, în schimb a dezvoltat excelente Servicii de informații, ce interese avea pentru un personaj ocultat precum Florian Coldea? Altfel spus, ce interes aveau să-l expună, decorîndu-l?! Nu puteau aștepta trecerea în rezervă? În cazul Laurei Kovesi, ok, ea era un personaj iconic deja, dar generalul Coldea?! Oare întîmplător se face acum un adevărat iureș în legătură cu el? Oare întîmplător vine ,,supărarea” asta a lui Portocală? Deocamdată să constatăm că un fel de laț se strînge în jurul celebrului general – și mă întreb care e lovitura care se pregătește? Altfel spus, cine va face primul propunerea demilitarizării SRI? Iohannis, Dîncu?... Că doar nu vor fi atît de penibili încît să-l lase pe Rareș Bogdan?... Dragoș Dumitriu mult, eu nu îmi doream să aflu de cîte ori pe zi își udă doamna mușcatele de acasă, interesul fiind acela de a afla în ce condiții vor începe elevii noul an școlar. Această atitudine sarcastică m-a determinat să o întreb dacă este înregimentată undeva, dacă se simte amenințată sau dacă a fost numită în post pe criterii politice. Mi-a răspuns că a ajuns directoare prin concurs, dar mai mult ca sigur era vorba despre un concurs de desene pe asfalt sau de spus lucruri trăsnite. Cînd afirm acest lucru mă bazez pe faptul că în școala ,,Maria Rosetti” a avut loc un eveniment incredibil: o învățătoare a cerut părinților elevilor să facă o chetă pentru a mitui un inspector școlar. Nemulțumită de suma strînsă, învățătoarea a organizat o ședință cu părinții în care le-a spus: ,,Nu vă este rușine? Credeți că un pachet de cafea este suficient pentru domnul inspector?”. Evident că în astfel de condiții aceste personaje trebuie să se gîndească foarte serios la demisie. Este vorba despre o demisie de bun-simț, dar, oare, de unde luăm atîta bun simț tocmai acum cînd, în baza unui sondaj al Fundației Europene privind îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, România a ajuns pe primul loc în Uniunea Europeană privind corupția în școli? No comment! VALENTIN TURIGIOIU


18

Nr. 1555

Spionul atomic (1) În 1944, un om de știință american, ascuns sub pseudonimul Martin Kemp, a oferit URSS surse de documentare inedite legate de Proiectul Manhattan – lucrare secretă realizată în vederea creării unei bombe atomice. La scurt timp după aceea, Uniunea Sovietică a avut propria bombă, iar Statele Unite și-au pierdut monopolul asupra unui tip de armă nou și extrem de periculos. Dar echilibrul puterii globale nu s-ar fi realizat fără Arthur Alexandrovich Adams, colonel al Forțelor Armate ale URSS, care a lucrat timp de cîțiva ani pentru a obține informații extrem de secrete și extrem de importante de la misteriosul agent Kemp. În 1945, timp de o lună, agentii FBI au urmărit îndeaproape un băr­ bat în etate, îmbrăcat îngrijit, în vîrstă de 70 de ani – un reprezentant tipic al clasei de mijloc din suburbii. În fiecare seară, el ieșea din casă și făcea o plimbare plăcută de o oră cu un cocker spaniol. Nimic ieșit din comun, dar FBI rămîne în alertă. Potrivit informațiilor lor, „respectabilul american” era implicat în activități de spionaj și trebuia împiedicat să părăsească țara. Săptămînile treceau, dar nimic nu se schimba în viața ,,obiectivului” – agenții de supraveghere observă același ritual nocturn. Dar într-o zi „respectabilul american” a dispărut misterios în timpul unei plimbări. Operatorii au realizat pierderea acestuia cînd cîinele s-a întors de la plimbare fără stăpîn, singur, dovedindu-se faptul că, în realitate, a aparținut unei alte persoane. Căutările nu au dat nici un rezultat și, după un timp, FBI-ul va înțelege că l-a pierdut pentru totdeauna pe Arthur Adams, legendarul ofițer de informații sovietic care a obținut secretele bombei atomice americane pentru URSS. *** Arthur Adams, născut la 25 octombrie 1885, și-a petrecut copilăria în orașul suedez Eskilstuna. Tatăl lui Adams, suedez, a lucrat ca inginer într-o moară de făină. Mama, evreică prin naționalitate, avea o diplomă de profesor, dar s-a dedicat creșterii celor trei fii. În 1891, tatăl lui Arthur a murit, iar familia s-a mutat în Rusia pentru a locui cu rudele mamei sale. În 1895, în urma unei boli grave, a murit și mama băiatului. Arthur, în vîrstă de zece ani, a fost luat de prietenul tatălui său, de profesie inginer, care locuia în suburbiile din Sankt Petersburg. În 1899, Adams a plecat la Kronstadt, la o școală specială, la clasele de mine ale Flotei Baltice, pentru a profesa ca mecanic marin. Acolo, Arthur a participat la cercurile politice organizate de membrii Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (RSDLP). În 1903, după ce a primit diploma de regulator al dispozitivului giroscopic Aubrey, Adams a fost trimis să practice în atelierele miniere ale șantierului naval situat în orașul Nikolaev. Cu toate acestea, în același an a avut loc o grevă la uzină, din cauza căreia Arthur și-a pierdut locul de muncă, dar în curînd a obținut un loc de muncă în atelierele căilor ferate Kherson. În același timp, Adams a continuat să participe la activități revoluționare, pentru care în august 1904 a plătit aproape cu viața sa: în timpul distribuției de pliante anti-război lîngă cazarma cetății Nikolaev, poliția l-a depistat. Arthur a fost bătut pînă la sînge iar rănile la coloană pe care le-a căpătat în timpul arestării l-au făcut să sufere toată viața. În așteptarea procesului, Adams a petrecut peste un an în închisoare. Sentința pronunțată lui Arthur, în vîrstă de 19 ani, în septembrie 1905, a fost extrem de dură: exil etern. Dar tînărul a avut noroc: conform legilor de atunci, era considerat minor și, prin urmare, exilul său a fost înlocuit cu șase ani de închisoare. Nu a îndeplinit acest termen – a fost eliberat o lună și jumătate mai tîrziu sub amnistie. În acest timp, Adams nu a renunțat la ideile sale.

În 1906 s-a întors la Kherson. Activitatea sa politică și ideile revoluționare nu au trecut neobservate de poliție nici de data aceasta – Arthur a fost din nou reținut și exilat în provincia Olonets. Nu a fost dificil să scape din exil, ajungînd la Odessa. În orașul de pe litoral, fugarul nici nu știa că poliția locală a primit deja informații despre el, așa că, foarte curînd, Arthur a fost din nou arestat. De data aceasta s-a decis trimiterea tînărului revoluționar în Yakutia, loc din care este dificil de scăpat chiar și în prezent, iar în acele zile era aproape imposibil. Adams însuși a înțeles acest lucru: profitînd de atacul asupra convoiului, pe drumul spre locul exilului, a fugit din nou, dar de data aceasta a plecat la Petersburg. A fost periculos să rămînă în Rusia și, în curînd, folosind documente false obținute de prietenii săi în numele lui Boris Timchenko, a reușit să plece în Finlanda. Cu ajutorul unui certificat de naștere suedez, Adams a obținut un loc de muncă la o mare companie de electricitate. Prin specificul muncii sale, a călătorit în mai multe țări – inclusiv Italia și Egipt, apoi a plecat în Argentina. Acolo a început să colecteze echipamente pentru o centrală electrică din vecinătatea Buenos Aires. În timpul liber, s-a angajat în diseminarea ideilor social-democratice și s-a alăturat clubului rus „Avangard”. Curînd, a fost arestat pentru participarea la o grevă, eliberat, apoi arestat din nou și expulzat din țară. A reușit să se întoarcă în Argentina doar cîteva luni mai tîrziu, așteptînd ca presiunile să dispară. Inginerul șef de construcții i-a plătit lui Arthur întregul salariu și l-a inclus într-un grup de lucru pentru o călătorie în Statele Unite pentru a prelua acolo două crucișătoare construite pentru Argentina.

Arthur Adams a decis să se stabilească în America de Nord Odată ajuns în Massachusetts, a lucrat o vreme într-un șantier naval, apoi s-a mutat la New York și a obținut un loc de muncă la o fabrică de mașini electrice. După un timp, mulțumită unui prieten care locuia în Canada la școala din Kronstadt, Adams s-a mutat la Toronto. Tînărul a rămas în Canada pînă în 1913, timp în care a primit cetățenia locală și o diplomă de inginer proiectant. Întorcîndu-se în Statele Unite, a lucrat la mai multe fabrici (inclusiv la Henry Ford), iar în 1916 s-a alăturat armatei americane, unde a absolvit trei ani mai tîrziu cu gradul de maior. În ciuda succesului său profesional și a vieții bine aranjate, Adams nu a uitat Rusia și a sperat să se întoarcă acolo cîndva. Prin urmare, cînd a apărut ocazia, el a primit cu bucurie un loc de muncă la misiunea RSFSR din Statele Unite sub conducerea diplomatului Ludwig Martens, originar din Rusia. A fost angajat ca șef al departamentului tehnic, care se ocupa cu colectarea diferitelor informații utile dezvoltării industriei în Rusia Sovietică. La dispoziția departamentului erau, printre altele, date despre producerea roților de tren din fontă decolorată, despre crearea oțelului de tungsten, vanadiu și mangan și despre tehnica unui nou proces de imprimare. Deși astfel de activități au fost protejate de autoritățile americane, acestea nu au intrat în aria spionajului: toate informațiile au fost oferite în mod voluntar reprezentanței Societății pentru Asistență Tehnică a Rusiei Sovietice și sucursalelor acesteia de către inventatorii locali care au devenit membri ai acestei societăți. Cu viitoarea sa soție, Dorothea Keane Arthur, s-a întîlnit în 1918, în timpul vizitei la una dintre editurile americane. S-au căsătorit 12 ani mai tîrziu. După lichidarea departamentului tehnic, el și Dorothea s-au mutat la Sankt Petersburg, apoi la Moscova. Acolo, Dorothea a obținut un loc de muncă ca traducător la redacția ziarului New York Times, iar Arthur a devenit director al Societății Automobile Moscove (AMO),

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

transformată ulterior în Uzina Likhachev (ZIL). Visul său era să organizeze producția în masă de mașini în URSS și, pentru asta, a stabilit disciplina în uzină. Din acest motiv, nu era pe placul subordonaților săi, nemulțumiți de numeroase amenzi și plîngeri din partea șefului. Nici relațiile cu celula locală de partid nu au funcționat pentru Adams. Drept urmare, a ocupat funcția de director de uzină doar doi ani, iar în 1923, a demisionat.

Legendă de mii de dolari În următorii 12 ani, Adams a schimbat mai multe locuri de muncă - de la combinatul siderurgic bolșevic la Administrația Centrală a Uzinelor Automobile de Stat și Glavaviaprom al Consiliului Suprem al Economiei Naționale a URSS. De mai multe ori a fost trimis în călătorii de afaceri în Statele Unite și Germania, pentru a învăța din experiența creării de camioane, precum și pentru a plasa comenzi pentru industria militară și pentru a cumpăra avioane americane. Viața lui s-a schimbat dramatic în 1935, cînd a primit o ofertă de a deveni ofițer de informații. Cunoașterea și experiența lui Arthur în domeniul tehnic, precum și stăpînirea impecabilă a limbii engleze și franceze, au fost apreciate de șeful Direcției de informații GRU, Jan Berzin. Destinul i-a adus împreună cînd Berzin a condus o mașină de serviciu la AMO pentru reparații. Apoi, Berzin i-a cerut să realizeze o imagine de ansamblu asupra inovațiilor tehnice, informații care se regăseau în revistele străine, și a fost impresionat de cît de rapid și eficient a făcut Adams sarcina. Acesta, care avea deja 50 de ani, a acceptat oferta și ofițerii au început să-l pregătească pentru un transfer în SUA. După ce a înțeles elementele de bază ale activităților de informații, așa cum era de așteptat, a fost supus unui examen medical complet la Spitalul Clinic Central al Comisariatului Apărării Poporului. Rezultatele aproape au pus capăt carierei cercetașului: s-a dovedit că, din cauza leziunii vechi a coloanei vertebrale, Adams avea nevoie de supraveghere medicală constantă. Cu toate acestea, în cele din urmă, conducerea a decis să îi dea o șansă, iar la sfîrșitul anului 1935, Arthur, care a primit pseudonimul Ahile, sub identitatea unui inginer radio din Canada, a ajuns în Statele Unite împreună cu soția sa. Poziția ocupată în ierarhia departamentului de informații era destul de înaltă, fiind subordonat doar șefului departamentului de informații al Armatei Roșii. Un vechi cunoscut din New York a contribuit la crearea unei legende plauzibile: proprietarul unei mici firme care produce produse radio a confirmat biroului de imigrări că Adams a trăit, într-adevăr, zece ani în Canada. Vechile conexiuni i-au fost utile lui Arthur în viitor: pentru a nu trezi suspiciuni în rîndul americanilor, a obținut un post de inginer pentru proiectantul de mașini al Hollywood, Samuel Wegman. El chiar i-a plătit oficial lui Adams un salariu de aproximativ 75 de dolari pe săptămînă. De fapt, plățile proveneau din bani (aproximativ o mie de dolari) pe care Adams i-a dat lui Wegman înainte de angajare. Cercetătorul a folosit aceeași schemă cînd a obținut un loc de muncă în revista comunistă New Masses. Astfel, Adams a eliminat posibile întrebări despre sursele fondurilor sale. Pentru a construi un emițător radio necesar comunicării cu centrul, Adams a deschis o firmă numită Laboratoare Tehnice. Acum putea cumpăra diverse piese fără a atrage atenția serviciilor speciale americane. Curînd, receptorul a fost gata, dar Arthur nu a putut să-l folosească deoarece nu avea suficiente cunoștințe în domeniul setărilor de comunicații radio. Dar acesta a reușit să stabilească relații cu unii oameni de știință din Chicago, precum și cu un importator de oțel și proprietarul unui magazin de bijuterii din New York. În plus, a predat centrului documente primite de la unul dintre agenți despre echipamentul radio al armatei americane. (va urma) D.A.


RM

Nr. 1555

l

19

22 – 28 septembrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Fcute de poveste 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Povestea nemuritoare a peliculei de celuloid; 2) Chipuri de poveste – În zare!; 3) Povești cu cîntec – Oraș în Sudan; 4) Autorul volumului ,,Poveste adevărată cu lupi” (Virgiliu) – Poet român care în volumul ,,Culoarea timplului” ne prezintă titlul ,,Poveste” (Sașa); 5) Nicolae Iorga – Regizor american, realizator al filmului ,,Poveste magnifică” (Josua); 6) Dau viață eroilor din povești – Ileana Cosînzeana; 7) Năzdrăvanii din povești – Lac în SUA – Adrian Maniu; 8) Ținuturi de poveste; 9) Te trece pragul – Sport la țintă; 10) Autorul melodiei ,,Povestea unui pierde vară” (Petre). VERTICAL: 1) Eterna poveste – Interpretul cunoscutului șagăr ,,O poveste de amor” (George); 2) O poveste de istorie – Liliana Albu; 3) Rupturi de coaste – Uriașul din poveste; 4) Animatoare în poveștile cu păpuși – Primele povești! – Fiord în Norvegia; 5) Localitate în Franța – Rîu în Olanda; 6) Poveste vînătorească; 7) Vizită de la centru! – Nicolae Oancea – Poveste, maximă, pildă etc.; 8) Vrăjitorii din poveste – Păcălit de vulpe într-o cunoscută poveste; 9) Tărîm de poveste – Păunul ajuns de poveste; 10) Scriitor ceh prezent în context cu volumul ,,Buchet de povești populare” (Karel Jaromir) – Regizorul filmului ,,Poveste sentimentală” (Iulian). Dicționar: MIB; UTE; AND; NARP; RUR; EMIE GH. ENE Dezlegarea careului ,,OCHIUL... MAGIC!” 1) RELAS – SURA; 2) IL – TAC – DAC; 3) DEBARASARE; 4) IV – SARETA; 5) C – TACUTA -A; 6) APARUTE – UB; 7) T – VETERANI; 8) USA – A – IRIS; 9) RANA – A – ATA; 10) INEGALABIL.

O istorie a farselor (165) Donația lui Constantin (2) Acest act i-a oferit Romei antice autoritate spirituală asupra tuturor celorlalte biserici şi autoritate temporală asupra oraşului Roma, asupra Italiei şi a lumii occidentale. Cei care îndrăzneau să nege validitatea documentului „aveau să ardă în focurile cele mai adînci ale iadului şi aveau să piară laolaltă cu diavolul şi cei lipsiţi de evlavie”. Citată pentru prima dată de Leo al X-lea în 1054, pentru a-şi susţine pretenţiile papale în timpul disputei ce a dus la despărţirea Bisericii ortodoxe orientale de Biserica Romei, Donaţia nu era cunoscută înainte de Secolul al IX-lea. Ea a apărut pentru prima dată într-o colecţie sub numele, destul de semnificativ, de Decretele false. Acest lucru nu i-a oprit pe papii ce i-au urmat lui Leo să se folosească de document pentru a afirma autoritatea Romei, chiar şi după ce învăţatul ecleziast Nicolaus Cusanus (1401-1464) a dovedit că este fals, evidenţiind că biograful contemporan cu împăratul Constantin, episcopul Eusebiu de Cezarea, nu menţionează nici măcar o singură dată, în lucrarea

sa, acest cadou extraordinar. O altă legendă spune că documentul a fost demascat prima dată de eruditul Lorenzo Valla, pe la 1440. Chiar şi aşa, dezbaterile pe această temă au continuat să fie aprinse pînă la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea. Acum se crede că documentul a fost falsificat ori în Roma antică, ori în imperiul franc în jurul anului 760 d.Chr., şi nici măcar într-o manieră deşteaptă, pentru că Donaţia îi oferă Romei autoritate asupra Constantinopolului înainte ca oraşul să fie înfiinţat. Filozoful francez Voltaire 1-a denumit: „cea mai îndrăzneaţă si mai grandioasă fraudă ce a înşelat lumea secole de-a rîndul”. Dar dacă papii care s-au folosit de document pentru propriile lor scopuri au fost, de asemenea, înşelaţi - rămîne o întrebare fără răspuns.

Victima unei farse cu adevărat sordide (1) Căpitanul Alfred Dreyfus (1859-1935), de la Ministerul de Război francez, era un personaj foarte muncitor şi eficient, dar şi bogat, şi evreu, care a devenit victima unei farse sinistre. Chinurile au început în 1894, cînd statul-major francez a interceptat o scrisoare prin care se oferea vînzarea de secrete militare colonelului Max von Schwarzkoppen, un ataşat militar german la Paris. Dovezile sugerau că

trădătorul trebuie să fie un ofiţer inferior în artilerie, care trecuse prin mai multe tabere militare înainte de a se alătura statului-major. Dreyfus se potrivea acestei descrieri. Scrisul lui de mînă părea, de asemenea, să se potrivească cu cel din scrisoarea incriminantă. În plus, era un evreu într-o perioadă puternic măcinată de antisemitism şi multora dintre colegii lui ofiţeri nu le convenea eficienţa lui. Dreyfus a fost arestat şi judecat la Curtea marţială, dar dovezile împotriva sa nu erau deloc substanţiale. Avea un trecut exemplar, grafologii nu erau convinşi că el este autorul scrisorii, iar un raport al poliţiei conform căruia Alfred avea pasiunea jocurilor de noroc se referea, de fapt, la alt Dreyfus. Achitarea lui fiind inevitabilă, se impuneau măsuri. Comandantul Hubert Joseph Henry, ofiţerul de securitate însărcinat cu ancheta iniţială, a produs dovezi acuzatoare - o scrisoare „interceptată” de la ataşatul militar italian, Panizzardi, către von Schwarzkoppen, ce se referea la trădătorul de la Ministerul de Război francez drept „cîinele ăla mizerabil, «D»“. Henry falsificase el însuşi scrisoarea, atingînd obiectivul propus: Dreyfus a fost trimis la închisoare pe viaţă pe Insula Diavolului. (va urma) STUART GORDON


20

Nr. 1555

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cine seamănă vînt, culege furtună! (3) (urmare din pag. 1) Îi urmăresc uneori la televizor pe domnii Mircea Ciumara, Ilie Șerbănescu, Borbely László și pe alți economiști de frunte și îmi vine să le pun cîteva întrebări: de unde știți voi cum e mai bine? A mai trecut cineva de la socialism la capitalism? A făcut cineva, peste noapte, bătînd din palme, din puș­că­rie – biserică? Răs­croiala în Istorie e cumplită. Asta se nu­mește, în mod eronat, tranziție, dar ar trebui să se cheme aventură în ne­cu­noscut. În orice Țară a lumii, Statul e principalul pa drian Severin – ei se duc acolo unde se duce toată lumea, în situații similare, pe mapamond, adică la organele puterii de Stat, în speță la Guvern și la Parlament. Vi se pare normal să avem în loc de Stat o marionetă? Asta se cheamă economie socială de piață? Dar protecția socială, mult invocată și trîmbițată de unii, cine o asigură, nu cumva Statul? Atunci de ce vă puneți toți cu barosul pe el? Desigur, nu avem pretenția că am descoperit noi „piatra filosofală” și remediul, dar nu putem nici să încredințăm soarta unei Țări pe mîna unor oameni care experimentează, experimen­tează și tot experimentează, în timp ce averea națiunii se

duce pe Apa Sîmbetei. De altfel, reputatul politician brita­nic Michael Marshall, președintele Consiliului Uniunii Interparla­men­tare, a apreciat ieri că pro­ gramul Guvernului Văcăroiu nu e nici pe departe dirijist și centra­list, așa că nu știu de unde ați scos așa ceva. Am mai desprins din textul moțiunii că ea urmărește, citez: „Să întărească stabilitatea po­li­ tică, economică și socială a Țării”. Deci, a lovi întrun guvern care nici n-a fost lăsat să se exprime, a-i pune în spate ceea ce n-a făcut el și a ridica la rang de principiu politic strigăturile străzii, care altceva decît „Jos!” și iarăși „Jos!” nu știe – asta înseamnă în mintea d-lui Pe­tre Roman și a ortacilor săi a întări stabi­litatea politică, economică și socială! Netrebnici ce sîntem noi, ăștia, naționaliștii și nostalgicii, uite că nu ne-am dat seama! Dar, piatra de moară pe care Opoziția și-a le­gat-o la gît, în chip de mărțișor tardiv sau de medalion, este această fra­ză stupefiantă: moțiunea de cenzură urmărește, citez, „să evite a­cu­­mularea și continuarea nemulțumirilor populației, care ar pu­tea da naștere unui nou regim de autoritate extrem de primejdios în contextul geopolitic din Europa postcomunistă, precum și agra­varea tensiunilor interetnice, determinate de

lipsa unei politici guvernamentale concrete, în plan conceptual și insti­tuțional, referitoare la minoritățile naționale, care să respecte realitățile din Țară și standardele europene” – am încheiat citatul. Iată-l pe Nicolae Văcăroiu și extremist, și xenofob, și șovin! Este limpede că fraza asta, pe cît de stufoasă, pe atît de necinstită, se potrivește cu restul moțiunii ca nuca în perete, ea fiind impusă de către forța principală a Opoziției, U.D.M.R.-ul. Ăsta da șantaj, domnilor! Vă joacă U.D.M.R.-ul pe degete cum vrea el! În România nu se respectă standardele europene – zice Opoziția. Pînă și raportorii Consiliului Eu­ro­pei și alți observatori străini au remarcat deplina libertate de care se bucură minoritățile în România, numai Opoziția din Parlamentul Ro­mâ­niei îi dă apă la moară lui László Tökés și ne acuză de fărădelegi. Și face asta exact în zilele în care întreaga populație românească a văzut la televizor cum, de 15 martie, fluturau drapelele Ungariei în ju­dețele românești Harghi­ta, Covasna și Mureș! Și face asta într-o vreme în care U.D.M.R.-ul semnează documente împreună cu Guvernul Ungariei, de parcă ar fi stat în stat, și acționează diabolic pentru autonomie teritorială, ceea ce înseamnă smulgerea unor zone întregi din Transilvania! (va urma)

IN MEMORIAM – 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu

de socialism, cînd mai exista o autoritate de care aveau frică, au reușit în numai 3 ani de capitalism sălbatic, unde singura Lege care domnește e Legea Junglei. Este culmea minciunii și a vendetei ca niște gangsteri să-l acuze de fascism pe omul care întreaga lui viață luptase și scrisese împotriva fascismului! Toate acestea au constituit expresii ale asasinatului moral și fizic, care l-au adus pe acest om pu­ternic și perfect sănătos în situația unei epave. Ucigașii au tras mereu și mereu direct la vîrf, în Crucea iluminată de pe Caraiman, adică în stegarul Partidei Na­ționale. Dar ideea românească nu poate pieri, ea este ca floarea de colț în aerul tare al înălțimilor și un mare oștean cum a fost Eugen Barbu s-a învrednicit din timp să-și formeze discipolii, care au preluat dra­pelul din mîna lui vlăguită. De bună seamă că într-o asemenea îm­pre­jurare ca aceasta, spiritele se resemnează și se smeresc în raza tre­mu­ră­toare a lumînărilor, dar îi asigur pe toți cei care au secerat „tru­ pul lui cel frumos ca un copaci” – cum zicea cronicarul despre Mihai Vi­teazul – că eu sînt în putere, armura ocrotitoare a credinței creștine mă ferește de toate relele și va fi vai și-amar de fiarele cu chip de oa­meni care au adus la explozie creierul briliant al acestui Tribun al ro­mâ­nilor! Sîngele lui de miel dus la tăiere să cadă pe capul vrăjmașilor Nea­mului Românesc, să le dea Dumnezeu pîinea de cenușă a remuș­că­rilor și plăgile biblice care se cuvin tuturor acelora care nu ne lasă să trăim în casa noastră, în vatra noastră, să ne cinstim morții și rînduielile! Isus a fost pălmuit în Sinedriu de un aprod, dar a mai pus mîna și pe bici, pentru alungarea fariseilor din templu! Prin dispariția, lui Eugen Barbu cînd era nevoie mai mult ca oricînd de un asemenea erou, bătălia noastră pentru înfăptuirea României Mari a devenit de-a dreptul dramatică! Astăzi, în „tîrziul, nebunul, caldul septembre”, cum neasemuit de frumos scria Lucian Blaga, îl conducem pe ultimul drum pe Eugen Barbu. Destinul a făcut ca el să se petreacă din viața pămînteană la început de toamnă, adică în acel anotimp divin pe care l-a iubit cel mai mult, cînd devenea mai blînd ca un copil la soare și o „melanholie” de prinț levantin îi picura miere în vorbe, în priviri, în vise. Zace aici, la doi pași de noi, omul care a fost un Vulcan nepotolit, un artizan de noi reliefuri literare, un păstor de mari colectivități, un Demiurg pe care l-au învățat la școală vreo 7 generații de români. Legendă vie a spiritualității naționale, scriitor de anvergură universală, căruia i s-a oferit o carieră răsunătoare în lumea largă, dar a refuzat cu încăpățînare și a rămas printre românii săi, Eugen Barbu a ridicat

ștacheta literaturii române la o cotă amețitoare. Va fi, desigur, extrem de greu pentru cineva să mai scrie despre mediile muncitorești, ori despre bătăile cu flori ale dragostei la Veneția, ori despre facerea lu­mii de după glaciațiunea din 1944 – și asta pentru că, peste tot, a trecut pe-acolo, înainte, Eugen Barbu. L-am iubit mai presus de fire, l-am ascultat, l-am așteptat, l-am ocrotit, m-am rugat bunului Dum­nezeu pentru el. Lovit și trădat, invidiat și calomniat, scîrbit de viața aceasta nedreaptă, rămăsese în canicula verii în București, pentru a mă ajuta la revistă, deși îl rugasem cu cerul și cu pămîntul să plece la aer curat, să se odihnească; el a rămas, totuși, pe baricade, fiindcă avea o ine­ga­labilă conștiință a datoriei, cum numai oamenii militari o mai au. În urmă cu 3 săptămîni a paralizat pe partea dreaptă, dar, ce curios – e lucru știut că un creștin își aruncă întotdeauna năvodul în Mare în partea dreaptă, ceea ce în Biblie simbolizează partea îndurării. Uriașă e neputința omului în fața rînduielilor sorții, și iată-mă în fața acestui pat de flori cerînd ambasadorilor mei pe lumea cealaltă, prin urmare veneraților mei părinți, să-l ia fiecare de cîte o mînă, să-l scoată cu bine din tunelul întunecat și să-l treacă puntea spre acel oraș de lumină unde ne-a făgăduit Tatăl Ceresc că tuturor ni se vor spăla păcatele. Grecii antici ziceau soma la trup și sema la mormînt, ca dovadă că sînt atît de asemănătoare, atît de greu de despărțit. Fie ca teiul lui Eminescu să-l troienească pe neasemuitul Cavaler singuratic, iar rădăcinile miraculosului arbore să-i împletească pe amîndoi Titanii în veșnicie. Doamne, ce trăim noi acum? Răvășită îmi este inima și nu mai știu dacă a murit Eugen Barbu de pe Strada Mihai Eminescu sau Mihai Eminescu de pe Strada Eugen Barbu! Sufletul lui plutește ca o pasăre albă peste ape, deasupra Mării, pe care atît de mult a iubit-o, ca pe o altă față a morții. Te iubesc, om bun, nu te teme, știi că am fost singurul care nu te-a părăsit niciodată, doar n-o să te las chiar acum, cînd te-ai închis între coperțile veacului! Fie ca Dumnezeu să te aibă în paza Lui și să-ți dea măcar acolo o viață mai ușoară! Legenda sfinților părinți și mărturisitori spune că Sfînta Tereza s-a trezit dis-de-dimineață, a pus crucifixul pe pernă și a spus: „Învățătorule, Te-ai trudit și ai plîns destul pe acest pămînt mizerabil, odihnește-Te astăzi. Este rîndul meu să sufăr și să mă lupt!”. Amin! Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (10 septembrie 1993, Cimitirul Bellu)

Învățătorule… (3) Motto: ,,Niciodată toamna nu fu mai cumplită...” Întreaga avalanșă de intrigi, calomnii, denunțuri și procese de plagiat a fost plata pe care reacțiunea antinațională i-o servea zi de zi, noapte de noapte, ca pe o porție de otravă, pentru semeția lui de a nu fi agentul nimănui, de a nu slugări pe la nici o ușă stră­ ină, de a respinge francmasoneria, de a nu participa la mascaradele literare orchestrate de o așa-zisă elită necinstită, de a crede cu strășnicie în destinul mesianic al Neamului. În mod paradoxal, îmi vine să-i mulțumesc lui Dumnezeu că marele meu învățător s-a stins din viață de-abia acum, în 1993, pentru că în februarie 1979 fusese adus în situația deznădăjduită de a se gîndi la sinucidere și numai soția lui și cu mine am reușit să-l împiedicăm. Era reacția naturală a unui om profund cinstit, atacat barbar tocmai în ceea ce avea mai scump – obrazul său curat, integritatea morală, puterea de a privi limpede în ochii acelora dintre care se ridicase numai și numai prin muncă și talent. Este la mintea copiilor că un om care scrisese mii de pagini antologice, care polenizase ca o albină letopisețele vechi ale Neamului, care poseda în cel mai înalt grad arta metaforelor fulgerătoare, ce pot revoluționa o limbă națională – un asemenea om n-avea nevoie să ia nimic de la nimeni, nici măcar un capăt de ață, fiindcă Demiurgul l-a dăruit din belșug cu ceea ce alții nici nu visează să aibă. Toate aceste săgeți mutate în cucută, toate aceste mușcături, toate ședințele de demascare, comunicatele de presă, telefoanele de amenințare, iată că s-au depus, s-au depus ca sarea pe fundul ochilor, ca nisipul într-o clepsidră a morții. Iar ceea ce s-a petrecut după decembrie 1989 a însemnat, de-a dreptul, ridicarea pe cruce și baterea în cuie a lui Eugen Barbu. Haita de hiene era dezlănțuită, n-o mai putea opri nimeni: în 4 ianuarie 1990, un fost ideolog stalinist a desființat printr-un decret revista „Săptămîna” și l-a aruncat pe celebrul scriitor în stradă, în septembrie 1990, un descreierat s-a făcut unealta unor călăi și l-a exclus din Uniunea Scriitorilor, după care, prin tot felul de publicații scelerate, s-a cerut scoaterea lui din Academie și din Parlament, precum și uciderea lui fi­ zică. Iată că ceea ce nu izbutiseră viermii în 30 de ani


RM

Nr. 1555

l

21

22 – 28 septembrie 2020

JURNAL DE VACAN� (4) Partea I (3)

A avut loc o asemenea scenă? Evident că nu. Într-un secol care i-a dat lumii pe Mata Hari, Richard Sorge şi Kim Philby, nu se putea petrece un asemenea gest de cavalerism şi luciditate. Am visat totul. Un singur lucru n-am visat: reacţia bezmetică a unor domni faţă de articolul „Becul de Alarmă” apărut în „România Mare“ de săptămîna trecută. Ce v-a tulburat atîta, neicuşorilor? Ce nu-i adevărat acolo? Nu-i adevărat că unii tineri politologi au căpătat burse prin S.U.A. şi s-au întors gata conspiraţi? Nu-i adevărat că soţia spionului Liviu Turcu, după exact 20 de ani de întrerupere a oricărei relaţii colegiale, m-a vizitat la domiciliu, în vara lui 1989, mi-a îndrugat tot felul de baliverne, dar a plecat cum a venit, adică debusolată privind poziţia mea faţă de actul soţului ei? Nu-i adevărat că ştiu cel puţin 4 ofiţeri care, în decembrie 1989, erau maiori în Armată, iar în decembrie 1990 au ajuns generali? Cum s-a putut un asemenea salt, numai într-un an? Ce erau ei, ipostaze ale lui Napoleon Bonaparte în 1793, la asediul Toulonului, cînd a devenit general peste noapte? Pe cine credeţi că păcăliţi voi, băieţi? Mulţumiţi lui Dumnezeu că nu mă ocup personal de biografia voastră. A venit momentul să precizez esenţialul: acel document nu-mi aparţine, nu l-am scris eu, este rodul muncii de investigaţie a unor oameni cu ştiinţă de carte şi cu simţul proporţiilor. Sînt patrioţi români, care observă cu multă atenţie şi durere ce se petrece în Ţară, nu sînt oamenii S.R.I.ului, nici ai altui serviciu secret, sînt OAMENII MEI. E clar, domnule Radu Timofte? E clar, domnule Ion Talpeş? E clar, tinere Adrian Năstase? V-aţi obişnuit să nu vă treacă nimeni pe dinainte, să-l convocaţi la ordine pe cel care nu e aliniat vouă, vă apucă tremuriciul dacă cineva îndrăzneşte să vă arate pisica, dar uite că s-a ivit o forţă mai puternică decît voi. Nu, nu sînt eu, e ADEVĂRUL. Bineînţeles că nu mi-a trecut vreodată prin cap să cred că Talpeş, Codiţă, Dijmărescu, Năstase sau alţii invocaţi în acel material ar fi spioni. Nici vorbă de aşa ceva. Dar în conjunctura ascensiunii lor, petrecută prin muncă, s-au observat şi unele destine parazitare, care dereglează ecranul. Atîta tot. Avem dreptul să discutăm aşa ceva, domnule coleg Radu Timofte? În interviul acordat „Cronicii Române“, d-ta afirmi că cineva, vreun as subteran, a vrut să-l compromită pe patronul „României Mari“, printr-un fals de proporţii, şi că mult mai nimerit era ca eu să discut toate astea la Comisia de Apărare şi Siguranţă Naţională a Senatului, al cărui membru sînt. Două chestiuni, Radu mamii, Radule: 1) stai liniştit, nu mă păcăleşte nimeni, documentul e strict autentic şi poate fi dezbătut public, în transmisie directă la

Poarta Ecaterina, Brașov

TV: dacă vrei, voi povesti şi cum soţia unui simpatic conspirator l-a rugat pe amantul ei, în vara lui 1989, să ducă la Moscova, unui general sovietic, o proteză dentară, în care se aflau micro-filme ale Armatei; 2) ce-a devenit oare Comisia condusă de d-ta, o nouă Secţie de Presă a CC. al P.C.R.?; calitatea mea de senator poate să o înăbuşe pe aceea de ziarist, aşadar controlaţi voi, colegii mei, ce-am voie şi ce n-am voie eu să public în revistele mele? Nu ţi se pare că încalci libertatea presei şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului? Şi apoi, unde să vin eu să dau explicaţii sau informări (?!), cumva într-un Parlament unde pot să-ţi enumăr 30 de personaje care sînt chiar agenţi? Am tratat interviul lui Radu Timofte ca pe o glumă. E a doua glumă în decurs de un an pe care acesta şi-o îngăduie faţă de mine. Traseul e acesta: eu rostesc în Senat sau public în gazetă consideraţii, după care vine „făraşul cosmic”, super-agentul şi supra-cenzorul meu Radu Timofte şi infirmă tot ce-am susţinut eu, că nu-i adevărat, că nu se confirmă, că săracul Vadim, i-au jucat unii o festă. D-le Timofte, îmi eşti foarte agreabil, dar am uitat săţi spun un lucru: nu eşti şeful meu, nu eşti controlorul meu, de comandanţi de detaşament care să-mi dea note la purtare m-am săturat pînă peste cap, iar dacă vrei să-ţi mai răspund vreodată la salut, încetează cu aerul ăsta de super-cunoscător în domeniile ultra-secrete, pentru că te faci de rîs, secretul de-aia e secret, să-l afle ziariştii înaintea şefilor de comisii. Am reţinut grija unui general de a afla de unde am materialul, ca să vadă şi el, bietul om, filiera. Hai că-i tare, personajul chiar a nimerit din greşeală în iarmarocul spionilor, din moment ce e atît de naiv - azi îi spun cine mi-a dat textul şi mîine, cine ştie - îl găsesc pe om în ferpar, la Mica Publicitate, în nici un caz la „pierdut carnet de marinar”. Eu nu înţeleg: ce vor să demonstreze cei care au extras din teribila revoltă populară din decembrie 1989 o minunată lovitură de stat? Că n-au fost implicate forţe străine? Că ei nu erau conspiratori la prima sau a doua mînă? Că n-au participat la criminalul proces al lui Ceauşescu? Mi se va spune că fără evenimentele alea eu nu aş mai fi fost ceea ce sînt azi. Dar şi aici am unele remarci: 1) eu aş fi fost Vadim Tudor cu sau fără întîmplările alea sîngeroase, bun sau rău cum sînt, talentat sau netalentat, Tribun Naţional (cum scriu unii oameni care exagerează, desigur) sau fascist, golan, ceauşist (cum scriu cu atîta delicateţe domnii Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Adrian Severin, Petre Roman şi alţi propagandişti de vază); 2) aş fi preferat să rămîn pe loc, să fiu un simplu reporter „Agerpres”, dacă prin asta aş fi salvat măcar o singură viaţă de nevinovat căzut în acel decembrie, care de pe ecranul Istoriei s-a furişat în mod banditesc pe ecranul simulatoarelor. Am fost surprins cum a putut Ion Talpeş să coboare atît de jos încît să publice o replică în ruşinea presei româneşti, „Evenimentul zilei“, printre bibilici violate, publicaţie dată în brînci afară, pe scări, şi de Palatul Cotroceni, şi de mai toate partidele şi instituţiile care se respectă! Reacţia din „România liberă“ a lui Radu Feldman Alexandru a fost, ca de obicei, penibilă. Ca o concluzie: cele două tabere pe care s-a jucat în decembrie l989 şi ulterior (K.G.B. şi C.I.A.) au rămas în picioare şi azi. Iar un fost şef al Securităţii iese zilele trecute din puşcărie şi vine pe la redacţie, să mă văd cu el. Nu mă văd, domnule, cu d-ta, pentru că i-ai avut în mînă şi i-ai lăsat să ticăloşească Ţara asta! *** Revista noastră a ajuns la al doilea număr, fără sarea şi piperul ei: „Săptămîna pe scurt“. Îi rog pe cititori să se pronunţe - unii zic că e mai bine fără scandal şi bîrfuliţă, alţii zic că e mai rău. Acesta e blestemul vieţii mele, să fiu şi vindecător, şi biciuitor. Biata mama, după naşterea mea, ca al 5-lea copil, avea să primească Medalia de Bronz şi titlul de Mamă Eroină. într-adevăr, numai o eroină poate să nască un monstru ca mine, care să strice ploile tuturor, şi ale duşmanilor,

Poarta Șchei, Brașov şi ale prietenilor. Alcibiade are ceea ce se cheamă o „gură de Tîrgovişte“. Dar de unde vine expresia asta? Aflu din „Scrisorile către Vasile Alecsandri“ ale lui Ion Ghica, tipăritură admirabilă, pe care o am la mine: cică pe la 1820 tînărul boier Manolache Băleanu a isprăvit cartea în şcoala grecească a lui Kirkireu, iar domnitorul Şuţu i-a permis să-şi lase barbă şi i-a dat ca nevastă pe fiică-sa, domniţa Catinca, înzestrînd-o cu moşia oraşului Tîrgovişte. Dar, să-l lăsăm pe Beyul de Samos să istorisească: „Vezi, atunci s-au sculat tărgoviştenii cu mic cu mare şi au venit la divan la Bucureşti, cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proţap, s-au dus la biserică la Sfîntul Niculae cel Sărac din strada Victoriei şi, după liturghie, ieşind din curtea bisericii, toţi cu făclii de ceară galbenă aprinse, le stingeau într-un butoi cu smoală aprinsă, strigînd: «Afurisit să fie Vornicul... şi aşa să se topească casa lui!». Se zice că ţi se făcea părul măciucă. Vornicul pe care îl afuriseau era boierul român care iscălise darea moşiei. N-a trecut un an şi domniţa, nevasta Băleanului, murea din facere. Vodă, tatăl ei, murea otrăvit de ai lui, şi mai tîrziu casa boierului care a iscălit, în adevăr că s-a stins. De atunci a ieşit vorba «Gură de Tîrgovişte»”. Cine ştie, poate că de-asta avea să fie împuşcat Tudor Vladimirescu tot la Tîrgovişte, în Judecătoria de Ocol, după care eteriştii au dus trupul lui ciopîrţit şi l-au azvîrlit într-un puţ cu ape seci... Şi de-asta o fi fost asasinat Ceauşescu tot acolo... Să aibă Tîrgovişte o încărcătură şi o tensiune aparte? Dar, să mai zăbovim puţin asupra diamantului frumos şlefuit al scrisorilor lui Ghica, operă pe care pe nedrept o consideră unii bună doar pentru liceeni. În îndreptarul final al lucrării, alcătuit chiar de longevivul revoluţionar şi scriitor (a traversat un veac, de la 1816 la 1897, deci 81de ani!) aflăm semnificaţia unor funcţii domneşti: cavaf - cizmar; stolnic - mai mare peste bucătari; sluger - cel care se îngrijea de carne pentru masa Domnului; căminar - strîngea impozitul pe ceară; ceauş - gardian de puşcărie; pitar - supraveghea cuptoarele pentru pîine ale Domnului; chihaia - şef de poştă; ispravnic - prefect. Şi tot de la Ion Ghica, două comicării. Prima se referă la faimoasa ciumă a lui Caragea, de la 1813, cînd un cioclu a scris într-un raport către şeful său: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde“. A doua are ca subiect Revoluţia de la l848, cînd C. A. Rosetti depunea banii pentru arme la un negustor, iar cei dornici de a lupta se prezentau rînd pe rînd la prăvălie cu o ţidulă de mînă: „Daţi aducătorului un ghiudem şi doi cîrnaţi“ - ceea ce însemna „Daţi aducătorului banii trebuincioşi pentru cumpărarea unei puşti şi unei perechi de pistoale“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)


22

Nr. 1555

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (41) Sărbătorile tradiționale (7) Sărbătoarea Mijlocului Toamnei (2) Vestea că Chang E s-a transformat în Zeița Lunii s-a răspîndit imediat. La lumina strălucitoare a Lunii, oamenii au amenajat altare cu bețișoare parfumate, au depus ofrande și s-au rugat Zeiței Chang E să-i protejeze. Obiceiul de a se închina Zeiței Lunii, Chang E, s-a răspîndit printre oameni și a început să fie sărbătorit în aceeași zi în fiecare an. În diferite părți ale Chinei există multe obiceiuri de a marca/ a celebra Sărbătoarea Mijlocului Toamnei. Am menționat deja arderea de bețișoare parfumate și aducerea de ofrande. Amintim și obiceiul plantării de copaci, expunerea pe turnuri a felinarelor iluminate, dansurile Dragonilor de foc etc. Dintre toate, Turta Lunii, cu multele ei varietăți, rămîne un simbol important al Festivalului/Sărbătorii Mijlocului Toamnei. O turtă a Lunii tipică este rotundă sau dreptunghiulară, de cca. 10 cm. În diametru și 4-5 cm grosime. Ea are o crustă solzoasă și este umplută cu

Maria Callas, regina fără regat (17) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (17) La Epidaur, Maria este într-adevăr teatrul viu, revenit în inima chiar a teatrului celui mai vechi. În genunchi imploră mila acelora, în contra cărora apoi, cînd se va ridica în picioare, va trimite fulgerele. Dansează, se umileşte pentru a triumfa mai bine. Mînia ei este nobilă, chipul reflectă toate furiile şi toate speranţele. Magia lumii celei mai arhaice desfide Corintul în străvechiul Epidaur şi magia operei are prioritate. Oare ce rol joacă Cherubini în această minune? Încă şi mai mult decît spectacolele cu Norma din anul precedent este un adevărat triumf. De data aceasta, după o alarmă bruscă şi o ploaie torenţială care ar fi putut să dea de bănuit că ar urma ceva foarte rău, cerul totuşi a rămas senin şi Maria a regăsit toată frumuseţea, toată amploarea vocii ei. Publicul, mai mult ca oricînd, îi strigă bravo. Primarul Atenei îi înmînează cheile oraşului. În seara ultimului spectacol, la 28 august, tatăl, mama şi sora sa, Jackie, sînt toţi reuniţi în jurul

Balada (51) De la sublim la ridicol (6) La sfîrşitul lui iulie 1944, fratele Nicolae a fost trimis pe frontul de la Paşcani, unde se stabilizase situaţia militară. Despărţirea celor doi a fost dramatică. - Neică Fănică, ai făcut tot posibilul să mă scapi de front, dar n-ai reuşit! Acum mă duc şi eu ca fratele Alexandru la război şi... Ce pot zice? Cum îmi va fi norocul! N-am s-o fac pe viteazul. Sînt convins că războiul e pierdut în favoarea Uniunii Sovietice. - Măi, Nicolae, viaţa şi întîmplările războiului sînt de neprevăzut. Eu îţi dau un sfat frăţesc din toată inima: fii în preajma comandantului de companie. Un ofiţer destoinic se poate salva şi pe el şi trupa cu o singură condiţie: să nu se întindă panica şi să se menţină disciplina. Între timp, Mareşalul Ion Antonescu l-a vizitat pe Hitler la Rastenburg, în Prusia Orientală, în perioada 1 - 5 august 1944. La întoarcere, conducătorul Statului Român era convins de necesitatea desprinderii de Germania, dar din planul ce-l avea în minte nu a reuşit decît să despartă trupele române de cele germane, retrăgîndu-le pe liniile de apărare dinainte planificate. Ruşii cereau în continuare predarea necondiţionată a Statului român şi întoarcerea armelor contra Germaniei, situaţie inacceptabilă pentru Mareşalul Ion Antonescu. La 22 august, întors de pe frontul din Moldova,

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

pastă de semințe de lotus și un gălbenuș de ou în centru, pentru a echilibra umplutura dulce. Cînd turta se taie în jumătate, pentru a se împărți între membrii familiei sau prieteni, gălbenușul arată ca o lună rotundă. Turtele lunii au mai multe variante regionale, care au evoluat în timp, în funcție de ingrediente și de preferințele locale. Cele mai populare sînt cele umplute cu pastă de semințe de lotus, pastă de fasole roșie sau pastă de curmale. De obicei, există o „amprentă“ pe partea de sus a fiecărei turte, cele mai obișnuite fiind un inel de culoare roșie, ideogramele pentru longevitate sau armonie, o lună sau un iepure. O lună plină și strălucitoare simbolizează împlinirea, astfel că Sărbătoarea Mijlocului Toamnei este o zi petrecută în familie și împreună cu cei dragi. În mod tradițional, în această familie membrii se adună împreună pentru a admira Luna strălucitoare și, după cină, mănîncă turta Lunii și beau ceai de iasomie. Cuvîntul chinezesc Yuanmen înseamnă desăvîrșire, finalizare, împlinire. Acest cuvînt este alcătuit din prima ideogramă – yuan – a cuvîntului yuamyue (lună rotundă) și prima ideogramă din cuvîntul menyue (lună plină). Chinezii cred că momentul de împlinire trebuie celebrat împreună de către toți membrii familiei, deoarece nici o parte nu lipsește din Luna plină și, deci, nici un membru al familiei nu lipsește de la Sărbătoarea

Mijlocului Toamnei. Atunci cînd cineva nu poate fi împreună cu familia sa, dorul de casă apare ca un aspect important al Sărbătorii Mijlocului Toamnei. În acest sens, cităm versuri ale doi mari poeți ai Dinastiei Tang: „Fiind singur în țară străină/ Mi-e dor de cei dragi mai mult cînd e zi de sărbătoare“, de Wang Wei. Sau „Atît de luminoasă o sclipire pe piciorul patului,/ Strălucitoare ca înghețul din ochii mei rătăcitori;/ Ridicînd-mi capul privesc Luna strălucitoare,/ Coborînd capul, dorul de casă mă apasă“, de Li Bai. Aceste poeme exprimă foarte bine dorul de casă, iar Luna plină a devenit o amintire a celor dragi de acasă. Faptul de sta în curte sau lîngă o fereastră pentru a se bucura de priveliștea măreață a Lunii este o altă tradiție a Sărbătorii Mijlocului Toamnei. Din punct de vedere al istoriei literare, Luna din mijlocul toamnei a fost întotdeauna o temă populară pentru poeții și scriitorii chinezi, care și-au exprimat sentimentele și au creat scene idilice. Scrierea poeziilor despre Lună a fost o formă de artă și, de asemenea, o disciplină filosofică și spirituală, care era răspîndită printre oamenii de știință, printre oficiali și chiar împărați. Multe poeme mari au fost scrise de poeți, avînd ca inspirație Luna cea clară și luminoasă. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ei, acum Callas nu s-a împăcat numai cu Atena, ci şi cu întreaga ei familie. Patru luni mai tîrziu vor fi aceleaşi reprezentaţii cu Medeea la Scala, puse în scenă de Minotis. În 1961 şi 1962, de fapt Maria nu va cînta la Scala decît Medeea. Din păcate, în mod inegal! Reprezentaţiile din 1961 sînt totuşi satisfăcătoare. Distribuţia este strălucitoare: Jon Vickers, din nou şi Nicolai Ghiaurov în rolul lui Creon. Tînărul bas bulgar îşi face debutul. El va fi un formidabil Filip al II-lea, un Boris mare. Giulietta Simionato cîntă rolul dădacei Neris, Thomas Schippers, de asemenea, în prima fază a carierei sale, dirijează. Reprezentaţia din seara de 11 decembrie 1961 a fost înregistrată. A rămas celebră în analele Scalei, prin unul din acele gesturi ale Mariei Callas, care mai mult ca oricare altul a ţesut o legendă. Ne amintim de acel palco funesto din Piratul: Callas care îl interpelează pe Ghiringhelli în loja sa, din aceeaşi sală de la Scala? La 11 decembrie 1961, pe cînd Callas se adresează implorînd lui Jason-Vickers, se aud venind de la galerii cîteva strigăte ostile. Callas nu era într-o voce prea remarcabilă, dar discurile din acea seară ne-o arată – s-a spus – „satisfăcătoare”. Ceea ce nu ajunge însă de­tractorilor ei de la ultimul balcon. Atunci Callas, mînată de flacăra ce arde în ea, îndreaptă un prim strigăt către Jason: „Crud” – crudel!, – strigăt

pe care trebuie să-1 repete a doua oară. Dar, din contra, se lasă o tăcere. Callas nu mai scoate nici un sunet. Poate una din cele mai bune tăceri ale istoriei operei. Împărăteasa din Femeia fără umbră a lui Strauss refuză să răpească sufletul unei alteia, care ar putea totuşi să o salveze: muzica se opreşte. Toţi aşteptăm... Callas îşi îndreaptă privi­rile spre public, îl priveşte. Cei din fotoliile de orchestră care au plătit foarte scump ca să o vadă cum îşi sfîşie vocea pentru noi – opt zile după aceea va fi din nou operată de sinuzită – şi publicul de sus, care a fluierat-o! Şi acestui public, lui singur, îi adresează cel de al doilea strigăt: „Crudei”. Publicul plin de cruzime nu o înţelege pe Callas care în acel moment precis se sfîrşeşte de dragoste pentru el. „Ţiam dat totul” – Ho datto tutto a te. Callas poate să le arate pumnul publicului şi lumii! Nimeni nu va mai spune nimic. Nu se vor auzi decît strigăte de bravo, de bisuri, un adevărat entuziasm. Callas va mai cînta încă de două ori Medeea la Scala, apoi foarte repede se va întoarce la Monte Carlo, cu gîtul sfîşiat şi sinusuri în flăcări. În acest an 1961, Maria Callas, devenită în sensul cel mai exact al cuvîntului un monstru sacru împietrit în legenda sa, nu a ieşit din superba ei tăcere pentru a înfrunta scena şi publicul decît de cinci ori. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

Mareşalul era hotărît pentru rezistenţă în faţa Armatei Roşii. Se considera atît de stăpîn pe situaţie, încît s-a dus la audienţa de la Palatul Regal fără obişnuita lui gardă personală. În acest fel, a fost o pradă uşoară în mîinile complotiştilor. Aflînd de arestarea Mareşalului Ion Antonescu din Comunicatul către Ţară al Regelui Mihai I, difuzat în permanenţă la posturile de radio, Maiorul Ştefan Genoiu și ofiţerii din Marele Stat Major s-au simţit ca nişte naufragiaţi în largul oceanului. Au hotărît să se refugieze la Olăneşti, unde Mareşalul obişnuia să se retragă în momente dificile. Ştefan Genoiu, soţia lui, Geta şi copilul lor, Florin, s-au urcat în camionul lui Savel Lascu, care la rîndul lui le luase în refugiu pe soţia lui, Jeni şi fetiţa lor, Pupi. A fost o călătorie plină de peripeţii. Soldaţii şi ofiţerii germani cădeau prizonieri în condiţii de debandadă totală. La un moment dat şi-au făcut apariţia pe şoseaua dintre Ploieşti şi Tîrgovişte primele tancuri ruseşti. Fugarii şi-au dat seama că nu aveau nici o şansă să treacă munţii şi să ia calea Occidentului. Aşa că s-au întors cu toţii la Bucureşti. În Capitală, noua putere era deja constituită şi stăpînă pe situaţie. Pe Ştefan Genoiu vederea ruinelor Teatrului Naţional, bombardat de avioanele germane, l-a impresionat pînă la lacrimi. În acele zile de coşmar l-au obsedat cuvintele rostite de Napoleon Bonaparte cînd fugea din Rusia în decembrie 1812: ,,Du sublim au ridicule il n‘y a q’un pas!”.

Avea mereu în minte sfaturile primite de la Generalul Marius Bunescu. Comuniştii nu puteau fi opriţi de a veni la putere sub presiunea Armatei Roşii. Vremea Maiorului Ştefan Genoiu trecuse. Era acum vremea comunistului Nicolae Genoiu!

Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (1) În februarie 1945 tensiunile sociale şi politice deveniseră insuportabile pentru un ofiţer de carieră, care dispreţuia maşinaţiunile jocului politic. În ziua de 24 februarie tulburările au degenerat în mişcări de stradă violente sfîrşite cu victime omeneşti. Primulministru, Generalul Rădescu, a fost acuzat că a tras în muncitorii protestatari. El făcuse nişte calcule greşite, gîndindu-se la ajutorul democraţiilor occidentale. Dar în România, stăpînă pe situaţie era Armata Roşie. Promisiunile anglo-americane se dovediră vorbe goale. În Răsăritul Europei Stalin făcea ce vroia! La începutul lui martie, la Bucureşti a venit valvîrtej procurorul sovietic Vîşinski, trimisul lui Stalin. Printr-o lovitură de forţă, Vîşinski şi-a impus planul de dominaţie sovietică în România, lăsîndu-l fără replică pe necoptul Rege Mihai I. (va urma)

Florin Iordache


RM

Nr. 1555

l

23

22 – 28 septembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (49) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (13)

Piețe sau terenuri? (1) Cum arătam, înfruntarea nu e recentă, şi războiul impusese armistiţiu, încălcat la scurtă vreme de părţi. Astfel, după ce, în 1921, guvernul olandez încheie un contract cu „Royal Dutch-Shell”, dîndu-i dreptul să exploateze terenurile Djambi din Indiile Olandeze, acelaşi obiectiv îl vizează, de mai mult timp, şi „Standard Oil”. Guvernul american anunţase că îl susţine, însuşi ministrul S.U.A. la Haga a înmînat oferta guvernului olandez, iar preşedintele Statelor Unite, Warren Harding, făgăduise că va sprijini pe „Standard Oil”, spre a mai şterge din afrontul adus de penetraţia pe sol american a lui Sir Henry Deterding. Totuşi, la Haga, acesta este cel ce obţine concesiunea, spre supărarea concurenţilor din S.U.A. şi chiar a Administraţiei Harding. Primii lansează o acidă campanie de presă în marile ziare americane, iar guvernul american adresează, la 19, 22 şi 25 aprilie 1927, note de protest Guvernului de la Haga, cărora şeful diplomaţiei olandeze le răspunde,

Memoriile unui celebru criminalist român (129) ,,Omul cu ciocanul” (28) Împreună cu procurorul Andrei şi locotenentcolonelul Secărea care îşi formaseră, de această dată, convingerea că ne aflam într-adevăr în faţa autorului, am hotărît să-i reascultăm pe tatăl victimei. În scurt timp am intrat în posesia unor date privitoare la comportamentul suspect al bănuitului, care a încercat să înlăture orice suspiciune îndreptată împotriva sa, atît prin derutarea fostului coleg, cît şi a organelor noastre. Astfel, la numai trei săptămîni după tentativa de omor, cînd se întorcea de la neurochirurgie unde fusese operată fetiţa, tatăl acesteia s-a întîlnit cu Romulus care a început discuţia, consolîndu-1 în legătură cu agresiunea despre care ar fi aflat că a suferit-o fetiţa. După ce şi-a manifestat părerea de rău, s-a interesat despre starea sănătăţii victimei, iar cînd a aflat că viaţa i-a fost salvată, Romulus a dovedit o oarecare stîngăcie în comportament şi, schimbînd subiectul, i-a oferit o „informaţie” în referire la două persoane necunoscute

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (81) Evaluarea forțelor irakiene (2) În paralel, un ansamblu de operaţiuni „de gherilă psihologică“ este pus la punct. El este coordonat, în interiorul „Comitetului deputaţilor” - care reuneşte adjuncţii principalelor ministere - de către Robert Gates, fostul nr. 2 de la CIA şi actualul director adjunct al Consiliului de securitate de la Casa Albă. Unul dintre obiective este contracararea propagandei irakiene. Unul dintre participanţi va mărturisi: „ne amintim cu toţii de Vietnam, unde am pierdut războiul din punct de vedere politic“. Vocea Americii emite de acum înainte 24 de ore din 24 spre Irak, dar se izbeşte de o problemă: lipsa de prezentatori arabi care să aibă accent irakian. Specialiştii celui de al patrulea grup de operaţiuni psihologice cu baza la Fort Braggs în Carolina de Nord sînt gata să fie trimişi în Arabia Saudită. Misiunea lor este efectuarea unei campanii de dezinformare pentru a submina moralul trupelor irakiene masate de cealaltă parte a frontierei, făcîndu-i să creadă, de pildă, că apa puţurilor din deşert este otrăvită. O puternică presiune psihologică trebuie exercitată asupra Irakului pentru a sublinia hotărîrea americanilor.

fără ezitare, la 10 mai, că hotărîrea Parlamentului ţării sale este irevocabilă. Din nou, la 18 mai, o altă notă de protest americană şi abia acum, presată serios, Olanda oferă unele cîmpuri, dar fără mare importanţă: de pe ele, „Standard Oil” extrage, totuşi, jumătate din producţia totală a firmei „Royal Dutch-Shell” şi o treime din cea totală a Olandei. Aici se mai impun unele remarci: trustul lui Rockefeller obţine, în compensaţie, petrol din coloniile olandeze, în vreme ce „Royal DutchShell” aprovizionează cu ţiţei, întîi şi întîi, Anglia. În al doilea rînd, sesizaţi de activitatea lui Deterding în America, magnaţi petrolieri şi oficialităţi locale reacţionează creînd un institut naţional specializat care, imediat, trage un semnal de alarmă: petrolul american se epuizează cel mai tîrziu în 1945. Sigur că este o exagerare deliberată şi însuşi Rockefeller o preia şi o repetă adesea în întîlni-rile cu omologii săi sau cu ziarişti. Ea ţinteşte limitarea activităţii în America a lui Deterding dar, paradoxal, are şi un revers: de fiecare dată cînd se repetă formula secării, acţiunile lui „Royal Dutch-Shell” cresc sensibil în cotaţiile la Bursă. Pe urmă, sporesc şi investiţiile lui Deterding în Statele Unite: în numai doi ani (1927–1929) suma totală a acestora atinge 306 milioane dolari, ceea ce, susţin experţii, înseamnă mai mult decît obţine „Standard Oil” în lume. Cum 34 la sută din producția societății ,,Royal Dutch-Shell” provine din America, succesorul lui

Rockefeller în fruntea trustului, Walter Teagle, nu pregetă să-l acuze pe Deterding că ,,jefuiește intenționat rezervele de petrol ale Statelor Unite, cruțînd proviziile Angliei”. Graţie „Napoleonului petrolului”, aceste rezerve se măresc vertiginos. Dacă înaintea primei conflagraţii mon­ diale el ţintise fieful propriu al lui „Oil King“, în timpul războiului si îndeosebi după aceea, privirea sa se mută, coborînd spre America de Sud. Dispune, de astă dată, de fonduri în continuă creştere: în 1913, dividendele lui „Royal Dutch-Shell“ sînt de 27 milioane florini iar după şase ani de 96 milioane! Pe urmă, într-un singur an de război, oferă Franţei un credit de 300 milioane franci aur. În 1918, cînd abia se stinsese ultima împuşcătură de război, „Royal Dutch-Shell“ cumpără „Mexican Eagle Co“ şi vestea e primită iarăşi cu stupoare şi indignare în cercurile monopoliste şi de afaceri din S.U.A. pentru care Mexicul nu are alt statut decît o colonie, ţara, deşi independentă, fiind considerată „cea mai bogată rezervă de petrol a Statelor Unite“. Dacă în 1904, aici se extrag 220.000 barili anual, în 1910 cifra este de 14 milioane, ea crescînd ulterior în acelaşi ritm. Ţiţeiul respectiv aduce mari bogăţii şi preşedintelui ţării, Porfirio Diaz, care, în 1908, nemulţumit, se pare, de ceea ce primeşte de la vecinii din Nord, oferă concesiuni englezilor, prin mijlocirea unui anume McPeason. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

despre care a lăsat să se înţeleagă că pot fi suspectate de comiten infracţiunii. A relatat că, prin luna septembrie 1972, în tren, în timp ce se întorcea de la București, a discutat cu doi indivizi care pretindeau că-l cunosc pe F. şi că vor să-l viziteze. În urma primelor verificări afirmaţia lui a fost infirmată. Fiind pensionar C.F.R., el beneficia anual de un carnet pentru călătorii limitate, cu bilete tip foi de drum. Procurorul, procedînd la studierea carnetului din 1972, a constatat că biletele folosite pe distanţa amintită de el nu purtau ştampila lunii septembrie 1972. Martorul a precizat că nesuspectîndu-l la acea dată pe Romulus, a încercat să exploateze aşa-zisa informaţie prezentînd datele obţinute unui ofiţer de miliţie (din cadrul primului colectiv). Cu prilejul confruntării între tatăl victimei şi învinuit, acesta din urmă a recunoscut cele relatate de F., făcînd în schimb unele completări, potrivit cărora unul din cei doi necunoscuţi ar fi fost îmbrăcat cu veston militar, iar celălalt cu pantaloni de acelaşi tip. F., tatăl fetiţei, şi-a reamintit şi el de recomandarea pe care i-a făcut-o Romulus, în sensul de a reflecta la foştii lui colegi din armată, cunoscînd că F. fusese ofiţer activ înainte de a fi angajat la depoul

lor. Acest nou amănunt se corobora cu particularitatea relevată în manuscrisele învinuitului, cu privire la îndemnul ,.Satanei” de a se acţiona şi în uniformă militară. Deşi indiciile şi probele indirecte continuau să fie scoase la iveală, reevaluate şi fixate procedural, mulţi dintre noi erau încă stăpîniţi de scepticism în dovedirea vinovăţiei lui Romulus. Faptul că fuseserăm lipsiţi de corpurile delicte degradate sau pierdute ne obliga să ne sporim eforturile pentru depistarea unor cît mai numeroase probe indirecte care să ne poată da nu numai nouă, ci şi instanţei dreptul de a reţine în sarcina lui Romulus cele opt cazuri cu toate că, în final, avea să fie stabilită poate iresponsabilitatea penală. Probele testimoniale trebuiau coroborate cu expertizele biologice ale firelor de păr. În eventualitatea unui rezultat pozitiv, ele îşi puteau menţine valoarea de probă. Astfel, în cazul tentativei de omor asupra fetiţei Teodora, prin buletinul de expertiză nr. 3553 din 2 august 1974 al Laboratorului de medicină legală, s-a concluzionat că firul de păr ridicat de pe vestimentaţia victimei prezintă asemănări cu firele de păr recoltate de la învinuit. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Soldaţii sînt fotografiaţi în timp ce se antrenează în acţiunea de percheziţionare a caselor una cîte una, misiune care le va reveni dacă Kuweit City ar fi recucerit. Grupul din jurul lui Robert Gates a redactat un lung memoriu ultraconfidenţial enumerînd „Ce trebuie şi ce nu trebuie făcut” (Do and don’t). Acest text se adresează persoanelor oficiale civile şi militare implicate direct în criză şi constituie un cod de conduită descriind, de exemplu, ce fel de declaraţii publice să fie pronunţate şi care să fie evitate. Nerespectarea cea mai spectaculoasă a codului va fi interviul şefului armatei Aerului. Generalul Dugan a declarat ziariştilor că exista un plan de bombardare a Bagdadului şi că Israelul ar ajuta Forţa Aeriană să aleagă ţintele. Dugan a fost imediat scos din funcţie de către Bush. Declaraţiile sale erau evident stînjenitoare şi, mai mult, el nu respectase una din regulile principale asupra a „Ce trebuie şi ce nu trebuie făcut“, formulată în faimosul memoriu: să nu se menţioneze niciodată vreo formă de cooperare cu Israelul.

Ameninţarea a fost luată destul de în serios pentru ca rachete Hawks, instalate pe frontiera iordaniană, să fie transferate la obiectivul nuclear, pentru a întări sistemul defensiv deja existent. A fost chiar luată în considerare evacuarea locuitorilor oraşului vecin. La 12 august, Saddam Hussein, într-un discurs radio-televizat, sugerează o rezolvare globală în Orientul Mijlociu. În ceea ce-1 priveşte, examinarea unei eventuale retrageri din Kuweit implică discutarea, de asemenea, a prezenţei siriene în Liban şi a teritoriilor ocupate de Israel. De altfel, el cere „retragerea imediată şi necondiţionată a trupelor israeliene“. Bush răspunde imediat cerînd imperios „retragerea imediată şi necondiţionată a trupelor de ocupaţie din Kuweit“. Reacţia americană îl linişteşte prea puţin pe primulministru israelian Shamir. Din punctul lui de vedere, Saddam „manevrează în scopul slăbirii alianţei internaţionale realizate împotriva lui”. În Cisiordania şi Gaza, palestinienii salută cu entuziasm propunerea liderului irakian. În această zi de 12 august, în cursul reuniunii Cabinetului israelian, care se desfăşoară în fiecare duminică, majoritatea discuţiilor sînt consacrate evoluţiilor din Golf. Moshe Arens, ministrul Apărării, Dan Shomron, şeful statului major, şi generalul maior Ammon Sharak, şeful Serviciilor Secrete militare, vorbesc îndelung. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Îngrijorări în Israel (1) La Ierusalim, conducătorii israelieni sînt „preocupaţi“ de veştile care sosesc. Mai întîi, a fost aceea transmisă de Serviciile de Informaţii. S-ar pregăti un atac aerian împotriva obiectivului nuclear israelian de la Dimona, în deşertul Negev.


24

Nr. 1555

Doza de sãnãtate

l

22 – 28 septembrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Echilibrul energetic – cheia unui organism sănătos

Îmbătrînirea este un fenomen ireversibil, cel puțin pînă în momentul în care se va descoperi o mașină a timpului care să întoarcă izvorul vieții. Pe măsură ce înaintăm în vîrstă, își fac apariția diferite probleme de sănătate. Un un fenomen normal – pe parcursul vieții se umple ,,coșul de gunoi” al corpului cu diferite noxe toxice, care pînă la un punct pot fi ținute în frîu. Avem posibilitatea să oprim o revărsare masivă a noxelor toxice acumulate, care, desigur, atrag după sine multe probleme de sănătate. Mulți dintre noi asociem vîrsta cu bolile, odată cu trecerea anilor omul începe frecvent să meargă la medic, să ia diferite medicamente, cerc vicios din care cu greu se mai poate ieși. O să dau exemplul unui pacient din nordul țării (65 ani) care, la prima întîlnire, ne-a pus pe masă o cutie plină cu medicamente, spunînd: ,,Am apelat la voi cu speranța că, în urma tratamentelor, nu voi mai fi nevoit să le iau. În caz contrar, mă voi transforma într-un coș de gunoi”. Vîrsta nu trebuie pusă la egalitate cu boala. Zilnic ne întîlnim cu pacienți trecuți de 75, 80, sau chiar 90 de ani care, apelînd și la terapiile alternative (medicina energo-informațională, homeopatia, acupunctura), au reușit să își păstreze un nivel de sănătate satisfăcător. Tipica modificare a organelor odată cu înaintarea în vîrstă constă în: - Creierul și psihicul: au specific propriu, dar, în mare parte, depind și de stilul de viață al fiecărui individ. - Ochii, urechile, gustul și mirosul sînt cele mai expuse modificărilor. - Aparatul respirator: odată cu înaintarea în vîrstă, plămînii își pierd elasticitatea, dar dacă individul nu se îmbolnăvește, nu simte pierderea elasticității plămînilor, mai ales dacă este nefumător. - Aparatul locomotor: prin modificări ale oaselor, mușchilor și ale încheieturilor, scade libertatea de mișcare. Consumul excesiv de proteine, mai ales din lapte de vacă, duce la o rigiditate a oaselor și, automat, la osteoporoză.

- Pielea și părul: modificările sînt influențate, în mare măsură, și de moștenirea genetică. O îngrijire corespunzătoare menține pielea și părul la un nivel acceptabil. - Inima și circulația: sca­ de țesutul muscular al arteriilor și capacitatea de funcționare a inimii. Crește tensiunea arterială și riscul îmbolnăvirilor. - Sistemul hormonal: cel mai mult sînt afectate femeile, din cauza schimbărilor climaterice. - Sistemul imunitar începe să scadă. - Temperatura corpului începe să scadă, multe persoane suferă de frig, amorțeli. - Rinichii și căile urinare: funcția de filtrare a rinichilor începe să scadă, de aceea și administrarea de medicamente trebuie să fie atent controlată. - Sistemul gastric: se știe că cea mai mare parte a sănătății noastre depinde de intestine. - Persoanele în vîrstă dorm mai puțin, iar problemele acestea trebuie clarificate. - Incontinența nu are neapărat legătură cu vîrsta. Medicina bio-informațională ajută pacientul, indiferent de vîrstă, să rămînă cît mai mult timp sănătos. Numai un organism aflat în balanță energetică poate funcționa optim indiferent de vîrstă. Repunerea comunicării energetice între fiziologia organelor și cîmpurile informaționale ale corpului întrerupe fenomenul de autodistrugere și reechilibrează balanța energetică a organismului. Este o terapie blîndă, fără durere, fără medicamente, o terapie modernă, care se bazează pe informația energetică a pacientului. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­ logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop. Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe. Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele. Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici. Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente. Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare. Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.