Vom fi iarãºi ce-am fost ºi mai mult decît atît! PETRU RAREª
ROMÂNIA MARE
Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR ºi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR Tableta de înþelepciune Pe mãsurã ce înaintãm în vîrstã, nu numai cã nu ºtim mai multe despre noi înºine, dar uitãm ºi ce ºtiam înainte. CORNELIU VADIM TUDOR
EDITORIAL
PENTRU ÎMPROSPÃTAREA MEMORIEI
Ruºine, Giuliani, faceþi loc „muiei“ pe stema þãrii!
Nu-i cereþi vulcanului sã fie muºuroi de furnici... (2)
Motto: „În ziua de azi, oamenii ºtiu preþul oricãrui lucru, dar nu cunosc valoarea a nimic”. (Oscar Wilde) Unul dintre cei mai buni analiºti politici ai anilor ’90 ºi consilier (politic) al liderilor istorici ai PSD, Constantin Gheorghe, fãcea acum cîteva zile o analizã scurtã ºi extrem de tãioasã a situaþiei din aceastã încurcatã perioadã, marcatã de manifestãrile violente din zona politic-civicã, dar ºi de dezastrul din zootehnie, legat de epizotia africanã - mi s-a pãrut cã subliniazã exact starea de fapt ºi de spirit. „Faptul cã România este þara cea mai afectatã de pesta porcinã africanã spune cã statul român este o glumã sinistrã, care ºi-a dezvoltat doar dimensiunea represivã, lãsînd de izbeliºte toate celelalte domenii; criza dã dimensiunea monstruoasã a haosului instituþional ºi social, a incapacitãþii administrative a statului, ºi a refuzului românului de a fi cetãþean responsabil, nu gloatã ineptã. Criza mai spune ceva despre elitele politice ºi intelectuale româneºti, incapabile sã construiascã alternativã la actuala situaþie, cînd avem nevoie de solidaritate, nu de confruntare”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOª DUMITRIU
Anunþ Numãrul din 14 septembrie va avea o secþiune specialã, „In memoriam“, la împlinirea a 3 ani de la trecerea în veºnicie a celui care a fost fondatorul acestei reviste ºi al Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor. Cei care doresc sã-i aducã un omagiu, pot trimite materiale pe adresa redacþiei, Casa Presei Libere nr. 1, Corp C, etaj 1, camera 126, sau, cel mai indicat, pentru cei care au posibilitãþi, pe adresa de email: prm2002ro@yahoo.com, pînã la data de 5, cel tîrziu 6 septembrie. Vã mulþumim pentru cã sînteþi alãturi de noi, chiar ºi doar prin citirea revistei „România Mare“.
Treptat, întreaga conducere a Partidului România Mare ºi-a dat seama cã nici una dintre propunerile ºi sugestiile pe care i le fãcusem lui Emil Constantinescu, în mod dezinteresat, n-a fost respectatã. Am sã vã dau un singur exemplu, din cîteva zeci: încã de la începutul anului 1997, delegaþia P.R.M. invitatã la Palatul Cotroceni l-a sfãtuit pe preºedinte sã intervinã pentru a se da publicitãþii ºi a se dezbate în Parlament, în chip democratic, Programele ASAL ºi FESAL, referitoare la agricultura, zootehnia ºi industria româneascã. Ei, bine, gazda noastrã ºi-a notat totul, cu scrupulozitate, a promis cã aºa va face, dar nici pînã azi, la mai bine de 1 an, populaþia nu ºtie ce mãsuri prevãd documentele semnate în numele Þãrii – nu ºtie, ce-i drept, dar le simte efectele draconice, pe spinarea ei. Aºa-zisa Reformã cu care ne-au tot intoxicat Emil Constantinescu ºi echipa lui vreme de 1 an ºi jumãtate nu este altceva decît un program tenace, de înfometare ºi exasperare a populaþiei, de privatizare prin lichidare, de eliminare a României din competiþia producþiei mondiale, de transformare a Þãrii într-o colonie. Toate acestea nu sînt artificiile mele retorice, nu sînt tuºele îngroºate ale unui portret în „apã tare”, care se mai utilizeazã uneori în lupta politicã – ele sînt realitãþi palpabile, vizibile cu ochiul liber. Dacã existã în aceastã salã vreun singur om care sã-mi indice un singur domeniu ce merge bine în România, eu sînt dispus sã prezint scuze tuturor. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor ºi Culturii din Tîrgu Mureº)
ªtirea sãptãmînii Sãrbãtorim Ziua Limbii Române, dar argoul e la loc de cinste… Un nene cu nume de repetent a ieºit la rampã ºi „ºi-a fãcut nevoile“ pe niºte principii ºi pe niºte milioane de oameni, români, plecaþi afarã la muncã. Este evident cã, într-un fel sau altul, PSD-ul, prin oamenii sãi, trebuie sã ia mãsuri ºi sã contracareze eficient sloganul gingaº crestat cu barda pe numerele unei maºini venite tocmai din Suedia. La o adicã, putem sã afirmãm, fãrã tãgadã, cã între cele douã acþiuni se poate pune semnul egalitãþii, un fel de descurajare reciprocã, dacã e sã ne amimtim de niºte bancuri mai vechi. Cu toate cã nu am sã fiu de acord cu jignirea reciprocã a celor cîtorva gãºti care se perindã la conducerea þãrii, nu pot sã nu-mi exprim speranþa cã poate într-o zi vor trece de la ameninþãri voalate la lucruri ceva mai contondente. (continuare în pag. a 15-a) TANO
Delta Dunãrii
Copilãrie Rãdãcini de crin, tãmîie albã a fost ea, copilãria mea eu treceam de-a lungul ei cãlare pe culbeci ºi cîntece de stea cinci copii foºneam în jurul vetrei – guºteri graºi în fuste ºi nãdragi – de cinci ori s-au preschimbat în þipãt vintrele mãicuþei mele dragi Verile zvîcneam în gîrle repezi scobeam felinare în harbuz eram fluture harnic de mãtase biciuind spinãrile de duzi mintie de jder ucis în iarnã îmi þinea de cald la sãrbãtori venea tata-mpovãrat de daruri zornãindu-ºi schijele-n picior Aveam vîrste-nºelãtoare, timpul îmi trecea-nainte ºi-napoi mestecam cu dinþi de struguri viaþa, – castru antic dezvelit de ploi – oh, cum mai rîdeam atunci, fãptura prin ce bolþi adînci îmi mai plutea! Mînz de jertfã în valtrapuri sfinte A fost ea, copilãria mea. CORNELIU VADIM TUDOR
Centenarul Marii Uniri – Preliminarii la Marea Unire Paginile 12-13
Hoarda!
Pagina 15
NR. 1457 z ANUL XXIX z VINERI 7 SEPTEMBRIE 2018 z 24 PAGINI z 4 LEI
Pag. a 2-a – 7 septembrie 2018
S S
RESTITUTIO ÎN INTEGRUM
à ÃP PT Tà ÃM M ÎÎ N NA A P PE E S SC CU UR RT T
Pãsãroiul Graur organizeazã concursuri Scor de maidan la Pãrerea lui Stalin despre ungurii din Transilvania Lugoj Lungul drum al odraslei de legionar de la C.A.P. la P.A.C. Andrei ªerbanii au halit toþi banii! PARTEA A II-A Micul infractor udemerist Vasile Popovici de la P.A.C., cel care i-a furat pe americani de cîteva mii de dolari, cel care i-a dat un pumn în spate senatorului Gh. Dumitraºcu la microfonul Camerei Deputaþilor, în fine, cel care are o nevastã directoare de program la Sörös, iar s-a fãcut de cacao. Joia trecutã, l-a atacat în Parlament pe marele patriot român Iosif Constantin Drãgan, preºedintele de onoare al Vetrei Româneºti, þipînd isteric sã nu cumva sã se difuzeze la televiziune interviul pe care i l-a luat Emanuel Valeriu! (Trecem peste greºeala „României libere”, care a scris cã cel care a cerut interzicerea interviului este... Alexandru Popovici, care e cu totul altã persoanã ºi nu e deputat, ci senator: e ca ºi cum în loc de Octavian Paler am scrie cã „România liberã” e condusã de Octavian Ursulescu!) De ce vrei sã bagi cenzura la loc, musiu Manolescule? Aºa crezi tu cã merge treaba în democraþie? Numai voi sã vorbiþi, iar noi sã tãcem? Pentru cã n-ai fost cuminte ºi l-ai ciupit de filamente din nou pe acest Caliban al Societãþii Timiºoara, Vasile cu apucãturi debile, îþi promitem o nouã pedeapsã: sãptãmînã viitoare vom mai publica un articol de-al matale, apãrut în „Contemporanul“ din 17 august 1962, în care te dai cu zgaibaracele în sus de fericire cã s-a încheiat colectivizarea agriculturii. Þine un þoi cu aperitiv: „Nemulþumiþi de preºedinte, niºte þãrani fac cerere sã iasã din gospodãrie. În acest punct, conflictul e maxim, dupã care, datoritã activistului Dura ºi a unor þãrani, printre care unii comuniºti, ca Antim Bota, Irina Bota, Napen, Todor º.a., gospodãria e salvatã ºi întregul sat sfîrºeºte prin a se înscrie”. Asta de la urmã, cu sfîrºirea întregului sat, e o gafã monumentalã! În nici o scriere a lui Iosif Constantin Drãgan nu se va gãsi apologia colectivizãrii sau a comitetelor raionale de partid – dar uite cã marele dizident Manolescu-Apolzan tot de ºotii de-astea s-a þinut pînã a ajuns asistent universitar ºi, pe urmã, þuºti, profesor! Eºti zero, bãiatu’, crezi cã dacã ai întors cliºeul pe dos ºi din C.A.P. ai fãcut P.A.C. ai ºi devenit om politic... ªi atunci cum mai rãmîne cu falsificarea biografiei sale de cãtre niºte saltimbanci interesaþi, precum acest Alex ªtefãnescu? Iatã o gogoaºã de ultimã orã, publicatã în „Zig-Zag”: „Nicolae Manolescu este autorul unor spectaculoase acte de sabotaj îndreptate împotriva prostului gust comunist“. Da, am vãzut care. Acelaºi A.ª. mai scrie cã îi este silã sã pronunþe cuvîntul „patriotism”. Pãi sã nu-l pronunþe... Biºniþarul Nicolae Dide ºi-a depus, în semn de protest, certificatul de luptãtor în revoluþia din decembrie 1989. ªi cum nu poate bãiatul sã umble pe stradã fãrã certificat, o sã i-l dãm pe-ãla de puºcãriaº, îi vine mãnuºã. Revista „22” a cãzut foarte jos, la limita unde se-mbinã demisolul cu groapa cu bãlegar. În ultimul numãr al acestei reviste modeste, finanþatã din strãinãtate, „fetiþa“ nãbãdãioasã a „Europei Libere“, Neculai Constantin Munteanu, îl numeºte pe senatorul Gh. Dumitraºcu „munte de osînzã comunistã”. ªi mai minte coccinelul cã nu i-a luat nimeni apãrarea lui Dumitraºcu ºi cã însuºi Vadim Tudor „n-a reacþionat deloc“. Vezi cã eºti tutã, Niculino? La Conferinþa de presã a P.R.M., difuzatã ºi la radio, ºi la televizor, ba chiar ºi la SOTI, dl. Vadim Tudor ºi-a declarat solidaritatea cu colegul sãu de Senat, exprimîndu-ºi stupefacþia pentru abando-
narea lui de cãtre F.D.S.N.! De ce publicãm toate astea? Ca sã vadã lumea cum se minte în presa În aceeaºi insipidã revistã „Zigreacþionarã! Zag“ care, sub conducerea clarvãzãtoare a lui Elephant Man, pe numele lui laic Alex ªtefãnescu, a ajuns de la vreo 400.000 de exemplare la 20.000, ºi alea strepezite, putem citi ancheta unui oarecare Pipirigeanu, intitulatã: ,,Ce faceþi dacã vine Corneliu Vadim Tudor la putere ?”. Întrebarea e ridicolã, fiindcã senatorul cu acest nume este deja la putere, altminteri n-ar mai tremura ca piftiile toate leprele. Totuºi, am reþinut rãspunsul turnãtorului la securitate Sorin Roºca Stãnescu (Deleanu): „Ce sã fac, aºtept sã mã împuºte“. Auzi, copilu’, de cînd se împuºcã viermii? Cît despre Pipirigeanu, sã mori de rîs: dupã Andrei Pippidi, ãsta e al doilea onomatopeic al cãrui nume începe cu pipi, ceea ce ne face sã credem cã numele lui adevãrat e Pipi-Ligheanu. Antropologii australieni au dat verdictul în privinþa scheletelor de la Cãciulaþi: ele nici n-au murit, sînt de fapt niºte þãrãniºti ieºiþi la iarbã verde, acuºica miºcã, staþi numai sã batã vîntul.... Una dintre cele mai ridicole anomalii din presa noastrã este aceastã revistã intitulatã impropriu „România literarã”. Pentru cã ea nu are nimic comun nici cu România, nici cu literatura, fiind un buletin informativ al unor spioni de doi lei. Psihopatul Mircea Mihãeº afirmã în legea lui, de bãiat lovit cu pucul pe patinoar, cã Partida Naþionalã nu s-a revoltat niciodatã „împotriva samavolniciilor impuse de-o jumãtate de secol pînã azi de cãtre sovietici”. Sã mori tu, Mirciulicã, sã n-ai parte de Adriana Babeþi care se dã la bãieþi? Chiar ne-ai dat o idee: ce-ar fi sã tipãrim noi cîteva pagini de revistã cu tot ce-am scris ºi-am publicat înainte de 1989 împotriva imperialismului bolºevic? ªi mai scrie nãrodul despre noi: „Nu pot trãi de spaima cã vin americanii, însã nu contenesc sã exalte isprãvile terorismului arab”. Tovarãºe Manolescule, te-ai zãrghit cumva, ai nevoie lipitori? Unde am exaltat noi terorismul arab? ªi te mai miri cã nu reuºeºti sã vinzi decît vreo 2.000 de exemplare, iar pe noi ne citesc sute de mii de români. Ce rãzbunare: sã te îngenunchem dupã moartea lui Ceauºescu! Nu putem sã trecem prea uºor peste cumpãrarea de cãtre Victor Eduard Gugui a Miºcãrii Ecologiste din România. Cîþi bani o fi scos din buzunar Neanderthal Man? Dar v-aþi uitat cum aratã el? Parcã e un pui de cuc cãzut din cuib peste praºila-ntîi. Iatã o culme a gîndirii sale politice, care a devenit imediat deviza M.E.R.: „În fond, ori lucrãm pentru un þel, ori ne ascundem dupã un frigider”. Adînc le mai zice, combate bine moftangiul, care va sã zicã sufragiu. M.E.R., frigider... Pictorul Sorin Dumitrescu a rostit o frazã memorabilã, ceea ce îl salveazã în ochii multora: „Mã întreb ce s-ar fi întîmplat dacã în locul celor ºase moldoveni închiºi la Tiraspol ar fi fost ºase evrei. Ar fi fost paralizatã întreaga mass-media a planetei“. Pãi numai atît? Ar fi fost paralizatã ºi familia Elþîn! Femeia aia frumoasã, cu faþã ca un morcov putred, pe nume Carmen Dumitrescu, era cît pe-aci sã se mãrite prin anii ’70 cu Petre Roman. Spre ghinionul ei, nevasta lui Walter Roman, iabraºa femeie-comisar Hortensia, ºi-a fãcut apariþia la Televiziune ºi a început sã o fugãreascã pe culoare, strigînd singurul cuvînt pe care îl ºtia ca lumea: „Kurva! Kurva!”. Acum, cioara vopsitã face pe monarhista, dupã ce a intoxicat trei generaþii de telespectatori cu cele mai
„ROMÂNIA MARE“
proaste reportaje staliniste care s-au fãcut vreodatã, mai ales cã îºi fãcuse prostul obicei sã vîre microfonul în gura unor muribunde, hãrþuindu-le sã declare cine le-a fãcut chiuretajul. Mãi femeie, pentru o singurã viaþã de om e totuºi prea mult: ºi urîtã, ºi proastã, ºi sugativã, ºi necinstitã, ºi împotriva þãrii care te-a suportat atît. O minciunã mare cît Casa Scînteii a publicat „Evenimentul zilei” despre o pretinsã crimã ecologicã la Vatra Dornei, unde ar pluti vãlãtuci de nori atomici, radioactivi, chimici etc. Pagubele morale ºi financiare provocate prin acest reportaj iresponsabil sînt incalculabile, ne-au telefonat oameni din acea bijuterie de staþiune ºi ne-au spus cã le vine sã-l bage pe Ion Cristoiu în borcanul cu formol, lîngã Tot sub pulpana lui testamentul lui Terente. Ardei Umplut a apãrut în „Expres Magazin” o altã minciunã nãucitoare: cicã dl. Vadim Tudor ar intra în... F.S.N.! Poate au vrut sã scrie cã intrãm cu În aceeaºi gazetã potera ºi-i arestãm, aºa da... mincinoasã e publicat un interviu cu distinsul þigan Mircea Ciobanu, care, din membru al Consiliului Naþional al Frontului Democraþiei ºi Unitãþii Socialiste, s-a dat de trei ori peste cap ºi s-a fãcut broascã, dupã care s-a mai dat de trei ori peste cap ºi s-a fãcut cã plouã. Pentru ca, în fine, sã se mai dea de trei ori peste cap ºi sã se facã de rîsul lumii, adicã monarhist. Priviþi un pisc al gîndirii acestui puradel bãtrîior: „În 1947 am fost jigniþi. Poporului român i s-a luat cu de-a sila semnul distinctiv în Univers, care era monarhul“. Asta cam aºa e, am avut singurul monarh din lume care era hoþ ºi bîlbîit. La întrebarea pusã încã din titlu, în „Adevãrul“, de Dumitru Constantin, „Este dl. deputat Berceanu handicapat?”, noi rãspundem pe o mai veche melodie: „În rãzboiul din Bãicoi/ Roman papã usturoi/ Da, da, e-adevãrat/ Berceanu-i handicapat!”. Doamnele deputate F.S.N. Rada Istrate ºi Paula Ivãnescu au protestat pentru cã în revista „Politica” le-am fãcut defutate. Vã rugãm sã ne iertaþi, stimate colege, a fost o greºealã de tipar, noi am vrut sã scriem nefutate. Întrucît în unele publicaþii au apãrut fotografii ale d-lui Radu Ciontea însoþit de niºte colegi maghiari din Parlament, s-au nãscut speculaþii cum cã iezuitul cu bãrbuþã roºie ar trece la U.D.M.R., ca sã poatã spera cã va mai fi ales senator (independenþii nu pot candida). Noi nu ºtim care e adevãrul, dar s-ar putea ca mîine uºchitul ãsta sã producã o dovadã cã îl Nedemne cheamã în realitate Raduly Csontas. atacurile pe care regizorul Andrei ªerban le lanseazã împotriva marelui actor Mircea Albulescu: „Una era situaþia mea cînd trebuia sã stau de vorbã cu Pleºu ºi alta cînd trebuie sã îl privesc în ochi pe unul ca Mircea Albulescu. Mi-e silã sã discut cu el”. De ce oare? Fiindcã noul secretar de stat vrea sã introducã legea în miºcarea culturalã ºi nu-i mai îngãduie tinerei speranþe bãtrîne sã se bãlãceascã în tãrîþe ºi sã facã turnee super-costisitoare pînã în Antarctica ºi Insulele lui Azor, cu piese în greaca veche, geaca nouã ºi cotcodaca medievalã! Mãi prietene, noi te ºtim infatuat, am aflat ºi cum l-ai bãgat în pãmînt cu istericalele pe strãlucitul actor George Mãrutzã (vezi cã-i îngropat la Ghencea, din 1968, du-i ºi tu o floare), am mai aflat ºi cum trãiai cu Ana Blandiana ºi ai montat vreo douã piese în 20 de ani într-un garaj new-yorkez. Mai ºtim ºi ce-ai declarat în 1990, cã România ar fi traversat timp de 45 de ani un deºert cultural, dar ºtii oare ce-am mai aflat? Cã în România sînt cel puþin 7 regizori de teatru mai importanþi ºi mai cultivaþi ca tine, care nu mai fac atîta pe nebunii : Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Silviu Purcãrete, Radu Penciulescu, Horea Popescu, Alex. Tocilescu ºi David Esrig. Acum îþi dai demisia, te cred ºi eu, dupã ce ai mîncat bugetul Ministerului Culturii pe cîþiva ani! Du-te, tãticule, eºti prea abisal pentru noi. Schimb de amabilitãþi între revoluþionari. Dumitru Dincã: „Dan Iosif nu este decît un mãgar ºi un nemernic”. Dan Iosif: „Dumitru Dincã este un imbecil invidios”. Pupa-var tata, ce de cuvinte radicale aþi învãþat! Sfîrºit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 14 mai 1993)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 3-a – 7 septembrie 2018
S M ÎÎ N NA A S ÃÃPPTTÃÃM
P PE E S SC CU UR RT T
Legãturi bolnãvicioase Dacã dragoste nu e, ales-bules! Isus, abia pe locul trei Tuta absolutã loveºte România Încãierarea licuricilor Editura Didacticã ºi Prostologicã Se pustieºte þara Ultima zi din viaþa lui ªtefãniþã Strategii cu pãr pe limbã care conduc cu mãiestrie PRM, alþii decît preºedintele interimar ºi intergalactic Popescu, au ºezut ºi s-au gîndit cã soluþia pentru a scoate partidul din ºanþul în care tot ei l-au bãgat ar fi înlocuirea preºedintelui de la Brãila, Tudose, fiindcã a obþinut la ultimele alegeri prezidenþiale locul trei pe þarã între filialele Miºcãrii Naþionale. În locul celui care este consilier local de cinci mandate, consecutive ºi la rînd (ca sã înþeleagã toþi intelectualii cu douã clase mai mult decît trenul), l-au numit pe tinerelul de nici 80 de ani, Moisescu, unul dintre marii profitori ai fenomenului România Mare, pe care, de altfel, Tribunul, sãtul de relaþiile neprincipiale ale acestuia cu ciuma roºie, îl trimisese sã cînte la alte mese politice. Cînd ãºtia care dau acum oameni afarã au organizat celebrul puci de înlãturare a preºedintelui Vadim, puci care i-a umplut de muci, Tudose a fost singurul din delegaþia Brãilei care l-a apãrat pe Tribun. Drept rãsplatã, la întoarcere, l-au dat jos din maºinã pe un cîmp, de-a ajuns omul acasã, în creierii nopþii, cu o maºinã ce transporta cartofi. Dar nu s-a lãsat. Numit preºedinte de Vadim, Tudose a recuperat sediul partidului (dupã lupte grele), a cãrui chirie o plãteºte din buzunarul personal pînã astãzi. L-a chemat alãturi de el ºi pe Moisescu, ºeful gãºtii de la Compania de Apã Murdarã, dar a fost refuzat. Acum, pentru cã a rãspuns convocãrilor preºedintelui interimar ºi interplanetar Popescu, celãlalt preºedinte intergalactic l-a schimbat din funcþie. Iar lîngã Iovici stau exact acei oameni care au încercat sã-l demitã pe Vadim! Bãi, aceºtia, dacã tot ce ºtiþi voi este sã-i daþi afarã pe fidelii Tribunului ca sã-i puneþi pe detractorii sãi, instanþa-i lãmuritã. Mai lãsaþi cumetriile politice ºi apucaþi-vã de treabã! Dacã nu vã pricepeþi, întrebaþi! Dacã nu vã duce capul, asta e, nu vã putem ajuta. Dacã nu înþelegeþi ce vã spun cu frumosul, o sã pun furtunul pe voi, cã unii, mari organizatori de lovituri de palat, n-aþi mai fost despãducheaþi demultiºor. Dacã vã amintiþi, cã vã ºtiu cam ºubrezi la memoria minþii, v-am mai dat o clanþã la Palatul Parlamentului, de-aþi crezut cã jucaþi în filme porno! Oricum, a fost cea mai tare experienþã sexualã din viaþa voastrã de ticãloºi. Lãsaþi-l pe Tudose în pace! ªi lãsaþi-i în pace pe toþi oamenii muncitori din partid care reprezintã ceva prin ei înºiºi! Iar dacã Moisescu vrea cu orice preþ sã fie ºef de filialã, sã meargã la ºcoala de corecþie pentru recalificare. Nu se poate ca în partidul lui Vadim, bagabonþii, traseiºtii ºi liber-schimbiºtii sã conducã dupã bunul plac. ªi sã nu le dai cu statutul în cap (dacã ar poseda aºa ceva)?! Derbedeilor! La muncã, la bãtut þãruºi cu fundul! Conducerea PSD s-a întîlnit la mare distanþã de casã. S-au vorbit discuþii ºi s-au discutat vorbe de clacã. Femeile s-au bîrfit, bãrbaþii s-au pilit, iar care încã nu fãcuse pasul cel mare, s-a dilit. Concluzia? Treaba-i bunã la ciolan, ºi mai dureazã. Mai nasol e de proºtii care voteazã în necunoºtinþã de cauzã. Cicã pesta porcinã a sãrit gîrla la bulgari. Tremurã castraveþii pe cîmp ºi gogoºarii în solarii. Vor fi sacrificaþi fãrã milã, amestecaþi cu oþet, piper ºi boabe de muºtar ºi aruncaþi în groapa comunã a supermarketurilor. Campioana României la fotbal a fost eliminatã de o echipã de sculeri-matriþeri din Luxemburg dupã douã înfrîngeri ruºinoase! Vorba aia, nu mai existã echipe mici, existã doar echipe de idioþi. CFR Cluj este una dintre ele. Cealaltã e FCSB (cã Steaua nu meritã sã-i zicem), pusã cu genunchii pe coji de nuci de Rapid Viena. Ajunsã în Africa, Daniela Crudu a constatat cã bananele cresc în copaci. Ea credea cã locul lor de baºtinã e supemarketul. Sau vestiarul campionilor de la CFR Cluj. Balanþa comercialã a României are un deficit de 7,3 miliarde de euro. Sãrãcia se adînceºte, subdezvoltarea îºi hlizeºte colþii.. Profesorul Franz Ruppert susþine cã depresia este boala secolului ºi cã, adesea,
suferinþele fizice izvorãsc din tulburãrile sufleteºti. Bolile îºi au cauza în relaþiile noastre nepotrivite. O experienþã traumaticã creºte de patru ori riscul de diabet ºi de cancer. Numai sinceritatea faþã de noi înºine ne poate salva din ghearele depresiei. Dacã am avut o copilãrie marcatã de traume, toatã viaþa noastrã va continua la fel. Al dracu neamþ, cã bine le mai zice! Aºadar, renunþaþi la legãturile bolnãvicioase, ºi totul va fi bine. Cum ar zice suedezii: UEPSD! Deci, tot dragostea vindecã bolile fãrã leac. Tot nemþãlãul e convins cã spiritualitatea e folositã adesea ca un soi de distragere a atenþiei, care îi ajutã pe oameni sã se þinã departe de propriile lor traume ºi suferinþe ºi de sentimentul cã sînt neajutoraþi. Cicã inteligenþa noastrã e confecþionatã (auzi la el!) pentru a explica inexplicabilul aparent. Dar tot cu iubire, cã, vorba apostolului Pavel, ,,dacã dragoste nu e, ales-bules!”. Cicã principalul efect al Brexitului este cã Regatul Unit a rãmas fãrã sperma din þãrile MUE (Marea Uniune Europeanã). Aºa cã afacerile cu îngheþatã sînt ameninþate de spectrul falimentului. Opoziþia libertinã a invitat-o pe d-na Viorica la Camera Derutaþilor. Vor ca scamatorii s-o ia un pic la ºtangã. Încercarea e sortitã eºecului, întrucît mai mult ca sigur distinsa doamnã va nimeri Senatul. Sfîntul cel mai venerat în România este Arsenie Boca. Pe locul doi vine Ioan Botezãtorul, iar pe trei s-a clasat Isus Christos! Trecem peste aspectul cã Arsenie Boca na fost canonizat, dar ne surprinde lipsa sfîntului Gheorghe Becali din ierarhie. Nici credinþa nu mai e ce-a fost. Niºte hahalere. Pe scena ,,Descîntãrii României” se joacã scenetele pentru oamenii muncii de la oraºe ºi sate ,,Festa porcinã” ºi ,,Tuta absolutã”. Scenariul ºi regia aparþin unor rîmãtori politici cu ceafa groasã, iar pe actorii din rolurile principale îi cunoaºteþi de la ºedinþele Guvernului. De altminteri, înþeleptul Petricã Daea zice cã nai cum sã te fereºti de tuta absolutã decît dacã lipseºti de la serviciu. Cît despre pesta porcinã, rãmîne cum am stabilit: e o excelentã afacere pentru afaceriºtii care au cotizat la campaniile electorale ale bagabonþilor de la butoane. Sau care vor cotiza, aºa cum s-a întîmplat ºi cînd ne-a lovit gripa aviarã. Pe unii i-a lovit atît de tare încît au devenit milionari în euro, deºi pînã atunci trãgeau mîþa de coadã. Dar de boala vacii nebune vã mai amintiþi? Vacile s-au fãcut bine, politicienii nu. Aceleaºi consecinþe le va avea ºi pesta porcinã. Lupta pentru puterea vremelnicã s-a mutat din Piaþa Victoriei jandarmilor împotriva protestatarilor la Înalta Poartã de la Washington. Boierii cu ilic ºi cu ºalvari Armani de pe malul Dîmboviþei au dãruit numeroase pungi cu galbeni vizirilor din preajma lui Hodoronc-Trump, cu scopul ignobil de a le face pîrtie spre vistieria statului român. Fiecare aspirant la un tronuleþ din palatele Bucureºtilor are licuriciul lui, pe care-l satisface financiar. Plata, ca în toatã lumea politicã, se face înainte. Dau, cã nu dau de la ei. Dau de la proºtii care se spetesc muncind ca sã supravieþuiascã fie în spaþiul carpato-danubiano-mafiotic, fie prin Spania, Germania, Franþa, Marea Britanie, Suedia... Mãcar ãºtia din Suedia ºtiu o treabã. Ultimul licurici care a simþit cã-i rost de bulealã e unul Rudolph Giuliani, un fel de renul lui Moº Crãciun de la Casa Albã, care i-a luat la ºtangã pe alde Iohannis ºi compania de sunet. Contra-cost, distinsul bandit (a se citi avocat), a sugerat cã n-ar fi rãu ca bieþii corupþi sã fie amnistiaþi ca sã poatã fura în continuare. Cã ar fi pãcat de vasta lor experienþã. I-a rãspuns unul Fukuyama, care, tot pe bazã de alimentare card, l-a taxat pe fostul primar al New York-ului ca fiind apãrãtorul corupþilor. Mãi bãieþi, bãi canibalilor americani, ca sã-l citãm pe bolºevicul Iliescu, indiferent de care parte a baricadei vã aflaþi, tot corupþi apãraþi. Durerea noastrã nu e cã vã plãtesc ca sã mîncaþi rahat, ci cã vã plãtesc din buzunarul
nostru. E.D.P. (Editura Didacticã ºi Prostologicã) a tipãrit 150.000 de manuale de geografie pentru clasa a VI-a cu greºeli pentru care pînã ºi ºefa Executivului ar fi rãmas corigentã. Pãi dacã manualele sînt scrise de proºti cu ifose, verificate de analfabeþi funcþional ºi tipãrite de mafioþi învederaþi, sã nu vã aºteptaþi ca ºcoala de corecþie a vieþii sã scoatã Magellani. Primarul oraºului Marii Uniri, Mircea Hava, i-a bãgat la impozite ºi pe sfinþi, ,,de la Sf. Petru în jos”. Dupã vacanþã îi va trimite o înºtiinþare de platã ºi lui Dumnezeu, sã-L vadã în ce ape se scaldã. Dupã cum lesne se poate constata, Raed Arafat a avut dreptate: ,,Capul este un organ extrem de sensibil al corpului omenesc”. Elena Udrea nu s-a mulþumit cu pictorialul din revista poliþiei române ºi a pozat, cu burta la gurã, ºi pentru revista VIVA, ca sã le dea peste nas gardienilor. Acum nu mai trebuie sã-i ia nimeni sutienul, portjartierul, virginitatea. E luate toate. În 2017 au pãrãsit þara 220.000 de oameni. Jumãtate dintre ei aveau sub 35 de ani. România se pustieºte sub ochii noºtri, pe mîna unei clase politice mizerabile. Treziþi-vã, fraþilor, cã aþi dormit destul! Aºa cum s-a trezit Doamna Stana, soþia lui ªtefãniþã. Cã dacã nu se trezea, fugeau toþi moldovenii în Occident. Cel puþin aºa scrie în ,,Istoria necenzuratã a românilor” a lui Adi Sfinteº. ªi ºtiþi cã tot ce scrie acolo e literã de Evanghelie. De acolo se ospãteazã flãmînzoºii de adevãr ºi se adapã însetaþii de umor. ,,Iarna se înstãpînise peste Moldova. Dinspre Rusia. La Hotin, Vodã-ºi fãcea planuri de viitor cu ochii holbaþi în tavan. Era tînãr, era mahmur, ce mai, avea toatã viaþa de apoi înainte. Gîndea cã o sã-l depãºeascã în neveste ºi fapte de glorie pe Fãnel. Avea doar 24 de ani ºi era deja la al doilea mariaj fierbinte cã Radu de la Afumaþi, cumnatul sãu, aprinsese satele Moldovei la sugestia Stanei, nevasta lui ªtefãniþã. Îl trecu un fior pe ºira spinãrii, coborî pe noadã ºi pe piele în unghiul cel mai întunecat al duplex-ului. Stana era o munteancã trupeºã, aprigã, datã dracului. Nu era frumoasã ca Ruxandra pe care pusese iniþial ªtefãniþã pleoapa, dar oriºicît, era corp domnesc, numai bun sã-þi faci treaba cu el. El nu prea ºi-o fãcea cã era refuzat politicos, cu niºte migrene de ultima orã, ori de cîte ori ataca la baionetã, hotãrît sã cîºtige ºi aceastã bãtãlie. «Poate nu-i place cadrul la Suceava, nu-i destul de poetic», îºi zisese Vodã, ºi atunci hotãrî sã-ºi petreacã week-end-ul la Hotin. Nici aici n-a fost atmosfera doritã de Stana, dar ªtefãniþã n-a mai þinut cont ºi ºi-a rezolvat o parte din fantasmele care-i bîntuiau mintea cea de pe urmã. Sunã clopoþelul. Þiitoarea veni. Era geloasã cã Vodã o înºalã cu nevastã-sa, dar nu se arãta pe faþã, cã ei îi plãcea aºa cum era, plin de ciudãþenii ºi de poziþii noi. Cã moldovencele ºi-au iubit întotdeauna conducãtorii pînã la epuizare. Vodãi zîmbi. Îl pupã pe nãsuc ºi se retrase precipitat, cã se auzi uºa de la iatacul Stanei. Din mers îi aruncã: «- Ai grijã, Fãnele, protejeazã-te, sã nu vii la mine cu cine ºtie ce boli. Cã mi-a zis mie Pamela Aandersoanei cã Bucureºtii e plini de curve». Nebunicã îi zîmbi cu toþi dinþii, îi fãcu cu ochiul, o ciupi duios de fund ºi se prefãcu adormit. Stana intrã, îi puse gingaº mîna sub ceafã ºi-i duse la buze o carafã plinã cu vin. Surprins plãcut, Vodã fãcu ochii mari cît cepele ºi rînji satisfãcut. Gîndi: «Viol, neviol, uite cã am dat-o pe nevastã-mea pe brazdã. Cine a zis cã femeia nu ºtie decît de mandravelã a fost mare om politic. Sã fie sãnãtos!». Sorbi tot conþinutul, ºi o moleºealã plãcutã îl cuprinse. Stana se retrãsese vreun metru ºi-l privea satisfãcutã. «- Sînt tare!», glãsui ªtefãniþã. «- Tare prost! – i-o întoarse Stana triumfãtoare – tocmai te-am otrãvit, moldovean impotent». «- Vai de capul tãu, inculto, nici nu ºtii sã te exprimi ca o doamnã. Nu vezi cã foloseºti pleonasme?» «- Adicã?» «- Pãi unde-ai vãzut tu moldovean potent?» «- Cum adicã unde, deºteptule? La Suceava. Toþi bãieþii din gardã e potenþi»”. Promouºãn: ªi aºa a ajuns cronicarul la Petru Rareº, un demn urmaº al tatãlui sãu. Cine-i tac’su, nu vã spun de acum, pentru proºti va fi o surprizã. Pentru deºtepþi, vom fi iarãºi ce-am fost ºi mai mult decît atît... CONTELE DE MONTE-CRISTO
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 4-a – 7 septembrie 2018
A At t ii t tu ud d ii n n ii TABLETÃ DE SCRIITOR
Cînd nu mai eºti ºi nu ai pe nimeni, ºi din mormînt eºti dat afarã Puþini oameni sînt aceia care în timpul vieþii se gîndesc sã-ºi cumpere un loc de veci, sã aibã unde sã fie îngropaþi cînd îºi vor da obºtescul sfîrºit... Sînt ºi cazuri în care locurile de veci sînt moºtenite - fie cã vorbim de oamenii de la oraº, fie de cei de la sat - de la înaintaºii lor: bunici, pãrinþi, mãtuºi, unchi, sau de la vreo rudã mai apropiatã. Familia noastrã avea ºi ea un loc de veci, pe care îl deþinea de mulþi ani, din vremea în care nici nu mã nãscusem... ªi lucrul acesta, din spusele mamei, s-a întîmplat dupã moartea bunicii, adicã a soacrei ei, sau poate cu mult mai înainte, cã ea nu avea de unde ºti care era istoria acestui loc. În locul acela, cam pe la mijlocul cimitirului din satul copilãriei mele, a fost îngropat ºi bunicul, iar ceva mai tîrziu ºi tata, care avea sã moarã destul de tînãr... Oamenii din sat spuneau cã a fost bãtut ºi cã din bãtaie i s-ar fi tras moartea... Poate cã era adevãrat, sau poate cã nu... Alþii ziceau cã a murit de inimã... Nu ºtiu care dintre ei sã fi avut dreptate, eram prea mic ca sã înþeleg anumite lucruri... Þin minte cã eram în clasa întîi ºi învãþam dupã-amiazã... Afarã, toamna vîntura frunzele pomilor în toate pãrþile, iar vîntul sufla tot mai tare... Cerul era îmbrãcat în nori plumburii gata de ploaie... Era dimineaþã, o dimineaþã mohorîtã... Tata ieºise din casã sã dea mîncare la porc, sau cine ºtie pentru ce altceva, cã s-a întors la noi destul de tîrziu, galben la faþã ºi cu pãrul zburlit, scoþînd printre dinþi, din cînd în cînd, cîte o înjurãturã... κi dãduse jos cãmaºa ºi pe mînã avea cîteva dîre de sînge, iar în piept, o loviturã ca o muchie de sapã... Cu sapa fusese lovit... Poate de vreun vecin de la hat, cã tot timpul se isca scandalul, ori de cîte ori dãdeau nas în nas unul cu celãlalt... Sau se luaserã de la vreo gãinã, cã sãrise în ogradã de la unul la altul... Se dãdu cu niºte gaz, dupã care se lungi în pat, de unde nu s-a mai trezit... Cei care l-au scãldat au vãzut în ce hal era, i-au povestit mamei, dar, necãjitã cum era, nu a fãcut nici un demers sã afle care a fost cauza morþii celui ce fusese omul ei ºi tatãl nostru... ªi cum anii nu stau locului pentru nimeni, la ani buni distanþã de cînd tata a murit, i-a venit ºi rîndul mamei sã încheie socotelile pe acest pãmînt. A fost îngropatã, unde
ORIGINEA GETO-DACICÃ A UNOR TRADIÞII ªI OBICEIURI
Junii braºoveni Prezentarea Junilor braºoveni a fost fãcutã în mod detaliat de Muºlea, Pitiº, Stinghe ºi alþii, care au susþinut cã este un obicei care confirmã originea geto-dacã. Plecarea junilor în dupã-amiaza zilei ºi petrecerea unei nopþi pe Muntele Postãvarul, pentru ca a doua zi sã întîmpine „apariþia soarelui”, este o manifestare pe care o semnaleazã însuºi Herodot la geto-daci. Ea reaminteºte practicarea cultului lui Dionisos (Dionisie – zeu trac de origine). Îmbrãcãmintea junilor, bogatã în aur ºi argint, corespunde cu cea a agatîrºilor. Viþa de vie, strugurele, frunza de stejar ºi ghinda, identificate pe cãmãºile lor sînt simbolurile lui Dionisos ºi ale lui Zeus. Totemul tîrºului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin „brãduþii pitici” pe care junii îi aduc din pãdure (Poiana Tîrºului) ºi îi depun la casele cu fete, la poarta vãtafului sau pe zidurile cetãþii. Servitul peºtelui la masã este, de asemenea, simbolul lui Dionisos ºi reprezintã lupta dusã de acesta cu „piraþii tirenieni”. Jocul „þuþele”, fetele ce împletesc flo-
P Po o ll e em m ii c c ii
în altã parte decît în mormîntul familiei noastre, lîngã socri ºi soþ... Aºa cum se obiºnuieºte la orice înmormîntare, dupã ce i s-a pus deasupra ºi ultima lopatã de pãmînt, la fel ca fiecãrui decedat, i-a fost plantatã ºi crucea, cu numele ºi prenumele, ziua ºi anul naºterii, ziua ºi anul morþii... Cu trecerea vremii, din cauza ploilor ºi a zãpezilor, a vîntului ºi a soarelui dogoritor, crucile au cedat, putrezind de la rãdãcinã, ºi s-au prãbuºit în iarba îndesitã de deasupra mormîntului... Mama a decis sã punã în amintirea socrilor ei, a omului lîngã care a trãit, o cruce de ciment, cu numele celor care se aflau, întru odihnã veºnicã, în mormîntul cu pricina. ªi crucea aceasta a dãininuit pînã nu de mult, cînd fratele nostru mai mare a plecat la ceruri, iar ca loc pentru odihna lui cereascã a fost ales locul de veci al familiei noastre strãmoºeºti. ªi nu cã ar fi vreo problemã, sau vreun pãcat, pentru cã este ºtiut cã odatã cu decesul fiecãruia, de generaþii ºi generaþii familiile se întregesc pe lumea ailaltã... Supãrarea noastrã vine de la faptul cã, în locul crucilor decedaþilor noºtri, peste noapte a apãrut o cruce de marmurã înaltã, cum se fac acum, pe care se aflã trecut doar numele fratelui nostru... Dupã felul cum aratã mormîntul îngrijit, cu fotografia rãposatului pe cruce, cine nu ºtie istoria acestui loc de veci, în care ne dorm bunicii ºi pãrinþii, îºi închipuie cã sub lespedea funerarã se aflã doar osemintele fratelui nostru, de care nu avem de ce ne dezice, pentru cît de mult bine a fãcut familie noastre... Mã surprinde, însã, faptul cã nu s-a gãsit un locuºor ºi pentru o plãcuþã pe care sã fi fost trecute ºi numele celorlaþi decedaþi din familie, care-ºi dorm odihna veºnicã în acelaºi mormînt, întru pomenirea lor de cãtre nepoþi ºi strãnepoþi!... Lucru care poarte fi remediat, dacã existã voinþã ºi respect pentru înaintaºii noºtri... Din pãcate, oamenii îi ºterg prea uºor din amintirile lor pe cei care, nu ºtiu dacã le-au fost dragi, dar poate cã au reprezentat ºi ei ceva pentru neamul lor. Fie aceste rînduri o amintire de neuitat pentru bunicii ºi pãrinþii noºtri, care dorm în uitare definitivã, dimpreunã cu fratele nostru, beneficiar al unei cruci impozante. Dumnezeu sã-i odihneascã pe toþi în pace ºi sã-i þinã în cerurile Lui luminoase întru dreaptã pomenire. Cãci, cu loc de veci sau fãrã, cînd nu vei mai fi pe aceastã lume, nu vei mai însemna nimic pentru urmaºi, doar plãcerea de a-þi cãlca memoria în picioare ºi de a-þi terfeli rãdãcinile, iar exemplul din familia noastrã e unul edificator, sã nu zic strigãtor la cer. ION MACHIDON, preºedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” rile cu care îi împodobesc pe juni ºi caii acestora, reamintesc de „Bachantele” lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor „în cerc” ºi „de la stînga la dreapta” simbolizeazã ideea precreºtinã a „timpului circular”, sensul de mers al astrului ceresc ºi coroana – simbolul lui KRONOS (ZALMOXIS). Junii din ªcheii Braºovului nu erau lãsaþi sã intre în cetate, deoarece exista credinþa cã cetatea va cãdea în mîinile lor în momentul cînd ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, dupã cum se ºtie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupã ce o ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat ºi la juni, care doreau sã intre în drepturile cutumiale, demonstrînd în acelaºi timp ºi o permanenþã pe aceste meleaguri. Mãscãriciul junilor reprezenta pe ºaman care, fiind împuºcat din imprudenþã, a întrerupt seria iniþiaþilor în misterele cultului respectiv (Pitiº). I.G. Frazer în „Creanga de aur” prezintã un caz analog în care, la o manifestare de primãvarã (Mardi Gras) „bufonul”, ce trebuia sacrificat în cinstea primãverii în scopul regenerãrii naturii, a fost împuºcat mortal deoarece printre cartuºele oarbe se afla ºi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face sã credem cã e posibil ca ºi „mãscãriciul junilor” sã fi fost omorît imprudent în condiþii similare. Îngroparea vãtafului la Podul dracului simbolizeazã „întoarcerea la origini ºi renaºterea odatã cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, cînd iniþia pe discipoli în misterele cultului sãu, sau de practicile „misterelor de la Eleusis” – specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni ºi din Egiptul antic, deoarece îl gãsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau cã mor, se îngropau ºi renãºteau mai puternici ºi viguroºi. Elementele de iniþiere în misterele unui cult pãgîn, pe care le-am identificat la junii din ªcheii Braºovului, sînt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vîrsta de 16-17 ani (confirmã dorinþa acestora de a se iniþia pentru a putea trece examenul de maturitate); denumirea de „juni albiori”
„Femeie pe malul mãrii“, tablou de Gheorghe Petraºcu
Lui Vasile V. Vasilache Dupã atîþia ani, reascultîndu-þi melodiile - Scrise din adîncul codrilor inimii tale, Ca sã ajungã la mii de inimi ale unor Minunaþi melomani -, îmi vine a spune, Într-un climat orphic: ,,Dumnezeu este iubire. Muzica este nostalgia lui Dumnezeu. Iar cîntecul, cu enesciene virtuþi consolatoare, Este, ca ºi virtutea, O piatrã preþioasã; Cel mai bine îi stã în Simplitate”. DORU POPOVICI
Mîndrie româneascã Într-un zumzet de chitare Peste tot sîntem stãpîni Glãsuind cu voce tare Mîndri cã sîntem români!
Mulþi din noi, peste hotare, Joacã hora din Carpaþi Demonstrînd cu mic, cu mare, Cã sîntem superdotaþi Luãm premii la chimie, Matematicã ºi sport Pentru scumpa Românie Sîntem zilnic la raport Apãrãm pãmîntul þãrii Rãmas de la geto-daci Din Oaº la malul mãrii ªi din Iaºi la Polovraci! Toþi „ºacalii“, ca-n pãdure, Plini de urã ne jignesc ªi încearcã sã ne fure Plaiul nostru strãmoºesc Dar aºa cum se cuvine Rostim slove din bãtrîni Cu speranþa spre mai bine Mîndri cã sîntem români! IOAN PRODAN, Haþeg provine de la cãmãºile albe de in pe care le purtau numai iniþiaþii în misterele unui cult pãgîn; aruncarea buzduganului „la cracã” (o înãlþime tip), combinatã cu strigãtul vãtafului: „Aruncã-l mai sus dacã doreºti sã-þi dea soacra mai multã zestre!”; hora junilor, care nu se pãrãseºte decît cu aprobarea vãtafului. Toate acestea, împreunã cu jocul „cãþeaua” ºi concursurile de cãlãrie, se recunosc uºor a fi trepte de iniþiere, unde junii erau obligaþi sã dea dovadã de forþã, rezistenþã, iscusinþã etc. Astfel, tînãrul demonstra cã era pregãtit pentru a intra în viaþã ºi societate. CRINA CÃLIN, FLORIN OLTEANU
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 5-a – 7 septembrie 2018
P Po o ll e em m ii c c ii
C Co on nt tr ro ov ve er rs se e
A.D. Xenopol, istoricul ºi filozoful iubitor de þarã Alexandru D. Xenopol este, dupã cum afirmã Constantin C. Giurescu, al doilea român, dupã Dimitrie Cantemir, care aduce o contribuþie de mare valoare în domeniul istoriografiei europene. A.D. Xenopol s-a nãscut la 23 martie 1847, la Iaºi, în mahalaua Pãcurari, într-una din casele de zestre ale mamei sale, dupã cum va nota el mai tîrziu, fiind primul din cei ºase copii ai familiei Xenopol. Mama sa, Maria Xenopol, nãscutã Vasiliu, avea ºi origini greceºti. Despre tatãl sãu, Dimitrie Xenopol, el va susþine (în autobiografia sa, ,,Istoria ideilor mele”) cã avea obîrºie anglosaxonã, numindu-se, la venirea sa, de tînãr, în þarã, la Galaþi, Brunswik. Aici, acesta a trecut de la protestantism la ortodoxism, schimbîndu-ºi, cu prilejul botezului, ºi numele, luîndu-l pe acela de Xenopol, care înseamnã ,,fiul strãinului”. Dupã ce a urmat ºcoala primarã de la Trei Ierarhi, Xenopol ºi-a continuat studiile la Academie (fosta Academie Mihãileanã) ºi la Institutul Academic. În iunie 1867, se clasificã primul la examenul de Bacalaureat; în toamna aceluiaºi an devine student în drept ºi filozofie la Berlin, datoritã unei burse oferitã de societatea Junimea ºi de Primãria Municipiului Iaºi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odatã cu obþinerea doctoratelor în drept (la Berlin) ºi filozofie (la Giessen). Revenit în þarã, intrã în magistraturã (mai întîi procuror de secþie, dupã aceea primprocuror), apoi practicã avocatura ºi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, cînd se înfiinþeazã la Universitatea din Iaºi o catedrã de istorie naþionalã, Xenopol se prezintã la concurs ºi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886. Istoria românilor a fost pentru el mai mult decît o disciplinã universitarã predatã studenþilor sãi: a fost un obiect de cercetare ºi meditaþie proprie, susþinut de o veritabilã pasiune. Profesorul a fost ºi un promotor al unitãþii tuturor românilor, ideal devenit accesibil dupã ce, în 1859, muntenii ºi moldovenii se uniserã sub conducerea lui Al.I. Cuza. Bucovinenii, basarabenii ºi transilvãnenii trãiau încã între alte graniþe, la fel ca ºi dobrogenii.
Promotor asiduu al ideii de unitate a tuturor românilor În 1871, cu ocazia sãrbãtoririi a 4 secole de la ctitorirea Mînãstirii Putna, tînãrul Xenopol, încã student la Berlin, a cîºtigat concursul organizat pentru selectarea celui mai bun discurs ce urma sã fie citit la mormîntul lui ªtefan cel Mare. Serbãrile ar fi trebuit sã aibã loc în august 1870, dar au fost amînate din cauza izbucnirii rãzboiului franco-prusac. Imperiul austroungar, stãpîn încã pe Bucovina, unde se afla Putna, era în alertã ºi nu permitea organizarea unor manifestãri de amploare cu caracter naþional. Anul urmãtor, reinstalîndu-se pacea pe continent, autoritãþile de la Viena au acceptat serbãrile din Bucovina. Discursul lui Xenopol, ales sã fie rostit la Putna, a fost cenzurat pe alocuri de Maiorescu, Alecsandri, Kogãlniceanu, grijulii sã nu supere autoritãþile imperiale, dar tînãrul Xenopol nu a þinut cont de modificãrile aduse textului ºi a citit ºi pasajele excluse. κi va aminti peste ani cum au decurs lucrurile: ,,În pornirea mea de tînãr student, depãºisem în cuvîntare marginile pe care le putea învoi stãpînirea strãinã, cu invoirea cãreia se þinea serbarea, ºi cei 3 mari cenzori ai cuvîntãrii mele tãiaserã din ea locurile acelea în care ideea unitãþii neamului rãsãrea prea cu putere din vorbele mele. Cînd a fost, însã, sã o restesc – sub imboldul înflãcãrãrii, am uitat ºi cenzura ºi oprirea, ºi am spus tot ce aveam pe sufletul meu, în aplauzele nesfîrºite ale unei mãri de capete ce umpleau frumoasa Mînãstire a Putnei”. Aceastã cuvîntare festivã a fost publicatã atunci ºi în „Convorbiri literare”, revistã la care Xenopol colabora din 1868.
Opera istoricã ºi filozoficã Academician, profesor universitar la Iaºi, cu o concepþie filozoficã marcatã de un pronunþat caracter materialist, afirmînd încrederea în posibilitatea cunoaºterii autentice a realitãþii obiective în progresul ºtiinþei ºi al societãþii, A.D. Xenopol este autorul unei importante opere în domeniul studiilor istorice ºi filozofice. Alãturi de o serie de articole ºi comunicãri, publicate mai toate în limba francezã, în diferite reviste, lucrarea intitulatã ,,La Théorie de l’histoire” ne aratã o altã faþã a spiritului lui Alexandru Xenopol, ºi anume pe cea filozoficã. Aceastã lucrare îl situeazã în rîndul fondatorilor filozofiei istoriei, ridicînd, în acelaºi timp, ºtiinþa istoricã româneascã la nivelul celei europene. În acest studiu, Xenopol, aproape în acelaºi timp cu filozofii germani W. Windelband ºi H. Rickert, demonstreazã caracterul ºtiinþific ºi sistematic al istoriei. Dupã Xenopol, faptele care se produc în jurul nostru sînt de douã feluri: fapte de repetiþie ºi fapte de succesiune. De cele dintîi, avînd drept caracteristicã identitatea, se ocupã ºtiinþele teoretice, precum fizica, matematica, biologia, psihologia; de celelalte, avînd drept caracteristicã particularitatea, se ocupã ºtiinþele istorice care cuprind, în afarã de istorie, cu toate ramificaþiile ei, ºi geologia, paleontologia ºi teoria descendenþei. Istoria e, deci, mai mult decît o ºtiinþã specialã, ocupîndu-se numai de o singurã categorie de fapte; ea este ,,unul din cele douã chipuri de concepere a lumii”. ,,Tot ce devine, se schimbã, se transformã în timp, fie cã e vorba de fapte materiale sau de fapte sufleteºti, constituie obiectul istoriei, în sens larg”, scrie Xenopol. ªi tot el adaugã: ,,Istoria, mai mult ca alte discipline, ajutã la înþelegerea stãrilor actuale; aceasta e utilitatea ei practicã cea mai însemnatã”. În acelaºi timp, el a abordat probleme esenþiale ale istoriei noastre: studii privind continuitatea vieþuirii românilor în Dacia, influenþa externã asupra istoriei naþionale, istoria partidelor politice în România. În scrierile economice, a militat pentru protecþionism, preconizînd crearea ºi dezvoltarea unei industrii naþionale ºi moderne, cu sprijinul activ al statului. Academia Francezã, în urma publicãrii operei ,,Les principes fondamentaux de l’histoire”, acordã autorului ei titlul, atît de preþuit, de membru corespondent. Era prima datã cînd se fãcea aceastã deosebitã cinste unui român. Ca istoric, el este autorul ,,Istoriei românilor din Dacia Traianã” (în 14 volume), operã de o remarcabilã obiectivitate ºtiinþificã, fiind prima sintezã completã a istoriei noastre naþionale. Lucrarea cuprinde întreaga dezvoltare a poporului nostru de la origini pînã la Unirea Principatelor, dubla alegere a lui Cuza fiind ultimul fapt povestit. Ea este scrisã în cea mai mare parte pe temeiul izvoarelor ºi e însufleþitã de un cald patriotism. Xenopol recunoaºte chiar cã, în unele locuri, acest sentiment a fost covîrºitor, cã l-a influenþat, potrivit propriilor afirmaþii, ,,poate mai mult chiar de cum o învoieºte o tratare absolut ºtiinþificã a istoriei”. În lucrarea amintitã, sînt capitole ºi epoci întregi în care obiectivitatea cea mai deplinã, spiritul cel mai imparþial dominã. ,,Pînã astãzi - spunea, în anul 1934, marele istoric Constantin C. Giurescu - «Istoria românilor în Dacia Traianã» a lui Alexandru Xenopol n-a fost înlocuitã. Ea constituie încã, prin cele 14 volume ale sale, cea mai dezvoltatã sintezã din cîte s-au scris asupra trecutului nostru. ªi chiar atunci cînd necontenita acumulare a materialului istoric ºi necontenita prelucrare a lui vor face necesare noi sinteze, aceea a lui Alexandru Xenopol va rãmîne, totuºi, un monument al istoriografiei române, însemnînd o datã în dezvoltarea ei”. Pentru informarea strãinãtãþii asupra trecutului nostru ºi asupra progreselor fãcute de istoriografia naþio-
Dacã n-ai fi un om special
Dacã n-ai fi un om special n-ai rezista în mintea mea nici cît bat clopotele pe cetãþile pãrãsite, pe acolo trece vulturul cu inima-n gheare spre nopþile strivite de fiare
Dacã n-ai fi o enigmã imposibil de descifrat, o întîmplare cu aripi de înger, n-ai rezista în mintea mea nici pînã trece asfinþitul din care sînger Dacã n-ai fi aºa cum ai fost în poveºti purtînd cu tine luminile iernii, aº înþelege cum eºti în mintea mea, pe unde cerbii ar vrea în surîsul tãu sã mai stea Dacã n-ai fi un om special mãcinat de secundele-site, n-ai rezista în mintea mea nici cît bat clopotele pe cetãþile pãrãsite ADI SFINTEª, 13 august 2018 nalã, Xenopol a desfãºurat o remarcabilã activitate. Timp de 28 de ani el a publicat în ,,Revue Historique”, din Paris, un buletin anual sau privind o perioadã de timp mai mare, în care analizeazã critic lucrãrile noastre istorice. Pe de altã parte, a fãcut sã aparã în 1896, în douã mari volume, un rezumat francez al operei sale de sintezã, sub titlul: ,,Histoire des Roumains de la Dacie trajane”, lucrare premiatã de Academia Francezã. Volumul începe printr-o cãlduroasã prefaþã a cunoscutului istoric Alfred Rambaud, unul din cei doi directori ai colecþiei ,,Histoire générale du IX-e siècle à nos jours”, în care Xenopol scrisese capitolele privitoare la români. Ideea naþionalã a fost întotdeauna un fir conducãtor în activitatea lui Xenopol. O afirma încã din prima sa lucrare publicatã (,,Cultura naþionalã”), scrisã în timpul studiilor la Berlin: ,,Trebuie sã ne însemnãm..., cã orice pas pe calea propãºirii nu poate avea însemnãtate pentru noi decît în mãsura în care reflecteazã asupra naþionalitãþii noastre. Cosmopolitismul nu este pentru noi”. La fel va spune ºi spre sfîrºitul carierei sale, în 1913, în amintita autobiografie, prin urmãtoarele cuvinte: ,,Naþionalist am fost de la cea dintîi îngînare a minþii mele pe tãrîmul cugetãrii... aºa am rãmas pînã acum ºi aºa nãdãjduiesc sã trec în pãmînt”. El va privi trecutul milenar al românilor cu aceeaºi privire înaltã îndreptatã spre orizontul larg în care visa revenirea la Patria-mamã a provinciilor încã stãpînite de cele trei imperii. În 1915, la vîrsta de 65 de ani, dupã ce a trãit ºi a activat în Iaºi, unde ºi-a clãdit opera istoricã, marele dascãl s-a mutat la Bucureºti, locuind în Str. Eremia Grigorescu nr. 3. Aici a prins Marea Unire de la 1918, care a adus la sînul patriei Bucovina, Basarabia ºi Transilvania. A.D. Xenopol s-a stins din viaþã la 27 februarie 1920. Iatã ce spunea, mai tîrziu, Constantin C. Giurescu într-o conferinþã þinutã la Radio, în 12 mai 1934, dedicatã acestei mari personalitãþi a culturii româneºti: ,,Putem afirma cã, sub toate raporturile, ca profesor, ca istoric ºi ca teoretician al istoriei, Alexandru Xenopol a fost una din valorile remarcabile ale spiritualitãþii româneºti ºi, ceea ce meritã sã fie subliniat, unul dintre cei dintîi care au fãcut ca aceastã spiritualitate sã contribuie la sporirea patrimoniului comun al culturii universale”. ANTON VOICU
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 6-a – 7 septembrie 2018
Atitudini Polemici Balsamuri spirituale (87) Pãlãrii cu pene de cocoº (2) Þinîndu-ne de mînã, mama a-nceput sã plîngã. Prietena ei, doamna Irinuþa, fostã Miss România, cãsãtoritã cu un aghiotant al regelui Mihai, care a plecat cu regele în strãinãtate, ea refuzînd sã-l urmeze, ne-a oferit adãpost în casa sa. Era iarnã, camera noastrã nu avea sobã, ºi dormeam toate trei într-un pat (mama, eu, sora) înghesuite, ca sã ne încãlzim. Mîncare primeam ºi din mila sãtenilor. Apoi, mama a deschis o micã „pensiune”, fãcînd de mîncare pentru 4 persoane (printre care primarul ºi învãþãtoarea, care nu aveau familie). În casa noastrã s-a instalat o familie de unguri, dispunînd de toate bunurile noastre, fãrã sã ne dea nimic. Acum, dupã revoluþie, a apãrut un decret privind despãgubirea celor care au fost persecutaþi de regimul horthyst ºi au trecut graniþa. Tata, dacã ar fi trãit, ar fi fost îndreptãþit, iar noi, care am suferit, nu ne-am încadrat în acest decret. Consider o mare, o imensã nedreptate. Am avut „plãcerea” sã-l cunoaºtem pe Horthy Miklos cînd a trecut cu trenul prin gara comunei, pentru a-ºi vedea „moºia”. Toþi copiii de la ºcoalã au fost îmbrãcaþi în tricolorul unguresc, adicã tiroleze - fuste roºii, bluze albe ºi ºorþuleþe verzi - ºi l-au întîmpinat cu un cîntec în limba maghiarã: ,,Horthy Miklos Katonaya”... (Noi sîntem soldaþii lui Horthy). Cînd a ajuns în garã, trenul a încetinit, iar regentul de la geam ne fãcea semne prieteneºti cu o mînã plinã de inele. Avea o suitã care semãna cu un circ. Doamnele foarte colorate nu s-au obosit sã ne facã semne cu mîna. Deºi copil, în suflet mi-a intrat un spin, acelaºi spin ce mi-a fost dat de „raniþele ce ne-au ocupat”. Între timp, am asistat la deportarea evreilor. Într-o zi, prietenele mele, Ghizi, Suri, Helen, au apãrut cu cîte o stea mare galbenã pe piept, semn distinctiv cã erau evreice. Apoi, toþi evreii au fost scoºi din casele lor ºi duºi într-o salã mare de la grãdiniþã, unde li se aºternuserã niºte paie pe jos. Acolo au locuit cele 4 familii pînã într-o zi, cînd a venit un tren marfar, ticsit cu evrei; i-au urcat ºi pe ei în trenul morþii, ºi duºi au fost. Prietenele mele, cu stele galbene la piept, au ajuns dincolo de stele... Oamenii aceºtia au fost mult chinuiþi. De dimineaþa ºi pînã seara trebuiau sã care apa pe o pantã abruptã care ducea spre garã ºi sã umple cu ea un vagon. Cînd vagonul era plin, apa era scursã, ºi ei o luau de la capãt cu umplerea vagonului. Seara, erau istoviþi. Nici mîncare nu le dãdeau. Se mai furiºa la ei cîte un om care le ducea pîine. ...Zidul dintre Rãsãrit ºi Apus s-a dãrîmat, dar el a rãmas suspendat de frînghia gravitaþiei, ce-i trage pe unii
GALERIA MARILOR COMPOZITORI ROMÂNI DE OPERETÃ (11)
Iacob Mureºianu (1) În istoria muzicii româneºti din Transilvania, figura luminoasã a lui Iacob Mureºianu va rãmîne de-a pururi asociatã unei lupte trudnice de zi cu zi pentru afirmarea ºi propãºirea unei muzici româneºti în care cîntecul popular trebuie sã ocupe, în ierarhia valorilor, primul loc. Mai bine de patru decenii, compozitorul Iacob Mureºianu a compus muzicã în spiritul înþelegerii tuturor acelora care n-au avut posibilitatea sã cunoascã prea multe din aceastã artã. Mai bine de patru decenii, profesorul Iacob Mureºianu, la Nãsãud, Braºov ºi Blaj, a fãcut eforturi supraomeneºti pentru a rãspîndi cunoºtinþele muzicale în ºcoli, asociaþii, formaþii de elevi ºi amatori, de intelectuali ºi muncitori. Întreaga lui activitate, întreaga lui viaþã au fost închinate numai acestui adevãr – muzica româneascã pe buzele tuturor. Aceasta a urmãrit, acesta i-a fost crezul, pentru el a îndurat lipsuri, necazuri ºi înfrîngeri, dar ºi bucurii, atunci cînd roadele se arãtau. Iacob Mureºianu descinde dintr-o veche familie de cãrturari, luptãtori politici pentru propãºirea neamului românesc din Transilvania. ªi mai departe, hrisoavele îi aratã pe Mureºeni „coborîtori din neam domnesc, de pe meleagurile Maramureºului, mîndri ºi neînduplecaþi în faþa apãsãrilor”. Stabiliþi în Braºov, Mureºenii au fost de fiecare datã animaþi ºi pãrtaºi ai ideilor noi, ai luptelor
CIOBURI DE GÎNDURI
Psalmul tãcerii
oameni înapoi, în anii patruzeci ºi doi. Pe acest petec de pãmînt a-nceput rãzboiul crunt: cu speranþe deºarte, milioane de oameni fiind trimiºi la moarte. Nemþii ne-au ocupat. Noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, zgomotul lor, marº funebru, îl ,,trezeau” pe Chopin din tenebre. Aceastã ,,melodie” în amintirea mea încã mai adie spaima morþii. În inima mea a rãmas pictat un tabou sinistru. Aproape zilnic nemþii legau de un stîlp o vacã, pe care o împuºcau. Dupã primul glonþ, pe fruntea ei apãrea aura morþii, bietul animal privind cu resemnare sfîrºitul vieþii sale. N-am priceput niciodatã de ce ugerul plin cu lapte de la vaca împuºcatã era agãþat de stîlp, în timp ce ei priveau la el nãtîng. Din laptele ce se scurgea pe pãmînt se desena un înger alb fãrã aripi, în nemãrginirea unei clipe care, fiind atît de aproape, pãrea o eternitate. În suflet ºi afarã era frig, ºi n-aveam cu ce sã ne încãlzim. Tremuram de frig, tremuram de foame, dar cum speranþa nu moare, din ea ne-am hrãnit cu îndestulare. În fiecare dimineaþã, cald sau frig, la fîntîna din curte, nemþii se spãlau pînã la brîu. Apoi îºi lustruiau cizmele, se pieptãnau, dupã care luau micul dejun, de la care nu lipsea mierea de albine dintr-un bidonaº metalic cu care era dotat fiecare. Deºi de multe ori îmi era foame, nu pofteam la bucatele lor, îi priveam însã insistent, curioasã sã-i ,,descifrez”. O singurã datã mi-au dat ºi mie puþinã miere ºi un colþ de pîine. Nemþii ªo ºi Sepi sînt cei ale cãror nume nu le-am uitat, ele rãmînînd încrustate în inima mea ca o negurã grea. Într-o noapte, ne-a trezit din somn guiþatul unui porc. Mama a deschis fereastra ºi l-a vãzut pe Sepi chinuindu-se sã urce porcul într-un camion. Porcul acesta fiind singura noastrã avere, cînd mama i-a întrebat pe nemþi ce au de gînd cu el, probabil cã s-au ruºinat ºi au plecat fãrã sã mai ia porcul, spunîndu-i mamei sã se ascundã, cã vin ruºii. La scurt timp dupã fuga nemþilor, podul din centrul comunei a fost minat de ei, la fel ºi linia feratã, pentru a-i împiedica pe ruºi sã nu-i ajungã din urmã. S-au auzit apoi bubuituri, ºi bucãþi din pod s-au transformat în bombe. Atunci au murit cîþiva oameni care, din întîmplare sau din curiozitate, au ieºit afarã sã vadã ce se întîmplã. În zori de zi, o unitate ruseascã de cavalerie trecea într-o goanã nebunã prin apã, neþinînd cont cã nu mai este pod, hotãrîþi fiind sã-i facã pe nemþi bucãþi. Apoi s-au instalat ºi ruºii în sat. Murdari, jegoºi, erau plini de pãduchi de tot felul, pe care ni i-au împrumutat cu generozitate. Ceea ce nu reuºiserã sã devasteze nemþii, au devastat ruºii. Mie mi-au luat maºina de ascuþit creioane ºi penarul, foarte valoroase pentru mine. Învãþãtorul de la ºcoalã le-a ieºit în întîmpinare cu un coº cu fructe. Un soldat s-a oprit, a luat fructele ºi, observînd cã învãþãtorul avea la mînã un ceas, l-a între-
bat cît este ora. Dupã ce a primit rãspunsul, rusul a zis: ,,Davai ceas”. L-a luat, l-a pus la mînã ºi a plecat. Cît au stat în sat, ruºii nu ºi-au spãlat cizmele, care erau atît de pline de noroi, încît abia le mai trãgeau dupã ei. Cît eram de micã, mi-am dat seama cã între Rãsãrit ºi Apus, distanþa se mãsoare în educaþie ºi moralã. Nici de porc n-am avut parte; la noi în bãtãturã, ruºii l-au fãcut fripturã, iar noi ne-am sãturat din mirosul aromat. Iar de pãduchi n-am scãpat; deºi mama fierbea rufele ºi le cãlca, de la zi la zi ei se tot înmulþeau. În relaþia mea cu timpul existã o anume familiaritate. El se face cã mã prinde, eu mã fac cã nu m-ajunge, ºi astfel convieþuim de cînd ne ºtim. Eu am trecut cu nepãsare peste tot ce mi-a ieºit în cale, sufletul meu a rãmas pur ºi nepervertit, deºi am vãzut cum ungurii ne-au jefuit, nemþii ne-au cotropit, iar ruºii ,,ne-au salvat”, luîndu-ne tot ce-a mai rãmas. În fine, dupã ce s-a terminat rãzboiul, în timpul cãruia am pãtimit noapte ºi zi, mama a luat hotãrîrea sã se întoarcem la Tiliºca - crezînd cã acolo ne aºteaptã tata, de care nu mai ºtiam nimic - unde aveam casa noastrã ºi rudele. Ne-am întors, aºadar, cu un tren marfar descoperit. În vagon mai era un sigur om. Cerul era înstelat, stea lîngã stea pîlpîia, iar trenul alerga spre satul în care m-am nãscut, pentru mine, însã, necunoscut. Ca sã nu îngheþãm, omul din tren, dupã ce ne-a oferit niºte pitã ºi slãninã, ne-a învelit cu o pãturã de lînã. (va urma) LILIANA TETELEA
pentru promovarea idealului naþional românesc din Transilvania. Tatãl compozitorului, Iacob Mureºianu, redactorul cunoscutei reviste „Gazeta Transilvaniei”, împreunã cu fratele sãu, poetul Andrei Mureºianu, ºi cu Gheorghe Bariþiu, cu toþii au luptat cu însufleþire pentru drepturile politice ºi sociale ale românilor din Transilvania. La 17 iunie 1857, în casa strãbunicilor sãi din Braºov (azi muzeul Mureºenilor), se naºte viitorul compozitor, profesor ºi publicist Iacob Mureºianu. De mic a dovedit înclinaþii spre muzicã, cîntînd la pian ºi compunînd chiar mici piese instrumentale, spre admiraþia ºi entuziasmul severului redactor al „Gazetei Transilvaniei”, tatãl sãu. Dar nu drumul muzicii i-a fost ales de familie, ci ingineria, fiind trimis la Viena (1875–1878), la ªcoala politehnicã. ªi aºa cum s-a întîmplat în multe cazuri asemãnãtoare, Iacob Mureºianu îºi poartã gîndurile ºi dragostea tot cãtre muzicã, studiind în paralel pianul ºi compoziþia. Cunoºtinþele muzicale cãpãtate la Braºov de la profesorul sãu de pian Novotni l-au ajutat mult în acest studiu, progresînd repede ºi uimitor. La Viena compune o Fantezie româneascã pentru pian, pe tema romanþei mult cîntate pe atunci „De-aº fi, iubito, gingaºa floare...”. În toamna anului 1878 nu se mai întoarce la Viena, ocupînd în schimb catedra de muzicã de la liceul din Nãsãud ºi înfiinþînd aici o Reuniune de cîntãri. Doar un an a stat la Nãsãud, ºi în 1879 pleacã, pentru perfecþionare în studiul muzicii, pe timp de trei ani, la Conservatorul din Leipzig (Lipsca), în vestitul centru muzical unde Bach, cu mai bine de o sutã de ani
înainte, ºi-a desfãºurat grandioasa sa activitate de compozitor ºi cantor la Thomaskirche. Aici, Iacob Mureºianu i-a avut ca profesori pe Jadassohn ºi Reinecke, dascãli vestiþi în acea vreme. La Leipzig, Iacob Mureºianu studiazã temeinic, dar ºi compune; ne este cunoscutã, din aceastã perioadã, Uvertura festivã „ªtefan cel Mare”, cîntatã între 1901 ºi 1905 de Capela Curþii Imperiale din Viena, sub bagheta lui Carl Ziehrer, celebrul compozitor de operete, care o executã ºi în turneul sãu american. Tot la Leipzig compune lieduri (cca. 30), canoane, duete etc. pentru voci ºi pian (i-au fost acordate douã premii „Mendelssohn” pentru canoanele sale ,,Ce-a fost a fost” ºi ,,Cum n-ar fi fost”). În toamna anului 1883, proaspãt absolvent al Conservatorului din Leipzig, Iacob Mureºianu este numit profesor de muzicã la Liceul român din Braºov (dupã un an ºi jumãtate deci de la reprezentarea în premierã, aici, la acest liceu, a operetei ,,Crai nou”, de Ciprian Porumbescu) ºi dirijor al Reuniunii de cîntãri. Dar dupã doi ani, în 1885, pleacã ºi se stabileºte definitiv la Blaj, unde timp de peste 35 de ani va munci „zelos ºi neobosit” pentru propãºirea muzicii româneºti în Transilvania. În ºcoalã ºi acasã, la asociaþiile muzicale pe care le-a înfiinþat ºi condus, în activitatea de publicist (a înfiinþat foaia muzicalã „Musa Românã”, unicã în genul ei), Iacob Mureºianu nu a pregetat sã rãspîndeascã lumina artei muzicale ºi a culturii în mijlocul poporului român, în Blaj, centru politic ºi istoric de mare importanþã, unde „mai stãruia cu putere suflul paºoptiºtilor, figurile lui Gheorghe Bariþiu, Simion Bãrnuþiu, Andrei Mureºianu ºi a lui Avram Iancu”. (va urma) TITUS MOISESCU, MILTIADE PÃUN
Nu-mi da Pãrinte-n lume deºartã bogãþie Oricîte idealuri în sinea mea aº duce... Deschide-mi numai uºa ce duce-n veºnicie De pe Golgota vremii ºi de pe dreapta-þi cruce. Nu-mi da nimic din toate ce-n rugã þi le strig, Întoarce-þi iute Faþa ºi pleacã de la mine, Cã iatã, nu-þi cer hainã, cînd sufãr crunt de frig, ªi pîinea vieþii mele n-o cer cum se cuvine. Dar de te-ntorci, Pãrinte, îþi cer sã nu mã laºi, ªi roua milei tale sã mi-o trimiþi ca vîntul... Pãzeºte-mã de rele, de mine ºi de laºi, Iar singura-mi avere sã fie-n veci cuvîntul. Ca floarea din livadã îþi cad azi la picioare Cînd orbii îºi vãd umbra ºi sufletul nu moare. ILARION BOCA, 22 august 2018
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 7-a – 7 septembrie 2018
Basarabia º i B ucovina – d ouã l acrimi p e o brazul E uropei Ce-ar fi fost Basarabia fãrã Unirea de la 1918 (2) Rãmaºi singuri, într-o treime din þarã, respectiv centrul ºi nordul Moldovei dintre Prut ºi Carpaþi, armata românã a trebuit sã îndrepte armele spre foºtii aliaþi, un milion de soldaþi ruºi bolºevizaþi ºi cuprinºi de anarhie ce jefuiau, violau ºi omorau toatã suflarea din spatele frontului. Au plãnuit sã-l rãpeascã pe rege la Iaºi ºi sã asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolºevicã Românã, plan eºuat în urma reacþiei armatei române ce reinstaureazã ordinea ºi trece la dezarmarea ruºilor, de multe ori folosind forþa armatã. Dar ruºii alungaþi din România îºi fac de cap ºi se dedau la atrocitãþi în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaºtere naþionalã, devenind autonomã în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-ºi asigura spatele ºi depozitele de subzistenþã din Basarabia, armata românã intervine în ianuarie 1918 ºi duce lupte grele contra ruºilor bolºevizaþi la Tighina ºi în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918, Basarabia devine independentã, iar la 27 martie 1918, decide unirea cu România. Acest gest este contestat, dispreþuit, detestat de adepþii moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsã, ca ºi acea a moldovenismului, raþionamentul lor nu stã în picioare oricum l-ai privi. Adepþii statalitãþii Republicii Moldova sînt, de asemenea, pierduþi în spaþiu, nu visãtori. Realitatea geopoliticã durã de atunci ºi de mai tîrziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut ºi Nistru decît trei posibilitãþi, care se vor reduce rapid la douã. Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucrainianã a exprimat pretenþii teritoriale în acest sens încã din 1917. Dar evoluþia evenimentelor, cu desfiinþarea Ucrainei indepen-
Consecinþele trãdãrii în Rãzboiul de la Nistru (2) La 2 martie 1992, forþele armate ruse au deschis foc asupra populaþiei paºnice la Cocieri, unde au omorît civili neînarmaþi Astfel a început rãzboiul cu Transnistria separatistã. Separatiºtii transnistreni se pregãteau de rãzboi. Un mare rol în pregãtirea ºi declanºarea rãzboiului împotriva Moldovei l-au jucat mass-media rusã, ziarele Rusiei, la unison, încurajînd ºi îndreptãþind agresiunea. În Republica Moldova au fost dislocate subunitãþi ale armatei ruse, detaºamente speciale înarmate „Alfa“ ºi „Delfin“, grupe diversioniste coordonate ºi conduse de statulmajor al Armatei a 14-a ruse, forþe militare cu mare capacitate de luptã, cãrora li s-au adãugat formaþiunile cãzãceºti de pe Don ºi Cuban. Ele se pregãteau sã lupte nu numai cu Republica Moldova, ci ºi cu forþele armate ale României, ameninþînd cã vor ajunge la Prut, Siret ºi Bucureºti. Aceastã perioadã de pregãtire s-a încheiat în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni ºi operaþiuni de lichidare a poliþiei moldoveneºti în Transnistria. S-au dus lupte la Dubãsari ºi la podurile de peste Nistru, unde au fost arestaþi poliþiºti ºi oameni civili, în conflictele armate fiind uciºi oameni din ambele tabere. Au urmat operaþiunile militare propriu-zise. La 2 martie 1992, forþele armate ruse au deschis foc asupra populaþiei paºnice la Cocieri, unde au omorît civili paºnici, neînarmaþi. Astfel a început rãzboiul cu Transnistria separatistã. Pe parcursul lunii martie, între forþele de ordine ale Republicii Moldova ºi cele separatiste s-au produs conflicte armate. Lupte se duceau în urmãtoarele localitãþi: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubãsari, Griogoriopol, Coºniþa, Doroþcaia, Tighina, Varniþa, Copanca, Fîrlãdeni, Gîsca, dar ºi cîteva fronturi de luptã de-a lungul Nistrului. Din partea Republicii Moldova au fost mobilizaþi militari, poliþiºti ºi voluntari. Armata Moldovei, organizatã în grabã, amplaseazã cîteva unitãþi de infanterie motorizatã ºi artilerie în direcþiile strategice: Dubãsari, Coºniþa, Doroþcaia ºi Tighina. Se duc lupte ºi bãtãlii la CocieriDubãsari, unde armata rusã, împreunã cu separatiºtii, dã drumul la tancuri, care probeazã poziþiile generalului N. Petricã. Tancurile ºi poziþiile inamice sînt nimicite. Pe frontul Coºniþa-Doroþcaia se duc lupte pentru apãrarea satelor moldoveneºti de pe Nistru. Artileria inamicã bombardeazã, în fiecare zi, localitãþile din dreapta Nistrului.
dente în urma acþiunilor bolºevice puþini ani mai tîrziu, a redus aceastã posibilitate. În sensul cã în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporatã Ucrainei, ajungea tot în cadrul U.R.S.S. la puþinã vreme. A mai fost posibilitatea aleasã de reprezentanþii moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întîmplat ºi aºa a fost istoria, oricît de mult urãsc asta nu numai ruºii, dar ºi moldoveniºtii. ªi s-a dovedit cea mai bunã opþiune, dupã cum veþi vedea mai departe. A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenitã mai apoi sovieticã ºi luînd ulterior numele de U.R.S.S. La asta se reduce ºi ideea unirii cu Ucraina, care ºi ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în U.R.S.S. ar fi ajuns. Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusã, practic ºi istoric, oricît s-ar legãna moldoveniºtii în iluzia unui astfel de vis. Autoritãþile statale basarabene nu au avut cum sã facã faþã bandelor bolºevice fãrã cãpãtîi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Þãrii erau total depãºite de situaþie, de aceea au cerut ajutor statului român care ºi-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate ºi cãlite în focul rãzboiului mondial. Vã faceþi cumva iluzia, moldoveniºtilor, cã armata moldoveanã, chiar dacã ar fi fost cît de cît încropitã, ar fi putut face faþã unui atac bolºevic peste Nistru? Sau cã bolºevicii lui Lenin v-ar fi lãsat în pace dacã v-aþi fi declarat independenþi ºi neutri? O astfel de prostie, de a susþine o astfel de idee, denotã o totalã necunoaºtere a istoriei. Sã facem cîteva comparaþii. Georgia, devenitã independentã tot atunci, a fost cotropitã de bolºevici în 1921. La ce le-a folosit independenþa? Chiar nu ºtiþi cã þelul lui Lenin era Revoluþia Mondialã, cã nu mai trebuiau sã existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolºevic? Bolºevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, ºi au fost cu greu înfrînþi în 1920, pe Vistula, bãtãlia care a salvat Polonia independentã. Credeþi cã Lenin v-ar fi cruþat ºi iertat, pe ideea cã v-aþi fi declarat neutri? Numai sã vã gîndiþi a
amploarea atacurilor bolºevicilor peste Nistru între 1918 ºi 1924, ca sã vã daþi seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovã independentã dintre Nistru ºi Prut. Posibilitatea existenþei unei Basarabii independente la 1918 sau mai tîrziu este total exclusã. Chiar dacã regimul comunist ar fi fost rãsturnat de ofensivele ruºilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, ºi la conducerea Rusiei ar fi venit aceºtia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeaºi. Fiindcã în toate declaraþiile lor, în toatã corespondenþa lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor ºi susþinere, peste tot ei subliniau intenþia lor de refacere a Imperiului Þarist între graniþele sale, aºa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacã atunci, cînd erau la strîmtoare, aceºti lideri ruºi albi nu acceptau ideea renunþãrii la pretenþiile lor, credeþi cã odatã ajunºi la putere ar fi fãcut o excepþie pentru Basarabia independentã? Vã îmbãtaþi cu apã rece, tovarãºi moldoveniºti. Vã mai reamintesc faptul cã românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni ºi bucovineni luaþi de armata rusã de la armata austro-ungarã ºi duºi în Siberia, unde s-au constituit în unitãþi luptãtoare, au refuzat sã lupte alãturi de Kolceak tocmai din cauza faptului cã acesta nu dorea sã recunoascã unirea Basarabiei cu România. Aceºti români au intrat în luptã ºi s-au bãtut cu mult curaj abia cînd au fost ameninþaþi direct de bolºevici prin acþiunea lor de partizani ºi cînd ofensiva roºie a ajuns la poziþiile lor. Deci, moldoveniºtilor, Basarabia nu avea cum sã supravieþuiascã independentã, vã place sau nu aceastã realitate, dar acesta este adevãrul crud. La fel ºi astãzi, se vede pentru oricine, mai puþin pentru adepþii statalitãþii Republicii Moldova, þara de la stînga Prutului nu are cum sã funcþioneze ca un stat viabil. (va urma)
Artileriºtii armatei moldoveneºti reacþioneazã ºi atacã structurile armatei ruse. Cele mai mari incidente militare ºi conflicte între separatiºtii înarmaþi ºi forþele de ordine s-au produs la Tighina, unde, periodic, s-au dus lupte de stradã, oraºul fiind împãrþit în cîteva sectoare controlate de forþele separatiste ºi Armata a 14-a rusã, pe de o parte, ºi forþele legitime ale Republicii Moldova (poliþia, armata), care controlau alte douã sectoare ale oraºului Tighina.
Prin Convenþia de încetare a focului „Elþîn-Snegur“, semnatã la 21 iulie 1992, la Moscova, preºedintele Mircea Snegur a cedat în favoarea separatiºtilor tiraspoleni
Rusia a aruncat în luptã tancurile regimentului motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate la Tiraspol Redãm pe scurt cîteva secvenþe de luptã din Tighina, unde am participat ca luptãtor si ofiþer cu misiuni speciale în cadrul Armatei Naþionale. Începînd din 19 iunie pînã în 23 iulie 1992, s-au purtat lupte grele pentru a elibera de separatiºti ºi a menþine oraºul Tighina în frontierele legitime ale Republicii Moldova. Eram dotaþi cu pistoale automate Kalaºnikov, aruncãtoare de grenade AG-7, AG-9, aruncãtoare de mine ºi artilerie, inclusiv reactivã, care nu a fost implicatã în rãzboi. Oraºul avea o lungime de circa 15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului ºi împãrþit în sectoare mari de luptã. Ne strecuram în grupuri mici, de cîte 3-4 persoane, printre strãzi ºi ulicioare, de la casã la casã, urmãream inamicul, care era impus sã se retragã spre Nistru, la Tiraspol. Pentru distrugerea rezistenþei inamice foloseam manevre ºi incursiuni în timpul desfãºurãrii cãrora am fost ajutaþi de populaþia bãºtinaºã, inclusiv de ruºi, care se ascundeau de separatiºti în apartamentele ºi în casele lor. Îi condamnau pe separatiºti cã provoacã un dezastru, o neliniºte în oraº, formînd o „rupturã“ între moldoveni ºi ruºi. Noi, militarii, împreunã cu poliþiºtii din Brigada cu destinaþie specialã B.P.D.S. mai foloseam blindatele „Amfibia“, tunuri de mic calibru sau blindate pe ºenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de mitraliorii moldoveni, luptãtori curajoºi ºi neînfricaþi, majoritatea cu armata fãcutã în Uniunea Sovieticã sau în Afganistan. În douã zile de luptã continuã, oraºul a fost practic eliberat de separatiºti, însã ruºii, prevãzînd înfrîngerea, au aruncat în luptã tancurile regimentului motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate la Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu au putut rezista atacurilor tancurilor inamice ºi au cedat. Ajutorul cerut nu a venit. Batalionul colonelului rus L. Karasiov, care a luptat sub Tricolor, de partea Republicii Moldova, a fost decimat de tancurile generalului Lebedi. Lîngã cetate au fost distruse încã cîteva puncte de rezistenþã ale moldovenilor, în aceastã luptã am pierdut circa 100 de combatanþi; morþi ºi rãniþi.
CRISTIAN NEGREA
Cadrele de comandã, ostaºii noºtri, dînd dovadã de eroism ºi devotament faþã de tînãrul stat suveran, Republica Moldova, au luptat pe viaþã ºi pe moarte, cu separatiºtii transnistreni, cu tancurile ºi blindatele Armatei a 14-a ruse. Oraºul Tighina a devenit portdrapelul cinstei ºi onoarei militare a militarilor, voluntarilor ºi poliþiei moldoveneºti. Luptele au fost sîngeroase, în acele moment parcã viaþa nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcã erai într-un exerciþiu sau misiune de rutinã. Ziarul american „Times“ relata cã în oraº „pluteºte miros de cadavre. Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casã, stradã, cartier“. Separatiºtii ºi cazacii, care erau sprijiniþi în lupte de puternicele forþe ale armatei ruse, n-au reuºit sã-i scoatã pe curajoºii luptãtori moldoveni din oraº ºi din a „doua cetate a Tighinei“ - Secþia de Poliþie din centrul oraºului. Nici localitatea nu a fost cedatã de poliþiºtii ºi combatanþii moldoveni, oraºul iarãºi fiind împãrþit în douã pãrþi, cea mai mare parte fiind controlatã de forþele republicane. Peste aproape douã luni, aceºti bravi luptãtori au fost constrînºi sã depunã armele ºi sã pãrãseascã poziþiile de luptã prin ruºinoasa Convenþie de încetare a focului „Elþîn-Snegur“, semnatã la 21 iulie 1992, la Moscova. ªtiau oare luptãtorii cã preºedintele Mircea Snegur va ceda acest oraº istoric, strategic ºi valoros centru economic al Republicii Moldova din partea dreaptã a Nistrului separatiºtilor tiraspoleni, care înfiinþaserã un stat nelegitim pe partea stîngã a Nistrului? Cu siguranþã, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ca un trãsnet, ruinînd total buna încredere a ostaºilor în loialitatea conducãtorilor de vîrf. Militarii ºi voluntarii ºtiau cã Limba românã, Istoria ºi Pãmîntul sînt cei trei stîlpi pe care se þine Neamul. Acesta era preþul sîngelui lor ºi, iatã cã, printr-o semnãturã a conducãtorului de stat, le pierduserã pe toate trei. Ce ruºine din partea lui Mircea Ianovici Snegur. ªi astãzi suferim din cauzã trãdãrii în favoarea intereselor Rusiei. La Chiºinãu, Bãlþi, Bender ºi Tiraspol continuã protestele ºi incidentele separatiºtilor, cu acþiuni antiromâneºti, antiunioniste. (va urma) Colonel (r) conf. univ. dr. ing. ANATOL MUNTEANU, Membru A.O.ª.R.
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 8-a – 7 septembrie 2018
P Po o ll e em m ii c c ii
C Co on nt tr ro ov ve er rs se e
Ruºine, Giuliani, faceþi loc „muiei“ pe stema þãrii! (urmare din pag. 1) Iar concluzia scurtei, dar, din pãcate, cuprinzãtoarei analize postate de Constantin Gheorghe este una extrem de durã: „O sã ajungem o þarã în carantinã, cu porci bolnavi de pestã ºi oameni bolnavi de urã!”. ªi tot analistul, cu care am fost pe vremuri coleg la „Jurnalul Naþional”, mai posta un „panseu”: „Cineva sugera cã am putea sfîrºi ca un protectorat americano-israelian — totul e sã nu fim confundaþi cu Gaza… Elitele patriei gãsesc cã e o mitocãnie sã guvernezi, în loc sã asculþi corul revoltaþilor din opera «Lãsaþi-ne sã vã dãm muie!»”. Da, cam acesta e adevãrul – parcã dorim cu disperare statutul de protectorat. Sãptãmîna trecutã a fost marcatã de scrisoarea trimisã preºedintelui Iohannis ºi preºedinþilor celor douã Camere ale Parlamentului de unul dintre cei mai respectaþi juriºti ºi oameni politici americani, Rudolph Giuliani. ªi cred cã e pentru prima oarã de dupã semnarea „parteneriatului” cînd un american de prim rang ne trateazã… nu la nivel de colonie. Giuliani îºi exprimã îngrijorarea cu privire la teroarea procuraturii, la imixtiunea Serviciilor Secrete, la protocoalele fãcute tot în secret de instituþii care, chiar prin statutul lor, ar trebui sã fie… publice, nu secrete! O poziþie de om sãnãtos la cap, de american care ºtie ce înseamnã o viaþã social-economicã normalã, nu bazatã pe puºcãrie ºi „muie”! De fapt, Giuliani ne întinde o mînã de ajutor, oferã sprijinul sãu ºi lumineazã calea pe care spun unii cã vor sã o urmeze – aceea a democraþiei americane. Însã, ce sã vezi, chiar românii care umblã cu steagul SUA pe strãzi au reacþionat ca mãgarul mîngîiat pe creºtet – au dat cu copita! Mai exact, au reacþionat de-a dreptul imbecil, dovedind cã logica ºi bunul-simþ au fost înlocuite cu mentalitatea ºi atitudinea „de partid”. Sau de haitã. Cel mai stupid exemplu l-a oferit preºedintele PNL, Ludovic Orban, care a demonstrat, încã o datã, ce fel de oameni sînt în fruntea politicii româneºti! „Domnul Giuliani, la ora actualã, nu deþine nici o funcþie oficialã în statul american, nu reprezintã o poziþie oficialã din partea unei instituþii, e un punct de vedere personal, cred cã s-a acordat o atenþie mult prea mare acestui subiect“. Ridicolul poziþiei lui Orban este total, pentru cã nu înþelege nimic din esenþa situaþiei create — ºi anume cã nu este importantã funcþia lui Rudi Giuliani sau relaþia cu preºedintele SUA ori cu alte instituþii. Important este cã ni s-a transmis pãrerea asumatã de unul dintre cei mai importanþi oameni de drept americani, cu o carierã impresionantã în slujba justiþiei reale — fiind, din aceste motive, una dintre cele mai iubite ºi respectate personalitãþi din SUA. Cu alte cuvinte, este opinia Americii reale, profunde, nu cea care vine cu interese trecãtoare odatã cu mandatul sau cu interesele unor vînzãtori de arme — este mentalitatea Americii pe care, chipurile, vrem sã ne-o însuºim, aºa numita „lume liberã“. Or, faþã de aceastã Americã au gafat Orban ºi politicienii români. Pentru politrucul (mai bine zis „trucul“) Ludovic Orban ºi ceilalþi clovni triºti nu conteazã mentalitatea „lumii libere“, ci „funcþia oficialã“, „instituþia“! Orban, liberalul etatist, liberalul care a trãit mereu din funcþii la stat, se dovedeºte incapabil sã înþeleagã cã punctul de vedere al unei personalitãþi ca Giuliani e mai relevant decît al oricãrui trimis al Departamentului de Stat, FBI, CIA sau al altor instituþii cu care nu putem relaþiona decît în regim de colonie. Asta se ºi dovedeºte a fi, de fapt, Orban, zi de zi — un „atîrnãtor“ al statului-colonie. Adicã unul dintre oamenii cu care ne facem de rîs. Mai rãu, unul dintre cei care doresc nu parteneriat, ci protectorat! Nu parteneriat – ci o colonie, unde ei sã fie vãtafii care sã aibã în spate un stãpîn. De ce face Giuliani asta, a luat bani, strigã cei care apãrã „protectoratul”. Victorie, Giuliani a recunoscut cã a luat bani, au exultat dupã ce marele avocat a expus un fapt banal ºi firesc – da, pentru efortul de a fi studiat atent situaþia din România, pentru a fi consultat specialiºti din varii domenii pentru a nu ne arunca vorbe aiurea, ei bine, pentru toate astea a primit un onorariu! Dar asta nu face decît sã întãreascã ceea ce spune în scrisoare – Giuliani e un om serios, dacã face ceva plãtit, pãi face – nu e Orban sau Iohannis, mai mult cu mandolina prin Tenerife, decît la treaba pentru care a fost învestit! Poate cã amicul Costel Gheorghe a greºit – nu sîntem bolnavi de urã, fiindcã, totuºi, ura duce la o mobilizare – pe cît aici vorbim de imbecilizare! Noua „generaþie civicã” vrea lideri care sar ridicol pe strãzi, care nu au idei, ci numai critici, al cãror discurs este o însãilare de acuzaþii susþinute nu de argumente, ci de privirea schimonositã ºi vocea rãguºitã de mînie – nu proletarã, ci patologicã. Noua „generaþie civicã” ascultã cu nesaþ insulte, le promoveazã, atacã demnitarii pe stradã sau în localuri (publice) – deocamdatã verbal, dar evident cã în curînd ºi fizic. Noua „generaþie civicã” spune mereu cã e „poporul”. Nu, e incultã, nu are argumente, iar din aceastã cauzã foloseºte cuvinte mari, despre care nu ºtie mai nimic. Specific inculþilor. Din fericire, încã mai sper cã „generaþia civicã” nu este ºi nu va fi poporul. Cum nici în SUA figurile de acest gen nu sînt poporul, nu sînt marea naþiune americanã. Da, regimul ipocrit Obama – Sörös – Hillary Clinton i-a folosit pe aceºti imbecilizaþi cu un rezultat cert – o lume însîngeratã, rãzboaie fãrã sfîrºit, „terorism” susþinut de Serviciile Secrete, reacþii extremiste, bazate pe contestarea generalã, ca simbol al „noii generaþii”. De fapt, marea lor creaþie este o lume fãrã credinþã, fãrã Dumnezeu, cu o singurã moralã – „Jos!”. Sau „muie”, în cazul românilor. De fapt, asta este ceea ce ne aºteaptã dacã dorim „protectoratul”. De aceea eu prefer sã ºtiu cã un om serios ca Giuliani m-a tratat corect, ca un partener contractual – care a plãtit pentru o marfã de calitate, produsã cu onestitatea profesionistului adevãrat, cu care odatã finalizatã afacerea, sã poþi ieºi seara la un restaurant decent, ca între oameni civilizaþi, într-o lume civilizatã. Dupã care, a doua zi, revenim la treabã, fiindcã ºtie fiecare ce are de fãcut. Dacã acesta poate fi viitorul, atunci putem avea parteneriat. Dacã nu, aruncaþi scrisoarea lui Giuliani ºi schimbaþi numele din „Parteneriat strategic” în „Protectoratul Cine-nu-sare-ia-condamnare”. ªi fã-i loc „muiei” pe stema þãrii, generaþie!
Hoarda! O doamnã foarte bine intenþionatã mã acuzã cã vreau sã cîºtig pe seama celor de la Colectiv. În întunecimea minþii ei, a ajuns la concluzia cã eu, Tano, ºi noi, revista „România Mare“, la aproape 3 ani de la Colectiv, am vrea sã cîºtigãm ceva. Nu cred cã existã un mod de a evalua capacitatea intelectualã a respectivei femei. E rãu sã te cobori la mintea proºtilor, e contraproductiv sã îþi pierzi timpul cu ei. Cu proºtii nu ai cum sã cîºtigi. De fapt, la adãpostul unor minþi luminate, dar nu foarte bine intenþionate, România a fost ocupatã de proºti. Ei conduc, ei dicteazã, ei îndepãrteazã þara asta de la orice lucru bun care se poate face. Cineva, tot o doamnã, dar de data asta de la polul opus, un foarte bun ºi fin analist al situaþiei politice din România, a declarat acum cîteva zile cã „România va eºua...”. Greºit! România, în acest moment, este deja un stat eºuat. ªi cine nu vede, este strict problema lui. România, ca stat, aºa cum scrie în Constituþie, nu mai existã. Am eºuat încã din 1989, decembrie 22, ora 12,01 AM. Vã mai amintiþi voi, cei care aþi trãit pe viu, sau la TV, revoluþia românã din decembrie 1989? Vã amintiþi voi, cei care aþi purtat cheia de gît, de ce aþi suferit în anii ’80? Vã amintiþi care a fost motivul pentru care, în 1983, România a redus, în mod simbolic, evident, cheltuielile militare cu 5%, de ce a redus furnizarea energiei electrice la populaþie, de ce nu se gãsea de mîncare prin magazine, de ce nu aveam apã caldã, ºi multe altele? Pentru cã cel omorît în ziua de Crãciun a ales sã elibereze România de niºte datorii, sã devinã el independent, ºi sã se asigure cã, într-un fel, România va avea un altfel de drum în istorie. Noi, fie cã eram copii, fie adulþi, nu prea înþelegeam cum e cu datoriile, cum e cu independenþa de instituþiile financiare ale lumii, mai ales cînd voiam sã facem un duº, dar apã nu era deloc, nici mãcar rece. Greºeala nu a constat în intenþia acelui conducãtor, greºeala a fost alta, cã românul nu prea se pricepea la lucruri înalte, aºa cum se vedeau ele atunci de la înãlþimea CCului, el fiind totuºi un om normal, cu mici plãceri ale vieþii, cu dorinþe ºi instincte primare destul de puternice. Cu toate acestea, în altã parte vreau eu sã ajung, apropos de cei care au venit dupã cel împuºcat, cei care aveau mult mai puþin de suferit în perioada pre-revoluþionarã, cei care erau, de fapt, tot „primãvãratici”, dar în linia a 2-a, a 3-a a partidului. Nu cred eu cã unul ca Iliescu a suferit de foame în timpul celui mort în zi de Crãciun, sau cã Roman, Petre Roman, nu avea apã la baie. Sã fim serioºi, se dovedeºte, s-a dovedit deja, cã totul a fost o înscenare, o loviturã la palat, o crimã împotriva umanitãþii, pentru cã pe lîngã faptul cã cel omorît la Tîrgoviºte nu a avut nici pe departe un proces corect, tinerii morþi, cu sutele, în acele zile, au fost doar praful aruncat în ochii României, nimic altceva. Dacã aceºti indivizi, aceºti hoþi, aceastã hoardã de fier ce ne-a cucerit în cîteva zile, în acele zile, ar fi avut un minim semn de respect pentru cei care au suferit ani ºi ani de zile, pentru cei care nu au avut cãldurã în calorifere cu anii, ar fi þinut puþin seama de ei, de acele sacrificii, ºi de faptul cã nu este bine ca suferinþa unui popor, a unei generaþii, sã fie în zadar. Respectul acestei naþiuni pentru cei care s-au sacrificat pentru ea este NUL, este ZERO. Vorbesc aici nu doar pentru cei morþi în rãzboaie, nu despre cei morþi la revoluþie, nu doar pentru cei rãniþi la revoluþie, eu vorbesc de o naþiune întreagã care a suferit, ani ºi ani, pentru ca statul sã devinã puternic, independent ºi cu capacitatea realã de dezvoltare. Nu a fost aºa. Prin tot ce s-a întîmplat în ultimii 29 de ani, am asistat neputincioºi la distrugerea naþiunii, la urinarea de sus pe sacrificiul unor generaþii ºi la escaladarea pînã la cele mai înalte cote a averii acelora care, pe 22 decembrie, ne agitau pe la TV. Ce dovadã mai mare de hoþie, de banditism mai vrea sã vadã românul, fie cã e aici, fie cã e prin alte þãri, cînd e vorba de clasa politicã postdecembristã? Ce dovadã mai vor oare românii pentru a se rãscula împotriva celor care ne-au ucis speranþele? România, 2018. Datorii cu carul, economie de consum, peste 4 milioane de români plecaþi afarã, iar politicienii sînt mai bogaþi decît ne putem noi imagina. Asta este realitatea. Este urît comunismul. Nu voi nega asta niciodatã. Dar nici Colonialismul actual nu este deloc bun. Nici pentru noi, ºi nici pentru cei care vin dupã noi. Lista ruºinii, lista trãdãrii ºi lista îmbuibaþilor trebuie cumva sã aparã ºi sã fie oficial validatã ºi inclusã în programa ºcolarã. Poate aºa mai avem o ºansã ca toþi cei care vin dupã noi sã poatã reuºi sã ia cu adevãrat þara înapoi.
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 9-a – 7 septembrie 2018
FILE DE ISTORIE • FILE DE ISTORIE Petru Groza (1884–1958) Om de stat ºi patriot român (1) Istoria este o practicã socialã, prin felul în care este scrisã, fiind luatã drept dovadã sau garanþie a judecãþilor omului, ea determinã interpretãrile, interacþiunile ºi comportamentele sociale prezente ºi viitoare ale indivizilor. Un rol important în cadrul studiului istoriei îl reprezintã personalitãþile. Autorii prezentului material au analizat cele mai importante momente din viaþa ºi activitatea publicã ºi politicã a lui Petru Groza, care îi va ajuta pe cititori sã înþeleagã atitudinea ºi poziþia acestuia în anumite perioade ale vieþii sale. Petru Groza s-a nãscut la 7 decembrie 1884, la Bãcia, judeþul Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza, ai cãrei strãmoºi au slujit din tatã în fiu la Altarul Domnului, ca preoþi. Aceºtia erau de baºtinã din Munþii Apuseni, comuna Rovina. Strãbunicul lui este Simion Groza, preot ºi un renumit tribun al lui Avram Iancu. El a cãzut în 1849, în lupta aprigã cu ungurii de la Dupãpiatra, judeþul Hunedoara. Mormîntul acestuia se aflã în cimitirul de la Þebea, lîngã mormîntul lui Avram Iancu, sub Gorunul lui Horea. Referindu-se la descendenþa ºi profilul locului unde s-a nãscut, dr. Petru Groza spunea urmãtoarele: „…m-am nãscut ºi mi-am petrecut copilãria la dangãtul clopotelor de vecernie, în mirosul tãmîii ºi gustul prescurii, la umbra turnului bisericii strãmoºeºti” (Petru Groza, ,,Memorii, Adio lumii vechi”, Bucureºti, Editura Compania, 2003). Dupã ce a terminat cursurile ºcolii primare, în septembrie 1895, este înscris la Colegiul Evanghelic Unguresc din Orãºtie, unde va studia 8 ani. Colegiul din Orãºtie avea un program foarte strict, o disciplinã severã, medievalã. Rigorile erau foarte aproape de militãrie, respectîndu-se tradiþia întemeietorului, contele Kun Kocsard. În cei 8 ani, acel regim auster, din care nici bãtaia nu lipsea, va modela firea lui Petru Groza (Ibidem). Cu toate nãzdrãvãniile sale, Petru Groza se bucura atît de aprecierea colegilor, cît ºi de aceea a profesorilor unguri. Dupã opt ani, a stãpînit la perfecþie limba ungarã, precum ºi literatura ºi istoria Ungariei. Între 1903 ºi 1905, a studiat la Facultatea de Drept din Budapesta, precum ºi la Facultatea de Studii Economice. La Budapesta, Petru Groza a legat multe prietenii, îndeosebi cu Ion Lupaº, Ioan Lepãdatu ºi Octavian Goga. Poetul pãtimirii noastre era mai în vîrstã ºi privea cu mult dispreþ naþionalist societatea metropolitanã ungureascã. Octavian Goga îl îndeamnã pe Petru Groza sã umble prin lume. Petru Groza renunþã în anul trei la facultãþile din Ungaria ºi din 1905 îºi continuã studiile la Berlin, iar apoi la Facultatea de Drept Comercial ºi Economic din Leipzig. În anul 1907, obþine titlul de doctor în ºtiinþe juridice, cu distincþia ,,Magna cum Laude”. Reîntors în þarã, a practicat avocatura la Lugoj ºi Deva. Se implicã în viaþa bisericii ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1910. Cariera politicã o începe în Partidul Naþional Român din Transilvania, atras fiind de idealurile pentru care luptau liderii miºcãrii naþionale din Ardeal: George Pop de Bãseºti, ªtefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiº, Iuliu Maniu ºi alþii. În ziua de 1 Decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naþionalã de la Alba Iulia, unde cei 1.228 de delegaþi aleºi ai românilor, prin credinþionale din Transilvania, Banat, Maramureº ºi Þara Ungureascã, au votat ,,Rezoluþia Unirii” fãrã condiþii, decretînd unirea tuturor acestor regiuni cu România (Ioan Scurtu, ,,România, Documentele Unirii, 1918”, Editura Fundaþia Culturalã Românã, 1993, p. 141). Petru Groza a intrat într-un conflict cu Iuliu Maniu, care dorea o unire condiþionatã pe timp de 10 ani, perioadã în care Ardealul urma sã aibã un guvern autonom, iar Petru Groza susþinea o unire necondiþionatã. Petru Groza ºi un grup de tineri delegaþi conduºi de Alexandru Vaida Voievod au pãtruns cu forþa în Hotelul ,,Dacia”, unde se afla conducerea Partidului Naþional Român din Transilvania, fãcînd presiuni pentru o unire necondiþionatã cu România.
Dupã Marea Unire, Petru Groza a fost în plinã ascensiune politicã. În 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României, pe lista Partidului Naþional Român din Transilvania. În martie 1920, pãrãseºte partidul împreunã cu o grupare condusã de Octavian Goga ºi, în 17 aprilie 1920, se înscrie în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. Formaþiunea prezidatã de generalul Alexandru Averescu a fost chematã la putere de cãtre Regele Ferdinand, datoritã manevrelor de culise întreprinse de fruntaºul liberal Ionel I.C. Brãtianu, pentru a determina cãderea Cabinetului Blocului Parlamentar, coaliþie politicã din care fãcea parte ºi Partidul Naþional Român din Transilvania. În acest guvern, Petru Groza a fost numit ministru de Stat fãrã portofoliu, în perioada 16 aprilie – 13 decembrie 1921. La alegerile din martie 1922 ºi cele din 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului. Petru Groza primeºte portofoliul Lucrãrilor publice, iar din 14 iulie 1926, este ministru de Stat fãrã portofoliu. Intervin noi neînþelegeri între regele Ferdinand ºi Brãtianu, care duc la cãderea guvernului (Gheorghe Florescu, ,,Despre împrejurãrile aducerii la putere a guvernului Averescu în martie 1920” în Anuarul I.I.A. Iaºi, VI, 1969). Ascensiunea sa economicã în industrie, finanþe ºi latifundiarã îl fãcuse pe dr. Petru Groza sã fie unul dintre cei mai bogaþi români, în jurul vîrstei de 30 de ani. Prin sosirea la Bucureºti, a acumulat noi moºii, fabrici, bãnci, magazine, cinematografe ºi izvoare de ape minerale. Într-un ritm ameþitor, de la lunã la lunã, ajunge preºedinte, vicepreºedinte sau membru în consiliile de administraþie al celor mai mari ºi renumite întreprinderi ºi bãnci din Ardeal, Banat, Bucovina ºi Vechiul Regat. A fost ºi preºedinte al Uniunii Generale a Industriaºilor din România. În anul 1927, Guvernul Averescu, din care fãcea parte ºi Petru Groza, a fost rãsturnat de la putere printrun joc meschin de culise al liberalilor. În aceastã situaþie, Petru Groza se retrage la Deva, într-un exil autoimpus, timp de ºase ani, în care a renunþat complet la activitatea politicã, dedicîndu-se afacerilor sale. Întors la Deva, Petru Groza ºi-a propus sã uite complet învãþãturile lumii vechi. El se afla, în final, deºi un om foarte bogat, la stînga. Despre aceastã perioadã, despre frãmîntãrile sale privind drumul pe care va merge în viitor, Petru Groza va scrie în ,,Memorii” urmãtoarele: ,,Retragerea mea din arena politicã ºi economicã în solitudinea de la Deva a fost începutul unei perioade de ºapte ani, în care mi-am revizuit tot ce învãþasem în aceastã perioadã ºi mi-am aplicat o reþetã radicalã, am luat un burete ºi am ºters de pe tablã cunoºtinþele mele toate formulate, pe care le-am învãþat pe vremuri la universitãþile din Budapesta, Berlin, Leipzig ºi, dornic de a cunoaºte sensul obiectiv ºi ultim al relaþiilor contemporane, þinînd seama de experienþele cîºtigate de omenire în ultimul sfert de secol, îndeosebi de uriaºa experienþã fãcutã prin înfiinþarea primului stat socialist Uniunea Sovieticã, am pãºit din nou la studiu, începînd cu alfa noilor doctrine economice ºi politice”(Ibidem). Dr. Petru Groza revine pe scena publicã la 8 ianuarie 1933, cînd fondeazã Frontul Plugarilor, o formaþiune politicã situatã pe stînga eºichierului politic. Aceasta a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist din România, care era o filialã a Internaþionalei Comuniste de la Moscova, iar în acea perioadã se afla în ilegalitate. În localitatea natalã a lui Petru Groza, pe 24 septembrie 1935, a fost semnat acordul pentru înfiinþarea Frontului Popular Antifascist, între Madosz ºi Frontul Plugarilor, ambele fiind formaþiuni-satelit ale Partidului Comunist din România (Gheorghe Ioniþã, ,,Pentru un Front Popular Antifascist în România”, Editura Politicã, Bucureºti, 1971). Trei zile mai tîrziu, cele douã formaþiuni, împreunã cu Blocul Democrat ºi Partidul Socialist, s-au întrunit la Þebea, unde, sub Gorunul lui Horea ºi la mormîntul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau
sã lupte în comun împotriva pericolului fascist (Ioan Scurtu, C. Mocanu, D. Smîrcea, ,,Culegere de documente privind Istoria României”, 1918-1944, Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1994, p. 312-313). În anul 1943, Frontul Plugarilor a participat la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, iar la 20 iunie a susþinut formarea Blocului Naþional Democrat, între P.N.Þ., P.N.L., P.S.D., P.C.R. din România. În perioada regimului Antonescu, Petru Groza a fost arestat din motive politice ºi internat în lagãrul de la Caracal. Cînd a ajuns Nota cu privire la arestarea lui Petru Groza, Ion Antonescu a scris: ,,Petru Groza trãdãtor? Nu. Sã fie imediat pus în libertate”. Petru Groza a revenit în prim-planul scenei politice, dupã lovitura de stat de la 23 August 1944, cînd regele Mihai îl demite din fruntea statului ºi îl aresteazã pe Mareºalul Ion Antonescu (Emilian Ionescu, ,,Antoneºtii în seiful Castelului Alb”, în ,,Magazin istoric” nr. 5/1967). În acest fel, România a ieºit din alianþa cu Germania. Regele Mihai a numit un nou guvern de militari ºi tehnicieni, în frunte cu generalul Constantin Sãnãtescu. Din acel guvern a fãcut parte ºi cîte un reprezentant al partidelor din Blocul Naþional Democrat. Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiþiul cu Naþiunile Unite (Ioan Mocsony-Stârcea, ,,Memorii”, vol.III, P. 1422-1498), care stabilea noul statut internaþional al României, ieºirea din rãzboiul antisovietic ºi angajarea în luptã împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despãgubiri de rãzboi, anularea Diktatului de la Viena, stabilirea frontierei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România a devenit o þarã ocupatã de U.R.S.S., iar S.U.A. ºi Marea Britanie girau aceastã realitate. La 9 octombrie 1944, s-a realizat o înþelegere între Stalin ºi Churchill, potrivit cãreia România intra în sfera de influenþã sovieticã în proporþie de 90 % (Winston Churchill, ,,Mémoires sur la Deuxième Guerre Mondiale”, vol. VI, Paris, 1953, p. 234-236). Pe plan intern, la 13 octombrie 1944, P.C.R. ºi P.S.D. au denunþat, în mod oficial, actul de colaborare cu Partidul Naþional Liberal ºi Partidul Naþional Þãrãnesc în cadrul Blocului Naþional Democrat, au ieºit de la guvernare ºi sau constituit într-o nouã coaliþie, denumitã Frontul Naþional Democrat. Acest fapt a stîrnit o nouã crizã politicã, timp în care F.N.D. a pornit o uriaºã ºi vehementã campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliþie politicã de stînga. Din cauza presiunilor politice, la 4 noiembrie 1944, generalul Sãnãtescu a format un nou guvern, de largã concentrare ºi colaborare politicã (,,Arhivele Istorice Centrale”, Fond Casa Regalã, nr.27, 1944, fila 1). Atît liderii de la Moscova, cît ºi comuniºtii autohtoni au considerat cã personalitatea ºi carisma lui Petru Groza ar putea asigura legitimitatea în faþa lumii occidentale în noul Cabinet Sãnãtescu. Petru Groza este numit vicepreºedinte al Consiliului de Miniºtri. Cu toate acestea, crizele provocate de comuniºti ºi socialiºti au continuat, iar Constantin Sãnãtescu s-a vãzut nevoit sã îºi depunã mandatul în 6 decembrie 1944. ªef al noului Cabinet a fost numit generalul Nicolae Rãdescu, în timp ce Petru Groza ºi-a pãstrat mandatul de viceprim-ministru. Frontul Naþional Democrat a continuat sã organizeze manifestaþii de stradã sub lozinca ,,Vrem guvern F.N.D.”. La Conferinþa Naþionalã a P.C.R. din iarna anului 1945, au fost aleºi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca secretar general, iar Vasile Luca ºi Ana Pauker, secretari. În iarna anului 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniºtilor, a efectuat o vizitã la Moscova, în timpul cãreia s-a stabilit programul de acþiune pentru preluarea puterii în România ºi înlãturarea forþelor reacþionare, în frunte cu Iuliu Maniu (Nicolae Rãdescu, ,,Începutul ocupaþiei”, în ,,Memoria” nr.6/1990, p. 108). La Conferinþa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945, Marile Puteri au hotãrît intrarea definitivã a României în sfera de influenþã sovieticã („Relaþii Internaþionale în Acte ºi Documente, vol. II, 1939 – 1945”, Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1976, p. 185-186). Ca urmare, F.N.D. a pornit un asalt pentru rãsturnarea guvernului. S-a acþionat pentru preluarea prefecturilor ºi a primãriilor ºi s-au organizat manifestaþii ºi lupte de stradã. Pentru a avea susþinere publicã, F.N.D. ºi-a atras de partea sa þãranii, cãrora li se promitea, prin Frontul Plugarilor, Reforma Agrarã, prin împroprietãrirea þãranilor ºi confiscarea moºiilor. (va urma) Prof. dr. IOAN CORNEANU ºi ing. MIRCEA PÎRLEA
Pag. a 10-a – 7 septembrie 2018
„ROMÂNIA MARE“
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Centenarul morþii a doi mari scriitori În primãvara acestui an am comemorat împlinirea unui secol de la moartea scriitorilor George Coºbuc ºi Barbu ªtefãnescu Delavrancea. Au fost vremuri cînd generaþii întregi de elevi, mici ºi mari, recitau, prin parcuri, de 1 Mai, sau la serbãrile ºcolare, ,,El Zorab”, ,,Noi vrem pãmînt”, ,,La oglindã”, ,,Mama”. Sau cînd, la examenul de admitere în liceu, li se cerea candidaþilor sã scrie despre eroismul ostaºilor noºtri în Rãzboiul de Independenþã. Sã ne amintim ºi de vremurile cînd, la Bacalaureat, se dãdeau subiecte grele, precum ,,Mitologia româneascã în opera lui Coºbuc”. De aceeaºi înaltã apreciere se bucura ºi opera lui Delavrancea, cînd un personaj precum Hagi-Tudose devenea prototipul avarului dîmboviþean. Iar celebra replicã: ,,Þineþi minte cuvintele lui ªtefan!...” se convertea, pentru unii, într-o aluzie subþire, cu substrat politic, iar pentru alþii era un sîmbure dintr-o epopee popularã sau chiar proverb. Ce se mai ºtie astãzi despre cei doi mari scriitori? Nimic, din moment ce au fost scoºi din manualele de liceu, pentru a face loc orelor de aºa-zisã ,,comunicare”, complet idioate prin inutilitatea lor. Sã fi fost introduse pe baza principiului cã, dacã ai informaþia, întinsã între emiþãtor ºi receptor (cooperativa ,,Ciocul ºi timpanul” de altãdatã), ai ºi puterea? Poate la alþii, cãci la noi, cum se vede, mai ales la televizor, puterea o au mitocanii ºi analfabeþii, dovadã greºelile de exprimare incredibile. Cei care au moºit aceastã limbã de cocalari n-au ºtiut cã literatura e tot o comunicare, dar mult mai elegantã ºi subtilã. Sau, ca sã fim mai îngãduitori, astãzi se ºtiu prea puþine despre Coºbuc ºi Delavrancea, dacã facem concesii celor cîtorva statui din Ciºmigiu, strãzi ºi ºcoli, care poartã numele lor. Dar cel mai sugestiv exemplu despre ignoranþa cu care sînt trataþi clasicii noºtri, în epoca lui Salam ºi Dragnea, a fost oferit, recent, la Cimitirul ,,Bellu”. Un bunic îºi dusese nepoþii pe Aleea Scriitorilor, mãcar sã le cunoascã mormîntul, dacã accesul la operã le este tot mai îngrãdit. Deodatã, s-a auzit o voce: ,,Ãsta ce cautã aici?!”. O baborniþã sulemenitã în draci se oprise la mormîntul lui Coºbuc ºi, cu mîinile în ºolduri, aºtepta o explicaþie. Imediat a ºi primit-o de la un cerºetor: ,,Ho, cucoanã, nu te mai oþãrî atît, cã nu þi-a luat locul! Mai bine i-ai citi poeziile...”.
1. George Coºbuc, ,,poetul þãrãnimii” Cunoscut mai mult ca poet ºi traducãtor, George Coºbuc (1866-1918) s-a remarcat, mai întîi, ca elev de gimnaziu, prin activitatea depusã în cadrul societãþii ºcolãreºti ,,Virtus romana rediviva” ºi, mai apoi, prin versurile publicate în revista ,,Muza someºanã”. Dar adevãratul debut s-a produs în anul 1887 cu poezia ,,Filozoful ºi plugarii”, publicatã în revista ,,Tribuna”, din Sibiu, pe cînd era condusã de Ioan Slavici. Tot aici avea sã publice ºi capodopera ,,Nunta Zamfirei”, poezie primitã cu entuziasm de Titu Maiorescu. În scurt timp, va veni la Bucureºti, unde va urma un drum de glorie literarã. În 1883 îi apare volumul ,,Balade ºi idile”, urmat de altele: ,,Fire de tort”, ,,Cîntece de vitejie”, traduceri: Dante - ,,Divina comedie”, Vergiliu ,,Eneida”, Byron - ,,Mazepa”, Kalidasa - ,,Sakuntala”. Despre opera lui Coºbuc s-a vorbit ºi s-a scris mult. În cele din urmã, s-au coagulat douã puncte de vedere distincte, din care s-au revendicat celelalte interpretãri. Unul, de naturã sociologicã, l-a conturat C. DobrogeanuGherea (,,Coºbuc, poetul þãrãnimii”). Iar celãlalt, de naturã esteticã, îi aparþine lui Vladimir Streinu. Totuºi, cele douã opinii oximoronice se întîlnesc în autohtonismul ºi clasicismul poetului. Fãrã sã fie o vorbã goalã, ,,þãrãnismul” lui Coºbuc s-a manifestat atît prin tematica aleasã, preponderent ruralã (dragostea, viaþa, moartea, natura, obiceiuri ºi tradiþii), prin care artistul nãzuia sã realizeze o monografie a satului ardelenesc. La fel de evidente sînt ºi influenþele clasice. Scriitorii de la sfîrºitul Secolului al XIX-lea, dar mai ales cei care se ataºaserã curentului sãmãnãtorist, înþeleseserã cã sursa rãului social se gãseºte în lipsa de culturã la sate, care genereazã ignoranþã. În consecinþã, ei pledeazã în favoarea unei filozofii practice, cu drivatele ei prin-
cipale – pedagogia ºi etica – avînd ca finalitate educaþia poporului. Aceastã orientare esteticã a tot fost dezbãtutã în paginile revistei ,,Tribuna”, dovadã poeþii care au adoptat-o: Macedonski, ªt.O. Iosif, D. Anghel, ªt. Peticã ºi alþii. Au fost voci care l-au învinuit pe Coºbuc cã a exagerat cu întoarcerea la folclor ºi la limba popularã, în timp ce confraþii sãi adoptaserã cosmopolitismul, prin atracþia faþã de modernismul literar european. Nimic mai fals. Coºbuc urmãrea, de fapt, sã realizeze o mitologie româneascã printr-o substituire a zeitãþilor mitologice, clasice, greco-latine, cu cele româneºti, autohtone, gãsite în folclor. În timp ce alþi poeþi gliseazã spre modernism (Macedonski, Anghel, Peticã), Coºbuc peferã clasicismul. Ar mai fi multe de spus despre opera lui Coºbuc în integralitatea ei – poezie, traduceri, prozã, eseuri ºi articole pe teme estetice. Dar preferãm sã ne oprim la încã o chestiune atinsã mai sus ºi doar în treacãt – monografia satului ardelenesc. Satul lui Coºbºuc are, în esenþã, structura feericului, specificã basmului. De aceea, el pare inventat de la un ceremonial general-uman pînã la paradisul arhaic-infantil: estival (,,Vara”), sau al iernii (,,Iarna pe uliþã”). În centrul satului, conceput astfel, troneazã, ca un stãpînitor absolut, Soarele, o zeitate mitologicã pãgînã într-un spaþiu familiar, omenesc. Prezenþa Soarelui este simbolul luminii ºi al vieþii (Dumnezeu) umanizante ºi, prin aceasta, îl apropie pe poet de sufletul cititorilor de toate vîrstele ºi din toate epocile.
2. Barbu Delavrancea, un post-romantic ademenit ºi de modernism Prozator, dramaturg, poet, ziarist, avocat ºi om politic, Barbu ªtefãnescu Delavrancea (1858-1918) era bucureºtean, din pãrinþi vrînceni. Cîteva clase primare le-a fãcut la aºazisa ªcoalã domneascã, de fapt, o dãrãpãnãturã din mahalaua Dulapului (Bariera Vergului de mai tîrziu). Perioada acelor ani va fi relatatã în povestirea ,,Domnul Vucea”, o capodoperã pentru copii, care a fãcut-o celebrã pe neuitata Silvia Chicoº, într-o reprezentaþie de zile mari, datã, cîndva, la Radio. În anul 1878, student fiind, Delavrancea debuteazã cu volumul de versuri ,,Poiana lungã” ºi începe colaborarea, întinsã pe decenii, la ziarul ,,România liberã”. Debutul în prozã are loc în 1885, cu nuvela ,,Sultãnica”, urmatã de alte producþii de scurtã întindere, care stau sub semnul ideilor estetice lansate de sãmãnãtoriºti. (Însã lui Caragiale nu-i plãcea ,,Sultãnica”, motiv pentru care îºi tot persifla amicul de o viaþã.) Pînã la sfîrºitul Secolului al XIX-lea, Delavrancea publicã mai multe nuvele: ,,Hagi-Tudose”, ,,Zobie”, ,,Milogul”, ,,Trubadurul” sau ,,Paraziþii”, care îi relevã, aidoma lui Caragiale, atracþia cãtre valorile naturalismului ºi realismului. Ca urmare, el izbuteºte mai multe portrete în maniera pamfletãreascã în care moralistul, fãcînd uz de tehnici ºi mijloace caracterologice, dã viaþã unor eroi problematici, aflaþi la marginea societãþii. De departe, cel mai izbutit personaj este amintitul Hagi-Tudose, rãmas celebru prin interpretarea lui Constantin Rauþchi, într-un spectacol la Teatrul Naþional din Bucureºti. Prin anii ‘70-’80, figura lui Hagi-Tudose, un ,,caracter” desprins parcã din tipologia creatã de moralistul La Bruyère, se impunea prin viziunea fabulos-folcloricã asupra eroului, epicul ºi acuitatea analiticã. El este prototipul dîmboviþean al zgîrcitului, replicã a altor specimene de acelaºi fel din literatura universalã, precum Euclio, al lui Plaut, Shylock, de Shakespeare, Avarul, de Molière, Grandet ºi Gobseck, de Balzac, sau Pliuºkin, de Gogol. Cam în aceeaºi vreme, ºi Caragialã publicã nuvela tragicã ,,În vreme de rãzboi”, care etaleazã perechea de avari Iancu ºi Stavarache Georgescu, victime ale ereditãþii încãrcate ºi ale iluziilor universului
interior. În 1938, ºi G. Cãlinescu, influenþat de Balzac, dã viaþã altui zgîrcit, Costache Giurgiuveanu, care se suprapune cu alte elemente de balzacianism din opera sa, precum problematica moºtenirii, orfanul, minuþia descrierilor sau ciclitatea acþiunilor ducînd la romanul ,,rotund”. Folosind cu mare artã dialogul, care conferã vorbitorului o neaºteptatã vioiciune, dublatã de puterea de a intra în sufletul interlocutorului, Delavrancea va deveni celebru ºi în avocaturã, cînd în 1902 îl va apãra pe Caragiale în procesul de calomnie intentat lui Caion. În chip natural, aºa cum se întîmplã adesea la noi, în scurt timp, lui Delavrancea i se va deschide ºi cariera politicã. Mai întîi, la þãrãniºti. Dar, cum satisfacþiile întîrzie, trece la liberali, care îl fac primarul Capitalei (cînd, milos cu animalele, interzice tramvaiele cu cai), deputat ºi ministru. De altfel, moartea îl va surprinde în aprilie 1918 la Iaºi, în calitate de ministru în guvernul aflat în exil. În atare situaþie, eroul nostru se epuizeazã în conferinþe publice, dezbateri parlamentare, pledoarii la barã, articole în presa vremii. Motiv pentru Maiorescu, alt mare avocat provenit din tagma scriitoriceascã, sã-l ridice în slãvi: ,,Cel mai strãlucit orator al României contemporane”. În 1909, Delavrancea va dezvãlui admiratorilor un alt talent: acela de dramaturg, materializat prin drama romanticã ,,Apus de soare”, prima creaþie dintr-o trilogie care mai cuprinde scrierile ,,Viforul” ºi ,,Luceafãrul” (ambele apãrute în 1910). Cele trei piese, care decurg una din cealaltã, constituie un tot întreg. În ,,Apus de soare”, veritabil poem al dragostei de patrie, figura centralã este mãritul ªtefan al Moldovei, aflat la sfîrºitul domniei. El îºi adunã ultimele puteri ºi îi doboarã pe cîþiva boieri trãdãtori, pentru cã se opuneau planului de a-l aºeza pe Bogdan, fiul sãu, pe tronul Moldovei. G. Cãlinescu aprecia cã poemul dramatic ,,Viforul” este o scriere de facturã shakespearianã. ªtefãniþãVodã este un personaj vijelios, cu dese schimbãri ale firii ºi necruþãtor cu cei pe care, pînã ieri, îi iubise, dar are o justificare în tot ce face. El se vrea executorul testamentar al pãrintelui sãu, ªtefan-Vodã. Pus în faþa boierilor trãdãtori, nu are puterea sã-i lichideze dintr-o loviturã ºi cade otrãvit. ,,Luceafãrul” îl are ca erou principal pe domnitorul Petru Rareº, alt fiu al lui ªtefan, conceput cu frumoasa ºi apriga Rãreºoaia din Hîrlãu, care, aspirînd la sacralitatea domnitorului, i-a aþintit calea ºi, astfel, a intrat în istorie. Cîtã vreme au slujit politicii naþionaliste promovatã de Ceauºescu, dramele istorice ale lui Delavrancea s-au tot jucat în teatrele din þarã, împreunã cu alte creaþii de aceeaºi facturã - ,,Despot-Vodã” (V. Alecsandri), ,,Rãzvan ºi Vidra” (B.P. Haºdeu), ,,Vlaicu-Vodã” (Al. Kiriþescu), ,,Rãceala” ºi ,,A treia þeapã” (M. Sorescu). De neutat a rãmas trilogia lui Delavrancea reprezentatã la televizor, în alb-negru, în regia Soranei CoroamãStanca ºi în interpretarea strãlucitã a maeºtrilor Teofil Vâlcu (ªtefan cel Mare), George Mottoi (ªtefãniþã), ªtefan Iordache (Petru Rareº). Din 1990, odatã cu instaurarea capitalismuui sãlbatic în România ºi transformarea þãrii într-o colonie a Europei ºi a SUA, noþiunile de patriotism ºi naþionalism au fost izgonite din vocabularul uzual, precum ºi din toate manifestãrile politice ºi cultural-artistice, fãcînd loc grozãviilor dramatice cu drogaþi, obsedaþi sexual, alienaþi, angoasaþi ºi pesimiºti pînã la sinucidere. PAUL SUDITU
Doar zorii roºii Ce mare-i lumea asta micã ªi care pare-aºa coruptã, Cu mulþi voinici ce se ridicã Pe tronul unui car de luptã.
ªi voi, ce patria vã þine, Iubiþi-o ca demult strãmoºii. Cã le-a fost greu, cã le-a fost bine, Ei au þintit doar zorii roºii. GEORGE MILITARU
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 11-a – 7 septembrie 2018
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... O ISTORIE A CÃRÞILOR INTERZISE (70) „Un interval rezonabil“ (1) Autor: Frank Snepp Data ºi locul primei publicãri: 1977, Statele Unite ºi Canada Edituri: Random House ºi Random House of Canada, Ltd. Forma literarã: nonficþiune
Rezumat (1) ,,O relatare din interior despre sfîrºitul indecent al Saigonului fãcutã de analistul-ºef pentru strategii al CIA în Vietnam”, subtitlul dezvoltat, expune scopul aparent al lui Frank Snepp în cartea ,,Un interval rezonabil” (Decent Interval). O mare parte din scrierea sa expune aspecte referitoare la strategii ºi la evenimente de pe cîmpul de luptã de ambele pãrþi, atît din Vietnamul de Nord, cît ºi din cel de Sud. De asemenea, mai aduce la suprafaþã ºi gîndurile oamenilor care construiau aceste strategii. Un punct important este intercalat printre aceste relatãri, ºi anume naºterea politicii americane de rãzboi, operaþiunile ei ºi actorii principali din Saigon ºi Washington. Titlul ,,Decent Interval” se referã la acuzaþiile aduse de critici împotriva consilierului preºedintelui Statelor Unite pe probleme de securitate naþionalã, Henry Kissinger, referitoare la acordul de încetare a focului din ianuarie 1973: „cum cã Kissinger nu ar fi dorit cu adevãrat ca el sã funcþioneze, ci cã încerca, prin caracterul sãu neclar ºi instabil, sã asigure un «interval rezonabil» între retragerea trupelor americane ºi o bãtãlie finalã ºi mortalã între cele douã tabere vietnameze”. Autorul însuºi este ºi el un actor în aceste evenimente, dupã cum ne-o aratã ºi subtitlul. Pe parcursul romanului, acesta îºi expune atitudinile ºi activitãþile; el este însã mai mult observatorul ºi comentatorul de la faþa locului, „locul” fiind unul din etajele superioare ale Ambasadei SUA la Saigon, unde CIA îºi avea birourile. Perioada de timp la care face referire textul este cea din octombrie 1972 pînã în 30 aprilie 1975, data la care decoleazã ultimul elicopter de evacuare. Pînã în octombrie 1972, trupele americane erau deja în mare parte retrase din Vietnam. „Vietnamizarea”,
adicã transferul de responsabilitãþi pentru administrarea ºi protecþia þãrii cãtre sud-vietnamezi, constituia baza politicii americane. În ciuda acestei politici, Statele Unite, prin ambasadorul ºi ºeful biroului CIA, care au „penetrat ºi manipulat” guvernul preºedintelui sud-vietnamez Thieu, încã aveau controlul asupra situaþiei. La 28 ianuarie 1973, intrã în vigoare un acord de încetarea a focului. Semnat la Paris de secretarul de stat al Statelor Unite William Rogers, acesta fusese negociat de Henry Kissinger încã din 1969. Tratatul conþinea imperfecþiuni semnificative. Rãmîneau nerezolvate atît aspecte politice, cît ºi militare. Problema care se punea în legãturã cu desemnarea unei autoritãþi pentru Vietnamul de Sud rãmînea ignoratã, cu toate cã se prevedea un proces de evoluþie politicã. Fuseserã de asemenea omise aspecte tehnice vitale pentru implementarea efectivã a acordului de pace: nu fusese desemnat controlul asupra teritoriilor disputate; lipsea o datã precisã de la care sã înceapã acest control; lipsea o decizie pentru asigurarea unei limitãri „legale” în cazul aprovizionãrii ºi reînarmãrii trupelor comuniste din Vietnamul de Sud. Strategia post rãzboi de „echilibru”, menitã sã aducã ostilitãþile la un punct mort ºi sã forþeze o atitudine de acceptare de cãtre ambele pãrþi, a fost dezechilibratã încã de la început. În umbra acestor imperfecþiuni, stãteau unele ce þineau chiar de acest proces. Atît Kissinger, cît ºi Nixon „continuau sã îl bombardeze pe preºedintele Thieu cu ameninþãri ºi promisiuni într-un efort neobosit de a-l face obedient”. Dupã ce Thieu a fost cu greu convins, Kissinger nu l-a mai informat de schimbãrile operate asupra documentului ce intra în vigoare în mod efectiv. În timpul negocierilor, Kissinger a þinut secrete angajamentele faþã de ambele pãrþi combatante: menþinerea susþinerii din partea SUA pentru Vietnamul de Sud; suspendarea zborurilor de recunoaºtere deasupra Viet-
Doctrina naþionalismului economic românesc (2) Consideraþii privind geneza ºi conþinutul liberalismului economic românesc ca fragment al marelui curent politic occidental (2) CONCEPÞIA ªl PRINCIPIILE: Adevãrurile relevate mai înainte sînt confirmate, deosebit de concludent, de concepþia ºi de principiile promovate, ca politicã de stat, în þara noastrã, de promotorii liberalismului economic românesc, începînd cu prinþul Nicolae ªuþu, cel dintîi intelectual român format la ºcoala acestei doctrine economice aparþinînd þãrilor din Apus. Deºi antiprotecþionist convins, acesta preconiza, totuºi, înfiinþarea de fabrici în þarã ºi limitele posibilitãþilor noastre naturale (de comparat cu politica promovatã dupã 1989 - n.n.). Dupã ce aratã cã industria naþionalã se aflã într-o stare destul de înapoiatã, chiar ºi cele mai elementare întreprinderi lipsind cu totul, constatã cã „Þara exportã materii brute pe care le cumpãrã apoi dupã ce au fost fabricate în strãinãtate, plãtind un îndoit transport ºi un împãtrit drept de vamã”. O seamã importantã din capitalurile indigene se pierd astfel, fãrã ca sã se aducã nimic în schimb. Aceastã stare în loc sã aducã progres ºi bunãstare, ne va împinge tot mai mult spre sãrãcie ºi decadenþã. Industria - remarcã acelaºi exponent al liberalismului economic - este aceea care realizeazã cele mai sigure ºi mai considerabile profituri. „Maºinile sînt mijlocul cel mai puternic de a mãri bogãþia unei naþiuni, ele fac în munca mecanicã ceea ce face creditul în tranzacþiuni: ele modificã în mod prodigios forþa productivã a omului”. Avantajele pe care le-ar obþine þara dintr-o dezvoltare industrialã, sînt „imense”; nu numai de un imens interes material, dar ºi din consideraþii morale de cea mai mare importanþã: „Sînt atîtea persoane care sînt lipsite
de ocupaþie, care toþi petrec viaþa în lenevie ºi în toate cusururile pe cari aceasta le atrage dupã sine, persoane care sînt o sarcinã pentru societate ºi pentru guvern”. În opoziþie totalã cu propriile sale constatãri privind stadiul de înapoiere mare în care se afla economia româneascã, pe planul dezvoltãrii industriei autohtone, ºi cu propriile lui aprecieri referitoare la avantajele imense, materiale ºi morale, pe care industria naþionalã poate sã le aducã þãrii, Nicolae ªuþu apreciazã cã fabricile româneºti nu trebuie protejate prin mijloace vamale, ci doar încurajate indirect prin înlesniri care trebuie sã pregãteascã progresul ºi ridicarea economicã a Românei. Statul (atenþie la suprapunerea exactã a principiilor doctrinei de atunci cu cele ale practicii de acum - n.n.) trebuie, mai ales, sã punã întreprinderile industriale naþionale sub scutul unor legi stabile ºi favorabile iniþiativei private, sã favorizeze pe strãinii care vin sã-ºi fructifice capitalurile în þarã ºi sã le asigure protecþia ºi ocrotirea sa. În legãturã cu crearea de noi întreprinderi industriale româneºti, aprecia cã trebuie avute în vedere, mai ales, acelea care au ca scop prelucrarea materiilor prime: ceara brutã, lîna, seminþele oleaginoase, gogoºile de mãtase (soluþii-limitã propuse ºi de o parte a „elitei” actuale - n.n.), apoi fabricile de sticlã, faianþã, conserve etc. Credincios aceloraºi principii, cînd ideile protecþioniste au început sã se manifeste ºi în spaþiul Statului Român, Nicolae ªuþu scrie: „Un sistem protecþionist de încurajare ar fi o mãsurã din cele mai nefaste pentru interesele þãrii ºi viitorul industriei sale”. Cît de identice sînt concepþiile ºi principiile liberalismului economic românesc, din acel trecut, ale cãror efecte dezastruoase le cunoaºtem, cu cele instituþionalizate ca politicã de stat dupã evenimentele din decembrie 1989, în domeniile dezvoltãrii industriei naþionale ºi asigurãrii independenþei materiale, tehnice ºi financiare ale României! Sau,
namului de Nord ºi retragerea tuturor tehnicienilor americani în decurs de un an. Dacã vreunul din angajamente faþã una dintre pãrþile combatante ar fi fost cunoscut de cealaltã, sau de poporul american, fiecare ºi-ar fi retras susþinerea ºi ar fi pus la îndoialã capacitãþile diplomatice ale lui Kissinger. Pe mãsurã ce evenimentele se succedau, de la manevrele pentru stabilirea unui acord de încetare a focului, pînã la colapsul final al Vietnamului de Sud ºi la evacuarea americanã, trei personaje sînt portretizate într-o luminã negativã. Dupã cum a fost sugerat în discuþia despre acordul de încetare a focului, Kissinger, care fusese avansat la postul de secretar de Stat în 1973, este primul dintre aceste personaje. Douã trãsãturi particulare sînt exprimate în principal: „puternica înclinaþie cãtre a poza în maestrul virtuoz”, încãpãþînarea sa de a executa personal tot ce era de fãcut, lucru ce a condus la omiterea delegãrii responsabilitãþilor de supraveghere pentru activitãþile din Vietnam; ºi „dependenþa sa faþã de secretomanie”. Nu a fost sincer faþã de Thieu ºi nici faþã de alþi oficiali din Vietnamul de Sud, ba mai mult, nici nu a dezvãluit în faþa Congresului angajamentele pe care le-a luat (care necesitau aprobarea Congresului). Nu are nici un fel de încredere în evaluãrile CIA care vin în dezacord cu opiniile sale; în lunile ce urmeazã, în ciuda faptului cã, de fapt, contrariul era evident, a continuat sã susþinã o poziþie potrivit cãreia poate fi obþinut un armistiþiu care sã implice URSS ºi China. Acuzîndu-ºi criticii de egoism, Kissinger este descris drept fiind „inflexibil asupra multor aspecte - ºi intolerant în dezbateri”. Aceste atribute au determinat întîrzieri semnificative în iniþierea procedurilor de evacuare, conducînd la haosul ultimelor zile, ºi la neîndeplinirea obligaþiilor „morale” faþã de vietnamezii care au lucrat pentru oficialii americani. (va urma) NICHOLAS J. KAROLIDES, MARGARET BALD, DAWN B. SOVA altfel spus, cît de fidel ºi constant este pusã doctrina liberalismului românesc, ca politicã de stat a þãrii, în slujba intereselor economice ºi politice ale statelor apusene, indiferent de idealurile fierbinþi ale Poporului Român ºi de perioada istoricã în care se aflã România! Concepþiile ºi principiile ºcolii liberalismului economic românesc sînt puse în luminã, convingãtor, ºi de ceilalþi promotori ai acestei ideologii. Prinþul Alexandru Moruzi, în opera sa, exprimã convingerea cã în þarã nu existã „nici manufacturi de protejat, nici fabrici de încurajat, nici capitaluri suficiente pentru a stabili” printr-un „simþ istoric” incontestabil, ºi, în acelaºi timp, printr-un simþ al oportunitãþii, nevoia de a fi ocrotite sau încurajate. Ion Ghica, inginer de mine ºi matematician, ºef de guvern în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (11/23 octombrie 1859 - 28 mai/9 iunie 1860), susþinea ºi el, cu aceeaºi elocinþã, ideea libertãþii comerciale, precum ºi apriorioca inaptitudine industrialã a românilor. Industria noastrã, apreciazã Ion Ghica, este, pentru multã vreme încã, industrie agricolã, fiindcã „nu putem ºi nu trebuie (!) sã fim multã vreme încã, cîteva veacuri poate, decît o naþie numai agricolã”. ªi iatã cum ceea ce nu s-a împlinit în întregime din gîndirea ºi din obiectivele doctrinei liberalismului economic, în acele vremuri, promovate ºi de alþi sceptici (prof. Ion Strat, Ion Ionescu de la Brad º.a., inclusiv cei din perioada interbelicã), privind oportunitatea industrializãrii ºi asigurãrii independenþei generale a þãrii – avînd în vedere cã industria naþionalã a cunoscut, în cele din urmã, o anume dezvoltare pînã la a doua conflagraþie mondialã, fãrã a mai lua în considerare saltul înregistrat de aceasta în perioada postbelicã, cînd producþia industrialã a crescut, numai în anii 1951-1989, de 44 de ori – se împlineºte acum: Naþiunea Românã, guvernatã pe baza liberalismului economic, începînd din 1990, devine tot mai mult ºi continuu mai sigur o naþiune numai agricolã. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILÃ SONEA
Centenarul Marii Uniri – Preliminarii la Marea Unire (3) „Vlahul, se cuvine,/ fietecine,/ sã poarte cernit strai/ cã a murit Mihai/ cã ºi-au pierdut domnul/ viteazul ºi omul,/ cu nume de faimã/ de-l rosteau cu teamã/ cari mai de cari/ turcii ºi tãtarii/ ungurii ºi leºii/ tremurînd ca peºtii”. Dintre numeroasele poezii închinate voievodului Mihai Viteazul – primul unificator al celor trei Þãri Româneºti – am ales aceste versuri ale vistiernicului grec Stavrinos, scrise chiar în anul 1601, care, într-o descriere simplistã, cuprinde, cu o emoþie copleºitoare, întreaga anvergurã a faptelor lui Mihai „Vlahul”. În semnificaþia lor, versurile acestea ne duc cu gîndul la dimineaþa zilei de 9 august 1601, cînd, în tabãra de la Turda, tocmai cel lîngã care luptase cu o lunã în urmã, ºi obþinuse o mare victorie împotriva oºtilor lui Sigismund Bathory, la Gorãslãu, generalul Gheorghe Basta îl asasineazã miºeleºte, în cortul sãu, provocînd – la scarã europeanã – oprirea în loc a Istoriei, ºi, pentru noi, românii, amînarea cu peste 300 de ani a adevãratei Uniri, Unirea al cãrei Centenar îl sãrbãtorim în acest an. De la petrecerea acestui eveniment, care a crestat pe rãbojul Istoriei noastre un semn definitoriu pentru exemplificarea dorinþei românilor din cele trei Þãri Româneºti, de unire ºi neatîrnare, mulþi specialiºti care au abordat acest subiect ºi-au pus o întrebare, incitantã ºi semnificativã, în raport cu un eventual rãspuns: Cum ar fi evoluat România de azi dacã unirea înfãptuitã de Mihai Viteazul ar fi izbîndit definitiv? Astãzi, cînd avem posibilitatea sã cunoaºtem întreaga desfãºurare a evenimentelor – trecînd prin istoria Europei din ultimele patru secole, s-ar putea crea impresia facilã a creionãrii unui rãspuns precis, bazat pe evoluþia linearã a etapelor constituirii ºi dezvoltãrii statelor naþionale. Dar, cum evoluþia la care fãceam referire n-a avut niciodatã aspectul lineal, orice rãspuns conþine o mare dozã de hazard ºi, în raport cu cel care îl contureazã, poate conþine ºi o dozã de naþionalism extrem, sau, dimpotrivã, sã fie circumscris unei abandonãri totale a spiritului naþional. Aºa cã... Aºa cã, ne limitãm la partea cunoscutã a binomului, ºi avansãm o altfel de întrebare: De ce nu a fost încununatã de un succes definitiv acþiunea, în fruntea cãreia s-a aflat Mihai poreclit Viteazul? De ce s-a nãruit totul tocmai acum, cînd – aºa cum scria revoluþionarul de la 1848, Nicolae Bãlcescu: „Mihai ajunsese acum în culmea slavei ºi a mãrimei ce el voise”? Orice rãspuns am încerca – bifurcat în tot atîtea direcþii cîþi autori se încumetã sã purceadã la un asemenea travaliu – acesta trebuie sã þinã seama de contextul geopolitic european, în care interesele centrifuge ale exponenþilor anumitor puteri ºi forþe (din afarã ºi din interior) nu corespundeau cu planul îndrãzneþ, de la care Mihai nu voia sã se abatã. În general, Mihai, dupã ce ºi-a terminat incursiunea în Moldova, punîndu-l pe fugã pe Ieremia Movilã, se aºtepta la contraatacuri din partea rivalilor – în special a acelora care-ºi pierduserã tronul, în favoarea fostului Ban al Craiovei – ºi, ca atare, a iniþiat cîteva mãsuri organizatorice, pentru a calma, pe moment, situaþia. Un exemplu în acest demers al primului domnitor al celor trei Þãri Româneºti a fost hotãrîrea lui Mihai de a nu schimba aparatul administrativ, gãsit la data realizãrii unirii, în cele trei þãri. Practic, cred cã, ºi dacã ar fi dorit înlocuirea acestuia,
viteza de derulare a evenimentelor nu i-ar fi permis acest lucru. În parantezã fie spus, lãsîndu-l pe loc, acest numeros personal, avînd, în continuare, pîrghiile administraþiei locale, l-au folosit – la momentul oportun – pentru sabotarea conducerii locale, în detrimentul spiritului domnitorului Mihai... Iatã ºi un set de mãsuri adoptat de Mihai în Transilvania – considerate de voievod imperioase pentru consolidarea puterii, dar în contradicþie cu planurile malefice ale lui Rudolf al II-lea: introducerea limbii române, alãturi de cele germanã ºi maghiarã, ca limbã oficialã; boierii munteni primesc diferite proprietãþi în Transilvania, în detrimentul nobilimii locale; într-o mînãstire din Alba Iulia instaleazã cãlugãri transferaþi din Þara Româneascã ºi din Moldova; acordarea de dregãtorii unor oameni de încredere, aduºi din Þara Româneascã ºi din Moldova; acordarea dreptului þãranilor români din Transilvania de a pãºuna cu vitele în arealul satelor ungureºti ºi sãseºti etc., etc. Realizarea de excepþie a voievodului muntean, dupã ce a dezvoltat o seamã de sentimente ºi resentimente la mai-marii Europei, a evoluat, trecînd în faza superioarã: riposta! Manifestãri de anvergurã s-au produs pe mai multe paliere: * Principalii rivali (turcii, ruºii, polonezii, germanii, ungurii) urmãreau, fiecare, consolidarea puterii proprii în detrimentul celorlalþi, aºteptînd momentul propice pentru atac; * Clasele stãpînitoare din Transilvania ºi Moldova erau panicate. Teama avea ca sursã frica indusã de faptul cã s-ar putea – avînd în vedere Þara de unde s-a ridicat Mihai Viteazul – ca boierimea din Þara Româneascã sã-ºi întindã influenþa asupra celor douã þãri-surori, aceºtia pierzîndu-ºi privilegiile; * Nici pãtura de jos – þãrãnimea – nu era mulþumitã. În primul rînd, þãrãnimea din Transilvania. Ce se întîmplase? Dupã intrarea victorioasã a lui Mihai în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, þãrãnimea – în special românii, care erau cei mai exploataþi – a crezut cã a sosit clipa rãzbunãrii, manifestîndu-ºi revolta împotriva grofilor ºi a altor stãpînitori, prin fapte anarhice, încercînd o revoluþie împotriva acestora. Aceastã atitudine n-a fost, însã, în context cu planul lui Mihai, care, dorind sã-ºi atragã sprijinul nobilimii ardelene, a mers pe mîna unui compromis, fiind obligat sã ordone mãsuri de oprire a rãzmeriþei þãranilor (un fel de represalii); * Legarea de glie, „Legea lui Mihai”, îngrãdea foarte mult libertatea de miºcare a þãranului, micºorîndu-i facilitatea de a-ºi alege zona de locuit, în corelaþie cu avantajele oferite de diferiþi factori locali. Deºi am lãsat la urmã acest factor distructiv al operei Viteazului – l-am numit pe împãratul Rudolf al II-lea – acesta, dupã ce s-a folosit de Mihai Viteazul ºi de armata acestuia pentru a-i opri pe turci, a avut grijã ca tratatul încheiat cu Mihai sã stipuleze principii net în defavoarea lui – cea mai importantã fiind aceea în care se consemna cã Transilvania trebuia sã fie a coroanei habsburgice, iar Mihai sã fie doar reprezentantul împãratului. De la aceastã diferenþiere a modului de a înþelege locul ºi rolul lui Mihai în noua conjuncturã s-a stîrnit furtuna care a produs fisura ce prevestea un pericol mortal pentru Mihai Viteazul. Compromisul acestuia din urmã, ºi abilitatea sa de a „aluneca” printre lupii hulpavi – chiar dacã a avut un
oarecare succes iniþial – finalul a coincis cu moartea lui Mihai ºi cu noua dramã în care pãºeau cele trei Þãri Româneºti. Acum, ca sã încheiem acest capitol, dupã ce am cunoscut avatarurile prin care au trecut cele trei Þãri Româneºti, supuse unor schimbãri masive în suprastructura ºi infrastructura acestora, în perioada 15991601, putem face o paralelã între esenþa Unirii din 1600 ºi Unirea din 1918, paralelã din care rezidã finalitatea actului respectiv. Iat-o: la 1600, forþa (aproape totalã), cea care a realizat unirea, a fost armata – compusã ºi din mercenari. Învingînd cele douã armate, ale Transilvaniei ºi, apoi, pe cea a Moldovei – sub geniul de strateg al lui Mihai – forþa armatã a fixat coordonatele impuse de cãtre Mihai, reglementînd, cu sabia ºi cu puºca, ceea ce, de bunã voie, ar fi fost o utopie. Masele populare – cu orizonturi de aºteptare diferite, în raport de naþionalitate ºi de statutul social – au primit unirea ca pe un fruct gata copt, fãrã a participa activ la sãdirea, altoirea ºi creºterea copacului care a dat acest rod. Cînd primele disensiuni ºi deziluzii au apãrut, amplificate ºi de presiunile externe, masele ºi-au disipat omogenitatea, intrînd în colaps... Dincolo – 1918, Alba Iulia. Ideile unirii, rãmase de la 1600, ºi amplificate cu noile repere reprezentînd anii: 1784 – Rãscoala lui Horea; 1821 – Rãscoala condusã de Tudor Vladimirescu; 1848 – Revoluþia din Þãrile Române; 1859 – Fãurirea Principatelor Române; 1877 – Rãzboiul de Independenþã... au explodat într-un buchet de trei culori, la 1 Decembrie 1918. În acest caz, forþa principalã nu mai era armata – indiferent sub ce comandant viteaz ar fi acþionat – ci masele de români, mulþimile din Basarabia, Bucovina, Moldova, Þara Româneascã ºi Transilvania, care, printr-un proces democratic, de validare a mandatelor, ºi-au trimis reprezentanþii la Alba Iulia, pentru marea adunare de la 1 Decembrie 1918, de fapt, imensa certificare a Marii Uniri. Deosebirile sînt radicale, deºi, cu cîteva rînduri mai înainte, am adus sub formã de argument un paralelism ideatic. Desigur, propaganda comunistã, hotãrîtã sã demonstreze superioritatea clasei celei mai defavorizate, atunci cînd vine vorba de angajarea în luptã, reliefa aportul covîrºitor al maselor în cele mai mari bãtãlii de pe frontul luptei de clasã – ca o ºtampilã aplicatã peste teoria unui anume Lenin, cu privire la rolul maselor în revoluþie. Numai cã, fãrã sã aibã
Bethlen îºi îndreaptã privirile ºi propunerile cãtre domnitorii Þãrii Româneºti ºi Moldovei. Mai mult decît atît, chiar înscãunarea lui ca principe se realizase cu concursul domnilor din cele douã þãri Româneºti: Þara Româneascã – Radu Mihnea; Moldova – ªtefan Tomºa, toþi trei depunînd jurãmînt „sã fie ca fraþii, sã nu se lase unul de altul pînã la moarte”. Interesat sã adînceascã legãturile cu Þãrile Româneºti, ºi gîndind în perspectiva timpului, Gabriel Bethlen se apropie ºi mai mult de Muntenia, în timpul domniei lui Gavril Movilã, cînd, la 5 mai 1619, se realizeazã – în premierã – un adevãrat tratat de alianþã între cele douã þãri, cu angajamente concrete, ivite din stringenþa neceColonizarea unor populaþii strãine în spaþiul transilvan sitãþilor curente, cum ar fi: acordarea asistenþei militare în cazul unui atac, conlucrarea în comun pentru a-ºi apãra interesele la Poartã. Acest habar de teza tovarãºului Lenin, masele acestui popor – avînd în frunte doar semeni din mijlocul lor – principe al Transilvaniei manifesta chiar gînduri atît avînt ºi determinare au manifestat, încît, la mãreþe, realizarea unei Dacii, prin unirea sub autoriadunarea naþionalã de la Alba Iulia, au proclamat tatea sa a celor trei Þãri Româneºti, ducînd mai unirea Transilvaniei, Banatului, Criºanei ºi Mara- departe visul lui Mihai Viteazul. Una dintre cauzele care a împiedicat acest proiect mureºului cu România. Se pot invoca o serie de argumente în favoarea – în afara împotrivirii Imperiului Habsburgic – a fost realizãrii unitãþii de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, ideea lui Bethlen de a încerca schimbarea orientãrii cum ar fi: ridicarea gradului de conºtiinþã a poporului, religioase a românilor transilvãneni, obligîndu-i sã în cei peste 300 de ani scurºi de la marele act istoric al treacã la calvinism, cerînd, pentru aceasta, intervenþia lui Mihai Viteazul; estomparea diferenþelor dintre ati- patriarhului Constantinopolului, Chiril Lucaris. tudinile de ordin politic ale diferitelor stãri ale popu- Rãspunsul acestuia, prin care refuza schimbarea prolaþiei; avantajul oferit de faptul cã Þara Româneascã ºi pusã, constituie ºi o demonstraþie a ceea ce gîndeau Moldova formau, acum, un singur stat, uºor de înrîu- strãinii referitor la unitatea românilor din cele trei Þãri rit în ideea uniunii cu cea de-a treia Þarã Româneascã – Transilvania; apariþia ºi dezvoltarea unor entitãþi culturale care au contribuit la redeºteptarea spiritului naþional, al unitãþii de limbã, neam, obiceiuri, dezvoltare istoricã; ºi, nu în ultimul rînd, avantajul creat de degringolada adusã de Primul Rãzboi Mondial... Punînd în balanþã tot acest mãnunchi de atuuri – care n-au putut fi întrunite în anul de graþie 1600 – totuºi, balanþa se înclinã de partea talerului în care a fost aºezatã concepþia împãmîntenitã de primulministru de Externe al Principatelor Române, Mihail Kogãlniceanu, care (ºtiind ce spune), declara: „Unirea, Naþiunea a fãcut-o!”. Dupã acest expozeu sã acordãm credit ºi istoricului P.P. Panaitescu, care, în volumul „Mihai Statul român centralizat ºi independent sub domnia Viteazul” (Bucureºti, 1936), vine cu un argument lui Mihai Viteazul personal, bazat pe o serie de concluzii istorice: „Cãderea lui Mihai se datoreºte nici unor greºeli în politica lui socialã sau naþionalã, nici unor greºeli Româneºti: „Ar trebui, mai întîi, sã se rupã legãtura de militare; el a cãzut cã n-a avut înãuntru o temelie sînge ºi de simþire care zvîcneºte în tainã, dar cu multã economicã a operei sale, iar în afarã a fost victima putere, între românii din Þara Transilvaniei ºi imperialismelor ce ne înconjurau, toate unite împotri- locuitorii din þãrile Munteniei ºi Moldovei. Negreºit, domnii vecini ai ziselor þãri nu vor îngãdui aceasta va lui”. Destrãmarea noului stat ºi întoarcerea la vechile niciodatã ºi foarte sigur vor pune piedici, dacã nu cu hotare, cu particularitãþile celor trei Þãri Româneºti, armele, cel puþin cu îndemnuri tainice”. Frumos elogiu adus de o faþã bisericeascã, de rang nu închide robinetul speranþei de unire, dar, în acelaºi superior, unitãþii românilor, poate ºi datoritã ecoului timp, Imperiul Otoman (cãruia îi trecuse glonþul pe la Unirii lui Mihai Viteazul, care mai plutea peste o ureche) ºi-a orientat politica faþã de þãrile româneºti, pe douã direcþii speciale: menþinerea regimului de Europã în cãutare de noi fãgaºe ºi de noi reaºezãri obligaþii materiale la un nivel admisibil, ºi respectarea geografice! Continuînd în acelaºi spirit de uniune, statutului de autonomie astfel rezultat din includerea urmaºul lui Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi I, Þãrii Româneºti, Moldovei ºi Transilvaniei în zona sprijinã venirea la domnie a lui Matei Basarab în Muntenia, între cei doi încheindu-se mai multe tratate numitã „Casa Pãcii“ sau a „legãmîntului”. Totuºi, Poarta îºi diminuase încrederea în domni- de prietenie. Aceiaºi linie este urmatã ºi de Gheorghe torii de sorginte româneascã, în Þara Româneascã ºi Rakoczi al II-lea, confirmarea venind de la Matei Moldova (avînd exemple negative pe Grigore Ghica – Basarab, care, referindu-se la aceste relaþii, a conchis: Þara Româneascã, ºi ªtefan Petriceicu – Moldova), „De cine ne vom teme, dacã þãrile noastre, Muntenia care, în bãtãliile de la Hotin (1673), au trãdat, trecînd ºi Transilvania, vor pãstra buna înþelegere de pînã de partea inamicului, adicã de partea polonezilor. Sub acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni”. Toate aceste încercãri – unele gîndite în cheie imperiul acestei motivaþii, mai întîi, în mod „experimental” (1673-1683), ºi, apoi, timp de peste un veac dublã, în raport cu cele douã imperii (1711-1821), Imperiul Otoman a pricopsit Þara asupritoare: Otoman ºi Habsburgic – au rãmas la diferite stadii de realizare, Româneascã ºi Moldova cu domnitori fanarioþi. Deºi unirea realizatã de Mihai rãmãsese în urmã, în oricum, nici una dintre ele nu a atins nici condiþiile descrise mai înainte, ecoul acestei mari biru- 10% din Unirea înfãptuitã de Mihai inþe – chiar ºi efemere – nu se stinsese, acesta transfor- Viteazul, lipsindu-le condiþia primormîndu-se într-un magnet miraculos, de atragere a unor dialã – coeziunea. Asupra încercãrilor – idei noi, de unire, în coordonatele primei jumãtãþi a fie prin acþiuni vizibile, fie doar prin Secolului al XVII-lea. Un exponent al acestui nou proiecte secrete – de unire, sau mãcar de fenomen a fost principele Gabriel Bethlen (1613- apropiere a celor trei Þãri Româneºti, vegheau cei trei „tartori” universali, 1629). Dupã confruntãri cu Casa de Habsburg, nereuºind vecinii noºtri, mai îndepãrtaþi sau mai impunerea planului sãu de a cãpãta titlul regal, apropiaþi, anume: Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman ºi Imperiul Rus, fiecare rezervînduºi dreptul de a interveni în viaþa politicã ºi economicã a celor trei þãri, inclusiv cu forþã militarã, atunci cînd sperietura unirii devenea prea mare... Prea desele schimbãri de domnitori în cele trei Þãri Româneºti, fiecare speculînd simpatia sau antipatia marilor puteri faþã de un rival sau altul, au decapitat multe iniþiative, care – profitînd de o continuitate perceptibilã – ar fi putut sã prindã rãdãcini. Înaintînd pe firul istoriei, la începutul veacului al XVIII-lea, aflãm despre o oarecare implicare ºi a lui Constantin Brâncoveanu în problema þãrii vecine – Transilvania – aºa cum ne lasã sã înþelegem Nicolae Iorga în a sa „Istorie a românilor din Ardeal ºi Ungaria”, volum apãrut în anul 1915, la Bucureºti, la Editura „Casa ªcoalelor”. Iatã textul reprezentativ: „Ca domn nou stãpînea în Þara Româneascã, dupã moartea lui ªerban, în clipa cînd planurile lui de a concilia cu autonomia deplinã a þãrii supunerea prielnicã faþã de împãratul din Viena cãdeau - Constantin Brâncoveanu, nepotul de sorã al Cantacuzinului. Era un om care nu odatã fãcuse drumul Ardealului, care, ca trimis la Poartã, ºtia toate rosturile þãrii vecine, care încheiase cu duºmanii lui Apaffy tratatul pentru restabilirea lui Sava Brancovici ºi asigurarea legii româneºti. Bunicul sãu îi lãsase moºia ardeleanã a Sîmbetei de Sus. Nu se putea gãsi între toþi boierii din Bucureºti unul care sã fie mi pregãtit pentru a juca, în aceste încurcãturi, un rol dincolo de munþi”. Oricîte opreliºti apãreau în calea ideilor unioniste, tot se mai afla cîte un om care era urmãrit de acest vis al unirii Þãrilor Româneºti. Într-un cadru ostil al afirmãrii ideilor care demonstrau nevoia de continuitate a operei lui Mihai Viteazul, se iveau propuneri îndrãzneþe, cum a fost cea a lui Mihai Cantacuzino, care, din Goleºti, în iulie 1772, scria: „Binevoiþi domnule (von Thugut) sã luaþi aminte o clipã la necãjita noastrã stare ºi nenorocire dacã ar trebui din nou sã ne plecãm în jugul abia scuturat, priviþi pe de altã parte climatul fericit ºi marea rodnicie a acestor þinuturi ºi veþi constata cã ambele principate (Moldova ºi Þara Româneascã), unite sub un principe bun ºi proteguite de douã din cele mai mari imperii ale creºtinãtãþii, ar putea în scurt timp sã alcãtuiascã un stat capabil sã se menþinã ºi sã opunã o barierã torentului care atît de des a ameninþat cu desãvîrºita ruinã numele creºtin”. Dincolo de aceste iniþiative îndrãzneþe, care þineau aprinsã flacãra ideii de unire a Þãrilor Româneºti, în vreme au apãrut ºi alt soi de iniþiative, unele de-a dreptul periculoase, deºi erau învelite, precum bomboanele de ciocolatã, în celofan colorat. Pentru a exemplifica, reproduc un document din 1907, descoperit de Nicolae Iorga, scris în limba francezã, intitulat „Despre intenþia Rusiei de a crea un regat al Daciei, prin unirea celor trei þãri române”: „(…) De cîtva timp s-a rãspîndit zvonul cã Transilvania va fi cedatã de cãtre Casa de Austria ºi unitã Moldovei ºi Valahiei, sub numele de regatul Daciilor spre a aparþine marelui duce Constantin al Rusiei. (…) Zvonul a îngrijorat în chip neobiºnuit pe locuitorii acestei þãri, cu atît mai mult cu cît el a fost pus în circulaþie de consulul rus, Kirico, care s-a exprimat public într-o cãlãtorie fãcutã de la Bucureºti la Braºov. Contele von Kollowrath, guvernatorul Transilvaniei, a luat cunoºtinþã de vorbele acestea ºi a informat Curtea de la Viena, citînd pe autorul lor”. Pentru cã aceastã utopie a rãmas ca atare, am pierdut ocazia de a ne numi, peste 15 ani, „Republica Sovieticã Socialistã Dacia”… (va urma) GEO CIOLCAN
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 14-a – 7 septembrie 2018
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Jandarmii I-aþi vãzut, desigur, mereu la datorie, preocupaþi de misiunea lor nobilã, aceea de a apãra obiective esenþiale, ca, de pildã - ultima datã, pe 10 august a.c. sediul Guvernului României. I-aþi vãzut loviþi, batjocoriþi, scuipaþi, huliþi. În ei se aruncã mereu cu pietre, ºi ei rabdã resemnaþi. Trebuie sã fie foarte atenþi, sã nu loveascã mulþimea-nvrãjbitã. Ei trebuie sã apere integritatea celor din jur, care îi înjurã ºi-i fac în tot felul. Ba chiar unii îi lovesc fãrã milã, deºi sînt forþe de ordine ale statului. Cine sînt aceia care ar trebui sã suporte mojicia multor oameni plini de violenþã? Cine sînt ei, proscriºii, mereu vinovaþi? Mulþimea dezlãnþuitã poate chiar nu numai sã-i loveascã, ci ºi sã-i omoare. S-a creat ºi ne inundã un val de violenþã în societatea
Justiþia Româneascã Pericolul Social Nr. 1! (2) Motto: ,,Dreptatea este o carte,/Dumnezeu a fost zeþar,/Iar Justiþia româneascã,/O greºealã de tipar“. (Folclor)
Aºadar, niºte handicapaþi, care, în loc de Art. 206 (calomnie), au scris Art. 193 (incest), au devenit eroi ai naþiunii, prin decizia altor dobitoci ºi asta, sanchi, se cheama Justiþie. Aºa s-a fãcut cã, în acea perioadã, subsemnatul a lansat un volum de poezii, intitulat ,,Epistole cãtre neomenie”, din care, acum, am extras cîteva versuri, mai actuale ca oricînd”. ,,Lipsiþi de conºtiinþã, magistraþi pe robe pãtaþi κi bat joc de cauze ºi oameni disperaþi. În mîna lor, legea-i un moft, chiar nulã, Pãcat, Act al Dreptãþii, îþi plîng de milã! Dar, oare, ce-i Dreptatea, cei tari se îngrãdirã ªi cum spunea poetul, în veci vezi cum conspirã!” Puþini ºtiu cã, în lumea arabã, cetãþenii au douã variate în acþiunea de a-ºi cãuta dreptatea: la tribunal sau la
Viaþa lui Cezar, „regele puºcãriilor“ (102) Epilog S-a stins cel mai respectat „ºmecher de oraº“ din România: legendarul Cezar, supranumit „Regele puºcãriilor“, a fost înmormîntat la Strãuleºti Nu existã ºmecher care sã nu fi þinut cîteva momente de reculegere în memoria celui care a fost Cezar Nichita. Etalonul de „bãrbat adevãrat“ pentru generaþii întregi de români, care constituie aºa-numita viaþã de oraº. Supranumit „Regele puºcãriilor“, legendarul Cezar, cel recunoscut de toþi bãieþii de oraº din România ºi din întreaga lume drept un simbol al bãrbãþiei ºi onoarei, s-a stins din viaþã, rãpus de o boalã necruþãtoare, la doar douã zile dupã ce împlinise 65 de ani. Dintre care, cam jumãtate i-a petrecut colindînd penitenciarele patriei. Dar era cunoscut drept „Regele puºcãriilor“ nu doar pentru timpul îndelungat supravieþuit la „suferinþã“, ci pentru ceea ce a reprezentat el pentru aceastã lume aparte de dupã zidurile unei puºcãrii. Respectat de gardieni ºi pînã ºi de comandanþi, adulat ºi temut, deopotrivã, de ceilalþi deþinuþi, Cezar Nichita este caracterizat de toþi cei care l-au cunoscut drept un „bãrbat de onoare“. Adicã eticheta supremã ce poate fi atribuitã cuiva în viaþa de oraº. Titlu cu care, plîns de prietenii pe care i-a învãþat tainele ºmecheriei în oraº, cel care a fost Cezar a fost înmormîntat sîmbãtã, pe o vreme cîinoasã, la Cimitirul Strãuleºti II. Odihneascã-se în pace!
„Pe sabia lui!“ Astfel spun prietenii apropiaþi cã a murit Cezar Nichita. Acum o sãptãmînã, a împlinit 65 de ani ºi pe camarazii care au venit sã-i ureze tradiþionalul „La mulþi ani!“ i-a uimit încã o datã dîrzenia acestei ade-
româneascã, pe care nu-l mai putem stãpîni. De unde asemenea porniri animalice, pline de urã, la unii indivizi? Din ce-ºi hrãnesc instinctele? De ce lovesc? De ce înjurã? Cine-i îndeamnã ºi cine-i plãteºte? Cãci nu credem cã procedeazã în felul acesta doar aºa, de capul lor. Cine sînt duºmanii lor, de fapt? Da, se pare cã ei sînt jandarmii, ºi trebuie mereu loviþi, batjocoriþi. Iar la urmã, tot asupra lor se aruncã anatema. Da, asta e România aºa-zis democratã. Pãi ãsta-i stat de drept, cînd se acceptã maltratarea celor ce sînt meniþi sã ne apere? Domnul preºedinte i-a acuzat, tot pe ei, de violenþã ºi de comportament nedemn. Cã au dat cu gaze lacrimogene, cã n-au rãbdat dezlãnþuirea unor personaje puse pe scandal ºi distrugeri. Dar oare ce-ar fi trebuit sã facã? Sã se lase molestaþi, omorîþi? Privim un tablou jalnic al unei þãri devastate de dezbinare, urã ºi violenþã. Nu este bine. Ce forþe oculte
lucreazã de zor la crearea unui asmenea climat, care nu poate duce la prosperitate, ci la ceva dureros – la dezintegrarea þãrii? În anul Centenarului Marii Uniri, România apare tot mai bãtutã de vînturile ºi valurile istoriei. ªi tot mai departe de înfãptuirea a ceea ce înaintaºi demni au fãcut prin jertfe eroice: o singurã Patrie, a tuturor românilor. Mergînd pe aceastã cale, e posibil sã ajungem, Doamne fereºte, într-o fundãturã ºi mai mare, din care sã nu mai putem ieºi niciodatã. La noi parcã nu mai existã lege, sau, dacã existã, nu se aplicã. ªi dacã vreþi sã daþi jos acest Guvern, daþi-l prin mijloace democratice, dar puneþi altul mai bun în loc. Însã, deocamdatã, trebuie respectatã voinþa românilor, care nu sînt, în nici un caz, grupurile de huligani ce fac numai rãu României. ªi apãraþi-i pe jandarmi. GEORGE MILITARU
moschee, 90% dintre ei preferînd cea de-a doua variantã, ceea ce ar trebui sã ne dea de gîndit. Oare cu ce ne-am încurca, dacã, pe lîngã Tribunal, am avea ºi alte variante, cum ar fi o instanþã privatã, Biserica sau Sfatul Bãtrînilor, cum era pe vremuri? De ce trebuie sã ne umilim în faþa acestor nemernici, care au ajuns sã facã poze de grup, precum corul Madrigal, împreunã cu toate epavele acestui sistem? Românul cinstit, muncitor, patriot ºi credincios nu mai pune botul nici la televiziunile naþionale sau private, care veºnic fac emisiuni dedicate acestor caricaturi justiþiare. Românii s-au scîrbit la maximum de generalul Abraham, de Mugur Ciuvicã, Petre Roman, Bogdan Chirieac, ªerban Nicolae, Abramburica º.a.m.d., care se dau, noapte de noapte, filosofi, analiºti ºi consultanþii naþiei. Ajunge, încolonaþi-vã ºi, valea! Drum bun, cale bãtutã, cin’ vã prinde sã vã… felicite! (n-am gãsit altã rimã). Reþineþi cã formula ,,M*ie P.S.D.!”, care a împînzit întreaga Planetã, sub diverse forme, a creat un precedent ºi nu ne-ar mira dacã, din cosmos, s-ar observa asemenea îndemnuri ºi la adresa Justiþiei româneºti, aºa cã plecarea tinerilor din þarã (5 pe orã) este justificatã din plin. Tineretul þãrii ar fi vrut sã înveþe despre Eminescu,
George Enescu, Brâncuºi, Iorga, Mihai Viteazul º.a.m.d., dar iatã cã, în curînd, în programa ºcolarã vor fi lecþii despre Apocalipsã, pupincuriºti, Corupþie sau M*ie. No coment! Cîndva, fostul preºedinte al României, Emil Constantinescu, a spus cã ,,Magistraþii corupþi sau incompetenþi ar trebui sã se gîndeascã foarte serios la oportunitatea unor demisii de bun-simþ”, ceea ce ar fi fost bine, dar, oare, de unde luãm atît bun-simþ? De cînd lumea ºi pãmîntul, se ºtie cã noþiunea de Justiþie are un profund caracter divin, precum ºi celelalte elemente adiacente, cum ar fi Dreptatea, Adevãrul, Echitatea sau Legea, toate fãrã nici o ºansã de a fi omise la judecata de apoi a Bunului Dumnezeu. Nu scapã nimeni de circumstanþe atenuante, clemenþã sau iertare nu poate fi vorba, chiar dacã în viaþa pãmînteascã mulþi îºi fac iluzii cã nemerniciile lor rãmîn în veci nepedepsite. Din pãcate, în România, tocmai în sistemul în care aceste lucruri ar fi trebuit cunoscute cel mai bine, se întîmplã cele mai inimaginabile nedreptãþi. Justiþia Româneascã a produs la nivel naþional un adevãrat… Genocid (sic!). (va urma) VALENTIN TURIGIOIU
vãrate legende a României: „Era þintuit la pat, mãcinat de o boalã necruþãtoare, întotdeauna a fost un bãrbat foarte orgolios, mîndru, un simbol de verticalitate umanã. Este clar cã nu a putut sã se împace niciodatã cu gîndul cã nu mai este stãpîn pe corpul ºi pe puterile lui, cã nu se va mai putea ridica niciodatã din pat. Aproape cã eu cred cã ºi-a dorit moartea, nu mai voia nici sã mãnînce, nu mai ºtia decît de un singur lucru: sã sfîrºeascã aºa cum a trãit, ca un bãrbat adevãrat. De fapt, ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el ºi pe care ni le-a spus cu greu, de ziua lui, au fost chiar astea: «Sã mor pe sabia mea!». A încetat din viaþã cu demnitate, dupã doar douã zile de cînd fãcuse 65 de ani“, povesteºte cu glasul stins de durere vechiul sãu prieten Dan Mutu, cel care i-a fost alãturi pînã în ultimele clipe de viaþã.
Juma’ din viaþã la „suferinþã“
Fane Spoitoru’ ºi verigheta de argint Contribuabilului de rînd poate cã numele de Cezar Nichita nu îi spune nimic. Însã, pentru cei care au avut cîtuºi de puþin de-a face cu ceea ce îndeobºte numim „viaþa de oraº“, lucrurile stau cu totul altfel. Cezar este unul dintre puþinele nume respectate de absolut toþi ºmecherii de oraº. Iar acest lucru s-a putut vedea ºi la înmormîntarea care a avut loc sîmbãtã, la ora 12.00, la Cimitirul Strãuleºti II, aflat la doar o aruncãturã de bãþ de celebrul restaurant „La Doi Cocoºi“. Înfruntînd crivãþul dezlãnþuit de afarã, zeci de bãrbaþi îmbrãcaþi în negru, „nume grele“ ale vieþii de oraº, au purtat coroane de flori pe care, invariabil, stãtea scris: „Un ultim omagiu, din partea prietenilor din oraº!“. Dar ºi mai grãitor este poate episodul în care, înainte de plecarea pe ultimul drum, Fane Spoitoru’ întreba de unde poate cumpãra o verighetã de argint, pentru a i-o pune pe deget celui care a fost Cezar, conform unui vechi obicei, în semn de prietenie ºi respect. Tot pentru a i se aduce un omagiu celui care, în ciuda discreþiei afiºate în ultima vreme, a fost recunoscut drept modelul unui „bãrbat de onoare“ pentru întregi generaþii ºmechereºti, cortegiul a oprit cîteva minute ºi în faþa Gãrii de Nord. Locul de unde se spune cã „s-a dat ora exactã la ºmecherie“ pentru întreaga þarã.
În orice colþ al þãrii ºi, mai nou, al întregului continent, atunci cînd se povestea despre Cezar, bãieþii de oraº adãugau imediat, cu respect, ºi supranumele de „Regele puºcãriilor“. Într-adevãr, un sumar calcul matematic fãcut de cãtre cunoscuþi aratã cã jumãtate din viaþã, Cezar Nichita ºi-a petrecut-o „la suferinþã“. La înmormîntare, apropiaþii îºi ºuºoteau unul altuia, parcã ºi uitînd cã „ultimul bãrbat de onoare“ din România nu se mai aflã printre ei, poveºti celebre, cunoscute în toatã þara, despre acest personaj legendar: „Toatã lumea îºi dorea sã fie în aceeaºi puºcãrie cu Cezar, îl plimbau miliþienii peste tot, nu îl lãsau prea mult într-un loc, cã imediat Cezar devenea adevãratul comandant. Toþi deþinuþii îl ºtiau de fricã, dar ºi þineau la el, cã era ºi omul dreptãþii ºi se bãtea pentru drepturile lor. Nu suporta perversitatea, laºii ºi prãduitorii, ãºtia au avut mereu viaþã grea cu el. Dar pînã ºi comandanþii îl respectau ºi se bucurau cînd venea Cezar la ei la pîrnaie, cã nu mai era nevoie nici de gardieni, dispãreau ºi scandalurile între deþinuþi, dar ºi abuzurile împotriva lor, cã toatã lumea avea încredere deplinã în dreptatea ºi onoarea lui Cezar“.
„Un bãrbat de onoare“ Astfel îl caracterizeazã Dan Mutu pe vechiul sãu prieten: „S-a ridicat de jos, doar pe puterile lui, ºi a cucerit respectul tuturor. Tatãl lui venise de la Cernãuþi, din cîte ºtiu fusese la fel de hotãrît, astfel cã bãrbãþia de care a dat dovadã Cezar toatã viaþa lui cred cã a fost ceva nativ. A fost cu adevãrat un bãrbat drept, de onoare, bazat doar pe el, ceea ce, din pãcate, în viaþa de oraº de azi se întîlneºte tot mai rar. Dumnezeu sã îl ierte. Noi, oricum, nu îl vom uita niciodatã! (Articol apãrut în cotidianul „7plus“, din 26 februarie 2007) Sfîrºit
TACHE (Text reprodus din volumul „Viaþa lui Cezar, «Regele puºcãriilor»“)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 15-a – 7 septembrie 2018
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Teocraþia ortodoxã moldo-valahã (3) Motto: „Douã sãbii într-o teacã,/Doi Domni în þara sãracã,/N-au loc!“ * Naftali Bennett, ministru israelian: Bucureºti e pe locul trei, dupã Santiago, Chile, Dnipro, Ucraina, în topul celor mai antisemite oraºe din lume, pe raza cãrora sînt postate cele mai multe mesaje antisemite pe Facebook ºi Twitter. * Damian Spiridon, Bucureºti: Sã vorbeºti cu urã despre instaurarea statului de drept, despre democraþie ºi economia de piaþã, pe care o liotã de netoþi nu le pot pricepe în ruptul capului. ªi care liotã voteazã aiurea, se-mbracã aiurea, umblã sã fie asistatã sociali ºi toþi vin ca vitele la mitinguri. Aici sîntem! Teocraþia ortodoxã moldo-valahã e antisemitã sau antioccidentalã? A mãrºãluit în cãmãºi albe asupra Bucureºtiului ºi cã marºul în cãmãºi negre asupra Romei s-a manifestat împotriva unui Stat Paralel Ilegitim strãin de neam, glie, rit, a abuzurilor împotriva poporului, pentru o societate mai curatã, fãrã ºobolani. Liviu Dragnea nu poate fi prim-ministru, dar a desemnat trei. Europa nu înþelege Orientul, cum nu l-au înþeles nici judecãtorii de la Nürnberg cînd n-au condamnat legionarii în cãmãºi
Statul român uitã sã îºi plãteascã facturile Stocul plãþilor restante raportate la data de 30 iunie 2018 a fost în sumã totalã de 725,4 milioane de lei, cu 11,1% peste nivelul înregistrat la data de 30 iunie 2017. Arieratele (plãþile restante peste 90 de zile) înregistrate la data de 30 iunie 2018 au fost în sumã de 232,9 milioane de lei, în creºtere cu 11,7% comparativ cu cele înregistrate la data de 30 iunie 2017 pe fondul creºterii arieratelor atât în administraþia localã, cît ºi la nivelul administraþiei centrale. Arieratele din administraþia localã au reprezentat 79,4% din totalul arieratelor înregistrate la 30 iunie 2018, se aratã în Raportul privind situaþia economicã ºi bugetarã pe primele ºase luni ale anului 2018. În iulie 2018, arieratele au ajuns la 233,1 milioane de lei, cea mai mare parte din sumã, 226,1 milioane de lei, fiind cãtre furnizori, creditorii din operaþii comerciale. Unitãþile administrative cu cele mai mari arierate sînt Timiºoara, cu 14,75 milioane de lei, Mangalia, cu 12,16 milioane de lei, Consiliul Judeþean Caraº-Severin, 10,24 milioane de lei, primãria Prundeni, din Vîlcea, cu 9,75 milioane de lei. Arieratele reprezintã practic facturile neplãtite de statul român. Sînt bani facturaþi de instituþii ale statului român, dar neplãtiþi mai devreme de 90 de zile cãtre companii, bãnci, persoane fizice. Situaþia devine destul de delicatã, în condiþiile în care s-a plecat de la un minim istoric, de 120 milioane de lei în decembrie 2014, însã de atunci s-a intrat într-un trend abrupt de creºtere, care nu dã semne cã se va ameliora. Orice neplatã la timp poate provoca blocaj financiar, cu efecte negative asupra companiilor. La finele lui 2014, ministrul de Finanþe de atunci, Darius Vîlcov, actualul consilier personal al premierului Viorica Dãncilã, a anunþat, dupã operarea unei rectificãri bugetare, cã arieratele bugetului general consolidat vor fi aduse la zero. S-au alocat 4 miliarde de lei bugetelor locale pentru ca acestea sã îºi poatã plãti creditele ºi furnizorii în 2015. Cu toate acestea, arieratele au continuatã sã se adune. (R.C.)
Þarã a nimãnui! Cei care ne conduc fac ce vor din þara noastrã scumpã ºi rãnitã profund din cauzã cã îºi pierde valoarea cu care a fost înzestratã de „mama naturã“. Aurul, argintul, minereurile, fabricile ºi uzinele sînt vîndute la venetici, care (ne) furã pînã ºi dreptul ce ne aparþine. Strãmoºii noºtri ºi-au dat ultima suflare pentru libertatea noastrã ºi a þãrii.
verzi, o sectã ortodoxã obscurã, iresponsabilã. Vãzutã din vest ca absurdã. Cu toate astea, nu pot fi damnaþi românii ajunºi în urmã cu un mileniu sub teocraþia, teroarea slavo-bizantinã, care îi trateazã mereu ca subalterni, le ucide conducãtorii, Antonescu, Ceauºescu. La Athos, numai greco-slavii au mînãstiri, ortodocºii moldo-valahi sînt oarecum la periferie, au numai un schit. În aceste condiþii istorice vitrege, integrarea în civilizaþia occidentalã, bunãvoinþa UE/NATO e atotprezentã, socialã, politicã ºi militarã. Depãºirea prãpastiei dintre Occident ºi Orient, Catolicism ºi Ortodoxie e în curs. Episcopii catolici din România, Preafericitul Lucian, cardinalul Mureºan, fac o vizitã „Ad limina Apostolorum” la Roma, 5-10 noiembrie a.c., ºi nu e decît o chestiune de timp, spre binele întregului neam, cînd li se va alãtura ºi Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Conducãtorii ortodoxo-comuniºti, PMR, PCR, FSN, PSD, sînt adepþii teocraþiei orientale cã Putin, Erdogan, Xi ºi, în fond, conflictul dintre ortodoxie ºi catolicism nu e ceva nou, el apare periodic în alb, roºu, verde. Pe lîngã aceste forme de protest colorate, mai sînt furtul ºi minciuna. România e prima în Europa la furtul din fondurile de dezvoltare ºi probabil ºi la „Forme (occidentale) fãrã fond“, la „Zicem ca ei ºi facem ca noi!“, la balcanism. (va urma) VIOREL ROMAN Însã statul mafiot a încãtuºat spiritul românesc pentru tot felul de nimicuri (bani, funcþii), ºi a fãcut sã ne trãdãm þara pentru interese personale. Ai noºtri fraþi români pleacã peste hotare sã îºi asigure existenþa, la noi salariile ºi pensiile sînt mici ºi ne îngrãdesc în datorii imense. Statul ne considerã „insecte“, care la prima vedere ne strivesc fãrã milã cu minciuni. La vot ne ducem sã alegem pe cine nu trebuie, sau, mai rãu, alegerile sînt fraudate. Nu se poate ca într-o þarã membrã în Uniunea Europeanã ºi în NATO sã cãlcãm în picioare voinþa poporului român ºi legea. Dar mai este timp sã punem capãt mafiei capitaliste din România. ALEXANDRU-EUSEBIU CIOBANU Focºani, judeþul Vrancea
Analize ºi impresii Privind ultimele declaraþii ale lui Iohannis, prin care a zis cã „vreau guvernul meu, adicã PNL“, avem cîteva remarci: mãi, profesorule de etnie sãseascã, guvernul pe care îl vrei tu nu are program politic ºi vrei un guvern fãrã program politic?! În aceste condiþii, propune un program politic al tãu, dacã eºti capabil! Sasule, ca român nu eºti în stare de nimic, ai venit cu biserica impusã de imperiul strãin cu baioneta. Diferenþa între a cheltui banii Sibiului în postura de primar, bani proveniþi din contribuþiile cetãþenilor ºi distribuiþi în funcþie de administraþia oraºului, ºi cea de a fi preºedinte al României, care te obligã sã propui proiecte aducãtoare de profit, este imensã. Iatã diferenþa dintre a consuma ºi a crea valoare. Sã revenim iar la Diaspora, fiindcã este astãzi la modã, ºi aº dori sã urmãriþi consecinþele aºa-zisei manifestãri a acesteia. Acum s-au pus pe tapet procesele tip mineriadã, care ocupã mass-media. Reclamaþiile celor care au suferit în urma mitingului din 10 august se înmulþesc, prin reala contribuþie a mass-media, unde avocaþi, doctori, martori, îºi dau cu pãrerea, reclamaþii care genereazã cheltuieli inutile pentru stat, prin cei care se vor dori „handicapaþi“ ºi vor solicita îngrijiri medicale sau alte recompense... În timpul manifestãrii m-a întrebat cineva ce caut acolo, în piaþã... Am rãspuns cã am venit sã vãd cum Poliþia, Jandarmeria etc. apãrã democraþia. Mã îngrijoreazã maniera în care se escaladeazã vulgaritãþi verbale în mass-media ºi în politicã. Bãsescu, cu fizionomia lui de tãtar beat, l-a fãcut pe Voiculesc jeg. Barna, de la USR, a declarat cã Dragnea este un borfaº. Tot pe Dragnea, Guºã l-a fãcut idiot. Dragoº Bogdan, de la Realitatea TV, l-a fãcut pe ºeful Jandarmeriei „un scuipat“, ºi exemplele pot continua. Mã întreb ce rol are acest CNA, care constatã, dar nu sancþioneazã asemenea derapaje verbale?!
ªtirea sãptãmînii Sãrbãtorim Ziua Limbii Române, dar argoul e la loc de cinste… (urmare din pag. 1) Poate aºa scãpãm de ei, fie cã sînt de dreapta, fie de mijloc sau de stînga. Pînã atunci, însã, trebuie sã-i suportãm, dat fiind faptul cã au susþinerea „proºtilor“ din RO, dar ºi a unor forþoºi din afarã. Ca sã revin la problema Bãdãlãului cu Diaspora, aº vrea sã-i recomand cartea mea, „Îngerul scãpat din iad“, care doar ce a vãzut lumina tiparului, care exprimã, în modul real, clar ºi fãrã nici o înfloriturã, drama celui care pleacã prin alte þãri sã îºi cîºtige o pîine, sã îºi facã un drum în viaþã. Îi recomand lui, dar ºi celor care încã nu cunosc termenul de dezrãdãcinare, sã simþiþi, în cele 350 de pagini, viaþa unui tînãr care, la nici 20 de ani, a ales sã plece din România, sã munceascã în Þara Fãgãduinþei, în Israel, pentru un an, ca sã revinã pe plaiurile natale dupã mai bine de 10 ani. Acolo, în acele pagini, se desfãºoarã o dramã autenticã trãitã pe viu de cãtre cei care au plecat pentru o viaþã mai bunã. Îmi doresc ca toþi politicienii sã simtã cu adevãrat ce înseamnã sã fii printre strãini, sã trãieºti cu ei, sã existe momente în care uiþi figurile pline de iubire ale celor lãsaþi acasã. Oare Bãdãlãu poate sã înþeleagã? Vã mai amintiþi de cele spuse de un fost ministru cu nume de grad militar, maior? Spunea el, în prime time, despre cum vede el viaþa celor care muncesc afarã. Îi recomand ºi lui sã citeascã ºi, poate, dacã mai are un dram de înþelepciune, sã iasã pe sticlã ºi sã prezinte scuze. Aº vrea ca toþi cei care sînt acum acolo, departe de þarã, sã se întoarcã acasã ºi sã-ºi împlineascã visul pe care l-au cãutat pe tãrîmuri strãine. Dar nu se poate. Aº vrea ca toþi cei plecaþi sã fie cumva despãgubiþi, poate de Divinitate, poate chiar de statul român. Sã primeascã mãcar o parte din valoarea sufletului pe care l-au lãsat aici, sã fie rãsplãtiþi mãcar pentru suferinþa înduratã atunci cînd, poate disperaþi, au cerut ajutorul care nu a venit niciodatã. Pînã cînd sã cunosc pe viu ce înseamnã plecarea departe pentru un trai mai bun, nu am ºtiut cã acolo, departe, de multe ori cei mai mari duºmani sînt chiar cei care vin cu tine, iar cei mai buni prieteni sînt cei de la care nu te aºteptai. Mulþi sînt românii care spun asta, fie cã trãiesc în Europa, fie în altã parte. Mulþi români plecaþi afarã se feresc cel mai mult de români. O dramã cu amplitudine epicã, o lacrimã pe obrazul acestei þãri, o palmã peste tot ceea ce înseamnã clasa politicã din România, din cauza cãreia a fi român în afarã nu impune nici un fel de respect, nici un fel de apreciere. Revin la cei care-ºi „fac nevoile“ peste cei care lucreazã afarã. Citiþi, poate aºa vã mai luminaþi ºi voi, cu toate cã maneaua nu merge chiar foarte bine cu o carte. Vãd cã mass-media îl ridicã în slãvi pe descreieratul de Crin Antonescu, cãci normal nu e. Am participat la Congresul PNL-ului cînd a fost ales Iohannis, fãrã nici un contracandidat, ºi care nu a prezentat nici un proiect de a fi ales preºedinte. A fost anunþat ca singurul candidat pentru alegeri, dar în salã cineva a strigat: „Mai existã un candidat!“, referindu-se la Crin Antonescu, care a acceptat sã fie candidat din salã, fãrã un minim discurs de a-ºi prezenta motivaþia de a fi preºedintele partidului în faþa colegilor sãi. Cei de la prezidiu care organizau alegerile au supus la vot cei doi candidaþi. Iohannis a avut mai multe voturi. Iatã cum, în 3-4 minute, s-a decis soarta PNL-ului. Mãi, Crin Antonescu, repetentule la facultate, tu ai creat partidul ALDE, ºi aºa a devenit Tãriceanu preºedintele Senatului, pentru cã atunci cînd erai cu Ponta în coaliþie ºi trebuia sã prezinþi un post de ministru din partea PNL-ului, nu l-ai luat în calcul pe Tãriceanu, care era cel mai experimentat din partidul tãu. Deci, rãutatea ºi invidia te-au exclus din politicã, aºa cum meriþi. SAMOILà PIRÃU
Pag. a 16-a – 7 septembrie 2018
„ROMÂNIA MARE“
Poveºti din viaþa romilor Profesorul universitar Gheorghe Sarãu – „Spiru Haret“ al romilor, pãrintele limbii romani culte ºi al învãþãmîntului minoritãþii rome din România Gheorghe Sarãu s-a nãscut la data de 21 aprilie în satul Segarcea-Vale (judeþul Teleorman), într-o familie de etnie românã. A absolvit în anul 1983 Facultatea de Limbi ºi Literaturi Strãine (FLLS), specializarea rusã-maghiarã - din cadrul Universitãþii Bucureºti. Fiind student, a participat la mai multe cursuri de varã: cursuri de varã de limba, literatura ºi civilizaþia bulgarã Universitatea Veliko-Tîrnovo, Bulgaria (1980), cursuri de varã de limba, literatura ºi civilizaþia maghiarã - Universitatea din Debreþin (1981). În afarã de aceste limbi, a mai învãþat ca autodidact ºi limbile spaniolã, romani ºi germanã. De asemenea, ºtie ºi limbile englezã ºi francezã. Atît în timpul facultãþii, cît ºi dupã absolvirea acesteia, a publicat studii, recenzii, traduceri ºi articole în reviste de specialitate. Dupã absolvirea facultãþii, a lucrat ca profesor de limba rusã la ªcoala nr. 3 ºi la ªcoala nr. 2 din Municipiul Satu Mare, apoi din iunie 1984 s-a transferat ca profesor de limba rusã ºi traducãtor din limbile maghiarã, bulgarã ºi rusã în Bucureºti. De la 1 iunie 1990, lucreazã ca referent de specialitate, apoi inspector de specialitate în Ministerul Învãþãmîntului în cadrul Direcþiei de Relaþii Internaþionale, Serviciul de Relaþii bilaterale. În paralel cu activitatea de la minister, activeazã ºi ca profesor de limba rusã la ªcoala nr. 165 din Bucureºti, iar apoi între anii 1991-1994 este profesor de limba romani la ªcoala Normalã din Bucureºti. În perioada 1 mai 1991 - 30 aprilie 1998, este metodistul Ministerului Învãþãmîntului pentru limba romani. Începînd din data de 1 mai 1998, lucreazã consilier pentru limba romani ºi romi la Ministerul Educaþiei Naþionale. Din anul 2006, este ºi formator naþional în Programul educaþional PHARE pentru romi al Ministerului. Limba romani a învãþat-o singur, la încurajarea acad. prof. univ. dr. Gheorghe Mihãilã, a prof.
univ. dr. Emil Vrabie ºi a lect. univ. Ioana Prioteasa. În anul 1983, fiind student ºi cãutînd niºte cãrþi la Biblioteca Academiei pentru a face un referat, a dat accidental de o lucrare despre romi a lui Jean Vailant, unde a gãsit o minigramaticã a limbii romani de vreo 13 pagini ºi un minivocabular. Le-a copiat pe amîndouã ºi a început sã le studieze. Împrumutînd ºi alte cãrþi de la bibliotecã, a ajuns la cartea lui Barbu Constantinescu, din 1878, „Probe de limba ºi literatura þiganilor din România“, apãrutã într-o ediþie bilingvã, românã ºi romani, ºi a început sã înveþe limba romani exact dupã aceeaºi metodã prin care a descifrat hieroglifele. Dacã avea dubii cu privire la o formã a unui cuvînt, apela la romii simpli de pe stradã, la florãrese ºi la lãutari. „Întîi de toate, am început sã fiºez cartea lui Barbu Constantinescu. Fiind de formaþie lingvist, mi-a fost uºor sã descopãr care erau cãsuþele libere în structura limbii, în scheletul morfologic al limbii. În momentul în care aveam vreo 10-15 fiºe care mã trimiteau spre o formã de ablativ, locativ sau dativ, mi se confirma cã aceea era cãsuþa de completat. Deci, exact cum a fãcut Champollion. Pornind de la nimic, am descoperit scheletul limbii. Am fost autodidact ºi asta e dovada cea mai clarã cã oricine vrea sã înveþe aceastã limbã poate reuºi foarte uºor ºi singur. (...) Totul a început pur ºi simplu ca un hobby, apoi am început sã descopãr secretele acestei limbi, lucru care m-a fascinat”. La data de 1 mai 1991, profesorul Sarãu a fost trimis de conducerea Ministerului Educaþiei ca metodist la Liceul Pedagogic din Bucureºti, unde se preda limba romani. Neavînd nici un curs la dispoziþie pentru a-i învãþa pe elevi limba romani, el a alcãtuit un curs de învãþare a acestei limbi, pentru clasele I-IV. În februarie 1992, s-a înscris la doctorat în domeniul limbii romani, avînd-o ca îndrumãtor
„Favelas de Suceava“ sau „Blocul þiganilor“ de la periferia Sucevei, locul unde mizeria este prietenã cu sãrãcia Fiecare pãrticicã a acestui oraº are o povestea a ei, cu oameni care trãiesc în lumi paralele, au griji diferite ºi care se bucurã pentru lucruri mai mari sau mai mãrunte. În nici un caz nu se poate compara un cartier de vile cu un altul în care trãiesc preponderent oameni cu venituri reduse, bolnavi sau bãtrîni. La Suceava, unul dintre acestea este un bloc de locuinþe situat pe strada Calea Unirii din municipiu. Dorim sã relatãm situaþia acestui imobil, dar ºi pericolul la care sînt supuºi zilnic oamenii care trãiesc acolo, adicã în jur de 100 de suflete, din care un sfert sînt copii. Blocurile sociale din Suceava, ridicate în anii ’70, nu au fost renovate niciodatã. Primãria dã vina pe chiriaºii sociali cã nu au investit în reabilitarea apartamentelor. Faþada exterioarã este picatã pînã la cãrãmidã, în unele locuri, gãurile sînt mari cît un pumn. Blocul pare cã stã pe o rînã ºi este doar o chestiune de timp pînã la o nenorocire. În interior, imaginea este ºi mai jalnicã. Ceea ce odatã s-au putut numi toalete, au devenit astãzi aproape niºte hrube întunecate cu gîndaci ºi ºobolani, cu un miros pestilenþial. În camera de la parter a domnului „Geo”, care locuieºte în fostul cãmin muncitoresc încã din 2000, de cînd s-au scos primele camere la vînzare, apa se prelinge pe toþi cei patru pereþi proaspãt vãruiþi, ºi mobila stã îngrãmãditã în mijlocul camerei. Apa se infiltreazã în camera locatarului de la acoperiºul spart de la etajul al IV-lea, ºi trece prin toate camerele de la fiecare nivel, pînã cînd ajunge la el. Asta ar fi ºi prima prioritate, povesteºte familistul, dacã s-ar reuºi repararea acoperiºului, sã nu îi mai mucegãiascã mobilierul. „Eu de acum mai am o lunã ºi mã mut. Condiþiile au fost rezonabile timp de 10 ani, cît cãminul a fost administrat de «Colegiul Tehnic Petru Muºat». De cînd a preluat primãria ºi a adus locatari certaþi cu legea ºi bunul-simþ de peste tot s-au spãlat pe mîini ºi nu au mai fãcut nimic. A trebuit sã izbucneascã douã incendii anul trecut pentru ca Primãria sã schimbe douã siguranþe. A trebuit sã pluteascã rahatul pentru a schimba o þeavã, iar deratizarea a fost fãcutã abia dupã ce au intrat ºobolanii în camere peste noi. Între timp, totul a revenit la „normal” (rahat, ºobolani, curent întrerupt). Bucãþi de tencuialã stau sã cadã din cauza infiltrãrii apei din acoperiº. Nici mãcar un bec nu se schimbã. Merge din ce în ce mai rãu la capitolul minimului de condiþii“, ne spune bãrbatul, bucuros cã are zilele numãrate ºi pleacã. Toþi locatarii sînt cazuri sociale. Chiar dacã de multe ori s-a vorbit despre reabilitarea lui, blocul continuã sã existe, iar locatarii sã trãiascã în aceleaºi condiþii, fãrã apã, gaz sau toalete personale. Chiar dacã condiþiile în care trãiesc sînt mizere, romii de aici sînt mulþumiþi cã nu stau pe
strãzi. Vecinii se plîng de comportamentul romilor, dar ºi de mizeria existentã în cartierul în care locuiesc. „Trebuie rezolvatã problema cu blocul social. Zona asta este insalubrã, sînt tot felul de mirosuri ºi nu este niciodatã liniºte în cartier. Aproape zilnic sînt scandaluri, urlete ºi þipete. Noaptea îþi este fricã sã ieºi din casã, iar copiii nu pot sta în faþa blocului sã se joace. Deseori au venit copiii mei în casã ºi s-au plîns cã au fost înjuraþi sau fugãriþi de cei de la
blocul-fantomã, cã aºa sînt cunoscute cele douã blocuri aici, ca blocuri þigãneºti“, spune Carmen, o suceveancã ce locuieºte pe Calea Unirii. Locatarii susþin cã subsolul a fost înfundat cu metri cubi de dejecþii umane, a fost apoi desfundat, dar nu a mai fost curãþat, fiind sãlaº de ºobolani ºi ºoareci. Oamenii nu mai au nici o aºteptare, nici o speranþã ºi, spun ei, nici un viitor. În micile camere pline de igrasie, de gîndaci roºii ºi de ploºniþe, din „blocul-fantomã“, locatarii sociali locuiesc adesea împreunã cu trei-patru copii ºi refuzã sã stea la mila altora. Mulþi dintre ei muncesc, îi trimit pe cei mici la ºcoalã, ºi cautã o formã legalã prin care sã îºi asigure, contra cost, confortul de care beneficiazã pînã ºi cetãþenii unei þãri din lumea a treia, darãmite dintr-un oraº care se dorea a fi capitalã a culturii. Primul lucru care te izbeºte e mirosul. În unele locuri, la etaj, duhneºte atît de puternic, încît îþi lãcrimeazã ochii instantaneu. Oamenii rîd de mine cînd le spun asta, un rîs obosit, dezlînat, deznãdãjduit. „Apãi dã-þi seama cum e pe caniculã?“, îmi spune Nea Gheorghe ºi-ºi pune mîinile-n cap, de parcã ar vrea sã ºi-l smulgã de pe umeri. Dupã ce treci de miros vezi gunoaiele,
pe prof. univ. dr. Lucia Wald. În octombrie 1992, la iniþiativa prof. Gheorghe Sarãu ºi a Catedrei de Limbi Orientale, s-a deschis cursul facultativ de limba romaní (þigãneascã) la Facultatea de Limbi ºi Literaturi Strãine a Universitãþii din Bucureºti, acesta fiind primul curs universitar de limba romani din România. Cursul a fost þinut în fiecare an începînd de atunci, prof. Sarãu fiind autorul programei de studii universitare pentru limba romani. În anul universitar 1997-1998, ca urmare a demersurilor sale, a fost înfiinþatã secþia de indianisticã (hindi – romani) ca secþie B, cele douã limbi studiindu-se în egalã mãsurã. Prima promoþie de 10 absolvenþi avea sã se înregistreze în anul 2001. În anul universitar 1998-1999, s-a înfiinþat ºi s-a autorizat provizoriu secþia de limbã ºi literaturã romani, ca secþie B, în cadrul Facultãþii de Limbi ºi Literaturi Strãine ºi al Facultãþii de Litere - Universitatea Bucureºti, acordîndu-se 10 locuri distincte pentru candidaþii romi. La 1 februarie 1999, se transferã la Universitatea Bucureºti, unde ocupã, prin concurs, din anul 1997, postul de lector asociat de limbã romani. De asemenea, în aprilie 2000, Gheorghe Sarãu a fost iniþiatorul ºi coordonatorul specializãrii de „Limba ºi literatura romani“ la Colegiul CREDIS de învãþãmînt deschis la distanþã din cadrul Universitãþii Bucureºti. A organizat cursuri naþionale de limba romani, precum ºi lecþii de învãþare a acestei limbi la radio ºi televiziune, cursuri de metodicã, olimpiadã naþionalã de limba romani etc. În anul 2002, a obþinut gradul didactic de conferenþiar universitar la secþia de Limba ºi literatura romani de la Facultatea de Limbi ºi Literaturi Strãine (FLLS) din cadrul Universitãþii Bucureºti. El a pus bazele învãþãmîntului pentru romi din România, realizînd primul manual de studiu al acestei limbi în ºcolile primare, primul curs care s-a predat la facultate ºi primul dicþionar. Într-o perioadã de 15 ani de cînd predã limba romani, el a format peste 460 de profesori de limba romani. A reorganizat gramatica limbii romani, a realizat ºapte dicþionare ºi 15 manuale de studiu, realizînd studii despre cele patru dialecte principale ale limbii romani: cel al ursarilor, al cãldãrarilor, al spoitorilor ºi al romilor carpatici. Profesorul Sarãu se bucurã de o recunoaºtere internaþionalã, fiind invitat sã predea aceastã limbã în strãinãtate (Italia, Franþa, Germania, Finlanda etc.), alãturi de cei mai importanþi specialiºti ai limbii romani. în toate formele posibile. Deºi au o ghenã în care sã le arunce, oamenii le dau unde vãd cu ochii în spatele blocului. Pe buza gropii de gunoi improvizate, din spatele clãdirii, doi copii se þin de mînã ºi scaneazã cu privirea munþii de deºeuri, care se întind pe cîþiva zeci de metri pãtraþi, unite între ele de o întindere de apã fãcutã de ploaie ºi noroi. Lumea lor începe ºi se terminã acolo, la capãtul unui hol lung, întunecat, din fostul cãmin muncitoresc din Calea Unurii. „Este ceva incredibil sã îþi dai seama de faptul cã în 2018 sînt copii care stau în Suceava, la o margine a oraºului, ºi care nu au vãzut niciodatã un spaþiu de joacã public - a fost o revelaþie pentru ei cînd au fost scoºi ºi le-a fost arãtat cum este împodobit oraºul de sãrbãtori. Copiii însã par lipsiþi de griji ºi de orice supãrare. Aleargã pe holuri, se joacã, ºi ne dãm seama cã, în ciuda lipsei apei ºi a condiþiilor minime de igienã, cei care au pãrinþi vrednici sînt printre cei mai îngrijiþi de la ºcoalã. Oamenii ar vrea sã-ºi tragã apã, dar problemele lor nu se rezumã doar la asta - fiind un fost cãmin, bãile erau la comun, la mijlocul holului. La un moment dat, þevile de canalizare care plecau din subsol cãtre canalizarea oraºului s-au spart, iar subsolul s-a umplut cu metri cubi de dejecþii umane. Femeile povestesc de ºobolani mari cît pisicile care se plimbã noaptea pe holuri, ºi de frica oamenilor de a-ºi lãsa copiii sã se joace. „Dar ce sã le faci, îi þii cu forþa în casã? Sã zicem mersi cã nu au pãduchi ºi rîie, sã zicem mii de bogdaprostii cã nu s-au îmbolnãvit copiii de boli, cã nu au suferit aºa cum stãm noi aici. Chiar nu se poate face ceva pentru cãminul ãsta? Cã sîntem oameni ºi noi. Cum naiba ne gãseºte la votare? Chiria pe casã o plãtesc lunã de lunã, dar dacã tu nu îmi dai nimic, nici condiþii, la ce-l mai plãtesc?“, spune femeia, înjurînd printre dinþi. Oamenii trãiesc aproape ca în Evul Mediu, iar poveºtile lor par cã se repetã - ar pleca cu toþii, dar unde sã se ducã? Asta în cazul celor fericiþi, care muncesc, cãci fostul cãmin muncitoresc ascunde multe poveºti de oameni care-ºi duc viaþa de pe o zi pe alta. „Nu iese nimic bun ºi nimic nu intrã în blocul ãsta“, spune tanti Rozi (pseudonim). Sîntem obligaþi sã ne spãlãm vasele la comun, sã facem baie la comun, ºi sã ne facem necesitãþile la comun, oricînd poate izbucni de aici o epidemie. „Pe lîngã obligaþia de a-ºi plãti la timp chiria, locatarii sînt obligaþi sã pãstreze liniºtea, sã nu gãzduiascã alte persoane ºi sã facã curãþenie. Însã în multe dintre aceste locuinþe chiriaºii adunã mormane de gunoaie. Povestea pare sã fie însã aceeaºi iar ºi iar, aºa cum se obiºnuieºte la noi, la români. Pînã nu se petrece vreo nenorocire ºi nu sã plãteºte un tribut omenesc, lucrurile vor stagna ºi nu îºi vor gãsi rezolvare. Pentru cã ãsta e tristul destin al românului de pretutindeni…
Paginã realizatã de LUCIAN DIMITRIU
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 17-a – 7 septembrie 2018
„ROMÂNIA MARE“ PE MERIDIANELE LUMII În 2019, Rusia va începe sã livreze rachete S-400 Turciei, stîrnind furia SUA ºi a NATO La parada militarã de Ziua Victoriei (9 mai), au trecut prin Piaþa Roºie ºi vehicule ce transportã S-400. A trecut aproape neobservatã o ºtire a agenþiei de presã Interfax, care, la rîndul ei, se baza pe un comunicat al companiei Rosoboronexport, ce fabricã arme, prin care anunþa cã, începînd din iulie 2019, Rusia va începe sã livreze Turciei ultramodernul sãu sistem de apãrare antirachetã S-400. Este vorba de un contract de 2,5 miliarde de dolari încheiat între Moscova ºi Ankara, despre care se discutã de ani buni ºi care a provocat furia, în primul rînd, a SUA, dar ºi a altor state din Alianþa Nord-Atlanticã. Reacþia era dictatã de problemele create de faptul cã Turcia, stat membru NATO, va dispune de un sistem de apãrare rusesc, pe care Washingtonul îl considerã incompatibil cu securitatea creatã de armele de fabricaþie americanã aflate în dotarea armatei turceºti. Rosoboronexport a anunþat cã Turcia va achita rachetele S-400 în lire, moneda ei, ºi nu în dolari, amãnunt care îºi are rolul sãu în încheierea tranzacþiei. Apoi, potrivit unor surse de presã moscovite apropiate guvernului, Rusia nu exclude producerea în comun cu Turcia a acestor sisteme de rachete S-400 ºi ar putea transfera o parte a tehnologiilor în aceastã þarã. Pornind de la acest amãnunt foarte important în complicatul joc al tehnologiilor militare secrete folosite, presa de la Moscova îºi punea urmãtoarea întrebare: „Ce secrete ar fi gata sã dezvãluie Rusia acestui stat membru al NATO?“. Din ce s-a aflat pînã acum, Ankara a achiziþionat douã baterii de rachete sol-aer modelul S-400, iar posibilitatea transferului de tehnologii Turciei a fost evocatã marþi, 3 aprilie a.c., de preºedintele Vladimir Putin în cadrul unei conferinþe de presã comune cu omologul sãu de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan, dupã întîlnirea pe care cei doi au avut-o în Turcia.
Este o noutate interesantã în poziþia Moscovei, dat fiind cã Rusia nu împãrtãºea atare tehnologii cu altã þarã. Aceastã modificare radicalã a poziþiei Moscovei aratã importanþa uriaºã pe care ea o acordã contractului respectiv, contract prin care, dincolo de marea lui anvergurã financiarã, face o breºã mare în sistemul atît de închis al Alianþei Nord-Atlantice. Pe de altã parte, este bine ºtiut cã achiziþionarea unor arme ultrasofisticate dintr-un anume loc creeazã dependenþã de acel furnizor, dat fiind cã trebuie mentenanþã, piese de schimb etc., plus calificarea personalului militar care urmeazã sã le foloseascã. Fiecare baterie achiziþionatã are patru rampe de lansare, fiecare fiind dotatã cu patru rachete. Astfel, fiecare baterie are 16 rachete interceptoare capabile sã distrugã avioane de vînãtoare din a cincea generaþie ºi rachete de croazierã aflate la o distanþã de 200 km. Toate acestea, fãrã a lua în seamã o unitate de foc de rezervã, inclusã ºi ea în contract, care va fi dispusã pe cîmpul de luptã. Aºa cum anticipam, contractul prevede livrarea de vehicule de aprovizionare cu muniþie, radare, a unui vehicul de comandament ºi a unei serii de vehicule auxiliare. În paralel, operatorii turci ai sistemului S-400 se vor specializa în Rusia. Dupã cum a declarat, pentru „Russia Beyond“, Viaceslav Davîdenko, purtãtor de cuvînt al Rosoboronexport, detaliile contractului sînt clasate „top secret“. „Primele vehicule ale sistemului S-400 vor fi livrate Turciei de la jumãtatea anului 2019. (…) Dat fiind cã a rãmas foarte puþin timp pînã atunci, va fi imposibil sã se dea în funcþie o uzinã (în Turcia – n.n.). Mai curînd o vom face la începutul anului 2020, cînd vom transfera o parte din producþie partenerilor noºtri“, a adãugat el.
PSD deschide front de luptã contra Austriei, Germaniei ºi Rusiei (1) Eminenþa cenuºie a guvernãrii PSD, Darius Vîlcov, a fost trimis în linia întîi pentru a lansa mesaje ºi dezvãluiri stupefiante, care vor rãvãºi puternic scena politicã de la noi. Puternic ºi, mai ales, profund, pentru cã declaraþiile fostului ministru ating marile culoare externe cu interese majore în România, e vorba de trioul Germania-AustriaRusia, care exact în acest moment strînge frãþeºte relaþiile prin vizita lui Putin la Merkel, urmatã de nunta din Austria. Cele trei state sînt acuzate direct ºi explicit de Vîlcov cã spoliazã România de bogãþiile naturale, dirijeazã finanþele, impun legislaþia ºi chiar stabilesc guverne, cu sprijinul unor oameni din interior, al cãror nume ne e furnizat explicit de fostul finanþist. Una peste alta, ºi dacã toate spusele lui Vîlcov ar fi false, tot ar fi rost de mare scandal datã fiind înãlþimea de la care vin ele. Dacã doar jumãtate ar fi reale, însã, vorbim de un seism de gradul nouã. Sã fie acesta un episod de maximã importanþã din limpezirea situaþiei geopolitice a þãrii noastre, cu trioul amintit de o parte ºi SUA de cealaltã? Vom vedea în perioada care urmeazã.
O bere de la FMI pentru Germania O dezvãluire gravã e chiar în startul interviului luat de Bogdan Chirieac: conducerea germanã a FMI a încercat sã-i impunã, ca ministru de Finanþe, în 2014, o serie de mãsuri care ar fi produs gãuri imense în bugetul nostru, dar ar fi condus la majorarea spectaculoasã a importului de bere germanã. Pentru cã a refuzat, germanii au dorit eliminarea lui din echipa de negocieri: „ªeful delegaþiei FMI era o doamnã Schäfer, Andrea Schäfer, din Germania, iar din partea UE îmi scapã numele, dar era un om din partea Ungariei. (…) ªi aveam analizele fãcute de o companie din Bihor. Adicã nu m-am dus cu lecþiile nepregãtite. Am mãrit preþurile, acciza la bere, s-au încasat 900 de milioane, 59 de milioane de lei în plus, dar, în acelaºi timp, am pierdut prin faptul cã 9 mii de oameni ºi-au pierdut locurile de muncã în momentul acela, angajatorii au preferat sã dea angajaþi afarã. Am pierdut 80 de milioane de lei din pierderea altor taxe ºi impozite, în special cele provenite din contribuþii ºi din impozitele pe muncã ºi, mai interesant decît atît, au crescut importurile de bere din Germania cu 25%. ªi i-am spus doamnei Schäfer în faþã acest lucru. Da, este foarte avantajoasã aceastã mãsurã pentru Germania, dar pentru România a fost un dezastru. Iar mãsurile pe care vreþi sã le aplicãm noi nu le vom aplica. S-a încheiat ºedinþa ºi s-au prelungit discuþiile
pentru încã o sãptãmînã, au mers la doamna ministru, la acea vreme, doamna Ioana Petrescu, ºi i-au spus: vrem ca domnul Vîlcov sã iasã din delegaþia de negocieri”.
Guvernul KGB, pe filiera Guºã-Blaga-Murad A doua bombã, de data asta nuclearã, e dezvãluirea privind tentativa de racolare de cãtre KGB a unui ministru greu, membru al CSAT: „În 2015, aveam oferta de a trãda PSD-ul, de a forma o echipã din PSD, sã fiu numit primministru al României, într-o alianþã cu Vasile Blaga ºi cu o parte din PDL-ul de la acea vreme. Acea ofertã mi-a fost fãcutã pe linia Guºã-KGB, mi-a fost fãcutã de cîteva ori la rînd, la Hotelul Majestic, din Bãneasa, de faþã au fost ºi Vasile Blaga, ºi Cozmin Guºã, ºi fostul membru al CNAului, Valentin Jucan – sper cã nu greºesc, era ºi Denise Rifai, de multe ori a fost ºi Rareº Bogdan, de foarte multe ori a fost ºi Mohammad Murad, patronul acestor hoteluri; a fost ºi un fost ºef de la ANAF, ªerban Pop. De ce spun pe linia KGB? Pentru cã este foarte important sã spunem acest lucru, pentru cã se ºtiu relaþiile pe care le-am avut cu Cozmin Guºã, se ºtie cã eu ºtiu de vizitele la Moscova din 2009, cu Mircea Geoanã, se ºtie cã eu ºtiu care a fost agentul lui de legãturã, se ºtie cã eu ºtiu cã a trebuit sau s-a dorit sã fiu racolat de KGB, dar am refuzat acest lucru. (…) Poate nu multã lume ar fi refuzat, dar ºtiind care este legãtura ºi pentru cine ar fi trebuit sã facã acest lucru, pe de-o parte m-am temut ºi pe de altã parte nu am vrut sã trãdez România. (…) Probabil sînt lucruri grave pe care eu le spun acum, dar trebuie sã le spun, pentru cã oamenii trebuie sã le audã, aºa cum acum douã zile, am spus cã existã o presiune din partea companiilor ºi statului austriac împotriva României, ºi o sã dezvolt aceastã presiune care se exercitã pe mai multe canale, dar foarte multe dintre ele vizeazã resursele naturale ale României ºi ordinea de drept în România, la fel, afirmaþiile pe care le fac acum pot fi dovedite. Locaþia ºi oamenii pot fi contactaþi ºi sã dea aceste informaþii”.
Dezvãluiri despre acoperiþii din presã Un cuvînt a avut Vîlcov ºi despre infiltrarea presei de cãtre serviciile secrete: „Sub aceastã libertate a presei, de fapt, se ascund instituþii puternice ale statului ºi ale statelor din aceastã lume, pentru cã în momentul în care eu am ieºit
Referitor la sensibila chestiune a tehnologiilor ce vor fi livrate Turciei, el a precizat cã va depinde de relaþiile bilaterale dintre cele douã þãri. „Acest lucru nu se va decide la nivel comercial între cel care a fãcut comanda ºi cel care o produce, ci la cel mai înalt nivel politic. În curînd, totul se va lãmuri“, a încheiat Davîdenko. Amãnunte a oferit comentatorul militar al agenþiei TASS, Viktor Litovkin, potrivit cãruia Rusia va deschide în Turcia mai multe mici întreprinderi care vor produce componente ºi o parte din electronica auxiliarã pentru sistemul S-400. Totodatã, este puþin probabil sã i se ofere principalele secrete ale acestor sisteme ale rachetelor S400. „Nu li se vor transfera (turcilor – n.n.) nici informaþii privind componentele interne, nici codurile electronice ale sistemelor. Mentenanþa tehnicã de fond se va realiza în Rusia, la uzinele Almaz-Antei“ (unde se produce S-400 – n.n.). Codurile de acces ºi informaþiile detaliate pe care Rusia trebuie sã le pãstreze secrete se referã înainte de toate la sistemele de identificare prieten ori inamic. „Va fi un sistem de producþie rusesc, parolele nu vor fi dezvãluite ºi nu vom autoriza pe nimeni sã modifice datele incluse“, a mai spus comentatorul militar al TASS. Cum aminteam la început, contractul respectiv depãºeºte cu mult sfera pur comercialã sau strict militarã. De aici ºi furia Washingtonului, context în care trebuie spus cã, în ultimii 65 de ani, relaþiile dintre SUA ºi Turcia nu au fost niciodatã atît de tensionate ca acum. Dupã venirea lui Trump la Casa Albã, acestea s-au degradat în ritm accelerat, iar de curînd, dupã ce preºedintele american a decis sã dubleze taxele vamale pe oþelul ºi aluminiul turceºti ºi a ameninþat cu sancþiuni suplimentare, lira turceascã s-a prãbuºit în raport cu dolarul, preºedintele Erdogan acuzînd SUA de „complot economic“ la adresa Turciei. Noi motive care, pe faþã ori nu, au accelerat încheierea fabulosului contract economico-militaropolitic ruso-turc. CONSTANTIN DUMITRU ºi am spus: «uitaþi ce se întîmplã la DIGI, uitaþi ce se întîmplã la Realitatea», imediat am fost sancþionat ºi lumea a reacþionat, o parte din lume: «Domnule, ce ai cu libertatea presei?» Nimic. De departe susþin libertatea presei, jurnaliºtii ºi cred cã acest guvern va trebui sã vinã cu mãsuri care sã susþinã presa, atît cu ajutoare de stat, cît ºi cu facilitãþi fiscale. Se va întîmpla acest lucru. Dar în momentul în care servicii secrete se ascund sub libertatea presei, atunci cred cã este datoria noastrã sã le devoalãm ºi o sã le devoalez încet-încet pe fiecare, astfel încît sã vedeþi niºte legãturi sau oameni sã înþeleagã niºte legãturi care probabil pãreau imposibil de analizat, pentru cã nimeni nu avea curajul sã le facã”.
Puterea realã – în mîinile eºaloanelor 2-3 din ministere „Guvernul României a aprobat 8 parteneriate public private. Au fost aprobate acum 2 luni de zile în ºedinþa de guvern. Nici pînã astãzi ele nu sînt publicate în Monitorul Oficial. Nu au ieºit de la funcþionarii care se aflã în eºalonul 2 ºi 3, care, de fapt, ei conduc aceastã þarã, din Ministerele Finanþelor, Justiþiei ºi multe altele. (…) Al doilea exemplu. Cînd s-a aprobat Legea parteneriatului public privat – l-am mai dat într-o emisiune, dar acum aº vrea sã-l dezvolt – au venit de la MAE ºi ne-au spus: Nu sîntem de acord cu aceastã lege, nu are norme de aplicare – adicã e o lege mult prea clarã, mult prea uºoarã ºi mult prea aplicabilã, nu este bunã. ªi l-am întrebat, de faþã cu doamna prim-ministru ºi cu domnul viceprim-ministru Paul Stãnescu, pe reprezentantul MAE: „Ce anume din lege este ilegal?“ „Nu ºtiu, nu am citit legea”. „Ah, n-ai citit legea, dar…“ „Nu o avizaþi?” „Ah, nu, noi avem un singur funcþionar”. Un singur funcþionar, agent guvernamental care el avizeazã toate legile. Acest agent guvernamental a fost procuror, ºi este în continuare procuror, a fost dat, într-o sãptãmînã, afarã din MAE; lucrurile încet, încet s-au deblocat acolo. Este un individ extrem de cunoscut, înþeleg eu, în zona asta #rezist ºi este chiar susþinut pentru ºefia instituþiilor puternice ale statului. Horaþiu… ºi îmi scapã al doilea nume (Radu, agentul guvernamental pentru Curtea de Justiþie a UE - n.n.), dar probabil îl veþi afla. A fost agent guvernamental, procuror, care a pus „n” ani – cred cã are vreo 20 ºi ceva de ani la MAE – frînã pe tot ceea ce însemna dezvoltare. Deci dacã nouã asemenea acte simple nu ne ies din guvern e pentru cã sînt directori, ºefi de serviciu, ºefi de birou, cu grade, majoritatea, care nu permit ca aceste lucruri sã iasã, este aproape imposibil”. (va urma) (B.T.I.)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 18-a – 7 septembrie 2018
Universalitatea bunelor maniere (72) Decese ºi înmormîntãri (1) Din pãcate, noi toþi, de mai multe ori de-a lungul vieþii, trebuie sã asistãm la înmormîntarea sau la slujba funerarã ce are loc ca urmare a decesului cuiva. Poate fi vorba de persoane apropiate nouã, rude sau prieteni, dar ºi de cunoscuþi cu care, la un moment dat, am avut o relaþie personalã sau profesionalã. De asemenea, ne putem vedea obligaþi sã fim prezenþi la înmormîntarea sau comemorarea cuiva pe care nu l-am cunoscut direct, dar care a fost legat de cineva, care, la rîndul sãu, menþine o relaþie directã cu noi. Moartea întotdeauna presupune o experienþã traumatizantã, inclusiv moartea cuiva care nu aparþine cercului restrîns al familiei noastre sau al prietenilor, chiar dacã în acest caz sentimentul de pãrere de rãu ºi tristeþe este mai puþin profund. Cînd are loc decesul unei persoane, trebuie îndeplinite o serie de formalitãþi. Este necesarã semnãtura medicului pe certificatul de deces, trebuie sã luãm legãtura cu firma de pompe funebre care organizeazã tot ceea ce este necesar pentru înmormîntare, care solicitã serviciile religioase, atunci cînd este cazul, ºi care va avea grijã de cimitir, parastas etc. Este de preferat sã fie cineva din familie care sã se ocupe de aceste formalitãþi, atîta timp cît starea psihicã îi permite sã-ºi menþinã stãpînirea de sine ºi detaºarea pentru un astfel de scop. De asemenea, puteþi sã rugaþi un prieten sã aibã grijã de toate aceste probleme, prieten care va demonstra în acest fel con-
Acte de terorism care au bulversat lumea (7) Atentatele de la 11 iulie 2006 din Mumbai La zece ani dupã atentatele din 1993, Mumbai a fost din nou þinta unui atentat cu bombe în care ºi-au pierdut viaþa 50 de persoane, dar la 11 iulie 2006 avea sã se petreacã o tragedie ºi mai mare. Oraºul are unul dintre cele mai mari ºi mai aglomerate sisteme feroviare pentru navetiºti din lume, transportînd zilnic milioane de persoane spre serviciu ºi înapoi cãtre casã. Seara, la ora de vîrf, o bombã a explodat într-un tren, iar în urmãtoarele 11 minute au mai explodat ºase. Toate fuseserã plasate în compartimentele de clasa întîi ale trenurilor care plecau din gara Churchgate, situatã în centru, cãtre suburbiile din vestul oraºului. Una dintre bombe a explodat cînd trenul se apropia de gara Bandra. Un pasager a povestit: „Compartimentul nostru se umpluse de fum. Cînd s-a risipit fumul, am vãzut morþii... Persoanele din compartimentul meu au sãrit din tren în mers ºi au cãzut una peste alta pe linia alãturatã”. (Mai mulþi oameni au murit loviþi de trenurile care veneau din direcþia opusã.) Rutele trenurilor treceau pe lîngã cartiere de magherniþe, care îi adãpostesc pe unii dintre cei mai sãraci
Jurnalul Iubirii, Durerii ºi Speranþei (83) Duminicã, 29 iulie 2001 ªi Domnul a înmulþit pîinea... ºi s-au sãturat ºi s-au vindecat toþi, toþi. Toþi s-au sãturat ºi s-au vindecat! Doamne, mi-e dor de Florin. Azi, nu am putut intra în Bisericã, din cauza ciclului. Însã slujba am ascultat-o de afarã. Am îngenunchiat pe scãri. Aflîndu-mã afarã, oamenii veneau, plecau, vorbeau, nu am putut sã mã concentrez perfect ºi mi-am amintit în mai multe rînduri de Florin. I-am vãzut botul pãtrat al pantofilor sãi, cînd a trecut pe lîngã mine, intrînd în Bisericã. M-am tulburat foarte tare. În drumul meu spre casã, mi-am cumpãrat o ciocolatã ºi iar mi-am amintit de Florin, care mã rãsfãþa cu delicatesa asta. Ne plãcea la amãndoi. O datã, mi-a adus o ciocolatã ºi mi-a aºezat-o pe fotoliu, unde urma sã mã aºez. Descoperind-o, am sãrit în sus de bucurie ºi am împãrþit-o frãþeºte, mîncînd-o cu mare plãcere. Îl iubeam pentru gesturile lui, pe care numai mama mi le fãcea cînd eram micã. Mã surprindea mereu, prin orice colþ de
sideraþia pentru ruda celui decedat, eliberîndu-1 de o povarã pe care cu greu ar fi putut-o înfrunta în acele momente. Cînd cineva moare, de obicei, moartea este anunþatã într-un ferpar din ziarul local. Însã vestea va trebui comunicatã rudelor ºi prietenilor prin telefon sau printr-o telegramã, cu obligaþia ºi deranjul pe care le impune situaþia, în special în cazul rudelor. Un semn de consideraþie este ca firma sau instituþia unde a lucrat cel decedat sã aibã grijã sã publice propriul ferpar în ziar. Bunele maniere încep cu îndeplinirea obligaþiei pe care o presupune asistarea la înmormîntare sau la parastas. Adevãrul este cã pentru alt tip de comemorãri poate exista o scuzã care sã justifice absenþa, însã la înmormîntare nu este cazul. Prezenþa noastrã constituie despãrþirea definitivã de persoana care ºi-a pierdut viaþa ºi sprijinul dat rudelor, care vor avea nevoie de noi mai mult ca oricînd. Sînt persoane mai sensibile pentru care a asista la o înmormîntare este, într-adevãr, ceva foarte greu, aproape imposibil de suportat, ºi care, prin aceasta, îºi justificã absenþa. Însã atitudinea lor dovedeºte un fel de egoism. Cu excepþia soþiei, soþului, pãrinþilor sau a copiilor defunctului, care este posibil sã fi suferit un ºoc atît de puternic, încît sã nu aibã practic forþa fizicã pentru a fi prezenþi la acel moment, scuza este inacceptabilã. Mai ales pentru cã aceste persoane adoptã o astfel de atitudine pentru a nu asista la nici un eveniment de acest gen, la care prezenþa lor este necesarã. Este de înþeles sã nu asiste la o înmormîntare dacã cel decedat nu le este rudã ºi nu a fãcut parte din cercul lor de prieteni. În orice alt context nu poate fi admisã nici o justificare. Dupã producerea decesului, corpul defunctului poate rãmîne la morgã pînã în momentul înmormîntãrii, însã este posibil sã se organizeze o camerã mortuarã, fie în spi-
talul unde a fost internat, fie acasã, dacã acolo s-a produs decesul. Probabil cã rudele ºi prietenii vor veni sã vegheze mortul, chiar dacã nu este o obligaþie. Va fi de ajuns sã fie prezenþi la înmormîntare sau la comemorãrile ulterioare. Bunele maniere se reflectã în diferite aspecte, atît la înmormîntãri, cît ºi la parastase. Sînt oameni care asistã la o înmormîntare doar pentru a face figuraþie ºi, cu aceastã ocazie, pentru a vedea din primul rînd reacþiile celor prezenþi, cu scopul de a avea ce discuta cu vecinii sau cu prietenii, de a-ºi alimenta curiozitatea ºi înclinaþia morbidã. Este incredibil, dar e adevãrat, cã sînt persoane care se distreazã bîrfind ºi atunci cînd este vorba de ceva atît de serios precum moartea. Critica, de asemenea, este frecventã, dar cu atît mai nepotrivitã ºi întotdeauna nelalocul ei. Nu este ciudat sã auzim fraze atît de absurde spuse de persoane care iau parte la o înmormîntare sau sînt prezente la o comemorare, precum „Cutare nu pãrea sã fie trist”, „A fost soþul ei, ºi ea nu purta doliu” etc. Aceste comentarii atenteazã la educaþia ºi la sensibilitatea umanã, care nu se exprimã prin îmbrãcãmintea cu care o persoanã, fie cã e sau nu rudã cu cel decedat, se prezintã la înmormîntare. În acest sens, existã diferenþe în funcþie de þarã, deoarece în unele zone este încã înrãdãcinat obiceiul de a se îmbrãca în negru, ca simbol al doliului pentru cel decedat, în timp ce în altele, mai ales în þãrile din Europa Occidentalã, acest obicei a încetat sã mai fie o obligaþie. Totuºi, ºi asta se întîmplã peste tot în lume, nu se poate asista la o înmormîntare, nici în cazul bãrbaþilor, nici al femeilor sau al copiilor, în haine avînd culori þipãtoare, deoarece evenimentul nu permite acest lucru. Ar fi indicat sã vã îmbrãcaþi în culori închise ºi discrete, indiferent de relaþia pe care aþi avut-o cu cel decedat. (va urma) ARANTXA GARCIA DE CASTRO
locuitori din Mumbai, unii stînd în clãdiri de locuinþe sociale chiar deasupra liniilor ferate, alþii, în cocioabe fãcute din tablã gofratã. Aceºti oameni, atît hinduºi, cît ºi musulmani, au fost primii care s-au repezit sã-i ajute pe rãniþi. Unul dintre salvatori, plin de sînge, spunea: „Oamenii strigau dupã ajutor ºi sãreau din trenul care încã se miºca. Am sãrit cu toþii peste balustrade ºi am alergat sã-i ajutãm... Am luat în braþe cît am putut de mulþi ºi i-am pus în ricºe ca sã fie duºi la spital”. Unul dintre vecinii sãi a adãugat: „Guvernul încearcã sã ne alunge mereu, spunîndu-ne cã nu putem locui aici, dar noi am fost cei care au sãrit în ajutor. Unii dintre noi ºi-au sacrificat aºternuturile pentru a cãra rãniþii cu ele”. ªi alþi pasageri au intervenit, acordînd primul ajutor sau însoþindu-i spre ambulanþe pe rãniþii care puteau merge, dar operaþiunea oficialã de salvare a fost îngreunatã de inundaþiile provocate de ploile musonice abundente. întãrind reputaþia Mumbaiului de oraº al toleranþei ºi diversitãþii, musulmanii au stat la coadã ore în ºir pentru a dona sînge, chiar dacã majoritatea victimelor erau hinduºi. „Nu ne pasã cine primeºte sîngele nostru, dacã îi putem salva”, a spus un bãrbat musulman, în total, au fost 209 victime. În mai puþin de 36 de ore, guvernul a reþinut 350 de persoane pentru interogatorii. La 14 iulie, o grupare asociatã organizaþiei ilegale Lashkar-e-Toiba („Armata neprihãniþilor”) a pretins cã a pus la cale atentatele cu bombã drept rãzbunare pentru persecutarea minoritãþilor musulmane din India, deºi mai tîrziu Lashkar-e-Toiba a negat cã vreunul dintre membrii sãi ar fi fost implicat, aºa cum a negat ºi un alt grup scos în afara legii, MISI (Miºcarea
Islamicã a Studenþilor din India). Dacã obiectivul teroriºtilor fusese sã sporeascã antagonismul dintre India ºi Pakistan, se pare cã l-au atins, fiindcã discuþiile dintre cele douã guverne cu privire la frontierele care stîrniserã controverse au fost anulate, India spunînd cã deþinea dovezi cã Pakistanul era implicat în atentate, în ciuda faptului cã liderii politici din aceastã þarã le condamnau ca pe un „act de terorism detestabil”. De asemenea, în ziare au apãrut unele articole virulente care atacau statul vecin al Indiei, numindu-1 „fabrica jihadului de lîngã noi”. în septembrie, ºeful poliþiei din Mumbai a comunicat cã gruparea Lashkar-e-Toiba dusese la îndeplinire atentatul, dar cã acesta fusese pus la cale de ISI, serviciile secrete din Pakistan, ºi cã MISI fusese de asemenea implicatã. Pakistanul a negat din nou acuzaþiile, spunînd cã India nu a adus nici o dovadã ºi respingîndu-le drept „o nouã încercare de a calomnia Pakistanul”. Ministrul pakistanez al Informaþiilor a spus cã India ar trebui sã caute „în interiorul sãu” motivele „valului crescînd de insurgenþe” cu care se confrunta. Poliþia a susþinut cã 11 militanþi pakistanezi trecuserã graniþa, apoi se alãturaserã teroriºtilor indieni. Ei transportaserã bombele în taxiuri, apoi le puseserã în trenuri. În decembrie 2007 au început procesele a 13 bãrbaþi musulmani, toþi presupuºi a fi membri ai organizaþiei Lashkar-e-Toiba. Ei au negat cã ar fi luat parte la atentate ºi au refuzat sã recunoascã autoritatea curþii. Poliþia a declarat cã încã mai încearcã sã dea de urma altor 15 suspecþi. (va urma) JOHN WITHINGTON
casã, îmi punea ceva care sã-mi facã plãcere. ªi cînd plecam de acasã, pe nu ºtiu unde, dacã bãgam mîna în buzunar, hop, iar o surprizã, ca de la mama, pe vremurile copilãriei mele. Florin avea ºi el obiceiurile astea, cînd mã iubea. Cum de i s-a transformat iubirea în atîta urã, nu înþeleg? ªi el, ca ºi mine, este foarte credincios ºi sincer, cum de nu poate fi iertãtor pentru unele greºeli ale mele? De ce doreºte atît de mult sã mã pedepseascã, sã mã vadã moartã, cum îmi strigã pe la uºã? Eu n-aº putea sã simt aºa ca el acum. ªi, totuºi, ce dor nebun mã cuprinde de acel Florin tandru, cald ºi surprinzãtor, care mã rãsfãþa cu ciocolatã. Of, of, bunica mea din Ceruri, ce ar trebui sã fac? Eu mã strãduiesc sã suport pedeapsa binemeritatã, pentru cã am greºit faþã de Florin. Nu cred cã s-a cãsãtorit, pentru cã nu pare fericit ºi nu vine la Bisericã cu nevasta lui. Pentru cã nu o are. S-a schimbat mult. Pare sever, pare suferind ºi distant sau vrea sã-ºi impunã rãceala. I-am surprins privirea. Privirea lui exprima durerea. Doamne, nu suport ura lui Florin. Îmblînzeºte-l cît de cît, cã eu îi doresc binele ºi fericirea, chiar dacã nu vom mai fi împreunã ºi drumurile noastre prin aceastã lume nu ni se vor mai intersecta. Dar, de ce atîta urã? Isuse, Mîntuitorul nostru, Vindecãtorule de toate relele de pe pãmînt, ajutã-ne ºi pe noi, pãcãtoºii! Eu sã nu mã mai tulbur de prezenþa ºi nici de amintirea lui, el
sã se vindece de urã. Prin Tine, Doamne, vreau sã mã ridic. N-am înþeles cum am nãruit totul. Slavã Þie Christoase, pentru toate darurile pe care mi le-ai dat sã le trãiesc! Aºtept vindecarea de rana ce doare. Aºtept iertarea, Isuse al meu! Doamne, nu ºtiu sã mã apãr, sã mã feresc de oamenii rãi ºi de urã. Singurul apãrãtor al meu eºti Tu, Doamne! Spre înãlþare Cu lacrimi fierbinþi Strîng perna-n dinþi ªi dacã viaþa e o încercare Ea trebuie sã fie ªi veºnicã înãlþare. O durere în plus Peste-un suflet apus. Sã-i mulþumim Domnului nostru Isus. Privesc din icoanã ochii Sfintei Parascheva – patroana nevãzãtorilor. Oarbã am fost ºi acum sînt vãzãtoare. (va urma) AMELIA-IOANA POPESCU (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii ºi Speranþei“)
„ROMÂNIA MARE“
Confesiunile unui agent de contraterorism (64) Piese de puzzle (1) Înapoi la locul prãbuºirii, gãsim echipa colonelului Sowada adunatã în cort, absorbitã de o discuþie. Conversaþia se opreºte ºi toatã lumea ascultã cum descriem manevrele finale ale avionului înainte sã se izbeascã de sol. Cînd terminãm de povestit, cineva spune: - Defecþiune hidraulicã. Altcineva rãspunde: - Asta ar putea fi cauza. Sowada spune: - Bine lucrat, Fred. Tocmai ne-ai furnizat un indiciu extrem de important. - Ce înseamnã asta? - Nu sînt sigur încã, însã ar putea idica un fel de defecþiune tehnicã. El se întoarce spre echipa sa: Bine, haideþi sã ne focalizãm asupra sistemului de propulsie hidraulicã pentru profundoare. Avem nevoie sã aflãm tot ce putem de aici. Membrii echipei se ridicã în picioare ºi se îndreaptã cãtre crater ºi cîmpul cu fragmente de avion. - Domnule colonel!, îl solicit eu. El se opreºte ºi îmi aºteaptã întrebarea.
Memoriile unui celebru criminalist român (31) În cãutarea unei persoane dispãrute (5) Dupã ºocul produs de neaºteptata demascare, în atitudinea lui Anton s-a fãcut simþitã o notã de relaxare. Fãcea declaraþii cu dezinvoltura omului, în sfîrºit, uºurat sufleteºte. Eram tentaþi sã credem cã avusese momente, în cei zece ani, cînd îºi dorise demascarea, momente în care nu mai putea suporta permanenta tensiune în care trãia. Recunoaºterea, însã, nu putea fi încã coroboratã cu alte probe materiale privitoare la reala împrejurare în care s-a produs omorul. Trebuia deci gãsit cadavrul victimei, nu numai pentru a proba sãvîrºirea omorului, ci ºi în scopul de a stabili gradul de vinovãþie, circumstanþele atenuante sau agravante, ce aveau sã orienteze instanþa în aplicarea pedepsei, cunoscînd cã un omor sãvîrºit cu ferocitate atrage dupã sine condamnarea la moarte. Ne preocupa obligaþia moralã de a dovedi instanþei cã infractorul secþionase victima dupã moartea acesteia, din spirit practic ºi în nici un caz din sadism, deoarece moartea s-ar fi instalat – dupã spusele sale – fulgerãtor, prin împuºcare în ceafã, fãrã ca victima sã fie chinuitã cu prilejul secþionãrii ei. Cum criminalul nu cunoºtea legislaþia ºi deci nu-1 stãpînea teama de o eventualã condamnare la moarte, în cazul cînd n-ar fi putut dovedi cã n-a acþionat cu ferocitate asupra victimei, noi purtam ºi grija lui, manifestîndu-ne mult mai agitaþi ºi îngrijoraþi decît el. Pentru aflarea adevãrului ne-ar fi fost necesarã
KAMIKAZE Piloþii sînt gata sã meargã la moarte (15) Unii dintre noi aveau speranþe mai mari decît alþii. Majoritatea oamenilor de la baza noastrã erau neexperimentaþi, eu însã fãceam parte dintre piloþii de elitã. Noi trebuia sã fim pãstraþi cît mai mult pentru a apãra baza. Cel mai buni dintre noi trebuiau sã zboare în chip de piloþi de însoþire, sã asigure apãrarea bazei ºi sã revinã apoi la Hiro. Din aceasta se poate trage concluzia cã primii au murit piloþii noºtri cei mai slabi, ceea ce – cel puþin la început – i-a condus pe americani la convingerea cã piloþii-kamikaze ar fi niºte incapabili. Amiralul american Mitscher a exprimat aceasta prin cuvintele: „Un lucru este cît se poate de clar: nu existã piloþi-kamikaze capabili...”. Atacurile kamikaze aveau loc, de regulã, în valuri succesive de cîte cincisprezece pînã la douãzeci de avioane, la intervale de o jumãtate de orã. S-a spus despre piloþii noºtri cã au fost încuiaþi ºi sigilaþi în cabinele lor, eu însã nu am fost niciodatã martor la aºa ceva. Dupã cît mi-am dat
Pag. a 19-a – 7 septembrie 2018 - Sã spunem cã sistemul hidraulic se defecteazã. Existã vreun sistem de rezervã integrat în avion? - Da. Existã un sistem auxiliar, iar piloþii ar putea zbura doar pe bazã de control manual. - Ar putea sã se defecteze toate cele trei sisteme în acelaºi timp? - Nu ºtiu. În restul zilei, Brad ºi cu mine continuãm sã ne luãm notiþe, în timp ce privim echipa de investigaþie cãutînd printre sfãrîmãturi. Mãsurãm dimensiunile craterului ºi ale cîmpului cu fragmente. Observãm cã indivizii de la ISI nu pot sã deschidã portofelul recuperat de patolog. E ars prea în profunzime. Cumva, totuºi, ei sînt siguri cã a aparþinut unuia dintre pasagerii pakistanezi. Mai tîrziu, sînt dezgropate alte cîteva rãmãºiþe umane. Doctorul ne spune: - ªtiþi, avînd în vedere ce a descris martorul vostru, e posibil sã fi existat forþe de gravitaþie destul de mari pentru a scoate organele pasagerilor afarã din corpul lor. Nu îmi dau seama dacã glumeºte sau nu. În perioada cît am fost poliþist, am ajuns sã cunosc o parte din medicii legiºti din zona mea. Aceºtia au o predilecþie cãtre umorul negru. Oricum ar fi, acesta nu era un lucru pe care am avut nevoie sã-l ºtiu. Mai tîrziu, eu ºi Brad revizuim lucrurile. Dacã avionul s-ar fi balansat în sus ºi în jos atît de tare, ar fi fost posibil ca cineva din zona personalitãþilor politice sã înainteze ºi sã ajungã la instrumentele de control ale avionului? Probabil cã nu, mai ales dacã patologul are dreptate. Pasagerii ar fi aruncaþi în spatele avionului sau þintuiþi locului.
- Toate acestea conduc la una sau douã concluzii, îi sugerez eu lui Brad. - Care? - Deci defecþiunea mecanicã e o posibilitate. Sistemele de control se poate sã fi cedat. Însã e mult mai posibil ca piloþii sã fi fost imobilizaþi. Oricum s-ar fi produs acest lucru, el s-a derulat rapid. Destul de rapid pentru ca ei sã nu aibã timp sã reacþioneze ºi sã cearã ajutor prin radio. - Asta ar explica de ce avionul a zburat atît de multã vreme scãpat de sub control, fãrã un mesaj de avarie. Dacã un asasin a intrat în cabina de pilotaj ºi a împuºcat ambii piloþi, aceºtia ar fi cãzut peste bordul de control. În aceastã situaþie, poate cã avionul nu s-a îndreptat imediat cãtre pãmînt. Brad a pus aici punctul pe i. Îmi consemnez aceastã teorie în carneþel. A existat la bord vreun asasin care sã se fi sacrificat pentru cauza sa? Pare posibil. Asta nu e o veste bunã ºi cu siguranþã nu va dezamorsa situaþia geopoliticã în care ne aflãm acum. Mai avem încã multe de fãcut înainte sã putem trage o concluzie fermã. În ziua urmãtoare, revenim la locul accidentului. Echipa forþelor aeriene recupereazã multe pãrþi-cheie ale avionului, inclusiv cîteva bucãþi din sistemul hidraulic, o parte din instrumentele de zbor, o bucatã din uºa de la calã ºi resturi din carlingã. Colonelul Sowada primeºte permisiunea de a le lua înapoi în Statele Unite pentru a le supune testelor. Pînã la mijlocul zilei, el a mai adunat o grãmãjoarã de fragmente suplimentare pe care sã le ducã pentru a fi testate. (va urma) FRED BURTON
vertebra distrusã din zona cervicalã a scheletului. În timpul operaþiunilor de exhumare din curtea care devenise destul de animatã, cea de-a doua soþie a lui Vasile Anton se postase în pragul uºii. Urmãrea, cu privirea îngrozitã, freamãtul curþii, ºtiind cã soþul ei se afla arestat. Noi aºteptam cu emoþie rezultatul sãpãturilor. Refuzam, însã, sã credem cã Anton ar fi fãcut o falsã declaraaþie. Mã aflam în apropierea Olimpiei, cînd aceasta a ncercat sã-ºi apere soþul pe care, dupã atîþia ani, tot nu reuºise sã-l cunoascã. Ea nu putea concepe sã-l vadã în chip de criminal ºi, ca atare, încerca sã mã asigure cã nu vom putea gãsi cadavrul, atîta timp cît el nu exista. Nota convingãtoare cu care-mi vorbea, inocenþa ºi starea ei sufleteascã m-au determinat s-o menajez, s-o scutesc de tabloul ºocant al finalului, dispunînd sã fie condusã, cu maºina, la locuinþa pãrinþilor ei. Procurorul Constantin Murãrãscu, care participa activ ºi la aceastã fazã a cercetãrilor, mi-a cerut sã mã deplasez la sediul Miliþiei, pentru a-l reinteroga pe Anton cu privire la realul loc în care se afla cadavrul, întrucît sãpãturile nu dãdeau nici un rezultat. Ninsoarea ºi gerul primelor zile de decembrie fãceau ca întreaga activitate sã fie foarte anevoioasã. Din nou am discutat cu învinuitul ºi din nou am primit aceleaºi asigurãri, în sensul cã acela pe care-1 indicase era locul înhumãrii. La întoarcearea mea în curte, am întîlnit figurile obosite ale colegilor mei. Vasile Anton reuºise sã mã convingã despre sinceritatea declaraþiei sale ºi, drept urmare, am izbutit ºi eu sã redresez moralul acestora. Au urmat noi sãpãturi. Lucram cu schimbul refugiindu-ne, în pauze, la cãldurã, în casã. Emoþiile ºi epuizarea fizicã au luat sfîrºit abia dupã miezul nopþii, cînd unul dintre noi a gãsit craniul victimei ºi apoi întregul schelet. Pãrul, neputrezit încã, mai purta cozile împletite, la fel ca în fotografia multiplicatã. Lîngã schelet se afla o armã Z.B.
cu cîteva cartuºe. Studierea cervicalei a evidenþiat o vertebrã distrusã de forþa proiectilului, confirmîndu-se deci cele declarate de autor. Eram mulþumit cã ne asiguraserãm de o dreaptã sentinþã, speþa putînd sã-ºi primeascã astfel o rezolvare completã. „Afacerea Anton” a prezentat unele caracteristici care o deosebesc de celelalte cazuri pe care, în mod obiºnuit, le avem de cercetat. Infracþiunea ºi autorul au fost descoperiþi dupã zece ani, timp în care vecinii ºi cunoºtinþele victimei au putut fi induºi în eroare de versiunea lansatã de criminal!... Deºi trecuserã atîþia ani de la comiterea omorului, criminalul a trebuit ºã rãspundã în faþa justiþiei. Acest fapt ne-a dat satisfacþie nu numai profesionalã, cetãþeneascã; ne-a întãrit convingerea cã orice act antisocial este, pînã la urmã, demascat ºi pedepsit, dar, fireºte, printr-o muncã ºtiinþificã perseverentã a celor însãrcinaþi cu apãrarea vieþii ºi bunurilor cetãþenilor. Întors la Bucureºti, am luat în studiu cazurile asemãnãtoare, cotrobãind prin toate evidenþele anilor ce s-au scurs dupã 1944. Urmãream sã descopãr ºi alþi asasini care au procedat identic, mizînd pe faptul cã – dupã crimã – comportarea lor sã fie aproximativ aceeaºi. Rezultatul mi-a confirmat supoziþia. În scurt timp am ºi prelucrat speþele cu valoare de fenomen, învãþînd pe cei tineri ca în activitatea lor sã se orienteze corespunzãtor cînd, dupã pretinse dispariþii în împrejurãri suspecte, la un timp oarecare încep sã aparã scrisori atribuite persoanelor dispãrute de la domiciliu. Aveam pretenþia ca fiecare sã acorde o deosebitã atenþie cazuisticii, din studierea cãreia sã poatã prezenta, la finele anului, o lucrare care sã se adauge la arsenalul tratatelor ºi cãrþilor de specialitate. (va urma) DUMITRU CEACANICA
seama, nu exista nici un motiv pentru care sã li se fi aplicat un asemenea tratament. Se întimpla adesea ca piloþiikamikaze sã deschidã singuri cabina pentru a semnaliza cu fanionul sau cu fularul apariþia navelor americane – gestul final, ultimul gest de cochetãrie, care, poate, pe unii dintre ei, îi ajuta sã efectueze mai uºor raidul mortal. Nimeni, niciodatã, nu poate înþelege sentimentele omului care merge la moarte de bunãvoie. Bineînþeles, fiecare popor îºi are eroii sãi, din rîndul celor care ºi-au sacrificat viaþa, dar unde în lume s-a mai pomenit o asemenea autodistrugere? Unde s-a mai întîmplat ca mii de oameni, pe parcursul a cîtorva sãptãmlni, poate chiar luni, sã-ºi batã atîta capul cu propria lichidare? Nici shintoismul, cu învãþãtura sa despre viaþa de apoi, nici filozofia budhistã despre nirvana nu au oferit o consolare în acest sens. Asta nu înseamnã însã cã printre soldaþii japonezi nu s-au gãsit ºi fanatici. Unii dintre ei nu-ºi doreau altceva decît sã moarã ca niºte eroi, pentru a se rãzbuna. Pînã ºi studentul docil, cu ochelari, care îºi tocea coatele pe bãncile bibliotecii Universitãþii din Tokyo, pînã ºi el era capabil, în anumite împrejurãri, sã se dedice morþii. În general, noi, piloþii, eram împãrþiþi în douã grupe mari. Kicigai (nebunii), cei care ardeau de urã ºi care luptau pentru onoare ºi glorie, ºi care trãiau pentru un singur lucru – pentru moarte! Aceºtia proveneau, de regulã, din
aviaþia marinã, care dãdea marea majoritate a piloþilorkamikaze. Treptat, ne-am legat mai strîns de cea de a doua grupã, sentimentele oamenilor care fãceau parte din ea fiind exact pe dos, chiar dacã ele erau foarte rar declarate deschis. Pe aceºti oameni, dintre care majoritatea erau cu educaþie superioarã, cei din grupa kicigai îi botezaserã sukebei (fricoºii). ªi nu pentru cã sukebei n-ar fi fost patrioþi, ei ºi-ar da viaþa ºi acum, dacã ar fi nevoie, exact cum ar fi fãcut-o ºi atunci. Viaþa ne era însã mult mai dragã, noi nu vedeam sensul morþii doar prin moartea în sine. Bineînþeles, exista ºi o grupã intermediarã, pentru cei care oscilau. Uneori tînjeam ºi eu dupã rãsplatã, dar nu aº fi ezitat niciodatã sã-mi sacrific viaþa, dacã prin gestul meu aº fi putut salva vieþile oamenilor noºtri... Repetam zi de zi zborul-sinucigaº. Executam fiecare zbor în picaj, acum aproape perfect, dar ºi cu oarecare mulþumire. Îl executam mecanic: de fiecare datã începeam cu acelaºi sentiment, care pe parcurs se transforma în spaimã. Adesea parcã auzeam: „Mai departe! Aºa, mai departe! Loveºte! Distruge! O sã treacã frica! Or sã treacã grijile!”, dupã care puneam aparatul pe orizontalã ºi-i înjuram pe cei laºi. (va urma) JASUO KUVAHARA (Traducerea ºi adaptarea de NICOLAE NICOARÃ)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 20-a – 7 septembrie 2018
Viat , a c r e s, t i n ã Vedenii ºi istorisiri de folos despre viaþa de dincolo (61) Hula atrage urgia Domnului asupra conducãtorilor, armatelor ºi popoarelor (3) Cu cîteva luni înainte de nimicirea Asiei Mici, mã aflam în Liþia, la o orã depãrtare de Gesme, unde existã multe izvoare ºi bãi fierbinþi tãmãduitoare. într-o zi am avut o discuþie cu un om bogat ºi iubitor de patrie din Izmir, care mi-a spus: - Sã ºtii, pãrinte Filothei, cã peste cîteva zile armata noastrã va intra în Constantinopol. - Eu cred, îi spusei, cã peste cîteva zile va intra în Atena, înfrîntã ºi izgonitã. - Nu fi atît de pesimist, mi-a zis. - Nu sînt, i-am rãspuns, dar am aflat cã soldaþii, în loc sã-L cheme pe Dumnezeu în ajutor, înjurã ºi îl hulesc, ºi e cu neputinþã sã nu fie pedepsiþi, cãci Duhul Sfînt spune: Domnul îi apãrã pe cei care-L iubesc pe El, iar pe cei pãcãtoºi îi nimiceºte. Hulitorii sînt mai necuvioºi ºi mai pãcãtoºi decît toþi. Prin urmare, cuvintele Domnului e cu neputinþã sã nu se împlineascã. ªi nu au trecut multe zile pînã cînd s-au împlinit. Armata greacã, pãrãsitã de Dumnezeu, s-a descurajat ºi s-a retras, lãsîndu-i pe fraþii noºtri sclavi în mîinile barbarilor, care au omorît pe cîþi au putut, iar pe ceilalþi i-au izgonit goi din casele ºi din locurile lor. Cauza tuturor acestora au fost ºi alte pãcate, dar îndeosebi hula. E neapãratã nevoie ca rana hulei sã disparã cu desãvîrºire din naþiunea noastrã, cãci dacã nu va dispãrea ºi vor rãmîne chiar ºi cîþiva hulitori, microbul hulei de la cei puþini se va transmite la mulþi ºi vom suferi cu toþii. (Din cartea Preacuviosului Filothei Zervakos, Lupta împotriva hulei, Editura Bunavestire, Galaþi, 2003).
Trîmbiþare mîntuitoare de pocãinþã [...] Iar Biserica ºi statul, împreunã cu cîrmuitorii lor, în ziua aceasta vicleanã, s-au adîncit în somnul greu al nepãsãrii ºi trîndãviei, ºi, dacã nu se vor trezi ºi nu vor îndemna clerul ºi poporul la pocãinþã, la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, a virtuþilor ºi a faptelor bune, vor da socotealã în ziua judecãþii ºi vor fi pedepsiþi. [...] Avîndu-L ca prieten, aliat ºi sfetnic pe Hristos ºi avînd drept arme Credinþa, Dragostea ºi Smerenia, îi vom birui pe vrãjmaºii vãzuþi ºi nevãzuþi, care ne lovesc de pretutindeni, zi ºi noapte, în fiecare ceas ºi moment. E vremea sã îndepãrtãm somnul trîndãviei ºi sã îmbrãcãm armele luminii, armele Iubirii, Smeritei-cugetãri ºi ale Sfintei Cruci. E necesar însã ca, înainte de a începe rãzboiul cu vrãjmaºii de afarã, vãzuþi ºi nevãzuþi, sã avem grijã sã-i rãzboim mai întîi pe vrãjmaºii dinlãuntrul nostru, ºi dupã ce îi vom birui pe de-antregul, atunci sã îi lovim ºi pe cei din afarã. Vrãjmaºii lãuntrici sînt patimile care se adunã împotriva noastrã, împotriva
Cu picioarele pe pãmînt (1) Despre simþuri Toatã lumea se naºte cu simþuri, unii le avem parþial dezvoltate, alþii foarte dezvoltate, iar unii aproape atrofiate. Însã toate aceste simþuri sînt daruri primare ca ºi toate celelalte, nimic nu este la voia hazardului. - ªtii tu oare care sînt simþurile pe care le primim în dar? - Cred cã vorbiþi de cele 5 simþuri clasice care ne ajutã sã comunicãm cu realitatea… cel vizual, auditiv, tactil, gustativ ºi olfactiv, bãnuiesc cã la acestea faceþi referire. Probabil mai putem extrapola cãtre un al ºaselea simþ, o capacitate de clarviziune deþinutã în special de cãtre femei. - Desigur, dar sînt incomplete, ar mai fi simþul orientãrii în spaþiu, simþul echilibrului, simþul temperaturii, simþul durerii, simþul perceperii trecerii timpului ºi altele care nu le putem integra în cadrul „simþurilor clasice”, dar nu la acestea doresc sã fac referire. Ai auzit vreodatã de simþul umorului? Unii îl au, unii nu îl au. Este tot un dar, ca ºi celelalte. - Cum sã nu, pãrinte, dar nu credeam ca intrã în categoria „simþuri”. Adevãrul este cã mi-e greu sã lucrez cu oamenii cãrora le lipseºte acest simþ. - Dar de simþul penibilului ai auzit? Unii îl au, alþii nu. Deºi vezi tot felul de agramaþi la televizor, nu ai realizat pînã acum cã simþul grotescului le lipseºte cu desãvîrºire. - Într-adevãr, pãrinte. - Dar de bunul-simþ ai auzit? Unii îl au, alþii nu, ºi nu cred cã mai are rost sã insist pe aceastã temã. Fiind tot un dar de la Bunul Dumnezeu, nu ar trebui sã te superi pe cei care nu au primit acest dar. Dacã tu crezi cã îl ai, bucurã-te cã te afli în categoria celor privilegiaþi. - La asta încã nu m-am gîndit…
sufletului nostru, ºi ne rãzboiesc. Acestea sînt multe, dar cele mai grele sînt egoismul, mîndria, iubirea de plãceri trupeºti, iubirea de arginþi ºi nepãsarea din care se nasc multe altele, mari ºi mici. Pe toate acestea, creºtinul, ostaº al lui Hristos, dupã ce se trezeºte din somnul nepãsãrii, trebuie sã le biruie, sã le supunã; sã supunã trupul duhului ºi atunci îi va învinge cu uºurinþã pe toþi vrãjmaºii, vãzuþi ºi nevãzuþi. [...] Guvernul ºi noi toþi, dacã vrem izbãvirea noastrã, o vom gãsi numai în pocãinþã ºi întoarcere la Dumnezeu, de care ne-am îndepãrtat... Suferinþele pe care le încercãm astãzi, iubiþi creºtini, provin de la noi. Noi singuri le-am adunat în inimile ºi în þinuturile noastre. Pãcatele noastre cele multe L-au mîniat ºi L-au înfuriat pe Preabunul, Preamilostivul ºi Iubitorul de oameni Dumnezeu, cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Necaz ºi strîmtorare peste sufletul oricãrui om care sãvîrºeºte rãul... (Romani 2, 9). [...] Dacã vrem sã scãpãm de primejdia care ne paºte ºi ameninþã sã ne distrugã, dacã vrem sã ne izbãvim, atunci sã ne pocãim cu toþii, de la stãpîni pînã la ultima slugã, de la general pînã la ultimul ostaº ºi de la patriarh pînã la ultimul cãlugãr, întrucît toþi sîntem pãcãtoºi, neascultãtori, cãlcãtori de lege. Sã se pocãiascã mai întîi conducãtorii naþiunii, miniºtrii, senatorii, generalii, ofiþerii ºi cîþi au ranguri înalte, pentru cã, în afara cîtorva excepþii, mulþi dintre aceºtia sînt lipsiþi de evlavie, necredincioºi, hulitori. [...] E necesar sã se pocãiascã acei întîi-stãtãtori ai Bisericii, patriarhi, preoþi ºi egumeni, care au cãlcat poruncile lui Dumnezeu. Trebuie, de asemenea, sã se pocãiascã toþi clericii ºi laicii, bãrbaþi ºi femei, mari ºi mici, ºi sã înceteze cu trufia, invidia, vrãjmãºia, aducerea-aminte de rele, iubirea de arginþi, înºelãtoria, nedreptatea, minciuna, înfumurarea, osîndirea celorlalþi, vorbirea fãrã rost, beþia, destrãbãlarea. [...] Trebuie sã ne pocãim toþi cu sinceritate, repet, sã cerem iertare de la Preaînaltul Dumnezeu, Pãrintele nostru ceresc; sã ne legãm cu legãturile dragostei, ale pãcii ºi buneiînþelegeri, ºi numai atunci ne vom izbãvi de primejdie, noi ºi patria noastrã. [...] Sã ne pocãim cu adevãrat ºi sã ne întoarcem la preamilostivul nostru Pãrinte precum fiul risipitor... Sã ne pocãim ca ninivitenii, care prin pocãinþã s-au mîntuit; dacã ºi noi ne vom pocãi cu adevãrat, ne vom mîntui, dacã nu, vom pieri. Dacã nu vã veþi pocãi, toþi veþi pieri la fel (Luca 13, 3), a spus Domnul nostru. [...] Singura nãdejde de izbãvire din amãgiri ºi erezii, din uneltirile ºi cursele oamenilor vicleni ºi ale diavolului este rugãciunea, pocãinþa ºi smerenia. (Fragmente din cartea arhimandritului Filothei Zervakos Testament duhovnicesc - Mãrturisirea credinþei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaþi, 2003) (va urma) (Text preluat din volumul „Vedenii ºi istorisiri de folos despre viaþa de dincolo“)
- Cu toate acestea, cel mai important dintre toate, în faþa cãrora toate simþurile pãlesc, este simþul duhovnicesc, care se traduce prin capacitatea omului de a-L simþi pe Dumnezeu. Unii îl au, alþii prea puþin. Unele persoane reuºesc sã îl vadã pe Dumnezeu în cele mai mãrunte lucruri, pe cînd alþii, deºi potrivirile sînt perfecte, nu numai cã nu îl vãd, dar îl mai ºi contestã, dînd vina pe inteligenþa lor ori pe hazard. Întrucît simþul duhovnicesc este un dar, nu trebuie sã ne supãrãm pe cei care încã nu l-au primit sau pe aceia cãrora le-a fost încercat prin grele ispite. Cu toate acestea, ajunge un pas din partea nostrã, plecat din necredinþã cãtre Dumnezeu, iar atunci Dumnezeu va face 1.000 de paºi cãtre noi, venind inclusiv cu darul simþului duhovnicesc. Atunci îl vei descoperi în fiecare piatrã, în fiecare frunzã, în fiecare adiere de vînt, în tot ºi în toate. Atunci este momentul cunoaºterii reciproce, atunci este momentul conºtientizãrii imensitãþii ºi frumuseþii creaþiei, atunci vibraþia ta rezoneazã pe aceeaºi frecvenþã cu cea a creatorului, simþindu-I manifestarea absolutã. Tot atunci începi sã îi simþi pe cei din aceeaºi categorie cu tine, pe toþi fraþii tãi întru Hristos ºi ei la rîndul lor pe tine, iar bucuria reîntîlnirii este de nedescris. - Ce ar trebui sã fac pãrinte pentru a primi acest dar? Este cu putinþã? - Desigur cã este cu putinþã, dar ca sã te învredniceºti de acest dar, trebuie sã depui puþin efort. Sã încerci sã fii aºa cum ai fi dupã ce ai primi acest dar. Nu conteazã reuºita, ci încercarea sincerã a dorinþei de schimbare. Vãzîndu-þi efortul, Bunul Dumnezeu va face posibil ca traiul tãu sã fie în comuniune cu El. Cãci asta înseamnã sã ai simþ duhovnicesc, sã vezi, sã înþelegi, sã nu judeci, sã ierþi, sã ai rãbdare, mai pe scurt, sã ai trãsãturile celui care te-a trimis pe Pãmînt. - Mulþumesc pãrinte pentru lecþie… (va urma) IONUÞ RITEª
Încotro, popor român? Încotro mergem grãbiþi Nicãieri ºi spre nimicuri, Lãsînd ochii istoviþi Sã se-ascundã dupã dricuri?
Încotro ni se duc paºii Chiar în Anul Centenar, Cãci ne-ntreabã-naintaºii: Ce-aþi fãcut cu al nostru dar? Încotro vrem sã ajungem Dezbinaþi de-atîta urã, Cum la sînul nostru strîngem Tot pe cei ce ne vîndurã? Încotro privim rîvnind Spre miracole morgane, Cînd pãmîntul nostru sfînt Are sevã din icoane? Încotro plecãm fiinþa Înspre cursele haine, Cînd ei ne hulesc credinþa Rînduielile strãbune? Încotro ne bate vîntul Dinspre stepele strãine, Sã ne uitãm legãmîntul De pe frunþile creºtine? Încotro ne sînt bãrbaþii Ce-au zidit o þarã mîndrã, Pentru ce-au murit soldaþii Apãrînd aceastã vatrã? Încotro ne este voia? Dumnezeu ne-mbrãþiºeazã, Mamã ne este istoria Ce ne binecuvinteazã! Încotro popor român? Fiii tãi din pribegie Sã se-ntoarcã pe un nou drum, Doar Unirea-i bucurie! Încotro popor român? Tu ce eºti mlãdiþã dacã, Pe destinu-þi fii stãpîn În luminã te îmbracã! Preot EMIL CÃRÃMIZARU
A patra nefericire Nefericiþi sînt cei ce cautã dreptatea, flãmînzi ºi însetaþi ºi urlînd la porþile fãcãtorului de dreptate, urlînd la porþile înºelãtorului, strivindu-i în dinþi ºi blestemîndu-i numele celui ce a semãnat nedreptatea.
ªi vor sta aceºtia la Porþile Fãcãtorului nedreptãþii, blestemîndu-l pe gardul lui… pînã ce se vor sãtura! ROMAN FORAI
Pildã creºtinã „Stau la uºã ºi bat…“ Într-o familie de oameni credincioºi din Scandinavia, tatãl obiºnuia ca în fiecare searã sã citeascã din Biblie tuturor celor din casã adunaþi în jurul mesei. Într-o searã, tatãl deschise ºi citi vorbele Mîntuitorului: „Iatã, Eu stau la uºã ºi bat“. Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculã repede ºi, pe deplin încredinþat cã aºa este precum citise tatãl, se duse cãtre uºã sã deschidã. Tatãl îi zise: „Ce vrei sã faci?“. Copilul rãspunse: „Mã duc sã deschid Domnului, cã dacã nu mã duc, El pleacã“. Toþi ai casei se cutremurarã de credinþa copilului. Aºa trebuie sã ne grãbim ºi noi sã deschidem uºa inimii noastre Celui ce ne spune fãrã încetare ºi cu dragoste: „Iatã, Eu stau la uºã ºi bat“.
„ROMÂNIA MARE“
MOZAIC
Pag. a 21-a – 7 septembrie 2018
MOZAIC
Zona arcticã nu mai îngheaþã complet nici mãcar iarna
rãcoare. Recordul a fost observat în Karasjok, Norvegia, zonã situatã în interiorul cercului arctic, unde au fost 29,2 grade Celsius pe data de 2 iulie.
Secþiuni întregi din solului arctic nu mai îngheaþã pe tot parcursul anului, lucru ce ar putea duce la eliberarea în atmosferã a unei uriaºe cantitãþi de dioxid de carbon. Potrivit cercetãtorilor, solul siberian rãmîne umed chiar ºi în perioada iernii. Pînã cu cîþiva ani în urmã, solul îngheaþa complet, fiind astfel format permafrostul care nu permite eliberarea cantitãþilor uriaºe de dioxid de carbon ºi metan care existã sub permafrost. Potrivit dr. Nikita Zimov, în zona oraºului Chersky, nordul Siberiei, straturile interioare ale solului ar trebui sã fie îngheþate chiar ºi în ultimele luni ale primãverii, însã în fiecare iarnã stratul de sol exterior din regiunea polarã îngheaþã ºi se dezgheaþã pe timpul lunilor de varã. În acest strat îngheþat de sol ºi vegetaþie se aflã 1.500 de milioane de tone de carbon, de douã ori mai mult decît cel regãsit în atmosferã, în prezent. Dr. Zimov, care conduce proiectul rusesc Pleistocene Park, ce îºi propune sã recreeze un ecosistem într-o regiune îndepãrtatã din nordul Siberiei, a avertizat cã în urmã cu cinci ani adîncimea zãpezii din aceastã regiune îndepãrtatã ºi greu accesibilã de pe planetã era cel puþin dublã. Presupunînd cã procesul de topire a avut loc ºi în zone tot mai calde din apropierea cercului arctic, o mare parte a permafrostului din regiunea polarã ar putea fi expusã riscului de decongelare acceleratã. Þinuturile de permafrost ocupã 20-25% din suprafaþa de uscat a pãmîntului. Regiunile unde dominã solurile permanent îngheþate se aflã în Groenlanda – 99%, Alaska – 80%, Rusia – 50%, Canada – 40-50% ºi China – 20%. Aceste regiuni poziþionate exact din punct geografic se aflã în Canada de nord, Alaska de nord, toatã suprafaþa Groenlandei, nordul Scandinaviei ºi regiunile din Siberia de nord, ce se întind pînã în nordul Mongoliei. În luna iulie a acestui an a fost înregistratã o temperaturã anormal de mare aproape în toatã zona arcticã. Potrivit Naþional Gheographic, în Scandinavia au fost înregistrate aproape 30 de grade Celsius la umbrã, în timp ce în zonele sudice din Europa a fost mult mai
Un asteroid de dimensiuni uriaºe va trece foarte aproape de planeta noastrã
Arheologii au descoperit pîine coaptã, din cereale crescute sãlbatic, veche de 14.000 de ani Arheologii de la universitãþile din Copenhaga, Cambridge ºi Colegiul Universitar din Londra au descoperit rãmãºiþele unei bucãþi de pîine, coaptã de vînãtorii-culegãtori natufieni acum 14.400 de ani. Rezultatele, publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences, oferã dovezi ale cele mai timpurii producþii a pîinii ºi sugereazã cã cel mai consumat aliment din lume era realizat în acele timpuri din cereale sãlbatice. Cultura Natufi a existat în regiunea Mediteraneanã a Levantului. Era o culturã mezoliticã, dar neobiºnuitã prin faptul cã era sedentarã sau semi-sedentarã, dinaintea apariþiei agriculturii pe o scarã mai largã. Comunitãþile de Natufi sînt posibilii strãmoºi ai constructorilor primelor aºezãri umane din neolitic din acea regiune, care probabil a fost cea mai timpurie din lume. Nu existã probe cã ar fi cultivat deliberat cereale, dar oamenii acelor vremuri cu siguranþã au folosit cereale sãlbatice ºi, de asemenea, au vînat animale. Arheologii au descoperit în total 24 de resturi de alimente gãtite la Shubayqa 1, un loc din nord-estul Iordaniei. Shubayqa 1 este alcãtuit din douã clãdiri suprapuse bine conservate, dintre care una este o struc-
Asteroidul 2016 NF23, mai mare decît o piramidã egipteanã, urmeazã sã treacã pe lîngã Terra, la o distanþã de aproape cinci milioane de kilometri de planeta noastrã. Potrivit celor de la NASA, asteroidul se apropie de Pãmînt cu viteza de 32186,88 kilometri pe orã, adicã cu 9 km pe secundã. Este o distanþã de vreo 13 ori mai mare
decît cea dintre planeta noastrã ºi Lunã. În termeni ºtiinþifici, asteroidul va trece pe lîngã Terra la o distanþã de aproape .03 unitãþi astronomice. Totuºi, distanþa apropiatã la care va trece pe lîngã Terra NF23 i-a determinat pe cercetãtorii americani sã fie foarte atenþi cu privire la traiectoria sa, asta pentru cã orice asteroid care trece pe lîngã Pãmînt la o distanþã de .05 unitãþi astronomice ºi are o magnitudine absolutã de cel puþin 22 de unitãþi, este considerat periculos. Asteroidul care ne va „vizita” de la distanþã are o magnitudine absolutã de 22,9 unitãþi. Dacã un astfel de asteroid ar lovi Pãmîntul, ar putea rade de pe hartã un întreg oraº ºi ar ucide milioane de oameni. În ciuda faptului cã sîntem la o distanþã de 4.828.032 kilometri, viteza ºi mãrimea asteroidului sînt suficiente pentru ca NASA sã-l considere un pericol, deoarece orice asteroid care se aflã la o distanþã mai micã de 7.483.449 kilometri de planeta noastrã ºi cu un diametru mai mare de 152,4 de metri este considerat „periculos”, iar traiectoria sa poate sã se modifice. ªi tot potrivit agenþiei americane, cel mai periculos asteroid, care este posibil sã ne loveascã planeta, va ajunge aici pe 21 septembrie 2135, este de mãrimea Statuii Libertãþii ºi ar putea intra în coliziune cu Pãmîntul, dacã, pînã atunci, omenirea nu va gãsi o soluþie salvatoare. RADU UNGUREANU turã semisubteranã, cu un pavaj de piatrã construit cu multã atenþie ºi pricepere. Aceastã structurã cuprinde inclusiv un depozit natufian, în care au fost descoperite unelte de piatrã, oase de animale ºi rãmãºiþe de plante. Situl a fost gãsit ºi scos la luminã de arhelogul Allison Bets în anii 1990, iar arheologii de la Universitatea din Copenhaga au desfãºurat patru sãpãturi în acest loc în perioada 2012-2015. „Prezenþa acestor resturi gãtite în cuptoarele din Shubayqa 1 este o descoperire excepþionalã ºi ne-a oferit ºansa de a vedea modul în care omul prepara alimentele acum 14.000 de ani. Vînãtorii Natufieni prezintã un interes deosebit deoarece au trãit într-o perioadã de tranziþie în care oamenii au devenit mai sedentari, iar dieta lor a început sã se schimbe”, a
MOZAIC Sfatul medicului
Cele mai frecvente cauze ale durerilor de gleznã Doctor ortoped Tarek Nazer, medic specialist ortopedie ºi traumatologie, specialist în chirurgie artroscopicã, leziuni sportive ºi proteze personalizate. Medic ortoped cu experienþã de cinci ani în unele dintre cele mai mari spitale din Anglia. Timp de doi ani a lucrat cu Phil Hirst, medicul echipei Manchester United.
DR. TAREK NAZER
Edemul asociat cu o durere la nivelul gleznei, în general indicã existenþa unei probleme cãreia trebuie sã i se acorde atenþie ºi sã nu fie ignoratã sau tratatã superficial, fãrã sã apelam la un medic specialist. Cele mai frecvente cauze ale durerii ºi inflamaþiei la nivelul gleznelor sînt: * Inflamaþia post-traumaticã - Atunci cînd suferim un traumatism, este posibil sã nu observãm cã s-a umflat glezna imediat, iar dupã cîteva ore sã ne dãm seama, cînd deja se simte un disconfort ºi apare edemul. Atunci cînd observãm apariþia edemului, trebuie sã nu mai cãlcãm pe piciorul respectiv ºi sã ne adresãm unui medic pentru o evaluare. * Guta - A doua cea mai frecventã cauzã ar fi guta. Atunci cînd nivelul acidului uric creºte în articulaþie, apare o reacþie inflamatorie în zona gleznei, care se manifestã prin edem, cãldurã localã ºi durere; aceste simptome variazã în funcþie de gradul de afectare ºi de nivelul de acid uric. Un consult ortopedic sau reumatologic este necesar pentru a începe tratamentul medicamentos al gutei. * Artroza de gleznã - Distrugerea cartilajului ºi artroza gleznei sînt mai puþin comune, comparativ cu artroza genunchiului ºi a ºoldului, însã atunci cînd apare, poate provoca dureri mari ºi afectarea mersului. Artroza poate fi primarã sau secundarã unei cauze precum reumatismul sau o fracturã intra-articularã veche. * Infecþia/artrita septicã - Este o problemã destul de rarã, dar foarte periculoasã. Atunci cînd apare o infecþie la nivelul articulaþiei, trebuie sã acþionãm repede pentru a o salva ºi a elimina infecþia. De cele mai multe ori necesitã tratament chirurgical ºi lavaj articular. * Edem localizat de cauzã venoasã - Atunci cînd sînt probleme cu circulaþia, este posibil sã aparã simptome asemãnãtoare cu cele de cauzã ortopedicã, ce se manifestã cu edem ºi dureri. La ecografia doppler se poate identifica dacã este o cauzã vascularã sau nu, iar tratamentul în general este cu anticoagulante. Întotdeauna cînd avem o durere la nivelul gleznei, care persistã mai mult de 24 de ore, trebuie sã apelãm la un medic specialist pentru evaluare ºi pentru începerea tratamenului, dacã este cazul. www.consultatieortopedie.ro declarat dr. Amaia Arranz-Otaegui, arheobotanist la Universitatea din Copenhaga. Cu toate cã tabloul s-ar putea schimba pe mãsurã ce alte cercetãri vor fi fãcute, se pare cã nu existã nici o altã culturã dezvoltatã la acelaºi nivel, în acele vremuri, în tot Orientul Apropiat. O viaþã semi-sedentarã a fost posibilã datoritã abundenþei resurselor, graþie climei favorabile de atunci, cu o culturã bazatã pe vînãtoare, pescuit ºi cules, inclusiv folosirea de cereale sãlbatice. Uneltele erau accesibile pentru a recolta cereale: seceri de piatrã ascuþite, pentru recoltare, mojar cu pistil, pietre de mãcinare ºi puþuri de înmagazinare. În siturile arheologice natufiene s-au gãsit dovezi ale domesticirii cîinelui. În Israel, în situl din Ein Mallaha, datat la 12.000 î.Hr., rãmãºiþele unui bãtrîn ºi ale unui cãþeluº de 4–5 luni au fost gãsite îngropate împreunã. Într-un alt sit natufian de la peºtera Hayonim s-au gãsit oameni îngropaþi cu 2 cîini. CUNOASTELUMEA.RO
Pag. a 22-a – 7 septembrie 2018
„ROMÂNIA MARE“
Pentru împrospãtarea memoriei
Nu-i cereþi vulcanului sã fie muºuroi de furnici... (2) (urmare din pag. 1) Nu merge treaba, fraþilor, ºi n-are cum sã meargã. Atunci cînd eºti împiedicat sã produci ºi sã exporti, atunci cînd banul public e jefuit, chiar de cãtre clasa conducãtoare, atunci cînd construieºti edificiul unui Buget aproape în exclusivitate pe recoltarea unui numãr tot mai mare de biruri ºi impozite, atunci cînd ai venit la Putere prin cele mai revoltãtoare minciuni, pe care le practici în continuare, într-o nesfîrºitã campanie electoralã, ameninþînd ºi ºantajînd în permanenþã populaþia, cã dacã nu e cuminte, dacã nu-ºi bagã minþile-n cap, va fi vai ºi-amar de pielea ei – ei, bine, orice sacrilegiu este posibil, iar populaþia e îndreptãþitã sã se apere, sã protejeze viaþa copiilor ºi viitorul Þãrii. Nutresc speranþa cã am fãcut pînã acum dovada cã am studiat cu oarecare temeinicie Istoria Þãrii, aºa cã, din poziþia pe care mi-am cîºtigat-o cu trudã, cu un studiu prelungit, pînã aproape de secãtuirea ochilor ºi cu preþul albirii pãrului de timpuriu, daþi-mi voie sã declar: în întreaga existenþã a Poporului Român n-am întîlnit o asemenea sumã de patologii politice, atîtea cazuri de smuciþi, de troglodiþi, de aventurieri, de fanfaroni, de fripturiºti, de flaºnetari la poarta Crematoriului Cenuºa! Zi ºi noapte, de 1 an ºi jumãtate, o Þarã tot mai vlãguitã ºi mai disperatã se uitã la ei cu o uimire crescîndã, îi vede pe ecranele televizoarelor cum bat apa-n piuã ºi învîrt politichia aºa cum învîrte purcica Dosia de la TVR dovleacul, ei se pricep la toate ºi la nimic, azi afirmã una, mîine o-ntorc ca la Ploieºti, ei se ceartã, ei se împacã, de parcã numai ei ar fi în Þara asta, de parcã românii s-ar fi retras în munþi, ca pe timpul marilor migraþii. Nu-i vorbã, ne-am retrage noi ºi în munþi, la nevoie, dar acolo troneazã pe stive de cherestea care iau drumul Ungariei, bãutorul fruntaº, cu pãlãrie verde, ºi panã de cocoº, ºi mustaþa în furculiþã Attila Verestoy. Ce dialog poþi sã ai cu un asemenea specimen? Poþi, cel mult, sã-i dai un bacºiº, sã se ducã la crîºmã la Giurtelecul Hododului, unde îl aºteaptã, pe capra cãruþei, vizitiul maghiar Asztaloº. Amintind de prestaþia catastrofalã a lui Emil Constantinescu, se cuvine sã denunþãm, din nou, public, cel mai odios act de trãdare pe care acesta l-a comis împotriva Poporului Român: ruºinosul Tratat cu Ucraina. Astãzi, doi dintre artizanii acelui act de vînzare-cumpãrare de Neam, Adrian Severin ºi Victor Ciorbea, sînt pe dric. Mîine, va dispãrea de pe scena politicii ºi Emil Constantinescu, procesul e inevitabil, cred cã-ºi dã ºi el seama cã nu terminã meciul în picioare, un Popor întreg îl va numãra pînã la 10 ºi apoi va fi scos pe uºa din spate, pe targã, în vreme ce el va striga, în legea lui, formulele de acum cunoscute: „Domnilor, nu asta-i problema! Sã fie clar! Dar priviþi-mã-n ochi! Sînt un om serios! Avem programe minunate! Grupul de contact!” ºi alte baliverne de-ale lui. Dar, la ce ne putem aºtepta de la un personaj care ºi-a falsificat biografia ºi care dãdea cu hîrleþul dupã pietre, dupã care ºi-a schimbat meseria ºi a devenit deschizãtor de balcoane? În zilele astea sãrbãtoreºti, în loc sã se afle în Þarã, cel care pretinde cã e ºeful Statului s-a repezit pînã la Leipzig, ca sã lanseze la Tîrgul de Carte „Operele Complete” ale turnãtoriilor lui Ion Diaconescu. Acolo, Emil Constantinescu a declarat, cu „scîrbã”, cã el se simte mai bine ºi mai român, adicã „mai acasã”, atunci cînd se gãseºte în afara graniþelor Þãrii. Pãi, dacã-i pe-aºa, rãmîi, neicã, pe-acolo! Paºte, Þapule, unde-a-nþãrcat mutul iapa ºi scuteºte-ne pe noi, lasã-ne-n cfurerea noastrã! Aþi fost martori, mulþi dintre dvs., la stãpînirea de sine care m-a caracterizat în cursul zilei de ieri, la Sesiunea Solemnã a Parlamentului, consacratã Jubileului a 80 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamã. Atunci, avînd în vedere cã ne aflam la o ceremonie care impunea sobrietate ºi o minimã concordie, n-am lansat nici un fel de critici la adresa actualei Puteri, fapt remarcat ºi de o serie de ziare din dimineaþa acestei zile. Aºa cã rãbufnirea mea de azi cred cã e pe deplin explicabilã ºi justificatã, daþi-mi voie sã mã joc puþin cu ei, sã-i tãvãlesc cu o labã de tigru, altminteri n-aº mai fi eu, ci liderul unui partid de 1%, ceea ce nu e cazul. Nu-i cereþi vulcanului sã fie muºuroi de furnici... Numãrãtoarea inversã a început pentru Emil Constantinescu ºi Victor Ciorbea. Zilele lor, în fruntea Statului
Român, sînt numãrate: egy, kettö, három, négy. Mai ºtiu un cuvînt: oszöszep! ªi, pentru cã tot am vorbit ungureºte, daþi-mi voie sã abordez ºi unele aspecte ale problemei maghiare. Aceasta nu s-ar fi acutizat în ultimul an dacã U.D.M.R.-ul n-ar fi fost antrenat la guvernarea României, în virtutea unui troc jenant, încheiat înainte de alegeri. La întrebarea noastrã „cîþi unguri a avut Iuliu Maniu în toate guvernãrile þãrãniste?” ei, epigonii de azi ai þãrãniºtilor de ieri, n-au ºtiut ce sã-mi rãspundã, pentru cã marele Maniu, care-i ceruse politicianului ºi sociologului maghiar Oskar Jaszy, în octombrie 1918 „desfacerea totalã”, nu era atît de necugetat sã batã cuie în talpa Þãrii. Arãtaþimi un singur român în Guvernul de la Budapesta ºi atunci mai stãm de vorbã. Tot astfel, arãtaþi-mi un singur român în Parlamentul de la Budapesta ºi atunci vom accepta ºi noi un dialog cu partidul etnic maghiar, dar nu în Parlament, ci la vorbitor. Nu numai cã românii ºi celelalte minoritãþi din Ungaria, care reprezintã peste 10% din populaþia acelei Þãri, nu fac parte din Parlamentul de la Budapesta, dar, printr-un vot recent, toate aceste minoritãþi vor fi þinute în carantinã pînã în anul 2002. Iar komisarii strãini nu înceteazã sã mîngîie Ungaria pe creºtet, dînd-o ca exemplu de copil-model. Nu zic nu, poate cã o fi Ungaria premianta clasei, dar la categoria handicapaþi. Pentru cã Ungaria a fost ºi-a rãmas „Omul bolnav al Europei”. Fãcînd încã o datã precizarea cã n-am absolut nimic împotriva ungurilor, ca Popor, ca dovadã cã P.R.M. are unii fruntaºi de etnie maghiarã ºi eu însumi am publicat poeme de Petöfi Sandor ºi Ady Endre pe pagina întîi a „României Mari”, voi întredeschide puþin cartea de Istorie. Întreaga existenþã a ungurilor e plinã numai de înfrîngeri. Un om de spirit scria chiar cã, pentru a fi sigurã cã va fi învinsã, o Þarã n-are decît sã intre în alianþã cu acea tabãrã unde se aflã Ungaria. A rãmas de pominã papara pe care le-a tras-o ungurilor Soliman Magnificul, în august 1526, la Mohacs, cînd, în mai puþin de o orã, trufaºa oaste a nemeºilor a fost risipitã ca pleava, iar regatul ungar a fost ºters de pe harta lumii, dispãrînd ca Stat. Sînt cunoscute criticile dure pe care le-au formulat, de-a lungul timpului, împotriva pretenþiilor aberante ale ungurilor de a coloniza totul, oameni ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton Watson ºi fiul lui Garibaldi. Voi pune acum în circulaþie unele aprecieri ale clasicilor români, mai puþin cunoscute. Marele poet ºi doctrinar Mihai Eminescu scria cã, citez, „maghiarul este un adversar comic”. Asta s-ar traduce prin aceea cã românilor nu le-a fost fricã niciodatã de unguri ºi, de cele mai multe ori, zgomotele ºi fanfaronada acestora ne-au provocat zîmbete ºi chiar hohote de rîs, fiindcã cine încerca sã ne dea nouã lecþii de vechime, de limbã latinã prin cancelarii, de blazoane nobiliare, de practicã creºtinã? Un alt ilustru spirit al românismului, Octavian Goga, nota unele reflecþii care ºi-acum sînt de cea mai stringentã actualitate: „Ungaria constituie ºi astãzi, ca ºi acum ºaptezeci ºi ceva de ani, o problemã de salubritate internaþionalã, care intereseazã, deopotrivã, toate statele din Europa Centralã. Supremul capital maghiar, de ieri ºi de astãzi, pare a fi o urã nepotolitã susþinutã prin toate metodele împotriva României. Maghiarii urlã de dureri închipuite. Zilnic – continuã Octavian Goga – se dã o bãtãlie crîncenã împotriva românilor, scrisã sau verbalã, se ticluiesc orori exercitate asupra minoritãþii maghiare din Transilvania ºi se cer reparaþii morale sau sancþiuni internaþionale contra românilor. Tonul maghiarilor este veºnic ridicat, superlativele îºi reped cascada lor, grandilocvenþa turanicã îºi face de cap, simþul proporþiilor s-a pierdut demult ºi o lãudãroºenie frivolã strigã în toate colþurile. Lãrmuitori ºi intempestivi, sînt nenumãraþi þipi de carnaval, care se agitã între Dunãre ºi Tisa. Ei sînt totdeauna gata sã se batã, pe trei fronturi, ei þin adunãri la care se strigã ºi se plînge, se împart hãrþile Ungariei ciuntite, se spun poveºti fantastice despre crimele sîrbeºti ºi despre spînzurãtorile din Ardeal, se fac jurãminte solemne...”. Iatã ºi ce scrie Caragiale, cel care îl vizitase pe tînãrul Goga într-o temniþã maghiarã, la începutul acestui veac. Menþionez cã este vorba despre observaþiile fãcute de Nenea Iancu pe cînd se afla la odihnã, într-o staþi-
une de munte, unde l-a avut ca tovar㺠ocazional pe un maghiar. Pamfletul, prea puþin cunoscut azi, se intituleazã „Meteahna” ºi a fost publicat la 24 aprilie 1909 în „Universul”, citez: „Mai întîi, maghiarul nu are nevoie de altã culturã decît cultura maghiarã. (...) Limba? Numai cea naþionalã maghiarã! Literatura? Numai cea naþionalã maghiarã! Arta? Numai cea naþionalã maghiarã! ªtiinþa? Tot aºa! În fine – continuã Caragiale, în virtutea geniului sãu de comediograf ºi biciuitor al moravurilor – idee, muncã, invenþie, spirit, judecatã, rachiu, vin, brînzã, ardei, lanþuri, costume, vile, capital, sfinþi, Dumnezeu, toate... tot aºa! Apoi... Maghiarul nu se teme de nimeni pe pãmînt; contra lumii întregi, maghiarul luptã nepãsãtor, sigur de victorie... Dar... Este un însã... Însã maghiarul este, din nenorocire, mîncat de strãini! De nemþi, de jidani, de slavi, de levantini, de germanism, de franþuzism, de pesimism, în fine, de fel de fel de vrãjmaºi care pot sã-l distrugã! ªi, se-nþelege – mai zice autorul «Nopþii furtunoase» – odatã ce maghiarismul va fi distrus, fireºte, el nu va mai exista, ºi dacã nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are sã stea pe loc, n-o sã se mai învîrteascã pãmîntul, soarele o sã se stingã – cataclism universal, s-a isprãvit cu omenirea!”. Mai cãtre zilele noastre, un alt corifeu al spiritualitãþii româneºti, care întregeºte acest „careu de aºi”, este savantul Mircea Eliade, care scria, citez: „Ungaria trãieºte sau, mai precis, supravieþuieºte din propaganda peste hotare. Este adevãrat cã Ungaria este o Þarã prea slabã ca sã-ºi permitã sã fie uitatã mãcar o lunã de zile, sã nu se vorbeascã de ea (...) Noi sîntem un Popor istoric, ei sînt o insulã medievalã, fãrã viitor ºi fãrã speranþe”. Am considerat necesar sã repun în circulaþie toate aceste analize de o superbã ironie, pentru a le mai aºeza ungurilor în faþã, încã o datã, oglinda lor cea adevãratã. Pe noi nu ne sperie cu ºantajul lor ridicol, cum cã drumul României spre Europa trece prin budoarul Ciocciolinei, nici nu ne pãcãlesc cu cacealmaua acestei fantome ambulante care bîntuie prin lumea largã ºi are agãþatã de gît o etichetã de la Muzeul Figurilor de Cearã, pe care scrie Tom Lantos, ºi nici mãcar nu ne pot cumpãra cu banii unui alt fariseu, George Sörös, ºtiind noi prea bine cã, aºa dupã cum scrie Biblia, mai devreme sau mai tîrziu, soarta tuturor trãdãtorilor este aceeaºi, iar luda Iscarioteanul s-a spînzurat de un copac, i-au plesnit vintrele ºi i s-au revãrsat afarã, peste cei 30 de arginþi ai vînzãrii. Avem experienþe prea brutale cu aceastã maladie sinistrã a hungarismului ºi de aceea singura cale de urmat este izolarea sa în cãmaºã de forþã, þinerea fiarei, cu fierul roºu, la o distanþã respectabilã. În condiþiile noilor coridoare ale petrolului din fosta U.R.S.S, România va deveni un important centru ºi ferment economic, în timp ce Ungaria se va pierde într-un total anonimat. Îi vom trata pe radicalii din U.D.M.R. ca pe niºte teroriºti. Mai ales dupã ce s-a demonstrat cã, sub masca „cercetãºiei”, U.D.M.R.-ul organizeazã ºi înarmeazã trupe paramilitare, gata oricînd sã provoace o baie de sînge. Iar atunci ne piere umorul brusc ºi reacþionãm nãpraznic. În premierã absolutã pentru politica româneascã, voi relata cîte ceva despre traseele armelor ºi muniþiilor pe care le aduc ungurii în Transilvania. Datele mi-au fost comunicate de mai mulþi ofiþeri de Contrainformaþii, exasperaþi cã unii ºefi ai M.I., S.R.I. ºi S.I.E., deºi cunosc bine ce se petrece, nu iau nici o mãsurã. Tîrgul de arme cel mai apropiat se aflã în „Fantaska Piaþa” – un iarmaroc situat la ieºirea din Belgrad, pe autostrada ce duce la Zagreb. Am numele, adresele ºi telefoanele principalilor traficanþi, care sînt maghiari, sîrbi ºi români. De acolo, armele ºi muniþiile sînt aduse în România, în special pe Calea Feratã, mai precis ascunse sus, în plafonul vagoanelor, de multe ori cu ºtiinþa vameºilor ºi a poliþiºtilor, care primesc mitã. Destinaþia o reprezintã, mai ales, judeþele Harghita ºi Covasna. Unul dintre beneficiari se numeºte Galfi Imre, are în jur de 28-30 de ani, este înalt de peste 1,80 m, slab, brunet, cu tenul livid, cu ochii cãprui ºi puþin oblici, avînd pe partea opusã palmei stîngi, tatuate cu roºu, alb ºi verde, sigla U.D.M.R.-ului ºi un crucifix miniatural. Individul vorbeºte stricat româneºte. El transportã armele de la Reºiþa (unde se aflã punctul de întîlnire ºi se încheie tranzacþiile) pînã la Tg. Secuiesc. Nu-i aºa cã scenele astea parcã sînt desprinse dintr-un film de groazã? Dar, sã continui informarea pe care mi-au înaintat-o ofiþerii români. (va urma)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 23-a – 7 septembrie 2018
CARTEA DE AUR Biografia unui luptãtor pentru Marea Unire: Vasile Popa
„În mijlocul poporenilor lui sãraci, nepricepuþi ºi necãjiþi, preotul mai cunoºtea ºi altã misiune decît aceea de a lãmuri legãturile dumnezeeºti dintre Tatãl, Fiul ºi Sfîntul Duh. Preotul trebuia sã fie, fireºte, tîlcuitorul Evangheliei, duhovnicul pãcãtoºilor ºi îndrumãtor al vieþii morale. Dar el era, în acelaºi timp, cercetãtorul harnic al trecutului, apãrãtor al drepturilor mulþimilor, stegar al sentimentului naþional. El era istoric, era tribun ºi, la nevoie, chiar ostaº. În luptele pe care Avram Iancu le-a dat cu moþii lui în Munþii Apuseni, preoþii n-au pregetat sã punã mîna pe arme, ºtiind cã luptîndu-se pentru libertate îºi fac datoria lor de conducãtori fireºti ai unui neam asuprit, care se zbate sã iasã la luminã. ªi s-au bãtut atît de bine cinstitele feþe bisericeºti, încît mîndrul Hatvany, înfrînt în ciocnirea dinaintea Abrudului ºi silit sã se retragã cam în grabã, n-a plecat din locurile unde pãþise ruºinea fãrã sã exclame, cuprins de o sincerã ºi hazlie indignare: «Dracu’ sã se mai batã cu popii!» Popii aceºtia nu s-au învoit sã mucezeascã în liniºtea monahalã a schiturilor, retraºi dincolo de hotarul nestatornic al frãmîntãrilor omeneºti. N-au învîrtit pe degete odihnite mãrgelele galbene ale mãtãniilor, repetînd pentru ei înºiºi refrenul aceleiaºi rugãciuni. Ei au trãit de-a valma cu mulþimea ºi pentru îndrumarea ei. Au luminat-o, au sfãtuit-o ºi au sprijinit-o în toate împrejurãrile. S-au amestecat în vîrtejul primejdiei ºi au înfruntat-o bãrbãteºte. Au rãmas totdeauna creºtini, dar n-au putut sã uite cã sînt români. În mîinile lor, biserica noastrã a fost o bisericã luptãtoare. Bucuriile lor au fost ale poporului. Necazurile poporului au fost ale lor. Mai ales aici, în Ardeal, unde la organizarea vieþii noastre religioase s-a strãduit o minte luminatã ca aceea a Mitropolitului Andrei ªaguna, aceastã colaborare neîntreruptã ºi intimã între cler ºi popor a fost cimentul solidaritãþii rodnice, care a determinat întreaga orientare a activitãþii publice româneºti din ultimii 60 de ani”. Dincolo de un subiect sau altul, se cuvine sã remarcãm ce catedrale de hîrtie poleitã, ca Steaua colindelor din copilãrie, erau acele reviste mici ca format, austere ºi alb-negre, dar însufleþite de cîte un om mare: „Familia” (Iosif Vulcan), „Neamul Românesc” (Nicolae Iorga, nume preluat de la un rãsunãtor articol, publicat, chiar cu titlul acesta, de Take Ionescu, în ziarul „Românul“, nr. din 31 decembrie 1890), „Viaþa Româneascã” (Garabet Ibrãileanu), „Facla” (N. D. Cocea), „Flacãra” (Constantin Banu), „Þara Noastrã” (Octavian Goga) º.a. Ne-am putea imagina civilizaþia naþionalã din ultimii 100 de ani fãrã aceste citadele? Dupã baia de sînge de la 1848–1849, cînd ungurii au trecut prin foc ºi sabie zeci de aºezãri româneºti, omorînd peste 40.000 de români numai ºi numai pentru cã erau români – tocmai în asta constã definiþia genocidului – totul devenise limpede ºi, pe tema respectivã, nu mai era nimic de discutat. A fost, acel masacru prelungit, ceva mai mult decît un pogrom ºi ceva mai puþin decît un holocaust: a fost, repet, un genocid. Astfel de crime sînt imprescriptibile ºi ele nu lasã veacul sã moarã pînã nu sînt rãzbunate. Rãzbunare în sens superior, nu dupã Legea Talionului. Rãzbunare ca eliberare sufleteascã ºi invocare a mîniei lui Dumnezeu, pentru a nu mai face posibile, niciodatã, asemenea atrocitãþi. În anul 1881, românii se adunã la Sibiu, sub egida unei Conferinþe Naþionale, unde stabilesc prioritãþile programului de luptã: 1) Loiali faþã de Tron. 2) Legali în lupta pentru românism. 3) Cetãþeni constituþionali. Ei nu mai aveau „pãstor”, de cîþiva ani, dat fiind faptul cã, în 1873, plecase din lumea celor vii Mitropolitul Andrei ªaguna, Baron al Imperiului. Dar, dupã o lege a compensaþiei pe care numai Divinitatea o rînduieºte, în acelaºi an se nãºtea, tot pe pãmîntul împãtimitului Ardeal, un gigant al luptei pentru cauza românismului: Iuliu Maniu. Destinul a fãcut ca, tot la Sibiu, la 8-10 martie (stil vechi) 1892, fruntaºii românilor sã se adune din nou ºi sã redacteze o suplicã, o plîngere, un document care va intra în anale sub numele de Memorandum. El a fost semnat de 22 de notabilitãþi româneºti. În scurtã vreme, o delegaþie formatã din 300 de cãuzaºi merge la Viena, cu speranþa de a-i
înmîna lui Franz Joseph, personal, Memorandumul. Era Viena gloriei lui Johann Strauss, a grãdinilor de varã ºi a unui stil de viaþã spumos ca „vinul de azi” (Heurige = Nou) din cãsuþele iluminate ºi decorate cu flori din Grinzing. În 1892, Hitler avea 3 ani (departe de Capitala þãrii pe care o va anexa mai tîrziu). Fostul cancelar Bismarck mai avea de trãit 7 ani ºi Regina Victoria – 9 ani. Interferenþa generaþiilor se producea
Lumea româneascã la cumpãna Secolelor XIX ºi XX (30) într-un ritm accelerat parcã de un vîrtej: sorbul veacului care murea. Pãdurea tînãrã lua locul braniºtii ce putrezea. Lumea petrecea, fericitã cã nu se arãtau, prea curînd, nori negri la orizont. Dacã muzica lui Offenbach, îndrãcitã de iureºul french-can-can-ului din „Frumoasa Elena”, dusese la prãbuºirea Imperiului lui Napoleon al III-lea (aºa cum pretindeau unii), muzica lui Strauss nu periclita, în vreun fel, tronul lui Franz Joseph. Marile primejdii veneau din interiorul familiei imperiale, mai bine spus de la blestemul „femeii în alb”, acel spectru care tot apãrea în preajma deceselor bizare din jurul bãtrînului monarh: întîi Împãratul Mexicului, Maximilian (fratele lui Franz Joseph), pe urmã Împãrãteasa Elisabeta (Sissi), apoi Arhiducele Rudolf ºi, în final, Arhiducele Franz Ferdinand (asasinat de tinerii iredentiºti Gavrilo Prinþip ºi Nedelko Gavrilovici, la Sarajevo). Dupã unii, n-ar fi fost vorba de fantoma unei femei în alb, ci de aceea a unui general austriac, cu un ciudat chip de fatã. Matila Ghyca, pasionat de asemenea experienþe (susþinea cã ar fi fost vizitat ºi el de spirite, la conacul sãu din Moldova, ºi nu cred cã fabula, fiindcã era un cartezian ºi matematician de primã mãrime) încearcã sã caute rãdãcinile acestui mister. „Înainte de a încheia cu Viena, vreau sã evoc aici o fantomã surîzãtoare, care m-a obsedat în timpul ºederii în vechea capitalã a Habsburgilor. E vorba de acel strãbunic, cu portretul în uniformã albã de general austriac din timpul Congresului de la Viena ºi care avea, cum am mai spus, în ciuda celor 20 de ani de campanie, 10 bãtãlii ºi rãniri (aproape cîte una de bãtãlie), o figurã finã de domniºoarã cu plete blonde. Statele lui de serviciu erau magnifice: cea mai strãlucitã acþiune a sa a fost aceea de a rezista, în timpul bãtãliei de la Kulm-Nollendorf, timp de douã zile, asaltului trupelor franceze (ceea ce a însemnat capitularea Mareºalului Vandamme, cu 30.000 de oameni) într-o trecãtoare din munte cu un regiment de grenadieri, dînd astfel timp trupelor ruseºti ºi prusace sã ajungã pe cîmpul de bãtãlie ºi sã încercuiascã armata lui Vandamme. Cu acea ocazie a primit titlul de cavaler de Nollendorf. Dupã ºtiinþa mea, e singurul caz de ofiþer austriac care sã fi primit ca titlu numele unei bãtãlii cîºtigate împotriva trupelor lui Napoleon. De altfel, acelaºi titlu i-a fost conferit generalului prusac von Kleist. (Nollendorf Platz din Berlin evocã aceeaºi bãtãlie.) Strãbunicul meu, ca ofiþer proaspãt ieºit din ªcoala de cadeþi, purtînd încã pãrul pudrat ºi coadã, a luat parte la asediul Belgradului sub principele Eugen, în 1717, ºi s-a cãsãtorit la 65 de ani, dupã Rãzboiul de 7 ani, încît tatãl ºi fiul au avut amîndoi carierã militarã întinsã pe mai bine de 100 de ani. (Strãbunicul a ieºit la pensie în 1821, dupã ce fusese guvernator de Peschiera în regiunea Veneta. ªi el s-a cãsãtorit foarte tîrziu, ceea ce explicã faptul cã am un strãbunic nãscut în timpul lui Ludovic al XIV-lea.) Încã din copilãrie fusesem cucerit de tot ce privea «rãzboaiele în dantelã» din Secolul al XVIII-lea, rãzboaiele lui Napoleon, uniformele ºi costumele acestor epoci, apoi de cea care a urmat în Austria Congresului de la Viena, de povestirile lui Hoffmann, de epoca Biedermeier, încît puneam emoþia ciudatã ce mã lega de aceastã atmosferã pe seama persistenþei memoriei ereditare transmise de
cei doi strãmoºi pomeniþi mai sus. ªi fantomele lor, mai cu seamã cea a generalului de Nollendorf, cu surîs de domniºoarã, m-au obsedat, cum am spus, tot timpul ºederii mele la Viena, ca ºi atunci cînd m-am aflat în Boemia sau în Moldova, unde familia lor, venitã din Bavaria, se stabilise în Secolul al XVIIlea”. Ce pãcate grele ispãºea, oare, familia din ce în ce mai degeneratã a Habsburgilor? Asasinarea lui Mihai Viteazul, de cãtre generalul ungur Basta, cu încuviinþarea lui Rudolf al II-lea? Tragerea pe roatã a lui Horea, de cãtre cãlãul ungur Grancsa Rakoczy, tot cu o încuviinþare imperialã, de data aceasta a lui Iosif al II-lea? A se observa cã austriecii tot cu „mînã de lucru” ungureascã îºi rezolvau treburile murdare. Sau, cine ºtie, poate bombardarea celor peste 260 de lãcaºuri ortodoxe, din porunca Mariei Thereza, care, de bunã-seamã, n-a fost pe placul lui Dumnezeu? Nu mai vorbim de purtarea incalificabilã a lui Franz Joseph faþã de români, dupã ce aceºtia ºi-au vãrsat sîngele pentru a-i salva lui tronul ºi onoarea. Nu-i de mirare cã Avram Iancu a refuzat decoraþiile Împãratului. („Nu ne-am luptat pentru jucãrii!” – rãspuns memorabil, care poate sta alãturi de fraze precum „De la Nistru pîn’ la Tisa”, „Soldaþi, vã ordon: treceþi Prutul!” etc.) ªi nu-i de mirare cã acelaºi român demn a respins invitaþia de a-l întîlni pe Împãrat, cu prilejul uneia din vizitele acestuia în Transilvania. La ce bun? Ce-ar mai fi putut sã-ºi spunã cei doi? Suveranul a rãmas prizonier al grofilor unguri, iar românii i-au mai dat, încã o datã, dreptate lui Mihai Viteazul, care, înaintea trãdãrii sale de cãtre Casa de Habsburg, a glãsuit, cu nãduf: „ªi mi s-a zis mie sã nu mã încred în nemþi, dupã cum s-a adeverit”. Din pricina refuzului de a se întîlni cu Franz Joseph, Crãiºorul Munþilor a fost bãgat la închisoare ºi bãtut crunt, de mai mulþi cãlãi (saºi ºi unguri). Ofensã adusã autoritãþii imperiale? Poate. Într-o broºurã pe cît de veche, pe atît de rarã am întîlnit un fragment care m-a îndurerat, de parcã mi-ar fi murit cineva drag: „În septembrie 1852, dupã vizita Împãratului prin Munþi, Iancu a fost închis în Alba Iulia ºi bãtut în camera (celula) lui din partea (la ordinul) funcþionarului Höhn, sas de naþionalitate, iar transportat fiind la Sibiu, în prezenþa prietenului sãu I. Mãcelariu, a început a plînge ºi a striga: «Nu mã lãsaþi, cã mã prind jandarmii». Dupã anul 1852, Iancu n-a mai fost decît o umbrã, pînã în clipa morþii sale, cum spunea el singur în clipe de luciditate: «Eu nu-s Iancu, sînt numai umbra lui. Iancu e mort»”. O relatare a acelei scene o datorãm ºi lui Ion Rusu Abrudeanu ºi Vasile Stoica, autorii unei cãrþi total uitate astãzi: „Pe Iancu ºi tovarãºii lui i-au azvîrlit în temniþã, bãtuþi de jandarmii ºi de soldaþii împãratului, pentru cinstea cãruia luptaserã. Cînd vine împãratul în Ardeal ºi Iancu cere audienþã, e alungat de acolo ca un lepros ºi dat de generalul Grüne pe mîna jandarmilor lui Löwenhart, cari îl smintesc în bãtãi. Cu sufletul amãrît ºi tulburat ºi cu trupul zdrobit, nenorocitul tribun îºi ia fluierul în mînã ºi porneºte, nebun de ruºine, prin munþi, ca sã ducã din loc în loc mãrturie despre blestemata recunoºtinþã habsburgicã”. Aici sînt douã explicaþii care se contrazic: Avram Iancu ar fi fost bãtut ba fiindcã a refuzat sã se vadã cu Franz Joseph, ba cã a vrut sã intre în audienþã la acesta, dar a fost alungat. Rãmîne, însã, formularea inubliabilã, ca un vers homeric: „nebun de ruºine”… Într-un studiu din 1928, istoricul Silviu Dragomir descrie unul dintre momentele cele mai revoltãtoare ale Revoluþiei de la 1848: asasinarea lui Ioan Buteanu, prefect al Zarandului, de cãtre unguri. Adicã a unui român care lupta pentru austrieci contra delirului de grandoare al ungurilor, care unguri au fost apoi „pedepsiþi” de aceiaºi austrieci cu acordarea unui… bonus: Transilvania! Bine spunea Ioan Lupaº, reproducînd vorbele de spirit ale altora: „Istoria e politica trecutului, iar politica e istoria prezentului”. Haideþi sã vedem, cu ochii minþii, acea scenã aptã sã figureze într-un film mare: „Dupã o povestire care circula între foºtii tovarãºi ai lui Buteanu, scena tragicã s-a petrecut în chipul urmãtor: Hatvany dete poruncã lui Buteanu sã se spînzure singur de o salcie“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
„ROMÂNIA MARE“
Pag. a 24-a – 7 septembrie 2018
M I C Ã
E N C I C L O P E D I E
O istorie a farselor (71) Un controversat negustor de antichitãþi (2) La 27 august 1883, Clermont-Ganneau ºi-a anunþat verdictul în revista ,,The Times”. Observînd greºeli de transcriere ce indicau cã un evreu din Europa de est sau un rus dictase textul, a decis cã acesta din urmã era un talmeºbalmeº, iar „noua” versiune a celor Zece Porunci - „o noutate falsã”. Înglobat în datorii ºi ameninþat de batjocura publicã, Shapira s-a sinucis într-un hotel din Rotterdam, în martie 1884. Actul sãu a fost considerat drept dovadã clarã a vinovãþiei sale. Totuºi, ca urmare a descoperirii, în 1947, a „Manuscriselor de la Marea Moartã”, unii savanþi sugereazã acum cã manuscrisele lui Shapira - scoase la licitaþie dupã moartea lui pentru cîteva lire sterline - sînt originale. La fel ca ele, unele dintre pergamentele de la Marea Moartã amestecã ebraica cu elemente feniciene. La fel ca ele, unele conþin variaþii neobiºnuite ale temelor biblice. La fel ca ele, aceste texte ale lui Essene pun accentul - specific perioadei precreºtine - pe iubire frãþeascã. Dar spre deosebire de ele, cele de la Marea Moartã nu au fost considerate o fraudã, ºi nimeni nu a încercat sã se sinucidã din cauza lor.
Profeþiile Mamei Shipton În ultmii ani, comentatori ai profeþiilor strãvechi s-au referit nu doar la predicþiile lui Nostradamus, ale lui Malachy din Armagh, din Secolul al XII-lea, sau ale profetului Braham din Scoþia, ci ºi la prezicerile profetesei din Secolul al XVI-ea, Mama Shipton, din Yorkshire. În
afarã de prezicerea dezastrului mondial din 1991 (pe care acum putem s-o declarãm eºuatã), viziunile ei asupra viitorului includeau multe imagini intuitive despre submarine, avioane ºi alte minunãþii necunoscute în epoca elisabetanã. Dar, oricît de trist ar pãrea, studiul ediþiilor originale ale predicþiilor ei, aºa cum sînt pãstrate la Muzeul Britanic, l-a determinat pe scriitorul Alan Vaughan sã ajungã la concluzia cã ea nu a prezis niciodatã evenimente care sã depãºeascã perioada de timp în care a trãit. Conform lui Vaughan, profeþiile ce îi sînt atribuite de cãtre un scriitor din Secolul al XlX-lea au fost improvizate din nou ºi actualizate în anii ‘60, în cadrul unei „reþele complicate de farse cu scopul obþinerii de profit ºi de divertisment!“. Of, Doamne. Ce drãcovenii or mai nãscoci acum?
ÎNGERI PÃZITORI
„Sindromul memoriei false” (1) Termenul „Sindromul memoriei false” (SMF) a început sã fie folosit în urma apariþiei multor cazuri în care persoane acuzate de abuz de copii sau abuz prin rituale satanice par a fi victimele unor fantezii considerate, în mod obiectiv, reale ori de cãtre ele însele, ori de cãtre alte persoane. Astfel de memorii false sînt tipic scoase la ivealã prin „perierea”, linguºirea copiilor sau a acelor persoane acuzate de abuz de copii de cãtre terapiºti zeloºi sau anchetatori judiciari ce pretind cã amintirile traumatizante, reprimate ani de zile în subconºtient, pot fi descoperite mai tîrziu prin hipnozã sau interviuri intense. Totuºi, multe experimente psihologice aratã cît de uºor pot fi implementate memoriile false, deseori doar prin simpla insistenþã a faptului cã un anume eveniment de importanþã crucialã a existat cu adevãrat ºi cã persoana în cauzã l-a uitat. (va urma)
ªcolãreascã 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1
2 3
4 5 6 7 8
9 10 11
ORIZONTAL: 1) Plin cu notele elevilor; 2) Acoperite cu un strat de cupru – Pînze de corabie; 3) Studiate la anatomie – Raza-minune; 4) Loc gol! – Plãpînzi; 5) Hai, cãluþule! – Dragele baciului – Plantã textilã; 6) Roma, pe maºini – Predã lecþia la tablã; 7) Strigarea catalogului – Cei mai buni din clasã; 8) Intrãri în clasã; 9) Sãlile de la ºcoalã – Rasã de cîini; 10) Iubita elevilor... de trei trei luni – Trei din cinci eleve!; 11) În eter! – Ãsta a studiat mult la ºcoalã. VERTICAL: 1) Pupitrul profesoruui – Cornel Vulpe; 2) Pãtrate agrare – Asuprit; 3) Scrise cu creta la ºcoalã – Armele albinei; 4) Apropiat de noi – A suplimenta; 5) Alb cu negru – Cei care trãiesc în mediul urban; 6) Notã medie! – Emoþii – Tesla ºi Newton la chimie; 7) Primele litere – Cap de fetiþã! – Scobit; 8) Diversã – Primele la catalog!; 9) Nenoroc – Atingerea fileului cu mingea la tenis; 10) Învaþã la ºcoalã – Duºmãnoasã; 11) Cîini de vînãtoare mici, dar curajoºi – Jucat la volei. ION IVÃNESCU Dezlegarea careului ,,AUGUST” 1) A OPTA LUNA – F; 2) URS – MI – AURI; 3) GA – MA – POGON; 4) USCARI – SUME; 5) S – TRIST – SA; 6) TD – ETC – ST – R; 7) AIST – ASCUTI; 8) LA – ALEASA; 9) BUCATI – P – PM; 10) SARBATOAREA; 11) TEACA - TATI. Adresa redacþiei revistei „România Mare“ se aflã în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureºti. Tel./fax: 021/315.22.50 IMPORTANT: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridicã pentru conþinutul articolului aparþine autorului. De asemenea, în cazul unor agenþii de presã ºi personalitãþi citate, responsabilitatea juridicã le aparþine. Difuzatã prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiþa). Abonamente prin SC MANPRES DISTRIBUTION SRL. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.