România Mare, nr. 1562

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

A te consuma și a suferi pentru toate dramele pe care le vezi la televizor e ca și cum ai alerga, zi de zi, la marathon numai pentru că vezi cum pe sub fereastra ta trece un pluton de atleți.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

America – atîta imbecilitate și atîtea americanalii!...

Motto: „America este o gre-­ şeală, o greşeală imensă”.

Sigmund Freud Inițial, titrasem „O tra­ gedie americană”, cu gîndul la celebrul roman al lui Dreiser, despre visul american, cel veșnic neîmplinit în realitate.

Apoi m-am gîndit la tradiționalul nostru termen: țigănie! „O țigănie americană”! De fapt, despre ceea ce am văzut în ultimele săptămîni în SUA mulți cred că nu este o tragedie, ci mai curînd, o comedie proastă americană - sau chiar o țigănie americană - desigur, în sensul figurativ al cuvîntului. Pînă de curînd, m-aș fi opus la această sintagmă – încă mai consideram că trebuie să fii semidoct și incult totodată, spălat pe creier și suficient de ridicol să nu apreciezi marea națiune americană, acest capitol de un dramatism aparte al istoriei lumii.

De aceea credeam că este corect termenul tragedie pentru a descrie ceea ce se petrece acum, la așa-zisele alegeri democratice – așa cum spuneam, gîndindu-mă la celebrul roman al lui Theodore Dreiser – aceste „alegeri” fiind o altă formă de sfărîmare a visului american. De fapt, care dintre romanele marii literaturi americane nu are substanța formată din cioburile acelui… mereu vis, dar niciodată realitate? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

COVID-banditismul politicienilor români

Europa se închide din nou, așa cum se pare că și România o va face. Diferența este că, dacă în țările europene lucrurile nu sînt tranșate pînă la limita cea mai de jos a supraviețuirii companiilor și, implicit, a oamenilor, în România se taie în carne vie. Legea recent intrată în vigoare în forma ei oarecum ușoară este un prim pas spre dezastrul pe care actualul sistem îl forțează.

Dar noi, românii, obișnuiți cu obediența și cu slugărnicia, înfricoșați de Orban, Iohannis și

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

O problemă vitală a Țării: casele naționalizate (2) Un alt caz este următorul: casa violonistului Ion Voicu, care a fost proprietatea soției sale, ei au fost tolerați la parterul imobilului timp de 45 de ani, la etaj sînt mai mulți chiriași.

Astăzi, artistul, aflat la vîrsta de 71 de ani, elev al lui George Enescu, David Oistrach și Yehudi Menuhin, vrea să întemeieze o Fundație și să predea gratis lecții de vioară tinerelor generații din Țară și din străinătate, cîte zile i-o mai da bunul Dumnezeu. Ce face un om ca el, cînd este înghesuit în propria locuință, în numai 4 camere?

Un nou aspect, nesesizat încă: mi se pare imoral ca acolo unde se dovedește că locuințele aparțin unor proprietari, ele să fie vîndute de către stat chiriașilor, indiferent cît au investit aceștia. Ideal ar fi ca aceste imobile, pînă li se precizează statutul, să rămînă statului. Nu poți vinde proprietatea cuiva, în maniera asta! Am primit foarte multe scrisori, și aici este avantajul de a conduce niște publicații, în contrapondere cu dezavantajele de rigoare. În aceste scrisori mi se cere să se anuleze hotărîrile judecătorești abuzive. Există multe reclamații. În numeroase orașe, în alte așezări ale Țării, unii judecători, avocați, magistrați nici nu mai lucrează pe lei.

Lucrează direct în valută. Ei sînt direct capitaliști, au ars etapele. Ei stau călare pe șarpele monetar și taie și spînzură în această Țară! (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 iunie 1994, plenul Senatului României) ceata lor de securiști, jandarmi și polițiști, am ales să ne retragem în case, pentru că în codru nu mai era nevoie de noi.

Măsurile adoptate în urmă cu cîteva zile sînt prost gîndite și jignesc inteligența oricărui român care își folosește creierul. Dar tot e bine că pînă pe 6 decembrie mai avem voie să trăim, să respirăm și să ieșim din case. Multe voci spun că din 15 decembrie vom fi închiși pentru 6 luni, timp în care habar nu am ce se va întîmpla, dar se pare că guvernanții știu din moment ce întă­ resc forțele de ordine, în loc să investească în sistemul medical. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Plaiurile dorului“, tablou de Anca Bulgaru

Cine ucide dragostea Aș vrea să-ți fie bine, adorato la zeul cununiilor mă rog iluzia pe care am trădat-o te va petrece ca un inorog E un răsfăț al dragostei ce moare orbirea mării, cînepa mustind cerboaica înjunghiată la izvoare cenușa turmei fulgerate-n Pind

Și mi se face jale și mi-e sete ca unui proaspăt înviat din morți în rătăcirea unei vechi comete își pune cimbru raiul pe la porți Așa se naște din ruine dorul aș vrea să-ți fie bine pe pămînt ca fluturii din cranii își ia zborul această rugă fără de cuvînt Ne vor răzbi tristeți duminicale, icoanele vor putrezi de ploi și un vulcan cu stînjenei la poale va viscoli de-a pururi între noi Cine ucide dragostea, și cine îngroapă leșul ei în amintiri? mi-e rău de viață și mi-e rău de tine eu sînt călăul unei mari iubiri...

CORNELIU VADIM TUDOR

Procesul meu cu regimul comunist

Pagina 17

NR. 1562 l ANUL XXXI l 10 – 16 NOIEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1562

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Protocolul Preşedinţiei îşi face partea leului F O mare decepţie: Florica Rădulescu de la TVR F Tetea Crin Halaicu vrea să divorţeze F Omul cu 9 facultăţi (dar nu mintale) F Mona Roşoga, amanta lui Dumitru Moroşanu PARTEA A II-A F Dar, nu vă spun că l-au apucat năbădăile pe Crin Halaicu? Primarul-general al Capitalei a înaintat acţiune de divorţ, părăsind-o pe aleasa inimii sale, coafeza Vicky. Niciodată nu s-a ilustrat mai bine zicala „Ţiganul, cînd a ajuns împărat, întîi pe ta-su l-a spînzurat“. Se poate să faci matale una ca asta, teteo Crin? Să-ţi iei zborul din prepeleacul conjugal, după ce-ai ajuns miliardar?

De ce-o laşi de izbelişte pe Vicky, care te ştie de cînd făceai armata la pompieri şi-ai stins cu tulumba flăcările focului incendiar de la Ploieşti, care era să rămîi carbonizat pentru vecie, dar te-ai ales numai cu o culoare mai naşparlie, bună şi-aia, te camuflează noaptea, cînd vii acasă de la orgii?!

Pungaşul ăla mic şi cu nasul mare, de Alcibiade zisăi, compuse pe loc o poezie, parodiindu-l pe George Topîrceanu: „Tetea Crin Halaicu vrea să divorțeze/ Lung prilej de vorbe și de pioneze/ Unii zic că Tetea şi-a găsit gagică/ Pentru care cară precum o furnică/ Blănuri, giuvaeruri şi parfum Rabanne/ Ca să-şi dea stăncuța zilnic pe copane/ I-a adus covoare, patul Roccocco/ Căci pe rogojină nu dormea mişto/ Cară Crin cu cîrca, tot, și face zestre/ I-a pus chiar vitralii fetei la ferestre/ Alţii zic că Vicky e cam pisăloagă/ Şi-i dă-n cap cu ciocul ziulica-ntreagă/ Încît bulibașa a uitat subit/ Să-şi pună eşarfa, de-a fost huiduit/ Vicky nu-i oricine, ea e coafeză/ A umblat Halaicu după ea în freză/ Îi mînca din palmă tetea-n tinereţe/ Ea primea bacşişuri, el dormea-n coteţe/ Cînd făcu Armata, Crin zbura hai-hui/ Şi-a luat foc o sondă drept în capul lui/ Îi crescu chelia cea mai deasă-n cort/ Şi-şi lăsă mustaţă, parcă-i Hitler mort/ Dar Firanda care îl năştea pe Dide/ Jura că Halaicu mînuia carbide/ Aşa că incendiul el l-a provocat/ (Tero­ rist pungaşul, şi puțin castrat)/ Între timp, garoiul a făcut avere/ E mînjit pe aripi, ba şi pe picere/ A pus botul zdravăn, ca un caşalot/ (Sigur, dacă cioara poate avea bot)/ Rupt în fund fusese mîndrul Bulibaşă/ Înota-n mocirlă ca şi Sinan Paşa/ Ieri făcuse foamea, ronțăia coceni/Azi e plin de aur ca Vama Sculeni/ Ieri citea la lambă «Capra cu Trei Iezi»/ Astăzi are vile, firme şi cirezi/ E blindat, țiganul, cu certificate/ Şi vreo 5 gorile bine înarmate/ El bea cu amanta băuturi de soi/ Şi nouă ne-azvîrle apă cu noroi/ Ciuma lui Caragea - o glumiță proastă/ Față de Halaicu, asta da, năpastă/ Toate astea Vicky le cunoaşte doar/ Dacă ciripeşte, va fi vai şi-amar/ Dacă o să verse guşa ei otrava/ Intră-n colivie cioara, la Jilava/ Vicky cea „tradusă“ poate fi Othello/ Aptă să ucidă, delo, bahto delo/ Şi-o nenorocire se va întîmpla/ Tetea liberalul o va-mbulina/ Numai Fulgerică şi cu George Stanca/ Ştiu ce răzbunare poate-avea țiganca/ Ajunge Halaicu ca Sorina Rațiu/ Aia cu schimbarea sexului în spațiu/ Zboară, Crin, acasă, pînă nu-i tîrziu/ Lasă-te de fuste, că eşti prea puriu/ Nici n-ai loc de burtă pentru vreun raport/ (Monument în cinstea eroului mort)/ Du-te la întîia dragoste-a matale/ Ea ți-a pus ventuze, ea ți-a dat sarmale/ Puradelul vostru te va judeca/Cine-o să-l învețe arta de-a fura?/ Zboară, Crin, la cuibul tău de nebunii/ Zău că e mai bine ca prin puşcării/ În genunchi iertare să

îi ceri lui Vicky/ Radio transmite prin madam Perdichi/ Zboară, Crin, în limbă, du-te cît mai poți/ Retrage divorţul, staroste de hoţi/ Şi-o să staţi pe cracă, fîlfîind aripa/ Pînă vă-mpăiază Muzeul Antipa!“. F În rest, nimic de zis, populaţia vrea un asemenea tip de emisiuni, în care demnitarii şi gospodarii statului să răspundă, pe viu, la toate problemele care ne frămîntă. F Lipsa de realism a lui Petre Roman este proverbială: recent, el a declarat la Buzău că la viitoarele alegeri P.D.-F.S.N. va cîştiga cel puţin 35 la sută din voturi. În realitate, toate sondajele de opinie arată că respectivul partid se zbate între 3 şi 5 la sută, adică tot 35, dar separat.

F Rîdem noi, rîdem, dar purceaua e moartă sub căruţa cu coviltir! Adevărul este că primarul general al Capitalei este amurezat lulea de o poliţistă în vîrstă de 24 de ani, care e căpitan la Direcţia Economică a I.G.P., condusă de generalul Costică Voicu. Ţambalagiul care a ruinat Capitala e foarte gelos, o aşteaptă în fiecare seară pe căpităneasă, ca să iasă din clădirea de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, şi se învîrte ca un cocoş în jurul limuzinei, trăgînd cu nesaţ ţigară după ţigară. Ştim din surse sigure că sărmana Vicky s-a dus în audienţă la justiţiarul Costică Voicu, să o reclame pe tînăra arzoaică, dar ce poate face un general de poliţie cînd întîiul rom al Capitalei a băgat „corason“ şi i-a telefonat cum că el se însoară cu ea?! Alo, madam Vicky, ascultă aici un sfat de bun-simț: dă-l în gît pe mitocan, vino la noi, dă cu doniţa, varsă tot ce ştii, şi-ai să ai satisfacţia răcoritoare să vezi cum o să-l lase poliţista cu buza umflată, cînd n-o mai fi primar, ci marinar, dar cu dungile invers! F Unul dintre cele mai bune bancuri despre zgîrciți. Un scoțian se duce la Notariat şi întreabă: „Cît mă costă ca să-mi înregistrez copilul nou-născut?”. Notarul îi răspunde că nu-l costă nimic. „Da, carevasăzică, e pe gratis? Atunci vă rog să-l înregistraţi şi pe-al doilea, fiindcă nevastămea a născut gemeni“. F Un atac inimaginabil de jegos publică Ion Cristoiu (fost comunist) împotriva marelui om de cultură Marin Sorescu, pe care, după ce îl bălăcăreşte şi-l tăvăleşte prin zoaiele minţii lui, îl numeşte „acest Suzana Gîdea cu mustăcioară“, trăgînd o concluzie de om tîmpit: „Sub conducerea lui Marin Sorescu, Ministerul Culturii a întors literele şi artele româneşti la primitivismul stalinist“ (?!). Uite cine vorbeşte aşa despre autorul capodoperei „Iona“ - pigmeul activist U.T.C., care a debutat la emisiunea radiofonică „Vorbeşte Moscova“! În aceeaşi tabletă murdară, piticul com­ plexat şi strîmbat de Dumnezeu îi înjură pe Octavian Goga („mai rău, mai hapsîn decît toţi politicienii români la un loc“), Tudor Arghezi („în capul lui Arghezi, entuziasmul a dat naştere unei prostii“, suferind de o „tulburare a lucidităţii“), Mihail Sadoveanu (anatemizat pentru că s-ar fi aflat „în fruntea statului comunist“) şi Eugen Barbu (pe care, după ce îl condamnase la moarte, în 1991, dorind să facă săpun din carnea lui, uite că nemernicul ăsta schimonosit de ură nu-l iată nici mort, insultîndu-1 ca pe „un banal plagiator“). Cine e căcăreaza asta de om, care își permite să-i spurce pe cîțiva dintre cei mai mari făuritori de civilizaţie românească? Ce-a scris acest Cristoiu, ce-a creat, ce cultură are, încît își permite să judece pe toată lumea, de la Ştefan cel Mare („beţivan şi curvar”), pînă la întregul popor român? Cît or să-l mai rabde lumea şi

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

pămîntul, cît or să-i mai cumpere voma aia tipărită şoferii de taxi şi zarzavagioaicele? Întrucît Ştefan cel Mare, Goga, Arghezi, Sadoveanu şi Barbu sînt trecuţi în lumea umbrelor, mai rămîne să aşteptăm doar replica lui Marin Sorescu. Ne e dor de un pamflet nimicitor, făurit de acidul spirit oltenesc la adresa şobolanului care face pe popularul, dar se lăfăie singur într-un etaj de vilă cu 6 camere uriaşe şi bagă la ciorapul ăla nespălat (veritabilă armă chimică!), în fiecare săptămînă, peste 100 de milioane de lei. Zii Ardei Umplut şi trage apa! F În numărul de miercuri, 26 aprilie 1995, al „Excrementului de prînz“ (vreo 12.000 de cititori rebegiţi), a apărut un articol intitulat „Sînii Luciei Boga l-au cucerit pe Roger Moore“.

Reproducem începutul: „În filmul «Printre colinele verzi», Lucia Boga a apărut cu pulpele şi sînii goi, scandalizîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor, care a criticat-o pentru «lipsă de moralitate și atentat la rigorile eticii socialiste»“.

E vorba de o minciună ordinară, ca, de altfel, tot ce iese din tărtăcuța cu tărîţe a piticaniei uteciste, care conduce secta AUM (Ardei Umplut). Nu ne legăm de faptul că autoarea notei, o oarecare Bianca Atanasiu, poceşte numele filmului, care nu s-a intitulat „Printre colinele verzi“, ci „Dincolo de colinele verzi“. Dar, prin 1970, cînd Nicolae Bre­ ban şi-a regizat singur propriul roman, „Animale bolnave“, cu titlul pomenit mai sus (deh, ca orice dizident, el centra, el dădea cu capul, doar era membru în C.C. al P.C.R.), Corneliu Vadim Tudor era un amărît de student la Filosofie, n-avea în buzunar nici 5 lei pentru o cafea la „Tosca“. Ba era chiar somat de Miliţie să-şi tundă pletele (aşa e, Dorin Tudoran?), fiind urmărit de Securitate, pentru că luase apărărea demonstranţilor din decem­ brie 1968. Aşa că n-a protestat şi nu s-a scandalizat în nici un fel, nicăieri, nefiind nici măcar membru de partid! Noi bănuim ce se ascunde în spatele acestei porcării, menite să-l facă odios pe C.V.T. încă de la naştere: această Lucia Boga a devenit o monarhistă înfocată şi acum vrea să arate cît a pătimit ea în regimul trecut. Aşa e, de pătimit a pătimit, dar din alte motive, aflate de noi de la colegii ei din Teatrul Tănase, scandalizaţi de inepţiile năroadei: 1) ţigancă unguroaică, Lucica era din copilărie o aruncătoare de flăcări (A.G.), aşa încît taică-său, un şofer beţivan din Bacău, a încercat s-o violeze încă de pe cînd trufandaua ce-i creştea în bătătură avea 15 ani (unii zic, chiar, că a reuşit); 2) ulterior, scăpată ca din puşcă, Lucica şi-a alergat telegarii în spume prin toate judeţele ţării, şi-a lăsat icrele prin toate paturile, şi birourile, şi parcurile, pînă a intrat la I.A.T.C., deşi era proastă ca uluca, n-avea nici un talent; 3) Într-un tîrziu, s-a găsit un suflet milostiv care să-i acopere ciuful, inginerul Alexandru Abagiu, dar cei doi se îmbătau şi se băteau ca chiorii, pînă la leşin, astfel încît Lucica venea la teatru cu ocarina umflată şi buza spartă, de lucrau bietele machioze două ore să-i tencuiască faţada; 4) toată viaţa ei a fost o curvă păguboasă, care s-a culcat cu tot felul de activişti P.C.R., icralişti, măcelari şi chiar bişniţari, ba pe bani, ba pe produse, în special țigări şi băutură, întrucît l-a moştenit pe tasu, fiind o machitoare fruntaşă în producţie; 5) în realitate, dl. Corneliu Vadim Tudor n-a cunoscut-o pe această libidinoasă L.B., decît în 1989, cînd paraşuta a jucat în piesa lui, „Toată lumea ştie fotbal“, aşadar nu numai că n-a reclamat-o nicăieri, ci i-a dat o pîine de mîncat, deşi tăntăloaica trebuia să iasă demult la pensie; 6) cît despre sînii ei, care l-au înnebunit pe Roger Moore, o invităm pe Zuza asta să ne pupe-n... James Bond! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 mai 1995)

RM

Nr. 1562

l

3

10 – 16 noiembrie 2020

George Bacovia, scriitorul toamnei eterne: „Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr“ (2)

lui George Bacovia. Răsfoind paginile literaturii din trecut, regăsim presărate, de-a lungul timpului, operele Agathei, poeta: rare, delicate, simboliste şi puternic influenţate de negura bacoviană.

„Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decît foarte rar“ (2)

Ziaristul nota că Bacovia vorbea despre el ca despre o altă persoană şi arăta aceeaşi indiferenţă şi pentru cei care-l iubeau, şi pentru cei care-l huleau. „Pentru «Plumb» m-a înduioşat această distincţie a confraţilor.

Cu «Scîntei galbene» am întîmpinat păreri nostime. Un scriitor de mare merit mi-a spus făţiş: «Poezia dumitale e interesantă, dar ai tendinţe sociale. Dumneata eşti anarhist». Observaţia burgheză venea de la un prozator cu fobia versurilor. Citise numai o singură poezie.

Hazardul a deschis cartea la singura pagină fatală.

Eu nu fac politică şi nu rîvnesc la posturi oficiale. Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticei, căci altfel te sbuciumi în zadar. Într-adevăr, am tăcut multă vreme.

După repetate sguduiri nu mai ai curajul să deschizi vechile caverne. Sînt ţipete care ţîşnesc deodată cu coardele vocale. Apoi rămîi pentru totdeauna mut.

Cît priveşte despre mine, am fost şi rămîn un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la podul artei nu desvelesc decît întîrziate ţipete de cocori pe un cer înoptat de iarnă. După mine se vor limpezi şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Beaudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrînd lîngă ei. Alt neam, altă vîrstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe“.

L-a desenat pe Eminescu şi l-a ascultat pe Enescu În toată singurătatea sa interioară, George Bacovia era un artist care simţea nevoia să creeze în cît mai multe moduri cu putinţă. Unul dintre talentele sale era de a desena. Schiţa mai mult, în tuşe de negru, oameni – poate pentru a compensa multele zile în care se regăsea doar pe sine. Multe dintre desenele sale se află astăzi acolo unde le-a lăsat, în casa de pe strada ce astăzi îi poartă numele, din Capitală. Două dintre cele mai reprezentative desene ale sale sînt unele care se completează, simbolic, cu două poeme de-ale sale.

Primul este un portret al lui Mihai Eminescu, din 1900, realizat în peniţă. Şi pentru că toată arta bacoviană stă sub zodia simbolismului, criticii şi biografii n-au ezitat să lege realizarea portretului de faptul că, în acelaşi an, Bacovia a scris „Plumb“, cea mai cunoscută poezie a sa, despre care Alexandru Macedonski avea să scrie: „Din «Plumb» făcut-ai aur“. În 1903, la absolvire, Bacovia îşi ia rămas-bun de la ultimii ani de şcoală nu doar prin poezia-manifest „Liceu“, ci şi printr-o schiţă.

Trei copii inocenţi şi ghiduşi, care te fac cu uşurinţă săţi aminteşti de îngerii lui Raffael, sînt partea mai puţin întunecată din amintirea vremurilor de şcoală. Versuri făcute după urechea sufletului La rînd, după scris şi desenat, urmează cea de-a treia dintre arte: muzica. I-a fost prezentă nu doar în viaţa de zi cu zi – la bine şi la greu – , în poezie – vioara, clavirul şi pianul sînt componente esenţiale ale universului bacovian –, ci şi în practică. Bacovia se pare că era un violonist excelent! A învăţat de mic să cînte la vioară şi a avut cîte un astfel de instrument oriunde a locuit. Nu îi dedica prea mult timp, însă parcă era nelipsit din creaţia lui. În interviul acordat lui I. Valerian, Bacovia spunea: „Îmi place mult vioara.

Melodiile au avut pentru mine influenţă colorată. Întîi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă pînă astăzi. Am făcut şi compoziţii pentru mine“. Deşi părea un om care trăieşte în lumea lui, Bacovia era la curent cu ultimele noutăţi din lumea artelor. În ceea ce priveşte muzica, îl

Iarna, şampania şi căsătoria

Agatha și George Bacovia îndrăgea nespus pe George Enescu, dar şi pe tînărul său discipol Yehudi Menuhin şi nu ezita să le dea lecţii celor din jur. „Ca vilonist, trebuie să ai şi vigoare în braţul care mînuieşte arcuşul, ca şi în degetele de pe strune. Cînd ai mai îmbătrînit (n.r. – se referea la vîrsta de atunci a lui Enescu) se resimte în mod fatal acest lucru în modul de interpretare, oricît talent ai avea şi oricît simţ muzical“.

Agatha, femeia care a ştiut să-l facă pe Bacovia să zîmbească Cum arată fericirea bacoviană? Ce decor şi ce timp o învelesc? Greu de spus şi, oricum, răspunsurile nu-s la îndemîna nimănui acum. În 1916, cînd România se pregătea să intre în primul Război Mondial, George Bacovia avea, după toate aparenţele, cel mai bun an al vieţii. Îşi publicase, la începutul anului, primul volum de poezii –„Plumb“ – şi o cunoscuse pe Agatha Grigorescu.

Era o poetă aspirantă, care i-a devenit cel mai devotat partener şi, poate, singurul om care a ştiut cu adevărat să-i fie alături. Se spune că fără Agatha, Bacovia n-ar fi fost cel pe care-l ştim azi. Fără ea, poate că nici nu l-am fi cunoscut literar: multe dintre poezii ar fi fost pierdute, căci nimeni n-a avut vreun interes să-i reunească operele în volume.

Legenda dragostei lor are parfum urban. S-ar fi întîlnit pe Calea Victoriei, chiar în dreptul librăriei Socec – azi magazinul Victoria –, unde în vitrină stătea expus volumul de debut al poetului. Ea avea 21 de ani, iar el – 35. De la acea primă întîlnire pînă la căsătorie au trecut 12 ani. Şi-au dat întîlniri adolescentine pînă cînd George Bacovia a trecut bine de a doua tinereţe. Agatha, înainte să se îndrăgostească de el, a iubit poezia lui. „Suprema poezie a firii ne logodea atunci vieţile prin veriga acelei vrăji, ce mai tîrziu avea să se întunece, să geamă, să se convulsioneze în toate amărăciunile vieţii, fără să se stingă încă nici prin moarte. A fost întîia poemă ce mi-a recitat-o Bacovia chiar în ziua în care ne cunoşteam şi pentru prima oară în viaţă un fluid poetic punea stăpînire pe toată fiinţa mea“, mărturisea soţia lui.

Cea mai devotată soţie din istoria literaturii Cuplul Agatha-George Bacovia a fost mereu subiect de bîrfă şi ironie în cercurile boemei bucureştene.

Clevetea lumea, nu doar din cauza diferenţei de vîrstă dintre ei, ci şi din cauza temperamentului fiecăruia. Era o uniune improbabilă. Ea era dinamică, veselă, optimistă – pe cînd el, exact opusul – taciturn, retras, depresiv.

Pentru ea, nimic din toate astea nu conta – gîndul îi era numai „la modestia poetului, la ochii lui mari albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică“.

Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu drept cea mai devotată soţie din istoria literaturii. Deşi îi plăcea să scrie poezie, a renunţat, treptat, la ambiţiile ei literare, pentru a deveni complet şi cu desăvîrşire soţia, protectoarea, managerul şi, în ultimă instanţă, infirmiera

Cererea în căsătorie a venit pe neaşteptate. A fost un gest romantic, în felul lui: erau pe stradă cînd, brusc, George Bacovia i-a propus să se oprească la un bijutier. A motivat simplu, cinstit: „Să ne luăm verighete“. Despre marea zi a logodnei, Agatha relata: „S-au făcut două fotografii şi s-au comandat inelele, în sfîrşit, confraţii scriitori ne-au condus acasă. Am traversat grădina publică, spre a scurta drumul. Era frig. Un amurg rece sticlea, învăluia în culori aprinse micul parc cu pomii îngheţaţi sub zăpadă. În sufragerie se sărbătoreşte logodna, felicitări, cîteva cupe de şampanie... A urmat o seară frumoasă. S-a dansat pînă după miezul nopţii. Toţi s-au antrenat. S-a cîntat la vioară, s-au spus versuri. Bacovia glumea... am avut şi verighetele, le-am pus fără nici o altă sărbătorire“.

Căsătoria a avut loc în vara anului 1928. Pe 22 iunie s-au căsătorit la Starea Civilă, unde poetul a întîrziat atît de mult încît erau să piardă programarea.

Evenimentul a făcut-o să mărturisească mai tîrziu: „Ştiam că nu alesesem un drum roz. Simţeam, însă, în mine atîta curaj, atîta putere de rezistenţă, că piereau şi şovăielile trecătoare ce mă asaltau“. Cununia şi petrecerea s-au stabilit pentru 28, bineînţeles, tot la umbra poeziei: „După-amiază, la ora 6 era cununia. Nu era însă nimic pregătit. Am despachetat covoarele, am adus glastre cu flori, am aranjat, în sfîrşit, un interior demn de o modestă ceremonie de poeţi. Se făcuse ora 5. Bacovia mă urmărea tăcut în toată această activitate, îi plăcu decorul şi tot ce făceam. Voia să mă ajute, dar nu ştia cum. (...) Bacovia părea foarte solemn în smokingul şi plastronul său alb. La şampanie mulţumi tuturor felicitărilor, zîmbind. Deşi pregătită cu atîta zbucium, seara aceea mă răsplătea prin dispoziţia şi bucuria poetului. Oricum ar fi urmat viaţa, clipele erau într-adevăr rare. Sînt în viaţă momente înalte nu prin fastul sau măreţia lor, cît prin generozitatea unor răscumpărări îndelung aşteptate. Într-adevăr, în seara aceea Bacovia fu spiritual, curtenitor, dansă; ne-a recitat poema «În oglindă». Era într-un total climat de uitare. Din nou, poezia ne urca pe culmile ei“.

Casa în care s-au strîns toate tristeţile Cei doi soţi au locuit pentru puţin timp la Bacău, iar din 1933 s-au mutat în casa din Bucureşti, a cărei construcţie a fost supravegheată de Agatha. Acolo, pe o străduţă între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, în apropierea Cimitirului Bellu, a trăit George Bacovia pînă la moartea sa, în 1957. Camera lui a rămas la fel ca în ziua morţii. Asta a fost dorinţa Agathei. Singurele lucruri adăugate sînt fotografiile celor doi, în momentele cele mai aproape de lumea de dincolo: el pe patul de moarte, ea îmbrăcată în doliu. Casa a fost transformată în muzeu prin eforturile Agathei şi ale fiului lor, Gabriel.

Mobilă, manuscrise, biroul cu cele necesare scrisului au rămas acolo, încremenite în timp. Chiar şi radioul vechi, interbelic, lîngă care poetul îşi petrecea adesea serile, în întuneric. Agatha i-a păstrat pînă şi pipele, tutunul şi ultima ţigară. Şi tot datorită ei, numeroase ediţii postume ale lui Bacovia au fost editate şi publicate.

Lupta ei neobosită pentru memoria lui Bacovia este o minune a literaturii şi a devotamenului, insistă mulţi specialişti în litere. Era ca un reflex să se îngrijească de opera lui – Agatha îşi făcuse obiceiul să meargă în urma poetului în parc, mai ales în timpul perioadelor depresive. Bacovia avea tendinţa să-şi distrugă poeziile, dar ea salva ghemotoacele de hîrtie aruncate, le transcria şi cînd Bacovia avea zile mai bune, i le dădea. Nu i-a fost doar lui înger păzitor, ci şi operei sale.

Sfîrșit Adevarul.ro, Historia.ro

4

Nr. 1562

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Hoților nu le pasă pe cine prăduiesc

Undeva, pe la mijlocul grădinii cu viţă de vie, aveam o porţiune de pămînt pe care, de cînd mă ştiu, odată cu venirea primăverii, mama ne zorea să punem mîna pe hîrleţ şi să trecem la săpatul brazdelor pentru a pune ceapa şi usturoiul. Era o palmă de pămînt, de doar cîţiva zeci de metri pătraţi... Mamei nu îi permitea buzunarul să cumpere mai mult arpagic sau usturoi, să ne mărim suprafaţa cultivată cu aceste culturi atît de necesare în orice gospodărie, mai ales că, în cazul nostru, neavînd mare lucru de pus pe masă, ceapa şi usturoiul erau consumate înainte de a ajunge la maturitate. Toamna, abia dacă luam o găleată atît din ceapă, cît şi din usturoi... Mama era mulţumită de cît adunam de pe cele două brazde, mai ales pentru usturoi, că avea şi ea ce să pună în cîrnaţi de Crăciun... În fiecare an, pe la mijlocul verii, ea cumpăra un godănaş care, pînă de Ignat, se făcea abia de vreo 50 de kg, pentru că nu aveam destule grăunţe să-l îndopăm, cum făcea vecinul nostru, care umplea troaca purcelului

cu de toate: sfeclă furajeră, dovleac fiert cu tărîţe. De Crăciun, porcul lui era aşa de gras, că abia se mai mişca prin coteţ... Mama se resemna cu cît avea şi-i mulţumea lui Dumnezeu și pentru atît, numai că noi niciodată nu mîncam pe săturate... Într-o zi de vară ploioasă, cu tunete şi fulgere de se prăpădea pămîntul, hoţii au dat iama prin brazdele noastre, nelăsînd fir de ceapă sau de usturoi, nici măcar de leac. Văzînd prăpădul făcut de hoți, mama nu a blestemat, nici nu s-a jelit vreunui vecin. De plîns, a plîns. Se uita la noi cu ochii în lacrimi, întrebîndu-se cu amărăciune cum de ne-a lovit-o năpasta asta, fără să primească vreun răspuns, nici atunci, nici altă dată.

– De ce, Doamne, mi se întîmplă atîtea necazuri numai mie? Cu ce ţi-am greşit, Părintele meu?... Mai ieri, mi-ai luat bărbatul la Tine, în ceruri, acum hoţii au dat iama în brazdele mele! De ce, Doamne, să fiu eu cea mai necăjită femeie de pe pămîntul acesta?

Mă uitam la ea fără să ştiu prea multe, n-aveam habar cum e să fii în asemenea situaţie... Ce tristă i-o fi fost inima! Oricît de crudă îi este soarta, omul merge înainte cu viața sa, alături de familie, de cunoscuţi...

După cele întîmplate, mama îşi văzu mai departe de gospodărie, știind că orice ar fi, are un ciopor de copii de crescut pe bătătură... Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns ce pățise în acea vară, cînd hoţii i-au prăduit grădina, s-a întîmplat o altă nenorocire. Cu o noapte înainte de a

l

RM

tăia purcelul, să aibă ce să ne pună pe masă de sfintele sărbători de Crăciun, alţi hoţi, sau poate aceiaşi care dăduseră iama prin brazdele noastre de zarzavaturi, neau furat purcelul... Tot mama a fost aceea care a constatat grozăvia, cînd venise cu ceaunul să-i dea de mîncare în coteț... Așadar, ia purcelul de unde nu-i, că nici urmă nu mai era de el... Portiţia de la coteaţă era deschisă, la fel cum se întîmplase și cu cea de la grădină... Probabil pe acolo ieşiseră hoţii cu purceluşul nostru, care nu era cine ştie ce greu: dacă avea cîteva zeci de kilograme, așa că și un singur om îl putea căra în brațe. Necazul era că rămăseserăm fără porc de Crăciun...

– Uite, mamă, zise ea, mai întîi ne-au furat usturoiul, iar acum şi purcelul!... Şi se porni să hohotească în neștire, cînd de rîs, cînd de plîns. Aci avea ochii tulburi, aci scînteiau de lumină, de nu mai pricepeam nicicum ce se întîmpla în casa noastră. Din toată povestea asta am înțeles, însă, un lucru: hoţii prăduiesc tot ce le iese în cale, indiferent că e vorba de un om bogat sau de unul sărac. Noi am păţit-o... Am trăit pe viu o astfel de experiență, așa cum am povestit în aceste rînduri. Hoţii ne-au stricat de două ori liniştea în familie, lăsînd multă durere în sufletul nostru și lacrimi de neşters în ochii triști și tulburi ai mamei... Mereu tulburi, de prea mult plîns, căci necazurile s-au ţinut lanţ de ea pînă ce avea să plece la Domnul, în ceruri.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

,,Pelerinul” – un roman cu înţelesuri profunde

Romanul „Pelerinul”, apărut la Editura Alpha MDN în anul 2019, aparține prolificului scriitor Sava Bogasiu, alias preotul Mihail Milea, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta își petrecea vacanțele de elev seminarist și de student în Teologie ortodoxă la Mînăstirea Rohia, Județul Maramureș, ca ucenic apropiat al părintelui Nicolae Steinhardt, omul care i-a insuflat dragostea pentru marea cultură. Prin intermediul maestrului a cunoscut foarte bine și alte personalități printre care se numără și prietenul aces­ tuia, Mircea Eliade, scriitorul cu reale afinități în domeniul Istoriei Religiilor.

Cum precizează însuși autorul, „Pelerinul” este o continuare firească a volumului „Sansalas”, intitulat astfel după numele duhovnicului Sfîntului Mucenic Sava. De fapt, Pelerinul, per­ sonajul care dă numele romanului, este un monah întors de curînd în Dacia, din Țara Sfîntă, pentru a lua parte la transportul în Cappadocia al moaștelor Sfîntului Sava. La prima vedere – după titlul scurt și din stilul lapidar, franc, reieșit din primele pagini – am fi tentați să credem că avem în față un roman de aventuri, științificofantastic, sau... polițist. Numai că, pe măsura înaintării în lectură, realizăm că avem de-a face cu un roman serios, conceput pe o temă religioasă, dar cu o scriitură modernă a unui autor înzestrat cu o serie de cunoștințe temeinice, menite să susțină cupola de aur a unei agitate vieți spirituale creștin-ortodoxe, aleasă de un popor – cum ar spune cronicarul – așezat în calea răutăților, nevoit să înfrunte, de-a lungul istoriei, necazurile pricinuite de barbarii năvălitori din toate părțile lumii.

Tradus în patru limbi – engleză, rusă, turcă, greacă – „Pelerinul” este totodată o carte de suflet despre un erou al Credinței: Sfîntul Sava, martirizat în apele Buzăului de goții păgîni, pentru că nu a vrut să se lepede de Evanghelia lui Christos, sfînt ale cărui moaște au fost duse, în Secolul al lV-lea, în Cappadocia (Turcia de astăzi), pe un drum încărcat cu peripeții la tot pasul. Autorul surprinde aspecte din viața și activitatea misionară a Sfîntului Mucenic Sava, dascăl bisericesc, ucenic devotat al părintelui Sansalas, care a trăit ca monah desăvîrșit în zona Bozioru, localitate situată în perimetrul dintre văile Buzăului și Slănicului. Buzoian de obîrșie, Pelerinul va însoți moaștele Sfîntului Mucenic Sava avînd grijă ca, în popasurile făcute, să-i întărescă și să-i mîngîie pe creștinii persecutați de păgîni.

10 – 16 noiembrie 2020

Structurată în 15 părți cu titluri sugestive, acțiunea romanului este amplasată în Secolul al lV-lea, ceea ce presupune o cunoaștere profundă din partea autorului a Istoriei Religiilor, a practicilor și a manifestărilor spirituale, conferind mai multă autenticitate întîmplărilor prezentate. Este și motivul pentru care Sava Bogasiu, în descrierea drumului parcurs de moaștele Sfîntului Sava, folosește denumiri mai vechi, specifice epocii. Astfel, în loc de Buzău, întîlnim Museos; în loc de Constanța – Tomis; în loc de Cernavodă – Axiopolis, pînă la Cezareea Cappadociei (situată în Asia Mică, în Podișul Anatoliei, între Ierusalim și Constantinopole), supranumită „Țara cailor frumoși”, a oazelor de verdeață, dar și a livezilor întinse de rodii, smochini, măslini, precum și a culturilor mari de bumbac. Racla cu moaștele Sfîntului Sava a fost primită cu bucurie sfîntă pe tot parcursul călătoriei prin Dobrogea, începînd cu manifestările organizate în cetatea Axiopolis și culminînd cu cele de la Catedrala Arhiepiscopală Tomis, unde au fost desfășurate toate formele și onorurile consacrate cinstirii unui sfînt.

Probînd un excelent talent portretistic, dar și un deosebit simț al descrierii, autorul Sava Bogasiu ne-a lăsat minunate pasaje privind periplul pe mare din portul Sinope, apoi din drumul spre Gangra, Galatia, pînă la Cappadocia (grădina sfinților), cu călătoriile din cele 40 de zile. Mai putem reține pagini referitoare la valoroase icoane împărătești, fascinante concerte de clopote, utrenii, iconostase, catapetesme, soboruri de preoți, sfinte liturghii, miezonoptici (adunări ale îngerilor din ceruri), chipul arhiepiscopului Vasile cel Mare etc.

Drumul în Cappadocia a fost pentru Pelerin adevărata lecție din care se desprinde, fără echivoc, învățătura biblică: „Mare este Dumnezeu întru sfinții Săi”. A înțeles, de asemenea, ce înseamnă „Liturghie după Liturghie” în concepția Sfîntului Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareii Cappadociei. La rîndul său, autorul afirmă că acest roman poate fi privit și ca o mărturisire de credință și de cinstire față de Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău, „care m-a călăuzit tot timpul în activitatea mea misionară”. „Pelerinul” – o carte scrisă modern, cu un pronunțat caracter moralizator și estetic, veritabilă pledoarie pentru credința creștin-ortodoxă a unui popor străvechi, menită să-i fixeze și mai puternic rădăcinile tradiției într-un spațiu de netăgăduită demarcație românească.

Ioan Stoica

Cum îºi dispuă austriecii şi italienii cea mai veche reþetă de tort din lume – tortul Linzer Unii spun că este tort, alții, că ar fi de fapt o prăjitură care ar aduce mai de-­ grabă cu o tartă.

Cert este că avem de-a face cu o „relicvă” în materie de rețete de dulciuri.

Unii chiar consideră că tortul Linzer este cunoscut drept cel mai vechi tip de tort din lume și poartă acest nume încă din 1696.

Alții spun că tortul Linzer este cel mai vechi tort care a fost numit după un loc, și anume orașul austriac Linz. Pentru o lungă perioadă de timp, o rețetă a acestui tort, publicată în Stadt-und Landesbibliothek, în anul 1696, a fost considerată cea mai veche dintre cele cunoscute. Însă în 2005, Waltraud Faissner, directorul bibliotecii Landesmuseumului din Austria Superioară și autorul cărții „Wie mann die Linzer Dortten macht” („Cum se face Tortul Linzer”), a găsit o rețetă a tortului, dar din orașul italian Verona, care este mai veche, respectiv din 1653 și care a fost găsită în Codex 35/31, din arhiva Abadiei Admont.

Vedem așadar că sînt mai multe spații culturale, distincte, care au dat această rețetă de tort. Cert este că nu se va ști niciodată cine l-a inventat. În privința denumirii există destul de multe discuții, iar informațiile sînt incerte. Unii zic că un cofetar vienez numit Linzer ar fi fost cel care l-a popularizat, alții zic că, de fapt, bucătarul Johann Konrad Vogel (1796-1883), care a început producția în masă a tortului Linz în jurul anului 1823, ar fi fost cel care i-a dat acest nume. Cert este că cele mai vechi cărți de bucate care menționează rețeta tortului Linzer, documente vechi de peste 300 de ani, admit următoarea compoziție: blatul se făcea din unt, migdale, zahăr, făină și cele mai fine arome. Deși tortul Linzer pare mai mult o tartă sau o prăjitură, la prima vedere, există destule variații ale rețetei ,care îl poate transforma în ceva mult mai fastuos.

Turismistoric.ro

RM

Nr. 1562

l

5

10 – 16 noiembrie 2020

Polemici«Controverse Romanul ,,Preludiu”, de Ileana Vulpescu – mărturia unei trăiri intense a realității și a gîndurilor Am primit ultimul roman al scriitoarei Ileana Vulpescu, ,,Preludiu” (Ed. Tempus, 2017), cu dedicație, pe 13 mai 2017, l-am terminat de citit pe 15 mai, luni. Pe ultima pagină, am scris: – ,,Cel mai trist roman”. În paginile lui, sînt frecvente cuvinte și expresii ca: amărăciune; suferință; grijă, pe chipul tău țipa durerea; lumina din trecut; să piară martorii vieții tale (ritmul impune diereza, întîlnită, de multe ori, și la Eminescu, vi-eții); s-a stins într-o clipă; hohote de plîns; plîngînd; printre lacrimi; la bătrînețe, cînd viața înseamnă trecutul; susceptibilitate; schim­ bările mă traumatizau; glasul de lacrimi; marele meu neajuns este de a nu ști să mă bucur (din memorie); diminuare fizică pe care și sufletul o urmează; ca să-mi dau sau să mi se dea importanță ca să știu că mai sînt în viață?; manifestare verbală și, mai ales, de lacrimi; regretul; furia – ca o gheară de mîță care-l zgîria adînc etc.

– E un roman care cade greu pe suflet. Pe cel tînăr de acum 50 de ani, pe cel de azi. Pe existență, pe cel care-și simte articulațiile șoldurilor tocite, roase și, zi de zi, mai dureroase.

Dar cel mai mult doare sufletul. E imposibil să nu te gîndești (la 78 de ani ai mei) că vine ceasul... Oricît țiai alunga gîndul, simți cum fiecare zi îți demonstrează acut că ai mai îmbătrînit (deși eu zic că nu recunosc, adăugînd, în glumă, ,,cine zice ăla e, eu nu recunosc”) și procesul e nu numai ireversibil, ci și mai evident cu fiecare zi ce trece... Cu cît strîngem în spinare mai mulți ani, cu atît mai puțini ne rămîn. E un roman pe care tinerii îl citesc, dar nu-l trăiesc ca noi, ba, unii nici nu-l înțeleg, nu participă, poate se și distrează, dar pentru un bătrîn (na, că tot am zis-o!) e cu totul altceva, el se adîncește în propria condiție.

– Domină nota de penseur decît cea de imaginativ, de celui qui applique ,,l’activité de son esprit aux éléments fournis par la connaissance”. Ceea ce se diminuează în descriere, se cîștigă în profunzimea gîndului, în intensitatea trăirii momentelor care-i marchează existența – totul purtînd amprenta sincerității. O experiență de viață de o anumită factură – o realitate trăită și trecută prin tunelul gîndirii.

Cititorul receptează judecăți de valoare, se adîncește, odată cu autoarea, în gîndurile sale și ajunge la concluzia că, pînă la urmă, viața e unică pentru fiecare.

– Prin străduință, muncă asiduă, acceptări și renunțări, autoarea se împlinește ca om, deci și pe plan profesional... dar, parcă tot aurul adunat o viață se transformă în plumbul ce apasă asupra bătrîneții (și-și trăiește ,,preludiul”).

– Și-a trăit triplu viața: ca existență, în gînd și în gîndire, trăind și interpretînd. Parcurge gama existențială, de la manifestarea omului simplu la cel care citează din mari personalități mondiale (Pascal, cu ,,pariul” lui asupra existenței sau non-existenței lui Dumnezeu, Horațiu cu al său carpe diem – prinde clipa –, transferat de Ausonius în carpe rosam, Churchill - ,,Sir, nici o grijă, pasărea moartă nu cade din cuib” ș.a.). Sînt evidente reminiscențele, de fapt, zestrea exprimării omului de la țară păstrată în ființa autoarei (,,să ai izmene-n bătătură”). De altfel, citim destăinuirea ,,Mentalitatea țărănească nu m-a părăsit niciodată” (p. 90).

– După cum am mai ,,spus”, e o carte de analiză psihologică, de suflet, de trăire intensă a realității și a gîndurilor. De aici transpiră și ideea că trecutul celor în vîrstă azi n-a fost atît de sumbru cum vor să-l înnegrească cei neinformați (induși în eroare) sau falșii dizidenți.

– Paginile constituie contextul unor formulări pline de înțelepciune, demne, mai curînd, de maxime (care exprimă, ca și proverbele, adevăruri generale, ,,de nedis­ cutat”) decît de aforisme (care poartă amprenta gîndirii și simțirii autorului, uneori chiar a epocii sale). Dacă le-am cita pe toate (sau majoritatea), ar constitui o adevărată culegere de profil: * Dragostea și căsătoria se dovedesc adesea cîmpuri mi­ nate. Ce s-a cîștigat în ani se poate pierde într-o clipă (p.8). * Rar sînt bătrîni indepen­ denți fizic și cu mintea întreagă pînă-n ultima clipă (p. 50). * Cînd ai încetat să mai iubești un om, dacă viața ar fi generoasă, n-ai mai da ochii cu acela niciodată (p.53). * Legătura neoficială între un bărbat tînăr și o femeie mult mai în vîrstă decît el este aspru taxată în privința bărbatului, luat drept pește (p. 73). * E greu să deosebești manipularea de adevăr (p. 76). * Pentru om, lumea se stinge odată cu el (p. 76). * Să lași lumea să-și vadă de ale ei. (...) Ceea ce m-am străduit să fac. În primul rînd, să nu intru-n conflict cu legile statului, indiferent de părerea mea despre ele (p. 89). (Folosirea persoanei a doua – adresarea directă către receptor – și a persoanei I dau acestei aserțiuni cracter de aforism.) * Orice femeie simte cînd o apreciere este legată și de dorința fizică (p. 115). * Telepatia nu este o-nchipuire (p. 123). * Amintirile nu respectă cronologia (p. 133) - o adevărată maximă. * Vremurile bune... bune pentru toți niciodată (p.

137). * [Bătrînețea] Ce bine-mi aduc aminte trecutul depărtat și cum uit ce-am mîncat ieri! (p. 147). * Despărțirea de viață – cel mai greu examen (p.

151). * Bănuiala este mai amară decît cea mai rea certitudine (p. 162) - [maximă!] etc. etc.

– E enunțată o idee pe care nu toată lumea o înțelege, dar exprimă un adevăr: de el fusese îndrăgostită, dar nu-l iubea (p. 26).

– Nu lipsește nici imaginea țiganilor cu sărbătoarea lor – corban (p. 117-118).

– Autoarea gestionează aspecte din lumea reală și din cea gîndită – de aici rezultă amprenta sincerității, deși se detașează de multe ori de realitate, ca un om lucid chiar față de propriile fapte.

Cititorul de vîrsta mea redescoperă lucruri demult uitate, dîndu-le o altă interpretare – și, prin acestea toate, adîncind tristețea, care e învinsă de forța inerției.

Am citit romanul, l-am trăit din scoarță în scoarță.

Vă sărut mîna, Doamnă Ileana Vulpescu, cu care ați scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, la cei 88 de ani, încă vă închinați.

Dr. Elis Râpeanu

RESTITUIRI

De st i n

Noi ne iubim în paturi de-mprumut: Pe-o canapea îngustă, fără pernă, Crezînd că aventura de-un minut Devine lesne ,,dragoste eternă”.

Noi ne iubim pe scenă,-ntr-un decor: Pe-un sac – umplut cu paie – dintr-o piesă Eu par un ceas truver rătăcitor, Tu ești o oră magică prințesă.

Speram cu disperare amîndoi Că ni-e deajuns o-mbrățișare-n fugă Și că statutul nostru de eroi Nu poate-apoteoza să-i distrugă.

Noi ne iubim visîndu-ne-n secret Perechea pasionată și celebră Trăind în moarte, fără de regret, Un scurt și iluzoriu act de febră.

Noi ne iubim... dar cuplu consacrat, Culcat calm, în culcuș fără alarme, Am deveni doar într-un simplu pat În care-am învăța cum se și doarme.

Duminica de ieri Aprind țigara și te-aștept să vii Pe-o bancă de pe stradă, la amiază: Secundele acestea argintii Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foșnesc șoptit – vecini cu vîntul – plopii Și degetele-mi vîntul le resfiră...

E-o liniște de umbră cînd te-apropii, Și mîna mea vibrează, și e liră.

Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară Peronul despărțirii să-l refuze: În părul tău mai e un rest de vară, Dar – vineție – toamna-ți stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea: Duminica de ieri și-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, tîrg.

Rămîne rana.

ROMULUS VULPESCU

6

Nr. 1562

Polemici«Controverse Sorbind apa de la fîntînă, rămîi cu un gust amar Constrînși de COVID, ce ne rămîne de făcut? Te așezi comod în fotoliu și privești la televizor. Imaginile pe care le privești nu sînt cîmpuri cu flori, ci tablouri care te îngheață. Te înfiori că o tînără fată, la mîini cu sîrmă legată, într-o valiză băgată, e aruncată pe cîmp și incendiată. Inima îți bate speriată că, într-o țară de creștini, nu mai sînt trandafiri, ci doar spini. În Parlament, cuvîntul înțelept și drept este absent. Într-un an de mandat, deși încasează într-o lună cît un pensionar de rînd într-un an, parlamentari-,,păpuși de paie” au luat cuvîntul de la tribună... doar cîteva secunde. Merită, nu-i așa?, să stai în banca ta. Într-o emisiune cu invitați ,,cremă și spumă”, actorul din platou este îmbiat de moderatoare cu apă rece din ,,Fîntînă” și îndemnat să ne împărtășească amintirile de-o viață. Dar și lui, și nouă, ne-a rămas un gust amar, fiindcă actorului i s-a sugerat să-și amintească, neapărat, de Trecutul din urmă cu 30 de ani, cînd, după ce a răbdat de frig și foame, sigur a fost fericit că hulitul ,,Ceașcă” a pierit.

Numai că actorul, care, în trecut, pe scenă își juca rolul, acum, cînd Teatrul s-a închis, disperat, s-a reprofilat. E ospătar la un local stilat. Cu gust amar, a sorbit apa de fîntînă din pahar și-a replicat: ,,Restricțiile din trecut n-au fost în zadar – Casa Poporului, Transfăgărășanul etc. sînt far călăuzitor pentru viitor”.

La acest răspuns, a primit de la moderatoarea cu farmec florentin un zîmbet ,,strîmb” și fin. În sfîrșit, COVIDUL peste toate a pus mască, dar mai ales pe viața noastră. Așa că, oameni buni, uitați de sărbătorile de Crăciun. Metamorfozat în brad și cozonac, Moș Covid vine la colindat, și Aghiuță v-a luat...

Dar, în decembrie mergeți la vot, pentru că – nu-i de mirare – COVIDUL nu vă iese-n cale. Guvernul îl

10 – 16 noiembrie 2020

RM

S ămî n ța bu n ă

Vase goale

Motto: ,,Și Elisei a zis: «Du-te de cere vase de afară, de la toți vecinii tăi, vase goale; și să nu fie puține»“ (2 Împărați 4.3)

va ,,întemnița”, iar după vot îl va elibera, fiindcă mai vrea alte ,,Succesuri” la cele din prezent, pentru un alt Parlament. Între timp, PSD - ,,ciuma roșie” ca focul - arde molcom în Opoziție, lăsînd în drum doar o dîră de fum...

Pînă una-alta, stați acasă, spălați-vă pe mîini și pe față, și învățați că asta e noua viață în Patria ROȘIE, GALBENĂ, ALBASTRĂ. Uitați-vă doar pe fereastră.

Or să vină și zile mai bune, cînd vom da uitării aceste vremuri nebune, în care: ,,Triumfă ticăloșii, se-nmulțesc Au bani, dețin puteri nelimitate Parcă un spirit rău și nebunesc Le bagă celor drepți cuțitu-n spate”.

C.V. TUDOR Peste amintirea Luizei și a Alexandrei s-a așternut praful, nu mai e nimic de făcut, așa cum se va întîmpla și în cazul tinerei fete, violată, ucisă, ,,împachetată” într-o valiză mov-albastră, pe cîmp aruncată și incendiată. Toate ,,break-news”-urile țin trei zile, apoi devin ,,amintire”. În plin coșmar, totuși, în curînd va veni vremea să spunem ,,LA MULȚI ANI!”. Ai cui?...

LILIANA TETELEA

ISTORII BUCUREȘTENE

Tudor Vladimirescu la Bucureşti (1)

La 19 martie 1821, Tudor Vladimirescu sosea în fruntea pandurilor la București. Părăsind ,,drumul poștei”, care lega Craiova cu Capitala, el luase calea cea veche a Piteștilor și a Mehedinților, pentru ca intrarea oastei lui în oraș să se facă în condiții cît mai apropiate scopului pe care-l urmărea. Acolo sus, la Cotroceni, deasupra orașului, își așezase tabăra ,,adunarea poporului” în acea zi rece și ploiasă de primăvară, iar Tudor, cu mintea frămîntată de gînduri, își purta pașii fără de astîmpăr pe culmea dealului.

Sub buza acestuia, cu spatele adăpostit de bătaia vîntului tăios, se întindea o mică terasă. De acolo privirile lui cuprindeau peste vîrfurile copacilor, peste vii și grădini, întreg orașul ce i se răsfira la picioare.

La dreapta, la numai cîțiva pași, un izvor cu apă bună, fîntîna Brâncoveanului, de pe locul actualei Academii militare generale, își susura cîntecul. Lui Tudor îi plăcu locul și porunci să i se așeze cortul acolo.

N-avea să întîrzie mult în deal la Cotroceni.

Acțiunea sa îl chema la vale, în oraș: doar timpul cît să-și pregătească intrarea. Era nevoie să procedeze cu băgare de seamă, căci riscurile nu lipseau. La Mitropolie și la Radu-Vodă se baricadaseră oamenii lui Bimbașa Sava, comandantul forțelor stăpînirii. Ca să nu poată pătrunde Tudor pe vreaunul dintre podurile mari, cum era cel al lui Șerban Vodă, i se scoseseră scîndurile la capăt, ceea ce îl făcuse impracticabil.

Erau doar niște păcătoase șicane, care nu-l puteau abate pe Tudor de la țelurile lui.

La 21 martie el pătrunse în oraș pe Podul Calicilor, al sărăcimii adică, în fruntea oastei pandurilor. Steagul fîlfîia în vînt și o mare pîine albă simboliza belșugul pe care îl făgăduise, nu ca pe o pomană, ci ca pe un rod al muncii și al dreptății.

l

Casa Orășanu, unde a locuit Tudor Vladimirescu în primăvara anului 1821.

Coborînd pe străvechiul pod, a ajuns la casele Brâncovencii, de sub Mitropolie (o cruce de piatră mai veche, la picioarele Dealului Patriarhiei, arată locul caselor – n.a.). Acolo și-a rînduit garda, iar el a plecat la vechiul și credinciosul său prieten, Giani Orășanu, unde se simțea mai bine decît în somptuosul palat.

Casa stolnicului Giani, primul adăpost bucureștean al lui Tudor, există și astăzi, în Strada Enăchiță Văcărescu, la nr. 7. Ea are acum o vechime de aproape două sute de ani. Terenul pe care este construită se găsește la un nivel mai coborît decît strada, din care cauză casa pare și mai măruntă decît este în realitate. O clădire nouă, cu etaje, pusă în imediata vecinătate, îi răpește lumina și vederea.

Ambele clădiri fac parte dintr-un complex care aparține unei instituții culturale.

Casa aceasta, a Orășenilor, una dintre cele mai vechi din București, se găsește într-o stare destul de bună, deși a fost desfigurată între timp prin unele transformări necesare locatarilor. Este o casă mică, după starea stăpînilor ei, boiernași de mîna a doua. Are o formă pătrată. Cîteva trepte conduc într-o sală care o desparte în două. Cum intri, la stînga, alte două trepte duc într-o

Pe vremea profetului Elisei, văduva unui fiu de profet din Israel ajunsese într-un mare necaz.

Avea multe datorii și fiii ei în curînd urmau să fie luați servitori, pentru ca acestea să fie plătite. În îngrijorarea ei, femeia s-a îndreptat spre profetul Ilie și a găsit ajutor: ea mai avea doar puțin untdelemn într-un vas. Dar acesta a fost înmulțit printr-o minune a lui Dumnezeu, încît, prin vînzarea lui, cei doi fii au fost scăpați și nu au devenit sclavi.

Da, Dumnezeu ne vede și ne aude cînd sîntem în situații de necaz și cînd Îi cerem ajutor. Văduvele și orfanii au promisiunea specială a ajutorului Său (Deuteronom 10.17,18; Psalmul 68.6). Important este ca prin credință să ne încredem în Cuvîntul lui Dumnezeu și să facem ce scrie în el. Femeia aceasta ne este un exemplu frumos.

La îndrumarea profetului, ea a trebuit să împrumute de la vecini nu puține vase goale și să înceapă să le umple cu uleiul turnat din vasul acela mic. Și s-a făcut minunea: cînd nu a mai fost nici un vas gol, doar atunci s-a oprit uleiul să curgă.

Să avem o credință îndrăzneață, pentru că bogăția lui Dumnezeu este mai mare decît toate nevoile noastre. Atît timp cît mai avem „un vas gol“, fiind gata să primim binecuvîntarea Sa, atît timp El o va turna din belșugul Lui. încăpere îngustă și lungă cît jumătatea casei: este vădit că aici a fost altădată un pridvor cu stîlpi, care acum este închis și are ferestre. În continuarea lui, pe tot lungul clădirii, era altădată o singură cameră, odaia de oaspeți; acum un zid o desparte în două. Pe dreapta se deschide iarăși o odaie mare, unde a fost camera de dormit. În fundul sălii, o ușă dă într-o încăpere care comunica la stînga cu odaia mare de oaspeți și la dreapta cu o cămăruță unde se păstrau lăzile. Acum i s-a deschis o ușă afară și servește de bucătărie. În totul, o casă modestă, dar plăcută, strînsă gospodărește sub acoperișul altădată de olane.

Casa aceasta a fost cîndva a lui Teodor Orășanu (1789-1859) și a soției sale Marița, părinții scriitorului N.T. Orășanu. Dar în afară de certa ei vechime, casa Orășenilor se mai impune atenției noastre și prin legăturile ei cu două momente istorice din trecutul Bucureștilor, care o saltă deasupra existenței mărunte și anonime a atîtora dintre casele vechi, cîte au mai ajuns pînă în zilele noastre.

Primul moment a fost, așa cum am spus, anul 1821, cînd Tudor Vladimirescu a intrat în București și a tras aici, la prietenul său, Orășanu. Faptul este atestat de un martor ocular, de memorialistul D. Pappasoglu. El scrie că Tudor - ,,și-a așezat garda ce-și alesese singur, în curtea și în casele lui Brâncoveanu sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras și el în gazdă la casele Orășanu, tot sub Mitropolie (astăzi Strada Poetului); Orășanu era vechi amic al lui”. Întrebarea care se impune este: care Orășanu era pe atunci proprietarul casei și vechi amic al lui Tudor?

Fără îndoială că nici pamfletarul N.T. Orășanu, născut abia în 1834, dar nici măcar tatăl acestuia, Teodor Orășanu. Casele nu puteau fi în 1821 decît ale unui ascendent al lui Teodor Orășanu. Acel ascendent care era și vechi amic al Vladimirescului a fost cunoscutul stolnic Giani Orășanu. (...) (va urma) N. VĂTĂMANU (1973)

RM

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

File de istorie

Constantin Brâncuºi, „repudiat” la Academia Republicii Populare Române Pentru a comenta acest material, autorii prezentului studiu au găsit în arhivele lor un document (copie), despre un fapt petrecut cu 69 de ani în urmă, referitor la Constantin Brâncuși (1876-1957), sculptor, fotograf, pictor, ilustrator, cu contribuții covîrșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. El a fost ales membru postum al Academiei Republicii Populare Române în anul 1964. În vasta sa carieră, Constantin Brâncuși a realizat abstract-art, artă naivă, artă dadaistă, artă futuristă, artă modernă.

Născut la Hobița Gorjului, francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie. La plecare, în drum spre Paris, s-a oprit la Viena, unde a lucrat la un atelier, ca decorator de mobilier.

Din Viena a plecat la München, după care în Elveția și, apoi, pînă la Langres, în Franța. În 1905 Brâncuși reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts.

decadentă, iar moștenirea oferită de artist a fost refuzată.

Vom prezenta procesul-verbal din acea ședință, cu o puternică încărcătură proletcultistă, imprimată de U.R.S.S., cu sprijinul direct al conducerii superioare a Partidului Muncitoresc Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acel proces-verbal s-a transformat într-un document de ,,istorie întunecată”. Academicieni și intelectuali români de primă mînă, universitari cu greutate și pretenții au participat la unul dintre cele mai anticulturale momente din istoria Academiei Române, o dezbatere legată de opera lui Constantin Brâncuși. Ședința a avut loc în urma cererii sculptorului român de a lăsa moștenire Statului Român circa 200 de lucrări și atelierul din Paris. În acest fel, Statul Francez a intrat în posesia lucrărilor și a atelierului. * Ședința a fost prezidată de academicianul Mihail Sadoveanu, președintele comisiei. Au participat: academician George Călinescu; academician Iorgu Iordan; academician Camil Petrescu – dramaturg,

În România, în epoca realismului socialist, impus cu brutalitate de ocupația U.R.S.S., Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez capitalist. Totuși în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa.

Abia în anul 1964, Constantin Brâncuși a fost ,,redescoperit” în România ca un ,,geniu național” și, astfel, Ansamblul Monumental ,,Calea Eroilor”, de la Tîrgu Jiu, cu Coloana Infinitului, Masa Tăcerii și Poarta Sărutului, a putut fi reamenajat și îngrijit, după ce aceste opere fuseseră lăsate în paragină timp de un sfert de veac, aflîndu-se foarte aproape de pericolul de a fi dărîmate. Constantin Brâncuși și-a exprimat dorința de a dona Statului Român peste 200 de lucrări, împreună cu atelierul său din Paris, de pe Strada Impasse Rosin nr. 10.

Oferta lui Constantin Brâncuși a fost prezentată în Ședința Secțiunii de Știință, Limbă, Literatură și Artă, a Academiei Republicii Populare Române din 7 martie 1951, prezidată de Mihail Sadoveanu. În acel cadru, opera imensă a lui Constantin Brâncuși a fost calificată ca reprezentativă pentru burghezia

romancier, filosof, poet, critic de teatru, istoric al limbii române; academician Alexandru Rosetti - reputat lingvist și filolog, editor, pedagog, istoric al limbii române; academician Alexandru Toma – scriitor, poet, jurnalist, traducător; academician George Oprescu – istoric, critic de artă, colecționar; profesor Jean Alexandru Steriadi – pictor, grafician; academician Victor Eftimiu – dramaturg, eseist, povestitor, scriitor; academician Geo Bogza – scriitor, jurnalist, poet, teoretician; academician Alexandru Graur – lingvist, om de știință emerit; academician Ion Jalea, sculptor (pierzînduși brațul stîng în război, toate lucrările le-a executat cu mîna dreaptă); Krikor H. Zambaccian – biograf, pictor, eseist, critic de artă, membru corespondent al Academiei Române; academician Gala Galaction – scriitor, preot ortodox, profesor de teologie, traducător; Lucian Grigorescu – pictor, membru corespondent al Academiei Române. S-au scuzat pentru că nu au putut fi prezenți Gala Galaction și Lucian Grigorescu. Ei s-au pronunțat telefonic în favoarea Raportului prezentat de Mihail Sadoveanu. * Procesul-verbal al ședinței din 28 februarie, prezentat de Mihail Sadoveanu, a fost aprobat de participanți. Academicianul Iorgu Iordan depune

7

raportul de activitate pe luna februarie 1951 a Institutului de Ligvistică. * Academicianul Ion Jalea a dat citire unei note de completare a comunicării domniei sale asupra sculptorului Constantin Brâncuși, prezentînd și numeroase planșe și publicații cu reproduceri din Brâncuși. Rezumînd ideile din comunicarea anterioară asupra cărții lui Sobolev, Teoria leninistă a reflectării în artă, în care se punea problema formalismului în artă, Ion Jalea amintește că a citat pe Paciurea și Brâncuși, ca exemple de formalism în sculptură la noi în România. Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism și formalismul extern, cazul Brâncuși trebuie să fie discutat pentru că ridică probleme importante. * Academicianul George Călinescu ia notă asupra comunicării făcute de Ion Jalea, constată că Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice ale acestei arte. Domnia sa clarifică noțiunea de realism în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realității și nu ca o reproducere fotografică a ei, așa cum e înțeles în mod stîngist. Domnia sa încheie arătînd inutilitatea continuării discuțiilor asupra operei lui Brâncuși. * Academicianul George Oprescu spune că nota lui George Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. Domnia sa arată datele și faptele citate de domnia sa cu privire la Brâncuși, o figură mai puțin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate și îl ilustrează ca pe un om de talent și de mari speranțe în prima parte a activității sale, dar care, sub influența unor sculptori de modă la Paris, care cultivau indefinitul și cubismul, speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze. * Academicianul Victor Eftimiu precizează că Ion Jalea a intenționat prin comunicarea domniei sale să reabiliteze operele valabile ale lui Constantin Brâncuși. * Academicianul Alexandru Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă a Republicii Populare Române a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă. Domnia sa cere ca în secțiunea sa să se discute pe viitor probleme rezolvate și publicate de autorul comunicării și propuse spre discutarea Secțiunii. * Academicienii Krikor H. Zambaccian și Victor Eftimiu, revenind la sculptorul Paciurea, arată că ,,himerele” acestuia au fost un protest împotriva realităților de atunci și că Paciurea a terminat ca realist cu busturile, printre care se numără cel al lui Tolstoi. * Academicianul Camil Petrescu relevă meritul comunicării lui Ion Jalea, de a fi prilejuit discuții interesante și de a fi deschis probleme de o semnificație deosebită. Domnia sa anunță că, în ședința viitoare, își propune să precizeze cîteva nuanțe asupra formalismului în artă. Ședința se ridică la orele 19.

Secretarul secțiunii, Academician Mihail Sadoveanu. *** Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Constantin Brâncuși este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai Secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinînd simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.

Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea, cît și importanța acordată luminii și spațiului sînt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși.

Opera sa a influențat profund conceptul modern în sculptură, pictură și desen. În anul 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viață și este înmormîntat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

8

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

Polemici«Controverse America - atîta imbecilitate și atîtea americanalii!...

(urmare din pag. 1) Însă iată acum America nefardată: acuzată grav, falsă, mincinoasă, ipocrită, trădătoare – toate astea s-au văzut la aceste alegeri! Și au fost văzute de întreaga planetă! Aceasta este „cea mai evoluată democrație”?! Cel eclozat din această… rușine urmărită în direct va fi numit „liderul lumii libere”?!

Cît de imbecil să fii să crezi așa ceva – și cît de slugă să fii să aplauzi așa ceva?... Oare lumea chiar și-a pierdut rațiunea și ajunge să numească „cel mai puternic om din lume” un ins mai mult decît corupt, de 40 de ani politician veros, cu familia implicată în coțcării și înșelăciuni? Un ins care a susținut toate imixtiunile oculte în toate statele pe unde a trecut, inclusiv în România? Un zaharisit ce are momente în care nu știe pe ce lume este?! Și da, este o tragedie: dezastrul ar putea fi al lumii întregi, dar tragedia este a lor, a marii națiuni americane. Cum au putut să aleagă americanii un asemenea personaj? Vă dați seama cît de jos și cît de diformă a ajuns această (odată!) mare națiune?! Și cum mai poate avea America pretenția să se numească „o mare națiune”, cînd va fi ales să o conducă un personaj penibil, de toată jena, precum Joe Biden?!

Sincer, America este de plîns! Nimic altceva! Poporul american a devenit un personaj dintr-o tragedie, al cărei autor nu a avut măcar mila de a-l scuti de o decădere în cel mai rușinos ridicol! Totuși, în romanul lui Dreiser, „tragedia americană” nu îl tăvălește pe Clyde în ridicol; americanul de azi e silit să se înece în… mocirla pe care am văzut-o cu toții!

De fapt, recunosc - au mai multă dreptate cei care spun că ar trebui să numim alegerile „o țigănie americană”. Născut și crescut în București, aproape de Obor, am asistat la multe „țigănii”, cum sînt numite scandalurile, pornind de la cele făcute de romi în plină stradă, să-i vadă toată lumea. Am văzut certuri între romi, cu amenințări, răcnete și țipete de ziceai că se bat pînă la masacru două oștiri barbare!

Lumea din jur închidea bine ușile, speriată de ce ar putea urma! De fapt, romii nici măcar nu se tăiau…

Era doar… o țigănie!

Așa și Biden cu Trump: s-au acuzat de cele mai odioase fapte! Și rezultatul?... Nimic! Nu se vor băga la pușcărie, dimpotrivă, va urma o perioadă de pupat piața democrației, timp în care propagandiști penibili vor spune, cu lacrimi în ochi – iată ce înseamnă „un exercițiu democratic adevărat”!... Nimic despre furturile de voturi, despre atacurile la persoană… cutremurătoare, despre acuzațiile fulminante!

De fapt, e foarte grav dacă acuzațiile sînt adevărate - dar este la fel de grav și în caz contrar!

Pentru că ar însemna că aleșii națiunii americane au fost în stare să mintă în cel mai odios mod, în fața întregii lumi! Păi în asemenea infractori sau în asemenea mincinoși mai pot avea încredere americanii – și, mai departe poate avea încredere lumea întreagă?!

După alegeri, ce vor spune? Ah, nici o problemă, acum sîntem toți americani, aceea a fost doar campanie electorală! Cîtă ipocrizie, minciună și… țigănie! Da, exact cum după țigănia din stradă, cînd apare poliția, romii țipă în cor că… nu s-a întîmplat nimic! La fel este și America de azi!

Acesta e modelul după care se inspiră „lumea liberă”! „Democrația” de azi! Sau cum spun penibilii propagandiști: „America – patria democrației”!...

Vai, dacă ar ști părinții democrației – atenienii! Solon, Pericle, Socrate, Platon, Aristotel… Din respect pentru aceste lumini nemuritoare, chiar nu putem schimba denumirea… întunericului pestilențial pe

care îl trăim azi? Să nu-i mai spunem democrație – ci, pur și simplu „americrație”. Iar cei ce promovează acest model să se numească „americanalii”! De exemplu, toți pupincuriștii din Europa, cum ar fi jenantul Marcel Ciolacu. Dar, răbdare, ajung și ei mai bine zis, voi coborî și pînă la ei.

Pînă una-alta, mă gîndesc cît de rușine ar trebui să le fie intelectualilor americani sau celor care au fost atenți la lecțiile despre istoria altor vremuri!... Destinul Americii a ajuns să fie contorsionat de niște dive de pe Instagram și niște drogați considerați „artiști”!...

Niște promotori ai prostului gust, a tot ce este contra naturii – chiar mai rău, a rescrierii demente a istoriei, a demolării valorilor și reperelor, atîtea cîte au mai rămas… America, vai, cîtă imbecilitate!...

Cît de vizionar a fost premierul francez Georges Clemenceau cînd spunea, la începutul Secolului XX, cînd SUA dădea semne că ar putea deveni o putere mondială: „America este singura naţiune din istorie care a trecut în mod miraculos de la barbarism direct la degenerare, fără intervalul normal de civilizaţie”! Și poate acum îl înțeleg pe genialul Charles Chaplin cînd declara: „Nu mai am nimic de-a face cu America.

Nu m-aş mai întoarce acolo, nici dacă Isus Christos ar fi preşedinte”. Ei, nu e cazul, președinte pare a fi… celălalt, mai de jos!

Apropo de „mai de jos”. Coborînd către Europa și apoi către România, mă minunez cît de ridicoli sînt cei dintre noi care spun, cu un fel ridicol de evlavie – „America este principalul nostru partener strategic”!

Este „modelul de democrație”!... Nu, nicidecum: „americanocrația” s-a dovedit a fi o țigănie, o mizerie, o lume a minciunii, bălăcărelii și intereselor murdare!

Cît de ridicoli sîntem noi, care ne călcăm în picioare credința, istoria, tradițiile, realizările, personalitățile – ca să ne închinăm în fața unei țigănii și, mai rău, a unei imbecilități!

Cît de imbecilizați sau, hai, cît de stupizi putem fi, să ne lăsăm soarta noastră, a țării și a celor ce vor veni (sperăm!) la mîna și mai ales la „mintea” unora precum personajele tragi-țigăniei „alegerilor”?!

Scriam de amărîtul ăla de Ciolacu… de fapt, ce să zic de el: că s-a repezit, ca o slugă penibilă, să pupe poala boierului despre care știe că-i va da foc bordeiului și-i va molesta pe cei dinăuntru? Ce altceva a făcut sistemul impus de „americrația” lui Obama și Biden? Cine l-a susținut pe Băsescu atunci cînd era ca și dat jos prin referendum? Nu Biden? Cine a lăudat și a susținut pînă peste poate sistemul Coldea – Kövesi, mișcarea #REZIST, ONG-urile lui Sörös?... Și, atenție, prin mesajul său, Ciolacu îi susține pe cei care au deschis și vor deschide o mulțime de dosare penale liderilor, primarilor, parlamentarilor, oamenilor de afaceri PSD! Da, știu, Dragnea a fost închis pe vremea lui Trump – un președinte care a greșit (ca și micul său omolog din Teleorman) că NU a mers pînă la capăt, pe toate planurile! Și pe cine nu a lăsat să moară, nu l-a lăsat să trăiască! Deci „americanalia” Ciolacu susține exact pe cei care vor desființa PSD – transformîndu-l în „ceea ce trebuie”: un partid de „stînga modernă”, internaționalist și anti-naționalist, susținător al „libertăților extinse” (adică Lgb… etc.), promotor al ateismului „științific” și al multor minuni pe care le auzim de la imberbul radical USR. De fapt, Ciolacu a început mutările pregătitoare – ce altceva a fost propunerea lui Remus Pricopie ca prim-ministru din partea PSD? Sau ce altceva este plasarea lui Vasile Dîncu în fruntea PSD – și definirea lui ca noul ideolog al partidului? Plus eliminarea tuturor personalităților din PSD care au avut curajul de a adopta poziții naționale sau suveraniste? Sînt convins că imediat va apărea în combinație și Mircea

Geoană, gata de orice pentru a parveni în evoluția de „americanalie”! Și mai sînt!... De aceea, Ciolacu s-a grăbit să-și „securizeze” locul, pupînd poala primul! Dar, cine știe, poate că va primi ceea ce merită, un șut care să-i însîngereze fața! Așa cum mai pățeau uneori slugile din partea stăpînilor, ca să arate tuturora că supunerea se dovedește cu orice sacrificiu și orice umilință, nu doar cu o pupătură, oricît ar fi ea de băloasă!

Cam mult despre Ciolacu, cel mai penibil dintre cei care au transmis mesaje lui Biden! Cel puțin Barna și Cioloș sînt asumați de aceeași zonă sörösist-progresistă! Iar ticăloșia lui Iohannis era subînțeleasă – i-a plăcut să se pozeze cu Trump, să fie băgat în seamă la Casa Albă – dar nici măcar nu a avut bunul-simț să aștepte rezultatele oficiale! În loc de concluzie despre alegerile din SUA, închei cu o parafrază a exclamației unuia care privea înfrîngerea unei alte democrații, Roma: vai de învingători! Pentru că ei vor culege scuipații pe care îi merită țigănia și imbecilitatea pe care le-am văzut zilele acestea.

Notă: În text, cuvîntul „țigănie” este folosit cu sensul figurat, nu referitor la comunitate, descris de DEX 2009: „Fig. Faptă, comportare urîtă; tîrguială excesivă. Gălăgie, hărmălaie, scandal”.

DEX trebuie completat – țigănia americană e mult mai dezgustătoare decît cea originală, dar nu am avut alt reper al fondului de cuvinte românești.

Pamflet Trump va cere azil politic în Rusia Dezamăgit de modul în care s-au desfășurat ale­ gerile, fostul președinte american Donald Trump, revenit la Casa Albă după o partidă de golf, a anunțat că în urma înfrîngerii suferită în alegeri va cere azil politic în Rusia. Astfel, după ce Steven Seagal și francezul Gérard Depardieu au devenit cetățeni cu acte în regulă ai Rusiei, se pare că vom avea o premieră prin adoptarea în rîndurile rușilor a fostului președinte american.

Trump este decis să lupte pînă la capăt pentru titlul de cîștigător de facto al alegerilor deoarece, susține el, ,,totul este o mare farsă. Joe Biden a cîștigat prin fraudă, fapt care mă duce cu gîndul la comuniștii români care au furat alegerile în 1947”.

România a început deja să dea lecții de democrație Statelor Unite. Mai întîi, prin exemplul oferit în 1947. Dar mai ales, recent, în 27 septembrie a.c., cînd la alegerile locale s-au întrecut pe ei înșiși la furtul voturilor. ,,România a devenit un mare exportator de democrație neomarxistă în lume”, a declarat președintele SUA în exercițiu, precizînd că ,,nici măcar America, în cei peste 200 de ani de democrație pură, nu ar fi reușit să atingă un asemenea nivel de fraudă electorală, fără lecția oferită de români”. Întrebat unde anume se va stabili în Rusia, Trump a declarat că preferă Soci, pentru că este mai aproape de mare, unde știe că există un teren de golf. ,,Am discutat deja cu prietenul meu Vladimir Putin, despre stabilirea mea în Rusia, și aștept trupele de intervenție specială rusești să mă extragă din Biroul Oval, pentru că altfel nu am de gînd să îl părăsesc”, a afirmat Trump.

La auzul acestei vești, Biden, cîștigătorul anunțat de mass-media și recunoscut de majoritatea statelor europene, a reacționat prompt după mai multe ore de gîndire: ,,Trump? Care Trump?”.

D.A.

RM

Nr. 1562

l

9

10 – 16 noiembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (20) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (20) 5. Teatrul (2)

La 12 august 1920, conducerea Teatrului Popular a adresat Ministerului de resort un Memoriu, în care a expus programul de activitate și repertoriul viitoarei trupe. Printre altele se menționa că organizarea Teatrului Popular Basarabean decurgea „din nevoia de a răspîndi cultura națională în păturile largi ale poporului din Basarabia, [...] printr-un repertoriu dramatic, clasic și modern”, alcătuit din drame, comedii și vodeviluri originale, precum și traduceri din opera dramaturgilor celebri ai altor popoare. De rînd cu spectacole ordinare, se preconizau spectacole pentru elevi și studenți, iar duminicile urmau a fi rezervate spectacolelor populare, cu repertoriu original și cu prețuri accesibile. Zilele de luni și de miercuri din fiecare săptămînă urmau a fi puse „la dispoziția trupei de operă, operă comică și operetă rusească care se găsește actualmente în Basarabia împreună cu cîteva elemente românești. Corul va cînta românește, iar soliștii în limbile rusă și italiană”. În lunile de vară urmau a fi întreprinse turnee prin orașele și satele Basarabiei. Se preconiza, de asemenea, ca la unele spectacole dramatice să fie invitați artiști de renume din alte teatre, inclusiv C.I. Nottara, V. Toneanu, I. Brezeanu, V. Leonescu, Constanța Demetriad, Maria Giurgea, Agepsina Macri-Eftimiu, - „acestea, pentru a-i face cunoscuți publicului basarabean care nu a avut prilejul de a-i admira”.

Teatrul își propunea, de asemenea, să le ofere elevilor Conservatorului local posibilitatea de a juca în diferite reprezentații scenice. Programul repertorial includea o serie de piese de V. Alecsandri – Fîntîna Blanduziei, Sînziana și Pepelea, Cetatea Neamțului, Piatra din casă, Florin și Florica, vodevilul lui C. Negruzzi – Țăranii și cîrlanii; comediile lui I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și D-ale carnavalului, dramele originale – Manasse de M. Ronetti-Roman, Domnul notar de Octavian Goga, Casta Diva de H. Gr. Lecca, poemul dramatic Se face ziuă de Zaharia Bîrsan, operetele Craiul nou și Orfanul din Vatra Dornei de Ciprian Porumbescu, Baba Hîrca de M. Millo și Al. Flechtenmaher și altele.

Programul repertorial cuprindea, de asemenea, o serie de lucrări din dramaturgia universală – Stîlpii societății de H. Ibsen, Falimentul de B. Bjornson, Învierea de L. Tolstoi, Azilul de noapte de M. Gorki, Revizorul de N. Gogol, Doctorul fără voie, Avarul și Căsătoria silită de Molière, Împricinații de P. Corneille, Nevestele vesele de W. Shakespeare, Heidelbergul de altă dată de W.M. Förster, Institutorii de O. Ernst, Vinovat de R. Voss etc. Teatrul și-a ales ca sediu localul fostei Adunări a Nobilimii, care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de locuri, iar inaugurarea oficială s-a produs la 10 octombrie 1920. La ceremonia deschiderii au luat cuvîntul Nicolae N. Alexandri, decanul de vîrstă al intelectualilor basarabeni, președintele de conducere al noului teatru, scriitorii Nicolae N. Beldiceanu și Ludovic Dauș, care a citit o poezie dedicată acelui eveniment, precum și Gh. Mitu Dimitriu, care a expus pe scurt programul de activitate al trupei. Printre cei de față erau Ștefan Ciobanu, Pantelimon Halippa, Sergiu Niță, Ion Inculeț și alți fruntași ai vieții publice și culturale.

Apreciind importanța evenimentului, ziarul „Sfatul Țării” scria la 12 noiembrie 1920: „Cortina se înalță și în luminile rampei se vor înaripa gîndurile și visele poeților de pretutindeni ca să vorbească sufletelor și să le lumineze.

Strămoșescul și fermecătorul grai își va lua zborul de pe buzele artiștilor, pentru ca prin muzica lui s-apropie și să înfrățească pe locuitorii scumpei noastre Basarabii. Acest prim teatru românesc în Basarabia e o sărbătoare și nu o cucerire. El nu aduce silnicia gesturilor brutale. Teatrul prin chemarea lui, prin belșugul luminei lui feerice, prin visul lui, duioșia și lacrimile lui, prin tot ce aduce și înfăptuiește nu este decît un răsfățat copil al fanteziei și inimii tuturor”. În 1926, Teatrul Popular din Chișinău devenea Teatrul Național, iar la conducerea lui s-au perindat următorii directori: Gh. Dimitriu-Nițu, Constantin Mărculescu, Ludovic Dauș, Gh. Obreja-Iași, I. Peretz, G. Topîrceanu, C. Sachelarescu. Funcționînd din 1920 și pînă în 1935, cînd a fost dat în concesiune pe o perioadă de 5 ani, Teatrul Național din Chișinău în calitate de prim teatru dramatic de repertoriu și cu trupă permanentă a jucat un rol important în viața culturală a Basarabiei interbelice, apreciindu-se că nu numai a propagat marile creații ale dramaturgiei universale – de la Sofocle, Shakespeare, Racine și Molière pînă la Ibsen, Cehov și Pirandello, dar a ținut societatea basarabeană la curent cu viața cultural-spirituală și mișcarea teatrală europeană. În paralel cu Teatrul Național din Chișinău și-a desfășurat activitatea, pe întreaga durată a perioadei interbelice, Teatrul Pușkin, cu spectacole în limba rusă, frecventate atît de etnicii ruși, cît și de români, evrei, germani, ucraineni etc. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (81) Octombrie 1943. Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane (3) Raportul diplomatului german Carl Clodius La o concluzie asemănătoare cu cea a prof. Gheorghe Buzatu ajunsese, la 2 octombrie 1944, şi Biroul pentru informaţii strategice american, care conchidea: „Faptele dovedesc că relaţiile româno-germane au fost timp îndelungat foarte delicate, iar forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decît s-a presupus. Germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decît ca pe o ţară ocupată. Ei au acceptat o contribuţie economică mult mai mică din partea României decît aceea care ar fi putut fi obţinută dacă ţara ar fi fost încorporată în maşina de război nazistă. Elanul general al românilor - inclusiv al autorităţilor şi oamenilor de afaceri - pare să fi urmat politica de supunere cît mai redusă cu putinţă faţă de cercurile germane. Chiar şi acei români care au colaborat în mod categoric cu germanii au dat mult mai puţin decît aveau.

Rezultatul a fost clar: România a reuşit să reţină de la germani o parte considerabilă din cele două importante produse ale ţării - alimente şi petrol. Contrastul puternic dintre nivelul de viaţă din România şi Germania în ceea ce priveşte aceste două articole dă măsura eşecului Germaniei în a exploata pe deplin acest aliat. Chiar şi atunci cînd nevoia de aceste produse era mai mare, Gemania pare a se fi aflat într-o situaţie la fel de slabă faţă de România pentru a o forţa la livrarea acestor articole. De exemplu, chiar şi după întreruperea serioasă a producţiei de petrol din cauza bombardamentelor aliate, românii au continuat să reţină o parte substanţială din producţia rafinăriilor pentru folosul lor şi să menţină un consum intern de produse petroliere la un nivel ridicat”.

Rezistenţa diviziilor româneşti încercuite la Stalingrad (1) Militarii români s-au bătut pînă la capăt, în ciuda sorţilor potrivnici, respectînd întocmai ordinele primite de la generalul Maximilian von Weichs de a lupta pînă la ultimul om.

Diviziile 5 și 6 Infanterie alături de părți ale diviziilor 13, 14, 15 Infanterie au fost prinse ca într-un clește după ce frontul pe linia Donului a fost spart în urma atacului sovietic din 19 noiembrie 1942. Generalul Mihail Lascăr a preluat imediat comanda diviziilor, pentru a menține coeziunea unităților încercuite și a pregătit apărarea pe cît se putea de bine, așteptînd ordinele de la comandamentul german. Situația era deja foarte periculoasă, deoarece flancurile acestor divizii rămăseseră descoperite, retragerea fiind cea mai bună soluție, în acele circumstanțe, dar ordinele primite de la von Weichs, conducătorul Grupului de Armate B, erau să continue rezistența și să nu cedeze nici o palmă de pămînt.

Comandamentul german spera ca pozițiile românești să fie folosite pentru un contraatac ce urma să refacă integritatea frontului prin folosirea Corpului 48 blindat.

Sovieticii au încercat să zdruncine în zilele următoare apărarea grupului Lascăr, dar de fiecare dată atacurile lor au fost respinse, cu pierderi mari de ambele părți. De două ori sovieticii au cerut capitularea forțelor române, sub amenințarea distrugerii totale, dar răspunsul generalului Lascăr a fost tranșant în ambele dăți - „ofițerii și soldații comunică: «Vom duce lupta mai departe, fără nici un gînd de predare». Între timp, generalul Armatei a 3-a, Petre Dumitrescu, a depus eforturi disperate pentru a convinge comandamentul Grupului de Armate B să retragă imediat grupul Lascăr. Acesta includea aproape jumătate din totalul efectivelor armatei sale, iar o asemenea pierdere ar fi fost catastrofală pentru Armata Română. Insistențele și protestele generalului au fost consemnate, dar decizia de păstrare a pozițiilor grupului de luptă a rămas neschimbată.

Viețile a zeci de mii de soldați români se aflau în pericol dacă nu se luau măsuri urgente. După trei zile de lupte, încă se păstrase un coridor de 12 km spre sud-vest, care putea fi folosit pentru o retragere, dar li s-a interzis iarăși replierea. Atacul Corpului 48 blindat nu a reușit să facă legătura cu grupul Lascăr, pecetluind astfel soarta soldaților români. Generalul Dumitrescu a încercat apoi să ia legătura cu mareșalul Antonescu, pentru a-i aduce la cunoștință situația, dar răspunsul acestuia a fost ca trupele să asculte de ordinele comandamentului german. Începînd cu data de 22 noiembrie, se prefigura nimicirea grupului Lascăr. Soldații nu mai mîncaseră de trei zile, erau extenuați, nu mai aveau muniție, iar răniții nu puteau fi îngrijiți. Erau asaltați continuu de focuri de artilerie, iar tancurile sovietice striveau pe oricine în cale. Erau complet izolați și, deși le fuseseră promisă aprovizionare aeriană, aceasta a fost complet nestisfăcătoare. Eforturile de spargere a împresurării din partea armatei germane eșuaseră și totuși soldații români continuau lupta. În ultimul său mesaj, generalul Lascăr transmite că pînă a doua zi toate unitățile aflate sub comandă nu vor mai putea opune nici un fel de rezistență și că vor fi spulberate.

Generalul Ilie Şteflea, comandantul Marelui Cartier General, a reușit în cele din urmă să îl convingă pe mareșalul Antonescu să poarte o discuție cu Hitler, pentru a permite retragerea grupului Lascăr. După consultări cu Führer-ul, acesta a fost de acord și s-a ordonat retragerea soldaților încercuiți, hotărîre care a venit prea tîrziu, la acel moment majoritatea unităților românești fiind distruse. Fără știrea comandamentului german, generalul Lascăr împreună cu generalii Mazarini și Sion, comandanții diviziilor 6 și 15 Infanterie, prevăzînd catastrofa din ziua următoare, decid spargerea încercuirii și retragerea către noi poziții. După ce toate pregătirile au fost făcute, s-a început evacuarea, grupuri încolonate de soldați împînzind cîmpurile, încercînd pe cît posibil să nu alerteze trupele sovietice. O asemenea mișcare nu a rămas neobservată. Divizia 15 Infanterie a fost hăituită permanent de tancurile inamice, iar ariergarda acesteia a fost complet distrusă. Din întreaga divizie au reușit să se salveze numai 3.000 de oameni. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce ne faci tu nouă, Banciule!

Am ezitat îndelung dacă este oportun să scriu iarăși despre Radu Banciu. Ce-i drept, o mai făcusem pe la începutul verii, dar acea referire de doar cîteva rînduri era mai mult efectul unui puseu emoțional, tradus întrun post-scriptum la un material mai amplu consacrat jubileului de 30 de ani al revistei noastre. Dar, să-i dedic un articol întreg, era parcă prea mult, neuitînd inamiciția noastră din anii anteriori, cînd, pe unde ne prindeam, ne-o trăgeam la gioale. El la ,,B1-TV”, noi în Revista ,,România Mare”. Mai ceva ca frații Nunweiller III și IV sau ca numiții Topor de oase și Săpăligă, o armată de sangvinari de la o cunoscută echipă de fotbal bucureșteană, care, din cauza lor, s-a pricopsit cu porecla de ,,Cîinii Roșii”. Și nu că începuse să ne obsedeze, dar, realmente, Radu Banciu, care își bătea joc de toată lumea, devenise un odios universal și calul de bătaie în mai multe emisiuni satirice la radio și la televizor. În acest context, se zvonise că Mihai Bendeac făcuse bani frumoși tot căznindu-se să-l imite pe individ care, pe unde intra cu privirea aia fixă și vorbirea mai specială – că era băcănie, frizerie sau cîrciumă –, era luat la palme și picioare-n dos. Precum nefericitul Turturel al lui Caragiale, și el gazetar monden, dar în alte vremuri și undeva prin fundul Moldovei. Mai mult chiar, odată, strecurat, nu se știe cum, în ,,Bulandra”, actorii l-au dibuit și au pus piciorul în prag: ,,Ori îl dați pe nesuferitul ăsta afară, ori nu mai jucăm!”. Desigur, Bendeac exagera tot pedalînd pe cinismul teleastului nostru, chiar dacă regulile care guvernează estetica umorului clasic merg în aceeași direcție, scopul fiind obținerea de efecte maxime din comicul de situație sau comicul de limbaj.

Dar, asta era demult și doar paseiștii mai pot fi iertați că au rămas înțepeniți în vremurile lor de glorie. Totul este imuabil în lumea aceasta și toate au un sfîrșit, după cum și un început. Prin urmare, și Radu Banciu s-a schimbat, că n-o fi vreun supraom. Și dacă regretatul Tribun nu se mai află printre noi, să se lupte cu revizionismul maghiar atît de idiot, cine credeți că s-a aplecat să ridice sabia naționalismului românesc, rămasă fără stăpîn? Eu, unul, cel puțin, nu mă așteptam la o asemenea metamorfoză din partea Banciului, căci, pînă atunci, seară de seară, căzuse în stereotipie tot risipindu-se cu toate căcățișurile care au proliferat în lumea televiziunii și, în general, în toată societatea dîmbovițeană atît de superficială și înclinată spre țigănie. Odată, chiar am dat piept cu el pe Calea Victoriei și, dacă n-ar fi cît malu’, nu m-aș fi sfiit să-i bag un dești în burtă: ,,Amice, lasă parașutele și travestiții în seama lui Capatos. Și dacă tot îți place să spui adevărul, ocupă-te de politicienii ăștia nenorociți!”.

Acu’ n-am pretenția că s-ar fi luat după mine, dar uite-l cum și-a găsit locul de frunte în presa românească, unde au rămas prea puține caractere care să lupte pentru cauza Ardealului. În afară de el, de celălalt Radu, Moraru, de Mircea Badea și de Victor Ponta, cine mai are curajul să demaște malversațiunea criminală născocită de liberali și de ambasadorul american, numită ,,Afacerea Covid”, aducătoare de bani mulți în buzunarele ticăloșilor? Dar Victor Ponta nu se pune, că nu e ziarist.

Dar, să revenim la chestie, vorba unui înțelept de altădată, care nu văd cum are să se mai nască în vremurile noastre. Cum ziceam, pe la începutul verii, i-am dedicat lui Radu Banciu cîteva rînduri bine-meritate, fiindcă le împușcase cîteva peste bot udemeriștilor. Dar să vedeți că, imediat, ca un băiat-salon care se pretinde, ne-a și mulțumit în felul său, adică rostind la ,,B1-TV” cîteva cuvinte frumoase la adresa revistei noastre, că mai mult nu putea, fiindcă nu e de capul lui. Mi-au dat lacrimile la 11,30 noaptea și m-am pomenit vorbind de unul singur, ,,Ce-mi faci tu mie, Banciule!”, precum Moromete care, însă, era înconjurat numai de proști și n-avea cu cine vorbi. Dar, la mine a fost altceva: auzindu-mă din camera ei, nevastă-mea s-a mirat, ,,Cu cine vorbești, dragă?”. Și am început un scurt dialog prin pereți. ,,Cum cu cine? Cu

Epigrame Rîvnă Aleargă polițiștii toți Ca în această eră nouă Să-i prindă în flagrant pe hoți Să-mpartă prada pe din două.

Măsură preventivă Demagogia, azi, pefida, Se ia în Parlament ca SIDA, Deci să se pună, preventiv, La microfon, prezervativ.

Radu Banciu”. Și mi-a trîntit-o: ,,E-he, te-ai sclerozat, băiete, nu mai ai scăpare...”.

Radu Banciu dă bine pe stică, fiindcă, între altele, îi place adevărul și are damblaua de a-i spune boului că e bou și că are muierea curvă. Iar politicianului că e un imbecil netratabil. Ajungînd în acest punct, ne-am putea gîndi că eroul nostru a tras cu ochiul la alții, cum ar fi pamfletarul Tudor Arghezi. Ceea ce, firește, n-ar fi o crimă, căci politicianul român, de ieri și de azi, dacă nu-l înjuri de gîții mă-sii și nu-l mînjești cu rahat de sus pînă jos, nu-și mai aduce aminte de unde a plecat și ce a promis alegătorilor. Așa cum a făcut deunăzi cu alde Velescu, Aurescu, Vasilescu, Despescu și alte căpetenii ale poliției române (instituție care nu mai merită respectul nostru sub forma majusculei inițiale) și pe care nu i-a scos din ticăloși, nemernici, lepădături, bandiți, analfabeți. Păi, ce respect să mai merite generălimea și colonelimea polițienească dacă, toată ziua, îi vezi bot în bot și cu laba în buzunarul interlopilor țigani?

Mai degrabă, poliția română și-ar schimba numele în poliția țigănească. Dar, în cazul acesta, normal ar fi ca doar țiganii să le achite salariile și pensiile uriașe. Prin anii ’90, apărea la București ziarul ,,Ora”, scos pe banii lui Viorel Cataramă, liberal get-beget. Și ziarul acela născocise o rubrică de succes: ,,Capitala cotropită de țigani”. Acum, lucrurile au degenerat în asemenea hal, încît Televiziunea Națională ar putea să înființeze o emisiune cotidiană, ,,România cotropită de țiganii interlopi apărați de poliție”. Dîndu-i dreptate lui Vadim cînd scria: ,,România este țara unde polițiștii aleargă după țigani, nu să-i aresteze, ci ca să împartă prada cu ei”.

Astăzi nu mai e nici un secret pentru nimeni, căci presa își face datoria, că adevăratele preocupări ale poliției sînt altele decît apărarea cetățenilor plătitori de taxe și impozite tot mai multe și mai grele: traficul de droguri și de carne vie; permise auto pe șpăgi; furtul de mașini din Occident și înmatricularea lor în România; informarea și protejarea bandelor de spărgători care operează prin Europa; proliferarea clanurilor de interlopi care și-au împărțit fiecare oraș, fiecare cartier, fiecare stradă. ,,Sîntem cu ochii pe voi!”, avea să declare, deunăzi, cu o emfază pompieristică, așa-zisul ministru de Interne, mesajul său însemnînd, de fapt: ,,Stați liniștiți, voinicilor.

Poliția română vă priveghează dorindu-vă tot binele din lume!”. În atare situație, este greu de crezut că, în ziua de azi, mai întîlnești în poliție superinteligențe care să rezolve chiar și cele mai complicate enigme. Reali sau ficțiuni, de-ai altora sau de-ai noștri, alde Sherlock Holmes, Maigret, Poirot sau Ceacanica au fost polițiști atomici în sensul clasic al cuvîntului. Prin urmare, niște mintoși și morali pînă-n măduva oaselor, constituiți ca dușmani de moarte ai infractorilor. Niște cetățeni onorabili, care-și respectau uniforma și statutul de adevărați apărători ai legii. Și mai greu de imaginat este scena cînd o minte luminată precum chiposul Gheorghe Cambrea (alias comisarul Miclovan) ar putea linge o bere la ,,Capșa” alături de jegosul Biciurligă sau de Lăscărică.

Revenind la personajul nostru, atipic și dugos în trecut, acum s-a dat de trei ori peste cap și uite că s-a găsit cineva care să scrie cu simpatie despre el. Poate

Un neam deștept În ’90, și rîul, ramul Șopteau că vom avea noroc – Atunci s-a deșteptat tot neamul...

Apoi a adormit la loc.

Precizare Fie-i lauzi, fie-i critici, Nu căta să-i ai amici Că prietenii politici Nu-s prieteni, ci complici.

Elis Râpeanu un alt ciudat. Pentru că pare tipul de om care n-a zîmbit niciodată și n-a știut de glumă. Precum Băsescu, care n-a iertat pe nimeni niciodată. Da, dar Băse nu e om. Era greu să ni-l închipuim pe Radu Banciu îmbrățișîndu-și nevasta și sărutîndu-și copiii pe obrăjori, cum se zice că făcea pînă și crudul Jack Spintecătorul, cînd se întorcea din incursiunile sale nocturne prin ceața londoneză.

Cu toate acestea, mie Radu Banciu îmi este simpatic.

Pentru că are tupeu și nu se sfiește să-i spună ministrului Justiției că patronează Mafia, sau liderului unor minoritari că e un ticălos. Da, îmi este simpatic tipul, pentru că i-a făcut de tot rahatul pe ierarhii din polițiune, laolaltă cu cei bisericești și din parchete, poate pentru că s-a gîndit și la scena aceea imposibilă cînd un justițiar de superlasă ar putea sta la o bere cu un cimpanzeu.

Tot urmărindu-i emisiunea de la 5 la 6, ținută la postul ,,Look-TV”, pe teme eminamente fotbalistice, am constatat că și alți oameni au început să-l placă pe Radu Banciu, dovadă mesajele pe care i le trimit on-line, și el se angajează în dialog. Personal, deși comparația mi se pare cam forțată, dar alta n-am găsit, Radu Banciu începe să aducă tot mai mult cu Ion al Glanetașului. Care, după primul volum, se profila ca un mizerabil, fiindcă, după ce-l jefuise pe socru-său, o chinuise pe biata Ana, împingînd-o la suicid. (Replica ,,De ce nu putem trăi și noi ca oamenii, Ionică?”, mi se pare cea mai tragică din literatura noastră.) Dar, spre sfîrșitul cărții, haimanaua se reabilitează spectaculos, nu numai în ochii învățătorului Herdelea, dar și ai noștri, arătînd că, totuși, este și el om, are slăbiciuni, o iubește pe curviștina de Florica, dînd dracului pămîntul lui Vasile Baciu, dar și viața, căci, vorba altui personaj tragic de la noi, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Aia e! În încheiere, vreau să-i pun o întrebarea ardeleanului nostru. Știm că este îndrăgostit, fără speranțe, de frumoasa și mai tînăra sa colegă de la ,,Digi”, Simona Țăranu, a spus-o chiar el, cu gura lui. Care, pe deasupra, îi mai este și vecină, două etaje mai sus, cîntă la pian și are un Bichon mic, frumos și dulce ca un bombon. Ei, bine, deși amîndoi sînt căsătoriți, cît crede bietul om că mai poate rezista fără mîngîierile ei adultere? Și dacă nu l-am epuizat pînă peste poate, îl mai rog ceva: care este capitala următoarelor țări: Bhutan, Brunei și Kîrgîstan și ce limbă se vorbește în Slovenia?

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1562

l

11

10 – 16 noiembrie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (18) Partea a II-a – VARA

Fiecare anotimp al copilăriei îl asociez cu întîmplări care, în fiecare an, se repetau cu strictețe. Primăvara era punctată de mersul în pădure la cules de ghiocei, misiune aproape imposibilă dat fiind faptul că în zona aceea creșteau din belșug doar viorele. Vara o asociam cu treieratul, toamna cu culesul viilor și al porumbului, iar iarna cu tăierea porcilor și cu mersul la colindat.

Pot spune că, pînă aproape de intrarea la liceu, acestea au fost principalele repere pe care le aveam, iar zilele care ne despărțeau de venirea unui nou anotimp erau pline de neprevăzut, de spontaneitate și de bucurie. Nu existau zile identice, nimic repetitiv.

Pe măsură ce am mai crescut, începînd cu clasa a III-a, verile ne adăposteam într-o colibă pe care o construiam, împreună cu tovarășii de joacă, într-un nuc bătrîn din fundul curții. O dărîmam la începutul fiecărei toamne doar de dragul de a o reface anul următor. Am renunțat la acest obicei după vîrsta de 13 ani, cînd neam aventurat în alte experiențe corespunzătoare vîrstei și informațiilor pe care le asimilaserăm. *** Primul an de școală l-am făcut în satul în care m-am născut. Acolo unde am învățat să fac primii pași, să spun primele cuvinte, unde mi-am julit pentru prima oară genunchii, unde am învățat să merg pe bicicletă, unde am avut prima beție, locul în care am învățat să înot și să citesc. Știam abecedarul încă din grădiniță, fratele meu mai mare și unchiul Ion fiind cei care mi-au arătat semnificația literelor și a cuvintelor. Am intrat în clasa I cu multe cunoștințe despre ceea ce urma să învăț, problema mea fiind cu totul și cu totul alta în primele săptămîni de școală, și anume bastonașele, barele oblice, acel aparent alfabet Morse, liniile și punctele

cu care învățătoarea ne tortura efectiv. Lipsa totală de răbdare în a scrie la nesfîrșit ceva ce devenea din ce în ce mai enervant mi-a dat mult de furcă în primele săptămîni de școală atît mie cît și colegilor fratelui meu, care mă ajutau cu mare drag considerîndu-mă un puști simpatic. Nu am scăpat de cîteva admonestări aplicate în palmă de către doamna Marcela, prima mea învățătoare, care evident că se prindea repede că nu eu eram cel care scria în caiet. Dacă mai punem la socoteală și lenea de care dădeam dovadă și naivitatea tipică unui copil de clasa 1 aflat în aceeași clasă cu ,,șmecherii” de clasa a treia, putem spune că eu și colegii mei eram victime sigure în fața învățătoarei.

Prima farsă Dat fiind faptul că încă nu știam să scriem și să citim, că nu cunoșteam semnificația anumitor cuvinte, cădeam ușor în plasa celor mari, farse ce se repetau în fiecare an. În ceea ce mă privește, într-o zi, înainte să plec spre casă, îmi luam la revedere de la Grațiela în poarta școlii. Prinzînd ideea, un coleg de clasa a IV-a mă ajunse din urmă și îmi spuse că, dacă îmi place de Grațiela, ar fi normal să îi trimit un mesaj. Curios din fire, dar și destul de aprins după codițele negre ale colegei mele de clasă, acceptai cu ușurință faptul că ea trebuie să primească un mesaj frumos de la mine, doar că nu știam exact cum să fac asta. Eu nu știam să scriu, prin urmare era dificil să procedez precum colegii din anii mai mari.

- Nu-i problemă, îți scriu eu biletul și ea sigur va înțelege cît de mult o iubești, îmi spuse Gaman, cu o mină suficient de serioasă încît să am încredere în el.

Am convenit amîndoi ca peste cîteva ore să ne întîlnim la magazinul de lîngă școală și de acolo eu să merg singur și să îi scriu Grațielei că o iubesc nespus.

Zis și făcut. El îmi dădu o hîrtie cu un text care urma să

Dosare secrete ale Istoriei (90) Misterul Kennedy (3)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY Anul 1964 era un an de alegeri prezidenţiale.

Kennedy se gîndea la un al doilea mandat. „Era sigur că avea să fie reales – spusese colaboratorul său, Theodore C. Sorensen. Dar nu considera că totul era cîştigat dinainte. Dimpotrivă, socotea că lupta avea să fie grea”. Călătoria în Texas – şi mai ales la Dallas – nu era altceva decît o călătorie electorală cu un scop destul de limpede.

La 9 noiembrie 1960, democratul Kennedy cîştigase în Texas – mai ales datorită prezenţei alături de el a unui texan, Lyndon Johnson –, însă cu o slabă majoritate de 46.233 de voturi la cei 2.311.845 de votanţi. Iar oraşul Dallas se pronunţase în favoarea republicanului Nixon. De atunci, partidul democrat din Texas activa într-o atmosferă absolut otrăvită. Încă în 1940 John Nance Garner, zis „Cactus”, combătuse principiul alegerii lui Roosevelt pentru un al treilea mandat.

De atunci, tendinţele conservatoare şi liberale se ciocneau violent în sînul partidului democrat, partidul lui Kennedy. Conservatorii triumfaseră ultima oară în ’40 şi în ’50. Pentru liberalul Kennedy, care avea să fie oare viitorul în Texas? Johnson făcea tot ce putea ca să potolească patimile. John Connally demisionase din postul său de secretar de stat de la marină ca să se prezinte la postul de guvernator al Texasului. Senatorul Ralph Yarborough putea fi considerat şi el printre prietenii preşedintelui. Din neno­rocire însă, Connally şi Yarborough se detestau cu înverşunare. Ceea ce nu contribuia deloc la aplanarea divergenţelor. Cu ocazia

campaniei care avea să înceapă, Kennedy se baza foarte mult pe influenţa pe care ar fi putut s-o exercite Johnson asupra lui Yarborough şi Connally, ca să se pună capăt luptei ce măcina partidul democrat texan. Arthur M. Schlesinger, consilier special al preşedintelui Kennedy şi unul din intimii de la Casa Albă, care scrie acest lucru, adaugă, de altfel: „Ducîndu-se personal în Texas, Kennedy se baza pe autoritatea sa de preşedinte pentru a-1 ajuta pe vicepreşedintele său să-i împace pe texanii ce se războiau între ei”.

Existase un moment de îndoială: cu Dallas sau fără Dallas? Kennedy se hotărîse imediat: să se ducă în Texas fără să viziteze Dallasul i se părea de neconceput. Nu fugise niciodată de greutăţi, nici de pericole. La Caracas, Nixon fusese primit cu duşmănie; Kennedy se dusese şi el la Caracas. Fusese văzut în faţa Zidului de la Berlin. În Profiles in Courage, el scrisese: „Un om face ceea ce e dator să facă, în ciuda împrejurărilor personale... şi în ciuda pericolelor, pentru că acesta este principiul elementar al moralei umane”. I s-a atras atenţia că în Dallas nu i se va putea garanta securitatea. Atunci a hotărît că va merge la Dallas. „A făcut asta – spuse Sorensen – pentru că trebuia s-o facă, şi în nici un caz cu scopul de a-şi arăta curajul”. Şi totuşi!

Cu patru săptămîni înainte de data fixată pentru călă­toria lui Kennedy la Dallas, Adlai Stevenson – o cunoscută personalitate democrată şi adversarul nefericit al lui Eisenhower în alegerile prezidenţiale – se dusese în capitala texană ca să participe la o întrunire cu ocazia zilei Naţiunilor Unite. Extrema dreaptă rasistă, declarîndu-se „indignată” de măsurile favorabile egalităţii dintre rase luate de guvernul Kennedy, organizase un miting de protest, condus de

fie scris cu cretă pe poarta casei Grațielei. Nu știam ce scrie, dar evident că nu am mai cerut o a doua părere.

Am luat o cretă albă, foaia de hîrtie și entuziasmul orbitor care nu ținea cont de nici un pic de rațiune.

Am ajuns la locul faptei, și, fără nici o reținere, m-am apucat să desenez cu creta exact ce scria pe hîrtie, convins fiind că a doua zi voi fi răsplătit, și imaginîndumi fața ,,rivalului” meu Dănuț, care urma să fie total înfrînt în competiția pe care o aveam pentru a ajunge în grațiile… Grațielei.

Am terminat de desenat și, plin de voioșie, am plecat spre casă. La magazin mă aștepta colegul care îmi arătase calea spre inima colegei mele de clasă.

I-am dat raportul, iar zîmbetul lui nu mi s-a părut deloc alarmant. A doua zi am ajuns primul la școală și așteptam cu nerăbdare să văd surîsul Grațielei și supărarea lui Dănuț. Îi salutam pe toți pe măsură ce intrau în clasă, unii chicoteau, alții păreau indiferenți.

Cei din clasa a III-a, însă, mă priveau superior sau compătimitor, după caz. Curînd am aflat și motivul.

Odată ajunsă la școală, învățătoarea mă scoase la tablă.

- De ce ai scris, măi, asemenea cuvinte urîte pe poarta familiei Grațielei? Nu îți este rușine?

Eram blocat în propria ignoranță. Știam că am scris ceva pe gard, dar eram convins că erau declarații de dragoste. Și chiar erau, dar, din cîte am aflat apoi, în forma lor cea mai vulgară. Evident că am fost ,,executat” rapid cu indicatorul la palme și trimis în bancă învăluit de un nor de rușine. Nu am avut timp să spun cine m-a pus să scriu, era clar că învățătoarea știa că am fost victima unei farse cu adevărat monumentale. Cert este că începînd din acel moment ,,dragostea” dintre mine și Grațiela a dispărut complet, Dănuț cîștigînd lupta pentru inima colegei noastre. Nici o altă fată din clasă nu se compara cu cea care, încă din grădiniță, mă cucerise cu ochii ei ca de cărbune și cu părul negru precum abanosul. (va urma) T.T. generalul Walker, unul din extre­miştii cei mai îndîrjiţi. În Dallas şi în împrejurimi fuseseră răspîndite afişe avînd pe ele cîte două fotografii ale lui Kennedy, din faţă şi din profil, cu următorul text: „Urmărit pentru trădare. Omul acesta este urmărit pentru acte de trădare comise împotriva Statelor Unite”. I se reproşa lui Kennedy – în nişte termeni murdari – atît activita­ tea sa în domeniul rasial, cît şi politica sa de destindere internaţională.

Partizanii generalului Walker au năpădit sala în care trebuia să vorbească Stevenson. Tot timpul cît şi-a ţinut discursul, urletele şi injuriile n-au contenit. Cînd Stevenson s-a întors la maşina lui, a fost înghiontit. O femeie 1-a insultat, mulţimea 1-a încercuit. Altă femeie i-a dat în cap cu o pancartă. Un individ 1-a scuipat în obraz. Atunci – abia atunci –, poliţia a îndepărtat mulţimea. Stevenson şi-a şters liniştit obrazul şi a spus: – Ce sînt ăştia, oameni sau fiare sălbatice?

A doua zi, cînd Schlesinger a venit la Los Angeles ca să-i transmită un mesaj de afectuoasă simpatie din partea lui Kennedy, Stevenson, mulţumit, a început prin a glumi în legătură cu ceea ce se petrecuse la Dallas.

După aceea a devenit însă grav: – Dar, ştiţi – spuse el –, era o atmosferă groaznică şi înspăimîntătoare. Am stat de vorbă după aceea cu cîteva din persoanele importante de acolo. Se întreabă şi ele, şi mă-ntreb şi eu, dacă preşedintele ar trebui să meargă la Dallas. Întrebarea devenise pur istorică. Fiindcă John F. Kennedy zbura deja cu avionul prezidenţial „Air Force One” spre Dallas.

Aşa cum era prevăzut, avionul a aterizat mai întîi la San Antonio. Conform programului, vicepreşedintele Johnson şi guvernatorul Connally s-au alăturat preşe­ dintelui şi lui Jacky ca să străbată oraşul. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Casele Bucureştilor de la mahalale la cartiere Din punct de vedere etimologic, mahalaua este un termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce. Termenul avea semnificația de ,,cartier”, aflat în circulație paralelă cu cel de ,,parohie”. Cuvîntul, care nu cunoştea sensul actual, definea cartierul de locuințe, indiferent dacă acesta era marginal sau central.

Degradarea sensului va avea loc începînd cu a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În Bucureștii prezentați de către Henri Stahl, în lucrarea sa ,,Bucureștii ce se duc”, orașul-capitală al României are o ,,formă de caracatiță uriașă, cu lungi tentacule vîscoase și murdare – căile orașului – întinzîndu-se şerpuind, pe distanţe de kilometri, cu şirul lor nesfîrşit de cîrciumi: ventuzele ignobilului animal”. Stahl arată că oraşul a cunoscut o expansiune a teritoriului foarte intensă în ultimele secole, unul dintre factorii care pare că au dus la această expansiune fiind apariția mahalalelor.

Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor şi mînăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polarizator al comunităţii respective.

Înapoi în timp… Într-un document din 18 noiembrie 1590, Mihnea Voievod întăreşte lui Liver Casap şi fiilor lui o ocină cumpărată „de la orăşenii din Bucureşti, din enoria popei Comino”, iar într-un alt document, din acelaşi an, Mihnea voievod întăreşte Mînăstirii Sfîntul Dimitrie din Bucureştii de sus „trei prăvălii şi cu pivniţă şi cu tot locul împrejurul prăvăliilor în enoria popei Matei”.

Datorită intensificării influenţei turceşti, după anul 1600, termenul enorie începe a fi înlocuit în actele oficiale şi în vorbirea curentă prin acela de mahala, care însemna, în turceşte, o parte din oraş, un cartier.

Unul dintre cele mai vechi documente referitoare la o mahala a oraşului Bucureşti este actul din 18 iunie 1626, prin care Alexandru Coconul întăreşte lui Radu Logofătul un loc de casă cumpărat „şi cu ştirea vecinilor din mahala”, iar la 5 aprilie 1635 Matei Basarab întăreşte bisericii lui Ghiormea Banul un loc în oraş, unde fusese vechea curte a lăcaşului, loc pe care-l revendicase „popa Gavriil de la biserica Ghiormei Banul… cu toţi negustorii şi cu toată mahalaua”. De la cartier, termenul de mahala s-a extins şi la locuitorii respectivi, apărînd astfel noţiunea de mahalagii, după cum o găsim menţionată într-un document emis de Constantin Brâncoveanu la 30 septembrie 1691, cînd porunceşte: „Ţie, judeţ de aici den Bucureşti cu 12 pîrgari ai tăi… voi să căutaţi să vă strîngeţi toţi la un loc şi să mergeţi cu mahalagii den… şi să faceţi adeverinţă pentru un loc de casă…”.

Prima organizare mai bine precizată datează dinainte de 1800, menţionînd împărţirea Bucureştilor

în 5 plăşi: Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Tîrgul de Afară (Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor, unde este şi biserica Sf. Ilie Gorgani) şi Tîrgul (zona Unirii de azi). După 1800, plăşile devin asociate cu culori, iar, potrivit primului recensămînt pe baze riguroase, numărul mahalalelor pe zone era: Zona Roşie – 12 mahalale; Zona Albastră – 16 mahalale; Zona galbenă – 21 de mahalale; Zona Verde – 13 mahalale; Zona Neagră – 28 de mahalale. În total, existau 80 de mahalale.

Alexandru Ioan Cuza și dr. Carol Davila vizitînd Mahalaua Tabacilor în timpul inundației din 1862 Împărţirea pe „culori” a rămas pînă în perioada interbelică, fiind înlocuită cu aceea pe „raioane”, iar, după 1989, „sectoare”.

Ce găsim în mahala?

Sigur că anterior populării mahalalele reprezentau nesfîrşitele locuri virane ce erau locuri de păscut pentru vitele lăptarilor, locuri de depozitare a mortăciunilor și gunoaielor, mlaștini ce vor fi transformate în cartiere noi cu țînțari, microbi și igrasie. Perioada interbelică este cunoscută drept ,,epoca de furie a construcțiilor”. În această perioadă foarte multe case sînt ridicate fără nici un plan de construcție, ceea ce avea drept efect de multe ori degradarea și chiar prăbușirea acestor construcții.

La întrebarea ,,ce găsim în mahala?” putem identifica o serie de răspunsuri, dar mai toate cu tentă negativă. Pe lîngă aceste ,,anomalii”, mahalaua este din plin caracterizată de o liniște ca la țară (nu miră faptul, deoarece mahalalele în fond sînt foste sate alipite capitalei). Din această cauză se observă și o diferență între locuitorii din mahala și cei din centru, ceea ce i-a făcut pe cei mai defavorizați să fie mitocani, să înceapă să folosească prost neologisme, să se îmbrace jumătate țărănește și jumătate nemțește, asta numai pentru a se ridica la nivelul locuitorilor din centru. De asemenea, pentru locuitorii din mahala trecerea unei trăsuri reprezenta un eveniment, iar dacă trecea un automobil, avea să se vorbească o săptămînă întreagă –

În prim-plan, Mînăstirea Radu Vodă; în plan secund, Mînăstirea Mihai Vodă, Secolul al XVIII-lea lucru ce subliniază iarăși un aspect diferențial între ,,noii locuitori” și cei din centru. În mahalale găsești practicele case românești, cu ,,tinda ce-ți apără iarna casa de crivățe” și ,,cu cerdacul în care lucrează femeile și se joacă pe vreme de ploaie copiii, în care doarme în nopțile de vară românul”. Casele din mahala aveau ziduri joase, de paiantă, ce stăteau să cadă. Exista obiceiul ca pereţii să fie văruiți foarte mult, iar crăpăturile să fie lipite cu pămînt galben. În aceste locuințe cu multă igrasie, cu purici, muște și praf în perioada verii, iar iarna cu noroiul pînă la gleznă, se păstrează totuși un ambient de confort prin ferestrele și ușile frumos vopsite și ghivecele cu flori de la geamuri. Mai există și mahalale de mijloc unde oamenii locuiau în case cu înfăţişare monotonă, îngrămădiri de odăi în șiruri paralele sau în forma pătratului, locuite în cea mai mare parte de evreime. De cele mai multe ori, casa avea și o grădină. Există și unele zone în care se păstrează mahalale vechi cu înfăţişare de sat sau vechi tîrg românesc, pe jumătate transformate prin pătrunderea noului tip de locuinţă occidentalizat.

Cele mai reprezentative mahalale din acest punct de vedere sînt cele de la sud-estul Bisericii Radu Vodă (Sîrbi, Dobroteasa, Vitan, Foișor, mai cu seamă). Casele din aceste zone au prispă cu parmaclî, unit cu acoperișul prin coloane legate prin arcade, după crucile de piatră cu litere slavone.

„Mahalalele bogaţilor” Boierii se stabiliseră în zonele situate între Dîmboviţa şi Curtea Veche. Odată cu apariţia „Podului Mogoşoaiei” (Calea Victoriei), păturile înstărite şi-au făcut case de-a lungul acestei artere, depăşind Sărindarul, apoi bariera de la Palatul Regal. Totodată, o parte dintre ei a început să se stabilească pe malul drept al Dîmboviţei, în lungul „Căii Craiovei” (Calea Rahovei). Astfel, la începutul Secolului al XIX-lea, Calea Rahovei şi Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind, aşadar, un spaţiu compact al „mahalalei bogaţilor, al boierimii sau al privilegiaţilor urbani”, aşa cum arată Vintilă Mihăilescu. Succesiv, în aceste zone centrale au apărut şi o serie de construcţii: palate, reşedinţe, case de raport, apoi blocuri.

„Mahalalele săracilor” Zonele locuite de restul populaţiei oraşului, de la meşteşugari, negustori la păturile sărace, sînt menţionate în diferite surse documentare şi memorialistice, cu specificarea că ele şi-au modificat continuu amplasarea şi denumirea. Aşa cum arată Vintilă Mihăilescu, „pe măsură ce se înmulţea populaţia şi se extindea oraşul, numărul mahalalelor evolua crescînd. Graţie multitudinii de activităţi economice şi concentrării lor spaţiale, mahalalele care evocă tipul activităţilor economice prestate au lăsat cele mai multe urme istorice şi toponimice” (Vintilă M.Mihăilescu, „Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti”).

Pod peste Dîmbovița, ducînd la Mînăstirea Mihai Vodă și la noua Curte domnească

Denumirile ...mahalalelor, unele dintre ele devenite mai tîrziu cartiere, sînt în legătură cu numele unor persoane care au jucat un anumit rol în acele perimetre, o serie de evenimente, împrejurări care s-au desfăşurat la originea lor. Spre exemplu, legenda spune că actualul cartier – mahala pe atunci – Balta Albă îşi are obîrşia din vremea în care Bucureştii erau bîntuiţi de ciuma „lui Caragea”.

Cei răpuşi de cumplita boală ar fi fost aduşi pe drumul de lîngă moşia Dudeşti. Peste ei se presăra piatră de var, pe care o stingeau ploile. Împrejurul lor se formau bălţi albe.

Numele cartierului Băneasa s-ar trage numele de la „băneasa” Ecaterina Văcărescu, văduva marelui ban Ştefan Văcărescu. Denumirea de Colentina este în legătură cu rîul Colentina care izvorăşte de pe dealurile Tîrgoviştei şi intră în Bucureşti. Cartierul Ghencea este numit, se pare, după arnăuţii din alaiul domnesc – cărora li se spunea ghenci, iar Drumului Taberei indică locul pe care Tudor Vladimirescu şi-ar fi aşezat tabăra. Grozăveşti era, cîndva, un sat înconjurat de codru, care purta tot această denumire, în timp ce Dămăroaia îşi trage numele de la o vorniceasă, Maria Damaris, care între anii 1830 şi 1833 a avut o întinsă grădină pe Podul de Pămînt (Calea Plevnei) ce ţinea pînă la bariera din marginea oraşului. Dristor vine de la breasla ,,dîrstarilor”, piuarilor, care confecţionau diferite materiale textile, iar Ferentari este, se pare, în legătură cu termenul militar de „Ferentarius“. Floreasca și Giuleşti îşi au originile în numele boierilor care au stăpînit locurile respective.

Existau cîteva mahalale cu denumiri destul de neobişnuite sau care stîrnesc, în continuare, hazul prin denumirile pe care le-au primit de la locuitorii oraşului.

Exista în trecut mahalaua lui Bate Peşte, nume pe care-l primise de la un cîrciumar care ţinea în localul său peşti vii, pe care-i prindea şi-i gătea după pofta clienţilor săi.

Cîrciuma lui Bate Peşte se găsea la capătul căii Şerban Vodă, în zona Filaret, lângă Uzina de Gaz din perioada interbelică. Mahalaua Calicilor sau Calicească, a cărei primă menţiune documentară apare în 1639, era formată din bordeie, cocioabe şi căsuţe prăpădite, locuită eminamente de calici, deci oameni foarte săraci. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forţaţi să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraş către spaţiile periferice.

O altă mahala era cea a lui Falcă Prăjită, numită aşa tot după un cîrciumar ce avea faţa acoperită de o pată mare din naştere, ce-şi avea casa şi prăvălia în mahalaua

Mahalaua Calicilor

Oţetari. Mahalaua Oţetari era numită aşa din cauza arborilor cu acelaşi nume, ce răspîndeau mirosul lor peste tot. Exista şi mahalaua lui Stan Ţăranu‘ – la intersecţia dintre Calea Griviţei şi strada Buzeşti. Exista şi cea a Tirchileştilor şi a Jarceleţilor, faimoase pentru faptul că aici erau activi cei mai mari bătăuşi ai vremurilor, care apăreau mereu cînd era vorba de vreo întrecere electorală. Între graniţele Bucureştiului a mai existat şi o anume mahala numită Zece Mese, numită aşa după mesele ce se găseau în faţa unei cafenele numită Cafeneaua Galbenă, ce se găsea în zona Iancului-Obor. O altă mahala cu nume interesant era cea numită Salcia Trăznită, aflată tot în zona străzii Buzeştilor. În raport cu unele artere ale Bucureştilor de mai tîrziu sînt de menţionat mahalalele Podului de Pămînt (actuala Calea Plevnei), Podului Calicilor (actuala Calea Rahovei), Podului Beilicului (actuala Calea Şerban Vodă), Podului Tîrgoviştei (actuala Calea Griviţei), Podului de Afară (actuala Calea Moşilor), Uliţa Herăstrăului (actuala Calea Dorobanţilor).

Numărul de case... indică mărimea mahalalelor Un izvor străin menţionează că, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, oraşul era împărţit în 67 de mahalale.

Mahalaua Flămînda îngloba un număr de aproximativ 60 de case în ultima parte a Secolului al XVIII-lea. Ceva mai mică decît aceasta, numărînd numai 24 de case, era

Mahalaua Radu Vodă, 1830 mahalaua Caimata, locuită în special de păturile sărace ale oraşului. În ceea ce priveşte numărul caselor aflate în cuprinsul altor mahalale, unele apărute ceva mai tîrziu, datele indică pentru Mahalaua Creţulescu și Mahalaua Staicului – 96 de case; Mahalaua Sf. Ecaterina – 93, Mahalaua Dobroteasa – 92, Mahalaua Popa Cosma – 121, Mahalaua Precupeţii vechi – 105. La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, Mahalaua Sfîntului Gheorghe Vechiu, cea mai populată, cuprindea 335 de case.

După cum o atestă vechi documente istorice, capitala ţării noastre a fost împărţită iniţial în mari subdiviziuni numite plăşi, dar aceasta se întîmpla la sfîrşitul Secolului al XVII-lea şi începutul Secolului al XVIII-lea. Mai înainte se folosea termenul de enorii, menţionat în acte de la jumătatea Secolului al XVI-lea şi care se referă la împărţirea oraşului după biserici, respectiv după enoriaşii bisericilor respective. Amintim Plasa Tîrgului – 1.682 de case, Plasa Gorganului – 1.142, Plasa Tîrgului de afară – 608. După catagrafia de la 1798, oraşul avea 6.006 case.

Legislaţia cartierelor Contrar afirmaţiilor propagandei comuniste după care păturile cu posibilităţi materiale modeste ale populaţiei Bucureştilor erau considerate „cetăţeni de mîna a doua”, obligate de locuiască în condiţii insalubre prin „mahalalele” oraşului, o investigaţie obiectivă dovedeşte preocuparea edililor săi, a unor instituţii ale statului şi municipalităţii, precum şi a unor societăţi pentru asigurarea unor condiţii decente de locuit (Irina Calotă, „Chestiunea locuinţelor în urbanismul românesc interbelic. Perspectiva lui Cincinat Sfinţescu”, în „Cincinat Sfinţescu. Începuturile urbanismului românesc”).

Turnul și strada Bărăției, 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi Iniţiativele legislative au dus la rezolvarea unor asemenea probleme încă dintr-o perioadă destul de timpurie. În 1910 apare „Legea pentru locuinţe ieftine” care defineşte termenul, acordă scutiri de taxe şi impozite, chiar subvenţii pentru cei care care vor profita de prevederile acestui act. În acelaşi an, apare şi „Legea pentru înfiinţarea Societăţii Comunale Bucureşti pentru construirea de locuinţe ieftine”. Aplicarea acestei legislaţii se face operativ, astfel încît în anii următori începe construirea unor perimetre, „cartiere de locuinţe ieftine” în diferite zone ale oraşului: Clucerului, Candiano-Popescu, Lupeasca (1911-1912), Steaua, Grand CFR (1912).

Asemenea iniţiative sînt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stîngă a Şoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicînduse locuinţe ieftine pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit şi „Domeniilor”. În 1932, pe un teren viran aparţinînd Uzinelor Comunale Bucureşti, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcţionarii de la Gaz şi Electricitate. Proiectul cartierului a aparţinut arhitectului Octav Doicescu. Calitatea acestor locuinţe reiese şi din faptul că, după ce au preluat puterea, reprezentanţi ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”. În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, avînd drept scop construcţia unui aşezămînt pentru orbi la întretăierea Şoselei Iancului cu Şoseaua Panduri începe edificarea cartierului de locuinţe ieftine de către Asigurările Sociale de pe lîngă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Locuinţele erau destinate salariaţilor de la întreprinderile industriale şi comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.

Primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari datează din 1930, unul din rezultatele sale fiind considerat cartierul „Parcul Cornescu”. În această zonă au fost ridicate numeroase „case de cartier” şi vile, chiar block-house-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci cînd au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfăţişarea pitorească a zonei. Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, aşa cum e numită în articolul lui Cincinat Sfinţescu, „Cum să sistematizăm Bucureştiul”, apărut încă în 1929.

După război, zona a cunoscut o dezvoltare apreciabilă, mai ales după „salubrizarea” gropii Floreasca din 1959, aici ridicîndu-se la început blocuri modeste, de 2-3 etaje, iar, mai tîrziu, unele mai înalte, de 10 etaje. În fine, după 1989 s-au impus o serie de cartiere, unele mai vechi, dar care şi-au schimbat în bună măsură aspectul, astfel încît, în afara unor case (vile), au fost ridicate blocuri în stilul nou şi alte clădiri cu scopuri comerciale: Aviatorilor, Aviaţiei, Centrul Civic, Primăverii, Coandă…

Mahalaua a reprezentat un aspect al vieții urbane de-a lungul ultimelor secole, care nu putea lipsi, aici dezvoltîndu-se anumite comportamente sociale, economice și culturale. Viața din mahala a influențat direct sau indirect mersul spre dezvoltare al comunităţilor, de multe ori estompînd-o. Nu este de mirare că multe dintre operele literare, melodiile sau picturile unor mari artiști valorifică viața de mahala.

Dr. Alexandru Popescu (Ziarulfinanciar.ro), Historia.ro

14

Nr. 1562

Misterul Insulei Paștelui – cine a construit, de fapt, idolii de piatră Insula Paștelui este unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pămînt. Cine și de ce a pus acolo multe statui uriașe și de ce a dispărut civilizația antică atît de brusc încît multe dintre statui au rămas neterminate – există diferite ipoteze în acest sens. Noile metode științifice au adus mai multă lumină în acest mister.

Insula Paștelui, numită și Rapa Nui de către populația băștinașă, a constituit sursa unui mare mister începînd cu anul 1722, cînd europenii au debarcat acolo pentru prima dată. Primii exploratori au estimat că Insula Paștelui avea sub 3.000 de locuitori. Iar marele mister era determinat de dificultatea găsirii unui răspuns corect la întrebarea: cum de a putut un popor atît de mic să dăltuiască în piatră și apoi să amplaseze, la locurile lor, cele aproape 900 de statui?

Cu privire la originile statuilor din Insula Paștelui s-au formulat diferite ipoteze, unele extrem de îndrăznețe, dar, din păcate, nesusținute întotdeauna cu argumente solide. De curînd, a fost publicat în jurnalul Frontiers in Ecology and Evolution un studiu care aduce clarificări și indică faptul că, totuși, locuitorii din Insula Paștelui au ridicat uriașele statui. Prin acest nou studiu s-a reușit o estimare a numărului de locuitori pe care i-a putut susține faimoasa insulă în vremurile sale cele mai bune, atunci cînd au fost realizate impresionantele statui numite Moai.

De unde vin oamenii Rapa Nui Unii cercetători cred că Insula Paștelui a fost locuită în anii 800-900 d.Chr., iar acest lucru este dovedit de buturugile carbonizate din acea vreme. Ar fi putut fi populată mai devreme, dar încă nu există nici o confirmare. Este clar doar că, pînă în anul 1200, insula fusese deja dezvoltată. Oamenii de știință nu au reușit să clarifice proveniența locuitorilor. Majoritatea indicau alte insule din Polinezia de Est, deoarece limba locală aparținea ramurii malajo-polineziene și era aproape de tongană, tahitiană și hawaiană.

Potrivit unei alte ipoteze, emisă de celebrul explorator și scriitor norvegian Thor Heyerdahl, strămoșii Rapa Nui-ilor proveneau din America de Sud. Pentru a confirma acest lucru, în 1947, împreună cu tovarășii săi, a navigat pe pluta Kon-Tiki de pe coasta Peru pînă la atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, depășind 6.980 de kilometri. În favoarea versiunii sudamericane vine și arhitectura caracteristică a mai multor structuri de pe Rapa Nui și a cultului omului-pasăre. În plus, cînd primii europeni au pășit pe insulă în 1722, cartofii dulci erau deja cultivați activ aici – culturi agricole cunoscute atunci doar în America de Sud. Dar de oriunde ar fi venit primii coloniști cert este că aveau un drum lung de parcurs, întrucît Insula Paștelui este una dintre cele mai îndepărtate și inaccesibile de pe planetă: 3.514 kilometri spre America de Sud în est și 2.075 kilometri către cea mai apropiată insulă locuită, Pitcairn, din vest. Legenda locală spune că oamenii au navigat aici pe două plute uriașe împreună cu familiile și animalele lor.

Genetica dă răspunsul Decodarea AND-ului din mormintele celor dece­ dați în perioada pre-europeană, efectuată în 2017,

nu a indicat semne de amestec direct ale acestora cu popoarele sud-americane. Cercetătorii susțin faptul că, din punct de vedere genetic, primii Rapa Nui au fost descendenții căsătoriilor mixte ale diferitelor popoare din Polinezia, Oceania și, eventual, America de Sud. Într-o nouă lucrare, specialiști de la Școala de Medicină a Universității Stanford din SUA și de la Institutul de Științe Biomedice de la Universitatea din Chile, împreună cu colegii din Marea Britanie, Mexic și Norvegia, au studiat ADN-ul a 807 persoane aparținînd unui număr de 15 grupuri diferite de indieni americani și 17 comunități insulare din Polinezia. Aceștia au realizat o diagramă a relațiilor genetice dintre locuitorii din Polinezia și America de Sud, care se întind pe 32 de generații. S-a dovedit că polinezienii s-au suprapus cu vechile popoare din America de Sud, dar acest lucru s-a întîmplat o singură dată, în urmă cu aproximativ 800 de ani, probabil pe Insulele Marquesas, unde locuiau reprezentanții oamenilor Zenu, care trăiau pe teritoriul Columbiei moderne.

Nu se știe cine a ajuns primul acolo. Dacă aceștia au fost indienii, atunci Thor Heyerdahl avea parțial dreptate.

Numai că migrarea a început nu de la Rapa Nui, ci din Insulele Marquesas. Și acest lucru este destul de logic.

Deși sînt mai departe de continent decît Insula Paștelui, sînt mai ușor de atins datorită vînturilor și curenților oceanici. Mai tîrziu, în Secolul al XIII-lea, descendenții liniei mixte de polinezieni și indieni s-au stabilit în arhipelagul Tuamotu, iar în Secolul al XIV-lea au ajuns la Insula Paștelui, pe care în acel moment locuiau deja polinezienii „puri”, spun oamenii de știință. Este posibil ca Rapa Nui-ii să fi putut naviga ei înșiși pe țărmurile Americii de Sud atît înainte de sosirea reprezentanților liniei mixte, cît și după aceea. Acest lucru, potrivit oamenilor de știință, explică faptul că artefacte și culturi de origine sud-americană au fost găsite pe insulă.

Migrația din Asia de Sud-Est în Polinezia a început acum aproximativ trei mii de ani. Timp de secole, strămoșii actualilor locuitori ai insulelor Pacificului au cucerit noi pămînturi pînă cînd au ajuns în colțuri îndepărtate precum Hawaii, Insulele Marquesas și Insula Paștelui. Continuînd spre est, puteau naviga cu ușurință încă cîteva mii de kilometri și ajungeau în America de Sud.

Cine și cînd a creat statuile Principalul mister al Insulei Paștelui este identitatea autorului monumentalelor sculpturi din piatră. Nu este încă posibilă determinarea vîrstei lor. Se crede că au început să fie create nu mai devreme de anul 1000 d.Chr., la începutul Secolului al XVII-lea construcția fiind oprită, iar ca urmare multe statui neterminate au rămas în carieră. În doar șase secole au fost realizate aproximativ 800 de statui. Peste 230 sînt instalate pe platformele rituale de piatră ahu din zona de coastă a insulei, iar aproape 400 nu sînt finalizate, printre care un gigant înalt de 21 de metri ce cîntărește mai mult de 200 de tone.

Cînd europenii au ajuns aici, populația insulei nu depășea trei mii de oameni. Este puțin probabil ca o comunitate atît de mică de nativi, care se află la un nivel foarte primitiv de dezvoltare, să poată construi sute de statui și platforme gigantice. S-a presupus că în timpurile străvechi a existat o civilizație pe Insula Paștelui cu o structură socială dezvoltată și culte religioase complexe.

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

Și apoi a dispărut. Doar statuile au supraviețuit.

Există mai multe ipoteze privind cauzele dispariției civilizației Rapa Nui. Principala cauză constă într-o catastrofă ecologică cauzată de distrugerea pădurilor și un conflict militar în care triburile războinice s-au ucis reciproc. Există și ipoteze ceva mai exotice – entuziasm excesiv pentru sculpturi în detrimentul activității economice sau activitatea agresivă a șobolanilor, care a dus la distrugerea semințelor plantelor necesare subzistenței.

Antropologii americani, conduși de Robert di Napoli de la Universitatea din Oregon, au colectat toate analizele radio-carbon care pot estima indirect data de început și de sfîrșit a producției statuilor.

Le-au susținut cu dovezi etnoistorice și date de stratigrafie arhitecturală și le-au prelucrat folosind metodele statisticilor bayesiene. Rezultatele au fost publicate în Journal of Archaeological Science. S-a dovedit că ridicarea monumentelor a durat mult mai mult decît se credea, și anume pînă în anii 1750. Cînd au sosit europenii, insularii construiau în mod activ noi platforme. Acest lucru este menționat în cronicile marinarilor olandezi, spanioli și englezi.

Aceasta înseamnă că nu a existat nici un război la începutul Secolului al XVII-lea. Nu s-au găsit semne de discordie tribală. Dimpotrivă, toate statuile au fost realizate în aceeași carieră folosind instrumente comune. După examinarea a 11 platforme ahu, cercetătorii au descoperit că toate au fost realizate după același principiu. Acest lucru vorbește despre continuitatea culturală și tehnologică care a persistat pe insulă de secole, care nu este în nici un fel legată de ipoteza unui colaps brusc.

Ipoteza climatului Civilizația din Insula Paștelui a intrat în declin din cauza schimbărilor climatice, spun oamenii de știință din Chile, Spania și Norvegia. Autorii lucrării – 11 experți în domeniul ecologiei, istoriei și arheologiei – au adoptat o abordare interdisciplinară bazată pe reconstrucții paleoclimatice. Acest lucru a făcut posibilă înțelegerea relației cauzale a evenimentelor naturale și sociale de pe insulă. Faptul că, înainte de sosirea europenilor, insularii trăiau în unitate cu natura, iar europenii au distrus totul este un mit.

Situația de acolo nu a fost niciodată idilică. Pe o insulă mică și îndepărtată din mijlocul Oceanului Pacific, o populație mică, izolată, se lupta constant să supraviețuiască. Numărul său fie a scăzut, fie a crescut în funcție de condițiile naturale.

Realitatea este că această zonă este puternic influențată de Oscilația de Sud, un fenomen meteorologic pe termen lung care se manifestă prin fluctuații periodice ale temperaturii de suprafață a Oceanului Pacific în partea sa tropicală de est. Faza caldă a oscilației este cunoscută sub numele de El Niño, în timp ce faza rece este cunoscută sub numele de La Niña. Studiul a constatat că declinul populației a avut tendința de a coincide cu faza rece, cînd precipitațiile erau minime.

Acest lucru a dus la eșecurile culturilor și la foame.

Datele paleobotanice indică faptul că insula a fost acoperită de vegetație abundentă. Cu toate acestea, în timp, degajarea terenurilor pentru terenurile agricole a distrus pădurile și acest lucru a agravat situația ecologică deja dificilă.

Potrivit cercetătorilor, locuitorii din Rapa Nui au suferit cel puțin trei crize sociale. Primul caz, în anii 1450-1550, a fost evident asociat cu schimbările climatice. În Europa, acesta este momentul unei clime reci de un secol cunoscută sub numele de Mica Epocă Glaciară. Un alt declin s-a produs între sosirea primilor europeni și mijlocul anilor 1770. Motivul este necunoscut. A treia criză s-a produs în Secolul al XIX-lea din cauza răspîndirii bolilor epidemice și a traficului de sclavi. În orice caz, nu s-au găsit semne ale unei catas­ trofe sociale distincte în istoria locuitorilor insulelor.

Populația s-a schimbat ușor, ajungînd la zece pînă la cincisprezece mii în cele mai bune vremuri și scăzînd la două sau trei mii de locuitori în cele mai rele.

T.S.

pO

Nr. 1562

l

15

10 – 16 noiembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Ciuma dansului – epidemia care a speriat Europa Secolului al XVI-lea

Cîndva, la mijlocul verii anului 1518, în cetatea Strasbourg-ului o femeie a ieşit pe o străduţă pietruită a citadelei şi a început să danseze frenetic şi spasmodic.

Ceea ce părea la început un caz izolat de nebunie sau mai degrabă posesiune diavolească, conform credinţelor vremii, a luat o amploare nebănuită transformîndu-se rapid într-un fenomen de masă.

Dispărut aproape la fel de repede cum apăruse, „Ciuma Dansului”, cum au numit fenomenul atît clerul, cît şi autorităţile vremii, continuă să suscite interesul şi astăzi, alimentînd controversele din rîndul istoricilor, psihologilor, psihiatrilor şi sociologilor care cercetează acest caz istoric.

Totul a început într-o aparent banală zi de vară din mijlocul lui iulie, anul 1518. Atunci, sub ochii mai mult decît miraţi ai vecinilor săi, Frau Troffea, o femeie de vîrstă medie, a început să danseze convulsiv şi fără control pe străzile înguste ale cetăţii Strasbourg, Franţa (pe atunci aşezarea făcea parte din Sfîntul Imperiu Roman de Naţiune Germană). Nu se auzea nici o muzică, iar grimasele, privirea fixă şi expresia feţei sale nu arătau nici un semn de veselie sau fericire. Gîndurile care fermătau în capetele mulţimii care se aduna tot mai speriată şi bănuitoare se învîrteau în jurul bănuielilor de nebunie sau posesiune diavolească, singurele explicaţii din acele vremuri pentru o asemenea ieşire bizară cum avea Frau Troffea. Femeia nu părea capabilă să se oprească din dans, sau ceea ce părea dans, şi începea să-i înspăimînte tot mai mult pe privitori. Documentele istorice de atunci care au înregistrat cazul din Strasbourg susţin că femeia ar fi dansat încontinuu între patru şi şase zile, după care s-ar fi prăbuşit fără suflare, răpusă fără îndoială de efort şi epuizare.

Ceea ce părea un caz, fără îndoială bizar, de nebunie fără motiv, avea însă să se transforme într-un fenomen terifiant pentru locuitorii cetăţii. Căci spre sfîrşitul acelei săptămîni, alţi 34 de oameni au început să prezinte aceleaşi simptome. În decursul săptămînii următoare, numărul acestor dansatori aflaţi în ceea ce părea o transă incontrolabilă s-a ridicat la 100, cu toţii murind după alte cîteva zile din cauza infarcturilor survenite, a deshidratării şi a epuizării terminate în stop cardio-respirator. *** Cunoscută drept choreomanie (de la grecescul „choros”, care înseamnă dans și „manie” – nebunie), Dansul Sfîntului Ioan sau Dansul Sfîntului Vitus, această ciudată epidemie a fost consemnată de numeroase ori în timpul Evului Mediu în Europa (cu precădere în Secolele XIV – XVII). Simptomele acestei boli, prezentate în acele izvoare scrise, nu au putut să ofere o imagine clară cercetătorilor contemporani din cauza sărăciei detaliilor, dar și din cauza neputinței autorilor de a înțelege bolile din perspectiva medicinei moderne. Cele mai acceptate bănuieli despre această manie a dansului au fost atribuite unor isterii în masă sau unor boli nervoase, precum epilepsia.

Caracteristicile bolii În urma studierii diferitelor surse medievale despre această boală s-a putut observa un tipar care s-a întîlnit la toate. Astfel, majoritatea „epidemiilor de dans” s-au caracterizat prin manifestări colective, în grupuri care variau ca număr între cîteva zeci și cîteva sute de oameni. În timpul dansurilor, participanții cîntau, țipau și rîdeau frenetic. Orele continue de dans le induceau participanților o stare de transă și extaz, urmată de un leșin, sau chiar de moartea lor. S-a reușit identificarea unor simptome medicale precise precum convulsii, dureri de piept, hiperventilație, halucinații și atacuri de epilepsie.

De asemenea, s-a observat că mare parte din cei care participau la aceste dansuri erau străini zonelor respective, crizele izbucnind adeseori în timpul unor pelerinaje și atrăgînd chiar o parte din localnici. Aceste evenimente puteau să izbucnească colectiv și să adune participanți pe parcursul desfășurării lor sau porneau de la un singur suferind care putea să strîngă zeci, dacă nu chiar sute de alți dansatori în jurul său.

Conform unor surse, cei afectați de aceste epidemii de dans ar fi reacționat violent la refuzul oricărui observator de a li se alătura, ceea ce ar explica participarea oamenilor

sănătoși la aceste epidemii din cauze pur recreative.

Dansurile erau condamnate de autoritățile religioase ale vremii respective, pentru că participanții renunțau de multe ori la accesoriile vestimentare, făceau gesturi obscene și desfășurau acte sexuale. Clericii comparau modul haotic și sălbatic în care se comportau cu cel al unor animale, atribuind vina acțiunilor malefice Satanei.

Alte caracteristici tipice acelor participanți erau intoleranța pentru culoarea roșie și pentru încălțămintea cu vîrf ascuțit, avînd o plăcere masochistă de a-și lovi picioarele. Descrierile medievale îi prezentau pe acești dansatori purtînd haine ciudate și viu colorate și avînd bastoane de lemn.

Cele mai importante epidemii de dans Prima consemnare a unei astfel de epidemii a fost în Secolul al VII-lea. O relatare din 1021 spune cum 12 țărani din Kolbig, Germania de astăzi, ar fi dansat cu lunile în jurul unei biserici, după ce au fost blestemați de preot să se lamenteze pentru un an întreg, pentru întreruperea slujbei de Crăciun. În timpul dansului, 4 dintre cei 12 țărani au murit, fiind opriți doar cu ajutorul a doi episcopi și al rugăciunilor localnicilor. În 1278, în Utrecht, un grup de 200 de oameni a dansat pe podul care trecea rîul Meuse, cauzînd prăbușirea sa și moartea multora din acei dansatori. Un secol mai tîrziu, în 1374, a avut loc cea mai amplă epidemie de acest fel, fiind numită boala Sfîntului Ioan, deoarece a avut loc în preajma sărbătorii acestui sfînt. Astfel, în Aix-la-Chapelles (Aachen) s-au adunat mulțimi de oameni din afara orașului, conduși de o anume iluzie (conform surselor). Aceștia dansau haotic, unii fiind sub efectul unor halucinații, și leșinau, într-un final, din cauza extenuării. În anii următori epidemiile s-au extins în afara spațiului german, fiind menționate și în Franța, Luxemburg, Olanda și Belgia. Preoții și clericii au recurs la slujbe de exorcizare pentru tratarea bolnavilor, despre care se credea că erau posedați. Oamenii de rînd încercau să potolească bolnavii care deveneau violenți aplicîndu-le lovituri puternice în abdomen, însă, de multe ori, dansatorilor le plăceau să fie loviți. S-a încercat și aducerea muzicienilor să-i acompanieze pe bolnavi, dar această metodă atrăgea și mai mulți participanți la dansuri, înrăutățind situația.

Cum se pot explica astfel de fenomene bizare?

Explicațiile acestui fenomen au fost greu de găsit, răspunsurile fiind date din mai multe perspective, mai ales din cea medico-psihologică și sociologică. Cea mai plauzibilă explicație este posibil să se afle la granița dintre aceste domenii. Analizînd perioadele în care au avut loc aceste epidemii, cercetătorii au aflat că ele s-au desfășurat în perioade intense de foamete și sărăcie în cadrul țărănimii.

Foametea, sănătatea șubredă și stresul psihologic care afectau populația de rînd le-ar fi produs instabilitatea psihică, făcîndu-i să izbucnească în crize de dans, de multe ori violente.

Alte explicaţii ale vremii susţineau că bolnavii ar fi fost membri ai unui cult eretic, fapt iarăşi improbabil, căci în cele din urmă nici reprezentanţii Bisericii RomanoCatolice trimişi la faţa locului nu i-au catalogat drept eretici, conştienţi că sînt victime ale acelor trăiri. Ultima explicaţie ia în considerare posibilitatea unui caz extins de isterie în masă, care în acele vremuri putea fi un fenomen mult mai puternic decît în prezent. Pare plauzibil, cu atît mai mult cu cît în anul 1518 sărăcimea din Strasbourg suferea de foamete generalizată, boli şi depresii preluate din generaţie în generaţie. Ipoteza aceasta este susţinută şi de istoricul John Walker, care în lucrarea sa dedicată „Ciumei Dansului”, intitulată „A Time to Dance, A Time to Die: The Extraordinary Story of the Dancing Plague of 1518” crede că afecţiunile psihice de tipul isteriei generalizate în masă ar fi fost declanşate şi precedate de un stres psihic fără precedent suportat de acei oameni.

Regiunea fusese grav afectată de valuri succesive de foamete provocate de ierni deosebit de reci şi veri toride care duseseră la multe victime răpuse de malnutriţie şi boli infecţioase. Or, pe acest fond psihosocial volatil apariţia şi răspîndirea psihozelor este foarte posibilă şi probabilă. Ipoteza nu susţine însă dansurile îndelungate şi epuizante care durau pînă la cîteva zile, performanţă pe care organsimul cuiva slăbit şi răpus de foame nu o poate susţine.

Rămîne deci posibilitatea unei stări de transă colectivă fără de care acei oameni nu ar fi putut dansa atît de mult.

Cum starea de transă apare şi se instalează în situaţii de stres psihic maxim, iar pe atunci oamenii se puteau sugestiona uşor că sînt victimele unor acte de posesiune din partea duhurilor rele, toate aceste condiţii erau bine îndeplinite de realităţile din Strasbourgul anilor 1500. Cu atît mai mult cu cît oamenii deja afectaţi mental de stresul vieţii de zi cu zi şi spectrul foametei credeau cu fanatism în Sfîntul Vitus, un sicilian martirizat pentru credinţa sa în anul 303 d.Chr., sfînt care în credinţele locale avea puterea de a intra în minţile credincioşilor şi de a se manifesta printr-un dans teribil şi convulsiv. Odată ce aceşti oameni aflaţi într-o stare mentală atît de sensibilă şi instabilă ajungeau să creadă că Sfîntul Vitus îi pedepsea pentru păcatele lor este foarte posibil să înceapă să se poarte ca şi cum ar fi purtat blestemul sfîntului, în consecinţă dansînd fără pauză.

Unii cercetători cred că astfel de „Ciume ale Dansului” au dispărut gradual în timp datorită diluării superstiţiilor şi credinţelor supranatuale. În scurt timp, oraşul Strasbourg a devenit o aşezare dominată de cultul protestant, iar în timpul reformelor religioase cultul sfinţilor a dispărut din regiune odată cu astfel de „epidemii ale dansului”. Au rămas însă fără răspuns încercările de a explica cazul de dans isteric în masă din anul 1840 petrecut în Madagascar.

Sau şi mai bizar, cazul de isterie în masă din anul 1962 din Tanzania, cînd un număr de 95 de oameni au fost cuprinşi concomitent de un acces de rîsete şi hohote care a dus la moartea lor…

Descopera.ro, Historia.ro

16

Nr. 1562

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii COVID-banditismul politicienilor români

(urmare din pag. 1) Românii au ales să se transforme în legume, să lupte pe Facebook împotriva celor care îi asupresc, timp în care mai pot bea cîte o bere slab alcoolizată tolăniți în fotoliul din sufragerie. În alte țări însă, lucrurile nu stau chiar așa, oamenii au ales să iasă de pe Facebook și să protesteze în stradă – vorbim de Polonia, Italia, Germania sau chiar SUA. Pandemia provocată de Covid-19 este de departe o mare manipulare pe care cei puternici o orchestrează folosindu-se de un coronavirus care există și chiar omoară, dar în condiții excepționale care nu necesită nici pe departe exercitarea unei asemenea presiuni pe cetățeni, pe economie.

Cum se face că acest virus, în loc să își piardă din intensitate, se multiplică și capătă noi valențe așa, din senin? Este o mare nedumerire pentru mulți, dar este de înțeles pentru și mai mulți, pentru cei care văd dincolo de ceea ce massmedia prezintă.

Dacă analizăm logic apariția și evoluția acestui coronavirus, cred că putem ajunge la o serie de concluzii foarte apropiate de adevăratul lui scop în societate: 1. Spre deosebire de perioada de început, acum nu se mai discută deloc despre originea virusului. Mulți au spus că un liliac a fost mușcat de un șarpe și împreună au fost îngurgitați de un chinez. În realitate însă, un astfel de virus este cu siguranță conceput într-un laborator și singurii care aveau tehnologia necesară pentru asta sînt americanii. Să nu uităm că SUA deține multe laboratoare al căror scop este învăluit în mister. Nu cred că Republica chineză ar fi fost capabilă să îl producă, așa cum nici Rusia nu cred că este la originea acestui virus. În nici una dintre pandemiile care au lovit lumea în ultimii 150 de ani un virus nu a fost atît de încăpățînat să trăiască așa cum este Covid-ul cu care noi sîntem contemporani.

2. Coronavirusul a apărut în China în urmă cu un an și se pare că refuză să se mai întoarcă acolo.

Majoritatea informațiilor despre Covid-19 vin din Europa și SUA. În China situația este sub control. Cert este că nebunia de acum un an nu mai există la chinezi.

La ei virusul nu suferă mutații, nu atacă după miezul nopții, nu intră în restaurante și nici nu infectează țăranii prin piețe.

3. Dacă este adevărat că acest virus este atît de periculos de ce nu se fac invesții masive în sistemul de sănătate și de ce nu se acceptă orice vaccin care are șanse de izbîndă în lupta cu coronavirusul? De ce politicienii se ocupă de gestionarea acestei situații cînd ar fi fost mult mai simplu să se lase totul pe seama medicilor și a sistemului de sănătate? De ce economia este sacrificată? Ce vor, de fapt, cei care provoacă falimentarea atîtor afaceri?

4. De ce mass-media îi atacă pe toți cei care, întrun fel sau altul, încearcă să calmeze puțin jocul și să spună – în calitate de specialiști sau de persoane publice – că situația nu este nici pe departe atît de rea?

5. De ce s-a interzis autopsierea celor care sînt declarați decedați din cauza Covid-19? Zvonul conform căruia medicii pot fi infectați este fals, mai ales că, în cazul autopsiilor, echipamentele de protecție al medicilor legiști este unul sigur.

6. De ce nu se fac investiții în spitale și de ce nu este permisă internarea persoanelor care au alte afecțiuni, decît cu foarte mare efort?

7. De cînd le pasă politicienilor români, cu adevărat, de români? Eu nu am văzut nici un fel de interes pentru poporul acesta, cu atît mai puțin din partea liberalilor.

Problema reală este una simplă: guvernanții fac

ceea ce fac din motive cel puțin obscure, dar care, totuși, sînt evidente. Obiectivul lor nu este să protejeze oamenii de virus, ci să bage spaima în populație, să o umilească și să o sărăcească. Punerea la colț a celor care încearcă să protesteze împotriva modului absurd în care statul gestionează această criză este un argument care, în fapt, îi desființează pe cei care aplică astfel de metode, ei înșiși fiind destul de relaxați în ceea ce privește pandemia atunci cînd nu sînt filmați sau fotografiați.

Am scris acum ceva timp că motivul real al acestui baditism de stat ridicat la nivel mondial este readaptarea umanității la provocările viitoare. Și aici vorbim de cele de ordin climatic sau care țin de revoluția industrială care urmează. Moartea celor în vîrstă este oarecum în pas cu ceea ce ne așteptăm să se întîmple, dar cum virusul nu doar că nu va dispărea ci, dimpotrivă, ,,suferă

mutații”, va ataca simplu și eficient și alte categorii de persoane. Nu știm, dar vom vedea pe viitor. Se poate observa că fel și fel de profeți, gen Bill Gates, ne spun că virusul își va pierde din intensitate ba în primăvară, ba în iarna lui 2021. Acum, mai nou, se spune că prin 2022 o să ne recăpătăm oarecum libertatea. Ei bine, tocmai aceste declarații trebuie să ne pună pe gînduri, pentru că nu fac altceva decît să lase prostimii ceva speranță că o să se termine pînă la urmă această dictatură, dar ea va funcționa o perioadă atît de lungă de timp încît nici măcar nu vom mai ști dacă vreodată am fost oameni liberi. O să ne obișnuim cu căpăstru crezînd că așa este normal să trăim.

Ei bine, tuturor celor scrise acum ceva timp le adaug neomarxismul care este pe cale să devină ,,prima religie a țărilor creștine” și această pandemie care este, de fapt, modul lui de implentare. Se pare că, așa cum în 1917 Rusia a experimentat revoluția comunistă, bolșevică, acum țările așa-zis civilizate, dar cu precădere cele cu elită trădătoare – cum este România – vor deveni laboratoare de experimentare a neomarxismului. Pe măsură ce economia se prăbușește și afacerile cad, ele vor fi ori închise – dacă nu sînt foarte profitabile – ori preluate de cei care au avut noroc să se situeze de partea neomarxistă a societății. În curînd vom avea o economie privată deținută de un număr restrîns de oameni ,,aleși” de la care noi vom închiria produse și servicii pentru a trăi. În comunism trăiam cu chirie în casele făcute de comuniști, acum vom face același lucru, doar că la privat. Acest neomarxism în care statul va fi oficial o umbră, o chestie fără cap și fără coadă, va fi implementat în cîțiva ani și foarte puțini vor fi cei care vor avea vreo grijă sau vreo remușcare în privința vieții, libertății și prosperității lor. În România se fac experimente care cu ani în urmă păreau de neimaginat: votul nu mai este vot, așa cum era în comunism, alegerile se fură pe față, așa cum s-a întîmplat în 1947, politicienii se situează deasupra legii, iar populația devine din ce în ce mai servilă, mai umilă, mai absentă, captivă în frica de a muri de foame.

Acum vedem ce se întîmplă cu alegerile din SUA. Biden a cîștigat pariul cu Trump și a fost validat ca cel de-al 46-lea președinte al Americii. Spectacolul grotesc pe care alegerile americane ni-l oferă este semnalul că nu mai durează mult pînă cînd, la nivel

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

oficial, democrația va fi abolită pe acest pămînt. A fost bună cîndva, dar se pare că evoluția omenirii nu se mai raportează la popor, la democrație așa cum o știm noi, ci la dictatura unor elite. Cei care au rețineri și care încă mai cred în cai verzi pe pereți aș vrea să se gîndească la faptul că în acest moment în lume sînt persoane fizice, familii, care au averi mai mari decît un stat. Ei bine, acum vreau să vă închipuiți ce înseamnă cînd mai multe astfel de familii se adună la un loc. Cam cîți bani au, cumulat? Nu America conduce, așa cum nici Biden și nici Macron nu vor conduce lumea. Nu Putin se va ridica împotriva ,,obscurilor conducători” și se pare că nici China. Acele familii despre care vorbeam sînt mult prea puternice, au prea mulți bani și extrem de multă putere ca să se împiedice de un Putin sau de un Xi, de un Iran rebel sau de un băiețaș grăsun din Coreea de Nord. Asta este lumea reală în care trăim și ceea ce noi experimentăm acum este rodul imaginației unor indivizi puși să găsească o strategie viabilă prin care cei de sus să aibă si mai multă putere, și mai mult control, iar cei de jos să fie ceva mai puțini, mult mai puțini, de fapt, și foarte săraci și docili. Neomarxismul implementat în următoarea perioadă ne va transforma pe toți în forța de muncă a unui sistem internațional, un loc în care statele nu vor mai exista, ci doar corporații și băieții îmbrăcați în negru care vor controla totul.

Va fi mult mai rău ca în „1984“ a lui George Orwell și ceva mai bine ca în Purgatoriu.

Mulți se uită cu jind spre Răsărit și cred că Rusia sau China vor face ceva pentru a readuce echilibrul în lume. Sau cel puțin se vor strădui să lase lumea cum e acum, sau cum era. Ei bine, aceste speranțe sînt deșarte. Rusia este victima unui sistem corupt total și nu va face nimic altceva decît să se predea, în timp ce China își vede de propriul neomarxism, pentru că, la cîtă forță de muncă are de controlat, nu are nici ea altă variantă. În ceea ce ne privește pe noi, românii, ne vom pierde țara curînd, ne vom pierde identitatea, și vom fi printre primele țări din lume în care se va instaura cel mai nociv sistem care a fost aplicat pe Planetă în ultimii 100 de ani. Nu ne vom trezi nici măcar atunci cînd cuțitul ne va ajunge la os, nici măcar atunci cînd vom fi aruncați din case, nu ne vom întreba ce se întîmplă, de fapt, cu lumea în care trăim. De fapt, mulți nu vor mai avea cum să se întrebe asta deoarece creierele lor vor fi deja captive celor de la Facebook sau mai știu căror rețele de socializare vor fi atunci.

Mai există români care acum luptă pe Facebook, evident, pentru eliberarea țării. Păi, măi copii, mai întîi eliberați-vă voi de Facebook, de online, de socialmedia. Și cînd veți realiza că puteți face asta, că puteți ieși în stradă și dialoga cu alții ca voi, abia atunci să vorbiți de eliberarea României. Pînă atunci, aflați că ați avut o țară superbă doar că voi, români, ați ales să o lăsați de izbeliște și să vă predați mințile altora. Ați renunțat la țara voastră la fel de ușor cum ați renunțat la libertatea de a gîndi, așa că nu vă mai plîngeți acum că nu sînteți liberi, că alegerile sînt fraudate sau că pandemia vă va aduce în pragul sărăciei. Românii și-au pierdut țara chiar a doua zi după Revoluția din decembrie 1989, iar cei care au încercat să arate dezastrul care va urma au fost exilați și uciși chiar de românii lipsiți de capacitatea de a judeca singuri realitatea vieții în care trăiesc. Indiferent cîți români au plecat și cîți vor mai pleca, pot să spun că nu va mai exista pentru ei o țară în care să se întoarcă, așa cum nu va exista nici o țară care să îi adopte. În următorii zeci de ani noi, ca nație, vom fi precum kurzii și palestinienii de acum, sau precum evreii pînă acum ceva mai mult de 70 de ani.

Vremurile care vin sînt foarte greu de digerat pentru cei care au depășit vîrsta de 40 de ani. Tinerii nu au capacitatea necesară să înțeleagă, iar cei care au sînt prea puțini. Lumea și paradigmele se schimbă, viața la fel și cei care pot face diferența între ce a fost și ce va fi sînt, de asemenea, din ce în ce mai puțini. Bătrînii mor prea devreme, adulții renunță să mai facă copii de teama că nu știu în ce lume îi lasă, iar planeta geme din toți rărunchii și încearcă să se salveze de răutatea oamenilor care o populează.

RM

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Procesul meu cu regimul comunist (1)

Fac parte categoria celor care au trăit o perioadă din viață în socialismul Epocii de Aur și, în măsura experiențelor mele, pot să îmi exprim părerea despre acele timpuri și despre ceea ce vedem că se întîmplă în prezent. Sînt mulți cei care regretă perioada de dinainte de 1989 și sînt și mai mulți cei care o detestă. Și unii, și alții, în felul lor, au dreptate. Așa cum am spus, strict în baza experiențelor personale, am propriul conflict cu trecutul comunist, așa cum am propriul război cu prezentul nedefinit în care trăim. Spun nedefinit pentru că, în prezent, în România nu avem nici comunism, nici neomarxism, nici capitalism, nici socialism, ci doar banditism! Da, ăsta e regimul politic al României, banditismul!

Am să prezint în cele ce urmează propriul rechizioriu dar și propria viziune a apărării în ceea ce privește comunismul, urmînd ca la final să enunț și o concluzie care, evident, îmi aparține.

Toți românii aveau casă și un loc de muncă Mai exact, casele erau date cu chirie și erau oferite, în general, de către întreprinderile la care lucrai. Nu aveai loc de muncă – nu aveai casă. Este adevărat, chiriile erau mici, nici nu se simțeau la bugetul familiei și de obicei erau oprite din salariu. Și atunci, ca și acum, să fii proprietar costa mult și nu toți românii își permiteau asta. De fapt, puțini își permiteau. Mai mult de 90% din locuințele românilor erau date cu chirie.

Da, toți aveau un loc de muncă, fie că își doreau, fie că nu. Și atunci existau relații, așa că, dacă erai deștept, te descurcai. Dar, ca să fim sinceri, cei care spun că în România comunistă nu se muncea bat cîmpii. Doar că economia era gîndită altfel, în sistem planificat, atît intern, cît și extern, noi fiind membri CAER.

Aveam o industrie prosperă și piețe de export Da, România avea piețe de export tradiționale – țările membre CAER în primul rînd, cu mare deschidere în spațiul sovietic, precum și țările din Orientul Mijociu, Orientul Îndepărtat – în mod special China, Vietnam și Coreea de Nord, precum și Africa de Nord. Se produceau

Ce ne va aduce Moș Nicolae?

S-au finalizat listele pentru alegerile parlamentare.

Am văzut schimbări destul de clare în PSD, unele mai puțin radicale în PNL și altele mai puțin extraordinare în USR. Acestea vor fi cele mai importante partide din Parlament în următorii 4 ani. Ca urmare a posibilităților nelimitate de manevră pe care Iohannis le are la îndemînă, putem spune că PNL va înregistra un scor record de 40% – aici avînd un cuvînt foarte greu de spus oamenii din Servicii, care vor face ca dorința lui Iohannis să fie pe de-a-ntregul împlinită. PSD va fi lăsat să trăiască la un procent de maxim 17%, iar USR va urca pînă la 25% fără prea mari emoții. În București și în marile orașe ale țării se vor purta rucsacuri mai largi, pentru că, așa cum știm, în zona rurală USR nu există.

Pînă acum este acoperită aproximativ 80% din viitoarea structură a Parlamentului, poate chiar 90% în cazul în care cei care pun umărul la saltul mortal al PNL vor fi, ca de obicei, foarte determinați. Cui rămîn procentele rămase?

Puțin peste 5% se vor duce la PMP, pentru că Băsescu a negociat deja pentru ca partidul pe care îl conduce să fie ,,tîrît” în Parlament, mai ales că lista pentru Constanța este deschisă de fiica lui, Elena. 6% vor fi alocați, evident, UDMR. Partidul Ecologist Român va fi ,,umflat” la un maxim de 3,5% cu ajutorul celor care au migrat din PSD în zona verde. Nu va fi partid parlamentar, așa cum mulți cred acum, pentru că este imposibil să ridici la 5% un partid care nu a trecut niciodată de 1% doar pentru că pe listele sale se află cîteva nume social-democrate. Restul partidelor vor obține împreună maxim 3%, așa că putem anticipa faptul că vom avea un Parlament în care dreapta

Da, comparînd sistemul de învățămînt actual cu cel din țările civilizate, în comunism învățămîntul era bine pus la punct. Drept dovadă, orice român care avea o diplomă obținută pînă în 1989 și chiar în primii ani de după Revoluție era foarte bine primit în Vest. Cei care neagă acest lucru nu știu despre ce vorbesc. Învățămîntul

românesc era printre cele mai bune din lume. Relația dascăl - elev impunea respect, elevul fiind cel care respecta dascălul și sub nici o formă nu îl jignea sau umilea, cum se întîmplă astăzi. Profesorii care erau mai exigenți primeau în schimb diverse porecle sau li se dedicau cîntece. Îmi amintesc cu drag de un profesor de Limba Română din liceul MF din Alexandria anilor ʼ80, care era faimos prin exigența lui și căruia elevii îi dedicaseră un cîntec pe cît de fain pe atît de acid.

Era un fapt de neconceput să nu îți respecți profesorii și nici nu exista chiulul ca activitate. În fapt, cei care nu veneau la școală fără motivare, cei care chiuleau, erau ori răsfățații orașului – adică acei copii extrem de inteligenți și foarte buni la învățătură, care mai aveau din cînd în cînd astfel de obiceiuri, ori cei din extrema opusă, incapabili să învețe să citească sau să scrie. În ciuda socialismului și a unei așa zise egalități între clase, exista o stratificare evidentă a societății, în care proletarul autentic respecta dascălii. În acea perioadă valorile erau clare și perfect reflectate în filmele apărute în anii ʼ80. O fată era curtată de băieții școliți, de răsfățații școlii doar dacă era bună la învățătură. Indiferent cît era de frumoasă, era marginalizată și lăsată deoparte de colegi dacă nu învăța bine. Nu exista abatere de la aceste reguli. Uniforma, chiar dacă nu era agreată de mulți, în realitate ne făcea să fim egali, iar diferențele dintre noi se făceau strict pe baza rezultatelor la învățătură, și, chiar dacă și pe atunci existau elevi ai căror părinți aveau funcții și profesorii țineau cont, capacitățile lor la învățătură erau oricum peste medie, fapt care nu ne deranja deloc. Astfel de valori, care atunci se respectau fără nici un fel de reținere, au dispărut total în primii ani după Revoluție datorită apariției facultăților private. Restul e istorie.

Dar, dacă ne referim la anii de dinainte de 1989, valorile erau clar definite. Studenția era cu adevărat o mare realizare iar cei care ajungeau să învețe în București sau în marile centre universitare erau respectați în orașele lor de origine. Era extrem de greu să fii student în anii Epocii de Aur, iar cei care ajungeau să fie erau cu adevărat foarte inteligenți. Pe cei care acum se dau de ceasul morții spunînd că învățămîntul pe timpul lui Ceaușescu nu era performant îi invit să analizeze subiectele examenelor de la facultățile tehnice, de la Drept sau de la ASE de pînă în 1989 și apoi să comenteze. Pînă atunci însă, să se abțină. (va urma) D.A.

va avea o largă majoritate, iar stînga va rămîne în opoziție pasivă, pentru că nu va fi folosită decît la flecăreală, nu și la acțiune.

Partidele precum ProRomânia nu vor intra în tura asta decît dacă locul I la Senat pe București are oareșce influență într-un Serviciu de Informații care încă reacționează la ordinele sale. Altfel nu au nici o șansă.

Alianța ProRomânia – ALDE este un dezastru, Ponta crezînd că Tăriceanu îl va salva. Nu, băieți! Se pare că steaua voastră politică este pe cale să apună și doar un Serviciu Secret puternic vă mai poate salva.

Aș vrea să scot în evidență o chestiune care pe mine personal m-a făcut să mă uit cu alți ochi la Liviu Pleșoianu. El are un mesaj patriotic despre care am scris deja un articol înainte de alegerile prezidențiale din 2019. În prezent, părerea mea este schimbată total, deoarece activitatea lui de atunci pînă în prezent m-a dezamăgit complet nu doar pe mine, ci și pe cei care au crezut în el. A sta liniștit în Parlament și a demisiona din PSD doar cînd te-ai văzut pe dinafară nu are nici o treabă cu patriotismul.

Este vorba strict de oportunism. Dacă erai ,,miez”, dragul meu pleșoian, imediat după arestarea lui Dragnea ți-ai fi pus la punct un plan, un proiect, și ai fi lăsat PSD în plata Domnului. Nu ai făcut asta! Te-ai retras în munți și ai scris cărți în timp ce mulți se întrebau dacă mai exiști – prin această atitudine te-ai descalificat în ochii multora, chiar dacă unii social-democrați te simpatizează în continuare.

Liviule, ești și vei rămîne pesedist! Nu te auto-declara patriot, că bați cîmpii.

O altă mișcare care nu m-a mirat, dar despre care acum pot spune că ascunde o abordare matură este inițiativa PSD de a-l pune pe Daniel Ghiță în fruntea listei în Ilfov. Sincer, dacă în 2016 vedeam un mod oarecum independent, dar rezervat, prin care PSD dorea să preia sub aripa lui electoratul naționalist din România prin

sprijinirea Partidului România Unită condus de Bogdan Diaconu, acum observăm o abordare ceva mai subtilă.

Este evident faptul că Daniel Ghiță va intra în Parlament, iar odată ajuns acolo va deveni brusc naționalist și va părăsi partidul care l-a propulsat, devenind independent.

Apoi, își va face un partid chipurile naționalist și astfel PSD va avea un apendice patriotic în Parlament. Uite că se poate, mai ales că aici intervine mintea abilă a lui Pandele, care cred că i-a spus lui Ghiță: ,,Mergi, măi, acolo și după aia ești liber să îți faci ce partid vrei, doar că trebuie să fii la îndemîna noastră cînd o să avem nevoie”.

Să nu uităm că luptătorul Daniel Ghiță a fost și el în PRU, băgat probabil tot de pesediștii din Ilfov de la vremea aia doar ca să pună ceva greutate pe un partid balama care se laudă că o să îl aducă pe Ponta la ordine. Asta este, de fapt, marea mișcare de geniu a pesediștilor de la periferia Capitalei, mai ales că partidul din care fac parte a devenit o cataramă la cureaua PNL, și el, desigur, cataramă la centura Serviciilor Secrete. În acest plan văd, însă, o singură hibă: Daniel Ghiță va rămîne pesedist în ochii tuturor, așa cum și Bogdan Diaconu a fost, și nu va face nimic, așa cum nici alți aventurieri de acest gen nu au făcut. Poporul român, electoratul naționalist, patriotic nu este pesedist!

Dimpotrivă, îi urăște și pe pesediști și pe peneliști cu aceeași ardoare.

Acestea fiind spuse, să ne revedem cu bine în 2024, cu toate că eu am senzația stranie că este posibil ca aceste alegeri pe care poporul român – de fapt mai puțin de jumătate din poporul român – le validează pe 6 decembrie să fie ultimele desfășurate în această configurație, viitorul României fiind destul de nesigur. Este doar o senzație care va deveni din ce în ce mai acută, mai reală, mai prezentă în anii ce vor urma.

TANO

în România mașini grele, utilaje, mobilier, autoturisme, elicoptere, avioane, se vindeau fabrici la cheie, utilaje peroliere etc. România deținea, pînă în anul 1989, cea de-a cincea flotă comercială din lume ca tonaj. Cu toate acestea însă, în ultimii 10 ani de socialism românii duceau o lipsă acută de bunuri de larg consum, de alternative la mobilierul vechi, de cărți bune în librării, de autoturisme. Să nu uităm că pentru a cumpăra o Dacie puteai aștepta pînă la 7 ani, iar despre alte mărci de mașini nici nu se punea problema.

Doar cei din nomeclatură își mai permiteau un Moskvici, un Opel sau un Wartburg. Nu se punea problema să cumperi ARO, toată producția era pentru export, iar pentru Olcit la fel, trebuia să aștepți mulți ani pentru a-l avea în curte.

Chiar dacă aveam producții record la hectar și o zootehnie aflată pe val, românii aveau mai probleme cu aprovizionarea în ultimii ani din Epoca de Aur, mai exact și mai acut începînd cu 1981. Cozile au devenit emblema României socialiste și nu cred că există cineva care să nege acest lucru. Decizia lui Ceaușescu de a plăti în regim accelerat datoriile externe prin creșterea exporturilor în detrimentul bunăstării propriei populații a fost una extrem de proastă care, într-un final, i-a adus și sfîrșitul. În ceea ce mă privește, nu am suferit de foame, ai mei aveau relații peste tot și suficienți bani să cumpere cele necesare, cu toate că nu au făcut parte din structurile de partid. În schimb, lipsa curentului electric, a apei calde și a căldurii în apartamente a fost foarte crud resimțită timp de 10 ani, mai ales începînd din decembrie 1979 și din ce în ce mai acut pe măsură ce ne apropiam de 1989. Totodată, în provincie exista un regim draconic de achiziționare a benzinei; în Alexandria, de exemplu, orice șofer amator avea dreptul la 20 de litri de benzină pe lună. În București nu exista acest regim, drept pentru care de multe ori locuitorii din provincie făceau drumuri în Capitală pentru a mai cîștiga cîțiva litri.

Aveam un învățămînt performant

18

Nr. 1562

Forbes: ce puteți afla despre războiul din Nagorno-Karabakh din surse sigure (2) Armenia suferă pierderi catastrofale de vehicule militare și piese de artilerie ca urmare a loviturilor cu drone (1) Există cîteva puncte importante pe care trebuie să le aveți în vedere atunci cînd luați în considerare numărul pierderilor. În primul rînd, deoarece forțele armene nu au la dispoziție drone de luptă, înregistrează mult mai puține videoclipuri și fac mai puține fotografii cu vehiculele inamice distruse. În al doilea rînd, deoarece drona Baytaktar trage mici proiectile MAM-C și MAM-L cu o greutate de 9 și 22 de kilograme, atacurile asupra tancurilor nu duc întotdeauna la distrugerea acestor vehicule sau la avarii semnificative. Unele dintre vehiculele avariate pot fi repuse în funcțiune – desigur, dacă nu au fost capturate de forțele inamice în avans. Astfel, ar fi corect să spunem că informațiile din surse oficiale nu ne oferă o imagine clară asupra pierderilor părții azere. Cu toate acestea, ne permitem să concluzionăm că, în urma atacurilor aeriene, Armenia a pierdut o mulțime de piese de artilerie și vehicule.

Cîți soldați au murit în luptă?

Pînă la 22 octombrie, guvernul armean a raportat peste 900 de soldați armeni morți. Baku nu raportează pierderi în rîndul soldaților săi, deși există motive să credem că pierderile părții azere nu sînt mai puțin grave. Lansarea unei ofensive pe teren montan a fost întotdeauna o acțiune foarte periculoasă, chiar dacă se dovedește a fi de succes, iar mai multe videoclipuri publicate de partea armeană arată că zeci de oameni au murit în doar cîteva bătălii separate.

La 22 octombrie, președintele rus Vladimir Putin a declarat la o ședință a Clubului de discuții Valdai că, potrivit datelor sale, Armenia și Azerbaidjanul au pierdut mai mult de două mii de morți de fiecare parte, numărul total de morți se apropiindu-se de cinci mii.

Cîte drone a pierdut tabăra azeră?

Forțele armene ar fi capabile să reziste atacului dronelor dacă ar putea întreprinde atacuri puternice împotriva flotei de drone azere. Într-adevăr, dronele Bayraktar și Garop costă cel puțin cîteva milioane de dolari – mai mult decît valoarea de piață a vechilor vehicule de luptă sovietice care sînt folosite să le

„Războiul abia începe” – reacția politicienilor europeni la atacurile teroriste din Franța și Austria Președintele american Donald Trump, președintele Consiliului European Charles Michel, dar și o serie de politicieni europeni își exprimă solidaritatea cu austriecii și francezii prin declarații de tipul „Inimile noastre sînt cu tine”, „Împreună ne confruntăm cu terorismul”. Poate că, din nou, ținîndu-se de mînă, ei vor defila într-un act de curaj și solidaritate de-a lungul străzilor vieneze (la fel cum au procedat în urma atacului asupra redacției Charlie Hebdo din Paris, de-a lungul unei străzi goale, cu camere poziționate în puncte esențiale).

Dar ce vor face cu extremismul? La urma urmei, evenimentele la care asistăm cu toții nu sînt acte de terorism izolate cauzate de caricaturile profetului Mahomed. Ministrul german de Interne al Turingiei, Georg Mayer, este convins că totul abia începe. Atacurile din Franța și Austria indică un nou val de teroare în toată Europa. Premierul francez Jean Casteks a numit ceea ce se întîmplă „o declarație a islamismului politic radical, un război împotriva Franței”, în timp ce cancelarul austriac Sebastian Kurz a declarat că există o „luptă între civilizație și barbarie”. Și pentru a cîștiga această luptă este necesară o strategie.

Are Uniunea Europeană o strategie? Da, francezii (pentru care acest atac nu este primul) par să fie gata să le facă față islamiștilor. Și chiar înțeleg esența problemei.

Așa cum observă corect Jérôme Fourquet, directorul uneia dintre agențiile sociologice franceze: „Nu mai luptăm împotriva subteranelor jihadiste organizate, ci

distrugă. Dar datele despre pierderile dronelor rămîn neconcludente. Armenia susține că a doborît deja zeci de drone, inclusiv 10 TB2. Cu toate acestea, materialele video confirmă distrugerea și capturarea a doar 17 drone azere.

Mai mult, dronele variază foarte mult în ceea ce privește dimensiunea, costul și capacitățile. Doar 9 dintre dronele pierdute sînt identificabile vizual. În mod remarcabil, prima înregistrare care confirmă pierderea TB2 în acest conflict a apărut pe 19 octombrie.

Ambele părți atacă civilii folosind artilerie și rachete Atît Armenia, cît și Azerbaidjanul folosesc artilerie pe distanțe lungi împotriva așezărilor în care se află civili.

Armenia a raportat deja 37 de victime civile, în timp ce presa azeră a raportat 61 de morți. Azerbaidjanul bombardează în mod constant capitala Republicii Nagorno-Karabakh, Stepanakert, și orașul vecin Shushi. Armenia răspunde la aceasta cu atacuri de artilerie împotriva multor așezări azere. Unele dintre ele, cum ar fi Ganja, al doilea oraș ca mărime al țării, sînt departe de zona de conflict.

Ambele părți susțin că acestea sînt atacuri de precizie împotriva țintelor militare situate în zone populate. Cu toate acestea, majoritatea rachetelor utilizate sînt proiectate pentru a distruge zone întinse; de exemplu, rachetele BM-30 „Smerch” utilizate de ambele părți. Potrivit unor rapoarte, forțele armene au folosit, de asemenea, rachete balistice Tochka în patru atacuri la Ganja în perioada 5-17 octombrie, rezultînd moartea a 25 de civili. Munițiile cu dispersie, interzise în multe țări, dar nu și în Armenia și Azerbaidjan, au fost folosite în atacuri împotriva Stepanakert. Potrivit unor rapoarte, muniția a fost realizată în Israel. Azerbaidjanul a postat fotografii ale bombelor BM-30 „Smerch” pe care Armenia le-ar fi lansat.

Atacurile deliberate împotriva civililor, care sînt considerate o crimă de război, vizează cel mai probabil demoralizarea populației civile și reducerea sprijinului public pentru actuala campanie militară. În cele din urmă, însă, astfel de atacuri nu pot decît să exacerbeze vrăjmășia dintre Armenia și Azerbaidjan.

Un videoclip postat pe rețelele de socializare din Azerbaidjan arată un incident în care doi soldați armeni se predau azerilor în Hadrut. În al doilea videoclip, acești doi soldați sînt uciși. Guvernul azer a blocat ulterior aceste videoclipuri, susținînd că sînt false. Cu toate acestea, împotriva unui terorist din țara noastră, izolat și radicalizat”.

Prin urmare, este necesar să luptăm nu numai prin „lege și ordine”, ci și cu ajutorul expunerii acestor persoane, integrării în societatea franceză, precum și prin sistemul de învățămînt (unde, pînă de curînd, o treime din profesori au încercat să evite abordarea subiectelor laice în fața elevilor lor). În plus, islamiștilor nu trebuie să li se permită să profite de punctele slabe ale democrației – în special de frica liderilor locali de a nu fi realeși. Astfel, ministrul Finanțelor din Franța, Bruno Le Maire, i-a acuzat primari ai mai multor orașe de afinități pentru musulmanii locali și de adoptarea unor legi speciale care să îi favorizeze (de exemplu, introducerea unui program special de acces în bazinele municipale numai pentru femei) pentru a obține voturile la alegeri. Potrivit politicianului, „această lașitate, renunțarea la norme și încercarea de adaptare hrănesc în mod constant islamismul politic”, pe baza căruia terorismul crește în intensitate. În plus, ministrul de interne Gerald Darmanen a cerut ca reprezentanții mediului de afaceri să nu creeze condiții speciale pentru musulmani. El a criticat prezența rafturilor speciale în supermarketuri cu bunuri destinate musulmanilor.

Nu în ultimul rînd, Parisul intenționează să reglementeze viața spirituală a musulmanilor francezi. Emmanuel Macron va „elibera Islamul de influența exterioară”; cu alte cuvinte, va stopa controlul asupra activităților religioase ale musulmanilor francezi din partea saudiților sau ale turcilor. Toți imamii radicali vor fi expulzați din țară, finanțarea străină se va limita la organizațiile religioase, iar musulmanii vor fi obligați să semneze un contract special cu autoritățile franceze, conform căruia vor fi obligați să „respecte valorile republicii” în schimbul subvențiilor.

Acesta este cazul Franței. În ceea ce privește Austria, există liniște. Da, ei înțeleg ce să facă cu teroriștii.

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

ancheta Bellingcat a dezvăluit că videoclipurile erau autentice. Ambele părți au raportat și alte crime de război, care, totuși, nu au fost încă confirmate.

Care este rolul Turciei în acest conflict?

Ankara susține în mod deschis campania Azer­ baidjanului în Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, jurnaliștii și datele oficiale indică anumite aspecte ale relației lor care nu au fost încă confirmate sau infirmate. În primul rînd, chiar înainte de începerea conflictului Turcia a trimis în secret drone TB2 în Azerbaidjan.

Apariția lor pe cerul din Nagorno-Karabakh a fost înregistrată cu o săptămînă înainte ca autoritățile azere să recunoască faptul prezenței lor. Numeroase publicații și canale TV au confirmat, de asemenea, zvonuri negate de Ankara potrivit cărora Turcia ar fi trimis mercenari recrutați în Siria pentru a ajuta armata azeră. Surse armene susțin, de asemenea, că luptătorii turci F-16 au atacat țintele armenești. The New York Times a publicat imagini prin satelit, confirmînd prezența turcească F-16 pe aeroportul internațional din Ganja. Însă, acest lucru nu confirmă deloc că luptătorii turci au fost folosiți în lupte.

Ar fi putut cu ușurință să escorteze avioane de încărcare turcești care transportau arme în Azerbaidjan.

În loc de concluzii…

La începutul lunii octombrie, mai mulți observatori au remarcat că distrugerea masivă provocată de dronele azerbaidjene care au lovit vehicule militare în spatele liniei frontului nu a dus la capturarea unor zone semnificative de teritoriu – acesta este obiectivul Azerbaidjanului. Forțele aeriene preferă, în general, să asigure izolarea zonei de luptă, mai degrabă decît sprijinul aerian trupelor din apropierea liniei frontului, deoarece convoaiele și bazele vizibile din spate sînt ținte mai vulnerabile decît unitățile bine camuflate și fortificate de pe linia frontului. Dar loviturile lansate pentru izolarea zonei de luptă reduc capacitatea inamicului de a furniza și trimite întăriri către unitățile de pe linia frontului și atrag forțe noi pentru a lansa un contraatac.

Este prea devreme pentru a spune dacă forțele azere vor putea continua ofensiva sau dacă sistemul de apărare armean va avea succes. Cu toate acestea, dacă forțele azere reușesc să blocheze drumul care leagă Stepanakert de Armenia, poziția forțelor armene din NagornoKarabakh se poate dovedi extrem de periculoasă.

Sfîrșit Sebastian Kurtz promite că „va ordona acționarea în judecată a infractorilor și a celor care îi comandă”.

Există o înțelegere tacită asupra a ceea ce nu ar trebui făcut în societate. „Trebuie să înțelegem că acesta nu este un conflict între creștini și musulmani sau între austrieci și migranți. Inamicul nostru – terorismul islamist – nu numai că este însetat de moarte și durere, ci caută să ne despartă – continuă Sebastian Kurz. Acțiunile concrete nu vor fi făcute publice prin intermediul presei austriece.

Există opțiuni și sînt bine cunoscute. Putem vorbi despre expulzarea în masă a persoanelor suspecte care nu au cetățenia austriacă, despre înregistrarea în masă a islamiștilor cu pașaport austriac și despre o înăsprire a normelor pentru eliberarea unui permis de ședere și acordarea azilului. Cu toate acestea, astfel de propuneri contrazic complet politica editorială a mass-mediei de stînga liberale, astfel încît este puțin probabil ca aceste idei să fie făcute publice. De asemenea, ele contrazic valorile Partidului Alternativa Verde, care face parte din coaliția de guvernămînt austriacă, prin urmare este puțin probabil ca acestea să fie puse în aplicare de către autorități”, explică Vadim Trukhachev, profesor asociat al Universității Umanitare de stat din Rusia.

Numai Partidul Libertății poate sacrifica această ideologie. Conducerea acestei formațiuni a declarat în mod public că „Islamul nu aparține Austriei”. Cu toate acestea, elitele occidentale au scos această afirmație din context prin lansarea unui fals scandal de corupție.

Iar acum trebui să suporte consecințele. Și dacă liderii europeni nu încep să acționeze, atunci locuitorii Lumii Vechi vor desemna din rîndurile lor lideri alternativi precum Marine Le Pen sau alți reprezentanți ai forțelor anti-imigrare de dreapta. Sau, Doamne ferește, o nouă figură austriacă.

Pagină realizată de N.K.

RM

Nr. 1562

l

19

10 – 16 noiembrie 2020

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care au țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sînge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor si de Ares – zeul războiului cu spinii. Hindușii credeau la rîndul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecţiunea, desăvîrşirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sînt altceva decît arme pentru a a se apăra de ,,geniul răului”.

Creștinii asociază trandafirii roşii cu sîngele pierdut de Isus Christos răstignit pe cruce sau cu Sfîntul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strîns acest sînge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfînta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci cînd voiau să își arate bunăvoința.

Una dintre aceste legende este cea a Sfintei Doroteia: ,,Sfînta fiind condusă în fața proconsu lui Fabriciu, acesta a voit s-o forțeze să-și abjure credința creștină și să se închine zeilor păgîni. Dar Doroteia a refuzat spunînd: «Sînt gata să sufăr toate torturile acestea și o fac pentru Isus Christos, Mirele meu, lîngă care voi duce viața veșnică; în grădina lui voi culege fructe delicioase și trandafiri minunați». Tiranul o condamnă la moarte și ea, fără să se emoționeze, merse la supliciu cu bucurie. Un tînăr păgîn, Theofil, îi zise atunci cu ironie: «Trandafiri și fructe, iată lucruri ce nu pot exista acum, nici aici, nici în altă parte, fiind iarnă, dar pentru că tu te vei găsi în

O istorie a farselor (172) Falsificatorii de fosile (2) În 1752, din motive necunoscute, Roderick şi von Elkhart s-au hotărît să îi joace o festă doctorului Johann Beringer (1667-1738), decanul Facultăţii de Medicină şi un vînător fanatic de fosile. Într-o carieră de piatră, unde Beringer obişnuia să caute rămăşiţe ale trecutului, cei doi au plantat „fosile” de păsări, insecte şi şopîrle.

Apoi, pe măsură ce Beringer se entuziasma tot mai mult de „descoperirile” sale, ei au „fosilizat” stele, comete şi luni; de asemenea, tăbliţe comemorative de piatră, înscrise cu numele „Dumnezeu” în latină, arabă şi ebraică. Trebuie să ţineţi seama că, pe atunci, originea şi natura fosilelor nu erau înţelese.

Atribuind descoperirile sale voinţei dumnezeieşti, Beringer a pus bazele teoriei lusus naturae, prin care unele pietre imitau misterios forma altora. În lucrarea sa, Lithographiae Wirceburgensis, el a descris într-un limbaj erudit ceea ce găsise. Dîndu-şi seama că farsa lor mersese totuşi prea departe, Roderick şi Elkhart au mărturisit adevărul. Refuzînd să îi creadă, Beringer i-a acuzat că sînt geloşi pe succesul lui ştiinţific.

Ca urmare, cei doi au fost nevoiţi să planteze fosile inscripţionate cu numele profesorului pentru a-1 determina să îi creadă. Beringer şi-a petrecut tot restul vieţii încercînd să cumpere şi să distrugă toate exemplarele cărţii pe care o publicase, dar nu a reuşit decît să transforme opera într-un obiect de colecţie, fiind republicată în 1767 şi înregistrînd un număr şi mai mare de vînzări. Motivele farsorilor nu sînt cunoscute: poate că era totuşi vorba de invidie scăpată de sub control.

Un secol mai tîrziu, o explozie de noi dezvăluiri a ridicat miza în domeniul revendicării de glorii şi elogii prin informaţii inedite despre fosile nedescoperite. În 1856, tibia şi craniul celui ce va fi cunoscut drept Omul din Neanderthal au ieşit la iveală dintr-o peşteră în apropiere de Düsseldorf, Germania, în 1868 (după ce, în 1864, Lartet a descoperit un incisiv tocit de mamut), craniile şi scheletele omului de la Cro-Magnon au fost

mijlocul atîtor minunății în cer, trimete-ne și nouă fructe aurii și flori ca focul». Capul Doroteei căzu surîzînd, dar în curînd Theofil își regretă ironia. Depărtîndu-se de locul execuției, a întîlnit un înger îmbrăcat în alb care i-a întins un coș în care ducea trei mere roșii şi trei trandafiri și care i-a spus: «Precum a făgăduit, Sfînta fecioară, Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său»”.

Sfînta Elisabeta de Turingia (cunoscută și ca Sfînta Elisabeta a Ungariei) este eroina unei alte legende frumoase în care trandafirii au un rol important. Elisabeta era o prințesă bună și iubitoare față de săraci: avea obiceiul să dea mîncare celor flămînzi care băteau la uşa ei, să se îngrijească de cei bolnavi, să plătească datoriile celor săraci. Pleca de multe ori pe ascuns din castelul ei din Wartburg însoțită de slujitoarele sale ca să ducă ascunse sub mantie pîine, carne, ouă sau făină pentru a le împărți săracilor. Într-una din zilele în care cobora în sat însoțită de doamna sa de onoare încărcată cu merinde pentru cei sărmani, Elisabeta s-a întîlnit cu soțul ei care se întorcea pe neașteptate de la vînătoare. Acesta, văzînd-o împovărată, a vrut să vadă ce ascunde sub mantie. Mare i-a fost însă mirarea atunci cînd, desfăcînd matia soției sale, a văzut că sub aceasta ,,nu se ascundeau decît cele mai frumoase roze albe și roșii ce văzuse vreodată, și

descoperite în Dordogne, Franţa. În 1869, un cîine de vînătoare a căzut într-o fisură în pămînt, la poalele dealurilor Cantabrian din nordul Spaniei. Vînătorii au găsit cîinele şi i-au relatat întîmplarea stăpînului lor, Don Marcelino. Acesta a explorat caverna, nu a găsit nimic interesant, ca urmare a uitat incidentul - pînă la expoziţia de la Paris din 1878, cînd a fost fascinat de o colecţie de unelte şi gravuri din era glaciară, cu o vechime de 12.000 de ani. A început atunci excavaţiile la locul cavernei şi, după un an, a descoperit un topor şi cîteva vîrfuri de săgeată din piatră. Într-o zi, fiica sa Maria, de cinci ani, a dat peste o nişă pe care el nu o observase. Pe pereţii acesteia se aflau picturi preistorice reprezentînd bizoni în diferite ipostaze atacînd, trăind, murind. Peştera (cunoscută mai tîrziu sub denumirea de Altamira) a devenit faimoasă. Chiar şi regele Spaniei a vizitat-o. Dar academicienii precum specialistul în preistorie, Cartilhac, refuzînd să-i considere pe oamenii peşterilor nişte artişti talentaţi, a luat în derîdere descoperirea lui Don Marcelino.

Mai tîrziu, uimit de ceea ce văzuse în nou dezvăluitele peşteri din Valea Vézère, Cartilhac s-a dus la Altamira pentru a-şi cere scuze faţă de Marcelino, dar era prea tîrziu. Marcelino murise.

Mai puţin corect a fost englezul Edward Simpson (1815-1875?) din Yorkshire, cunoscut şi sub numele de „Jack Cremene”, „Fără cămaşă” sau „Şarpe Billy”.

Luînd cunoştinţă de studiul fosilelor, al armelor şi uneltelor preistorice din piatră cu ajutorul geologului local, dr. George Young, pînă la 1840 el colecta deja astfel de obiecte şi le vindea intermediarilor. Ajungînd la concluzia că e mult mai uşor să le falsifice decît să le găsească, în curînd a aflat cît de lesne îi poate păcăli pe „experţi” cu vîrfuri de săgeată false, motiv din care i s-a dat şi porecla de „Jack Cremene”. Înfiinţînd un atelier de olărie lîngă Bridlington, el a produs numeroase urne preistorice şi romane şi chiar a vîndut un astfel de exemplar din piatră, pe care gravase IMP CONSTANT EBVR („împăratul Constantin, York”). (va urma) STUART GORDON

aceasta într-un sezon cînd nu existau flori”. Trandafirii sînt și astăzi prezenți în reprezentările iconografice ale Sf. Elisabeta, fiind un simbol al carității ei.

Românii cred și ei că trandafirul este împăratul plantelor. O veche poveste spune că după ce a creat lumea, Dumnezeu a chemat ,,toate lemnele” pentru a-și alege conducătorul. Creatorul a îmbiat mai întîi vița de vie să ocupe această demnitate, dar aceasta a refuzat ,,deoarece ea face poamă şi din poama ei se face vin, care e pentru toată trebuinţa, şi aşa are ea destulă greutate pe capul său și nu poate să mai ia şi grijile împărăţiei”. Mai apoi a fost invitat măslinul să fie împărat peste plante, dar acesta a refuzat și el ,,deoarece şi el e de toată trebuinţa, spre exemplu cînd se face vreun pom sau vreo masă întru pomenirea celor morţi, trebuie să fie şi măsline atît în pom, cît şi la masă”.

Văzînd acestea „a îmbiat Dumnezeu pe Trandafirul de cîmp cu titlul de împărat al lemnelor. Trandafirul de cîmp a primit bucuros, şi de atunci a rămas el împărat peste toate lemnele cîte se află pe faţa pămîntului”.

Tocmai de aceea ,,au românii obiceiul să pună în seara spre Sîn-Gheorghe rămurele verzi de trandafir la ferestrele caselor şi-n glii pe stîlpii porţilor şi-a portiţelor, pe capetele streşinelor de la case, pentru că de dînsul, şi prin urmare de casă, nu se poate apropia nici un spirit necurat. Ba, mulţi români îl plantează în livezile lor, pentru că trandafirul de cîmp e binecuvîntat de Dumnezeu şi are dar de la Dînsul să depărteze toate relele. Cînd un copil mic nu poate umbla, deşi e destul de vîrstnic pentru aceasta, românii despică una din ramurile mai groase ale trandafirului de cîmp, fără însă a-l smulge din pămînt, şi petrec copilul de trei ori prin această despicătură. Apoi leapădă cămaşa de pe copil şi aruncînd-o pe trandafir o lasă acolo pentru totdeauna.

Poporul crede că peste cîteva zile copilul va umbla cum se cade”.

Deieri-deazi.blogspot.com

Clasamente! (Fantezie) 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Scriere istorică; 2) Vine seara pe la gene – Spaima pădurilor (pl.); 3) Asia!

– Iluzoriu; 4) Ploaie catastrofală – În plin măcel!; 5) Nu-i prinzi la serviciu – Actriță română (Sorana) – Sînt în vogă!; 6) Execută lucrări mărunte (fem.; pl.); 7) Încălțat fără ciorapi – A trata cu multă căldură – Puse în cont!; 8) Cale de mijloc! – Roșu la semafor – Mediu marin!; 9) Funcție bisericească; 10) Lacul... din dreapta! – Izvor de apă caldă.

VERTICAL: 1) Frică – Primele săpături!; 2) Nacelă goală! – A smulge părul din cap; 3) Ulti­ mele lovele! – Gardă la regină – Curele!; 4) Unu și nimic mai mult! – Începutul solemnităților!; 5) Înșirat!; 6) Opuse!; 7) Cape!; 8) Așezați pe osii!

– A usturoia – Vasul din colț!; 9) Butoi pentru cărat apa (od.) – Pai răsucit!; 10) Seră centrală! – Rămas fără bilete; 11) Prezență plăcută pe micul ecran.

Dicționar: TOPA; IOI; AII; API GH. ENE Dezlegarea careului ,,PE ARIPILE VÎNTULUI” 1) ALECSANDRI; 2) TORNADA – IN; 3) EGA – RADU – T; 4) NH – RAM – EFE; 5) AIA – R – NAUM; 6) NERUDA – RP; 7) I – RA – ERETE; 8) OHARA – ASUR; 9) LAT – PO – UNI; 10) ARIPA – PAIE.

20

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI O problemă vitală a Țării: casele naționalizate (2) (urmare din pag. 1) Noi sîntem de acord cu o formulare care, poate, a devenit loc comun. Dar, tocmai pentru că este loc comun, înseamnă că este girată de bunsimț. Această formulare spune că nu poți repara o nedreptate printr-o suită mult mai mare de alte nedreptăți. Așa ceva ar crea premisele unui seism de gradul 9 pe scara societății românești.

Rog pe toată lumea din această sală să nu existe nici măcar o umbră de bănuială că cineva ar dori să transforme în capital politic o chestiune care ține de sufletul omului, de siguranța vieții lui, de memoria părinților lui, de viitorul copiilor lui.

Aici nici nu ar trebui să existe o intenționalitate politică. Aici, noi trebuie să ne suflecăm mînecile, să analizăm și cazurile concrete, și principiile, și să vedem, ca buni gospodari și oameni cu capul pe umeri: fraților, cum să facem să nu împărțim societatea românească în două tabere?! Firește, va fi greu. Pentru că nu există boli, există bolnavi. Am spus-o și cu alte ocazii, o spun și acum, păstrînd proporțiile, „mutatis mutandis”: această lege – pe undeva – are aspectul pe care îl avea Iugoslavia în urmă cu 3 ani: blană de leopard. Există atîtea zeci de mii de cazuri, atîtea zeci de mii de particularități, încît este foarte greu să vină cineva cu o soluție globală. Așa cum a venit, bunăoară, Vodă Brâncoveanu, la sfîrșitul veacului XVII, care de la Curtea lui Domnească (unde e acum Tribunalul Mare) a tras și a înnădit o sfoară lungă, pînă la Palatul Mogoșoaia, și tot ce era în cale a dărîmat și a făcut Podul Mogoșoaiei, devenit ulterior Calea Victoriei. El putea să-și permită așa ceva. Putem noi trage o asemenea brazdă? Putem trage o asemenea sfoară, să nu ne mai uităm nici în stînga, nici în dreapta și să aplicăm o lege cu otozbirul?

Eu mă pronunț pentru o prioritate legală acordată chiriașilor. Ei nu sînt vinovați de uraganele sociale care s-au produs. Nu sînt vinovați nici proprietarii. Dar, cît de departe, înapoi în timp, trebuie să mergem noi să vedem ale cui au fost proprietățile? În Cartea de Telefon a Bucureștilor există mai mulți abonați cu numele Melic, o faimoasă familie de armeni. Casa Melic este unul dintre cele mai vechi edificii din București, datată 1760. Face parte din Patrimoniul Național, este monument arhitectonic. Dacă apar cîțiva cu acte de moștenire, sau prin cutumele perpetuării acestui nume important, în Evul Mediu tîrziu românesc, și vor cere casa?! Dacă vin urmași colaterali ai lui Manuc Bey și vor cere Hanul lui Manuc, pe care eu bucuros l-aș da, pentru că acolo s-a semnat tragedia românească de la 1812, cînd ne-a fost răpită Basarabia?

Acestea fiind spuse, invit pe toată lumea la rațiune, să se stingă orice patimă politică, să fim cu adevărat români și, măcar pentru cîteva zile, să uităm din ce partide facem parte. Noi facem parte din marele Partid al legiuitorilor, care se numește Parlamentul României. *** Opoziția a propus să i se dea o listă a situației locative a senatorilor. Iar dvs. ați și votat! Eu cred că nu este bine să adoptăm decizii importante imediat cum începe ședința, după pauza de prînz, pentru că lumea mai vine de la hotel, de la restaurant, încă este în fază de siestă și are o atenție distributivă cam slabă. Pe nebăgare de seamă și pe iuțeală de mînă, cineva din Opoziție ne acuză pe noi de incorectitudine. În orice caz, este vorba de o prezumție de vinovăție și eu refuz măcar să se discute, darămite să se voteze, că

noi, ca senatori aleși, am putea să înclinăm balanța justiției și a moralității în funcție de propriile noastre interese. Cui i-a trecut prin cap așa ceva înseamnă că nu ne cunoaște. Poate ar fi bine să se ducă la domnul Ion Rațiu și să ni se spună de ce locuiește în casa savantului Dimitrie Gusti, de pe Str. Armindeni nr. 4. Marele nostru muzeograf și creator al Muzeului Satului, Gheorghe Focșa, care are 93 de ani, m-a implorat, în urmă cu 1 an, să facem demersuri pentru a întemeia Muzeul „Dimitrie Gusti” în casa unde locuiește un membru marcant al Opoziției, domnul Ion Rațiu. Domnilor, aici nu este vorba să împărțim Senatul României după cum este împărțită strada, în două tabere – în chiriași și proprietari. Noi, aici, nu sîntem chiriași, nu sîntem proprietari, nu sîntem locuitori la hotel.

Noi, aici, sîntem titularii unor fotolii și portofolii.

Lăsați-ne în pace, să judecăm cum ne dictează cugetul și inima! Unde să locuim, domnule țărănist Tiberiu Vladislav, în timp ce votăm această lege? Noi reprezentăm segmentul de electorat, bun sau rău, care ne-a trimis aici. Deci și proprietari, și chiriași.

Poate ar trebui să votăm această lege in vitro!

S-o votăm sub un clopot de sticlă! În Emisferele de Magdeburg! Să nu ne atingă deloc realitățile sociale! Locuim și noi în niște case. Eu locuiesc într-o casă cu chirie la I.C.R.A.L., de 4 camere.

Pot să plec și mîine de-acolo. Nu se moare din asta.

Dar de ce să mă bănuiți dvs. că eu aș vota pentru chiriași, numai pentru că eu însumi sînt chiriaș? E normal așa ceva? Cred că în felul acesta unii colegi din Opoziție alimentează o stare tensională creată în mod deliberat și de niște falși ziariști din presa scrisă, și de la Televiziune, care au început să alerge cu mașinile cu girofaruri și goniometre, să ne pozeze casele, care pe unde stăm. În urmă cu două luni, m-am pomenit cu un anume George Borcescu de la Televiziune, care îmi poza casa din toate pozițiile.

Am vrut să-l invit să intre în casă, civilizat, să-l servesc cu o cafea. N-am nimic de ascuns. Probabil, unii din Opoziție sau unii de la Televiziune doresc ca senatorii din arcul guvernamental să doarmă sub podurile Dîmboviței sau la gura Metroului!?

Vreți să ajungem și acolo? Ne-am pomenit dați pe post, după trei zile: „Ia uite, noua nomenclatură”!

De ce eram noua nomenclatură? Dar de ce noua nomenclatură nu este și domnul Ion Rațiu? De ce nu este și domnul Octavian Paler, care locuiește în Cotroceni, într-o vilă dată de Gospodăria C.C. al P.C.R.?! De ce nu este și domnul Crin Halaicu, care acum a făcut o afacere profitabilă în Șoseaua Kiseleff, ca orice liberal care se respectă, și și-a luat o casă cu vreo 12 camere și cu sute de metri pătrați de curte? Dacă noi nu stabilim de la bun început de pe ce poziții vom vota această lege și cu ce fel de convingeri vom porni la abordarea fiecărui articol, înseamnă că sîntem niște posibili delincvenți de opinie, pentru că sîntem suspectați de necinste. La încheierea ședinței precedente, înainte de pauză, l-am rugat, împreună cu colegul Emil Tocaci, pe acest titan al gîndirii artistice din Iași, domnul Ioan Solcanu (Amuzament în sală) să ne dea și nouă un Drept la Replică. Nu ne-a dat Dreptul la Replică, pentru că lumea se grăbea. (Domnul Ioan Solcanu: Eu credeam că titanii sînt numai în București.)

Da, mai ales aceia care locuiesc în cartierul Titan.

Domnilor colegi, de undeva, din sală, un domn, nu-l cunosc, dar se pare că este serios și, în orice caz, este credibil, pentru că îmi confirmă informațiile pe care eu însumi le am, mi-a trimis un bilet din care reiese următoarea chestiune: valorosul nostru actor George Constantin a murit de inimă rea, pentru că numai cu puține zile înainte, soția unui primar din

Obsesie în... „alba-neagra“ El calcă pe cadavre ,,inocent” Și de alegeri musai animat În democratic stil – indiferent Vrea Parlamentul lui, de obsedat

Satisfăcut ce alții ,,păstoresc” În Europa. Noi? ,,Parfum” de coasă Simțim COVID în traiul românesc Refrenul de demult‫ ׃‬,,Mai stați acasă!”

O nouă abundență medicală La ATI, paturi... ventilatoare...

La prezident e un prilej de fală Ce dacă, totuși, încă, se mai moare! ,,Leu” în ,,balanță” - ar trebui să fie Și constituțional să ne arate Că echilibrul nu-i o șmecherie Alegerile versus sănătate!

Ca t r e n e SURPRIZĂ În terapii o noutate Desprinsă din cele divine Aș zice că te dă pe spate Una cu... zumzet de albine?!

ASTA CUM O FI?!

Am ajuns imun Însă nu mai pot Fără Crăciun Dar trimis la vot?!

HOȚIE CU MOȚ Sînt abonați la sinecură Iar paguba-i sistemică Se practică fără măsură Frauda academică.

BATJOCURĂ Tichetele de masă au crescut Iar suma, un simbol pentru can-can Cînd am aflat parcă am renăscut O Doamne, ce avere... doar un ban?!!

Liviu ZANFIRESCU Opoziție, soția primarului Popovăț, a venit în inspecție, în vîjîială, prin casa acestui om, care a adus glorie scenei românești, și a spus că-i dă afară pe toți. Și așa de bine l-a dat afară, că, de fapt, l-a dat înăuntru. A intrat în pămînt, a murit.

Acesta este un aspect. Al doilea aspect: domnul Crin Halaicu se lăuda, la o recentă Conferință de Presă, că a semnat cu mîna lui 466 de Ordine de restituire a unor imobile. Bine că nu a zis 666, chiar aveam de-a face cu cifra fiarei apocaliptice, cu Antichristul. De cînd dă domnul primar Crin Halaicu asemenea dispoziții, în absența legii?

Vă rog să considerați că s-a abuzat de neatenția noastră. Să se mai voteze o dată, pentru că nu e bine să ne puneți în fața faptului împlinit. Vreți să iasă adevărul la iveală? De ce vă e teamă de un vot cinstit? (Aplauze) Sfîrșit

RM

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (11) Partea a II-a IANUARIE 1995 (4)

Ce păcat că nu încurajăm prin nimic producţia autohtonă şi desfacerea mărfurilor! Ce lucruşoare minunate pot face românii sau, mai exact, româncele! Toată lumea îşi cumpără căciuli albe de lînă şi pulovere. Cumpăr la copiii mei, dar şi la alţi copilaşi care ne însoţesc, printre care Flavia şi Ducă, copiii fratelui meu, Pavel, tot felul de creioane cioplite şi lăcuite cu roşu şi verde, statuete de lemn reprezentîndu-l pe Isus, jucării simple, tot din lemn, pe care ţăranul român le face de mii de ani. *** Vizităm micul Muzeu al Satului, de la poalele castelului. Zăbovim mai mult într-o casă de la 1781, clădită, deci, cu 3 ani înaintea Răscoalei lui Horea.

Intrăm apoi în capela mică, unde se află sarcofagul copilaşului de 4 ani al cuplului princiar Ferdinand şi Maria, de care am mai scris, pe nume Mircea, mort în preajma Crăciunului anului 1912; printr-o crăpătură i se vede trupuşorul mumificat. *** După cîteva zile, pornim spre Sîmbăta de Sus. Ah, drumul pînă aici a fost o nebunie! Am ascultat la casetofonul din bordul maşinii „Flautul fermecat” şi Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră KW 299 de Mozart, cîmpurile erau nesfîrşite şi albe, un soare orbitor poleia zăpada, acolo, pe mîna dreaptă a drumului, zbura o sanie trasă de doi căluţi costelivi, dar împodobiţi cu ciucuri coloraţi, dincolo, pe mîna stîngă, răsărea din faldurile ninsorii cîte o stînă imemorială, cu oi încălzindu-se una în alta şi cu căpiţe de fîn ca nişte piramide de aur vegetal, iar peste toate astea o cărăruie de fum de culoarea indigoului urca la cer, pentru a vedea dacă rugăciunile mieilor sacrificaţi la altar au fost bine primite. *** La Sîmbăta de Sus ne-a întîmpinat tînărul stareţ Irineu. E o mînăstire de călugări, dar pe alocuri se mai vede trebăluind şi cîte o măicuţă. E un ger de crapă pietrele, deşi soarele e încă la patru suliţe pe cer. În curte se află un chioşc cu decoraţii byzantine, iar în chioşc vedem ceea ce preacuvioasele feţe numesc Izvorul Tămăduirii - rînduit, după cum se cuvine, în chip de fîntînă cu ciutură şi cu căni pentru pelerinii osteniţi, izvorul se zice că face minuni de vreo 300 de ani. Sîntem poftiţi să sorbim şi noi cîteva înghiţituri şi o facem nu numai cu plăcere, dar şi cu nădejdea secretă că poate-poate beteşugurile noastre se vor lecui. Apa e rece şi bună, are un gust de viorele şi ghiocei udaţi în zori cu lacrimi de înger - cine a zis că apa n-are gust (inodoră, incoloră, insipidă ş.a.m.d., ţineţi minte, de la şcoală) s-a înşelat amarnic, pentru că apa are cel mai bun gust din lume, e gustul setei potolite, al gurii arse, care şi-a stins dogoarea cuptorului, e gustul gîtlejului ca un deşert în zarea căruia tremură mirajul „Fata Morgana”, în fine, e gustul bucuriei de a te adăpa din licoarea zeilor. *** Vizităm şi Expoziţia de Icoane pe sticlă. Prin vara lui 1993, cînd am fost aici pentru prima oară,

invitaţi de Mitropolitul Ardealului, cărturarul Antonie Plămădeală, şi cînd am avut bucuria să-l aud vorbind despre cauza românilor pe Patriarhul de Constantinopole – incinta asta a „zugravilor de supţire“ nu era amenajată.

Acum avem o revelaţie. O încăpere destul de spaţioasă, cam de vreo 80 de metri pătraţi, ticsită de vreo 250 de icoane, una mai frumoasă ca alta, şi mici, şi mari, şi vechi de la 1700, şi mai de anţărţ. Parcă ne aflăm într-un cîmp de flori, sau într-un lan de grîu cu chipul lui Isus pictat pe fiecare bob (grîul chrisostom, de care vorbea răspunde printr-o lumină mare, care mă inundă. Unii oameni mai critici, ca să nu zic maliţioşi, ar putea spune: „Bine, domnule, păi dumneata faci acum pe religiosul, după ce ai fost ideologul comuniştilor?!”.

N-am ce să răspund, decît atît: n-am fost nici un ideolog, al nimănui, n-am fost nici comunist, am fost şi am rămas un naţionalist temperat care a încercat să apere civilizaţia românească de furia oarbă a unora, cît despre biserici – nu le-am dărîmat eu, ci le-am apărat, iar religia creştină am supt-o odată cu laptele mamei. Atît şi nimic mai mult.

Lucian Blaga). Mă impresionează în mod deosebit icoanele pe fond albastru închis, unde cununa de spini a Mîntuitorului sau aura mamei Sale este într-o montură de stele puzderii, ceea ce îţi dă brusc dimensiunea cosmică a credinţei creştine. Da, cred cu toată fiinţa mea în Isus, dar această credinţă nu vine de la mine spre El, ci, în mod paradoxal, de la El către mine, pentru că o voce nedesluşită şi gravă îmi spune, într-un climat de pace interioară, că El mi-a sădit credinţa în tiparul genetic al fiinţei mele, eu nu fac decît să o primesc, să o cultiv, să o păzesc şi s-o îmbogăţesc prin rugăciuni.

Personal, nu mă rog ca părinţii mei, în genunchi, decît foarte rar – în schimb, mă rog de cîteva zeci de ori pe zi, spontan, în gînd, fără prilejuri deosebite (înaintea mesei, în faţa primejdiilor, în avion etc), iar formula invocaţiei este, în linii mari, cam aceasta: „Oh, Doamne Dumnezeule mare şi bun, ajută-mă să fac bine, nu rău, luminează-mi paşii şi fereşte-mă de necazuri, Doamne Isuse, părintele meu ceresc, ţine-i în paza Ta pe părinţii mei preaiubiţi şi pe prietenii mei plecaţi în veşnicie, ai milă şi grijă de copilaşii mei, de fraţii şi surorile mele, de familia mea şi ocroteşte Poporul meu. Doamne sfinte, părinte ceresc, fă să fie pace în Ţară, să n-avem cutremure şi războaie, oh, Doamne, îţi mulţumesc din adîncul inimii, Amin!”. Asta e toată puterea mea, repet formula asta taumaturgică de nenumărate ori pe zi, mai ales înaintea somnului de noapte, iar Dumnezeu îmi

*** În bisericuţa veche, de la 1696, care a apucat să scape de tunurile generalului austriac Bukow, se oficiază slujba.

- Ţineţi vecernia? – îl întreb pe stareţ.

– Le facem acum pe amîndouă, şi vecernia, şi utrenia - îmi răspunde tînărul ierarh. Mitzura Arghezi îmi vorbeşte de anii de călugărie ai iubitului ei părinte, o văd că e nostalgică şi se simte bine.

– Ştii că de 7 ianuarie l-am serbat, fiindcă el era botezat Ion? Da, ştiu, îl chema Ion Teodorescu, dar şi-a creat singur acest nume extraordinar, de Arghezi, care rimează cu iezii, şi cu amiezii, şi cu zăpezii, şi cu livezii şi care are rezonanţe de azbest, de arderi şi agheasmă. Ce mare poet! Ce prozator fabulos! Ce ziarist de geniu! *** Stareţul îmi spune despre necazurile pricinuite de costul exagerat al curentului electric. Asta chiar e culmea: mînăstirile, bisericile, schiturile, alte lăcaşe de cult sînt silite să achite curentul la acelaşi tarif ca şi consumatorii industriali! N-am ştiut asta.

I-aş telefona ministrului de Finanţe, dar ştiu că se află încă la Cleveland, în S.U.A. Mă sfătuiesc cu prefectul judeţului, Alexandru Popa, şi cu şeful Poliţiei Judeţene, general-maior Nicolae Neagu, alături de care luăm o modestă masă monahală. Îi spun lui Iuliu Furo să-l sune pe generalul dr. Traian Băndilă, care vineri va ţine Conferinţa de Presă la partid, în locul meu, şi să abordeze şi chestiunea asta.

Nu numai pentru lăcaşurile ortodoxe, ci şi pentru cele catolice, greco-catolice, protestante, baptiste, musulmane, evreieşti, dar şi pentru şcoli, aziluri de bătrini, fundaţii umanitare, pentru simplul motiv că ele sînt non-profit, ele nu scot bani, ele scot caractere şi alinare sufletească. Nu bănuiam că RENEL-ul va ajunge la asemenea forme aberante. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1562 Sărbătorile tradiționale (14) Sărbătoarea Qixi – Ziua îndrăgostiților la chinezi

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (48)

În ziua a șaptea a celei de-a șaptea luni a calendarului lunar chinezesc, de obicei la începutul lunii august, se remarcă Sărbătoarea Qixi/Festivalul Qixi, care, începînd cu Dinastia Han, este Ziua Îndrăgostiților la chinezi.

Deși nu este inclusă în tabelul sărbătorilor „oficiale“, Sărbătoarea Qixi este marcată an de an în China, fără întrerupere, din Antichitate și pînă în prezent. În cazul în care plouă în noaptea de sîmbătă spre duminica în care se marchează Sărbătoarea, bătrînii spun că aceasta are legătură cu prințesa Zhinu, care plînge în amintirea zilei în care l-a cunoscut pe soțul ei, ciobanul Niulang, de care este despărțită de mii de ani prin Calea Lactee.

Sărbătoarea Qixi este asimilată cu o tragedie romantică.

Protagoniștii legendei chinezești sînt Zhinu, cea de-a șaptea fiică a Împăratului Cerului și un tînăr cioban orfan, Niulang. Iubirea dintre cei doi tineri nu a fost tolerată de către împărat, motiv pentru care prințesa Zhinu a fost exilată pe steaua Vega, iar iubitul ei, ciobanul Niulang, a fost exilat pe steaua Altair. Totuși, întîlnirea le-a fost permisă o singură dată pe an, în cea

de-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a anului. Tînărul Niulang, de care s-a îndrăgostit o prințesă a Cerului, făcea parte dintr-o familie foarte modestă și a rămas orfan de mic. După ce părinții i-au murit, Niulang a rămas pe lume numai cu fratele mai mare și soția acestuia. Băiatul a devenit păstorul singurului animal aflat în proprietatea familiei, un bou bătrîn. Zilnic, Niulang mergea să lucreze cu ajutorul animalului pe proprietățile celor înstăriți.

Tînărul nu știa că boul era, de fapt, un Nemuritor din Cer, trimis pe pămînt ca pedeapsă pentru greșelile comise în Cer. De cealaltă parte, fiica Împăratului Cerului, prințesa Zhinu, era atît de pricepută la țesut haine, încît a primit porecla de „Țesătoarea“. Într-o zi, boul cel nemuritor și-a dezvăluit identitatea în fața lui Neulang și i-a spus că, dacă vrea să se căsătorească, trebuie să meargă la un anumit pîrîu. Băiatul l-a ascultat și s-a dus. Acolo, le-a găsit pe toate cele șapte fiice ale Împăratului Cerului, făcînd baie.

S-a îndrăgostit pe loc de cea de-a șaptea fiică, mezina. A găsit hainele și le-a ascuns, iar cînd a fost întrebat despre acestea, tînărul păstor a răspuns că le înapoiază numai cu condiția ca fata, cea mai frumoasă dintre cele șapte

Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (24)

Maria Callas, regina fără regat (24)

„Trebuie parcurse trei octave cînd cîntăreaţa trece de la escalade himalaiene la peşterile cele mai adînci ale speologiei. Ar fi fost extraordinar ca o cîntăreaţa de talia Mariei Callas, lipsită de antrenament de mai bine de trei ani, să poată atît de uşor «să fie ca un ascensor», pentru a folosi expresia ei. Se putea vedea după felul cum se lăsa pe spate pentru a cînta notele de sus, că primadona nu se simţea bine. Dar şi atunci vocea mijlocie lungă, amplă, puternică, avea rezonanţe de toată frumuseţea“.

Oliver Merlin mai vorbeşte încă de splendoarea Mariei Callas. Cu această imagine – a unei Maria mai frumoasă, mai zveltă ca oricînd, o Callas radioasă în faţa unui Paris care o cheamă la rampă de 15 ori la rînd, un Paris cerînd, cerînd mereu – se va încheia această perioadă a vieţii sale. După Concertul de la Teatrul de pe Champs Elysées şi un ultim concert la Copenhaga, Maria Callas va intra din nou în umbră. S-a spus: şase apariţii într-un an. Din 1959 în 1963, Callas, în mod progresiv, nu a mai fost auzită.

Moartea lebedei (1) 1964. Pe neaşteptate – un miracol. Callas regăsită.

După trei ani, cînd silueta ei înaltă se estompa în limburile din spatele scenei – una cîte una cădeau

Raiul copilăriei (2) Ignat Lascu, în meseria lui, era un adevărat savant, fiind membru al Academiei franceze de Medicină veterinară. Aşa se explica de ce Lolica şi Jenică, îndrumaţi de unchiul lor, au devenit medici veterinari. Şi tot cu sprijinul lui Ignat Lascu, Jenică reuşise după demobilizarea din armată să ocupe un post la Direcţia sanitar-veterinară de la Bacău. Dar căsnicia lui cu doctoriţa Ruxandra nu mergea ca pe roate. Femeia nu era tipul de soţie casnică, adică avea oroare pentru gătit, spălat şi călcat rufe. Îi plăcea să chefuiască şi era amatoare de băuturi spirtoase. La sfîrşit de săptămînă, Jenică şi Ruxandra veneau la Tecuci la mama Vasilica şi la tata Jean. Pe copilul Florin, unchiul, Nenea Jenică, îl poreclise ,,Trandahir”. Şi avea deosebita plăcere să-l pună la treabă.

- Trandahire, băiatule, du-te la băcanul din colţ şi adu-mi două sticle de bere. Uite banii, restul îl păstrezi tu.

Celălalt fiu al insitutorului, căpitanul de artilerie Savel Lascu, pensionat IOVR ca invalid de război, se mutase cu familia la Cîmpulung-Muscel şi avea două fetiţe, pe Pupi şi pe Mariana, verişoarele primare ale lui Florin Genoiu. Savel scria rar cîte o scrisoare părinţilor sau trimitea o telegramă cînd avea nevoie de bani.

cortinele, învăluind-o. Fiecare perdea însemna pentru noi o sfîşiere, iar cei care o vedeau dispărînd aveau sentimentul că era pentru totdeauna; dar iată, dintr-o dată – reîntoarcerea, faţă în faţă cu geniul. Callas din nou pe culmile mijloacelor care îi aparţin, dar nu mai sînt cele ale anilor 1953–1958, ci altele, diferite, ieşite dintre umbre, şi niciodată o tragediană nu ni s-a părut mai mare decît Callas de atunci.

Mai multe elemente explică această întoarcere. În primul rînd este triumful voinţei sale de a dovedi, şi a-şi demonstra sieşi, că putea să interpreteze încă rolul acelor femei a căror muzică răsuna în urechile ei, cînd i se propuneau din nou, asemenea unui rittornello melancolic şi tandru: Traviata, Leonora, Tosca...

Apoi se mai adaugă şi cîţiva bărbaţi, despre care s-a mai vorbit; aceştia au încurajat-o, spunîndu-i cuvinte pline de speranţă, de tenacitate, ei îi vor insufla gustul aventurii. Cred cu toate forţele lor în ea, căci au ştiut să o iubească pentru ceea ce reprezenta ea: Michel Glotz, Georges Prêtre, Jacques Bourgeois, David Webster, care dirijează la Covent Garden.

Dar adevăratul miracol pare a fi regăsirea vocii.

Din 1959, Maria a trecut prin două crize grave. Dar cea mai periculoasă, cea de la mijlocul anului 1962,

Balada (58) În lipsa mamei şi a tatălui aflaţi la Hînţeşti, copilul Florin a început să frecventeze Grădiniţa de peste drum. În cadrul unui Program naţional de luptă contra rahitismului, copii erau supuşi unui tratament cu untură de peşte şi şedinţe de iradiere cu raze ultraviolete date de o lampă cu vapori cu mercur. În urma acestui tratament profilactic, cum se zice, Florin începu să prindă putere ca voinicul din poveste şi îşi petrecea timpul zilei mai mult la ,,Cucoana”. Cum casa de la Tecuci avea vreo 10 camere dispuse central şi pe aripi, soţii Lascu au fost obligaţi de autorităţile comuniste să le închirieze la două familii de evrei. ,,Cucoana” era evreica cea bătrînă, care făcea gospodăria pentru toţi ceilalţi, ocupaţi cu slujbe şi afaceri. La Cucoana, Florin Genoiu se ospăta cu tot felul de bunătăţi din ,,bucătăria evreiască” şi la urmă îşi luă tovarăş de joacă pe Grivei, cîinele ţinut legat cu un lanţ foarte lung, cît lăţimea curţii. Dar într-o zi Grivei l-a muşcat pe copil. Aflînd de întîmplare, unchiul Ignat Lascu şi-a făcut meseria de medic veterinar, a ridicat cîinele şi l-a dus la centrul antirabic. Acolo Grivei a fost decapitat, i-a fost analizat creierul şi s-a descoperit în acest fel toxina de rabie.

l

10 – 16 noiembrie 2020

RM

surori, să se căsătorească cu el. Prințesa a fost de acord.

Cei doi s-au căsătorit și au avut împreună doi copii.

Povestea spune că, deși nemuritor, boul cel bătrîn a murit într-o zi. Înainte de moarte, l-a povățuit pe stăpîn să-i păstreze pielea, în care se va putea ascunde la nevoie. După un timp, Împăratul Cerului și-a dorit-o înapoi pe cea de-a șaptea fiică, motiv pentru care i-a cerut bătrînei sale mame să îi despartă pe cei doi.

Bătrîna a venit pe Pămînt, unde a reușit să o prindă pe prințesa Zhinu, iar Niulang și copiii au reușit să se ascundă în pielea de bou. Dusă în Cer, prințesa a fost lăsată pe steaua Vega și nu peste mult timp a fost prins și păstorul, care a fost izolat pe steaua Altair. Ca să fie sigură că cei doi nu se vor mai reîntîlni, bătrîna a luat un ac de păr și l-a transformat într-o barieră de stele, pe care chinezii o numesc Yinhe – Calea Lactee. Totuși, de milă, bătrîna le-a permis celor doi iubiți să se întîlnească o dată pe an, în seara celei de-a șaptea zile din cea de-a șaptea lună a anului, zi care a fost numită în calendarul chinezesc „Ziua Îndrăgostiților“ sau Sărbătoarea Qixi/ Festivalul Qixi. În China se sărbătorește din Dinastia Han pînă în zilele noastre. Amintim că și Sărbătoarea Lampioanelor are o latură specifică Zilei Îndrăgostiților. (va urma) Christina Meiţă-Tang a lăsat-o fără voce mai bine de şase luni. Iar ceea ce redobîndise nu era decît o umbră a gloriei ei de altădată.

Cei mai mulţi dintre prietenii apropiaţi nu-şi tăinuiau pesimismul. Concertele din 1963, această evoluţie, de asemenea, către o voce de mezzo care nu vroia să se dezvăluie ca atare, reprezentau doar ultimele momente ale carierei Mariei. La 40 de ani avea să se retragă şi să trăiască între Paris şi Monte Carlo, Onassis şi ai ei, zile de exilată mondenă şi regală. Avea să apară măreaţă în amintirile ei. Erau apoi şi discurile. Discurile „pirat”, de asemenea, care începeau acum să fie colecţionate.

Dar iată că, la sfîrşitul anului 1963, nu încape urmă de îndoială pentru nimeni, se simte mai bine. Sinuzitele teribile ale anului precedent dispăruseră încetul cu încetul. Cînd Glotz şi Nicola Rescigno îi organizează o nouă serie de înregistrări, părea că-şi regăsise o formă cu totul excepţională. Într-un repertoriu care nu este al ei: Mozart şi Weber, ajunge la o intensitate dramatică de care se presupunea că putea fi capabilă, susţinută de un timbru aproape perfect egal şi o muzicalitate fără încetare miraculoasă. Chiar şi în ariile din Otello şi din Don Carlos – în care cînta pe rînd cele două personaje, Eboli şi Elisabetha de Valois. Difuzat în august 1984, acest disc va dovedi celor care nu cer decît să creadă aceasta, că Maria Callas există mereu. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY Imediat, copilul a fost supus tratamentului barbar cu injecţii antirabice aplicate în abdomen. Durerile erau sinistre… Tatăl, lt-colonelul în retragere Ştefan Genoiu, văzîndu-şi fiul lăsat în voia sorţii de nişte bunici sclerozaţi, puşi numai pe scandal, a hotărît să-l ia cu el la Hînţeşti şi să se ocupe de educaţia lui. *** Mutată în satul Hînţeşti, aflat la marginea podgoriei Nicoreşti, familia Genoiu a început acolo cu adevărat o viaţă nouă. Ştefan Genoiu şi-a adus aminte că se trage dintr-o familie de ţărani argeşeni, gospodari şi harnici. Şi-a cumpărat cărţi despre grădinărit şi viticultură şi s-a pus pe muncă de pălmaş. Cu ajutorul fratelui Mişu, devenit brigadier agronom la ferma de stat Vameşu de pe malul Siretului, a făcut rost de răsaduri şi de seminţe selecţionate. Şi roadele nu au întîrziat să se arate. A început să cîştige bani din vînzarea fructelor, a legumelor şi a strugurilor. S-a bucurat ca un copil cînd a văzut că poate face de unul singur ţuică şi vin de calitate. Soţia Geta contribuia cu salariul ei de profesoară la bugetul familiei, iar Florinache, la cei 5 anişori, păştea capra şi cele cîteva oi. Altfel zis, se ducea un trai patriarhal, ferit de agresiunea transformărilor politice din acel an 1949. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1562

l

23

10 – 16 noiembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (56) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (20)

Formule și realități (2) Ajuns la apogeul carierei, ici, colo, analiştii îi refac drumul străbătut şi pornesc exact de la devizele amintite, fără de care ascensiunea lui nu poate fi înţeleasă şi explicată.

Acestea au fost şi încă pînă în 1939, la moarte, vor fi asociate cu o înverşunare şi o agresivitate specifice unui bătrîn lup de mare. Numai aşa se poate elucida temerara luptă pornită în 1908 împotriva lui „Standard Oil”, chiar dacă acesta suferea, în America, de pe urma deciziilor luate în cadrul procesului pentru încălcarea legii antitrust. Dar, ca şi altă dată Napoleon însuşi, „Napoleonul petrolului” n-a putut merge din victorie în victorie! Şi el a clacat cînd a fost vorba de petrolul din Baku: pierdut pentru totdeauna odată cu naţionalizarea lui, dar revendicat în speranţă şi comploturi întreţinute de el ani în șir.

Că s-a apropiat, de la început, de protagoniştii nazismului este iarăşi un fapt specific firii sale. Încă de la debuturile activităţii partidului naţional socialist al

Memoriile unui celebru criminalist român (136) ,,Omul cu ciocanul” (35) Întrebat fiind dacă obişnuieşte să-şi facă însemnări, învinuitul a răspuns că nu are asemenea preocupări.

Cînd i-au fost prezentate două dintre caietele găsite la percheziția domiciliară, precizîndu-i-se că ne-au fost aduse la spital de către organele de miliţie, el a încercat să ne convingă de amnezia de care suferă. După ce au fost citite fraze din care se putea desprinde că sub influenţa „Satanei” anumiţi indivizi, inclusiv el, erau puşi în situaţia să săvîrşească omoruri asupra unor femei cu care aveau relaţii intime, el ne-a declarat că ceea ce a scris în caiet prezintă realitatea. În continuare a susţinut că cele descrise ar constitui „vedeniile” sale ori „cuvîntul Satanei”. Din însemnări reieşea că şi persoana sa era „hipnotizată” şi trimisă de „Satana” în acţiunea de exterminare a femeilor. El a explicat că este posibil să se fi întîmplat aşa, dar fără intenţia lui, astfel încît nu-şi mai poate aminti amănunte. Deşi iniţial a evitat să facă mărturisiri cu privire la caiete, ulterior a

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (88) Poziționarea Kremlinului (2) URSS-ul nu era singura ţară bănuită de joc dublu. În cursul săptămînilor care au urmat, diverse surse autorizate se vor întreba care este poziţia reală a Franţei.

Unii vor merge pînă la a o califica drept „nesigură” şi „ambiguă”. Va fi negociat Franţa cu Irakul eliberarea ostatecilor francezi? La Tunis şi, mai ales, la Amman emisarii francezi - cunoscuţi pentru legăturile lor privilegiate cu şefii arabi şi cu serviciile speciale din Orientul Mijlociu - au avut probabil contacte directe cu persoane oficiale irakiene. Evident, este citat Claude Chéysson, dar şi Philippe Rondot, specialist în probleme arabe al DGSE, al cărui tată a fost - cu mulţi ani în urmă - fondatorul Serviciilor Secrete siriene. Ce preţ s-a plătit? În mod sigur, mai mult decît replierea simbolică pe 50 de km a celor 5.000 de soldaţi francezi staţionaţi în Arabia Saudită şi decît abandonarea, sub pretextul lipsei de apă, a Ambasadei franceze din Kuweit. Şi un alt mister încă mult mai important. Mai există francezi în Irak? Tehnicieni civili, poate şi militari,

sinistrului Hitler, prin intermediul unui amic, medicul Georg Bell aflat în Germania şi devenit principalul lui om de legătură, Deterding (şi alţii) oferă sume importante drept cadou. Potrivit lui Anton Zischka „s-a vorbit de 4 milioane, care au curs astfel din surse petroliere în profitul organizaţiei «Noii Germanii»“.

Cît o priveşte pe „Royal Dutch-Shell”, în mai 1933, într-o perioadă de uşoară pierdere în faţa lui „Standard Oil”, ea prezintă următorul bilanţ: capital în acţiuni 998.500.000 florini; ca­pital în acţiuni de preferinţă 1.500.000 florini; activul era de peste un miliard de florini, beneficiile peste 28 milioane de florini iar disponibilităţile lichide de 51 de milioane de lire sterline. În fine, flota de petroliere numără, în 1932, 1.872.358 tone.

Citîndu-le aici, o facem gîndindu-ne la ceea ce spunea cîndva Goethe: „Dacă cifrele nu guvernează lumea, ele arată cum este guvernată”. Într-adevăr, cum putea fi guvernată lumea petrolului pentru ca trustul respectiv să aibă acele beneficii, decît, cum s-a zis, de un practician al profitului precum Henry Deterding? Da, pretutindeni, „Royal Dutch-Shell” are puţuri, rafinării, conducte, rezervoare, nave cisternă: spre marea glorie a Olandei, dar şi spre marele profit al Regatului Unit.

Dovada este că Forreign Office (Ministerul de Externe englez - n.n.) susţine compania „Royal” în toate ţările şi pe toate pieţele. „Încă o partidă cîştigată de Anglia”, va scrie René Sédillot.

Dar e vorba de o Anglie care tace – vestiţii oameni politici supranumiţi conciliatorii, sînt încă la putere – cînd Sir Henry Deterding îşi reia colaborarea cu naţional-socialiştii germani. Între timp, ca şi „Oil King”, „Napoleonul petrolului” recurge la formula donaţiilor în văzul lumii şi, astfel, fundaţii sau muzee primesc sume de bani de la el: „Rijksmuseum” (Amsterdam), „Mauritshuis” (Plaga), „Baymans” (Rotterdam). Dar, spre deosebire de J.D.R., îşi continuă obiceiurile galante: voiajează, merge la vînătoare ca în Evul Mediu, cu gonaci, fast, se vrea mare „Don Juan” printre femei, pe care le cucereşte prin valoarea bijuteriilor oferite, se întrece cu fiii în curse de patinaj.

Divorţează şi de Lidia Pavlovna, de la care va avea o fată, şi se însoară cu Minna Knaack, mai tînără decît Lidia, dar şi mai fanatică. Nu se ştie cum a ajuns s-o cunoască, în ce context i-a devenit atît de apropiată, dar e cert că, dacă Lidia, fiică a unui general alb rus, tînjea după o epocă pe care o ştie vag, Knaack e o fanatică a prezentului hitlerist şi reuşeşte să-1 determine şi pe soţ să-i îmbrăţişeze funestele idei. Iar Sir Henry Deterding, cel ce e temut oriunde în lume, întrucît posedă „geniul afacerilor cu petrol”, într-o vreme cînd, totuşi, mulţi oameni de afaceri – deşi banul n-are miros – evită Germania hitleristă, ajunge un făţiş susţinător al micuţului caporal de mai ieri, Adolf Hitler. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

încercat să ne convingă despre buna sa intenţie de a ne ajuta în descoperirea criminalului. În cadrul unei alte întîlniri, din 5 iulie 1974, tot la sediul clinicii de psihiatrie, cînd de data aceasta ne aflam şi în posesia cămăşii corp delict probabil, Romulus a susţinut că auzea vocea ,,Satanei” cînd transmitea altora cum să omoare femeile, în timp mai îndelungat, în mod organizat şi diferenţiat, cu grija de a-şi schimba părul, deghizîndu-se pentru a nu fi prinşi de miliţie. Întrebat fiind dacă a fost şi el luat de „Satana” în casele unde acţiona pentru exterminarea femeilor, a răspuns afirmativ: „...Mă lua... dar fără voia mea”.

I s-a citit fragmentul cu „prefăcutul cumpărător de casă” prin care se putea afla cînd victima rămîne singură acasă. Ne-a răspuns că aceasta era îndrumarea „Satanei”. După ce au fost discutate şi alte fraze din caietele sale, învinuitul a mărturisit: ,,Dacă este scris de mîna mea, înseamnă că este adevărat; m-a trimis Satana şi am făcut ce scrie acolo”.

Valoarea acestei recunoaşteri parţiale, corelată cu jurnalul manuscris, consta în identitatea modului de operare cu anumite particularităţi din cadrul celor opt infracţiuni. Pe de altă parte, numai un bolnav mintal cu diagnosticul său putea săvîrşi trei omoruri şi cinci tentative fără un mobil determinat.

Prezentîndu-i-se cămaşa, el şi-a amintit că este proprietatea sa, menţionînd însă că petele de sînge n-ar fi putut exista decît de la bărbierit. După explicaţia că sîngele recoltat nu face parte din grupa lui sanguină şi că în ziua de 4 iulie 1974 a declarat că n-a avut niciodată vreo hemoragie, a renunţat la acest „alibi”, susţinînd că în locurile în care, în prezent, sînt găuri (decupări din cămaşă), ar fi sărit acid sulfuric de la acumulatorul locomotivei. Expertizele au demonstrat că acidul sulfuric ar fi produs arsuri cu un contur diferit, iar pe de altă parte, din raportul şefului miliţiei municipale şi din declaraţiile unor martori rezulta că, în ziua de 13 februarie 1973, cămaşa fusese pătată de sînge. În sprijinul acestor date se înscriau şi concluziile buletinului de expertiză criminalistică, eliberat de Laboratorul Interjudeţean al Ministerului de Justiţie, care a evidenţiat că orificiile existente pe cămaşa corp delict au fost create prin acţiuni mecanice (tăiere cu foarfecă ori lamă). Încercînd să evite acest corp delict, învinuitul a afirmat că, în momentul surprinderii sale cu afişele, nici n-ar fi fost îmbrăcat cu cămaşa, cuţitul punîndu-l în buzunarul vestonului. (va urma) DUMITRU CEACANICA

instalaţi la Bagdad înaintea invadării Kuweitului, pentru asigurarea întreţinerii materialelor militare ale Franței poate că lucrează în continuare, după eliberarea ostatecilor şi în pofida rezoluţiilor ONU. La 8 septembrie, cu cîteva ore înainte ca preşedintele american şi omologul său sovietic să ajungă în capitala finlandeză, Saddam Hussein a lansat la televiziune un avertisment prin care cerea să nu existe ingerinţe străine în lumea arabă şi cerea URSS-ului să facă totul pentru a-şi păstra statutul de super-putere. O remarcă ostilă şi perfidă, prin care se subînţelegea că, raliinduse la atitudinea americană, Moscova îşi pierdea puţin cîte puţin influenţa, alunecînd spre un rol subaltern.

La 9 septembrie, Gorbaciov şi Bush au căzut de acord. Gorbaciov, care îl convinsese pe Preşedintele american că nu susţinea Irakul din punct de vedere militar, obţinuse mînă liberă pentru a păstra legătura cu Irakul. El îl va însărcina pe Evgheni Primakov, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, să urmărească desfăşurarea evenimentelor în această direcţie. În schimb, Gorbaciov îl autoriza pe Bush să-şi continue pregătirile de război. O declaraţie comună afirma dorinţa de a rezolva această criză în mod paşnic. În acelaşi timp, „dacă toate demersurile în curs ar eşua, sîntem gata să luăm în discuţie alte iniţiative, conform Cartei Naţiunilor Unite“.

Motivațiile lui Saddam pentru continuarea conflictului (1) Principala necunoscută a problemei rămînea hotă­ rîrea lui Saddam Hussein. Putem ridica un colţ al vălului acestui mister folosind confidenţele pe care le-a făcut, la sfîrşitul lunii august, lui Yaser Arafat şi lui Abu Iyad, veniţi să îl întîlnească. Şefii palestinieni s-au simţit „complet destinşi”.

Saddam vorbea cu calm şi le-a mărturisit: „În acest moment, cînd criza din Golf a luat amploare, cum aş putea-o reduce la revendicările asupra două insule şi asupra puţurilor de petrol, mai ales de cînd m-am retras din Shatt al-Arab? Nu este suficient. Dacă voi spune poporului că mă retrag deoarece am rezolvat o problemă atît de importantă ca problema palestiniană, el va înţelege. Dar dacă mă retrag numai pentru a păstra insulele şi cîmpurile petrolifere, poporul nu va accepta niciodată. Ar fi mai grav decît pierderea războiului. N-am spus niciodată că sînt gata să mă retrag.

De ce? Deoarece cred că soldaţilor irakieni le-ar scădea moralul dacă ar simţi că eu mă gîndesc la retragere“.

Saddam adăugă: „Dacă fac o propunere de pace, eu voi fi cel care va trebui să facă concesii. Dacă ceilalţi vor face propunerea, atunci eu pot să obţin concesiile“. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1562

l

10 – 16 noiembrie 2020

Doza de sãnãtate Importanța coloizilor pentru sănătatea noastră

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehnologiei moderne a rezonanței protonilor, elemente esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine, prin procedura rezonanței separîndu-se elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop.

Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide și de aceea corpul poate prelucra substanțele coloidale în cea mai bună formă, recunoscîndu-le imediat. Un coloid poate penetra membranele celulei, ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe, reglează metabolismul și imunitatea fără a lăsa noxe toxice în urmă, așa cum se întîmplă în cazul tabletelor sau capsulelor. Recomandările de utilizare se fac pentru fiecare coloid în parte, în funcție de laboratorul care le produce. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern cît și extern, la recomandarea terapeutului. Pentru această descoperire de transpunere a diferitelor oligoelemente în formulă coloidală a fost acordat Premiul Nobel pentru Chimie, în anul 1925, omului de știință Richard Zsigmondy.

Coloizii sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia realizată de către stomac nu este necesară în acest caz, deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Voi prezenta pe scurt beneficiile cîtorva coloizi folosiți și recomandați frecvent: Aurul coloidal oprește răspîndirea celulelor cancerigene.

Este recomandat în atacuri de panică, depresii, inflamații, dureri de spate și musculare, pierderi de echilibru, îmbunătățește circulația cerebrală, oxigenează sîngele cu 20% mai mult.

Aurul coloidal conferă o stare de bine și aduce corpul în balanța energetică din care este ieșit.

Argintul coloidal este un antibiotic natural împotriva bacteriilor și a virusurilor, a micozelor externe și interne, este recomandat în răni cronice, ulcer varicos, toate formele de inflamații, neurodermită, psoriazis, acnee, herpes, transpirații excesive în palme și axilă, infecții virale, febră, gripă, afecțiuni oculare, dureri reumatice, bronșite, infecții pulmonare, tuse cronică.

Magneziu coloidal – acolo unde asimilarea mineralelor din alimentație și suplimente nu se produce din cauza unor dereglări

metabolice, mineralele se depun sub formă de ciocuri/ pinteni care produc dureri destul de mari. Mineralele sub formă coloidală precum magneziu sau calciu sînt asimilate 100% de celulă și prelucrate în procesul metabolic fără a lăsa reziduuri cum o fac capsulele, tabletele sau siropurile. Este recomandat în întreținerea sistemului muscular, sănătatea inimii, tratarea diabetului și a durerilor de cap, cîrcei, reglarea ritmului nictemeral și a metabolismului, nervozitate. Magneziul este unul dintre cele mai importante minerale din corpul nostru, care, dacă se regăsește în cantități suficiente, funcționează ca un radar activînd celelalte minerale și introducîndu-le în metabolism.

Germaniu coloidal este recomandat în detoxifiere, elimi­ narea metalelor grele, în afecțiuni oculare, oprește dezvoltarea și răspîndirea celulelor cancerigene în corp, este un bun antioxidant, readuce corpul în balanță.

Seleniu coloidal este recomandat în imunitate, artrită, circulație, probleme ale tiroidei – joacă un rol esențial în producerea hormonilor tiroidieni, oprește producerea de celule cancerigene, Am prezentat numai cîteva oligoelemente puse pe formulă coloidală, dar, de la A la Z, tabelul lui Mendeleev ne stă la dispoziție. Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare. Coloizii comercializați prin Centrul german DermaVital, la recomandarea medicului terapeut, sînt de cea mai bună calitate, fiind produși într-un laborator din Germania.

La nevoie, un medic terapeut din centrul nostru vă va recomanda coloidul cel mai potrivit pentru problemele de sănătate cu care vă confruntați sau vă poate oferi o recomandare preventivă, mai ales în această perioadă pe care o traversăm, cînd deplasările sînt îngreunate din cauza restricțiilor.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi ener­ getice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespe­ cifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproxi­ mativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.