Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
O țară e pierdută atunci cînd oamenii drepți și cinstiți sînt considerați de populație expirați, sau enervanți.
CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL
Periculosul plan pentru România – și bogații lumii Motto: ,,Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a ja fului, a asupririi!” NICOLAE CEAUȘESCU Una dintre personalitățile re- marcabile ale epocii Nicolae Ceau șescu a fost Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanțelor, Guvernator al Băncii Naționale și Ambasador în China. În plus, Florea Dumitrescu a fost cel care a negociat primele împrumuturi internaționale, de la instituții occidentale, cu care marele președinte Nicolae Ceaușescu a realizat cel mai important program general de dezvoltare din istoria României, și unul dintre cele mai importante - și reușite – pe plan mondial. Am adus acest nume în discuție… pentru că și acum România se împrumută – și încă masiv. Dar cu alt scop decît cel vizat de Ceaușescu și Florea Dumitrescu! Un scop meschin, așa cum neau obișnuit politicienii de după 90, mai ales de după 2005. Cifrele arată clar: Guvernul Orban a con tractat împrumuturi de aproape 15 miliarde de lei – îndatorînd, deci, România cu 15 miliarde de lei în nici trei luni de la preluarea Executivu lui – o sumă dublă față de împrumuturile PSD, circa 2,4 miliarde lei lunar, conform însuși consilierului prezidențial Cosmin Marinescu (vezi Financial Intelligence, ianuarie 2020). (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
Pastila sãptãmînii
Generația îngenuncheată de frică În România ultimelor decenii, am asistat neputincioși la degringolada economică, la măsluirea electorală, la furtul viitorului copiilor noștri și la degradarea morală și socială a unei părți semnificative a societății. Am asistat și asistăm în continuare la vedetismul non-valorilor, la proliferarea nulităților și la promovarea anal fabeților. Am văzut o generație întreagă anulată, am văzut cum zeci de ani de trudă și de sacrificii au fost distruși, anulați, aruncați în uitare. Am
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul! (1) Stimate domnule preşedinte Ion Iliescu, Nu ne cunoaştem, nu ne-am vorbit pînă acum. Am ales această cale de comunicare nu pentru că ar fi la modă, ci pentru că este singura posibilitate de a trage un semnal de alarmă public cu privire la unele situaţii de o mare gravitate, care pot avea consecinţe tragice pentru viitorul Neamului Românesc. Atît eu, cît şi Eugen Barbu am salutat la 20 mai opţiunea Poporului Român, care este deosebit de matur, de înţelept şi, vai, atît de cuminte, atît de uşor de guvernat atunci cînd îi sînt respectate virtuţile primordiale ale demnităţii şi onoarei. Merg mai departe şi spun că nu facem parte din nici un partid – tot astfel cum nici din defunctul P.C.R. nu mai făceam parte de mult, prin depunerea carnetelor de partid – Eugen Barbu în februarie 1979, iar eu în iunie 1989. Nu ne atribuim merite pe care nu le-am avut, nu am fost nişte „dizidenţi“ în accepţia în care sînt unii veleitari de azi, care au reuşit să înfurie Poporul Român peste măsură. Dar ne-am făcut datoria faţă de ţară, cu tot tributul pe care l-am plătit şi noi cultului personalităţii, făurindu-ne platforma curajoasă de a tipări cărţi, studii de istorie şi articole de o notă particulară în civilizaţia românească a ultimelor decenii. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 27, din 7 decembrie 1990)
asitat la propria noastră cădere, la construirea propriului nostru eșafod. Unii din țară, alții de afară. Și, cu toate acestea, în toate cazurile, nimeni nu a ridicat nici măcar un deget, nimeni, și mă refer la românii de rînd, la oamenii de treabă ai acestei țări, nu a făcut nici măcar un gest real de revoltă. Poate că unii politicieni s-au sesizat, s-au bazat pe români, au strigat și au semnalat dezastrul. Nimeni, însă, nu i-a urmat. Nici pe ei, nici pe alții. Românii au plecat capul și și-au văzut de treabă. Poate că unii au înjurat în gînd, poate că și-au strîns în tăcere pumnii, dar degeaba. Nimic nu a prevestit nici o urmă de protest. (continuare în pag. a 16-a) TANO
Alexandru Ioan Cuza, făuritorul Unirii Principatelor Române – 24 ianuarie 1859
Veminte de urzici Putrezește tot ce am mai sfînt ploile-și desăvîrșesc lucrarea undeva e-un stînjen de pămînt unde-mi pare că vuiește marea E atîta pace împrejur melcii spală gardul de răchită candele de crin cu focul pur luminează calea spre ursită Loc de reculegere și sfat cu blajini sortiți la înviere clopotele de la Athos bat sufletul rămîne, haina piere Poate sînt mai fericiți ca noi dincolo de patima lumească binecuvîntatul lor altoi va grăbi pămîntul să rodească Nu mai trece nimeni pe aici rareori o umbră milostivă îngeri în veșminte de urzici mai afumă fresca lor votivă Eu mă-închin acestei albe frici toate-mi sînt acum deopotrivă... CORNELIU VADIM TUDOR
NR. 1526 l ANUL XXXI l Vineri 24 IANUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Vineri, 24 ianuarie 2020
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Analfabeţii de la „Ziua” sînt proşti ca „Noaptea” F A fost găsit violatorul şi asasinul celor 3 găini din Brazilia F La Scrisoarea celor 6 toţi au stat de lemn Tănase F Mumia care fumează de 5.000 de ani F Încă o dovadă a presei ridicole pe care o practică ciumeții de la „Ziua”: pe pagina I a numărului de miercuri, 7 decembrie, al imposibilei fiţuici, a apărut titlul mare și lat „Generalul Milea a mai trăit şi după ce a fost sinucis”, de Sorin Roşca Stănescu. Noi îl ştiam pe-ăsta doar turnător și canalie, nu şi imbecil... F Un asemenea titlu de Gîgă ne aduce aminte de un alt titlu, publicat în urmă cu vreo 25 de ani în „Scînteia”, referitor la creşterea productivităţii muncii: „Mai încet cu gura, mai iute cu mîna”. În acelaşi ziar de cătrănire a sufletului şi feştelire a minții, „Ziua”, se poate citi o avancronică a meciului Haiduk – Steaua, cu titlul jignitor: „Cum să furi un milion – Steaua joacă la Split numai cu gîndul la bani”. Ce haimanale, cum filtrează ei totul prin turpitudinea inimii lor: dacă ei fură bani – trebuie să fure şi sportivii noştri de vîrf, care se încaieră pe lovele, nu mai există mîndrie, glorie sportivă, culori ale Patriei! F Aceeaşi publicație falimentară (are pierderi de peste 1 miliard de lei) face încă o dată dovada că nu e de capul ei şi e teleghidată de forțe externe. Iată ce apare în numărul de vineri, 9 decembrie, drept comentariu politic la reuniunea C.S.C.E. din capitala Ungariei: „De la corespondentul nostru la Budapesta – Laszlo Tökeş i-a sfătuit pe preşedintele şi pe premierul Ungariei să-l ia la trei-păzeşte pe Iliescu”, semnat cu o satisfacţie nedisimulată de ungurul Balasz Barabas. F Şi tot în „Ziua” se poate citi, pe pagina I, o notă de o monumentală prostie: „Partidul lui Vadim în pragul rupturii”. Da, aşa e, o să le rupem gura derbedeilor și trădătorilor de țară. F Caz dramatic, petrecut în Brazilia: trei găini au fost violate şi asasinate. „Proprietara găinilor – scrie „Cronica Română” –, avocata Parisia Fernandez, a depus o plîngere la Comisariatul Femeilor, specializat în apărarea «sexului slab», care a declarat că un nebun i-a agresat «fetiţele»“. Nu-l mai căuta, madam Parizer, prin lumea largă, ia mai bine aeroplanul, aterizează la Bucureşti, fă bine şi du-te pe Str. Nicolae Iorga, acolo e o fundătură cu o vilă mare, nu intri în vilă, ci o coteşti mai hacana pe lîngă garaj, unde vei da de un coteţ de găini – ei bine, avortonul cu păduchi în cap şi biciclete pe nas, pe care îl vei vedea în penumbra stabilimentului, e nebunul care ți-a violat şi lichidat puicuţele, şi pe el Cristoiu-l cheamă. Talpa Iadului i-e mamă, am aflat și cînd s-a produs pocinogul, e vorba de vizita pe care a întreprins-o în America Latină, alături de Petre Roman, atunci a sfîrîit din călcîie pofticiosul, a dispărut o oră din delegaţie şi ți-a călcat orătăniile cu corpul lui vînjos ca o piftie, după care, de frică să nu-l recunoască (pentru că e celebru în toată lumea!), a hotărît să le suprime viaţa, prin cea mai rafinată metodă de sadism, adică le-a fluturat pe la pliscul nasului şosetele lui produse de firma Porco Forte, veritabile arme chimice, ceea ce le-a fost fatal nefericitelor găini, au zvîcnit de cîteva ori din aripi, au cîrîit şi clefăit cam în stilul reporteriţei TV Ştefana Bratu („din
spate bal, din faţă spital”, așa se împopoţonează băbătia asta), după care au căzut pe spate, cu lăbuţele în sus, ca balerinele alea subacvatice, strigînd cu un ultim efort pentru Naţionala de fotbal a ţării lor: ,,Brasil! Brasil! Carriocas! Romario! Cot-cot-co-daaac!”. F Mare păcat că o păpuşă atît de mititică şi drăgălaşă ca Emma Toader, de la „Jurnalul Naţional”, nu vrea să înveţe alfabetul meseriei de ziarist, adică ABC: Adevăr, Bună-credinţă și Cultură. În numărul de sîmbătă al microscopicului ziar, ea reproduce o propoziţie din Conferinţa de Presă a P.R.M., dar o opreşte la jumătate, astfel încît reiese că noi am fi zis „Avem de a face cu două bande de gangsteri – Puterea şi Opoziţia”. Ce și cum am zis noi cu adevărat se poate citi în pagina alăturată, în textul integral, netrunchiat, al Comunicatului. Ce păcat de generaţia asta nouă de ziarişti, nu vrea să priceapă că cinstea e cel mai de preţ har al unui om! F Mare fericire pe capul Piticului Utecilă: revista lui, „Super-Magazin” (care îi aduce, numai pe baza traducerilor din presa străină, cca. 100 de milioane de lei pe lună partea lui, neimpozabilă) a publicat articolul „Prezervativ cu nasture”. Ai grijă ce faci, Ardei Umplut, cînd foloseşti instrumentul ăsta, s-ar putea ca nasturele să fie mai mare ca puţulica ta, dar asta n-ar fi o nenorocire, primejdia e alta: dacă sacrificata aia pe care o mozoleşti tu (Ileana Lucaciu, sau Marcela Feraru, sau Bogdana Păun, sau Oana Maiuga, sau Simona Ionescu, sau Andra Manta, grăsana aia cît un dulap, care umblă prin Senat înveşmîntată în draperii de catifea), dacă toate căzăturile astea rămîn gravide cu nasturele şi or să nască vreun fermoar, sau poate chiar pe Udrişte Năsturel? F Am aflat şi cu ce limuzină se plimbă Monstrul din Găgeşti, „apărătorul” săracilor: are un Volvo ultimul tip, de vreo 80 de milioane de lei, stă tolănit pe bancheta din spate, cu mînuţa durdulie la falcă, şi cugetă adînc, în vreme ce o maşină de escortă cu vreo 5 haidamaci îl urmează servil... F Venerabilul diplomat Corneliu Mănescu dă o lovitură de graţie mascaradei organizate de Silviu Brucan, cu aşazisa „Scrisoare a celor 6”. E vorba de un interviu acordat de distinsul ex-ministru de Externe al României ziarului „Adevărul”, din care repro ducem: „Pistolar... epistolar... eu n-am scris acea scrisoare (...). Nici n-am semnat-o (...). Păi asta e. Nimeni n-a semnat scrisoarea. N-a existat o întîlnire între cei şase nici înainte de semnarea scrisorii, nici după”. F Răspundem unor cititori curioşi: nu, tovarăşul Dudaş nu e tatăl tovarăşului Dudaev. F Oricum, ceea ce se întîmplă acum în Cecenia arată limpede că omenirea nu-şi poate face iluzii în legătură cu imperialismul rusesc – acum o săptămînă generalul Graciov venise la tratative şi, în vremea asta, ruşii se pregăteau de atac! F Poetul Măscărici acordă un interviu postului de radio „Europa Liberă”, reprodus de revista „Țara”, din care desprindem chestii foarte amuzante: „O bătrînică m-a căutat la Uniunea Scriitorilor după vreo 3 zile de la evenimentele din 22 decembrie 1989 şi a venit la mine şi mi-a
RM
zis: «- Domnule Dinescu, am vrut să văd cum arăţi în realitate. Maică, cînd te-am văzut acolo, la televizor, m-am închinat şi am zis: Doamne, a fugit un nebun şi au venit alţii la putere!». Păream, oricum, niște demenţi acolo, nu? (...) Vadim Tudor şi Păunescu erau pe sub pat, pe acolo, de frică”. Cine n-are bătrîni să și-i cumpere! Cîtă dreptate avea bătrînica aia, veniseră alţi nebuni la putere! Și ce te face să crezi, Slobozirea Ta, că cei doi creatori s-ar fi ascuns sub pat? Ei făcuseră armata la Securitate, sau tu? Ei dăduseră cu scrisul, contracost, la aceeaşi Securitate, sau tu? Ei aveau socri maghiarosovietici (tovarăşa Loghinovskaia a plătit coti zaţia de membru al P.C.U.S. la Ambasada U.R.S.S. pînă în 1991, cînd s-a desfiinţat imperiul cu pricina), sau tu? Ei rămăseseră repetenţi la liceu şi fuseseră ţinuţi de conducerea CC. al P.C.R. la Universitatea de Partid „Ştefan Gheorghiu”, sau tu? În fine, ei primiseră îndemnul hoţesc de la Caramitru, „Mircea fă-te că lucrezi!”, sau tu? Nu ştim ce-o fi făcut valorosul poet Adrian Păunescu în acele zile, dar Vadim Tudor a circulat nestingherit pe străzi, s-a dus la „Săptămîna” cu Eugen Barbu, i-au şuierat gloanţele pe la ureche, în Piaţa Palatului, chiar în seara zilei de 22 decembrie, aşa că toate găselniţele astea stupide (tremurau de frică, se ascundeau prin poduri, se piteau pe sub aragaz etc.) sînt rodul unor fantezii bolnave, ale unor vagabonzi care iau drept realitate fantasmele minţii lor de primitivi, adică ce curajoşi erau ei, mureau oameni nevinovaţi, în timp ce nişte celebrităţi dîrdîiau ca varga. Stai că nu mai ţine figura, mai bine zi-ne, Cimpanzeul Neamului, cum ai uşurat de sute de milioane de lei vistieria Uniunii Scriitorilor. F Eveniment de răsunet în lumea antropologiei, relatat de mai multe publicaţii: se pare că omul neistoric din Similaun (o mumie de 5.000 de ani, descoperită în anul 1991, în Munţii Alpi) era fumător, avînd plămînii înnegriţi de fum. Noi am făcut investigaţii pe cont propriu şi am aflat și identitatea scheletului: era Coposu! F Ziarul „Timpul în 7 zile”, condus de Adrian Riza, n-are puţină lipsă de respect, îl aşază pe Coposu după Dide, care a făcut şi el puşcărie, ce-i drept, dar nu ca secretar și continuator al lui Iuliu Maniu, ci ca secretar și continuator al lui Mafoamea. Dar, iată amuzanta ştire: „Nu de mult, ziarele ne-au comunicat că la Tribunalul Municipiului Bucu reşti s-ar fi scandat: «Dide! Dide!». Şi acum, tot din ziare, aflăm că la Sala Palatului s-a scandat: «Coposu! Coposu!». Asta, în vreme ce tot românul mai gospodar, inadmisibil de neatent la zbaterile domnilor Dide şi Coposu, în prag de Crăciun, nu face nimic altceva decît să se pregătească să pună genunchiul pe porc. Ce mai în sus și-n jos! Sîntem o naţiune total lipsită de vocaţie politică!”. F Vai de ţărişoara aia unde doi puşcăriaşi de drept comun şi un infractor plătit își dau mîinile pentru a-l discredita public pe şeful Serviciilor Secrete. Vai şi-amar de ea, e pierdută! Acesta e cazul celor trei gunoaie sociale Nicolae Dide (bişniţar de valută), Răzvan Savaliuc (hoț de drumul mare) și S.R. Stănescu (turnător la Secu), care, în numărul de luni al aceluiaşi ziar bestial, „Ziua”, îl fac albie de porci pe Virgil Măgureanu, pentru că derbedeii ştiu dinainte că nu vor păți nimic, cum n-au păţit nici la atacarea sediului P.R.M.! ALCIBIADE (text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 16 decembrie 1994)
RM
3
Vineri, 24 ianuarie 2020
Dreptul celor puternici
Chiar în ajunul Anului Nou, SUA a decis să ofere Rusiei un fel de „cadou” - noi sancțiuni împotriva contractanților europeni ai Nord Stream-2. Principala țintă a fost compania elvețiană Allseas, care a montat o conductă de gaz sub Marea Baltică în cadrul acestui proiect. Compania și-a oprit imediat activitatea, pentru a nu intra pe lista de sancțiuni a SUA. Reacțiile puternice de dezaprobare ale politicienilor și jurnaliștilor ruși cu privire la aceste sancțiuni au fost adresate în primul rînd Statelor Unite, desigur, pentru „banditismul lor”. Dar o pondere considerabilă a indignării a fost îndreptată și către Allseas - spun ei „pentru că a cedat presiunii americane, a arătat capacitatea ei lașă de ajutor, tipică Europei, și disponibilitatea de a sta la cheremul Statelor Unite la orice cerere venită de la Washington”. Este clar că cei din conducerea companiei elvețiene nu doreau ca firma să fie deconectată de la sistemul financiar și bancar internațional, dominat de SUA. În plus, au comparat pur și simplu volumul afacerilor primite de la companiile americane cu cel primit de la companiile rusești. Și este evident că această comparație nu a fost în favoarea Federației Ruse. Un alt exemplu similar este cînd, în 2014, Statele Unite au aplicat o amendă de 8,9 miliarde de dolari băncii franceze BNP-Paribas pentru că a ajutat multe companii să ocolească sancțiuni americane grave împotriva Iranului și Sudanului. Drept urmare, BNP-Paribas a plătit autorității americane această amendă, fără precedent, uriașă, doar pentru că în caz contrar ar fi fost expulzată complet de pe colosala piață americană. Principalul autor al sancțiunilor americane împotriva Nord Stream-2, senatorul republican Ted Cruz, a încercat să-și justifice măsurile restrictive cu două motive politice: 1. Este necesar „să oferim Europei securitatea energetică și diversificarea furnizorilor de gaze”. 2. Este necesar, din motive geopolitice, să fie slăbit unul dintre cei mai mari cîștigători al Kremlinului Gazprom, care „alimentează agresiunea și amestecul Kremlinului în afacerile interne ale Ucrainei și în multe alte țări”. Aceste explicații, desigur, găsesc un mare sprijin în rîndul „șoimilor” americani din Congres, care văd Kremlinul ca pe o amenințare semnificativă pentru interesele naționale americane. Cu toate acestea, americanii mai puțin inteligenți consideră că poziția republicanului Ted Cruz este o trăznaie banală, pe care o folosește pentru a ascunde o sarcină pur mercantilă - cu scopul de a scoate o parte din uriașa piață europeană de la Gazprom și, prin urmare, a oferi această piață producătorilor americani de gaz natural lichefiat. Este demn de remarcat, în acest sens, că Ted
Cruz reprezintă statul Texas din Senat - cel mai mare centru al companiilor americane de energie și teritoriul cîmpurilor de gaze. Critica rusă a Statelor Unite este în mare parte justificată - și anume că sancțiunile americane împotriva Nord Stream-2 încalcă principiile de bază ale liberului comerț și concurenței loiale. Un alt lucru de luat în seamă este că indignarea rusă (și europeană) împotriva acestor sancțiuni este absolut inutilă. Oricîtă gălăgie ar face Rusia și alte țări, Statele Unite își vor apăra interesele naționale în orice fel, manifestînd „dreptul celor puternici”. Și după cum știți, nu este recomandată lupta cu cei puternici - mai ales că cel puternic este întotdeauna de vină. În echitate, trebuie spus că Statele Unite nu șiau atins deloc din întîmplare poziția dominantă, foarte privilegiată în lume, ci datorită faptului că, în cei 244 de ani de existență, SUA a devenit, într-adevăr, o țară a creației. În primul rînd, America a creat: - cea mai mare economie din lume, cu o piață de consum extrem de profitabilă, devenind lider în domeniile științific, tehnologic, energetic și financiar; - cea mai fiabilă monedă în care băncile centrale ale lumii și alți investitori mari preferă să investească; - un sistem juridic puternic care protejează proprietatea privată a investitorilor și antreprenorilor americani și străini; - o țară prosperă, cu fluxuri de capital mari și de înaltă calitate - atît umane, cît și financiare - în întreaga lume. Acești patru factori, în special, permit Statelor Unite să-și exercite „dreptul de putere” în raport cu alte țări, inclusiv dreptul de a aplica sancțiuni împotriva lor, apărîndu-și interesele naționale așa cum consideră de cuviință. Obiectiv vorbind, ar fi ciudat dacă Statele Unite, avînd aceste capacități, nu le-ar folosi. Recent, am văzut o manifestare a „dreptului celor puternici” americani în toată gloria - asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani. Deși acesta este cel mai izbitor exemplu în acest sens, nu este singurul din ultimii 75 de ani. Întîmplător, Uniunea Sovietică, care era mai mult sau mai puțin egală cu America în greutatea sa politică și militară, și-a însușit „dreptul celor puternici”, începînd din anii ’60. Din acel moment și pînă la prăbușirea URSS, Moscova și-a exercitat în mod regulat acest drept în întreaga lume. Dar, spre deosebire de SUA sau URSS, Rusia nu are încă un „drept al celor puternici”. Mai bine spus, Federația Rusă îl are - există doar mai puține oportunități de aplicare. Problema este că Rusia vrea, dar nu poate. Fiind în această poziție, Rusia (și țările europene separat) nu poate rezista sancțiunilor americane. În consecință, orice încercare a Kremlinului de a introduce contra-sancțiuni împotriva Statelor Unite
30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (2)
Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.
Scrisoarea, în reproducere exactă, începea așa: „Subsemnatul Magheru Paul, lector de limba și cultura română de la Universitatea din Bratislava, vă informez că din proprie inițiativă, împotriva interdicției Elenei Ceaușescu, simulînd o urgență a unui presupus unchi spitalizat la Bratislava, în data de 18 decembrie 1989, fără pașaport de serviciu, m-am prezentat la post în Cehoslovacia. I-am informat pe colegii de la Ministerul Învățămîntului din Slovacia că Ministerul nostru se străduiește din răsputeri să nu întrerupă relațiile pe linie de lectorat și învățămînt cu Cehoslovacia, dar că nu se poate face nimic din cauza «șefei». De
asemenea, le-am mărturisit directorului relațiilor externe Jozef Mruškovič și referentei de resort Gabriela Veselá, hotărîrea mea de a nu mă întoarce în țară, decît după căderea dictaturii lui Ceaușescu. Dumnealor contau pe mine, îmi rezervaseră catedra și locuința, asigurîndumă de tot sprijinul, cel puțin pînă la finele acestui an școlar”. Recunosc, motivele invocate erau mai ales de ordin didactic, profesional-științific. N-a trebuit să aștept mult, fiindcă la 25 decembrie, în Sfînta zi a Nașterii lui Christos, soții Ceaușescu au fost executați. A doua zi, 26 decembrie, am urcat în tren să mă întorc acasă, dar la Štúrovo, de la granița cu Ungaria spre Oradea, românii au fost coborîți din tren, fiindcă aveau interdicție de a intra în țară. A doua zi, 27 decembrie, am urcat din nou, intrarea de data aceasta era permisă și soția mă aștepta cu mașina noastră personală în gara de la Oradea. Aceasta este povestea pe scurt a amintirilor încă vii din ultimele zile ale anului 1989, dar învățămintele au fost multe, dureroase și revelatoare. În primul rînd, dizidența mea de o săptămînă n-are niciun merit. N-am fost nici mai curajos, nici mai puțin „vinovat” decît toți românii. Comunismul, în care mult timp numeroși
pare ridicolă. Problema nu este atît de mare deoarece contra-sancțiunile rusești sînt ineficiente, ci pentru că fac mult mai mult rău Rusiei însăși. Singura modalitate prin care Federația Rusă ar putea ieși din această situație extrem de vulnerabilă este să-și aducă PIB-ul la nivelul american, să facă din Moscova unul dintre cele mai mari centre financiare din lume, iar rubla – una dintre cele mai puternice valute de rezervă din lume. Cu toate acestea, Rusia reușește în unele locuri să manifeste,,dreptul celor puternici” - deși nu la aceeași scară ca Washington-ul. Acesta, de exemplu, a fost aplicat unor vecini mai slabi, precum Moldova, Georgia și Ucraina. După cum știți, Kremlinul a impus în mod repetat sancțiuni împotriva lor sub formă de restricții și taxe comerciale. Turcia se bucură, de asemenea, de „dreptul celor puternici”, în măsura posibilului. Priviți, de exemplu, încercarea ei de prospecție în apele teritoriale ale Ciprului grecesc în căutarea de noi resurse energetice. Ankara reușește din simplul motiv că Grecia este clar mai slabă (deși ambele țări sînt membre ale NATO), iar Statele Unite nu sînt încă pregătite să apere drepturile legitime ale Atenei. În ceea ce privește China, în ultimii ani a folosit în mod activ și arogant „dreptul celor puternici” în raport cu țările vecine mai slabe. Cel mai neobișnuit exemplu este preluarea efectivă de la Beijing a insulelor Spratly, care aparțin, de fapt, Filipinelor. Este exact ceea ce a decis Curtea Internațională de Arbitraj de la Haga în 2016. Însă China pur și simplu a ignorat această decizie, declarînd: „Curtea Internațională de Justiție nu este un factor de decizie pentru noi!”. În plus, China ,,se învîrte” în mod constant pe apele teritoriale ale Vietnamului. Da, o astfel de aplicare a „dreptului celor puternici” este scandaloasă, necinstită și adesea ilegală. Se dovedește că lumea de azi este în multe feluri cu adevărat asemănătoare cu „lumea banilor și a profitului pur”, așa cum se spunea în perioada sovietică. Realitatea, însă, nu poate fi combătută: „dreptul celor puternici” este o parte inevitabilă, chiar naturală, aș spune, a politicii mondiale. Indiferent cui îi place sau nu, trebuie să acceptăm acest fapt ca un dat. Similar cu selecția naturală darwiniană, „ordinea internațională” a existat din timpuri imemoriale și va fi întotdeauna așa, într-un fel sau altul. Dreptul celor puternici este una dintre cele mai vii și mai dure manifestări ale „real-politicului”. Dar nu Statele Unite, desigur, au inventat acest concept, deși îl practică. Este universal printre puterile majore. Nu putem decît să ne bucurăm că manifestarea „dreptului celor puternici” în Secolul XXI este, cu siguranță, mult mai moderată și încă mai limitată decît a fost în secolele anterioare. Cu toate acestea, legea în discuție transformă adesea însuși conceptul de „drept internațional” într-o ficțiune. Acest lucru este cunoscut de mult timp, de cel puțin 75 de ani ai existenței acelui „drept internațional” notoriu. D.A. oameni au crezut, degenerase în crimă. Stagiul de șase ani într-o țară mai apropiată de Occident m-a făcut să cred, cel puțin cu patru ani înaintea multor români, că Comunismul (cacofonia nu merită evitată) mai devreme sau mai tîrziu va cădea. Prima țară capitalistă pe care am vizitat-o a fost Austria, invitat de lectorul de limba română, omologul meu de la Institutul für Romanistik din Viena, în mai 1985, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la independența Austriei ca stat suveran și democratic. Atunci l-am cunoscut și pe preotul capelei ortodoxe, Marin Braniște, pe care l-am vizitat apoi duminici la rînd, iar după slujbele religioase, contra unor pomeni creștine obișnuite, țineam conferințe de literatură și cultură română enoriașilor refugiați sau emigranți în Austria. Acolo l-am cunoscut pe un patron și urmaș al familiei Menachem H. Elias, care a lăsat moștenire Academiei Române Fundația Elias. Patronul îmi spunea, printre altele, că dacă i s-ar concesiona, așa cum a cerut de mai multe ori, numai apele minerale din România, el ar asigura pîinea întregului popor român. (va urma) Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU Universitatea din Oradea
4
Vineri, 24 ianuarie 2020
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
E trist că pămîntul țării se vinde Ţăranul din vremurile acestea nu mai are nimic în el, nici sîngele strămoşilor lui, nici vorba de odinioară. Și nici datinile nu le mai ţine aşa cum au fost ele cîndva. În viaţa sa au intervenit numeroase modificări şi nu doar într-o anumită zonă, ci pe întreg arealul românesc... Ţăranul român nu mai umblă încălţat în opinci, nu mai poartă iţari, sau cuşmă pe cap, la întorsul brazdelor de pămînt... Nu mai e dornic să stea la sat... Pentru unii, a trăi la sat e un chin... E o ruşine... Ţăranul de odinioară iubea satul ca pe lumina zilei, ca pe maica lui care i-a dat viaţă... Şi a răbdat de foame şi sete, şi a murit pentru pămîntul lui... A fost în război, s-a întors acasă mutilat, bolnav şi flămînd. Şi flămînd a fost mai tot timpul ţăranul român... El a trăit cu familia lui numeroasă de pe urma roadelor de pe cele cîteva brazde de pămînt din jurul casei... Viaţa ţăranului niciodată nu a fost una pe măsura voinţei sale de om harnic, răbdător, muncitor, de crescător de animale şi cultivator de pomi fructiferi... Niciodată munca lui nu a fost răsplătită pe măsura trudei care i-a asprit palmele... A fost nevoit să trăiască în pace, alături de animalele sale, în comunitatea semenilor lui, unii în bordeie, alţii în case făcute din ţăruşi bătuţi în pămînt şi împletiţi cu văltuci de lut cu paie... Şi au trăit fericiţi, chiar dacă leau lipsit multe din gospodării, mai ales bucata de pîine de pe masă... N-au disperat... Au crezut în Dumnezeu... în ziua de mîine, sperînd că şi pentru ei o să fie bine... Şi au plîns cînd pămîntul le-a fost luat de stat pentru a fi făcut gospodărie colectivă... Dar statul a lăsat pămîntul acela tot pe seama ţăranului, ca el să-l muncească şi să se bucure de rodul lui. Şi au muncit cot la cot, unii lîngă alţii, dar nu condamnaţi pe loturile lor, cum se spune... Au muncit fiindcă aveau dragoste de pămînt... De animale... Unii cu
palmele la prăşit, ori la culesul livezilor cu fructe aurii... Alţii, la ferma zootehnică... Satul era, de dimineaţa şi pînă seara, într-o continuă forfotă... Pe ulițe treceau căruţe trase de cai, ducîndu-i pe țărani la munca de la cîmp, tractoare cu plugurile care brăzdau ogoarele sau, toamna, cărînd după ele remorcile pline cu roadele pămîntului, strînse cu sudoare de toţi fiii satului. Cu mic, cu mare, se întreceau să dea o mînă de ajutor la strînsul holdelor... Şi oamenii, chiar dacă ziceau că sînt nefericiţi şi că muncesc pentru stat degeaba, aveau podul plin de cereale şi ceva bănuţi la sfîrşit de an... Odată cu revoluţia din decembrie 1989, lucrurile aveau să ia o altă turnură, la care nimeni nu s-a aşteptat... Ţăranul s-a bucurat că acum că pămîntul va fi din nou al lui şi o să trăiască în belşug muncindu-l... Din păcate, din lanurile de odinioară, cultivate ca la carte, au apărut peste noapte şi parcele de o palmă de pămînt, despărţite între ele de ţăruşi... Multe dintre ele sînt necultivate, că nu are cine să le muncească, iar proprietarii sau rudele lor aşteaptă posibili cumpărători... Cei care nu au forță să muncească pămîntul sau utilajele agricole necesare, l-au înscris în asociaţii, primind, în schimb, atît cît le dă toamna fermierul, dacă s-a obținut cantitatea de recoltă preconizată... Dacă omul e bun, şi pămîntul le dă holde... Trist este că, odată cu trecerea anilor, pămîntul a început să fie vîndut ori lăsat în paragină, pentru că mai toţi fiii ţăranilor au abandonat satul în care s-au născut şi au plecat în pribegie, să muncească pe moşiile fermierilor străini, departe de glia strămoșească. Iată ce s-a ales din ţăranul român gospodar, de altădată: un imigrant în toată lumea. Și asta, pentru că nu-şi mai iubeşte nici satul, nici pămîntul, nici pe cei care i-au dat viaţă. Unde-s ţăranii de odinioară? Istoria nu se va mai întoarce, iar dacă lucrurile vor evolua spre globalizare, neamul românesc va avea de suferit, iar România va rămîne o amintire pierdută în negura vremurilor, apărînd într-un subsol pe harta lumii, fără români şi fără de identitate. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“
Mînăstirea Putna, ,,Ierusalimul Neamului Românesc” (2) Pictura bisericii Distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan, pictura originală s-a încercat a se reface abia în Secolele XVIII-XIX, cînd s-au zugrăvit în pridvor cîteva chipuri de sfinți. Dorința de a reda Putnei strălucirea de odinioară, cînd era ,,tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decît zugrăveala și pre dinăuntru, și pre dinafară” (cronicarul Ion Neculce), a început să prindă contur abia în anul 1972, cînd mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvîntat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mînăstirii, pe baza unui plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu. În 2001, fii ai
Bucovinei, pictori de categoria I-a, cu numeroase lucrări în țară și străinătate, frații Mihail și Gavril Moroșan au împodobit biserica cu frumoase chipuri, scene și compoziții pe fondul foiței de aur. Stilul neobyzantin, cu acorduri cromatice deosebite, compozițiile inedite - sînt cîteva din caracteristicile noii picturi.
Muzeul mînăstirii Muzeul Mînăstirii Putna este poate cel mai bogat și valoros din țară, păstrînd multe obiecte de la Ștefan cel Mare, mînăstirea fiind renumită prin tezaurul său de broderie, țesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult. Muzeul Mînăstirii Putna, reamenajat în anii 1976 și 2004, se află în partea de vest a incintei, alături de Paraclis. Aici se păstrează o parte din tezaurul artistic și istoric al mînăstirii, constînd în manuscrise (Tetraevanghele, Psaltiri, cărți de învățătură, Psaltichii) și broderii realizate în atelierele mînăstirii (epitafuri, acoperăminte pentru sfintele vase, pocrovete, dvere, acoperăminte de morminte, veșminte preoțești), cărți de cult și de învățătură, odoare bisericești (sfinte vase, cruci ferecate, icoane, cădelnițe, candele), obiecte din ceramică etc. Printre odoarele de mare preț se numără icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă, după tradiție, din Constantinopol, în 1472, de către Doamna Maria de Mangop, soția Sfîntului Voievod Ștefan, si craniul Sfîntului Ierarh Ghenadie, mare făcător de minuni, ferecat în argint aurit și dăruit mînăstirii de ctitorul ei, în anul 1488.
RM
S ămînța bună
Greise la numrtoarea cazmalelor
Motto: ,,Omul de nimic, omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură. Răutatea este în inima lui, urzește lucruri rele întruna și stîrnește certuri.” (Proverbe 6.12,14) Chuck Colson, colaboratorul președintelui Nixon, a povestit următoarele: În timpul celui de-al II-lea război mondial, un grup de prizonieri americani a fost pus la muncă grea într-un lagăr. Fiecare prizonier primea zilnic o cazma cu care urma să sape, iar seara trebuia s-o înapoieze. Într-o seară, cei douăzeci de prizonieri erau aliniați în fața gardianului, care număra cazmalele. Acesta a numărat nouăsprezece cazmale, după care s-a întors furios către cei douăzeci de prizonieri, întrebînd care dintre ei nu și-a adus cazmaua. Nici unul nu a răspuns. Atunci gardianul și-a luat arma și a spus că va împușca cinci dintre ei, dacă vinovatul nu iese în față. După un moment de tăcere, un tînăr de nouăsprezece ani a pășit cu capul plecat în față. Gardianul l-a apucat, l-a tras deoparte și l-a împușcat în cap, după care s-a întors să-i avertizeze pe ceilalți să fie mai atenți decît acel soldat. Cînd au plecat, prizonierii au numărat din nou cazmalele și erau douăzeci. Gardianul greșise la numărătoare. Îngrozitor! Dar acel tînăr își dăduse deja viața pentru prietenii săi. Să reținem din această întîmplare două adevăruri: - pe de o parte, că răutatea omului nu are limite. De aceea, Biblia spune că omul este mort în păcate și în fărădelegi, fără Christos, fără speranță și fără Dumnezeu în lume – ce tablou sumbru! - pe de altă parte, că motivația acelui tînăr face trimitere spre ceea ce s-a întîmplat la cruce cu Mîntuitorul.
Mînăstirea Putna - locul în care rugăciunea a scris istorie Dotată dintru început cu atelier de caligrafie - scriptorium (în care călugării, instruiți în școala vestitului caligraf Gavriile Uric de la Mînăstirea Neamț, copiau cărți de cult și din scrierile Sfinților Părinți), cu atelier de broderie (în care se lucra cu fir de aur și de argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase) și cu o celebră școală de muzică psaltică condusă de Eustație Protopsaltul, Mînăstirea Putna va deveni în scurt timp un renumit centru al artei și culturii medievale sud-est europene în Secolele XV-XVI. Pentru români, Mînăstirea Putna reprezintă nu numai rugăciune, artă sau cultură, ci și o pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu trezesc și astăzi amintirea marii serbări de la Putna (14-16 august 1871), ocazionată de împlinirea a 400 de ani de la sfințirea bisericii mînăstirii. Atunci, Mihai Eminescu a rostit cuvintele: ,,Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormîntul lui Ștefan, altar al conștiinței naționale”. Pe urna votivă depusă atunci pe mormîntul Sfîntului Voievod Ștefan se află inscripția: ,,Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare, Junimea Română Academică, MDCCCLXX”. Păstrarea conștiinței de neam în timpul ocupației austro-ungare s-a manifestat și în 1904, cînd întreaga Bucovină, la inițiativa lui Eudoxiu Hurmuzachi și a altor intelectuali români, a comemorat 400 de ani de la trecerea la cele veșnice a slăvitului Voievod Ștefan cel Mare, care a fost ,,glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz si nedreptățit” (P.P. Panaitescu). Sfîrșit Sursa: crestinortodox.ro
RM
5
Vineri, 24 ianuarie 2020
Polemici«Controverse „Unirea țărilor surori, eterna dorință a nației noastre” Printr-un efort de voință unanim, prin patriotism și înțelepciune politică, Adunările Elective ale Moldovei și Țării Românești, exprimînd dorința fierbinte de unire a românilor, au realizat într-un răstimp de trei zile, între 25 și 28 ianuarie 1859, încă un pas important spre Unire. Deputații adunării Elective din Moldova, întruniți în ședința din 28 ianuarie (al cărei proces-verbal îl redăm în continuare), s-au arătat profund impresionați de opțiunea Adunării Elective din București și, răspunzînd mesajului prin care Al. I. Cuza le aducea la cunoștință rezultatul votului exprimat în 24 ianuarie, la București, arătau că prin acceptarea de către domn și a tronului țării surori, s-a ,,făcut un mare și puternic pas înainte întru realizarea eternei dorințe a neamului nostru – Unirea Principatelor”. În cadrul aceleiași ședințe, Adunarea Electivă din Iași a adoptat o adresă de salut către Adunarea Electivă din București, care sintetiza starea de spirit a românilor moldoveni din acele memorabile zile. Actul dublei alegeri era apreciat drept ,,cea mai frumoastă pagină” a istoriei moderne românești.
Procesul verbal IX al Adunării Elective a Moldovei, din 28 ianuarie (9 februarie) 1859 Astăzi, în 28 ianuarie 1859, deschizîndu-se ședința sub președinția Înalt Prea Sf. Sale Părintele Mitropolit, se constată 41 membri (de) față. Dl. M. Kogălniceanu citește Adresa răspunzătoare la citatul Mesaj al Înălțimei Sale, care cu aclamații și în strigăte de: ,,Vivat Unirea!, ,,Vivat Alexandru Ioan I!”, se adoptează de Adunare. Iar cuprinderea adresei este următoarea: ,,Adunarea Electivă a Moldovei, în ședința sa din 26 ianuarie, a primit cu entuziasm Mesajul Înălțimei Voastre, prin care binevoiți a o încunoștiința că Adunarea Electivă din țara soră V-a ales domn al Valahiei și că Înălțimea Voastră ați și primit frîiele guvernămîntului din București. Moldovenii nu așteptau mai puțin de la patriotismul fraților lor de peste Milcov, iar această Adunare Electivă, mîndră de alesul ei și de domnul său, declară că Înălțimea Voastră, nepregetînd a răspunde la chemarea ce Vi s-a făcut prin legiuiții reprezentanți ai țărei surori, ați bine judecat de simțămintele reprezentanților Moldaviei și de inima întregei nații, căci prin aceasta ați făcut un mare și puternic pas înainte întru realizarea eternei dorințe a neamului nostru – Unirea Principatelor. Prin un asemenea act, Înălțimea Voastră ați cîștigat un nou titlu la amorul și recunoștința românilor. (...) Adunarea Electivă din București, cu un patriotism mai presus de toată lauda, dînd tot Înălțimei Voastre unanimitatea sufragiilor sale, și așa proclamînduVă de domn al Principatelor Unite, a arătat lumei că Valahia, întocmai ca și Moldova, vede în Înălțimea Voastră bărbatul chemat de Providență pentru a întemeia în faptă și deplin unirea ambelor țări într-un singur stat, statul României! Cuprinderea împărtișirei ce despre acest mare act ați făcut marilor Puteri ale Europei și despre care neați dat cunoștință a convins pe Adunare că Înălțimea Voastră ați știut a aprecia scopul actului național săvîrșit de ambele Adunări și a atribui adevăratul caracter ce sufragiul unanim al ambelor țări a voit a-i da. Înălțimea Voastră, în fața țărei, ați dovedit dar că înțelegeți toată mărimea misiei ce Vă este încredințată și că sînteți capabil de a o aduce la bun sfîrșit. Nația va fi recunoscătoare de nobila inițiativă ce ați luat. Iar
Adunarea Electivă, în deplina armonie și înfrățire ce întîlnește în țintirile Voastre și ale ei, este mîndră că Vă găsește precum V-a așteptat. Ea are convincția intimă că această norocită concordie se va păstra și se va întări din mult în mai mult, pînă cînd se va putea realiza cu deplinătate marele dor al nației române. Adunarea Electivă are dar deplină încredere în luminatul Vostru patriotism, în nestrămutata Voastră voință, în cunoscuta Voastră tărie de suflet. Ea sperează că guvernămîntul Vostru se va ridica la acea putere a energiei, singura proprie de a înlătura toate piedicile. Cît pentru Adunarea Electivă, întregul ei concurs este de mai înainte închezășluit Înălțimei Voastre. Și declarîndu-Vă că și țara este gata de a face toate sacrificiile cerute de o așa mare trebuință, Camera este în tot dreptul de a se crede adevărata reprezentantă a simțirilor Moldovei. Spre deliberația și adoptarea măsurilor celor mai nimerite, pentru ca Unirea Principatelor să ajungă a fi un fact definitiv și recunoscut de areopagul Europei, concursul ambelor Adunări din Principate este necesitatea de întîiul ordin. Noi venim dar respectuos a Vă cere convocarea la Focșani a Camerelor din ambele țări. Adunarea, întocmai ca Înălțimea Voastră, împăr tășește speranța ce puneți în înalta îngrijire a Marilor Puteri închezășluitoare existenței Principatelor Unite. Ea are convicția asigurătoare că ele nu ar voi a arunca nația română în pericolul desnădăjduirii și în o prăpastie de calamități, ci, din contră, prin un efect al înaltei lor dreptăți, ele vor împlini cele mai legiuite ale ei dorințe și vor întemeia liniștea și viitorul ei, consfințind, prin un vot aprobativ, o situație căreia puterea lucrurilor i-a întipărit sigiliul destinului. Iar Voi, o Doamne, chemat de Providență și de nație pentru a pune cea de pe urmă piatră la edificiul naționalității române, la care de atîți secoli lucrează generațiile noastre, urmați pe calea de patriotism și de abnegație ce ați întreprins și, plin de glorie și binecuvîntat de toată gura și de toată inima neamului nostru, Veți fi pururea întîiul cetățean și binefăcător al României, și cinci milioane de români, de la Carpați pînă la Marea Neagră, nu vor conteni de a Vă ura cu același strigăt, cu care astăzi Vă aclamă ambele Principate. Să trăiască Alexandru Ioan I”. În cadrul aceleiași ședințe a luat cuvîntul deputatul A. Panu: ,,Inima mea bate lovituri repezi, ca a fiecăruia român în momentele de față. Visul acel mare al nației române, ținta tuturor suferințelor, tuturor speranțelor atîtor generații, care au căzut jertfă pentru cauza sfîntă, iat-o îndeplinită! Unirea Principatelor este făcută! România măreață și plină de putere se avîntă către viitor! România merge de acum pe calea mîntuirei și a destinului care o așteaptă între celelalte nații civilizate ale Europei! O! Să salte! Să salte de bucurie bătrîni și tineri! Dumnezeu S-a arătat cu o protecție învederată pentru nația română! Nu mai poate fi îndoială, nu mai poate fi frică în inima nimănui: Dumnezeu, Dumnezeu ne protege! Edificiul nostru social se clătina pînă în temelie; dușmani numeroși și puternici ne amenințau de pretutindeni; acei puțini cu credință păreau că văd pieirea apropiată, cînd deodată alegerea Adunării proclamă domn un bărbat cu inimă și suflet mare. Țara se bucură și sperează, și iată că frații noștri munteni zic domnitorului să personifice ideea națională. Fii dar alesul nației române! Fii domnitorul a cinci milioane! Dumnezeu, Dumnezeu dar ne protege! Înainte dar, fraților, pe urmele patriotismului și ale abnegării ce
ne arată domnitorul nostru! Înainte pe calea datoriei, orișice jertfă ar cere împrejurările! În fața dar a mărețului act săvîrșit de Adunarea din București, noi să rămînem indiferenți? Noi să stăm neclintiți la locurile noastre? Dl. Catargiu, în îngrijirea patriotismului său, zice că nu trebuie să luăm asuprăne răspunderea privitoare și pe Adunarea din țara soră? Nu!, dar trebuie să ne întîlnim cu acei frați de inimă mare, trebuie să ne închinăm lor ca unor mari patrioți. Ei bine!, unde să ne întîlnim? Ei ne dau coroana a trei milioane, ei vin, un popul întreg, ca să se confunde cu noi, și noi să stăm neclintiți pe băncile acesta, să nu mergem măcar la margine să-i primim? O! Inimile domniilor Voastre se exprimă foarte elocvent prin aclamațiile unanime ce văd că se ridică la cuvintele mele: La Focșani dar, la Focșani!”. Mihail Kogălniceanu citește apoi a doua adresă către Adunarea din Valahia, care cuprinde următoarele: ,,Fraților! A trecut de abia un an, de cînd Adunarea ad-hoc din București, glorioasa voastră predecesoare, a adresat Adunărei ad-hoc din Iași aceste cuvinte, adevărat proorocii: - Patria și naționalitatea sînt în inima fiecărui român. Unirea a devenit credința noastră. De acum, fie-ne soarta cît de contrară, Unirea este făcută pentru noi! Și cu toate piedicile ce ați avut, votul vostru din 24 ianuarie a împlinit marea proorocire! Chemînd voi la tronul Principatelor Unite pe alesul Moldovei, prin însăși aceasta ați ați pus în lucrare marea și eterna dorință a nației noastre: Unirea țărilor surori. Glorie dar vouă, o, demni fii ai României! Unind sufragiile voastre cu sufragiile noastre și ridicînd pe întrunitul tron al lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul pe Alexandru Ioan I, voi ați dat lumei o dovadă că antica virtute romană încă n-a pierit din inima coloniștilor lui Traian; voi v-ați făcut gloria familiilor voastre; voi ați îmbogățit istoria modernă a românilor cu cea mai frumoasă a ei pagină. Adunarea Electivă a Moldovei, aplaudînd la actul vostru de patriotism și la nobila inițiativă ce domnul nostru și al vostru a luat cu hotărîre, de a conduce la un bun sfîrșit marea lucrare, a votat alăturata adresă de felicitare. Această adresă este însăși profesia noastră de credință către voi. Precum pînă acum am fost strîns uniți în aceleași idei, în aceleași dorințe, în aceleași suferințe și în același scop, asemenea, fraților, nu ne îndoim că vom fi una și în adoptarea acelorași mijloace, pentru a putea cît mai curînd pune cea de pe urmă piatră la edificiul naționalității noastre. Vă rugăm dar ca să vă uniți și voi cu cererea ce am adresat lui Alexandru Ioan I, ca așa, în curînd, povățuiți de marea idee și sub steagul Unirei, să ne întîlnim la Focșani, unde puind mînă în mînă, să le legăm atît de strîns, încît chiar soarta cea mai rea să nu le mai poată despărți. Adunarea Electivă din Iași, delegînd din sînul ei pe deputații anume: M. Kogălniceanu, A. Panu, I.A. Cantacuzino, P. Rosetti și A. Mavrocordat, îi însăr cinează ca să fie către Adunare Electivă din București interpreții frățeștei noastre iubiri. În îmbrățișarea ce ei vă vor da, priviți însăși îmbrățișarea a două milioane de români din Moldavia. Ei vă vor rosti din viu grai toată admirarea ce simțim pentru nobila voastră purtare, pentru aprinsul vostru patriotism, pentru rarul curaj cu care ați știut a triumfa de piedicile din lăuntru și de spiritul de partidă. Așadar, fraților, dispară dintre noi toată forma, toată deosebirea din afară! Chiar numele Milcovului contenească de a mai exista în limbajul românesc! Dumnezeu ne-a făcut un singur și același popul. Acum a sosit timpul ca să și lucrăm ca un singur și același popul”. Sursa: ,,Magazin Istoric”, nr. din martie 1976
6
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
Polemici«Controverse Arde Romnia! Defavorizații După 30 de ani de libertate, hainele învechite din dulap așteaptă să fie scuturate de praf de către ,,defavorizat”, românul care, la munte și la mare n-a mai plecat, decît privind la micul ecran. El este trist că ,,prințișorul” a avut dreptate cînd a spus: ,,Voi nu veți putea nici să zugrăviți clădirile pe care tata le-a zidit”. Așa și este. Azi, pentru a zugrăvi un apartament ar fi necesară pensia pe jumătate de an. ,,Defavorizatul” se întreabă cu mirare: De ce Guvernul recent instalat în Palat este atît de supărat pe guvernul alungat, cel care pensiile le-a majorat? Pentru noul Executiv, problema grea a-nceput cu PENSIA. O va majora, ori ba? Au și găsit pricina: PSD poartă vina. PSD să dispară, ori, dacă vrea, poate pleca din țară. Bunici-părinți și copii. Două categorii sociale. Copiii, supărați pe părinți că au fost ,,comuniști”. Ei nu știu că, după anii ’40, bunicii și părinții nu aveau nici o putere. Cizma rusească era pe gîtul țării. În perioada 1944 - martie 1945, cînd Ardealul de Nord s-a menținut sub ocupația sovietică, în înțelegere cu Moscova, au fost aduși în aceste teritorii aproximativ 200.000 de unguri, care au ocupat teritoriul respectiv, pe unii români scoțîndu-i din casele lor, în stradă, fără nimic. Așa cum s-a întîmplat cu familia mea, care s-a dezmembrat. În toate proprietățile noastre s-au instalat ungurii, tata a trecut granița în ,,România” (pe atunci exista o graniță...), iar împreună cu mama și sora mea, am trăit, o lungă perioadă, din mila sătenilor. În Biroul Politic al C.C. al P.C.R., cel mai autoritar organism politic la acea vreme, erau: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca. Gheorghiu-Dej deținea puterea doar în proporție de 75% și nu se putea opune unor măsuri. Așa cum scrie Ieronim Hristea în cartea sa, ,,De la Steaua lui David la steaua lui Rothschild” (2004), aceștia au luat, în perioada respectivă, cele mai dure măsuri antinaționale: desființarea partidelor democratice și instituirea partidului unic: P.M.R.; încarcerarea liderilor din toate partidele democratice și lichidarea lor; naționalizarea, la 11 iunie 1948, a industriei, băncilor, comerțului, caselor etc.; denunțarea Concordatului cu Vaticanul, scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic și întemnițarea preoților. Acest lucru l-au făcut catolicii maghiari, care se considerau în concurență la Sfîntul Scaun; înființarea și funcționarea SOVROM-urilor, pîlnie prin care avuția națională se scurgea în URSS; cedarea Insulei Șerpilor și a teritoriului martim din jurul insulei, bogat în hidrocarburi. Prin noua istorie trebuia justificat raptul teritorial al Uniunii Sovietice, din anul 1940, trebuia scrisă o altă istorie decît cea a lui Miron Costin, Ion Neculce și a altor cronicari. Ministrul Afacerilor Externe era Ana Pauker, care în august, cînd a venit în țară în calitate de comisar-șef al Diviziei ,,Tudor Vladimirescu”, cu grad de colonel, a adus cu ea un ,,regiment” de tinere și frumoase rusoaice, în fapt evreice, pe care le-a recomandat comuniștilor români din conducerea de partid și de stat. Erau sprijinite căsătoriile cu acestea, ea însăși nășindu-le pe multe dintre ele. Au scăpat de o astfel de ,,codoșie politică” Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și Ion Gh. Maurer. Existau două
Artificii v Întotdeauna cînd economia unei țări e la discreția străină, și politica țării e la dispoziția străinilor (GARABET IBRĂILEANU) v Optimiștii se vindecă mai întotdeauna. (FRANÇOIS RABELAIS) v Toți oamenii de talent au o viață ciudată, inexplicabilă. (BALZAC) v Cei mai înțelepți și mai buni dintre oameni, cele mai înțelepte și mai bune dintre faptele lor pot fi
condiții de promovare: să ai origini evreiești sau să fii căsătorit cu o evreică. Idem pentru ambasadorii României în diverse țări. În anul 1948 s-a înființat Direcția Generală a Securității Poporului, condusă de oameni din aceeași etnie, ca de pildă Bodnarenko, Grumberg, Vladimir Mazuru și generalul Boris Nicolski, acesta din urmă aflîndu-se în fruntea unei formațiuni de represiune. Formal, aceasta făcea parte din Direcția Generală a Securității Statului, însă acționa independent și avea misiuni speciale de informare, arestare și cercetare a populației. După cetățenie, Nicolski era sovietic și originar din Basarabia. După făurirea României Mari din 1918, el a trecut Nistrul către Transilvania, de unde venea clandestin în România, pentru acțiuni subversive și de spionaj. Prins de Poliție în exercițiul funcțiunii, a fost arestat, trimis în justiție, judecat și băgat la închisoare. A fost eliberat după ocuparea țării de către armata sovietică, care i-a acordat gradul de general. Din ,,decor” nu lipsea cel mai teribil acuzator al condamnaților din pușcăriile comuniste: S. Brukner, alias Silviu Brucan, ,,democratul” din decembrie 1989. Pe atunci, Justiția se afla în mîinile acestor oameni. Cînd avau loc procesele patrioților români, Brukner scria: ,,Justiția militară trebuie să intervină cu toată energia. Nici un moment nu se poate întîrzia”. În cartea sa, ,,Generația irosită”, publicată după 1989, la pag. 111, Brucan descrie următorul moment: ,,L-am văzut la Televiziune, înainte de moartea sa, pe bătrînul Petre Țuțea. Fiecare cuvînt care ieșea din gura sa scăpăra inteligență. Cum au putut ține în închisoare un om de o asemenea valoare?”. E greu de înțeles atîta ipocrizie... Memoria documentelor o dovedește. În 1951, Brucan îi trimitea lui Stalin o telegramă, în care îi adresa urări de mulți ani pentru fericirea popoarelor, pentru triumful cauzei păcii și socialismului în lumea întreagă. Nu era vorba de un alt Stalin, ci de acela care a omorît milioane de oameni în gulagurile siberiene, care a intrat în cîrdășie cu Hitler pentru a șterge Polonia de pe fața pămîntului, cel care a răspîndit comunismul în lume. Brukner și Ana Pauker se sprijineau reciproc, aducîndu-și elogii unul altuia. În 1952, peste 50.000 de țărani au fost ridicați din case în toiul nopții și deportați în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. Lagărul din Transnistria a fost ,,floare la ureche” pe lîngă suferințele îndurate de românii deportați în Bărăgan. Toată populația de origine germană (sași și șvabi), peste 70.000 de persoane, a fost deportată la ,,munci de reconstrucție” în URSS. Nu se știe cîți s-au mai întors. Tinerii de azi, care trăiesc liber în democrație, își dau oare seama prin ce vremuri crunte au fost obligați să treacă bunicii și părinții lor? Nu cred! La 6 martie 1945 se formează guvernul democrat, condus de Dr. Petru Groza, iar clasei muncitoare îi revine, potrivit noii doctrine, rolul conducător în stat și, astfel, timp de o jumătate de veac, ,,Crailor de la Răsărit” ne-am închinat. Revoluția din 1989 a aprins ,,lampa speranței”, care ,,arde” în vacanțe exotice pentru ,,milionarii de carton” – marii profitori de pe urma muncii românilor, rămași, după ,,marea privatizare”, cu ochii-n soare. Bieții bunici și părinți, acum, în societate au ajuns ,,atît de mici”; practic, sînt niște ,,pitici” – la propriu și la figurat. Oare pensia i-a micșorat? LILIANA TETELEA ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul. (JANE AUSTEN) v Să spargem vitrinele în care nu se află o carte românească! (GEORGE CĂLINESCU) v A ști să taci este adesea culmea înțelepciunii. (PINDAR) v Pe mine partidul mai mult mă încurcă. (N. IORGA) v Nu cred că există proces în care femeia să nu fi început cearta. (JUVENAL) v Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. (DOSTOIEVSKI)
Constatare: În ultima vreme, o năpastă mare s-a abătut peste România: incendiile! Prea multe şi felurite, şi prea lipsite de explicaţii logice, acestea lasă în urma lor tragedii, încrustate adînc în conştiinţa oamenilor. Ce se întîmplă, Doamne, cu noi? Ciudate lucruri se întîmplă-n Ţară Neexplicate, practic, în vreun fel, Sub cerul rece, limbile de pară Se clatină ca un imens drapel; Ard casele ca beţe de chibrituri Şi oameni speriaţi rămîn pe drum Dacă tot scotocind printre nimicuri, E şi mai rău: sînt arşi, trecuţi în scrum; Ard instituţii ce păreau ferite De tragedia focului intern, Dar neglijenţa, spaimă de termite, Aprinde focul într-un nou infern; Ne ard bibliotecile din sate, Muzeele rămîn o amintire, Trecînd prin foc, credinţe devastate Se năruie, gonind spre cimitire; Ard cluburi unde se-nălţau ovaţii Şi-n bar, curgea şampania, în val, Tineri, visînd spectacol şi distracţii Ajung, schilozi, în grabă, la spital; Şi ce mai arde, ca o provocare Pornită din ungherele de iad? Lei şi elefanţi, la Circul Mare, Şi biete animale în vreun grajd; Ard case de copii, ce tragedie, Micuţi, nevinovaţi, în foc şi fum! Ce mamă eşti tu, Mamă Românie, De laşi să piară îngerii în scrum? Şi ard biserici, sfintele lăcaşuri În care lumînarea arde sfînt. Se mistuie pe loc, ca nişte şuri, Cu turlele trîntite la pămînt; Prin focul blestemat, din uri eterne, Conştiinţele se speculează dens, Noi am ajuns ca să schimbăm guverne Prin focul criminal, din interes! E un blestem, dublat de penitenţă, Că noi ne-am lepădat de lucru sfînt? Sau o umană, crasă neglijenţă Care ne cheamă oameni în mormînt? Oricare-ar fi aceste ipoteze, Să punem capăt focului rebel, Drama nu poate ca să mai dureze, Stopaţi incendiile de-orice fel! Să fie pompierii la instrucţii, Nu mai puneţi izvoarele pe foc, E scurtă viaţa, nu e din deducţii, Şi alta, Domnul nu ne dă în loc! Opriţi distrugerea prin foc - ce dramă! Aicea, focul nu e izbăvire. Între români, cu dor şi fără teamă, Să fie numai flăcări de iubire! GEO CIOLCAN
RM
Vineri, 24 ianuarie 2020
File de istorie Dimitrie Cantemir – un veritabil homo universalis
Dimitrie Cantemir s-a născut în anul 1673 și a murit în anul 1723. Figură exemplară a spiritualității românești - istoric, geograf, orientalist de renume, etnograf, folclorist, istoric al religiilor, compozitor, scriitor, filosof - a durat o operă care a însemnat atît o strălucită sinteză a dezvoltării culturale anterioare ei, cît și deschiderea unor teritorii și idei noi care au favorizat dezvoltării valorice ale secolelor următoare. Dimitrie Cantemir a fost un veritabil homo universalis, creator de tip renascentist, valoarea operei sale fiind recunoscută și apreciată de contemporaneitatea științifică din țări europene cu o cultură dezvoltată. Fiu de domnitor, Dimitrie Can temir avea să fie trimis, la numai 12 ani, la Constantinopol, ca garant al tatălui său, unde rămîne pînă în anul 1691. După moartea lui Constantin Cantemir (1693) este ales domn al Moldovei, dar cum Poarta nu l-a confirmat, a trebuit să se reîntoarcă la Constantinopol unde, cu mici întreruperi, va fi obligat să rămînă pînă în anul 1710, deci preț de șaptesprezece ani. Dimitrie Cantemir avea să-și formeze, de timpuriu, un larg univers spiritual. A studiat mai întîi limba slavonă, cărți religioase, a luat contact cu date ale creației folclorice, cu lucrări ale cronicarilor. Între anii 1691 și 1693 l-a avut ca dascăl, la Iași, pe învățătorul Ieremia Cacavelas, datorită căruia va ajunge să cunoască limbile latină și greacă și să ia contact cu filosofia. În timpul cît a stat la Constantinopol, Dimitrie Cantemir și-a desăvîrșit orizontul spiritual prin cunoașterea profundă a istoriei Imperiului Otoman, a culturii acestuia, ca și prin contactele pe care le-a avut cu învățați greci de pe lîngă Marea Academie de la Constantinopol, cu filosofi de seamă ai vremii, care se ilustrau ca veritabili cunoscători ai Antichității, mai ales a celei grecești. Filosofia aristotelică și neoaristotelismul îi vor deveni familiare, în aceeași măsură ca și filosofia olandezului Van Helmont. A fost perioada cînd a învățat limbile turcă, arabă și persană. Toate acestea se vor reflecta în opera pe care o va construi cu gîndul importanței ei pentru țară. În capitala Imperiului Otoman, va întreține relații apropiate cu reprezentanți ai unor puteri occidentale. Observator avizat al obiceiurilor politice și militare ale Imperiului, știind perfect starea generală a acestuia, conflictele lui interne, criza prin care trecea, viza tronul Moldovei cu gîndul declanșării luptei de eliberare de sub opresiunea turcească. A fost domnitor al Moldovei între noiembrie 1710 și vara lui 1711. Dimitrie Cantemir s-a aliat politic și militar, în 1711, cu țarul Rusiei, Petru cel Mare, dar după bătălia de la Stănilești, cîștigată de către turci, este nevoit să se stabilească în Rusia, unde devine consilier politic al țarului. Departe de țară își va continua opera pe care o
începuse în tinerețe, La Constantinopol, rămînînd credincios ideii că scrisul său trebuie să slujească adevărului despre viața istorică, în general, despre cea a poporului său, în special, și să contribuie, astfel, la dăinuirea și ridicarea neamului pe măsura obîrșiei și posibilităților sale de creație. S-a stins din viață la 21 august 1723. Opera lui Dimitrie Cantemir întrunește virtuțile creației științifice, artistice, religioase, istorice și filosofice. În tot ceea ce a scris există un filon care dă substanță unică operei, un liant al diversității în unitate. Ceea ce conferă creației cantemiriene proprietatea valorii unice este corelarea filosofului cu istoricul, a gîndirii metafizice cu cercetarea realităților concrete fie ale unor imperii, fie ele, mai ales, ale lumii românești. La o vîrstă fragedă (1698) elaborează, atît în limba română, cît și în grecește, prima sa lucrare, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul Sufletului cu trupul. După anul 1698, a adunat, într-un masiv volum, 40 de lucrări ale filosofului flamand Van Helmont. Opul lui Cantemir intitulat Joannis Baptistae van Helmont physices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necesaria philosophia (Fizica universală și filosofia lui J. B. Van Helmont conformă cu credința și necesară acesteia) a rămas în manuscris. Idei ale acestui manuscris vor fi reluate în Sacrosanctae. La scurt timp (în anul 1700) dînd expresie preocupărilor sale pentru probleme cu un pronunțat caracter (gnoseologie, entologie, cosmologie) a scris în limba latină Sacrosanctae Scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nedescris a științei sacre, tradusă abia în 1928 în românește, cu titlul Metafizică), pentru ca în jurul aceluiași an să redacteze Compendiolum universae logices institutiones (Micul compendiu de logică generală). Între anii 1700 și 1710, pe lîngă Tratatul de metafizică turcească, a scris Istoria iero glifică, lucrare de căpătîi pentru întreaga sa creație. În Rusia, fostul domnitor al Moldovei își continuă, dezvoltîndu-le, preocupările istorice, filosofice, etice, ela borînd o serie de lucrări care îl înscriu în rîndurile marilor oameni de cultură ai timpului său, unele din ele, precum Historia incrementorum atque decrementorum aulae othoma nicae (Istoria creșterii și des creșterea Porții otomane), căpătînd o largă circulație și o deosebită apreciere din partea unor personalități ilustre ale
7
vremii. Pe lîngă Istoria Imperiului Otoman și Descrierea Moldovei, traduse și cunoscute într-o serie de țări din Europa Occidentală, scrie, în perioada 1711-1723, Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhilor), Vita Constantini Cantemyrii (Viața lui Constantin Cantemir), De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (Despre numele antice și de astăzi ale Moldovei), MoldoVlahica, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Sistema religiei mahomedane (în limba rusă). Este creatorul primului sistem filosofic românesc. Dimitrie Cantemir a avut, de asemenea, o contribuție de prim rang la crearea limbajului filosofic românesc. A încercat apărarea și justi ficarea ortodoxismului și a formulat, totodată, o concepție deistă despre univers și viața istorică. A distins, pornind de la teoria aristotelică a cauzalității între cauza finală ca una decisivă acțiunii umane și cauzele materiale eficiente și formale ca fiind proprii lumii naturale. Pe această bază, el a deosebit între filosofia fizică (a naturii) și filosofia obiceinică (etică). Etica sa este o încercare de armonizare a normelor moralei ortodoxe cu principii ale unei etici a acțiuni. Lucrările sale de filosofie a istoriei și de știință a istoriei strălucesc prin vastitatea informației, preocuparea pentru obiectivitatea științifică, argumentarea tezei continuității poporului pe teritoriul vechii Dacii și a originii latine a limbii române și a neamului românesc, a structurii unitare a poporului român. Umanismul lui Cantemir este solidar cu patriotismul gînditorului și al omului de litere. El și-a conceput întrea ga operă ca fiind necesară românilor pentru a ajunge la conștința că prezentul lor trebuie să deprindă gloria de altădată a strămoșilor. Pen tru Dimitrie Cantemir, cultura reprezintă un mijloc de lu minare a oamenilor, cartea fiind comparată de el cu floarea care împrospătează spiritul. Lucrările lui Dimitrie Cantemir au fost premise naturale ale creației unor iluminiști, a unora dintre pașoptiști, a istoriografiei naționale. Încă din timpul vieții i-a fost recunoscută opera ca una de valoare universală, fiind ales membru al Academiei din Berlin (1714), iar lucrări ca Istoria Imperiului Otoman au fost traduse în limbi de circulație universală (engleză, germană, franceză, rusă) chiar în Secolul al XVIII-lea. Maxima umanismului lui Dimitrie Cantemir este concentrată în expresia, devenită celebră, din Divanul: ,,Nu rob, ci stăpîn al lumii te-au lăsat: pentru aceasta, tu pe dînsa, nu ea pe tine stăpînește”. MIRCEA PÎRLEA, Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Bădărău, Dan – Filozofia lui Dimitrie Cantemir, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964 2. Simionescu, Paul – Dimitrie Cantemir – domnitor și savant umanist, București, Editura Enciclopedică Română, 1969 3. * * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul I A –G, București, Editura Geneze, 1999
8
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
Polemici«Controverse Periculosul plan pentru România – și bogații lumii (urmare din pag. 1) Întrebarea este: apare această situație de îndatorare masivă în ,,programul de guvernare al PNL”? Sigur NU. Dar, desigur, se va ,,argumenta” cu o strategie ad hoc – pentru că, în fapt, se mizează că, în ziua de azi, nimeni nu verifică, nu crede și mai ales nu ține minte. Deci, care să fie planul din spatele împrumuturilor? În general, situația se regăsește în experiența altor state – dar și a guvernării ,,de dreapta” Boc – Băsescu… aliat inițial cu PSD Ponta. Și se numește împrumut la un mare creditor mondial, cel mai probabil FMI. Adică, o sursă de bani cu ,,garanții politice”, care permite PNLului să realizeze unele obiective (nu majore, că FMI dă nu bani pentru așa ceva) și să mențină controlul – sau exclusivitatea - asupra acestei surse prin factorul politic - PPE și alte grupări, cum ar fi cele susținute de bănci și multinaționale, pe care guvernul PNL pare că le sprijină. Și, culmea, o confirmare vine de la cineva care cunoaște bine PNL - senatorul Daniel Zamfir, care spune clar: ,,Ăsta-i planul lor, România trebuie să ajungă cît mai repede la mîna FMI!”. Senatorul care a avut curaj să se lupte cu băncile acuză: ,,Guvernul băncilor și al corporațiilor (guvernul PNL, n.n.) îndatorează într-un ritm amețitor România, cu unicul scop de a preda finanțele în mîinile FMI și de a justifica, în acest fel, blocarea dublării alocațiilor, majorarea salariilor profesorilor și a pensiilor”, afirmă Zamfir, comentînd dezamăgit: ,,Din nenorocire, țara a încăput pe mîna globaliștilor...”. Paranteză: culmea e că, pe vremuri, liberalii erau total împotriva împrumutului la FMI, dar erau… conduși de Tăriceanu. Și Cîțu, cel ce azi e la Finanțe, era și el pe acolo cînd președintele PNL Tăriceanu declara (martie 2009): ,,Un acord cu FMI nu e decît un certificat de incompetenţă pentru Guvernul României”. Așa spunea PNL prin liderul său - și îi trimitea lui Băsescu o scrisoare în acest sens, arătîndu-i că împrumutul la FMI ,,este o soluţie proastă pentru România”. Revenind, iată că și fostul ministru și secretar general PSD, Mihai Fifor, alertează: Guvernul Ludovic Orban ,,va readuce FMI-ul la butoanele deciziei strategice economice”. După ce s-au împrumutat de două ori mai mult, ca medie lunară, față de guvernarea PSD, ,,liberalii au decimat și rezerva valutară a Ministerului Finanțelor”, spune Fifor, caracterizîndu-l pe ministrul Cîțu drept ,,un pericol pentru economia României”. Fifor atrage atenția că activitatea guvernamentală se traduce printr-un ,,dezmăț financiar de-o gravitate extremă”, asta pentru că, atenție: ,,sumele uriașe consumate nu se regăsesc nici în investiții pentru români, nici în creșteri de venituri ale oamenilor”. Deci, exact pe model FMI – același tipar pe care Fondul a încercat să-l folosească încă de la primele împrumuturi acordate României, în anii ’70… dar nu le-a mers cu Ceaușescu. Negociatorul de atunci, Florea Dumitrescu, povestea cum Ceaușescu a refuzat colaborarea cu FMI dacă nu erau finanțate investiții majore. Iar marele președinte și-a impus voința – ceea ce nu e cazul acum! Revenim la Fifor, care spune clar: ,,Practic Guvernul PNL nu se împrumută nici pentru oameni, nici pentru dezvoltarea României, ci doar pentru bănci și corporații”. Evident că nu, pentru că FMI nu dă bani pentru investiții care duc la creștere economică reală – și care ar putea duce la rambursarea creditului (cazul Ceaușescu) – ci au nevoie de clienți veșnic datori, pe care să-i controleze în vederea… atingerii unor obiective strategice. ,,Atragem atenția că prin măsurile promovate, guvernul Orban slăbește România și, efectiv, creează condițiile apariției unei crize economico-financiare care aruncă România înapoi cu 10 ani și care va readuce FMI-ul la butoanele deciziei strategice economice”, afirmă Fifor. Da, deocamdată pare o ,,teorie a conspirației”, dar oare ce ne putem aștepta de la PNL, care a dat jos
Guvernul României pentru interesele PPE?! Apropo, Titus Corlățean, cel care nu mai vrea ,,peremisme” în expunerea publică a PSD, oare a uitat de chemarea lui Ludovic Orban în fața Comisiei de Politică Externă pentru a lămuri episodul de la Zagreb – legat de căderea guvernului PSD și interesele ,,Popularilor” Europeni? Concluzionînd, planul ar fi următorul: PNL transformă România într-un datornic cronic al FMI, iar FMI face în așa fel încît să susțină PNL, pe timp îndelungat. Fiindcă o instituție ca FMI joacă așa cum vrea ea o țară datoare - mai ales dacă are și colaborare internă. Adică o ,,coadă de topor”. Iar faptul nu poate fi decît încurajat de marile corporații și de băncile pe care PNL le servește. Este acest plan periculos pentru România? Eu consider că e chiar extrem de periculos! Nu-l avem pe Ceaușescu în frunte, nu avem conducere (suprastructură) unitară sau măcar patriotică… Există vreo soluție alternativă? Greu de spus, românii sînt manipulați din ce în ce mai tare – și sîntem țara cu cel mai mic procent al opțiunilor politice naționaliste sau suveraniste și cu cea mai mare prigoană contra oricăror tendințe de acest fel. Altfel spus, sîntem terenul perfect pentru FMI, corporații, bănci etc. – cărora tot ce mai le lipsea era o grupare politică prin care să exercite interesele! Ei, acum o au – ba chiar e și concurența care ,,Salvează România” – și apare și concurența PSD postDragnea. Cu alde Ciolacu și alți ,,pricepuți”. Așa, ca o lămurire suplimentară, de final: În perioada 21-24 ianuarie a.c. are loc a 50-a ediţie a Forumului economic mondial de la Davos, acolo unde se discută și se pun la cale cele mai importante aspecte legate de economia lumii. Ei bine, un ONG specializat în combaterea sărăciei mondiale, Oxfam International, prezintă un adevăr revoltător pentru epoca ,,democrației” și a ,,drepturilor omului”: ,,cei 2.153 de miliardari de pe glob au în prezent mai mulţi bani decît 60% din populaţia mondială”. Ce spune Pauline Leclère, purtătoarea de cuvînt a Oxfam Franţa – că aceste ,,inegalităţi indecente” sînt în ,,centrul fracturilor şi conflictelor sociale peste tot în lume” și că ele ,,nu sînt o fatalitate, ci rezultatul politicilor care reduc participarea celor mai bogaţi la efortul de solidaritate prin impozitare şi fragilizează finanţarea serviciilor publice”. Adică exact ceea ce, în mic, se face la noi, prin așa-zisele politici liberale – care fac toate avantajele corporațiilor! Și iată încă un raport semnificativ, din același document: ,,averea a 1% dintre cei mai bogaţi din lume este mai mult decît dublă faţă de bogăţia cumulată de cei 6,9 miliarde de oameni mai puţin bogaţi, adică 92% din populaţia globului”. Această concentrare a bogăției ,,depăşeşte înţelegerea”, iar ,,femeile sînt în prima linie a inegalităţilor, din cauza unui sistem economic care le discriminează şi le cantonează în meseriile cele mai precare şi mai slab remunerate”, se arată în raportul prezentat la Davos. Evident, aceasta în condițiile capitalismului globalist și a unei dominații a liberalismului în statele puternice. De fapt, iată, globalismul ,,democrațiilor evoluate” nu duce decît la o concentrare și mai mare a bogățiilor și o extindere a marilor discrepanțe, cu toate efectele negative specifice. Și, desigur, comunismul a fost ,,utopic” și ,,falimentar” – deși asemenea discrepanțe și excluziune socială nu se întîlneau nicăieri în statele CAER. Poate ne mai gîndim cînd preamărim ce nu merită – și încercăm și alte soluții, mai ales dintre cele aplicate cu succes chiar în România. De aceea am și adus aminte de Florea Dumitrescu. Și de aceea închei cu cuvintele lui Nicolae Ceaușescu – unele dintre cele care, probabil, i-au adus execuția: ,,Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie, şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate - şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi!”.
Gîndacul Conform Uniunii Europene, sau doar unor capete pătrate de acolo, România nu are cum să fie finanțată pentru a lega Piteștiul de Sibiu, sau Bucureștiul de Europa, sau Muntenia de Ardeal, prin autostrăzi, din cauza unui gîndac. Un gîndac negricios, cu antene destul de lungi, cu piciorușe puternice și privire încrîncenată. Adică o vietate asemenea majorității celor care populează Parlamentele unor țări precum România, dar și a celor din Parlamentul European. S-au gîndit ei, trepădușii ăia, că nu pot pune în pericol de dispariție un seamăn de-al lor, un gîndac, mai ales că el, gîndacul, nu doar că trăiește prin toată Europa, dar se pare că are relații la nivel înalt în această civilizație. Este oribil, este grețos nivelul de bătaie de joc la care am ajuns noi, poporul român: să fim împiedicați să ne dezvoltăm de niște gîndaci – unii cu două picioare și cu cap pătrat, alții cu mai multe picioare și cu cap rotund. De ce sîntem luați de proști? Pentru că merităm, într-un fel, pentru că ne-am făcut oi în fața lupilor, fără să ni se ceară acest lucru în mod expres. Ne-am predat, ne-am retras prin case, pe Facebook, în timp ce gîndacii își fac de cap prin Europa, prin România, cam peste tot, nu doar în pădurile acestei țări, cîndva măreață. Nu vom avea autostradă. Nu vom lega București de Europa, așa cum nici Pitești de Sibiu. Nu vom avea acea autostradă pe care un fost Cațavenc, Mircea Toma, o tot cerea cu ani în urmă – București-Cluj – și mă întreb de ce acest personaj nu mai este atît de vocal în a cere ca acest proiect să devină realitate? Lăsînd la o parte gîndacii și ce ne spun ei, lăsînd la o parte vorbele acelor paraziți sociali, care încearcă să ne convingă că semenii lor sînt în prag de dispariție dacă se face autostrada Pitești – Sibiu, să ne întrebăm care este motivul real al refuzului construcției acestei autostrăzi. Să ne întrebăm cine are interesul ca ea să nu se facă, cine are dorința perversă de a împiedica un astfel de proiect. Am spus, într-un material scris prin 2018 – ,,Autostrada separării” – că, în lipsa unui proiect care să lege toate zonele României, care să ne readucă împreună și din punct de vedere economic, țara noastră va cunoaște un mare deficit de dezvoltare, Ardealul fiind principalul beneficiar al creșterii economice, contrar Moldovei, ca să nu mai vorbim de frustrarea celor care duc greul economic în Muntenia, Oltenia și Dobrogea. Am spus-o atunci, o spun și acum: decalajul economic va duce la dezmembrarea țării. În acest moment, România este ruptă economic, zona Moldovei fiind de departe cea mai afectată. Oare cînd vor înțelege românii – că la ei mă refer, nu la gîndacii din Parlament și Guvern, nici la cel de la Cotroceni – că prosperitatea țării are legătură directă și indestructibilă cu infrastructura rutieră, că de aia feroviară nici măcar nu mai vorbim? O autostradă care să lege oașele București sau Iași de Europa, sau Iași de Cluj și București va aduce foarte multe beneficii economice țării. Oare cînd vor înțelege românii că o cale facilă de acces în zonele turistice, în zonele potențial industriale, va aduce bogăție țării, și, implicit, locuitorilor ei? Cînd vom înțelege că o autostradă de la Budapesta la Tulcea va aduce turiști mai mulți în Deltă? Cînd vom înțelege că o autostradă care să lege Nădlac de Baia Mare și Iași via Suceava va aduce multă prosperitate Bucovinei și Moldovei? Cînd vom înțelege că și Chișinău trebuie legat de București și Cluj? Cînd vom înțelege, noi, românii, că e timpul să mergem toți pe DN1, și să lăsăm mașinile acolo ca o formă de protest? Cînd vom merge în Piața Victoriei și vom lăsa acolo, fără nici un fel de strigăt de revoltă, doar zeci de mii de mașini care stau? Cînd ne vom ridica să ne apărăm țara de gîndaci? Cît va mai dura? Ani, sute de ani?
RM
9
Vineri, 24 ianuarie 2020
Vitejii Armatei Române
Însemnări din războiul antihitlerist (32)
PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (8) Muzică şi flori
Pentru ziua de 1 Mai 1945, am dat un ordin de luptă referitor la urmărirea inamicului pe direcţia generală Bojkovice–Luzkovice. Pînă seara, diviziile subordonate Corpului 2 armată trebuiau să ajungă pe linia Zlin– Vizovice. (...) Prin înaintarea lor impetuoasă, marile unităţi reuşesc să ajungă pe linia: încrucişarea şoselelor sud Hradek-nord Rudimovnord Kladna-sud Luhakovice. Pe unele sectoare, inamicul se retrăgea în debandadă. La ora 10 dimineaţa, însoţit de şeful biroului 3 operaţii şi de adjutantul meu am pătruns odată cu primele subunităţi române în satul Bojcovice. La intrarea în localitate, populaţia cehă a ovaţionat cu entuziasm armata română eliberatoare. Pe tot traseul parcurs am fost întîmpinaţi cu muzică şi cu flori. Ovaţiile şi îmbrăţişările au durat multe minute în şir. Cetăţenii erau emoţionaţi pur şi simplu. Feţele le erau zîmbitoare. Strigau lozinci şi ne urau „Bun sosit!”. Parcă nu le venea să creadă că au scăpat, în sfîrşit, de sub apăsarea cizmei hitleriste. Pînă în seara zilei de 1 mai, unităţile noastre au eliberat succesiv localităţile Luhakovice, Kladna, Rudimov şi altele. Peste tot trupele noastre au fost întîmpinate cu urale, cu muzică şi flori. Divizia 8 cavalerie a atacat cu forţele principale pe direcţia Luhakovice–cota 536–cota 539–Provodav– Luzcovice, pentru a cuceri iniţial şoseaua Brezuvki– Provodov, iar ulterior linia Zlin–Zebchovice. Divizia 6 infanterie a înaintat cu majoritatea forţelor pe direcţia cotelor 514–673–543–Lipa– Ostrata, pentru a pune stăpînire iniţial pe linia Provodov–cota 673–Hor.Lehota şi a ajunge ulterior pe aliniamentul Luzkovice– Zadvenice. Divizia 21 infanterie atacă şi ea pe direcţia cota 492– 519–535–Slopne–cota 678–Vizovice, pentru a ocupa iniţial aliniamentul Hor.Lehota–Loucka, iar ulterior Zadvenice-Vizovice. În ziua de 2 mai, la ora 24, se primeşte ordinul de operaţii nr. 269 al Armatei 4 române în care se arată: „I. Inamicul cedează pe întreg frontul armatei opunînd slabe rezistenţe, în special în lungul comunicaţiilor. Pînă la ora 19, în ziua de 02.05., Armata atinsese linia generală: Francova–Lehota– Lidecko, cota 496, Ujezd, Slopne, Hor.Lehota, Provodov, Piseke. II. În noaptea de 2/3 mai, marile unităţi vor executa acţiuni de cercetare de luptă pentru a menţine contactul cu inamicul. Orice pătrundere va fi exploatată energic prin detaşamente de urmărire, nelăsînd posibilităţi inamicului să-şi organizeze o nouă apărare. III. La 3 mai, cu începere de la ora 6, armata urmăreşte inamicul pe tot frontul pentru a atinge cît
Comandantul Corpului 2 armată în vizită la o ambulanță a unei mari unități din Corpul 2 armată, lîngă Kremnička
mai repede obiectivele, după cum urmează: Corpul 6 armată... Corpul 2 armată, obiectivul Neubuz–Hrabice– Velikova–Lukov–Frystak. Pe măsura înaintării Corpului 2, armata trece în rezerva sa Divizia 1 cavalerie în zona Slopne–Hor.Lehota–Petruvka–Slavicin–Mlatodice, iar după cucerirea obiectivului ordonat va mai trece în rezervă încă o divizie, în zona Provodov–Brezuvki– Luzko-vice–Pozlovice. Marile unităţi care vor rămîne în linia întîi, pe obiectivul cucerit, vor împinge detaşamente de siguranţă pe toate comunicaţiile ce duc către nord şi vor ţine legătura cu unităţile Frontului 4 ucrainian de la nord şi cu Corpul 6 armată de la est, în zona Neubuz–Jessena– Chrastesov. P.C. al Corpului 6 armată, la Trencin. P.C. al Corpului 2 armată, la Bojcovice”. La rîndul meu, pe 3 mai, la ora zero şi 30 de minute, pe baza celor stabilite de comandantul Armatei 4 române, am dat ordinul de operaţii nr. 39, cu următorul conţinut: „1. Corpul 2 armată continuă acţiunea pentru a cuceri obiectivul: Neubuz–Hrobice–Velikova–Lukov–Frystak. 2. Diviziile 8 cavalerie, 6 infanterie, 21 infanterie reiau atacul pentru a cuceri, iniţial, obiectivul Zlin– Vizo-vice, iar ulterior, obiectivul Neubuz–Hrabice– Velikova–Lukov–Frystak. Direcţii de atac: Divizia 6 infanterie: cota 673–543– Lipa–Lukov; Divizia 21 infanterie: Slopne–Velikova; Divizia 8 cavalerie: cota 539–Priluky–Frystak. Divizia 1 cavalerie atacă cu un detaşament (un regiment întărit) pe direcţia: Ujezd–Vizovice, pentru a cuceri oraşul Vizovice în legătură la stînga cu Divizia 21 infanterie. Păstrează grosul în zona Ujezd–Slopne– Sehradice, Petruvka–Slavicin–Mlatodice. Atacul începe la ora 6,00”. La ora 9,15, la cerinţa eşalonului superior, am dat un ordin special Diviziei 1 cavalerie prin care îi indicam ca, începînd de la ora 12, să intre sub ordinele Corpului 6 armată. Subunităţile care se aflau în contact cu inamicul urmau să rămînă sub ordinele Corpului 2 armată pînă la completa înlocuire. S-a cerut comandanţilor de unităţi să acorde o grijă deosebită stabilirii din timp a itinerarului, regularii circulaţiei şi disciplinei marşului. La acea dată aveam în subordine şi Sectorul 54 fortificaţii sovietic. Pe la orele 9,40 i-am dat şi lui următoarea misiune: După depăşirea marilor unităţi ale Corpului 6 armată, Sectorul 54 fortificaţii continuă înaintarea cu grosul pe direcţia Bratrezov–Slensovice– Hdesov, pentru a ocupa zona sud Bratrejov–Slensovice, asigurînd de pe această linie legătura între Armata 4 română şi Frontul 4 ucrainian. La vest de linia Ujezd– Vizovice–Neubuz acţionează Divizia 21 infanterie românească... În această zi, ordinele către marile unităţi subordonate s-au ţinut lanţ. La ora 9,45, pentru Divizia 21 infanterie am stabilit: „Urmare la comunicarea telefonică făcută la ora 7,30, luaţi măsuri imediate pentru înlocuirea unităţii Diviziei 1 cavalerie aflate în linie la nord Ujezd şi nord cota 451. Pînă la ora 12,00 cel mai tîrziu operaţiunea trebuie să fie terminată”. La ora 13,30, Diviziile 6 infanterie şi 8 cavalerie primesc şi ele ordinul: „Pînă la 3 mai a.c, ora 24,00, Divizia 6 infanterie şi Divizia 8 cavalerie purtată vor fi înlocuite de Diviziile 3 infanterie şi Sectorul 54 fortificaţii aliat. Divizia 6 infanterie şi Divizia 8 cavalerie purtată vor intra sub ordinele Corpului 51 sovietic”. La ora 14, Corpul 2 armată dă ordinul special nr. 20, către Sectorul 54 fortificaţii sovietic. Iată şi conţinutul său: „Luaţi măsuri imediate de a înlocui unităţile Diviziei 21 infanterie şi Diviziei 6 infanterie de pe front între Ujezd şi Luzkovice (inclusiv). Înlocuirea trebuie terminată pînă la 3 mai 1945r ora 24,00. Luaţi legătura cu Diviziile 6 şi 21 infanterie care au punctul
Acțiunile Corpului 2 armată pentru cucerirea aliniamentului Holesov-Hulin (05-06.05.1945)
de comandă, respectiv: Divizia 6 infanterie – la Dol. Lehota; Divizia 21 infanterie – la Slopne”. La ora 14 şi cîteva minute Corpul 2 armată dă ordinul special nr. 22 către Divizia 21 infanterie: „Pînă la ora 24,00 (3 mai 1945) – se arată în ordin – Divizia 21 infanterie va fi înlocuită de către Sectorul 54 fortificaţii aliat“.
Trecerea la vest de Rîul Morava (1) La 3 mai 1945, Corpul 6 armată a fost regrupat şi dirijat prin spatele frontului spre Rîul Morava, la flancul stîng al Armatei 4 române, în vederea acţiunii de trecere pe malul de vest al cursului de apă. Lovirea trupelor fasciste care rezistau în zona cuprinsă între versantul de vest al Munţilor Carpaţii Albi şi Rîul Morava a fost continuată numai de Corpul 2 armată, pe direcţia Hulin-Prerov. În zona respectivă, inamicul opunea o rezistenţă îndîrjită, căutînd să menţină „cu orice preţ” fiecare palmă de pămînt. El folosea în acest scop, pe scară largă, minele antiinfanterie şi antitanc, pe care le camufla cu dibăcie. Se înţelege că din această cauză pericolul ne pîndea la fiecare pas. Terenul desfundat, ploile abundente, numărul redus de comunicaţii, focul puternic al ariergărzilor duşmanului - iată alte şi alte piedici în calea înaintării trupelor noastre. În disperarea lor, unităţile fasciste foloseau pe scară largă contraatacurile dezlănţuite prin surprindere cu forţe reduse de infanterie, sprijinite de focul puternic al artileriei şi al armamentului greu de infanterie. Multe dintre aceste acţiuni ale adversarului au fost contracarate la timp de trupele noastre. Acestea, printr-o cercetare de luptă permanentă şi deosebit de activă, au sesizat la timp intenţiile de contraatac ale hitleriştilor, luînd totodată măsurile ce se impuneau pentru zdrobirea lor, unele fiind lovite chiar „în faţă”. În această fază a luptelor de urmărire, Corpul 2 armată avea în subordine Diviziile 3, 9 şi 21 infanterie, precum şi Sectorul 54 fortificaţii sovietic. Faţă de rezistenţa dîrză opusă de trupele fasciste din faţa Corpului 2 armată, la statul nostru major s-a hotărît să se continue atacul, făcîndu-se efortul cu Diviziile 3 şi 9 infanterie, iar Divizia 21 infanterie, trecută deja la vest de cursul de apă, urma să cadă în spatele forţelor vrăjmaşe ce acţionau în faţa Corpului 2 armată. În realitate, manevra lui 21 infanterie nu s-a mai putut executa deoarece noile cerinţe operative au impus ca marea unitate să fie scoasă din subordinele corpului pentru a participa la îndeplinirea altor misiuni de luptă. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)
10
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
Turul Moldovei în Secolul al XIX-lea M
ulți călători străini au trecut prin Țările Române și, îndrăgostindu-se de locuri și de oameni, și-au notat impresiile de drum în cărți care se citesc și astăzi. Cum ar fi, de exemplu, Wilhelm Basilius Kotzebue (1813-1887), autorul lucrării ,,Din Moldova. Tablouri și schițe din 1850”, tipărită în 2016 la Editura ,,Corint”, care vine să îmbogățească panoplia scrierilor despre Moldova și Muntenia, în vremuri cînd înfloritoare, cînd triste din ultimele două secole. Dar acest exod s-a petrecut și invers, cînd atîția călători români s-au tot perindat prin lume, aducînd în bagaje fotografii, diverse documente și mii de pagini de amintiri și impresii despre țările vizitate. În mod normal, Wilhelm de Kotzebue n-ar trebui să ne mire, căci, în perioada 1847-1858, a fost consul al Rusiei la Iași și, de multe ori, a contribuit, cu tact și determinare, la detensionarea situației politice și militare din timpul și de după înăbușirea revoluției burgheze moldovenești din 1848. Capii revoluției – Alecsandri, Kogălniceanu și ceilalți – se vede treaba că l-au cunoscut bine. La fel și revoluționarii munteni – Eliade, Bălcescu sau C.A. Rosetti. Căci, și unii, și alții, dădeau seama Masoneriei pentru faptele lor. Astfel, ca să-i completăm biografia, e bine de știut că Wilhelm de Kotzebue se născuse într-o familie de aristocrați ruși cu rădăcini germane, ca fiu al diplomatului și celebrului dramaturg August von Kotzebue și frate al exploratorului Otto von Kotzebue, al pictorului Alexander von Kotzebue și al contelui Paul von Kotzebue. ndeplinindu-și misiunea atîția ani în Moldova, e de la sine înțeles că era nelipsit din saloanele mondene și din sălile de teatru și de concerte din Iași, unde împărțea saluturi amicale și strîngeri de mînă. Și, în buna tradiție inaugurată (după adoptarea Regulamentului Organic) de generalii ruși Pahlen, Jeltuhin și Kiseleff, și el era încurcat cu frumoasele moldovence, sfîrșind prin a se însura cu una dintre ele, prințesa Aspasia Cantacuzino. De asemenea, ca atîția alții, și el a învățat românește și a tradus în limba germană nestemate din literatura populară, anticipînd activitatea mai complexă desfășurată, ceva mai tîrziu, de o altă nemțioaică, Mite Kremnitz, o vreme, muza lui Eminescu. În semn de recunoștință, Academia Română i-a conferit titlul de membru de onoare (Mite Kremnitz n-a avut această satisfacție). În cei 11 ani de ședere în Moldova, Wilhelm de Kotzebue a călătorit mult, fie din considerente diplomaticești, fie din plăcere și, de fiecare dată, a rezistat cu greu la frumusețile peisajului și la farmecul oamenilor, atît de unici în naturalul, naivitatea și sărăcia lor. Cartea de față se constituie din 5 povestiri inspirate din impresiile culese în peregrinările sale moldovenești. Cititorul rămîne impresionat, în primul rînd, de faptele descrise, cum ar fi participarea la o partidă de vînătoare cu gonaci, pe un munte împădurit; vizita neplănuită la Mînăstirea Văratec; relatarea, în manieră umoristică, a unei excursii la izvoarele de ape termale de la Slănic Moldova; experiența de neuitat legată de participarea la iarmarocul de Sf. Ilie (20 iulie) de la Fălticeni. Primblarea prin lumea moldovenească se încheie cu relatarea necazurilor prin care trece familia numeroasă a țăranului Tudor Ciocîrlan, un moldovean cinstit, care își așteaptă senin destinul, căci nepăsarea este starea lui sufletească obișnuită. Nepăsarea și, în cele din urmă, resemnarea. (Cum se vede, nepăsarea românilor de astăzi are rădăcini vechi și pare scuzabilă.) Pentru Wilhelm de Kotzebue, participarea la o vînătoare în Carpații Răsăriteni este doar un pretext
Î
pentru a ne descrie frumoasele peisaje, obiceiuri și tradiții din acele locuri. Drumul pînă la țintă este dificil. Mai întîi, merg cu căruța. Apropiindu-se munții, merg de-a călare. Oamenii locului se strigă după nume, ca peste tot – Gheorghe, Vasile, marcînd apropierea. Singura formulă de politețe este apelativul ,,cucoane” sau ,,coniță”. Muntenii sînt pădurari, crescători de animale, negustori. Coboară la vale să vîndă cherestea, brînză, lînă și cumpără făină și sare. Hoții mișună peste tot, se face contrabandă cu sare dinspre Moldova spre Transilvania și invers, cu orice. Dar, nu-i bai. De reținut istorioara cu haiducul Pietraru, în vogă pe la 1834, care năvălește în casa boieroaicei Ecaterina Cantacuzino, dar nu să fure, ci ca s-o roage să-i spună lui vodă că se lasă de haiducie dacă îl eliberează din închisoare pe taică-su orb. O vreme, Pietraru se cumințește, dar sîngele de tîlhar i se aprinde iarăși în vine. Normal, va fi prins și spînzurat. În pădure e frig, dar dacă toți vînătorii sînt veseli, se bucură și Kotzebue. Nelipsitele povești vînătorești. Face cunoștință cu Gavrilă și Paraschiva, doi pui de urs. Deplînge totuși sărăcia cumplită în care trăiesc țăranii, primitivismul lor. Cu puțină organizare de sus, s-ar putea încropi o mică industrie a lemnului și a zăcămintelor de sare, s-ar face drumuri, și Moldova ar putea deveni o mică Belgie. În atare situație, cînd delăsarea și corupția se văd peste tot, folclorul, obiceiurile și tradițiile atît de frumoase nu ajută prea mult. rmează drumul spre Muntele Grințeș. E frig, și hăitașii primesc cîte un păhărel cu rachiu. Chiar și copiii primesc. Se strîmbă cînd îl beau. Să fie învățătură de minte și pentru alții: nu fumezi cînd ești la vînătoare, fiindcă mirosul te dă de gol, și animalele fug. În sfîrșit, Kotzebue împușcă un urs. Discuții, analize, măsurători, felicitări. Firul narațiunii continuă cu vizita la Mînăstirea Văratec, unde lipsește spectaculosul. Cum diligențele austriece sînt greu de prins, călătorii se mulțumesc cu harabalele ovreiești, fără arcuri și pline de purici. Pană de cauciuc, de fapt, o roată ruptă. (Cititorul nu se poate abține și face o comparație cu Moș Nichifor Coțcariul, și el harabagiu și proprietar de iepe albe... aventură în pădure cu Malca...) După Kotzebue, calitatea de bază a moldovenilor ese veselia. (E-he, asta era odată...) Chiliile Mînăstirii Văratec. Dulceață, apă rece și cafele. Călugărițele de acolo sînt de 3 feluri: cele care s-au călugărit de bună-voie, adică din vocație, puține la număr; cele care s-au călugărit să scape de viața grea de acasă, fete și femei; și cele din familiile bogate, victime ale unor decepții, în mare parte sentimentale. În general, pe Kotzebue îl cuprinde mila față de aceste vestale ajunse în slujba lui Dumnezeu. eva mai atractivă este călătoria spre băile de la Slănic Moldova, într-o vreme cînd devenise o modă ca beteșugurile să fie tratate cu apele minerale de acolo. (Și Ion Creangă ne-a lăsat o fotografie făcută la Slănic Moldova, unde apare alături de mai tinerii Ion Bogdan și A.C. Cuza, unul biograful său, celălalt exegetul operei lui Eminescu.) Dar nu peisajul cu adevărat sălbatic dă consistență călătoriei, ci drumurile cumplite pînă acolo. Primitivism, nepăsare și corupție în cel mai înalt grad... Excursia se transformă într-o aventură periculoasă, un calvar. În Moldova, dacă te îmbolnăvești primăvara, te duci la Slălnic abia peste 1 an, cînd ți-ai rezolvat problema drumului pînă acolo și a cazării. Mai întîi, închiriezi două căruțe mari cu care să-ți transporți bagajele – saltele, haine, tingiri, alimente, slugi. După aceea, trăsura în care îți instalezi familia. O caravană în toată regula. Doamne ferește să plouă!
U
C
Remarcăm umorul fin. Popas la Roman. Trecere prin Bacău. Urcuș greu pe Dealul Pietricica. Sosirea la Tîrgu Ocna. Deși Epitropia Bisericii ,,Sf. Spiridon” din Iași avea în administrație ,,băile” din Slănic, situația de acolo este cumplită: în loc de hoteluri, niște maghernițe dărăpănate, gunoaie și noroaie, cerșetori, cîini vagabonzi, frig și multă mizerie. Delăsători și cu ochii numai după ciubucuri, pe mai-marii Mitropoliți din Iași nu-i interesează Slănicul. Noroc cu cele 10-15 bordeie dintr-un sat de unguri săraci, care asigură bruma de legume pentru ,,bolnavi”. Copii înfometați vînd flori de cîmp. Zice Kotzebue: ,,Dumnezeu are întotdeauna un mijloc ascuns de a îndulci viața cînd este amară”. Apă minerală băută cu pumnii. O băltoacă pentru cei care vor să se scalde și să scape de beteșuguri. În lunga istorie a acestor locuri, de nicăieri se ivește o lumină: serdarul Mihalache Spiridon. La 1801 era cămărașul ocnelor de sare de la Tîrgu Ocna. Cu banii lui, a amenajat adăposturi pentru vizitatori. A făcut curățenie și a amenajat drumuri. Se duce vestea, și pe la 1816 vine la cură însuși Mitropolitul Veniamin Costache. Dar află stăpnirea și, tipic pentru români, îl îngroapă pe Spiridon, după care gunoaiele, buruienile și mizeria acoperă iarăși totul. Cînd a trecut pe acolo Kotzebue, nu se vedea nici un monument, nici o plăcuță în amintirea bravului Spiridon. Cu toate acestea, fermecat de peisaj, ar reveni oricînd la Slănic. Hmm, cam greu de crezut. ar abia venit acasă, Kotzebue se ia cu unii și pleacă la Fălticeni, într-un tur al Moldovei. Nu erau hanuri, așa că se cazează la un particular. Fălticeni – un tîrg oarecare de provincie: praf, mizerie și mulți evrei. O uliță în centru, cu prăvălii de o parte și de alta, și cam atît. Plus nelipsiții cerșetori. Un evreu brutar este biciuit în public, pentru că înșela lumea la cîntar (avem voie să scriem asta?). Poate, dar, ce urmează sigur nu: ,,Evreii moldoveni sînt hoți, escroci și murdari. Sînt puși numai pe înșelat. Nu se compară cu evreii din Occident”. Bal la Fălticeni! Amestec de civilizație și de înapoiere. Lăutari. Se vorbește masiv franceza. Abonamente la ,,L’ Indépendance belge”. Românii sînt de fapt niște fanarioți corciți cu slavi. (Acum se dau de ceasul morții să pară corciți cu americanii. – n.m.) În sfîrșit, ultimul capitol al cărții - ,,O istorie țărănească”. În satul Pădurica, de pe malul Siretului, trăiește familia țăranului Toma Ciocîrlan. Spre orizont, se văd Carpații. Omul e pe moarte. Ilie, fiul cel mare, e plecat la oaste pentru 6 ani, cum erau vremurile atunci. Sava, fiul cel mic, e îndrăgostit de Casandra. Două surori o ajută pe mamă în gospodărie. Dar, nenorocire: Ilie dezertează, și familia îl ascunde. Pînă diseară, ori se predă, ori este găsit alt flăcău să plece în locul său. Nu vrea nimeni. Atunci, să plece Savu! Casandra e distrusă. Ba nu, zice Ilie, ieșit din ascunzătoare. Îl mituim pe medicul militar cu 10 galbeni, și pleacă alt flăcău. Dar, de unde galbenii? Ilie se ia cu 3 țigani și îl jefuiesc pe podarul de peste Siret. Poliția se mișcă repede și îi prinde pe făptași. Bătrînul Toma moare. Obiceiuri de înmormîntare. La moldoveni, mai zice Kotzebue, parastasul și pomenile de 3, 9 și 40 de zile se țin cu sfințenie. La fel și pomana de 1 an. Cînd nu se găsesc bani, se vînd vitele. ,,Cînd trăiește, un țăran o scoate la capăt cu puțin. Dar cînd moare, îi trebuie multe”. Urmează nunta dintre Sava și Casandra. Alte obiceiuri: lăutari, druște, vornicei, bradul miresei. Căci, nu-i așa? Viața biruie întotdeauna moartea. e-a lungul timpului, această carte s-a bucurat de două traduceri: una efectuată de Ana Rosetti (cea de-a doua soție a lui Titu Maiorescu, spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea) și cealaltă de Gala Galaction, în perioada interbelică. Editura ,,Corint” a găsit de cuviință să opereze anumite modificări pentru a adapta textul la normele gramaticale și de ortografie actuale, dar a păstrat formele arhaice, care, astfel, contribuie la crearea atmosferei locale și dau savoare epocii. PAUL SUDITU
D
D
RM
11
Vineri, 24 ianuarie 2020
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (54) Mata-Hari: vinovată sau nu? (10)
Mata-Hari stă fără să facă nimic. Ca de obicei, are nevoie de bani. Cum o să se descurce? Să-i dăm cuvîntul: ,,Mi-am făcut în sinea mea următoarea socoteală: «Ce mă împiedică pe mine să folosesc timpul ăsta şi să iau contact cu nemţii? Aş putea să-mi fac relaţii şi asta ar uşura lucrurile...» I-am cerut portarului anuarul diplomatic şi am văzut acolo că ataşatul militar german era căpitanul von Kalle, care locuia pe Strada Castellana nr. 23”. Nu pregetă o clipă şi-i scrise imediat: „Căpitane, doresc să stau de vorbă cu dumneavoastră. În ce zi şi la ce oră v-ar conveni să mă primiţi?”. A doua zi, răspunsul lui von Kalle: ,,Doamnă, nu am onoarea să vă cunosc, dar vă voi aştepta mîine la orele trei”. Ea se duce, bineînţeles, la întîlnire. El o primeşte cu curtoazie: – N-am obiceiul să primesc femei pe care ar putea să mi le trimită duşmanii, dar am văzut că, în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, nu e cazul... Nu poate fi cazul. – Şi de ce nu? – Pentru că de cel puţin zece luni sînt maior, iar agenţii care mi-ar putea fi trimişi de duşmani sînt la curent cu noul meu grad. Foarte curînd, avea să povestească Mata-Hari, discuţia luă un caracter mai intim... Von Kalle îi spuse în treacăt: – Sînt obosit. Pentru moment mă ocup cu debarcarea ofiţerilor germani şi turci de pe un submarin – fără să mai vorbesc de muniţii – pe coasta Marocului, în zona franceză.
Era o informaţie preţioasă pe care Mata-Hari se grăbi să i-o transmită imediat lui Ladoux. Atît de preţioasă, încît ne pune pe gînduri. Ţinem să precizăm: nu facem aici altceva decît să dăm curs relatării lui Mata-Hari. Se poate concepe oare ca la prima lui întrevedere cu o necunoscută, ataşatul militar german de la Madrid să-i divulge acesteia un lucru atît de important? Cu atît mai mult cu cit ,.intimitatea” la care face aluzie Mata-Hari a fost în ziua aceea, după propria ei mărturisire, foarte relativă. Ea n-a devenit amanta lui von Kalle decît mai tîrziu. Atunci? Întrevederea cu von Kalle s-a petrecut, într-adevăr, aşa cum a relatat-o Mata-Hari? Aceasta e întrebarea – încă una – pe care avea să şi-o pună Ladoux. În 1916, ataşatul militar francez la Madrid era colonelul Danvignes. Cînd, dintr-o întîmplare, pusă de altfel la cale cu multă grijă, a întîlnit-o pe Mata-Hari, a rămas uluit. Odată mai mult, legenda creată în jurul dansatoarei se confirmase şi făcuse ravagii... Colonelul s-a pornit imediat să-i facă o curte turbată. Mata-Hari asculta zîmbind declaraţiile lui, dar proceda în aşa fel, încît ele să nu devină prea înflăcărate. Într-o seară, cînd Danvignes era mai zburdalnic ca de obicei, Mata-Hari, devenind deodată gravă, începu să-i vorbească despre relaţiile ei cu von Kalle şi despre informaţiile pe care i le transmisese lui Ladoux. Colonelul era în culmea încîntării. Hotărît, femeia asta era mai pasionantă chiar decît îşi închipuise el! Şi a îndemnat-o insistent să se mai întîlnească cu von Kalle. Ea l-a ascultat, dar de data asta neamţul nu i-a mai dat nici o informaţie. Colonelul Danvignes urma să se înapoieze la Paris. Foarte emoţionat, şi-a luat rămas bun de la Mata-Hari. Cît despre ea, n-a avut decît o singură rugăminte:
Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (6)
1978. Colectivul Institutului de Cercetări pentru Tehnica de Calcul realizează, la Întreprinderea de Calculatoare Electronice din Bucureşti, minicalculatorul „Independent 100”, cu performanţe la nivelul tehnicii celei mai înaintate. Ulterior, s-a fabricat şi minicalculatorul „Independent 102” şi a început fabricarea de serie a minicalculatorului românesc „Felix-MC 8”. - La Întreprinderea de Maşini Grele din Bucureşti este realizat strungul carusel cu diametru de 16 m, cel mai mare din ţara noastră şi unul dintre cele mai mari din lume. - Laboratorul de cercetări spaţiale întreprinde studiul meteoriţilor ca purtători de informaţii privind radiaţia cosmică. În 1979 cercetează interacţiunile particulelor şi nucleelor cosmice cu materia nucleară, în vederea extinderii cunoştinţelor de fizică a energiilor mari la fizica energiilor supraînalte. - Sînt construite şi lansate la apă: nava mineralieră „Blaj”, cea mai mare navă (55.000 tdw) realizată la Şantierul naval din Galaţi, echipată cu motoare de fabricaţie integral românească; un tanc petrolier de 1.500 tdw, destinat transportului pe Dunăre, la Şantierul naval Drobeta Turnu Severin; primul cargou multifuncţional de 8.500 tdw, fabricat la Şantierul naval din Galaţi; vasul frigorific „Polar 7”, construit după proiecte româneşti şi cu materiale indigene. - La Combinatul Petrochimic de la Brazi - Ploieşti sînt obţinute primele cantităţi de cauciuc poliizoprenic, rezultat al activităţii de cercetare românească desfăşurată de specialişti de la Institutul Central de Chimie. 1979. După proiectele întocmite de IPROMET şi în realizarea I.M.G.B., este construit un cuptor electric
de 100 t, care este pus în funcţiune la noua oţelărie a Combinatului de la Cîmpia Turzii. - La Întreprinderea de Construcţii de Maşini din Reşiţa începe fabricarea primei mari turbine „Francis” de 170 MW, construită în ţara noastră după planuri româneşti, care va intra în echipamentul energetic al hidrocentralei de la Rîul Mare. - Pe Muntele Ceahlău se pune în funcţiune prima microcentrală românească experimentală acţionată de energia eoliană, care furnizează curent electric cabanei Dochia. - Sînt amenajate 198.000 ha pentru irigaţie în sistemele Terasa Hîrșova, Ialomiţa - Călmățui, Nedeia - Măceșu, Rasova - Vederoasa, Pecineaga - Turcoaia, fiind realizate desecări pe o suprafaţă de 45.200 ha şi lucrări de combatere a eroziunii solului pe 186.600 ha. - Se înfiinţează Trustul de Construcţii, Instalaţii şi Centrale Nuclearo-Electrice. 1979-1984. În această perioadă s-a acordat o deosebită atenţie folosirii energiilor neconvenţionale, prin cercetarea de soluţii pentru utilizarea lor şi stabilirea de tehnologii energetice şi echipamente corespunzătoare. Au fost realizate instalaţii de utilizare a energiei geotermale în judeţele Timiş, Bihor, Arad, Satu Mare pentru prepararea apei industriale, uscătorii de mare capacitate în întreprinderi de produse ceramice, instalaţii pentru încălzirea serelor şi fermelor zootehnice etc. În domeniul energiei solare au fost asimilate, în baza cercetărilor şi proiectelor întocmite de ICPE, ÎNCERC etc., o serie de captatoare pentru furnizarea apei calde menajere la 14.000 de apartamente (centrala termică solară de la Băneasa, pentru 2.500 de apartamente, este una dintre cele mai cunoscute),
– Du-te să-l vezi pe căpitanul Ladoux şi pe şeful lui. Spune-le cu ce femeie au de-a face şi roagă-i să se poarte mai sincer cu mine. Cînd Mata-Hari i-a făcut din nou o vizită lui von Kalle, l-a găsit, avea să povestească ea, foarte nemulţumit. În timp ce cu o prefăcută ingenuitate îşi manifesta uimirea, el începu s-o acuze cu brutalitate că divulgase ceea ce îi dezvăluise el: – Francezii lansează mesaje radiofonice în toată lumea, ca să afle unde am debarcat noi ofiţeri în Maroc! – Bine, dar ar fi putut să afle asta şi prin intermediul altcuiva, nu numai al meu! Şi cum poţi să ştii tu ce transmit francezii prin emiţătoarele lor? Probabil că transmit mesaje cifrate, nu? – Avem cifrul lor radiofonic. Mata-Hari a scos un strigăt de admiraţie. Şi-a dat seama că sosise momentul să lase la o parte orice zadarnică pudoare, pe care, de altfel, nici n-o resimţise niciodată. În faţa judecătorului de instrucţie, ea avea să declare: „Pe cinstea mea, n-am încotro, mi-am spus în sinea mea, să-i dăm drumul... şi l-am lăsat să facă tot ce-a vrut... După ce şi-a mai consumat elanul, von Kalle a început să vorbească din nou de treburile lui...”. Şi aşa a aflat Mata-Hari cum se numea şeful spionajului german la Barcelona: baronul de Roland. Aşa a aflat ea prin ce mijloace îşi transmiteau mesajele agenţii germani: „Transportă cerneluri sub forma unor bule mici pe care şi le ascund sub unghii sau în urechi”. Chiar a doua zi, ea îi trimise colonelului Danvignes o scrisoare de douăsprezece pagini, în care îi relata toată convorbirea ei cu von Kalle. Ea nu ştia însă că Danvignes se dusese într-adevăr să se întîlnească cu Ladoux, dar fusese pus de la bun început în gardă de acesta împotriva lui Mata-Hari. Din clipa aceea, colonelul se hotărîse s-o evite cît putea pe această „sirenă”. (va urma) ALAIN DECAUX a apei calde pentru fabrici de nutreţuri combinate, ferme zootehnice, a aerului cald pentru uscătoare de cereale şi fructe, pentru uscarea produselor ceramice, a lemnului etc. S-au realizat, în cadrul Laboratorului de cercetare pentru utilizarea vîntului, de la Braşov, cîteva tipuri de turbine eoliene de capacitate mică (0,5, 1,6 şi 20 kW), intrate în producţia de serie. Progrese remarcabile s-au obţinut şi în producerea şi utilizarea biogazului în complexe de creştere şi îngrăşare a animalelor şi în numeroase gospodării rurale. Se desfăşurau cercetări intense în domeniul transformării biomasei în combustibil. 1980. În cadrul Institutului Central de Fizică se finalizează, în premieră: o instalaţie de aluminizare a sticlei şi de fabricare a oglinzilor fără argint, procedeu de circa patru ori mai ieftin decît cel prin argintare; o instalaţie de sudură în vid cu fascicul de electroni, una dintre cele mai moderne metode de sudură; un procedeu de durificare superficială, pe adîncimea de la cîţiva microni la 0,5 mm, a pieselor finite din oţeluri şi fonte, prin nitrurare ionică. - Întreprinderea „Energoreparaţii” din Bucureşti realizează un utilaj gigant, macaraua de 1000 tonemetri, concepută şi construită pentru prima dată în ţara noastră de specialişti şi muncitori români, după proiecte româneşti. - La Întreprinderea de Utilaj Petrolier „1 Mai” din Ploieşti este pusă la punct instalaţia de foraj F-400DEC, care poate săpa pînă la 7.000 m adîncime, fiind acţionată cu motoare de curent continuu prin tiristoare, alimentate cu grupuri electrogene de curent alternativ de 660 V. Echipamentele au fost montate la Schela de foraj Stoina (jud. Gorj), unde s-au efectuat probele de anduranţă în vederea omologării finale a acestui nou produs românesc. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA
ROMNIA – 102 Unirea din Muzeu Hai s dm mn cu mn!
Marile răscruci ale Țării, marcate pe calendarul Istoriei prin date și evenimente cu străluciri stelare pe bolta de aur a României, ne sînt amintite, azi, de locuri încărcate de seva vie a românismului – adevărate repere ale nașterii și dezvoltării noastre ca Popor, ca Națiune, ca Țară. De multe ori, angrenați în ritmul trepidant (și distructiv) al vieții cotidiene, trecem nepăsători pe lîngă semne vizibile ale devenirii noastre, nu vedem (sau nu vrem să vedem?) numeroasele borne care jalonează lungul drum al României de la izvoare pînă în zilele noastre. De ce se întîmplă acest lucru? Teoretic, răspunsul poatre fi for mulat pe loc: lipsa de timp, indife rența, rutina, incultura, cosmopolitismul, saturația etc. Realitatea, însă, devansează teoria probabilităților, condiționînd acest demers de un anumit număr de factori (obiectivi și subiectivi), în sînul cărora nu vrem a ne aventura, lăsînd cititorului curiozitatea și perspicacitatea de a încerca și alte răspunsuri la incitanta întrebare de mai sus. Acum însă, chiar în ziua apariției revistei noastre, 24 ianuarie, vrem să reducem din categoriile negative ale motivației anterioare, și să redesenăm una dintre răscrucile României – 24 Ianuarie 1859 – privită prin cele mai palpabile semne lăsate de înaintași – lăcașul muzeelor. Să redescoperim, deci, Unirea de acum 161 de ani, la numai un an de la sărbătoarea Centenarului de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin intermediul unor locuri care au fost martore la scrierea Istoriei acestei Țări, rămase încrustate pe răbojul anilor, pentru ca noi – beneficiarii de azi ai acestei Uniri – să nu uităm de unde am plecat...
Iai – leagnul Unirii În orice anotimp ai poposi în marea metropolă moldavă, indiferent de faptul că ai avut sau nu contact direct cu Istoria, nu poți trece fără să simți accelerarea
bătăilor inimii de român atunci cînd pașii te poartă într-un perimetru sacru al unui secol condensat de fapte și întîmplări ireversibile, ale căror lumini ne readuc în față istoria – Istoria cu ,,I” mare. Aici, la Iași, într-o iarnă cu viscoliri pornite din inimile unioniștilor moldoveni, s-a dăltuit în cremenea secolelor conturul de început al unei Țări rotunde și frumoase, trecute atunci prin urgia furtunilor umane. Scriind aceste rînduri – cu totul pătruns de semnificația Capitalei moldovene în nașterea acestei Patrii – încerc să suprapun (metaforic vorbind) peste em blema făurită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia - Unirea de la 24 Ianuarie 1859. De ce am simțit nevoia acestei panoramări a două evenimente esențiale în apariția Statului Român, acum, după ce am trăit sărbătorirea Centenarului cu ideea că știm tot? Numai pentru ceea ce urmează, justificarea devine reală: o mare parte dintre români, mai ales cei care au trăit în preajma evenimentelor sărbătoririi Centenarului, au rămas cu credința că România are 100 de ani. Total fals! Cartea de Istorie descrie, pe larg, evenimentele de acum 161 de ani – dată ce se poate constitui chiar în momentul fondator al apariției Statului Român sub domnia colonelului Alexandru Ioan Cuza – ca Principatele Unite, urmînd ca, din anul 1862, Țara să se numească România – așa cum o știm și azi, și cum va rămîne sub Soare. Pe cocheta și liniștita stradă Lăpușneanu, din centrul Iașilor, pe care se circulă numai pietonal, dai față-n față cu o clădire în stil neoclasic, cu o largă deschidere stradală, menită să apropie trecătorii, cu stîlpii frontali susținuți de false cariatide care stau la baza unor turnulețe ce par că străpung cerul albastru de deasupra. Lucrările de fier forjat, artistic finisate, cu o finețe de bijutier, dau spațiului de fațadă, alături de un alb dominant – un aer maur, de parcă ne-am afla în Casablanca, pe malul Atlanticului. Aici este Muzeul Unirii. I-am deschis poarta și imediat am pășit în lumea intimă a domnului Alexandru Ioan Cuza, lumea Unirii
de la 24 Ianuarie 1859, pe care, cu ajutorul doamnei dr. Aurica Ichim – directorul acestei instituții de cultură, la data documentării noastre – încercăm să o reînviem, spre neuitarea acelor zile fierbinți, care ne-au fost Cartea de căpătîi a Neamului. Clădirea din strada Lăpușneanu are o istorie demnă de blazonul pe care îl poartă astăzi – trecerea acesteia prin etape istorice, cu dezvoltări extrapolare, configurînd parcă pașii făcuți de însăși Istoria Țării. Palatul a fost construit în perioada 1806-1811, primul proprietar fiind Costel Catargi. Trebuie să amintim că, la 3 ianuarie 1859, într-o altă clădire cu renume din Iași – Muzeul de Istorie Naturală – Partida Națională l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza candidat unic pentru alegeri. Dintre mai mulți candidați, printre care s-au numărat Costache Negri și Vasile Alecsandri – A.I.Cuza a întrunit majoritatea voturilor. Peste două zile, la 5 ianuarie, în alt Palat emblematic al Iașilor – Palatul Ocîrmuirii (pe locul căruia se află azi Palatul Culturii), fostul Pîrcălab de Galați a fost ales Domnitor al Moldovei, încununarea totală venind de la București, unde, la 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române a intrat în Istorie. În noua conjunctură (Cuza neavînd reședința în Iași) se declanșează căutarea unei locuințe adecvate noului rang al Domnitorului, după ce – așa cum se spune – în prima noapte ar fi dormit pe o masă de biliard în Palatul Ocîrmuirii, și proaspătul Domnitor s-ar fi adresat unioniștilor: ,,Bine, bine... Mi-ați spus ce guvern să fac. Mi-ați spus ce legi să dau. Dar, eu unde voi locui?”. Astfel se ajunge la închirierea Palatului din strada Lăpușneanu, care va servi ca locuință domnească. În prima parte a domniei sale, Cuza a pendulat între Iași și București (după cum se știe, unificarea instituțională s-a făcut în 1862), pînă atunci cele două Principate avînd, fiecare, o capitală, un guvern și o armată. Palatul a mai avut statut de reședință domnească încă 3 ani, pînă în 1865, deși domnitorul se instalase la București, fapt reieșit dintr-o scrisoare trimisă de Cuza primuluiministru, prin care anunța că renunță la locuința de la Iași, cheltuielile fiind prea mari. Cea de-a doua viață a acestui Palat – ca reședință a unui șef de stat – s-a înscris în perioada 1916-1918, cînd Familia Regală a României – Ferdinand-Maria – se mutase la Iași, împreună cu Guvernul, pe timpul cît Bucureștii au fost ocupați de trupele germane, în primii doi ani după intrarea României în focul primului război mondial. În acest timp cît Iașii deveniseră Capitala Țării, Familia Regală a ocupat o aripă nouă a Palatului, atașată corpului principal (ulterior fiind demolată din cauza deteriorărilor semnificative sufe rite în bombardamentele din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale). În Palatul propriu-zis se desfășurau diferite solemnități legate de primirea unor delegații, de decorarea unor militari care au luptat pe front, precum și alte activități oficiale, la nivel de șef de stat.
Un Palat pentru un Muzeu Cum a ajuns fosta locuință a lui Cuza Vodă să găzduiască Muzeul Unirii de azi – o importantă instituție de cultură din metropola moldavă? Istoria – zbuciumată, precum cea a meleagurilor pe care se afla – ne este redată, pas cu pas, în timpul plimbării prin muzeu, tot de doamna director dr. Aurica Ichim, ,,mama” actuală a acestui Palat, care evocă – în lumini și umbre – ideea de Unire la români. După 1865, an în care Cuza renunță, oficial, la închirierea lui, imobilul intră în proprietatea Băncii Creditul Urban – la etaj avînd birourile, iar parterul fiind închiriat mai multor magazine. Din cauza crizei
„Proclamarea Unirii”, tablou de Theodor Aman financiare de după anul 1933, care bîntuia și la Iași, Creditul Urban a rămas cu datorii mari la Ministerul de Finanțe (cazuri similare, petrecute și acum, la aproape un secol distanță!), propunînd, în contul datoriei, cedarea unor clădiri din oraș. Ministerul de Finanțe a refuzat această propunere, solicitînd, în mod expres, imobilul din strada Lăpușneanu. Neavînd încotro, Banca a trebuit să joace cum i-au cîntat Finanțele, cedînd acest Palat. În acest punct al transferului proprietății intră în acțiune marele Nicolae Iorga, pe atunci președinte al Ligii Culturale pentru Unitatea tuturor Românilor, și președintele Comisiei Monumentelor Istorice. Cu mintea-i sclipitoare, chiar a doua zi după ce Ministerul de Finanțe devine stăpînul Palatului, Iorga semnează un contract pe 10 ani, punîndu-și în aplicare un plan bine stabilit. Chiar în acel an vine în urbea de pe Bahlui să vadă, la fața locului, cum s-a instalat Liga Culturală (scopul închirierii imobilului). Vizitînd parterul – librărie și tipografie – dă din cap a mulțumire, cînd, însă, urcă la etaj, rămîne contrariat de două sentimente diametral opuse: satisfacția spațiului generos, ce se arată în fața lui, pe de o parte, și, goliciunea locului, pe de altă parte. În acel moment, probabil, i-a încolțit ideea pe care, în curînd avea s-o exprime într-o conferință în sala Teatrului Național din Iași, sintetizînd: ,,Nu se poate ca în plin centrul Iașului, unde este această clădire în ale cărei ziduri este o asemenea istorie, să nu fie un Muzeu al Neamului Românesc!”. Întors la București, Iorga face demersurile necesare înființării muzeului, și, în consecință, la 16 octombrie 1938, la etaj se deschide muzeul cu titulatura ,,Palatul Cuza Vodă” de la Iași – acest nume nefiind un reflex al cultului personalității, ci reflectînd importanța numelui celui dintîi Domnitor român al Țării. Organizat, inițial, în doar 3 săli dinspre strada Lăpușneanu, Muzeul conținea un număr de 116 opere de artă, curînd, fondul muzeal lărgindu-se prin achiziționarea mai multor exponate: documente diverse, pergamente, carte, monedă, mobilier – obiecte ce aveau legătură cu Unirea Principatelor, însă și obiecte de pe tot arealul românesc. Cel de-al doilea răz boi mondial frînge și activitatea Muzeului dedi cat Unirii, autoritățile fiind nevoite să ia măsuri pentru salvarea unor exponate –
o parte fiind transportate la București, la Comisia Monumentelor Istorice, altele au fost salvate de către Gheorghe Ungureanu, care era directorul Arhivelor Naționale Iași, iar obiectele mari, precum mobilierul, au rămas pe loc. Între 1954 și 1957 au loc ample lucrări de cons trucții – aripa deteriorată, fiind complet compromisă, a fost demolată, arhitectul Ștefan Balș conducînd reconstrucția importantului edificiu. Intrînd în programul efervescent, de dezvoltare a culturii și de cunoaștere a izvoarelor Istoriei Naționale, activitate desfășurată la nivel național în anii de început ai Republicii postbelice, zestrea Muzeului se îmbogățește cu valori din patrimoniu de pe întregul teritoriu al Țării, în special din locurile legate de Actul Unirii de la 24 Ianuarie 1859, de protagoniștii acesteia. Sînt adunate obiecte reprezentative pentru istoria epocii de la jumătatea Secolului al XIX-lea, pentru personalitățile care au dat viață Unirii și care, de multe ori s-au sacrificat pe altarul acestui vis. Astfel, totul fiind pregătit, pe 23 ianuarie 1959, cînd, a doua zi se împlinea un secol de la Unirea Principatelor Române – Muzeul își redeschide porțile, cu o manifestare grandioasă organizată de autoritățile vremii. Anii trecînd, știința muzeistică evoluînd odată cu scurgerea timpului, în deceniul 1997-2007, Muzeul a mai cunoscut o perioadă de restructurare, la 24 ianuarie 2007 redeschizîndu-se în formula în care este și astăzi. Camerele de la parter, într-o cronologie istorică impecabilă, și într-o expunere expresivă, prezintă perioada Principatelor, cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate, cu diplomații Unirii și implicarea acestora în realizarea acestui act unic în Istoria Statului Român. De asemenea, în vitrine și pe panouri reprezentative, sînt etalate documente ale reformelor care au avut loc sub domnia lui Cuza, reforme care au transformat structural cele două Principate – pînă la realizarea înfăptuirii unității constituționale și administrative (ianuarie 1862), cînd Moldova și Țara Românească au format un singur Stat cu numele România, cu capitala la București, cu o singură Adunare și cu un singur Guvern, și mai departe, pînă la recunoașterea internațională a Unirii de la 24 ianuarie 1859. Etajul se deschide în fața vizitatorului ca un fel de invitație din partea Familiei Domnitoare, și ca o vitrină familială. Aici sînt refăcute apartamentele în care au locuit Alexandru Ioan Cuza și Elena Doamna, cu mobila originală, și cu multe obiecte ce au aparținut celor doi soți. Impresionează uniforma de Principe a lui Cuza, cea care înnobila ținuta magistrală a Domnitorului,
făcînd multe doamne să întoarcă privirile admirative la trecerea acestuia. În altă parte, piese ce au făcut parte din ținuta primei Doamne a Principatelor Unite decupează în fața ochilor o fereastră de lumină nobilă, dublată de un rafinament de bun-gust – însușire demonstrată de Elena Doamna de-a lungul întregii sale vieți. Privind biroul de lucru al Domnitorului, cu Tricolorul în partea dreaptă, cu jilțul purtînd stema Principatelor, îmbrăcînd cu privirea fascinantele interioare ale camerelor, cu aranjarea ingenioasă a mobilierului (cu pian, oglindă, bibliotecă, tablouri, fotolii și covoare) – atît prin autenticitatea acestora, cît și prin sentimentul că avem în față perechea Princiară – Muzeul Unirii din Iași reușește să creeze atmosfera apropiată zilelor în care, pe scările de marmură albă, apărea silueta impunătoare a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza – Întregitorul Principatelor Române. În afara posibilității de reconstituire a ceea ce a însemnat pentru noi Unirea Principatelor Române, Muzeul Unirii din Iași desfășoară programe și proiecte menite să adîncească aprofundarea cunoașterii Istoriei acelei epoci, de asemenea, dezvoltă preocupări de salvgardare a memoriei istorice, prin organizarea simpozioanelor sub titulatura ,,Monumentul istoric – tradiție și restaurare”, eveniment ce a depășit 20 de ediții. Ieșind pe teren, specialiștii care iau parte la aceste colocvii cu participare internațională vizitează monumente și situri istorice și arheologice, propunînd măsuri, acolo unde este cazul, în vederea conservării acestor urme ale trecutului nostru istoric. Ar mai fi multe de spus și de scris despre Muzeul Unirii din Iași. Într-un oraș încărcat de Istorie, într-un Palat care respiră Istoria de la jumătatea veacului al XIX-lea – văzută prin spada colonelului Alexandru Ioan Cuza – nu te poți mulțumi doar cu o vizită pe fugă. Pentru a înțelege semnificația Unirii de la 24 ianuarie 1859 – mai ales de către generațiile actuale, cam străine de cunoașterea rădăcinilor din care ni se trag Neamul și Țara – ar trebui să urcăm și să coborîm de mai multe ori scara interioară a Palatului din strada Lăpușneanu, din Iași, trecînd de fiecare dată în revistă Istoria Principatelor Române, și – alături de aceasta – soarta tragică a celui ales să înfăptuiască Unirea – Domnul nostru, Alexandru Ioan Cuza. Noi nu uităm că România Mare a fost împlinită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Dar, să nu omitem: înainte de Alba Iulia 1918, a fost Iași – 5 ianuarie, și București – 24 ianuarie 1859 – fără de care este greu de prevăzut ce ar fi urmat! La dezvelirea Monumentului de la Iași al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 27 mai 1912, în timpul festivităților desfășurate în prezența Regelui Carol I, o întîmplare vine să întărească afir mația de mai înainte. În timpul solemnității, Nicolae Iorga s-a apropiat de rege și i-a adresat următoarele cuvinte: ,,Sire, pășiți pe aleile bătătorite de Cuza”. GEO CIOLCAN
14
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Iancu Flondor – omul cel mai de vază al Bucovinei (1) Ce fel de om a fost Iancu Flondor? Ce a lăsat în urmă? Ce îi datorăm? Contribuția sa la Unirea Bucovinei cu România este evidentă și a fost recunoscută atît de istorici, cît și de contemporanii săi, care notau că „atît de strîns legat este numele lui Flondor de actul istoric dela 1918, încît aproape sʼa identificat cu dînsul”. Istoricul Nicolae Iorga simțea nevoia, după Unire, să aducă un omagiu lui Flondor, exclamînd: „Cu adîncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român”. Despre „omul întreg” e vorba în cele ce urmează... Iancu Flondor s-a născut la 16 august 1865, la Storojineț, fiu al lui Gheorghe cavaler de Flondor și al Isabelei Dobrowolski von Buchenthal. A mai avut șase frați: Tudor, Iancu, Nicu, Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și Aglaia (ultimii trei, morți la vîrste fragede). Copiii familiei Flondor au crescut într-un mediu în care cultura muzicală a fost foarte importantă. Și tatăl lor, dar mai ales mama, au avut înclinații muzicale, pe care le-au transmis și copiilor. Gheorghe Flondor era cunoscut ca „un bun flautist”, admirator al operelor lui Beethoven și colecționar de instrumente muzicale, în timp ce soția sa, Isabela, era văzută ca o „renumită pianistă”, dotată cu „o voce puternică, sonoră și pretabilă tuturor nuanțelor dinamice, o dicțiune directă aleasă și un spirit lesne pătrunzător în interpretarea cîntului. [...] Nu era inițiativă culturală sau filantropică în care talentul Isabelei Flondor să nu asigure succesul ei moral și material”. În epocă se răspîndise vestea că „la curtea lui Gheorghe Flondor din Storojineț, cucoana Isabela, cuconașii și cuconițele cîntă de-a valma la clavir, la scripcă și la alte instrumenturi”. Alături de părinți, aveau înclinații muzicale și alte rude, cum ar fi Victor Stîrcea, Eugenia Zotta sau Constantin de Buchenthal. Astfel, Elena și Nicu Flondor au devenit pianiști, iar Iancu era „cellist și violonist de seamă”, compunînd și partituri muzicale. Însă, în timp ce Iancu și Nicu s-au concentrat ulterior pe cariere politice, Tudor Flondor și-a dedicat viața muzicii, devenind un cunoscut compozitor, datorită talentului său remarcabil: „Dacă doamna Isabela cînta din gură, că-și jupeau boerii pălmile lăudînd-o, dacă duduia Elena și cuconașii Constantin, Iancu și Nicu se întreceau și ei la diferite strune, apoi pe toți îi bătea Tudor, copilul cu ochi de jăratec”. Aflat la Cernăuți în 1883, Titu Maiorescu a fost plăcut impresionat de o reprezentație care îi avea în prim-plan pe frații Tudor și Iancu Flondor, notînd în însemnările sale: „Aseară, teatru de diletanți al societăței românești de aici, întrʼo sală a otelului Moldavia, în etajul I. Tînărul jurist Flondor dirija orchestra (tînăr simpatic, svelt), un frate mai mic toba mare (nostim de tot), alți școlari și studenți celelalte instrumente, v. Onciu
flaut, gentilul [...] viloncel, un mic și încîntător băiat Isopescu violină ș.a.m.d.”.
Viaţa la conacul familiei Flondor Iancu Flondor a urmat mai întîi cursurile liceului german (Obergymnasium) din Cernăuți, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității „Franz Joseph” din același oraș. În 1894 a obținut, la Universitatea din Viena, titlul de doctor în Drept. În 1899 s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Ioan cavaler de Zotta, „o doamnă foarte distinsă și de o cultură superioară”, așa cum o descria Valeriu Braniște. Împreună au avut trei copii: Șerban (1900-1971) – căsătorit cu Nadeja Știrbey, Neagoe (19011971) – căsătorit cu Elena Grigorcea și Mircea (1908-1927). Dar Iancu Flondor a mai avut şi o fată, Maria, dintr-o altă căsătorie a soției sale; Maria se va căsători cu profesorul Gheorghe Cuza. De la Valeriu Braniște ni s-a păstrat o descriere a vieții de la conacul familiei, unde Iancu Flondor se dedica „fericirii sale casnice și administrației moșiei”. Moșia era mare, fiind amplasată într-un complex, cu o pădure de mare extindere, spune Braniște, care povestește că „Flon dor cultiva intens moșia. Avea velniță (fabrică de spirt) și îngrășa vite cu lăturile velniței, transportîndu-le direct la Viena. Erau grajduri enorme unde ținea vitele la îngrășat. În pădure avea căprioare. Pe moșie avea cam 70 servitori înarmați ca păzitori în diferitele puncte. În jurul conacului (modern cu etaj) și o terasă mare, era un parc bine îngrijit, cu lac în care se aflau lebede. În conac erau apartamentele lui și ale doamnei, separate de o boltă, apoi saloanele și pînzitorul, o sală de biliard și camerele pentru oaspeții doamnei și eventual pentru familii. Pentru bărbații oaspeți era o zidire deosebită, nu departe de conac, o botezasem «mî năstire»”. Tot Braniște își amintea că Iancu Flondor făcea regulat sport și că existau băi de aburi separate pentru femei și bărbați. În aceste băi, bărbații se adunau vara și purtau discuții politice alături de gazdă. Braniște a stat o vreme la conacul de la Storojineț, pe la 1899-1900, aici Flondor punîndu-i la dispoziție biblioteca mare a sa, pentru a lucra. Prezența sa la Storojineț era „mare secret”, declarînd, dacă era întrebat, că este o rudă a „boierului”. Despre șederea la conacul familiei Flondor, Braniște își amintea cu plăcere: „Atmosfera era distinsă, dar foarte intimă. Țineau cu toții la mine. Mă simțeam atît de acas’ pe moșie, de parcă tot aici aș fi fost. Seara se mai făcea muzică. Doamna era o excelentă pianistă, dar nu cînta niciodată cînd o rugai, ci numai cînd avea dispoziție”. (va urma) Historia.ro
Jurnal de pe Frontul de Est (47) Ianuarie 1942 - Conflict între Conducătorul Statului şi şeful Marelui Stat Major (2) În finalul răspunsului său, Ion Antonescu a combătut afirmația lui Iosif Iacobici privind impopularitatea războiului, afirmînd: „În sfîrșit, nu pot să las fără a da răspunsul cuvenit la afirmația că războiul departe de graniță este impopular. Am regretul că este o ofensă gratuită pe care o aduceți acestui neam. Este aceasta influența mentalității acelora care nu s-au identificat total cu sufletul și aspirațiunile acestui neam. Este mentalitatea defetiștilor și acelora care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sînt de altă părere. Dovadă o face plebiscitul din 9 noiembrie 1941, prin care țara, în unanimitatea ei, s-a pronunțat în acestă privință. Dovadă o face ținuta soldatului aflat pe cîmpul de luptă și a răniților din spitale, care toți vor să fie mai repede vindecați ca să fie trimiși pe front. În sfîrșit, dovada o face, fără putința de replică, tot trecutul nostru istoric. Neamul românesc, cel puțin acela de dincolo de Carpați, s-a bătut de nenumărate ori în afara granițelor pentru drepturile și libertățile lui. Răsfoiți numai istoria și veți vedea cum s-au bătut românii peste hotare sub Ștefan cel Mare, sub Bogdan, sub Mircea, sub Duca Vodă, sub Mihai Viteazul, sub zidurile Vienei, la 1683, în Crimeea în 1854, la 1877, în 1913 sub Carol I și la 1921 sub Ferdinand, pășind dincolo de Budapesta. Iată numai cîteva exemple, care sînt suficiente pentru a aduce la realitate pe acei care afirmă ceea ce ați afirmat și dvs. Dar chiar dacă ar fi altfel, ceea ce ar fi o rușine pentru o nație, totuși găsesc că unui conducător de oști nu-i este îngăduit să o ia în considerare, fiindcă are datoria să o combată”. Considerînd acuzațiile mareșalului „fie deformări, fie erori”, generalul Iosif Iacobici aprecia în „lămuririle” din 18 februarie 1942, că adevăratele motive ale înlocuirii sale de la conducerea Marelui Stat Major „trebuiesc căutate pe alt teren decît cel militar: fie pe teren politic, fie pe cel psihologic, fie pe amîndouă de care sînt cu totul străin”. Indiferent cine a avut dreptate, indiferent de poziția și argumentele lui Ion Antonescu sau ale generalului Iosif Iacobici, cert este faptul că în ianuarie 1942 neînţelegerile, care au existat şi mai înainte la nivelul conducerii ţării şi armatei, s-au amplificat, nefiind eliminate nici în perioada următoare cînd la conducerea Marelui Stat Major a fost numit generalul Ilie Şteflea. Fără îndoială, acest lucru a afectat capacitatea de luptă a armatei şi moralul militarilor români.
27 ianuarie 1942 (1) - Pe frontul de la Sevastopol, lupta de la Ciorguni este consemnată astfel în Jurnalul de operaţii al Batalionului 3 vînători de munte: „Credeam că a venit sfîrşitul pămîntului. Din văzduh, sute de proiectile de toate calibrele cădeau asupra poziţiilor noastre. Toţi la posturi. Pîndarii anunţă: avioane inamice. 21 de avioane de bombardament şi asalt bombardează şi mitraliează în lungul liniilor. Căutau să ne ţină cu capul la pămînt în timp ce infanteria înainta. Dar poate nu ştiau că vînătorii de munte nu se sperie în faţa cîtorva proiectile de calibrul 310 mm ce făceau o groapă cît casa sau a cîtorva avioane de asalt ce ne atingeau cu roţile”. - În aceeaşi zonă, maior Vasile Scîrneci, comandantul Batalionului 3 vînători de munte, este martorul unei scene tragice: „Am prins pe pieptul sergentului - brav între bravi - Sităruș Ion «Crucea de Fier», clasa I-a. Odată cu mine a fost propus pentru luptele din șanțul anticar de la Timoșevka. Dar ce ghinion: n-a trecut un ceas și mîna dreaptă a acestui brav sergent i-a fost zburată de o schijă, mîna pe care i-o strînsesem cu atîta căldură și emoție. Bietul Sităruș!”. - Înfrînt în zona Taraktaş, inamicul se retrage pe înălţimile de la nord de Sudak. Printr-o acţiune îndrăzneaţă, compania comandată de căpitanul Gertner cucereşte Sudakul şi interzice replierea inamicului spre Marea Neagră. Din acest moment, trupele de la Feodosia şi Sudak sînt practic nimicite. - O Notă a S.S.I. semnalează preocupările cercurilor Palatului şi ale unor oameni politici români faţă de situaţia în care se afla ţara: „I.Mihalache şi dr. Lupu din partea naţional-ţărănistă, şi dr. Angelescu din partea liberală, se întorc entuziasmaţi de la Palat. Ei relatează conducerilor respective că regele şi Regina sînt definitiv cîştigaţi pentru teza Opoziţiei. Regele nu e de acord cu continuarea colaborării militare, iar Regina s-a arătat serios îngrijorată de perspectiva ca Armata română să fie treptat sleită în războiul Axei împotriva Sovietelor. Dr. Lupu şi dr. Angelescu cred că regele ar putea să influenţeze armata şi că aceasta ar fi în stare să impună o altă politică domnului Mareşal Antonescu. Maniu înlătură «acest entuziasm naiv». Regele nu poate să facă nimic, spune dînsul. Trebuie sfătuit să nu exagereze, fiindcă nemţii nu obişnuiesc să glumească”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
pO V E S T I
15
Vineri, 24 ianuarie 2020
ADEVARATE
Micul Trianon de la Florești
Dacă drumurile tale ajung și în frumoasa zonă a Prahovei, încearcă să treci și prin Florești. Comuna care își trage numele de la grădinile pline cu flori ale boerilor de odinioară adăpostește una dintre clădirile unicat ale României - Palatul Cantacuzino sau Micul Trianon. Clădirea apare din spatele unor paltini vechi care par să o păzească de privirile indiscrete. Grădina frumoasă, plină cu arbuști de esență rară care înconjoară castelul, avea prevăzută chiar și o piscină. La marginea domeniului se vede turnul de apă, care parcă întregește peisajul. La aproape 80 de km de Bucureşti mai stau încă în picioare unele dintre cele mai spectaculoase parcuri şi grădini din Vechiul Regat. Întinse pe mai mult de 150 de hectare, grădinile à la française, parcul romantic-englez si parcul de vînătoare au fost amenajate în Secolul al XIXlea şi începutul Secolului al XX-lea pe moşia familiei Cantacuzino de la Floreşti, Prahova, iar astăzi stau drept mărturie a unora dintre cele mai vechi grădini private din sudul României. Istoria amenajărilor peisagistice de la Floreşti secondează istoria apariţiei primelor grădini de inspiraţie occidentală din Valahia şi Moldova. Începute, se pare, în anii 1830-1840 de către renumitul peisagist Karl Friedrich Wilhelm Meyer, parcul şi grădinile cantacuzine vor fi parţial modificate de către un alt binecunoscut artist al peisajului, Emile Pinard, la începutul Secolului al XXlea, odată cu începerea lucrărilor de construcţie a noii reşedinţe comandate de Gheorghe Grigore Cantacuzino arhitectului Ion Berindei şi cunoscută sub denumirea de „Micul Trianon”.
Unul dintre primele parcuri private realizate după moda occidentală Pînă de curînd, domeniul a fost cunoscut în mod special datorită ruinelor palatului „Micul Trianon”, însă parcursul moşiei nu se rezumă doar la istoria palatului, iar valorile domeniului de la Floreşti nu se rezumă doar la arhitectură, ci şi la imaginea generală a unuia dintre primele parcuri private realizate după moda occidentală în România. Vă propun, aşadar, să descoperim, măcar parţial, prin intermediul acestui scurt articol, valorile istorice, culturale şi estetice ale parcurilor şi grădinilor pe care cantacuzinii le-au comandat la Floreşti încă de la mijlocul Secolului al XIX-lea. Istoria lor începe, din cîte se pare, odată cu venirea în ţară a unui arhitect peisagist chemat pentru a proiecta şi executa prima grădină publică pentru oraşul Bucureşti şi, pe cale consecinţă, prima grădină publică din principatele ce vor forma ulterior România Mică. Aşadar, relativ concomitent cu lucrările la Grădina de la Şosea (anii 1840), ulterior Grădina Kiseleff, peisagistul Karl Friedrich Wilhelm Meyer se pare că ar fi fost chemat de către vornicul Grigore Cantacuzino pentru a-i amenaja domeniul de la Floreşti. Pe cît de importante sînt lucrările lui Meyer în România, pe atît de puţin cunoscută este istoria operelor peisagistului, iar istoria parcului de la Floreşti este, şi ea, la fel de ambiguă. Cu toate acestea, un articol apărut la începutul Secolului al XX-lea în revista „România Ilustrată” menţionează faptul că parcul de pe domeniu ar fi fost, într-adevăr, opera lui Meyer, şi oferă o descriere succintă a imaginii acestuia, înfăţişîndu-l ca pe un parc edenic cu „grădini pline de cele mai rare, mai frumoase
şi mai felurite colorate flori, fîntîni arteziene plouînd stropi de argint, grupele de bronz, biserică, parc de preumblare etc.” . Deşi o singură sursă bibliografică nu poate garanta un adevăr istoric, în urma ultimelor cercetări şi comparaţii cu lucrări proiectate şi executate de către Meyer în România şi în străinătate, se pare că parcul romantic-englez realizat pentru „preumblarea” comanditarilor şi a oaspeţilor acestora ar purta semnătura renumitului artist datorită specificităţilor matematice şi a geometriei organice de compunere a peisajului, precum şi prin specificul plantelor indigene, dar şi exotice, folosite de către peisagistul austriac. Aşadar, dacă studiile viitoare vor confirma faptul că moşia cantacuzină de la Floreşti a fost amenajată de către Meyer, am avea în faţă unul dintre cele mai vechi şi complexe parcuri de inspiraţie occidentală din România. Pe de altă parte, dacă în privinţa lui Meyer nu se poate afirma cu siguranţă că acesta a lucrat sau nu vreodată la Floreşti, nu acelaşi lucru se poate spune despre un alt renumit peisagist care şi-a pus, cu siguranţă, semnătura pe amenajările de pe moşia cantacuzină. Emile Pinard, cunoscut arhitect peisagist de la începutul Secolului al XX-lea, a fost chemat la începutul celei de-a doua decade a Secolului trecut de către „Nababul” Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru a restaura parcul şi grădinile de pe domeniu. Prin restaurare nu ne vom referi însă la sensul propriu al cuvîntului, ci mai degrabă la ideea de remodelare sau restructurare a unui peisaj deja amenajat. Dar de ce au avut nevoie parcul şi grădinile de la Floreşti de un proiect de remodelare? Răspunsul la această întrebare vine din sfera arhitecturală şi mai ales din dorinţa Nababului de a construi o nouă reşedinţă demnă de statutul său politic şi economic. Acesta îi va comanda arhitectului Ion Berindei construcţia unui palat inspirat din arhitectura Marelui, dar mai ales a Micului Trianon de la Versailles. Noua reşedinţă
implementate la moşia de la ţară a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru a crea un parc eclectic, de factură mixtă, romantic-engleză şi jardin à la française. Aproape toate macro-componentele domeniului peisagistic de pe malul Prahovei se înscriu în logica parcului Micului Trianon de la Versailles, însă maniera de aplicare a principiilor occidentale precum şi arhitectura unor componente minerale sau vegetale ale grădinilor diferă de cele aplicate în Secolul al XVIII-lea în parcul castelului reginei Marie-Antoinette. Astfel, parcul de vînătoare, parcul de preumblare, serele cu plante exotice, grotele, grădinile geometrice, turnurile de apă, niphaeum-urile, arabescurile vegetale sau inscripţile florale cu mesaje precum „Dieu protège la Roumanie” au făcut ca domeniul cantacuzin de pe malul Prahovei să reprezinte, la începutul Secolului al XX-lea, unul dintre cele mai complexe şi mai reprezentative parcuri de factură occidentală din ţara noastră şi, deşi inspirat din modelul parcului Micului Trianon de la Versailles, parcul cantacuzin va beneficia de o atmosferă şi o imagine peisagistică proprii. Trebuie să precizăm faptul că atît parcul, cît şi palatul au rămas neterminate din pricina decesului comanditarului în anul 1913, dar şi din cauza izbucnirii primului război mondial. După terminarea conflagraţiei mondiale, se pare că familia Cantacuzino nu ar mai fi investit bani în vederea continuării lucrărilor comandate de Nabab în anii 1910, iar acest lucru a contribuit la degradarea componentelor arhitecturale şi a compoziţiilor vegetale de pe domeniu. Nu în ultimul rînd, al doilea război mondial şi epoca comunistă vor contribui decisiv la configurarea imaginii actuale a vechii moşii cantacuzine de la Floreşti. Cu toate acestea, deşi intrat într-un proces de degradare, palatul va deveni o ruină care se va încadra în logica compoziţională a parcului englez, devenind parte componentă din arhitectura acestuia şi totodată principalul capăt de perspectivă care ordonează compoziţia peisageră, fără a mai reprezenta însă şi principalul punct de viaţă socială, aşa cum fusese gîndit la începutul secolului trecut. În acest sens, putem vedea cum noua imagine a parcului se îndepărtează într-o anumită măsură de specificul parcului Micului Trianon de la Versailles, dar se apropie mai mult de imaginea romantică a adevăratelor parcuri britanice.
Noua viaţă a parcului cantacuzin
Alee cu aliniament în parcul de vînătoare al „Micului Trianon” de la Florești trebuia însă să se încadreze într-un peisaj care să o pună în valoare, iar mai mult ca sigur că structurile peisagistice lăsate de Meyer nu corespundeau acestor deziderate, amenajările peisagistului austriac fiind definite de o fineţe şi o sensibilitate artistică care ar fi intrat, cel mai probabil, în conflict cu grandoarea şi măreţia noului palat. În acest sens, Emile Pinard va concepe două planuri de „restaurare”, din care se ştie cu siguranţă că a reuşit să implementeze cel puţin o mică parte, şi anume să remodeleze terasele baroce din dreptul faţadei vestice a noului palat. Bogat decorate cu ronduri, borduri şi arabescuri florale, vase cu plante, statui şi fîntîni, cascade şi grote artificiale, dar şi cu un mare bazin cruciform amplasat în dreptul axei principale a compoziţiei peisagistice, terasele se vor continua, în spiritul stilului „gardenesque” de la Micul Trianon, cu un parc „rustic” unde se vor (re) proiecta perspective libere către cele mai spectaculoase construcţii de pe domeniu. Deşi parcul romantic-englez de la baza teraselor a fost abordat în proiectul lui Pinard din anul 1912, ultimele cercetări par a evidenţia faptul că arhitectul nu a mai apucat să modifice structura parcului de Secol XIX, ci doar terasamentele superioare, bazinele, cascadele şi niphaeum-ul de pe axa centrală a compoziţiei, lăsînd aproape nemodificat parcul ce pare a fi fost amenajat la mijlocul Secolului al XIX-lea de către Meyer.
Imagine peisagistică proprie Palatul Cantacuzino de la Florești, așa cum arată el astăzi
(
RM
Indiferent cui îi sînt atribuite amenajările de la Floreşti, important este modul în care principiile occidentale au fost
Chiar dacă procesul de degradare s-a accentuat vizibil în epoca comunistă, ultimele lucrări de pe domeniu au scos la lumină numeroase vestigii care încep să contureze o imagine din ce în ce mai clară a ceea ce pare a fi fost odată configuraţia parcului şi a grădinilor familiei Cantacuzino. Dintre cele mai spectaculoase rezultate ale acţiunilor de arheologie peisagistică, conservare şi chiar restaurare putem aminti refacerea parţială a contururilor lacului şi a canalelor de aducţiune, reproiectarea profilele masivelor şi a aliniamentelor de pe întregul domeniu, evidenţierea unor componente arhitecturale ale parcului peisager, ca de exemplu podul din nuiele false din beton, fundaţiile fostelor sere de plante exotice, bazinele de apă ş.a. Părăsit timp de aproape 100 de ani, parcul începe să revină la viaţă datorită acestor proiecte pluridisciplinare, precum şi a ultimelor evenimente culturale şi sportive organizate pe domeniu, ca de exemplu concursul hipic „Karpatia Horse Trials” care animă, în spiritul Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului al XX-lea, o ruină contemporană. Aşadar, spre deosebire de multe alte exemple din ţară, nu putem considera că ruinele arhitecturale şi peisagistice de pe domeniul Cantacuzino de la Floreşti reprezintă un exemplu negativ, ci mai degrabă un punct forte şi o oportunitate de a transforma un spaţiu rămas în paragină într-un parc romantic punctat, aşa cum se întîmplă în adevăratele parcuri engleze, de construcţii arhitecturale, aflate, sau nu, în ruină. Aşadar, putem profita de pe urma faţadelor rămase de la palatul Nababului, turnul de apă, podul din nuiele ş.a., dar şi de unele exemplare de arbori seculari, pentru a pune în valoare unul dintre puţinele şi cele mai vechi peisaje arhitectural-peisagistice construite după moda occidentală la mijlocul Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului al XX-lea în România. În prezent proprietatea aparține Fundației Cantacuzino care încearcă să o reabiliteze, iar un prim pas îl constituie organizarea unei curse de cai anuală pe domeniul castelului.
Historia.ro, Domeniulcantacuzino.ro
16
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei
Pastila sãptãmînii
Generația îngenuncheată de frică
(urmare din pag. 1) Văzînd această realitate, cei care fură și distrug acest popor de 30 de ani, au prins din ce în ce mai mult tupeu, și uite că acum asistăm la anularea a tot ceea ce înseamnă stat, lege și Constituție de către cel mai mare primar ajuns guvernator al României, alături de cel mai lăutăresc, zgomotos și inutil guvern. După un premier extrem de slab, precum Viorica Dăncilă, avem acum o catastrofă de guvern, condus de cel mai penibil prim-ministru pe care România l-a avut în ultimii 150 de ani. Dar, ca să citez mulți români care ne scriu pe adresa redacției – ,,ne merităm soarta”, așa că aici sînt în asentimentul lor. Să privim puțin în jur, că tot vorbim de inerția, lenea sau doar frica românului de a-și apăra drepturile, proprietatea, dreptul la viață și la fericire. În Chile, o decizie a guvernului de a scumpi prețul biletelor la metrou a făcut ca toată țara să se revolte, mulțimea de oameni a luat cu asalt străzile și a protestat. În România, s-au tot scumpit biletele la metrou și nici măcar o dată bucureștenii nu s-au sesizat. În Iran, s-a scumpit benzina. Țara era să ia foc la propriu. În România, combustibilul se tot scumpește, românii nu doar că nu fac nimic, dar îmi amintesc că în urmă cu cîțiva ani toți românii luau cu asalt benzinăriile înainte cu o zi de scumpire, ca să mai ,,ciupească” și ei un rezervor la prețul vechi. Altă educație, altă menire, alt rost. Iranienii să se războiască cu toată lumea, noi să slujim pe
toată lumea. În Franța, se discută schimbarea legii pensiilor și anularea unor drepturi ale unor categorii de pensionari. Parisul e plin de veste galbene, însuși președintele Macron era să fie linșat în urmă cu cîteva zile, pe cînd era prin oraș, cu treabă. La noi, pensiile speciale ale judecătorilor le permit acestora să trădeze națiunea, prin intermediul politicienilor corupți care stau la cîrmă, pensiile nu se majorează, dar se discută de mărirea vîrstei de pensionare. Nici măcar un român nu iese să protesteze. Măi, nici măcar unul. Nu îi interesează. Unii se gîndesc ori că nu vor ajunge la vîrsta de pensionare pentru că vor muri mult mai devreme, alții se gîndesc că au bani destui, sau că se vor retrage la țară și vor trăi acolo. Dar să iasă să își apere dreptul? Nici măcar unul. Aceeași măsură de majorare a vîrstei de pensionare a fost adoptată și în Rusia și, la fel, mulți au ieșit în stradă să își apere drepturile sau măcar să își informeze guvernanții că nu sînt de acord cu acest lucru. La noi, la români, nici măcar nu se pune problema. La noi se dau resursele naturale, cresc prețurile la majoritatea produselor, oamenii mor prin spitale, poliția pactizează cu interlopii, presa îi face vedete pe analfabeți, fetele sînt traficate sau ucise, Guvernul își face de cap la adăpostul Serviciilor și al unei Justiții corupte, se fac împrumuturi masive care, în loc să fie investite, se duc în consum și furt, autostradă nu se face din vina gîndacilor, străinii dictează în România, prin vocea premierului, prin vocea așazisului președinte, și prin vocea mass-media care le aparține în totalitate. Cu toate aceastea, românii tac. Atunci, vă întreb eu pe voi, cine e de vină? Lăsînd la o parte așa-zisele revolte de pe Facebook, locul unde orice tîmpit își poate da cu părerea, nu există nici un element care să ne indice că neamul românesc are ceva demnitate în
Ultimul război al imperiului (1) Pe 25 decembrie 1979, trupele sovietice au intrat în Afganistan, iar două zile mai tîrziu, forțele speciale KGB ale URSS au luat cu asalt palatul președintelui Hafizullah Amin. În urmă cu 40 de ani, a început războiul prelungit afgan, din care URSS a apărut ca și cum ar fi învins, dar în urma căruia nu a existat nici un cîștigător. Armata sovietică nu era pregătită să lupte cu partizanii, care erau susținuți de Occident, Așa a început, a continuat și s-a încheiat ultimul război al Uniunii Sovietice.
Cetatea dealului Acum, Palatul Taj Beck de la marginea Kabul este reprezentat doar de ruinele de dimensiuni impresionante. Dar odată a fost o reședință imensă, decorată de proprietarii germani, o adevărată cetate. În 1979, președintele Hafizullah Amin știa foarte bine că siguranța lui era în pericol, pentru că, pînă la acel moment, represiunile pe care le-a efectuat îi afectaseră chiar și pe socialiștii din rîndul oficialilor armatei cu care ajunsese la putere. Pînă atunci, Amin a supraviețuit cel puțin două tentative de asasinat. Prin urmare, toate drumurile către palat, cu excepția unuia, au fost minate, iar singura cale de acces dispunea de mai multe linii de protecție. În spatele clădirii, trei tancuri au fost îngropate în pămînt, mitraliere grele stăteau în jurul perimetrului, iar un regiment antiaerian cu 12 piese păzea șeful de stat de atacurile aeriene. Palatul era înconjurat de cazărmi și sedii generale - în total, peste două mii de soldați au servit în garnizoana sa, iar două brigăzi de tanc au fost staționate în apropiere. Toate acestea nu au ajutat dictatorul să scape, cînd operațiunea „Furtuna-333” a început la Kabul în seara de 27 decembrie. Un rol semnificativ în succesul acesteia l-au avut luptătorii așa-numitului batalion musulman GRU - Tadjicii sovietici, Uzbeks și Turkmens, care păzeau palatul prin acord cu URSS.
Deci, Amin a fost trădat din rîndul militarilor fideli. Cu ajutorul lor, cît mai aproape de palat, se aflau forțele speciale din unitățile KGB Zenit (mai tîrziu cunoscute sub numele de Spetsnaz) și Thunder, a căror sarcină era să-l elimine fizic pe Amin. Luptătorii erau îmbrăcați în uniforme afgane. Asaltul a început din mai multe direcții: comando-urile parașutiștilor, la dispoziția cărora se aflau lansatorii antiaerieni Shilka și grenade, au ajutat forțele speciale. Lunetiștii lor au împușcat la timp cele patru santinele - primii morți în timpul atacului. Aproape simultan cu începutul operațiunii, sabotorii sovietici au aruncat în aer centrul de comunicații al palatului. Multe tancuri și pușcași ai armatei afgane pur și simplu nu au avut timp să ajungă la vehiculele de luptă din cauza incendiilor rezultate în urma atacurilor cu grenade. Deși aproximativ 1.700 de soldați afgani s-au predat în timpul asaltului, restul au rezistat: ultimii au luptat pînă dimineața - și au fost încă de trei ori mai mulți decît atacatorii. „Am urcat pe o scară îngustă de piatră. Acoperișul a fost atît de puternic mitraliat încît zgomotul era asemănător ploilor abundente”, își amintește Rustamkhoja Tursunkulov, un colonel KGB în rezervă, care a comandat unul dintre grupurile de luptă Musbat, în 1979. Această acțiune este considerată și astăzi una dintre operațiunile militare exemplare din lume: 43 de minute au trecut de la începutul său pînă la moartea lui Hafizullah Amin. Coloanele de tancuri au fost distruse de parașutiști cu ajutorul instalațiilor anti-tanc, neutralizînd personalul. Din partea afgană, conform diferitelor estimări, au murit de la 40 la peste 200 de soldați și ofițeri, precum și însuși Hafizullah Amin și fiul său. Trupul dictatorului a fost înfășurat într-un covor și îngropat în apropierea palatului, fără nici un indicator. Tabăra sovietică a pierdut cel puțin 14 oameni. Cel puțin cinci „Musbatoviți” au murit accidental - parașutiștii care au ajuns puțin mai tîrziu
sînge. Și, privind realitatea prezentă, dar și cea din perioada comunistă, singura concluzie realistă care se poate trage este că, dacă în 1989 existau rețelele de socializare, Ceaușescu era bine merci și acum, pentru că toți demonstranții din Piața Universității ar fi rămas acasă, și și-ar fi vărsat tot năduful în online. Fără să vrea, sau poate că ăsta a fost, de fapt, obiectivul, fondatorul Facebook a făcut un lucru minunat cu această platformă: a anulat românilor – că se pare că doar la noi e așa – dorința de a lupta pentru drepurile lor constituționale, pentru dreptul la viață, i-a cantonat la domiciliu, în fața unui computer sau a unui telefon, și i-a pus să își dea cu părerea. Mare noroc la noi că în 1989 nu exista Facebook, sau mare ghinion, pentru că altfel nu ar fi existat nici o Revoluție. Ce este și mai interesant în acest amalgam de abuzuri la care poporul român este supus, și la care tot nu reacționează, este faptul că, după moartea lui Vadim, nimeni, dar nimeni, nu mai zice nimic cînd e vorba de apărarea națiunii de bandiții care o fură. Ori, asta înseamnă că nu mai există nici un fel de organizație – fie ea politică sau nu – care să fie cu adevărat naționalistă. O să vedem în preajma alegerilor parlamentare și locale niște neica-nimeni care vor spune cît de mult iubesc ei România, doardoar poporul, și așa prost la capitolul alegeri, o să îi voteze. Și după ce ajung în Parlament, se vor retrage pe la alte partide ,,tradiționale” sau doar vor pica în tăcere, pînă la noile alegeri. România a ajuns un sat fără cîini, iar cei care trebuie să o păzească sapă puternic la dezmembrarea ei. Și, evident, românii tac, fapt care le convine de minune bandiților care își urmăresc interesele. Întrebarea care se pune nu mai este ,,dacă” România are să fie readusă la nivelul lui 1917, ci ,,cînd” are să se întîmple acest lucru.
i-au confundat cu soldati afgani. A doua zi, oamenii din Afganistan au aflat: Amin, „agentul CIA”, călăul afganilor pașnici și dușmanul revoluției, a fost ucis, guvernul s-a schimbat și trupele sovietice în țară, de asemenea.
Bun ajutor din vecinătate După mulți ani de interacțiune pașnică cu Afganistanul, URSS a ajuns la desfășurarea pe scară largă a trupelor. Perioada de vîrf a parteneriatului a fost în anii 1950 și 1960, cînd Muhammad Zahir Shah a condus țara. După victoria din cel de-al doilea război mondial, poziția internațională a URSS s-a consolidat acest lucru a influențat și relațiile cu autoritățile afgane. Padishah a vizitat de multe ori Uniunea Sovietică și a primit oficiali sovietici de rang înalt. În ceea ce privește multe alte țări, pentru Afganistan, prietenia cu comuniștii a fost valoroasă prin prisma sprijinului economic complet - acorduri comerciale, împrumuturi și construcția infrastructurii de la zero. Pînă la sfîrșitul anilor ‘70, fabricile construite cu asistență sovietică au generat 60% din producția industrială totală a țării, TPP-urile sovietice și centralele hidroelectrice au generat 60% din toată energia electrică, 70% din drumurile țării - 1.500 de kilometri - au fost construite de specialiști sovietici. În total, din 1954 pînă în 1978, URSS a cheltuit aproximativ 1,3 miliarde de dolari în Afganistan. Și alte țări au ajutat afganii, dar ajutorul sovietic a reprezentat mai mult de jumătate din totalul investițiilor străine. Influența economică, ca de obicei, a fost urmată de influența politică: fiecare al cincilea student afgan aflat în străinătate a studiat în Uniunea Sovietică și mii de specialiști militari au fost instruiți acolo. De la jumătatea anilor ‘60, opoziția de stînga a început să se contureze, în 1965, a fost fondat Partidul Democrat Popular Marxist-Leninist din Afganistan (PDPA), care a ajuns, pînă la urmă, la putere. (va urma) N.K.
RM
17
Vineri, 24 ianuarie 2020
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei
Pute la greu!
În loc de speranță, ne copleșește altceva. O duhoare se scurge din toate crăpăturile instituțiilor românești. Pute de-a dreptul și cînd te apropii de Cotroceni. Dar duhoarea nu vine dintr-un bălegar sau dintr-o hazna! Scîrba aceasta de miros adie dinspre politică. S-au stricat politicienii. Le pute mintea. Nu și-au mai spălat creierii cu o carte de cînd au cîștigat carnavalul alegerilor. Pute prostia lor. Pute lipsa lor de caracter. Pute nesimțirea lor față de lumea săracă! Oamenii adunați în haite emană ceva mai scîrbos ca dihorii. La politicienii noștri put și gîndurile, chiar și proiectele. Pute prostia lor. Le pute și nehaleala, și disperarea cu care joacă piesa aceasta de servitori europeni, și tupeul lor de crai sfertodocți și moacele lor de eroi ratați care joacă fără talent secvențe gongorice dintr-un patriotism de paradă. Put și subiectele de pe micul ecran pentru că pute toată agenda noastră publică. Pute toată discuția asta nesfîrșită, ilogică și falsă despre anticipate. De fapt, pute gîndirea simplistă, de profesor suplinitor de la Agnita, promovat inspector școlar și ajuns prin carambol președintele României. Visul său cu România normală mă îngrozește. Îi zice normală ca să mascheze o operațiune de mutilare. Şi dacă țara noastră este normală așa cum este ea, iar calapodul anormalității este cel care se ascunde în disprețul și resentimentele președintelui? Cu cine se verifică dînsul? Cu nevasta? Cu șoferul? Cu somitățile intelectuale angajate la
Cotroceni? Nu put și ele a cumplită mediocritate? Cu Raluca Turcan și Alina Gorghiu? Nu cumva Academia gînditorilor din jurul președintelui este cea din mintea lui Rareș Bogdan, cel care latră și cînd șoptește? Nu pute anticorupția președintelui cîtă vreme afacerile mari se fac sub acoperirea SRI? Nu pute a complicitate libertatea în care se scaldă Adriean Videanu, Vasile Blaga și Lucian Duță și toată echipa care a lucrat la finanțarea primei alegeri a lui Klaus Iohannis? Dar guvernarea nu pute? Să aduci proști mai mari decît cei inventați de PSD nu-i tot semnul unei ticăloșii care miroase? Cîte din grijile guvernanților și ale președintelui au parfum? Toate put a dispreț de țară, a mediocritate, a îngustime de minte, a interes personal, a calcul meschin, a socoteală de minte mică. România a devenit o țară paralizată pentru că mintea președintelui și a cîtorva ciraci s-a blocat în anticipate. Nu pute a lucrătură ordinară dărîmarea guvernului, ceva în felul în care a puțit arestarea și dărîmarea procurorului general Tiberiu Nițu? Cu găinării la limita legii, organizate în văzul lumii, a fost dărîmat un procuror general, un guvern, cu alte găinării orchestrate cu duritate, cu amenințări și amăgiri a fost instalată o adunătură de ghiolbani obraznici care se crede a fi vocea poporului român. Nu pute guvernul României a mediocritate și a gașcă de hoți? A adunătură de profitori și devalizatori de bani și materii prime? A interpreți de democrație cumpărată? Le pute mintea a gîndire totalitară, exact ca porcilor din capodoperele lui George Orwell! Ai zice că toți membrii guvernului, inclusiv președintele,
S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (6) – pamflet –
Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Astăzi, cînd nu se mai pot baza cu prea multă siguranță pe români trădători, unele dintre fostele țări colonialiste își trimit propriile unelte în România, care să le asigure controlul total asupra economiei noastre și a puținelor resurse naturale de care mai dispunem. Acesta este unul din motivele pentru care liberalii și useriștii l-au ajutat pe Klaus Iohannis să cîștige un al doilea mandat prezidențial. Din Franța, ne-am trezit, mai anii trecuți, cu un guvern condus de Dacian Cioloș, un neica-nimeni care umblă cu traista-n băț prin Occident, după mari funcții politice. Și astăzi, acest pierde-vară se tot învîrte pe la București și încearcă, sub oblăduirea președintelui Macron, să pună mîna și aici pe un ciolan gustos, după cel obținut în Parlamentul European, unde același Macron l-a ajutat, pentru ,,meritele” dovedite în fosta sa calitate, de comisar european pe Agricultură – noblesse oblige! -, să devină lider al grupului Renew Europe. Din păcate, trădătorii autohtoni, care vor să vîndă țara, se bucură nu numai de sprijin extern, dar și de susținerea unor partide politice din țara noastră și a președintelui Iohannis. Cînd Klaus Iohannis și-a făcut apariția pe scena vieții noastre politice, românii nu-i cunoșteau firea atît de cazonă și de distantă față de ei, și nici metehnele prusace. Știau că e un fost profesor de liceu, dar mai nimic despre activitatea desfășurată în fruntea Primăriei Municipiului Sibiu, despre aceea de președinte al Forumului German și nici despre afacerile sale imobiliare, unele cu iz penal. Nici astăzi nu se cunosc zbaterile sale de a pune România preș la picioarele Germaniei. În ura-i turbată față de PSD, Klaus Iohannis declara: ,,În decursul celor 30 de ani care au trecut de la revoluție, România ar fi putut să aibă mai multe școli, mai multe spitale și autostrăzi, dar n-a putut din cauza PSD”. Oricît ne-am strădui să găsim vreun Lügner (mincinos) de talia lui Klaus
Iohannis, va fi imposibil. Cum poate să afirme public așa ceva, cînd în ultimele trei decenii, la care face referire, România a avut vreo 15-16 premieri, dacă nu cumva mai mulți (Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Mihai Tudose, Sorin Grindeanu, Viorica Dăncilă și Ludovic Orban)? În discursul său recriminatoriu, Iohannis omite cu bună știință faptul că dintre premierii care au trecut pe la Palatul Victoria, nici jumătate n-au fost socialdemocrați, iar doi dintre aceștia (Grindeanu și Tudose) au fost pasageri. Ce au făcut bun pentru țară și pentru oamenii ei foștii premieri Petre Roman, Theodor Stolojan, Emil Boc ori Călin Popescu Tăriceanu, azi liberali de vază? Ce au făcut pentru români premierii Victor Ciorbea și Radu Vasile, în perioada guvernării țărăniste? În schimb, prestațiile Cabinetelor conduse de NicolaeVăcăroiu și Adrian Năstase au fost apreciate pînă și de adversarii lor politici, iar activitatea Guvernului Dăncilă, care a asigurat creșteri economice de peste 3,5%, a majorat simțitor salariile și pensiile și s-a achitat cu succes de președinția rotativă a Uniunii Europene, care a fost recunoscută și de liderii de la Bruxelles. Iohannis s-a lansat în politica mare cu sloganul ,,România lucrului bine făcut”. Vezi Doamne, pînă la aterizarea sa la Cotroceni, timp de aproape 2.000 de ani, românii nu făcuseră decît lucruri de mîntuială, fie că era vorba despre luptele duse sute de ani împotriva turcilor, tătarilor, nemților și altor lifte străine, care veneau să ne cotropească vatra străbună, fie că brăzdaseră pămîntul cu plugul, de la un capăt la altul al țării, ori că își împînziseră zestrea terestră cu sute și sute de uzine și fabrici, cu școli și spitale, și alte semne marcante ale civilizației vremurilor noastre. A venit sasul să ne măsoare viața cu compasu-i deșirat și s-o cătrănească de jos și pînă sus cu melița-i de intrigant notoriu, trimis și susținut de forțe politice străine de interesele și idealurile românilor. Ce s-a ales din ,,România lucrului
dorm cu capul pe Ferma animalelor și pe „1984” și dimineața cînd se ridică din paiele suficienței descoperă ideile pe piele și pe bot și se simt animați de idealuri. Cum să își chinuie adversarii, cum să-i elimine și să le preia bogățiile? Subconștientul lor urlă monocord. Cum să facem bani? Cum să stăpînim România înainte ca americanii să dea în vileag afacerile gen anticorupția din Ucraina, derulate de democrați și în România? Nu put la greu banii fostului ambasador Gitenstein aciuat la Fondul Proprietatea? Nici rablele cumpărate cu miliarde de dolari? Anticipate și iar anticipate, strigă nemernicii înfometați de putere! Altfel, se trezește țara și înțelege că a încăput pe mîinile unora care nu sînt în stare să treacă dincolo de două interjecții și de trei minciuni, dar joacă rolul de manometre ale normalității! Vor toată puterea în două luni, dacă nu se poate în noaptea asta! Vor să modifice Constituția, vor parlament sub control SRI, vor guvern de ospătari la Cotroceni și procurori la ordin, cu drepturi de juma-juma, vor garanții externe și control FMI, vor clienți la resurse și șoferi la amante, plus imunitate pînă la împlinirea vîrstei de 120 de ani. Pute la greu toată această alcătuire politică de strîmbi ai gîndirii și de manglitori ai normalității României. Îți vine să-i strîngi într-un insectar sau întrun bestiariu politic. Dar nu să-i judeci cu voturi sau condamnări, ci prin scuipați de la un metru și jumătate! România, ce țară frumoasă și bogată condusă de politicieni care duhnesc a proști și a ticăloși! Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro) bine făcut”, acea însăilare de vorbe chioare? Nimic și nimica. Discursul electoral al lui Iohannis s-a rezumat în întregime la ponegrirea social-democraților, în fața propriilor susținători. De ce a refuzat Iohannis dialogul electoral cu Viorica Dăncilă? Pur și simplu pentru că i-a fost frică, dacă nu groază, de o singură întrebare, care ar fi venit fie din partea contracandidatului, a vreunui ziarist sau, pur și simplu, de la un alegător oarecare, curios să știe ce a făcut sasul Iohannis pentru România și pentru cetățenii ei, în cei cinci ani de președinție. Iohannis ar fi tăcut ca mutul, neavînd ce să înșire din nimicul pe care l-a făcut în perioada primilor cinci ani de relaxare totală, petrecuți la Cotroceni. N-ar fi fost însă exclus ca în modestia sa mare cît o furnică, să se împăuneze cu realizările guvernului social-democrat ,,toxic” și să-l poarte pe cetățeanul curios de la Colectiv la Caracal, mai apoi prin Oltenia, Banat și Maramureș, fără să-i răspundă la întrebare, nici cît un vîrf de ac. Așa că s-a rezumat la disputa cu social-democrații - singurul lucru la care se pricepe -, afirmînd: ,,Sîntem în plin război cu PSD. De ce facem noi asta? De ce sîntem noi în război? Pentru că voi, liberalii și cu mine, sîntem oameni ai păcii, ai construcției, care doresc să dezvolte România”. Realitatea a fost și este una viceversa. Iohannis, liberalii și alte partide atîrnînd la coada lor sînt în război cu PSD, fiindcă nu-l pot învinge la urne. De ce faceți voi asta, am spune, la rîndu-ne? Fiindcă sînteți isterici după puterea pe care nu puteți să o dăbîndiți prin alegeri democratice. Liberalii și stîlpul lor de la Cotroceni sînt atît de ,,pașnici” încît, cu puțin timp înainte ca Iohannis să fi rostit acea übertrieben Lüge (minciună gogonată), liderul PNL, domn’ Sică, se adresa liberalilor, îndemnîndu-i să pună mîna pe parul pe care-l ținea după ușă, în cabinetul său, și să-i altoiască pe social-democrați, par pe care, probabil, l-o fi strămutat la Palatul Victoria. Cu siguranță că pe domn’ Sică l-a cam luat gura pe dinainte și nu s-a gîndit că parul are două capete, iar pe unul din ele ar putea să-l simtă pe propria-i spinare. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU
18
Vineri, 24 ianuarie 2020
Dosarul ,,uitat” - care îl poate termina pe Ludovic Orban Grupul de Investigații Politice condus de Mugur Ciuvică a prezentat, ca din întîmplare, situația unuia dintre cei mai puternici și controversați oameni de afaceri români, Nelu Iordache – ,,îmbogățit din contracte cu bani publici”, acum inculpat în 6 procese penale, ,,cu prejudicii totale de peste 275 milioane euro”. Dosarele au intrat în lucru acum cîțiva ani, mai precis începînd cu 2012, într-unul dintre ele Iordache fiind deja condamnat, la fond, la 6 ani și 3 luni de închisoare, precizează GIP. Mugur Ciuvică dă detalii despre toate aceste dosare pe pagina Grupului – dar pe noi ne interesează două aspecte: primul - multitudinea domeniilor în care Iordache (direct sau prin firme) este suspectat/anchetat/acuzat de activitate infracțională; al doilea – dosarul în care a fost (și este?) implicat și Ludovic Orban. Aceste două aspecte mai scot în evidență un altul, al treilea, pe care doctorul Ciuvică nu îl punctează: alegerea făcută de ministrul (Transporturilor) Orban, de a colabora cu un personaj de tip Nelu Iordache. Deci, pe scurt, Nelu Iordache a fost trimis în judecată în 6 dosare de corupție: dosar privind fraude cu fondurile europene alocate pentru construcţia Autostrăzii Nădlac – Arad, prejudiciul stabilit de DNA fiind de circa 260 milioane euro; dare de mită; prejudiciu la Poșta Română de 3.395.286 euro; evaziune fiscală, fiind acuzat că a prejudiciat bugetul de stat cu circa 5,1 milioane de euro; dosar de evaziune fiscală pentru o pagubă de 2,1 milioane de euro la bugetul de stat; dosarul Șoselei Transalpina, cu un prejudiciul stabilit de DNA de 4,7 milioane de euro. Cum s-ar spune – iată omul! Omul cu care a ales să lucreze în condiții speciale ministrul Ludovic Orban, cel care, pe atunci, o respingea vehement pe Laura Codruța Kövesi!
Ponta: ,,Cel mai mare tun a fost dat împreună cu Ludovic Orban” Ei bine, acest ultim dosar, Transalpina, a început în mai 2014, și în el este vizat și ministrul Orban. Să precizăm că Nelu Iordache și Ludovic Orban au fost achitați în primă instanță de Tribunalul București, dar recursul declarat de DNA se judecă la Curtea de Apel – și se judecă de foarte mult timp. De ciudat de mult timp! ,,Cel mai mare tun al celui de la Romstrade, Iordache, a fost dat împreună cu Ludovic Orban (…) 270 de milioane de euro din buget, nu din fonduri europene, pentru o lucrare, Transalpina, dar care nu a fost niciodată finalizată”, declara, în august 2014, premierul Victor Ponta. Iată însă cîteva detalii semnificative ale acestui dosar, care par să justifice exclamația fostului premier Ponta. În aprilie 2008, Compania de Autostrăzi a scos la licitaţie proiectul pentru modernizarea Transalpina, iar Romstrade, firma lui Nelu Iordache, a cîştigat contractul în valoare de 345,4 milioane de euro. Dar ce avantaj a avut cîștigătorul? CNADNR a ales metoda creditului furnizor – deci constructorul obține banii de lucrare dintr-un împrumut bancar, execută lucrările, iar ulterior statul le decontează. Corpul de Control al Guvernului Ponta susţine că tocmai utilizarea acestui „credit-furnizor“ ar fi fost un paravan pentru ca statul să fie prejudiciat cu peste 300 milioane lei.
,,Am făcut multe… dar nu-mi amintesc nici una” Întrebat de Digi24 în 2015, Ludovic Orban nuși mai aduce aminte de modul în care a fost aleasă
această procedură… deși a fost „perla mandatului” său de ministru. ,,Au trecut ani buni de atunci… S-a discutat de posibilitatea finanţării de către companie, fie din bugetul companiei, fie printr-un alt sistem care să implice compania şi nu bugetul de stat”, a declarat Orban, omițînd că, în final, tot statul plătea.
RM
obligatoriu al Ministerului Economiei și Finanțelor”, transmitea ProTv în 2015. Adică Orban a făcut tot ce a putut ca lucrarea să demareze – în condițiile în care, în mod normal și istoric, o asemenea licitație nu se încheie decît după contestații, blocaje etc. Orban era în ultimul an de mandat ca ministru… teoretic și în virtutea ,,tradițiilor” românești, NU avea cum să prindă finalizarea licitației și începerea lucrărilor. Doar dacă… știa mai multe despre licitație! Sau îl învățase un tip ,,șmecher”, gen Nelu Iordache.
,,Drumul inutil şi exorbitant de scump” – ,,nu se regăseşte printre obiectivele prioritare”
Mai mult, ,,fostul ministru spune că acest tip de finanţare a fost utilizat destul de des”, consemnează Digi24, care precizează: ,,Totuşi, nu-şi aminteşte un proiect similar”, iar inspectorii guvernamentali ,,spun că Transalpina a fost singura şosea reabilitată prin sistemul credit-furnizor”. Reporterul întreabă: ,,În mandatul dumneavoastră au mai fost contracte aşa mari făcute pe creditfurnizor?”. Ludovic Orban răspunde: ,,Nu, nu cred că au mai fost contracte pe credit-furnizor”. Deci, clar, Nelu Iordache, cel cu cartea de vizită prezentată anterior – și despre care se vorbeau în ,,piață” multe – a fost excepția aleasă de Orban. Deși Orban contestă că el ar fi decis… ,,Nu am fost implicat în nici un fel în derularea licitaţiei, în negocierile care au avut loc pentru semnarea contractului”, se jură Orban. Interesant – deci ministrul nu a avut un rol în ,,derularea licitaţiei”… dar în stabilirea condițiilor și criteriilor licitației o fi avut? Veți citi mai jos că Orban, aflat în ultimul an de mandat (2008), ,,intuia” ceva. Atenție la ce spunea Corpul de Control al Guvernului Ponta: ,,Ludovic Orban a promovat în Executiv o hotărîre care avea ca scop finanţarea de la buget a acestui proiect”. Dar, arată sursa citată, ,,actul normativ n-a avut însă avizul specialiştilor Ministerului Economiei şi Finanţelor”. Și atunci, dacă Orban nu a avut un rol – atunci de ce liberalii declară mîndri că lui i se datorează reabilitarea anchetată de DNA? ,,Eu îl cunosc pe Orban care a ajutat foarte mult Gorjul. Dacă nu era el, noi nu realizam Transalpina. La rugămintea mea, mergînd cu Leuștean, care era șef la Secția Drumuri, a fost de acord să refacă drumul romanilor, să-l înceapă la noi și să-l ducă pînă în Alba”, a declarat în 2019 fostul baron liberal de Gorj, Dan Ilie Morega, personaj important și în activul PCR Gorj (pînă în 1989, desigur). Deci, Orban a avut un rol decisiv, spun liberalii. Și nu numai ei. De exemplu, ProTv titra ,,Cine a dat o «gaură» de 388 de milioane de lei pe Transalpina. Doi foști miniștri PNL vor fi reclamați la DNA”. Postul TV transmitea, referitor la caz și la necaz, adică la dosarul făcut în baza raportului Corpului de Control al premierului, că ar fi vorba de ,,Hotărîri de Guvern ilegale”. ,,Ministrul Orban ar fi cerut însă adoptarea în regim de urgență a Hotărîrii de Guvern privind contractul de modernizare a «Transalpina» (HG 1.141/2008), deși nu avea avizul
Totuși, de ce s-a apucat Orban de lucrarea – altfel frumoasă, spectaculoasă? Iată cîteva date din Raportul Curții de Conturi, din capitolul 2.5.1 ,,Referitor la prioritatea obiectivului”: - ,,Nu au existat suficiente elemente credibile, reale şi fundamentate care să justifice demararea obiectivului de investiții”. - ,,După ce opţiunea a fost făcută, derularea investiţiei a cumulat în practică, în mod inexplicabil, aproape toate tipurile de vulnerabilităţi, disfuncţionalităţi şi deficienţe constate de audit în activitatea specifică a companiei”. - ,,Transalpina nu se regăseşte printre obiectivele naţionale prioritare, reglementate prin Legislaţia primară (OG 16/1999/ LG nr.1/2002, LG 203/2003 şi LG 363/2006), fiind o iniţiativă a conducerii MTI şi a celei a CNADNR, din anul 2008“. - ,,Iniţierea şi aprobarea proiectului au fost făcute în condiţiile în care numeroase obiective cuprinse în programele şi proiectele prioritare şi de interes public naţional şi în programele anuale de investiţii ale companiei nu fuseseră demarate (…), în majoritatea cazurilor motivaţia fiind aceeaşi, adică insuficienţa surselor de finanțare”. - ,,Necesitatea proiectului de investiţii nu a fost în mod real fundamentată, din punctul de vedere al importanţei, al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii activităţii”. Și multe altele… ,,Floare” a presei ,,pro-euro pene” și pro-Iohannis, revista ,,22”, titra în 2015, sub semnătura lui Sorin Ioniță: ,,Transalpina se întoarce: prostie pură sau crimă cu premeditare?”. Ioniță numește Transalpina ,,drumul inutil şi exorbitant de scump care suie în Parîng la 2150 metri şi coboară apoi în Valea Lotrului, in the middle of nowhere, cum se zice”. ,,Nu de alta, dar cazul pare că va exploda zilele astea în freza unor liberali ca Orban şi Vosganian, care au făcut presiuni ca miniştri pentru aprobarea acestui proiect absurd”, scria Sorin Ioniță în revista ,,22”. Sigur că nu putem fi de acord cu inepția antinațională a lui Ioniță că Transalpina ar fi un ,,drum inutil”, dar iată că decizia investiției – făcută mai ales în ,,contextul” Nelu Iordache – ridică semne de uimire și revoltă chiar din zona #REZIST!
,,Nu am absolut nici un fel de legătură”… e pură întîmplare În final, să publicăm și reacția lui Ludovic Orban la faptul că dosarul l-ar mai viza și pe el: ,,Nu am fost citat, nu am fost citat nici de instanţă la redeschiderea dosarului, pentru că, dacă ar fi avut vreo legătură cu mine, obligaţia instanţei era să mă citeze. (...) Ca atare, nu am absolut nici un fel de legătură”. Chiar așa să fie? Păi toate datele spun altceva – iar faptul că dosarul încă se află în instanță… spune și mai multe. Închei cu o întrebare: oare demisia lui Orban va fi de bunăvoie – sau se va repeta faza de la (candidatura la) primărie? DRAGOȘ DUMITRIU
RM
19
Vineri, 24 ianuarie 2020
S, a s e , P I Mo c ch io !
Cu acoperi re 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ORIZONTAL: 1) Vine cu scrisoarea – Plantă decorativă; 2) Bună de ras – Gest necontrolat; 3) Preferați a doua oară – România în Europa; 4) Bate popii – Legați; 5) Acoperă vasele la bucătărie – Rîuri; 6) Deliciu porcin – Iubire înfocată; 7) Vasul din colț! – Acoperă capul; 8) Luat forțat – La țară! – Vest și Sud; 9) Acoperă capul pe ger; 10) Vești – Probă de examen. VERTICAL: 1) A bloca atacul – Cer acoperit; 2) Oprire pe traseu; 3) Refren la olteni – Aprins la față! – Pază contra incendiilor (siglă); 4) Bucată de săpun – Vedetă; 5) A acoperi pe cineva – 101 la Roma; 6) Nun alintat – Susține spicul; 7) Ionel Teodoreanu – Ușor acidulat; 8) Culte! – A da buzna – Inimă de elev!; 9) Vechiul impozit – Fluviu italian – Navă pe apă; 10) Deasupra podului casei. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,ÎN LUMINĂ” 1) REVELATOR; 2) ADEVAR – PAL; 3) DINU – DRAGA; 4) AFA – LEAC – M; 5) NI – AI – I – LP; 6) CARTE – LUA; 7) PASCALE – ID; 8) ATAA – EDUCA; 9) NOL – IV – MAR; 10) ARTEMIS – NE.
Istorioare inedite S-a nelat! Împăratul Nero, temîndu-se de moarte, a consultat Oracolul din Delphi, de la care a primit următorul răspuns: ,,Așteaptă-te la ce e mai rău de la 73”. Încurajat, a crezut că va trăi pînă la 73 de ani. Dar a fost dat jos de pe tron și obligat să se sinucidă la 31 de ani. S-a dovedit că 73 era vîrsta succesorului său, Galba!
O istorie a farselor (136) Un abil agent dublu (1) Pretinzînd că este revoluţionar în timp ce opera ca informator al poliţiei ruse, organizînd asasinate ale unor politicieni de vîrf ca apoi să îi prindă în capcană, să îi trimită la închisoare şi la execuţie pe complotişti, Ievno Azev (1869-1918) este unul dintre puţinii agenţi dubli pe care nimeni nu a reuşit cu adevărat să îi demaşte. „El şi-a acoperit urmele cu atîta îndemînare, scrie istoricul britanic Graham Stephenson, încît este imposibil de spus pe cine anume a trădat”. Fiul unui croitor evreu, Azev s-a născut la Kiskovo în provincia rusească Grodnenski. Lucrînd în Rostov ca reporter, s-a alăturat unui grup de revoluţionari. Fugind de acuzaţiile de furt ce îl urmăreau, s-a alăturat Grupului Democratic Rus din exil, în Karlsruhe, Germania. Strîmtorat financiar, în 1893 îşi trădează grupul poliţiei secrete ţariste, Ohrana, şi în decursul unui an
devine agentul secret al acesteia. Pozînd ca terorist extremist, ajunge un revoluţionar proeminent. În 1899, Ohrana i-a dublat salariul şi i-a promis o slujbă cinstită şi sigură de inginer electronist dacă se va reîntoarce în Rusia. Din Moscova, Azev stabileşte legătura cu alţi revoluţionari, denunţă o tipografie ilegală din Tomsk, participă la arestarea unor lideri terorişti şi apoi reuşeşte să devină el însuşi lider al întregii organizaţii. Pînă în l900, informaţiile oferite de el i-au permis Ohranei să pătrundă în cele mai ascunse cercuri ale mişcării revoluţionare socialiste. De asemenea, el a anunţat poliţia despre existenţa unei echipe speciale de revoluţionari, „Organizaţia de luptă”, al cărei scop era asasinarea unor importanţi oameni de stat. Chiar în timp ce impulsiona această organizaţie să acţioneze, în aprilie 1902, ministrul de Interne al Rusiei, Sipiaghin, este asasinat. Insistînd ca principalii oameni implicaţi în această acţiune, ale căror nume le trădase deja, să fie lăsaţi liberi pentru ca el să nu fie cumva suspectat, tactica lui era de fapt să-şi protejeze toţi susţinătorii revoluţionari în timp ce îşi elimina
duşmanii prin acte de trădare. Revoluţionarii erau foarte mulţumiţi de el, dar Ohrana avea îndoieli. Chiar şi în timp ce negocia preţul pentru trădarea lui G.A. Gerşuni, şeful „Organizaţiei de luptă”, Azev complota cu Gerşuni pentru a-l asasina pe Bogdanovici, guvernatorul oraşului Ufa. Gerşuni a plecat la Ufa, Bogdanovici a murit şi, cînd Gerşuni a fost arestat, Azev a devenit şeful „Organizaţiei de Luptă”. În continuare, el a orchestrat asasinarea lui Plehve, noul şi chiar mult mai detestatul ministru de Interne, reuşind omorul simultan cu eliminarea unui grup rival, care planifica, de asemenea, crima. Nereuşita lui de a avertiza poliţia secretă despre uciderea lui Plehve într-o explozie cu bombă din data de 18 iulie 1904 a determinat Ohrana să devină şi mai suspicioasă. Apoi Marele Duce Serghei Alexandrovici a fost asasinat. Contele Witte, ulterior devenit prim-ministru, şi-a afirmat convingerea că Azev este responsabil şi pentru această moarte. (va urma) STUART GORDON
20
Vineri, 24 ianuarie 2020
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul! (1) (urmare din pag. 1) Iar marele public ştie asta şi audienţa extraordinară de care se bucură revista noastră de azi poate că se datorează şi actelor de bravură pe care le-a făcut revista noastră de ieri. Indiferent ce vor spune unii şi alţii, dispuşi ca pentru un blid de linte şi 30 de arginţi falşi să-şi vîndă şi gropile părinţilor, indiferent de balcanismul fără de leac al unor indivizi care negociază totul şi pot lua în derîdere demersul nostru patetic, dvs., ca şi noi, ştiţi prea bine că poporul, adevăratul popor (nu pleava vînturată) este alături de revista „România Mare“, şi momentul istoric este prea important ca să ne mai uităm în jos la pigmei, la măruntele „cozi de topor“, la cîrcotaşii ieftini, care spurcă orice. Vă scrie un luptător, un om care poate rezista oricărei polemici, oricăror canonade, deşi necinstea şi ura patologică a unora au mers atît de departe, încît mă apucă o milă sfîşietoare faţă de acest popor, care trebuie să suporte jalnicul spectacol. Plăcîndu-mi, aşadar, lupta, nu mă supăr dacă mi se întîmplă şi unele ciudăţenii: – În mod paradoxal, cele mai violente atacuri ne vin din partea unor publicaţii şi parlamentari care reprezintă partidul de guvernămînt, deşi F.S.N. are inamici reali mult mai incomozi decît noi (care n-am comis pînă acum nici un act de ostilitate faţă de Front, dar, dacă se va insista, poate că vom reflecta pe viitor). – Aţi îngăduit, pe mai departe, personajului instalat de Dumitru Mazilu, ca procuror-general, să rămînă într-o funcţie pe care o compromite şi să dezlănţuie o veritabilă vînătoare împotriva noastră, declanşînd un foarte mare număr de procese, trimiţîndu-ne subofiţerii la uşa redacţiei, care ne somează cu tot felul de servicii speciale de anchetă, în calitate de inculpaţi (?!). – În condiţiile în care sîntem ameninţaţi cu închisoarea de către acest individ injust şi periculos, imaginaţi-vă că primim săptămînal ameninţări cu moartea la telefon şi în scris, de la forţe extremiste, şi toate demersurile noastre pe lîngă primul-ministru şi pe la Primăria Capitalei de a căpăta un sediu corespunzător şi mai uşor de apărat, s-au soldat cu o tăcere inexplicabilă. Bine că în vremea aceasta am reuşit să dughenizăm ţara şi să oferim cele mai bune clădiri din Bucureşti unor organizaţii care uneltesc la dezmembrarea României, sau unor cetăţeni străini, cu afaceri mai mult sau mai puţin cinstite! Repet, nu vă pot reproşa nimic, în calitatea supremă pe care o aveţi prin voinţa poporului sînteţi mult prea ocupat cu alte probleme. La urma urmei, ne vom descurca noi singuri, ca şi pînă acum. Nu din aceste cauze, mărunte în raport cu Istoria, vă scriu acum. Domnule preşedinte, am fost în zilele de 29 şi 30 noiembrie a.c., la Tîrgu Mureş, ca invitat la festivităţile prilejuite de marea noastră Sărbătoare Naţională. De luni de zile primesc telefoane, scrisori şi alte documente de la românii din zonă – dar nu-mi puteam imagina situaţia în relieful viu al vieţii, în adevăratele sale dimensiuni. Românii de acolo trăiesc o tragedie, domnule Iliescu! Nu ştiu cum şi cît vă informează consilierii dvs., dar pasivitatea Puterii faţă de drama românilor din Ardeal este condamnabilă. Încă din avion, o biată femeie m-a implorat, cu lacrimi în ochi, să facem ceva
pentru supravieţuirea românilor din judeţ, întrucît suportă cele mai grele batjocuri, culminînd cu înfometarea: pe criza asta alimentară, stau bieţii români pe la cozi, dar cînd le vine rîndul să cumpere şi ei ceva de-ale gurii, vînzătoarele unguroaice le răspund invariabil, cu neruşinare, că alimentele s-au terminat, după care, ca prin minune, acestea ies din nou la vedere, cînd îşi fac apariţia clienţii vorbitori de limbă maghiară. Asta se cheamă în orice limbă din lume apartheid, dar eu aş înclina să cred că e fascism unguresc. Vi se pare miza prea mică? Nu trebuie, pentru că aceste scene tangenţiază direct viaţa oamenilor şi ele se multiplică în tot judeţul de mii de ori, de sute de mii de ori, şi pe vreme de iarnă îţi vine să urli cînd stai la cozi ore în şir, cînd copiii te aşteaptă să le aduci de-ale gurii, dar Budapesta a hotărît să te trateze ca la Auschwitz. Oh, şi de-ar fi numai atît! Dar ceea ce am văzut la Tg. Mureş m-a deprimat: un oraş trist, cenuşiu, ţinut în stare de şoc datorită brutalităţii fără margini a extremiştilor maghiari, care au linşat românii în luna martie a acestui an. Am văzut o poliţie – odinioară bravă – timorată de către culpa instrumentată criminal în decembrie 1989 tot de către Budapesta şi acoliţii ei din România şi din lume. Ca un amănunt, uluitor, vă pot spune că un tînăr român a fost ţinut cîteva zile închis pentru că a „îndrăznit“ să dea jos steagul unguresc arborat la o Glăjărie (Fabrică de sticlă) din judeţ. Însă nu poliţiştii români sînt de vină, nici jandarmii, efectivele lor sînt admirabile şi animate de patriotism – dar cine le garantează lor că, atunci cînd vor interveni în forţă în cazuri-limită, nu vor ajunge după gratii, ca marii profesionişti închişi pe nedrept la Timişoara, Bucureşti şi în alte zone ale ţării? Am fost în mai multe locuri ale Municipiului Tg. Mureş, oraş cîndva înfloritor şi plin de viaţă: pretutindeni o stare încordată, pretutindeni fruntaşii Vetrei Româneşti sînt ameninţaţi că vor fi decapitaţi, pretutindeni ungurii fierb, colcăie, uneltesc, aşteaptă ceva! Eu, care am cutreierat Ţara românească în lung şi-n lat pînă acum un an, fără nici o teamă, a trebuit să mă supun măsurilor excepţionale de pază pe care gazdele le-au luat pentru a nu se încerca vreun atentat unguresc, de parcă m-aş fi aflat într-o ţară sub ocupaţie. Prezenţa mea la Marea Adunare Festivă din Palatul Sporturilor şi Culturii mi-a demonstrat că singurele speranţe ale acestor români sînt Armata, Vatra Românească şi, iertată să-mi fie lipsa de modestie, revista „România Mare“. Ar fi cu totul regretabil din partea mea dacă v-aş ascunde adevărul: F.S.N.-ul a pierdut un imens teren, şi chiar organele Puterii sînt suspectate de numeroşi români că abandonarea unor zone din Ardeal a intrat într-un „preţ“ internaţional al preluării conducerii în decembrie 1989. Eu am combătut o asemenea prezumţie, pentru că nu-mi imaginez că pot fi români atît de ticăloşi încît să vină la putere pe cadavrele conaţionalilor lor, pe ruinele întregii Istorii a Neamului. Dar, faptele sînt fapte, domnule Iliescu, şi românii de acolo au început să nu vă simtă alături de ei. Şi încă în judeţul Mureş compatrioţii noştri au mai echilibrat, cît de cît, situaţia, sediul central al Vetrei se află, nu întîmplător, aici – dar ce ne facem cu cele două judeţe din aşa-zisa „secuime“, adică Harghita şi Covasna? Dacă procesul de deznaţionalizare va continua în acelaşi ritm, dacă ungurii îi vor alunga pe fraţii noştri ca şi pînă acum, atunci, în curînd,
nu va mai fi picior de român în cele două judeţe. Numeroşi oameni prezenţi la cele 3 conferinţe pe care le-am ţinut la Tg. Mureş m-au întrebat, fără echivoc: ce are de gînd domnul Iliescu, ce întreprinde el pentru a opri acest dezastru? Eu nu vă dau nici o sugestie, totul intră în atribuţiile dvs. de preşedinte ales. Nu înţeleg însă de ce nu acţionaţi, într-un fel sau altul, pentru stăvilirea exodului forţat al românilor, a maghiarizării brutale a acestor zone odinioară româneşti, sută la sută, pe vremea cînd nu porniseră năvălirile Asiei?! Acolo nu e România, domnule Iliescu? Nu sînteţi preşedinte şi pentru acele două judeţe? Vedeţi dvs., sîntem prea maturi pentru a nu ne da seama ce urmăresc ungurii, iar politica „paşilor mărunţi“ dă roade diabolice în acest caz. Dar cu ce politică răspundem noi? Cu politica struţului, a tăcerii, a unor raţiuni diplomatice sau conjuncturale, a menajării sensibilităţilor ungureşti, pentru ca nu cumva, Doamne fereşte, să degenereze lucrurile şi să fie iar conflicte interetnice?! Dar vin şi vă întreb, domnule Iliescu: mai rău de-atît ce ni se poate întîmpla? Mai rău decît să pierdem două judeţe din Ardeal (pentru început) şi pe urmă altele şi altele, ce poate fi? Vine o vreme în viaţa unei naţiuni cînd, dacă existenţa îi este periclitată, nu mai contează nici uzanţele diplomatice, nici prudenţa pretins înţeleaptă, nici ceea ce zice comunitatea internaţională. Contează numai apărarea intereselor sale vitale, în conformitate cu voinţa neamului şi cu liniile de forţă ale tradiţiilor sale istorice. Iar cine nu răspunde acestor imperative vitale, va fi înlăturat fără nici o discuţie. Pentru că, degeaba îi vorbim moţului din Negreşti-Oaş, sau ţapinarului din Răstoliţa, sau plugarului din Treznea, despre Casa Comună a Europei şi transparenţa graniţelor: atîta timp cît vandalii i-au spurcat statuia lui Avram Iancu (care pentru el e Isus Christos), i-au incendiat bisericuţa veche de sute de ani, i-au pîngărit Tricolorul, i-au umilit copilul la şcoală şi alte samavolnicii de-astea, el, ţăranul român, bunul şi sfîntul nostru făuritor de ţară, va pune mîna pe lancea lui Horea şi-şi va spăla ruşinea! Şi dacă vor veni trupe de intervenţie ONU, cum ne tot ameninţă unii extremişti unguri, ţăranul român o să le dea şi lor în cap, cu orice risc, cu orice preţ, pentru că o asemenea viaţă de ocară nu merită trăită. Nu instig la violenţă, doresc, poate mai mult ca oricine, să fie pace în ţară şi să trăim în concordie cu minorităţile, dar ceea ce încearcă extremiştii maghiari să facă în România şi împotriva României va putea duce la declanşarea unui pustiitor război, care va nărui aşa-zisa Casă Comună a Europei încă înainte de a fi construită. N-auziţi patimile românilor din Transilvania, domnule preşedinte? Nu ştiţi, oare, din învăţăturile Istoriei că ungurii numai de frică ştiu şi că orice gest de slăbiciune de-a noastră a fost speculat de ei la maximum, de la acceptarea lor ca musafiri, în Secolele IX–X, şi pînă astăzi, cînd se vor stăpîni în vatra sufletelor noastre şi ne împroaşcă cu cele mai nemernice acuzaţii peste hotare? Vasăzică ungurii, care sînt asiatici, ne împiedică pe noi, care sîntem latini şi europeni, să reintrăm în concertul de valori al continentului nostru! Bine am mai ajuns! Domnule Iliescu, vă rugăm să întreprindeţi ceva concret pentru a vă arăta preocuparea reală a dvs., a Puterii în general, faţă de soarta tot mai grea a românilor din Transilvania. (va urma)
RM
21
Vineri, 24 ianuarie 2020
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (54)
195) ION ZELEA CODREANU (2). Evocînd acele vremuri, Matila Ghyca mai scrie: „Spuneam că prestigiul Gărzii de Fier era imens; întemeietorul și căpetenia ei, «Căpitanul» Codreanu, făcuse apel – deosebindu-se de ceilalți oameni politici care se străduiau, în vorbe, să potolească nevoile materiale ale mulțimii – la misticismul puternic, profund, aproape necunoscut ce zăcea în sufletul românesc și la dezgustul aproape general resimțit în țara întreagă împotriva necinstei și zădărniciei politicienilor profesioniști. Unele din trăirile deșteptate și întreținute de «Căpitan» erau criticabile și primejdioase, precum antisemitismul deja menționat și transformarea urii față de comunism într-o acceptare totală a hitlerismului, cu toate ale lui. Dar la început, cînd «gardismul», cum i se spunea ideologiei Gărzii de Fier, se contura în mod exclusiv doar pe un teren mistic și religios, atracția lui, combinată cu magnetismul special al «Căpitanului» (dădea partizanilor săi impresia unui arhanghel cu aripile strînse), a avut o influență tonifiantă extrem de puternică asupra unui larg segment al populației. Regele, atîta vreme cît «Garda de Fier», antisemită fiind, nu se lega de doamna Lupescu, a cruțat acest partid nou ce pretindea a fi mai curînd o credință decît un partid politic, ale cărei dogme, pentru moment, însemnau o credință mistică față de noul suveran, de la care se aștepta totul. Profesorul Nae Ionescu nu era înscris în «Garda de Fier», dar era socotit a-i furniza partea filosofică a ideologiei (de pildă, nevoia pentru România de a «realiza integral caracterul ei specific») și a fost foarte util în rolul de agent oficios de legătură, împiedicînd-o la început să-și dezvolte logic pînă la capăt atitudinea în politica internațională care, întemeiată pe ostilitate explicită împotriva Rusiei sovietice, părea a pretinde, ca un corolar, o simpatie la fel de explicită pentru Germania hitleristă și ambițiile acesteia. Or, aici putea naște lesne un conflict (s-a și născut, de altfel, mai apoi) între rege, ale cărui simpatii se îndreptau în întregime spre Anglia și Franța, și partidul «Căpitanului». Războiul civil din Spania a atenuat în mod neașteptat asperitățile acestui virtual conflict, căci multe persoane care pînă atunci făcuseră opoziție lui Hitler și Mussolini, dar aveau și sentimente anti-comuniste, fiind indignate de excesele guvernului republican spaniol, au luat partea «rebelilor» (armata lui Franco) și, indirect, măcar în acel caz, partea dictaturilor germană și italiană împotriva celei sovietice. Asta înainte ca Hitler să-și fi aruncat masca, în 1938. Dar Hitler însuși și nazismul n-au fost niciodată populari în România. Un sens înrădăcinat al ridicolului le anula aici prestigiul, iar sentimentele de afecțiune și recunoștință ale poporului român pentru fosta Antantă Cordială rămăseseră la fel de vii ca în 1914–1918”. Ion Zelea Codreanu a fost o figură marcantă a acelor vremuri. Îndeosebi după moartea fiului său, el a fost privit de mulți români ca un erou de tragedie. Nutresc speranța că, foarte curînd, va veni vremea reconsiderării adevărate a caracterului idealist al Mișcării Legionare – firește, pînă cînd aceasta a pus mîna pe pistol, recurgînd la crima politică, după care toată credibilitatea ei s-a năruit. Sinuciderea definitivă a Mișcării Legionare s-a produs în momentul asasinării Dascălului Național, Nicolae Iorga. Personal, am și o amintire de familie neplăcută: în anii ’30, iubitul meu tată, care era creștin după Evanghelie, a fost „pedepsit” de legionari pentru că nu rămăsese ortodox, fiind dus ca un prizonier, legat de mîini, din post în post, de la București pînă în comuna sa natală, Cherlești, din jud. Olt. De ce atîta intoleranță? Citind ce scrie tatăl aici, ne va fi mai ușor să înțelegem în ce atmosferă a crescut fiul, la ora aceea ieșit de pe băncile Liceului Militar de la Mînăstirea Dealu (Petre Pandrea, coleg cu el, susține că obiceiurile milităroase ale legionarilor erau
reminiscențe ale școlarizării ofițerești a Căpitanului): „Întreg adevărul despre omenire se rezumă într’un singur cuvînt: rassa! Ion Zelea Codreanu. 15 III 920”. 196) OCTAVIAN TĂSLĂOANU. Publicist și om politic. Născut în 1876, la Bilbor, județul Harghita. Director al revistei „Luceafărul” (1902– 1914). A fost secretar executiv al „Astrei”. A făcut parte din conducerea Partidului Național Român din Ardeal. Își publică memoriile, sub titlul Amintiri de la Luceafărul. Moare în plin război mondial – al II-lea – în anul 1942. Bun povestitor, acest Tăslăoanu! Și
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (98) cu o memorie prodigioasă. Într-o carte uitată, pe nedrept, astăzi, el îi creionează un portret tizului și nașul său de cununie, Octavian Goga, furnizînd informații de care istoria literară e datoare să țină seama: „În numărul 1/904 Goga semnează cea dintîi poezie, la care ține foarte mult. E poezia «Mortua est», scrisă sub influența lui Madách, după cum «Clăcașii» sînt inspirați de Ada Negri, iar alte poezii de Petöfi, avînd chiar o cadență ungurească, de pildă: «Dorurile mele/ N’au întruchipare./ Dorurile mele,/ Frunze pe cărare,/ Spulberate și strivite frunze pe cărare». Aici voi spune cîteva cuvinte despre felul de a scrie al lui Goga, care în anii de idealism și de sărăcie găsise un culcuș cald și ocrotitor în odăile redacției, unde l-am cunoscut deaproape, pînă în cele mai intime taine ale sufletului său. Nu voi zugrăvi aici numai pe Goga din 1904, ci și pe cel de mai tîrziu, pînă la izbucnirea războiului. Mă voi feri să mă ocup de omul politic Goga din România Mare, fiindcă a evoluat așa de mult, încît nu e chip să mai recunoști într-însul pe «feciorul lui Iosif preotul» de odinioară. Tot ce a făcut în Ardealul subjugat e socotit de dînsul ca un cîntec de liră cu «coarde vechi», care se armonizează numai prin disonanțe cu cobza nouă a trubadurului politic. Goga din 1904 și din 1905 nu era numai un tovarăș de muncă, ci un prieten sincer, iubit și răsfățat. Eu îl socoteam mai apropiat sufletește decît pe un frate și nu exista jertfă pe care n-aș fi făcut-o pentru dînsul fără să mi-o ceară. Necazurile sale erau și ale mele, bucuriile și triumfurile le sărbătoream împreună cu aceeași plăcere. Mă obișnuisem așa de mult cu el, încît sufeream cînd se ducea din Budapesta și – fire neastîmpărată, cum era – o făcea destul de des. Iar cînd se întorcea, îl așteptam cu fiorii părerii de bine, izvorîți din cea mai curată dragoste. Sentimentele ce le aveam față de dînsul mă făceau poate să nu-i descopăr nici un cusur. Pentru mine atunci era prietenul și omul ideal, înzestrat cu un talent poetic ce trebuia să răzbată. În lungile plimbări și nopți nedormite, îmi povestea cele mai intime gînduri și planuri ce le avea. Povestirile sale aveau nu numai vraja cuvîntului cu măiestrie înădit, ci și savoarea parfumului nou și proaspăt de la țară. Acest dar al său de «causeur» i-a rămas și, desigur, e cel mai de seamă dintre cele cu care l-a împodobit natura. Am convingerea că, de-ar fi cultivat narațiunea, ar fi ajuns un mare povestitor. Goga era, însă, mai presus de toate, un intelectual, deci înzestrat cu un ascuțit spirit critic. Intelectualitatea sa nu era dobîndită nici prin lectură metodică și bogată, nici prin o disciplină a cercetării migăloase, ci era înnăscută. O puternică intuiție – în sens bergsonian – suplinea lipsurile pregătirii sale. La Universitate se prepara pentru cariera de profesor, se ducea numai la cursurile care îi plăceau și citea numai ceea ce îl atrăgea. Studiile universitare le-a întrerupt, fără să-și ia vreo diplomă, din care cauză tatăl poetului
era îngrijat și necăjit. Cînd l-am cunoscut, la Sibiu, în vara anului 1905, pe preotul Iosif Goga din Rășinari, acesta a încercat să mă ispitească ce cred despre viitorul lui Tavi. Cînd i-am spus că va fi unul dintre cei mai de seamă scriitori ai neamului nostru, deși vădit măgulit, îmi răspunse ironic: «Foarte frumos, dar scriitorii noștri mai toți au murit de foame». Poetul Goga a avut, totuși, un viitor strălucit, clădit pe talentul literar. Chiar și cariera sa politică se reazimă pe însușirile sale de scriitor. Goga fiind un intelectual, întreaga sa creație poetică e intelectualizată, e călăuzită de idei. El nu făcea însemnări și ciorne de mai multe redactări ale poeziilor sale, ci le «clocea» și, cînd erau gata, le așternea pe hîrtie, pe cele mai multe aproape fără nici o corectură. «Clocitul» dura uneori săptămîni și luni întregi. Cînd credea că le-a găsit forma definitivă, mi le spunea, la un pahar de vin sau la plimbările de pe Malurile Dunării. Dar totdeauna le mai netezea și îndrepta cînd ajungeau să fie așternute pe hîrtie, adică trecute la eternitate. Așa se făcea că, de cîte ori la paginația revistei rămînea cîte un loc gol, la un sfîrșit de pagină, Goga era gata să-l umple cu o poezie. În cîteva rînduri a dictat chiar și la telefon poezii, ca să scoată tipografia din încurcătură. (…) Cu toată această pasiune a lui de intelectual pentru fond, era un maistru al formei, al hainei de cuvinte în care își îmbrăca ideea. În Pribeag s-a luat la întrecere cu Șt. O. Iosif, zicînd: «eu am s-o scriu mai frumos». Voia să-l bată pe Iosif în ce era el mai tare. Limba lui Goga, crescut în părțile Sibiului, era curată și adînc însuflețită de limba bisericească și de cea populară. Ca fecior de popă știa toate cîntările bisericești, pe care le cînta «pe dinafară» cu glasul lui de tenor liric, plin de duioșie. În cîntecele populare, atît în cele românești, cît și în cele ungurești, era un maestru. La chefuri cînta o noapte întreagă. Fondul sufletesc al lui Goga, deși în viață se arăta comunicativ și vesel, era de un pesimism bolnăvicios. Originea acestui pesimism trebuie căutată în firea sa de o impresionabilitate feminină, împrejmuită de un egoism cum n-am întîlnit altul. În afară de persoana sa nu exista nimeni și nimic. Cred că nici dacă s-ar fi putut transforma în Însuși Dumnezeu, n-ar fi fost mulțumit, fiindcă omul creat de dînsul ar fi fost după chipul și asemănarea sa. Și Goga socotea că lui nu-i poate semăna nimeni. Toate ființele din lume nu aveau alt rost, decît să-l admire pe el. De aceea se silea să-i vrăjească pe toți prin mijloacele ce le credea potrivite situațiilor și oamenilor ce-i ieșeau în cale. Pe unii îi vrăjea cu inteligența, pe alții cu poeziile sau cu cîntecele. Și cînd simțea atmosfera de superioritate ce reușea să o răspîndească în jurul său, în ochi îi străluceau luminile biruinței, iar în clipa următoare umbre de tristețe îi întunecau toată ființa. Soarta de a fi înlănțuit de un mediu, de pămînt, îl tulbura, îl durea. În intimitatea sufletului său se înălța peste oameni și peste neamul de care-l lega un incident al nașterii. El vedea dincolo de lumea aparențelor, obișnuită celorlalți semeni ai săi. De aici pesimismul său, care e însuși pesimismul vieții spirituale superioare”. Același narcisism maladiv al lui Goga a fost descris și de un alt amic al său, Victor Eftimiu. În ceea ce privește cuplul acesta, Goga-Tăslăoanu, Arhiepiscopul Catolic al Bucureștilor este deosebit de critic, folosind cuvinte pe care nu-mi face nici o plăcere să le reproduc. În stilul destul de greoi al unei limbi literare neașezate, pe care o forța Nicolae Iorga, Tăslăoanu scrie: „Din mormintele eroilor răsar florile vieții celei pururea nouă. Oct. C. Tăslăoanu. 13 April 920”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
22
Vineri, 24 ianuarie 2020
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (12) Împărătese și concubine imperiale (6) Prețioasa concubină Yang sau Împăratul cel luminat și concubina Brățară de Jad (2) Menționăm, de exemplu, personalitatea total opusă a lui Zhao Jun, favorita împăratului Han Yuandi (Secolul I î.Chr.), care se sacrifica pentru binele ţării. Referitor la perechea Împăratul cel Luminat-Brăţara de Jad, cronicarii vremii consemnează că între cei doi parteneri a fost dragoste la prima vedere, pasiune care se va sfîrși doar prin moarte și care, de-a lungul timpului, pînă în prezent, a rămas o temă predilectă a poeţilor, scriitorilor, artiştilor în general, precum și un subiect de analiză pentru istorici și politologi, date fiind implicaţiile sale macrosociale ce au afectat Imperiul Chinez. Li Longji şi-a primit supranumele de „Împăratul cel Luminat“ (lb.ch.: Ming Huang) mulţumită acţiunilor energice pe care le-a întreprins în tinereţe – înainte de înscăunarea tatălui său, împăratul Tang Ruizeng, în timpul scurtei domnii a acestuia și în prima parte a propriei sale domnii – cu scopul de a păstra unitatea şi soliditatea Imperiului Chinez, precum şi mulţumită activităţii sale de adevărat gospodar al imensului
Casa Poporului – adevărata istorie (46) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (4) Însă în 1995, la puţini ani de cînd fuseseră construite clădirile de aici, ce alte lucrări să se mai facă şi pe ce spaţii, de vreme ce toate fuseseră studiate amănunţit de specialişti din multe ramuri de activitate ce priveau protecţia spaţiilor de relaxare şi a populaţiei din zonă împotriva poluării? S-au depus 235 de proiecte. Dintre acestea, 44 au aparţinut arhitecţilor români, 39 celor din Franţa şi 22 celor din SUA. Cele mai multe au fost însoţite de machete. Toate prezentau construirea de blocuri în jurul şi apropierea Casei Republicii. Pentru a evita orice rezervă faţă de ceea ce spunem, prezentăm fotografii făcute prin grija comitetului de organizare. Atrage atenţia numărul mare de blocuri de locuinţe. Dar mai cu seamă felul cum erau dispuse, astfel încît să determine scoaterea din cîmpul vizual al trecătorilor a Casei Poporului, care, între timp, devenise Casa Republicii şi apoi Palatul Parlamentului.
Balada (22) Melentina (4) Bătrînul Genoiu se simţea în al noulea cer de fericire. Fănică al lui devenise cu adevărat un „domn”. Putea acum să-i încredinţeze acestuia soarta întregii familii. În jurul mesei, la cină, se strînseră toţi copii: fetele, Leana şi Veta şi băieţii, Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Mişu. Leana pregătise friptură de cocoş în mujdei de usturoi şi mămăliguţă cu unt şi brînză de oaie. Ţuica se afla din belşug în oale de pămînt ars. Comesenii erau veseli şi parcă lipsiţi de griji. Straiele de oraş ale lui Ştefan şi ale Melentinei contrastau cu iţarii băieţilor şi costumaţia înflorată pe care o purtau Leana şi Veta. Gheorghe Genoiu îşi puse pe el costumul de mocan argeşean, semn că trăia o mare sărbătoare. Se ospătau în mijlocul curţii la lumina unei lămpi cu gaz. Pe cer sclipeau stelele şi strălucea Luna plină. Cîntau greierii şi, din cînd în cînd, se mai auzea şi un lătrat de cîine. Genoiu ʼăl bătrîn îşi dezlegă limba, lăsînd să-i scape tot ce avea pe suflet. - Fănică, după cîte vezi, nu sîntem muritori de foame, dar să ştii că la toţi ni-i greu! Leana şi Veta trebuie să se mărite şi prea multe n-am ce să le dau, în afară de cele două pogoane pe care le avem mai jos
RM
imperiu, activitate desfășurată, de asemenea, în prima parte a domniei (aprox. anii 712-735). Administrarea corectă a treburilor Statului, personal, de către tînărul, energicul si înţeleptul suveran, care s-a dovedit a fi Li Longji, a adus bunăstarea marii majorităţi a poporului, dar și o creştere demografică evidentă, securitate socială, dreptate socială şi dreapta aplicare a legilor, administrație corectă și limitarea drastică a corupţiei demnitarilor și a funcţionarilor, reducerea birurilor, sprijinirea bazei societăţii chineze - ţăranii și, în fine, siguranţa la graniţe, însoțite de creşterea prestigiului şi a puterii Imperiului chinez în raport cu vecinii. În tot acest timp, el însuși a fost un model - modest, harnic, exigent cu sine însuşi și cu demnitarii, intransigent faţă de linguşitori, oportunişti şi impostori, nemilos faţă de cei care încălcau legile, lipsit de cruzime și aroganţă faţă de supuşi. Împăratul cel Luminat a încurajat talentele şi elitele adevărate şi le-a promovat în funcții de conducere a statului. Ajuns la vîrsta de 50 de ani, împăratul Li Longji resimte osteneala celor douăzeci şi ceva de ani de cîrmuire, începe să-şi piardă interesul pentru problemele Statului și, implicit, legătura cu realităţile ţării. În schimb, el încearcă să „recupereze“ desfătările de care s-a lipsit în prima parte a domniei: ordonă construirea de noi palate, luxul - de care mai înainte se lipsise - acum abunda la tot pasul pentru sine, familie și întreaga curte imperială. Şi, nu în ultimul rînd, mii de fete, cele mai frumoase din imperiu, sînt aduse pentru a-i deveni favorite/concubine. În acest vîrtej orbitor, mult mai fascinant decît cel din „O mie și
una de nopţi“, împăratul Li Longji cade în mreaja unei șleahte de curteni lingușitori, veroşi, lipsiţi de scrupule în dorința lor de îmbogățire şi îi înlătură de la Curte pe cei care îl ajutaseră în opera sa de întărire a imperiului și de instaurare a bunăstării generale. Pe acest fundal rău-prevestitor are loc întîlnirea dintre Împăratul cel Luminat și Brățara de Jad, care era concubina de prim rang a moștenitorului tronului, prinţul Li Mei. Legătura de rudenie dintre cei doi - socru și noră - și diferenţa de vîrstă (împăratul avea 52 de ani, iar Brăţara de Jad numai 18 ani) nu împiedică naşterea pasiunii dintre ei. În calitate de noră, Brăţara de Jad avea îndatorirea să-i țină companie împăratului, care atunci era profund afectat de moartea recentă a concubinei sale favorite. Delicatețea, naturaleţea și tinereţea Brățării de Jad, cîntecele şi dansurile cu care îl încînta pe împărat l-au cucerit de la început pe acesta. Pentru a salva aparenţele, după ce o desparte pe Brățara de Jad de fiul lui, împăratul o trimite pentru un timp ca și călugăriţă într-o mînăstire daoistă. Menționăm că mînăstirile daoiste - atît cele de călugări, cît şi cele de călugăriţe - sînt organizate în mod similar cu cele budiste. Spre deosebire de mediul monahal budist pentru femei, cel daoist, deşi pune acelaşi accent pe înnobilarea spirituală, nu este atît de rigid şi ascetic, nu le impune călugăriţelor să-şi radă părul, iar ele pot, după un timp, să renunţe la statutul lor. (va urma) Christina Meiţă-Tang
Alte blocuri, prin poziţionarea lor, urmau să desfiinţeze marea piaţă din faţa Casei Republicii, care căpătase numele de „Piaţa Constituţiei”, îngustînd bulevardul la nivelul unei străzi. Se mai ocupa, tot cu blocuri, spaţiul destinat parcului dintre Palat şi Rîul Dîmboviţa, dar şi cel dintre Palat şi Calea 13 Septembrie. Fotografiile planurilor şi machetelor stau mărturie în acest sens şi se găsesc în volumul omagial dedicat concursului internaţional ce a avut loc în anul 2000, în Bucureşti. Juriul concursului a analizat, în anul 2000, planurile şi machetele prezentate. S-a apreciat că acestea au reuşit să armonizeze o concepţie urbanistică şi de străzi existente. Dar atît de reuşită a fost, pînă la urmă, această armonizare, încît, ulterior, nimeni nu a avut cutezanţa să pună în aplicare nici măcar o parte din prezentările făcute. O privire atentă, în special asupra machetelor expuse, observă ceea ce se dorea exact prin cerinţele politice ale acelor ani. Valoarea şi necesitatea viitorului Palat al Parlamentului erau ignorate. Se urmărea ca: - vederea Palatului Parlamentului să dispară, în mare parte, prin anveloparea cu blocuri lungi şi înalte. Îi scoteau din peisaj. Aşa se explică şi poziţia blocurilor care, avînd formă dreptunghiulară, erau aşezate cu baza mică spre marele edificiu;
- noile construcţii de blocuri urmau să ocupe toate suprafeţele de teren din jurul Palatului Parlamentului, creînd o aglomerare fără justificare. Ţinem seama că majoritatea arhitecţilor participanţi erau ghidaţi de interesele lor economice, străine de realităţile româneşti; în faţa cerinţelor de la baza unui asemenea concurs, înlăturate de viaţa pragmatică a marelui oraş, s-au născut şi alte nedumeriri; cerinţele care au determinat prezentarea proiectelor au urmărit numai interese economice sau au avut si alte scopuri pe care, se pare, personalităţile ce au patronat concursul nu le-au cunoscut? A existat o responsabilitate a celor ce au condus concursul faţă de interesele urbanistice ale Bucureştilor şi ale populaţiei? Au fost şi interese majore politice nedeclarate? Ideea împachetării Palatului Parlamentului cu clădiri foarte înalte şi multe a aparţinut unor interesaţi şi oameni politici autohtoni, sau le-a fost sugerată, din multiple interese, de prin alte părţi? (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU
de şoseaua dinspre Bulimanu. După măritişul lor, eu rămîn cu trei pogoane din care va trebui să-i hrănesc şi să-i fac mari pe frăţiorii tăi: Nicolae, Alexandru şi Mişu. Nicolae şi Alexandru termină şcoala de aici din sat, iar Mişu abia de o începe. Pe Nicolae vreau să-l fac popă, iar pe Alexandru brigadier silvic. Doamna General Bădescu este de acord cu gîndurile mele. Pe mine, Fănică, încep să mă lase puterile. Trebuie să pun oameni la sapă şi asta mă costă. Tu, băiatule, va trebui să ne ajuţi cu mult mai mult de aici încolo. - Am să vă ajut, tăticule. Astăzi, doamna General Bădescu mi-a spus că domnul General a pus o vorbă pentru mine ca să fiu mutat pe Valea Prahovei într-un Regiment de Gardă. Voi avea un grad în plus, o soldă mai mare şi regiunea unde mă voi muta este plină de oameni bogaţi. Acolo se găsesc de toate din belşug. Gheorghe Genoiu se ridică în picioare şi îşi sărută fiul pe obraj. - Bravo, Fănică! Am ştiut eu că tu eşti un băiat cuminte şi ascultător. Pe unde vei ajunge, să nu te faci de rîs. Sînt mîndru că fiul meu va ajunge în solda Regelui! Să fii sănătos şi să ai parte de bucurii şi mai mari în viaţă!
- Melentina, nu ştiu ce se va întîmpla cu noi doi în viitor. Între noi a fost şi este o dragoste curată şi orele noastre de amor nu le vom uita niciodată. Melentina se opri în mijlocul drumului. Îi tremura vocea. - Măi, Fănică, eu sînt o fată săracă, dar în nici un caz o proastă de dus cu vorba. - Ce vrei să-mi spui? - Doamna General Bădescu s-a uitat în ochii mei, dar şi eu am privit-o pătrunzător. Am înţeles de la ea că tu trebuie să iei de nevastă o fată cu dotă, deoarece numai aşa vei face o carieră militară… Asta e situaţia, Fănică! Nu am nici o vină că nu am părinţi bogaţi! Locotenentul simţi dureri ascuţite în coșul pieptul. Nu ştia pe moment ce să-i răspundă frumoasei bucovinence şi nu avea curajul s-o privească în ochi. Vorbi în doi peri. - Melentina, aşa e lumea orînduită. Unii se nasc bogaţi, alţii săraci, unii sînt toată viaţa lor bolnavi şi infirmi, alţii beneficiază de o sănătate de fier, unii sînt plini de noroc, pe alţii îi bate soarta, aşa cum s-a întîmplat cu familia Necşulescu! Gîndeşte-te la cei doi copii surdomuţi. Vai de capul lor. Asta da, bătaie de la Dumnezeu! (va urma)
*** În acea noapte de basm, Ştefan Genoiu şi Melentina s-au plimbat pe şoseaua care cobora spre Olt. Era o linişte adîncă.
Florin Iordache
RM
23
Vineri, 24 ianuarie 2020
Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (20) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (20) Din nou, reclamații (3) Rafinăria lui mai funcţionează numai cîteva zile; autorităţile municipale, fiind sesizate că ,,este periculoasă pentru sănătatea publică”, hotărăsc, fără ezitare, să-i închidă porţile. Concurenţii, încă neştiind cu cine se înfruntă, decid să deschidă încă două rafinării şi tot pe litoral. Cînd acestea sînt gata să intre în funcţiune, iţele manevrate la fel de abil şi de dur ca altădată de Rockefeller le compromit activitatea, iar proprietarii acceptă generoasa pace oferită de acelaşi John D. Partea leului îi revine lui: în cadrul alianţei încheiate în octombrie 1883, cele două părţi îşi împart „egal” transporturile: ,,Standard” – 88,5 la sută şi va stabili preţurile, iar celălalt grup – restul şi va accepta preţurile... Drumul e liber acum şi-n sectorul transportului ţiţeiului iar cifrele demonstrează: în 1884, reţeaua de
Memoriile unui celebru criminalist român (100) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (6) Pentru că nici unul dintre suspecţii rămaşi în atenţia noastră nu se detaşase – în cele din urmă – prea mult, de ceilalţi, a fost necesară o reanalizare a cazului. În final, am hotărît, împreună cu şeful inspectoratului judeţean, să se formeze echipe de ofițeri care să facă noi investigaţii pe strada victimei şi pe străzile învecinate. Am trecut de îndată la acţiune. Era o duminică, şi după o jumătate de zi de eforturi făcute cu maiorul dr. Suhăreanu, cu care formam una dintre echipe, am obţinut unele date ce păreau a fi importante. Din afirmaţiile unor cetăţeni de pe strada victimei, rezulta că un oarecare Măceşanu N., alcoolic şi vagabond, domiciliase temporar la diferite adrese de pe acea stradă, tolerat de oameni pentru că le făcea anumite servicii gospodăreşti. Atît eu, cît şi doctorul Suhăreanu am fost surprinşi de această informaţie, întrucît investigaţii în sensul celor făcute de noi se făcuseră mereu pînă atunci, pe strada aceea. Însemna că întrebările noastre fuseseră puse de data asta mai cu tact. Cu toate că informaţiile ce au urmat au scos în evidenţă şi amănuntul că Măceşanu părăsise oraşul, plecînd în comuna U., încă cu şase
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (52) Eșuarea soluției de reglementare arabă a conflictului Djeddah. Începutul serii. Numărul 2 irakian, Ezzat Ibrahim, soseşte în Arabia Saudită pentru a se întreţine cu regele Fahd. În acelaşi moment, sateliţii-spion arată că trupe de elită irakiene, aparţinînd Gărzii republicane, au ajuns la frontiera care separa Kuweitul de Arabia Saudită. La Amman, regele Hussein e distrus. Se simte umilit şi profund descurajat. La mai puţin de o oră după discuţia avută cu Mubarak, a primit o scrisoare. Ministerul egiptean al Afacerilor Externe publicase tocmai un comunicat violent în care condamna Irakul şi pe Saddam Hussein pentru invazia din Kuweit. În ochii suveranului, era vorba aici despre o amplă conspiraţie urzită de anumite ţări arabe pentru a sabota eforturile sale şi pentru a împiedica desfăşurarea, a doua zi, a întrunirii la nivel înalt prevăzute. Omul acesta, obişnuit să reacţioneze şi să lupte, va rămîne de astă dată timp de mai multe ore singur în palatul său, neacceptînd decît prezenţa fratelui său, prinţul Hassan. ,,Trebuie, repetă el cu un ton abătut, ca
conducte a lui „Standard Oil” atinge peste 5.000 kilometri, administraţia fiind asigurată de două companii: ,,United Pipe-Lines Co” pentru cele de nivel local, şi ,,National Transit Co”, pentru transportul la mare distanţă. Mărirea capacităţii de transport urmase firesc celei a terenurilor exploatate, ceea ce implică sporirea cantităţilor expe diate – după extragere –, stocarea lor în vederea rafinării sau expedierii. Sînt operaţiuni pe care intrepridul John D. le urmăreşte în amănunt şi din care scoate cît mai multe beneficii – uneori şi 300 la sută! Luaţi de valul atîtor afaceri, cu atîtea victime şi un singur beneficiar, care, cum se zice, calcă mereu şi din ce în ce mai des pe cadavrele lor, să revenim la pioasa Cettie, cea care, în casa de pe Euclid Street din Cleveland, poartă de grijă celor trei fete născute între timp (una va deceda mai tîrziu) şi n-o interesează o iotă din ceea ce scriu ziarele din oraş şi de mai departe despre „noul Machiaveli”, „demonul” sau „vampirul petrolului”, pentru că nu citeşte nimic în afara cărţilor de rugăciune. Şi pe acestea le ia în mîini doar seara, cînd se aprind lămpile cu petrol, oferindu-şi clipe de moralizare a fiicelor, de îndreptare a lor pe „cele mai bune căi”. Fizicul i s-a schimbat, e mai solidă, doar vocea îi e
la fel. Monotonă, caldă o vreme, ea se ridică atunci cînd anatemizează ceilalţi tineri imorali sau nefericiţi muncitori, gata să-şi bea într-o noapte salariul pe o săptămînă, schimbînd sudoarea lor pe alcool. Hotărît lucru, soacra ei, Elisa, are o demnă urmaşă! Şi înfăţişarea feţei soţului s-a modificat. Favoriţii s-au transformat într-o barbă de culoare castanie, meticulos îngrijită. Spre deosebire de tatăl său, John D. nu-şi neglijează familia, deşi devenise milionar, iar volumul afacerilor este impresionant. De oriunde se află, vine în cel mai scurt timp acasă, unde, la căderea nopţii, conversează cu fetele despre aceleaşi lucruri ca şi mama lor. După prima bătălie cîştigată în războiul petrolului – în 1872, cînd petroliştii din Cleveland i-au ars pînă şi chipul desenat pe tablouri imense şi erau gata să-i atragă pe regii căilor ferate, Gould, Scott şi Vanderbilt de partea lor – îşi oferă chiar o plăcere mondenă: îl anunţă pe Flagler că succesul îi dă dreptul să ia prima lecţie de golf. Aşa că, îmbrăcat în pantaloni de golf, purtînd şapcă cu cozoroc şi urmat de boy-ul, care-i duce crosele şi mingile, învaţă golf. Are alură şi apucături de viitor miliardar şi, în ochii omologilor în ale banilor, va deveni un model sui-generis. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN
luni înainte de a se fi săvîrşit omorul, n-am renunţat la continuarea investigațiilor legate de mişcarea acestuia. Astfel, insistînd, am descoperit încă un aspect important: Măceșanu cunoștea victima şi îşi făcea uneori apariţia în curtea acesteia. Amîndoi, eu şi doctorul, scontam pe o eventuală revenire, în trecutul apropiat, a suspectului, pe strada victimei, fără ca vecinii să-1 fi văzut. O altă echipă îşi concentrase atenţia asupra altui suspect, Carol, a cărui situaţie trebuia clarificată cît mai repede. Curînd, căpitanul Lepădatu ne-a adus vestea că acest Carol se aflase, în ziua şi la ora crimei, în cu totul altă parte decît unde presupuseserăm noi. Nu ne mai rămînea, deci, decît un singur obiectiv principal, în persoana lui Măceşanu, şi grija faţă de ceilalţi suspecţi, pe care-i consideram mai puţin importanţi. Prima verificare în comuna natală a lui Măceşanu a fost făcută de locotenentul-colonel Florea. Din relatările vecinilor, confirmate şi de membrii familiei, a reieşit că suspectul fusese în oraşul C., şi chiar pe strada victimei, între 13 și 19 ianuarie. Aşadar, şi în ziua crimei. Aceste informaţii cu privire la prezenţa lui, în ziua crimei, în oraş, trebuiau să capete valoare certă. În acest scop, împreună cu maiorul doctor Suhăreanu, înarmaţi cu fotografia suspectului, am purtat discuţii cu sectoriştii şi ofiţerii din formaţiunile miliţiei municipale, în atribuţiunile cărora intra şi combaterea vagabondajului. Deşi răspunsurile au fost negative, în sensul că suspectul nu fusese văzut prin oraş între 13 și19 ianuarie, am perseverat în discuţia cu
subofiţerii, insistînd mai mult asupra celui care avea în sector şi strada victimei. Presupunînd că vom putea descoperi chiar o anumită documentaţie scrisă (în sensul prezenţei lui Măceşanu în oraşul C., în ziua crimei), am început să studiem rapoartele sectoriştilor şi ale subofiţerilor din paza generală. În această perioadă, un sectorist ne-a raportat că îl depistase pe Măceşanu, umblînd fără rost, în noaptea de 19 spre 20 ianuarie, pe lîngă linia ferată. (Mult mai tîrziu, după zece zile, se aflase că în acea zonă se comisese omorul). Ca urmare, îl transferase pe vagabond în comuna lui natală, întocmind, în acest sens, un proces-verbal de trimitere „la urmă”, datat 20 ianuarie. Ne-a fost prezentat şi procesul-verbal respectiv. Acest document fixa cu certitudine prezenţa bănuitului, în noaptea de 19 spre 20 ianuarie (imediat după crimă), în apropierea locului faptei. Cu participarea procurorului Gheorghe Farcu, a majorului Ahmet şi a căpitanului Lepădatu, s-au efectuat, acum, cercetări complexe, care căpătau tot mai mult valoarea unor probe indirecte de vinovăţie... Dar cu toate că ofiţerii reuşeau să descopere mereu noi probe în învinuirea lui Măceşanu, dificultăţile în dovedirea vinovăţiei nu încetau să apară; anumite persoane încă împiedicau – datorită credulităţii lor – activitatea de finalizare a anchetei. (va urma) DUMITRU CEACANICA
arabii să dea dovadă că pot să reglementeze acest conflict ei înşişi. Nu trebuia să dăm greş. Acum este posibil să se întîmple orice, chiar cel mai cumplit lucru”. În palatul aproape gol, telefonul nu mai sună. Nici un conducător nu cheamă Amman-ul. În timpul acestor ceasuri petrecute în solitudine, cînd se îndoieşte de orice, pînă şi de el însuşi, regele Iordaniei se gîndeşte chiar să abdice. A putut auzi rumoarea ce urca din oraş. Aveau loc manifestaţii populare de susţinere a lui Saddam Hussein, unde era aclamat numele său. Manifestanţii, în majoritate palestinieni, îşi strigă ura faţă de statele din Golf: ,,Kuweitul nu este o ţară, nu este un popor, nu este o capitală, nici măcar un oraş. Este o oază cu petrol. Aceste state din Golf, pline de aroganţă, refuză să acorde naţionalitatea kuweitiană arabilor veniţi să lucreze la ei şi care i-au slujit cinstit ani în şir. Trebuie ca Saddam Hussein să invadeze şi Arabia Saudită”. Pentru suveranul iordanian, aceste manifestaţii de sprijin sînt o ,,victorie amară”. Privind cum se lasă noaptea peste colinele ce înconjoară Amman-ul, el presimte parcă amploarea dezbinărilor care vor marca lumea arabă. În acelaşi moment, la Cairo, Liga arabă hotărăşte să pună capăt răgazului oferit regelui Hussein pentru a reuşi în eforturile sale de mediere. Miniştrii de
Externe adoptă o rezoluţie în care condamnă Irakul şi cer retragerea necondiţionată a trupelor sale dincolo de frontieră. Şapte din cei douăzeci şi unu de membri refuză să voteze această rezoluţie. Aceştia sînt - în afara Irakului - Iordania, Libia, Yemenul, Sudanul, Djibouti şi OEP-ul. Înainte de votare, ministrul libian de Externe a părăsit sala. Delegaţii nu ignoră faptul că asupra lui Mubarak s-au exercitat puternice presiuni americane în tot timpul zilei, cum s-a întîmplat cu intervenţia lui John Kelly. Egiptul este ţara care, ca şi Israelul, beneficiază de cel mai substanţial ajutor financiar american: peste 2 miliarde de dolari anual. Deşi rezoluţia votată cere şi organizarea unei întruniri arabe la nivel înalt pentru „a discuta despre agresiune şi pentru a căuta mijloacele prin care să se ajungă la o soluţionare permanentă”, orice speranţă imediată într-o reglementare arabă a dispărut. Aşa cum arătase suveranul iordanian, Saddam Hussein s-a declarat dispus să discute despre retragerea sa din Kuweit în cursul unei întîlniri la nivel înalt, cu condiţia ca Liga arabă să nu-1 condamne: această întîlnire, care urma să aibă loc a doua zi, la 4 august, este, în fapt, anulată. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
Familia, Golful și lacrima (1)
24
Vineri, 24 ianuarie 2020
Doza de sãnãtate Tiroida – ,,lăcașul sufletului”
Cea mai mare glandă hormonală a corpului, subordonată axei hipofiză-hipotalamus, produce iodul care este trimis spre celulele corpului, avînd rolul de activare a metabolismului. Se poate spune că este „cărbunele” corpului. Tiroida hotărăște ce simțim, care este starea noastră emoțională, cum funcționează glandele sexuale. O tiroidă sănătoasă ne ajută să avem o viață împlinită, să fim mereu în echilibru cu lumea noastră interioară și exterioară. Omul nu poate trăi nici măcar o zi fără informație și energie. Acestea le primește continuu de la cîmpuri cuantice inteligente, atît timp cît corpul nostru se află în echilibru.
Cum se ,,fură” sufletul unei persoane Din punctul de vedere al mediciniei energoinformaționale, tiroida trebuie păstrată și îngrijită. Micro-imuno-terapia cu Bicom Optima, Kidling sau Diamond sînt cîteva propuneri de terapie personalizată propuse de Centrul German DermaVital din București. Principiul de bază în terapie este păstrarea tiroidei ,,intacte” cît mai mult timp, reechilibrarea energetică a tiroidei prin autoreglare, reducerea pînă la topirea nodu lilor tiroidieni, refacerea imunității tiroidiene, reglarea metabolismului tiroidian și recuplarea energetică a tiroidei la metabolismul general al corpului. ,,Chiar și în cazul tiroidei autoimune se poate face mult mai mult decît se crede. Un terapeut priceput își deschide registrul cu tratamente, așanumitele programe «Inflamații», și, spre mirarea pacientului, uneori chiar și a terapeutului, tiroida începe să intre în parametri normali. În medicina energo-informațională, terapia acționează direct pe cauză, tratamentul privește relația trup-sufletcorp. Cu alte cuvinte, numai cînd avem aici un echilibru există șanse ca boala să dispară. Sufletul reprezintă o treime din ființa umană. Din păcate,
pentru stiință sufletul nu are nici un rol, ce simte omul nu are nici o importanță, motiv pentru care mult prea repede se decide îndepărtarea tiroidei, sau a nodulilor tiroidieni. Din punctul nostru de vedere, al specialiștilor în medicina energo-informațională, prin îndepărtarea tiroidei se fură sufletul persoanei operate. Tiroida ne dă putere, este forma cea mai puternică a corpului de manifestare a sentimentului de EU”, ne-a declarat Florica Munteanu, manager DermaVital, specialist în biorezonanță, nutriție și homeopatie, membră a Societății Naturiștilor din Germania. Tiroida asigură, cu producția ei hormonală, două domenii importante ale lumii noastre emoționale. Tiroxina se transformă în iod, ne dă putere, este cărbunele care ține în echilibru trilogia corp-suflet-spirit. O tiroidă sănătoasă produce exact atîta tiroxină cît are nevoie corpul. O tiroidă bolnavă produce iod în mod dezechilibrat, spiritul devine molatic sau hiperactiv, fără chef, fără inițiativă, fără vlagă, cu stări panicoase și palpitații. O tiroidă bolnavă duce, de asemenea, la o producție hormonală scăzută, cu multe probleme și un suflet împietrit. Cine sîntem și cum ne trăim eul nostru depinde în mare parte de tiroidă (chakra 5). Tiroida bolnavă ne schimbă personalitatea și are mare legătură și cu un echilibru în sistemul gastro-intestinal (tiroida produce și sucuri gastrice). ,,Prin prisma experienței mele de terapeut mă întîlnesc zilnic cu persoane (marea majoritate femei) cu dereglări tiroidiene de tip hiper sau hipotiroidă, sau persoane care au suferit
RM
o intervenție pe tiroidă. Aceste persoane nu zîmbesc aproape deloc, sînt agitate, panicoase. Nodulii tiroidieni sînt o închistare a sufletului. Un organ în care se formează noduli, chisturi are, din punctul nostru de vedere, dereglări metabolice în procesul de eliminare a celulelor uzate. Ajutînd tiroida, prin programele energetice prin care intervenim, se produce o autoreglare a organului bolnav dereglat energetic, se întrerupe fenomenul de autodistrugere, iar organul se recuplează la metabolismul general al corpului”, ne-a mai declarat doamna Florica Munteanu, terapeut DermaVital. Diagnosticarea energetică durează aproxi mativ o oră și ne arată dereglările energetice pe sistemul hormonal-endocrin, dar și blocajele energetice din corp. În cazul nodulilor tiroidieni, specialiștii DermaVital recomandă aproximativ șase ședințe de terapie. Este o terapie modernă, fără medicamente, fără durere și fără efecte secundare, o terapie care ne aduce buna dispoziție în organism, mai ales cînd tiroida este reglată în funcționalitatea ei. O tiroidă dezechilibrată energetic se manifestă prin: uitare, lipsă de concentrare, iritare, stări depresive, panică, angoase, dereglări digestive, dureri la încheieturi, oboseală, dureri menstruale, căderea părului, creșteri sau scăderi în greutate. ,,Timpul în care totul se trata numai cu medicamente a trecut, timpul în care informația și energia joacă un rol tot mai important în sănătatea noastră a început. Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, aparatele de biorezonanță amintite mai sus funcționează pe baza fizicii cuantice și sînt în măsură să deslușească sunetul bolii și să regleze acest sunet conform posibilității de reglare a corpului. Este o terapie personalizată”, apreciază Florica Munteanu. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro
Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.