România Mare, nr. 1556

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Dintre toți dușmanii, cei mai periculoși sînt foștii prieteni. CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Un adevăr: ,,Românii au votat, din nou, împotriva României” Motto: „Multe poate face alianţa prostului cu minci­ nosul”. Nicolae Iorga

Nu, nu săriți – eu cred că observația corectă a preșe­ dintelui PNȚCD, celebrul avo­ cat Aurelian Pavelescu, este nu numai corectă, dar teoretic ar putea fi o șansă unică: acel duș cu apă rece, care poate îi va trezi pe români! A cîta oară, au cîștigat globaliștii? – întreb ca și prietenul Pavelescu, care subliniază, inspirat: ,,PNL, USRPLUS, PSD, ALDE, PMP, Pro-România, doar niște acronime, care nu înseamnă aproape nimic, actori într-un joc absurd, de ocupare a României de către forțe străine, într-un război ideologic profund”. Și, da, situația arată clar: ,,Nici o forță națională!”. Nu există nici o forță națională în poziții importante în România de azi! Și tot avocatul spune adevărul dureros: ,,După ce ni s-a luat totul, am rămas fără industrie, agricultură, resurse, milioane au luat drumul pribegiei și milioane de familii descompuse, sclavagism într-o UE fatidică, românii votează, iar și iar, globaliștii - sau, altfel spus, se autocondamnă la moarte în sărăcie și nedemnitate”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Panarama alegerilor locale și proștii care nu au înțeles realitatea

La momentul conceperii acestui material, alegerile locale încă nu se încheiaseră, chiar dacă la Capitală se știa cîștigătorul. Comedia la care mai puțin de 50% dintre românii cu drept de vot participă de la un ciclu electoral la altul continuă fără ca cineva să înțeleagă că totul este o mare, foarte mare bătaie de joc. Dimpotrivă, observînd reacțile postate în ultimele 30 de zile în socialmedia, singura concluzie la care poate ajunge orice om normal la cap este că unii români sînt de o naivitate egală cu prostia.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cine seamănă vînt, culege furtună! (4)

Opoziția din Parlamentul Ro­mâ­niei îi dă apă la moară lui László Tökés și ne acuză de fărădelegi. Și face asta într-o vreme în care parlamentarii U.D.M.R.-ului cîntă Imnul Ungariei în catedralele românești și jură credință față de Ungaria, refuzînd să jure credință față de Țara care îi hrănește și îi rabdă! Și face asta într-o vreme în care în județul Covasna circulă casete audio, aduse din Ungaria, cu cîntece fasciste de genul: „Dacă o dată, încă o dată vom porni/ În Ardeal o ordine pe cinste vom clădi/ Pe români cu fii, cu neam, cu mămăliga lor cu tot/ Îi vom trimite dracului!”. Teribil și înfricoșător preț mai plătește Opoziția pentru cele 1 milion de voturi ungurești care au bă­ gat-o în Parlament! Nu contest că unii membri ai Opoziției sînt cinstiți și sînt animați de cele mai curate sentimente față de Țară, dar iată că, întrun moment crucial, interesele gregare de partid le paralizează voința. Și se unesc cu ungurii împotriva românilor. Am mai auzit de la unii parlamentari ai CHEII că trebuie să stăm liniștiți, pentru că Ungaria a afirmat de mai multe ori că nu are pretenții teritoriale față de România. Tot așa a declarat și Ungaria lui Horthy în 1939 și 1940, iar după Diktatul de la Viena a trecut Ardealul de Nord-Vest prin foc și sabie! (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (19 martie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, Dealul Mitropoliei) Lăsîndu-i deoparte pe cei direct interesați – mulți fiind implicați în acest scrutin pentru că sînt remunerați – toți ceilalți le țin isonul, crezînd în ,,binefacerile” din mandatul lui Firea, sau că PNLul lui Orban va face ceva bun pentru bucureșteni. Mediatizarea prostească a faptului că, în ultimii 30 de ani, ,,doar PSD” a fost la ,,butoane” nu este altceva decît o propagandă electorală, iar faptul că mulți români chiar o cred este deja o mare, foarte mare problemă. Degeaba le spui că nu este așa, că, de fapt, și PNL, și PSD, și Băsescu, și Iohannis, și Dăncilă, și Orban, și Ciolacu, și Barna sînt niște bandiți – românul iese la vot. Nu, nu putem spera într-o soartă mai bună pentru acest popor, mai ales cînd poporul dovedește că propria soartă îi este indiferentă. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Iar la un prnz de toamn Iar la un prînz de toamnă pe cînd, iată în cer plesnea un clavecin de ploi eu am primit pios, ca pe-o diată epistola fierbinte de la voi Îmi scrieți bucuroși să nu mă-ndoi de traiul vostru, mamă, și tu, tată punîndu-mi poze vechi și gînduri noi încondeiate-n miere preacurată Eu vă petrec de-aici, dintre străini închipuindu-mi jertfa voastră-n viață drept ultimul miracol la creștini Și-n zori visez un înger cum vă-nhață vă strig pe nume, și mă lupt, și vin dar între noi e-un continent de gheață....

CORNELIU VADIM TUDOR, 1978

Mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc

Nu este un secret pentru nimeni faptul că tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a fost atacat mediatic din momentul în care politicienii au înțeles că, avînd în preajma lor un patriot autentic, nu vor avea liniște atunci cînd plănuiesc să fure, să distrugă România. Discreditarea lui a reprezentat o mișcare de anvergură la care a participat întreaga clasă politică, elemente ale Serviciilor Secrete, precum și mass-media. Falșii profeți mediatici care încă mint la tv au participat cu bună știință la distrugerea imaginii tatălui meu, fapt care nu era și nu este un secret pentru nimeni. Sînt cunoscuți cei care l-au atacat, cei care l-au jignit chiar și după moarte pe cel mai important exponent al patriotismului românesc din ultimii ani. (continuare în pag. a 3-a) LIDIA VADIM TUDOR

NR. 1556 l ANUL XXXI l 29 SEPTEMBRIE – 5 OCTOMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F În Egipt, alt Airbus în flăcări! F De la Greva Foamei la Foamea de Grevă F Blestemul lui Ion Cristoiu (fost comunist) către Lucia Hossu-Longin (fosta utecistă) F Un „cumnat” al Ţapului: C. Stănescu PARTEA A III-A F Serviciul Român de Informaţii a început să publice în ziarul „Libertatea” (de ce nu în altă parte?) fragmente din lucrarea „Cartea Albă a Securităţii”. Deşi ea pare anonimă, noi ştim doi dintre principalii autori: şefii revistei „Timpul – în 7 zile”, Adrian Riza şi Mihai Pelin. F Anunţ către toate ambulanțele ospiciilor din România: în ultimele luni a rupt lanţul un bolnav mintal, care răspunde la numele de Lăncrănjan Nică, personaj sinistru, care a descoperit niște cristale atomice într-un borcan de dude şi-i ameninţă pe toţi că-i va extermina cu această bombă. Distinsul sifilitic apare periodic, în anumite conjuncţii astrale, şi pe la sediul P.R.M., şi pe la redacţia „România Mare”, făcînd variate spume la gură şi bătînd cu pumnul în masă, înjurînd ca la uşa cortului, după care cade pe spate, cu lăbuţele în sus şi, în general, face ca toţi dracii. Este limpede pentru toată lumea că avem de-a face cu un nebun agresiv, care ar trebui băgat într-o cămaşă de forţă ultima modă, cu butoni şi cravată, pentru că a devenit insuportabil. Întîmplarea face că acest pretins fizician, care a separat Atomul de A. Toma, este fiul unui om pe care noi l-am preţuit foarte mult, valorosul şi regretatul prozator Ion Lăncrănjan, ceea ce dovedeşte, o dată mai mult, că oamenii mari pot da viaţă unor cretini. Acum avem explicaţia infarctului prematur pe care l-a făcut sărmanul romancier: cînd ai în casă un asemenea cimpanzeu, care îți face viaţa un coşmar, atunci totul este posibil. Ascultă Lancrănjan-junior, singurul lucru pe care îl mai poţi face, în actuala ta fază de turbare, este să-ți schimbi numele de familie, pentru că îl faci de rîs pe românul cinstit care, într-un moment de rătăcire, te-a procreat. F Performanţă extraordinară a atletismului românesc: duminică, în cadrul Cupei Mondiale la Maraton, cei 42 de km (şi ceva!) dintre Marathon şi Atena au fost parcurşi într-o manieră uluitoare de sportivele românce, care au cucerit primele 3 locuri. Încă o dovadă că femeia româncă e cea mai rezistentă din lume. Şi cea mai frumoasă, desigur. De deşteaptă, nici nu mai vorbim, că ne bîlbîim. Şi fidelă. Şi harnică. Şi nici nu-şi contrazice bărbatul. F Adunarea Pactului Nord-Atlantic din toamna lui 1997 va avea loc în România. A existat un singur vot ezitant, de abţinere: cel american. De ce? E foarte simplu: Washingtonul nu vrea să supere Moscova, ar trebui se ne lămurim odată pentru totdeauna şi să nu ne mai facem iluzii F Cine l-o fi minţit pe cronicărelul ăla de la „Sportul Popular”, Dimitrie Callimachi, că face şi el politică? În „Cronica Română” bătrînul parazit dovedeşte că n-a înţeles nimic din şuturile primite de la Cerveni-Bulumac, şi trînteşte o balegă intitulată „Proprietarul de partid”. Noi credem că se referea la ta-su, agentul sovietic Scarlat Callimachi, cunoscut

în epocă sub porecla de „Prinţul Roşu”. Oricum, de aici înainte noi îl vom numi pe Dimitrie Callimachi în forma lui prescurtată, rebusistică: Dillimachi. F Dacă prostia ar durea, în redacţia Bordelului „Ziua” ar fi nişte urlete de 100 de decibeli. Într-un articol despre încetarea din viaţă a fiicei lui Mussolini, foştii și viitorii deţinuţi scriu că pe aceasta ba o chema Edda, ba o chema Edna, că a fost prima femeie care a purtat pantaloni în Italia (?!), că Benito a fost „dictatorul italian din timpul celui de-al doilea război” (în realitate, el a înfiinţat primele fascii de luptă în 1919 şi a devenit conducător - „Il Duce” - în 1922) şi că ginerele liderului fascist, Ciano, a fost membru în guvernul Mussolini în anii ’30 (de fapt, a deţinut portofoliul de Externe în perioada 1936-1943) şi că, să vezi minune, „a fost acuzat de trădare şi executat în 1994” (?!). Avînd în vedere că toata pagina I a imundei fiţuici e destinată asasinării lui Ion lliescu, noi credem că Robotul Secu S.R. Stănescu, încolţit de şobolanii falimentului, nu mai răspunde la comenzi, vrea să ucidă cu orice preţ, F Odată cu sosirea Primăverii, s-a dat drumul la nebuni! Unul dintre ei poartă barbă, e burduhănos, n-are nici o urmă de talent literar, e evreu-rus, anunţă că va candida la alegerile prezidenţiale din România, dar şi că „în partidul meu eu sînt membru, preşedinte, casier, secretar şi purtător de cuvînt”, iar numele lui este Paul Efimovici Goma. Credem că vă imaginaţi milioane de români scandînd în delir, pe la congrese, pe stadioane, pe străzi, lîngă stațiile de amplificare, în fața şi în spatele televizoarelor, ba chiar şi în WC-urile publice: „E-fi-mo-vici! E-fi-mo-vici!“. F Şi la „România liberă” bîntuie vînturile inculturii. Celebrul „moment” al lui Caragiale „De ce trag clopotele Mitică? - De sfoară, monşer!“ (care a dat şi titlul filmului realizat de Lucian Pintilie) a devenit în mintea scurtă a cronicarului TV Adrian Bucurescu „Pentru ce bat clopotele, Mitică?“. F Nu ştim de unde le tot scoate tînărul şi simpaticul ziarist Gelu Ispas, de la „Libertatea”, dar P.R.M. nu s-a plîns niciodată de „slaba activitate a titularilor Comerțului și, respectiv, Turismului” F Învin­gînd cu 1-0 pe Universitatea Craiova, prin golul marelui jucător care a fost, este şi va rămîne Marius Lăcătuş (atunci cînd nu caută cartonaşul roşu cu orice preţ), Steaua Bucureşti a făcut un pas decisiv către cucerirea unui nou titlu de campioană a României la fotbal. F O boarfă de la „Cotidianul”, pe nume Dana Balint, nu mai poate dormi de grija preşedintelui P.R.M. şi publică un articol mai murdar decît propria ei lenjerie, cu titlul: „Curtea Supremă se face că nu-l vede pe C.V.T.“. E vorba de așa-zisa Listă a Ruşinii (nu a Trădării, cum minte coţofana), pe care însă n-a scris-o senatorul Vadim, care are treburi mai bune de făcut, „clasamentul” fiind realizat şi publicat pe baza zecilor de mii de scrisori ale cititorilor noştri, deci este o operă colectivă! F Sîntem alături de general-locotenent George

RM

Ioan Dănescu în momentele grele prilejuite de trecerea în veşnicie a iubitei sale mame. F Lovitură grea (între ochi) pentru orgoliul maladiv al lui Ion Caramitru: spectacolul de recitări sîsîite (un gen nou în arta dramatică!), plănuit de el la Timişoara, a fost anulat, din cauza unei săli goale pînă la refuz! Azi în Timişoara, mîine-n toată Ţara! F Locuitorii din Hebron au relatat unui reporter al Agenţiei France Presse că soldaţii israelieni au masacrat cu mitralierele, într-o „Noapte a Sfîntului Bartolomeu patruped”, sute de cîini nevinovaţi, care cică i-ar fi deranjat pe ei în misiunile secrete. Bravo, stimaţi evrei, acum vă răfuiţi şi cu necuvîntătoarele, aveţi o adevărată misiune civilizatoare în Orientul Apropiat, ca mîine o să primiţi Premiul Nobel pentru Hingheri! Aveţi însă grijă: dacă veţi întîlni un maidanez gras şi negru, cu mustaţă pe oală, să nu trageţi, că e Crin Halaicu, aflat în vizită în Israel! F Una dintre cele mai nobile şi mai inconfundabile „voci” ale muzicii uşoare româneşti, Gabriel Drăgan (solistul formaţiei „Mondial”, celebră în anii ’70) a făcut pasul tragic către alt tărîm: „Atît de fragedă”, „Iubire, bibelou de porţelan” şi alte şlagăre ale tinereţii noastre au rămas zgribulite și orfane... Sfîrșit ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 14 aprilie 1995)

Virus în virus Cu reclamă și cîntare Mască și dezinfectare Își fac turul de onoare Noi aleși plini de ,,sudoare” „Ciuma roșie” se pare E în curba de pierzare Și marcată de lentoare Caută alte motoare Spiritul de orientare Plus cel de la selectare Ne-a condus în Ziua Mare Către Secția de votare Și-am ales pe Nea Cutare (Scos de prin laboratoare?!) Unul care ,,n-are... are” Însă, ce să vezi, stupoare! Că-n final, numărătoare O sportivă detașare După stare și valoare Deci, o altă... distanțare! Vai de Țara în votare Cu măști și dezinfectare Cu aleși ce dau splendoare Distanțați în... distanțare?! În cumplita Țării stare Cînd vedem că se mai moare Iată nouă arătare Virusul de la votare Distanțarea-n distanțare Și să vezi, de-acum... rumoare! Liviu ZANFIRESCU


RM

Nr. 1556

l

3

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc

(urmare din pag. 1) Pentru că, alături de Adrian Păunescu, tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a fost și va rămîne pentru totdeauna în inimile românilor. Nu este și nu a fost un secret că beneficiarii direcți ai devalizării României – indiferent cum se numesc sau cine sînt proiecțiile lor mediatice – au distrus tot ce înseamnă naționalism autentic în România, stat ajuns la rang de colonie, în care puțini sînt cei care o duc bine și mulți cei care o duc din ce în ce mai rău. În urmă cu cîteva zile, într-un moment de luciditate, probabil, un vechi fals profet, un așa-zis formator de opinie, un individ strîns ținut în lesă, dar din cînd în cînd scăpat pe la diverse televiziuni, „viteazul cap de piele” – cum era poreclit de Cațavenci – și-a recunoscut păcatele, spunînd că, la alegerile din anul 2000, el a fost unul dintre cei care s-au implicat direct în distrugerea imaginii lui Corneliu Vadim Tudor, pentru că, spune el, „România derapase” și se simțea cumva obligat să retușeze drumul țării spre statutul de colonie în care ne aflăm acum. Celor care au puterea să îl privească pe acest individ al cărui nume nu merită rostit nici măcar în scop publicitar, și care i-au ascultat „spovedania”, le pot spune că este de apreciat curajul de a recunoaște că și el se află la originea distrugerii acestei națiuni, așa cum mulți ca el sînt. Este de apreciat că își recunoaște păcatele, manipulînd anumite cuvinte-cheie jurnalistice. Este un păcat, un mare păcat, atunci cînd, prin acțiunile tale, contribui la distrugerea unei națiuni, avînd drept obiectiv propriul tău interes, propriul tău beneficiu. Dar cred că este un și mai mare păcat să te pretinzi un factor decisiv în pierderea alegerilor prezidențiale din anul 2000 de către Corneliu Vadim Tudor, acum, cînd din ce în ce mai mulți afirmă că în seara zilei de duminică, 10 decembrie 2000, cînd cifrele indicau un alt cîștigător – în nici un caz Ion Iliescu – majoritatea cancelariilor occidentale au început să sune

fie la Palatul Victoria, fie la Cotroceni și să spună clar și răspicat că România nu poate fi condusă de un naționalist și că „trebuie să se ia măsuri”. Nu știm ce măsuri s-au luat, nu știm în ce fel au acționat împotriva acestei țări fie PSD, fie PNL, fie Adrian Năstase sau Ion Iliescu, fie șefii din Servicii – mai ales că atunci, la butoane, în mod oficial, premier era cel mai controversat și puternic om din România, Mugur Isărescu – cert este că nu tatăl meu a fost ales președinte, așa cum poporul își dorea. Acum, la 20 de ani după acele alegeri, întrebarea care se pune atît „păcătosului” scăpat din lanț, cît și celor asemenea lui, precum și celor care l-au trădat pe Corneliu Vadim Tudor atunci, este următoarea: vă place unde a ajuns țara? Sînteți fericiți, sînteți bogați? Iar pentru românii care au tinut isonul acestor trădători, întrebarea este una de bun-simț: cînd veți înțelege că tot ce s-a întîmplat în ultimii 30 de ani în această țară este în defavoarea statului, în defavoarea românilor? Cînd veți înțelege că tatăl meu a fost distrus mediatic, tocmai pentru ca ei să vă fure, să distrugă statul, să fărîmițeze acea uniune miraculoasă care leagă sufletele voastre? Cînd veți înțelege că sînteți mințiți, manipulați, sărăciți și îndoctrinați cu răutate, pentru ca o minoritate să se lăfăie în averi? Îmi îndrept atenția către cei care au distrus acest popor și care se bucură acum la adăpostul protecției înalte, din

Naționalism de bodegă Ne dăm seama cît de puțini sînt cei dispuși să lupte pentru România atunci cînd ne aflăm în preajma alegerilor și cînd îi ,,dezbrăcăm” de hainele minciunii pe cei care promovează naționalismul sau patriotismul, după caz. Pentru că sînt mulți cei care nu pronunță termenul ,,naționalism” pentru că ,,le miroase” și se fălesc cu patriotismul. Sîntem în an electoral. Duminica tre­ cută au fost alegerile locale. Au candidat cîțiva așa-ziși naționaliști, sprijiniți de cei interesați direct de acest proces, și de mulți naivi care i-au girat prin vot pentru că nu au capacitatea să facă diferența între unul care vrea să se bată pentru țară și unul care se bate pentru el însuși și pentru grupul de interese din spatele lui. Au participat la alegeri, așadar, cîteva partide așa-zis naționaliste. Toate procentele lor însumate nu depășesc 2%, și asta nu pentru că în România nu ar mai exista oameni care să voteze patrioți, ci pentru că mulți au început să deosebească minciuna de adevăr, naționalismul autentic de cel de fațadă. Avem, așadar, un fost partid naționalist, care a fost cîndva în Parlament, condus de un om politic cunoscut, care dă rateuri după rateuri, pentru că în structurile de conducere se află oportuniști sau indivizi care se ,,adaptează” ușor, pozînd în apărători ai națiunii. Mai avem un alt partid – înstelat după părerea mea – care și-a aruncat în arenă două, trei imagini feminine în spatele

cărora se ascund băieții cu grade. Ei bine, nici ei nu vor face mare lucru, și asta pentru că exponenții lor răspîndesc un mesaj extrem de confuz în zona online, lăsînd în urmă nu doar o imensă incertitudine, ci și o lipsă totală de mesaj. Mai avem un partid care și-a parcat autocarul colantat în cromatica celor iubitori de metale prețioase în Piața Victoriei, și care inventează fel și fel de zvonuri doar, doar va intra în grațiile publicului. Și ei vor da chix, așa cum o vor face și precedenții. Românii și-au dat seama că sînt falși, așa că se vor reorienta fie spre propriul lor crez, fie spre alte partide sau candidați independenți. Dar nu vor valida cu votul lor minciuna pe care cele trei partide o promovează, laolaltă cu restul partidelor parlamentare care ne-au adus în prăpastia deznădejdii. Alegerile locale constituie un soi de repetiție înainte de cele generale de pe 6 decembrie. Vom vedea atunci dacă românii vor alege să acorde credit reprezentanților unor minorități, sau vor penaliza falsitatea și minciuna celor care pozează în ceea ce nu sînt. Naționalismul este un sentiment mult prea prețios, prea valoros și de neînlocuit pentru ca un popor să încapă pe mîna unor bandiți. Sper ca românul să înțeleagă că ridicarea lui din genunchi se va face cu naționaliștii autentici, nu cu lupii îmbrăcați în blană de oaie prezentați puțin mai sus. Tano

afară, și asta pentru că trădarea este bine plătită de realii beneficiari. Sînteți mîndri și fericiți pentru locul mizer în care țara noastră se află? Eu cred că sînteți, și asta nu pentru că ați înțeles beneficiile capitalismului în România – se știe cît de mulți sînt cei care au profitat direct de el. În fond, nici măcar nu puteți înțelege mecanismele sistemului capitalist. Mulțumirea voastră aparentă, a celor care ați trădat, care ați manipulat, se datorează atît liniștii financiare, cît și siguranței că nu o să fiți arestați pentru faptele voastre, pentru că sînteți conduși de cei care știu cîte afaceri ați învîrtit în acești 30 de ani de banditism democratic. Cei ca voi, niște jalnici indivizi minusculi, veți dispărea, numele voastre vor fi îngropate în lada de gunoi a istoriei, în timp ce numele tatălui meu va rămîne de-a pururi în inima și în conștiința acestui neam. Valorile pe care tatăl meu le-a promovat și pentru care s-a sacrificat se vor propaga de la generație la generație, iar numele lui va fi rostit cu respect de cei care vor înțelege cît de important este să fim o națiune demnă și cît de important este să fim români. Lucru pe care un inginer de pe la automatică, cu multă cultură SF, dar bun de nimic cînd e vorba de națiune, nu are cum să îl înțeleagă. Deci, nu vă arogați merite pe care nu le aveți, deoarece nu sînteți în măsură și nici în poziția necesară. Cei care l-au distrus mediatic și fizic pe tatăl meu sînt, de fapt, cei care vă susțin, direct sau indirect, ca dumneavoastră să fiți bine. Atîta tot. Atunci cînd nu veți mai fi util, veți dispărea în uitare, așa cum, rînd pe rînd, toți marii trădători vor dispărea. Așa cum se știe, judecata, fie divină, fie istorică, ne arată că, mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc. Sau, poate mai devreme chiar, atunci cînd Justiția din România va fi cu adevărat curată și indepedentă. Tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a fost și va rămîne pentru totdeauna o lacrimă pură pe obrazul României. Istoria are modul ei frumos de a regla nedreptățile, modul miraculos prin care acționează. Așa cum mulți recunosc acum, oameni ca tatăl meu se nasc o dată la sute de ani, iar istoria îi va asigura locul pe care îl merită în Cartea de aur a neamului românesc!

Pamflet Guvernul suplimentează bugetul SRI

Ca un gest suprem de recunoștiință pentru faptul că PNL a reușit să cîștige, cot la cot cu USR-PLUS, Primăria Capitalei – prin alegerea lui Nicușor Dan – Ludovic Orban a decis să suplimenteze bugetele tuturor Serviciilor Secrete din România, unele atît de secrete încît nici ele nu știu ce sînt, de fapt. ,,Devotamentul pe care SRI îl arată liberalilor este de netăgăduit, de la an la an mai puternic, mai dedicat, iar rezultatele se văd în procentele obținute în alegeri, dar și în buzunarele partenerilor noștri”, a declarat premierul liberal Lodovic Orban, imediat ce a aflat că Nicușor Dan, liberal și el, a cîștigat alegerile pentru funcția de Primar general. ,,Sîntem de acord că acești oameni secreți, minunați în felul lor, merită mai mult din partea românilor, așa că am dat directivă Ministerului de Finanțe, bunului meu prieten Cîțu, să le dubleze bugetul în următoarele două săptămîni. Nu de alta, dar imediat vin alegerile parlamentare și ar fi păcat să nu le cîștigăm și pe acelea la fel de detașat”, a precizat Orban, fără a-și ascunde zîmbetul sub masca de protecție. Pe data de 6 decembrie 2020 vor avea loc, în România, alegerile parlamentare. O nouă ocazie în care Serviciile își pot arăta loialitatea față de politicienii români liberali. De fapt, se pare că o serie de deputați PNL lucrează la un proiect de lege prin care ofițerii de informații care operează în interiorul și în afara României să nu mai depună jurămîntul față de patrie, ci față partidul care îi plătește cel mai bine. În acest sens, nu se va mai încălca nici o lege, iar moralitatea ofițerilor va rămîne intactă. „În loc de «Patria a priori», cum este acum, se va rosti «PNL a priori», sau «PSD a priori», sau «PMP a priori». Ne gîndim să includem chiar și «Iohannis a priori», pentru a evidenția politica de verticalitate pe care o ducem față de președintele acestei țări minunate, pe care noi o conducem cu un asemenea succes”, a declarat un deputat PNL, dar, cum masca îi acoperea complet fața, a rămas la fel de anonim ca și restul politicienilor care participă nemijlocit la distrugerea României. D.A.


4

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Negru pe alb

Privind atent la versurile scrise de Florica Havreliuc, vom observa că autoarea trăieşte poezia la nivel de declaraţie de dragoste, adresată omului pe care 1-a cunoscut, în urmă cu ceva ani, la mormîntul lui Mihai Eminescu, de la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Titlul „Versuri pentru sufletul pereche” (2020), este elocvent în acest sens şi motivează întreg conţinutul volumului. La subsolul poeziei „De cîte ori”, cu care se încheie sumarul, găsim scris negru pe alb: „Cred, uneori, că aşa a scris, acolo, undeva, cineva, în cărţile vieţilor noastre... Pentru mine, însă, pronia a făcut să mă cunosc cu persoana iubită în zi de puternică «Lumină» sub teiul înflorit, cu parfumul îmbietor, la mormîntul «Luceafărului» românesc, Mihai Eminescu, într-o mulţime de iubitori ai poeziilor lui, la 15 iunie 2007. Poate a fost o regăsire a două «Suflete pereche» dintr-o altă viaţă... Cert este că am scris aceste poezii, pentru care îi mulţumesc că face parte din ele”. Poeta se exprimă la modul simplu și direct al cuvîntului - avantajînd-o plăcerea de a aşterne pe hîrtie versuri inspirate din teribile trăiri sentimentale, născute și din pasiunea pentru muzică. De altfel, ea participă la evenimente culturale, interpretînd romanţe de altădată, pline de farmec, pe care le aduce cu drag la cunoştinţa publicului iubitor al acestui gen muzical... Dacă s-ar fi dedicat muzicii, astăzi am fi vorbit altfel despre activitatea ei în acest domeniu, nu ca despre o persoană pasionată de cîntec şi poezie, ci de un nume afirmat în peisajul cultural... Versurile ei exprimă trăiri din viaţa omului singur, trădat în iubire de partenerul în care şi-a pus întreaga speranţă. În poezia sa abundă mai ales tristeţea, chiar dacă pe alocuri întîlnim vagi urme de bucurie. Creațiile ei lirice sînt nostalgice şi izvorăsc dintr-un romantism specific veacului trecut, poeta fiind indiferentă la modernismul poeziei actuale,

în care nu se regăseşte în vreun fel. Nu înseamnă că versurile ei ar fi lipsite de nerv poetic și mesaj, dar ele vin din lumea ei, pe care singură şi-a creat-o, de mulți ani, în comuna Novaci, judeţul Giurgiu, renunţînd pentru totdeauna la betoanele Bucureştilor de azi. Aici, prin vers, îşi cheamă iubitul în ceas de taină, la un pahar de „razachie”, şi vorbește despre viaţa satului, neliniştile sale, spunînd ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit... Din păcate, chiar dacă vorbim de poezii de dragoste, eşecul face parte din structura noastră. Iată şi o poezie relevantă pentru muzicalitatea versurilor, chiar dacă excesul de zel poetic răzbate printre rînduri. Nu poate fi vorba de vreun accident, însă din cauza zbuciumului prea mare, ca energie poetică, autoarea îşi pierde răbdarea atît de necesară unui poet care se dăruieşte creațiilor lui. E o realitate pe care orice poet trebuie să şi-o asume. Cu siguranță Florica Havreliuc nu se va dezice de versurile ei, dimpotrivă, îsi va asuma poezia, cu toate cele ce țin de firea omului dornic să-și dezvăluie sentimentele pe care le are faţă de semeni, mai ales față de omul iubit: „De unde ai venit, bun înger păzitor/ în viaţa mea cea tristă şi fără de amor/ din care galaxie şi cine te-a trimis/ în calea-mi încurcată să mă redai la vis/ în vară luminată sub un tei parfumat/ la un mormînt ce ascunde un geniu minunat/ tu mi-ai ieşit în cale cu a ta caldă lumină/ și mi-ai făcut viața atîta de senină...// Tu eşti lumina care îmi dă speranţă/ eşti unicul balsam care mă ţine-n viaţă./ Eşti mîngîierea scumpă a sufletului meu/ tainică şi ascunsă în inima-mi mereu./ Drag înger păzitor, în taină mă păzeşti /chiar dacă eşti departe, tu mă călăuzeşti/ prin spaţiu şi prin timp, îmi trimiţi iubire,/ cu drag mă urmăreşti şi îmi dai fericire”, (,,Îngerul păzitor”). O poezie în care autoarea, în mod elevat îşi exprimă mulţumirea faţă de cel care îi este „înger păzitor”, cum plastic se exprimă, trăind bucuria firească ivită din firea oamenilor sensibili, chiar foarte sensibili. Florica Havreliuc indiscutabil că face parte din categoria acestora, dar pe cît de mare i-a fost bucuria, pe atît de dezamăgită este. În acest sens, găsim în volumul amintit,

Românca Elena Văcărescu, singura femeie cu rangul de ambasador din istoria Societăþii Naþiunilor

Motto: ,,N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris. (...) O româncă din cel mai adevărat sînge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea, și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi” – CAMIL PETRESCU La 21 septembrie a.c., s-au împlinit 152 de ani de la nașterea scriitoarei Elena Văcărescu (1868-1947), a cărei activitate în domeniul diplomației este însă mai puțin cunoscută. Fiica diplomatului Ioan Văcărescu, nepoată pe linie directă a poeților Ienăchiță și Iancu Văcărescu, ea s-a afirmat cu o bogată activitate literară în România și în Franța, fiind deopotrivă revendicată de ambele literaturi. Și-a desăvîrșit studiile la Paris, unde a aprofundat filozofia, arta poetică și istoria. A urmat cursurile Universității de la Sorbona, primind îndrumări de la dascăli și poeți francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, José-Maria de Heredia și alții. A avut, așadar, o tinerețe împlinită intelectual, fiind profund legată de moștenirea civică și literară a înaintașilor săi, Văcăreștii, însă familia a ținut-o departe de lumea rustică și tainică a satului, plină de culoare pentru tînăra artistă, o lume care avea să o fascineze și să o inspire literar peste ani. În anul 1886 a publicat la Paris ,,Chants d’Aurore” (Cîntecele zorilor), primul ei volum de versuri, care a fost întîmpinat prin cronici favorabile ale criticii și a fost recompensat cu un premiu special al Academiei Franceze.

În 1888, la vîrsta de 24 de ani, revine la București, pentru a fi domnișoară de onoare la nunta reginei Elisabeta, cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva, acesta fiind momentul începutului unei relații apropiate între ea și regină. A fost evident că, avînd aceeași înclinație artistică, regina a apreciat originalitatea tinerei scriitoare, pe care a dorit să o susțină în carieră. Elena Văcărescu s-a stabilit în Franța din anul 1895, în urma unei idile cu viitorul Rege Ferdinand, relație dezavuată de Regele Carol și de guvern. Acolo avea să depună o intensă muncă în plan literar, între altele, traducînd în limba franceză poezii din operele lui Mihai

poezia „Dezamăgire”, ce exprimă în conţinutul său un gust amar, peste aşteptări: „Te regăsesc cîndva în mine şi-n poezia mea/ şi mă dorei tu pentru tine chemîndu-mi iubirea/ tu mi-ai atras iubirea în zile reci de toamnă/ eu ţi-am răspuns chemării de a-ţi fi cîndva doamnă// şi atîtea dragi cuvinte de tot spuneam cîndva/ cînd eu credeam în tine vorba-ţi mă binecuvînta/ gîndeam că de-aş greşi vreodată eu în faţa ta/ mă vei ierta îndată tu pentru iubirea mea// şi se umplu tot spaţiul cu o aşa iubire mare/ chiar de eram departe unul de celălalt aveam fericirea/ şi cîtă bucurie în inimi dragă pe atunci aveam/ simţeam vibrînd iubirea şi dor eu cu ea trăiam// credeam că acea iubire va dăinui în veci/ credeam că supărarea între noi n-are să fie/ credeam că sufletul pereche tu, dragă, îmi erai/ credeam şi doar atît, tu doar mă amăgeai// acum, e primăvară, luna mîndrului florar/ s-a adus în grabă timpul ce mi l-ai dat în dar/ ai stins văpaia aceea a iubirii curate/ şi ai aşternut tăcerea peste visele mele toate”. Florica Havreliuc este, în poezie, ceea ce este: o voce simplă, curată, purtînd candoarea muzicalităţii versurilor, care dau o notă definitorie sensibilităţii ei, ca fire romantică. De altfel, multe din creațiile sale poetice, puse pe muzică, pot fi cîntate ca romanţe, fapt pentru care Florica Havreliuc este îndreptăţită să scrie o astfel de poezie. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental” Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topîrceanu, Ion Minulescu și Ion Vinea. Elena Văcărescu a avut însă și o bogată activitate diplomatică internațională pentru România. Potrivit Arhivelor Diplomatice ale Ministerului român de Externe, în perioada primului război mondial, ea a militat de la Paris pentru realizarea și recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1918. În anul 1919, a fost numită de Regele Ferdinand I al României, secretar general al Asociației Române pe lîngă Societatea Națiunilor, funcție deținută pentru o perioadă de 20 de ani. Ea a reprezentat România la Societatea Națiunilor, ca delegat supleant între 1922 și 1938, fiind chiar delegat permanent în 1925-1926. Elena Văcărescu a fost singura femeie cu rangul de ambasador (delegat permanent) din istoria Societății Națiunilor, iar documentele păstrate la Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe atestă varietatea, importanța și actualitatea temelor promovate de Elena Văcărescu: protecția drepturilor de proprietate intelectuală; protejarea drepturilor femeilor și copiilor; lupta împotriva discriminării. Pentru meritele sale excepționale, într-o epocă în care emanciparea femeilor abia începuse, guvernul francez i-a decernat Legiunea de Onoare a Franței în grad de Cavaler. În anul 1925, a fost aleasă membru de onoare în Academia Română, fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu. Elena Văcărescu a murit la 17 februarie 1947, la Paris, la 7 zile după semnarea Tratatelor de Pace de la Paris, de după al II-lea război mondial. Prin testamentul său, ea a lăsat moștenire Academiei Române majoritatea averii sale. R.M.


RM

Nr. 1556

l

5

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Polemici«Controverse VIAȚA Bucureștilor de odinioară

Oameni și scene din vechea mahala Vînzători de apă chioară și de lichide balcanice

,,Un ambulant vital necesar mahalalei era sacagiul: «Hoop, hoop, parahoop!». Sacaua consta dintr-un butoi cu cep la unul din funduri și cu o vrană largă deasupra, așezat pe două roți și tras de un cal. După canalizarea străzilor au fost instalate pe unele răspîntii mai importante guri de apă cu furtunuri care atîrnau de niște stîlpi, anume pentru umplerea mai lesnicioasă a sacalelor. Pe vremea cînd sacagiii se alimentau din Dîmbovița, apa avea aspectul bragăi, iar gospodinele o limpezeau bătînd-o cu piatră acră, pe fundul doniței rămînînd să se depună un strat gros de o palmă de noroi și necurățenii...”. ,,... Cortegiul ambulanților continua, în tot cursul zilei, cu iaurgiii, geamgiii, găzarii, untdelemngiii, mulți dintre ei apăruți în această ipostază după ce cu puțin înainte vînduseră alte specialități. Aceasta nu se întîmpla însă cu un vînzător care, venit din Balcani, avea o singură și precisă specialitate, monopol absolut: băuturile și dulciurile orientale. Bragagiul își recomanda marfa: «Braga rece, limonada rece, șampaniaaaa, rahat cu apă rece!». Braga și limonada rece se scoteau direct cu cana din doniță, în care plutea și un bulgăre de gheață. Uneori, însă, bragagiul purta rezemată de șod o donicioară turcească cu garnitură de alamă și zurgălăi, din care vărsa braga printr-un gît metalic lung și încovoiat ca al unei păsări de alamă antideluviene. Același personaj balcanic devenea uneori semistabil, proptindu-și tava sau taraba pe un scăunel pliant, la un colț de stradă, la poarta unei școli, în garajul unei autorități. Rahagiul-Bragagiu își aranjase o morișcă orizontală, pe care clientul o învîrtea cu mîna și-i dădea drumul, pînă cînd indicatorul din mijloc se oprea în dreptul unui sector unde se afla cîte o specialitate. Cumpărătorul avea nu numai plăcerea gustativă, dar și emoția jocului de noroc”.

Alți colindători de ulițe ,,...Apariții sporadice, sezoniere mai erau: primăvara, măcelarul-precupeț, vînzînd «mielu gras, mieluuu!» agățat de picioarele dindărăt, de o parte și alta a cobiliței; vara, precupețul de păsări: pui de găină, păstrați în coșuri acoperite cu rețea de sfoară și atîrnate de cobiliță: «pui-găi, pui-găi; pui-găi pui de găină, puiii!»; spre sfîrșitul verii, țigăncile purtînd pe umeri capace cu porumb fiert: «porumbilu dulce, cu lapte!»; toamna, ciobanul cu butiile de caș din care picura zerul: «Hai la caș, caș dulce!». Gospodinele cumpărau cașul, îl puneau întîi la scurs, după care îl tăiau felii, îl sărau și-l așezau la putină pentru iarnă”.

Oltenii umblăreți ,,...Simfonia străzii era însă incontestabil dominată de leit-motivul oltenilor. Îi vedeai alergînd cocîrjați sub greutatea coșurilor încărcate, atîrnînd de cobilițe – puse pe umeri vînjoși de oltean matur, alteori firavi, de flăcău, dacă nu chiar de copilandru. Marfa oltenilor varia după sezon: primăvara, trufandale, vara, bogăția zarzavaturilor de tot felul, toamna, mai ales pometuri. Glasul olteanului înșiruia neobosit și la repezeală, pe un ton cîntător, varietatea încărcăturii coșurilor: «Hai la ceapă, măraru’, pătrunjelu’, morcovu’, păstîrnacu’,

țelină!». Ori, «hai la mere și la pere; drăgănele de Pitești; strugurii numai mușchet!». De cele mai multe ori erau olteni get-beget. Își începeau cariera prin a fi năimiți de cu iarnă de vătafi care, aducîndu-i în București, îi exploatau crunt, adăpostindu-i în cămine supraîncărcate și insalubre, hrănindu-i cu te miri ce. În schimb, le făceau educația profesională cum să înșele la cîntări cu «palanța», la numărătoarea mărfii, la socoteală, la darea restului, pînă ce, căpătînd experiență, oltenii ajungeau să facă negoț pe cont propriu. Școala pe care o primeau le crease o reputație proastă: «Olteanu cu șapte funduri la litră». Toamna, după răfuiala cu patronii pentru care își cocoșau șira spinării, oltenii se întoceau acasă cu ceva bani la chimir, care, adunați an după an, ajungeau ca să-și răscumpere vreun pogon de pămînt sau să-și facă o căscioară...”.

Cîrciumi ,,Mahalaua avea două centre de atracție importante pentru viața socială: cîrciuma și frizeria. Cîrciuma era mai mult decît un local unde se consumau băuturi alcoolice. Era scena ca lăcaș de întîlnire a mahalagiilor, de destindere, pe scurt, era un fel de club al mahalalei. Asemenea «cluburi» erau multe. Numai în perimetrul îngust unde locuiam noi, între Leonida și Dogari, erau patru: Ripichiu, Nae Popagolu, Niculae Olangiu și Stan Rusescu. Spre deosebire de aceste localuri în care se adunau mahalagiii din apropiere, existau altele mai renumite în tot Bucureștii. Cine n-auzise, de exemplu, de Nae Făgădău, de la colțul Străzii Romană cu Teilor? Pînă și stația de tramvai împrumutase, neoficial, numele cîrciumii. Un stabiliment sui-generis era instalat pe Strada Romană, într-o casă veche, în spatele Școlii Tunari. Patronul stabilimentului era «tata Pascale». Om cam sanchiu, nu-i servea decît pe clienții agreați de el. Avea însă reputația că aducea numai vinuri de bună calitate, pe care le servea singur în căni și nu în pahare. La Pascale venea protipendada Dichiului, dar și comercianți, funcționari, profesori, preoți din alte cartiere. Nu cîntau lăutari, nu se făceau chefuri sau scandaluri. Se bea vinul cu cumpătare, pentru plăcerea pe care o procura calitatea și nu cantitatea. Localuri ca acela al lui Pascale se mai găseau prin București: Nae Gherghiceanu din Calea Moșilor, Zissu din Silvestru, Scăricica din Teilor...”.

Petreceri cu dans ,,Dacă muzica înțeleasă și gustată de mahalagii era, bineînțeles, cea populară, zisă și «națională», dansul era cosmopolit. Principalele ocazii de dans erau nunțile, «completele» și chefurile. Nunțile se făceau, cînd oamenii nu aveau dare de mînă, în casa părintească a unuia din miri ori a nașului. În cazuri mai «nobile», nunta avea loc la salon, adică într-o încăpere spațioasă, anexă a unei cîrciumi, iar vara, în cortul din curtea cîrciumii, unde se ținea și «completul» de duminică... Completul din mahalaua noastră se ținea la cîrciuma unuia din foștii Olangii, sub un cort frumos, așternut pe jos cu nisip bine stropit. La Olangiu veneau și tineri din alte mahalale. Cea mai mare faimă din completurile bucureștene o avea «Stan Țăranu» din Dealul Spirii”... ,,Taraful de lăutari cînta melodii de dans la modă: polca, mazurca, valsul

în doi și trei pași, precum și contradansurile, lancierul (la mahala se pronunța «lanseu») și cadrilul. La sfîrșit, galopul, cadrilul și lancierul erau reminiscențe, cînd dansul reclama mai puțin țopăială și mai mult eleganță în atitudini. Firește, pe nisipul completului din Tirchilești, glisadele și reverențele se metamorfozau în tropăieli și smucituri însoțite de comenzile într-o franțuzească plină de pitoresc local, agrementate specific, în genul lui «Balansei, Marghioalo!».

Dulci, cîntecele mahalalei ,,... Deosebirea dintre complet și nuntă era că la complet muzica constituia elementul de accesoriu, iar dansul era totul; în schimb, la nunți, muzica de dans se împletea cu cea de circumstanță și cu cîntările sentimentale. Perechea mirilor era întîmpinată de taraful lăutarilor cu invariabila «nunească», la care se adăugau cupletele ironice... Programul cotinua cu cîntecele de dor, care, pe atunci, erau puternic influențate de muzica orientală și, ca atare, erau tărăgănate, cu lungi portamente întretăiate de suspine, precum celebrul: «Of, oof, din Ploiești pînă-n Gehoaia/ Of, oof, m-a bătut vîntul și ploaia...», cal de bătaie a guriștilor cu voce înaltă și cu respirație lungă. Chiar romanțele mai noi, după model occidental, trecînd prin gura lăutarilor, împrumutau ceva tărăgănat, din stilul cîntecelor vechi: «Cu haina cernită/ În veci vei fi...», sau «Suspine crude/ pieptu-mi zdrobește/ inima-mi bate/ plină de-amor// Orice speranță/ mă părăsește/ și fără tine/ simt c-o să mor». Tonul elegiac era condiția sine qua non a efectului asupra capetelor dornice să evadeze din proza vieții reale și aromate de băutură. Mai țin minte și astăzi cîntecele care mi-au delectat copilăria, începînd cu «Amară e durerea/ Amară-i suferința/ Cînd cineva iubește/ Și nu este iubit...» și sfîrșind cu «Știi tu, cînd te țineam pe brațe», capodopera lirică a lui Carol Scrob, maestrul acestui gen ușor. Culmea liricii lăutărești era însă «Steluța» lui Alecsandri, pusă pe muzică de Florescu. După părerea lăutarilor de frunte, «Steluța» se situa pe același plan cu «Sărănata lui Șubăr» și cu «A la Stela confidenta», considerate de ei ca fiind perlele literaturii muzicale universale. Aceasta era însă o muzică mai rafinată și nu prea avea căutare la Tirchilești, unde «damblagiii» preferau «Lelița cu scurteica verde», sau «Așa-i place babei mele/ Să se poarte cu mărgele», spiritele avansate mergînd cel mult pînă la polca «Dacă ora la trăsură o plătești cinci lei/ Și-o madamă în trăsură lîngă tine vrei»...”.

Gusturi și inovații ,,Un episod stereotip al chefului era stimulentul răcnit de chefliu vilonistului sau țambalagiului: «ține-o, mă, pe coarda asta», sau guristului «umflăte-n foale, măi țigane, și ține-o lung!». Reacția sentimentală la cîntec se manifesta diferit, după temperament: unul avea mania plîngăreață, altul bătăioasă, cu scandal, altul voia să sărute pe toată lumea. Era știut că un petrolist multimilionar, fiu de țărani îmbogățiți peste noapte, avea «damblaua» ca la chef să spargă în țăndări contrabasul tarafului, achitîndu-l, de altfel, foarte culant, a doua zi, la prezentarea păgubașului. Guristele erau rare... Gurista sta în mijlocul estradei, pe un scaun, cu mîinile în poală, cît timp lăutarii își executau repertoriul. De obicei, ea era îmbrăcată în costum național. Cînd îi venea rîndul, se apropia de public, își punea mîinile în șolduri și da drumul la cîntec... «Guristele» n-au fost niciodată pe placul publicului de mahala, care le considera niște izmenite... Spre vremea adolescenței mele, cîntecul lăutăresc a virat de la influența orientală spre cea apuseană. Nu era greu de găsit un model franțuzesc la: «Eu ți-am jertfit ceaveam mai scump pe lume», dar mai ales la «Cînd luna ne mai surîdea prin geamuri», al cărei refren, «Ah, te iubeam pe-atunci, copilă dragă,/ Chiar urma ta eu țiaș fi sărutat...», era traducerea literală a originalului: «Dans ce temp-là, je t’aimais bien, ma chère,/ J’aurais baisé la trace de tes pas...»”. CONSTANTIN KIRIȚESCU


6

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Polemici«Controverse

Mărturii fidele asupra viselor În jurul viselor s-a țesut o aură de mister care de multe ori a complicat, pentru mentalitatea omului, explicația acestui fenomen. Totuși, aceasta nu a fost o piedică pentru ca, de-a lungul secolelor, să fi apărut opinii cu privire la lumea onirică și caracterul transcendent al viselor. În cartea sa, ,,Transcendența viselor”, scriitorul Samael Aum Weor evocă o serie de mărturii asupra viselor, consemnate de istorie. ,,Tradiția ne spune – scrie autorul, referindu-se la Buddha – că acest sfînt a fost născut cînd mama sa, Regina Maya, a visat un elefant alb ce cobora din Ceruri. Însuși Buddha, cînd era tînăr, și-a descoperit vocația prin intermediul visului”. Chiar și Biblia dă numeroase pasaje onirice. Între ele, imaginea lui Iosif, un om umil, pe care destinul l-a răsplătit într-un mod deosebit, dîndu-i putere pentru a interpreta visele. (...) Iată o mărturie în acest sens: ,,După doi ani, Faraon a avut un vis. I se părea că stătea lîngă rîu (Nil). Și iată că șapte vaci frumoase la vedere și grase au început să pască prin mlaștini. După ele s-au suit din rîu alte șapte vaci urîte la vedere și slabe la trup, și s-au așezat lîngă ele pe marginea rîului. Vacile urîte le-au mîncat pe cele șapte vaci frumoase și grase. Și Faraon s-a trezit. A adormit din nou și a avut un alt vis. Se făcea că șapte spice de grîu grase și frumoase au crescut pe același pai. Și după ele au răsărit alte șapte spice slabe și arse de vînt. Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase și pline. Și Faraon s-a trezit. Pentru descifrarea visului, Faraon l-a chemat pe Iosif, pe care l-a rugat să-i tălmăcească visele. Acesta i-a spus lui Faraon că cele șapte vaci grase și frumoase și cele șapte vaci slabe și urîte din vis înseamnă șapte ani de belșug și alți șapte ani de secetă și foamete. După sfaturile date de Iosif lui Faraon, «venite de la Dumnezeu», Faraon i-a zis lui Iosif: «Uite, îți dau stăpînire peste toată țara Egiptului»

ACTA NON VERBA Rolul presei în afirmarea și promovarea literaturii umoristice (3) Imediat după Unire, la o lună și cîteva zile (pe 28 febr. 1859), N.T. Orășeanu (1833-1890), luptător pentru Unirea Principatelor ale cărei evenimente le-a consemnat în „O pagină a vieții mele sau 22,23,24 ianuarie 1859” scoate revista „ȚÎNȚARUL”. Acest neobosit publicist și umorist, care domină, timp de trei decenii, acest gen de presă, e considerat de G. Călinescu ca imitator al lui Pierre Jean de Béranger (1780-1857). ,,NICHIPERCEA”, „PEPELEA”, „PĂCALĂ”, dar, mai ales „AGHIUȚĂ” (1863) al lui Hașdeu și „GHIMPELE” (1866) constituie tot atîtea trepte de afirmare a literaturii de umor. Personajul principal din încercarea dramatică a lui Iorgu Caragiale, Raicu, face referire la „ȚÎNȚARUL” („Țînțarul mă înnebunește, să fie blagoslovit osul celui care l-a născocit că știu că încalte biciuiește pe toți a dracului”) (Cf. Ștefan Cazimir, Caragiale. Universul comic, E.P.L.,1967). „GHIMPELE” este publicația în care debutează I.L. Caragiale, în 1872. Între ,,ȚÎNȚARUL” și „MOFTUL ROMÂN” (1893) sau „MOȘ TEACĂ” (1895), perioadă în care gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor, apar nenumărate publicații de acest gen. Printre acestea, există reviste scrise după tipicul celor franțuzești sau chiar în limba franceză. Menționăm titlul „ȘARI VARI ROMÂN” (15 ian. 1865-12 martie 1866), inspirat după cel al revistei din Paris „CHARIVARI” [harababură, scandal, vacarm]. Ulysse de Marsillac – primul profesor de Franceză de la Universitatea din București (1864), redactor al cotidianului „L’INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”, scoate revista de umor în franceză „LES CANCANS DE LA SEMAINE” (14 febr. - 2mai 1870). Și Frédéric Damé, prim-redactor la „L’INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”,

și, scoțîndu-și inelul de pe deget, l-a pus pe degetul lui Iosif. L-a îmbrăcat în haine frumoase și i-a pus un lanț de aur la gît. L-a suit în carul care venea după al lui, și strigau înaintea lui: «În genunchi!»”. Istoria ne mai spune, de exemplu, că Zeii greci, care erau înclinați să participe la viața cotidiană a muritorilor, trimiteau mesaje în vise, care trebuiau dezvăluite prin intermediul analizei simbolurilor conținute în aceste mesaje onirice. Homer, marele poet al Greciei, povestește în Iliada cum Zeus a trimis regelui Agamemnon un mesaj, care a fost interpretat greșit de tălmăcitorul său de vise, cum că el urma să fie cuceritorul Troiei. Iar istoricul Herodot povestește că regele Lidiei, Cresus, a primit un mesaj în visele sale, în care i se spunea că fiul său preferat, Artis, va muri străpuns de o lance. Deși regele a luat toate măsurile pentru ca fiul său să nu mai aibă contact cu vreo astfel de armă, totuși, la o vînătoare, a fost străpuns de o lance, pe care un slujitor o aruncase asupra unui animal ce urma să fie vînat și care se năpustise asupra lor. Deci, visul s-a realizat, conform destinului. Tot legenda povestește că Hanibal a fost prevenit despre una din victoriile sale printr-un vis. La fel, regele scoate, în 1884, revista „LE BOSSU” (Cocoșatul), titlu care ne trimite la expresia franțuzească rire comme un bossu (a se strica de rîs, a se cocoșa de-atîta rîs), precum și la convingerea francezului că le bossu e un om șiret, dar plin de spirit. Tot prin intermediul acestor reviste se impune altă creație umo­ ristică, și anume caricatura. După Henric Trenk (1818-1892), pictor și grafician născut în Elveția, stabilit în Transilvania, apoi la București (1851), care-și împrăștie talentul în revistele de umor, începînd cu „ȚÎNȚARUL” pînă în 1861 (cînd e luat de Odobescu pentru a întocmi un album cu mînăstirile din Oltenia), se face remarcat C. Alexandre de la „ȘARI VARI ROMÂN”, care-și notează desenele ALEX1, ALEX2… (precum caricaturistul de la revista pariziană omologă: CHAM1… CHAM65 - etc.), dar și Dembițki (de la „GHIMPELE” și „DRACUL”). Caricatura e propulsată pe trepte artistice superioare de Constantin Jiquidi (1865-1899), cel care avea să realizeze ciclul „Profiluri parlamentare”, „Tipuri din țară” și care și-a făcut ucenicia la „GHIȚĂ BERBECU” (1887) și la „FOARFECA” (1888), dînd apoi strălucire revistelor „MOFTUL ROMÂN” și „MOȘ TEACĂ” (1895-1901) cu linia sa inconfundabilă și cu spiritualitatea textului ce amplifică efectul imaginii. Presa de umor din Transilvania publică de timpuriu catrene. Iată o adevărată epigramă, pentru acel timp, publicată în „CALENDARIULŬ UMORISTULUI”, Pesta, 1866, p.59: ,,Adevăruri mari - Toată fata a bănoasă/ Este și frumoasă/ Dar nu toată fata frumoasă/ Este și bănoasă”.

RM

Richard al III-lea a fost asaltat de ,,imagini oribile” înaintea înfrîngerii și a morții sale, pe Cîmpul Bosworth. Se spune, de asemenea, că Napoleon a visat, cu o zi înaintea bătăliei de la Waterloo, o pisică neagră care fugea dintr-o parte în alta și înfrîngerea trupelor sale. Iată și alte vise, încărcate de mesaje și de semnificații. Asasinarea arhiducelui Francisc Ferdinand al Austro-Ungariei în timp ce călătorea într-o mașină spre Sarajevo, fapt care a declanșat primul război mondial, i-a apărut într-un vis episcopului Joseph Lamy. Iar Adolf Hitler, pe cînd era caporal în armata bavareză, a avut un vis în care se vedea acoperit de pămînt și de fier. El însuși a povestit că a abandonat locul unde dormea și s-a tîrît în alt loc. Imediat s-a produs o explozie, nu departe de el. Cînd s-a întors la locul pe care îl abandonase, a văzut un mare crater. Oamenii care dormiseră lîngă el erau în întregime îngropați în pămînt. De asemenea, se spune că Abraham Lincoln și-a văzut în vis moartea, cu cîteva zile înainte de a fi asasinat. Dar visele prevestesc și evenimente faste din viața oamenilor. Astfel, Dimitri Ivanovici Mendeleev a visat în 1869 că anumite elemente chimice se organizau, dansînd, pînă luau o formă determinată. Omul de știință a povestit că acele elemente chimice erau în ordine crescătoare, în acord cu masa lor atomică. Această ordine este cunoscută azi sub forma Tabelului Periodic al Elementelor. Compozitorul și violonistul italian Giuseppe Tartini a visat că după ce a semnat un pact cu diavolul, și-a încredințat vioara în mîinile lui. ,,Supriza mea – relata el – a fost nespus de mare, ascultînd cum cînta cu o mare abilitate o sonată de o frumusețe extremă, care era dincolo de puterea mea de imaginație. Încercam să fac un efort să-mi amintesc sunetele pe care le-am auzit. Însă aceasta era imposibil”. Tartini a mărturisit apoi că ,,«Sonata Diavolului» e cel mai frumos lucru pe care l-am scris: chiar și dacă aceasta era inferioară celei pe care am ascultat-o în vis”. În loc de concluzie: ,,Visele sînt adevărate atît cît durează. Putem să spunem mai mult despre viață?”. LILIANA TETELEA Înflorirea presei, conținînd texte umoristice și caricaturi, prezintă o deosebită importanță pentru acumulările literare propice epigramei. Totodată, aceste apariții contribuie la emanciparea stilului jurnalistic în general. Acest gen de publicații asimilează toate in­ fluențele și generează alte influ­ențe, prezintă noutatea și ingeniozitatea ca surprize care șochează și atrage, țese canavaua pe care se vor broda florile epigramei românești. În această presă se întîlnesc toate mijloacele artistice specifice comicului, atît ca manieră și viziune a realității, cît și ca figuri de stil – ca ironia cu diversele ei nuanțe, inclusiv ironia învăluită în umor, umorul, satira, persiflarea, chiar bășcălia sau jocul de cuvinte, hipocoristicele, sinonimia aparentă, antonimia, calamburul, anagrama etc. – critica fiind nota esențială a acestor publicații. Încă din 1855, în „Satira latină, studiu istoric, critic și literar”, Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură, chiar de la început, a simțit cît de folositor este a îmboldi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…”. Prin arma rîsului (Castigat ridendo mores), ele își iau în serios rolul de a ridiculiza nedreptatea și moravurile, în speranța îndreptării lor. Încă de la început, aceste publicații au fost dominate de spiritul de șicană și, chiar dacă azi nu ne mai stîrnesc rîsul, ne dezvăluie o societate în desfășurarea ei, cu oameni vii care-și trăiesc urcușul sau coborîșul. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu


RM

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

File de istorie

Procesul penal intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu la Tribunalul regal din Satu Mare, 8 iulie 1889 (3) 2. Pledoaria avocatului dr. Iuliu Coroianu (3)

văzut, mărturiile martorilor au fost false iar părintele dr. Vasile Lucaciu s-a dovedit nevinovat, el a demonstrat că s-a încadrat în limitele Constituţiei privind dreptul la ,,Dar să vedem, Onorat tribunal Regal, depoziţia cuvînt. Eu mă mir sincer că la Adunarea Electorală de la martorilor împotriva părintelui dr. Vasile Lucaciu. Tăuţii de Sus a luat parte şi o persoană din partea Poliţiei Rog Onoratul Tribunal Regal să aibă în vedere şi din partea Bisericii Catolice din Baia Mare, care prin că, dintre cei şapte martori care au semnat acuzaţia declaraţiile lor au arătat că adunarea s-a desfăşurat în împotriva părintelui dr. Vasile Lucaciu, UNUL A linişte. Ba mai mult, şeful poliţiei i-a trimis acasă pe DECEDAT, TREI ŞI-AU REVOCAT MĂRTURIA în poliţişti pentru că nu era nevoie de ei. cursul dezbaterilor din acest proces. Eu, în calitatea mea de apărător, am obligaţia să Mărturia celui decedat a fost legalizată împotriva atrag atenţia Onoratului Tribunal Regal şi Acuzatorului obiecţiei sale, el a recunoscut că NU A SCRIS-O, iar Public asupra faptului că 14 dintre martorii audiaţi sub cele relatate sînt false. Un alt fals grosolan a fost acela stare de jurămînt, mulţi dintre ei au spus multe minciuni, că în depoziţia decedatului se scrie că este cumnat cu depunînd mărturii false. La fel, Adunarea Electorală de părintele dr. Vasile Lucaciu, ceea ce nu este adevărat. la Tăuţii de Sus s-a terminat prin ovaţii adresate de către Ei nu au avut niciodată un astfel de grad de rudenie. românii participanţi la adresa Majestăţii Sale şi a patriei, De asemenea, împotriva celor patru martori: PAPP apoi părintele dr. Vasile Lucaciu în discursul său a cerut ZSIGMOND, LIPTAK IOZEF, BOTH MATHEAYAS, toleranţă şi dragoste frăţească din partea Poporului LIPTAK IOZEF Junior, am depus obiecţiile mele legale. Român faţă de poporul Ungur. Şi cu această ocazie atrag atenţia Onoratului Tribunal Aceste date constituie motivul pentru care domnul Regal din Satu Mare, că în legătură cu acele obiecţii ele Acuzator Public nu a putut justifica legal nici un fapt sînt în concordanţă cu legea. pentru susţinerea acuzaţiei. Este adevărat că opoziţia lui Să nu uităm Onorat tribunal regal că este normal să a ajutat apărarea, aceasta ar trebui să renunţe la acuzaţie, se susţină afirmaţiile martorilor, dar să se ştie că ele pot aşa cum prevede procedura juridică şi legile ţării. fi atacate de Articolul 260 Cod Penal, care pedepseşte Martorii acuzării au fost selecţionaţi parcă din cea pe calomniatori şi pe cei mincinoşi. mai joasă pleavă a societăţii. Parcă o mînă rea i-ar fi Pe lîngă faptul că PAPP ZSIGMOND, după cîte adunat să atace în haită pe acuzat. a recunoscut el însuşi, înaintea Şedinţei Electorale Aceste împrejurări îmi dau ocazia să arat că de la Tăuţii de Sus, a avut o dispută foarte dură cu fondul acestui proces, din care reies motivele reale de părintele dr. Vasile Lucaciu, din care cauză între ei s-a ţinere în arest a părintelui dr. Vasile Lucaciu şi să dea stabilit o relaţie de duşmănie. Această duşmănie nu s-a Bunul Dumnezeu să mă înşel, dar acestea influenţează stins niciodată din partea lui PAPP ZSIGMOND. El a procedura penală a Onoratului Tribunal Regal şi mă adunat practic martorii pentru ca să semneze acuzaţia nelinişteşte faptul că nu se respectă independenţa împotriva părintele dr. Vasile Lucaciu. Deci PAPP Judecătorească şi Jurămîntul depus al magistraţilor, ZSIGMOND este plin de venin, antipatie şi răutate. În caracterul lor conştiincios şi incoruptibil. Miroase de la o aceste condiţii mărturia lui nu poate constitui o dovadă poştă că prezentul proces de incriminare are o puternică certă împotriva acuzatului conform Legii 9613/1883. tentă politică de a înlătura adversarii politici şi mai ales Martorul LIPTAK IOSZEF senior, în cursul pe reprezentanţii de frunte ai românilor din Ardeal. prezentului proces, a recunoscut că în timp ce părintele În privinţa acestor chestiuni, conform Adresei vorbea, el fiind cîrciumar, a intrat şi a ieşit din cîrciumă 134/1887 din 12 august, a prefectului de Satu Mare, fiind solicitat de clienţi, pe unii i-a servit cu mîncare iar trimisă Procuraturii Tribunalului Regal şi care a fost pe alţii cu băutură. Acest fapt exclude posibilitatea ca el citită în public, doar în urma insistenţelor mele repetate. să fi auzit tot ceea ce ar fi spus acuzatul. Dacă ne referim Eu nu voi apela la textul integral, dar voi menţiona că la LIPTAK IOZSEF Junior şi La ROTH MATHEYAS, din acel document se desprinde cu claritate intervenţia ei au recunoscut că nici nu cunosc limba română, decît puterii politice, a Statului Ungar, care lezează simţul doar cîteva cuvinte. De aici, Onorat tribunal Regal, dreptăţii şi al Jurisdicţiei. putem trage concluzia certă că părintele dr. Vasile Prin această împrejurare puterea Statului Ungar îşi Lucaciu a vorbit într-o limbă română literară şi este face timp să îndrume şi modul de procedură a Justiţiei exclus ca martorii să fi înţeles ceva. Să luăm doar pe şi să indice şi procedura legală. În unele cazuri, cum LIPTAK IOZSEF junior, care în faţa dumneavoastră este şi cel de faţă, pedepsele sînt stabilite înainte de a tradus eronat şi greşit doar cîteva cuvinte rostite în judecare. Judecarea nu este altceva decît o problemă limba română. Din aceste motive, mărturiile martorilor, formală. Această situaţie dă naştere la o reacţie negativă după Legea 7319/1883, nu pot constitui dovezi. în privinţa independenţei şi fermităţii justiţiei. Trebuie să-mi exprim profundul regret asupra faptului Adresa trimisă de Prefectul de Satu Mare, direct că Onoratul Tribunal Regal nu a urmărit insistenţele Ministerului de Interne, îl acuză pe părintele dr. Vasile mele, nu a cerut martorilor ca în cursul audierilor să Lucaciu de instigare împotriva Statului Ungar şi de spună expresiile inculpatului în limba română. Prin trezire a urii în rîndul Românilor din Ardeal. acest mod de tratare a procesului, Onoratul tribunal Acum să mă refer la această Adresă a Prefectului de Regal a greşit profund. Eu pun foarte sincer întrebarea: Satu Mare în care se arată: ,,… Acum este ocazia cea mai de ce nu s-a insistat asupra martorilor ca ei să spună în bună şi potrivită ca acest indezirabil să fie condamnat limba română cuvintele învinuitului? şi să fie făcut incapabil în faţa românilor, pentru care În interesul adevărului şi al Justiţiei se impune scop atrage atenţia Procuraturii să acţioneze repede şi această metodă ştiinţifică de a se descoperi adevărul. cu multă seriozitate şi să se ia toate măsurile posibile ca Eu vă anunţ, Onorat Tribunal Regal, că sînt foarte părintele dr. Vasile Lucaciu să fie vinovat şi să primească hotărît să cer recurs pentru a se afla adevărul. Onoratul pedeapsa maximă”. Tribunal Regal s-a mulţumit să asculte depoziţiile Vorbind despre această problemă, în faţa mea apar martorilor pe care le-a socotit suficiente pentru cu toată claritatea aspecte serioase şi triste care trădează incriminarea inculpatului, dar nu pentru a afla adevărul. dispoziţia sufletească a fiilor Naţiunii Ungare faţă de fiii Onorat Tribunal Regal! Naţiunii Române, privind egalitatea dintre ei. Se observă Domnule Acuzator Public! că în prezent chiar conducerea Justiţiei este împotriva Domniile Voastre aţi urmărit doar privarea de ordinii legii şi, din păcate, trădează sentimentele de ură libertate şi compromiterea acuzatului. După cîte am a ungurilor faţă de români.

7

Ne punem întrebarea firească, Onorat tribunal Regal, de ce există această ură? Doar în timpul constituirii noastre milenare nu există nici o pildă, nici un document care ar dovedi că fiii Naţiunii Române nu ar fi fost fideli acestui pămînt sfînt al patriei iubite comune. Acest pămînt a fost sfinţit de foarte multe ori de sîngele celor două naţiuni, vărsat eroic în apărarea lui. Niciodată Naţiunea Română n-a dat nici un exemplu - E MARTORĂ ISTORIA - de infidelitate faţă de Majestatea sa. Mai mult, Românii fac parte din acele naţiuni, la inima cărora sînt săpate adînc dragostea de Ţară, sentimentele de fidelitate şi ataşare faţă de forma Statului Dinastic, de Majestatea Sa. Fii naţiunii Române nu s-au aliat niciodată cu puteri străine şi n-au cerut niciodată ajutorul lor împotriva Statului Ungar, chiar dacă acesta sute de ani a fost vitreg faţă de români. Istoria ţării şi legile ei dovedesc că în Ungaria nu au existat niciodată relaţii rele între poporul de rînd. Toate relele se pornesc de sus. În aceste condiţii trebuie să ştie Onoratul Tribunal Regal că în zilele noastre s-a impus o politică periculoasă între unguri şi români, precum cele dintre biruitori - unguri şi învinşi - români. Cine sînt cei învinşi? Este Naţiunea Română din Ardeal şi Părţile Ungurene! Pot afirma în faţa Onoratului Tribunal Regal şi să pun totodată o întrebare firească: oare acest lucru este drept? La fel pot să afirm că relaţiile actuale pentru Neamul Românesc nu sînt corespunzătoare. De ce? Pentru că în vechime au existat naţiuni dominatoare şi dominate, dar aşa cum ele sînt în Ţara Noastră, nu se mai întîlnesc nicăieri în lumea civilizată. De-a lungul secolelor fiii Naţiunii Ungare şi ai Naţiunii Române au convieţuit în înţelegere. De cînd a apărut politica de ungurizare forţată parcă a dat dihania între noi. Se vrea prin orice mijloace purificarea etnică chiar prin ştergerea numelor româneşti de pe crucile din cimitir. Aplicarea acestei politici a trezit în Naţiunea Ungară dorinţa de a se impune cu forţa brutală împotriva tuturor neungurilor din ţara noastră. Oare este dreaptă această stare de fapte? Eu cred că nu. Eu ştiu foarte bine cum a reacţionat Naţiunea Ungară atunci cînd austriecii au impus germanizarea forţată. Naţiunea Ungară a făcut sacrificii enorme pentru a se apăra, trimiţînd pe eşafod mii de patrioţi. Oare din acele exemple nu s-a învăţat nimic? Acum mai pun încă odată întrebarea, Onorat Tribunal Regal: de ce Naţiunea Română este împinsă cu o forţă uriaşă în prăpastie şi spre moarte? De ce Naţiunea Română nu poate să aibă demnitatea pe care o are Naţiunea Ungară? Constat că fiii Naţiunii Române îşi cunosc foarte bine îndatoririle dar, în acelaşi timp îşi cunosc şi drepturile lor. Mai pun o întrebare, Onorat Tribunal Regal: de ce sînt folosite toate ocaziile pentru a compromite Naţiunea Română? Eu cred că oricum am trata acest subiect, nedreptatea este strigătoare la ceruri. Eu cred că datoria Statului Ungar şi a Naţiunii Ungare este respectarea Naţiunii Române, pentru că noi, Românii, sîntem cei mai mulţi şi cei mai vechi, indiferent că este vorba de Ardeal sau Banat, dar şi în Crişana sau în Maramureş. Statul Ungar şi Naţiunea Ungară au datoria de a respecta legile existente şi să le aplice în mod riguros şi nu după bunul lor plac, sau după cum le taie capul. Onorat Tribunal Regal, eu vorbesc la acest proces nu numai ca român, dar şi ca jurist şi, mai ales, ca apărător nu numai al părintelui dr. Vasile Lucaciu, ci şi al Naţiunii Române. În pledoaria mea am apelat la învăţămintele istoriei deoarece este vorba de o problemă politică deosebit de importantă, ea îi vizează şi pe unguri, şi pe români“. (va urma) Prof. Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA


8

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

Polemici«Controverse Un adevăr: ,,Românii au votat, din nou, împotriva României” (urmare din pag. 1) Și îl citez în continuare - ,,Românii au și vor avea ce-au votat: un președinte neamț, un premier ungur, un șef la Servicii nu mai știu ce, acum primar neamț la Timișoara, o franțuzoaică obraznică la București... Și la putere numai partide globaliste și antinaționale”. Dar, ce e mai grav, ,,se va mai vinde și ce a mai rămas de vîndut și, mai ales, Sufletul poporului: cei care doresc educația sexuală în școli, vor căsătorii între gay, vor distrugerea familiei tradiționale și distrugerea bisericilor creștine”. Și, da, au cîștigat alegerile, pentru că poporul i-a votat! Am început cu Aurelian Pavelescu, pentru că în aceste ultime zile mai multe voci din spațiul public s-au făcut auzite, prevenind asupra pericolului! Da, dar s-au făcut auzite precum vocile care stigau în deșert! O altă voce puternică și onestă, ziaristul de investigații Răzvan Savaliuc punea clar problema înainte de alegeri: manipularea populației, întru impunerea lui Nicușor Dan, se face din afară, ca un pas esențial în preluarea completă a României! Și a reușit manevra, populația s-a lăsat manipulată! Cine este Nicușor Dan – în acest moment, a devenit un simbol! Un simbol al răsturnării valorilor, reperelor – un fel de ,,Ceaușescu”, mai politicos, cel puțin de fațadă, că din suflețelul lui mai scapă cîte o ,,panaramă”, sau vreun acord de manea de la chefurile unor interlopi. Savaliuc sublinia că Nicușor Dan e un individ ,,extrem de dubios, care a primit în trecut bani de la fundațiile afaceristului George Sörös și care s-a consacrat în viața publică operînd pe zeci de ONG-uri tot felul de acțiuni dubioase de blocare a investițiilor imobiliare și de altă natură a unor antreprenori români”. Iar despre această multitudine de ONGuri extrem de active, investigatorul spune că e bine că românii – ,,înainte de a apleca urechea la propaganda mincinoasă și antiromânească a ONG-urilor finanțate din afara țării, care inoculează în mințile slabe idei precum că orice politician sau înalt funcționar român este prezumtiv corupt – să deschidă ochii și să gîndească puțin înainte de a se radicaliza împotriva țării în care s-au născut și a propriilor conducători pe care i-au votat”. Și Savaliuc spune din nou adevărul dur: ,,Nu vor veni niciodată cei din afară să ne facă nouă bine, să ne învețe de bine, ci doar să ne dezbine, să distrugă ideea de autoritate națională și să scoată cît mai multe profituri din una dintre cele mai bogate țări ale lumii în materie de resurse”. Față de tot ce se s-a prezentat despre Nicușor Dan, investigatorul pune o întrebare-cheie: ,,Cine putea să impună o caricatură ca Nicușor Dan partidului de guvernămînt și să-l determine să renunțe la un candidat propriu pentru Primăria Capitalei? Răspunsul meu: a fost impus din afară!”. Da, impus, inoculat din afară! Răzvan Savaliuc a prezentat activitatea uluitoare a lui Nicușor Dan, printr-un lanț de ONG-uri, în primul rînd un mare număr de acțiuni în instanță. Și de aici apare o mare ciudățenie! ,,A susține vreo 400 de procese înseamnă bani mulți de tot, timp și resurse

uriașe. 400 de procese, calculate la numai un termen pe lună, înseamnă peste 16 procese/zi lucrătoare, adică o adevărată industrie”, consideră Savaliuc, atrăgînd atenția: ,,Chiulangiul avea însă timp și resurse. De unde, nea Nicușor? De unde? Pentru ce stai tu toata ziua în sala de judecată?”. Savaliuc pune punctul pe „i”, ca vechi jurnalist de investigație: ,,Mergeți prin tîrg la investitorii blocați în instanțe de «salvatorul Nicușor Dan», să vedeți ce vorbe i s-au scos. De aici i se trage și porecla «Plicușor Ban». Lucrurile astea se știu de ani de zile”. Dar, spune Savaliuc, investitorii călcați de Nicușor nu vor să vorbească public ,,pentru că Nicușor are protecție - Parchetele îl protejează, în sensul că nu îl anchetează”. Interesant, nu? Dar, o altă întrebare-cheie este cine profită de blocarea unor investiții românești? ,,Cumva niște multinaționale?”, pune problema Savaliuc. ,,S-ar putea să găsim exact aici marele răspuns la întrebarea legată de cei care îl finanțează pe Nicușor, marele «salvator»”. Evident, aici apare problema donațiilor primite (peste 50.000 euro). ,,Se apucă domnii procurori să ancheteze finanțările interne și externe primite de ONG-urile lui Nicușor în ultimii ani? Nici vorbă. Căci Nicușor este un pion important”, spune Savaliuc. Dar al cui pion? Opinia investigatorului este incendiară: ,,Nicușor Dan este, în opinia mea, o unealtă în mîna celor care vor să aducă USR la putere”. Savaliuc trage un semnal clar: ,,Praf se va face România dacă aceste elemente ONG-iste vor ajunge să conducă destinul națiunii române”. Mai dur spus - ,,Dereglații ăștia care contestă religia și Biserica, care spun că trebuie abolită proprietatea, căci se poate trăi și la comun, care clamează că a fi patriot, naționalist este un comportament extremist în societate, care desfid familia tradițională și fac apologia «culturii gay»...”. Ei bine, nici mesajul lui Răzvan Savaliuc, nici al lui Aurelian Pavelescu, nici al atîtor alte voci din spațiul public nu au fost auzite… decît ca strigăte în deșert. De fapt, ce cultivă acest USR, dincolo de apa­ rența ,,schimbării”, „tinereții”, ,,corectitudinii”, ,,occiden­talizării”?... O mare revărsare de ură, de acuzații fără acoperire – și din nou de ură! Îmi aduc aminte de vorbele lui Elie Wiesel, care răsună în memoria mea ca o dureroasă jignire cronică: „România a ucis, a ucis, a ucis!”. Nu știu cum a fost atunci, dar cu siguranță Germania, minunatul popor crescut timp de secole cu spiritualitatea lui Luther, Beethoven și Goethe, a făcut, la un moment dat al istoriei, ce spune Wiesel: ,,A ucis, a ucis, a ucis!”. De ce a făcut asta? Pentru că a fost manipulat, a fost instigat împotriva unei părți a populației, iar din oamenii buni, serioși, preocupați de familie și de locurile lor au devenit un fel de acuzatori, de acord cu orice învinuire și pedeapsă! Și nu numai contra evreilor, ci și contra tuturor celor care nu făceau parte din curentul ,,schimbării”! Ca și atunci – vorbeau de Germania, dar înlocuiseră falnicul drapel cu ticăloasa siglă ocultă a nimicirii spiritului. Vorbeau de Germania – țara celor mai frumoase domuri, țara marilor reformatori religioși, dar ei erau anti-Biserică! Erau contra lui Christos! De fapt, orice vehemență și orice radicalism au în spate o mare minciună. Este o mare ipocrizie!

De acea văd și pericolul uriaș al alegerilor de acum și de peste cîteva săptămîni. Și nu e vorba doar de USR, ci de fenomenul ,,userizării” – pentru că iată, PNL se manifestă la fel de vehement și ipocrit, otrăvind mintea oamenilor. Ce se va întîmpla mai departe? Exact ce spuneau Aurelian Pavelescu și Răzvan Savaliuc – toată țara va fi la comanda străinilor. De ce ar face străinii așa ceva? Nu, nu e vorba de micul investitor venit din Occident – ci de sistemele care impun politica aici, care se bagă cu obrăznicie peste România. Vă aduceți aminte că săptămîna trecută Parlamentul, în frunte cu PSD, a mărit pensiile și alocațiile? Cred că mulți au uitat – s-a văzut la alegerile locale. Pe de altă parte, americanii s-au băgat imediat, dînd peste mînă Parlamentului! A doua zi după votul Parlamentului, ,,AmCham România” (Camera de comerț românoamericană) îşi exprima ,,îngrijorarea faţă de majorarea cu 40% a punctului de pensie” şi făcea apel la… ,,responsabilitate din partea decidenţilor pentru menţinerea echilibrului macroeconomic al României”. Da, ați citit bine, o organizație care în loc să-și vadă de treaba sa, care ar fi dezvoltarea afacerilor bilaterale, aflate la un nivel extrem de scăzut avînd în vedere capacitatea SUA și facilitățile (favorurile, cedările!) făcute de România, ei bine, organizația e îngrijorată de pensii, adică de creșterea puterii de cumpărare și a nivelului de trai ale pensionarilor români! ,,La numai o zi după ce mediul economic, AmCham, Guvernul şi instituţiile financiare au salutat promovarea României la statutul de piaţă emergentă, statut care depinde într-o mare măsură de echilibrul macroeconomic al ţării, AmCham România îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de majorarea cu 40% a punctului de pensie şi modificarea bugetului asigurărilor sociale, impuse de plenul Parlamentului astăzi”. Deci cei care ne jumulesc de bani pentru pretinsa ,,apărare”, nu sînt de acord cu mărirea pensiilor – pentru că banii trebuie pentru ceea ce vor ei, străinii! Și, ce să vezi – acum, ei și alți străini sînt pe cale să aibă parlamentul pe care îl doresc – care să nu mai voteze creșteri de pensii, alocații, salarii… Nu, va fi un parlament pe model Cîțu, Ciucă, Vlad Voiculescu, Virgil Popescu – adică gata să semneze achiziții și să decidă cine să aibă acces la resurse, economie, energie. Nu pe temeiuri economice, concurențiale – ci pe criterii ,,strategice”! Apropo, recunosc, nici nu mai trebuia scris tot acest articol – era suficient să menționez această sintagmă: criterii strategice! Acesta va fi sloganul noii ordini politice din România, după aceste alegeri. Da, și, în final, despre ,,șansa” de la începutul articolului. Șansa ca România să se trezească. Vedeți pe undeva vreun semn? Da, dar infime, extrem de mici. Practic inexistente. Deocamdată sînt suficiente acele două-trei rînduri de la începutul textului. Dacă era vreo șansă, pînă acum se simțea ceva. Dar nu, nu se simte decît zgomotul motoarelor străine pe care vine noul val politic. Atît. Deci da, există o șansă – dar într-o dimensiune paralelă, într-o lume alternativă, în care românii nu votează contra României – și nu pun din ce în ce mai mulți străini în fruntea unor zone de maximă importanță.


RM

Nr. 1556

l

9

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (15)

Jurnal de pe Frontul de Est (76)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (15)

Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană, comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor. Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el: „Fiți, bă, serioși! Vreți să rîdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?!”. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vînătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe rusești debarcînd de pe plute. Abia cînd au observat și nemții s-a dat alarma. Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atît de frig încît gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pămînt. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerînd că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu… pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea tîrziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov… „Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Cînd ajungeau într-un sat, tancurile T34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înăuntru, de la oameni la mobilier. Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămîneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp, intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire lîngă ostașii săi alături de care va fi luat prizonier”. (Tudor Greceanu) Cîțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu, zis Mac, zis Sim Rățoiul, al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atît de aproape încît se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vînătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerînd ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: „Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian”. „Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportînd încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului, avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea tîrziu. În dimineața zilei de 29 octombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lîngă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vînătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu“. (Fragment din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vînătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, Tudor Greceanu, Bucureşti, Editura Vremea). Notă - Tudor Greceanu, (n. 13 mai 1917 - d. 29 decembrie 1994), aviator român de elită în timpul celui de-al doilea Război Mondial cu 24 avioane inamice doborîte. A fost posesor a șase brevete de pilot: brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vînătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate, inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american. A avut la activ 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atît în Est, cît și în Vest. În timpul războiului, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborînd 42 de avioane inamice, pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a. A fost decorat cu „Ordinul Virtutea Aeronautică de Război cu spade“, clasa Crucea de Aur cu o baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în lupta aeriană de la Vigoda, cînd a doborît un avion sovietic, iar la Odis al doilea”. După război, a fost arestat de regimul comunist și închis cu regim sever la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud, dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare. Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: „blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vînătoare ca indispensabil”. De aceea, cînd a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate că legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu. Printre altele, fostul aviator român spunea: „Sînt lucruri pentru care oamenii nu sînt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? […] Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu… M-am bătut pentru țara asta și la 2.000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de Răsărit și pe cel de Apus. Și am crezut în virtuțile Neamului. Și uitați-vă ce-am cules”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

4. Biserica (4) Constituind reflexul credințelor intime ale individului, cultul a fost declarat liber de către Constituția României din 28 martie 1923, cu condiția ca el să nu aducă atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale statului. Conform art. 22 din Constituție, „Biserica ortodoxă Română fiind religia marei majorități a românilor este Biserică dominantă în Statul Român; iar cea greco-catolică are întîietate față de celelalte culte”. Datorită acestui fapt, cultul ortodox și cel greco-catolic (unit) se mai numeau, între cele două războaie mondiale, și culte naționale, spre deosebire de celelalte culte, care se numeau culte minoritare. Reproducem mai jos cîteva articole din Constituția României din 1923 (Titlul II, Despre drepturile românilor), care se referă la libertatea conștiinței cetățenilor. „Art. 5.- Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi. Art. 7.- Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobîndi drepturile civile și politice și a le exercita. Art. 22.- Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucît exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale statului. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sînt biserici românești. Biserica ortodoxă română, fiind religia marei majorități a românilor, este biserică dominantă în statul român; iar cea greco-catolică are întîietatea față de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este și rămîne neatîrnată de orice chiriarchie străină, păstrîndu-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot regatul României, Biserica creștină ortodoxă va avea o organizație unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive: clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va regulamenta, conduce și administra, prin organele sale proprii și sub controlul statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericii ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliții și episcopii Bisericii ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte și stat se vor stabili prin lege”. Respectîndu-se întru totul individualitatea și drepturile Bisericii din Basarabia, prin adoptarea Legii și Statutului de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române, votată de Corpurile legiuitoare la 24 martie 1925, în Senat, și la 3 aprilie același an în Camera Deputaților, Biserica Ortodoxă Română a fost organizată din punct de vedere canonic-administrativ în cinci Mitropolii, cuprinzînd inclusiv Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetății Albe – Ismail. În 1928 a fost înființată Mitropolia Basarabiei, în cadrul căreia au fost incluse 3 eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia Cetatea Albă – Ismail, Eparhia Hotin – Bălți. Așadar, existentă de jure din 1925, Mitropolia Basarabiei a devenit realitate din 1928, cînd arhiepiscopul Chișinăului, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit. Tot din 1928, din 12 aprilie, a funcționat și Legea pentru regimul general al cultelor – primul document oficial după adoptarea Constituției României din 28 martie 1923, care a dat o organizare unitară Bisericii Ortodoxe, stabilindu-se că, pe lîngă biserica ortodoxă, în cadrul statului român mai existau următoarele culte: a) cultul greco-catolic (unit); b) cultul catolic (de rit latin, grec-rutean și armean); c) cultul reformat (calvin); d) cultul evanghelic-luteran; e) cultul unitarian; f) cultul armeano-gregorian; g) cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) și h) cultul mahomedan (art. 21). (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Noaptea cea mai lungă (2)


10

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Aventurile unui cavalerist în primul război mondial

Printre atîția autori de jurnale intime și de călătorie se numără și mulți militari de carieră, străini și români. Așa cum este cazul colonelului Grigore Lăcusteanu (1821-1903), filorus declarat și participant la reprimarea revoluției de la 1848 din Țara Românească. Și dacă pe Grigore Lăcusteanu istoria nu l-a considerat vreun reacționar, ca pe ceilalți zbiri, Odobescu (tatăl scriitorului Alexandru Odobescu) și Solomon, bănuim că motivul ar fi fost că în anul 1931 i s-a descoperit un jurnal care, în zilele noastre, a fost retipărit sub titlul ,,Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu”. Ei, și?, veți zice, ce au a face apucăturile, care l-au împins la represiunile sîngeroase, cu literatura memorialistică? Păi, au, fiindcă amintirile lăsate posterității, pe lîngă aceea că reprezintă o sursă documentară pentru cei interesați de oamenii, moravurile și evenimentele din Secolul al XIX-lea, se mai impun și printr-un limbaj apropiat de cerințele literaturii contemporane. Motiv pentru care, cum s-a văzut, istoria l-a tratat pe Lăcusteanu cu destulă îngăduință. Odată pîrtia făcută, după colonelul Lăcusteanu au apărut și militarii în termen, cum li se mai spune, soldați, caporali și sergenți, și ei participanți în primele războaie din Secolul XIX. Cum ar fi cazul cu româno-bulgarul Nicolae N. Șucu / Nikolai Kostandinov Spirov (1886-1967) – combatant și în Armata Română, și în cea bulgară, în războaiele balcanice din 1912 și 1913 și în primul război mondial – și cartea sa, ,,Viața și aventurile unui cioban în Bulgaria în vremurile de război. 1908-1918”, apărută la ,,Humanitas”, în 2017. Un ciudat acest individ, ca să nu-i spunem altfel, care, născut în satul muscelean Mățău, pe la vîrsta de 14 ani l-a cuprins un dor de ducă și a vagabondat prin ținuturile de la nord și sud de Dunăre – Bărăganul, Bălțile Ialomiței și Dunării, dar și Rusciucul, Turtucaia, Adrianopol, Silistra și Munții Balcani. Iar cînd i-a venit vremea cătăniei, dacă nu era dat dezertor într-o parte, figura ca surplus de efectiv în cealaltă. În felul acesta, a cutreierat mult și a cunoscut nemijlocit ororile războaielor, a întîlnit oameni de toate felurile, a zăcut bolnav, de mai multe ori, și a văzut moartea cu ochii. Recent, am mai descoperit un fost militar în termen, participant și el la luptele din primul război mondial – Marin I. Predescu. Trăitor mai spre zilele noastre (1891-1979) și autor al cărții ,,Confesiunile unui țârcovnic”, apărută în 2019 la Editura ,,Favorit”. Român verde din comuna Măciuca, Vîlcea, după obligatoriile și gratuitele 4 clase primare, făcute cadou românilor de domnitorul Cuza, prin Reforma Instriucțiunii Publice din 1862, Marin I. Predescu a absolvit la Vîlcea și școala de cîntăreți bisericești, în paralel cu liceul. Încă de tînăr, s-a apucat de poezii. Mare iubitor de literatură, teatru și cinema, a practicat și gazetăria, ajungînd ca, între 1926 și 1944, Stelian Popescu să-l aibă angajat la ziarul ,,Universul”. Această chemare spre literatură l-a determinat să-și aleagă pseudonimul ,,Marin al Logofătului”, fiindcă

tatăl său, om cu ceva carte, a funcționat ca învățător, revizor școlar, perceptor, notar sau primar, deci, omul stăpînirii. Marin I. Predescu și-a servit Patria 5 ani. Mai întîi, ca militar în termen, la călărași cu schimbul (precum Tudor, părintele lui Zaharia Stancu de la Omida, de pe lunga și săraca vale a Călmățuiului) și, în perioada 1916-1918, combatant pe fronturile din Transilvania, Muntenia și Moldova. A început armata ca sergent de cavalerie și a terminat-o ca sublocotenent. După lăsarea la vatră, s-a devotat Bisericii, ca președinte al Aso­ ciației Generale a Cîntăreților Bisericești, jurnalismului și lite­ raturii. Jurnalul ,,Confesiunile unui țârcovnic” a apărut, prima oară, imediat după primul război mondial, sub formă de foileton, cu titlul ,,În preajma Sibiului”, publicat în ,,Gazeta poporului”. După care i s-a pierdut urma. Pînă cînd colonelul (r) Virgil Catrinoiu, strănepotul bătrînului militar-memorialist, a scos manuscrisul la iveală și i l-a dat lui Dan Gîju, să facă ce-o ști cu el. Și Dan Gîju, cum se vede, după ce a reținut din notații cam o treime (mai mult perioada încorporării și participării la război), l-a trimis la Editura ,,Favorit” spre publicare. Într-adevăr, paginile care surprind cei 5 ani de stagiu militar, la o unitate de cavalerie din Caracal, și de participare la primul război mondial, ai lui Predescu, i s-au părut lui Dan Gîju foarte valoroase, putînd rivaliza cu ce s-a scris la noi despre primul război mondial. ,,Este un roman autoreferențial, format din cîteva «povestiri din ținere de minte» și «notițe» diverse - crede îngrijitorul ediției -, care tratează, într-un registru grav, drama românilor puși să dea o uriașă jertfă de sînge pentru a-și vedea țara reîntregită”. Și creatori precum Hortensia PapadatBengescu, Cezar și Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Zaharia Stancu și atîția alții au tot scris, nu glumă. Ca orice tînăr de 22 de ani, și Marin I. Predescu e chemat să-și facă armata. La Caracal, orașul de curvăsării și de bețivani. Și șocul trecerii de la viața civilă la cea militară ese cumplit. Căci are parte de bătăi, înjurături, suferințe. Șefii lui – niște sălbatici, hoți, murdari și proști. Învață să călărească: frîie, dîrlogi, trap săltat, cizme grele de cavalerie, pinteni, galop, trap mărunt... Plin de sînge între picioare, căci calul se stăpînește cu pulpele. ,,Armata – uciderea sufletului, scrie el. Cea mai tristă concepție a spiritului omenesc, fiindcă omul devine unealtă de exercițiu”. Scrie și poezii, pe care nu îndrăznește să le publice. Ajunge artelnic, adică sergent însărcinat cu hrana trupei. Este bătut de sublocotenentul Constantineanu, un țigan jegos, pentru că s-a îmbătat și a uitat să plece la piață pentru alimente. Dar, în noaptea de 15-16 august 1916, Armata Română intră în război. ● Îmbarcarea cu caii și tot calabalîcul, și direcția Munții Carpați prin Valea Oltului. Debarcarea în satul Porcești, unde locuitorii se plîng de răutatea ungurilor. ● Șezătoare cu poezii de Coșbuc și Goga. ● În satul Tălmaci, locuit de sași, soldații se dedau la jafuri. ● 25 august – primul contact

cu inamicul: morți și răniți. Artileria inamică atacă, și caii se sperie. Omul notează în carnet: ,,Ah, cum nu știu ofițerii noști să insufle ostașilor acea dragoste de jertfă ce numai un suflet bun poate să o facă”. ● 31 august – iarăși artileria inamică și altă însemnare: ,,Cîntul mizeriei și al nenorocirii omenești...”. Ana și Maria Weber, două săsoaice focoase și generoase. Predescu le compune o poezie, pe care nu o notează, să ne dăm seama și noi de talentul său. ● 4 septembrie – slujbă în biserica catolică din Tălmaci. Cîntă în strană. Soldații români distrug orga bisericii. ● Iarăși în patrulare. O minunată excursie călare. Notație: ,,Ce țară frumoasă avem! Păcat că e război...”. ● Trecere prin Porumbacul de Sus-Cîrțișoara-Arpașul de Sus. Locuitorii strigă: ,,Trăiască România Mare!”. ● 16 septembrie – lupte grele între români și nemți în Defileul Oltului. Sîntem zdrobiți. Retragere generală. Carnețelul: ,,Nu voi uita niciodată cu cîtă trudă și jale am trecut prin Munții Carpați. Cadavre de oameni și de cai, sînge șiroaie, arme părăsite. Pe acest front am fost decimați. Ce Troia, ce Termopile, ce Cartagina... Unde e Homer să ne plîngă? Cu amănuntele legate de locurile văzute, gîndurile și suferințele oamenilor întîlniți, orice scriitor ar putea scrie un roman”. Soldatul Predescu e conștient că n-a făcut istorie, a istorisit doar peregrinările unui grup de cavaleriști pe frontul de nord al Armatei Române în primul război mondial, mereu în mișcare și mereu cuprins de o dispoziție tragi-comică. ,,Eroismul legendar s-a produs la Turtucaia, Oituz, Mărăști, Mărășești, unde eu n-am participat”. ● Duminică, 25 septembrie – drum spre Curtea de Argeș. Descrieri de natură fermecătoare: ,,Trecem prin Munții Miza, Roșu, Otic, întîlnim și văi prăpăstioase; codri de stejari, pini, paltini, fagi ne uimesc și ne umplu de o admirație neprieritoare. Urcăm pe un vîrf de munte și ne uităm spre Transilvania. Ni se rupe inima că am lăsat-o iarăși pe mîna hunilor”. Din ținutul Argeș o cîrmește spre Tîrgoviște-Ploiești-Mizil-Buzău. Trecere prin Rîmnicu Sărat. Locotenentul Constineanu îl bate iarăși: 20 de lovituri cu cureaua îndoită. ,,Această brută de ofițer s-a făcut telefonistul regimentului, să scape de gloanțele de pe front”. ● 14 octombrie – o arde pe nevasta cantonierului din Gara Căpățîneni. Este avansat sublocotenent de cavaleri, dar nu pentru isprava asta. ● Nervi cu un pseudointelectual care confundă cuvîntul ,,interminabil” cu ,,incurabil”. La Colonești soldații jefuiesc locuințele pentru hrană și paie. ● De fapt, avansarea se făcuse formal, mai mult la rugămintea subordonaților. Își pusese trese din tinichea galbenă. De-abia mai tîrziu, după absolvirea școlii de ofițeri de cavalerie de la Botoșani, va fi avansat sublocotenent cu adevărat. ● Crăciun la Colonești, cu mîncare și băutură bună. ● Anul Nou la Țibănești, Iași, pe moșia lui P.P. Carp. ● Cucuteni. În sfîrșit, joncțiunea cu regimentul său, condus de colonelul Popp, care îl felicită văzînd ce bine arată compania formată din 50 de ostași și 40 de cai. ● Trai mizer, frig, foame și corvezi. ● ,,Mîncăm ca porcii și dormim ca vacile”. Caii sînt rău îngrijiți. ● Căpitanul Constantineanu, tot mai rău. Numai frica de Dumnezeu îl oprește pe memorialist să nu bage baioneta în el. ● Notație: ,,Păduchii pe noi nu sînt rari, dar sînt mari. Mă simt așa de străin și de sărac”. ● Primii morți de tifos exantematic la Iași, care ,,nu mai e ce era altădată, e aproape mort”. ● 27 martie – plecarea la școala de ofițeri de la Botoșani. E nevoie de mai mulți ofițeri în cazul că războiul va continua. Moment emoționat: Regina Maria vizitează școala de ofițeri. ● Scrie versuri. El, nu Regina. ● Pe 1 iulie, Marin I. Predescu este avansat sublocotenent de cavalerie și demobilizat. ● Debutează la ziarul conservator ,,Epoca”, înființat de Nicu Filipescu. PAUL SUDITU


RM

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Amintiri din comunism (12) Afară ploua cu găleata, tunetele erau din ce în ce mai puternice, iar fulgerele îmi luminau camera. Frica mă împingea în încăperea bunicilor. - Auzi-l pe Sfîntul Ilie cum aleargă pe cer și dă din bice – ne spunea bunica în timp ce își făcea cruce ori de cîte ori un fulger străbătea fereastra, urmat destul de repede de un tunet puternic. Îmi imaginam, în acele momente, un sfînt care mergea cu un fel de car de luptă – așa cum văzusem prin filme – tras de mai mulți cai albi, și care, în fuga lui pe cer, mai lovea cîte un nor cu biciul său de fulgere, băgînd spaima în noi, copiii. De cele mai multe ori, în zilele ploioase, cînd noroiul ne depășea gleznele, rămîneam pe lîngă case. Fie ne strîngem mai mulți în camera unuia dintre noi, fie ne făceam de lucru prin șoporoane. În acei ani, șoseaua principală nu era asfaltată, iar ulițele secundare nu erau nici măcar pietruite. Ploaia – fie de vară, rapidă și fioroasă, fie mocănească, de toamnă – ne oprea din activitățile zilnice. În aproape toate cazurile, imediat ce vremea se îmbuna, toți ieșeam la poartă și ne căutam cu privirea, în zona noastră fiind, în majoritatea caselor, cel puțin cîte un copil de vîrsta mea. Unii mai sociabili, alții mai puțin, în funcție de părinți, care, în unele cazuri erau reticenți în a-și lăsa copiii liberi pe uliță, fapt de

neînțeles pentru noi, copiii din gașcă, și foarte frustrant pentru cei încastrați în regulile impuse de părinți. În ceea ce mă privește, imediat ce ieșeam din curte, în stînga îl aveam mereu pe Alin al lui Birlic, vecinul și tovarășul meu de joacă, urmat de Monica, cea mai curtată fată din zonă, pe Adrian al lui Bunea, Mariana de la colț, Gabriel al lui Drina și Adela a lui Tănase. Formula ,,al lui” avea rolul clar de a ne fixa în spațiu pe fiecare dintre noi, dintre cei mici. Toți eram cam de aceeași vîrstă. Dacă priveam în dreapta, puteam să îl văd pe Florian al lui Dodică, urmat de Nelu al lui Vijderu, Nuță al lui Ion Țiganu, în timp ce mai la vale erau alți tovarăși ocazionali de joacă situați la periferie, fapt pentru care nu se aflau în topul preferințelor celor din gașcă. Mai erau frații Nică și Sorin ai lui Cocoșatu’, care își făceau veacul prin zona noastră și cu care rezonam datorită faptului că între familiile noastre exista, indirect, un soi de legătură de rudenie. În față erau nașii mei, care o aveau pe Dorina, o fată mai mare decît mine cu un an, dar care era destul de absentă de la joacă din cauza părinților poate mult prea posesivi, pentru că, sub nici o formă nu puteam spune că erau protectori. Ei erau lumea mea apropiată, lumea de la care putem spune că porneam în explorare. Cu cei care

Dosare secrete ale Istoriei (84) Enigma Martin Bormann (14)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa În concepţia Gerdei, ridicolele credinţe creştine trebuiau măturate definitiv, pentru ca lumea să adere din nou, cu convingere, la mitologia vechii Germanii. „Căci nu sîntem noi primii – scria ea – care ducem o luptă pe viaţă şi pe moarte cu forţele Infernului”. La 25 aprilie 1945, proprietatea de la Obersalzberg, unde locuiau Gerda şi copiii ei, a fost în întregime distrusă în urma unui atac aerian. A început atunci, în timp ce în Germania totul se năruia, tristul exod al poporului german. Gerda şi copiii ei au fost evacuaţi în Tirol, unde s-au instalat sub numele de Bergmann, la Wolkerstein, în Gröteltal. Acolo, în vara anului 1945, Gerda Bormann a simţit primele simptome ale bolii care avea să-i aducă sfîrşitul: un cancer. Situaţia începea să devină dramatică. Ce-aveau să devină cei nouă copii ai ei? Ultimul era de-abia sugar. Atunci Gerda a plecat din Wolkelstein, a trecut în Italia şi s-a stabilit la Bolzano. Cînd boala a luat proporţii alarmante, a fost primită la spitalul militar din Merano, situat într-un lagăr de prizonieri de război. Acolo a murit. Actul oficial de deces spune că ea a încetat din viaţă la 23 martie 1946, orele 22,30, „la Merano, în lagărul de prizonieri de război”. Izbutise să salveze scrisorile soţului ei şi stenogramele luate după cele spuse de Hitler în timpul meselor, stenograme atît de revelatoare pentru psihologia führerului. Şi acum trebuie să consemnăm un lucru care pare aproape de necrezut. Înainte de a muri, Gerda Bormann a primit ultima cuminecătură din mîinile unui preot catolic. Mai mult decît atît, ea a încredinţat tutela co­ piilor ei unui preot catolic. O asemenea schimbare, atît de neaşteptată, nu putea fi provocată decît de un eveniment deosebit. Să ne amintim de mărturia lui Luigi Silvestri. Să presupunem că, hăituit, înspăimîntat şi aproape fără nici o şansă de salvare, Martin Bormann ajunge la o mînăstire catolică, cere adăpost, cere ajutor. Să presupunem că, pătrunşi de milostenie, călugării nu-i pun nici un fel de întrebare, aproape că nici nu vor să ştie cine este şi-i răspund: „Tu ceri ajutorul nostru. Noi ți-1 dăm, în numele lui Isus”. Să presupunem că, mergînd din mînăstire în mînăstire,

Martin Bormann a fost îndrumat, în cele din urmă, către un port sigur, unde a putut să se îmbarce către un loc de refugiu, departe de orice primejdie. N-ar fi putut fi aceasta o împrejurare care s-o determine pe o femeie în agonie să reconsidere deodată toată lumea aceea pe care şi-o făurise? După părerea mea, revirimentul final al Gerdei Bormann constituie prezumţia cea mai verosimilă cu privire la existenţa lui Martin Bormann. Trebuie să mai adăugăm, în sfîrşit, un alt fapt important, şi anume că la origine familia Bormann nu era catolică, ci protestantă. Acest lucru întăreşte şi mai mult presupunerea că Bormann este în viaţă. Mai tîrziu, copiii lui Bormann au fost adoptaţi de o austriacă măritată cu un aristocrat italian care locuia la Bolzano. Au fost crescuţi, cu toţii, în religia catolică. Cel mai mare dintre ei, Adolf-Martin, finul lui Adolf Hitler, s-a călugărit. A fost misionar în Congo belgian, unde cu ocazia tulburărilor care au avut loc după proclamarea independenţei era cît pe ce să fie masacrat. Astăzi el face parte dintr-o congregaţie catolică legală. Cînd Trevor-Roper, însărcinat în mod oficial de către guvernul britanic să conducă ancheta în legătură cu Hitler şi cu criminalii de război, s-a ocupat de cazul Bormann, o serie de persoane bine informate l-au sfătuit să-1 caute în Tirol în toamna anului 1945. S-a subliniat că Bormann era foarte ataşat de soţia şi de copiii lui. Lucru foarte adevărat. Dacă el s-a hotărît să plece din Berlin, trebuie să-i fi apărut foarte evident faptul că cel de-al treilea Reich dispărea definitiv. În sfîrşit, dacă, părăsind buncărul, el avusese într-adevăr de gînd să se ducă la amiralul Doenitz, trebuie să fi renunţat la acest proiect. În mod logic, cum să nu fi dorit atunci să-şi întîlnească soţia şi copiii? Dacă ar fi să dăm crezare unei mărturii foarte serioase, se pare că Bormann, după ce a traversat Tirolul austriac, a sosit la sfîrşitul anului 1945 în Italia, la Bolzano. Este vorba de văduva unui medic evreu care în primii ani ai hitlerismului îngrijise la München familia Bormann. Respectiva doamnă îl cunoştea foarte bine pe Martin Bormann. După venirea lui Hitler la putere, cînd persecuţiile împotriva evreilor au luat proporţii, medicul şi soţia lui au părăsit Germania şi s-au stabilit în Italia. Ei s-au instalat la Bolzano, oraşul natal al soţiei medicului. Iată ce a declarat această doamnă, al

locuiau mai departe, poate cu doar două sute de metri mai sus sau mai jos, ne vedeam doar la grădiniță sau, după caz, la școală. În acei ani, eu aveam o simpatie deosebită pentru Grațiela, o colegă de grădiniță pe care o consideram ,,iubita mea”, chiar dacă nici ea, nici altcineva nu cred că știau. Dar faptul că o necăjeam tot timpul mă făcea pe mine să cred că ceilalți aflaseră că ea era, de fapt, fata de care eram îndrăgostit. Ba chiar într-o zi, mînat de dor, împreună cu un tovarăș, m-am aventurat pînă la ea pe uliță, tocmai în partea opusă a satului, în fapt, la mai puțin de 300 de metri de casa bunicilor mei. Totuși, această excursie tocmai pînă la gardul ei reprezenta pentru mine o victorie și încă o dovadă dată celor din jur, că ea, Grațiela, era prietena mea, în fapt, prima mea iubire. Dar, între timp, în fiecare vară, timp de cîțiva ani, în sat a venit o altă fată, nepoată de-alde Costea, o familie retrasă și foarte misterioasă, care locuia pe partea cealaltă a șoselei, lîngă nașa Dorina, și care, de obicei, ne trata cu răceală. Dar prezența Cameliei, nepoata lor de la Pitești, a făcut ca, brusc, această familie să devină interesantă pentru noi, copiii din zonă, dar în special pentru mine, pentru că, trebuie să recunosc, îmi surîdea o relație, chiar și la distanță, cu nepoata lor. (va urma) T.T. cărei nume Trevor-Roper n-a vrut să-1 dezvăluie: „În toamna anului 1945, în timp ce se afla pe o stradă din Bolzano, femeia aceasta s-a trezit deodată faţă-n faţă cu Martin Bormann. Cînd a văzut-o, el a privit-o cu un aer «înspăimîntat» (erschrocken), apoi a făcut imediat stînga-mprejur, s-a năpustit pe o uşă şi a urcat scările în mare viteză. Ea s-a luat după el, dar, cînd a ajuns la primul etaj, şi-a dat seama că-i pierduse urma şi că el dispăruse în nişte coridoare întortocheate4’. Cînd TrevorRoper a întrebat-o dacă nu cumva este posibil să se fi înşelat, soţia medicului a răspuns: „Da, în cazul în care era o altă persoană care seamănă leit cu Bormann; dar era ori Bormann, ori această persoană, şi atunci de ce s-ar fi uitat la mine atît de îngrozit înainte de a o lua la fugă?”. Această mărturie preţioasă a fost confirmată şi de declaraţia unei cunoscute ziariste pariziene, doamna Dominiqu Auclères; în numărul din 29 octombrie 1963 al ziarului Figaro, ea scria: „Nu ştiu dacă Bormann mai trăieşte, dar pot să afirm că el nu a murit în bătălia pentru Berlin şi că tancul care a explodat trecînd peste o mină era condus de altul, şi nu de el“. Se ştie că Dominique Auclères este una din cele mai bune specialiste în problemele privitoare la ţările din Europa centrală. Ea a întreprins cercetări îndelungate în Alpii austrieci şi în valea superioară a fluviului Adige. Informaţiile pe care le-a cules, dovezile pe care le-a adunat nu lasă, după părerea ei, nici o îndoială: „Martin Bormann, soţia şi şapte dintre copiii lui au ajuns într-adevăr în 1945 pînă în valea superioară a fluviului Adige şi s-au oprit la Merano”. Cînd Gerda Bormann a murit la Merano, Martin Bormann s-a găsit în faţa unui dramatic caz de conştiinţă: „Nu putea fi vorba să-şi continue drumul tîrînd după el şapte copii, dintre care unii în vîrstă fragedă, de vreme ce prietenii şi complicii lui, ei înşişi hăituiţi, nu puteau face nimic pentru el. Călugării de la mînăstirea din Tirolul de sud s-au pus atunci în mişcare şi au mobilizat vechile familii catolice autohtone. Copiii au fost luaţi şi crescuţi de nişte părinţi adoptivi milostivi, în timp ce tatăl, uşurat dacă nu de crimele comise, cel puţin de progenitura lui, a izbutit să se îmbarce la Genova. De două ori el s-a întors ca să se întîlnească pe ascuns cu copiii lui; în restul timpului şi ani de-a rîndul, corespondenţa între Europa şi ţările în care se ascundea şeful nazist a fost înlesnită de emigranţii în America de Sud sau de Nord care mai aveau rude în Tirol”. (va urma) ALAIN DECAUX


ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (6)

Vara anului 1943 nu venea cu vești bune pentru Armata Română și pentru aliații săi. Starea de fapt a trupelor, care suferiseră mari pierderi, se reflectă și în paginile Jurnalului generalului Constantin Pantazi. Avînd o funcție de prim rang în Armată, aceea de ministru de Război, autorul Jurnalului consemnează, ca într-un fel de cronică de război, momente, situații, evenimente etc. – un adevărat complex de factori (chiar și subiectivi, uneori), care erau considerați de șeful Armatei Române o determinare intrinsecă a desfășurării acțiunilor de luptă și care ne ajută pe noi să înțelegem – la o distanță de aproape 8 decenii – resortul interior al acestui război purtat de România, în situația în care tot angrenajul acestei mașinării uriașe funcționează la comanda unui singur om – Mareșalul Ion Antonescu. De la acest principiu evidențiat fără ambiguitate de către generalul Constantin Pantazi – chiar dacă pe unii istorici sau analiști militari principiul Comandantului universal îi șo­ chează – își trage seva Jurnalul și se construiesc unele comentarii, în raport cu unul sau altul dintre temele abordate. Descriind starea trupelor de pe front, ministrul de Război o face de la fața locului, ca urmare a mai multor inspecții pe care le întreprinde în rîndul trupelor, mai ales a celor aflate în suferință. O asemenea situație a întîlnit în regiunea Cuban, unde se impunea evacuarea trupelor românești și germane, operație executată cu succes prin strîmtoarea cu o lățime de 5-6 kilometri, în condiții tactice grele, fiind trecute (fără pierderi) 22 de divizii. ,,Operațiile de evacuare a Cubanului – scrie generalul Constantin Pantazi – și trecerea trupelor pe ambarcațiuni în peninsula Kerci, care a durat o lună și jumătate, constituie unele din cele mai valoroase operațiuni militare, delicate, efectuate în cel de-al doilea Război Mondial”. Conform datelor statistice, evacuarea trupelor germane și române din peninsula Taman (Operația ,,Krimhild”) s-a desfășurat între 15 septembrie și 9 octombrie 1943 (termen dublat în amintirile generalului Pantazi). În urma acestei operații de succes au ajuns în Crimeea 227.484 militari, 28.486 de civili, 72.889 de cai, 21.230 de automobile, 1.815 tunuri etc.

Între cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul“

Luna septembrie a anului 1943 produce o schimbare radicală în raportul de forțe dintre cele două tabere, consemnînd prima ieșire din rînd în sînul forțelor Axei. Ce s-a întîmplat atunci? În Africa de Nord armata italiană era înfrîntă, iar în Europa forțele aliate ocupă insulele italiene Panteleria și Sicilia, după care pătrund și în sudul țării. Mussolini este prins de partizani, judecat și executat. În noua situație în care se află Italia, supusă unor masive și distrugătoare bombardamente anglo-americane, noul prim-ministru, mareșalul Pietro Badoglio, încheie separat armistițiul cu anglo-americanii ,,deși Italia poseda 26 de divizii de infanterie neîntrebuințate încă în război”. La aflarea veștii că Italia a capitulat, Mareșalul Antonescu a luat foc. ,,Mareșalul Antonescu nu a admis gestul lui Badoglio, pretinzînd că acesta, prin atitudinea pe care a avut-o, s-a dezonorat pentru totdeauna în fața istoriei”, notează în Jurnal generalul Pantazi. Cred că gestul Mareșalului n-a mirat pe nimeni, cunoscîndu-i linia gîndirii lui față de Axă și de aliații germani. După situația din Italia, Mareșalul era obsedat de ,,trădarea” mareșalului italian, declarînduse revoltat: ,,Și pentru ca să realizeze această situație și-a dat cuvîntul de mareșal și militar Germaniei că va continua războiul, și-a călcat acest cuvînt, fiind nevoit să fugă pentru a scăpa cu viață”. S-ar putea ca, meditînd la gestul Italiei – chiar dacă detestă acțiunea Mareșalului Badoglio – Ion Antonescu să-și fi revizuit concepția pe care a reiterat-o de nenumărate ori, aceea de a lupta alături de germani pînă la finalul războiului? Din mai multe surse istorice cunoaștem și contradicțiile din gîndirea Mareșalului vizavi de acest subiect, curmat brusc de arestarea sa în ziua de 23 august 1944, la porunca Regelui Mihai. Tot despre acest subiect foarte sensibil și biunivoc, apar date și în Jurnalul generalului Constantin Pantazi. Întrucît avem nevoie de un suport logistic în vederea formulării unor criterii de obiectivitate asupra faptelor Mareșalului Antonescu, să ne reîntoarcem la pagina Jurnalului. Autorul: ,,Mareșalul Antonescu se gîndea la soluția de a scoate țara din război fără a se dezonora personal și fără ca țara să iasă din această situație cu epitetul de trădătoare, fiindcă, argumenta Mareșalul: «Țările mici trebuie să dovedească omeniriii că se poate conta pe cuvîntul lor, căci, în caz contrar, cine ar mai putea vreodată conta pe ele?»”. Și, pentru a ne introduce și mai mult în intimitatea Mareșalului, Constantin Pantazi încheie: ,,Această realizare a format tragicul luptei ce s-a dat în conștiința sa de la predarea și armistițiul Italiei pînă la 23 august 1944, cînd a fost arestat și izbăvit”. Desigur, mulți dintre cei care citesc acest material cunosc întrucîtva încercările României de a ieși onorabil din război, atît Guvernul cît și Palatul Regal, forțele politice, anumite personalități – să nu mai vorbim de Mareșal – încercînd, pe diferite canale

diplomatice sau de relații oarecum private, ieșirea Țării noastre din război și alăturarea ei coaliției antifasciste. Acum, cînd sîntem în posesia datelor de la acea vreme (chiar dacă și acestea mai sînt, încă, învăluite de mister sau sînt interpretate în moduri diferite), ni se pare relativ facil să ne dăm cu presupusul. Realitatea anului 1944, însă, privită atunci, la cald, conținea mai multe necunoscute decît certitudini, ceea ce a generat unele erori pe care, poate, ar fi benefic să nu le judecăm precum o instanță. Pentru că în acest material acordăm prioritate Jurnalului generalului Constantin Pantazi, propun să nu ne îndepărtăm de ,,obiect”, și să urmărim, în continuare, paginile acestei cărți. Astfel, la pagina 264, ne aflăm față în față cu soluțiile promovate de Mareșal în problema comentată mai sus – ieșirea României din război. Iată mostra: ,,Mareșalul Antonescu vede situația pierdută și meditația sa caută soluția care să scoată țara din război. Această soluție trebuie să răspundă următoarelor cerințe: 1. Să evite a se face război pe teritoriul național. 2. Să se garanteze neatîrnarea țării.

Ion Antonescu și Regele Mihai în timpul unei inspecții 3. Să mențină principiile de onoare și lealitate”. La rîndul lor, aceste deziderate erau condiționate, pe plan diplomatic, de două considerații: a) Ieșirea României din război să fie făcută la timp, pentru a se crea condițiile cele mai prielnice pentru țară; b) Să se înlăture suspiciunea Germaniei, care ar avea ca efect ocuparea țării și instalarea unui guvern care ar fi împiedicat România să iasă voit din război. După cum se poate constata cu ușurință din aceste condiționări, acesta reprezintă un cumul de factori contradictorii care nu puteau (oricîtă diplomație originală ar fi desfășurat România) să conducă la îndeplinirea țelului propus. Contradicția primordială se degajă din comportamentul (declarativ și faptic) al Mareșalului, așa cum se va constata la un eveniment ce-l vom aborda cîteva rînduri mai jos. În esență, marea dilemă, nodul gordian, rezidă din două poziții potrivnice: nu mai vrem război alături de germani, dar nici nu-i putem părăsi în acest moment, pentru că... se supără pe noi! Oricum, datele din teatrele de operații arătau în mod deschis spre care parte dintre beligeranți se înclină balanța cîștigării războiului. Chiar Mareșalul Antonescu era conștient de acest fapt, demonstrat la începutul lunii februarie 1944 de hotărîrea de a evacua Basarabia, Bucovina și o parte a Moldovei, retrăgînd trupele românești pînă la linia 10 kilometri sud de aliamentul Tîrgu Neamț – Pașcani – Iași – Ungheni – Călărași – Chișinău – Tighina (Bender). S-au evacuat spitalele, universitățile, tribunalele, prefecturile etc. În acest plan de măsuri speciale, Mareșalul a intenționat


Ceremonia Bobotezei să emită ordin de mobilizarea întregii armate, obiectiv nefinalizat, la explicația atît a ministrului de Război, cît și a șefului Marelui Stat Major, care au susținut ,,că nu este nevoie să facem această operație, întrucît este mai bine să angajăm armata mai tîrziu și numai pe teritoriul țării”. Organizarea celei de a doua întîlniri a generalilor și coloneilor din Armată, pentru conferința pe anul 1944, constituie un nou prilej pentru Mareșal de a-și exprima punctul de vedere, totuși, pe un ton mai nuanțat, debutînd printr-un semnal deja cunoscut: ,,Situația, domnilor, este foarte grea, însă România nu are condiții de a ieși din război, și astfel fiind, singura soluție care-i rămîne este glasul tunului și energia dumneavoastră”. Pentru că am evidențiat mai sus o nuanțare a discursului, iată un fragment din acea parte: ,,Și, apoi, domnilor, nu pot crede că englezii au luat armele și au pus toată omenirea în acțiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică, pentru a fi instaurată, prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească”. Simțind nevoia să-și motiveze propria-i hotărîre (frica) de a nu proceda precum Italia, prezintă cadrul general al țării din ,,cizmă”, arătîndu-l cu degetul, din nou, pe cel care semnase capitularea: ,,Elementele trebuiesc privite cu foarte multă atenție și sub toate aspectele, căci, vedeți dumneavoastră, ce a realizat Bodoglio în Italia?Această țară este acum teatrul de operațiuni, jumătatea teritoriului ei este ocupat de germani, iar cealaltă jumătate de anglo-americani. Pericolul aviatic se dublează, orașele italiene fiind amenințate de a fi bombardate de ambii adversari succesiv. Și pentru a realiza această situație dezastruoasă, Bodoglio și-a pus în joc onoarea lui de militar și de mareșal, fiind nevoit să mintă și să fugă pentru a scăpa cu viață”. Referitor la paralela pe care o făcea între situația în care a ajuns Italia după capitulare, și România, dacă ar fi procedat astfel, Ion Antonescu nu încearcă să se disculpe în fața presiunilor care convergeau din direcții diferite, pentru că, în sinea lui, era măcinat de îndoieli în ambele direcții: continuarea războiului în formula de început, sau întoarcerea armelor împotriva actualilor tovarăși de luptă și trecerea de partea unei națiuni care ocupase un teritoriu românesc. Dacă rămînem cantonați în datele pe care ni le-a oferit istoria acestui război, șansele Mareșalului Antonescu de a rămîne o figură total pozitivă în această paradigmă – chiar dacă s-ar fi alăturat Coaliției cu mult timp înainte de august 1944 – ar fi fost incerte. De ce? Pentru faptul de a fi trecut Nistrul, luptînd alături de Hitler dincolo de hotarele Basarabiei, într-un spațiu care nu mai

era românesc, faptă ce nu ar fi rămas nepedepsită de marele Imperiu de la Răsărit. În condițiile date, Ion Antonescu nu ar fi avut soarta ,,trădătorului” Badiglio, care a mai trăit 11 ani după încheierea războiului, decedînd la vîrsta de 85 de ani. Din această parabolă modernă ar trebui să pornim atunci cînd analizăm condițiile și starea în care Mareșalul Ion Antonescu a acționat, și să formulăm verdicte numai după ce am cîntărit și comparat toate variantele posibile, cu urmările lor de rigoare. Astfel, tratarea superficială a problemei rămîne doar un scenariu personal, într-o mare de ambiguități care distorsionează Istoria. Pregătindu-se pentru a nu preda Țara cu una, cu două, la 16 martie 1944 Mareșalul ordona mobilizarea generală a Armatei, în aceeași zi comunicînd Consiliului de Miniștri aceatsă situație. Cunoaștem din desfășurarea evenimentelor din acel an speranța care se punea pe aliniamentul de apărare Focșani – Nămoloasa – Adjud (care, pînă la urmă s-a dovedit prea subțire în fața tăvălugului rusesc), fapt pentru care nu mai dezvoltăm acest subiect din Jurnal. În apropierea bornei 23 august ʼ44, se înmulțesc tatonările României – la diferite niveluri – de a intra în contact cu Aliații, în vederea studierii posibilităților de a scoate Țara din război. Pe acest palier diplomatic sînt consemnate și în Jurnal cîteva inițiative legate, bineînțeles, și de Mareșal. În acest cadru aflăm că ,,la începutul lunii aprilie (1944), anglo-ruso-americanii anunță condițiile în care acordă armistițiu cu garanții statelor «satelite», între care și România. Nu știu prin ce mijloace condițiile ieșirii din război au fost date Mareșalului, care le-a comunicat domnilor Maniu și Știrbey, însă niciodată Consiliului de Miniștri și nici unui ministru separat”.

Mareșalul Ion Antonescu pe frontul Odessei În acest context, Mareșalul primește un Ultimatum semnat de generalul Henry Maitland Wilson, prin care se cere ca România să răspundă în termen de 72 de ore dacă iese sau nu din război. Luînd la cunoștință de cerințele impuse de Coaliție (printre care lăsarea trupelor rusești să treacă în Moldova peste liniile românești, să preia armamentul pe care Armata Română îl va primi înapoi cînd se va trece la luptă alături de trupele rusești) Mareșalul Antonescu a rămas consternat, neînțelegînd (și neacceptînd) o astfel de acțiune, pe care o considera o trădare ordinară! Răspunsul oferit de conducătorul Statului Român, formulat în limita exigenței sale de militar, n-a fost altceva decît o deziluzie pentru

Maresalul Antonescu si Regele Mihai I pe frontul din Basarabia generalul Wilson. Punînd în față, ca pe un motto, sintagma ,,De ce voiți să dezonorați un general bătrîn?”, Ion Antonescu enunța cerințele României în cazul încheierii armistițiului, și anume: 1. România să nu fie obligată să îndrepte armele contra Germaniei; 2. Garanții din partea Angliei și Americii că armata rusă nu va rămîne pe teritoriul României; După cum ne putem închipui și noi, în condițiile favorabile create de înaintarea Armatei Roșii, englezii nu puteau să accepte aceste reflexe ale exigenței și patriotismului Mareșalului Antonescu. Aceasta este, într-un fel, și concluzia generalului Pantazi, care notează: ,,Cred că aceasta este originea hotărîrii de a nu se mai trata cu Mareșalul, întrucît impresia anglo-americanilor a fost că Mareșalul se împiedica în prejudecăți militare”. În această fază a tratativelor intrăm iarăși în sfera de influență a nonsensului, adică: atunci cînd Mareșalul Antonescu a fost preferat pentru tratative (atît de anglo-americani, cît și de cercurile politice din Țară), punctele tari care au generat această intuiție au fost cele derivate din credința că Mareșalul este singurul care putea hotărî schimbarea radicală a direcției frontului, fiind comandantul militar al oștirii, și – culmea! – tocmai formația de militar l-a împiedicat să sară imediat în barca învingătorilor... Partidele politice acceptaseră acel ultimatum atunci cînd luaseră cunoștință de el, organizînd discuții și întîlniri diverse, în scopul pregătirii ieșirii României din război, bineînțeles, într-un termen care, deocamdată, era imprevizibil. Această nesiguranță era sporită și de forța mașinii de război germane aflată pe teritoriul României: 8 divizii blindate, în perspectiva de a ocupa oricînd Țara; pe front aveau 25 de divizii, dintre care în linia întîi 200.000 de oameni, iar în spate, la servicii și coloane, 300.000 de oameni bine înarmați. Strategii militari nu uitau nici de cele 40 de divizii aflate în Germania disponibile de luptă. În împrejurările în care frontul rusesc se apropia vertiginos de frontiera de est a României, Jurnalul generalului Constantin Pantazi vine cu o dezvăluire a unei acțiuni care, dacă s-ar fi realizat, n-ar mai fi existat 23 august 1944, și Istoria României, inclusiv a Mareșalului Ion Antonescu, ar fi arătat, probabil, altfel. Relatările de la acel capitol sugerează impresia că Regele Mihai, cu 4 luni înainte de actul de la 23 august, punea la cale părăsirea Țării într-o anumită conjunctură. Punctul central al acestui aranjament era maiorul aviator Udriski, un aviator foarte apreciat pentru arta pilotajului, nimeni altul decît ofițerul care pilota avionul Regelui Mihai și pe cel al ministrului de Război, autorul acestei dezvăluiri. În ce fel s-a creionat această variantă, în mijlocul unui cumul de factori (interni și internaționali), cînd pe mai multe canale diplomatice România era conectată la aranjamente în vederea ieșirii din război, și dacă varianta poate fi verosimilă vom citi în episodul următor, care va fi și ultimul episod al acestui serial prilejuit de însemnările unui general român scăpat de gloanțele mortale dintr-un fort al închisorii Jilava, la 4 iunie 1946. (va urma) GEO CIOLCAN


14

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Dispariția misterioasă a Indianapolisului. Cum s-a scufundat mîndria Marinei americane 30 iulie 1945. Japonezii scufundă crucișătorul american USS Indianapolis. Din echipajul de 1.196 de oameni, 300 mor la momentul atacului japonez, iar 600 vor pieri în zilele următoare din cauza hipotermiei, deshidratării și atacurilor de rechini. Doar 300 de oameni sînt salvați, făcînd din cazul navei USS Indianapolis cea mai mare pierdere de vieți din istoria Marinei americane. Povestea acestui crucișător a devenit cunoscută din cauza condițiilor tragice în care a fost scufundat. El are în spate o poveste interesantă ce include transportarea bombei atomice „Little Boy”, ce va distruge orașul japonez Hiroshima pe 6 august 1945. În vara anului 2017, în Oceanul Pacific, la o adîncime de cinci kilometri, a fost găsit ceea ce a rămas din frumusețea și mîndria Flotei Pacificului SUA: crucișătorul Indianapolis. În urmă cu 72 de ani, era una dintre cele mai redutabile nave de război din Marina americană. Dar, neașteptatul s-a întîmplat...

Încărcătura misterioasă Indianapolis a fost una din cele două nave de clasă Portland construite de Marina americană în baza Tratatului Naval semnat de cele cinci puteri Aliate în 1922, la Washington. Comandate de Marină în 1930, USS Indianapolis și nava-soră, USS Portland, au fost gîndite inițial ca și crucișătoare ușoare, dar au fost reproiectate devenind crucișătoare grele. Potrivit planurilor, crucișătoarele din clasa Portland trebuiau să aibă 186 de metri lungime și erau proiectate cu un deplasament standard de 10.258 de tone. Cu o încărcătură de peste 12 mii de tone, crucișătorul era capabil să se deplaseze la viteze de pînă la 32 de noduri (aproximativ 60 km/h). Armamentul său principal era format din nouă tunuri de 203 mm pozitionate în trei turnulețe. Pe lîngă acestea și multe alte arme, crucișătorul transporta patru hidroavioane destinate recunoașterii și distrugerii submarinelor. În timpul războiului din Pacific, nava a trecut prin multe bătălii majore, rămînînd nevătămată. Abia în ultimul an de război, pe 31 martie 1945, un avion kamikaze s-a prăbușit în lateralul crucișătorului. Cîțiva membri ai echipajului au căzut victime atacului, iar crucișătorul avariat s-a oprit pentru reparații în portul San Francisco. Pe măsură ce reparațiile navei – precum și războiul la care a participat – se apropiau de sfîrșit, membrii echipajului din Indianapolis credeau că totul s-a terminat pentru ei. Marinarii așteptau cu nerăbdare întoarcerea acasă. Nici unul dintre ei nu bănuia încercările teribile la care urmau să fie supuși. Generalul Leslie Groves și contraamiralul William Parnell au ajuns la bordul crucișătorului și i-au dat comandantului navei, Charles McVeigh,

Ruta crucișătorului din Guam pînă în Filipine

o comandă: crucișătorului i s-a încredințat livrarea de încărcături secrete de top de importanță specială. McVeigh nu a fost informat despre tipul mărfii. Doi civili, fiecare cu cîte o valiză mică, s-au îmbarcat pe crucișător. Destinația finală a misiunii, despre care McVeigh a aflat abia după ce a plecat pe mare, a fost baza Forței Aeriene a SUA, situată pe Insula Tinian. Pasagerii civili ai crucișătorului nu și-au părăsit cabinele în timpul întregii croaziere și nu s-au despărțit de valizele lor misterioase. Abia mult mai tîrziu, comandantul navei a aflat ce era depozitat în ele. Se pare că acestea erau măsuri de siguranță pentru bombele atomice care stăteau în cala navei sale, destinate orașelor Hiroshima și Nagasaki. Pe 26 iulie 1945, Indianapolis a ajuns la Tinian, pasagerii misterioși și marfa secretă au părăsit nava, iar McVeigh a răsuflat ușurat. A trecut puțin peste o lună înainte de predarea completă a Japoniei și de sfîrșitul celui deal II-lea război mondial, cînd Indianapolis, părăsind Tinian, a ajuns pe Insula Guam fără nici o escortă.

Mochitsura Hashimoto găsește o țintă Cu doar cîteva zile înainte ca acest crucișător să părăsească Tinian, submarinul japonez I-58, aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto, a intrat în submersie. Pe lîngă armele convenționale, nava transporta o pereche de torpile cu echipaj. Aceștia erau așa-numiții kaiteni(*) sinucigași – un analog al kamikazului aerian. În februarie 1944, kaitenii au fost recturati în masă, iar 200 dintre ei au fost selectați dintre cei mai fanatici ofițeri ai flotei. Cu toate acestea, încercările de a folosi, de fapt, kaiteni, nu au adus noroc japonezilor. Pe 29 iulie, o singură țintă a fost văzută de la submarin - o navă mare care naviga fără acoperire pe un curs drept, ignorînd cerințele manevrelor obligatorii antisubmarin (schimbarea periodică a cursului). Este vorba despre Indianapolis. După ce a ales momentul potrivit, în noaptea de 30 iulie submarinul a lansat un atac cu torpile. Pînă în prezent, controversa continuă cu privire la utilizarea torpilelor convenționale sau a lansării de kaiteni. În orice caz, atacul a avut succes – Indianapolis a suferit două avarii constînd în două găuri uriașe în carenă care l-au scufundat în 12 minute. Majoritatea bărcilor de salvare nu au putut fi lansate. Dintre cei 1.197 de membri ai echipajului crucișătorului, aproximativ 300 au murit în momentul exploziei ori s-au scufundat împreună cu nava. Restul se aflau la suprafața oceanului pe mai multe plute de salvare sau cu veste de salvare. Proviziile de hrană și apă au rămas în bărcile care nu fuseseră lansate. Înainte ca nava să dispară în

RM

apele oceanului, operatorul său de radio a reușit să transmită semnale de primejdie. Dar ajutorul a venit abia pe 2 august, cînd un avion de patrulare a observat că marinarii rămăseseră la suprafață. Salvatorii care au sosit au reușit să scoată din apă doar 321 de oameni (patru dintre ei au murit la scurt timp). Pe parcursul celor aproape patru zile petrecute de marinari în apă, mulți dintre ei au murit de epuizare, hipotermie sau din cauza rănilor suferite. Și au fost mulți răniți, iar marea a fost pătată de sîngele lor. Atrași de mirosul sîngelui, rechinii s-au repezit la locul dezastrului. Mulți marinari aflați în apă au fost rupți în bucăți de dinții lor. Acesta a fost cel mai masiv atac al rechinilor petrecut în istorie. În analele Marinei americane, dezastrul Indianapolisului a fost, de asemenea, catalogat drept cea mai mare pierdere de personal ca urmare a eșuării unei nave. Scufundarea navei a dat naștere la o mulțime de speculații pe această temă. Mulți s-au întrebat cum s-ar fi dezvoltat etapa finală a războiului mondial dacă întîlnirea fatală a crucișătorului care transporta primele bombe atomice cu submarinul japonez ar fi avut loc pe drumul spre Tinian și nu după descărcarea sa pe insulă, de exemplu. Într-adevăr, în această situație, bombele atomice americane „Kid” și „Fat Man” ar fi fost acum la fundul oceanului în loc să distrugă Hiroshima și Nagasaki. Mai tîrziu, unii au încercat să găsească o legătură mistică între coșmarul marinarilor Indianapolis și implicarea lor indirectă în tragedia celor două orașe japoneze.

Doi căpitani Vestea morții a aproape 900 de marinari întrun moment în care războiul era aproape cîștigat a șocat America. Bineînțeles, toată lumea a vrut să știe cine este de vină. La sfîrșitul războiului, Charles McVeigh a fost chemat în judecată. A fost acuzat că a condus crucișătorul, neglijînd manevrele prescrise de cartă. Căpitanul Mochitsura Hashimoto a fost, de asemenea, adus în fața instanței americane, fiind acuzat că a folosit bombardiere sinucigașe în atacul de la Indianapolis, echivalat cu o crimă de război. La 19 decembrie 1945, un tribunal militar l-a găsit pe Charles McVeigh vinovat de neglijență. A fost retrogradat și demis din rîndurile Marinei. Cu toate acestea, comandantul flotei, care l-a apreciat foarte mult pe McVeigh (nu întîmplător i s-a încredințat o astfel de încărcătură), după un timp a insistat asupra revizuirii sentinței. McVeigh a fost reîncorporat în Marină, iar ulterior a fost promovat la gradul de contraamiral, dar după patru ani a demisionat voluntar. În imposibilitatea de a dovedi utilizarea kaitenului, instanța americană l-a trimis pe Mochitsura Hashimoto în Japonia într-o tabără de prizonieri a ofițerilor. Cu toate acestea, lucrarea fundamentală „Submarinele flotelor străine în cel de-al doilea Război Mondial” afirmă în mod explicit că crucișătorul american Indianapolis a fost scufundat de o torpilă controlată de om. După eliberarea sa din captivitate, Hashimoto a devenit căpitan al flotei comerciale și a navigat oceanele pentru o lungă perioadă de timp. După pensionare, s-a retras la o mînăstire, unde a scris o carte de memorii, „Înecatul”. Cartea a devenit un adevărat bestseller, fiind tradusă în multe limbi. Mochitsura Hashimoto a murit în 1968. După pensionare, Charles McVeigh a trăit izolat la ferma sa. Rudele marinarilor morți din Indianapolis l-au blamat, dar amiralul a fost chinuit mult mai mult de sentimentul propriei vinovății, care nu l-a părăsit nici un minut. În 1968, Charles McVeigh, probabil încă incapabil să facă față poverii teribile a amintirilor și a vinovăției asupra tragediei petrecute în urmă cu 23 de ani, s-a sinucis. (*) - torpilă condusă pînă la țintă de un pilot, care devine prima ei victimă. N.K.


RM

pO

Nr. 1556

l

15

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Marcu şi, nu în ultimul rînd, alt celebru lăutar, Buică, cel care, se spune, cînta pe o vioară Guarnieri. Un tînăr ardelean sosit în București spre sfîrșitul Secolului al Preşedintele Franţei e vrăjit de melodii cu rezonanţă XIX-lea, Iuliu Moisil, confirmă și el clasa acestui local: exotică pentru el, precum „Ciocîrlia”, „La moară la „Uneori luam masa la «Iordache», din strada Covaci, hîrţa-hîrţa”, „Din Ploieşti pînă-n Gheboaia” sau „Lele într-o sală luminoasă și plăcută […]. Ne-au impus aici cu scurteica verde”. Din acest moment, destinele excelenta bucătărie românească. Ceea ce ne-a izbit lăutarului şi al prestigioasei locante se vor împleti foarte mult, dar și plăcut, erau denumirile ce le aveau mîncărurile și băuturile, precum și strîns. Dar, în ambele manifestări serviciul excelent. Băieții cari serveau internaționale, eroul delegației române erau îmbrăcați în haine albe, curate, a fost micul neaoș, care a devenit de cuviincioși și sprinteni și îi auzeai atunci principala marcă culinară a strigînd la bucătărie: «Să vie mititeii!». României. Peste ani, la Expoziția Serveau repede și cînd aduceau o Mondială din 1939, el a traversat și mîncare, țuică sau vin notau numaidecît Atlanticul, dimpreună cu vocea Mariei pe o hîrtie-notă, ca să nu se încurce Tănase, făcînd furori în rîndurile lucrurile la plată. […] Un prînz bun publicului american. Alt ambasador costa la «Iordache» 3 sau 4 lei”. de seamă al micului nostru a fost Locanta din Covaci reușește să Constantin Brâncuși, care-l prefera se extindă, deschizînd filiale atît în acompaniat de mămăliguță și mujdei, București, în zona Pieței Teatrului sau stins apoi cu un vin frust. Mari oameni la Obor în timpul tîrgului Moșilor, cît de afaceri sau fețe simandicoase cu lustru nobiliar, care au trecut pragul Ziaristul Constantin Bacalbașa și în provincie. Afară de cîrciumărit, pe Iordache N. Ionescu, un adevărat spirit atelierului său din Montparnasse, n-au a scris despre povestea capitalist american, îl găsim implicat inventării și „botezului” ratat acest ritual gastronomic „barbar”, și într-una dintre primele spălătorii micilor făcuți în crîșma oficiat de maestru în cunoscutele sale bucureștene. După experiența din „La Iordache” straie de tarabostes. 1890, cînd a deținut spațiul de la „Hugues”, afaceristul gravitează în aceeași zonă, prin „Un prînz bun costa la 1908, de exemplu, beneficiind de asocierea cu un «Iordache» 3 sau 4 lei” anume Michel Hauer. Prezența firmei de pe Covaci în Aureolat de faima căpătată la Paris, Ciolac, fiul lui fieful cosmopolitismului românesc n-a fost remarcabilă, Radu „Muscalagiul” (muscalagiu, în epocă, însemna cei „asediați”, protipendada, nerenunțînd la vechile interpret la nai), devine blazonul muzical al localului tabieturi. În schimb, în grădina lui Eliad de la Obor, unde lui Iordache, vioara sa fiind ascultată în tăcere şi seara concerta Ciolac, lucrurile mergeau foarte bine; la evlavie de Vlahuţă, Goga sau Delavrancea și chiar fel și în provincie, la băile de la Călimănești-Căciulata, de George Enescu, care i-a și transcris multe dintre unde găsim prezentă firma de pe Covaci la începutul cîntece. Mai mult, lăutarul e admirat de însuși fiul Secolului XX. Totodată, datorită lui nea Radu, probabil, moștenitorului tronului, viitorul Carol al II-lea, care Iordache controlează și trei pivnițe cu vinuri indigene, reușește să-l aducă împreună cu taraful său chiar la pe care bucureștenii rafinați le apreciau foarte mult, un Peleș, cu ocazia sărbătoririi majoratului său. Împreună exemplu fiind pretențiosul Caragiale, care le comanda cu celebrul primaș, mai evoluau acum pe Covaci nr. 3 deseori. Astfel, după moartea prematură a lui Iordache şi alţi virtuozi, ca Lică Ştefănescu, considerat cel mai Ionescu, în 1901, faima localului e continuată, folclorul bun ţambalagiu al vremii, Alexandru Leoni ori Jean străzii dînd întîietate de data asta calității băuturilor:

(

V E S T I A D E V A R A T E Locul în care s-a născut gloriosul mic românesc: cîrciuma lui Iordache Ionescu de pe Covaci nr. 3 (2) Micul - vedeta delegaţiei româneşti la Paris, în 1889 şi 1900 (2)

„La nea Radu în Covaci/ Bei, mă rog, pînă te faci,/ Și după ce te-ai făcut/ O iei de la început”.

În plin război, regal culinar clandestin pe Covaci nr. 3 Primul Război Mondial şi ocupaţia germană a Bucureştiului nu reuşesc să corupă standardele firmei, deși a trebuit să-și restrîngă activitatea, renunțînd la filiale. Iată cum o găseşte Vasile Cancicov, jurist și fost deputat, prieten cu patronii, la 1 mai 1917, în plină criză a alimentelor: „Am făcut 1 Mai ca în timpurile cele mai bune […]. S-a găsit, cît ai clipi, şi ţuica, şi pelinul; ce pelin! Şi vechiul lui «Cristal». Ne-a dat şi icre negre, şi pui de găină, şi şalău proaspăt, şi vrăbioare, şi, mai presus de toate, renumiţii mititei. Iar după tradiţionalele marghilomane ne-a dat şi liqueur”. Trebuie neapărat precizat că regalul de mai sus era unul clandestin, pentru clienţii privilegiaţi, publicul larg mulţumindu-se cu firimiturile unor raționalizări teribile, care au afectat din plin și meniul oficial al cîrciumilor. În toată perioada ocupaţiei, lăutarii au lipsit din Bucureşti, din motive de austeritate, muzica fiind interzisă în localuri de către administrația Puterilor Centrale condusă de feldmareșalul von Mackensen. Astfel, marea majoritate a lăutarilor au preferat să se alăture Armatei, guvernului şi Regelui, refugiaţi în Moldova, unde au colorat în albastru clipele de suferinţă ale soldaţilor noştri răniţi. Așa a făcut și Cristache Ciolac, după ce și-a pierdut un frate, Barbu, chitarist de acompaniament apreciat în perioadă, ucis de bombardamentele produse de baloanele Zeppelin. După reîntregirea țării, locanta a intrat în declin, la fel şi cariera violonistului, căruia viaţa trepidantă şi lipsită de cruţare i-a „dăruit” o pareză ce l-a scurtcircuitat chiar în timpul programului. Din milă, foşti admiratori de-ai lui suspuşi i-au găsit o sinecură ca inspector la piața de pește din „Matache”, îndeletnicire total nepotrivită pentru neastîmpăratul artist. În acest timp, „Iordache” a încercat să impună un nou nume al lăutăriei, pe Fănică Luca, cel mai mare solist la nai al vremii şi viitor mentor al maestrului Gheorghe Zamfir. Dar timpurile de glorie nu s-au mai întors, astfel că, pe la mijlocul anilor ’20, birtul lui nea Radu a alunecat definitiv în amintire, firma renunțînd la sediul din strada Covaci 3, răzleţindu-se fără glorie în alte colțuri ale Capitalei, gen Kisseleff 9, unde va funcționa sub denumirea „La Colonade”, sau pe Oituz 3. În februarie 1927, o vecină din mahalaua Făgă­ dăului îl găsea pe Cristache Ciolac pe prispa bordeiului unei țiitoare (probabil, din pricina acestui acces de hedonism tardiv fusese dat afară din casă de soție și de fiica sa), ultima sa locuinţă de scăpătat, „tremurînd de frig, nemîncat de două zile, cu buzele muşcate de păduchi, nespălat şi nebărbierit”. A murit curînd, pe 27 ale aceleiași luni, fiind înmormîntat la cimitirul lăutarilor, „Pătrunjel”, „din mila oamenilor din mahala, cu talerul”. Sfîrșit Eugen Marola (Turismistoric.ro)


16

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Panarama alegerilor locale și proștii care nu au înțeles realitatea

(urmare din pag. 1) Campania electorală s-a încheiat. Tu, cel care citești acum acest articol, vei ști deja că Nicușor Dan a cîștigat un mandat de Primar General, și că mafia din Primăria Capitalei va suferi modificări. Vei mai ști, probabil, că Sectorul 1 a fost cîștigat de Clotilde Armand, Sectorul 2 de numitul Mihaiu, că Negoiță rămîne primar la Sectorul 3, că Băluță cel urît este tot la Sectorul 4, așa cum, probabil Vanghelie sigur nu a cîștigat la 5, și nici Mutu la 6. Vei fi fericit pentru că se vor produce anumite schimbări la unele primării, USR va jubila cînd își va vedea franțuzoaica șefă peste Sectorul 1, iar Gabriela Firea va dispărea definitiv din politică, poate chiar pe la închisoare. Parodia, bătaia de joc a validării hoților în funcții a avut loc, astfel că, pentru încă 4 ani, au ocazia să își mărească

Vidanja TV sau ,,Uite cine ne vorbește”

Din cînd în cînd, un specimen aflat pe cale de dispariție este dezlegat din lanț și lăsat să latre la TV. Este un model expirat al unui stat de mult dizolvat, dar un important exponent al celor care au colonizat România. A fost și el, ca și FSN-ul, un emanat provenit din ,,Scînteia”, alături de alți ,,barzi” ai presei românești post-decembriste, care au crescut și s-au îmbogățit sub aripa unui om mic de statură, dar cît se poate de vertical: Dumitru Tinu. Precum niște buruieni lăsate să crească la umbra unui stejar, acești falși profeți mediatici, ajunși acum și bogați, s-au împrăștiat pe la diverse trusturi de știri – sau au devenit ei înșiși moguli, moștenirea de la ,,Scînteia” / ,,Adevărul” de pe timpul lui Tinu fiindule îndeajuns de mare. Aceste moluște vin acum să ne învețe cum e cu democrația, însoțiți de alți îmbuibați de trădare și atinși de aripa prosperității occidentale, ne spun cît de rău este în România, cît de bine le e lor, ne spun că am ajuns la o disoluție a societății și la o înrăire a străzii, pe un fond extrem de înălțător al bunăstării celor care au dus țara în prăpastie. Uitați, dragi români, cine ne vorbește nouă și cine ne dă lecții – niște repetenți la materia pe care ei înșiși vor să ne-o predea: democrația! Ei nu știu ce înseamnă capitalism, pentru că în sînge nu le-a curs în trecut comunismul, așa cum, în prezent, nici de socialismul luminat nu au habar. Se închină doar la zeul Profit, la ,,mie ce-mi iese din asta”, în timp ce propovăduiesc proștilor minciuna și propaganda degradantă a stăpînilor care îi plătesc. Ăștia sînt cei care latră prin ecranele TV, și, fie că vorbim de cele de ,,stînga”, fie de cele de ,,dreapta”, în fond, toate reprezintă același gunoi mediatic pe care cei cu mintea slabă îl înghit zi de zi, ca pe un drog. Mulți sînt cei care încă îi mai cred, dar și mai mulți sînt cei care îi ascultă. Pentru români, din păcate, viața începe și se termină cu televizorul, cu emisiunile de doi bani pe care aceste latrine media pe promovează, fiind total dezbrăcați hainele propriei lor gîndiri. În timp ce vidanjorii se îmbogățesc pe seama lor, românii care îi urmăresc sărăcesc spiritual, moral și chiar material, sfîrșind în a se lăsa manipulați mai fin sau mai grosolan de către un Sistem care îi iubește exact așa cum sînt ei acum, adică naivi! T.a.

veniturile și să îi sărăcească pe cei care i-au votat. De ce să ne batem capul? Așa a fost mereu și așa va fi și pe 6 decembrie, cînd, cu ocazia alegerilor parlamentare alți hoți vor fi validați de către români. În România, democrația a fost ucisă prin comportamentul banditesc al politicienilor, prin trădarea lor, prin afilierea lor la diverse Servicii și prin manipularea acestui mecanism de către interesele străine, totul sub aparența libertății, prosperității și drepturilor omului. La acestea îi adăugăm și pe membrii Curții Constituționale, care, în loc să protejeze democrația, să vegheze la respectarea Constituției, au ales să cadă în capcana întinsă de Servicii, să se lase pozați pe la amante sau amanți – prin urmare, nu au cum să lucreze în beneficiul României, al românilor, cîtă vreme ei, la rîndul lor, pot fi expulzați din viața de huzur pe care o trăiesc în prezent. Cînd vorbim despre Curtea Constituțională, despre faptele reprobabile comise în ultimii 20 de ani de membrii acestei instituții, nu există o altă explicație. Este vina lor, a modului în care au înțeles mecanismul democratic, a modului în care au ales să interpreteze legile, aducîndu-ne

la nivelul de colonie de mîna a treia în care trăim acum. Mă rog, în care românul de rînd trăiește, membrii Curții Constituționale, cei din Servicii, Justiție, Poliție, nu au nici un stres. S-a mai încheiat un scrutin electoral. Dar nu va fi mai bine pentru o bună parte din cei care l-au validat prin prezență și nici pentru cei care au ales să nu meargă la vot, știind că nu au cum să schimbe ceva. Va fi bine, însă, pentru cei care încă nu au înțeles democrația și capitalismul în România, dar și pentru politicienii care se văd, din nou, cu sacii în căruță. Eu cred că reforma electorală trebuie să îi elimine din procesul electoral pe votanții captivi (bugetarii), dar și pe cei care sînt naivi. Dacă la prima condiție putem găsi o rezolvare, la a doua nu, prin urmare, cred că alegerile nu se vor mai organiza din lipsa de … cvorum. Și vor mai trece patru ani, urmați de încă patru. O serie de naivi vor muri pînă în 2024, dar un lot nou de naivi îi va urma. Pentru că, în fond, democrația, așa cum este aplicată acum, se rezumă la naivii care votează orbește și la deștepții care beneficiază de pe urma lor.

Modul în care japonezii au construit un aeroport pe mare Dacă nu există loc pe uscat pentru un complex atît de mare ca un aeroport, aceasta nu este o problemă. Dacă înveți în mod rațional și înțelept să folosești nu numai pămîntul, ci și marea, atunci totul va funcționa. Și japonezii s-au gîndit la asta, iar olandezii au venit în ajutorul lor. Și împreună au creat un proiect ambițios - un aeroport pe mare, care servește perfect oamenii de mai bine de un an.

Primul pas: crearea insulei Cînd planul a fost anunțat pentru prima dată, mulți au fost șocați. În acel moment, un astfel de proiect era pur și simplu nemaiauzit, iar oamenii erau speriați de faptul că puteau să construiască ceva pe apă! Dar Japonia este întotdeauna înaintea tuturor în ceea ce privește dezvoltarea și nu i-a fost deloc frică să implementeze un proiect unic. Pînă acum, acest aeroport este singurul de pe planetă construit pe mare. L-au numit Kansai. Japonezii nu se pot lăuda cu teritorii întinse și încearcă întotdeauna să folosească literalmente orice bucată de pămînt cît mai eficient posibil. Și opțiunea de a construi un aeroport imens pe mare și de a salva un teritoriu s-a dovedit a fi pur și simplu genială. Inițial, totul a început cu un concurs în care a cîștigat proiectul arhitectului italian Renzo Piano. Olandezii au jucat un rol important în dezvoltarea structurilor fiabile.

Aeroportul este un proiect grandios și unic Mai întîi a fost construită o mare insulă în mare, situată la 4 km de uscat. A fost nevoie de cîțiva ani pentru a construi insula, și de 5 ani doar pentru a pregăti terenul Prima fază a aeroportului a fost finalizată în 1994 și a costat statul 15 milioane de dolari. Linia consta în două insule uriașe, pentru crearea cărora fundul golfului a fost acoperit cu un sol special. Interesant este că a doua insulă este construită mai sus decît prima. Cînd avioanele se îndreptau spre pista numărul doi, au urcat. Dar treptat această diferență de înălțime a dispărut, așa cum a fost planificat inițial. Ambele insule sînt conectate printr-un istm îngust.

Sticloasă și robustă Aeroportul este din sticlă și arată foarte elegant, mai ales că este înconjurat de mare. Se întinde pe 1,7 km, lungimea întregii insule este de 4 km, iar lățimea este de 1 km. În centru există o clădire cu o înălțime de 4 etaje, acoperișul său este realizat sub forma unei aripi de avion - este foarte original și simbolizează mișcarea, dorința unei persoane de a schimba locul.

Kansai este o zonă întreagă cu infrastructură proprie Clădirea se sprijină pe suporturi de 900 de coloane a căror stare este verificată constant prin intermediul sistemelor informatice moderne. Construcția a fost inițial planificată astfel încît toate structurile să reziste chiar și la cele mai puternice taifune și cutremure. De-a lungul anilor, aeroportul a fost echipat cu cea mai bună tehnologie. În 1995, a existat un test spontan, natura însăși a decis să vadă cum va face față întreaga structură. Apoi a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7, trei ani mai tîrziu a avut loc un taifun foarte puternic, care a completat vîntul cu rafale de 200 km/h. Întreaga insulă este foarte asemănătoare cu un oraș, există străzi întregi, amenajarea teritoriului fiind de înaltă calitate. Personalul aeroportului locuiește în clădiri de toată frumusețea. Pînă în prezent, nici un alt stat nu a îndrăznit să realizeze un proiect atît de grandios. N.K.


RM

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Unic în Europa: biete animale, victime ale demenței ucigașe din Timișoara lui Robu Încep cu concluzia - Timișoara lui Robu a făcut de maximă rușine România în UE cu acest incident – și cu ceea ce ar trebui făcut: fostul primar și autoritățile din Timișoara ar trebui să răspundă – iar procurorii să înceapă o anchetă in rem pentru un carnagiu unic în Europa acestor ani! Este vorba de masacrul unor biete animale, și așa răpite din habitatul lor natural: cei șase canguri pitici sfîrtecați în urma atacului unor cîini, ajunși ,,nu se știe cum”, în grădina zoologică din Timișoara. Da, nu e prima oară cînd Timișoara, considerat un oraș de frunte, este dat ca exemplu negativ! Este orașul în care mafia țigănească a ocupat centrul, în care corupția autorităților a dus la retrocedări șocante. Imigranți scăpați de sub control, prim focar de COVID, relatări peste relatări de incidente – și multe aberații sub conducerile ,,de dreapta” – Ciuhandu și Robu. Contrabandă, evaziune, scandaluri de mită – și enormă neglijență de care se fac vinovate autoritățile față de patrimoniul cultural. Este suficient în acest sens să urmăriți pagina unui timișorean de excepție, teleastul Dan Negru, un patriot și un bănățean căruia chiar îi pasă de orașul său! Dar azi mă voi referi la o știre cutremurătoare, pentru care, repet și subliniez, primăria și celelalte autorități ar trebui să răspundă - penal! Știrea este că trei cîini au intrat în incinta grădinii zoologice din Timișoara și au făcut ravagii. ,,Au intrat în habitatul cangurilor și au ucis toate cele șase animale, au atacat și pasărea Emu, dar aceasta a reușit să sară gardul și să fugă”, transmitea Timiș Online. ,,Au intrat trei cîini în incinta Zoo, au sărit gardul în habitatul cangurilor și au omorît toți cei șase canguri pe care îi aveam. Au intrat și la Emu, dar ea, de frică, a reușit să sară peste gard. Noi am văzut dimineața, cînd am venit la lucru. Am fost să căutăm pasărea și am găsit-o plimbîndu-se pe alei, din fericire nu a pățit nimic. La canguri a fost altfel situația, pentru că ei aleargă atunci cînd sînt speriați și au un mecanism, li se blochează mușchii, nu mai pot să se miște. Cred că erau vreo doi masculi și patru femele”, a declarat, pentru Timiș Online, administratorul Zoo Timișoara, Călin Călămar.

Faptul este unic în Europa acestor ani - și este o mare rușine pentru România, membră UE, uniune în care protecția animalelor este în prim plan! În primul rînd, din relatare reiese neglijența crasă și proasta administrare: nu a existat paznic de noapte, nu mai zic serviciu permanent veterinar, așa cum ar fi normal la un Zoo cu circa 250 de animale. Sau, dacă a fost paznic, atunci ori era beat pulbere, ori dormea dus, dacă nu a auzit zgomotele făcute de animale! În al doilea rînd, gardul de protecție era atît de scund, încît a fost sărit de cîini – deci era un gard mai mic de 1,50, 1.80 metri, într-o incintă, de asemenea, nesecurizată. Apoi, auziți cretinism „de Timișoara”: ,,Îngrijitorii de la Zoo au căutat locul pe unde au intrat cîinii, însă nu l-au găsit. Ei cred că patrupezii au săpat pe sub gard și așa au reușit să intre în incinta Zoo”. Deci nu au sărit, au săpat (!)… dar îngrijitorii nu au găsit locul pe unde au intrat, în condițiile în care e vorba de cîini mari! Țară de nebuni… sau ce? Un amănunt ciudat: cîinii, dintre care doi ar fi fost un ciobănesc german și un rotweiler, păreau îngrijiți, deci aparțineau cuiva! Ori, dacă au fost capabili de asemenea ,,incursiune” ucigașă, complet nespecifică pentru comportamentul cîinilor din orașe - decît uneori în propriul teritoriu pe care îl apără, ceea ce nu era cazul – înseamnă că respectivii cîini au fost antrenați și trimiși să ucidă cangurii. Rețineți, sînt puțini cîini care să facă așa ceva chiar în propria curte pe care o apără – mai ales că nu fac asta dacă nu consideră intrușii un pericol! Instinctele sangvinare în cazul unui atac în alt teritoriu pur și simplu nu există, ci se manifestă dacă animalele au fost antrenate și trimise special să facă asta! Mai mult, nici dacă erau cîini sălbăticiți nu făceau asta – pentru că aceia au doar două motive de atac: teritoriul (ceea ce nu era cazul) și hrana! Ceea ce iar nu era cazul, pentru că doar au ucis bestial acei bieți canguri pitici, dar nu au mîncat din ei – deși carnea de cangur e comestibilă, ba chiar e considerată o delicatesă! Deci sub nici o formă nu poate fi vorba de un atac ,,spontan” al cîinilor, ci de un atac comandat, provocat de cineva care a antrenat cîinii pentru așa ceva! Dar, de ce să facă asta? Multe se întîmplă azi, pentru bani sau distracție!

Cetățenii mai deștepți ca politicienii 1. Spre marea surprindere a politicienilor, cetățenii nu s-au speriat de pandemie. S-au organizat cu calm, au respectat regulile, nu s-au agitat din cauza așteptării și au votat după criterii practice. Exceptînd locurile (puține) în care spiritul de mahala a izbucnit (nu violent) alegerile au curs normal. Chiar mai bine decît ne indicau toate premisele. 2. Cetățenii au taxat vorbăria, fudulia și tupeul. Cazurile Gabrielei Firea (PSD) și a lui Nicolae Robu (PNL) sînt elocvente. Gabriela Firea a ocupat televiziunile cu declarații, cu mesaje și cu tot soiul de realizări. A pus la cale un bombardament media care în loc să-i aducă voturi și simpatie i-au adus ostilitate și neîncredere. Rămîne de cercetat enorma cheltuială făcută de Firea cu companiile sale și cu cheltuielile nebune pentru publicitate. 3. Victoria de la București atît de trîmbițată de PNL și USR PLUS este mai degrabă semnul trezirii și creșterii unui electorat din noile generații, în vreme ce electoratul clasic al PSD-ului s-a împuținat și s-a speriat de boală. Nu proiectul lui Nicușor Dan (cam inexistent!) i-a adus victoria, ci slăbiciunile concurenței și speranțele bucureștenilor într-un altfel de București.

4. Victoria lui Nicușor Dan și scorul mare obținut de USR la Consiliul General înseamnă o enormă gură de oxigen politic pentru tot frontul politic din spatele lui Klaus Iohannis. Pe de o parte, crește un val politic, pe de alta, incompetența PNL și eșecurile de la guvernare trec netaxate și nebăgate în seamă. 5. Succesul PSD clamat de Marcel Ciolacu este unul amuzant. Cel mai mare succes al său este că a scăpat de principalul său concurent, care ar fi putut să declanșeze eliminarea sa de la conducerea PSD la puțin după cîștigarea alegerilor. Mă refer la Gabriela Firea! 6. Nu înțeleg care sînt argumentele care au adus victoria obținută de Clotilde Armand la Sectorul 1.

Demonstrație, pariu, filmare pe Dark Web sau cine știe ce altă nebunie?!...

Altfel spus, sînt convins că e o acțiune a unor demenți, cum din păcate există destui în ziua de azi – dar care putea fi preîntîmpinată atît prin pază, cît și prin acțiunile de prevenire ale poliției. Pentru că, desigur, acei demenți nu au fost la prima acțiune, iar cîinii în cauză cu siguranță au fost puși să sfîșie și alte animale pînă la această ,,incursiune” cumplită. Încă un amănunt: e ciudat și că nu există imagini pe camerele de supraveghere în jurul Zoo… care ar trebui să funcționeze excelent, pentru că e un loc frecventat de copii! Dar, de fapt, nimic nu e ciudat cînd vine vorba de primarul Robu și administrația sa! De altfel, timișorenii au reclamat în repetate rînduri mizeria de la Zoo, lipsa îngrijirii – dar Robu spunea că încă nu a venit timpul ,,modernizării”, ci va fi prin 2021. Ei, lasă că acum arogantul Robu a pierdut – și poate neamțul care a cîștigat va face cele de cuviință! Și, da, repet, este un caz în care Parchetul, poliția, dar și poliția animalelor ar trebui să intervină, pentru că, subliniez, pare clar un caz de ucidere la comandă a bietelor animale de la Zoo – deci o acțiune a unui grup organizat. După cum se știe, cruzimea împotriva animalelor este o faptă penală. De asemenea, pentru ce s-a întîmplat la Timișoara ar trebui deschis un dosar (penal) in rem, fie și numai pentru neglijența care a dus la carnagiul înfiorător. Și o întrebare de final, asupra căreia vom reveni: în urma acestui incident, mai merită să fie Timișoara Capitală Culturală europeană în 2023? Părerea mea este că nu – cel puțin pînă cînd anchetatorii timișoreni nu își vor face datoria și nu va fi dat în vileag grupul care a comis această monstruoasă faptă! Revista ,,România Mare”, creată de Corneliu Vadim Tudor, unul dintre cei mai mari iubitori și apărători ai sufletelor de lîngă noi, își face o datorie de onoare din a urmări acest caz – și face apel la organizații de protecția animalelor, în frunte cu FPAM (Federația pentru protecția animalelor și mediului), condusă de senatorul Marius Marinescu, să pună umărul la descoperirea și pedepsirea celor vinovați de această cumplită crimă. Dragoș Dumitriu

Nici corupția și nici proiectul nu au fost argumentele sale. Ba este printre puținii candidați care au fost loviți de dezvăluiri care ar fi putut duce la retragerea din cursă chiar înainte de vot. 7. Și totuși, bucureștenii nu sînt ingrați. Iubesc spectacolul, dar nu ignoră și nu-i taxează pe cei care nu sînt vedete, dar muncesc pe brînci. Dimpotrivă, la alegerile de primari, Daniel Băluță (Sectorul 4), cel mai antivedetă dintre toți candidații, a cîștigat cu procentul cel mai mare. În fapt, într-un mandat, omul a schimbat fața Sectorului 4. Și oamenii au văzut asta și l-au răsplătit cu voturi! 8. Alegerile locale marchează o creștere neașteptată a partidului de intelligence USR-PLUS. Pe lîngă el, și PNL-ul se umflă în pene și încearcă să se lipească la valul puternic, care nu este provocat pentru relansarea liberalilor. Creșterea USR-PLUS vine din moda internațională, din Servicii și din uzura partidelor clasice. 9. Inexplicabil comportamentul ingrat al ieșenilor. În Capitala Moldovei cu toți intelectualii săi au votat un pesedist incult și hrăpăreț. 10. Alegerile din România vor face înconjurul lumii. Primarul decedat de la Deveselu (fără bombe, cartușe și rachete) a fost declarat cîștigător net al unei competiții politice la care n-a luat parte nici ca stafie. Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)


18

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Spionul atomic (2) Secretul lui Martin Kemp Dar această misiune aproape că s-a încheiat pentru Arthur cu arest, și nu în SUA, ci în URSS. În 1938, în timpul unei deplasări acoperite a NKVD, care a fost efectuată de șeful departamentului, Nikolai Yezhov, ofițerul de informații, a fost acuzat că ar fi legat de un troțkist din Canada, precum și că a manipulat prețurile în achiziționarea de echipamente și a interacționat cu străinii suspectați de spionaj. Adams a fost foarte norocos – singura pedeapsă a fost demiterea din serviciu. Și chiar atunci nu pentru mult timp: un an mai tîrziu a fost repus în funcție și s-a întors din nou în Statele Unite, după ce a făcut o lungă călătorie prin Stockholm, Bruxelles și Paris. De această dată, Adams a plecat singur în State – Dorothea, soția spionului, a rămas la Moscova. Odată ajuns acolo, a început să recruteze avocați, oameni de afaceri, medici, lideri de laborator, ingineri și oameni de știință, care i-au oferit informații. Unul dintre cei mai valoroși agenți ai lui Adams a fost chimistul Universității Columbia, Clarence Hiskey, sub pseudonimul Aesculapius. Hiskey i-a oferit lui Adams o mulțime de informații utile despre noile tipuri de agenți de război chimic, cu o descriere a efectului lor asupra oamenilor, precum și mostre de protecție chimică. Informațiile au fost transmise printr-un post de radio construit în 1941, doar că, de data aceasta, un tehnician militar, Oleg Tutorsky, s-a dus la fața locu­­ lui pentru a stabili comunicațiile cu centrul, care s-a îmbunătățit conform concepțiilor timpurii ale lui Adams. În ianuarie 1944, prin Aesculapius, Adams a mers la omul de știință care a condus una dintre secțiunile Proiectului Manhattan. După ce a primit aprobarea de la rezidentul Pavel Mihailov, Adams s-a întîlnit cu informatorul, cunoscut ulterior sub pseudonimul Martin Kemp (numele său real este, încă, un secret). În timpul primei întîlniri de patruzeci de minute, care a avut loc într-unul dintre micile orașe de coastă, părțile au discutat toate amănuntele și au convenit să se întîlnească într-o lună – pe 23 februarie. În acel moment a început o luptă acerbă la Moscova între GRU și NKGB: ofițerii de securitate au anunțat că Martin Kemp face obiectul propriilor lor cercetări și i-au interzis lui Adams să contacteze omul de știință. Este adevărat, acest lucru s-a întîmplat pe 24 februarie - a doua zi după întîlnirea la care, împreună cu probe de uraniu și beriliu, un informator i-a înmînat lui Arthur aproximativ o mie de pagini de documentație valoroasă legată de Proiectul Manhattan. Aceștia urmau să se întoarcă

dimineața, iar lui Arthur, care avea probleme de vedere, i-a luat o noapte întreagă pentru a face fotografiile în casa părăsită. În mîinile cercetașului se aflau diagramele planului și unitățile, metodele de obținere a metalelor pure și alte date științifice, inclusiv materiale de la Laboratorul Clinton, cărora Adams nu a fost capabil să le conștientizeze importanța din cauza lipsei de cunoștințe în acest domeniu. ,,Sursa mea este un specialist cu înaltă calificare. Ar fi mai util dacă fizicienii și chimiștii noștri s-ar putea întîlni cu el. Trebuie să folosim imediat conexiunea mea și să trimitem aici oameni care știu limba și subiectul. Aceasta este o chestiune importantă. Acesta este doar începutul” – a specificat, în raportul său către centru Arthur Adams. Acesta a transportat probe de uraniu și plutoniu în buzunarul hainei, neștiind ce pericole implică pentru sănătate. Din materialele furnizate de Kemp a rezultat că americanii au investit aproximativ un miliard de dolari în proiectul nuclear și i-au atras pe laureați ai Premiului Nobel pentru dezvoltarea armelor. De la agentul Kemp, au devenit cunoscute planurile SUA de a arunca bombe asupra orașelor japoneze, în timp ce se temea că Uniunea Sovietică ar putea suferi aceeași soartă în viitor. Valoarea excepțională a informațiilor transmise de Adams a fost confirmată de oamenii de știință sovietici care, în frunte cu academicianul Igor Kurchatov, au lucrat la crearea armelor atomice. Pentru munca sa, pe lîngă recunoștință, Arthur a primit un premiu constînd în dublarea salariului. A încercat să-i mulțumească financiar informatorului său, dar a refuzat categoric recompensa. ,,Nu acționez în interesul Rusiei sau împotriva țării mele. Protejez un viitor care ar putea fi distrus de o bombă atomică dacă ar fi în mîinile unei singure țări”, a spus Martin Kemp. Întîlnirile cu omul de știință care a continuat să aducă documentație (aproximativ cinci mii de pagini în total), probe de oxid de deuteriu („apă grea”) și metale, au încetat în august 1944. Mai tîrziu, s-a aflat că Martin Kemp s-a îmbolnăvit de leucemie, consecință a imprudenței în manipularea materialelor radioactive. În toamna anului 1944, Adams și-a dat seama că se afla in atentia contraspionajului american. În noiembrie 1944, Arthur s-a întîlnit cu rezidentul sovietic Pavel Melkishev (Molière) într-un apartament. Pe lîngă felicitări pentru ziua de naștere, Melkishev i-a dat lui Adams o scrisoare de la soția sa și l-a informat că de acum înainte poate recruta agenți fără coordonare cu centrul. După ce a discutat cu rezidentul mai multe planuri pe tema atomică, Adams s-a îndreptat spre casă la miezul nopții. Aproape imediat a observat mașina care îl urmărea, fiind convins că este supravegheat. Potrivit unor surse americane, ofițerul de informații a fost luat în vizor în 1943, dar a evitat într-un mod inteligent ieșirile publice. Dar Aesculapius a fost mai puțin atent: nu și-a ascuns preferințele comuniste, nu a ținut cont de posibilitatea supravegherii. Și în timp ce-l supravegheau, Serviciile Speciale ar fi reușit să

RM

înregistreze întîlnirea sa cu Adams și transferul de documente. După ce au identificat locul de reședință al lui Arthur, americanii au efectuat percheziții secrete acolo și au găsit documente legate de programul atomic. Arthur și Hiskey au fost salvați de la arestare și proces doar prin refuzul americanilor de a atrage prea mult atenția asupra proiectelor lor nucleare. Drept urmare, Aesculapius a fost înrolat în armată și trimis în Hawaii, unde a fost angajat în domeniul fabricării săpunului. Adams a fost o piatră grea – timp de doi ani, Serviciile speciale au adunat dovezi ale implicării sale în spionaj. Pentru a face acest lucru, au încercat chiar să trimită un agent la cercetașul deghizat în student al lui Hiska, dar Arthur a observat această mișcare. Și cînd au fost colectate în cele din urmă dovezile împotriva lui Adams, s-a dovedit că toată munca a fost făcută în zadar, Departamentul de Stat nedorind să agraveze relațiile cu URSS, a refuzat inițierea unui dosar penal. Ieșirea lui Adams din țară era strict interzisă – patru „străini” urmăreau, vigilenți, cercetașul. Cu toate acestea, Arthur Adams le-a luat-o înainte și de această dată: timp de cîteva săptămîni a mers la prietenul său în fiecare seară și, după ce a așteptat ca stația să termine pregătirea pentru transferul său în URSS, a dispărut pur și simplu în timpul unei alte plimbări. Agenții FBI au încercat să-l găsească pe fugar trimițînd instrucțiuni către toate statele: Particularități: poartă cizme cu talpă înaltă, îmbrăcat mereu îngrijit, preferă costumele. Dinții sînt falși. Partea superioară a urechii este ușor

proeminentă. Mii de americani au coincis cu această descriere și nu a fost posibil ca Adams să fie identificat. Scăpînd de supraveghere, Arthur s-a ascuns o vreme în case sigure din diferite orașe și s-a mutat în cele din urmă în Europa, pe mare. Cercetătorul în vîrstă de 61 de ani a ajuns la Moscova în decembrie 1946. Misiunea sa dificilă, dar fructuoasă, a fost finalizată. Pentru meritele sale, lui Arthur i s-a acordat rangul înalt de inginer-colonel, unic pentru un ofițer de informații ilegal, și medalia „Pentru victoria asupra Germaniei”. El și soția sa au primit cetățenia sovietică, iar Arthur și-a îndeplinit în cele din urmă vechiul vis - a fost fotografiat în uniforma unui ofițer al armatei sovietice. În 1948, Adams, care avea 16 agenți recrutați și 367 de documente valoroase în posesia sa, a fost demis. A obținut o slujbă de comentator politic la TASS și și-a dedicat tot timpul liber familiei sale: el și Dorothea au adoptat copilul unui comunist englez decedat. Marele cercetaș a murit pe 14 ianuarie 1969 și își doarme somnul de veci în columbariumul Cimitirului Novodevichy. Cîțiva ani mai tîrziu, cenușa Dorotheei a fost împrăștiată lîngă urna soțului ei, aceasta fiind ultima ei dorință. În 1999, Arthur Adams a primit postum titlul de Erou al Rusiei. Sfîrșit D.A.


RM

Nr. 1556

l

19

29 septembrie – 5 octombrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Mamifere 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Gen de maimuțe antropoide – Mamifere semiacvatice; 2) Refren la coasă – Ușier! – Iubite de nași; 3) Mamifere cu corn – Uraniu și fosfor; 4) Mamifer cu țepi de protecție – Bate popii la poker; 5) Silaba existenței – Bărbieriți; 6) Mamifere cu cocoașe – În eter!; 7) Energie, vigoare – Intrați la apă; 8) Durează mult – Înlocuit cu euro; 9) Pus în funcție – Gălăgie mare; 10) Deliciul ursului – Culoarea lupului; 11) Cea de față – Mamifer din familia antilopei care trăiește în deșerturile africane și asiatice. VERTICAL: 1) Mamifer remarcat prin gîtul său deosebit de lung – Mamifer carnivor cu blană galben-roșcată; 2) Indo-europeni – L-a făcut celebru pe Ilie Năstase; 3) Domni olteni – Centură elastică pentru a strînge talia; 4) Mai mari peste mări – Soare în Egipt; 5) Deliciul veverițelor – Arealul caprei negre; 6) Coadă de viezure! – Mamifer vesel; 7) Ban la Teheran – Carul de pe cer; 8) A face totul – Grăsime de oaie – Simțul urechii; 9) Mijlocul drumului! – Usturoi – Mamifere cu dungi; 10) Năgaică – Micul Daewoo; 11) Mamifer care sare de nu știi unde – A omite. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FĂCUTE DE POVESTE” 1) ECRANIZARE; 2) ARATARI – AR; 3) OPERE – MIB; 4) ENE – PANA – E; 5) NI – P – LOGAN; 6) ACTORI – IC; 7) CAI – UTE – AM; 8) H – TARAMURI; 9) ELAN – TIR – H; 10) ANDREESCU

O istorie a farselor (166) Victima unei farse cu adevărat sordide (2) Doi ani mai tîrziu, cînd germanii încă reuşeau să obţină secrete de stat ale francezilor, dosarul lui Dreyfus a fost redeschis, colonelul Picquart investigînd acum cazul. Cînd Picquart a început să cerceteze mai amănunţit, ofiţerii superiori, îngrijoraţi, au tras sforile pentru a-1 trimite pe colonel în Tunisia, chiar în timp ce Henry neştiind că Picquart realizase deja o copie fotografică a scrisorii falsificate - încerca să-şi ascundă partea de vină. Arestat în 1898, Henry s-a sinucis în închisoare cîteva zile mai tîrziu, după ce i-a spus mai întîi soţiei lui că el copiase scrisoarea, după cea autentică. Cît îl priveşte pe Dreyfus, el a lîncezit pe Insula Diavolului pînă în 1906 cînd adevăratul spion, un ofiţer franco-ungar pe nume Esterhazy, a fugit la Londra. Condamnarea a fost suspendată şi Dreyfus a primit Legiunea de Onoare. Vă daţi seama ce consolare trebuie să-i fi adus.

O impostură convertită de presă în ,,glumă” (1) La puţin timp după terminarea celui de-al IIlea război mondial, revista Reader’s Digest, la fel de

populară ca şi astăzi, a aflat despre povestea dramatică a unui tînăr canadian pe nume George DuPre. Lucrînd în cadrul Serviciilor Secrete anglo-canadiene pe timp de război, el se paraşutase pe teritorul Normandiei, atunci ocupat de germani, şi se dăduse drept mecanic auto în vreme ce lucra pentru Rezistenţă, ajutînd aviatorii aliaţi să se strecoare, pe furiş, din Franţa. Capturat de Gestapo, fusese torturat săptămîni de-a rîndul, dar nu cedase, refuzînd să vorbească. În final, reuşise să evadeze. Aflat din nou în Canada, a devenit erou naţional, acoperit de onoruri şi invitat să ţină discursuri în faţa grupurilor religioase şi a organizaţiilor de studenţi. Reader’s Digest 1-a însărcinat pe jurnalistul Quentin Reynold, fost corespondent de război, să-i ia un interviu lui DuPre, pentru a fi publicat. DuPre i-a arătat reporterului cicatricele de pe mînă şi de pe gît. Tortura naziştilor, spunea el. Reynold 1-a crezut, a întocmit articolul şi a luat apoi legătura cu Bennett Cerf, directorul editurii Random House, sugerîndu-i scrierea unei cărţi pe acest subiect. Cerf a fost de acord. În 1953, Omul care nu a vrut să vorbească a devenit ceea ce Bennett Cerf numea mai tîrziu: „un succes substanţial”. După o perioadă însă, „omul care nu a vrut să vorbească” a vorbit. Într-o seară, Cerf a primit un apel telefonic de la editorul revistei Calgary Herald. „Omul dumneavoastră, DuPre, tocmai a cedat

şi a mărturisit că întreaga poveste este o farsă”, a spus jurnalistul care (după cum afirmă Cerf în autobiografia lui din 1977, La întîmplare), a continuat şi 1-a anunţat că DuPre nu este altceva decît un tînăr ţăran. Acesta îndeplinise serviciul militar în Canada sau în Anglia, dar nu fusese niciodată în Franţa, inventînd întreaga saga din imaginaţie, ajutat de ziare şi revistele de spionaj. Acum se simţea atît de vinovat, încît nu mai putea suporta. „Este o persoană foarte drăguţă şi nu şi-a dat seama că minciuna lui va lua asemenea proporţii”, a spus editorul, adăugînd că Calgary Herald va publica întreaga istorie a doua zi. Aşa că Cerf 1-a sunat imediat pe DeWitt Wallace, directorul revistei Reader’s Digest, şi i-a sugerat că singura modalitate de a face faţă dezastrului era să îl trateze cu umor pînă publicul va uita de el. „Am să spun aşa: «Imaginaţi-vă că omul ăsta mărunt ne-a fraierit pe toţi. Nu-i aşa că-ţi vine să mori de rîs?»“. Cerf s-a hotărît că va anunţa, pe un ton glumeţ, că Random House va înscrie cartea în colecţia de ficţiune şi îi va schimba numele în Omul care a vorbit prea mult. Planul a avut succes. Presa a tratat totul ca pe o glumă. Nimeni nu a avut de suferit, povestea a fost pe placul audienţei şi cartea s-a vîndut de cinci ori mai bine după ce farsa a fost dezvăluită. (va urma) STUART GORDON


20

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cine seamănă vînt, culege furtună! (4) (urmare din pag. 1) Iar dacă Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii și alte forțe iau atitudine, sînt împroșcate imediat cu calificative infamante, „extremiste”, „șovine” și „xenofobe”. Mai serile trecute, senatorul U.D.M.R. Frunda Gyorgy declara la postul de Televiziune al amatorilor, SOTI, că P.R.M., P.U.N.R. și P.S.M. sînt partide naționalist-comuniste și extremiste. Chiar așa vă puteți juca oare cu vorbele, domnilor de la U.D.M.R.? Voi acționați, pe față, pentru sfîrtecarea teritorială a României, iar noi, care vă atragem atenția să nu vă jucați cu focul, pentru că s-ar putea ca, dacă astăzi semănați vînt, mîine să culegeți furtună, sîntem insultați în Țara noastră și reclamați pe la toate forurile internaționale! Dar oare cît timp credeți că va mai dura batjocura asta, domnilor de la U.D.M.R. și din Opoziție? Ne tot șantajați mereu cu intrarea în Europa, dar nu ne mai spuneți și cum anume vreți ca România să intre în Europa: cu Ardeal sau fără Ardeal? Cu Banat sau fără Banat? Republică sau regat? Ba nu, aici ați început să vă precizați poziția foarte limpede: vreți ca România să devină regat! În acest sens, ne sufocați mereu cu un nefericit personaj de 71 de ani, pe nume Mihai de Hohen­ zollern, care a făptuit multe păcate față de Poporul Român. Haideți să vă reamintesc cîteva: 1) În toamna lui 1938 l-a vizitat pe Hitler în Germania, alături de tatăl său, Carol al II-lea, iar în toamna lui 1940 a aliniat România la primejdioasa Axă Berlin-RomaTokyo. De altfel, cetățeanul elvețiano-danezo-britanic Mihai este ultimul supraviețuitor dintre șefii de Stat ai acelei Axe fasciste. 2) În aceeași perioadă, a patronat Statul Național Legionar, a îmbrăcat cămașa verde și a acordat un ajutor financiar, uriaș pentru acea vreme, de 500.000 de lei, camaradului Ilie Gîrneață, iar, numai după o lună, le­gionarii i-au asasinat pe Nicolae Iorga și pe Virgil Madgearu. 3) L-a arestat prin vicleșug pe conducătorul Statului, Mareșalul Ion Antonescu, predîndu-l în mîna agenților bolșevici, refuzîndu-i cererea de grațiere și îngăduind să fie împușcat ca un cîine. 4) A predat Țara rușilor, necondiționat, faci­ litînd instaurarea dictaturii staliniste în România, acte incalificabile, pentru care a primit de la Stalin Ordinul de Aur cu Diamante „Victoria” și două avioane cadou. 5) A abandonat în prizonieratul rusesc, fără a schița vreun gest, 170.000 de ofițeri și soldați ai Armatei Române, așa după cum afirmă generalul-locotenent Laurențiu Cupșa, ca și mulți alți veterani întorși din Siberia. 6) A îngăduit arestarea, în 1946 și în 1947, a celor mai de seamă politicieni, istorici, generali, ziariști și artiști ai Țării și este de mirare că unii foști deținuți politici îl idolatrizează din moment ce ei au luat drumul de calvar al pușcăriilor sub privirile lui pasive; de altfel, la procesul în care a fost condamnat Iuliu Maniu, președintele completului de judecată a început cu vorbele: „Noi, Mihai I, prin grația lui Dumnezeu” etc. etc., vorbe auzite recent la televizor, într-un film de arhivă. 7) Con­form mai multor mărturii, reproduse recent de revista americană „Artă și Licitație”, dar și de revista românească „Timpul – în 7 zile”, cu prilejul participării la nunta verișoarei sale Elisabeta a Angliei, în toamna lui 1947, regele Mihai a scos fraudulos din Țară 42 de tablouri de o va­loare inestimabilă, printre care multe pînze de El Greco și de maeștri flamanzi și spanioli, pe care le-a depus la concernul „Uniu­nea Băncilor Elvețiene”; conform acelorași publicații, cetățeanul Mihai a vîndut în mod ilegal piese ale Patrimoniului Național românesc, printre care două tablouri de El Greco, în ultimii ani,

pe care a încasat de la un muzeu din Texas suma de 33 de milioane de dolari: a avut loc și un îndelungat proces, declanșat la cererea Statului Român, iar avocatul Pamfil Ripoșanu, din New York, poate depune mărturie; se pare că la intervenția expresă a fostului ministru liberal al Justiției, dl. Mircea Ionescu-Quintus, procesul a fost întrerupt în mod abuziv. 8) În iunie 1989, Mihai a semnat rușinoasa Declarație de la Buda­pesta, fiind de acord cu pretențiile scelerate ale unor maghiari și români vînduți, de a se înstrăina Ardealul. (La vacarmul declanșat de Opoziție, Oliviu Gherman și Adrian Năstase întrerup ședința, pentru cca. 30 de minute. La reluare, vorbitorul e împiedicat să mai spună ceva despre fostul rege). * * * Acestea sînt datele problemei, domnilor. Și să nu-mi spună nimeni dintre dvs. că nu dorește monarhie, pentru că tot ceea ce faceți de 3 ani demonstrează contrariul. Nu declarau recent liderii P.N.Ț.C.D. la o Conferință de Presă că scopul partidului lor este să-l dărîme pe Ion Iliescu? Cum anume vreți să faceți asta, domnilor? Prin vot nu puteți, pentru că Țara a votat, în cea mai mare parte, cu el. Prin forță, iarăși nu puteți, pentru că asta ar însemna pieirea dvs. ca partide și ar înfuria populația. Ultima tentativă de sondare a terenului de către soția cetățeanului Mihai, intitulată în mod abuziv „Regina Ana a Ro­mâniei”, a fost de-a dreptul ridicolă. Poate guverna România o femeie în vîrstă, catolică și străină de Neam, care are 5 fete și nici una dintre ele nu știe limba acestei Țări? Dar de ce nu încercați dvs. să impuneți monarhia în Țări ca Franța, Germania, S.U.A. și Italia, unde fosta familie domnitoare de Savoya are interdicție de a intra în Țară, ca să nu creeze tulburări?! Iată opiniile a doi senatori din Convenția De­mo­cr­atică, reproduse de ziarul domnului Ion Rațiu, „Cotidianul”. Ște­fan Radoff: „Trăiască Regele! Simt că va coborî pacea regală în­ tre trădători și trădați!”. Al. Paleologu, șeful unei loji francmasonice din România: „Sînt aproape fericit. Voi fi pe deplin fericit atunci cînd Regele și Regina vor fi instalați la Palatul Cotroceni. Sînt convins că zilele Republicii sînt numărate. Pentru români, repu­blica e un mod impropriu de viață” – am încheiat citatul. Să nu uităm că același domn Paleologu l-a acuzat în „România liberă” de ieri, joi, pe președintele Senatului, dl. Oliviu Gherman, că ar fi comis „o enormă mojicie și o rușine pentru Țară”, și asta numai pentru că a declarat că nu a avut onoarea să o cunoască pe așa-zisa regină. Acestea fiind spuse, doamnelor și domnilor, noi nu putem separa moțiunea respectivă de încercările disperate ale cercurilor aflate în spatele lui Mihai de Hohenzollern de a lua puterea în România. Pentru că moțiunea vine într-un moment în care atît Mihai de Hohenzollern, cît și soția sa au reproșat în mod public Opoziției că nu e mai activă și nu duce lupta politică pînă la capăt! Care capăt? Se știe care. Ca la un semn, în toată Țara au fost declanșate greve și marșuri mai mult sau mai puțin justificate. Poate avea cineva naivitatea să creadă că monarhia ar rezolva problemele socialeconomice ale României? Nici vorbă de așa ceva, am avea de-a face cu un jaf și o vînătoare de oameni fără precedent. În aceste condiții complexe, moțiunea de cenzură este o diversiune a Opoziției, menită să ducă la tulburări sociale și, în final, la schimbarea prin forță a ordinii de stat în România. Incalificabilă mi se pare și atitudinea unor clerici, care, în loc să se ocupe de Biserică și de asanarea morală a societății românești, se plimbă cu sfintele moaște prin Țară și încalcă prevederile Constituției. Chiar astăzi dimineață, Patriarhul Teoctist publică o scrisoare în „Universul

românesc”, în care o numește pe turista Ana de Bourbon drept „regină”. Care regină, părinte? A cui regină? Doamnelor și domnilor, a zis bine cine a zis că România traversează o criză politică, dar eu cred că și mai adîncă e criza morală. Nu știu ce se întîmplă, parcă nu mai avem răbdare, parcă a intrat dihonia în noi. Isteria asta anticomunistă nu prevestește nimic bun, ca dovadă că un lider al Opoziției de prin Constanța a declarat la un miting că va trece cu buldozerul peste comuniști (?!). În vremea asta, moravurile s-au ticăloșit, omoară copiii pe părinți, părinții pe copii, bandele de țigani țin sub teroare așezări întregi de oameni și curse de trenuri, se practică un rușinos trafic de carne vie, de droguri și arme, iar o publicație a foștilor activiști C.C. al U.T.C. și turnători ai Securității – am numit „Evenimentul zilei” – practică pornografia, cu cîștiguri bănești uriașe. De ce ne ascundem după jocuri de societate de-a moțiunea și de-a mofturile unei democrații infantile, în loc să punem degetul pe rană și să vedem ce vremuri trăim noi? Trăim vremuri bezmetice, în care e insultat Poporul Român și e ultragiată Armata, trăim vremuri de alienare mintală, în care Poetul Național Mihai Eminescu e acuzat de fascism și rasism, Eroul Național Mihai Viteazul e făcut paranoic, Octavian Goga e numit lichea, creatori de geniu ca Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu și George Călinescu sînt acuzați de colaborațio­nism și genocid cultural de către niște analfabeți, în timp ce întregul Popor e făcut prost, laș și stupid. Trăim vremuri de intoleranță politică și spirit de răfuială, în care, culmea, nu bătrînii care au fost închiși vor răzbunare, ci tocmai unii tineri țărăniști, pe care în nici un caz nu i-am persecutat noi, trăim vremuri în care o doctoriță cu CHEIA la gît l-a jignit și l-a ținut sub teroare pe sărmanul meu tată, în vîrstă de 80 de ani, în Spitalul din Șoseaua Viilor, pentru vina de a fi părintele meu. Trăim vremuri de urgie, în care ne putem permite luxul inuman de a ține în temniță politică și de a condamna, practic, la moarte oameni de valoare ca generalul Emil Macri, un as al contraspionajului econo­mic, și profesori universitari ca Nicolae Giosan și Ioan Totu – în vreme ce Țara e sfidată de tot felul de infractori care se proclamă regi și împărați ai țiganilor, iar un criminal ca fiul îmbuibat al perechii de lăutari Gabi Luncă și Ion Onoriu e pus după două luni în libertate, deși omorîse pe trecerea de pietoni, la volanul luxoasei sale limuzine japoneze, o întreagă familie, soț și soție, femeia fiind însărcinată în trei luni, iar un al treilea cetățean fusese grav accidentat. Am văzut pe moțiunea de cenzură semnătura d-lui deputat Gheorghe Răducanu, care m-a reclamat recent la raportorii Consiliului Europei cum că aș persecuta minoritatea țigănească, dar îl asigur că am tot respectul față de țiganii cinstiți și cumsecade, lupta mea fiind împotriva ticăloșilor care n-au naționalitate. Dar, se poate cumpăra totul cu bani în Țara asta, atît de rău ne-am degradat? Cînd va lua oare sfîrșit batjocura asta? Trebuie să privim realitatea în față, cu bărbăție, și să vedem că, în comparație cu anarhia devastatoare, orice formă de guvernare e de preferat, inclusiv guvernarea militară, pe care ne-o cer în scris tot mai mulți cetățeni. Nutrim speranța că nu se va ajunge aici, pentru că, vorba Mareșalului Antonescu, la rușinosul proces din mai 1946, „Armata e ultima carte pe care o joacă o Națiune”. Da, vom adăuga noi, dar pentru asta politicienii români trebuie să-și dea mîna spre binele Țării, nu să se certe ca la ușa cortului. La muncă! Trăiască Republica! (Aplauze însuflețite) Sfîrșit


RM

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (5) Partea I (4)

A nins din belşug. Poiana e încrustată în promoroacă, parcă e decupată din filmul copilăriei noastre, „Palatul de cleştar“. Nicăieri în lume nu e un aer mai dulce ca în Poiana Braşov. Respiri şi te minunezi de atîta puritate. Mare lucru nu mai recunosc din tot ce văzusem în urmă cu 30 de ani. Reperul principal ar fi punctul de plecare a telefericului. Nu departe de aici e o poieniţă cu îngrădituri de lemn vechi şi răchită, unde punea mama cîte o pătură şi un cearceaf şi ne aşezam la soare, ca gîzele. Atunci scotea tata-mare brişca lui ardelenească, tăia pîinea aceea mare, de Braşov, apoi desfăcea cutii de pateu de gîscă, mai dădea cep şi la o brînză de burduf în scoarţă de brad, trăgea primul o gură zdravănă de bere blondă sau neagră, după care mama binecuvînta masa frugală cu o mică rugăciune. Timpuri fără griji, la care eu mă raportez acum precum se raportau ai mei la anii ʼ30 ai veacului, anii copilăriei şi tinereţii lor. Doamne, cum s-au dus toate! Şi mirosul de fum şi de zgură al trenului pe care îl luam în Gara de Nord din Bucureşti, după care ne opream la Sinaia şi Predeal, unde cumpăram cornete cu fragi şi zmeură, dar şi pere zemoase! Şi cum s-a dus toată salba de vizite pe care, cu mama de mînă, le făceam pe la toţi verii, unchii şi mătuşile sale, îndărătul unor porţi înalte, de fortăreaţă medievală, unde pe arşiţa verii ni se ofereau farfurioare cu dulceaţă şi apă rece de la puţul cu zale şi unde, într-o bună zi, am stat pironit ore în şir cu privirea la un tablou înfăţişîndu-l pe Isus predicînd într-un lan de grîu, neştiind că după ani şi ani aveam să descopăr fascinanta poezie „Isus prin grîu“, a lui Nichifor Crainic, pe care am publicat-o pe pagina întîi a întîiului număr al „României Mari“! Şi cum s-a topit farmecul ştrandului din Bartolomeu, peste drum de Biserica Evanghelică, unde mă duceam aproape zilnic, cu un pacheţel de pîine, brînză şi roşii, dar şi cu cîte o carte ciudată pentru vîrsta mea, pentru că cine citea la 11 ani „Spartacus“? Mi-o mai amintesc pe sora acelui bărbat falnic care mi-a fost tată-mare - tanti Linţa (Elena, în Ardeal) cu veşminte întotdeauna negre, ca-n „Mara” lui Slavici, mică de statură, dar iute ca argintul viu, credincioasă, harnică, româncă din cap pînă-n picioare. Îi plăcea nespus de mult, la vîrsta ei (era născută în l889, pe cînd se prăpădea Eminescu) cum striga la difuzor Nicolae Soare sau Ion Ghiţulescu: „Formidaaabil!”. Şi îi mai plăcea să rostească, ce-i drept, arareori, ocara ei preferată: „Lo-i-te-ar cataroiu!“, ceea ce însemna să faci cataractă la ochi. Tata-mare, pentru care mama avea un adevărat cult, era un Ghiţă Vlădăreanu, născut la 1886 şi evadat de două ori de sub escorta austro-ungară, întrucît refuzase cu încăpăţînare să lupte împotriva fraţilor săi, românii de peste munţi. Era o cruce de voinic, puternic, înalt, lucrase ca şamotor (zidar de furnale) iar apoi, prin 1956, el cu mîna lui ne făcuse, singur, coliba de pămînt din Str. Sebastian, unde aveam să ne mutăm, încă pe la 80 de ani bea vin negru, îşi încorda muşchii şi mi-i arăta cu mîndrie. A mai apucat, în aprilie 1968, să asculte la radio prima mea

piesă de teatru, „Colindul puiului de cerb“, după care în august avea să se stingă, spre marea disperare a mamei, care 1-a divinizat. L-am îngropat, pe o ploaie măruntă şi rece, lîngă mama-mare, sub un liliac sălbatic, la Ghencea. De bună seamă, de la un asemenea părinte, dar şi din experienţa ei amară cu unii unguri (mai ales cu o şefă de atelier de croitorie, Botoşoaica, o hoaţă care fura mereu banii ucenicelor românce) biata mea mamă îmi spunea în răstimpuri, cu năduf: „Dacă aş şti că am un strop de sînge unguresc, mi-aş tăia vinele!“. Dar au avut ei şi buni amici unguri. Precum a fost unul Gabor, din Braşov, care, după ce a ridicat din temelii o casă de cărămidă, a ajuns la acoperiş, şi-a adus aminte că uitase ceva, s-a scărpinat în cap şi a strigat de-acolo, de sus, ca un Meşter Manole maghiar: „Staaaţi, băieţi, că aicea vine o fereastrăăă!”. *** Fără mama, atît Poiana, cît şi Braşovul sînt triste. S-a dus o epocă. Odată cu ea, au intrat în pămînt coşuleţele cu zmeură, pîrtia de bob roasă de veveriţe, aerul tare al înălţimilor, pe care îl respiram prin toţi porii în tramcarul nemţesc, sau în telefericul cu două locuri. Progresul nu-i deloc sentimental, practic s-au ridicat vreo trei Poiene Braşov pe locurile copilăriei. Prin anii ’60, o familie de muncitori săraci petrecea 10 zile aici, cu 3.000 de lei. Astăzi, costul depăşeşte 300.000 de lei. În spatele clădirii telefericului s-a petrecut prin 1961 o scenă incredibilă, demnă de un film de groază - o fetiţă a băgat mîna în scorbura unui copac, apoi a

scos-o încîntată: „Uite ce-am găsit, uite ce-am găsit!“. De unul dintre degete i se aninase, cu dinţii, o viperă. Mulţumită prezenţei de spirit a familiei şi graţie unui elicopter, copilul a fost salvat. Oare unde or fi copacii pe care ne scrijeleam numele, cu briceagul, în ideea că, hăt, cine ştie, peste ani şi ani le vom descoperi? Astăzi, mi-a dat Dumnezeu o altă bucurie - un copil năzdrăvan, o fetiţă de nici 3 ani şi jumătate, înfofolită ca o băbuţă, curioasă foc şi nespus de guralivă. Toate alea întreabă, toate alea vrea să ştie. Zilnic, o duc la „Poiana Ursului“, un restaurant vechi, ridicat în 1914, în preajma căruia se află micuţa Grădină Zoologică despre care am mai scris. Fetiţa, soţia şi sora mea s-au dus într-una din zile pînă în piaţa de sub Tâmpa, să cumpere mere şi morcovi pentru vieţuitoare. Ţăranul de la care au tîrguit avea în piept insigna Partidului România Mare. - Doamnelor, asta e viaţa mea, fără „România Mare“ sînt mort! Am dat mere, morcovi şi din nou pîine căprioarei, iepuraşilor, păsărilor, iezilor şi celor 4 urşi. Tot nu le ajunge. Niciodată n-o să le ajungă. Aud de la cineva că unul dintre urşi, în urmă cu cîţiva ani, a smuls braţul unui copil neatent, care se apropiase prea mult de cuşcă, în timp ce părinţii lui, iresponsabili, petreceau la... bere! Aflu de la şeful unităţii, Victor Chirciu, povestea celor 4 urşi de care am prins atîta drag: - Mirela e o ursoaică bătrînă, de 28 de ani. Pe urmă vine Viorel, fiul Graţielei! - Ursulache Zăpăcilă a mîncat 3 miei şi mai multe găini, de la Cabana Junilor. Mi-a fost milă să-l împuşc - îmi spune şeful de acolo, Emil Rusu.

- După care - continuă Victor Chirciu - Zăpăcilă a fost prins cu capul în castronul cu miere al unui poienar. Cel mai tînăr exemplar are 1 anişor, e o ursoaică prinsă de pe cînd era pui, de o familie din Rupea, şi se numeşte... Lidia! Hai că-i tare, după o soră şi-o fetiţă cu numele Lidia, mi-a intrat în biografie şi o ursoaică aşijderea! Probabil că Poiana Braşov e staţiunea cu cele mai multe Lidii pe cap de locuitor. La ora de faţă, cam 8 urşi umblă în libertate prin Poiană şi cerşesc după mîncare. În vara lui 1993, o ursoaică mare cît malul şi-a mînat cei doi puişori pînă la Hotelul Alpin. Scena îmi e relatată de tînărul Emil Rusu şi e antologică: - Ursoaica s-a apropiat de ghena de gunoi, cu puii după ea. S-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta, apoi nici una, nici două, i-a înşfăcat cu dinţii de ceafa şi i-a aruncat în ghenă ... ca să se hrănească. După o jumătate de oră, i-a scos tot aşa, cu gura, şi s-au pierdut în pădure. În general, urşii nu fac rău la oameni. Dacă le dai ceva de-ale gurii, eşti amicul lor pe veci. Din păcate, la Centrul de Echitaţie, atunci cînd dau tîrcoale, se sperie caii, se ridică în două picioare, fornăie şi nechează teribil. Nu demult, Angela Florea, care a luat unitatea în locaţie de gestiune, mergea pe poteca dintre vilişoare, cu o tavă de cotlete în mînă. Mersul bine nu-şi sfîrşea, că a văzut cu coada ochiului două namile de urşi, care adulmecau mirosurile îmbietoare. Bineînţeles că femeia a aruncat cotletele cît colo şi a fugit. Mai nou, şi-au făcut apariţia şi lupii, după o absenţă de vreo 20 de ani. Poate că nu s-ar fi aventurat pînă aici, în inima civilizaţiei, dacă în urmă cu un an nu ar fi fugit din Grădina Zoologică de la Noua (Braşov) doi lupi, care i-au tras după ei pe alţi cinci, de prin fundătura adîncă a pădurilor (precum au făcut ilegaliştii cu rudele şi amicii lor) aşa încît întreaga haită de şapte lupi cutreieră prin împrejurimi. N-au atacat pe nimeni, sînt destul de blînzi şi jigăriţi. Dar, să revin la micul centru zoologic de la „Poiana Ursului“. Victor Chirciu îmi spunea că în 1990 mai avea doi pui de urs, dar i-a luat Petre Roman şi a vrut să-i ofere plocon cuiva din Franţa. Francezii nu i-au primit, probabil din motive de certificat sanitar, aşa că s-au întors, amărîţii, în Ţară şi li s-a dat drumul prin munţi. Băiatul ăsta fără gît şi fără Patrie chiar era jurat să scoată totul din România! La cîţiva metri de cuştile vietăţilor se află o maternitate minusculă: sub streaşina unei căsuţe, unde nici nu ninge, nici nu plouă, pe pămînt reavăn a fătat o căţeluşă albă şapte puişori! Ea are o lăbuţă din faţă ruptă, de fapt strivită de roata unei maşini, o arată tuturor, scîncind, şi culmea este că şi puii îşi ridică o lăbuţă, imitînd-o pe ea, ei cred că aşa trebuie. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)


22

Nr. 1556

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (42) Sărbătorile tradiționale (8) Sărbătoarea Dublului Cinci (1) În data de 5 mai după calendarul chinezesc, chinezii celebrează Sărbătoarea Dublului Cinci, care mai este numită și „Sărbătoarea Bărcilor Dragon“. În întreaga țară, oamenii marchează această sărbătoare prin organizarea întreceriler cu bărci-dragon, servirea de zongzi și dăruirea reciprocă de punguţe în care se ţin miresme. Sărbătoarea Dublului Cinci își are originea în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, după ce marele poet chinez Qu Yuan s-a sinucis, aruncîndu-se în rîul Milue din provincia Hunan. Se spune că, atunci cînd s-a întîmplat nenorocirea, mulţi locuitori au vîslit bărcile, încercînd să-l salveze. De atunci, în fiecare an, de Sărbătoarea Duanwu – Sărbătoarea Dublului Cinci, deci 5 mai – sau Sărbătoarea Bărcilor Dragon, chinezii îl comemorează pe poetul Qu Yuan prin întreceri cu bărci-dragon. An de an, în ziua a 5-a a lunii a 5-a ziua sinuciderii lui Qu Yuan - sute de corăbii şi bărci împînzesc rîurile Chinei în căutarea trupului poetului

Maria Callas, regina fără regat (18) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (18) Maria este un obiect admirabil, o maşină de carne palpitîndă şi în acelaşi timp şi o relicvă miraculoasă, care nu e arătată credincioşilor decît în zilele marii iertări de la Epidaur, pentru a împăca Grecia de ieri cu cea de azi, iar la Scala pentru că reprezintă cea mai venerabilă dintre tradiţiile care impun – de trei ori pe an? – acest sacrificiu ritual. De aici încolo, va mai cînta? Nu va mai cînta? Se vorbeşte despre un proiect cu Hughenoţii de Meyerbeer la Londra, cu Joan Sutherland. Deja s-a instituit moda de a scoate una cîte una marile maşini ale „operei mari” din Secolul al XlX-lea francez. Puţin mai tîrziu va fi Massenet. Dar pentru moment, iată cele două mari cîntăreţe una lîngă alta în două roluri superbe, cel al Margaretei de Valois şi al Valentinei din Hughenoţii. Nu e greu să ne imaginăm ce fel de Valentină sfărîmată ar putea să întruchipeze Callas. Anul 1962 şi într-o oarecare măsură şi anul 1963 o vor vedea în forma cea mai proastă a vocii sale. Viaţa ei personală continuă să fie obiectul cronicilor, dar presa

Balada (52) Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (2) Generalul Rădescu a fost schimbat cu Petru Groza la 6 martie 1945. Cînd a luat drumul exilului, Generalul Rădescu a declarat cu îndrăzneală: - Români, eu iau calea exilului, iar voi rămîneţi să fiţi conduşi de evreica Ana Pauker! Guvernul Groza a făcut şi bine şi rău. În Armata Română a urmărit de la început să-şi formeze o clientelă politică printre ofiţeri. Erau promovaţi în funcţii de comandă ofiţerii diviziei ,,Tudor Vladimirescu”. Personajul nostru nu mai ştia ce să creadă. Generalul Bădescu, ocrotitorul lui de o viaţă, se îmbolnăvise de inimă. În noianul schimbărilor politice, sociale şi economice, Maiorul Ştefan Genoiu se simţea debusolat. Asistase la o întîlnire a ofiţerilor din Garnizoana Bucureşti cu doctorul C.I. Parhon, care milita pentru comunişti. Sala ARO, cinematograful ,,Patria” de mai tîrziu, era arhiplină. La un moment dat, un grup de ofiţeri s-a manifestat violent. - Arme! Să ni se dea armele înapoi! Cererea era o referire la dezarmarea unor unităţi militare româneşti, nesigure pentru ocupantul sovietic. Răspunsul lui C.I. Parhon, altfel un mare savant

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

înecat, zeificat de popor. Pentru ca peștii să nu devoreze trupul lui Qu Yuan, oamenii le aruncă drept hrană, în rîuri, un preparat specific numit zongzi. Zongzi este un tip de desert, compus din orez lipicios și curmale, învelit în papură. Cu ocazia acestei sărbători, oamenii mănîncă și ei zongzi și consumă băutura din orez. Qu Yuan a fost primul poet renumit al Antichitaţii chineze și mare dregător în Țara Chu. Înainte de realizarea unificării Chinei şi întemeierea primului Imperiu chinez de către Împăratul Qin Shihuang, Qu Yuan era un ministru înţelept şi cinstit al regatului Chu. El s-a implicat în eliminarea corupţiei în acea perioadă, cînd cele şapte state importante din China se luptau pentru supremaţie - Qi, Chu, Yan, Han, Zhao, Wei și Qin. Fiind un om înţelept şi cult, Qu Yuan se bucura de încrederea regelui statului Chu. Datorită sfaturilor bune pe care le dădea regelui, ţara a devenit mai puternică. Dar hotărîrea sa de a lupta contra corupției i-a înfuriat pe ceilalți funcționari de la Curte și i-a atras invidia celorlalți miniștri. Aceștia l-au calomniat pe Qu Yuan, au creat intrigi în jurul carierei sale și au exercitat o influență negativă asupra regelui. Ca urmare, regele a început să ignore sfaturile lui și, în final, l-a exilat. În timpul exilului, Qu Yuan s-a preocupat foarte mult de situația statului Chu. În acel timp, statul Qin devenise mai puternic, în timp ce statul Chu, patria lui Qu Yuan,

se afla în primejdie. Anterior, regele statului Chu ignorase sfatul lui Qu Yuan de a se alia cu statul Qin. Într-o zi, regele din Chu a primit o invitație la o întîlnire cu regele statului Qin. Lipsit de sfaturile înțelepte ale lui Qu Yuan, regele a mers personal la întîlnire și a fost imediat arestat. Cîțiva ani mai tîrziu, el avea să moară în captivitate. După moartea regelui statului Chu, pe tron au urcat fiii acestuia. În ciuda faptului că fusese exilat, atunci cînd a fost rechemat la Curte pentru a-l sluji pe noul rege, Qu Yuan s-a reîntors de îndată. El l-a sfătuit pe noul rege să formeze alianţe cu alte state, în scopul de a se opune statului Qin, dar a fost din nou discreditat de ceilalţi miniştri. Noul rege a refuzat să urmeze sfaturile lui Qu Yuan, ba mai mult, a semmat un Tratat de pace umilitor cu statul Qin. Qu Yuan a fost din nou trimis în exil, chiar mai departe decît data anterioară. Cu toate acestea, Qu Yuan nu a renunţat. A călătorit foarte mult, predînd, scriindu-și ideile, în speranţa că ar putea să-l trezească la realitate pe regele său și să salveze statul Chu. În anul 278 î.Hr. armata Qin a ocupat capitala statului Chu. Asistînd la căderea patriei sale, căzînd pradă disperării, Qu Yuan s-a sinucis, înecîndu-se în rîul Milue. Acea zi fatidică era a cincea zi a celei de-a cincea luni. (va urma) Christina Meiţă-Tang

totuşi se ocupă mai puţin de ea. Onassis e prezent, dar călătoreşte din ce în ce mai mult. Încep să se răspîndească zvonuri în privinţa durabilităţii legăturii lor. Despre căsătorie nici vorbă. Meneghini s-a hotărît să facă pe soţul batjocorit care vrea să se răzbune. Cu o asprime plină de ironie, ziarele relatau că după ce a acceptat separarea pe baza unui acord mutual, a revenit asupra hotărîrii sale şi vrea să o atace acum pe fosta lui soţie. „Fostul ei soţ o face pe Callas să nu fie prezentă la căsătoria regală!”. Iată un titlu din Paris-Jours din luna mai pentru a ne explica mai apoi că micuţul Meneghini îşi scoate ghiarele cam ascuţite şi încearcă o plăcere răutăcioasă să o citeze pe Maria în faţa tribunalului civil din Milano, chiar în acea zi, cînd o adunare prestigioasă de capete încoronate trebuiau să se ducă la căsătoria Sofiei a Greciei cu don Juan al Spaniei. Ar fi fost foarte la îndemînă acolo, afirmă ziaristul în căutare de senzaţional. Cîteva săptămîni mai tîrziu se mai aude o sumbră istorie despre nişte fotografii. Meneghini vrea să folosească nişte fotografii ale Mariei cu Onassis, pentru a dovedi că a fost înşelat! Maria arată că nu e singură cu Onassis în acele fotografii, iar calitatea celorlalte persoane din fotografii dovedesc respectabilitatea relaţiilor ei cu prea iubitul Ari. Toate acestea devin dintr-o dată triste şi sordide... Pe de altă parte, în privinţa familiei, unde situaţia păruse că se stabilizează, după întîlnirea „istorică”

de la Epidaur – tata, mama şi sora reuniţi cu ajutorul miracolelor artei, ale naturii şi publicităţii –, se deteriorează de asemenea. Şi încă în ce fel! Presa americană anunţă tentativa de sinucidere a Evangeliei. „Doamna Callas, în vîrstă de 62 de ani, lucrează croitorie pentru a face faţă nevoilor sale şi locuieşte într-un mic apartament mobilat dintr-un cartier popular din New York...”. Fiica ei continuă să fie o nemernică şi o forţează pe maică-sa la un act disperat! Asemenea avataruri, absenţele lui Onassis, starea fizică care nu se îmbunătăţeşte deloc; este uşor de înţeles că vocea ei continuă să se resimtă ca urmare a acestei situaţii psihologice şi fizice atît de instabile. La 27 februarie dă un recital la Festival Hall de la Londra. Pentru prima oară, presa londoneză, în general binevoitoare faţă de ea, acum este severă. Sunday Telegraph nu ezită să vorbească despre „diva pe o pantă descendentă”. Şi acelaşi jurnal compară apariţia ei cu aceea a unei statui preţioase şi fragile, înconjurată de o crisalidă de unde va ieşi foarte repede. Un loc se vinde cu 15 guinee, se face un maximum de publicitate. „Totul în organizarea acestui concert şi a programului a fost aranjat pentru a ne da o imagine copilărească şi fragilă a leoaicei de altădată...”. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

recunoscut în domeniul endocrinologiei, a fost cît se poate de tranşant. - Arme? Vreţi arme? N-aţi avut arme? Ce-aţi făcut cu ele? Aţi distrus România, aventurîndu-vă în criminalul război anti-sovietic. În acea zăpăceală, Maiorul Ştefan Genoiu mai era obligat să-l asculte şi pe fratele Nicolae, care îşi susţinea cu patos propaganda comunistă. - Măi Neică Fănică, de ce nu vrei să te înscrii în Partidul Comunist Român? De ce nu iei exemplu de la Tanti Lolica? Ea s-a făcut comunistă şi nu-i este teamă să vîndă ziarul Scînteia la Universitate! Noi, comuniştii, sîntem deja la putere. S-a terminat cu domnia burghezilor şi moşierilor. Vremea lor a trecut. Muncitorii şi ţăranii îşi fac singuri dreptate! Maiorul zîmbi în colţul gurii. - Am văzut cum, cu ajutorul ruşilor! - Nu are importanţă cu ajutorul cui îşi fac dreptate cei ce muncesc! Cine i-a pus pe burjui şi moşieri să parieze pe Hitler? Fratele mai mare nu se lăsă intimidat şi adăugă: - Nicolae, ce mă interesează pe mine bazaconiile astea? Hai să facem o învoială. Uite, dacă comuniştii tăi şi Rusia Sovietică îi vor învinge pe americani, tu să-mi asiguri protecţia. Iar dacă toţi aceşti comunişti o vor sfecli ca şi legionarii şi fasciştii, atunci eu mă oblig să te apăr de furia burghezilor şi moşierilor! Batem palma?

Nicolae se făcu roşu ca racul. Nu se aştepta la o asemenea propunere. - Bine, Neică Fănică, mă învoiesc! Dar mai ascultămă puţin. Cînd m-am întors cu compania mea de pe frontul de la Paşcani, m-am convins de forţa Armatei Sovietice. Am înţeles de ce poporul rus nu poate fi învins. Dă dovadă în luptă de o putere de sacrificiu de necrezut! Se înroşea ţeava mitralierei, ruşii cădeau cu sutele, dar tot mai mulţi veneau peste noi. Cînd am ajuns la Slobozia, în plină cîmpie a Bărăganului, am întîlnit o coloană germană motorizată. Nemţălăii, cum au aflat că sîntem români, s-au predat necondiţionat. Ăştia nu ştiu să moară cu arma în mînă, e numai gura de ei! Dacă nu cîştigă repede într-un război fulger, gata, i-a luat dracul! Şi aşa sînt toţi cei învăţaţi să trăiască bine şi uşor pe seama celor ce muncesc şi se lasă exploataţi! - Nicolae, ia coboară tu cu picioarele pe pămînt! America deţine bomba atomică folosită în înfrîngerea Japoniei. Oricînd o poate arunca şi peste ruşi! - Neică Fănică, tare naiv mai eşti! Crezi cumva că tovarăşul Stalin a fost surprins de bomba americană? Şi Armata Roşie are bomba! Nu mai spera că vor veni americanii în România, că n-or să vină! Poate la sfîntulaşteaptă! (va urma)

Florin Iordache


RM

Nr. 1556

l

29 septembrie – 5 octombrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (50) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (14)

Piețe sau terenuri? (2) În preziua izbucnirii războiului mondial, britanicii contro­lează deja 58 la sută din ţiţeiul mexican. Vestea noii lovituri a perfidului Albion cade ca un trăznet printre mai marii monopolurilor americane. Reacţia lor este promptă şi dură: conducte distruse, sonde ce iau foc, ingineri ucişi, salariile muncitorilor – prădate. Toate culminează, în 1911, cu un război civil: Madera era împotriva lui Diaz. De unde are bani şi arme primul? În faţa unei comisii de anchetă a Senatului american, un ofiţer – Lawrence F. Converse – declară, fără ocol, că Doheny – cel ce a pus în va­loare ţiţeiul mexican, fiind şi consilier financiar al preşedinte­lui Diaz, iar la un moment dat cîştigînd un milion de dolari pe săptămînă din acest petrol – oferise totul. Fireşte, ofiţerul este acum consilierul lui Madera, care, nu întîmplător, cîştigă lupta. Surpriză, după un an, protejatul american se leapădă brusc de Satana şi încheie un tratat tocmai cu îndepărtata Japonie, şi

Memoriile unui celebru criminalist român (130) ,,Omul cu ciocanul” (29) Într-una din zile, în biroul unde se întîlneau investigatorii reîntorşi din teren, am surprins o animaţie neobişnuită: colegii mei încheiau procese-verbale, sigilau şperacle şi chei false. Maiorul Kertes a raportat: – Ştiţi... o nouă descoperire!... broasca de la poarta victimei din Strada Maşiniştilor a putut fi deschisă cu una din cheile ridicate din locuinţa învinuitului şi... am reuşit, în continuare, să deschidem, tot cu cheile false ale acestuia, uşile altor trei case în care a acţionat asasinul. După cum era şi firesc, acest raport n-a făcut decît sămi sporească optimismul: cheile false căpătau de-acum valoarea unor corpuri delicte probabile. Diagnosticul „probabil” nu mă îngrijora prea mult, pornind de la ideea că această notă de relativitate trebuia exploatată cu discernămînt; reprezenta şi ea ceva... în raport cu un eventual rezultat de certă negaţie. Pentru că și în cazul omorului a cărui victimă a fost Aurelia s-au găsit fire de păr ale căror caracteristici erau

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (82) Îngrijorări în Israel (2) În faţa evenimentelor, cineva este perplex: Itzhak Rabin, fostul prim-ministru, un personaj rece şi hotărît. El nu încetează să se gîndească la mesajul ciudat primit la începutul anului. Un om de afaceri israelian, Azriel Eynav, fusese abordat de o personalitate descrisă ca „preşedintele unei bănci bine cunoscute şi personaj de prim-plan pe piaţa petrolului“. Acesta, american de origine arabă, discutase îndelung cu Saddam Hussein la Bagdad şi acesta îl însărcinase să-1 contacteze pe Rabin, „omul forte din guvernul israelian“, pe atunci ministru al Apărării. Rabin, prevenit asupra acestei iniţiative, a cerut o anchetă în legătură cu omul de afaceri americano-arab. Raportul care i-a parvenit îl descria drept „serios şi posedînd contacte la nivel înalt“. Intrigat de această iniţiativă a liderului irakian, Rabin a acceptat în principiu o întîlnire. Asistentul lui, Eitan Haber, s-a ocupat de pregătiri. S-a hotărît ca ministrul israelian şi omul de afaceri să se întîlnească la Philadelphia, unde Rabin se afla în trecere. Cei doi au căzut de acord: discuţia lor trebuia să fie înconjurată de un secret

23

niponii se obligă să-l sprijine în caz de atac... american. Nu urmează decît o nouă revoltă „populară”, stimulată acum şi de englezi, vexaţi de gestul cu Japonia. Madera moare împuşcat și, după treisprezece zile de lupte, preşedinte devine Huerta, dar nici el nu are parte de o viaţă liniştită, revoltele abundînd, ca şi ştirile sau declaraţiile provenind fie de la americani, fie de la englezi, prin care îşi aduc învinuiri reciproce de a le fi stîrnit. Jocul acesta, dur şi lung, cu bogăţia unei ţări independente încă din 1822 şi care se luptase în 1846 cu S.U.A., se înscrie perfect în lupta pentru teritorii şi influenţă, practicată de. Marea Britanie de mai mult timp, pe cînd Statele Unite abia acum ajung, uneori gîfîind, la „împărţeala” prăzii. Dar regimul lui Huerta nu este recunoscut de preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, iar în aprilie 1914, pretextînd un incident banal, flota americană debarcă la Vera Cruz, centrul zonei petrolifere. Acţiunea – în pur stil imperialist, o dovadă a încălcării celor mai elementare norme de raporturi între state, a moralei internaţionale – declanşează o vie emoţie în rîndul unor ţări latino-americane precum Argentina, Chile, Brazilia. Acestea, împreună, mijlocesc convocarea unei conferinţe la Niagara Falls. Ca rezultat al ei, şi constrîns de împrejurări, Huerta demisionează, însă succesorul lui, Carranza (susţinut

de cunoscutul, de acum, Doheny cu 785.000 dolari) e primit cu o revoltă populară în capitală. Şi Carranza provoacă mari griji puternicului vecin nordic: mai întîi, declară ţara neutră; apoi, în mai 1917, anunţă că bogăţiile naturale sînt proprietate naţională, prin adoptarea unei noi Constituţii care, în articolul 27, prevede expres acest lucru. Nota energică de protest americană e datată 2 aprilie 1918. Între timp, Henry Deterding achiziţionează „Mexican Eagle Co”, transformînd-o în „El Aguila S.A.” – afacere considerată, la Ciudad de Mexico, în ordine, din punctul de vedere al art. 27 – şi înscriind-o ca unica societate peroliferă mexicană. Condiţiile se complică, aşadar, pentru trusturile americane, nemairămînîndu-le altceva decît „capul” lui Carranza. Nu trec decît doi ani şi, în timpul alegerilor prezidenţiale, acesta este ucis, succesorul lui devenind generalul Obregon. În 1921 Mexicul produce 193 milioane de barili pe an, ajungînd pe locul al doilea în lume, iar noul preşedinte Obregon abrogă contestatul şi discutatul articol 27. La ordinea zilei se află înfruntarea făţişă americano-engleză şi, în epocă, mulţi observatori atenţi ai situaţiei semnalează posibilitatea degenerării ei întrun „război al petrolului”. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

asemănătoare cu părul învinuitului, am dispus verificări şi cu privire la profilul moral al vecinei de apartament, Dora N., care era căsătorită şi avea copii. Cu prilejul primelor cercetări la faţa locului se constatase că autorul a pătruns mai întîi în apartamentul familiei N., de unde a luat un cuţit de bucătărie cu mîner de lemn şi unde scotocise în şifonier, lăsînd uşile deschise. Miam amintit că la percheziţia corporală din 13 februarie 1973, asupra lui Romulus s-a găsit, odată cu pacheţelele cu fire de păr, un cuţit de bucătărie cu mîner de lemn, iar victima Aurelia a fost suprimată prin lovituri de cuţit. Atît Romulus, cît şi alţi patru martori cu confirmat că asupra lui s-a găsit un cuţit cu mîner de lemn. Cel care de-acum încolo avea să fie învinuitul Romulus obişnuia, de asemenea, să scotocească în şifonier şi apoi să aducă „jertfe lui Dumnezeu” prin foc, aşa cum şi în acest caz focarul incendiului a fost şifonierul. Broasca uşii de la apartamentul victimei a putut fi deschisă şi ea cu unul din şperaclele învinuitului. Dacă toate aspectele descoperite pînă în acea fază ne stimulau să credem că Romulus ar avea tangenţă şi cu acest caz al victimei Aurelia, ne lipsea în schimb elementul pe care-l consideram noi a fi de importanţă hotărîtoare – cel al legăturilor chiar indirecte cu victima (colegi sau prieteni cu tatăl acesteia, cu vecinii etc).

Eleva Aurelia era singura dintre victime care numai de puţin timp locuia în gazdă, părinţii ei fiind dintr-o comună vecină oraşului. Aşadar, Romulus n-ar fi avut posibilitatea s-o fi cunoscut cu mult anterior, aşa cum reuşise cu familiile victimelor Teodora şi Geta. – N-ar fi exclus ca Romulus, a spus la un moment dat Kertes, să fi cunoscut pe cineva din familia care a fost gazda victimei. – Nu; să nu ne mai gîndim la o astfel de legătură, îl întrerupsese prompt Nona. Am terminat verificarea pe această linie. – Atunci... nu ne rămîne decît să extindem investigaţiile în jurul familiei N., am intervenit. Să vă concentraţi asupra acesteia, mai ales că asasinul a luat cuţitul din apartamentul ei. În special s-o aveţi în vedere pe soţie, Dora N., despre care s-a auzit că are o moralitate îndoielnică. Ar fi interesant să putem afla că Romulus se cunoştea sau chiar a avut legături intime cu Dora N., în apartamentul căreia a pătruns fără să forţeze uşa. Reţineţi că necunoscutul a folosit, în acest caz, cheia originală ce se afla dosită pe verandă, într-un loc cunoscut doar de membrii familiei. De aici putem presupune că Romulus cunoştea şi el ascunzătoarea. (va urma) DUMITRU CEACANICA

absolut. Fiecare amănunt fusese cîntărit şi pus cu grijă la punct. Bancherul a sosit cu avionul său particular. Pentru a evita ziariştii, el a intrat în hotelul unde era instalat Rabin trecînd pe la bucătărie şi a împrumutat un cărucior de servit pe care 1-a lăsat în apropierea apartamentului ministrului. Cei doi au discutat mai mult de o oră. Saddam Hussein îi propunea lui Rabin o întîlnire „la Bagdad sau în Europa“. Israelianul a acceptat, dar a refuzat ca un reprezentant al OEP, aşa cum cerea irakianul, să participe la un moment dat la discuţii. Au fost propuse două date. Saddam Hussein şi-a dat acordul şi apoi a anulat întîlnirea, practic, în ajun. Prin intermediul omului de afaceri american, contactul a fost menţinut între timp între cei doi oameni politici, pînă în februarie 1990. Discursul pe care Saddam Hussein 1-a pronunţat atunci la Amman, în care ataca Israelul şi SUA, a marcat ruptura. Dar întrebarea era aceeaşi pentru Rabin. Ce dorea de fapt preşedintele irakian?

unui plan de pace. Mai credea încă într-o soluţie arabă. Aparent, împotriva oricărei logici. După întîlnirea la vîrf de la Cairo, S.U.A. şi majoritatea statelor din Liga Arabă se pronunţaseră împotriva unei astfel de soluţii. Iordania se afunda în dificultăţi economice, şi Washigton-ul, ca şi Riad-ul, o priveau de atunci cu suspiciune. Mai multe ţări arabe expulzaseră deja rezidenţii iordanieni, iar informaţiile care ajunseseră la rege arătau că Arabia Saudită, pînă atunci al treilea partener comercial, se pregătea să pună capăt achiziţionării de produse iordaniene. „Fiecare zi care trece, mărturisea regele, ne apropie de război iar cei care afirmă că o soluţie arabă nu e viabilă uită că ea era posibilă în cursul primei săptămîni a crizei, pînă în momentul în care americanii au eliminat orice şansă a acestei soluţii”. Regele mai ştia că trebuie să înfrunte ostilitatea Congresului S.U.A. şi ceruse redactarea unei scrisori adresate fiecărui senator şi reprezentant, în care el explica amănunţit poziţia ţării sale. Cînd a ieşit de la discuţiile cu Saddam Hussein, suveranul avea obrazul întunecat şi nu pronunţa nici un cuvînt. Fratele lui, prinţul Hassan, a mărturisit că discuţiile fuseseră un eşec. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Ultimele speranțe într-o soluție arabă Luni 13 august, regele Hussein a plecat la Bagdad. Două zile mai tîrziu, trebuia să ia avionul spre Washington şi spera ca la întîlnirea cu George Bush să-i aducă un mesaj din partea lui Saddam Husein sau schiţa


24

Nr. 1556

l

Doza de sãnãtate Colonul iritabil Bolile sistemului gastrointestinal sînt din ce în ce mai frecvente, conform unor studii de specialitate 25-40% dintre persoanele adulte au această problemă. Printre cele mai comune simp­ tomele se numără durerile epi­gas­ trice, diareea, balonarea, meteoris­ mul, greața, crampele intestinale, sentimentul de suprasa­turație, ar­ surile, aciditatea și refluxul gastric. Cauzele organice sînt extrem de rare. În aceste situații, numai o terapie personalizată, care folosește informația energetică a fiecărui organ sau a sistemului bolnav în scop terapeutic poate restaura, și apoi vindeca organismul. Bolile stomacului sau hipersensibilitatea acestuia aparțin, de asemenea, de bolile tractului gastro-intestinal, care, de cele mai multe ori, se suprapun. De multe ori, cauza constă în conflicte psihice, intoleranțe și un dezechilibru în sistemul hormonal. Flora intestinală cîștigă teren în cercetările de specialitate și se discută de ea ca despre un organ de sine stătător, denumit ,,microbiom intestinal”. Un dezechilibru ar atrage după sine numeroase probleme de sănătate, deoarece intestinele noastre se pot asemui cu un autobuz care transportă în permanență microbi, viruși, bacterii, paraziți. Alimentația bazată pe grăsimi sau zahăr distruge flora intestinală. Toxinele din intestine ajung în sînge și limfă, care apoi sînt transportate în tot organismul. Primele care au de suferit sînt sistemul imunitar și metabolismul. Medicamentele de sinteză (antibioticele) modifică și ele semnificativ

flora intestinală. Stresul per­ manent scoate, de asemenea, flora intestinală din echilibru. Cînd mucoasa intestinelor devine penetrabilă, se impune o restabilire energetică. Nici probioticele nu mai ajută în asemenea situații. Medicina energo-informa­țio-­­ nală, prin terapiile pe care le pune la dispoziție, este în măsură să trateze problemele sistemului gastro-intestinal fără medicamente, fără durere, să repună intestinul gros înapoi în funcțiune, să refacă mucoasa intestinelor, să readucă întregul sistem gastro-intestinal la o funcționalitate normală. Tratarea cîmpului bactericid/virucid din intestine este pasul primordial în acest gen de terapii. Fiecare bacterie/microb/virus emite o informație care este captată de aparatele de tratament și neutralizată dacă este patogenă. Terapiile oferite în clinica noastră reprezintă metode moderne de reechilibrare energetică și de întrerupere a fenomenului de autodistrugere. Peste 80% din imunitatea noastră pro­ vine din intestine. Creierul din intestine comunică în permanență cu creierul din cap prin intermediul celulelor nervoase care înconjoară ca un brîu sistemul gastrointestinal. Cheia succesului este tratarea omului în integritatea lui – trup, spirit și suflet! FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

29 septembrie – 5 octombrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop. Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe. Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele. Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici. Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente. Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare. Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.