România Mare, nr. 1545

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Într-o țară în care polițiștii îi trimit la furat pe hoți, în loc să-i trimită la pușcărie – orice fărădelege e posibilă.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Discret, în plină pandemie, România e transformată în bază militară

Filonul de Aur (3)

Motto: ,,În timp ce tu mori” Tano Am preluat ca ,,Motto” titlul unei cărți a publicistului Dan Alexandru Tano, pentru că mi s-a părut potrivit pentru situația pe care o voi prezenta. Concret, în timp ce sîntem bombardați cu amenințarea virusului ,,mortal”, cu cifrele morților și ,,îm­ bolnăviților” – cu moartea, pe scurt – se legi­ ferează transformarea României într-o bază militară. Și, culmea, cei care fac mai mare caz de periculozitatea virusului sînt… propagandiștii NATO. Coincidență?.... Da, pas cu pas, apud.

Iohannis, România se transformă într-un fel de bază militară a NATO și a SUA, cel mai mare generator de instabilitate și conflicte la nivel mondial de după al II-lea război mondial. Nu e cazul să facem istoricul războaielor, atacurilor și crizelor diplomatice și chiar militare create de SUA, la care și NATO a participat de multe ori.

Nu o dată am atras atenția că se intenționează această preluare a pîrghiilor de putere de către SUA – sau de către o anume componentă imperialist-războinică a marii puteri – și asta s-a petrecut după 2004: Serviciile, Justiția, politicul au trecut în mîna acelei zone a puterii cunoscută sub numele ,,Deep State”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Vremea oportuniștilor Nu știu în ce măsură dumneavoastră, cei care ne citiți, urmăriți evoluția partidelor așazis naționaliste din România. Nu vom rosti numele ,,liderilor”, și nici cine sînt, cu adevărat, ticăloșii care vă vor votul. Personal, nu am reușit niciodată să înțeleg ce este în mintea celor care se pretind patrioți, cînd se poate observa cu ochiul liber că acei indivizi mint cu nerușinare, mult mai mult și mai grav ca ticăloșii din Parlament.

Este ciudat pentru mine, și nu numai, să văd că există în România persoane care nu reușesc să facă diferența dintre minciună și adevăr. Revista ,,România Mare” a încetat de mult să mai aibă

Ne bucurăm că însăși comunitatea internațională a început să înțeleagă faptul că așa nu mai merge și că România trebuie ajutată să nu ajungă un exportator de violență, o placă turnantă a traficului de carne vie, de arme, de droguri. Este în interesul Occidentului ca aici, în această zonă strategică de mare importanță, să domnească legea și ordinea, să trăiască un popor mulțumit și pașnic, nu o populație nervoasă, cu spiritele inflamate în permanență, așa cum vedem că se întîmplă în unele zone tensionate din Peninsula Balcanică.

Este momentul să reînnoiesc voința politică fermă a Partidului România Mare de integrare a Țării noastre în Uniunea Europeană și NATO, în conformitate cu toate documentele pe care le-am semnat eu însumi și la elaborarea cărora am contribuit. Am spus-o și la diverse reuniuni internaționale, o spun și acum: noi credem într-o Europă a Patriilor și a Națiunilor, singura formulă viabilă pentru arhitectura viitoare a bătrînului continent. Președintele Cehiei, dl.

Vaclav Havel, vorbea, recent, despre apariția, în Europa, a unui „zid psihologic”, iar președintele Comisiei Europene, dl. Romano Prodi, avertiza că nu se poate accepta „o Europă germană”, ci o „Germanie europeană”, iar remarca este valabilă și pentru alte Puteri europene. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (23 iunie 2001, Sala Palatului) de-a face cu acești indivizi, dar asta nu înseamnă că nu încearcă să identifice în aria patriotismului o mișcare autentică, pe care să o încurajeze și căreia să îi acorde un vot de încredere. O misiune destul de grea, din cîte putem observa. În ultimii 4 ani, în zona naționalistă s-a așternut o liniște totală, nici un partid neavînd un ton răspicat cu care să apere țara, cu care să îi apere pe români. Nu am văzut în acești 4 ani nimic care să mă convingă că în țara asta mai există vreun partid care să îmbrățișeze naționalismul.

De ce? Pentru că pe nimeni nu a interesat acest aspect. Nu le-a păsat de români în trecut, așa cum nu le pasă nici acum. Nu le-a păsat de România în trecut, așa cum nu le pasă nici acum. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„La mare“ – tablou de Gheorghe Barbu

ntr-un sat de pescari E vară iar şi iar sîntem la mare, Nimic din vraja ei nu s-a pierdut.

Ce poate fi mai minunat sub soare?

Sîntem îndrăgostiţi ca la-nceput.

Am să te duc, frumoasa mea iubită, În vechiul golf adăpostit de vînt.

O cherhana şi-o plajă părăsită, Acolo parcă-i raiul pe pămînt. Într-un sat de pescari, Într-un loc fără nume, Ne-om ascunde, hoinari, Mai departe de lume. Într-un sat de pescari, Plin de aur şi soare, Eu te chem să răsari Ca o zînă, din mare. În zori de zi pornesc în larg sătenii, Vin pe-nserate cu năvodul plin, Şi ard pe ţărmuri sfinte mirodenii, Miroase-a alge şi-a ospăţ marin.

Atîta pace şi atîta soare!

De mii de ani e totul neschimbat.

E vară iar şi iar sîntem la mare, Şi pescăruşii-n taină ne-au chemat. Între mare şi cer Vom trăi solitari.

Toate grijile pier Într-un sat de pescari.

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1545 l ANUL XXXI l 14 – 20 IULIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1545

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Antisemiţii din Israel F O altă secătură din sămînţa lui Alecu Popovici: Stan Vlad F Titlul săptămînii: „Obligată să se culce cu mortul” F O şedinţă de spiritism de-a dreptul homerică F Şlagăr: „Fă, eşti frumoasă, da’ eşti proastă, proasta dracului!”

PARTEA A II-A F Foarte interesant interviul pe care l-a acordat duminică la TVR, pentru emisiunea „De la egal la egal amical”, unul dintre laureaţii revistei „România Mare”: dl. Viorel Păunescu, cel care, de 20 de ani, e nr. 1 în industria spectacolului din România. * Stimaţi compatrioţi, steaua destinului lui Ion Cristoiu a ajuns sus de tot, la apogeu! Mai sus de-atîta, ea nici nu se mai poate cățăra, fiindcă sparge plafonul. Ultima publicaţie ieşită din canalele subterane ale aurolacilor săi, „Revista fenomenelor paranormale”, ne-a zdruncinat sistemul nevricos pînă era să damblagim. Ne referim la cutremurătorul articol intitulat „La o şedinţă de spiritism ce a avut loc în Bucureşti S-a intrat în contact cu spiritul Elenei Ceauşescu”, semnat de Florin Ionescu. Dar, să o luăm mărunt, că tot la Balamuc ajungem. Carevasăzică, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1995, la locuinţa doctorului Suciu, de pe Str. Ştirbey Vodă, în prezenţa mai multor personalităţi, dar şi a unor ataşaţi culturali străini, „au fost chemate pe rînd spiritele defuncţilor soţi Ceau­şescu”. Greul operaţiunii a căzut pe o fiinţă teribil încercată de soartă: „Sora doctorului Suciu, d-na Nora Suciu, al cărei soț se spînzurase cu trei luni înainte din motive necunoscute încă, în chiar locuinţa respectivă, îndeplinea rolul de medium, datorită sensibilităţii sale excepţionale”. S-au aprins lumînările. Oamenii s-au luat de mîini, într-un lanţ viu, în jurul mesei. Au fost rostite rugăciuni în română şi engleză. Tensiunea creştea şi în clocot că-mi dădea. Doctorul Suciu a chemat fiecare spirit, rostind de 13 ori (?!), cu voce răspicată, următoarea incantaţie: „Coboară în trupul acestei femei medium şi răspunde-ne la întrebări fără a ne cauza nici un rău!”. Dar, să dăm cuvîntul autorului articolului, care, bag seamă, a fost de faţă în acea noapte de pomină: „La un moment dat, trupul mediumului s-a contorsionat brusc, de parcă ar fi primit o lovitură foarte puternică în burtă. Au început sforţări de vomă”.

Momente grele, trebuie să recunoaşteţi. Nu se ştie care dintre spirite – al Coanei Leana, al lui Nea Nicu – n-a respectat „ordinul maestrului” şi uite că i-au făcut rău cumnatei sale, ceea ce arata încă o dată că ei n-au dat prea multe parale pe medici. Dar, te pui cu dr. Suciu? Ciuciu! Cu o viguroasă prezență de spirit (fiindcă şi el are spirit, nu numai cei doi dictatori!), el a strigat: „Menţineţi lanţul de mîini!

Nu rupeţi lanţul bioenergetic!”. Vorba lui Marx: „Proletariatul n-are de pierdut decît lanţurile”.

Efectul a fost miraculos, fiindcă distinsa lui cumnată, Nora de Ibsen (care i-o-nfipse-n!) n-a mai vomat, n-a mai luat pumni în burtă, ba chiar a trecut ea la contraatac, strigînd ca Ceapaev, „după mineee!”: „După cîteva minute de calvar, trupul mediumului s-a îndreptat la fel de brusc şi a rămas ţeapăn, cu muşchii contractaţi. A început să-şi mişte gura (carevasăzică, trupul îşi mişca gura, e bine de ştiut nota „R. M.”) şi să spună următoarele cuvinte”.

Pun pariu că nu ghiciţi ce-a zis spiritul prin gura trupului care-şi mişca gura! Poate credeţi că a strigat: „Victoraş, ai grija de copii!”. Sau cumva „Ce mai vrea şi nebunul asta de Mircea Dinescu?”, Aiurea, chestii fumate! Iată ce-a auzit în realitate „lanţul viu de oameni”: „Spiritul soţului meu este deocam­ dată reţinut în cer. Dar, pentru a vă răspunde la

întrebări, mi s-a permis mie să cobor în trupul grosier al femeii Nora Dumitrescu, pe care-l folosiţi ca medium. Nu vă pot acorda decît o jumătate de oră. După încheierea acestei şedinţe, sînteți avertizaţi să nu mai deranjaţi spiritele noastre şi ale altor lideri politici decedaţi” (probabil că era nevoie de aprobarea Marii Adunări Naţionale!).

Nesuferită femeie, Coana Leana! Nici moartă nu se lasă, şi de dincolo tot ea vorbeşte în numele lui Nea Nicu, sanchi, e reţinut în cer, ştim noi că l-a trimis după cauciuc poliizoprenic. Şi ce limbaj vulgar, să jignească ea trupul lu’ madam Dumitrescu. Care cică e grosier! Păi credem şi noi că-i grosier, după ce vechile structuri i-au băgat cu forţa salam cu soia de-a făcut biata femeie spume la gură, ba, mai mult, l-or fi pus pe boxerul Marcel Cerdan să-i tragă nişte upercuturi sub buric! Și se vede de la o poştă că serviciul de cadre încă funcționează, fiindcă Leanţa ştie că pe Nora n-o mai cheamă Suciu, ci Dumitrescu.

Dar, nici de data asta n-a ţinut figura, doctorul Suciu a mîncat un peşte Merluciu şi a redevenit stăpîn pe situaţie, cunoscut fiind faptul că toţi peştii au fosfor, în afară de peştii cărora li se mai zice şi proxeneţi. În continuare, ostilităţile din acea noapte de pomină au decurs astfel: „D-nul Suciu s-a concentrat intens, construindu-şi la nivelul frunţii un mic glob, energetic, luminos, de culoare albăstrie, pe care l-a trimis, pe rînd, pe frunţile fiecăruia dintre cei 13 membri prezenţi, pentru a le induce o stare de autocontrol (e clar că e vorba de autocontrolul muncitoresc – nota „R. M.”). Apoi, şi-a început conversaţia cu spiritul Elenei Ceauşescu, care cauza o stare de permanentă greaţa trupului femeii-medium”. La prima întrebare, spiritul Elenei Ceauşescu a făcut nişte figuri f.f. antipatice, ceea ce denotă că această femeie încă aşteaptă confirmarea din partea colegilor săi academicieni: „Spiritul a tăcut vreo două minute, în care mediumul a început să verse pe gură un lichid gălbui-lăptos, dînd de cîteva ori ochii peste cap”. Vai de capul ei, ce-o fi fost acolo ne putem imagina - după pumni în abdomenul burţii şi înţepenire, de jurai că a muşcat-o vreun cîine turbat de bucă, madam Dumitrescu a început să scoată pe guriţa ei ca o cireaşă nişte substanţe gălbuilăptoase, desigur, astrale (deşi păreau spermato­ zoidale!). ba chiar să dea şi ochii peste cap, de mai multe ori. Dar, calvarul acestei femei sacrificate pe altarul ştiinţelor oculte nu s-a terminat. După un alt răspuns necugetat al tovarăşei ADI (Academician Doctor Inginer), tovarăşa NORA (Nevricale Otannenbaum Rasub Abracadabra) a căzut pradă unor teribile încercări: „La acest răspuns, lichidul care picura din gura semideschisă a mediumului a capatat o nuanţă maronie. Toţi cei de faţă au observat această schimbare”. Aoleu, ce-o fi fost la gura ei, sărmana creatură! Noroc cu dr. Suciu, care n-a scăpat problema din mînă nici o clipă, a sesizat şi el schimbarea asta de culoare, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, una e să dai ochii peste cap şi să verşi lichide gălbui-lăptoase, şi alta e să ţii gura semideschisă (tulai, Doamne, putea, să-i intre şi-o muscă!) şi să-ți picure din ea un fel de cafea Nova Brazilia, așa încît organizatorul acestei şedinţe de spiritism a întrebat, ca un bun patriot ce se află: „Spirite, te rugăm să ne spui dacă asupra României vor năvăli alte neamuri sau se vor întîmpla nenorociri!”. Singura nenorocire

l

14 – 20 iulie 2020

RM

era însă chiar acolo, de față: „Mediumul a început să scoată nişte sunete ciudate din gît, apoi a îngînat un întreg pasaj din Recviemul lui Mozart. La sfîrşitul acestei suprapuneri, a spus: «Spiritul soţului meu se află în vămile cereşti»“. Apoi, spiritul Elenei Ceauşescu a cerut voie să plece.

Cavaler, dl. Suciu a făcut cele ce se cuvin în asemenea ocazii: „D-rul a intonat incantaţia de eliberare a spiritului Elenei Ceauşescu”. Şi acum, începe dezastrul, ţineți-vă bine, de furnale şi uzine: „Masa a pocnit zdravăn de cîteva ori, iar trupul mediumului a fost zgîlţîit cu furie, fiind apoi trîntit de pe scaun şi lovit cu capul de un picior al mesei”.

Nenorocire, fraţilor, vă daţi seama ce-a fost acolo?

Deci, să recapitulăm: 1) Nora primeşte lovituri puternice în burtă; 2) Nora face sforțări de vomă; 3) Apoi, rămîne țeapănă, cu muşchii contractaţi; 4) Coana Leana se sesizează pe madam Suciu, bîrfind în public (cu corpul diplomatic de față!) că are trupul grosier, urît din partea ei; 5) Doctorul se joacă cu globulețe, flui-beculeţe şi brichete, de la o frunte la alta; 6) Nora îşi vede de-ale ei, nestingherită, în mod concret îşi dă ochii peste cap, de parcă ar avea boala copiilor (epilepsie), operaţiune bine primită de corpul diplomatic, ceea ce reprezintă un succes al politicii externe româneşti; 7) În acelaşi timp, rezistenta femeie varsă pe gură un lichid gălbui-lăptos, dar bănuim că nu s-a putut şterge cu Pampers, fiindcă se ținea de mîini cu ceilalţi; 8) În acest moment, Nora nu mai ţine cont de nimic, e dezlănțuită ca eroina din filmul „Exorcistul”, schimbă la iuţeală fiola cu lichid gălbui-lăptos, sparge o altă fiolă cu dinţii, cu lichid maroniu, slobozeşte nişte sunete din gît, ca trupa „Sarmalele Reci”, şi pe urmă îngînă piese simfonice funebre, ca s-o scape de febre; 9) În fine, inevitabilul s-a produs: în larma mesei care pocnea, poc-poc, trupul lui madam Dumitrescu a fost zgîlţîit violent, trîntit jos de pe scaun şi lovit cu capul de un picior, care nu era al vreunui spiritist, nici al lui Victor Stănculescu, ci al mesei care (sperăm că ţineţi minte) pocnea de zor. Carevasăzică, trupul s-a lovit cu capul! Culeasă cu mare greutate de pe jos, unde se tăvălise în tot felul de lichide şi secreţii, coana Nora a depus o înaltă jertfă în Templul parapsihologiei. Autorul articolului ne povesteşte şi deznodămîntul: „Actualmente, d-na Nora Dumi­ trescu se află încă internată la un spital de neuropsihitrie din Bucureşti, sub îngrijirea directă a d-rului Suciu. Şedinţele vor fi reluate după însănătoşirea mediumului”. Păi, dacă o îngrijeşte tot cumnățelul ei, slabe speranţe de însănătoşire! Ah, ce noapte furtunoasa!- zicea Bolintineanu într-o poezie, după care s-a inspirat Caragiale! Acum înţelegem noi de ce s-a spînzurat săracul Dumitrescu în urmă cu 3 luni: nicidecum fără motiv, cum scrie ziaristul; pentru că, atunci cînd ai o nevastă ca asta, lucrurile sînt clare. Am fi tare curioşi să aflăm şi noi numele acelor diplomaţi care au luat parte la spectacolul ăsta grotesc. Asta e treaba lor în România? Cît despre Nora, noi ne mîndrim cu ea! Propunem s-o băgăm în Parlament, între Coposu şi Patriciu, să verse pe ei! Felicitări, Ardei Umplut, ai făcut o revistă pe cinste, moare lumea de rîs!

F Duminică am putut auzi la postul de radio 21-FM un „cîntec” incredibil: „Fă, eşti frumoasă, da’ eşti proastă/ Proasta dracului./ Fă, eşti frumoasă, da’ eşti extraordinar de proastă/ Proasta dracului!”.

După care, întreaga formaţie rîgîia în microfoane!

Chiar că ne pierdem umorul. Putem să oferim copiilor și tinerilor asemenea produse triviale, grobiene, care nici măcar la mahala nu prind? (va urma) ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 10 martie 1995)

RM

Nr. 1545

l

3

14 – 20 iulie 2020

Cei trei obraznici ai României Deși sînt cunoscut pentru eforturile pe care le fac în sensul de a nu îmi arăta sentimentele, mai ales cînd scriu profile situaționale, politice sau despre incidente criminale, nu mă pot abține de a nu îi răspunde unui domn pe nume Arafat.

Nu îi cunosc parcursul profesional ca medic, nu cunosc spitalele la care a lucrat, nu i-am studiat profilul de student, nici notele la examene (deși acestea sînt mine de aur pentru a înțelege exact modul de gîndire al unui intelectual în devenire), nu am să îi fac profilulsuport pentru a citi în zațul cafelei ce ar fi trebuit să fie acest medic și ce a devenit el în realitate. Zadarnic efort ar însemna și să amestec adevărul unei pandemii severe, elementele științifice și morale, etice și profesionale ale acestei crize nemaivăzute de lume, cu frazele de birocrat, deseori speriat și de umbra sa, ale acestui domn Arafat.

Dar ultima lui declarație este atît de obraznică, atît de veninoasă și atît de arogantă, încît îmi refuz dreptul de a mai neutru. Ca fiu al României, cu pașaport dublu și produs al marii școli intelectuale românești, nefiind din religia sa majoritară și diferit lingivistic de originile dacoromane ale națiunii române, eu, unul, doresc să îmi strig revolta.

Domnul Arafat se înscrie liber și fără nici o rușine, în linia celor trei obraznici ai României. Arafat, Orban și Iohannis fiind cei trei care dau substanță aproape fizică unui cuvînt cu multe înțelesuri teoretice.

Există explicații pentru ultimii doi din trilaterală: la Iohannis înțeleg lipsa de mîndrie națională și, în special, cea de apartanență la măreția istorică a României, iar la Orban înțeleg lipsa de educație și perfect rotundul său analfabetism dublat de o clară lipsă de profesionalism.

Cei doi formează un tandem necesar prezervării imaginii lui Iohannis ca fiind cel mai deștept dintre cei doi. Caragialul Orban, sicofantul berlinez care semna, imediat după o întîlnire cu stăpîna Merkel, acum ani un denunț penal (ciripitor pe romînește) ca să bage un alt prim-ministru român în pușcărie, este șef de guvern pentru ca locatarul de la Palatul Cotroceni să arate bine la televizor cu cravatele sale albastre.

La doctorul Arafat însă nu înțeleg cum și-a putut permite obrăznicia de a spune că așteaptă poporul român la spitale. Cum adică, stimate domn, după ce România ți-a dat școală, ți-a dat masă, ți-a dat șanse pe care propria ta națiune nu ți le-a dat, ți-a tolerat păcatele (și sînt convins că amîndoi știm exact la ce mă refer), te-a adoptat, ba a mai făcut și manifestații pentru ca tu să rămîi un fel de șef de tură peste SMURD, tocmai dumneata îți permiți asemenea obrănicie?

Frazele întregii declarații a lui Arafat sînt însă și mai bicisnice. Ne spune că oamenii internați cu forța, în baza ordinele false date de el și de chirurgul de apendicită Tătaru, au ieșit din spitale pe răspunderea lor, refuzînd pușcăria medicală (declarată neconstituțională, așa cum era în realitate) și aceia, alături de cei care nu poartă mască, sînt de vină de explozia de cazuri de Covid-19 în România. Limbajul acesta de soldat sovietic, care spune că expansiunea bolii este vina oamenilor, este identică cu orice minciună pe care o spune zilnic cel care refuză să creadă în existența virusului. Între aroganța aculturală a lui Arafat și asocialul soldat sovietic nu există nici un fel de diferență morală sau de educație.

O simplă lecție de etică medicală, domnule Arafat, dacă ai fi participat ca student la cursurile sobrei universități românești de Medicină, te-ar fi învățat că un medic nu are voie să judece. Medicul are misiunea (nu cea birocratică sau statal-militară pe care o tot declami dumneata pe la televiziunile de cartier) de a trata pacientul, nu de a îl acuza. Este un fals absolut, este un sperjur profesional și o alchimie de vrăjitor de Ev Mediu să îți permiți obrăznicia de a spune că datorită celor care nu poartă mască se duc în sus cifrele epidemiei. Este o minciună ordinară ceea ce ai declarat.

Da, unul dintre zecile de motive reale, nu inventate de Arafat, este și faptul că oamenii nu poartă mască, dar nicidecum motivul principal sau măcar cel dovedit a fi cel principal.

Eu unul port mască. Cunosc deja 5 oameni din cercul meu profesional și social, fie el european sau american, care au trecut prin infernul provocat de virus. Unul dintre ei a plătit cu viața. Deci nu mă număr printre cei acuzați în stil bolșevic de către funcționarul Arafat. Acest Arafat, aproape dorindu-și ca boala să devină din ce în ce mai agresivă, urează oamenilor să vină la spitale. Să facă ce, domnuʼ Arafat? Să vină în

genunchi la Mesia de Pantelimon să își ceară scuze?

Nu ai impresia, domnule doctor, că ești obraznic? Nu ai impresia că te crezi prea deștept și prea frumos pentru ceea ce ești în realitate?

De aceea nu te crede nimeni, de aceea oamenii nu mai cred în isteria Covid-19. Ai reușit, alături de ceilalți doi obraznici ai României, să faci lumea să nu mai creadă în problemele reale create de către pandemie.

Din cauza obrăzniciei, lipsei de educație, lipsei celor șapte ani de acasă, lipsei de respect față de o națiune, tripleta arogantă de astăzi creează și mai multe piedici în rezolvarea crizei medicale. Cu girofarul la o mașină străină, cu obraznicia fanariotului de duzină, Arafat distruge exact imaginea de medic profesionist de care are nevoie România în aceste momente.

Mai este un aspect pe care doresc să îl subliniez: poate Arafat, acest privilegiat a două sisteme – comunist și capitalist –, acest cocoloșit al națiunii române, învață ceva acum, la vîrsta nepăsării. Oamenii au dreptul să creadă sau să nu creadă. Arafat, ca și Orban, ca și Iohannis, nu au nici un drept să îi acuze pe cei care nu cred în virus. În primele secole ale creștinismului era o crimă să nu crezi în zeii păgîni ai Romei. Cei care nu credeau erau condamnați la moarte. Atenție, nu pentru că erau creștini, ci pentru că refuzau să creadă în zeii păgîni. Nuanța este extrem de importantă! Roma a ars de patru ori și imperiul său a dispărut în cenușa istoriei pentru că i-a prigonit pe cei care nu credeau.

Atrag atenția acestui doctor Arafat că a nu crede este un drept natural și nu o condamnare. Prin necredință s-au construit marile catedrale, s-au descoperit marile argumente ale științei. Acum doar cîteva secole se credea, la ordinul Bisericii, că pămîntul este în centrul sistemului solar. Doar acum zeci de ani se credea că virsului HIV nu există, căci așa ordonase medicilor americani chiar propriul lor guvern federal. Necredința în spusele birocratului nativist a făcut ca multe dintre lipsurile de exprimare (sau fonice, sau gestuale) ale unui copil să nu mai fie considerate patologiii bune de medicat în spitale psihiatrice. Dacă aplicam ordinele dictaturii medicale, cum Arafat o face astăzi, aveam copii internați în case de nebuni. Vă pot da exemple cu miile despre cum necredința a găsit exact soluția la problemele prost explicate, prost comunicate și, mai mult, impuse cu ciocanul de către funcționari ca dumneata.

Domnule Arafat, mai ușor cu fundamentalismul birocratic, căci exemplele necredinței sînt la fel de puternice ca și cele ale credinței. Nimeni nu obține respect atunci cînd se folosește de puterea statului pentru a avea dreptate. Prezintă argumente, spune lumii ce crezi tu, mai mult, fii respectuos cu oamenii, dar nu aplica orbește ordinele birocrației analfabete, nu repeta ce îți ordonă deep-state din spatele dumitale.

Domnule Arafat, numai așa mă vei convinge și pe mine, credinciosul. Căci cel care nu crede te va desconsidera și mai mult. Mai ales că tocmai acela te-a apărat, nevinovat și fără nimic altceva decît exact necredința lui. Atunci cînd el nu a crezut în argumentele lui Băsescu pentru a te da pe mîinile poliției lui politice, era bun necredinciosul. Acum, cînd nu crede argumentele tale bîlbîite științific și slab comunicate, nu mai este bun pentru dumneata. Slabă logică ai, domnule Arafat, dacă chiar crezi că viața nu este egală în manifestările sale primordiale. Eu, dintre cei puțini numeric care sînt educați despre lumea de umbre din care provii, știu exact cine ești, de unde vii și unde te duci. Am văzut acest film, cu alte personaje, dar același scenariu, de atîtea ori încît pot să îți descriu pe săptămîni, luni (nu ani!!) ce și cum urmează.

Dar, ca să urezi poporului meu, care m-a adoptat, m-a crescut și mi-a dat tot, exact ca în cazul dumitale, să ajungă la spital, este o insultă pe care eu, unul, cel care poartă mască, nu ți-o permit.

Cel care nu crede în mască are aceleași drepturi ca și ale mele, cel care poartă mască.

Ele sînt identice și egale, domnule doctor Arafat. Obrăznicia de uliță, că este românească sau europeană, nu te face nici mai credibil și nici mai profesionist. Dă-te jos din mașina de lux pe care țara asta ți-a cumpărat-o, lasă girofarul și apucă-te să respecți poporul român, domnule doctor Arafat.

Rolul dumitale este să explici lumii care nu crede.

Rolul tău este să aperi țara care te-a făcut om și poporul care te-a acceptat cu toate relele firii dumitale. Mai mult, aștept să explici poporului român – ai datoria legală să o faci – motivele pentru care vrei să arestezi, din motive medicale, cetățeni liberi. Rolul dumitale este să explici de ce încerci să manipulezi adevărul medical și să te cațeri pe funcția dumitale de șef la situații de urgență, ca un activist bolșevic care nu prea știe să scrie și să citească.

Rolul dumitale ca medic este să ne spui că va fi greu, dar că vom supraviețui, să ne spui că îți pui viața ta alături de noi, că vei fi cu noi. Nu să fii obraznic!

Sînt convins că nu cauți glorie postumă. Ce viitor poate oferi un gropar, atunci cînd aruncă cu pămînt peste sicriul speranței? Dar, în mod cert, ai un interes clar, local, pentru care ești atît de obraznic. Pe acela trebuie să ni-l explici, nouă în primul rînd, celor care chiar purtăm măștile cumpărate de mafia lui Orban la preț de aur. Dumneata, Orban și Iohannis, tripleta prost crescută a României, aveți un interes particular de a bloca România. Și vrem să aflăm cu exactitate acest interes local, anti-național pe care îl urmăriți.

Altfel, doctore Arafat, îți dau în scris că primul din tripletă care va fi dat afară vei fi dumneata. Apoi va veni rîndul lui Orban și ultimul va fi Iohannis. La Iohannis trebuie să mai accepte și regii Europei, deci va fi ceva efort. Dar în cazul tău și al lui Orban te asigur că plecările voastre vor fi rezultatul unei decizii locale.

Sînt convins că vei înțelege faptul că această tripletă obraznică a României, din care cu mare efort vrei să faci parte, nu reprezintă decît puncte minuscule pe radarul istoriei. Pandemia vine și pleacă. Națiunea română va rămîne. Națiunea mea, cu mască sau fără mască, are speranță, căci are măreția credinței și necredinței laolaltă. Iar oameni ca mine sînt deciși ca cei care nu cred să fie egali cu cei care cred. Îți mai amintești filmele science-fiction unde pe radarul marinei americane apăreau și dispăreau OZNuri? Așa si dumneata, vei dispărea ca orice obiect necunoscut apărut pe radare. Ca și cînd nu ai fi existat vreodată.

H.D. Hartmann

4

Nr. 1545

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Cine este Gabriela Alef

Gabriela Dobre (alias Alef - pseudonim de lucru împrumutat din ştiinţele matematicii) s-a născut în oraşul Ploieşti la 25 septembrie 1970.

Aici a învăţat, începînd cu anii de grădiniţă, pînă la terminarea studiilor universitare. Devenind profesor de matematică, în scurt timp, şi-a luat toate gradele didactice, iar în prezent este profesor titular la catedra de matematică a liceului „Victor Slăvescu” din oraşul natal... Apropo, puţini ştiu că dumneaei, în afara faptului că predă elevilor din tainele ştiinţelor matematice, a publicat, în colaborare cu alţi profesori specialiști în aceeași disciplină, texte destinate examenului de Bacalaureat şi nu numai... Vorbim de o parte din activitatea sa, pentru că dumneaei are culegeri individuale de matematică, scrie versuri spirituale care, prin conţinutul lor, aduc în actualitate numele unor filosofi deacum mii de ani, precum Confucius, Pitagora ş.a.

De curînd, avea să debuteze în literatură cu volumul de poezii „Binecuvîntare în armonia Divină”, care a fost bine primit la Tîrgul de carte „Gaudcamus”, de la Bucureşti, din toamna anului trecut, unde s-a bucurat de un real succes... Răbdătoare cu sine şi cu cei cu care interacţionează, ca un dar de la Dumnezeu, spre împlinirea visului său, de curînd a devenit licenţiată în psihologie... Toate aceste realizări sînt meritul incontestabil al unui om corect, ambiţios, cu suflet mare, căruia lumina divină i-a însoţit paşii spre calea succesului... Şi sînt realizările unui om dăruit elevilor din liceul ploieştean şi tuturor celor care încă mai degustă din frumuseţile spiritului acestor locuri, bogate în istorie dar și în resurse petroliere... Povestea ar fi prea lungă să o luăm în dezbatere, aşa că ne oprim a spune doar că profesoara de matematică Gabriela Dobre (alias Alef) şi-a făcut datoria cu prisosinţă

faţă de locuitorii Ploieştilor, fondînd aici, în noiembrie 2019, Salonul literar-artistic „Arta prin educaţie”, cu şedinţe de lucru ce abordează teme diverse de la o lună la alta, cu spectacole de poezie şi muzică, vernisaje de pictură, prelegeri şi alte lucruri înălţătoare, prin glasul tinerilor recitatori din poezii personale şi ale poeţilor contemporani. Prima ediţie a debutat în Strada Rudului nr. 164, următoarele avînd loc în alte spații mai generoase, dată fiind afluența sporită a participanților, interesaţi de noutăţi culturale, de cunoaştere a realităţii fenomenului cultural ploieştean, dar și dornici să aducă mulţumirile lor celor care și-au adus contribuția creatoare. În acest fel, prima stagiune a Salonul literar-artistic „Arta prin educaţie”, prin cele opt ediţii - spectacole de mare frumuseţe spirituală -, au scris o pagină vie de istorie a culturii din Ploieşti, la cel mai înalt nivel artistic... Martorii oculari pot confirma acest lucru... Se poate spune, fără elogii gratuite, că profesoara de matematică Gabriela Alef de multe ori s-a depăşit pe sine, ca dascăl şi ca om, depunînd eforturi considerabile pentru ca Salonul literar-artistic să fie, de la o ediţie la alta, exact ceea ce şi-a propus: o rampă de lansare a tinerilor cu preocupări artistice, dar şi a altor categorii de oameni dornici să se afirme.

Tuturor participanţilor, spectatorilor din această stagiune a Salonului literar-artistic (30 noiembrie 2019 20 iunie 2020), le transmitem gînduri bune şi îndemnul să o ţină tot aşa. Într-o zi, norocul le va surîde, și vor deveni ceea ce îşi doresc - profesioniştii de mîine pentru arta pe care o cultivă. Iar Gabrielei Alef, protagonista acestui act complex de cultură, îi dorim putere de muncă și șansa de a face lucruri la fel de frumoase și de acum înainte. Ştim că a dat viaţă Salonului literar-artistic „Arta prin educaţie” cu gînd curat, nu pentru a i se acorda premii sau titlul de cetăţean de onoare al oraşului. Aşa a considerat dumneaei, că e normal să se implice în viaţa culturală a oamenilor din oraşul natal... Un laudatio pe care îl merită din plin, pentru decizia de a se dărui actului cultural, o alegere în ton cu menirea şi rolul ei de a face lucruri măreţe împreună cu cocitadinii săi, aici, la Ploieşti,

l

14 – 20 iulie 2020

RM

Apariie editorial

La Editura ,,Amurg sentimen­tal”, patro­ nată de scrii­torul Ion Machidon, a apărut volumul intitulat ,,Anii trec – faptele rămîn”, cuprinzînd realizările de pînă acum – poezie, pictură, sport etc. - ale tinerilor participanți la Salonul literarartistic ,,Artă prin Educație”, înființat în Municipiul Ploiești, la 30 noiembrie 2019.

Acest îndrăzneț act de cultură s-a născut la inițiativa unui dascăl pasionat de literatură și artă, profesoara de matematică Gabriela Dobre, cu pseudonimul literar Alef, din cadrul Liceului ,,Victor Slăvescu”. Exemplarul primit la redacție poartă următoarea dedicație, scrisă de inițiatoarea acestui minunat proiect cultural: ,,D-rei Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al revistei «România Mare» - creație a celor doi titani: Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, pentru curajul și dăruirea de a duce mai departe această publicație, citită și apreciată de românii patrioți. Cele mai frumoase gînduri din partea Gabrelei Alef, a lui Ion Machidon și a tuturor colaboratorilor Salonului Literar-Artistic «Artă prin Educație». Gabriela Alef - 6 iulie 2020, Ploiești”. în aceste zile de pandemie, de frămîntări sociale, de boli şi sărcie. Sîntem siguri că vom mai auzi de numele Gabrielei Alef, deocamdată dumneaei ne-a demonstrat că şi în oraşele mici oameni cu har de la Dumnezeu pot face acte măreţe de cultură... Salonul literar-artistic „Arta prin educaţie” este de pe acum o legendă a oraşului, iar locuitorii Ploieștilor trebuie să fie mîndri de inimoasa fondatoare a acestui act cultural. Oameni cu calități speciale, precum Gabriela Alef, nu se nasc în fiecare zi...

ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Munii Bucegi, leagnul turismului montan romnesc (2) Aproximativ 35% din suprafaţa parcului este ocupată de cele 14 rezervaţii naturale, ce beneficiază de un grad ridicat de protecţie, cea mai extinsă fiind Abruptul Prahovean, de aproximativ 3.500 de hectare. În cadrul zonelor de protecţie strictă se află 46 de monumente ale naturii (cascade, izbucuri, peşteri, avene, chei, turnuri, colţi, arcade, stînci, hornuri, circuri glaciare și puncte fosilifere), multe de importanţă geomorfologică. Cele mai cunoscute rezervații și monumente ale naturii sînt: Abruptul Prahovean, Babele și Sfinxul, Cascada Ialomiței, Cascada Urlătoarea, Mecetul Turcesc, Cheile Zănoagei, Cheile Tătarului, Valea Horoabei, Turbăria Lăptici, Munții Colții lui Barbeș, Poiana Crucii. De

reținut că Babele se mai numesc și ,,Altarele ciclopice din Caraiman”, iar Sfinxul a primit acest nume abia în 1936, fiind fotografiat pentru prima dată în anul 1910.

Contrar pozelor din profil pe care le vedem cu acesta, prima fotografie a fost făcută din față.

Pe suprafața parcului există și două arii protejate:

Locul fosilifer Vama Strunga Pasul Strunga se regăseşte în principala potecă turistică care face legătura dintre Valea Ialomiţei (Cabana Padina) şi Bran (Şimon). Peisajul pe care îl oferă acest loc este deosebit de frumos, de sus putînd fi admirate creasta Craiului, culmile ce duc din Bucegi către Leaota, ţinuturile Branului şi ale Braşovului. În apropiere de Șaua

Strunga, sub Muntele Strungile Mici, se află Locul Fosilifer Vama Strunga, o rezervaţie ştiinţifică situată la altitudinea de 1.950 m, care protejează o succesiune de roci cu o grosime de 40-50 m. În aceste calcare se găseşte una dintre cele mai importante asociaţii de faună marină din Jurasicul Mediu din România, constituită din peste 150 de specii.

Abruptul Bucoiu – Mlieti – Gaura Aflată în partea nordică a Munţilor Bucegi, aria protejată cuprinde o parte a versantului vestic al Muntelui Bucşoiu Mare, o parte a Văii Mălăeşti şi începutul Văii Gaura. Reprezentativ în acest loc este peisajul alpin cu abrupturi stîncoase şi țancuri de piatră, specifice reliefului glaciar bine păstrat.

Abruptul Bucșoiu – Mălăiești – Gaura este una dintre cele mai sălbatice zone din întregul parc natural.

Sfîrșit Sursa: romaniasalbatica.ro

RM

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

5

Polemici«Controverse Robert Ficheux – un mare prieten al României (1) Motto: „De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”.

ROBERT FICHEUX

Robert Ficheux (12 august 1898 – 1 august 2005) a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de cînd existăm ca stat „dodoloț”.

Iată cîteva repere din biografia profesorului Ficheux: ♦ Membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române ♦ Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920). ♦ Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de Înalte Studii din București (1924-1927) ♦ Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni ♦ Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (pînă în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. ♦ În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, pînă în 1938, cînd s-a întors în Franța. ♦ Între 1927 și 1996 a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, referitoare toate la România. ♦ Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942, și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Omul acesta, scria regretatul publicist Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvîrșită acum un deceniu și jumătate.

Acum, cu prilejul împlinirii a 122 ani de la naștere și a 15 ani de la moarte, încercăm să aducem un omagiu personalității lui Robert Ficheux.

Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, pre­cum și mentorului său, Emmanuel de Martonne, România și românii le datorează enorm de mult. În loc de explicațiile cuvenite, citez aici un fragment dintrun text scris de etnologul, maestrul în arta culinară, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu mai bine de un deceniu și jumătate, care explică și lămurește de ce-i sîntem, toți, pe veci datori lui Robert Ficheux, mult mai bine decît o poate face un simplu ziarist de la o foaie de județ: „…Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba-Iulia din decembrie 1918 și intelectualității greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victo­ rioase hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrîntul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități, se pregăteau înființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde

aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de așa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile. Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze – n.r.) și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux.

Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalității lui Robert Ficheux - distins geograf francez, care s-a stins din viață în ziua de 1 august 2005, la vîrsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței - să povestim și altora despre cine a fost și cît de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și, poate, generațiile de după noi îl vor așeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.

Născut la 12 august 1898, într-o familie de institutori, la Saint-Omer (departamentul Pas-de-Calais), în nordvestul Franței, cunoaște vitregiile războiului, încă din timpul studiilor liceale, pe care este nevoit să le întrerupă, fiind considerat „prizonier civil”.

Examenul de Bacalaureat îl trece la reputatul liceu Louis le Grand din Paris. Licențiat în istorie și geografie al Universității Sorbona (1920), Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor de ilustrul geograf Emmanuel de Martonne, care domina prin personalitatea sa geografia franceză și, curînd, și pe cea mondială. Emmanuel de Martonne susținuse două teze de doctorat, în litere (1902) și în științe (1907), cu teme din România, de care se atașase încă de la prima sa cercetare de teren din 1898. În 1918, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după primul război mondial este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lîngă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu scrupuloasă obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României prin tratatele de pace. În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru corespondent în 1912, iar în 1919 membru de onoare. În 1921, la invitația Universității Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne sosește din nou în țară, aducînd cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care și pe Robert Ficheux, îndemnați să-și asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România. El iniția, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universității din Cluj, un vechi prieten al său, devenit și el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români și francezi, prin ținuturile românești, cu precădere prin cele întregite în noua Românie.

Rezultatele științifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sînt puncte cardinale în cunoașterea geografică, în special geomorfologică, a unităților respective.

Din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplomă de studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părții estice a Munților Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu mențiunea „foarte bine”.

La îndemnul magistrului său, încurajat, primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă regiune a țării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a atașat. În acest scop, între 1924 și 1927 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, tocmai atunci înființat.

După un stagiu petrecut în Franța la Liceul „H. Wallon” din Valenciennes, a revenit în România, ocupînd, mai întîi, postul de secretar general al Institutului Francez din București și, apoi, al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).

Profesorul Vintilă Mihăilescu, viitorul academician, camarad de drumeție și de idei, încă din 1921 legat de Robert Ficheux printr-o afecțiune profundă și nedezmințită, evocă astfel aceste începuturi: „Au urmat ani de zile în care, cu sacul la spinare și planșeta, a cutreierat văile și plaiurile munților dintre Mureș și Someș, luînd schițe panoramice, umplînd carnete cu observații de teren, întreținîndu-se cu țăranii, dintre care unii îl țin minte și acum (1973, n.n.). În paralel, a început studiile pe hărți topografice la scară mare, cu o meticulozitate pe care nu am întîlnit-o pînă acum la alt geograf. Revăd și acum celebrele profile care se desfășurau pe pereții camerei lui de la Institutul Francez”… În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, rector al Universității din Cluj, este chemat să-i succeadă lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, pînă în 1938, cînd amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în țara sa. Ducea cu sine manuscrisul tezei, un text de peste 1.000 de pagini, o bogată zestre de hărți, fișe, schițe, profile și cărți, fotografii, dintre care 850 de clișee pe sticlă i-au fost prădate apoi de ocupanții naziști ai Franței, în anii celui de al II-lea război mundial.

Străbătuse pe jos, în Munții Apuseni, în vederea redactării tezei, peste 1.100 de cătune, peste 100 de văi, ceea ce l-a făcut cunoscut, peste ani, sub numele de „moțul francez”.

Vintilă Mihăilescu (1973) caracteriza astfel contribuțiile sale, în așteptarea definitivării textului tezei: „Putem încă de pe acum să ne dăm seama de interesul pe care-l prezintă acest studiu capital, căci geograful francez a publicat unele comunicări prealabile scurte și două studii mai amănunțite (Remarques sur le réseau hydrographique du Bihor septentrional, 1929 și L’évolution morphologique du Crișul Repede, 1971), iar în volumul jubiliar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1929), un studiu mai amplu de sinteză geografică, Munții Apuseni, cel mai documentat și mai substanțial pînă acum asupra acestei regiuni”.

Textul prescurtat al tezei sale, verificat cu acribie de autor, a apărut în 1996, la Editura Academiei Române, cu titlul Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements (535 p. și 22 pl. h.t.), cu sprijinul Serviciilor culturale franceze în România. Un prim exemplar al lucrării a fost înmînat, atunci, președintelui Franței, Jacques Chirac, aflat în vizită oficială în țara noastră, de către acad. Virgiliu N. Constantinescu, președintele Academiei Române.

Reluarea legăturilor sale cu țara noastră, după mai bine de 30 de ani de dureroasă tăcere, timp în care a profesat în învățămîntul liceal și cel superior din Franța, s-a produs în 1969, cînd prof. Vintilă Mihăilescu, aflat la cîrma Societății de geografie din România, l-a invitat, ștergînd rușinea descalificantelor aprecieri la adresa geografilor străini care s-au dedicat cunoașterii țării noastre, formulate de unii geografi români proletcultiști. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1545

Polemici«Controverse

Război în Parlament

Pe tabla de șah a țării, PSD fiind făcut ,,mat”, războiul nu s-a terminat. Abia a-nceput. Fiecare piesă – pion, tură, cal, rege sau regină – va fi jucată în ,,libertate”, iar noile file din calendar cine știe ce ne vor aduce iar? Mai sînt cîteva luni pînă la alegerile programate în 27 septembrie, se pare, dar ,,nebunia” a-nceput cu o întrebare: care pe care acuză? De fiecare dată, vinovat este guvernul care a plecat. De fiecare dată ne-am resemnat, stînd cu ,,capul plecat” și sperînd în viitor. Românul își ascultă durerea într-o pasivitate deplină, într-o ignoranță a faptului, cu același fatalism orb cu care ploaia se supune legii gravitației, tigrul, legii celui mai puternic iar trandafirul, legii frumuseții. Nici vorbă de o lege a conștiinței, care implică în măsură egală capacitatea și talentul. Este o flacără ce arde fără a se stinge. Dar arde și atît. Absurditatea provine din adevărul care ne caracterizează: ,,lasă-mă să te las”.

Ierarhia socială ar trebui să aibă la bază inteligența, condiție fundamentală pentru bunăstare. Un rol considerabil îl joacă, însă, banul. Așadar, ierarhia aceasta este o piramidă în echilibru, care acționează în corpul social cu consimțămîntul bazei sale largi, dar care depinde de ,,vîrful” piramidei, de ,,toanele” ei...

Ani la rînd am sperat că ,,vom trăi bine”; sloganul a rămas o amintire. Drama sărăciei care s-a instalat în țara bogată o trăiesc ,,bătrînii”, care pun mereu o întrebare: Se mărește pensia oare? Pensionarii au fost uitați. Ministrul de Finanțe are alte priorități, mai ales acum, în plină pandemie de coronavirus: să ajute marile corporații, să acorde bonificații medicilor, să ofere sprijin financiar IMM-urilor, să susțină parțial cheltuielile cu șomajul tehnic, să aloce bani de investiții în sănătate, infrastructură etc. Pentru asta, are la dispoziție sume imense puse la bătaie de Uniunea Europeană, la care se adaugă împrumuturile de cca. 100 de miliarde de lei contractate de la bănci. Între timp, pensionarii sînt total ignorați, deși, pentru ei, cei mai văduviți, inclusiv de drepturi în toate aceste luni (Stați în casă!), viața

a devenit tot mai scumpă. Cum să faci față la măriri de prețuri cu pînă la 20% (la alimente, medicamente, utilități), avînd aceeași pensie din septembrie 2019? La ei nu se gîndește domnul ministru Cîțu? Banii pentru mărirea de 40% a pensiilor (lege în vigoare, adoptată de parlament și semnată de președintele României) sînt prinși în bugetul pe acest an, așa cum a declarat oficial.

Cîtă vreme, dincolo de acest buget, ministrul de Finanțe are la dispoziție sume substanțiale pentru investiții (de la U.E., din împrumuturile făcute la bănci), nu este clar: de ce nu sînt bani în buget pentru mărirea pensiilor, așa cum s-a prevăzut în lege? Acel 10%, cît consideră ministrul că poate acorda la pensii nu reprezintă, de fapt, nici măcar indexarea pe primele 7 luni ale acestui an, raportată la creșterile de prețuri. Pensionarii sînt singura categorie care nu a fost sprijinită în nici un fel (nici măcar niște amărîte de măști de protecție) ca să suporte greutățile acestei perioade, în care ne-am confruntat cu pandemia de Covid-19. Ei nu au primit nici un sprijin, sînt cantitate neglijabilă, total ignorată și desconsiderată de autoritățile guvernamentale.

Nici nu mai e de mirare că între generații se duce un război: ,,NOI și EI”, adică tinerii și bătrînii. Într-un magazin, o tînără a vrut să intre peste rînd. O pensionară i-a atras atenția să păstreze ordinea sosirii, dar tînăra i-a replicat: ,,Babă ce ești, reao... se vede că ești comunistă...”. Fără comentarii. Ce vină a avut generația părinților, care a fost obligată să trăiască în comunism, avînd în coastă ,,Craii de la Răsărit”? Tot ce s-a construit atunci este ignorat, batjocorit și, mai ales, a fost vîndut.

Pe nimic!

Actualul guvern, care a trimis PSD-ul la plimbare, a pus ,,beleaua” pe generația care ,,a strîns cureaua”, izolînd-o în casă și ținînd-o la distanță de un trai decent.

Cît despre omul de rînd, el mereu se va asemăna cu puiul de găină care, privind spre cer, a văzut un vultur ce zbura în înalturi, și și-a dat seama că seamănă cu el. Numai că i s-a spus: ,,Nu privi în sus, tu ești pui de găină și trebuie să scormonești în pămînt”. Și atunci el scormonește... nemțește... adică sparanghelește.

LILIANA TETELEA

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (4) Desfășurarea procesului intentat mamei (2)

Tot în luna iunie, Dalla se prezintă cu fetița ei la dispensar pentru a fi luată în evidență și a i se întocmi fișa medicală. Examinînd-o pe Assa, doctorița îi reproșează mamei c-o „tăiase acolo”, deși o prevenise că e interzis acest lucru. La proces, acuzata, folosinduse de translator, neagă că ar fi înțeles ce i-a spus doctorița, repetînd: „Fiica mea a fost excizată în ziua a șaptea”. Își asumă întreaga răspundere pentru fapta sa, scoțîndu-l pe soțul său din cauză, acesta nefiind la domiciliu. Doctorița martoră, în afară de reclamație și mărturie la proces, aduce și o probă scrisă – un certificat eliberat de medicul pediatru al centrului, doamna Martine Airian, prezentă și ea ca martoră în proces. Sensibilă, la bară, printre hohotele de plîns, impresionată de barbaria la care fusese supusă fetița, spune: „E cea mai atroce durere pe care o poate suferi o ființă de sex feminin. Clitorisul este locul în care se concentrează toate terminațiile nervoase. Toată viața sa, oriunde ar fi fetița, va păstra imprimată în ființa ei această imensă durere”. De fapt, în Mali, există credința că această parte a sexului femeii, numită clitoris, este un fel de ac malefic care-l poate răni pe bărbat în timpul împreunării cu o femeie neexcizată. Femeia, căreia nu i se dă nici măcar importanța unui copil de sex bărbătesc, este prima care

trebuie să se supună tradiției – condiție sine qua non de supraviețuire, altfel își asumă riscul de a fi gonită sau chiar omorîtă. O astfel de femeie care s-a supus tradiției este și Dalla. Acum ea trăiește în orașul-lumină, nu știe franceza și, în sinea ei, se află tot în fundul Africii, în comunitatea din care provine, unde condițiile ancestrale constituie nu numai niște practici de la care nu se poate sustrage nimeni, ci ceva care susține însăși ființa acestor oameni, însăși rațiunea de a exista.

Pusă la curent cu toate aceste informații, instanța nu se miră cînd doctorul Michel Erlich con­ cluzionează că inculpata nu suferă de nici o anomalie psihică și că are discernămîntul faptelor ei. Doctorul nu e surprins de atitudinea ironică a Dallei față de demersul său de expert psihiatru, nici de faptul că rîde de-a binelea cînd i se pun anumite întrebări.

Cum să se considere vinovată cînd ea nu și-a făcut decît datoria? Nu poți să fii mamă adevărată dacă nu te ocupi de excizarea fiicelor tale. Ea însăși a fost excizată imediat după naștere, ca și mama sa, ca și bunica sa. În Mali o femeie neexcizată nu-și va găsi niciodată un soț. Deci, prin excizarea fiicei sale i-a făcut un bine, pentru că altfel n-ar fi putut intra în viața socială și nici nu s-ar fi putut căsători. În plus, este convinsă că fără această operație, fără îndepărtarea acelor părți din sex, o femeie nu poate fi considerată sănătoasă și trupul ei nu poate fi frumos.

Avocatul apărării supralicitează, spunînd că nu e drept să condamni o femeie care și-a făcut datoria de

l

14 – 20 iulie 2020

RM

S ămînța bună

Muzica ºi Biblia (2) Motto: ,,Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut că va ajunge tatăl multor popoare” (Romani 4.18)

Viața de familie a compozitorului nu a fost nimic altceva decît o continuă luptă pentru a fi mereu alături de frații săi, el simținduse responsabil cu adevărat față de aceștia și căutînd pe parcursul întregii vieți să le fie de ajutor în toate privințele. Eforturile sale, din fericire, au avut ecoul cuvenit, familia simținduse cu adevărat protejată de Ludwig. Ca mare creator de muzică, Ludwig van Beethoven a reușit să domine pe deplin epoca sa, depășind artiști mai bine cotați ai timpului. Toamna anului 1802 îi aduce lui Beethoven o profundă criză sufletească – oglindită în „Testamentul de la Heiligenstadt“, criză accentuată și de ruinarea visului său de a-și întemeia o familie și de episoadele de surzenie, maladie care, treptat, s-a instalat definitiv. Cumpăna la care ajunge titanul muzicii este însă depășită, el găsindu-și refugiul în paginile Bibliei – cea mai mare mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu arătată în lucrarea de la cruce a Fiului Său.

Numai Dumnezeu știe ce s-a produs în sufletul marelui compozitor atunci cînd s-a ocupat de capodopera muzicală „Christos pe muntele Măslinilor“. Noi doar ne punem întrebarea: A înțeles oare Beethoven lecția pe care a dat-o Avraam atunci cînd a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi? Nu știm să răspundem; însă, în ce ne privește, ne putem lăsa motivați de curajul credinței lui Avraam, dar și de lupta compozitorului cu greutățile vieții. mamă, așa cum a înțeles ea, ca produs al unei societăți în care tradiția e mai puternică decît omul. În concluzie, cere achitarea clientei sale. Reacția avocatei unei societăți care apără copiii maltratați este promptă: „Ar fi prea de tot să fie achitată! În Franța există legi și un principiu intangibil: nu se mutilează copiii! Nu există nici o tocmeală în această privință!” – se adresează ea juraților. Reprezentanta „Controlului nașterilor” adaugă și dumneaei: „A nu da nici o pedeapsă în situația dată ar însemna să acceptăm diferența de tratament între albi și negri. Ar fi un fel de rasism, dar întors pe dos…”

Jurații au ascultat rechizitoriul procurorului care spune în încheiere: „Se susține că această practică are o bază culturală, dar știm cu toții că, în fond, este o PEDEAPSĂ DEFINITIVĂ aplicată sexului slab. Noi nu putem accepta ca pe pămîntul Franței să se întîmple asemenea fapte și să nu le pedepsim. Legea este una pentru toți. În momentul în care emigranții trec frontiera acestei țări și calcă pe pămîntul Franței, ei trebuie să se supună legilor și să le respecte. De aceea cer ca inculpata să fie pedepsită pentru a servi drept avertisment”.

Cînd translatorul i-a comunicat Dallei Traore că a fost condamnată la trei ani închisoare cu amînare, ea a tresărit și atît. Doar ochii ei mari priveau cu uimire la acești oameni învățați care nu puteau înțelege un lucru atît de „normal” ca „tăierea” fetițelor în a șaptea zi de la naștere. Și totuși, auzise atîtea lucruri noi la acest proces. Cînd a părăsit sala de tribunal, i-a salutat pe toți cei prezenți cu o înclinare a capului, în semn de „la revedere”. Pleca dreaptă și cu capul sus așa cum se cuvine din partea unei nepoate de șef de clan, dar era puțin confuză. Strîngea în mîna ei lacomă mîna caldă și micuță a fetiței. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

File de istorie 563 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui ªtefan cel Mare

Anul acesta aniversăm 563 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare, domnul Modovei (1457 – 1504), om politic și diplomat strălucit, comandant de oaste ilustru și priceput strateg, gospodar, unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de așezăminte, reîntemeietorul Moldovei, simbol al luptei pentru independență a românilor și al creștinătății. Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei. În timpul domniei sale, statul românesc de la est de Carpați a atins perioada de apogeu.

Tatăl lui Ștefan cel Mare, Bogdan al II-lea, domnul Moldovei între anii 1449 și 1451, era fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun și frate cu Iliaș, Ștefan al II-lea, Petru al II-lea și Petru Aron. Ștefan cel Mare și-a petrecut copilăria sub supravegherea atentă a mamei sale, OlteaMaria. De la moartea lui Alexandru cel Bun, urmașii lui luptaseră între ei pentru tron, ceea ce contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit de frații săi se refugiază împreună cu soția și copiii la rudele soției, în Țara Românească. Preocupat să formeze și să mențină un front antiotoman, Iancu de Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe tronul Moldovei (martie-octombrie 1449) împotriva lui Alexăndrel (fiul lui Iliaș) care, ca domnitor, era slab și la dispoziția panilor polonezi. Bogdan al II-lea ia tronul prin luptă, învingînd oștile lui Alexăndrel la Tămășeni (octombrie 1449) și a intrat victorios în Suceava. El s-a dovedit un capabil conducător de oaste, trezind admirația lui Ștefan, care s-a aflat alături de tatăl său. Bogdan al IIlea a fost preocupat de întărirea puterii centrale și înflorirea Moldovei, dar în anul următor (1450) Alexăndrel revine cu ajutor polonez pentru a-și relua domnia și este înfrînt din nou în bătălia din Codrul Crasnei (septembrie 1450). Ștefan are din nou prilejul să învețe din tactica militară a tatălui său, însă, pe cînd se găsea la o nuntă în localitatea Reușeni (octombrie 1451), Bogdan al II-lea este surprins de Petru Aron și ucis mișelește (octombrie 1451). Tînărul Ștefan este nevoit să ia drumul pribegiei și ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună cu vărul său Vlad Țepeș se maturizează sub oblăduirea voievodului Transilvaniei și amîndoi se pregătesc să ia domnia Țărilor Române. În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ștefan la curtea lui Vlad Țepeș (care luase domnia cu un an înainte) și cu un corp de oaste dat de acesta intră în Moldova. I se alătură oameni din Moldova și întîlnește oștile lui Petru Aron pe care îl înfrînge la Doljești pe Siret la 12 aprilie 1457. Petru Aron fuge în Polonia. La 14 aprilie 1457, pe locul numit „Direptate”, Adunarea țării îl proclamă domnitor, și mitropolitul Kir Teoctist îl unge, cu voia întregului norod al Moldovei. În politica internă, Ștefan cel Mare a acționat în vederea întăririi autorității domnești și a instituțiilor statului. Astfel, domnitorul a urmărit limitarea puterii marii boierimi, iar în Sfatul domnesc a introdus oameni de încredere și i-a înlăturat pe cei care erau considerați nesiguri. Reprezentanții domniei în ținuturi și cei din fruntea cetăților (precum pîrcălabii) au căpătat puteri sporite.

Pe plan central, un rol deosebit de important în timpul lui Ștefan cel Mare l-a avut portarul Sucevei, comandant al oștirii. Domnitorul s-a preocupat atît de refacerea domeniului domnesc, cît și de întărirea economică a țării.

O atenție deosebită a fost acordată comerțului, negustorii brașoveni, ca și cei din Polonia și Ungaria bucurîndu-se de privilegii comerciale. Domnitorul a luat măsuri pentru întărirea capacității de apărare a țării, conștient fiind de pericolele care puteau veni din exterior. În acest sens a dispus de „oastea cea mică”, iar în caz de primejdie majoră putea convoca ,,oastea cea mare“, din care făceau parte toți locuitorii apți de luptă ai țării. Documentele menționează că ,,oastea cea mică” era formată din 10.000-15.000 de oșteni (luptători de elită), iar „oastea cea mare” putea ajunge la un efectiv de 40.000 de luptători. Oastea lui Ștefan cel Mare a fost dotată și cu cele mai moderne arme ale timpului, precum bombardele. Marele domnitor a avut în vedere și sistemul de cetăți de apărare, în cadrul căruia s-au remarcat Suceava, Neamț, Cetatea Albă, Chilia și Hotin. În politica externă, a urmărit, în primul rînd, să aibă relații bune cu toți vecinii. De asemenea, un principiu de bază a politicii externe a lui Ștefan cel Mare a fost acela de a nu fi angrenat în lupte, în același timp, pe două fronturi. În privința relațiilor externe, se pot observa două probleme distincte: relațiile cu Polonia și Ungaria și, respectiv, cele cu otomanii. În privința Poloniei, după înlăturarea lui Petru Aron, Ștefan cel Mare a urmărit normalizarea relațiilor cu

această țară. În anul 1459, domnitorul a încheiat un tratat cu Polonia la Overchelăuți, prin care regele Cazimir al IVlea, devenind suzeran al lui Ștefan cel Mare, nu-l mai ajuta pe Petru Aron în încercarea de a reveni pe tronul Moldovei.

Bunele relații cu Polonia în timpul regelui Cazimir al IVlea sînt confirmate de privilegiile comerciale pe care Ștefan cel Mare le-a acordat negustorilor polonezi în Moldova, precum și de ajutorul militar trimis în diferite momente ale luptei antiotomane. Din păcate, Polonia nu s-a dovedit un aliat deosebit de important în lupta antiotomană. Ștefan cel Mare însă avea nevoie de relații bune cu Polonia pentru a contrabalansa pretențiile de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. De altfel, din cauza faptului că maghiarii dețineau importanta cetate Chilia, relațiile moldo-ungare din primii ani de domnie au fost încordate. În anul 1465, după trei ani de eforturi militare, Ștefan cel Mare a reușit să preia controlul asupra cetății Chilia. De aceea, în anul 1467, regele maghiar Matei Corvin a întreprins o expediție în Moldova, urmărind recucerirea Chiliei și înlăturarea lui Ștefan cel Mare de pe tron, unde l-ar fi instalat pe Petru Aron. La 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost înfrîntă la Baia, iar regele cu greu a putut scăpa cu viață. În anul 1469, Petru Aron, urmărit în Transilvania de moldoveni, a fost ucis. În momentul în care pericolul otoman a devenit deosebit de amenințător pentru această zonă a Europei, regele maghiar Matei Corvin a înțeles că era mai bine să colaboreze cu Ștefan cel Mare în lupta antiotomană. În aceste condiții, între cei doi conducători a fost încheiat, la 12 iulie 1475, tratatul de alianță antiotomană.

Un alt capitol al politicii externe a lui Ștefan cel Mare a fost cel al relațiilor cu turcii. Fiind sigur de faptul că urmau importante confruntări cu sultanul, a acționat pentru a avea, pe tronul Țării Românești, aliați. De aceea, în anii 1473 și 1474 domnitorul moldovean a intervenit militar și l-a înlăturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalîndu-l pe Laiotă Basarab, iar în 1476 l-a determinat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Țepeș, pentru a ocupa tronul Țării Românești. În anul 1477, l-a înscăunat pe Basarab Țepeluș și apoi pe Vlad Călugărul, însă Vlad Țepeș a fost ucis de boieri, iar ceilalți domnitori instalați de Ștefan cel Mare pe tronul Țării Românești nu i-au susținut lupta antiotomană. În privința relațiilor lui Ștefan cel Mare cu otomanii, trebuie amintit că acestea s-au tensionat după anul 1471, cînd domnitorul moldovean a refuzat să mai plătească haraciul. Din ordinul sultanului Mahomed al II-lea, în anul 1475, o puternică armată turcească, în frunte cu Soliman-pașa, a atacat Moldova. Ștefan cel Mare a beneficiat atunci doar de ajutorul a 5.000 de secui, 2.000 de transilvăneni și 2.000 de poloni, care se alăturau celor 40.000 de ostași moldoveni.

Lupta cu oastea de 120.000 de oameni a lui Soliman-pașa s-a desfășurat la Vaslui sau Podul Înalt, la data de 10 ianuarie 1475, și s-a încheiat cu victoria lui Ștefan cel Mare, victorie de răsunet în întreaga Europă. Din păcate, statele europene nu au înțeles nici atunci necesitatea constituirii unei puternice coaliții antiotomane, astfel că, în anul 1476, în timpul unei expediții a cuceritorului Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea, Moldova s-a găsit din nou fără un ajutor însemnat pe plan militar. În aceste condiții, la data de 25 iulie 1476, oastea moldovenească a fost înfrîntă, la Războieni, situația fiind agravată și de atacul tătarilor din est, vasali otomanilor. Răspîndită în țară după pradă, oastea sultanului nu a putut cuceri nici o cetate, toate rezistînd. Ștefan cel Mare s-a dovedit din nou un bun conducător militar deoarece, aplicînd lovituri turcilor, a reușit să-i alunge în afara țării, transformînd înfrîngerea în victorie. Din nou Moldova era poarta de apărare a civilizației creștine în fața otomanilor, dar Ștefan cel Mare rămînea din nou singur în fața puterii Semilunii. În anul 1479, după un război de 16 ani cu otomanii, Veneția a încheiat pace cu aceștia, iar regele Ungariei, Matei Corvin, a făcut același lucru în anul 1483. În aceste condiți, în anul 1484, în urma unei puternice campanii otomane organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea, domnitorul a depus jurămînt de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. În noile condiții, Ștefan cel Mare a înțeles că lupta antiotomană nu mai avea sorți de izbîndă și, în anul 1487, a încheiat pace cu sultanul, acceptînd plata tributului. În ultimii ani ai domniei, Ștefan cel Mare a dorit să iasă de sub suzeranitatea polonă, relațiile cu această țară tensionînduse după ce rege a devenit Ioan Albert. În anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui Ștefan cel Mare a învins-o pe cea a regelui polon în bătălia de la Codrii Cosminului, iar tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, înlocuia actul de la Colomeea.

7

Relațiile cu Polonia au fost însă încordate și în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare din cauza disputei asupra Pocuției, teritoriu de la granița dintre Polonia și Moldova. Ștefan cel Mare a murit la data de 2 iulie 1504, după o domnie de 47 de ani, și a fost înmormîntat la Mînăstirea Putna, o ctitorie a sa. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat ca Sfînt în anul 1992. Pe bună dreptate, Barbu Ștefănescu Delavrancea îl socotește Apusul de Soare al Moldovei pe cel care, în eternitatea Istoriei românești, rămîne Ștefan cel Mare și Sfînt. Ștefan cel Mare a avut trei soții: Evdochia din Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463 și cu care i-a avut pe Alexandru, Elena și Petru. Alexandru a fost favoritul lui Ștefan. Aflat ca zălog la Constantinopol, el se va căsători în 1489 cu Maria, din neamul Paleologilor Asani, ramură a familiei imperiale byzantine, înrudită cu urmașii Asăneștilor bulgari. După căsătorie, Alexandru primește titlul de voievod și e așezat la curtea domnească din Bacău. Alexandru va lua parte la întreaga politică internă și externă a tatălui său. Ștefan cel Mare voia să-l lase urmaș la tron, însă Alexandru se stinge la 26 iulie 1496 și e îngropat la Mînăstirea Bistrița, lîngă străbunul său Alexandru cel Bun. Elena, fiica lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit în 1483 cu țareviciul Ivan Ivanovici al Moscovei. Petru a murit de mic în 1480 și e îngropat la Putna.

A doua soție a lui Ștefan cel Mare a fost Maria de Mangop (căsătoria a avut loc în 1472) din neamul stăpînitorilor cetății Mangop din Crimeea. Cu ea a vut doi băieți: Ilie și Bogdan.

Ilie dispare din documente (1473), Bogdan moare în 1479 și e îngropat la Putna lîngă Petru. Maria de Mangop moare în anul 1477. În anul 1478, Ștefan cel Mare se căsătorește cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos. Ea îi dăruiește pe Bogdan al III-lea (cel Chior), viitorul domn al Moldovei (1504-1517) și care a avut ca fiu pe Ștefăniță (1517-1527).

Bogdan cel Chior a avut două surori: Ana (moare înainte de 1499) și pe Maria-Cneajna, căsătorită cu cneazul polon Teodor Wieszowiecki, moartă în 1518. Ștefan cel Mare a avut ca fiu natural și pe Petru Rareș, cu Maria Rareș din Hîrlău, ajuns domn al Moldovei în două rînduri: 1527-1538 și 1541-1546.

Calitatea de bun gospodar reflectă grija pentru țara Moldovei și oamenii ei. Chipul Moldovei este reflectat în cartea călătorului rus Afanasie Nichitin (Călătorie peste trei mări), care vizitase țara lui Ștefan cel Mare și nota: „Moldova este bogată și are de toate”. Ca organizator al statului, Ștefan cel Mare devine un reîntemeietor al Moldovei. Consolidarea puterii centrale și a instituțiilor statului, alături de lupta pentru independență, ca și creșterea autorității Moldovei în contextul european al vremii, toate aceste elemente sînt strîns legate între ele și scot în evidență o altă latură a moștenirii lui Ștefan cel Mare, el lăsînd țara independentă și cu posibilități de continuitate mușatină. Ștefan cel Mare apare și ca unificator, prin adăugarea la Moldova a cetăților transilvănene Ciceul și Cetatea de Baltă.

Moștenirea spirituală se răsfrînge în actul de creație al vremii sale. Ștefan cel Mare este domn creștin, și războaiele conduse împotriva Semilunii se desfășoară sub semnul crucii. Campion al luptei creștine, Athletus Christi, cum a fost denumit, Ștefan cel Mare a ținut Biserica și reprezentanții ei la loc de cinste. În acest sens, trebuie să apreciem și însemnatul act ctitoricesc. Tradiția consemnată în Secolul al XVII-lea dă numărul de 44 de biserici și mînăstiri, dar socotind după pisaniile păstrate, numărul lor este de 32. Cele mai însemnate sînt la Putna, Neamț, Bistrița, Voroneț, Tazlău și Dobrovăț. A ridicat noi lăcașuri la Suceava, Iași, Vaslui, Dorohoi, Piatra, Hîrlău, Baia, Chilia, ca și în satele Borzești, Războieni, Răușeni. În semnul unirii cu frații români ridică o biserică la Rîmnicul Sărat, iar în Transilvania, bisericile de la Vad (pe Someș) și cea din Feleac. Ca domn al creștinătății, Ștefan cel Mare a făcut danii la Muntele Athos, a adus multe îmbunătățiri Mînăstirii Zografos. Pe drept biserica ortodoxă română l-a canonizat, trecîndu-l în rîndul sfinților părinți ai credinței creștine. Ștefan cel Mare a ridicat curțile domnești la mare strălucire: cele de la Suceava (cetatea sa de scaun), Iași, Piatra Neamț, Vaslui, Hîrlău, Huși, Bacău. Ca mărturie a epocii lui Ștefan cel Mare rămîn nu numai așezămintele religioase și civile, ci întregul context spiritual. În vremea lui Ștefan cel Mare, diecii cancelariei domnești au început pe la 1473 scrierea unui letopiseț sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, Analele de la Putna.

Cu siguranță, Ștefan cel Mare se situează la loc de cinste printre marii eroi ai neamului românesc, iar memoria lui trebuie s-o purtăm cu cinste atît noi, cît și urmașii urmașilor noștri.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

RM

Polemici«Controverse Discret, în plină pandemie, România e transformată în bază militară (urmare din pag. 1) E suficient să vedem cum au fost eliminați, prin pîrghiile sus-menționate, oamenii politici români, cum personaje ce au legături cu Sörös ocupă poziții cheie în toate zonele puterii – și cum, prin ONGuri (similare cu cele care acționează contra lui Trump) se folosește presiunea străzii pentru a bloca orice inițiativă care iese din cadrul stabilit. Presa autorizată este împănată de propagandiști calificați, bine plătiți, sau se apelează la personaje de cea mai proastă factură și istoric murdar, care să împroaște cu invective și să desființeze orice inițiativă nondependentă de sistem, suveranistă sau națională. Între timp s-a pus mîna pe armată, care are numai șefi dedicați NATO, chiar dacă interesele României cer altceva - vezi cazul Ciucă și rachetele plătite în avans și nu numai: s-a pus mîna pe resurse, pe Fondul Proprietatea, pe bănci și asigurări, pe surse de energie – iar ultimul pas a fost politica internă. Despre diplomație… nici nu mai discutăm!

Gafa monumentală, istorică, a definirii Rusiei ca ,,amenințare” și ,,risc” prin Strategia națională de apărare este o pată rușinoasă pe obrazul României, iar faptul că parlamentarii au tăcut și au validat-o – fără dezbatere, fără amendamente! – arată clar că NU mai există partide în România!

Mai sînt puțini pași pentru preluarea totală, iar aceasta pare a fi misiunea celor instalați la Putere, după demolarea (externă a) PSD: controlul CCR și al Avocatului Poporului, dar și desființarea SIIJ. Implicit, preluarea dosarelor magistraților de către DNA, ca mai înainte, cînd Ambasada SUA o premia pe Kövesi și susținea frenetic instituția care făcea… mii de dosare magistraților și protocoale cu Serviciile! Între timp, se instalează aici un fel de bază militară generalizată, fără ca presa să comenteze – iar populația nici atît! De fapt, cine a întrebat vreodată românii dacă sînt de acord ca România să devină o bază militară NATO? Și, atenție – NU orice bază NATO, ci una de… descurajare a Rusiei! Adică un avanpost împotriva celei mai mari puteri militare din Europa – și, atenție, putere nucleară! Faptul nu mai e un secret, nu se mai ascund după declarații ipocrite, mincinoase, ca la Deveselu, cînd se afirma că NU e împotriva Rusiei? ,,Scutul antirachetă al NATO este un sistem destinat apărării şi nu este nici conceput, nici direcționat împotriva Rusiei. Nu reprezintă nici un fel de ameninţare pentru Rusia”, declarau oficialii NATO acum cîțiva ani. Sau ,,Sistemul antirachetă din România va contracara ţări precum Iranul, nu Rusia”, sau „România a evidenţiat constant, atît public, cît şi în contactele cu partenerii că sistemul de apărare antirachetă găzduit de ţara noastră la Deveselu nu este îndreptat împotriva Rusiei, avînd un caracter pur defensiv în deplină concordanţă cu prevederile relevante ale Cartei ONU” (MAE român).

Ei bine, acum s-a schimbat foaia și nu se mai spune că militarizarea NATO din România NU e îndreptată împotriva Rusiei, nici că are ,,caracter pur defensiv”, ci că este pentru ,,descurajarea Rusiei”!

Așa că, discret, cu populația ținută sub starea de panică ,,pandemică” se luau diverse decizii. Astfel, la jumătatea lui aprilie (în Stare de urgență!) Armata a lansat o ,,licitație restrînsă” de peste 1,3 miliarde de lei” pentru extinderea și modernizarea bazei aeriene 71 de la Cîmpia Turzii în „perspectiva dotării forțelor aeriene cu alte tipuri de aeronave de luptă multirol,

precum și diversificarea gamei de misiuni și exerciții naționale sau cu participare internațională”.

Informația arăta că acest ,,plan de modernizare” vine separat față de investiția de circa 130 de milioane de dolari pe care SUA o pregătește în aceeași unitate. ,,Licitația restrînsă va fi acordată în baza celui mai bun raport calitate-preț, iar durata contractului va fi de 67 de luni”, data limită pentru depunerea ofertelor fiind 28 iulie 2020.

Tot în pandemie, de data asta în Starea de alertă, pe 18 iunie a.c., Parlamentul României a adoptat, în şedinţa comună, Hotărîrea pentru înfiinţarea Comandamentului Corpului Multinaţional de SudEst (Headquarters Multinational Corps South-East - HQ MNC-SE) în garnizoana Sibiu, cu dislocare temporară în garnizoana Bucureşti.

Hotărîrea vizează intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României și pornește de la o altă minciună: ,,contextul modificării radicale a mediului internaţional de securitate”.

Care sînt acele ,,modificării radicale” recente care ar viza România sau zona noastră? Mult invocata Crimeea a fost acum mai bine de 6 ani și de atunci… toate afirmațiile privind ,,pericolul iminent” rusesc sau ,,amenințarea rusă” s-au dovedit a fi false!

Inclusiv aberațiile formulate de un fost comandant NATO cu grave probleme de gîndire, Ben Hodges, cel care are pe conștiință un teribil incident în Irak, rezultat din presiunile la care a fost supus un afroamerican de religie islamică. ,,Iniţiativa României a fost apreciată la nivelul NATO şi acceptată de aliaţi, reliefînd astfel importanţa strategică a regiunii Mării Negre pentru securitatea spaţiului euroatlantic şi necesitatea creşterii prezenţei aliate înaintate în această regiune”, a declarat ministrul Ciucă. Atenție însă - Comandamentului Corpului Multinaţional de Sud-Est va avea statut de comandament militar internaţional ,,subordonat unui comandament aliat, în afara structurii naţionale de comandă şi control. Dislocarea Comandamentului la misiuni în afara teritoriului statului român se va executa la ordinul autorităţilor militare ale NATO”, se mai arată în Hotărîre. Sigur, chiar dacă MApN ar fi fost consultat în această ultimă privință, nu mai era o garanție la ora actuală, pentru că echipa ministrului Ciucă pare total supusă SUA și NATO. Deci asta au făcut ai noștri în plină pandemie, cînd nouă ni se spunea ,,Stați acasă și totul va fi bine”! Sute de milioane investite în baza militară NATO și centru de comandă pentru organizația implicată în mai toate conflictele mondiale!

Revenind la Baza Aeriană de la Cîmpia Turzii, o publicație americană, preluată de Defense România, scrie că ,,va fi modernizată de SUA”. Nu, va fi modernizată în primul rînd pe banii românilor – 200 de milioane de euro – iar americanii vor investi ceva mai mult de jumătate: 130 milioane de dolari. ,,Americanii vor rotații ale aeronavelor de luptă pentru descurajarea Rusiei”, scrie sursa citată, punînd problema direct, nu cu ipocrizia de care aminteam anterior. ,,Baza Aeriană de la Cîmpia Turzii ar putea deveni un hub pentru operațiunile US Air Force în sud-estul Europei, unde Pentagonul ar urma să efectueze rotații ale aeronavelor de luptă, ca parte a unei misiuni de descurajare a agresiunii Federației Ruse”. Care… „agresiune”? Se face mereu referire la probleme din trecut, din fostul spațiu sovietic, în care nici SUA, nici NATO – și mai ales NOI nu

avem ce căuta! Ce să descurajeze… trecutul? Poate dacă procedează ca nebunii de pe străzile din SUA, dărîmînd statui și pupînd bocanci în numele unor ,,reparații” istorice!

Sursa citată scrie că ,,US Air Force consideră esențiale modernizările la Baza Aeriană de la Cîmpia Turzii”, unde vor desfășura cel puțin avioane de luptă fără pilot de tip MQ-9 Reaper ,,pentru a promova stabilitatea și securitatea în regiune și pentru a consolida relațiile cu aliații NATO și alți parteneri europeni”.

Ei bine, în această privință cred că României i se vînd gogoși! În UE, cîștigă teren curentul favorabil autonomiei strategice față de SUA și, implicit, față de NATO, bazat pe raportul francezului Arnaud Danjean. Astfel, în ianuarie a fost votat raportul anual cu privire la implementarea politicii de securitate şi apărare comună (PSAC) a Uniunii Europene, cu 364 de voturi pentru, 266 împotrivă și 77 de abțineri. Europarlamentarii au votat și raportul anual cu privire la implementarea politicii externe și de securitate comună (PESC).

Paranteză: cine s-a opus vehement, depunînd peste 70 de amendamente? Traian Băsescu, același care a transformat România în colonia SUA, fără a atrage însă și vreun beneficiu economic pentru țară din asta! ,,Sînt unul dintre politicienii care critică argumentat această abordare ce vizează îndepărtarea de NATO şi implicit de SUA, în condiţiile în care UE nu dispune de un arsenal nuclear care să se constituie într-o capacitate de descurajare credibilă. (…) Am criticat sever raportul Danjean care susţine autonomia strategică a UE, în detrimentul unei alianţe puternice cu SUA”.

Deci, România este ruptă de tendința europeană, UE fiind sătulă de pretențiile americane financiare, nejustificate nici de vreo amenințare reală, nici de vreo apărare! Dimpotrivă – SUA au generat conflictele din Orient și revoltele din Nordul Africii, creînd criza emigranților! SUA au generat tensiunile cu China, cu Rusia, blocînd activitatea economică a UE. Deci, UE nu are de ce să vadă cu ochi buni transformarea României în bază SUA și NATO. Iar ca să sperăm că vine SUA cu investiții… hai să fim serioși! De 30 de ani vin doar să ia, nu să dea!

Au dat, da – criza din 2007! Și pe Băsescu repus președinte, sistemul Kövesi și alte de-astea. În privința apărării, NATO, așa cum am mai arătat, nu își face datoria din statut privind apărarea de pericole majore precum traficul de droguri – dimpotrivă, controlul Afganistanului pare a fi chiar cauzat de… controlul acestui flagel, dar NU pentru a-l stopa. Apropo – și România, țară NATO, este din ce în ce mai afectată de această nenorocire, drogurile, ca și de altele, ,,specifice” democrației implementate de parteneri, traficul de persoane sau prostituția.

Concluzia: fără să fim întrebați, sîntem trans­ formați în bază militară SUA și NATO, fapt care nu e bine văzut în UE, nu ne aduce avantaje economice, nu ne asigură securitatea și siguranța – și va institui un control străin total asupra tuturor pîrghiilor de putere din România. Dar, deh, poate asta vor românii. Nici nu mai spun că transformarea în bază militară ne transformă într-o țintă prioritară a unei riposte – e de la sine înțeles! O bază militară, cu cît e mai importantă, cu atît trebuie anihilată mai repede!

Faptul că toată țara va fi transformată în bază militară?... Să sperăm că alții nu gîndesc precum singura țară care a lansat bombele nucleare asupra populației civile și a inventat noțiunea/justificarea de ,,pagube colaterale”. Da, e vorba de SUA, nu de Rusia.

RM

Nr. 1545

l

9

14 – 20 iulie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (5)

Jurnal de pe Frontul de Est (66)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (5)

S-au mai distins în această bătălie sublocotenentul în rezervă Ilarie Matiu, comandant pluton mitraliere, și sublocotenentul în rezervă Alexandru Găvenea, comandant pluton I, care alături de mine au luptat efectiv în prima linie de pușcași.

Oamenii prinseseră un curaj foarte mare în urma acestui succes. Către seară, după respingerea atacului, au început să ne bombardeze cu artilerie și brandturi grele.

Am avut 5 pierderi, iar eu am fost rănit ușor la față și la gît, dar n-am fost evacuat.

Noaptea am primit prin Regimentul 82 Infanterie traducerea ordinului Diviziei 275 germană, prin care ne face cunoscut că sîntem încercuiți vremelnic și că trebuie să rezistăm pe actuala linie, cu prețul oricărui sacrificiu, pînă la sosirea ajutorului din afară. Totodată, face apel la noi pentru economii de muniție și de hrană. Acest ordin s-a comunicat și trupei. Am lucrat cu oamenii la organizarea terenului și mai tîrziu am făcut adăposturi pentru iarnă, deși material lemnos aveam foarte puțin. Mi s-a completat efectivul companiei pînă la 105 oameni. Rușii au remorcat cele 2 care de luptă avariate, care probabil aveau tunurile bune. Durere a fost însă că ziua de 20 noiembrie și următoarele ne-au găsit fără nici un fel de materiale din cele văzute la începutul lunii noiembrie la echipa de distrugere (germană). Moralul, în general, nu este din cel mai strălucit. Starea sufletească a multora este asemănătoare cu a omului care așteaptă un tren ce și-a anunțat întîrzierea, dar nu sosește în gară nici după scurgerea minutelor anunțate.

24 noiembrie 1942. La orele 8, rușii ne bombardează și după puțin timp pleacă la atac, însoțiți de 12 care de luptă, majoritatea de tip ușor. 3 care de luptă au fost aprinse, iar restul s-au retras în Viroagă. În fața plutoanelor din dreapta, infanteria rusă a ajuns pînă la 200 metri. După respingerea încercării de contraatac ne-au bombardat toată ziua, făcîndu-ne 17 pierderi. Încheiasem a treia zi fără mîncare.

25 noiembrie 1942. Din zorii zilei și pînă la lăsarea nopții am fost bombardați de către artilerie, tunuri de pe care de luptă, brandturi, cu lovituri în plin, căci restul proiectilelor cădeau în spatele nostru la 100-200 de metri. Am avut 38 de pierderi (majoritatea morți), fiind ziua cea mai grea de pînă acum pentru noi. Infanteria rusă a debuşat de 5 ori la atac însă tot de atîtea ori s-a retras în gropi. În fața plutonului III mitraliere, care flanchează viroaga ce dă în Iagodni, se strînseseră atîția ruși morți încît făceau din ei grămezi și-i împingeau pe gheață, numai ca să se poată apropia de noi, sub scutul acestora. Un car de luptă din cele mai mari care luase foc în spatele nostru, după ce pătrunsese și trecuse peste noi, a oferit un spectacol de încurajare pentru noi. Germanii mi-au spus că înadins l-au lăsat să treacă peste linie. De la un prizonier primim informația că a doua zi vom fi atacați cu 20 de care de luptă ce au sosit azi. Seara am primit ceva pesmeți și marmeladă, însă cantitate foarte mică.

26 noiembrie 1942. Am fost bombardați toată ziua, însă cu o intensitate mai mică. Infanteria a încercat de trei ori să atace. Am avut numai 11 pierderi.

Carele de luptă n-au apărut deloc. Noaptea am fost inspectați de către domnul locotenent-colonel Mangesius, comandantul Regimentului 82 Infanterie, însoțit de un căpitan de la Divizia 275 germană. Am fost lăudați și felicitați pentru rezistența din zilele precedente. Am aflat de soarta Regimentului 91 Infanterie și am primit prin subofițerul companiei cîte o jumătate de pîine și ciorbă caldă. Din ordin și cu aprobarea diviziei am rămas mai departe sub comanda Regimentului 82 Infanterie pînă la noi dispoziții. După miezul nopții am fost bombardați cu brandturi și katiuţe.

27 noiembrie 1942. Începe să ningă binișor. Continuă același bombardament și încercări de atac fără care de luptă. Între plutonul din dreapta și inamic s-a încins o luptă cu grenadele. Am avut numai 8 pierderi (răniți). Se împuținează muniția și nu mai primim alta, deși cerusem cu multă insistență încă cu două zile înainte. În sectorul din stînga și dreapta a fost liniște. Alimente nu sosesc deși ni se promisese.

28 noiembrie 1942. În zorii zilei, subofițerul german de la tunurile anticar îmi raportează că au foarte puțină muniție pentru tunuri și mă roagă să nu spun la trupă acest lucru. De asemenea, mă încredințează că superiorii cunosc acest lucru și așteaptă să le sosească, din moment în moment, muniții, însă după atitudinea lor și după mașina care era gata de plecare, am dedus că nu au muniție deloc. Batalionul știe acest lucru. Dimineață începe același bombardament, însă mai intens. Pe la orele 12 pătrunde un car de luptă în poziție și se plimbă în voie pe la spatele nostru. Tunurile nu au tras nici o lovitură. După vreo 10-15 minute în viteza cea mai mare - și încărcate cu infanterie - pătrund printre noi încă 11 care de luptă de tip mijlociu. Germanii fug de la tunuri în gropi. Infanteriștii de pe carele de luptă cădeau ca snopii, secerați de focul armelor automate, iar cei rămăși s-au dat jos în spatele și printre gropile noastre. S-a încins o luptă la grenade, la baionete și chiar la... pumni!

O parte din carele de luptă s-au așezat în linie în spatele nostru iar altele circulau pe viroagă trăgînd în adăposturi. Unul dintre ele s-a răsturnat într-o groapă chiar lîngă mine, în așa fel că nu se putea ridica și nici servanţii nu puteau ieși. În acest timp a trecut și infanteria rusă la asalt, căci nu era decît la 200 de metri. Am raportat telefonic la batalion, care mi-a trimis în ajutor grupul său de comandă, însă care a fost mitraliat înainte de a se se putea apropia de noi. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd.

Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927)

1. Învățămîntul – știința de carte a populației (4) După absolvirea școlii, bursierii erau datori să servească în calitate de învățători pe o durată de cel puțin 5 ani. Același decret-lege stabilea și programa școlilor normale (pedagogice), incluzînd obiectele: religia, limba română, limba națională, limba franceză, pedagogia cu psihologia și didactica, istoria, matematica, științele naturii cu fizica, gospodăria rurală, geografia, medicina populară cu igiena, legislația administrativă și școlară, datoriile învățătorului, caligrafia, desenul artistic și liniar, cîntarea și muzica, gimnastica, lucrul manual și practica agricolă.

La 26 iulie 1924 a fost aprobată Legea pentru învățămîntul primar al statului, prin care se dă învățămîntului primar o organizare unitară, prevăzîndu-se obligativitatea și gratuitatea acestuia pentru toată populația României cuprinsă între 7 și 16 ani, și a învățămîntului normal primar (pentru pregătirea personalului didactic al școlilor primare).

Potrivit legii, învățămîntul primar cuprindea 7 clase în două cicluri: ciclul I sau elementar (clasele I-IV) și ciclul II sau complementar (clasele V-VIII). Apreciată, în general, ca fiind pozitivă, Legea în cauză a avut și critici, în opinia căror respectiva lege ar fi avut urmări negative în ceea ce privește școlarizarea naționalităților. La 15 mai 1928 a fost adoptată Legea privind organizarea învățămîntului secundar (liceul teoretic de 7 clase, cu două cicluri; cursul inferior, 3 ani, cursul superior, 4 ani, reintroduce Bacalaureatul, la care se adaugă un an preparator, în vederea studiilor universitare), care a abrogat Legea învățămîntului secundar din august 1901. Din punct de vedere cultural, ceea ce s-a produs în Basarabia între 1918 și 1940 a fost apreciat, pe bună dreptate, ca o „adevărată renaștere spirituală”, avîndu-se în vedere șansa istorică oferită populației, de revenire la valorile naționale și culturale românești, de conștientizare a apartenenței sale etnice, lingvistice și civilizaționale. Așa cum școlii i-a revenit rolul principal în lupta pentru combaterea analfabetismului în mediul populației basarabene, numărul acestora a sporit, între 1920 și ianuarie 1939, de la 1.747 la 2.718, cel al învățătorilor de la 2.746 la 7.581 în aceeași perioadă, iar numărul elevilor înscriși de la 136.172 la 346.747.

Urmare a marilor reforme economice, sociale și politice din anii imediat următori primului Război mondial, precum și creării cadrului legislativ necesar dezvoltării învățămîntului public, gradul culturalizării populației Basarabiei în perioada interbelică a sporit în ritmuri categoric superioare celor din perioada de pînă la 1918. Astfel, numărul total al elevilor în Basarabia a crescut de la 90.000 la circa 400.000 la finele anilor ʼ30. Numărul școlilor, în special al celor primare rurale, a crescut de la 927 în 1915 la 2.235 în 1938, al celor secundare de la 32 (1917) la 50 (1938), al celor profesionale de la 6 la 54 (1932), al celor superioare la 2. O dovadă în plus a răspîndirii progresive a ştiinţei de carte şi a faptului că populaţia Basarabiei interbelice „avea nevoie de carte şi căuta cartea”, constituie creşterea numărului bibliotecilor în acea perioadă, a numărului volumelor din sălile publice de lectură, a totalului cititorilor, precum şi a cheltuielilor anuale pentru întreţinerea bibliotecilor de stat, fapt ilustrat de datele următoarelor două tabele.

Așa cum menționa etnologul și folcloristul Petre V. Ștefănucă, „oricît s-ar încerca să se răspîndească ideea că țăranul român n-are dragoste de carte, constatările noastre (de la Nișcani – n.n.) ne întăresc în Basarabia convingerea că satul românesc are nevoie de carte și caută cartea”. În satul Nișcani, în care P. Ștefănucă efectuase investigații în această direcție, constatase 179 de gospodării cu cărți și reviste și 143 de gospodării fără cărți, mazilii fiind cei care dețineau numărul cel mai mare de biblioteci din sat.

Conținutul cărților era următorul: religioase (58,26%), literare (23,15%), științifice (11,43%), calendare și almanahuri (4,12%), ziare și reviste (3,04%). Un alt cercetător din acei ani, D. Barbu, descriind starea culturală din satul Copanca, unde funcționa și o bibliotecă a Căminului Cultural, constata că acea bibliotecă era frecventată, de obicei, de persoane care aveau o legătură strînsă cu școala, anume elevii de toate categoriile.

Cît privește ceilalți locuitori ai satului, „cititul cărților aflate în biblioteca căminului nu formează o preocupare”. Din aceste considerente, știința de carte era mult mai răspîndită printre noile generații decît printre cele de vîrsta a treia. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de campanie (3)

10

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Haimanaua care pleacă în armată

D

acă te uitai atent, vara era pe sfîrșite sau poate, ca să fim mai exacți, aveam parte de o toamnă precoce și luminoasă. Frunzele castanilor din parcuri și grădini începuseră să pălească, și în oraș se deschiseseră primele mustării. Era aproape ora prînzului și, în acest decor, Ștrandul Băneasa, inaugurat cîndva de Carol al II-lea, era aproape pustiu, deși soarele își mai făcea datoria. Un miros de pește stricat plutea peste lac, semn că undeva se dăduse drumul la vreun stăvilar. Pe malul celălalt al lacului, deschis la începutul verii, palpită fratele său mai tînăr, Ștrandul Băneasta – UTC. ,,Depeche-Mode”, ,,ABBA” și ,,Scorpions” se rînduiesc la megafoane, grătarele fumegă, bărci și hidrobiciclete se leagănă leneșe în debarcadere. Dincolo de o perdea încă verde de lemn-cîinesc, se întrevăd terenurile de tenis roșcate și se aud mingi pocnite cu furie și cîteodată strigăte. La intrarea în ștrand, un zdrahon în pantaloni bleumarin și tricou cu ecuson controlează legitimații și scrutează atent chipuri, căci clienți sînt destui, și vigilența nu trebuie să adoarmă niciodată. Milu și Nicușor locuiesc pe aceeași stradă. Milu lucrează la TAROM și se duce la aeroport să-și ia leafa. Iese din curte și se uită de-a lungul străzii cu garduri colorate, mulțumit de viață.

Nicușor tocmai se întorcea de la tutungerie și nu lua leafă de nicăieri. Era caciorît rău, căci picase la Litere și aștepta să plece în armată... Halt! Zdrahonul ridică palma cît scutul lui Gerulla.

- Sînt pilotul Argeșanu de la escadrila de elicoptere, zice Milu cu sictir și arată o legitimație albastră.

- Să trăiți!...

- A-ăă, dumnealui este copilotul meu.

Copilotul se caută de legitimație... Lăsați!...

De fapt, Milu era doar mecanic la sol, mai precis mățar, adică se ocupa cu tot ce înseamnă instalații pe un avion – curent electric, kilometri de cabluri și conducte... După liceu, ca să nu-l ia în armată, că picase la Politehnică, a fugit la Mediaș, unde era o școală de aviație de 2 ani. Pe urmă, făcuse armata, dar la parașutiști, o armată dulce, care nu se compara cu ce făceau artileriștii și infanteriștii, scoși la muncă în agricultură, și s-a angajat la TAROM. Mai departe, în buna tradiție, îi urăște pe toți piloții - fără noi, ăștia sînt morți. În schimb, se uită lung după stewardese, căci nu e deloc urît, și el știe asta. De azi, Milu a intrat în concediu și se duce să-și ia leafa. Și dacă s-a întîlnit cu Nicu, hai să-l cinstească, mai ales că Nicu are o soră frumoasă, elevă de liceu, și nu e bine să-l ocolească...

Lui nea Mitică îi trecuse supărarea că n-a tras lozul cîștigător. În ultima clasă de liceu, băgase destui bani în curul băiatului, cu meditațiile, dar acum se resemnase.

- Deh, mă Nicușoare, cartea nu e pentru oricine...

Du-te să te încalțe ăia, ai grijă cum te porți și vezi să faci școala de gradați, că doar ai liceul. Și cînd o fi să te lași la vatră, ieși la raport și ceri să te reangajezi - sergentmajor, comandant de pluton sau altceva... Leafa-leafă, uniformă și bocanci gratis, masa la popotă, îți dau și pușcă... Ai să-mi pupi mîna. Și mai încolo, dacă o fi să te mai coci la minte, faci școala de ofițeri. Cine o să mai fie ca tine?... Și cînd oi veni să ne mai vezi, vecinii or să se întrebe, dar cine o fi locotinentul ăsta țațoș? E băiatul lui nea Mitică de pe strada noastră.

Cine dom’le, haimanaua aia? Da, haimanaua aia, uite că armata l-a făcut om... ...’Te-n aripă de securist bășit!, îl blagslovește mărunt Nicușor pe malacul cu ecuson, căruia nu-i pasă și se învîrte odată cu pămîntul. Pe terasă mai sînt locuri libere.

- Ce dorește domnii?

- Bagă-ne două tuborguri, și să fie reci.

- Se poate? Marfă a-ntîia, garantată... Dar niște crenvurști, ca la mama lor, merge? I-am pus la foc mic...

- Bine, arde-ne cîte două perechi...

Milu și Nicu sînt relaxați. Soare, muzică... Instinctiv, întorc capul spre terenurile de tenis, unde niște cîrlane de fete aleargă numai în costume de baie. În fața lor, la altă masă, doi tipi joacă table. Unul e mai bătrîn, jerpelit și cocîrjat. Trage dintr-o țigară și tușește. Mai degrabă e boschetar, cum o fi intrat?

Celălalt e un tovarăș lat în spinare, tuns scurt și cu niște ochi verzi bătînd spre alb. Jerpelea joacă-n spume, că dă numai 2-1. În schimb, umflatul e numai cîntec, joc și voie-bună: azi dă, ca la balamuc, numai 6-6 și 6-5. E în bulan, ce mai...

- Unde-ai băgat, nepoate, laba aia păroasă?...

Cîțiva uteciști s-au adunat în jurul mesei și se uită curioși la tovarășul cu munci de răspundere. Dar tovarășul cu ceafa numai cute rîde îngăduitor. Viața lui se scurge ca o romanță, mîngîindu-i obrazul. Aurolacul dă iarăși 2-1, cum e mai rău la table.

- Ptiu, mai dă-te-n kilu’ meu de băftos!

Schimbul de mîine scapă un rîs prudent. Rîde și Nicușor, care n-a mai auzit o asemenea înjurătură croită să provoace un conflict între clasele sociale. La el, în Chitila, circulau tot felul de înjurături și alte vorbe mai deocheate, născocite de țigani, și confirmîndu-l pe Fănuș Neagu, care spunea că expresiile cele mai crude ale limbii le auzi prin cîrciumi, piețe și pe stadioane. Țacpac!, cad zarurile: gherlă. Țac-pac!: dublă...

- Ptiu, da-ți-ar Dumnezeu bubă și mîinile scurte să nu poți să te scarpini!

Peste cîteva minute – Țac-pac!: 2-1... Țac-pac!: 6-4, poartă-n casă... Amărîtul ăla își pierde mințile și nu mai știe nici de frică: - Mai du-te dracu’ de băftos!

Tovarășul se încruntă în sfîrșit. Tribuna îl ia de guler pe intrus și îl aruncă pe poartă afară. Iar Nicușor, ținînd morțiș să nu uite înjurăturile, cere un pix de la ospătar și le notează pe un șervețel, avînd grijă să pună cratimele la locul lor, că nu degeaba căzuse la Litere, după ce luase un promițător 6,42 la scris și îi mai trebuia 8 la oral, dar a luat 6, și uite-l acum în situația să plece poimîine la Ciulnița, să facă armata într-un regiment de infanterie mecanizată.

Cavoul în formă de cabină telefonică

A

cum cu nu știu cîți ani în urmă, mă aflam întrun grup care însoțea pe ultimul drum o rudă apropiată. Era o zi de toamnă tristă, cu o ploaie rece și niște nori care stăteau să cadă peste noi. De la poarta cimitirului, unde, sub streașina unui monument, așpteptau nemișcați mai mulți cerșetori, se deschidea o alee largă, pardosită cu nisip și pietriș. Imediat, în dreapta, se făcea o alee mai îngustă străjuită de morminte pe ambele părți. În stînga, alta. În față, biserica. Lîngă biserică, îți atrăgea privirea un cavou ca o cabină telefonică ceva mai mare, cu pereți formați din dreptunghiuri de sticlă prinse între ele cu vergele metalice nichelate. Ațintindu-mi privirea, am remarcat o statuie de femeie, lucru neobișnuit, căci, de obicei, monumentele funerare sînt amplasate în afara cavoului. M-am apropiat să privesc mai atent interiorul.

Drept în față, rezemată de perete, crucea moartei – Liliana Pârjol, 1948-1971. În stînga ei, două catreneepitaf cam tîmpite informau că biata femeie murise din facere. În dreapta, o fotografie de la nuntă, mărită, cu o mireasă, desigur moarta, mirele, nașii și alți cîțiva, cu toții zîmbitori și nebănuind ce va urma. O masă din fier forjat și niște flori din plastic. În dreapta cavoului, cum te uitai, o bancă dată cu var. Cum se întîmplă adesea cînd contemplăm un peisaj sau un interior, mă implic și intru virtual în cavou. Mă așez pe bancă și mă uit la statuie.

Este, de fapt, un bust de femeie tînără, nici frumoasă, nici urîtă, cu părul puțin ondulat, sprîncenele și bulbul ochilor reprezentați în manieră clasică, fără conturarea kitchistă a irisului și a pupilei, așa cum sînt busturile

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Cal trecnd pe un pod Căzuse frunza din copaci pe mine căzuse umbra unui cal la gîtul meu în lenevire și răcoroasă ca un șal Mă tragi de cap, mă tragi de frunte peste un rîu iscat la vale mi-e ceafa albă, albă punte să treci pe dînsa dumitale cu cal cu tot și cu aripi Pe trupul meu trecînd să scuipi cu chipuri multe cu mulți chipi cu Alpi cu ulpi cu foarte, foarte multe vulpi Trop-trop, trop-trop cum treci pe mine cu ce murdară ușurime Iha, iha profund urla coroana-mi sub potcoava ta.

Un alt Manole ctre alt An Ana, curge-mi tu prin sînge ca să nu mi se mai verse.

Cu gîndirea tu mă plînge Și cu lumile inverse.

Ca să nu mă prăbușesc Vino tu cu pas regesc În mine să te clădesc În Stănesc.

NICHITA STĂNESCU din ciment ale scriitorilor din Cișmigiu, cu Alexandru Sahia purtînd doar rame de ochelari. Dar, melodrama începe în momentul cînd descopăr ceva terifiant, și aproape că îngheț: femeia cioplită în marmură albă este îmbrăcată cu o ie adevărată din pînză albă și cusută cu floricele roșii. Urmează a doua lovitură: la gît poartă un lănțișor cu o cruciuliță din aur. Mă dau un pas înapoi cu gînd să mai zăbovesc pînă dezleg și celălalt mister: bine, am văzut statuia, dar unde este moarta? Mă întorc și văd că grupul nostru se oprise în apropiere, și o groapă abia săpată aștepta să o înghită pe ruda mea. Mă apropii și mă uit iarăși pe geam. Moarta, cum se obișnuiește, era zidită bacovian într-un sarcofag din cărămizi și ciment și pe care mă așezasem crezîndu-l o bancă. Tulburat, o iau la picior și ajung la locul îngropării. Preotul își făcea datoria – Doamne miluiește! Doamne miluiește! – agitînd cădelnița din care se prelungea un fir subțire de tămîie. Dar eu mă gîndeam că dacă lumea cealaltă este lîngă noi, cum se spune, un univers paralel, ce-o fi zis, dac-o fi zis, nefericita de Liliana văzînd versurile acelea idioate, dar mai ales statuia cu ie și lănțișor de aur...

Peste ani și ani, aflîndu-mă într-un spital, m-am trezit vecin de pat cu un popă bătrîn și, din vorbă-n vorbă, am aflat că oficiase și în cimitirul unde se afla cavoul acela din sticlă și nichel. Și luîndu-mi toate precauțiile, l-am întrebat ce știe despre cavou.

Surprinzător, în ciuda vîrstei, știa destule. Anume că răposata Liliana nu era o oarecare. Fată educată, știa limbi străine și publica versuri. De aceea, sub o formă sau alta, cu siguranță că s-ar fi jenat de spectacolul grotesc pus pe seama ei, cu ia și celelalte, și ar fi protestat. Cît privește soțul, după anul de văduvie, s-a recăsătorit, și-a luat fiica și a emigrat în Australia.

Dar părinții ei au rămas pe loc și, în fiecare duminică, veneau la cimitir și îngrijeau cavoul. Într-o zi, însă, au avut un șoc: cineva, poate vreunul din cerșetorii care se adăposteau în cimitir, a spart un gemuleț și a furat lănțișorul, salvînd-o, în cele din urmă, pe biata femeie de la un ridicol etern. Și înțelegînd parțial situația, părinții au pus geamul la loc, dar nu și un alt lănțișor la gîtul fiicei lor.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1545

l

11

14 – 20 iulie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (1) Bafta mea a fost că primii douăzeci ani din viață i-am trăit în perioada comunistă. Spun ,,baftă” în cel mai pur, mai autentic și sincer mod posibil. Copilăria mea a fost un vis, un film de Oscar, o poveste frumoasă pe care începînd din acest număr al revistei voi încerca să o prezint și celor care, poate, nu au avut o copilărie asemănătoare, dar și celor care, din păcate, nu au știut sau nu știu ce reprezintă copilăria.

M-am născut aproape de Dunăre, într-un sat situat departe de lume, într-o comunitate oarecum uitată, fără drumuri de acces asfaltate, fără gară, un loc pe cerul căruia nici măcar avioanele nu treceau. Eram uitați în cîmpie, dar nu pe un teren plan, ci cu mici delușoare unde, în vale, curgea agale Vedea, iar în deal un lac rece și mîlos trona în mijlocul trestiilor. Aveam la deal acest ,,baraj” natural – un lac și o pădure, peisaj completat de o cîmpie imensă, plină ochi de roade în mijlocul toamnei, sau o imensă întindere de zăpadă cînd iarna se instala comod peste sat. La vale, așa cum am spus, era Vedea, care, ca o minune a naturii, în drumul ei pe lîngă sat se bifurca, binecuvîntîndu-ne cu o insulă împădurită, loc de mari aventuri și bucurii, dar și de mici conflicte cu satul învecinat. Trăiam într-un colț de rai, într-o capsulă a timpului în centrul căreia, chiar lîngă moară, trona o cetate din valuri de pămînt – un alt loc de lupte, de jocuri, de visat și de pus în practică unele dintre legendele istoriei. În această gură de rai din Teleormanul meu și al lui Marin Preda m-am născut și am copilărit. Dacă din punct de vedere geografic, totul corespundea cu ceva ce foarte puțini au sau visează, despre structura oamenilor care compuneau această scenă rurală pot spune că era, de departe, cea mai frumoasă. Poate că eu am avut norocul să îi cunosc pe cei mai buni, poate că așa erau, de fapt, toți. Poate că în acea perioadă, a anilor ʼ70 -

ʼ80, exista o maturitate absolută la nivelul celor care munceau, iar rănile trecutului recent, și mă refer la cele comise în perioada kominternistă și în cea următoare, fuseseră, cumva, lăsate de o parte.

M-am născut în casa părinților mei, ,,casa nouă”, cea ,,de la linie”, chiar în patul mamei și al tatei. Era o iarnă grea, geroasă și abundentă a anului 1970.

Părinții mei, împreună cu alți consăteni, urmăreau la televizorul ,,Intim” pe care îl aveau, aselenizarea, iar după terminarea programului tata i-a condus pe musafiri la poartă. Cînd a revenit în casă, eu eram deja decis să vin pe această lume, lucru care s-a și întîmplat în aceea dimineață. La spital nu se putea ajunge, iarna era grea, satul izolat, iar Cervenia era departe, la cel puțin 12 km, unde se afla și cel mai apropiat spital. Trei moașe au asistat-o pe mama, și se pare că tot de atîtea ori mi-au tăiat și buricul. Am ajuns și la spital mai tîrziu, dar deja farmecul nașterii mele se risipise, născut fiind la cîțiva metri de ieslele unde oile mîncau în liniștea iernii.

Primele imagini pe care le-am înregistrat, copil fiind, sînt cele în care unul dintre străbuncii mei, tataie Petre, mă ținea în brațe în fața casei părintești, și îmi arăta, undeva în zare, un cuib în care o barză își hrănea puii. Era un cuib ce mi se părea imens, așezat pe trunchiul unui dud bătrîn căruia bunicii mei îi tăiaseară coroana, lăsînd spațiu de ,,locuit” pentru o familie de berze. Eu rîdeam întinzînd mîna spre ele în dorința de a zbura, pentru că nu există copil care să nu își dorească să zboare imediat ce simte că acolo, sus, i-ar fi bine.

Privind în josul anilor, nu pot să nu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru copilăria care mi-a fost dăruită, nu pot să nu mă gîndesc la părinții mei plecați mult prea devreme, și nu pot să nu le mulțumesc pentru tinerețea frumoasă pe care mi-au dăruit-o, să mă întristez cînd mă

Dosare secrete ale Istoriei (73) Enigma Martin Bormann (3)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Lucrul cel mai curios este însă faptul ca oamenii de încredere ai lui Hitler nu se înşelau în privinţa valorii lui Bormann. Doctorul Hans Frank spunea că „mîna dreaptă” a führerului era o ,,creatură josnică, care nu avea nici un fel de scrupule”. Ministrul de Finanţe, Lutz Schwerin von Krozigk, îl descrie astfel: „Omul acesta – care, datorită ascensiunii lui tacite, a reuşit să capete din ce în ce mai multă influenţă, a avut comun cu predecesorul său antipatia pentru etichetă, pentru publicitate şi pentru «discuţiile cu şefii». Se simţea, ca şi Hess, total inferior cînd se afla în prezenţa unor oameni valoroşi. Era singurul lucru care-i apropia.

Bormann nu cunoştea nici o înclinaţie spre visare. El poseda un realism cinic şi o siguranţă instinctivă în materie de intrigi, cum rar se întîlnea chiar în cercurile hitleriste, unde intrigile se practicau pe scară largă, un arivism ce nu-şi afla perechea decît la Himmler, cu care semăna prin dispreţul lui faţă de viaţă şi de adevăr, fapt pentru care putea să-1 invidieze pînă şi Goebbels. Îi ţinea bine în frîu pe gauleiteri, care îl urmau supuşi, şi nu admitea nici o delăsare în conducerea partidului”.

Oameni ca Göring şi chiar Himmler au ajuns să vadă în Bormann o gogoriţă. S-au încumetat să critice în faţa lui Hitler metodele lui şi asprimea inumană a procedeelor pe care le folosea. Zadarnic însă.

– Ştiu că Bormann e brutal – răspundea Hitler, dar execută cu o punctualitate remarcabilă tot ceea ce-i încredinţez; şi tot ce face este plin de bun-simţ. Numai datorită durităţii şi metodelor lui intransigente izbuteşte el să îndeplinească programul formidabil pe care i l-am dat în sarcină. Şi adăuga cu o sinceră admiraţie:

– Rapoartele lui sînt atît de meticulos alcătuite şi atît de detaliate, încît n-am altceva de făcut decît să-mi pun semnătura pe ele. Cînd sînt cu Bormann, lichidez în zece minute un vraf întreg de dosare, în timp ce cu alţii îmi trebuie ceasuri întregi ca să iau aceleaşi hotărîri.

Lui Bormann i s-au atribuit tot felul de calificative: „Eminenţă cenuşie şi mută”, „Organizator neobosit”, „Mefisto al celui de-al treilea Reich”, „Eminenţa brună”, „Hercule al hîrţoagelor”. Hitler însuşi îi spunea „Mein Sphinx” („Sfinxul meu”). Ca să-i fie mereu pe plac şi mereu la dispoziţie, Bormann adoptase ritmul de viaţă – cu totul anormal – al stăpînului său. Stătea treaz – ca şi el! – pînă la orele cinci dimineaţa; se scula, în schimb, la orele unsprezece. După propria mărturisire, lucra „ca un cal care n-are nici măcar o duminică de odihnă şi care de multe ori nu doarme nici noaptea”. Îşi găsise, în sfîrşit, adevărata chemare: „Să împlinească toate dorinţele lui Hitler – spune Philippe Bernert –, să rezolve toate problemele în locul lui şi să-1 ferească de orice întîlnire neplăcută şi de orice veste proastă, care l-ar enerva, să-1 facă tot timpul să aibă convingerea că este omul providenţei şi nu se poate înşela...“.

Curînd, nici unul din marii demnitari ai regimului nu va mai putea trece peste barajul ridicat de Bormann.

Practic, ei se văd eliminaţi.

– E prea tîrziu ca să mai intervin – va spune atunci Himmler. Sînt nevoit să mă înţeleg cu omul ăsta periculos, cu toate că-1 consider răspunzător pentru majoritatea hotărîrilor celor mai dezastruoase ale Führerului.

La Nürnberg, Göring avea să explodeze: – Dacă aş putea să-1 aduc pe bădăranul ăsta cinci minute în celula mea şi dacă s-ar închide uşa, n-ar mai trebui să fie adus înaintea unui tribunal, vă asigur! Aş strînge scîrnăvia asta de gît cu propriile mele mîini. Şi nu numai pentru ceea ce mi-a făcut mie personal!

Mai ales pentru toate lucrăturile sale mîrşave în spatele Führerului!

gîndesc la bunicii mei care, în fond, au cam dus greul copilăriei mele, așa cum era firesc în acele vremuri.

Am o amintire bine fixată legată de ei – o potențială dispariție a lor din viața mea ar fi fost o adevărată catastrofă, ceva de neimaginat, fapt care mă făcea să fiu foarte atent și grijuliu cu ei. La acel moment cred că îi iubeam chiar mai mult decît pe părinți. Iar ei nu m-au dezamăgit niciodată, au rămas lîngă mine mulți ani după ce mama și tata au ales să plece la Dumnezeu.

Am pornit în lume cu dreptul, în căutarea aventurii și a unor trăiri interioare care nu mi-au dat pace nici în momentul în care aștern aceste rînduri și care, probabil, mă vor urmări în continuare.

Timpul a trecut încet, pentru că, atunci cînd tu ești copil, timpul este bătrîn, chiar neputincios. Am bifat cu brio toate etapele, pînă m-am ridicat pe propriile picioare. Acesta a fost un pas important în evoluția mea, dar un coșmar pentru cei care mă aveau în grijă: bunicii. Dragii mei bunici. Și, cum îi stă bine cuiva care pornește în viață cu gînduri mari, am reușit curînd să îmi cîștig independența prin perseverență, dar și multă inconștiență. Aveam la dispoziție un spațiu nelimitat, multe locuri de explorat și, ce era cel mai important, tot timpul din lume.

Vremurile îmi erau favorabile, oferindu-mi, pe lîngă spațiu, și o sumă de tovarăși de joacă fără de care nimic nu ar fi avut farmec.

Pe măsură ce linia orizontului se îndepărta, am conștientizat cît de norocos am fost și cît de frumos era ținutul în care am venit pe lume. Încet, dar sigur, am început să cuceresc fiecare metru, cu o bucurie și o curiozitate specifice oricărui copil care dorește să nu fie oprit. Aveam la îndemînă o gașcă de tovarăși la fel de interesați în ale cunoașterii ca și mine și, ceea ce era mai important, aveam o libertate aproape deplină, fapt care acum, la acestă vîrstă, mi se pare ceva de neimaginat. (va urma) T.T. Oare Bormann era conştient de atmosfera de ură care se crease încetul cu încetul în jurul lui şi ajunsese, literalmente, să-1 învăluie? Fără îndoială că nu. El trăia cu conştiinţa liniştită, ca unul ce-şi face datoria. Îi scria nevestei sale: „Îndată ce führerul nu va mai avea nevoie de mine, mă voi retrage ca să gust şi eu cîţiva ani de alături de tine şi de copii... “. Copii? Avea nouă: cinci băieţi şi patru fete. Nevasta lui, Gerda, îi creştea în unicul cult al preaiubitului führer. Corespondenţa dintre Bormann şi soţia sa, publicată de biograful său, Joseph Wulf, îl uluieşte astăzi pe cititor. În 1929, Bormann a luat-o în căsătorie pe fata judecătorului Buch. Era pe atunci o partidă bună. Hitler fusese martor la ceremonie.

După cum era şi firesc, băiatul cel mai mare 1-a avut ca naş pe Hitler şi i s-a dat numele de Adolf-Martin.

Gerda, ca şi soţul ei, detesta religia creştină, căreia-i aparţinuse. S-a străduit într-atît să alunge din mintea copiilor ei pînă şi cea mai mică umbră de superstiţie, încît Hitler i-a acordat pentru aceasta medalia de aur a partidului. Tot ce-o interesa pe Gerda era să pună la dispoziţia Germaniei cît mai mulţi naţional-socialişti mititei. Şi, cu toate că a făcut ea însăşi tot ce-a putut în direcţia asta, i s-a părut că nu e destul. Atunci i-a propus soţului ei să facă copii şi cu cea mai bună prietenă a ei, o actriţă. Cînd aceasta, pe nume Manja Behrens, a cedat, în sfîrşit, insistenţelor lui, Bormann i-a scris nevestei sale o scrisoare de o sinceritate cu totul extravagantă, în care se oglindeşte vanitatea lui neroadă: „Tu ştii ce voinţă am eu: cum ar fi putut să-mi reziste Manja? Acum ea îmi aparţine şi sînt fericit. Pare de necrezut, dar am senzaţia că sînt un om căsătorit de două ori”. Afirma, aşadar, că e foarte fericit cu cele două femei ale lui. Hotărît lucru, era un dar ceresc: după anii fericiţi ai căsătoriei, au urmat copii frumoşi şi, la urmă, ca o încoronare, a venit şi amanta. Şi-şi termina spovedania după cum urmează: ,,Acum va trebui să fiu de două ori, şi chiar de trei ori mai prudent ca să mă menţin sănătos şi în formă”. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (8) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Mai avem nevoie, azi, de Trianon?

Iată o întrebare care – chiar dacă nu a fost formulată ca atare – s-a strecurat în mod insidios în toată această perioadă în care s-a vorbit și s-a scris despre Centenarul Trianonului – locul din Palatul Versailles, de lîngă Paris, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de Pace cu Ungaria – document ce a consfințit, pe plan internațional, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Nicolae Titulescu și dr. Ion Cantacuzino, delegați ai României la România. Unii au aruncat-o în spațiul Conferința de Pace de la Paris și semnatari ai Tratatului public și cu alte prilejuri, aceștia fiind de la Trianon pătrunși de convingerea că – pentru ei – Trianonul nu a existat niciodată, Deci, ce știm noi? deși consecințele acestui mare eveniment le-au La 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon. simțit și trăit din plin; alții – inventînd ei o așa-zisă După semnăturile a 17 state (printre care Franța, Marea prescripție, după scurgerea unui secol de la semnarea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia, Japonia, Tratatului – efectul acestora ar fi devenit nul, putîndu- România, Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, se, deci, trece la ștergerea lui din Cartea de Istorie a Cehoslovacia – pe de o parte – și Ungaria, pe de altă Omenirii, cu consecințele de rigoare, în primul rînd parte), Tratatul a fost întărit prin 37 de semnături ale pentru România; o altă categorie de cîrcotași au adus președinților de consiliu de miniștri, miniștrilor de în scenă Conferința de Pace de la Paris din 20 iulie-15 Externe, ambasadorilor, înalților comisari, miniștrilor octombrie 1946 și Tratatele de Pace de la Paris, plenipotențiari, reprezentînd 23 de țări din Europa, semnate la 10 februarie 1947, între Aliați și statele Asia, America Latină, America de Nord, Africa și Axei, în urma celui de-al doilea Război Mondial; o Australia. Cu asemenea semnături grele – Tratatul ultimă speță în acest demers îl ocupă cîțiva ,,deștepți” devenind, astfel, un document beton – cine se mai din presa autohtonă care consideră că, dacă facem gîndea la nerespectarea acestuia sau la revizuirea lui? prea multe valuri despre Trianon, acum, la 100 de ani Cum cine? Ungurii!

Chiar în ziua de 14 noiembrie 1920, cînd Tratatul de suferință a Ungariei, îi supărăm pe vecinii unguri este ratificat (n-au avut încotro!) și de Adunarea și reaprindem naționalismul românesc!

Națională a Ungariei (Parlamentul), s-au dezlănțuit Bineînțeles, toate cele atacurile împotriva României patru moduri de a diminua sau și a Tratatului de la Trianon! chiar de a șterge semnificația Documentele vremii au reți­ istorică a Trianonului pentru nut reacția revizioniștilor România, nu sînt altceva decît din Parlamentul ungar, care variante (mai rudimentare au jurat că nu-l vor respecta sau mai sofisticate) ale niciodată, angajîndu-se să acelor oameni care, călcînd lupte pînă la moarte pentru în picioare Istoria și drep­ la refacerea Ungariei Mari: turile Poporului Român și ,,Cred în Dumnezeu. Cred nesocotind hotărîrile unui în patrie. Cred în reînvierea For Internațional la care au Ungariei milenare”, jurămînt aderat state de pe întregul urmat de strigătul războinic: Glob Pămîntesc, vor să ,,Nem! Nem! Soha!”. întoarcă roata istoriei cu 180 Ce s-a întîmplat, de fapt? de grade, ducîndu-ne înapoi Un lucru extrem de grav – (ca în filmele S.F.) cu exact Parlamentul ungar, după ce 100 de ani. ratificase Tratatul, a șters cu În cele ce urmează (prin buretele urii articolul 45 din exemplele de acum un secol acest document internațional, coroborate cu exemple mai care arată astfel: ,,Ungaria puțin îndepărtate, ori din Politica externă promovată de Miklós renunță, în ce o privește, în zilele noastre) voi crea pre­ Horthy după semnarea Tratatului poate fi favoarea României, la toate misele formulării corecte a rezumată într-un singur cuvînt - revizionism drepturile și teritoriile asupra întrebării de mai sus.

fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sînt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcînd parte din România”.

Problema semnalată nu era una de conjunctură, ci una sistemică. Cu cîteva luni înainte de această reacție, cînd același Parlament a trebuit să ratifice Tratatul colectiv asupra frontierelor, pe fundalul scandării ,,Nem! Nem! Soha!”, ziua de 4 iunie a fost declarată ,,zi de doliu național”. Mergînd dincolo de declarații, s-a hotărît crearea unor unități paramilitare, așa-zisele Brigăzi de luptă pentru renașterea Ungariei milenare, cărora Arhiducele Iosif de Hamburg le-a înmînat Drapelul de luptă, ordonîndu-le: ,,Doresc să împlîntați acest Drapel foarte curînd pe crestele Carpaților Nordici și să-l purtați, de asemenea, cu glorie pînă la Adriatică”. Dînd frîu liber veninului unguresc, România a fost declarată ,,actualmente și în viitorul apropiat principalul nostru dușman”, slogan ce era întărit de un plan diabolic elaborat de amiralul fără flotă, Horthy, plan în cinci puncte.

Citiți-le și îndrăzniți să formulați un răspuns la întrebarea din titlu încercînd să priviți aceste rînduri de revistă prin prisma activității UDMR în România, dar citiți-le și în oglinda în care se reflectă chipul actual al Ungariei (de care vom vorbi mai încolo).

1. Încercuirea diplomatică a României; 2. Instruirea ideologică a populației din Ungaria și a Mghiarimii din România; 3. Creșterea economică a Ungariei și sabotarea eco­ nomică a României; 4. Creșterea prestigiului Ungariei în exterior, conco­ mitent cu scăderea propagandistică a celui al României; 5. Intensificarea activității organizațiilor iredentiste ale minorităților ,,maghiare”.

Descriind atitudinea din Parlamentul ungar, ,,Adevărul” din 19 noiembrie 1920, în știrea ,,Cum au ratificat ungurii Tratatul de pace”, cred că redă în modul cel mai fidel atmosfera și reacția statului maghiar în acel moment. Reproduc din acest text: ,,În ziua ratificării, toată Budapesta era în doliu. Toate edificiile publice arboraseră drapele de doliu. Toți deputații veniseră la Adunarea Națională în haine negre. Președintele Rakowski a întrebat, într-o tăcere mormîntală, dacă Adunarea Națională acceptă Pacea de la Trianon. Nici un răspuns. Deputații stau imobili la locurile lor, nimeni nu se mișcă. Președintele Rakowski: «Deoarece văd că nimeni nu ia cuvîntul contra Păcii de la Trianon, o declar acceptată». Atunci, primulministru, contele Teleki, se scoală și anunță Adunarea că-și dă demisia. (...) În urma știrii despre ratificarea Tratatului de pace, s-au produs dezordini violente în Budapesta. În apropiere de Budapesta se aflau 1.600 de soldați sub conducerea baronului Babarczy, care voiau să împresoare Adunarea națională și să aresteze pe deputați, zădărnicind astfel ratificarea Tratatului.

Conspirația militară a fost, însă, descoperită la timp și conspiratorii au fost arestați”.

Cum gîndul de revanșă vine mînă-n mînă cu trădarea, cred că este momentul să introduc un prototip al acestui procedeu (aproape incredibil) redat, însă, cu acuratețe, de calendarul ,,Certitudinea” al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pe anul 2020, sub titlul ,,Înțe­ legere secretă între Ungaria și Franța, prin care se încearcă recuperarea Transilvaniei pentru Ungaria”: ,,(...) la Paris, la 18 martie 1920, echipa conților Pal Teleki, Imre Csaki și Albert Appony obținea un succes important, prin deschiderea de negocieri secrete cu guvernul francez. Ele au fost finalizate la 12 mai 1920,

(vă amintiți de punctele planului lui Horthy!), printre alte documente revelatoare, la CNSAS s-a descoperit o scrisoare trimisă în 1986 lui Ion Rațiu în Marea Britanie de către Corneliu Coposu. Fost membru de vază al Partidului Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu – cunoscut de masele largi din România abia după 1989 – a fost tîrît în mocirla propagandei iredentiste ungare fără voia lui, ceea ce l-a determinat să reacționeze prin această scrisoare la un veritabil exemplu de manipulare a opiniei publice (în primul rînd din România, dar și din Diaspora).

Constituind o piesă elocventă în ,,dosarul” propa­ gandei iredentiste maghiare, în încercarea de deturnare a realității Istoriei și atragerii unor personalități Corneliu Coposu (1914-1995) politice, literare, culturale, științifice etc. românești, prin semnarea unui tratat economic secret, ungaro- în mirajul șantajului iredentist – pentru a înțelege mai francez, prin care, în schimbul sprijinului Franței profund substratul acestei politici parșive ungurești pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea desfășurată pe întinderea unui secol – vă rog să citiți pielea ursului din pădure, adică ceda, pe o perioadă cîteva citate mai ample din acest document păstrat de de 90 de ani, exploatarea cărbunelui din Valea Jiului. Securitatea română. Mai întîi, să vedem sursa mediatică Ca urmare, Maurice Paleologue (diplomat francez de declanșatoare a acestui demers al lui Corneliu Coposu. origine română, secretar general al MAE al Franței) Cine credeți că infesta aerul Europei cu o mîrșavă transmite Bucureștiului, la 23 martie 1920, propunerea- propagandă antiromânească (promovată – culmea! – capcană de integrare a României, alături de Ungaria, chiar de unii conaționali fugiți în Occident)? Cine putea într-o Confederație a Dunării (copie avant la lettre a fi decît nocivul post de radio ,,Europa Liberă”, locul din integrării europene), confederație revizionistă, care Munchen, de unde (să nu uităm – cu dolarii americanilor) urmărea reînființarea Imperiului Austro-Ungar. Take zeci de ani s-au revărsat tone de zoaie verbale asupra Ionescu refuză «mărul otrăvit» și începe demersurile României, otrăvindu-ne ființa și inima prin așa-zisele pentru constituirea unei alianțe regionale contra emisiuni despre România, în care ne ,,dezvăluiau” ceea revizionismului statelor învinse în război”. ce noi trăiam și știam deja. Alde Monica Lovinescu, Cum poți să comentezi încercarea de trădare Virgil Ierunca și o duzină de transfugi (printre care și a unui stat care a făcut parte din Antanta alături de un actual ambasador al României) ne dădeau lecții de România? Doar, probabil, cu o marjă de rezervă față democrație, înfierînd regimul comunist și ridicînd în de autenticitatea acestei informații explozive. Aceasta slăvi societatea capitalistă de consum! despre francezi. Dar ce să comentezi despre unguri?

Apropo: postul de radio ,,Europa Liberă” – reșapat Dimpotrivă, cred că, în acest caz de pură substituire și cosmetizat – și-a reluat activitatea în noile condiții în locul unui stat vecin, suveran și independent, ar geopolitice europene! Cui mai folosește minciuna lor, trebui să ne raportăm fie la ignoranța ungurească, fie, în condițiile în care Europa chiar este ,,liberă”, așa cum mai degrabă, la apetitul neamului lui Attila de a-i da ați visat voi decenii întregi? la o parte pe primii sosiți, pentru a se instala hunii Întorcîndu-ne la subiect, iată debutul scrisorii în ținuturile ,,lăptoase” ale Europei. În speță, cum ,,seniorului” Corneliu Coposu: ,,Dragă Iancule, am să promiți tu, noul stat maghiar, constituit în urma aflat cu surprindere, prin emisiunea postului de radio destrămării Imperiului Austro-Ungar, ca stat unitar, cu «Europa Liberă», din 20 octombrie 1986, ora 17.00, hotare trasate și stabilite prin Tratate internaționale, în cadrul buletinului de știri, și la ora 19.25, la care au valoare definitivă, cum să promiți – drept «Actualitatea românească», informația că aș fi adresat miză a unui virtual ajutor în un mesaj prin care, împreună recuperarea a ceea ce nu mai cu alți doi național-țărăniști, este al tău – să plătești cu ceva aș fi făcut cunoscută adeziunea ce nu are tangență măcar cu mea la o declarație semnată de fostul teritoriu românesc aflat 122 de disidenți maghiari, polo­ sub tutela austro-ungară? A nezi, cehoslovaci și est-germani, făcut Valea Jiului parte vreodată exprimîndu-mi, în același timp, din Transilvania habsburgică? admirația pentru lupta curajoasă Nerecunoașterea și sabota­ dusă de poporul maghiar cu rea Tratatului de Pace de la treizeci de ani în urmă, precum Trianon, din partea statului și hotărîrea mea de a mă alătura luptei pentru cererile menționate maghiar, a continuat sub un în declarație. Sursa informației evantai de forme și reprezentări îți este atribuită ție, în calitate de care ne-ar acoperi un spațiu președinte al «Uniunii Mondiale tipografic prea mare pentru a fi a Românilor liberi»”. enumerate toate. Studiind presa Demontînd minciuna ,,Europei din secolul care ne-a adus în Libere”, cel scos la înaintare pragul Centenarului Păcii de la Contele Pál Teleki, prim-ministru pentru a se legitima o activitate Versailles, precum și diverse al Ungariei în perioada 25 iulie 1920- antiromânească ordinară cu materiale istoriografice din 14 aprilie 1921 prestigiul și poziția sa în Diaspora, etape diferite, dacă ești slab Corneliu Coposu continuă epis­ de înger sau nu ești racordat la pulsul politic al Planetei, te poți declara stupefiat tola: ,,Informația, așa cum a fost difuzată, trebuie de anvergura și de complexitatea activității statului ractificată în mod onest – urgent. Eu nu cunosc nici un maghiar fie pe palierul amenințării subversive a Păcii, disident din țările menționate și, pînă acum, nu am luat fie pe cel mai la îndemînă – propaganda mincinoasă cunoștință nici de conținutul documentului întocmit de cei 122 de disidenți sau de cererile pe care le cuprinde. împotriva Trianonului.

Din prima parte a acestui proiect monstruos fac În consecință, nu am putut să-mi manifest în vreun chip parte planurile nebune ale lui Horthy de a provoca adeziunea la un text necunoscut. De altfel, nici nu mi-a incidente armate, așa cum s-a întîmplat cu gazarea fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni”.

După ce declamă manifestările lui patriotice, din soldaților cehi din barăcile lor din Slovacia, trimițînd apoi trupe maghiare în zonă! În latura propagandistică trecut, considerînd că ,,interesele majore și permanente

ale României ar trebui să constituie o evanghelie a adevăraților patrioți”, Corneliu Coposu ne oferă o adevărată lecție de Istorie românească, valabilă și în zilele noastre vizavi de o anumită parte a etniei maghiare: ,,În ce privește tendința voastră de colaborare cu expatriații maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiționată, din partea românilor, de o declarație publică neechivocă făcută de Comunitatea Maghiarilor Emigrați că renunță definitiv la calomnierea României, la falsificarea Istoriei, la acțiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre”.

Ce lecție de Istorie Românească i-a predat românul din Țară, Corneliu Coposu, românului din afara Țării, Ion Rațiu! În acest model de discurs se observă cu destulă ușurință deosebirea dintre românii din Țară și cei din Diaspora, cei din urmă lăsîndu-se influențați de

Sala din Palatul Trianon în care s-a semnat Tratatul de Pace cu Ungaria popularizarea tezelor maghiare care au ecou în ,,cercurile lesne influențabile din Apus, receptive la tînguielile vecinilor noștri, care ar trebui să fie informate despre realitățile istorice, politice, geografice și economice ale atît de puțin cunoscutului Răsărit al Europei”. În partea finală a acestei scrisori-document, liderul PNȚCD reiterează cîteva date calendaristice, cînd Ungaria și-a asumat recunoașterea deciziilor față de noua stare de fapt, reamintind, de pildă, de declarația din 25 noiembrie 1947 a delegației guvernamentale maghiare, în frunte cu prim-ministrul comunist Lajos Dionyes, care proclamă categoric că ,,problema litigioasă dintre țările noastre este considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naționale cetățenești acordate ungurilor din Transilvania”, declarație succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 și la 26 februarie 1958.

Această scurtă incursiune în Istoria de un veac a Trianonului la care se vor adăuga datele din episodul următor – pune în antiteză politica a două țări a căror Istorie este legată de ,,fenomenul” Trianon: Ungaria și România, în contextul analizării formelor și metodelor adoptate de aceste țări în dezintegrarea sau în apărarea (după caz) a ceea ce a hotărît oficial Conferința de Pace de la Paris. Din păcate, datele culese din presa vremii înclină categoric balanța în favoarea Ungariei.

După cum vom constata – cu o mirare naturală pentru amorțeala și indecizia decidenților români – de la Horthy încoace toată energia revizionistă a Ungariei (indiferent sub ce regim politic s-a aflat țara) a fost canalizată într-o singură direcție: anularea Tratatului de Pace și stăpînirea, din nou, a Transilvaniei, scop atins (chiar dacă numai pentru o perioadă de 4 ani și ceva) cu sprijinul lui Hitler, cînd Ungaria a devenit remorca Germaniei în ,,opera” de revizuire a frontierelor stabilite prin Tratate și Convenții internaționale cu mulți ani înainte.

Mai avem, azi, nevoie de Trianon? Altfel, cum să ne renegăm trecutul?

Da, mai avem! Ca de aer! (va urma) GEO CIOLCAN

14

Nr. 1545

Ipocrizia politică şi Armata Aflată la discreţia politicului în toată istoria sa modernă, soarta Armatei României a fost întotdeauna, fără excepţie, tragică. Exemplele sînt nenumărate şi consecinţele comportamentului iresponsabil, uneori plin de ură şi dispreţ, al politicianului faţă de Armată pătează în mod ruşinos evoluţia firească a sistemului militar românesc.

„Trăiască viteaza Armată Română!”

(Regele Mihai I, 22 iunie 1941) A devenit emblematic. Aproape întotdeauna, Comandantul suprem al Armatei a fost şi este persoana politică cu cea mai înaltă poziţie în stat (rege, împărat, preşedinte etc). Şi, aproape întotdeauna, ostaşul român a fost folosit de mai marii vremii acolo unde a fost mai greu, iar apoi a fost sacrificat fără pic de regret. Zilele acestea, cînd poate pentru a zecea oară în ultimul deceniu este atacat mişeleşte seniorul în uniformă, s-au împlinit 79 de ani de la momentul în care Armata Română, susţinută de întreaga simţire românească, a trecut Prutul „spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab”. Demersul era, desigur, unul eminamente politic şi putea a fi atins, în acel moment, numai prin sacrificiul ostaşului român. Este momentul să ne amintim cuvintele pline de respect şi gratitudine pe care Regele Mihai I, într-un laudaţium emoţionant, le adresează generalului Antonescu şi Armatei Române. Era în chiar ziua atacului, 22 iunie 1941: „În clipele cînd trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfînta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gîndul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, și către ostașii țării. Vă sînt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria și străduința domniei voastre neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostașilor noștri bravi le urez sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului. Trăiască în veci România. Trăiască viteaza noastră armată!”.

Vorbe. Numai vorbe! De altfel, Mihai ajunsese rege cu cîteva luni în urmă, la 6 septembrie 1940, prin plecarea intempestivă a lui Carol al II-lea, fără să fi depus vreun jurămînt pe Constituţie faţă de ţară, fără votul de aprobare în Parlament (doar cu ungerea mirului de către patriarhul Nicodim Munteanu, în prezenţa generalului Antonescu, Conducătorul Statului), avînd ca prerogative exprese funcţia de şef suprem al Armatei şi dreptul de a numi primul-ministru.

Ceea ce a urmat, se cunoaşte foarte bine. La 23 august 1944, Regele Mihai decide demiterea mareşalului Antonescu şi arestarea sa. În scurt timp, acesta a fost predat anchetatorilor sovietici. Adică tocmai acelora care rupseseră mişeleşte din „sfînta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare” şi cu care regele, împreună cu liota de politicieni care îl ghidonau, bătuse palma. Inclusiv cu comuniştii. A urmat o mascaradă de proces nedrept şi umilitor, condamnarea mareşalului la moarte, refuzul graţierii şi, după degradare, sfîrşitul sub gloanţele plutonului de execuţie soldat cu un adevărat măcel. Trecuseră numai patru ani de cînd acelaşi rege, împins de la spate de aceiaşi politicieni, în numele poporului român, îi declarase recunoştinţă!

Chiar şi astăzi, după scurgerea a trei sferturi de secol, este suficientă pronunţarea numelui celui căruia regele îi mulţumise pentru că ,,numai prin munca şi străduinţa domniei voastre neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună” pentru a te face pasibil de pedeapsă. Dar cu restul armatei ce s-a întîmplat? Cum a fost recompensată de politicieni „viteaza noastră armată”? Fără existenţa unui armistiţiu cu URSS şi ca urmare a ordinului de depunere imediată a armelor dat de rege (Comandantul suprem!), între 23 august şi 12 septembrie 1944. „Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi. (…) Sute de mii de soldaţi români au fost

dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate.

Regele Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri (…). Se putea uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Cum au fost recompensaţi generalii şi ofiţerii care luptaseră ,,pentru a reîntregi sfînta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare”? Ce s-a întîmplat cu generalii şi ofiţerii români care, scăpaţi din ghearele morţii, s-au întors de pe front? ,,La toţi veteranii de război care au luptat pe Frontul de est li s-au luat gradele şi nu au primit pensie pînă în anul 1990, cu cîteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu”. Însă ura şi dispreţul politicianului faţă de militari nu s-au oprit aici. „Represiunea a continuat şi, numai la 20 mai 1948, în cadrul operaţiunii «Gayaneh», au fost arestaţi peste 3.000 de ofiţeri, care apoi au fost anchetaţi, torturaţi şi condamnaţi la pedepse grele, mulţi dintre ei dîndu-şi obştescul sfîrşit în carcerele comuniste”. Mai mult de 100 generali români au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

Dintre aceştia, circa 70 au pierit în puşcărie: 21 la Aiud, 17 la Sighet, 10, plus mareşalul Antonescu, la Jilava, 6 la Canal, 5 în Penitenciarul Făgăraş, 2 la Piteşti, 1 la Râmnicu Sărat. Şi nu i-am putut identifica pe toţi! Iată recunoştinţa politicianului român pentru sacrificiul celor care l-au adus în fruntea statului! Să ne mai mire ce se întîmplă azi?

Nici tragicele evenimente din decembrie 1989 nu au făcut excepţie Cei care au trăit zilele răscolitoare ale sfîrşitului de an 1989 îşi amintesc, desigur, gratitudinea şi speranţa cu care noii (şi totodată vechii) politicieni ai vremii priveau atunci armata. Trăitorii vremurilor acelea care par acum atît de departe îşi aduc desigur aminte celebrul strigăt de speranţă „Armata e cu noi”. Îşi amintesc, cu siguranţă, şi nenumăratele situaţii cînd scopuri politice (uneori extrem de tulburi) au fost atinse prin sacrificiul asumat al militarilor. Timp în care forţele de ordine dispăruseră din peisaj iar politicienii, retraşi prin diverse încăperi dosnice, se repezeau sub mese la auzul rafalelor de arme automate reale sau simulate.

Istoria s-a repetat. Armata, în totalitatea sa, a fost culpabilizată. S-au intentat sute de procese. S-au inventat vinovăţii. Au fost disponibilizaţi, aruncaţi practic pe drumuri, zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri fără a se respecta nici una dintre promisiunile de reangajare în mediul civil şi de reconversie profesională prin grija statului. Cantităţi uriaşe de tehnică militară a fost duse la fier vechi. Inclusiv zeci de tone de uniforme au fost arse în crematorii special înfiinţate. Cazărmile rămase goale au fost traficate fără pic de ruşine cu samsarii de terenuri şi de clădiri. Întreaga industrie militară, cu mii de specialişti şi dotări de ultimă generaţie, a fost rasă de pe faţa pămîntului. Într-o sarabandă politică uluitoare s-au schimbat în defavoarea militarului legile care îi acordau cîteva drepturi pe deplin meritate. Ca o culme a ipocriziei politice, a existat iniţiativa (din fericire eşuată) unui ministru al Apărării de a scoate aserţiunea „Naţional” din denumirea Ministerului Apărării Naţionale! Motivul? Eram deja în NATO şi evocarea simţirii naţionale ar fi putut să-i deranjeze pe aliaţii noştri strategici! Ca să putem aprecia calitatea politică a personajului, trebuie spus că anterior ocupase funcţii de mare răspundere politică: ministru de Externe, director al S.I.E., ministru al Justiţiei.

Prin nenumărate Decizii guvernamentale, Hotărîri de Guvern, Ordonanţe de Urgenţă, s-au modificat în mod aberant, an după an, în defavoarea lor, drepturile pensionarilor militari. S-a ajuns pînă acolo încît, printr-o infamă decizie a CCR, militarului i s-a refuzat dreptul la pensie. Pensia sa de serviciu a fost considerată un fel de ciubuc pe care statul îl acordă militarului la terminarea stagiului activ, numai dacă are de unde şi numai din milă.

l

14 – 20 iulie 2020

RM

Pensiile militare de stat reprezintă ,,un supliment care nu se subsumează dreptului constituţional la pensie”, se afirma în ticăloasa Decizie 871/25.06.2010 a CCR! Sub faimoasa cîrmuire a marinarului Băsescu (el însuşi fiu de militar!) numai în anul 2010 au fost emise pentru pensionarii militari opt decizii de pensionare, contrazicîndu-se una pe alta, fiecare interpretînd diferit legea (sau aplicînd o altă lege), reducîndu-le nefericiţilor fără de vină drepturile lor legale cu pînă la 80%. Fără sprijin politic şi lipsiţi prin lege de dreptul de a protesta, cu comandanţi de paie numiţi pe criterii politice, militarii nu s-au putut apăra. Nedreptăţile au continuat, fără a înceta vreo clipă, adăugîndu-se minciuni la minciuni, pînă în ziua de azi cînd, iată, asimilindu-se (împotiva legii) pensia militară de stat cu pensiile speciale, se intenţionează un nou furt din drepturile legitime ale militarului român. În anii de după 1989 nu a fost categorie socială mai atacată, umilită şi defăimată, decît militarii! Decît Armata! Nici chiar minerii. Cei care nu cred, pot verifica!

Cîţi dintre politicieni au cunoscut adevărata viaţă a militarului? În prezent, în spatele frazelor sforăitoare prin care, cu prilejuri festive, este lăudată Armata Română (aliatul de nădejde al celei mai puternice forţe militare a lumii!) se duce o luptă politică dură pentru acapararea banilor din pensiile legale ale militarilor.

Pensii care, firesc, par mari în comparaţie cu nivelul jalnic la care au ajuns, tot din lăcomia politicienilor, pensiile multor altor categorii sociale. Printr-o manipulare politică murdară, cu sprijinul unei massmedia aservite, politicienii de toate culorile, aflaţi într-o permanentă foame de bani, întorc împotriva militarilor nemulţumirile nefericiţilor cărora statul, controlat de aceiaşi politicieni, refuză să le acorde pensiile pe care le merită. Catalogări de genul „pensii nesimţite” sau „pensii speciale”, atribuite pe nedrept militarilor, au găsit un teren fertil în rîndul celor văduviţi de drepturi. În durerea lor, ei n-au înţeles că politicianul care arată cu degetul spre militar nu o face pentru a ridica nivelul pensiilor lor de mizerie, ci pentru a coborî la acelaşi nivel insuportabil şi pensiile militare. Iar banii furaţi cu acte în regulă de la militari să fie folosiţi şi ei în scopuri pur politice.

Cîţi dintre politicienii care condamnă azi militarul român i-au cunoscut adevărata viaţă? O viaţă fără sîmbete şi duminici libere, fără sărbători, fără 8 ore de program, departe de familie, cu moartea alături mai tot timpul pe teatrele militare din zonele de conflict, supus unei lungi liste de privaţiuni şi lipsit de o altă lungă listă de drepturi ce par fireşti pentru fiecare dintre cetăţenii acestei ţări. Ai oricărei ţări. Cîţi dintre politicienii care discreditează acum militarul român înţeleg că ofiţer nu înseamnă numai un personaj mîndru de uniforma sa, dur uneori şi inflexibil, care învaţă ostaşul cum să rămînă în viaţă din confruntarea sa cu iamicul?

Dincolo de uniformă, domnilor politicieni, militarii sînt Oameni. Cei mai mulţi dintre ei oneşti, păstrînd permanent în suflet jurămîntul pentru ţară. Oameni adevăraţi, cu o educaţie serioasă. A fi ofiţer al Armatei Române, domnule politician care abia ai terminat şcoala generală şi ţi-ai cumpărat diplomele de studii cu bani furaţi, înseamnă şi inginer, şi constructor de maşini de luptă, de avioane, de rachete, de staţii radio sau de radiolocatoare. Înseamnă şi profesor, şi istoric, şi medic, şi literat, şi jurnalist, poet sau pedagog. Înseamnă ani lungi şi duri de studii militare şi civile. Înseamnă renunţări, sacrificii personale, supunere, respect pentru superiori, dragoste de ţară şi demnitate.

Sînt calităţi pe care, din nefericire, tu, politicianule ipocrit, le desconsideri. Motiv pentru care nu ai nici capacitatea de a te întreba, atunci cînd loveşti în Armată, ce s-ar întîmpla cu tine, cu ţara, cu alianţele politice şi militare din care facem parte, cu întregul eşafodaj de minciuni cu care ne amăgeşti, dacă militarul român ar proceda asemenea ţie.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

pO

Nr. 1545

l

15

14 – 20 iulie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

14 iulie – Ziua naţională a Franţei Mai sînt simbolurile naţionale importante?

Ernest Renan a definit naţiunea ca pe un „plebiscit de zi cu zi”, precizînd că aceasta, ca şi individul, e „rezultatul unui lung trecut de strădanii şi sacrificii”.

Simbolurile au avut un impact deosebit în stimularea unei emoţii patriotice, a unei solidarităţi profunde a poporului, a unei identităţi proprii epocii moderne. Întrebarea care persistă, însă, este: ce se întîmplă astăzi, într-o lume în care globalizarea devine omniprezentă, cu aceste simboluri?

Simbolul reprezintă, într-o interpretare simplistă, doar un semn, doar un obiect, dar care poate sugera mai mult decît propria sa substanţă fizică. Dacă naţiunea este „unul dintre marile mituri ale epocii moderne”, mai are acesta nevoie de simboluri în contextul în care globalizarea înseamnă uniformizare?

Pasul spre o nouă epocă La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, Franţa a cunoscut un eveniment hotărîtor pentru evoluţia sa ulterioară, a fost martora unor confruntări majore, cu multiple elemente de noutate, însă cu rol catalizator. Aşadar, Revoluţia Franceză de la 1789 a reprezentat un pas esenţial spre o epocă a naţionalismului, o epocă în care aspectele vieţii franceze, şi nu numai, au fost profund schimbate. În ceea ce priveşte Franţa, această ţară a avut şi are în continuare nevoie de simboluri.

Un simplu aparat instituţional nu are puterea necesară de a crea o credinţă sau un sentiment al apartenenţei. Dilema apare atunci cînd populaţia nu se mai identifică cu aceste simboluri, cetăţenii simţindu-se mai mult europeni decît francezi, englezi sau români.

Istoria Franţei nu este o istorie zbuciumată din punct de vedere al graniţelor, se perpetuează de-a lungul istoriei o aceeaşi Franţă, avînd graniţele precis desenate încă de la început şi care nu vor cunoaşte modificări semnificative, ci doar o anumită extindere spre est. Însă, în preajma Revoluţiei de la 1789, Franţa era doar un conglomerat de provincii, dar Revoluţia a avut forţa necesară de a înlocui acest sistem al provinciilor cu un sistem administrativ al departamentelor dirijate de la centru.

Populaţia Franţei nu vorbea limba franceză Un fapt mult mai puţin cunoscut astăzi constă în afirmaţia că unitatea de limbă franceză a existat dintotdeauna şi că această unitate a contribuit într-o măsură importantă la declanşarea Revoluţiei şi la formarea naţiunii franceze. Realitatea este însă diferită, şi anume, în preajma Revoluţiei aproximativ jumătate din poporul francez nu vorbea limba franceză, ci folosea o serie de dialecte. Aşa cum afirma şi istoricul Lucian Boia: „Elita europeană vorbea franţuzeşte într-o vreme cînd jumătate din populaţia Franţei nu cunoştea această limbă”.

Aceasta era realitatea franceză, iar în scurt timp Franţa avea să fie proclamată republică, chiar Goethe afirmînd că „în acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii”, Revoluţia Franceză fiind un model de edificare a unui stat ce avea să reprezinte naţiunea.

Revoluţia s-a manifestat într-un limbaj al simbolurilor, ea încununînd gîndirea iluministă şi definindu-se prin intermediul imaginarului, acesta din urmă fiind doar un teren pe care se construieşte o imagine a cetăţii, în timp ce „formele sale simbolice vor participa la apariţia modelelor, normelor valorilor convieţuirii”.

Steagul naţional, element de coeziune Într-un limbaj al simbolurilor, într-o ţară a unei profunde tradiţii simbolistice, a regalităţii şi a Ioanei d’Arc, cel mai important simbol este reprezentat de steagul naţional. Acesta a apărut chiar în timpul Marii Revoluţii, dar iniţial sub forma unor cocarde. Astfel, la data de 14 iulie 1789, atunci cînd poporul francez

a cucerit închisoarea Bastilia, oamenii purtau cocarde bicolore, roşii şi albe, iar peste cîteva zile, acestor două culori li s-a adăugat şi o bandă de culoare albastră, culori ce se regăsesc şi astăzi pe steagul Franţei. Responsabil pentru inventarea acestei cocarde este Marchizul de Lafayette, acesta folosind cele două culori ale Parisului – albastru şi roşu, combinate cu albul regal. Transferarea celor trei culori de pe cocardă într-un steag naţional s-a realizat la puţin timp după Revoluţie, mai precis în 1790, însă avînd culorile inversate faţă de forma sa originală, cu albastrul în exterior pentru a simboliza zborul spre înălţimi şi spre noi idealuri. La data de 15 februarie 1794, drapelul a fost adoptat de către Convenţia Naţională, decretul spunînd că „drapelul naţional va fi format din trei culori naţionale, prevăzute în trei benzi egale, dispuse vertical, astfel încît albastrul este mai aproape de catarg, alb în mijloc şi roşu care zboară”.

A existat însă şi o perioadă în care steagul naţional, tricolorul, a fost înlocuit – mai exact, în urma bătăliei de la Waterloo. După înfrîngerea lui Napoleon, steagul francez a fost înlocuit de un steag alb, adică vechiul steag regal, însă doar pînă la Revoluţia din iulie 1830, rămînînd în uz de atunci şi pînă în prezent.

„Dacă îmi iei steagul tricolor… îmi iei jumătate din forţa Franţei” În anul 1848, Ministrul francez al Afacerilor Externe afirma: „Dacă îmi iei steagul tricolor…îmi iei jumătate din forţa Franţei, atît aici, cît şi în afara graniţelor”. Se poate observa o credinţă a simbolurilor, o definire a acestora ca avînd rol unificator şi oferind prestigiu şi forţă. De asemenea, de-a lungul timpului, au existat mai multe reprezentări ale tricolorului francez, chiar şi demnitarii francezi de rang înalt utilizează bannere cu caracter personal bazate pe steagul Franţei, însă nici una dintre aceste reprezentări nu este înscrisă în Constituţie.

Cele trei culori, pe lîngă valorile simbolice, un semn al valorilor superioare ale cerului şi legămîntul cu oamenii, o îmbinare a valorilor morale cu cele pragmatice, corespund şi triadei „Libertate – Egalitate – Fraternitate”.

„Liberté, égalité, fraternité” sau „Libertate, egalitate sau moarte” Deşi la izbucnirea Revoluţiei de la 1789, motto-ul „Liberté, égalité, fraternité” era deja în uz, acesta a fost folosit cu precădere şi a devenit cunoscut ca motto pentru revoluţionari. Robespierre a mers chiar puţin mai departe, susţinînd în decembrie 1790 ca acest motto, alături de expresia „poporul francez”, să fie cusute pe uniformele şi pe steagurile soldaţilor, însă propunerea lui nu a fost primită cu prea mult entuziasm şi a fost respinsă.

Este un simbol deosebit de important pentru mentalul francez, dovada fiind şi aceea că a fost înscris în numeroase rînduri pe faţadele caselor, dîndu-i-se şi o formă puţin diferită în anul 1793 de către parizieni, aceştia din urmă inscripţionînd „Libertate, egalitate sau moarte”. Poporul francez îşi dorea, înainte de toate, o naţiune fratern reunită,

(

RM

o naţiune în care toţi să fie liberi să îşi aleagă proprii conducători şi să fie egali în faţa legilor, indiferent de statutul social. Observăm cu uşurinţă că este pentru a doua oară cînd apare cifra trei pentru un simbol naţional, motto-ul francez fiind, de asemenea, înscris în Constituţia din 1946, cît şi în cea din 1958. De ce s-a ales cifra trei?

Putem răspunde la această întrebare prin faptul că cifra trei reprezintă o ordine perfectă, o totalitate ierarhizată şi organizată, şi să nu uităm că acest număr simbolizează şi triada religioasă, Franţa fiind o ţară catolică.

Imnul naţional, un fost cîntec de marş Un alt simbol al Revoluţiei Franceze care a avut menirea de a mobiliza trupele şi poporul este actualul imn al Franţei. Iniţial, acest cîntec a fost scris ca fiind un cîntec de marş. Astfel, la data de 25 aprilie 1792, căpitanul Claude-Joseph Rouget de Lisle era staţionat, împreună cu armata, în Strasbourg, iar această armată se pregătea să meargă spre Paris. Întrucît primarul Strasbourgului îşi dorea crearea unui cîntec de marş pentru mobilizarea soldaţilor, Lisle a compus acest cîntec chiar în noaptea dinaintea plecării spre Paris şi a fost iniţial intitulat „Cîntecul războiului armatei de pe Rin”.

Titlul actual îşi are originea în rîndurile armatei de voluntari din Marsillia, întrucît devenise foarte popular în rîndurile acestora.

Ca o comemorare a zilei Franţei, la data de 14 iulie 1795 acest cîntec a fost acceptat ca imn naţional. Deşi a fost interzis de către Napoleon al III-lea, imnul a fost restaurat în 1879 şi este un simbol naţional, trecut de asemenea în cele două Constituţii, din 1946 şi 1958, pînă astăzi, Lisle fiind şi el considerat erou național.

Victoria populaţiei asupra Vechiului Regim Am menţionat pînă acum trei dintre cele mai importante simboluri ale Franţei, cele înscrise în Constituţie, însă un alt simbol foarte cunoscut şi respectat de către francezi, şi nu numai, este Ziua Naţională a Franţei sau, altfel spus, Ziua Bastiliei.

Bastilia reprezenta o sinistră închisoare a Parisului, era un simbol al opresiunii şi al tiraniei, şi, deşi revoluţionarii nu au găsit în interiorul ei decît şapte prizonieri, dărîmarea acesteia rămîne în esenţa sa un gest simbolic, semnificînd de fapt o primă victorie a populaţiei asupra Vechiului Regim. Unitatea politică a fost afirmată la 14 iulie 1790, atunci cînd se celebra „Fête de la Fédération”, o celebră alianţă a regelui şi a naţiunii, fiind prima aniversare a insurecţiei. Abia la 6 iulie 1880, data de 14 iulie este adoptată ca zi naţională.

Există şi alte simboluri proprii francezilor, cum ar fi personalităţile feminine Marianne şi Liberty, boneta frigiană sau cocoşul galic, atît de urît de Napoleon.

Mitul eroului, care reprezintă forţa colectivă, a fost de asemenea prezent în mentalul colectiv. Napoleon este considerat un fiu al Revoluţiei, el va pune ulterior bazele, prin instituţiile pe care le regîndeşte, unei societăţi complet diferite, apărute ca urmare a Revoluţiei. Altfel spus, Napoleon este figura emblematică care încoronează principiile de la 1789, este un erou al legendei, cuprinzînd aspiraţiile de libertate, un mit naţional.

„Sub Napoleon I, Europa şi-a pierdut individualitatea” Pentru anul 1789 este edificatoare definiţia oferită de dicţionarul Larousse, şi anume: „Europa nu înseamnă ceva decît în măsura în care se numeşte Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul trece înaintea generalului. Nu la fel stau lucrurile în America, Asia, Africa, Oceania – acolo, generalul se impune în faţa particularului: acesta din urmă este aproape complet absorbit. Dimpotrivă, Europa nu e decît o denumire geografică care cere să fie tratată în linii mari. Sub Cezar, şi chiar sub Carol cel Mare, Europa, deja veche, avea încă o istorie; pe atunci erai asiatic, african sau european. Sub Napoleon I, Europa şi-a pierdut individualitatea – eşti francez, englez, italian, rus etc., nu mai eşti european”.

Historia.ro

16

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei P a s t i l a s ã p t ã m î n i i Românii răsplătesc tot mai mult Vremea oportuniștilor

(urmare din pag. 1) Nu am văzut pe nimeni să picheteze Parlamentul pentru legile anticonstituționale, nu am văzut nici un partid care să organizeze un marș prin care să apere drepturile românilor, sau măcar ale unor categorii sociale.

Au fost niște mișcări în perioada alegerilor europarlamentare, evident, așa cum văd că au început acum, în preajma alegerilor locale și parlamentare. Pentru că, de fapt, ăsta este adevărul – că acești ,,patrioți” ies la lumină doar cînd e rost de ceva, un ciolan, un cubuleț de zahăr, pentru că, în fond, și ei sînt români, și ei fac ceva doar dacă au de cîștigat. Am văzut că brusc și dintr-o dată partide pe care le credeam decedate au fost resuscitate și au început să fie prezente în mediul online. Unele au început mai devreme campania, cu marșuri la care flutură steaguri prin țară, altele s-au limitat la online sau la trimis scrisori de adeziune la NATO și UE, că doar și acolo există adevărați naționaliști, oameni de bine care vor să intre în Parlament pupînd papucul american și european, pentru că altfel știu și ei că nu se poate.

Cum ziceam – adevărați naționaliști, suveraniști, patrioți, mai bine spus, un model nou de ticălos.

Românul este, pentru mine, o imensă necunoscută. Cum poate să creadă cineva că există patriotism autentic în acele partide, cum poate doar să gîndească cineva că ăia chiar sînt naționaliști? Nu, nu sînt. Dar vor fi votați, pentru că, așa cum am spus, românul este foarte, foarte prost… informat.

Unica salvare: credința în cele sfinte Motto: ,,Cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine” – Arsenie Boca Trăim vremuri în care simțim efectele propriilor noastre păcate, întreaga civilizație umană avînd nevoie de o resuscitare divină, individul nemaifiind capabil de nici o reacție, alta decît a sta conectat la tehnologie. Marea majoritate a celor aflați într-un vagon de tren, o sală de așteptare, la coadă la magazin sînt cu ochii ațintiți întrun ecran electronic. Toată omenirea a ajuns să fie sclava tehnologiilor sofisticate, iar de aici pînă la utilizarea dispozitivelor RFID (Radio frequency identification) și a implantului biometric nu mai este decît un pas.

Există în lume un număr impresionant de persoane care au primit implantul. Nimeni nu a analizat urmările acestui pas, reacțiile psihologice ale oamenilor, testarea de piață... Testare în vederea...? A ceea ce, în mod real, va însemna monitorizarea totală a omenirii, deoarece toate informațiile pe care le avem pînă în prezent despre cipuri sînt, pur și simplu, praf în ochi. Cît de curînd, cu toții vom constata rolul ,,înspăimîntătoarelor” RFID, care nu se rezumă doar la identificarea de la distanță, ci se va ajunge pînă la sondarea ființei umane la nivel cromozomial.

Au existat perioade în care individul era cumpărat/ vîndut ca sclav, iar în prezent, cînd susținem că neam civilizat, democratizat și emancipat, se vînd și se cumpără organe, copii, soții, bone, sportivi, dame și domni de companie, iar omul este, încă, sacrificat sub diverse forme. Ca orice marfă, el deține un cod de bare, iar de la CNP se va ajunge la tatuaje comerciale, cipuri, însemne biologice etc. Pe eticheta care îl va însoți pretutindeni, omul va avea, firește, inscripționat și un termen de valabilitate, stabilit în funcție de criterii și interese economice, sociale, politice etc. În acest context, Biserica rămîne singurul sistem social care ar trebui să își aducă contribuția necesară la restaurarea ordinii spirituale în lume, și să militeze nemijlocit împotriva sistemului polițienesc global de urmărire a persoanei. În copilărie, locuitorii din satul bunicilor în care îmi petreceam vacanțele nu aveau nici cea mai mică teamă de primar, milițian sau judecător. În unanimitate, de bună-voie

munca și industriile altora

Deficitul comercial al României pe primele cinci luni din 2020 este cu 12,5% mai mare decît cel raportat în perioada similară a anului trecut şi a ajuns la 7,34 miliarde euro, adică 3,33% din PIB, conform datelor prezentate de Institutul Național de Statistică. Asta înseamnă că ne așteptăm ca la finele anului să consemnăm un deficit comercial de 8% din PIB. Îngrijorător este faptul că se înregistrează un ritm de scădere mai accentuat la exporturi față de cel la importuri. (…) Aceste date arată că producția internă nu poate să susțină cererea și drept urmare românii cumpără foarte mult din străinătate. În felul acesta, iese valută foarte multă din țară pentru că noi răsplătim munca altora. Atunci cînd importurile depășesc exporturile, cererea de valută a unei țări în ceea ce privește comerțul internațional este mai mică. Reducerea cererii pentru o monedă face ca aceasta să fie mai puțin valoroasă pe piețele internaționale. (…) ,,Lipsa măsurilor de creştere a producţiei interne

și nesiliți de nimeni, toți își manifestau frica de Dumnezeu.

Nimeni nu încuia ușa casei, iar acum Planeta s-a umplut de garduri de sîrmă ghimpată, de lacăte, zăbrele, camere de supraveghere, firme de pază și protecție etc. Iată de ce ar trebui să ne reevaluăm comportamentul creștin și să readucem în viețile noastre starea de normalitate, firescul conviețuirii comunionale, sensul și forța rugăciunii. Se știe că ,,Rugăciunea care-i plînsă/În al lacrimăi pîrîu/Te înalță și te apropie/Cît mai mult de Dumnezeu” (Nicolae Măndiță), dar cine și cînd să se mai roage, din moment ce oamenii preferă să piardă timpul pe internet?

Puțini sînt cei care știu că profesorul Valeri Slezin, membru al Institutului de Cercetare și Dezvoltare Psihoneurologică din Petersburg a măsurat puterea rugăciunii și a ajuns la concluzia că aceasta are o importanță vitală pentru orice persoană. În timpul rugăciunii, grijile trec pe plan secundar sau chiar dispar, devenind, astfel, posibilă atît vindecarea psihică și emoțională, cît și cea fizică. Se pare că rugăciunea poate neutraliza chiar și radiațiile. După explozia de la Cernobîl, în jurul Bisericii Arhanghelului Mihail, aflată la 4 km de reactoare, instrumentele de măsurătoare a radiațiilor au înregistrat valori în limitele normale.

Cercetătorii de la Institutul Petersburg au confirmat, în urma studiilor efectuate, faptul că și apa sfințită, semnul Crucii si bătutul clopotelor pot avea, de asemenea, proprietăți vindecătoare. În Rusia, clopotele bat întotdeauna în timpul epidemiilor, deoarece se spune că sunetele emise de clopote omoară virușii. De asemenea, Biserica recomandă ca orice fel de mîncare sau băutură să fie binecuvîntate, această practică avînd nu numai o valoare spirituală, ci și una de prevenție.

Cert este că știința, în latura aplicabilității ei pozitive, ne oferă antidotul pentru monitorizarea totală: întoarcerea la Scripturi, la normalitatea unei vieți duhovnicești autentice. În această firească stare de manifestare creștină, orice sistem global de monitorizare nu va putea citi altceva decît frecvența înaltă a unei transformări spirituale autentice.

Din păcate, la nivel planetar nu se aplică aceste lucruri, iar primele și cele mai sigure victime sînt copiii și nepoții noștri, față de care nu avem nici o scuză. Dacă pentru viitorul omenirii timpul a expirat, iar interesul nu mai există, la Judecata de Apoi vom putea justifica, pe larg, aceste aspecte. Rămîne de văzut cît de convingători vom fi atunci.

Valentin Turigioiu

destinate consumului ne conduce către un deficit comercial în creştere accelerată deşi principala acuză a celor care guvernează acum în perioada când erau în opoziţie era tocmai lipsa măsurilor de diminuare a deficitului comercial. Iată că dînșii cresc deficitul comercial. De ce? Pentru că au o abordare total eronată: îşi fixează obiectiv de reducere a deficitului comercial prin finanţarea producţiei interne din fondurile europene care vor veni după anul 2021.

Greşit! Deficitul este astăzi! Iar dacă nu faci nimic să il diminuezi arunci în aer atît deficitul de cont current, cît mai ales stabilitatea monetară şi cursul valutar!

Să nu mai zic că ajungem să exportăm veniturile populaţiei pe decontul importurilor! Este grav! Este foarte grav! Dezechilibrele macro-economice sînt în creştere şi asta nu are legătură cu criza sanitară, ci cu lipsa unui plan de echilibrare macroeconomică”, susține economistul Adrian Cîciu.

Cormin Pam Matei (Cotidianul.ro)

Marcel Ciolacu s-a înscris în USR Președintele interimar al Partidului Social Democrat, Marcel Ciolacu, a anunțat trecererea, cu arme și bagaje, în curtea Uniunii Salvăm ce-a mai rămas din România – USR. Motivul fugii sale din PSD, cu tot cu baza de date a membrilor și finanțatorilor PSD, se datorează trădării evidente a propriului partid, dar și a electoratului socialdemocrat.

Ciolacu a fost deconspirat de Direcția Com­ baterii Trădărilor (DCT) din cadrul PSD, o unitate de elită foarte secretă a social-democraților, formată din pensionari ai fostei Securități, actualmente paznici pe la diverse farmacii.

Pentru a scăpa de mîna lungă a DCT, Marcel Ciolacu a reușit să se refugieze într-unul din sediile secrete ale USR, de unde așteaptă să fie cumva extrădat la PNL, locul de odihnă și liniște veșnică pe care îl obține orice politician care a demonstrat că este antiromân. Întrebat de ce Ciolacu a ales să se ascundă la USR, un lider al Uniunii, destul de scund, grizonat și confuz sexual, a declarat că, înainte de a merge la PNL, orice trădător trebuie să fie familiarizat cu legislația educației sexuale în școli, atît la nivel teoretic, cît și practic. ,,În fapt, Ciolacu este doar un … gen, mă îndoiesc sincer că va ști exact cum s-a născut după ce va trece exemenul de clarificare a orientării sexuale”, a adăugat sursa citată.

Panicați de faptul că PNL și, implicit, DNA, vor afla care le sînt sursele de finanțare, mulți PSD-iști au ales să demisioneze din partid și să se alăture și ei lui Marcel Ciolacu. ,,În fond, cînd vrei să faci bine țării, o poți face indiferent la ce partid activezi”, a declarat sub anonimat o blondă fost premier, care se deplasa ordonat alături de colegi spre Aleea Modrogan, precizînd că, din cîte știe, la sediul PSD din Kiseleff a rămas doar un om de bine, fost președinte și oarecum nemuritor, să stingă lumina și să pună lacătul la poartă.

D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

RM

Nr. 1545

l

17

14 – 20 iulie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Premieră în România - generalul Predoiu, fost șef SIE, atac grav la Iohannis și Guvern Dacă pînă acum eram obișnuiți cu războaiele politicienilor, iată că au început să apară și foști din servicii în astfel de situații. De fapt, impropriu spus ,,foști”. Astfel, dacă deschiderea a făcut-o fostul șef al SPP, generalul Dumitru Iliescu, un moment interesant a fost cel al colonelului SRI Daniel Dragomir.

Dar, acum intervine un șef de prim rang, unul dintre cei mai importanți oameni de informații români, fostul șef militar al Serviciului de Informații Externe, generalul Silviu Predoiu, care transmite un mesaj-avertisment fulminant la adresa Guvernului. Începutul spune totul: ,,M-am săturat!”, scrie generalul, comple­ tînd cu un șir de nemulțumiri care justifică starea sa de spirit. ,,M-am săturat de cei care, folosind drept pretext pandemia, ne dojenesc cu degetul ca pe niște preșcolari obraznici, ne amenință cu pri­ varea de libertate (căci asta este carantina) în baza unor suspiciuni, ne anunță confiscarea arbitrară de bunuri, ne răstesc instrucțiuni, refuzînd un dialog rezonabil și, nu în ultimul rînd, ne spun că sîntem proști”, scrie Predoiu.

Atenție, însă, persoana la care face referire reiese din fraza următoare: ,,Că sîntem proști pentru că nu sîntem precauți”. Adică… fraza președintelui Iohannis! Și, continuă tăios generalul, ,,nu sîntem precauți nu pentru că nu am vrea, ci pentru că, spre deosebire de ei, mergem la serviciu – unii, inconștienți, chiar și cu transportul în comun, oricum toți fără antemergător și însoțitori care să nu permită nimănui să se apropie de noi, pentru că trebuie să facem cumpărături, deci să interacționăm cu persoane și/sau produse pe care nu le testează/dezinfectează nimeni înainte de a le atinge noi”. ,,Pentru că locuim înghesuiți în blocuri cu spații comune, pentru că mergem la tratamente sau consultații – dacă sîntem primiți – în clinici și spitale aglomerate, pentru că trebuie să ne ducem copiii și nepoții în parcuri publice, nu în grădini închise și atent păzite, pentru că, în esență, trăim în lumea reală, nu ca ei, într-una ideală, creată și întreținută, de altfel, din

banii noștri”, scrie Silviu Predoiu. Generalul spune clar – NU contestă ,,existența amenințării, nu îi subestimez periculozitatea”, încearcă să respecte regulile ,,nu pentru că ei le dictează, ci pentru că țin la sănătatea și viața mea și le respect pe cele ale semenilor mei”.

Dar, fostul șef militar al spio­na­ jului românesc contestă, atenție – ,,capacitatea puternicilor momen­ tului de a ne proteja”! Or, în această categorie intră toate autoritățile, începînd cu Iohannis. Generalul aduce argumente de o duritate neașteptată: ,,În continuare nu se văd decît bîlbe penibile, contradicții flagrante, inepții juridice, derobare de responsabilități prin poveștile despre «greaua moștenire», vis­ teriile și depozitele găsite goale, de parcă unul a devenit președinte al CSAT în martie anul acesta, nu acum cinci ani, iar ceilalți au intrat în politică mai ieri și nu prin anii ‚90 și au ajuns la guvernare cu forța, nu după tot felul de scenete de prost gust în care au arătat că sînt dispuși la orice pentru a-și păstra scaunele”, scrie generalul Predoiu.

Deci, tunul cel mare țintește către Iohannis… și continuă să tragă: ,,Cum să nu înțelegi că este timpul să unești, nu să antagonizezi și să divizezi? Că este timpul să comunici, să explici, nu să acuzi, să ameninți sau să impui”. Și, mai ales, este timpul ca ,,zeii să coboare din Olimp și să le arate muritorilor că și ei au îndoieli, temeri, că este greu să iei decizii care restrîng exercițiul drepturilor fundamentale, dar că știu că este și mai greu să le accepți, mai ales în cazul unei națiuni care le-a cîștigat cu sînge – în această generație, nu acum 200 de ani – însă că astăzi aceasta este unica soluție!”, scrie generalul SIE. ,,Cum să le dai credit celor care ne cer să purtăm mască și să păstrăm distanța «socială» dar, în spatele ușilor păzite de militari înarmați și în uniformă, stau la șprițuri ignorînd orice regulă?”, punctează din nou dur generalul. Și, din nou, pentru Iohannis: ,,Cum să îl crezi pe cel ce ne pune să alegem între statutul de prost și cel de precaut, cînd în februarie anul acesta, după ce

Mămăliga de Ciolacu

al PSD că proiectul de lege este bun pentru că permite măsuri importante, iar acestea ajută la astîmpărarea pandemiei. Și astfel, în urma acestei întîlniri istorice între doi care nu pricep nimic, dar sînt îmbătați de gustul puterii, s-a născut o înțelegere. Cu legea lui Raed Arafat, susținută de incapacitatea lui Ciolacu de a o înțelege, s-a născut un proiect de lege care a trecut ca vîntul prin Camera Deputaților. Și era cît p-aci să treacă și de Senat.

N-a trecut și s-a amînat. Slavă Domnului! Această amînare menită a aduce clarificări la diferite puncte și prevederi tembele i-a prilejuit lui Ludovic Orban tirade de mare rățoială. Cum își permit PSD-iștii să întîrzie o asemenea lege? Într-un asemenea moment hotărîtor, în care nu știe ce să facă, Parlamentul nu-i dă o mînă de ajutor? Nemernic și acest Ludovic Orban! Și el vede numai putere. Ca și Iohannis, ca și Ciolacu, ca și Arafat, ca și Dragnea!

Orice argument și orice situație trebuie exploatate politic. Omul acesta cu voce de tablă și creier de lemn este insensibil la orice mesaj din societate. Că pricepe ceva de la colegii de partid sau de la telefonistele de la Cotroceni, nu mă interesează. Pe cît de sărac cu duhul este, unii încearcă să-l ajute. Enervant este că el aude din România numai vocea populației care îl gîdilă și nu-l înjură. Pentru ceilalți, are cîte un picior în loc de ureche.

Felul în care proiectul de lege întocmit de Guvern a trecut prin Camera Deputaților ar trebui să ne sperie.

Marcel Ciolacu, președintele interimar și autoritar (în PSD), s-a dus la o întîlnire cu Raed Arafat. În urma explicațiilor gen „prestație TV” ale acestui specialist în descarcerări, a hotărît să pună umărul la adoptarea accelerată a legii privind combaterea epidemiilor, inclusiv pandemia de coronavirus. În primul rînd, Marcel Ciolacu, în loc să consulte partidul și societatea civilă, s-a consultat cu un comandant de operațiune speriată, cu un specialist în organizarea operațiunilor de intervenție la accidente și alte situații de urgență (multe dintre ele ratate!) și care, peste noapte, a ajuns să se creadă și Freud în psihologia mulțimilor și specialist în psihologia românilor și doctor în importuri și comunicator de serviciu al stărilor de urgență. În fapt, Raed Arafat, părintele SMURD, a luat un avînt care ține mai degrabă de un dezechilibru caracterial decît de specializare și pricepere. Din păcate, pe măsură ce se afundă în tot felul de probleme, Raed Arafat începe să se califice doar ca un mare expert în nimic. Ei bine, tocmai el l-a convins și lămurit pe președintele de mămăligă

Organizația Mondială a Sănătății lansase avertismente severe, tot el ne spunea că «infecția cu acest virus provoacă în marea majoritate a cazurilor doar simptome ușoare, dureri în gît, tuse și febră, ca în orice răceală»?!”. ,,De ce să presupui că ar ști ce fac niște autorități care continuă cu încăpățînare să adopte măsuri ce nu doar pentru CCR, dar chiar și pentru orice student la facultatea de profil, după parcurgerea cursului de Drept Constituțional din anul l de studiu, reprezintă încălcări flagrante ale legii fundamentale?”, subliniază Silviu Predoiu. Și urmează iar o salvă către Iohannis: ,,Cum să susții la nesfîrșit că acțiunea guvernamentală este foarte bună, impecabilă, de vină fiind mereu alții – CCR, Avocatul Poporului, Parlamentul, bisericile, cluburile, terasele, oricine, dar mai ales noi, cetățenii?”. Și atunci, întreabă logic generalul de Intelligence, ,,de ce am avea încredere în ei în condițiile în care, după atîtea greșeli flagrante, nu au găsit resurse să recunoască măcar una, să nu mai vorbim despre a-și cere iertare?”.

Iertare? ,,Nu că ar fi însemnat mare lucru pentru ei iertarea noastră”, explică Predoiu, ,,căci ceea ce îi ține în scaune, în ciuda tuturor păcatelor, nu este iertarea – ci uitarea noastră. Pentru că și dacă la nivel individual poate ținem minte, poporul, ca personaj colectiv, uită”, subliniază generalul defectul românilor. Uită ,,și dă mereu o nouă șansă unor indivizi care nu înțeleg nimic nici din onoarea și nici din responsabilitatea pe care o ai atunci cînd conduci o națiune”.

Finalul mesajului este… pe măsura acestui textmesaj-rechizitoriu-avertisment fulminant: ,,Nu vrem să îi dăm jos, vor pica oricum, nu le vrem privilegiile, nu vrem să schimbăm locurile cu ei, vrem doar să vedem că înțeleg, cel puțin cîtă vreme sînt la cîrma destinelor noastre, ce se întîmplă cu adevărat în jurul lor, să simțim că știu că sînt acolo ca să ne servească, nu să ne pună la punct de cîte ori ne prind, că noi sîntem importanți, nu ei și cu atît mai puțin rezultatele lor în viitoarele alegeri”, scrie generalul Predoiu, încheind în stil autentic militar: ,,M-am săturat, vreau RESPECT”.

Repet, este primul text de acest fel pe care șeful unui serviciu de Intelligence îl transmite pentru președintele statului. Acest fapt poate fi comentat în multe feluri – și probabil că analiștii nu vor pierde ocazia. Eu aș insista asupra a două detalii: finalul – ,,m-am săturat” – și importanța celui care spune așa ceva. Oricum, cînd un om de talia generalului Predoiu lansează o asemenea ,,rachetă”, pe lansatoare sigur sînt deja alte cîteva pregătite. Adică, aș lua textul său exact în formula din titlul acestui articol: avertisment fulminant!

Altfel spus, mi se pare numai mie… sau seamănă cu ceva ce se petrece în SUA? Dragoș Dumitriu Ludovic Orban este o mare problemă a PNL-ului și a lui Klaus Iohannis, după cum Marcel Ciolacu este o la fel de mare problemă a PSD-ului. Între un PSD corupt, cum a fost perceput pe vremea lui Liviu Dragnea, și un PSD de oameni proști și fricoși, învîrtiți pe degete și păpușați de la Cotroceni și de la Serviciul Român de Informații, eu nu văd nici o diferență. Doar că PSD-ul condus de proști și mămăligi este mai ineficient decît PSD-ul cu poftă de bani!

PSD, într-o fundătură Dacă Marcel Ciolacu nu știe să facă opoziție și crede că „mergînd pe burtă” își păstrează și poziția, și influența în PSD, și legăturile cu Cotroceniul și cu SRI-ul, se înșală. Nu este el marele jucător al politicii românești. Mai degrabă, într-un moment în care era nevoie (și este loc de Opoziție!), el joacă doar rolul unui ,,Încurcă-lume”, molîu, pofticios ca un călugăr perfid și cu o voce de pîslă prăfuită. Este primul președinte de mămăligă cățărat în fruntea unui partid politic parlamentar de o asemenea anvergură.

PSD-ul se bîlbîie la răscruce. Iar Marcel Ciolacu ar merge în toate direcțiile în care ar putea rămîne în frunte.

Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)

18

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

RM

SÃPTÃMÎNA PE MERIDIANELE LUMII

MUcraina solicită Occidentului să sprijine revi­ zuirea acordurilor de la Minsk. Occidentul ar trebui să sprijine revizuirea acordurilor de la Minsk pentru a rezolva situația din Donbass, întrucît acestea (acordu­ rile – n.red.) nu mai reflectă realitatea, a declarat vicepremierul Ucrainei, ministru pentru „reintegrarea teritoriilor ocupate temporar”, Alexei Reznikov. Repre­ zentantul Kievului a remarcat existența unui „punct mort în discuțiile de pace”, care indică nece­sitatea unor noi abordări pentru soluționarea situației din Donbass.

Potrivit acestuia, acordurile de la Minsk din 2015 nu mai reflectă realitățile „din mai multe motive”, în special din cauza schimbărilor în linia de contact.

Reznikov a cerut, de asemenea, liderilor occidentali să revizuiască rolul și funcțiile instituțiilor internaționale care participă la negocierile de pace din Donbass. El consideră că, dacă nu există sprijin, Ucraina ar trebui să se gîndească la atragerea de aliați noi. MChina amenință Marea Britanie. Ambasadorul Chinei în Marea Britanie, Liu Xiaoming, a criticat refuzul Londrei de a considera China ca fiind o țară prietenoasă. „Vrem să fim prietenii dvs. Vrem să fim partenerii dvs. Dar, dacă doriți să faceți din China o țară ostilă, va trebui să vă asumați consecințele”, a declarat Liu. În special, diplomatul a amintit de cuvintele ambigue ale premierului britanic Boris Johnson legate de posibilul acces al companiei chineze „potențial inamice” Huawei pe piața britanică. Londra se pregătește să ofere companiei acces la piața locală de comunicații a noii generații 5G, în timp ce Johnson a declarat că va face acest lucru cu atenție. Potrivit acestuia, Marea Britanie nu dorește o infrastructură controlată de vînzătorii potențial ostili. MEste exclusă posibilitatea declanșării unui război între NATO și Rusia pentru Ucraina. În cazul unui conflict militar între Ucraina și Rusia, NATO nu va interveni și va sprijini deschis Kievul, a declarat generalul Ben Hodges, fost comandant al Forțelor Armate ale SUA în Europa.

Potrivit lui Hodges, multe țări membre ale Alianței – de exemplu Germania și Turcia – nu doresc să exercite presiuni asupra Moscovei, astfel încît, în cazul unei confruntări între Rusia și Ucraina, intervenția fizică a NATO nu poate fi așteptată. Pe 5 iulie a.c., comandantulșef al Marinei ucrainiene, Alexey Neizhpapa, a anunțat că țara sa se pregătește pentru operațiuni militare la scară largă împotriva Federației Ruse și a anunțat, de asemenea, intențiile de a desfășura exerciții cu rachete Neptun în Marea Neagră. MSiria și Iran semnează un acord de cooperare militară. Siria și Iran au semnat un acord cuprinzător de cooperare militară, transmite canalul de televiziune libanez Al Mayadeen. Acordul prevede, în special, consolidarea legăturilor în domeniul militar, securitatea și consolidarea coordonării continue între părți. Discuțiile dintre șeful departamentului de apărare sirian și șeful de personal al forțelor armate iraniene au vizat situația din Siria, precum și necesitatea retragerii trupelor străine situate ilegal pe teritoriul său.

Mohammad Bagheri, șeful Statului Major General al Forțelor Armate din Iran, a subliniat faptul că acordul actual reiterează intenția unei cooperări strînse în fața presiunii americane. MMulte țări reimpun carantina.

Noi măsuri restrictive au fost introduse de unele țări după o creștere a numărului de persoane infectate cu Coronavirus, la 7 iulie a.c., relatează agenția norvegiană NRK. Unele state sînt nevoite să lupte împotriva unui nou val de infectare cu coronavirus după slăbirea carantinei, în timp ce altele au înăsprit regimul de carantină introdus anterior. În Statele Unite, unele state au reintrodus restricțiile. În Colorado, Arizona sau Florida, după cîteva săptămîni de slăbire a măsurilor de relaxare, autoritățile au interzis activitățile teraselor și restaurantelor, centrelor sportive și culturale și de divertisment. Întîlnirile cu grupuri mari de persoane sînt, de asemenea, interzise. În California, este obligatorie purtarea măștilor în locuri publice, iar în districtele cele mai vulnerabile, guvernatorul a declarat un regim de auto-izolare. În Texas, la sfîrșitul lunii iunie, guvernatorul a încetinit ritmul de deschidere a barurilor și restaurantelor, deoarece numărul pacienților infectați a crescut brusc. Texas este în prezent unul dintre cele mai afectate state. În Iran Ministerul Sănătății a extins restricțiile în anumite provincii ale

țării, după o creștere accentuată a numărului de infectați și decedați. De asemenea, este interzis accesul în locuri publice fără mască. Australia, după trei luni de slăbire a măsurilor, introduce noi reguli pentru a împiedica răspîndirea virusului. Luni, 6 iulie a.c., în unele părți din Israel, guvernul a închis din nou centrele de divertisment și cele culturale, piscinele și centrele de fitness, iar restaurantele pot găzdui maxim 20 de persoane. În Marea Britanie, în Lanchester, după o creștere a gradului de infectare în luna iunie, regimul de carantină a fost înăsprit. Două provincii spaniole adoptă în continuare restricții mai dure decît restul țării. În regiunea Lleida, 200 de mii de persoane se auto-izolează la domiciliu. Locuitorii din Galicia nu au voie să părăsească regiunea fără un motiv întemeiat. MOMS se opune revenirii la carantina strictă. Directorul Programului OMS pentru Urgențe în Sănătate, Michael Ryan, a declarat că Organizația se opune revenirii la carantina strictă din cauza Covid-19. Cu toate acestea, potrivit Ryan, OMS nu exclude ipoteza conform căreia revenirea la restricții ar putea fi singura cale de ieșire în eventualitatea unei răspîndiri a infecției. „Ne opunem întoarcerii la carantina completă, dar pot exista situații cînd aceasta ar putea fi singura cale de ieșire”, a spus el.

Ryan a adăugat că, după înlăturarea măsurilor restrictive, boala poate reveni, astfel încît OMS a recomandat întotdeauna carantinarea treptată și monitorizarea răspîndirii virusului. MKremlinul a făcut publică posibilitatea organizării summit-ului în „formatul normand” din Donbass. Organizarea unui summit în „formatul normand” (Rusia, Ucraina, Germania, Franța) în Donbass va fi posibilă în curînd, dar numai dacă acordurile de la Paris vor fi puse în aplicare, a declarat purtătorul de cuvînt al președintelui rus, Dmitry Peskov.

Acesta a subliniat că, „odată cu punerea în aplicare a acordurilor de la Paris, este posibil să se facă un summit în «formatul normand»”. Reamintim faptul că săptămîna trecută, la Berlin a avut loc o întîlnire a consilierilor politici ai șefilor de stat ai „Norman Four” (Germania, Rusia, Ucraina și Franța). La această întîlnire a participat șeful adjunct al administrației Kremlinului, Dmitry Kozak. MSpania închide din nou plajele. Stațiunile din Spania își închid din nou plajele deoarece s-a dovedit imposibilă păstrarea distanțării sociale. Spania a deschis frontierele pentru rezidenții țărilor UE din 21 iunie a.c., iar începînd cu 1 iulie se acceptă parțial străinii din țări terțe. Multe plaje ale stațiunilor au fost vizitate de un număr atît de mare de turiști, încît a devenit imposibilă menținerea unei distanțări sociale. Aproximativ 50 de plaje se află acum sub interdicția temporară. Autoritățile spaniole intenționează să își reia treptat activitatea imediat ce răspîndirea coronavirusului va fi sub control.

MSUA au anunțat sancțiuni împotriva Chinei.

Washington impune sancțiuni oficialilor chinezi, a declarat secretarul de stat american Mike Pompeo. Se impun sancțiuni pentru „restricționarea accesului străinilor în Tibet”. Pompeo a spus că „anunță restricții de viză pentru funcționarii guvernului RPC și ai Partidului Comunist Chinez” care se vor implica „în elaborarea sau implementarea politicilor legate de accesul străinilor în regiunile tibetane”. Washingtonul a acuzat autoritățile chineze că oficialii, jurnaliștii și turiștii americani sînt „împiedicați sistematic” să viziteze Regiunea Autonomă Tibet, deși cetățenii chinezi „au acces mult mai mare în Statele Unite”. Potrivit Departamentului de Stat, „accesul la regiunile tibetane devine din ce în ce mai vital pentru stabilitatea regională”. Pompeo a acuzat China de încălcarea drepturilor omului în Tibet, dar și de „eșecul în prevenirea degradării mediului în apropierea celor mai mari rîuri din Asia”. În iunie, Statele Unite au impus sancțiuni împotriva Chinei pentru acțiunile întreprinse împotriva Hong Kong-ului. În plus, președintele Statelor Unite, Donald Trump, a semnat legea privind sancțiunile pentru hărțuirea uigurilor din China. În mai, SUA au trecut zeci de companii chineze pe lista neagră. MȘeful FBI acuză China că a încercat să devină singura superputere mondială. Directorul FBI, Christopher Ray, a acuzat China că a încercat să devină singura superputere, iar acest lucru a fost făcut public de NBC News pe 7 iulie. „Cea mai mare amenințare pe termen lung la adresa informațiilor și proprietății noastre intelectuale naționale, precum și la viabilitatea noastră

economică, este amenințarea cu publicarea de contra­ informații și spionaj economic din China”, a declarat Ray. El a adăugat că Republica chineză încearcă să devină singura superputere din lume prin orice mijloace.

Potrivit acestuia, aproximativ jumătate din cele 5 mii de operațiuni de contrainformații active ale FBI sînt conectate cu China. Așadar, spionajul și încercările de a fura tehnologia americană au loc atît de des, încît Secret Service deschide noi anchete legate de activitățile Chinei la fiecare 10 ore. În 2018, Ray a acuzat China că a încercat să „elimine” SUA din poziția de lider și să îi ia locul folosind metode ilegale. MRusia și Turcia decid să negocieze pacea în Libia. Rusia și Turcia au decis să ajungă la un acord asupra păcii în Libia.

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a vorbit despre progresele efectuate în încercarea de a stopa violențele în această țară. ,,Acest lucru poate fi realizat doar într-un singur mod - pentru a înceta imediat ostilitățile și a opri încercările de avansare ale forțelor armate ale unuia și ale celuilalt”, a declarat șeful Ministerului rus de Externe. El a adăugat că Armata Națională Libiană (LNA), prin Mareșalul Khalifa Haftar, este gata să semneze un accord de încetare a focului, în timp ce autoritățile Guvernului Acordului Național (PNS) refuză acest lucru. Lavrov a remarcat participarea la dialog a Turciei, care lucrează cu PNS. În 2011, în Libia a izbucnit un război civil, timp în care colonelul Muammar Gaddafi, care a condus țara din 1969, a fost ucis. În prezent, în Libia există o dublă putere: în est, în orașul Tobruk, există un Parlament condus de mareșalul Khalifa Haftar, iar în vest, la Tripoli - un guvern de acord național. În același timp, PNS sprijină în mod activ Turcia, iar Egiptul și Arabia Saudită sînt de partea LNA. Aliații săi neoficiali sînt Franța și Emiratele Arabe Unite. MErdogan a semnat un decret privind atribuirea statutului de moschee Hagiei Sophia. Președintele turc, Recep Erdogan, a semnat un decret prin care acordă statutul de moschee Hagiei Sophia. Decretul prevede că „s-a decis deschiderea moscheii Hagia Sophia pentru închinare”.

El a postat o copie a documentului pe Twitter. Acum, musulmanii se vor putea ruga în catedrală. Anterior, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a declarat că autoritățile intenționează să transforme Hagia Sophia într-o moschee, fără a ține cont de părerile țărilor străine.

Președintele turc a declarat că serviciile musulmane din Hagia Sophia vor începe pe 24 iulie. „După finalizarea lucrărilor pregătitoare, care acum se desfășoară rapid, intenționăm să deschidem Hagia Sophia pe 24 iulie, în același timp cu o rugăciune de vineri”, a spus Erdogan într-o scrisoare către națiunea turcă. El a adăugat că vizitarea moscheii va fi gratuită pentru toți enoriașii.

Intrarea va fi disponibilă și pentru credincioși. Hagia Sophia a fost fondată de împăratul bizantin Justinian și a fost deschisă în 537. Catedrala a rămas cea mai mare biserică creștină din lume timp de peste o mie de ani, pînă cînd a fost reconstruită de turci în 1453, după căderea Constantinopolului. În 1934, fondatorul Turciei moderne, Kemal Atatürk, a semnat un decret prin care a transformat moscheea într-un muzeu. După cîteva decenii, catedrala a fost inclusă în UNESCO World Heritage List. MGrecia răspunde deciziei Turciei cu privire la Hagia Sophia.

Grecia ar trebui să dea un răspuns dur situației privitoare la Hagia Sophia din Istanbul, a declarat Tanasis Milonas, purtătorul de cuvînt al Partidului Deciziei Greciei, propunînd deschiderea unui muzeu al genocidului în casa lui Kemal Atatürk, din Salonic. Potrivit oficialilor greci, peste 350.000 de greci pontici au devenit victime ale geno­cidului. În Turcia, aceste afirmații sînt numite „fantastice”. Oficialii de la Ankara consideră că Atena denaturează evenimentele istorice în scopuri politice.

Statutul Hagiei Sophia nu este o problemă mondială, ci o problemă a relațiilor pur bilaterale. Se referă la ortodoxie, la greci. „Credem că reacția lui Erdogan merge în această direcție - o provocare împotriva Greciei”, a adăugat Milonas. Reamintim că în 2019, liderul turc Recep Erdogan a anunțat că statutul Hagia Sophia ar putea fi schimbat din muzeu în moschee. Potrivit președintelui, acesta ar fi un răspuns la recunoașterea de către SUA a suveranității israeliene asupra Înălțimilor Golanului.

N.K.

RM

Nr. 1545

l

19

14 – 20 iulie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Ziduri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Scriitor român autor al romanului ,,Utopia zidurilor” (Iorgu); 2) Poetă contemporană, autoarea poeziei ,,E atîta lumină în zidirea de ger”, cuprinsă în volumul ,,Sub stele” (Pia) – Construcție cu ziduri; 3) Geamuri sparte!

– Pusă la zid – Găsit cu greutate; 4) Personaj legendar – A scris nuvela ,,După zid” (Corneliu); 5) Capitală unde întîlnim ,,Zidul lui Valerian” – Timid în esență!; 6) Aglomerații de ziduri – Pe deplin; 7) Străzi goale! – Capot fără tiv! – Bir!; 8) Tras pentru siguranță – Autorul volumului ,,Zidul și iedera” (Mircea); 9) Stau de pază! – Poet român, prezent în temă cu titlul ,,Ziduri roase de alge” (Vasile); 10) Trecere prin zid.

VERTICAL: 1) Poetul pătimirii noastre, autorul volumului liric ,,Din umbra zidurilor” (Octavian) – Apără zidurile cetății; 2) Spărturi în zid; 3) Intrare în labirint! – Pusă la zid pentru o cauză dreaptă – Bun de pus la zid; 4) Frumusețe orientală puză la zid – Zidită la exterior!; 5) Înscrie goluri prin zid după lovituri libere – Rudă; 6) Palatul central! – Aripă de elice; 7) Primele acante! - ,,America OnLine” (abr.); 8) Zidul plîngerii – Golf japonez; 9) Trecere prin zid – Pus la zid; 10) Elemente de construcție caracteristice arhiecturii clasice, care se sprijină pe zid.

DICȚIONAR: ACAB; IMI; CAMO; AOL; ISE GH. ENE

Dezlegarea careului ,,OMUL!” 1) APICULTORI; 2) BANALI – FAT; 3) ERUDITI – TA; 4) ATE – AURAR; 5) ITITI – MICI; 6) M – L -UT – TI; 7) OB – ABIL – TG; 8) REALIZATOR; 9) ATLET – SURI; 10) LI – SILIT

O istorie a farselor (155) Contele Cagliostro, ocultistul șarlatan (3) Expulzaţi din Franţa, cei doi au colindat prin Europa, evitînd din răsputeri să fie recunoscuţi. În 1789 au comis însă greşeala de a se reîntoarce la Roma. Creînd o nouă Instituţie Masonică a Ritualului Egiptean, pentru a-şi reface averea, în 1791 (denunţat de Lorenza care a vrut astfel să-şi salveze propria piele) a fost prins de către poliţia papală şi condamnat la moarte pentru erezie. Papa a schimbat sentinţa în închisoare pe viaţă, dar el a murit în carcerele castelului San Leo, probabil strangulat, la 26 august 1795, la un an după moartea Lorenzei într-o mînăstire de călugăriţe. În cele din urmă, contele Cagliostro nu a fost aşa de nemuritor.

Imaginara „Companie Regală Dickens“ Regizorul şi actorul de televiziune Ken Campbell era cunoscut deja în Marea Britanie pentru o imensă producţie, cu o durată de treizeci de ore, pusă în scenă de compania sa, Teatrul ştiinţifico-fantastic din Liverpool; este vorba de trilogia Iluminatus! (ea însăşi

un labirint de sticlă al farselor), a autorilor Robert Shea şi Robert Anton Wilson. În 1980, Campbell a reuşit o farsă ambiţioasă - a creat imaginara Companie Regală Dickens. Totul a început cînd, cu ocazia producţiei dramatice a romanului Nicholas Nickleby, al lui Charles Dickens, de către Compania Regală Shakespeare, un prieten ce făcea parte din trupa de actori i-a spus că directorul Trevor Nunn încurajează compania să adopte, în modul de interpretare a piesei, stilul Spectacolului turneu al lui Ken Campbell. Acesta nu a văzut pe moment legătura, dar incidentul i-a stimulat inspiraţia pentru renghiul pus la cale.

Pregătind hîrtii cu antet ce imitau perfect sigla Companiei Regale Shakespeare, cu excepţia faptului că înlocuia „Dickens“ cu „Shakespeare“ şi astfel „CRS“ devenea „CRD“, şi aflînd că Trevor Nunn îşi încheia corespondenţa cu expresia: „Cu dragoste, Trev“, Campbell a conceput scrisori pe care le-a expediat multor minţi luminate din lumea teatrului.

Scriind la fel ca Nunn, el preciza că Nicholas Nickleby „a constituit o bucurie atît de mare pentru actori, echipa de producători şi public, încît ne-am decis ca Dickens să devină acum principala noastră sursă de inspiraţie“.

Declarînd astfel şocanta ştire că CRS era pe punctul de a-1 abandona pe bardul englez şi sugerînd că următoarele producţii se vor baza doar pe romanele lui

Dickens (Schiţele lui Boz, Casa pustie sau Documentele postume ale clubului Pickwick), el îşi încheia fiecare scrisoare cu o invitaţie potrivită pentru fiecare destinatar în parte. Directorului Lindsay Anderson i-a sugerat, ca proiect, romanul Dugheana cu vechituri; lui Max Stafford Clark i-a oferit Barnaby Rudge şi ministrului Culturii, Norman St. John Stevas, i-a spus că prima producţie a CRD va fi Micuţa Dorrit. Pentru a-şi susţine afirmaţiile, Campbell a însărcinat Teatrul Aldwych să realizeze postere, în stilul specific Companiei Regale Shakespeare, care să anunţe şi să promoveze următoarea producţie a piesei Micuţa Dorrit.

Trevor Nunn, bănuind că în toată afacerea este implicat cineva din interior, a început o investigaţie amănunţită. „Este profund jenant”, se pare că a declarat el presei care, veselă, a exploatat farsa cît a putut, „o mulţime de persoane mi-au scris refuzînd oferta sau, şi mai rău, acceptînd-o“.

Cîteva luni mai tîrziu, un documentarist al progra­ mului de televiziune Newsnight de la BBC i-a telefonat lui Campbell, acuzîndu-1 că este un farsor. Campbell a recunoscut, mărturisind adevărul chiar în cadrul emisiunii, şi afacerea s-a sfîrşit fără consecinţe legale. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1545

l

14 – 20 iulie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Filonul de Aur (3) (urmare din pag. 1) Toate acestea sînt teme de meditație pentru noi și este imperios necesar să alegem cele mai bune soluții pentru Țara noastră. Precizez că sîntem perfect de acord cu îndeplinirea, constantă, a celor două criterii fundamentale, care au fost formulate, zilele trecute, la Universitatea din Varșovia, de noul președinte american, George Bush-junior: democrația și economia de piață.

Nu e deloc ușor, fiindcă nimeni nu se naște nici democrat, nici capitalist, dar merită să încercăm; în definitiv, ceea ce este bun pentru alții, poate fi bun și pentru noi, românii.

Ne reafirmăm voința fermă de înfăptuire, pe cale pașnică, a României Mari, prin unificarea, într-o primă fază, a Basarabiei cu Patria-Mamă.

Nimeni și nimic nu poate opri procesul istoric de întregire a Țării! Așa cum nimeni și nimic nu poate periclita Transilvania noastră străbună și, atîta timp cît va exista Partidul România Mare, ar fi bine ca agitatorii să-și aducă aminte că cine seamănă vînt, culege furtună! Avertizăm Ungaria, cu toată responsabilitatea, să nu dezgroape securea războiului, fiindcă românii au mai fost de două ori la Budapesta și cunosc bine drumul. Aștept să aud acum vocea acelora care, în decembrie 2000, au mințit populația că, dacă voi cîștiga eu alegerile prezidențiale, aș face război. N-am ieșit președinte și n-am făcut nici un război, dar situația este de o gravitate excepțională, fiindcă Legea statutului maghiarilor echivalează chiar cu o declarație de război lansată de Ungaria la adresa României. Dincolo de asta se întind tranșeele! Ce atitudine va adopta România în momentul, foarte probabil, cînd forțele cu adevărat extremiste vor face și pasul următor, proclamînd autonomia teritorială a unor zone din Ardeal? Noi, cei de la PRM, știm bine ce avem de făcut, pentru că totul are o limită și numai de dragul de a părea noi civilizați și amabili, nu vom permite nimănui sfîrtecarea Țării: vom pune mîna pe arme! Nu altfel au procedat, în momente de cumpănă mai mult sau mai puțin asemănătoare, Franța, Italia, Anglia, Spania, America. Nutresc speranța că nu se va ajunge aici.

Stimați prieteni, trăim un moment glorios din viața partidului nostru. Existența de 10 ani, într-o epocă atît de furtunoasă, echivalează cu 100 de ani pe vremuri pașnice. Poporul Român ne-a scris, pe actul de naștere, cu cerneală roșie, nota 10 cu felicitări. Avem un partid mare, puternic și mai unit decît oricînd, tocmai pentru că a început să se debaraseze de uscături și cangrene.

Cine a trădat Partidul România Mare a trădat, în fond, România. Praful și pulberea s-au ales de aventurierii care s-au iluzionat că sînt așa de importanți încît ar putea sparge acest partid.

Istoria a demonstrat că o forță umană animată de un Ideal nu poate fi distrusă, nici compromisă.

Poate că Dumnezeu ne pune la încercare credința.

Poate că tot ce se întîmplă cu Țara noastră face parte dintr-un plan divin și este necesar să trecem prin purgatoriu. Important este să ne urmăm destinul, să credem, cu tărie, în Neamul Românesc și să ne creștem copiii în cultul iubirii de Dumnezeu și de Patrie. Românii sînt ancestrali, sînt latini, sînt creștini, sînt europeni. Este nevoie, mai mult ca oricînd, să întărim stîlpii pe care se sprijină bolta obștii românești: Familia, Școala, Biserica și Armata. România de mîine va fi o Țară modernă și perfect echilibrată, care va participa la schimbul mondial de valori cu tezaurul ei de

înțelepciune și experiență. Trebuie să îndrăznim mai mult. „Thalita, Kumi!” – „Fetițo, umblă!”, așa îi spune României Isus Christos, precum i-a spus copilei înviate din morți. Am început un nou secol și un nou mileniu. Fie și numai pentru aceste evenimente cosmice, generația noastră este ieșită din comun. În lumina acestei glaciațiuni calendaristice, totul capătă alte contururi, alte dimensiuni. Ne ducem viața între cele două milenii creștine precum o floare presată între Vechiul și Noul Testament. Și totuși, viața e frumoasă! Și totuși, ea merită să fie trăită. Să nu ne lăsăm copleșiți de nevoi, de mizerii, de depresii psihice. Merită să trăim și să luptăm, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri. Ce fel de Românie le lăsăm acestor îngeri neprihăniți? Ne vor binecuvînta ei, sau ne vor blestema? Numai de noi depinde. Importantă este lupta care se dă la nivelul mentalității, fiindcă pericolul cel mai mare care ne poate paște este să ne obișnuim cu neobișnuitul, cu răul din noi și din jurul nostru, cu atrocitatea, cu sadismul, cu nenorocirea. Nu poate exista o Țară sănătoasă cu oameni bolnavi. Iată de ce fenomenul România Mare a fost privit, de la început și pînă acum, ca o rază de speranță de către milioane și milioane de români care trăiesc sub soare. Noi am captat filonul de aur al Naționalismului Luminat, iar acest filon s-a făcut stilou, și microfon, și plug, și drapel, și armă ori de cîte ori a fost nevoie. Cine se teme de noi, se teme de adevăr. „Vadim, această revistă ne va duce la un partid!” – îmi spunea, cu intuiția lui care nu dădea greș, Eugen Barbu. Am simțit și eu asta, și nu numai atît: revista ne-a dus la un partid, iar partidul ne-a dus la o Țară.

Astăzi, la jubileul a 10 ani de la făurirea PRM, îmi plec fruntea, cu evlavie, în memoria tuturor acelor membri fondatori și a acelor militanți care, luptînd pe frontul iubirii de Țară, și-au ruinat sănătatea și au trecut în eternitate. Veșnica lor pomenire și Patria recunoscătoare! Fără jertfa lor dezinteresată, eu n-aș fi fost nimic. Și numai gîndul la ei, cei care au plătit cu viața, mă face să cred că eu nu-mi mai aparțin și că trebuie să-mi port crucea pînă la capăt. Mă uit în urmă la toți acești 10 ani: atîtea lupte, atîtea Adunări Populare, atîtea ceremonii! Privesc în jur, la această impresionantă desfășurare de forțe, și mă gîndesc cît de ridicoli erau aceia care au încercat să scoată PRM în afara Legii, tîrîndu-ne prin instanțele de judecată, împroșcîndu-ne pe ecranele televizoarelor (unde noi nu avem acces!), cu cele mai scelerate acuzații. La un moment dat, în cursul anului 1999, eu adunasem nu mai puțin de 40 de procese, toate politice, urcam Golgota tribunalelor alb ca varul, de nesomn, încă de la 8 dimineața, strîngeam din dinți și mă rugam: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” Exilat pe Insula Sfînta Elena, Împăratul Napoleon – la mormîntul căruia depun mereu un buchet de trandafiri roșii, cînd mă întorc de la Consiliul Europei și zăbovesc la Paris – spunea: „Un om poate fi asasinat în mai multe feluri: cu pistolul, cu sabia, cu otrava, sau prin asasinat moral. În definitiv, este același lucru, exceptînd faptul că acest ultim mijloc este cel mai crud”. Am spus-o încă de acum 3 ani: prigonitorii mei n-au putere asupra mea, nu-i ajută Dumnezeu.

Unde sînt ei acum și unde sîntem noi?! Bătălia pentru Neamul Românesc n-a început ieri și nu se va termina mîine. Fie ca Medalia Jubiliară din aur și argint pe care, din austeritatea noastră, neam permis să o instituim și pe care o vom decerna celor mai vajnici slujitori pe Altarul Patriei, să ne apere de fulgerele invidiei și ale răutății vrăjmașilor noștri, cărora, la ceas aniversar, eu le doresc să le lumineze Cel de Sus mintea. Eu însumi observ o metamorfoză care mă bucură: de la un timp, nu mai rostesc discursuri, ci predici. În definitiv,

Mirare europeană Din Țara lui... ,,Merge și așa, pas cu pas” Poaʼ să apere moneda Țării Cel mai longeviv guvernator A căzut în patima uitării Că a fost și vajnic ,,turnător”?! Și-auzim un...,,dac-a fost n-a fost” De la BeNeRistul salvator Că poporul-o fi rămas tot prost Să înghită de la ,,purtător” Doar în criză el a răsărit Cu soluții pline de sonor CNSAS-ul l-a descoperit Că-n turnători era tenor!

Lucrurile par de ne-nțeles Cum de-n pandemie orbitor Virusul CV-ul i l-a dres Că-i la SECUʼ colaborator! În inflație se stinge leul Marca inerției BeNeRiste Intuim de acuma apogeul Unei existențe futuriste Cu Petrov, Manole și-alți ,,eroi” Certamente noi ne-am pricopsit Virusul turnării-i printre noi Nu dispare, nici n-a obosit De la CNSAS se mai lansează Cîte-un Escu mare turnător Parlamentul încă mai visează Are-n plan un nou guvernator? ......................................................

Care-au suferit nu mai contează ,,Oale și ulcele”-s în decor Europa?! Doar se minunează‫׃‬ ,,Cel mai longeviv guvernator?!!”

Liviu Zanfirescu pentru creștini, genunchii de rugăciune sînt mai importanți decît ochii din cap. În încheiere, am să deschid Biblia la Epistola lui Pavel către Tesaloniceni, pentru a vă împărtăși cîteva pilde ale Apostolului Neamurilor, pe urmele căruia am fost, nu demult, în Malta, pe acel ostrov unde a fost salvat din naufragiu și a aprins un foc albastru, din mărăcini; poate că asta e mutația cea mai importantă în viața mea: în vreme ce unii căutau, în mica insulă din Mediterana, urmele acordului dintre Bush și Gorbaciov, eu eram preocupat de prezența unui om cu mult mai important decît aceștia, Sfîntul Pavel. Ascultați cît de actuale sînt cuvintele lui și azi, după 2000 de ani: „Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Cînd vor zice: «Pace și liniște», atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraților, nu sînteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi toți sînteți fii ai luminii și fii ai zilei.

Noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim precum ceilalți, ci să veghem și să fim treji (...) Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rînduit la mînie, ci ca să căpătăm mîntuirea, prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi. (...) Trăiți în pace între voi (...) Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu. (...) Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi toți! Amin!”.

Sfîrșit

RM

Nr. 1545

l

21

14 – 20 iulie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (73)

274) H. FISCHER-GALAŢI. Tatăl istoricului american de origine română Stephen Fischer-Galaţi (acesta din urmă fiind cununat de Carol al II-lea, apoi a emigrat peste Ocean şi a devenit consilier al mai multor preşedinţi ai SUA). Menţionez numele tatălui pentru a înţelege mai bine mediul familial în care a crescut viitorul profesor, precum şi aportul evreilor împămînteniţi la cauza românească. „În România Mare întregită trebue să lucrăm toţi laolaltă la ridicarea nivelului cultural. Trebuie să mergem cu făcliile în colţurile cele mai întunecate, ca pretutindeni să fie lumină. Cartea este o astfel de făclie şi cărţi, cît de multe, cărţi bune trebue să inunde ţara ca un potop. H. Fischer-Galaţi. Bucureşti, «Bibliofila», 23.IX.1924”. Îmi amintesc cu plăcere că, prin 1990, l-am cunoscut pe fiul acestui om care scrie atît de frumos: mi-a fost prezentat de bunul meu prieten, profesorul Mircea Muşat, în redacţia revistei „Magazin Istoric”, unde venise în vizită.

275) LUDOVIC DAUŞ. Directorul Teatrului Naţional din Chişinău, după Marea Unire. Prieten bun cu Victor Eftimiu, care îi trimite cărţi poştale şi vederi de pretutindeni (din Paris, din Budapesta) – multe păstrate astăzi în Arhiva mea. În 1941, publică poezii înflăcărate despre Nistru şi eliberarea Basarabiei. Aici îşi exersează şi el condeiul, fără prea mare rezonanţă: „Cînd materializmul (sic!) va fi învins de ideal, atunci vor fi şi oameni de treabă.

Ludovic Dauş. 24 Noiembrie 924”.

276) IRINA PROCOPIU. Doamnă de onoare a Reginei Maria. Era fata unui general pe nume Berindei. Diplomatul Raoul Bossy povesteşte că, în primii ani ai Secolului XX, „în cercul nostru venea Octavian Goga şi îşi citea operele, aici jucîndu-se şi teatru de amatori. Cercul era animat de Irina Blanc, născută Berindei (apoi Procopiu) şi de Nadejda Ştirbey, născută Bibescu, cumnata Elizei Brătianu”.

De unde numele Blanc? De la primul ei soţ, arhitectul franco-elveţian Louis Blanc. Această Irina Procopiu a strîns, în perioada 1914–1943, o bogată colecţie de documente, fotografii, scrisori şi tot felul de obiecte, legate, în special, de idolul vieţii sale – Regina Maria.

Ea a însoţit-o pe suverană aproape tot timpul: şi în momentele grele, de bejenie, din anii 1917–1918, dar şi în vizita pe care aceasta a făcut-o în SUA şi Canada, în toamna anului 1926. La 1930, cînd Carol vine pe tron, el îi cere mamei sale să micşoreze leafa doamnelor de onoare, pe lista acestora figurînd, în ordine: Elena Mavrodi (înaltă doamnă de onoare), Irina Procopiu şi Constanţa Cincu (doamne de onoare) şi Caterina Ghica, Lucia Grecianu, Elisa Triandafil, Ana Spiru Haret, Maria Pilat, Zoe Şuţu, Irina Butculescu, Elena L. Catargi şi Manuela Roma (doamne de companie). După cum se vede, Simona Lahovari nu mai făcea parte din acest corp select.

Presupun că, dată fiind încetarea, bruscă, a acţiunilor de îmbogăţire a colecţiei sale de suveniruri în 1943, acesta poate fi considerat anul morţii Irinei Procopiu.

Participă şi ea, cu naturaleţe, la „suvenirul” pe care îl tot construieşte, cu migală, Vasile Popa, scriind: „Perseverenţa duce la cele mai frumoase rezultate.

Irina Procopiu. 1924”.

277) GHEORGHE TĂTĂRESCU. Politician, fost prim-ministru în două rînduri (1934–1937 şi 1939–1940). Născut la Craiova, în 1886. A fost unul dintre exponenţii grupului „tinerii liberali” din PNL. În Guvernul Petru Groza îndeplineşte funcţiile de vicepreşedinte şi ministru de Externe (1945–1947).

Membru de onoare al Academiei Române. Moare în 1957.

Fără a străluci prin geniu politic sau cultură vastă,

„Guţă” a avut destinul de a conduce Guvernul în cea mai fastă perioadă a României interbelice. De unde se poate deduce că nu oamenii cei mai deştepţi fac opere grandioase în politică, ci aceia cu personalitate şi destin; fără doar şi poate, Vasile Alecsandri era mai deştept ca Alexandru Ioan Cuza, tot astfel cum Nicolae Iorga era mai deştept ca Ionel I. C. Brătianu – dar creatorii de ctitorii statale nu sînt Alecsandri şi Iorga, ci Cuza şi Brătianu. Îl mîngîie şi Tătărescu, pe creştet, pe vorbăreţul ţăran care, sînt convins, îndruga verzi şi uscate înainte de a-i convinge pe oamenii importanţi să

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (117) iasă din ritmul lor şi să scrie cîteva rînduri într-un album al tuturor şi, în fond, al nimănui: „Bunului Român Vasile Popa pentru hărnicia căruia nu sînt cuvinte de laudă. Gh. Tatarescu”.

278) CONSTANTIN BACALBAŞA. Ziarist şi memorialist. Născut în 1856, la Bucureşti. E frate mai mare al lui Anton Bacalbaşa, părintele lui Moş Teacă.

A rămas în anale şi enciclopedii ca autor al unei cărţi pitoreşti, care serveşte drept instrument de lucru multor dascăli şi experţi: Bucureştii de altădată. Moare tîrziu, în 1935, la aproape 80 de ani. În momentul întîlnirii lui cu Vasile Popa, Bacalbaşa I-ul era şeful unei Societăţi Sportive Naţionale, care avea şi o ştampilă – bună de studiat, cu lupa, de către istoricii mişcării sportive de la noi şi de aiurea. Nu pot să-mi imaginez ce legătură o fi avut venerabilul publicist cu sportul, dar în lucrarea sa fundamentală (de care am amintit) se referă la numeroase episoade legate de „tragerea la semn” (tir), înot, ciclism, gimnastică etc. „Am avut un vis: România unită. Să avem o credinţă: Români (sic!) de mîine pretutindeni uniţi. Con. Bacalbaşa. 6/2-925”.

279) VICTOR ION POPA. Scriitor şi etnograf. Se naşte în 1895, la Bîrlad. În 1936 realizează opera vieţii sale: Muzeul Satului, la care a lucrat, la modul propriu (cu ciocan, cuie, daltă şi rindea), alături de Constantin Brăiloiu, Tudor Ţopa şi H. H. Stahl, sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti. Profesor la Conservatorul de Artă Dramatică din Capitală. A fost un fac-totum, util la toate: autor dramatic (Muşcata din fereastră, Piatra din casă, Ciuta), romancier (Velerim şi Veler Doamne, Sfîrlează cu Fofează), regizor al propriilor creaţii, scenograf, organizator al teatrelor populare etc. Moare tînăr, la 51 de ani, în 1946.

Legionar fiind, ar fi putut să fie închis de regimul stalinist de ocupaţie. Piesa lui cea mai reuşită este Take, Ianke şi Cadîr, ea fiind jucată, în permanenţă, de cca 70 de ani, de cel puţin un teatru din ţară, pe stagiune, ca un simbol al toleranţei românilor faţă de minorităţi (în cazul de faţă, e vorba de prietenia dintre un român, un evreu şi un turc). Nu pare prea inspirat Popa I în „dialogul” cu Popa II: „12 Februar 1925. Frumoasă-i orice străduinţă a omului dar mai frumoasă e-aceea care năzueşte să se facă şi un strop de bine alături de dânsul (sic!). Victor Ion Popa”.

280) D. R. IOANIŢESCU. Profesor universitar şi politician. Anul naşterii: 1885. Îşi ia doctoratul în Drept la Bucureşti. Profesor la Academia Comercială din Capitală. Ministru ţărănist de nu mai puţin de 6 ori,

deţinînd, succesiv, portofoliile la Muncă, Sănătate şi Agricultură. A mai fost şi subsecretar de Stat la Interne, calitate în care elaborează Legea poliţiei şi a jandarmeriei. Scrie multe studii şi cărţi pe teme juridice şi economice. În 1939 fondează Institutul de studii şi educaţie muncitorească. E creatorul mai multor Camere de muncă, Judecătorii de muncă, Oficii de asigurare şi al altor instituţii necesare societăţii româneşti după marea criză din perioada 1929–1933. Editează cîteva publicaţii, printre care „Politica socială”, „Munca” şi, în colaborare cu alţii, „Analele statistice şi economice”. Este unul dintre conferenţiarii foii săptămînale „Ideea europeană”, vorbind publicului, încă din anul 1920, sub egida Fundaţiei Carol I. A fost închis de regimul stalinist de ocupaţie, în mai multe temniţe, printre care şi Sighet.

Moare în 1970. A rămas în memoria românilor – din nefericire pentru el – printr-o incredibilă gafă, făcută în timpul unui miting electoral la Râmnicu Sărat, cînd s-a adresat alegătorilor astfel: „Iubiţi râmniceni săraţi!”. Întrebîndu-l pe unul dintre fiii săi, devenit învăţător, în anul 1973, dacă e adevărat, acesta mi-a răspuns, oarecum ruşinat: „Da, aşa a zis. Dar tata a mai făcut o poznă, spunînd odată că «munca şi igiena socială sînt cele trei coloane vertebrale prin care respiră creierul unei naţiuni»!”. Fiica acestui învăţător (şi nepoata directă a fruntaşului ţărănist) se numea Rodica şi studia la ASE, fiind de o frumuseţe rară – o blondă cu părul de cînepă groasă şi aurie, cu ochi albaştri şi conversaţie fermecătoare; în urma unei decepţii în dragoste, ea s-a măritat cu un student ungur, fiu de diplomaţi de la Ambasada maghiară din Bucureşti, care avea să devină, el însuşi, ambasador al Ungariei în România, pe nume Rudaş Ernö. Din catastiful de care vorbesc reiese că Vasile Popa a vizitat, în martie 1925, Secretariatul General al Partidului Naţionalist al Poporului, din Str. Brezoianu nr. 6 – aşa se poate citi pe o ştampilă. Alături de semnăturile mai multor politicieni (G. Vlădescu-Răcoasa, Victor Duculescu şi alţii mai puţin cunoscuţi) se găseşte şi semnătura lui D. R. Ioaniţescu. Avînd în vedere că grafia cu care semnează este la fel ca textul propriu-zis, nu cred că greşesc dacă i-l atribui integral: „În Casa Partidului Naţionalist al Poporului îl primim pe Badea Vasile Popa în chipul cum altădată îl primeam pe Badea Cîrţan. Şi cu aceeaş (sic!) voe bună găseşte la noi un îndemn, o încurajare. 2 mart. 1925. D. R. Ioaniţescu”.

281) GRIGORE GAFENCU. Diplomat şi publicist. Născut la Bucureşti, în 1892. Fost ministru de Externe (1938–1940). Unul dintre tinerii intelectuali care au încercat să revitalizeze Partidul Naţional Ţărănesc, dar fără succes. După cel de-al II-lea război mondial se stabileşte în Elveţia, unde moare în 1957. Memorii interesante şi vaste (peste 50 de volume în manuscris aflate în păstrare la Arhivele Naţionale ale României), care circulau, pe timpul cenzurii comuniste, sub formă dactilografiată (prin anii ’80, cîteva fasci­ cole din acestea, traduse din franceză pentru uzul nomenclaturii CC al PCR, miau fost împrumutate de generalul Nicolae Stan, fost aghiotant al lui Nicolae Ceauşescu). Inscripţia tînărului Gafencu se produce sub cea a unui om cu semnătură indescifrabilă, din păcate, care sună astfel: „Cu suflete contaminate de cosmopolitism nu se poate consolida România Mare”. Diplomatul intră în dialog, indirect, cu preopinentul, scriind, cu o formulă redundantă, de care românii nu prea dau semne că ar vrea să scape: „Dar totuş (sic!) nu putem ajunge la adevărata civilizaţie numai prin noi înşine. G. Gafencu. 27 II 25”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1545

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (31) Kang (2) Kang-ul a derivat din huociang, o formă de pat construită din sol încălzit, pentru care se regăsesc urme în China datînd din Neolitic. Aceasta se demonstrează prin analizele descoperirilor arheologice realizate în ruinele de la Banpe, aproape de Xi’an. De asemenea, siturile arheologice de la Shenyang și Liaoning arată pămînt ars utilizat acum 7200 de ani. Patul găsit este format dintr-un strat de 10 cm de argilă fărîmiţată, care acoperă solul. Patul era încălzit prin metoda zhidi, care consta pur și simplu din a face focul direct pe patul de pămînt și din a mătura cenuşa chiar înainte de a se culca. Folosirea repetată a focului a dus la formarea unei suprafeţe dure, rezistentă la umiditate. Această metodă este menţionată de către poetul Ming Jiao din Dinastia Tang, într-un poem: „Nici un combustibil pentru a încălzi solul înainte de culcare. În loc de aceasta, stau în picioare și plîng în frigul miezului nopţii“.

Cuvîntul kang însemna iniţial „a usca“, „a seca“ și este menţionat pentru prima dată într-un dicționar de limba chineză datînd din anul 121 d.Chr. O primă

Maria Callas, regina fără regat (7) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (7) În cele din urmă, la 14 noiembrie se ajunge la o înţelegere. Procesul are loc la Brescia, şi curioşii se îngrămădesc cu sutele pentru a o zări pe divă. Este îmbrîncită, cînd, prin mulţime, îşi contuzionează uşor un picior. Dar afacerile sînt afaceri. Maria păstrează casa de la Milano şi toate bijuteriile, Meneghini - Sirmione şi celelalte proprietăţi imobiliare. Se face un aranjament pentru obiectele de artă, mobile, bibelouri. Chiar şi în situaţia lui de soţ jignit, Meneghini se descurcă bine.

De altfel, va reveni asupra acestei reglementări care nu-i va ajunge. Dar pentru moment, Maria poate pleca la Dallas, unde a început o nouă stagiune şi a cîntat de două ori Medeea. Apoi se întîlneşte cu Onassis, yahtul său şi noua ei viaţă.

La rîndul lui, Onassis şi-a reglementat situaţia matrimonială. Totul s-a terminat cît se poate mai bine, după momente în care se întrezăreau dificultăţi. Onassis nu oferise soţiei sale – doar ni s-a povestit cu mare zarvă – celebrul diamant Hope, speranţă!, piatra care poartă

Balada (41) Legionarii (4) Din nefericire, nici Mişu Ianculescu, nici Mihail Potcoavă şi nici alţi ofiţeri cu sentimente legionare n-au ştiut să se retragă la timp din jocul periculos în care intraseră. Cu ocazia rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, ei şi-au dat arama pe faţă şi au încercat, cu ajutorul echipelor legionare, să ocupe clădirea din Dealul Cotrocenilor a Şcolii Superioare de Război. După înăbuşirea rebelinii, au fost judecaţi şi trimişi la batalioane disciplinare. Dar victoria Generalului Ion Antonescu asupra legionarilor a avut drept consecinţă ocuparea în fapt a României de către trupele germane. Pe teritoriul sfîrtecat al Ţării, prin Diktatul de la Viena şi Pactul Ribbentrop-Molotov, la sfîrşitul lunii februarie 1941 se adunaseră 700.000 de soldaţi şi ofiţeri germani. Aceştia au fost folosiţi de Hitler la cucerirea Balcanilor (Grecia şi Jugoslavia). De asemenea, cîmpurile petrolifere de la Ploieşti şi Cîmpina erau puse la dispoziţia Germaniei hitleriste, singura sursă de carburanţi pentru armata germană aflată în plin război mondial. Ion Antonescu devenise astfel un vasal al lui Hitler.

l

14 – 20 iulie 2020

RM

formă de kang propriu-zis a apărut în nord-estul Chinei și folosea un sistem cu o singură conductă, ca hipocaustul în Roma Antică sau ca la ondol-ul coreean.

Un exemplar a fost scos la lumina zilei într-o ruină din Secolul I d.Chr., în provincia Heilongjiang. Conducta unică este în formă de L, fiind făcută din chirpici și din pavele acoperite cu dale de piatră. Ziduri cu sistem dublu de conducte au fost descoperite într-un vechi palat datînd din Secolul al IV-lea, în provincia Jilin.

Bancheta din chirpici, în formă de L, are o construcţie mai complexă decît cea cu o singură conductă şi îndeplineşte funcţii similare cu cele ale unui kang.

Indicaţiile literare din lucrarea „Cristalele“ confirmă, de asemenea, prezenţa podelelor încălzite în timpul dinastiei Wei de Nord (386-534), chiar dacă ele nu sînt denumite explicit dikang. Astfel, cităm: „În templul din Guanji - aproape de actualul district Fengrun - se află o mare sală de lectură. Ea este foarte înaltă şi suficient de mare pentru a primi o mie de călugări. Platforma a fost construită din pietre, aranjate astfel pentru a forma o reţea de canale, iar solul este format dintr-un strat de argilă. Sînt aprinse focuri la deschiderile exterioare pe cele patru laturi ale platformei; căldura se răspîndeşte către interior, încălzind întreaga încăpere. Construcţia a fost realizată de către mai mulţi binefăcători, pentru a le permite călugărilor să studieze în timpul iernilor aspre“. – Li Daoyuan, „Shuijing zhu“.

Kang-ul a evoluat de la un simplu sol amenajat, la o banchetă şi la un întreg ansamblu, datorită schimburilor culturale intervenite în timpul Dinastiilor de Nord și de Sud (386-589). Mobilierul mare și scaunele au înlocuit mobila joasă şi vechiul obicei chinezesc de a se aşeza direct pe pămînt. Cum am amintit, rămăşiţele celui mai vechi kang au fost descoperite în provincia Heilongjiang, la Ninghai, în palatul Longquanfu (Secolul al VII-lea). În afara Chinei, conceptul de kang-pat-cuptor a fost utilizat, sub diverse forme, în nordul și estul Europei. În particular, ruşii au recurs la un tip de pat-cuptor, numit „cuptor rusesc“. Nu se ştie dacă a fost introdus direct din China, căci atunci Rusia era sub jugul mongol.

Kang-ul era un element important în habitaturile tradiţionale din Manciuria, o regiune rece din nordestul Chinei, unde este cunoscut sub numele de nahan în limba manciuriană. El joacă un rol important în tradiţiile funerare manciuriene. Defunctul era depus în apropierea kang-ului, în locul obiceiului chinezesc de a fi depus în locul principal. Înălţimea la care era depus defunctul varia după statutul socio-familial şi vîrstă.

Kang-ul chinezesc s-a răspîndit la populațiile nechineze. De exemplu, tibetanii au adoptat acest mijloc de încălzire. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ghinion? Nu se zvonise oare în cercurile din jurul lui Ari că el avea să o ia înainte, demascînd legătura vinovată a soţiei sale cu un tînăr venezuelian de 28 de ani, căruia i se spunea pur şi simplu „regele smaraldelor”? O alteţă a cîntecului, un rege al petrolului, împărat al pietrei verzi, ce măreaţă combinaţie la înalt nivel, în perspectivă. Dar Onassis, comportîndu-se ca un bărbat elegant, a ştiut să tacă, iar Tina a citat ca părtaşă la adulterul soţului ei o altă femeie decît Callas. Spălarea rufelor s-a făcut în familie, ţinîndu-se seama de bunele maniere învăţate de curînd, dar reţinute cu grijă. Acum fiecare e liber să facă ceea ce vrea. Se vor căsători, nu se vor căsători?, asta-i întrebarea. Ne este jenă să povestim toate acestea, amănunte picante, sugestii obscene, mirosurile de petrol care stăruie în blănurile de vizon – cînd iarna trecută abia plîngeam, la Medeea, o Callas mai vie ca oricînd!

Pentru că trebuie să vorbim despre vocea ei, acum...

lupte cu o sănătate pe cale de a se destrăma, cu o voce care uneori pare că se pierde, îi scapă sunete adesea neplăcute, dar pe care le învăluie, totuşi, în splendoarea talentului ei. Nu creează întotdeauna iluzii, dar de cele mai multe ori seduce şi mereu farmecă.

La început, de altfel, totul pare încă posibil. Din ianuarie 1959 iat-o pe Callas reîntoarsă la New York, chemată de afacerile ei, imposibilul proces Bagarozy, dar trebuie să dea în concert opera Piratul. Avem de atunci o înregistrare. Camarazii ei sînt destul de mediocri: un oarecare Pier Miranda Ferraro relua rolul lui Corelli de la Scala, iar baritonul Constantino Ego cînta rolul bărbatului Imogenei. Nimic pasionant. Dar Callas încă perfectă în voce, îmbrăcată în alb, o statură superbă, în sala obscură de la Carnegie Hall, cucereşte un succes personal imens.

Pentru noi, care o regăsim aproape după douăzeci de ani, intrarea ei cu aria „Io sognai ferito – „Am visat că era rănit...”, este un model de cîntec bellinian lejer, care încetul cu încetul prinde formă avînd o muzicalitate constantă, ajungînd să umple imensul auditoriu de o prezenţă fermecătoare. Puţin obosită la sfîrşitul serii, ea oferă o scenă a nebuniei infinit mai bogată pe plan dramatic, decît în înregistrarea făcută doar cu cîteva luni înainte. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

***

În tot acest talmeş-balmeş de procese şi întîlniri, de baluri, sărbători şi de lungi momente de croaziere imobile pînă la inutilitate cum putea fi altfel vocea Mariei? Din zilele anului 1959, cînd glorioasă, Callas cucereşte încă o dată Londra, în acea Medee strălucitoare, pînă în 1983, cînd nu va mai fi niciodată auzită pe o scenă, vom asista cu durere la o seamă de

Probleme de familie (1) La 21 iunie 1941, cînd Generalul Ion Antonescu a ordonat Armatei române: ,,Români, vă ordon!

Treceţi Prutul!”, Căpitanul stagiar Ştefan Genoiu, absolvent al Şcolii Superioare de Război, a fost trimis la Comandamentul teritorial Bacău. Aici l-a avut ca şef direct pe colonelul de intendenţă Gavrilă Valeriu, un tip mic de statură, încrezut, avid de afaceri şi cam hututui. În comandament şi-a făcut apariţia şi un maior în retragere, chemat la concentrare, pe nume Farfarache Iorgu. Pe seama acestui Farfarache, poate şi din cauza numelui, Căpitanul Genoiu şi locotenentul Stavru mai făceau cîte o glumă. Azi aşa, mîine la fel, pînă cînd Farfarache, care nu avea simţul umorului, i-a reclamat pe şugubeţi direct comandantului. Intrînd în cabinet, mai de emoţie, mai din neatenţie, ofiţerii s-au postat în uşă, declanşînd starea de furie a Colonelului comandant, care i-a dislocat prin comanda de grajd: ,,la dreapta, primiţi”.

- Domnilor ofiţeri, mi s-a adus la cunoştinţă că vă ţineţi de şotii. Domnilor, sîntem în război şi vă cer deplină seriozitate. Războiul nu e un spectacol, e o tragedie!

După săpuneală, cei doi ofiţeri, pîrîţii lui Farfarache, au ieşit pleoştiţi, gîndindu-se că ar putea să li se sacrifice viitorul.

- Ai văzut, Ioane, ce ne-a făcut? Ne-a tratat ca pe nişte grăjdari!

- Şi a strigat la noi de a auzit tăt Bacăul!

Colonelul Gavrilă Valeriu ţintea să ajungă neapărat general. Într-o seară, a oferit la popotă o masă pentru ofiţerii din subordine. Mai în glumă, mai în serios, singur îşi luase apelativul de Führer. Cu acel prilej, Căpitanul Genoiu i-a compus comandantului o poezioară care suna cam aşa: „Führere!

Jumătate-n cizme, jumătate-n chipiu, Eşti mai iute decît argintul viu Ne luminezi ca un far Şi-ţi urăm cu-nsufleţire frunza de stejar!“ - Bravo, domnule Căpitan! Mulţumesc de urare!

Führer n-am să ajung niciodată, iar pentru a obţine gradul de General, în mod obligatoriu va trebui să merg pe front! Domnilor, poate aţi aflat, la Ţiganca s-a dat o bătălie îngrozitoare. Acest război va face un mare număr de victime. Am ţinut să ne vedem în această formaţie pentru ultima dată. De mîine, fiecare din noi ar putea fi pe front! (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1545

l

23

14 – 20 iulie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (39) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (3)

Surpriza testamentului (1) Ştirea morţii lui August Kessler se răspîndeşte în localitate dar şi dincolo de hotarele italiene. Sosiţi la Genova, prietenii lui preiau coşciugul şi bagajele numeroase. Nu se ştie cine i-a umblat şi prin buzunarele hainelor, dar, într-unul din acestea, a găsit un plic de mărime mijlocie, destul de plin, pe care, cu o mînă tremurîndă, stăteau scrise cuvintele ,,testamentul meu”.

A urmat o dispută aprinsă: să fie deschis aici sau în ţară? Cei ce doresc să facă operaţiunea pe loc invocă posibilitatea existenţei unor dorinţe imediate, care, în caz contrar, n-ar putea fi îndeplinite. Adversarii ideii susţin că, oricum, nu există mijloacele cuvenite spre a le rezolva acolo. Pînă la urmă s-a recurs la arbitrajul sorţilor, iar sorţii au condus la prima formulă.

Surpriză: este vorba de un text neaşteptat de scurt pentru un plic aşa de gros, dar care amuţeşte toţi

Memoriile unui celebru criminalist român (119) ,,Omul cu ciocanul” (18) Regretam că nu mă puteam face înţeles şi că ne vom înscrie iar într-o nouă pierdere de timp. Nu se lămuriseră încă lucrurile cu privire la vinovăţia croitorului, cînd întîmplarea oferă alţi suspecţi, în aparenţă foarte importanţi. Şi de data aceasta entuziasmul îşi găsi loc în rîndul unora. Ce se întîmplase? Cu o zi înaintea asasinatului, doi tineri au chemat-o pe victimă la poartă.

Cum aceea lipsea fiind plecata la biserică, croitorul, care locuia în apartamentul din faţă, şi-a făcut datoria discutînd cu ei. Cel care a început discuţia s-a prezentat cu numele real, explicînd că o cunoaşte pe bătrînă din perioada copilăriei lui cînd a locuit la dînsa, iar în prezent ar avea domiciliul în Braşov. Dorea să-şi lase bagajele pînă a doua zi. Simpla constatare că în ziua ce-a urmat n-au mai apărut să-şi lase valizele a stimulat suspicionarea lor. S-a luat legătura cu Miliţia Braşov care ne-a răspuns prin radio că cei doi prieteni, după ce au furat bani, au fugit de acasă în ideea unor aventuri.

Nici de această dată nu puteam accepta ca cei doi să fie suspicionaţi, atît timp cît, cu o zi înainte, şi-au declarat reala identitate. Ei nu erau bolnavi, şi nu s-ar

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (71) Operația „Scutul deșertului“ este declanșată (4) Fahd îl consultă din priviri pe prinţul moştenitor şi răspunde: - Da, dacă acceptă aceste condiţii.

Acceptă de asemenea să dea bani Irakului şi, în tot cursul întrevederii, vorbeşte despre Saddam Hussein „într-un mod foarte corect”.

La un moment dat, în timp ce urmează să fie abordată problema finanţării OEP, conversaţia va lua un ton încordat şi neplăcut pentru palestinieni. Abdullah, ale cărui opinii sînt mult mai tranşante decît ale lui Fahd, îi apostrofează pe cei doi bărbaţi: „Voi, palestinienii, n-aţi recunoscut tot ce v-a dat Kuweitul. Nu aţi făcut nimic în schimbul încrederii şi ajutorului pe care vi le-a acordat”.

Schimbul de replici devine din ce în ce mai violent pînă în momentul în care regele Fahd le impune tuturor să se oprească.

La ora 4 dimineaţa, Bush îşi părăseşte apartamentele şi ajunge la Centrul de coordonare militară. Însoţit de

apropiaţii, prin conţinutul lui. Aceasta întrucît, în testament, August Kessler scrisese negru pe alb: ,,Pînă la majoratul fiului meu, transmit gestiunea totală a afacerilor mele domnului director August-Wilhelm Henri Deterding”.

Citit cu voce tare, circulînd din mînă în mînă, spre convingerea celor prezenţi, testamentul provoacă uimire în rîndul întregii asistenţe. Va deveni notorie constatarea că nimeni din cei de faţă, dar nimeni, nu se gîndise la Deterding ca la un posibil succesor al lui Kessler! Deruta lor este cu atît mai mare cu cît, pînă atunci, mulţi nu-1 văzuseră în imediata apropiere a patronului, înconjurat de obicei de funcţionari vîrstnici, cu­noscuţi şi consideraţi, de majoritatea cunoscătorilor, ca demni de încredere. Dar, ultima dorinţă este ce e şi trebuie respectată, aşa că noul preşedinte-director general este chemat de urgenţă şi încoronat ca şef suprem al unei societăţi al cărei viitor încă nu-1 prevede nimeni în afara lui. Şi, în timp ce apropiaţii de ieri ai lui Kessler se obişnuiesc cu îndepărtarea de azi, lumea afacerilor – şi nu numai ea – se întreabă cu insistenţă cine este noul intrat pe uşa din faţă a tranzacţiilor cu petrol, Henri Deterding. Deocamdată, detaliile lipsesc aproape complet dar, peste ani, cînd patronul va urca toate

treptele piramidei societăţii sale şi va înregistra succese de seamă în înfruntarea cu magnaţii petrolului, fie ei din America sau din Europa, şi lui biografii îi vor reface cu minuție viaţa şi drumul străbătut triumfal în lumea afacerilor. Triumfal, întrucît el urcă vertiginos treptele piramidei averii atît în comparaţie cu timpul parcurs de ,,Oil King” – J.D.R. – dar şi de ceilalţi concurenţi europeni: Nobel, Rothschild, Zaharoff, Gulbenkian ş.a.

Dar cine este tînărul şi neaşteptatul succesor al lui August Kessler? Numele Deterding aparţine unei străvechi familii olandeze, care, cu veacuri în urmă, în împrejurări încă neclarificate, s-a dedicat cultivării lalelelor în oraşul cu o rezonanţă celebră – Leyda. În Olanda, lalelele fuseseră aduse în anul 1554 din regiunea Adrianopolle, de naturalistul Busbeck. Populaţia le-a îndrăgit cu relativă rapiditate, le cultivă, începe să le înmulţească şi, prin încrucişări, izbuteşte să realizeze specii noi. „Mania lalelelor” – cum s-a numit perioada de patru ani, în care pasiunea pentru aceste flori a atins paroxismul nu doar estetic, ci îndeosebi comercial – a cuprins şi Leyda, unde, ca în alte oraşe, bulbii sînt vînduţi la cîntar, cu gramul, pe sume uriaşe, iar cei ce investesc în lalele îşi amanetează uneori toată averea. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

fi recomandat înaintea săvîrşirii unei infracţiuni. Pentru că toate aceste argumente de ordin psihologic nu-şi găsesc însă ecoul, fac o declaraţie cu ton imperativ: – Dacă nici acum cele relevate n-au avut forţa să vă determine de-a vă ataşa concepţiei noastre, vom acţiona fiecare, de urgenţă, pentru verificarea ipotezelor generate de propriile noastre convingeri. În acest fel nu va exista supărare... dar vom sluji, în comun, legalitatea, ferindu-ne de urmările subiectivismelor, de erori etc.

Nu pentru a mă scuza, dar trebuie să amintesc că cei mai mulţi dintre noi erau foarte obosiţi şi ca urmare într-o continuă agitaţie. Din ceea ce am povestit s-ar putea reţine că am vorbit cîte ceva despre toţi suspecţii care neau pus în mişcare. Nu!... n-a fost posibil să realizez acest lucru. Nici în sinteză n-aş putea prezenta întreaga galerie a suspecţilor care ne-au obligat să batem pasul pe loc o bună perioadă de timp. De aici, oricine îşi poate imagina neîntrerupta efervescenţă a şantierului nostru care nu-şi închidea porţile nici noaptea tîrziu. În timp ce alţi colegi se ocupau de verificarea suspecţilor amintiţi, împreună cu căpitanul Nona şi asistenta medicală Zongor am format o mică „comisie medicală”, urmînd să vizităm, la domiciliu, bolnavii psihic din perimetrul în care erau cuprinse străzile din vecinătatea ultimului caz. Prin prezenţa asistentei de la psihiatrie, care era cunoscută şi iubită de majoritatea bolnavilor, rezolvam şi obligaţia profesională de a nu

agrava starea în care se aflau bolnavii ce primeau încă un tratament ambulatoriu; însoţiţi de ea, puteam fi consideraţi şi noi ca făcînd parte din personalul sanitar, ferindu-i astfel pe bolnavi de eventualele şocuri pe care le-ar fi primit, altfel, în confruntarea directă cu organele de miliţie. Prin acest prim contact cu ei obţineam o cunoaştere cît mai completă şi verificam temeinicia constatărilor făcute de subofiţerii sectorişti cu privire la starea lor. Ne înarmaserăm cu lista bolnavilor pe care urma să-i vizităm. Hotărîserăm să începem cu străzile din vecinătatea victimei. Odată ajunşi în Strada Arieşului 102, după vizitarea bolnavului înscris pe tabel, am încercat o exigenţă sporită în ideea de a identifica şi alţi bolnavi care poate nu figurau în evidenţele noastre. Îi spuneam căpitanului Nona că n-ar fi exclusă nici această surpriză. Nu mi-am terminat bine vorba că... s-a şi adeverit! În discuţiile purtate cu o locatară, la ieşirea din bloc, aceasta mă informa despre existenţa bolnavului Romulus de la etajul V, care recurge uneori la ameninţări cu cuţitul. Fericită că, în sfîrşit, se interesează şi autorităţile de el, continuă: „...De aproape un an de zile de cînd şi-a cumpărat apartament, trăieşte singur şi nu permite nimănui să-1 viziteze; în dese rînduri vorbeşte incoerent”. Vestea m-a bucurat pentru că în persoana acestui bolnav încercam să-1 văd pe autor. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Brent Scowcroft, supraveghează plecarea trupelor. La ora 6 se reîntoarce în Biroul Oval şi pe drum întîlneşte o ziaristă acreditată la Casa Albă căreia îi aruncă vorbele: „Ascultă în continuare tranzistorul!”. La ora 9 primeşte presa în biroul lui şi anunţă operaţiunea. La prînz, ţine o conferinţă de presă în care declară: „A fost trasă o linie pe nisip”. Seara, la televiziune, se adresează naţiunii. În timpul acestui effort, pe care îl detestă, preşedintele Statelor Unite afirmă, crispat şi solemn: „În viaţa unei naţiuni, noi sîntem chemaţi să descoperim cine sîntem şi în ce credem. Astăzi, în calitate de preşedinte, vă cer să sprijiniţi hotărîrea pe care am luat-o pentru a rezista cu fermitate de partea a ceea ce este corect şi pentru a condamna ceea ce este rău”. Bush precizează că misiunea forţelor americane este complet defensivă. El defineşte patru obiective: retragerea imediată şi fără condiţii din Kuweit; restabilirea guvernului legitim al emiratului; securitatea Golfului şi mai ales a aprovizionării cu petrol, securitatea vieţilor americanilor.

Kuweitului”. Măsura este prezentată ca o „fuziune eternă”. În deşertul saudit, dincolo de oraşul Dharan unde se află sediul consorţiului petrolier ARAMCO, cel care exploatează bogatele zăcăminte petrolifere, se desfăşoară primele trupe. Amănunte furnizate de Pentagon arată că 50.000 de oameni se vor afla în dispozitivul de luptă înainte de sfîrşitul lunii.

Lumea arabă se zbate într-o ultimă tentativă de a rezolva criza. Hosni Mubarak, încă din ajun, este în contact cu toţi conducătorii din regiune pentru a organiza o întîlnire la vîrf pe 10 august la Cairo. În acest timp, Bagdadul se străduieşte să rupă, una cîte una, ultimele lui legături cu restul lumii. La 9 august, la 24 de ore după anunţarea anexării, Irakul decide săşi închidă frontierele şi să reţină pe teritoriul său toţi străinii prezenţi acolo, „din motive de securitate”.

Trei milioane de persoane devin astfel ostatecii Bagdadului, care declară de asemenea că ambasadele străine din Kuweit trebuie să fie închise înainte de 24 august. În paralel, presa internaţională beneficiază de un tratament de excepţie. Ziariştii sînt liberi să intre şi să iasă iar reţelele de televiziune americane sînt favorizate în mod special. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Irakul anunță ,,anexarea Kuweitului” (1) La Bagdad, imediat după discursul televizat al Preşedintelui american, un comunicat venind de la Consiliul comandamentului revoluţiei anunţă „anexarea

24

Nr. 1545

Doza de sãnãtate Microbiomul intestinal, un organ de sine stătător Se vorbește mereu despre al doilea creier al corpului – ,,creierul din intestine”, locul de unde pleacă, prin celulele nervoase, comunicarea cu creierul. Celulele nervoase înconjoară sistemul gastric asemenea unui lanț, în corpul uman regăsindu-se peste un milion de celule nervoase.

Studiile de specialitate din ultimul timp au ajuns la concluzia că există o legătură directă între schimbările microbiotice (flora intestinală) și multe boli cronice. Unele afecțiuni nu se manifestă în sistemul gastro-intestinal, ci sînt asociate cu alergii, adipozitate, sindrom metabolic, diabet, inflamații cronice, boli reumatice precum artrita reumatoidă și unele boli neuro-degenerative.

Disbioza este denumirea generică dată bolilor cauzate de flora intestinală dezechilibrată, strîns legată de funcțiile imunologice, nutritive și metabolice ale corpului, în special inflamațiile intestinale ca Morbus Chron sau colita ulceroasă. Ultimele cercetări științifice efectuate în domeniu atestă faptul că disbioza joacă un rol semnificativ în bolile sistemice ca artrita reumatoidă, encefalomielita, alergii sau diabetul de tip I. În cele mai multe cazuri, disbioza este asociată cu o mucoasă intestinală dereglată, ale cărei cauze sînt multiple: medicamente, alimentația dezorganizată, stres, alcool, tutun. Ordinea și echilibrul energetic sînt cuvintele magice pentru sănătate în cadrul unui sistem dinamic complex și permanent activ. Boala oglindește o pierdere a acestei ordini, o pierdere a schimburilor de informații între celule, organe și sistemele din organism.

Astăzi gradul de sănătate din corp poate fi măsurat! O persoană care se adaptează rapid la schimbarea mediului este energetic sănătoasă. Comunicarea energetică la nivel celular o putem asemăna cu o orchestră al cărei dirijor este sufletul, iar dacă toate funcționează în echilibru, viața devine o simfonie. Orice boală reprezintă o șansă de a ne analiza și accepta necesitatea unei schimbări. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic, care poate fi pozitiv modulat. Într-o eră în care toxinele sînt prezente în orice, începînd de la alimentație, pînă la produsele de igienă personală, organismul nostru trebuie să fie în măsură să le recunoască și să le elimine la timp din organism. Pentru activarea acestui proces

normal este necesar un echilibru energetic-informațional în corp. În cazul bolilor, acest echilibru este în ,,dezechilibru”.

Pacientul trebuie să știe că orice boală poate dispărea, că regenerarea este posibilă din perspectiva terapiilor biofizicale. Viața reprezintă o stare coerentă în care toate celulele corpului se află în același stadiu de informație, iar boala reprezintă o întrerupere a coerenței, un haos energetic, locul în care se întîlnesc fizica clasică și fizica cuantică. Viața este posibilă numai datorită caracterului dublu al celulei, iar această bipolaritate reprezintă o informație permanentă. În forma ei singulară celula este controlată de creier și seamănă cu o hartă – în momentul în care celula se conectează la informația generală a corpului, apare pe creier o încrucișare, întregul organism fiind coordonat în acest mod.

Boala cronicizată este un semn că unitatea informatică s-a înterupt, iar părți din țesut s-au separat de creier și și-au pierdut funcționalitatea. Boala nu are cauza în simptome, fiind mai mult o greșeală a creierului datorată informației greșite primită de la țesut.

În bolile acute, medicamentele salvează vieți, în bolile cronicizate ele întrețin boala Corpul este asemănător unui computer care trebuie conectat: etajul psihic, etajul energetic, etajul mental, etajul chimic (analizele de laborator) și etajul mecanic (sistemul osos). Organismul uman este un sistem multidimensional, care dispune de un mecanism de autoreglare ce trebuie pus în mișcare atunci cînd este blocat. Acest blocaj se produce adesea cînd organismul nu se mai poate detoxifia la nivel celular, iar comunicarea energetică este întreruptă. Tratarea ,,picăturii” care a dus la umplerea paharului suprimă simptomul pentru o perioadă de timp, în organism existînd o acumulare extremă de noxe toxice care deschid drumul spre alte probleme de sănătate asemenea unui cerc vicios.

Pentru mulți dintre noi este foarte important să arătăm

l

14 – 20 iulie 2020

RM

perfect din punct de vedere fizic pentru a impresiona, pentru a cîștiga un loc de muncă mai bun sau aprecierea celor din jur, dar o prezentare perfectă în exterior nu este întotdeauna în echilibru cu ce este în interior. Echilibrul dintre lumea noastră internă și cea externă se reflectă foarte bine în analizele de laborator exprimate în raportul dintre Feritină și Fier.

De multe ori am afirmat faptul că sănătatea începe și se sfîrșește în intestine. În sistemul gastric avem o adevărată fabrică ce trebuie să funcționeze de la intrare pînă la ieșire. Creierul intestinal reglează autonom funcționalitatea intestinelor și a stomacului prin impulsuri nervoase sau chiar prin hormoni. Disfuncționalitățile zonei gastro-intestinale sînt adesea rezultatul unei comunicari greșite între abdomen și creier. Această legătură poate fi restabilită prin redirecționarea cauzelor care au dus la aceste dezechilibre, cu aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică.

Pacientul cu probleme de sănătate cronice are întotdeauna un blocaj imunologic, un deficit major în detoxifiere și în integritatea lui psihosomatică. Foarte puțin se discută despre informația pe care o lasă o toxină în organism (bacterie, virus, parazit, metale grele). În medicina energo-informațională această informație are prioritate în tratament, deoarece informația este mai puternică decît materia, cu alte cuvinte informația pe care noxa toxică o lasă în organism poate fi mai dăunătoare decît însăși toxina.

Medicina energo-informațională privește și tratează problemele de sănătate din acest unghi, iar informația energetică este punctul de plecare în diagnosticare și tratamente. Tratînd corpul în totalitate (trup, spirit și suflet), putem ajuta organismul să intre într-un echilibru energetic. Analizele de laborator nu sînt în măsură să ateste informația lăsată de o noxă toxică decît din punct de vedere material. De aici începe munca noastră în diagnosticarea energetică.

Medicina energo-informațională propune tratamente moderne efective, fără medicamente, fără durere, fără efecte secundare, o medicină în care informația joacă rolul central în tratamente.

Terapia se bazează pe informația furnizată de pacient, deci este o terapie personalizată.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.