Romania Mare, nr. 1482

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

În final, femeilor li se iartă totul, pentru că bucuriile pe care ni le fac ele sînt infinit mai preţioase decît durerile.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Întrebări… contra prostiei periculoase Motto: ,,E de mirare tăria

oamenilor proşti, care nu gîndesc. Şi cum ar putea fi altfel? Cel care gîndeşte ştie ce complicată e orice afirmaţie inteligentă şi adesea ce îndoielnică este”.

Lev Tolstoi

Am mărturisit în repetate rînduri admirația față de Dinu Săraru, poate cel mai profund observator al vremurilor acestora – și un om pentru care viața a fost o continuă căutare a întrebării perfecte; la Dinu Săraru am văzut această artă a întrebării, cea care te face să vezi dincolo de peisajul înșelător al aparenței. Iar dacă azi reușesc să nu fiu prins de unele realități ascunse, asta îi datorez în bună măsură acestui om drag, față de care am mai multă recunoștință decît pot arăta. Știu, ziua lui Dinu Săraru a fost acum aproape o lună, dar pentru mine e în fiecare zi în care scriu un articol bun.

Poate așa pot explica mai ușor de ce mă uit de multe ori cu groază la ce se întîmplă, acum, cu România. Țara mea care, ce să vezi, are o nouă pasiune - pe zi ce trece are mai mulți ,,dușmani”.

De exemplu, hai să vedem care e marea miză a președinției române a Consiliului UE, evenimentul major în politica noastră externă și comunitară. E cumva ,,închiderea unor capitole” – adică acele manevre prin care UE impune reguli pe care ei nu le respectă, dar care folosesc pentru a face presiuni asupra altora? Nu, cu siguranță, nu! Marea miză a președinției asigurată de Guvernul PSD-ALDE o reprezintă obținerea acordului politic pentru acceptarea României în Schengen. Sigur, această acceptare are o importanță discutabilă asupra economiei, asupra problemelor reale ale țării – dar are o importanță URIAȘĂ electorală! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Aspecte din viaţa şi opera lui Rebreanu Pagina 10

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

România e tranşată ca la măcelărie (1) Onoraţi colegi, Nu mi-am scris un discurs, am să vorbesc liber, pentru că, la urma urmei, aşa cum spunea Nicolae Titulescu, în familie nu se ţin discursuri, nu se rostesc toasturi. Noi vorbim noi între noi, pentru că sîntem legiuitorii acestei ţări şi Interesul Naţional reclamă să ne dăm mîna pentru a scoate România din prăpastia acestei crize politice, economice, sociale şi, în primul rînd, morale. Colegul Adrian Păunescu a vorbit bine, convingător despre necesitatea unui Moratoriu, cel puţin pentru ceea ce eu numesc „Anul Praga”.

Dar este greu să se accepte un Moratoriu de către partidele de Opoziţie, întrucît „sătulul nu crede celui flămînd” şi, cum mai spune o altă zicală românească: „cel călare nu crede celui pe jos”.

E uşor, din poziţia în care conduci absolut tot ce mişcă în ţara asta, să propui un Moratoriu. Dar dvs. nu vă gîndiţi că noi avem cîteva milioane de votanţi sau de simpatizanţi, care nici nu vor să audă de un asemenea Moratoriu în numele unui ideal pe care chiar reprezentanţii partidului de guvernămînt nu-l slujesc, ba, chiar, în multe privinţe, îl trădează?! (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (27 mai 2002, discursul a fost rostit, liber, în plenul Senatului României)

8 Martie

La mulþi ani!

Mulțumesc, iubit mam Mulţumesc, iubită mamă, Steaua mea din zori de zi!

Fără tine îmi este teamă Că planeta s-ar răci.

Te-am secătuit de vlagă, M-ai crescut, m-ai înflorit.

Pentru tine, mamă dragă, Soarele e-n asfinţit.

Mamă frumoasă, primul meu rai, Fă o minune, te rog, mai stai!

Dulce lumină, ram de măslin, Încă nu-i vremea, mai stai puţin!

Lege tainică a firii, Nu pleca fără să-mi laşi Zăcămintele iubirii, Mamă, suflet uriaş, Şi secretul nemuririi, Mamă, suflet uriaş!

Mulţumesc, iubită mamă, Iubită mamă, iubită mamă...

CORNELIU VADIM TUDOR

Pastila sãptãmînii

UBER cu iz electoral

Oameni care au murit degeaba

În acest an se împlinesc 20 de ani de cînd Serbia a fost bombardată timp de 78 de zile de către NATO, această organizaţie militară paşnică, din care facem şi noi parte. Organizaţie al cărei rol nu este altul decît acela de a direcţiona nişte bani acolo unde trebuie, un fel de taxă de protecţie, şi cam atît. Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc de acele vremuri. De inerţia Rusiei, în primul rînd, care a permis ca tot ce s-a întîmplat să iși urmeze cursul, de trădarea României, care nu a putut să rămînă neutră şi a participat pasiv la uciderea unor oameni, militari, civili, ţărani, mame, copii, bunici, sîrbi, vecini cu noi de ceva timp. (continuare în pag. a 15-a) TANO

Pagina 14

Cîinele

Pagina 4

NR. 1482 l ANUL XXX l Vineri 8 MARTIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 8 martie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un şobolan pe Statuia Libertăţii: Andrei Codrescu F Sanda Baga­ boanda a ieşit la agăţat F Operaţia d-lui Boliviu Gherman F Ajutor, lumea da cu bolovani în părul lui Buhoiu F De la Rafael Gumă la Michelangelo Călimară F Andrei Pleşu vrea peşcheşu F Trupe de șoc la Parlament

PARTEA A II-A F Marele umflat american Aristide Gunoiu şi-a aranjat un interviu în „Jurnal Naţional”. El vrea să deschidă în Bucureşti un post particular de televiziune, Canalul 33.

Cu ce bani? Din America a şters-o falit, mai are sute de mii de dolari datorii. La remarca reporterului ,,Aveţi foarte mulţi duşmani”, agentul dublu răspunde ca un om mare: „Aşa cum spuneau bunicii noştri: numai în părul cu roade se dă cu pietre”. Ce păr visezi, Aristică?

Care păr? Şi ce roade dă părul tău în afară de mătreaţă – şi părul grăsanei în afară de bigudiuri? Atenţiune, acum escrocul bagă sentiment: „Rupîndu-mă de această extraordinară planetă care este limba română, am simţit o imensă durere...”. Păi durerea asta o ai de la naştere, bobocule, fiindcă la română ai avut limba scrîntită de cînd gaia te-a făcut, două vorbe şi trei porumbei, aşa scoteai pe gură, încă de pe cînd şterpeleai banii orchestrei studenţeşti de la Cluj, iar la TV ziceai că portarul unei echipe ,,merită o Nota Bene”, cînd e lucru ştiut că asta nu înseamnă o Notă Bună, ci Nu Uita, în latineşte. Dar, să ne aşteptăm şi la alte descoperiri epocale ale cimpoiului fanariot, pe care ni le va anunţa cu sufletul la gură, deşi ele s-au petrecut cu multă vreme în urmă. Ca mîine vom afla că a murit şi Abraham Lincoln, că Aurel Vlaicu a căzut cu aeroplanul şi că, în general, Maria Tănase nu e mama lui Constantin Tănase, cum au crezut nişte babe evlavioase. F În Camera Deputaţilor, un alt lacheu al lui Neulander, un oarecare Corneliu Ruse, a urlat la microfon că „grupul P.D.S.R. este o haită”. F După ce timp de 2 ani a făcut o propagandă nebună pentru reintroducerea pedepsei cu moartea, pe Ardei Umplut îl apucă şi mila creştină, şi patriotismul, publicînd articolul intitulat „Revolta Românismului”. Auzi vorbă în gura lui stahanovistă, ce-o înţelege el prin Românism?

Cumva doctrina aceea pentru care ne-a tot spurcat pe noi de dimineaţă pînă noaptea? Şi cine vorbeşte de crimele Moscovei? Nu acelaşi individ care a mărturisit singur, la televizor, că a debutat la postul de radio „Vorbeşte Moscova” şi care în zilele confuze ale puciului de la Moscova, din august 1991, făcuse pe el de fericire că se întorc bolşevicii la putere? Şi-l poate imagina cineva pe Ardei Umplut că poate suferi pentru un Ideal, că poate sta în temniţă, slab, neras, agitînd un steguleţ Tricolor şi strigînd „Trăiască România Mare”? Ei bine, dacă există un singur cititor al lui care şi-l poate imagina pentru o secundă în locul lui Ilie Ilaşcu, noi vom prezenta scuze, la lehuze. Ha-ha, am ajuns şi ziua în care Cristoiu să vorbească de Românism! Nu ţi-e ruşine, mă galinaceule? Dar pe marii poeţi unioniști Leonida Lari şi Grigore Vieru de ce i-ai batjocorit? F Pe aceeaşi temă (generoasă pentru hienele de presă) face broderii artificiale, cu igliţa minciunii, şi ţigăncuşa aia rea, care înnegreşte pînă şi oglinda. De Roxana Iordache vorbim, de la „România liberă”. Sub titlul „Ilie Ilaşcu sau icoana de fi român”, cioara asta își permite să mintă cu neruşinare, punînd în gura lui Ilaşcu ceea ce n-a zis niciodată: „De acolo, din cuşca torturii, de acolo, din carcera răstignirii, a avut splendoarea de a spune da României adevărate, reîntregite şi reînălţate la rang de Regat. De acolo, din cuşcă, l-a salutat pe Majestatea Sa Regele Mihai I ca monarh al tuturor românilor”. Asta nu-i numai proastă, e şi zăludă.

F Cînd şi ce-o fi zis Ilaşcu despre marele Bîlbîit? Să nu ştie oare basarabenii şi bucovinenii că pentru agenta sovietică Dodo, pentru o tinichea de decoraţie și două avioane mită de la Stalin, el i-a vîndut la ruşi şi l-a băgat în cuşcă pe un alt martir, Ion Antonescu, pe care l-a asasinat? F Acelaşi ziar unguresc de limbă română publică un fel de anchetă de opinie plină ochi de otravă şi instigare. Alexandru Popovici, Braşov: „Şi acum

vin patrupedele astea comuniste la televizor să vorbească despre patrioţii noştri? Mi-e ruşine că sînt român” (mai bine ţi-ar fi ruşine că eşti tolomac, Popovici!); Ştefan Nicolae: „Părerea mea este că puterea comunistă de la noi nu-i străină de condamnarea lui Ilaşcu. Prea sînt potrivite lucrurile... tocmai acum, cînd trebuie să fie introdusă moţiunea de cenzură, apare și condamnarea acestui nevinovat!

Sînt convins că totul a fost aranjat. Mai mari maeştri în manipulări ca ei nu cred să fie! Sînt convins că Ilașcu pentru a-şi păstra scaunul este în stare de orice...”. Ei, nici chiar aşa, fiindcă unul „în stare de orice” v-ar fi aruncat demult într-un canal. F Ne face plăcere să-i anunţăm pe domnii senatori Tănase Tăvală, Adrian Stropşescu-Necşeşti, Nicolae Manolescu şi Szabo Karoly că s-a băgat praf de scărpinat la Restaurantul Budapesta, să nu piardă ocazia. F Printre dactilografele care au asigurat serisul în limba română la filmul TV de duminică seara „A şaptea monedă”, se numără şi... Rafael Gumă! Hai că poporul n-are moarte, sîntem fără pereche în spaţiul locativ carpato-cordilier.

Pun pariu că măreţul Rafael Gumă are şi el niscaiva verişori, cu nume extrase din aceeaşi recuzită şcolară!

Leonardo da Vinci Sugativă, Michelangelo Călimară şi, nici nu se poate altfel, Tiţian Ghiozdan de Miliţian.

F Nu putem înţelege cum vine o chestie: pe banii Guvernului României e tipărită o revistă, „Dilema”, care înjură Guvernul României! De-ar fi numai atît, mai treacă meargă, e o altă dovadă a lipsei totale de caracter a butiei de varză acră pe nume Andrei Pleşu. Mai nou, hoţul de incunabule şi obiecte din aur (da, da, aşa e, HOŢ cu litere mari, oricît s-ar da el în cap şi-n fund, ca Hopa Mitică) – colindă iar prin lumea largă. Pentru serviciile aduse unor oficine de spionaj a primit recent leafa: 75.000 de dolari, cică un fel de premiu. Premiu pentru ce? Pentru o broşură cît cartea de muncă de la Crucea de Piatră a Tiei Şerbănescu? Pentru zece articolaşe insipide, care mimează spiritul filozofic, dar puse alături de orice text al lui Blaga, Cioran, Eliade, Noica, Nae Ionescu, Nichifor Crainic se chircesc ca vrejul de fasole pe aracul secetei?

Cine e acest Pleşu? Ce vrea el? E filosof? Atunci care e sistemul lui, care e opera? E scriitor? Dar pe ce garduri scrie şi ce anume: poezii, teatru, roman, nuvele, scenarii de film? E moralist? Păi atunci de ce fură, aşa, discret, cu două degetuţe? Individul s-a instalat singur pe un fel de tron al suficienţei şi aroganţei, vorbeşte grav, studiat, dă sentinţe, îşi confecţionează o mască de bun-simţ ca să ia faţa proştilor, dar în realitate e o jigodie fără leac, un ratat perfect, pe care îl vor prinde bătrîneţile la cafenea tot povestind cum era să scrie el o operă nemuritoare, dar l-au împiedicat comuniştii. Luat la bani mărunţi, acest Pleşu nu e decît un Halaicu franţuzit. Pînă acum, cele mai autentice scrieri ale acestui Bulibaşă sînt cele două scrisori plîngăcioase pe care le-a trimis lui Ceauşescu, prin anii ’80, implorîndu-l să-l bage înapoi în P.C.R., că el moare, ţaţo, mă-nţelegi, dacă rămîne fără coledzi.

Acestor două epistole li se alătură o a treia, de fapt un denunţ ca la carte, pe adresa lui Ion Iliescu. Nu avem timp şi spaţiu să publicăm toate mesajele cititorilor noştri care îl fac pulbere pe Horia Alexandrescu, pentru graba suspectă cu care „Cronica Română” a publicat turnătoria lui Pleşu, cu poza tiranului pe pagina 1, că aşa sînt unii ziarişti, echidistanţi, joacă la două capete, şi cu Nicolae Ceauşescu, şi cu Tudor Vladimirescu, şi cu Dinu Patriciu, şi cu Deşertul Maciupiciu, ca să cadă mereu în picioare, nu v-aţi prins? Lumpenul ăsta cu ifose de cărturar, Pleşu, îl trage de urechi pe preşedintele ţării, că adicătelea de ce nu se lasă înconjurat de tuciurii ca Liiceanu, Nicolae Cristache, Cioabă, Fulgerică şi alţi gînditori de la Hamangia, colţ cu Hasbulatov, fiind anturat de personaje care „în decembrie ’89, şi în

RM

săptămînile imediat următoare n-au îndrăznit să iasă din casă de teama dispreţului şi a furiei populare”. Dacă se referă la Vadim Tudor, acesta a ieşit bine mersi din casă, în 22 decembrie, s-a dus în Piaţa Victoriei să se zgîiască la demonstranţii care nu ştiau ce-i aşteaptă, pe urmă l-a luat pe Eugen Barbu deacasă, au plecat pe jos pînă la „Săptămîna”, au stat acolo vreo 4 ore, apoi, pe la orele 19, s-au îndreptat spre casă, i-a prins ploaia de gloanţe, în Piaţa Palatului, au ajuns pe Str. Nuferilor, acolo nişte tineri rugbişti i-au recunoscut şi i-au invitat să vorbească la Radio, ei au refuzat politicos, fiindcă toate cabinele erau ocupate de gargaragii şi fripturişti, pe urmă iar au trecut prin gloanţe şi s-au refugiat în holul Restaurantului Chinezesc şi, în sfîrşit, Corneliu Vadim Tudor l-a condus pe Eugen Barbu acasă şi s-a dus şi el acasă, după care, împreună cu prietenul Mugur Stan s-au dus cu un ARO să le salveze pe fetele din redacţie şi să le conducă acasă, fiindcă se trăgea ca la balamuc. Deci, nici vorbă de ascunzătoare, Gypsy-boy, ce-ţi veni, de ce să se ascundă omul, a omorît pe cineva? Mă Pleşule, noi te-am crezut numai ticălos și hoț, dar uite că eşti şi întîrziat mintal.

Cui te adresezi tu? Ai 1.000 de cititori? Şi ce dizidență mai e aia la vilă, de vreme ce încă din 1972 ai locuit într-o superbă vilă pe Str. Paris? Şi ce-ai făcut tu ca ministru? Ai oferit milioane grele, din bugetul ţării, amicului tău Sorin Dumitrescu (cică i-ai achiziţionat tablourile) și G.D.S.-ului, te-ai fîţîit cu elicopterul prin aer, de nebun, ca să te duci la plajă la Costineşti, ai risipit avuţia ţării şi ai distrus destine umane. Dar, în fond, ce meserie ai tu, tetea Pleşule? În afară de cîrcoteală, fasoane, plescăieli de buze negre, umplere de burdihan şi ţesălarea sprîncenolor pe care le legi sub barbă ca pe o basma sub falca mortului – tu mai ştii şi altceva? Vreun spoitingir, acolo, vreo potcovire de harmăsari, vreo deshămare de căţea pe sub căruţa cu coviltir? F Priviţi mostră de „filosofie” la comicul ăsta ratat – într-un articolaş din „Dilema”, scris după ce a vizitat Norvegia, el îşi bate joc de români astfel: „Ne purtăm complezent cu noi înşine în numele unor amintiri măgulitoare. Sîntem mereu ceea ce nu mai sîntem: daci, romani, răzăşi, plăieşi, martiri creştini etc.”. Alo, puradelu’, cînd te-ai uitat ultima oară într-o oglindă? Ai tu faţă de dac, de roman, de răzeş, de plăieş, de martir creştin? Păi tu eşti Arăpilă din poveste, unde intri tu pocnesc becurile şi rămîne lumea pe-ntuneric de negru ce eşti, ce-ai tu comun cu strămoşii noştri? F În aceeaşi revistuţă neruşinată, sponsorizată, repetăm, de Augustin Buzura din banii Guvernului, adică ai cetăţenilor plătitori de impozite, Petru Ionescu-Egzemă publică o blasfemie intitulată „Cîntarea «României Mari»“. Nu insistăm asupra flegmei obișnuite pe care acest nichipercea respingător ca un ou clocit o aruncă asupra sărbătorii naţionale. Aceleaşi minciuni sinistre pe care le aruncă şi în paginile ziarului „Cotidianus”.

Altceva ne interesează acum: pechinezul cu şapca lipită de cap afirmă că la Alba Iulia a avut loc o „depunere de coroane la mormîntul lui Mihai Viteazul”. Asta-i culmea inculturii! De cînd e îngropat marele voievod la Alba Iulia, măi exantematicule? Au n-ai învăţat la şcoala de corecţie că tot ce s-a mai păstrat din făptura lui e craniul, depus la Mînăstirea Dealu din jud.

Dîmboviţa? Trupul lui n-a fost îngropat, a rămas risipit în pulberea de vară pe Cîmpia Turdei, în acel tragic august 1601. La Alba Iulia e doar o statuie ecvestră a unificatorului de ţară, dar de unde să ştie un golănaş ca tine aşa ceva? F Tot am pomenit de „Cotidianul” lui Moş Raţiu. A scos iarăşi capul vechiul turnător al Securităţii, Fl.G. Mărculescu, cel care a zdrobit numeroase vieţi de oameni nevinovaţi. Scrumbia afumată simte în nări miros de încăierare şi crede că, la învălmăşeală, se va putea răzbuna pe cei care l-au dovedit informator. Articolul se cheamă „S-a trezit Ţara” şi se încheie într-o notă comică: „Deschideţi ochii, tovarăşi guvernanţi, lipiţi-vă urechea de pămînt și ascultaţi-i vrerile înainte de a fi prea tîrziu”.

Hai că-i nostim, turnătorul să vorbească de ascultarea cu urechea şi de ochii beliţi! Mărculescule, se vede de la o poştă că ai lucrat la Cooperativa „Ochiul şi Timpanul”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 17 decembrie 1993)

RM

3

Vineri, 8 martie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc noaptea Valpurghiei

Marea umilin

Motto: „Ghicit în palmă. Bobi.

Cafea. Tarot./ O să murim cu toţii, asta-i tot”.

Tîrziu am învăţat, din şcoala vieţii Ce e oprit, ce n-ai voie să faci Pictînd cu semnul „Interzis” pereţii Tot timpul la respect să-i ţii pe draci.

Regretaților mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Emi­ nescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu…

Nu-i bine să te duci la vrăjitoare Puterea lor nu-i de la Dumnezeu Tovărăşia lor amăgitoare Te osîndeşte la păcat mereu.

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Nu crede-n ele, fugi mîncînd pămîntul N-au ajutat pe nimeni, doar minciuni Fii bun creştin, respectă-ţi jurămîntul Să nu sfîrşeşti la casa de nebuni. Ţigăncile cu salbe mari, de aur Îţi află punctul slab de la-nceput Îţi dau să bei fierturi de maci şi laur Îl cheamă, din adînc, pe Belzebuth.

Te duc la baltă noaptea, în pustie Fundal sonor de bufniţe şi ciori Ies aburi din ceaunul cu leşie Valpurgia te scaldă în sudori.

Te ia cu un leşin la lingurică Ce stranie e bezna de Sabath! Şi pentru-această porţie de frică Mai dai şi bani şi umbli ca drogat!

Ce-i de făcut? Cum scapi de duhuri rele?

Chemi popa cu aghiasmă şi cu mir?

Lumea de azi e de moravuri grele Face ospăţ şi sex şi-n cimitir.

Tu Biblia citeşte-o, unde Saul Pe Samuel, din slavă, l-a chemat Te ispiteşte presa, cinemaul Televizorul ăsta blestemat.

Mass-media e plină de reclame Negoţul cu iluzii e pe val Şi mai ales femeilor li-e foame De sportul ăsta vechi şi infernal.

Prietene, eu te învăţ de bine Nu-L mînia pe Dumnezeu din cer Te rog să nu dai cinstea pe ruşine Strigoii ăştia pîn’ la ziuă pier.

Magie Albă sau Magie Neagră?

Nu-i nici o diferenţă, tot un drac!

Nu vindecă nici cancer, nici podagră Nu scot argintul viu - doar rele fac.

Hai să-i dăm foc Satanei cînd e-acasă Să ardă păduchelniţa vîrtos!

E-un singur leac la boala ruşinoasă: Credinţa vie în Isus Christos!

Noaptea de 2 spre 3 mai 2014 (Sîmbătă spre duminică)

Eu pe-ntuneric scriu acest poem Nişte nemernici iar ne-au stins lumina Pe cine să înjur sau să blestem Cînd noi, românii, purtăm toată vina? Şi gazele, ca mîine, s-or opri Pe urmă vom bea apă ruginie Trăim calvarul ăsta zi de zi Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund Eşti prizonierul neamurilor proaste La Primărie? Eşti prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!

Eu vă invidiez, amici plecaţi În altă lume, unde e lumină Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer Eu văd în asta, poate, o răsplată El v-a ferit de acest timp mizer Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani Nici de mîncare, sau medicamente În timp ce politrucii talibani Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general Mai jos de-atîta chiar că nu se poate Mai bine-n groapă decît la canal Şi cred că doar războiul mondial Ne poate vindeca de laşitate!

24 iunie 2014

Rugciunea lui Avram Iancu E rînduită prost această stînă Zadarnic are jgheaburi şi păşuni Cînd turmele tot înspre rîpi se mînă Iar din ciobani numai cîţiva sînt buni

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd Ţesutul societăţii se destramă Iar statul e doar un vampir flămînd.

E prea în calea lupilor, sărmana, Sînt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic Şi nu mai crede nimeni în nirvana Din vechiul rai n-a mai rămas nimic

Tu nu mai ştii ce-i aia „trai decent” În beznă stai, te speli cu apă rece Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

S-au îngrăşat berbecii şi măgarii Păianjenii ruinei curg şuvoi Pereţii de stejar trosnesc de carii Căpuşile regine-s peste oi

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă Regret profund că sînt doar scriitor Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Au ruginit tălăngile în ploaie Şi laptele-i ca pînza grea de cort Şi orice miel se leapădă de oaie În măierişte zace-un înger mort

Aprind o lumînare şi mă văd În casa scundă, a copilăriei Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei. Însă atunci era după război Rănită era ţara, şi datoare Acum, ea este pradă la strigoi Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa Pe mîna unor mercenari străini Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?

Ajuns-am un popor de retardaţi?

Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!

Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare Să nu mai ai nimic în ţara ta Să vezi cum ultima redută moare Şi să te rogi de moarte să te ia.

Apasă greu blestem pe stîna asta Osînda Mioriţei a căzut S-ar mai putea răscumpăra năpasta Şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput Dar s-a făcut tîrziu pe munţii vineţi Pogoară doliul serii şi e ger În strunga verde vreau să mă închideţi Să-mi iau cuminecarea, şi să sper Iar tabăra să-mi treacă dinainte Înveşmîntată-n zeghe şi făclii La rătăcirea mea să luaţi aminte şi oglindiţi-o dreaptă în copii Eu mă topesc sub ierburi nestemate Cu fluiera şi doinele întregi Şi cine ştie, peste-un secol, poate Voi răsări în tabla altor legi (Din volumul ,,Saturnalii” – 1983 – dat la topit de cenzura comunistă) (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)

4

Vineri, 8 martie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Cîinele

Cîinele nu trebuie privit ca un paznic menit să-ţi păzească gospodăria şi nici ca un soi de sonerie care să-ţi dea de veste cînd cineva îţi bate în poartă. Cîinele are rostul lui pe lumea asta, că aşa l-a făcut Dumnezeu pe el. Şi rostul lui este acela de a fi un bun prieten al omului şi nu duşman al acestuia, cum încearcă unii să-l prezinte. Cine nu a avut vreodată un cîine în preajma lui, nu are cum să-i înţeleagă bătăile inimii și prietenia care îl leagă de ființa umană... La prima vedere, cîinele pare un animal fioros, dar de îndată ce te acomodezi cu el, îţi dai seama că nu e deloc aşa... Din păcate, omul este cel care-l înrăieşte, fără să ia seamă la cît de prieten îi este... Cîinele te priveşte în ochi şi-ţi sare în braţe, fără să-ţi cunoască gîndurile ascunse: intenția de a-l abandona la vreo margine de pădure sau de a-i curma viaţa, prinzîndu-l cu laţul de gît de creanga vreunui copac... Şi el, cîinele, se gudură la picioarele tale, crezînd că-i dai un bulz de mămăligă... Cîinele are farmecul lui, dar, ca să-l cunoşti, trebuie să ai răbdare cu el, să-l iei tovarăş de drum, şi atunci ai să vezi cît de loial îţi este. Pentru că el nu ştie a te trăda, iar de te afli în primejdie, nu te părăseşte... Cîinele ştie să rabde toate umilinţele posibile şi doarme, sărmanul, pe unde apucă.

Dacă e slobod prin ogradă, se aciuiește pe lîngă gard sau

„Lohengrin“

sub stivele cu lemne, îndurînd gerurile aspre ale iernii şi căldurile sufocante ale verii, fără să aibă măcar un castronel cu apă... Puţini cîini au şansa să fie liberi, căci, de îndată ce un cîine este adus în bătătură, este pus cu gîtul în lanţ, de unde nu va mai fi eliberat decît după ce moare... De multe ori, în loc de mîncare şi apă, primeşte înjurături de la stăpînul lui sau vreun retevei aruncat către dînsul... Indiferent că vorbim de cîinele care a participat în teatrele de război, alături de soldaţi, salvînd vieți omeneşti, sau de cîinele care a însoţit mioarele în negurile munţilor, luptîndu-se cu fiarele din codru, el de multe ori ajunge să fie părăsit de stăpînii lui, pe care i-a slujit poate de căţelandru... Toate acestea ne arată cît de devotat este el, pentru că nu ştie nici să trădeze şi nici să urască, oricît de mult rău i s-ar face.

Cîinele va rămîne, pentru totdeauna, cel mai bun prieten al omului, un adevăr de care noi nu ne vom dezice vreodată. Tu, cîine al meu, vei fi cartea mea de vizită pentru lumi viitoare, chiar dacă viaţa ta va fi la fel de tristă şi chinuită ca pînă acum. Aşadar, punctul, după finalul acestei fraze, pentru mine nu va mai avea nici o relevanţă. Odată cu trecerea mea în măduva ierbii din cimitirul cu cranii sparte şi stele veghetoare de tristeţi, cîinele nu va dispărea vreodată de pe pămînt, oricît de învrăjbit va fi omul asupra lui, pentru că el îşi va striga, prin urletul lui, dorul de stăpîn.

ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental”

tehnica polifonică şi o adaptează cu fineţe noilor cerinţe dramaturgice. Nu mai putem vorbi de simple figuraţii, ci O veche legendă neerlandeză ne vorbeşte de un de contramelodii deosebit de ingenioase! Nu e preocupat cavaler necunoscut care, coborînd în lume pe o luntre decît foarte rar de procedeele contrapunctului imitativ, trasă de o lebădă, ia cu demnitate apărarea unei femei iar în acest sens, Lohengrin, Tristan şi Parsifal ne apar învinuite pe nedrept de o cumplită crimă. Viteazul cavaler apropiate de unele procedee structuraliste din muzica îi învinge pe toţi duşmanii din calea sa, se căsătoreşte scrisă după cel de al II-lea război mondial. (De altfel, nici nu ne-am putea închipui expresionismul cu frumoasa femeie, dar îi pune acesteia fără dezechilibrarea tonalităţii de către o condiţie: să nu-l întrebe cine este şi de Richard Wagner, iar în acest sens limbajul unde vine. Cum femeia însă nu va reuşi să armonico-polifonic din Lohengrin ne poate reziste tentaţiei, îl va întreba şi va pierde oferi admirabile şi suficiente pilde.) dragostea minunatului cavaler. Acesta ar Ritmul este mult mai evoluat în fi subiectul operei Lohen­grin, în care Elsa comparaţie cu spiritul mai monocrom şi Lohengrin, în opo­ziţie cu răutăciosul din Tannhäuser, Olandezul zburător sau Frederich de Telramund, alcătuiesc rolurile Rienzi.

Deşi utilizează numai măsuri de principale în nemuritoarea creaţie lirică, trei şi de patru timpi, formulele ritmice sînt de o rară frumuseţe muzicală. Lohengrin de o uimitoare varietate, dacă le raportăm este caracteristică pentru faza de început a Richard Wagner la predecesorii săi.

Arhitectura, în ciuda creaţiei lui Richard Wagner, avînd aspecte (1813-1883) numerelor închise, încearcă şi izbuteşte, care o apropie de tradiţionalismul lui în foarte multe momente, să înlăture Tannhäuser sau de Olandezul zburător. Iar în această noţiunea de repriză, pledînd pentru un principiu al privinţă, semnalez melosul diatonic, pregnant, care variaţiei continue.

Cu toate acestea, nu se remarcă un nu este o rezultantă a densului limbaj armonic. Tot de dezechilibru în utilizarea acestui procedeu, pe de o parte, o lume a trecutului se leagă şi arhitectura cu numere şi al revenirii, prin laitmotive, pe de altă parte. Fascinantă „închise”. Aş mai cita şi unele procedee mai tradiţionale este lumea orchestraţiei din Lohengrin! Cît scandal a în desfăşurarea ritmului, totdeauna, însă, convingătoare produs emanciparea registrului acut al viorilor. Să ne prin perfecta corelaţie cu subiectul literar. gîndim la acele flageolete miraculoase, cu „limpezimi de În ce ar consta elementele noului? În primul rînd, în infinit”, din motivul Graal; ele au constituit, în adevăratul melosul cromatizat, care plăteşte tribut denselor armonii înţeles al cuvintelor, o revoluţie în arta orchestraţiei. cromatice şi enarmonice, nemaiînfăţișîndu-se cu o Am mai evidenţia şi procedeul timbrelor mixte, iar în valoare expresivă de sine stătătoare.

Cu totul înnoitor ne apare limbajul armonic. Celebrul această privinţă, în preludiul la actul III, care prefigurează motiv Graal relevă o admirabilă îmbinare între treapta „extazul nunţii”, se întîlneşte un dublaj formidabil al întîia şi a şasea (la major - fa diez minor), cu o originalitate temei principale la tubă, trei tromboni, patru corni, şi la deplină. Am putea spune că această corelaţie armonică toată această masă se vor suprapune figuraţiile corzilor şi devine un fel de laitmotiv pentru Lohengrin şi pentru suflătorilor din lemn, într-un ritm namaiîntîlnit pînă la el toate momentele dramatice din operă. Am mai aminti şi în toată istoria muzicii! De altfel, Wagner rămîne un mare emanciparea acordului de pe treapta a doua cu septimă, maestru al figuraţiilor, suprapuse unui coral pregnant, care în opera Tristan va avea o importanţă foarte mare, sonor, luminos. Putem cita şi minunatele combinaţii devenind un fel de acord simbolic. Deci iată cum încă între instrumentele de culoare şi, mai ales, emanciparea din Lohengrin se pot vedea elementele care prefigurează sonorităţilor harpei. Wagner este primul compozitor care a sesizat multiplele posibilităţi de valorificare ale acestui evoluţia ulterioară a stilului wagnerian. Întîlnim multe elemente de armonie cromatică, iar nobil instrument şi, în acest context, se cuvine a reliefa în această privinţă, cele două arii ale lui Lohengrin sînt scriitura sa plină de virtuozitate şi, în acelaşi timp, de o deosebit de caracteristice. În timp ce solistul evoluează maximă eficiență timbrală. În concluzie, Lohengrin reprezintă opera prin care pe o linie melodică uneori mai cantabilă, alteori mai apropiată de specificul recitativului, orchestra desfăşoară Wagner se adînceşte în mai mare măsură într-o lume a o polifonie expresivă, redusă, în momentele lirice, la noului, şi desigur că orchestraţia joacă în acest fel un rol de prim ordin. admirabile eterofonii.

Cele mai frumoase momente sînt Preludiile la actul Dacă Tannhäuser era prin excelenţă o operă armonică, Lohengrin demonstrează că Wagner stăpîneşte din plin I şi III, ce se interpretează şi în concerte simfonice,

RM

Apariii editoriale La Editura Car­ minis a apărut volumul ,,Dan­sul ninsorilor – Antologie de poezie (1996-2018)”, semnat de Mihai Istudor, un poet sensibil, ale că­ rui versuri denotă o consecventă încredere în canonul curatei ros­tiri românești. Dedi­ cația autorului: ,,Dis­ tin­sei domnișoare Lidia Vadim Tudor și între-­ gului colectiv redacțional al prestigioasei reviste «România Mare», modesta mea recunoștință, în numele POEZIEI și al VIEȚII acesteia trecătoare ca într-un, totuși, dans al ninsorilor... Mihai Istudor, Vălenii de Munte, 31 ianuarie 2019”.

Am primit la redacție un admi­ rabil volum, bogat ilustrat cu fotografii și documente ale vremii, intitulat ,,Pre­oți din Episcopia Giur­ giului, mobilizați în Războiul pentru fău­ rirea României Mari (1916-1918)”. Ampla lucrare, coordonată de Arhim.

Dr. Teodor Șerban și tipărită cu binecuvîntarea Părintelui Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a apărut în anul 2018, proclamat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române. În cuprinsul cărții se regăsesc capitole care evocă momente importante din perioada de referință, precum: ,,Biserica și Armata”, de General Maior Aviator (r) Radu Theodoru; ,,Evoluția organizatorică a raportului Biserică și Armată în cadrul statului Român modern”, de Col. (r) Dumitru Stavarache; ,,Preoți din Episcopia Giurgiului mobilizați în Războiul pentru făurirea României Mari (1916-1918)”, de Arhim. Dr. Teodor Șerban; ,,Unități militare vlăscene pe fronturile de luptă ale Primului Război Mondial”, de dr. Ion Bălan; ,,Biserica Înălțarea Domnului și Mausoleul Eroilor”, de dr.

Gabriel-Felician Croitoru; ,,Mausoleul eroilor de la Mînăstirea Comana”, de Arhim. Dr. Mihail Muscariu. Cartea ne-a fost oferită împreună cu următoarea dedicație: ,,Redacției Revistei «România Mare», spre mărturie a vredniciei slujitorilor Bisericii Strămoșești de pe meleagurile Vlășcene. Arhim. Teodor Șerban”.

Visul Elsei, cele două arii ale lui Lohengrin şi luminosul discurs muzical, tratat adesea coral, în amplul tablou median.

Interpretările estetice ale operei Lohengrin au fost foarte numeroase. Ele au scos în evidenţă, nu o dată, viziunea mistică a compozitorului. Cred însă că s-a neglijat acel minunat etern uman, prin care, după cum reliefa şi Igor Stravinsky, în Povestea soldatului, fericirea presupune preferinţe. Bucuria Elsei, care şi-a regăsit fratele, este întunecată în finalul operei prin plecarea soţului ei. Simbolic, luntrea, condusă acum de un luminos porumbel, se îndepărtează, ca, pentru ultima oară, Elsa să mai aibă în faţa ei figura lui Lohengrin, îndurerat, pe de o parte, de pierderea fiinţei dragi, și înseninat tainic, pe de altă parte, că i l-a redat pe fratele dispărut. Iar în această ambianţă, încheierea devine luminoasă, ca o regăsire a unui echilibru psihic pierdut. Şi mă întreb: oare nu avea dreptate Lucian Blaga cînd spunea, olimpian ca Zeus: „E cert, orişice am gîndi şi cu oricîtă amărăciune, despre cer şi pămînt, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima, cu bătăile ei, aplaudă existenţa”?

DORU POPOVICI

RM

5

Vineri, 8 martie 2019

Omagiu de Ziua Femeii

8 Martie este ziua care, an de an, ne aduce aminte că fiecare zi din lanțul anilor și fiecare ceas al zilelor este, de fapt, un omagiu pe care îl aducem neîntrerupt gingășiei – atît de puternică în fragilitatea ei – a Femeii, al cărei zîmbet ne așteaptă mereu la capătul drumului nostru cotidian. Femeia este lumina clipelor noastre de răgaz. Cine poate să-ți dea emoția, împăcarea cu tine însuți, sentimentul că nu trăiești în deșert, că faci parte din marele circuit universal și, totodată,

din mărunta sferă a efemerului cotidian, ca mama, soția, fiica, sora? Fără ele, fără sprijinul lor delicat, vieții, lucrurilor, oamenilor le lipsește totdeauna ceva: poate spontaneitatea, poate prospețimea, poate roua grației și a simplității. Fiindcă ele, mamele, soțiile, fiicele, surorile, ne învață, de cînd puterile ne ajută să deslușim din mișcările și gesturile confuze ale existenței conturul delicat al unei dezmierdări, că viața trebuie nu numai trăită, dar că ea trebuie trăită frumos!

ACTUALITATEA CLASICILOR

Femina

Cu toate că zice-mi-se – pardon! – scriitor, membru – nu vă supărați – al Academiei și – mă rog dumitale autor și prin derivație – vai de mine! oarecum lingvist, întrucît mă zbengui și eu de-a limba învățaților calificați pentru interesele superioare și secrete ale limbii, nu m-am învrednicit, în șaizeci de ani de silabilisire, de virgule și puncte, să număr cuvintele scrise și vorbele noastre. Îmi rezerv această sublimă plăcere pentru zilele de pensionare definitivă, cînd omul inteligent, întors la frăgezimea copilăriei, începe să numere muștele și să întindă pe plapumă damele, fanții și birlicii pentru pasență.

Totuși, mi-am format pe nesimțite părerea că majoritatea cuvintelor sînt... feminine.

Din problemă în problemă, spiritul didactic se ntreabă: de ce?

Foarte simplu, din galanterie, care însemnează ce spune dicționarul: ,,politețe și amabilitate, față de doamne” și, bineînțeles, și de domnișoare.

E bine știut că întîi și-ntîi au fost bărbații, primul bărbat singuratic, posac și neînsurat fiind Iehova, cu care mai tîrziu, mult mai tîrziu, indiferent de calendare, a stat de vorbă, față-n față, cel dintîi, Moise, făcătorul-a-toate, încă prea puțin poliglot, înțelegînd numai trei limbi clasice, latina, greaca și ebraica, în care a și vorbit întîiul Ma-ma, primul cuvînt silabisit De pruncul ce e încă-n scutec, Cuvîntul magic, care ne-a-nsoțit În toată viața ca un cîntec; Cînd ochii mici, spre lume i-am deschis În jurul nostru, cu mirare, Mama ne-a strîns în brațe, ca-ntr-un vis Apropiat din depărtare; La primii pași, timizi, încet, încet, Pe universul ei stăpînă Ne-a-nvățat mersul, ca un alfabet, Purtîndu-ne, cu drag, de mînă; De-am fost bolnavi o zi, măcar atît, Ea a simțit în corp durere, Și tristă mama-a fost, că n-a putut Durerea să ne-o ia-n tăcere;

„Maternitate“, tablou de Camil Ressu advocat și legiuitor din omenirea viitoare. Într-o zi de odihnă, jucîndu-se de-a gogoloaiele de pămînt între degete, marele Iehova a nimerit să-l înjghebe pe Adam și, după aceea, în loc de unul au fost doi holtei singuratici. Uitîndu-se unul la altul, simțeau că le cam lipsește ceva, încă neînchipuit anume ce. Dar e destul să-ți vie o problemă că o și dezlegi.

S-au jucat amîndoi cîtva timp în haosul gol și s-au pomenit că le iese, în carne și oase, dintre gogoloaie, femeia. Grațioasă, oacheșă, despletită, cu aluniță în colțul gurii, fata era, după spusa lui Adam, care

Mama

S-a bucurat cînd aveam bucurii Și viața o simțeam ușoară, Dar ea uita, cu grija la copii, De cîte-o bucurie rară, Pe care-o merita din plin, atunci, Modestă, n-o băga în seamă.

Calvarul părintesc nu poți că-l urci Fără condiția de mamă!

Apoi, cînd grijile s-au ostoit, Copiii fiind acum la casa lor, Cu trup de bătrînețe, ostenit, Ești copleșită de-alte griji, de dor; Unde te uiți în casă, e pustiu, Pereții sînt o cochilie, Din tot ce-a fost, nimica nu e viu, Și amintirea-i tot pustie!

cam rupea și vreo două vorbe franțuzești. ,,delicioasă”.

Luînd-o brutal de braț, cum îi e firea, Adam i-a cerut bătrînului învoire: ,,Te las tot singur, dragă Tată, că eu mă duc cu Ea”. Și s-a dus cu ea. Unde, nu se știe, de cînd toate neamurile pămîntului pretind că întîia păreche de oameni ar fi venit din parcurile Paradisului, de-a dreptul în Țara lor.

Acum, că pe acolo mai erau și niscai piersici interziși pentru uzul exclusiv al proprietarului, și un șarpe, lucrul nu e de mirare, fiind ca niște accesorii de pictură religioasă, unde subiectul nu refuză prezența cîte unui cățel. Destul că, de atunci încoace, grațioasa ființă nouă a servit de model și că proaspeții tineri logodnici l-au imitat cum s-au priceput mai bine.

S-au perindat apoi (după Moise), aglomerîndu-se, advocați și legiuitori, care de care mai năzdrăvan, la bară, în adunări, pe tronuri, în amvoane, la catedre. Dar tocmai din înmulțirea lor s-au ivit, pe lîngă apărătorii drepturilor femeii, grămăticii feminizatori ai limbii: poezia gingășiei.

Viața, înainte de toate, e la feminin. Holdele, apele, stelele sînt feminine. Noaptea, ziua, feminine; lunca, floarea = feminine, munca și pîinea, mila, tihna și bucuriile păcii sînt feminine. Mii și mii, zeci de mii, sute de mii de feminine, ca și cum lumea e locuită numai de nimfe, de naiade și mame...

Ba mi se pare că-i chiar așa...

TUDOR ARGHEZI (1966) Doar un motan, și el bătrîn de-acum, Îți ține de urît prin casă, Și lîngă soba care scoate fum, E invitatul tău la masă.

Cînd noaptea se topește peste sat Și vîntul biciuie cu sete, Îți îneci dorul, greu și apăsat, Privind la poza din perete; Tîrziu, cînd luna-i pe deplin stăpînă, Adormi cu gîndul dus departe, Motanul toarce firul fără lînă Al timpului ce ne desparte; E tot mai tristă viața, ca o dramă Pusă în scenă, cu eroi în gînd.

Din toată viața ce-a trăit o mamă, Nedrept, sfîrșitul vine tot plîngînd...

Geo Ciolcan

6

Vineri, 8 martie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (109) Întoarcere în timp (2)

La 4 septembrie 1940, regele a făcut o ultimă încercare pentru a-şi salva tronul, numind în fruntea guvernului pe generalul Ion Antonescu, care avea legături strînse cu Garda de Fier, în frunte cu Horia Sima.

Teroarea a fost ridicată la rang de politică de stat, România fiind subordonată total Germanei naziste, care a intrat în ţară, cu trupele sale, la 12 octombrie 1940, cu cca 22.000 de soldaţi, pentru întreţinerea cărora se cheltuiau lunar 100 de milioane din bugetul statului.

Pe istoria ţării, în acea perioadă, o pată de „culoare” au pus-o Cămăşile verzi. „Stelele galbene” de pe piepturile evreilor mai dăinuie şi azi în amintirea mea. Atunci, prietenele mele Suri, Helen, Ghizi - au rămas pe veci în istoria anilor ’40, găsindu-şi sfîrşitul în lagărele naziste. „Şi se făcea că stelele scrîşnind/ îşi îmbucau înţepenite, dinţii,/ Maşină infernală ce bătea/ un timp oprit, al conştiinţei” (Nichita Stănescu).

Alarmă aeriană era seară de seară.

Un tanc nemţesc cu caroseria vopsită în culorile camuflajului şi-a făcut apariţia în sat. Şoferiţa, înrolată în trupele SS, părea foarte tînără. Din cauza frigului, era înfofolită pînă peste urechi. A privit mirată în jur şi i-a zis unui soldat: ,,Aici totul e cenuşiu”. Într-adevăr, cerul, conturul nede­finit al dealurilor şi ferestrele caselor

Ultimele zile din viaţa lui P.I. Ceaikovski (2)

camuflate, toate erau cenușii. Nu se zărea nici o lumină.

Doar pe cer, mici steluţe ca nişte licurici scoteau un zgomot de marş funebru: era uruitul avioanelor nemţeşti.

Cînd au bătut la uşa casei, am îngheţat cu toţii. Prin semne, ne-au cerut un ceai fierbinte. Le-am spus că nu avem zahăr. Atunci au scos un fel de bidonaş metalic, plin cu miere de albine. Mama le-a făcut ceai, pe care l-au îndulcit cu miere, dar nu le-a trecut prin cap să ne dea şi nouă.

Săptămîni întregi ne-am „bucurat” de com­pania lor. Şi-au instalat bucătăria în curte, unde aproape zilnic aduceau cîte o vacă pe care o împuşcau în frunte. Ugerul vacii îl agăţau de stîlp, iar laptele care se scurgea pe pămînt părea o pictură cu un înger sfînt.

Mereu aveam pe faţă un sentiment de îngri­jorare şi de neîncredere. Prin sat se zvonise că vin „bolşevicii”, care sînt păgîni, nu cred în Dumnezeu şi sînt comunişti. Eram curioasă să ştiu ce sînt comuniştii, dar n-am întrebat niciodată pe nimeni, parcă îmi era teamă. Aveam să-i cunosc în „carne şi oase”, dar nici după ce am convieţuit cu ei o jumătate de veac, nu-i pot caracteriza. Nu ştiu dacă au fost buni sau răi, un lucru este însă cert: au construit, dar au şi dărîmat ideile de libertate, sub stindardul luptei de clasă. Au făcut şi fapte bune, dar şi fapte rele, aşa cum, azi, face, de exemplu, capitalismul. Puse în balanţă, ar atîrna la fel. Dacă ar fi să iau viaţa de la început, nu aş opta pentru nici unul dintre cele două sisteme. (va urma) LILIANA TETELEA

înfă­şuraţi în şorţuri mari albe. Nu-i recunoaşte. Spitalul?

Unde se află? Cu cine? Nu, sînt ei, scumpii, apropiaţii, îmbrăcaţi aşa din ordinul lui Bertenson.

- Holera... Şi mama... Vrea să spună că în urmă cu Pasiunea sa din tinereţe pentru Ostrovski se trezise. patruzeci de ani, într-o bună zi, nu departe de locul Într-o seară, duce toată ceata să vadă Inima fierbite. După acesta, mama lui murise pe celălalt mal al Nevei.

Covulsiile revin. Spălăturile cu tanin şi masajele îl teatru, în trăsura care-i ducea la restaurant, se discută, şi Bob îi reproşează lui Buchshevden slăbiciunea pentru readuc la viaţă. Îi este ruşine de Bob şi, în toiul ţipetelor, convulsiilor şi vomismentelor, îl imploră să plece. femei.

- Mă tem că, după ororile astea, n-ai să mă mai La restaurant, vechi prieteni îi aşteaptă deja. Se respecţi, spune el încetişor, la capătul puterilor. serveşte supeul. Însă de cîtăva vreme, Ceaikovski a Dimineaţa aduce puţin calm şi o cumplită angoasă. devenit foarte sobru: nu mai bea decît vin alb cu apă Lacrimile îi curg pe faţă, pe pernă. Ochii îndureraţi minerală, iar seara refuză carnea. A doua zi dimineaţa, privesc în depărtare.

Nu mai poate respira, îl doare inima. se plînge de dureri de stomac, dar cum în Ar vrea să geamă, şi geme, lung, dureros. Îi ajun nu mîncase decît nişte paste, nimeni e sete şi i se dă să bea, dar nu asta doreşte. nu se nelinişteşte. Este sfătuit să ia ulei de În închipuirea lui, a bea apare ca o eliberare, ricin, aşa cum face adesea. Îşi înfăşoară un ca un lucru minunat, nespus de plăcut. Nu e brîu de flanelă în jurul burţii şi pleacă spre asta! Imploră să i se dea să bea, dar întoarce Napravnik. La jumătatea drumului însă, îşi capul cu dezgust de la pahar. schimbă părerea – e mai bine să se întoarcă Medicii veghează toată ziua. Chipul i se acasă, moare de somn. schimbă continuu. Acum se acoperă de pete Modest şi băieţii se aşază la masă. Şi negre, acum păleşte şi se schimonoseşte, el are poftă de mîncare, dar se abţine şi acum capătă expresia plină de spaimă îi priveşte trist. Toţi îl plîng şi asta îi face a liniştii dinaintea morţii. În dimineaţa bine. Nu a luat ulei de ricin, ci un purgativ, Piotr Ilici Ceaikovski celei de-a treia zile, proasta funcţionare (1840-1893) şi o mărturiseşte cu un aer încurcat. Apoi a rinichilor îi nelinişteşte pe medici. I-ar îşi toarnă puţină apă din carafă şi bea cîteva trebui o baie. înghiţituri. Cineva i-a prins braţul – apa nu-i fiartă.

Baia însă îi înspăimîntă pe toţi. Doamna Ceaikovski Se supără pentru că i s-a spus: dacă nu ar fi ştiut, nu ar a murit după baie. Nikolai Ilici, care e acolo din prima fi avut acum greţuri. Stă în cameră pînă seara şi nu vrea să noapte, îi aminteşte întîmplarea lui Modest. Şi bolnavul audă de medic. Suferă, dar nu mai mult ca de obicei. Doar şi-o aminteşte. n-a făcut degeaba o cură la Vichy anul trecut.

- Voi muri probabil ca mama, spune el cu indiferenţă.

- Îţi aminteşti, Bob, cum am mers anul trecut Baia este amînată pentru ziua următoare. împreună la Vichy, în acel odios, îngrozitor Vichy?

Retenţia de urină îi nelinişteşte din ce în ce mai mult.

Cînd se trezeşte, medicul e lîngă el şi-l pune să scoată Nu-l mai recunoaşte pe Alioşa, sosit în goană de la Klin. limba. E Bertenson. Musorgski a murit în braţele lui.

Duminică, este total indiferent faţă de tot ce se petrece Dar el nu mai poate nici vorbi, nici gîndi. La ce bun! în jurul lui. În delirul său îşi încheie socotelile cu unul, Simte că devine un animal – dizenteria şi vomismentele se înfurie împotriva altuia, îi face reproşuri. Plînge cu îi slăbesc, în cîteva ore, puterile. Fiecare spasm îi smulge hohote, imploră. Se adresează Nadejdei Filaretovna von urlete. Să fie oare posibil? De pe acum? ,,Mizerabila cu Meck. O cheamă în mai multe rînduri, printre lacrimi. nas turtit?”

Apoi, deschide ochii, Bob este lîngă el. Îi închide, fără - Cred că asta este moartea. Adio, Modest. să scoată un cuvînt.

Nici o pată albastră, nici convulsii, dar doctorul - Nadejda Filaretovna... Nadejda Filaretovna... se teme de holeră. Noaptea, este scuturat de primele Murmurul aproape nu se mai aude. convulsii. Faţa, mîinile, picioarele devin albastre. Să Este înfăşurat într-un cearşaf şi pus, fără cunoştinţă, fie oare posibil? Atît de repede! Atît de brusc! Este într-o cadă din tablă, instalată în salonul unde zace. frecţionat.

Sudaţia provocată de baie îl slăbeşte şi mai mult. Pulsul - Este holeră?, întreabă el într-un semi-delir. Des­ aproape nu i se mai simte şi i se face o injecţie. Urina nu chide ochii și îi vede pe toţi – Modest, Bob, valetul – porneşte şi noaptea începe edemul plămînilor.

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

ntoarce-te

Întoarce-te din zarea ta, frumoaso, Cu părul galben ca un spic de grâu Și ochii răzvrătiți de-atît albastru Că ar opri din drum și unda unui rîu. Întoarce-te să te mai văd o dată, Și-o dată încă, pînă la apus...

Ba dacă poți, în fiecare clipă... Și nu mă răstigni ca pe Iisus.

Întoarce-te zidire minunată Cum jos n-a fost nicicînd o mănăstire, Deși, pe tine, iată, niciodată Nu te-a lăsat luminii vreo psaltire.

Iar dacă vii, ce tragică risipă, Eu nu mai sînt în carul tău de fîn, Mai bine nu veni... simt că mă prinde plînsul...

Azi sunt ca universul de bătrîn. Și totuși... dacă vii, voi porunci să fie Copilul din trecut la datorie.

ILARION BOCA, 30 ianuarie 2018

Trec valuri reci Trec valuri reci spre zarea depărtată Și dorul cu iubirea se-mpreună.

Vom sta ca altădată împreună Sub steaua ce ne-a nins înfiorată.

Vom fi două lumini în umbra deasă, Visînd mereu aceeași albă floare, C-o pasăre albastră ce nu moare, Ci numai aripi de argint își lasă.

Iubito, spune unde-i timpul nostru, În ce noian de aprigă văpaie S-a dus și parcă este, și nu mai e, Parcă regretul nu-și mai are rostul.

Trec valuri reci spre zarea depărtată, Iar noi ne trecem singuri prin zăpadă – Și nimeni nu vrea parcă să ne vadă În iarna ce ne ninge-nfiorată.

GEORGE MILITARU Nikolai Ilici trimite după preot, dar bolnavul nu se mai poate spovedi. Şi ce ar putea să-i spună acestui om grav, senin, străin, care ţine cupa cu împărtăşanie?

Preotul refuză taina împărtăşaniei şi spune rugăciunea pentru muribunzi. Ceaikovski nu mai aude nimic.

Singurul lucru care rămîne viu în el este această sete nepotolită, nu de suc de lămîie, nu de un ceai tare, nu de un lichid, ci de ceva pe care nu-l poate numi şi singurul care ar putea să-l uşureze. O sete mortală într-un pustiu de angoasă mortală! În apartamentul acesta în care se simte încă mirosul de zugrăveală şi unde totul este numai dezordine, Modest, Bob, Buchshevden, trei veri mai tineri ai lui Bob, prinţul Argutinski, valetul şi Alioşa îi ajută pe infirmier şi pe medici. Nu sînt lăsaţi să intre decît cîţiva prieteni – tenorul Figner, fiul lui Napravnik şi cineva trimis de Rimski-Korsakov.

Cu acest cuvînt, ,,să beau”, este adus de mai multe ori la viaţă. Pronunţă vorbe incoerente, îşi mişcă degetele. Tîrziu, în noaptea de 25 octombrie (stil vechi, 6 noiembrie – n.a.), Ceaikovski deschide brusc ochii. Îl mai priveşte încă o dată pe Bob, apoi pe Modest, apoi pe Nikolai Ilici. Toată viaţa sa: tovarăşul copilăriei, prietenul atîtor ani, dragostea bătrîneţii sale solitare...

Apoi, dă ochii peste cap. Chipul său nemişcat devine aşa cum îl văzuse odată Rahmaninov – un chip fără mască.

Sfîrșit NINA BERBEROVA (1936)

RM

7

Vineri, 8 martie 2019

L A NOI, L A ROMÂNI! Identitate prin cultură (2)

În continuarea alocuțiunii sale, domnul gl. lt. (r) Florian Pință a arătat următoarele: „Sprijinit de către ceilalţi patrioţi români cu idei înaintate, Alexandru Ioan Cuza s-a încadrat în spiritul înnoitor al timpului şi, cu riscul de a pierde tronul, a determinat şi susţinut neabătut înfăptuirea marilor reforme necesare organizării interne, întemeiate pe principiul apărării autonomiei şi demnităţii ţării: legea secularizării ave­ rilor mînăstireşti(1863), legea învăţămîntului (1864), care a creat obligativitatea şi gratuitatea educaţiei elementare, egale pentru băieţi şi fete, legea rurală (1864), care a desfiinţat claca şi a pus în posesie ţăranii cu loturile aflate în folosinţă; în timpul domniei lui Cuza s-au adoptat Statutul Dezvoltător (1864), care a pus bazele viitoarei Constituţii, Codul civil şi Codul penal (1865), s-au înfiinţat Consiliul de Stat, Curtea de Conturi, consiliile judeţene, administraţia comunală, s-a organizat armata naţională şi poliţia. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a marcat, de asemenea, şi o nouă şi deosebit de importantă perioadă în lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania, prin reluarea tentativelor de colaborare româno-maghiare, începute de Nicolae Bălcescu în 1848/49, pentru autonomie, adunare naţională şi vot universal”.

La evocarea importanţei actului Unirii de la 24 ianuarie 1859 şi a făuritorilor ei, un rol deosebit l-a avut alocuţiunea rostită de dr. Alba POPESCU, expert în geopolitică şi securitate naţională, în calitatea sa de realizator al unei emisiuni dedicate patriei şi patriotismului, identităţii, tradiţiilor, culturii şi istoriei naţionale, emisiune intitulată „ Un veac de la Marea Unire” şi difuzată în fiecare zi de miercuri, începînd cu orele 22, la postul de televiziune 6TV. În această calitate, doamna Alba POPESCU a invitat publicul să vizioneze evocările a trei reprezentative personalităţi ale Unirii: Mihail Kogălniceanu - ,,eminenţa cenuşie” care, împreună cu A.I. Cuza, a pus bazele statului român modern; Doamna Elena Cuza - soţia Domnitorului, şi Vasile Alecsandri - bardul de la Mirceşti, poetul Unirii, autorul „Horei Unirii”, dar nu înainte de a face următoarele observaţii:

Invitații de onoare ai evenimentului ,,1. Unirea Principatelor Române nu a fost deloc «mică», aşa cum, în mod eronat, se vehiculează. Din contră, această unire a fost foarte mare, întrucît a dat naştere statului numit România! Fără unirea din 1859 nu ar mai fi existat reîntregirea naţională din 1918!

2. Unirea din 1859 a fost rezultatul acţiunii unor generaţii excepţionale de cărturari şi politicieni, generaţii care au beneficiat de deschiderea spre Occident care a urmat Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, din 1821. Aceste generaţii de oameni de stat, în ciuda «preţioaselor indicaţii» (care astăzi s-ar fi numit «to do list») primite din partea Puterilor Garante, de a crea o uniune moldo-vlahă cu două parlamente, doi domnitori şi două capitale, au decis să formeze un nou stat, cu numele de România, cu un singur Domnitor, un singur Parlament şi o singură Capitală, punîndu-i pe europenii grijulii în faţa faptului împlinit şi, astfel, consfinţind primul pas spre unificarea românilor în vatra vechii Dacii.

3. A treia observaţie este legată de modul în care este onorat în Capitală părintele-fondator al României

Doina Ișfanoni, cercetător etnolog, reprezentantă de seamă a culturii tradiționale românești moderne, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Cum se face că Domnul Unirii, în timpul căruia a fost stabilită această capitală, nu are în Bucureşti nici o statuie pe măsura importanţei sale în istoria naţională? Există o statuie în Parcul IOR, realizată greşit, care, spre ruşinea autorului, îl prezintă pe domnitor stîngaci. De ce nu există o piaţă centrală care să îi poarte numele? De ce nu există un bulevard central cu numele său? De ce instituţii create în perioada domniei sale în Bucureşti nu îi poartă numele?

De la Universitate la Colegii Naţionale şi multe altele”.

Sărbătorirea celor 160 de ani de la Unirea Principatelor Române şi a celor 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu a avut loc într-un cadru special, care a subliniat, încă o dată, talentul creator al poporului român: Expoziţia de costume şi obiecte tradiţionale din colecţia personală. Despre frumuseţea şi importanţa păstrării acestor ade­vărate mărturii, a vorbit doamna Doina IŞFANONI - dr. cercetător etnolog, reprezentantă de seamă a culturii tradiţionale româneşti. În alocuţiunea sa, au fost subliniate talentul şi măiestria femeilor de la ţară, creatoare de lucruri simple, dar frumoase, cu care ele şi-au împodobit casele, adevărate opere de artă care transmit mesajul că aparţinem unui popor străvechi și unei țări care se cheamă România: ,,Colecţionînd şi păstrînd aceste mărturii, demonstrăm apartenenţa la un neam a cărui istorie este păstrată de-a lungul veacurilor, demonstrăm că sîntem responsabili faţă de această istorie, faţă de acest neam”.

Invitat la evenimentul ,,IDENTITATE PRIN CUL­ TURĂ - MÎNDRIA DE A FI ROMÂN”, dedicat înfăp­ tuirii Unirii Principatelor Române, domnul Cătălin RADU, istoric documentarist, a subliniat rolul pe care l-a avut Ioan Emanoil Florescu, fiul vornicului Manolache Florescu din Rm. Vîlcea, implicat în lupta pentru Unirea Principatelor. ,,Pe 23 ianuarie 1859, în casa lui Ioan Emanoil Florescu a avut loc întrunirea membrilor de dreapta - viitorul Partid Conservator – care, a doua zi, urmau să voteze domnul. La propunerea sa, face un vot preli­minar, care a dovedit că voturile sînt între G. Bibescu şi B. Ştirbey, iar adunarea a decis susţinerea lui Cuza ca domn. Cuza avea să-l numescă pe Florescu ministru de Război. Domnitorul Carol scrie în memoriile sale (14/26 martie 1871): «Sub Cuza, (Florescu) a fost de mai multe

ori ministru de Război şi i se datoreşte mult din punct de vedere al dezvoltării armatei române»“.

Alături de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl aşezăm pe Domnul poeziei româneşti - Mihai Eminescu. La sărbătorirea a 169 de ani de la naşterea poetului, actriţele Crina LINŢĂ, preşedinta Teatrului Arte dell’Anima, şi Doina GHIŢESCU au omagiat personalitatea marelui poet, recitînd poeziile „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi „Stelele-n cer”. Întreg evenimentul a fost însoţit de muzica a doi mari compozitori români: Ciprian Porumbescu – cel care, fascinat de foclorul românesc, „muzica poporului său”, a creat Balada pentru vioară şi pian şi opereta Crai Nou - şi George Enescu. Doi tineri, două talente de excepţie din rîndul elevilor Colegiului Naţional de Muzică „George Enescu” din Bucureşti - Alexia DĂNĂCICĂ, pianistă, şi Vlad PICIORUŞ, violonist - au emoţionat publicul prin interpretarea creaţiilor muzicale aparţinînd celor doi mari compozitori români.

Interpreta de muzică populară Elisabeta TURCU JUVERDEANU - solistă a prestigiosului Ansamblu artistic DOINA al Armatei, prin ţinuta scenică şi calităţile vocale, a demonstrat încă o dată frumuseţea şi talentul creator al poporului român.

Evenimentul „IDENTITATE PRIN CULTURĂ, MÎN­DRIA DE A FI ROMÂN”, organizat de Asociaţia Culturală „LA NOI, LA ROMÂNI”, cu prilejul sărbătoririi UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE şi a zilei de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, a avut un un puternic ecou emoţional în rîndul publicului, reuşind să transmită celor prezenţi dragostea faţă de valorile şi tradiţiile româneşti, faţă de neam şi ţară, aşa cum îşi încheie pledoaria sociologul Maria PETRESCU, prin poezia sa, „Mîini în rugă, pentru Ţară”: ,,Spunemi vîntule, amice, ai văzut în calea ta,/ Cînd colinzi în lumea largă, o ţară ca ţara mea?/ Ai văzut, în altă parte, codri verzi doinind duios,/ Mare albastră ca a noastră, ţărm şi val mai drăgăstos? (...) Îmbrăşişez tot ţinutul, codrii, de brazi şi platani,/ Şi-ţi doresc de ziua ta, sfîntă ţară: LA MULŢI ANI!”.

Sfîrșit Prof. Niculina MERCEANU Preşedintele Asociaţiei Culturale „ LA NOI, LA ROMÂNI”

ara

Țara inimilor clare, Fără gînduri migratoare, România va-nflori Liberă la Miază-zi!

Țara noastră nu-i o hartă, După pofte să ne-o-mpartă Hulii de Împărăție, Cînd e vremea de hoție...

Ea, prin soarta-i milenară, Are osia polară...

Are codri seculari În calea multor barbari!

Are Oltul, Mureșul și Tisa...

Pe Eminescu, cel ce plînsu-mi-s-a!

Are brazdele adînci Și bărbați ca niște stînci!

Ne-nfricați în bătălii, Are holdele făclii...

Talentata pianistă Alexia Dănăcică, elevă la Colegiul Național de Muzică „George Enescu“ din București

Din semințe tot răsare Neamul românesc sub Soare! În istoria de mit România s-a zidit!

Florin Iordache

8

Vineri, 8 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Întrebări… contra prostiei periculoase

(urmare din pag. 1) Mai precis, dacă pînă la prezidențiale România nu va fi acceptată sau nu va avea un acord ferm cu țările UE în acest sens, Iohannis îi va desființa pe cei din PSD! Or, din păcate, PSD își diminuează șansele văzînd cu ochii – cel puțin după noile decla­ rații – pe cît de belicoase, pe atît de stupide despre marea putere a Europei, Germania.

Da, aparențele ne arată evident, prea evident, că partidele mari din Germania au făcut un joc în cazul Kövesi - dar motivul nu este cumva implicarea stupidă a României în războiul economic și de influență între SUA și Germania? Stînd strîmb și judecînd drept, să punem întrebarea aceea pămînteană: de fapt, ce a obținut guvernul PSD de la americani? Faptul că Guvernul a fost obligat să plătească cei 2% promiși de Băsescu și Iohannis? Sau pumnii în cap pe tema gazelor din Marea Neagră sau a investițiilor de la Centrala Cernavodă?... Bravo, la mai mare!

Ah, da, am primit de la SUA garanții că vom fi apărați… Sigur că da, apărați, dar… nu de cei care trebuie! De exemplu, cine ne apără de interesele nemților, ale olandezilor sau ale francezilor? Cine ne va apăra cînd aceștia vor vota contra României, în cazul Schengen și în altele, chiar mai importante? Uită oare PSD că americanii au premiat-o și susținut-o pe Kövesi, ca și pe Băsescu, pe Maior, pe Coldea – iar oamenii CIA au fost alături de statul paralel cînd au luat decizii care au lovit… fix în PSD?! Spun asta și Sebi Ghiță, și col.

Daniel Dragomir, și gl. Dumitru Iliescu! Păi la cîte palme după ceafă le-au dat PSD-ului Klemm și diverși Tonton Macoute de pe la Departamentul de Stat – păi nu ne-a dat Germania de la Adolf încoace! Kövesi, omul Germaniei?! Asta numai un nebun poate crede – și poate spune numai unul care a primit un contract de milioane de dolari de la Motorola – ca de exemplu, Bogdan Chirieac.

Cu alte cuvinte, acțiunea Germaniei pare cumva logică: dacă după toate palmele luate de la SUA, Guvernul PSD a acceptat să fie unealta americanilor în combinația (care nu ne privește!) numită Nord Stream 2, și-or fi zis nemții: ,,Băi băieți, sînteți Idioten, așa că hai să vă terminăm!”. Cum vor să facă nemții asta? Păi cu persoana de care se teme PSD, cu Kövesi… omul americanilor! Ea va face ce știe și ce urăște, dînd PSD-ului să simtă și să cadă, americanii o vor proteja, iar nemții vor lovi în cazul Schengen și… cine știe pe unde!

Iar Coaliția va pierde alegerile – sau poate va cădea înainte! Vine la putere o gașcă în care PNL va avea puterea parlamentară - iar în ultima vreme Ludovic Orban a tot fost pe la ,,Mutti” Merkel în vizită. Și gata! PSD Kaput, poate și Rumaenien Kaput!

Ah, vă gîndiți că americanii vor bloca planul? Adică e cineva atît de stupid încît să creadă că americanii vor salva PSD? De cît timp se zice și se prezice că îl schimbă pe Klemm? Vrăjeală, uite-l că va fi aici la prezidențiale – și cu cine credeți că va juca?

Cu Dragnea și Tăriceanu – care au avut curaj să-i dea peste nas de 4 Iulie? Nu, cu Iohannis, care pronunță exact ca și Klemm – ,,Co-rap-șăn!”.

De fapt, SUA fac garagață prin circarul Pompeo, mai sperie pe fraierii cărora pot să le ia banii, în rest fac pe dracu’, mai iau un șut de la Kim, mai se scufundă în necazul lor cu China, care îi încalecă mai peste tot! Cu Germania (și Olanda)… nu prea le iese! Da, Liga Hanseatică e pe terenul său, unde nu

mai vrea să piardă – iar cine se împotrivește primește o lecție.

De aceea spun că Laura Kövesi nu e omul ,,binomului Germania-Rusia”, ci e pedeapsa Germaniei pentru guvernul României, mai precis, pentru PSD! De fapt, Rusia nu prea are treabă – că UE intră în grija Germaniei și Olandei, să rezolve problemele. Cine nu pricepe asta… nu are decît să-l ascute pe Radu Tudor - atîta merită! Și să dea și bani pentru ,,amenințări”, că dacă ești prost, plătești – fără supărare, dar așa e vorba din popor… Că și-o ia România, pentru Rusia, nu e prea bine, pentru că are multe legături aici, iar rușii joacă șah în meciuri lungi, cu multe mutări, nu se opresc dacă pierd vreun pion sau un nebun. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea cineva apropo de ajutorul american – de atacurile Departamentului de Stat în ianuarie 2017, de menținerea lui George Maior la Washington, de Sörös, de N ori Klemm, de adjuncta acestuia, de consilierul politic care se trezește periodic să mai împroaște România cu scuipatul ,,anticorupției”. Ba chiar și de atacurile la Biserică, de afirmația lui Klemm, că Biserica Ortodoxă Română a sprijinit menținerea robiei romilor… Ce nu-și amintea respectivul și nu-mi amintesc nici eu - este cum ne-au ajutat americanii cînd ne-a lovit criza financiară, de exemplu?... Da, știu că ei ne-au trimis nouă și lumii întregi criza… ei, da, sigur, putem considera și asta un ajutor: ne-am călit, am învățat încă o lecție!

Nu, din păcate nu am învățat lecția! Nu am înțeles că unii sînt departe, și singura apropiere este de tipul ,,mușcă și fugi” – cu corecția ,,fugi cînd e greu”. Nu am învățat că dacă Dumnezeu ne-a așezat aici, atunci nu ne-a așezat în America! Noi sîntem în arealul de influență german și rus – și o vorbă din bătrîni spune să nu-ți faci vecinii dușmani!

Cred că episodul Laura Kövesi este o lecție din care avem de învățat două aspecte: primul - tot ce e partid pro-european și ,,de dreapta” este, de fapt, al străinătății; al doilea – prostia și prostiile se plătesc, iar deștepții (Europei) îi pun pe proști la plată. Vrea PSD să fie în această situație? Se pare că da. Vom fi și noi, ceilalți, plătitori ai acestei note de plată? Cred că da.

Culmea e că în timp ce scriam acest editorial o auzeam pe Norica Nicolai, om politic respectabil, apropiat de marii oameni politici și patrioți Corneliu Vadim Tudor și Mihai Ungheanu. Norica spunea că în Parlamentul European se vorbește deschis că Angela Merkel va fi noul șef al Comisiei Europene, adică va conduce Guvernul Europei. Pe scurt, va fi cel mai puternic om al Europei – și cu siguranță nu se va comporta ca ,,obositul” de Juncker. Dacă e să ne gîndim că Germania va gestiona energia care vine din Rusia, că are o relație specială cu Rusia și resursele ei uriașe, că vrea să fie admisă ca membru permanent al Consiliului de Securitate, că este principalul vector al noii armate europene, că ea și asociata ei Olanda pun mîna cam pe toate băncile și afacerile mari care pleacă din Marea Britanie… Păi înșiruirea asta înseamnă că vorbim de o Germanie la fel de puternică precum era la începutul războiului mondial.

Or, cu o asemenea Germanie și cu aliații săi ne punem noi, pentru vrabia vopsită de pe gard? Și care e motivul real?

Conchid, revenind la Dinu Săraru – poate că PSD ar trebui să-l consulte, să afle cum se pun întrebările potrivite.

Războiul lumilor (2)

O altă opțiune ar fi ca familiile „rebele” să se unească și să dispună de un circuit propriu, de o monedă proprie, de un sistem de trafic financiar independent, lucru foarte puțin probabil dat fiind faptul că debranșarea de la utilitățile clădirii îi poate afecta destul de mult. O a treia variantă ar fi ca, în momentul în care sancțiunile impuse de „S” devin insuportabile, să se răscoale și să încerce ruperea paradigmei prin forța brută, fără menajamente și fără să se gîndească la consecințe.

Dacă tu, cel care acum citești, mergi la muncă sau ai o afacere care vă aduce ție și familiei tale prosperitate, dar începi să întîmpini probleme din cauza unor vecini care vor să te vadă sărac, ce faci? Dacă acțiunile lor, ale vecinilor, nu fac altceva decît să-ți aducă copiii în pragul subnutriției, iar oriunde te duci găsești numai piedici, cînd banii se duc, cînd foamea te răzbește, ce faci? Te predai ca să trăiești sărac, sau începi să te lupți? Asta reprezintă sancțiunile despre care tot auzi la TV, și anume faptul că cei care te vor cu totul dar nu trimit armata să te omoare, nu vor altceva decît să te cumpere pe degeaba, să preia ce este al tău, să te controleze și, într-un final, chiar să-ți violeze familia.

Ipocrizia celor care bagă rahat în creierul celor care îi ascultă merge foarte departe. În timp ce sancțiunile distrug vieți, ei ies la TV și spun că „ajutoarele lor umanitare” nu ajung la populație sau alte asemenea idioțenii pe care mulți le iau în serios. Nu e așa, nu așa ar fi trebuit să fie lumea asta, cel puțin nu după iulie 1969, cînd omul a demonstrat că poate ajunge pe Lună. Cei care conduc lumea asta se pare că sînt niște dobitoci, cluberi și plictisiți de viață, pentru că, în loc să facă lumea să privească spre stele, au determinat-o să se uite tot în curtea vecinilor.

Se tot vorbește despre război. Din ăla murdar, sîngeros, cu rachete și cu oameni uciși. Nu se pune problema „dacă o să fie”, ci „cînd are să fie”. Rusia știe că este doar o chestiune de timp pînă cînd se va încăiera cu cei care o vor îngenucheată. Rusia nu va ceda, pentru că a văzut ce înseamnă asta în anii ’90, a văzut ce înseamnă un președinte slab, așa cum Boris Eltin a fost. Rusia nu mai dorește să fie chiriașă la ea acasă, așa cum majoritatea țărilor lumii sînt acum. În prezent, chiar dacă încă marșează pe zona diplomatică pentru a dezamorsa conflicte, Rusia investește masiv în apărarea ei și în nici un caz nu va mai permite ca pe teritoriul ei să mai fie vreun război. Sînt convins că, dacă e să se întîmple asta, fie cu SUA, fie doar în Europa, Rusia nu îl va purta pe teritoriul ei, deoarece „Marele Război” a lăsat urme adînci în conștiința acestei țări.

Iranul, insula șiită în marea sunită, a gustat din cupa amară a colonialismului și nu mai dorește să ajungă acolo. Coreea de Nord, prin acel băiat grăsuț de acolo, a înțeles de multă vreme că o armă nucleară ţine de cald la greu, chiar dacă acum sărăcia este şi acolo destul de dură. Numai că nepotul lui Kim Ir-sen a înţeles că nu va fi niciodată bătut la masa verde de vreo revoluţie portocalie dacă în debara va avea cîteva arme nucleare. Iată de ce Coreea de Nord, comunistă pînă în măduva oaselor, nu va avea încă o „portocală”, deoarece nici măcar America nu merită să aibă o explozie nucleară pe teritorul ei. Mai ales cînd ştim cu toţii că SUA nu a avut război la ea acasă din 1865, dacă nu mă înşel. Iranul la fel, marşează tot pe arma nucleară ca scut împotriva „revoluţiilor” dar anii, lungii ani de sancţiuni, şi-au spus cuvîntul destul de dur. În plus, şi aici eu consider că există o mare greşeală de geolpolitică, duşmănia cu Israelul o face şi mai vulnerabilă. Poate că în viitor Iranul va face cîţiva paşi în direcţia unei prietenii cu evreii, mai ales că ei au multe lucruri în comun. Dar asta este o teorie care, poate cu timpul, chiar va fi aplicată. În ceea ce priveşte Venezuela, lucrurile sunt schimătoare, mai ales că sărăcia de acolo este pusă în cîrca conducătorilor şi nu a sancţiunilor ecomomice care, în ultimii cinci ani, au făcut ravagii. Degeaba ai petrol, dacă nu ai unde să-l vinzi, mai ales dacă SUA impune să nu fie cumpărat de nimeni, dacă nu exişti ca stat pe pieţele financiare. Ca să revenim la Rusia, ce credeţi că va face această ţară, care este din ce în ce mai sufocată? Sufocată economic, prin sancţiuni, sufocată militar, prin faptul că este înconjurată de bazele militare ale NATO. Cum vor reacţiona cei de la Kremlin, ce vor face ei în următorii ani? În timp ce Venezuela este sub asediu, în timp ce europenii sînt sfătuiţi de SUA să renunţe la acordul cu Iranul, în timp ce în Coreea de Nord e linişte, în timp ce SUA şi Rusia s-au retras din Tratatul IFN, ei bine, în tot acest timp, americanii şi vasalii europeni discută implementarea unor sancţiuni şi mai dure pentru Rusia. Asta îmi aminteşte puţin şi de sancţiunile care au fost puse Germaniei înainte de cel de-al doilea război mondial, dar asta e altă poveste.

Revin şi întreb, ce vor face cei care sînt din ce în ce mai sugrumaţi de laţul sărăciei? Cum vor reacţiona?

Va fi război? Va fi pace? Vor ceda toţi Americii? Se vor revolta?

Sînt întrebări la care timpul ne va răspunde. Poate că raţiunea va învinge, poate că o minte luminată va înţelege că nu este bine să pui presiune pe cei care sînt destul de încercaţi cînd este vorba de istorie, de conflicte, de războaie. Poate că elitele acestei civilizaţii vor începe să privească spre stele, să investească în ştiinţă, în cucerirea spaţiului cosmic, să evolueze spre alte lumi, şi nu vor distruge această planetă, devenită parcă mult prea mică pentru gradul atît de ridicat de lăcomie a celor care, încă, o conduc.

Sfîrșit

RM

9

Vineri, 8 martie 2019

File de istorie • File de istorie Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (22) Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (2)

În plină desfăşurare a procesului, scrisori, telegrame, rapoarte aduceau la cunoştinţă organizarea de adunări săteşti nocturne, în care s-ar fi decis răscoală în caz de condamnare a memorandiştilor. Pentru ziua de 21 mai s-ar fi decis o mare adunare protestatară la Alba Iulia, se informa cu privire la activitatea preoţilor, învăţătorilor şi studenţilor, care, prin ziare, manifeste, cuvîntări, rugăciuni şi predici, agitau poporul pentru răscoală.

Numeroase telegrame şi scrisori de solidaritate, întărite de zeci, sute şi mii de însemnări ale intelectualilor, ţăranilor şi meseriaşilor, îi încre­ dinţau pe inculpaţi că întregul popor român, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri sînt cu trup şi suflet, în simţăminte, în gînduri şi aspiraţii, alături de ei şi vesteau lumii că Memorandumul este al întregului popor român, că procesul de la Cluj este intentat întregii Naţiuni Române, că izbînda dreptăţii nu este departe. În acele zile era o adevărată mişcare revoluţionară în toate părţile locuite de români. Alături de Partidul Naţional Român, şi Partidul Social-Democrat din Transilvania s-a solidarizat cu românii din Transilvania, în dorinţa realizării ,,României întregite, să grupeze pe toţi fiii în ea”, cum scria ,,Lumea Nouă”, ca urmare a ,,dezrobirii tuturor românilor, pe temeiul dreptului fiecărui popor de a se stăpîni şi cîrmui pe sine însuşi”.

Potrivit celor scrise în ,,Evenimentul Literar”, pentru dezrobirea popoarelor şi, mai ales, ,,pentru dezrobirea tuturor românilor”, pleda şi ziarul ,,Munca”, aparţinînd Partidului Social-Democrat.

Academia Română adresează un apel, semnat de toţi membrii săi, tuturor instituţiilor de cultură şi oamenilor de ştiinţă din Europa, cerîndu-le sprijinul în cauza dreaptă a românilor din Transilvania, socotită o cauză culturală generală. Liga Culturală se adresează opiniei publice europene, condamnînd politica de deznaţionalizare şi măsurile represive împotriva memorandiştilor. Cu prilejul unui mare miting, desfăşurat la 4 iunie, în Bucureşti, un Manifest-Apel, semnat de 423.537 de persoane, este adresat opiniei publice europene. În cuprinsul acestuia se arăta: ,,… cetăţenii României dezvăluie acţiunile de deznaţionalizare a românilor din monarhia austro-ungară, prin legile şcolare, asociaţiile cultural-politice, prin măsurile de maghiarizare a numelor, prin colonizare şi procese de presă”.

Sintetizînd lupta românilor, dreptatea cauzei mişcării memorandiştilor, Ioan Raţiu a declarat la procesul din Cluj: ,,Ceea ce se discută azi aici este însăşi existenţa Poporului Român. Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gînd să venim înaintea dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa dumneavoastră, nu putem decît să acuzăm, în faţa lumii civilizate, sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba! De aceea nu mai sîntem aici acuzaţi, sîntem acuzatori“ (1918. Unirea Transilvaniei cu România, sub redacţia: Ion Popescu Puţuri şi Augustin Deac, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 213-214).

Procesul încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la ani grei de temniţă a avut un larg ecou pe întreg pămîntul românesc şi dincolo de hotare.

În toate judeţele ţării s-au iniţiat numeroase manifestări în sprijinul luptătorilor pentru unire. Sentinţa nedreaptă de la Cluj i-a nemulţumit şi pe cei mai fideli apărători ai monarhiei austro-ungare. Astfel, în Raportul din 26 mai 1894, al Consulului General al Germaniei la Budapesta, A. von Monte, către Cancelarul Reich-ului german, von Caprinz, referitor la verdictul în procesul memorandiştilor români spunea: ,,Oricum ai gîndi în problema românilor, procesul ca atare este o mare greşeală chiar din punctul de vedere unguresc. O mare greşeală a fost apoi anunţarea interdicţiei la aceştia din urmă de

Semnatarii Memorandumului a folosi limba română, o interdicţie pe care tribunalul, în contradicţie cu aşa-numita lege a naţionalităţilor, a considerat că este indicat să o aplice. Ce sentimente vor trezi la toţi românii din Monarhia habsburgică şi din afara ei verdictele penale aspre emise ieri, e uşor de apreciat.

De remarcat este faptul că semnatarii Memorandumului nu sînt în nici un caz oameni de paie, ci delegaţi aleşi pe baza unei organizaţii naţionale a tuturor comitatelor locuite de români. Verdictul loveşte, deci, totalitatea neamului care numără în Ungaria peste două milioane şi jumătate de suflete, şi constituie o nouă etapă pe calea pe care au pornit cu atîta succes maghiarii, de a înstrăina de forma constituţională în vigoare pe locuitorii nemaghiari din provinciile coroanei lui Ştefan. În sine, acest lucru n-ar fi o mare nenorocire, însă, din nefericire, naţionalităţile din Ungaria se înstrăinează, totodată, din ce în ce mai mult de întreaga Monarhie şi de dinastia care tolerează abuzurile maghiarilor” (Arh. St. Buc., Colecţia xerografii R.F.Germania, pach.I/1 rola 14, c.

104-111 – Auswärtiges Amt Bonn, Politisches Archiv, Österreich 104).

Mii şi mii de ţărani, muncitori, intelectuali şiau exprimat cu aceste prilejuri hotărîrea de a acţiona pentru făurirea Daco-României. La Bucureşti, Iaşi, Buzău, Piatra Neamţ, Focşani, Tîrgovişte, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Cîmpina ş.a. s-au votat, la mitingurile organizate de ,,Liga culturală”, moţiuni de solidaritate cu patrioţii supuşi rigorilor justiţiei nedrepte, s-au transmis urări de ,,izbîndă deplină cauzei lor, care este cauza dreptăţii şi civilizaţiunii” (Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, Liga culturală şi Unirea Transilvaniei cu România, Ed. Junimea, Iaşi, 1978, p. 108). În mari oraşe europene – Paris, Roma, Londra, Bruxelles – au avut loc adunări în favoarea românilor, la care au vorbit personalităţi marcante ale vieţii politice (W. Ed. Gladstone, Casimir Périer, Georges Clemenceau), ştiinţifice şi culturale (Emile Zola, Fr. Mistral, Lecomte de Lisle), ziarişti şi numeroşi alţi simpatizanţi ai cauzei româneşti (Ibidem, p. 140). În raportul ministrului Belgiei la Viena, Van der Steen, către ministrul de Externe al Belgiei, se relata: ,,În prezent, persecuţiile împotriva românilor nu mai sînt o închipuire, ci o tristă realitate!

Incidentele la procesul de la Cluj au produs o senzaţie enormă în România. În străinătate, în presa franceză,

italiană şi engleză, transilvănenii primesc încurajări care nu s-au manifestat pînă acum. Prin brutalitatea procedeelor sale, guvernul maghiar a provocat o mişcare deosebită de simpatie în favoarea oprimaţilor şi se poate întrevedea momentul cînd problema românească va deveni o problemă europeană. Această concluzie o găsim şi în articolele din «République Française», «Journal de Débats» şi «Times». La Viena şi Budapesta ea abia pare să trezească spiritele... Lucrurile se petrec diferit în Transilvania, unde aspiraţiile celor aproape trei milioane de daco-români tind în mod vizibil spre Bucureşti, în speranţa de a vedea realizîndu-se într-o zi visul legendei România Magna” (Arh. St. Buc. Colecţia microfilme Belgia, rola 26, c. 193-195; Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur, Correspondance Politique – Légations Autriche; vol. 59, doc. 14).

Iar mai departe preciza: ,,În materie de naţionalitate, politica ungară nu admite jumătăţile de măsură proprii politicii austriece.

De asemenea, guvernul crede că poate reduce agitaţia în Transilvania prin folosirea unor măsuri de mare amploare. Două procese de înaltă trădare, al căror caracter tendenţios nu a scăpat nimănui, l-au debarasat deja de principalii lideri antimaghiari. Tipografia marelui organ popular «Tribuna», din Sibiu, a fost confiscată, iar publicarea a cinci foi române a fost suspendată pînă la noi ordine. În sfîrşit, numeroşi cetăţeni au fost supuşi la percheziţii domiciliare şi puşi sub o supraveghere atît jignitoare, cît şi arbitrară” (Ibidem).

La rîndul său, ziarul ,,Nemzet” scria: ,,Ne arătăm severi, dar însăşi severitatea represiunii noastre indică în suficientă măsură că este vorba de a zdrobi o mişcare a cărei forţă a fost contestată pînă în prezent şi care atentează la integritate şi la însăşi existenţa statului maghiar” (Nemzet, 26 iunie 1894).

Parlamentul italian adresează Parlamentului român textul unei moţiuni de simpatie. Dezbaterile din Parlamentul italian au avut ecou în presă, creînduse, astfel, o opinie favorabilă poporului român din Transilvania, din partea tuturor popoarelor libere, dar mai ales din partea Italiei (Ştefan Pascu, Ce ştim despre Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 130). În Paris, la Sorbona, are loc, la 11 mai, un mare miting, prezidat de prestigiosul istoric Ernest Lavisse, cu care prilej Emil Picot, cunoscător al istoriei românilor, într-o amplă cuvîntare dezvăluie toate racilele monarhiei dualiste. Studenţii de la Universitatea din Lyon, de la cea din Geneva şi de la Graz se solidarizează cu cauza românilor, cauza tuturor naţionalităţilor oprimate din Ungaria. Puternicul ecou de simpatie, solidaritate şi sprijin cu cauza naţională română, manifestat în toată Europa este dovedit şi de cele 147 de telegrame, scrisori, poezii, discursuri şi articole trimise lui V.A. Urechia, preşedintele Ligii culturale, din ţări precum Franţa, Italia, Spania, Belgia şi Elveţia, semnate de prestigioase personalităţi politice şi culturale (Ibidem, p. 137). În apărarea memorandiştilor se înscriu şi reprezentanţii celorlalte naţionalităţi asuprite din Imperiul austro-ungar: sîrbi, croaţi, slovaci.

Impresionanta solidaritate naţională şi internaţională cu cauza dreaptă a naţiunii române a însemnat o mare satisfacţie şi încurajare pentru memorandişti.

Solidaritatea tuturor românilor cu condamnaţii în procesul Memorandum-ului a continuat şi în timpul întemniţării acestora, prin vizitele şi scrisorile primite de cei din închisori din întreaga Românie, precum şi din străinătate. Lupta n-a fost, deci, zadarnică.

Memorandum-ul fusese respins, prigoana se abătuse asupra celor care îl elaboraseră, dar Europa şi lumea întreagă erau acum la curent cu situaţia românilor. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

10

Vineri, 8 martie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aspecte din viaţa şi opera lui Rebreanu Un moment neclarificat pe deplin în biografia prefer să demisionez din armată și îndată i-am și înaintat lui Liviu Rebreanu este acela petrecut în anul 1907. demisia, pe care însă el nu mi-o primește, pe motiv că nu Sesizînd ambiguitatea situației, exegeții săi, în frunte cu vrea să mă lase să mă prăpădesc în «neghina agitatorilor» Nicolae Gheran, au trecut destul de repede peste acest care seamănă ura împotriva națiunii maghiare (...) Pe aspect, mulțumindu-se cu explicațiile date de scriitor în la sfîrșitul manevrelor, căpitanul, un cartofor pătimaș, primind o sumă de o mie și ceva de coroane, unele interviuri și notițe biografice; în mare, de frică să nu joace banii la cărți, mă roagă lucrurile au stat cam așa. În 1907, pe cînd era să-i păstrez eu. Eu luai banii și îi pusei în tînăr ofițer la Pesta, Rebreanu a fost acuzat cufărul meu, pe care îl purta ordonanța mea. de abuz de încredere, însușindu-și o sumă Cînd însă ajungem la Pesta și caut banii, banii importantă de bani, și arestat de guvernul nicăieri. Comunic pierderea colonelului care, maghiar. Spre disperarea familiei sale, care îl vrînd să-mi facă belea, cu toate protestațiile considerase realizat și în stare să-și ajute cei mele, pornește contra mea cercetare onorifică.

13 frați mai mici. Arestul s-a preschimbat Comisiunea de onoare mă găsește nevinovat, într-un umilitor domiciliu forțat la Prislop. deoarece, în decursul dezbaterilor, s-a dovedit Dar comisia militară însărcinată să elucideze că banii mi-au fost furați chiar de ordonanța cazul l-a găsit nevinovat și l-a pus în libertate. mea, care se eliberase. Plictisit și scîrbit de În 1908, demisionează din armată și se mută la București, unde începe să practice gazetăria Liviu Rebreanu necontenitele șicane ale colonelului, acum îmi înaintez din nou demisia care, după multe și face primele încercări literare – traduceri, (1885-1944) stăruințe, a și fost primită. Ieșit din armată, povestiri, amintiri. În paralel, citește cu intrai în publicistică ca redactor la ziarul asiduitate capodopere din literatura universaă. Mai departe, dînd dovadă de șovinism, autoritățile ungu­ «Lupta» din Budapesta. În 1908, sînt dat în judecată; rești redeschid cazul și cer extrădarea împricinatului pe curtea cu jurați însă mă achită în contra procurorului care motiv de ,,deturnare de fonduri”. Rebreanu este arestat, găsise că «fac agitație împotriva statului». Dar colonelul, încarcerat la Văcărești și extrădat (mai 1910). A urmat fostul meu comandant, care îmi urmărea activitatea întemnițarea la Gyula pentru delictele săvîrșite pe cînd publicistică, mă dă din nou în judecată, de data asta la purta haina militară maghiară. În scurt timp, va fi iarăși Ghiula, pentru presupusul abuz de încredere la care eliberat și va reveni în București, unde își continuă cariera fusesem achitat. Tribunalul din Ghiula ordonă închiderea jurnalistică și literară. În 1912, debutează editorial cu dosarului și sistarea acțiunii împotriva mea. În septembrie 1909, primesc invitația ziarului volumul de povestiri ,,Frămîntări”. În 1916, România «Ordinea» din București să viu în țară. La «Ordinea» intră în război. Rămînînd în Capitală, este din nou arestat sînt însărcinat cu redactarea politicei externe și a părții pentru... ,,dezertare din armata austro-ungară”. Evadează și, în mai 1918, ajunge la Iași, unde, urmare a propagandei literare-științifice. În afară de asta, mai scriu și la «Revista clocită la Budapesta, este considerat spion și primit cu Bistriței» din Transilvania și la alte reviste românești de acolo. Articolele mele agresează vădit pe unguri. Și bănuială de autoritățile militare românești.

Explicațiile date de Rebreanu despre această perioadă în februarie cor. mi se comunică, pentru trei articole din tinerețe au fost puse în legătură cu șovinismul atroce publicate în «Revista Bistriței», că sînt dat în judecată. al ungurilor, care nu i-ar fi iertat ieșirile naționaliste. După În sfîrșit, guvernul unguresc, ca să mă aivă la mînă, îmi cum reiese și din Memoriul său, adresat Consiliului de cere extrădarea pentru «deturnare de fonduri și abuz Miniștri al României (mai 1910) și reprodus mai jos, Liviu de încredere». Iar guvernul român, legat de convenție, Rebreanu, deși ofițer în armata austro-ungară, avea acasă a trebuit să ordone arestarea mea. (...) Și a rămas că cărți românești și colabora la publicații românești precum Consiliul de Miniștri să decidă. Liviu Rebreanu”. ,,Luceafărul” din Sibiu sau ,,Sămănătorul” din București. *** Așa susține Rebreanu, și nu putem să-l contrazicem.

Structura oricărei scrieri epice este formată din Însă apropiații, care au cunoscut mai bine situația, susțin mai multe planuri definitorii: ficțiune, elemente că, într-adevăr, acuzațiile aduse nu prea erau fanteziste. autobiografice, unele personaje reale transfigurate Altfel, autoritățile de la Budapesta nu l-ar fi urmărit aproape artistic, limbajul, atmosfera locală. Toate la un loc sau un deceniu cu mandatul de arestare. Păstrînd proporțiile, doar cîteva. Personajul Jupîn Dumitrache este copia situația se aseamănă întrucîtva cu aceea în care s-a aflat unui mahalagiu bucureștean obsedat de a nu fi ,,tradus” și Eminescu în 1875, cînd bucovineanul Dimitrie Petrino de consoartă. Cînd a apărut romanul ,,Bietul Ioanide”, l-a acuzat că ar fi luat acasă piese de mobilier și cărți cititorii l-au recunoscut ușor pe G. Călinescu în pielea aflate în proprietatea Bibliotecii Centrale Universitare. arhitectului Ioanide. Iorgu Iordan ,,era” profesorul Dan Înainte de a-i da cuvîntul lui Rebreanu în apărare, să mai Bogdan. Colecționarul de antichități Zambaccian ,,era” consemnăm că Tiberiu și Ilderim Rebreanu, fratele mai Saferian Manigomian. A rămas neclar cine ,,era” editorul mic și, respectiv, nepotul scriitorului, susțin că acesta, Alexandru Rosetti. În sfîrșit, madame Bovary c’est moi! într-adevăr, delapidase banii aceia și îi jucase la cărți întrDupă apariția romanului ,,Ion”, Liviu Rebreanu s-a un cazinou din Budapesta. Mai mult, cei doi îl mai acuză întors în satul natal, încărcat de glorie. Consătenii l-au și că, odată eliberat din închisoare, ar fi fugit la București, felicitat, mulțumindu-i că s-au recunoscut în personajele obligînd familia, extrem de săracă, să achite paguba. cărții. Numai bătrîna Radovica, prototipul nefericitei ,,Memoriu. Liviu Rebreanu, din Năsăud Com. Ana, era supărată din cauză că Rebreanu o ,,omorîse”. Și Bistrița-Năsăud, Transilvania, absolvent al Academiei țăranul Ion Boldijeri era nemulțumit că autorul îl copiase militare Ludovica, licențiat în litere la facultatea din Viena. cînd l-a creat pe Ion Glanetașu. Dar, mai tîrziu, a revenit Publicist, secretar de redacție al revistelor «Convorbiri la sentimente mai bune și i-a trimis scriitorului o scrisoare Critice» și «Falanga literară și artistică», redactor al caldă, însoțită de invitația de a mai vizita o dată Prislopul. ziarului «Ordinea». Arestat în urma cererei guvernului Sau, cum spunea chiar Rebreanu în volumul ,,Amalgam”: unguresc, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, pe ziua ,,Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet țăran de 15 Februarie cor. de către cab(inetul) V al trib(unalului) ca vai de capul său, pe cînd cel din roman se știe cîte Ilfov, cu mandatul de arestare Dos. 628/33/910. pozne și totuși ce carieră face înainte de a muri asasinat”.

Motivul și pretextul pentru cari guvernul din *** Budapesta a recurs la convenție, cerînd extrădarea mea, ,,Prislop, la 23 luna X, 1930 datează încă din anul 1907, de pe vremea cînd încă Stimate D(omnule) Liviu făceam serviciu activ ca sublocotenent în reg(imentul) de fiind zile de toamnă cu cer senin îmi aduc aminte de infanterie care staționa pe-atunci în Pesta. Comandantul, colonel Schnörch, un șovinist patentat, luînd cunoștință viața care o aveam în viața n(o)astră. Îndrăznesc ca să-ți că am bibliotecă românească și că scriu la cîteva reviste scriu și acum după ce s-a strecurat rînd pe rînd 23 de ani literare românești, într-o bună zi, pe cînd eram acasă, face de viață.

D(omnule) Liviu percheziție la locuința mea și îmi confiscă cîteva volume s-a strecurat aceștea ani plin de durere și suferință, una cari i se par anti-ungurești, precum și corespondența ce o aveam cu revistele «Luceafărul» din Sibiu și care am luat parte la Războiul pentru întregirea Neamului «Sămănătorul» din București. Mă amenință că mă va da Românesc, a doua greutățile care le întîmpin și le port judecății pentru «trădare de patrie» și-mi pune în vedere ca un lipsit de toate în zilele noastre care atunci găsesc că va propune comandantului de corp să mă permute ușurare cînd aud cetind Romanul Ion făcut în vremurile la un regiment din Galiția ca să mă scoată din mediul de pe atunci chiar de D(umnea)v(o)astră... Dar, D(umnea) «vițios» românesc cu care aveam legături. Am declarat că v(oastră) ați suit treptele înalte a culturei și prin vrednicia

R.I.P., darling Romnie!

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Te-ngroapă, naţie rămasă, Străinii, încă vie.

Se-ntorc imperii şi regate Cu surle şi ovaţii, Unesc în Europa state, Dar desfiinţează naţii.

Se-ntorc soldaţii în morminte, C-au preferat să moară, Ca noi s-avem hotare sfinte Şi naţia-ntr-o ţară.

Se-ntorc minciunile fecale Ieşite din bombetă; Cu împrumuturi mondiale Istoria se repetă.

Se-ntorc pădurile acasă Sub formă de sicrie, Pe care scrie-n altă limbă: R.I.P., darling Românie!

Viorel Boldiş

De ce au murit eroii?

De ce-ați murit, eroi, la Plevna?

Cu jurăminte v-ați legat Căci țara noastră astăzi piere Fiind vîndută la mezat.

Oasele voastre albesc cîmpul Din sînge crește grîu curat, Dar tot degeaba fiindcă țara Azi e vîndută la mezat.

Hai, neamule, care mai iei? Țițeiul încă n-a secat, Îl vindem ieftin cu 2 lei, Că toată țara-i la mezat.

Care mai vrei Carpați și Mureș, Că cei mai tineri au plecat Și n-au rămas decît bătrînii Și țara-i scoasă la mezat.

De ce-ați murit, eroi, la Plevna ?

Căci epigonii au trădat Și țara noastră astăzi piere Fiind vîndută la mezat.

Să mori la Plevna, la Rovine Sau sus în deal, la Mărășești, Ce cruntă, jalnică simțire Stă în morminte românești?

George Bîrzănescu D(omnii)lor v(oastre) știința care azi nu purtați greutăți care le port eu.

D(omnule) Liviu De cînd m-am căsătorit, acum sînt 23 de ani, am 5 copii care unu l-am și căsătorit, dar moșie am puțină, poate, cum știți.

D(omnule) Liviu Dar toată dorința mea este ca să te vedem în mijlocul nostru în comuna care ți-ai petrecut copilăria, cel puțin aș dori să știu că vă mai gîndiți la locul unde erați odată și trăiesc și eu ca tot cel fără nici o speranță de la nime.

Te îmbrățișăm ca pe un scump părinte și-ți transmitem cele mai sincere felicitări din partea mea și soției și familiei n(oastre).

Ioan BOLDIJERI și soția RODOVICA Domniei sale D(omnului) Liviu RĂBREANU Strada Tache Ionescu Nr. 12 București” PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 8 martie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (10)

,,Cicero”, cel mai mare spion din timpul celui de-al II-lea război mondial” (9)

Expertul nu se înşela. Elyesa Bazna recunoaşte acum: era un complice. Complicele era o femeie, metresa lui, o cameristă de la ambasadă: se numea Mara.

Urmarea e cunoscută: întîlnirile regulate cu Moyzisch. Sumele enorme încasate de Cicero. În lire sterline false.

Pe la sfîrşitul anului 1943, Elyesa Bazna a închiriat un apartament la Istanbul, aproape de Piaţa Taksim.

Ca să poată intra în el, Elyesa plăteşte cinci mii de lire turceşti. Peste puţin timp, el închiriază un al doilea apartament pe o stradă învecinată şi plăteşte, de data asta, douăsprezece mii de lire. După cîteva săptămîni e văzut într-un „Mercedes”. Prietenilor, care se miră de această subită bunăstare, le explică în treacăt: – Am cîştigat la loterie... În sfîrşit, urmează denunţul. Secretara lui Moyzisch a fugit la americani. La 10 aprilie 1944, Cicero, palid şi înspăimîntat, îşi ia rămas bun de la Moyzisch. Îi spune: – Acum trebuie să plec. Şi după aceea: – La revedere, domnule.

Luni şi luni de zile, nimeni n-a mai auzit vorbinduse de Elyesa Bazna. Războiul se termina cu un potop mistuitor de fier şi de sînge. Cu timpul, pacea se aşternu din nou peste lume. La Istanbul, soţia şi copiii lui Bazna continuau să ducă o viaţă discretă în apartamentul lor din Piaţa Taksim. Fata cea mai mare fusese primită la pensionul „select” Notre-Dame-de-Sion. Într-o zi, portarul Ismail a văzut oprindu-se în faţa imobilului o maşină strălucitoare. Uimit, 1-a văzut coborînd din ea, foarte elegant, foarte surîzător, pe locatarul lui: Elyesa Basna.

Nimic din valetul șters de odinioară, nimic din spionul copleșit de teamă. Domnul Bazna se schimbase cu totul: se transformase într-un businessman cu

greutate. Domnul Bazna: acest nume a început de atunci să se identifice cu puternica firmă Bazna. Era suficient să te uiți la hîrtia lui de scrisori, pe care numele de Bazna se profila pe fondul unei metropole impozante cu numeroși zgîrie-nori și cu nenumărate coșuri de fabrică. Domnul Bazna era, înainte de toate, bogatul antreprenor pe cale să înzestreze Brussa – stațiunea termală la modă – cu unul dintre cele mai confortabile și mai mari hoteluri din Turcia. Începuseră să se sape temeliile. Hotelul fusese deja botezat: ,,Celik Palas” - ,,Palatul de oțel”. ,,O să fiu foarte bogat într-o zi”: umilul cavas din Priștina se ținuse de cuvînt. Era foarte bogat. Și fiindcă era bogat, se simțea puternic. Și fiindcă era puternic, se simțea fericit.

Firma Bazna se mai ocupa și de cumpărări și revînzări de automobile. Era un continuu du-te vino între Ankara și Istanbul. Domnul Bazna dispunea, el personal, de două mașini: una decapotabilă și o limuzină.

Dar domnul Bazna nu se limita numai la această activitate. Plasase douăzeci și cinci de milioane de franci în comerțul cu obiecte de ocazie al domnului Niyazi Acar, de pe Strada Tascilar din Istanbul. În timp ce zidurile hotelului său începuseră să se ridice, el punea pe picioare o afacere care, credea el, avea să se dovedească extraordinar de rentabilă. Societatea Tamis importase o sută treizeci și cinci de tone de sodă caustică, care aparțineau deocamdată unui negustor de țesături, domnul Ismail Karaali. Domnul Bazna a cumpărat de la sus-numitul domn Karaali nouăzeci de tone din această sodă. O parte a plătit-o în lire turcești, iar pentru rest i-a înmînat vînzătorului douăzeci și trei de mii de lire sterline...

A fost începutul nenorocirilor lui Elyesa. Niște prieteni ai domnului Karaali tocmai plecau în Elveția.

Călătoreau fără valută și erau foarte necăjiți: la ce curs mizerabil aveau să li se schimbe oare la Lausanne lirele lor turcești? Domnul Karaali le-a oferit îndatoritor un

Legăturile economice şi tehnico-ştiinţifice ale ţării cu celelalte state ale lumii, în anii anteriori tranziţiei, 1966-1989 (10) 3. România - prezenţă activă prin relaţiile de schimb şi cooperare pe toate continentele lumii (2) 3.2. Ponderea şi importanţa relaţiilor de schimb şi cooperare cu ţările în curs de dezvoltare În ansamblul relaţiilor economice şi tehnicoştiinţifice internaţionale ale României, în anii 19661989, un loc important au ocupat schimburile de mărfuri şi cooperarea în cercetare, proiectare, producţie şi desfacere cu ţările în curs de dezvoltare. În 1989, ponderea acestora, în volumul total al comerţului exterior al ţării noastre, a fost de 19,3%, comparativ cu 4,2% în 1965 şi cu 0,75% în 1950. În cadrul relaţiilor respective, în acei ani, statul român a pus accentul pe acţiunile de colaborare în sectoarele menite să asigure dezvoltarea rapidă a fiecărui popor, promovarea unei politici de independenţă a fiecărei naţiuni, afirmarea reală a acestora în viaţa întregii lumi. În 1976 România a fost primită, în unanimitate, în „Grupul celor 77”, după care a participat activ, ca invitată, la acţiunile statelor nealiniate.

O dată cu creşterea volumului exportului şi importului de mărfuri în anii avuţi în vedere, schimburile comerciale ale României cu ţările în curs de dezvoltare s-au diversificat, iar grupele de produse prelucrate, în cadrul lor, s-au amplificat. Nomenclatorul exportului ţării noastre spre aceste ţări a cuprins, în consecinţă, tot mai multe produse ale industriei construcţiilor de maşini - maşini, utilaje şi instalaţii pentru explorare geologică, pentru forajul şi exploatarea sondelor, utilaj

pentru industria cimentului, tractoare, maşini şi inventar agricol, maşini-unelte de prelucrat metale prin aşchiere şi prin alte procedee de desprindere a metalului - şi ale altor ramuri industriale necesare industriei şi agriculturii naţionale. În ceea ce priveşte importul României din ţările în curs de dezvoltare, în acel timp, în afară de materiile prime minerale, de combustibili şi de anumite produse tradiţionale, acesta includea produse prelucrate ale industriei alimentare, textile, produse chimice, mijloace de transport şi altele.

Pentru o mai bună adaptare la condiţiile specifice şi la cerinţele ţărilor în curs de dezvoltare, România şi-a extins, în anii 1966-1989, livrările unor mărfuri pe credit, în primul rînd ale celor destinate realizării de obiective economice importante, inclusiv în cazurile în care erau încheiate contracte sau acorduri pe termen lung privind livrările reciproce de anumite produse.

Semnificative în această privinţă sînt datele potrivit cărora, în anii menţionaţi, aproape jumătate din numărul acţiunilor de cooperare derulate de România pe plan internaţional s-a realizat cu ţările în curs de dezvoltare, precum şi faptul că, în acel timp, aproximativ 50% din volumul valoric al exportului nostru către aceste ţări l-au reprezentat livrările de produse efectuate de România pentru concretizarea acţiunilor de cooperare desfăşurate cu ţările în curs de dezvoltare din cele trei mari continente: Asia, Africa şi America.

Promovînd, cu precădere, formele cele mai eficiente de cooperare externe, România şi-a extins, concomitent, participarea la societăţi mixte de producţie şi comercializare înfiinţate cu ţările în curs de dezvoltare în legătură nemijlocită cu eforturile de industrializare ale

pachet de lire sterline, de care casa lui de fier era plină ochi de cînd îi plătise domnul Bazna. Și călătorii au plecat cu o sumă frumușică. Dar vai, cînd au ajuns la Lausanne și s-au prezentat la ghișeul unei bănci, tristul adevăr a fost dat în vileag: lirele erau false!

Scoși din fire, s-au înapoiat la Istanbul și au cerut explicații. Negustorul de țesături a ridicat neputincios din umeri și le-a mărturisit că el însuși fusese pus sub urmărire pentru punerea în circulație a unor bancnote false. Avusese ghinionul să vrea să schimbe la Istanbul restul lirelor date de Bazna... De aici o cascadă de procese, care au luat sfîrșit abia în iulie 1955. Odată achitat, Karaali l-a dat în judecată pe Bazna. Condamnat de secția a doua a tribunalului civil de primă instanță din Istanbul (secția corecțională), Elyesa a făcut apel.

Condamnarea definitivă s-a pronunțat la 25 iulie 1955. Completul de judecată, prezidat de fratele valiului – prefectului – din Istanbul, l-a condamnat pe Bazna la daune și cheltuieli de judecată în sumă de douăsprezece mii de lire turcești, adică la ceva mai mult de un milion de franci vechi la schimbul oficial. Aceasta însemna, după cum se vede, că scăpase destul de ieftin.

Condamnarea avea însă să rămînă literă moartă, Bazna fiind insolvabil.

Plîngerea lui Karaali declanșase tragedia. Lire false?

Era o revelație mult mai crudă pentru Elyesa decît pentru victima lui. Căci Karaali pierdea douăzeci și trei de milioane de franci, pe cînd Bazna era ruinat. Așadar, fusese crîncen tras pe sfoară: nemții îl plătiseră cu bani falși! Să te consideri posesorul a trei sute de milioane și să constați că nu posezi nimic... Și culmea batjocurii: ,,Celik Palas” creștea văzînd cu ochii. Elyesa se găsea în imposibilitate de a finanța terminarea construcției.

Creditorii începură să-l tracaseze. A fost un faliment răsunător: trei sute de mii de lire turcești – treizeci de milioane de franci. Se sfîrșise cu firma Bazna, se sfîrșise cu visurile lui Elyesa. (va urma) ALAIN DÉCAUX acestora. Cu titlu de exemplu, menţionăm: participarea României la societăţile mixte în domeniile explorării, exploatării şi valorificării de minereuri; în domeniile exploatărilor forestiere şi prelucrării lemnului; în cele ale activităţilor agricole, zootehnice şi prelucrării unor materii prime ale agriculturii; în domeniile fabricării şi comercializării de maşini-unelte şi de alte produse ale industriei prelucrătoare. La acestea s-au adăugat asistenţa tehnică acordată în construirea de obiective economice în aceste ţări, precum şi pregătirea cadrelor necesare realizării programelor naţionale de dezvoltare.

Numai în anii 1970-1975, numărul specialiştilor români care au acordat asistenţă tehnică în cadrul acţiunilor bilaterale de cooperare în cercetare, proiectare de investiţii şi producţie cu ţările în curs de dezvoltare a crescut de 10 ori.

Volumul valoric al comerţului României cu ţările în curs de dezvoltare era, în 1989, de 58,2 miliarde lei, egale cu 3,64 miliarde dolari (la cursul valutar din acel an), de 90,9 ori mai mare faţă de 1965 şi de peste 3082 ori mai ridicat decît în 1950. Ponderea exportului României în cadrul acestuia, în 1989, a fost de 40,3% şi a importului, de 59,7%. În 1965, greutatea specifică a exportului a reprezentat 55,4% şi a importului 44,6% în volumul total al comerţului cu aceste ţări, iar în 1950, o pondere de 68,8% şi, respectiv, de 31,2%. Dintre ţările în curs de dezvoltare care au avut relaţii economice şi tehnico-ştiinţifice cu România, în acel timp, s-au detaşat: Republica Islamică Iran (1,33 miliarde dolari, în 1989), Republica Arabă Saudită, Irak, Republica Arabă Siriană, India..., din Asia; Egipt (346 milioane dolari, în 1989), Maroc, Nigeria, Algeria..., din Africa; Columbia (62 milioane dolari, în 1989), Statele Unite Mexicane, Venezuela..., din America. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (6) Distrugerea patrimoniului istoric și cultural și pierderea identității naționale a poporului român (3) La o judecată superficială formularea de mai sus, în termeni de o duritate neconvențională, ar părea exagerată. În contextul actual al dezvoltării societății românești, cînd multe sectoare de activitate cunosc o dezvoltare marcată de o seamă de hiaturi debusolante și cînd segmentul cel mai peren al unei moșteniri milenare – patrimoniul național – este tratat cu inconștiență, devenind terenul unor afaceri veroase, nu putem folosi eufemisme sau ghilimele. Realitatea – sumbră, de multe ori – ne obligă să vorbim și să scriem fără perdea și fără ocolișuri. În cele cinci episoade ale prezentului serial, publicate pînă acum, exemplele au fost atît de verosimile (și dureroase) încît sintagma „pierderea identității naționale a poporului român” (din pă­ cate) are acoperire perfectă. Identitatea unui popor, - matricea lui ancestrală – este rezultanta a secole și milenii de luptă, de înfrîngeri și victorii, de transformări sociale, economice și politice, este ștafeta predată din generație în generație de-a lungul timpului. Identitatea unui popor este stratificată în zidirea Țării și a Neamului, succesiunea starturilor de sudoare și sînge fiind vizibilă în Cartea de Istorie.

Dacă așa stau lucrurile, în principiu, cum de se întîmplă ceea ce se întîmplă cu patrimoniul nostru național, în mod special după 1989? Cum de a decăzut societatea românească postdecembristă într-atît încît pe toate treptele ei de la Parlament la Guvern, de la Președinție la Instituțiile de forță ale Statului, de la Județ la Comună – trecînd prin toate formele menite să protejeze și să dezvolte patrimoniul național – mergînd pînă la individ – să se abandoneze prioritatea de a veghea ca patrimoniul să nu fie distrus? De cînd, în societatea românească, primează interesul privat înaintea celui național, cu finalizări, adeseori, greu de remediat?

De multe ori – de prea multe ori, în ultimele decenii – se motivează ajungerea unor piese de patrimoniu într-o stare deplorabilă (bune doar de demolat) prin invocarea unor surse financiare insuficiente. Total fals. Așa cum am demonstrat pînă acum și cum vom face în continuare, se văd cu ochiul liber cauzele generatoare de degradarea (dispariția) unora dintre cele mai semnificative obiective de patrimoniu: *indiferența generalizată *pregătirea precară a celor îndriduiți să gestio­ neze acest fenomen; *cîrdășia acestor responsabili

cu cei interesați cu devalizarea unor obiective de patrimoniu, sau pregătirea terenului pentru a înlesni acțiunile malefice ale acestor indivizi; *necunoașterea legilor în vigoare, raportate la domeniul avut în discuție; *neaplicarea, în totalitate a acestor legi; *tergiversarea rezolvării unor cazuri punctuale, atunci cînd apar informații sau probleme ce reclamă acut o intervenție calificată; *atitudinea, uneori, (hai să-i spunem dubioasă) a unor reprezentanți ai instanțelor de judecată, care, eludînd realitatea de pe teren, ajung să se transforme în apărători ai unor infractori (sau chiar rețele de infractori), în detrimentul Statului Român; *depășirea cu prea mult timp a termenelor de judecată, în cazul unor procese de patrimoniu național, procedeu ce duce la erodarea cazului, ajungîndu-se pînă la declarația de renunțare a uneia din părți la a-și apăra necondiționat interesele patrimoniale. În episodul de astăzi al serialului nostru voi prezenta un act cu adevărat ieșit din comun, caz care reiterează cel puțin două din cauzele enumerate mai sus, și anume: indiferența Statului Român față de propria-i avere și dorința de îmbogățire rapidă a unor indivizi, pe baza unei privatizări cu erori de fond.

Veți citi în episodul de față despre o avere care valorează – nici mai mult nici mai puțin decît 360 de miliarde de euro! Am pus semnul exclamării la finalul enunțului pentru că acest semn grafic (alături de semnul întrebării) m-a urmărit, ca propria-mi umbră, de la primul minut al documentării acestui caz, și mă urmărește și în prezent.

geofizică, geochimie, geologie inginerească, conser­ varea patrimoniului geologic etc.

Din domeniul conservării patrimoniului geologic face parte Litoteca Națională. În acest loc sunt adunate toate mărturiile științifice realizate de știința geologică din România în ultimii 120 de ani. Ceea ce cîntărește, într-o scală de valori intrinseci, mai mult decît Tezaurul de la Pietroasa, sînt eșantioanele de roci de pe întregul cuprins al României. Aceste carote – cum se numesc în limbaj academic – care cuprind foraje realizate cu începere din anul 1938, se află catalogate și organizate în ordine alfabetică, constituind un tezaur geologic care poate fi valorificat în orice moment, într-un cadru așa cum vom vedea mai jos.

Despre valorificarea acestui material și-a dat seama conducerea României din perioada anterioară lui decembrie 1989, cînd s-a dispus

Drama ,,Bibliotecii de piatră a României“

În afară de bibliotecile clasice – cunoscute ca focare de cultură și știință – instituții ce înmagazinează o parte însemnată din bogăția de carte a țării, cunoscute și frecventate de publicul larg, în România există o ,,bibliotecă” avînd un profil unic, ea compunîndu-se din ,,file” de piatră, care formează ,,cartea” geologică a pămîntului acestei țări. Științific, se intitulează litotecă – Litoteca Națională (așa cum avem și Biblioteca Națională), și se află în compunerea Institutului Geologic al României.

Litoteca Națională a României are o istorie cunoscută doar de o mînă de oameni – istorie ce a consemnat scurgerea timpului pînă acum cîteva decenii, într-un mod cît se poate de firesc, litoteca îndeplinindu-și menirea pen­tru care a fost creată.

După ce a trecut pragul mileniului III, această istorie a intrat într-o etapă zbuciumată, scrisă cu litere de lacrimi și suferință, după cum vom vedea. S-o luăm, însă, cu începutul.

Institutul Național de Cer­ cetare-Dezvoltare în domeniul Geologiei, Geofizicii, Geochimiei și Teledetecției – Institutul Ge­ ologic al României – a fost înființat prin Decret Regal în anul 1906, dezvoltînd activitatea Biroului Geologic, unitate creată pe temeiul instituției cu nume similar care exista din 1882. Scopul principal al acestui Institut a fost și a rămas acela de cartare din punct de vedere geologic a teritoriului național, la care s-au adăugat activități specifice: agrogeologie, Clădirea Institutului Geologic al României

Clădirea firmei Prospecțiuni S.A. organizarea pe baze științifice a Litotecii. Astfel, într-un spațiu adecvat, în peste 55.000 de ,,sertare”, cu lungimi de peste un metru, sînt depozitate 600 de tone de carote, echivalentul a 60 de kilometri fizici de foraje, materializați în 6.000 de kilometri de cilindri organizați alfabetic și după zonele de proveniență. În total, sînt 70.000 de eșantioane – tot atîția martori milenari ai subsolului țării noas­ tre – care permit obținerea de orice informații și detalii cu privire la orice zăcămînt de pe terito­ riul României, fără a mai avea nevoie de lucrări sub formă de foraj, foarte costisitoare.

Vorbind despre diferența de costuri, în cele două ipostaze, domnul Ștefan Marincea, directorul Institutului Geologic al României, a înaintat ur­ mătoarele cifre, făcînd comparație: ,,Dacă o so­ cietate comercială vrea să prospecteze un teren la o adîncime de 2.000 de metri, în vederea stabilirii unor parametri de exploatare, costul poate ajunge la 1,2 milioane de euro; pe cînd, la noi, pentru obținerea acelorași rezultate – în afară de faptul că timpul de afișare a datelor se măsoară în ore – costul este de numai 5.000 de euro.”

Comparația este edificatoare – avantajul este clar.

Pe lîngă acest tip de lucrări, care presupun demararea unei activități productive, o altă situație caracteristică întîlnită în perimetrul de rezolvări cu ajutorul Litotecii Naționale, este ,,citirea” eșantioanelor din unele galerii închise, din straturile unor zăcăminte epuizate sau în stare de conservare. În aceste cazuri – și nu sînt puține - valoarea ,,Bibliotecii de Piatră” devine

Aspecte cu depozitarea valorosului tezaur inestimabilă, întrucît redeschiderea acestor galerii, acolo unde ar fi posibil, ar necesita costuri imense, rentabilitatea făcînd imposibilă intervenția prin această metodă. Singura metodă viabilă rămîne apelarea la miraculoasele eșantioane de care am pomenit pînă acum.

Dacă am arătat însemnătatea națională a acestor ,,cărți de piatră”, invocate la hotarul dintre milenii, punînd accent pe multitudinea de foloase pe care le avem de pe urma acestor eșantioane, încercînd să explicăm beneficiul acestora și să aducem elogii minților luminate care au ,,zidit” această ,,Bibliotecă” în România, să coborîm acum cu picioarele pe pămînt și să declanșăm alarma, avertizînd că, în curînd, vom vorbi despre Litoteca Națională a României doar la timpul trecut!

Cum de s-a ajuns la acest deznodămînt?

Totul a plecat de la o privatizare. Iar priva­ tizarea, ca și în alte multe cazuri, ar putea duce la pierderea unei părți din patrimoniul Național. În anul 1993, Societatea Geologică Prospecțiuni S.A s-a privatizat, trecînd în proprietatea grupului de firme ale omului de afaceri Ovidiu Tender.

Dintr-o regretabilă eroare nu s-a ținut cont că pe o parte din acest teren se afla Litoteca Geologică Națională, astfel că Institutul Geologic al României s-a trezit în fața unei situații inedite: avea calitatea de administrator al ”Bibliotecii de Piatră”, dar pierduse dreptul de proprietate asupra pămîntului pe care era era edificată construcția! Situația bizară (dar tragică pentru soarta Litotecii) a fost gestionată prin încheierea unui acord de închiriere pe o sumă modică între Institutul Geologic al României – administratorul părții de deasupra, și Prospecțiuni SA – proprietarul părții de dedesubt (pămîntul).

Cînd totul părea că funcționează în cadrul acordului comun, alți nori negri se adună deasupra Litotecii, etapele următoare jalonînd dezastrul neașteptat și nepreconizat de nici o autoritate din România. Mai întîi, în anul 2006, Prospecțiuni S.A reziliază, unilateral, acordul parafat anterior, instanța obligînd IGR, în 2009, să evacueze Litoteca Națională de pe acel teren. Datorită volumului mare și greutății enorme a materialului care trebuia mutat, ca să nu mai vorbim că nu exista altă construcție aptă să preia zecile de mii de eșantioane de rocă, mutarea a fost în imposibilitate de a fi realizată. Mai cu justificări, mai cu milogeală, situația rămîne în situația de statu-quo. În anul 2017, vine și lovitura de grație: Pros­ pecțiuni S.A – urmînd drumul și blestemul pri­ vatizărilor realizate pe principii dubioase – intră în insolvență, fiind nevoită să vîndă terenul de sub Litotecă. Această situație fiind cea de-a patra stare (în raport cu terenul) prin care trece ,,Biblioteca de Piatră”, se ajunge la un nou compromis generator de speranță: în contractul de vînzare-cumpărare se specifică faptul că Litoteca Geologică a României nu va fi evacuată pînă în anul 2020. ,,Deși nu era un prag prea îndepărtat – se destăinuie directorul Institutului Geologic al României, Ștefan Marincea – era un capăt de speranță. Avînd în față un timp de trei ani, încercăm să avem o proiecție a unui viitor înscris pe coordonate optimiste, sperînd în rezolvarea

favorabilă a unei probleme care nu era numai a noastră, ci era o problemă a Statului Român”.

Mai departe iau eu cuvîntul, oferindu-i domnului director un moment de respiro.

Pe la jumătatea anului 2018, la registratura Institutului sosește o adresă care a declanșat din nou alarma, documentul fiind expediat de un executor judecătoresc, acest „călău” al hotărîrilor instanței.

Fără menajamente, în termeni sobri, se comunica decizia conform căreia ca în termen de 90 de zile, terenul în cauză să fie eliberat! Mai pe direct: Tezaurul ecologic al țării era evacuat, pentru a crea o suprafață disponibilă de teren pe care un anume dezvoltator să înalțe niște construcții, adăugînd la zestrea Capitalei României încă un edificiu din sticlă, beton și oțel, încă un loc de ,,producție” la... birou!

Pentru a ne lămuri mai complet asupra situației create ca urmare a acestui ,,ultimatum” și pentru a-i da posibilitatea domnului director să-și spună oful, încercînd să-i mai risipim necazurile, redau un pasaj din amplul dialog purtat cu domnia sa, zilele trecute.

Deci, Ștefan Marinca, directorul Institutului Geologic al României: ,,Somația e somație, ea trebuie executată. Situația de pe teren pune în mare dificultate această rezoluție executorie, pe motivul că la noi, față de alte asemenea procedee din

Aspecte cu depozitarea valorosului tezaur jurisdicția românească, este o imposibilitate fizică de a trece la fapte. Materialul geologic din această Litotecă presupune condiții speciale de realocare: imobil special, mobilier specific, reinventariere și reorganizare. Institutul nostru, care este, din anul 1983, administrator (un fel de chiriaș) al acestui bun al Statului Român, are toată disponibilitatea de a realiza mutarea, însă nu o poate face. De ce? Cine ar putea muta, mai ales în condiții de presiune, 1.300 de tone de material dur, într-un termen atît de scurt?

Situația este de o gravitate fără precedent. După 12 ani de procese, Statul Român pierde (pe mîna lui) un bun propriu, de o valoare națională inestimabilă. În tot acest demers incalificabil, toți s-au repezit asupra Institutului nostru, și nu acolo unde trebuia, adică la ordonatorul de credite. Colac peste pupăză, așa îmi vine să spun, după ce că avem această problemă pe cap, tot pe noi ne-au ,,pedepsit”, pretinzîndu-ne (și luîndu-ne) cheltuieli de exploatare a terenului, în loc să se îndrepte către cel care are banii, adică spre ordonatorul de credite!”.

Multe știe domnul director și bine face că le spune.

Deși lovit în moalele capului de adresa executorului judecătoresc, Institutul nu a capotat.

Aplecarea specialiștilor din această importantă instituție a Statului către salvarea acestui valoros tezaur și implicarea emoțională – dovadă clară că le pasă de averea Statului Român, încercînd să salveze această unică bogăție geologică – constituie cele două laturi ale binomului conștiinței civice a acestor oameni. În virtutea acestui deziderat, pînă în prezent, s-au mutat colecțiile, cu forțe proprii, salvîndu-se partea cea mai expusă la deteriorări, în cazul folosirii improprii a sistemului de realocare și a condițiilor de conservare. În acest caz, din totalul de 70.000 de eșantioane au fost mutate 20.000. Deocamdată, din punct de vedere financiar,

începutul a fost făcut: Ministerul Cercetării și Inovării a bugetat suma de 1,2 milioane lei, cam puțini, dar buni și aceștia.

Deoarece costurile totale ar depăși suma de 5 milioane lei, operațiunea fiind determinată de existența unei clădiri tip hală industrială (ce s-ar putea construi pe un teren aflat în administrarea Institutului Geologic), termenul ecuației numit timp, poate fi factorul primordial într-un viitor proiect.

Pentru că deține informațiile cele mai ,,calde” și este împlicat – ca instituție – în salvarea caro­ telor ,,Bibliotecii de Piatră”, să mai citim ce propunere înaintează directorul Institutului Geologic al României: ,,Chiar dacă am avea acum banii necesari pentru mutare, nu am avea timpul fizic pentru așa ceva. Singura soluție realistă, pe care o văd salvatoare, în momentul de față, este exproprierea terenului de sub bibliotecă pentru cauză de utilitate publică, acțiune pe care am cerut-o printr-o adresă Ministerului Cercetării și Inovării. După această fază, avînd răgazul necesar, să realizăm o incintă nouă pe un teren pe care deja îl avem. Numai atunci va putea fi pus în practică procesul de mutare. Deci, urgent, avem nevoie de două rezolvări preliminarii: stabilitatea ocupării actualului teren, prin legiferarea unei exproprieri, și, doi – construcția halei respective, cu toate facilitățile impuse de particularitățile acestor obiecte de inventar. După îndeplinirea acestui deziderat mai putem vorbi și despre problema îmbunătățirii activității legate de această colecție unicat, cum ar fi începerea unor programe de cooperare cu personalul din universități, prin intermediul unor teme de cercetare, cu scop de cunoaștere și, mai ales, privind în perspectivă, să generalizăm acest minunat tezaur geologic și la nivel macrosocial. Prezervarea acestui patrimoniu deosebit are în vedere tocmai problemele de viitor”.

După ce am făcut cunoștință cu drama prin care trece acest patrimoniu național despre care pleda cu atîta convingere domnul director Ștefan Marincea, ne alăturăm cu toată convingerea demersului domniei sale, cerînd în mod imperios Guvernului României și celor trei ministere care trebuie să se implice, decizii concrete în rezolvarea acestei chestiuni: Ministerul Cercetării și Inovării, Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nici Parlamentul nu ar trebui să rămînă indiferent la acest act de iresponsabilitate națională.

Este unicul muzeu de acest fel din lume!

Aspecte cu depozitarea valorosului tezaur Domnilor politicieni, dincolo de scandalurile în care jucați un rol penibil, crezîndu-vă actori la ,,Cărăbuș”, nu uitați ce se ascunde în rezolvarea grabnică a cazului în care vă chemăm să-i aflați rezolvarea: valoarea științifică a forajelor realizate în România este inestimabilă, dar din punct de vedere financiar, calculat la prețurile de astăzi, ar fi necesare 36 de miliarde de euro pentru colectarea, catalogarea și depozitarea lor!

Aveți 36 de MILIARDE de euro să acoperiți pagubele? (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 8 martie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Scandal în privinţa Pilonului II de pensii

Guvernul are discuţii cu Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) despre ce soluţie va fi aplicată, dacă administratorii celor şapte fonduri de pensii private Pilon II se vor retrage de pe piaţă, din cauza majorării de capital social pe care trebuie să o facă, conform OUG nr. 114/2018. „Există planul de rezervă. Este discutat cu ASF. Va fi introdus în următoarea Ordonanţă de Guvern. Dacă citiţi foarte atent legea, observaţi că şi mîine, dacă unul dintre fondurile de pensii ar renunţa, de-abia după doi ani s-ar produce această renunţare. (…)

UBER cu iz electoral Sîntem în an electoral, iar Gabriela Firea, actualul primar al Capitalei, și-a cam epuizat durata de viață în PSD, așa că acum dorește să își găsească un loc cald ori în alt partid, ori acasă, în Voluntari. Cum ea, familia ei și poate și alții din anturaj, au interes major ca taximetria să fie în continuare baza transportului în București, actualul primar întinde o capcană de zile mari Guvernului PSD al țării. Cu ceva influență și crize femeiești, îi pune pe taximetriști să blocheze piața Victoriei, pe motiv că UBER le face zile grele. Mai mult, îi sare lui Dăncilă la gît pentru a o determina să rezolve problema taximetriei.

Toate acestea în timp ce pozează în sfînta Firea, zicînd ca ea vrea binele orașului.

Bun, deci 300 de mașini de taxi blochează Capitala pentru a nu avea concurență pe această piață. Mint cu nerușinare că UBER nu plătește taxe, cînd, de fapt, compania își îndeplinește obligațiile față de statul român de cînd e aici. Mesajele celor care îi reprezintă pe taximetriști, în final ale proprietarilor politici ai acestora, sînt minciuni și dezinformări. Una dintre ele este cea conform căreia

Incertitudinea, o stare care revine puternic pe piaţa muncii Semnele de incertitudine din economie, legate în primul rînd de fiscalitate, se regăsesc și în piața muncii, acolo unde tot mai multe companii și angajați privesc acest an ca unul plin de provocări, arată ultima ediție a Barometrului pieței forței de muncă, realizat de compania de consultanță Frames și cea de traininguri TrainYourBrain.

Asigurarea siguranței locului de muncă și fidelizarea salariaților cheie, prin pachete de beneficii suplimentare, reprezintă principalele tendințe într-o piață HR puternic afectată de lipsa de personal și de concurența salarială venită dinspre sectorul public. Evenimentele de pe scena publică din acest început de an au influențat într-un mod semnificativ așteptările mediului de afaceri. Astfel, dacă în 2018, programul flexibil, masa de prînz și bonificațiile suplimentare creșteau în topul preocupărilor, în primul barometru din 2019 siguranța locului de muncă a revenit printre primele mențiuni. Întrebați care sunt elementele care fac diferența între ofertele de muncă în 2019, pe primul loc s-a situat pachetul salarial, menționat de 67% dintre respondenți (avans de 5% față de 2018), urmat de reputația firmei, menționată de 52%, în creștere cu 9% față de ediția anterioară, și de siguranța locului de muncă, element care a avansat, din prisma numărului de mențiuni, cu 14% față de anul trecut, la 47%. ,,2019 a adus multe incertitudini în economie. Deprecierea leului, scumpirea creditării, modificările fiscale și prognozele privind posibila încetinire a creșterii economice au stîrnit semne de îngrijorare în rîndul angajaților români.

Iar veștile privind închiderea unor fabrici din vestul țării și plecarea unor investitori străini au amplificat teama că, în acest an, companiile vor trece la măsuri de criză, de la reduceri de salarii și disponibilizări la închiderea activității. Așa s-a ajuns ca mulți dintre angajați să se întrebe dacă locul de muncă este unul sigur, stabil, iar compania la care lucrează este îndeajuns de solidă încît

În cel mult o lună de zile, există promovarea, pentru că a trebuit să discutăm cu cei de la ASF, dacă se va pune problema. Dar noi, în acelaşi timp, am discutat şi cu o parte din administratorii fondurilor. O parte dintre ei chiar vor aduce aceşti bani şi niciun fond nu a declarat că se va retrage”, a precizat Darius Vâlcov, consilierul premierului pe probleme economice, în cadrul unei intervenţii telefonice la Antena 3.

Săptămîna aceasta, reprezentanţii companiilor-mamă ai acestor administratori au programată o întîlnire cu reprezentanţi ai Guvernului. „În ultimii doi ani, noi am spus un singur lucru: creşterea pentru cei 7 milioane de români care au avut banii la Pilonul II a fost de 2,14%,

adică sub nivelul inflaţiei, în timp ce randamentul pentru cele şapte firme care au făcut acest randament (return of equity) a fost de 49% în 2018”, a afirmat Darius Vâlcov.

OUG nr. 114/2018 reglementează că administratorii de fonduri de pensii trebuie să-şi majoreze semnificativ capitalul social în funcţie de nivelul activelor administrate, trebuind să aducă, suplimentar, 800 de milioane de euro în acest an, din care jumătate de sumă pînă la mijlocul anului.

Valentin Lazea, economistul-șef al Băncii Naţionale a României (BNR), a menţionat, săptămîna trecută, că toţi cei şapte administratori de fonduri de pensii Pilon II se gîndesc să se retragă din România.

Cotidianul.ro

șoferii UBER nu eliberează bon fiscal, cînd în realitate, totul se face prin transfer bancar în baza facturilor și chitanțelor emise. Toți cei care au mers cu UBER știu asta, așa că minciunile Firea&Co nu țin deloc la populație.

Dar unde bate, de fapt, Firea? Păi să ne gîndim așa. În București, pe timp de zi, sînt mii, zeci de mii de oameni care folosesc UBER ca mijloc de transport.

Numărul estimat de clientelă UBER în București depășește 600.000 de indivizi, toți majori, cu cont bancar și cu drept de vot. Bineînțeles, fără să punem la socoteală șoferii UBER, care fac un ban cinstit de pe urma acestor practici. Bun, deci ce vrea Firea? Păi dacă în timpul guvernării Dăncilă, UBER va fi scos de pe piață, PSD nu va mai cîștiga în veci Capitala, nici acum și nici în următorii zeci de ani, pentru simplul motiv că vor fi responsabili de blocarea definitivă a transportului de persoane, lăsînd bucureștenii victime sigure la mîna taximtriștilor avizi de bani. Observați că Firea știe acest lucru și nu dă nici un semn că ar plănui scoaterea din cărți a companiei UBER, și trimite cartoful fierbinte către Guvern, către PSD. Și dacă naiva de Dăncilă și ,,patriotul” Dragnea vor face prostia să interzică UBER, populatia va

asocia cu ei dezastrul ce va urma. Cine cîștigă? Firea&Co, pe cel puțin două planuri. Unul, firma de taxi la care ea și familia ei se zvonește că sînt parteneri și al cărei nume de pasăre nu-l dăm aici. Și mai cîștigă și un tun de imagine motivînd că nu ea a interzis UBER, ci PSD-ul. Să nu uităm că Ponta, un fost premier, cînd se punea problema ca UBER să se interzică, declara că acest fapt ar însemna un dezastru pentru București. Acum, că Firea este cu un picior la el în partid, ce poziție va adopta?

Să o scurtăm, așadar. PSD are în brațe un OUG fierbinte care îl va duce lejer în jos, cel puțin în București și în alte orașe din țară, mai ales în cazul interzicerii UBER. Iar cei care i-au pus cadavrul în brațe, vor cîștiga imagine și multe voturi la alegerile care urmează. Poate pe lîngă Dăncilă va exista vreo minte luminată care îi va arăta cîte voturi pierde dacă merge pe mîna UBER, adică nici unul, sau cîte alegeri va pierde PSD-ul în următorii 10 ani, în București, Timișoara, Iași, Brașov și Cluj, dacă îl vor interzice. Este simplu, este… electoral. Își permite PSD să piardă minim 600.000 de voturi în București?

A.T.

să reziste provocărilor’’, a declarat Adrian Negrescu, managerul Frames. ,,Siguranța locului de muncă, menționată de tot mai mulți respondenți, are, în primul rînd, o dimensiune aspirațională. Experiența crizei economice a arătat că, indiferent de nivelul de carieră, locul de muncă în mediul privat nu este garantat nimănui. Siguranța locului de muncă poate fi privită doar din prisma dorinței angajaților de a munci mai responsabil, mai eficient, în speranța că rezultatele îi vor face indispensabili companiei’’, a menționat Alexandru Bălțat, managerul Train Your Brain. Dincolo de pachetul salarial, reputația firmei și siguranța locului de muncă, respondenții la Barometrul pieței forței de muncă 2019 au menționat, la capitolul avantaje care fac diferența între ofertele de muncă: asigurarea medicală privată (în creștere cu 12% față de ediția precedentă), programul flexibil, decontarea transportului, suportul financiar pentru traininguri, abonamentul la sala de sport, decontarea mesei de prînz și reducerile la diverși parteneri comerciali. Interesul în creștere al respondenților pentru asigurarea medicală privată trebuie pus în legătură directă cu scandalurile din sistemul sanitar, din acest început de an – moartea unor pacienți în spitalele publice în urma unor infecții nozocomiale, cazurile de medici fără atestat, declanșarea epidemiei de gripă etc.

Majorarea salariilor din sectorul public a pus presiune pe piața forței de muncă din România. Întrebați ce ar alege, dacă ar avea două oferte de joburi similare – la stat și la privat, 47% dintre respondenți au indicat sectorul public, 32% pe cel privat, în timp ce 21% au evitat să răspundă. ,,Interesul respondenților pentru sectorul public trebuie pus în legătură directă cu siguranța locului de muncă și cu evoluția economică impredictibilă din 2019’’, se precizează în Barometrul Frames&Train Your Brain. Chiar dacă mediul privat oferă incomparabil mai multe oportunități, funcția publică, indiferent de nivel, asigură, în viziunea multora dintre respondenți, garanția unui salariu care vine la timp și a unui loc de

muncă stabil, imun la o posibilă nouă criză economică.

Din discuțiile cu o parte dintre respondenți a reieșit că semnele de întrebare legate de joburile din sectorul public sunt legate, în primul rînd, de condiționalitățile de ordin politic, de existența unor rețele de interese clientelare și de asigurarea unui mediu de lucru similar cu cel din sectorul privat. În condițiile crizei de personal cu care se confruntă economia de cîțiva ani, recrutarea angajaților profesioniști a ajuns la același nivel de importanță cu extinderea business-ului. Dincolo de așteptările angajaților, potrivit Barometrului Frames&TrainYourBrain, cele mai multe companii vor continua să extindă beneficiile acordate angajaților. 67% dintre angajatori au declarat că sunt dispuși să ofere mai multe beneficii salariaților, în timp ce 28% au afirmat că au deja un sistem de bonificație care își arată efectele. 15% au evitat să răspundă invocînd, în marea lor majoritate, incertitudinile din economie. Domeniile care vor atrage cea mai dinamică evoluție pe piața de HR în acest an vor fi, potrivit estimărilor companiilor, IT-ul, menționat de 65% dintre respondenți și retailul (56%). În topul sectoarelor cu cea mai dinamică evoluție pe piața resurselor umane, se vor afla și serviciile (47%), sectorul medical/pharma (28%), sectorul construcțiilor (22%), serviciile de suport (17%) și industria auto, inclusiv service-uri (16%).

Dacă anul trecut sectorul construcțiilor se afla în prim-plan (52%), în 2019 cererea de muncă în acest sector se anunță a fi mai redusă, fenomen pus în legătură directă cu deciziile privind majorarea salariului minim în construcții și încetinirea activității în acest sector, urmare a scumpirii creditării. Întrebați care sunt cele mai noi beneficii intrate în pachetele de motivare a angajaților, cei mai mulți oameni de afaceri au menționat abonamentele de servicii medicale (31%), cursurile de pregătire și formare (27%) și abonamentele la sălile de fitness (15%), precum și biletele la diverse evenimente artistice (spectacole de teatru, film, concerte etc.) (9%).

Cosmin Pam Matei

RM

15

Vineri, 8 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei S.R.I. – Un coşmar! (3)

Despre Caligula, prea multe comentarii sînt de prisos, mai ales că mama sa, Antonia, îl numea adesea ,,o caricatură de om” sau ,,un avorton neterminat”, ,,bunica sa, Livia Augusta, l-a disprețuit permanent, iar sora sa, Livilla, cînd a auzit că într-o zi va fi împărat a deplîns în public, cu voce tare, nenorocirea mare și soarta nedemnă hărăzită poporului roman”. Cert este că astfel de democrații, civilizații și imperii au rezistat în timp, schimbările au fost mai mult în rău decît în bine, iar acum haosul și circul au atins apogeul. Milenii la rînd, România a fost ținta unor prăduitori imbecilizați care au avut un unic și precis țel: să-i prăduiască și să-i conducă pe alții. Peste noi au venit legiunile romane, popoarele migratoare, turcii, austroungarii, nemții, rușii, iar acum sîntem aburiți cu niște alianțe care au pus țara pe butuci. Spun asta pentru că nu România a intrat în NATO, această alianță a venit peste noi și nu România a intrat în Uniunea Europeană, ci aceasta ne-a sufocat cu legile, banii, principiile și E-urile ei. Nu a fost greu să fim încălecați, căci nimeni nu ne-a apărat, deși C.S.A.T, S.R.I., Avocatul Poporului, Justiția, Ministerul Apărării ș.a. puteau și aveau obligația să o facă. Cetățenii români sînt plătitori de taxe și au tot dreptul să pretindă a fi apărați și ajutați, dar iată că nici vorbă de așa ceva!

Mister Coldea m-a avertizat, spunîndu-mi că vorbesc prea multe și s-ar putea să fiu paradit ciudat, adică să fiu călcat de vreo mașină în lift sau să cadă liftul pe taxi. I-am spus că nu-mi este teamă, că mă aștept la așa ceva, astfel de proceduri fiind cunoscute și aplicate milenii la rînd.

Subsemnatul a aflat din presa centrală că are telefonul interceptat, iar cînd am făcut demersuri la instituțiile îndreptățite în a da răspuns cu privire la acest aspect, toți s-au jurat pe mă-sa și pe ta-su că nimic nu se confirmă.

Mai mult, am demonstrat public că și corespondența mi-a fost cenzurată, dar nimic nu s-a întîmplat, ba, ca o culme a imbecilității, am fost încătușat și dus cu duba la tribunal sub acuzația de.... ,,incest” (sic!), pentru ca, ulterior, să se declare oficial că a fost vorba de ,,niște mici greșeli”. Ce javre! Ce nemernici! Ce criminali! Toate acestea m-au dus cu gîndul la profesorul de talie mondială Grigore T. Popa, care în Aula Academiei Române, la data de 14 martie 1947, a spus așa: ,,Una din formele cele mai teribile ale eticii este tirania dosarului. Oamenii se tem, se suspectează unii pe alții. Cînd într-o țară puterea a fost luată cu forța, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări sau a unei revolte de răsturnare.

Să ne amintim puțin isprăvile dictatorilor: bastoanele de cauciuc, spionajul în familie prin copii, dispariții de oameni peste noapte, arestări și deportări, interceptarea telefonului și cenzura corespondenței, schingiuiri, omoruri, luări de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne și percheziții, înscenări și eliminări din servici”.

Guvernul dă ordonanţă pentru a interzice Uber şi Taxify. Şoferii vor fi amendaţi de fiecare dată cînd sînt prinşi Uber şi Taxify nu îşi vor mai putea derula practic activitatea în România, dacă Guvernul adoptă un proiect de ordonanţă publicat vineri, 1 martie a.c.

Ministerul Dezvoltării propune ca toţi cei care transportă persoane în regim de taxi, dar nu au autorizaţie, să fie amendaţi la fiecare abatere, ceea ce ar face practic imposibilă derularea unei astfel de activităţi. În prezent, cei prinşi sunt amendaţi dacă efectuează „în mod repetat” transport public, contra cost, în regim de taxi, dar fără autorizaţie. Amenda este între 1.000 lei şi 5.000 lei. „Este dificil ca organele de control să probeze caracterul repetitiv al faptei, astfel încît să poată aplica sancţiunea”, motivează MADR proiectul, care elimină din legislaţie sintagma „în mod repetat”. Printre motive se mai arată că „activitatea de transport de persoane în regim de taximetrie cu încălcarea prevederilor legale determină consecinţe negative asupra strategiilor autorităţilor administraţiei publice locale în privinţa transportului public local, cu impact negativ asupra mediului înconjurător din cauza creşterii poluării”.

A doua zi, omul a fost căutat de Servicii, dar a fost apărat de studenți, care l-au scos pe geam și l-au ascuns la un cetățean curajos, unde a murit liber, după numai un an și cîteva luni. Asemenea reacții civice sănătoase au existat și nu vor dispărea niciodată, mai ales că românii sînt curajoși, obiectivi, patrioți, inteligenți și credincioși, cum sînt acum Generalul Emil Streinu, Dan Puric, Miron Manega, Generalul Chelaru, Daniel Roxin, Cătălin Berenghi, Florin Zamfirescu, Generalul Mircea Dogaru ș.a., ca să nu mai vorbim de regretatul și fabulosul Corneliu Vadim Tudor.

Este adevărat că la televiziunile vîndute apar fel de fel de maimuțoi care se cred analiști politici, elitiști, filozofi ai nației, consultanți sau formatori de opinie, dar, atîta vreme cît ei se numesc Codrin Ștefănescu, Mugur Ciuvică, generalul Abraham, Șerban Nicolae, Nicolicea, Pieleanu, Bogdan Chiriac, Petre Roman sau Cozmin Gușă, este normal ca lumea să se strice de rîs, mai ales că toți clăbucii pe care ăștia îi produc seară de seară nu sînt altceva decît niște frecții la piciorul de lemn. Acești măscărici, precum și politicienii prezentului au un unic și precis scop: să acapareze puterea și apoi să ne avertizeze la modul ,,ciocul mic, căci noi avem puterea!”.

Cert este că actualii politicieni sînt ,,niște maimuțe, viermi, șobolani și lipitori” (Dan Puric), adică exact ce spunea Luceafărul poeziei românești cu peste 100 de ani în urmă. Dar, hai să nu mai vorbim de Eminescu, căci ăștia sînt în stare să-l mai ucidă o dată.

Ca o concluzie, se cuvine să menționez că, din ce în ce mai des și cu tărie, se vorbește despre faptul că rasa chineză este singura care nu are origini pămîntești, fiind creată de Dumnezeu în scopul salvării acestei planete, iar adevărații diavoli nu ar fi cei cu cornițe, ce amestecă în cazanele cu smoală, ci chiar oamenii, ăștia care, de milenii, tot umblă după putere. Vorba unui mare spirit moral, Ion D. Sîrbu, care a spus că ,,lumea aceasta s-ar putea să fie iadul văzut de dincolo” sau că ,,locuitorii de pe altă planetă s-ar putea să se uite la noi ca la niște microbi”. Ar mai fi fost multe de spus dar pe Mister Coldea l-a luat somnul, a trebuit să-i dau cîteva perechi de palme pentru a-l trezi și a-l avertiza că trebuie să plătească cafelele consumate. În zadar, omul nu mai avea bani, i-a dat pe toți pe microfoane, dar s-a trecut pe caietul datornicilor, promițînd că va achita consumația cît mai curînd, dacă nu cumva îl va sălta vreo dubă. La despărțire l-am rugat să-mi dea și mie un microfon, pe care intenționam să-l montez în olița de noapte a nepoatei mele, dar Coldea a vrut să afle ce secrete de stat pot afla serviciile în urma unei astfel de instalări. Cum ce secrete?

Simplu: secretul statului pe oliță, indispensabil oricăror puteri pîrțîite, constipate sau bălegoase cum au fost toate cele care, în ultimii 30 ani, au pus această țară pe butuci.

Sfîrșit Valentin Turigioiu De asemenea, un alt motiv este şi „impactul negativ asupra mediului concurenţial normal al activităţii operatorilor care sunt autorizaţi să presteze serviciul de taximetrie, avînd în vedere numărul limitat al autorizaţiilor care se eliberează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale”. În urmă cu două săptămîni, taximetriştii au protestat în faţa Guvernului, nemulţumiţi de concurenţa neloială pe care le-o fac platformele de car-sharing.

Ce cred românii despre car-sharing În acest moment, în România există peste 2,5 milioane de utilizatori activi de aplicaţii de mobilitate urbană. Cel mai recent studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) arată că 100% dintre utilizatorii de aplicaţii de mobilitate urbană vor ca acestea să existe în continuare pe piaţa locală. Românii arată un interes crescut pentru aplicaţiile de mobilitate urbană, utilitatea acestora fiind apreciată de 98% dintre respondenţi. Principalele avantaje pentru care utilizatorii chestionaţi consideră utile aplicaţiile mobile sunt: eficienţa, rapiditatea, siguranţa, calitatea serviciilor şi evaluarea comportamentului şoferului. Mai mult, aproximativ 80% dintre românii care folosesc aplicaţiile mobile de transport urban consideră că procesul de găsire a unei maşini ar fi mult îngreunat dacă acestea nu ar mai exista pe piaţa din România.

ELENA DEACU

Pastila sãptãmînii

Oameni care au murit degeaba

(urmare din pag 1) Nu a fost ok nimic din ce s-a întîmplat atunci, dar politica este aşa cum este, deci putem să înţelegem pînă la un punct decizia guvernanţilor acelor vremuri.

Serbia a fost ,,tocată” zi de zi. NATO a condus o campanie militară preponderent aeriană – operaţiunea Allied Force – care a durat 77 zile şi care s-a terminat la 10 iunie 1999, atingînd 38.000 de misiuni în total, fără nici o diferenţă între obiectivele militare şi civile, o copie a ceea ce s-a văzut în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial.

Rezultatul? Mai mult de 3.500 de morți, în special civili, oameni care, în fapt, au murit pentru că Serbia nu a fost de acord să cedeze Kosovo, teritoriul pe care îl considera de drept și istoric ca fiind al ei. Chiar dacă fals se afirmă că, de fapt, la mijloc era vorba de o catastrofă umanitară, în realitate obiectivul final a fost distrugerea Iugoslaviei, proces început încă din 1990, dar și domolirea spiritului de luptători al sîrbilor.

Acum, la 20 de ani de atunci, un se­ cre­tar general al NATO, prezent la Bel­ grad, a declarat nonșalant că motivul bom­ bardamentului a fost eliberarea sîrbilor. În urmă cu cîteva zile, cu ocazia sărbătoririi zilei naționale a Serbiei, președintele american l-a felicitat pe președintele sîrb, Aleksander Vučić, și l-a sfătuit cu căldură să recunoască Kosovo, întrucît doar așa Serbia va putea să guste din pocalul prosperății. Nu știu cum au reacționat guvernanții sîrbi în fața celor cei care le-au dat sfaturi pozînd în băieți buni, dar ar fi fost frumos ca cei care au trăit zilele de bombardare a țării, urmașii celor morți, văduvele soldaților uciși și nu numai, să fie acolo și să îi scuipe pe cei care îi iau de proști în felul acesta și, eventual, să îi și păruiască puțin.

Drumul Serbiei este încă neclar, Kosovo este aproape pierdut, de fapt este chiar pier­dut, sîrbii vor musai să intre în Uniunea Europeană fără măcar să intuiască cît de mult vor pierde dacă acest lucru se va întîmpla și se lasă vrăjiți de cei care i-au bătut ca la carte, nu doar în 1999, dar și mulți ani după aceea. Acum, la 20 de ani de la acel moment, la 29 de ani de la începutul calvarului, multe din momentele cheie care au făcut ca sîrbii să fie văzuți ca niște criminali, nu au fost încă elucidate.

Nu am să le enumăr aici, dar, pe măsură ce timpul trece, se văd tot mai clar influența și acțiunile CIA în acel spațiu, începînd cu 1990, acțiuni aflate încă în derulare. SUA nu va permite ca Serbia să rămînă prietenă cu Rusia, așa cum nici Uniunea Europeană nu va lăsa libertatea de alegere acestei țări în ceea ce privește politica sa externă, dar și internă.

Alegînd un drum în care să se accepte independența Kosovo, întrebarea pe care orice om normal la cap o pune Belgradului este: dacă tot ajungeți acolo unde au vrut de fapt occidentalii, atunci de ce v-ați războit cu ei? De ce au murit oamenii ăia, nevinovați în cea mai mare parte? Ca voi să pierdeți la masa verde?

Este rușinos pentru un stat să nu își respecte morții, pe cei care au pierit doar pentru că nu au vrut ca țara lor să fie ciuntită.

Este trist, dar se pare că timpul vindecă rănile, iar dușmanii de ieri devin prietenii de azi, fără să se țină cont de rănile adînci pe care acești demoni le-au lăsat în sufletul poporului sîrb.

16

Vineri, 8 martie 2019

Poveºti

adevãrate

8 martie – o sărbătoare comunistă De ce oare, la 30 de ani de la prăbușirea comunismului, noi ne încăpățînăm parcă să-i perpetuăm sărbătorile străine și mincinoase? Ne prefacem că 8 martie sau 1 Mai ar fi niște sărbători nevinovate și vechi de cînd lumea, bucurîndu-ne cu naivitate de cîte o ,,zi liberă” sau de cîte un cadru festiv artificial, fără să ne mai sinchisim de originile și înțelesurile acestor ,,sărbători” moștenite de recuzita propagandistică a celui mai criminal și mai anti-creștin regim din istorie! O facem din inerție (,,așa am apucat”) și din dorința impură de a înmulți cu orice preț prilejurile de chef și de ,,chiul” îngăduit. Dar mulți o fac, poate, și din totala ignorare a substratului acestor false sărbători.

Tradiția românească oferă, în prag de primă­ vară, un bun prilej de sărbătorire a doamnelor și domnișoarelor: 1 martie, Ziua Mărțișorului. Nici aceasta nu-i o sărbătoare bisericească, dar nici n-are în ea nimic tendențios sau pervers. Mamele, logodnicele, soțiile, ficele sau colegele noastre au și această ocazie în plus de a ne simți dragostea și prețuirea (care altminteri, fie vorba între noi, s-ar cuveni să fie mai puțin ,,ocazionale”). Piepturile înflorite de mărțișoare aduc aminte simbolic, de frumusețea și regenerarea lumii lui Dumnezeu, de armonia care se cade să existe în(tre) toate cele ale Firii, de la ghiocelul plăpînd și pînă la inima omului.

Ne bucurăm de alteritatea ce ne-a fost dată dintru început (,,nu e bine să fie omul singur”) și de minunea perpetuă a vieții (căci Eva e ,,mama tuturor celor vii”). De ce mai e nevoie să supralicităm o săptămînă mai tîrziu, printr-o ,,sărbătoare” ideologică a femeii (văzută ca instrument al ,,luptei de clasă”)?

Am mai spus și altădată povestea instituirii zilei de 8 martie (demagogic numită ,,internațională”,

căci n-au sărbătorit-o oficial decît anumite cercuri conspiraționiste și țările din fostul lagăr socialist).

Propunerea a fost făcută și aprobată în 1910, la așa-numita Conferință a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei sărbătorire în mediile respective avînd loc în anul următor. Autoarea propunerii a fost militanta revoluționară Clara Zetkin (1857-1933), o intelectuală evreică născută la Wiederau (Saxonia) și moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde a propășit pe linia partidului).

De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (și cel mai invocat) este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstrații revendivicative ale femeilor muncitoare, începînd cu o grevă a țesătoarelor new-yorkeze în 1857.

Prietenului meu Dan Burac şi familiei sale îndurerate: durerea altuia este întotdeauna şi durerea noastră Orice faptă de dragoste și lepădare de sine ne apropie de Dumnezeu. Cei care au nevoie de ajutorul nostru nu sînt greu de găsit. Cu cît este mai adîncă rana din inima noastră, cu atît mai simțitoare și mai miloasă față de suferința altuia ar trebui să devină aceasta. Nu este durere omenească pe care s-o putem socoti străină. Orice durere trebuie să ne fie apropiată, trebuie să suferim cu cine suferă și să ne purtăm poverile unii altora, uitînd de povara noastră. Mormîntul nu înseamnă sfîrșitul. Prin moarte viața noastră nu încetează.

Duhul nu moare, ci după moarte trăiește o viață mai deplină, mai minunată. Numai trupul este coborît în mormînt, unde drepții dorm în Christos pînă la înviere și va veni vremea cînd ei se vor deștepta pentru totdeauna. Nu va învia trupul dinainte, stricăcios, păcătos, muritor, ci un trup înnoit, nepătimaș, care va trăi cu Christos în veci. Ce ne așteaptă dincolo de mormînt nu poate fi închipuit de mintea noastră atît timp cît sîntem pe acest pămînt.

Domnul le trimite încercări oamenilor tocmai ca să-i proslăvească în urma lor. Nu există amărăciune în care Domnul să nu picure măcar un strop de alinare. El nu va îndepărta deodată durerea de la inima noastră, fiindcă avem nevoie de ea și tragem folos de pe urma ei, dar ne-o va ușura prin prezența Sa. Să ne străduim doar să prindem aceste raze de lumină care pătrund la noi și să nu ne afundăm cu totul în suferință, să nu ne descurajăm pînă întratît încît să nu mai băgăm în seamă raza de lumină care se strecoară printre nori. Uneori ne întrebăm fără să vrem: de ce ne trebuie această durere a inimii, care ne lovește întreaga ființă, de ce tot ce

RM

alcătuia suferința noastră, tot ce ne umplea viața, dispare, lăsîndu-ne singuri și zdrobiți? Să alungăm din mintea noastră această întrebare și să căutăm înțelesul adînc a tot ce ni s-a întîmplat în aceste cuvinte ale Apostolului: ,,Să putem să mîngîiem și noi pe cei care se află în tot necazul”. Oare gîndul acesta nu ne poate aduce ușurare? Amarul ar fi de neîndurat dacă am avea conștiința zădărniciei lui; de aceea, să nu ne întrebăm niciodată: ,,De ce?”.

Această școală a suferinței și a răbdării prin care treci tu, prietene acum, are menirea sa aparte, și poate veni vremea cînd Domnul te va învrednici săți mîngîi fratele suferind cu mîngîierea pe care ai dobîndit-o prin propria experiență. Cînd înaintea ta se descoperă adîncul suferinței altuia, vei putea să-i aduci ușurare prin ceea ce a ușurat și marea durere în care te-a lăsat Domnul pe tine.

LUCIAN DIMITRIU

Ar mai fi, însă, un motiv important asupra căruia atrage atenția, de pildă, un mare teolog și duhovnic rus contemporan, diacon profesor Andrei Kuraev (din păcate lungul său expozeu pe această temă, primit în traducere românească depășește spațiul acestui articol); pornind de la originea Clarei Zetkin, autorul e de părere că nu a putut să nu se gîndească la sărbătoarea de Purim (foarte apropiată calendaristic de data de 8 martie), care rememorează anual un masacru (după tradiție 75.000 de morți – bărbați, femei, copii) întreprins

asupra poporului persan de iudeii aflați în exil.

Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, sîngeroasa Estera, devenită întruchipare biblică a eroismului feminin evreiesc. Dacă e așa sau nu, nu știm, cert rămîne că, prin realele sau doar posibilele ei origini mentale, ziua de 8 Martie reprezintă o convenție festivă cu totul străină de spiritul creștinismului, pe care o conștiință sinceră, curată nu și-o poate asuma fără a se trăda pe sine însăși.

LUCIAN DIMITRIU

POTPURIU DE PRIMĂVARĂ

Giuvaericale

Și cu batista șters-o-am și s-a roșit batista.

Apoi ea rîse: Spălat-o-am și s-a roșit rîul!

Roșit-a țărmul lacului și al mării mijloc.

Un vulture apă vrînd să bea, roșitu-și-a aripile.

Roșit-a-n parte soarele, precum și luna-ntreagă…

– sărutul Printre bobocii de cireș roz Înmiresmat zefir de chinoroz Pași pierduți, fără de prisos Umbrela-ți aruncată iar pe jos Zburătăcește confetii de lumină Cărarea alergînd prin tină Iau aminte… Acel zîmbet dureros Fata frumoasă, frumoasă coz – stampa Tănase Grosu

Chemare

Dacă-ar fi să plec în lume Aş pleca pe-un drum de ţară între-un asfinţit de ziuă Şi un început de seară.

Pe la ceasuri de răscruce Cînd stă ziua să îngîne Umbre lungi şi tremurînde De la arbori şi fîntîne. Şi-aş lăsa în urmă totul, Zilele, cu toate cele, Pe cînd umbrele-nserării M-or lua, aşa, cu ele...

Mihai Istudor

RM

17

Vineri, 8 martie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Jurnal de pe Frontul de Est (4) 29 iunie 1941 (2)

Un serviciu religios închinat militarilor căzuţi pe cîmpul de luptă are loc şi la Catedrala din Piatra Neamţ, în prezenţa autorităţilor civile şi militare din garnizoană, dar şi a generalilor Eugen von Schobert şi Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane în România.

- Pe front, diviziile române şi germane continuă pregătirile pentru declanşarea ofensivei propriu-zise în Basarabia şi Bucovina. În cele cîteva capete de pod de dincolo de Prut au loc confruntări militare, sovieticii continuînd să fie foarte activi.

- Generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General, atenţionează şi precizează: „Agenţi inamici lucrează în spatele frontului încercînd acte de sabotaj, procurînd inamicului indicaţiuni sau informaţiuni şi dedîndu-se chiar la acte de agresiune faţă de ostaşii izolaţi. Populaţia evreiască este părtaşă la această acţiune. Domnul general Antonescu, cu ocazia vizitei pe front, a atras atenţia comandanţilor de mari unităţi asupra vigilenţei pazei spatelui şi a dat ordin ca toţi cei care acţionează pe orice cale contra Armatei şi contra intereselor Ţării să fie executaţi pe loc. ,,Daţi ordin tuturor comandanţilor din subordine să fie fără cruţare faţă de cei găsiţi vinovaţi de spionaj, sabotaj, dezordine sau orice alte acte înregistrate contra Armatei şi contra Ţării”.

- La Iaşi, evenimentele se derulează dramatic, „indivizi rămaşi necunoscuţi” - după cum consemna colonelul Dumitru Captaru, prefectul judeţului Iaşi -, trăgînd focuri de armă asupra militarilor aflaţi în drum spre front (cercetarea efectuată ulterior a depistat în podurile unor locuinţe simulatoare): „S-au arestat şi dus la Chestură pînă la această oră - continuă Dumitru Captaru -, circa 3.000 de inşi, în marea majoritate evrei, care sunt triaţi, rămînînd pînă în prezent încă 1.000 în curs de triere. Cele mai multe arestări s-au făcut de patrulele germane. Soldaţii germani şi români continuă a aresta şi maltrata populaţia evreiască. Cîţiva derbedei civili s-au dedat la jefuirea caselor evreilor arestaţi.

Soldaţii germani sunt foarte îndîrjiţi şi maltratează pe evrei. Sunt cîţiva evrei împuşcaţi de germani. Domnul general Stavrescu (comandantul Diviziei 14 infanterie -

Cine uită, nu merită.

Istoria deportaţilor basarabeni (2) Pentru identitatea lor erau în stare să-şi dea viaţa

Plecată de la Reşiţa, Graţiela s-a întors la familia sa. Într-o zi, tatăl ei a vrut totuşi să-şi viziteze socrii pentru a le duce pîine. Totul a avut loc noaptea din cauza comuniştilor. Au trecut Ialomiţa într-un mod ingenios, cu ajutorul unei tiroliene rudimentare şi au ajuns la Haralampie şi Solomia. „Era în vacanţa de vară.

Terminasem clasa a II-a cînd i-am vizitat pe buneii mei la Viişoara. Stăteau în nişte bordeie ca vai de lume. Ei, care în Basarabia aveau propria lor prăvălie, ajunseseră oropsiţii sorţii, nişte oameni care aşteptau să mănînce pîine căpătată de la alţii. Dar în iadul acela era ceva care pe mine, copil fiind, mă fascina. Pepenăriile. Cîmpuri nesfîrşite de pepeni. Bunicii îi alegeau pe cei care puteau intra în găleata fîntînii şi îi lăsau uşor în apa ca gheaţa a puţului ca să se răcorească. Pepenele dulce şi rece în arşiţa verii era un deliciu”, îşi aminteşte Graţiela.

Atunci cînd vremea rea le strica bordeiele în care intrau nestingherite ploaia şi vîntul, basarabenii aveau o singură grijă, aceea ca actele lor cu care veniseră din locurile natale să nu se deterioreze. Țineau la ele aproape mai mult decît la viaţa lor fiindcă vorbeau despre cine erau ei cu adevărat. Cînd veneau inundaţiile sau zăpezile mari, moş Haralampie îşi punea documentele într-o

n.n.) a venit în persoană la Chestură pentru a linişti pe soldaţii germani care se ocupă de arestarea evreilor. Am cerut domnului general Stavrescu să intervină pe lîngă Comandamentul german pentru a retrage patrulele de poliţie germană”.

- În concordanţă cu scopul războiului românesc, ziarul „Evenimentul Zilei” publică articolului „Nistrul linie de apărare a Europei”. „Hotarele aşezate atunci de Ștefan cel Mare sunt hotarele naturale, linia geopolitică a pămîntului peste care acest neam are şi etnic şi istoric dreptul să fie stăpîn”.

- Pentru a preîntîmpina producerea unor atentate sau sabotaje şi a micşora riscurile unui atac aerian, Comandamentul Militar al Capitalei nu aprobă defăşurarea finalei Cupei României la fotbal, între echipele F.C. Rapid şi Unirea Tricolor.

30 iunie 1941 - Pe front se desfăşoară acţiuni de importanţă locală, prioritare fiind activităţile pentru reorganizarea dispozitivelor de luptă în vederea viitoarei ofensive.

- În conformitate cu concepţia generală, Armata 4 precizează, prin Instrucţiunea operativă nr. 1, că în prima fază a ofensivei Armate 11 germane, marile unităţi din subordine aveau misiune de „fixare, prin atacuri demonstrative şi foc pe tot frontul, în zonele cele mai favorabile, creîndu-şi în acelaşi timp condiţii favorabile pentru înaintare”. Ulterior, urmau să atace cu efortul la flancul stîng şi centru, asigurînd, în acelaşi timp, flancul drept al armatei germane.

- Intuind o viitoare ofensivă germano-română, trupele sovietice sunt foarte active, presînd mereu în capetele de pod.

- Pentru îmbărbătatea militarilor din subordine, generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie, li se adresează astfel: „Ceasul nostru a sosit! O clipă numai şi vom trece Prutul alături de bravii noştri camarazi germani, năpustindu-ne asupra călăilor sîngeroşi care un an ne-au schingiuit fraţii şi pîngărit sfîntul pămînt al Basarabiei”.

- Incursiunea unei subunităţi din Regimentul 13 infanterie dincolo de Prut, în sectorul Zăgărancea, este punguţă de nailon legată strîns la gură şi se suia în dudul din apropierea bordeiului, aninînd-o de creanga cea mai înaltă din copac. Aşa şi-au păstrat identitatea.

Iernile în Bărăgan erau aspre. Bunicul îi povestea cum, odată, au venit cu elicopterul şi le-au lăsat apă pe frînghie fiindcă erau total izolaţi de restul lumii.

E uimitor cum autorităţile de atunci puteau dispune de viaţa celor pe care-i conduceau. Fiindcă părinţii Larisei au primit printr-un decret semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej alt domiciliu, în Slobozia, unde tuturor basarabenilor li s-a dat să locuiască pe o stradă la periferia municipiului, numită 23 August, unde au şi murit.

Copiii Lerei Casa Graţielei David este un muzeu în toată regula.

Aici poţi găsi icoane pe sticlă şi pe lemn, cărţi vechi, măşti realizate pe pînză de sac, dar şi sculpturi de înaltă expresivitate, albume cu fotografii ale unor oameni celebri care au vizitat de-a lungul secolului trecut Urlaţii.

Mare parte din lucrările de artă de aici aparţin Larisei Iftode, dar acelaşi apartament adăpos­teşte opere ale fiului ei cel mai mic, sculptorul şi pictorul Nicu Iftode.

Căci am uitat să vă povestesc măcar puţin despre copiii Larisei Iftode: Graţiela, Radu şi Nicu.

Fiica cea mare, care împlineşte anul acesta 70 de primăveri, a moştenit de la mama ei talentul artistic şi a ocupat funcţia de director al Casei de Cultură din Urlaţi pînă la pensionare. Radu a ales alt drum şi a urmat Facultatea de Medicină Veterinară. Dar cel căruia Lera i-a împărtăşit din plin harul de a picta şi de a ciopli lemnul a fost Nicu. Cine priveşte crucifixele realizate de el nu poate rămîne impasibil. Christos pe cruce în viziunea lui

descrisă astfel în Jurnalul de operaţii al unităţii: „Pentru această acţiune (obţinerea de informaţii despre inamic - n.n.) este nevoie de oameni curajoşi şi buni înotători. În mod voluntar s-a desprins din rînduri sublocotenentul de rezervă Chiriac Traian din Compania de cercetare, care ia asupra sa această misiune. A pornit în amurgul serii spre Prut, cu 12 oameni din aceeaşi companie, iar la miezul nopţii, goi, s-au aruncat în Prut, cu ofiţerul în frunte şi au ajuns la malul opus fără să fie simţiţi. Pentru a nu fi uşor observaţi şi descoperiţi, la ajungerea pe malul basarabean, s-au uns cu noroi şi astfel au cotrobăit satul Zăgărancea, încinşi cu o curea de care erau agăţate multe grenade. În sat, nici ţipenie de om; la marginea de est, însă, un bolşevic adormit în post. Ca primă grijă, l-au prins de gît pentru a nu da alarma, însă aşa de tare l-au strîns că a murit pe loc. Drumul mai departe l-au făcut tîrîş, căci de cu ziuă se observase că acolo aveau o poziţie întărită. Aici, însă, erau de veghe mai mulţi bolşevici, care au dat alarma deschizînd un foc viu. Pentru a le descoperi poziţia şi forţele, ai noştri s-au răspîndit, au deschis foc de grenade, şi astfel inamicul s-a trezit din somn, și-a alarmat întreaga poziţie descoperinduşi rezistenţele. De luptat cu ei nu mai era posibil şi nici prevăzut în misiune astfel că zmeii o porniră uşor înapoi şi din nou înot veniră pe malul nostru, însă mai puţin trei: sergentul Șiştac Alexandru, caporalul Roşca Constantin şi caporalul Costin T. Erau primele jertfe ale regimentului pe altarul patriei. Aceste suflete au murit cu onoarea de a fi simţit cei dintîi, sub picioarele lor, pământul Basarabiei ce ne chema. Informaţiile aduse au fost foarte preţioase şi exploatate cu folos de marea unitate”.

- Pe lîngă consemnarea a numeroase fapte de arme deosebite, documentele timpului menţionează şi greşeli de conducere şi execuţie: colonelul Vasile Mihăescu, comandantul Grupării de artilerie a Diviziei 1 gardă, este înlocuit cu colonelul Constantin Lupescu pentru „lipsă de legătură cu infanteria în luarea măsurilor impuse de împrejurări în acţiunea de la Oancea”; unora dintre militarii Companiei 11 din Regimentului 1/2 vînători, care n-au avut tăria să reziste în capul de pod de la Bogdăneşti, li se aplică sancţiuni corporale (din ordinul comandantului Regimentului). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU este Unul care trăieşte suferinţa la gradul absolut, dar chipul Lui absoarbe această durere şi nu lasă privitorului ima­ginea dezolantă a unui învins, a unui neputincios, ci a Cuiva puternic, care asumă moartea din prea marea Lui iubire faţă de om.

Ucenic al unui artist arădean care a făcut carieră în epocă, sculp­torul Nicolae Kruch, Nicu a lucrat şi la pictarea bisericii din satul oltean Polovragi. Bustul lui Vodă-Brâncoveanu de la liceul cu acelaşi nume din Urlaţi îi aparţine.

Copiii Lerei au moştenit toate aceste daruri de la mama lor, ea însăşi pictoriţă şi sculptoriţă. Majoritatea creaţiilor sale se găsesc în colecţii particulare din România, SUA, Olanda sau Anglia.

Larisa Iftode a trăit 92 de ani. La bătrîneţe, în fiecare dimi­neaţă, pentru că nu mai vedea bine, punea pe unul din copii sau pe nepoţi să-i citească din doi poeţi: Grigore Vieru şi Omar Khayyam. Îi plăceau nespus de mult versurile marelui poet arab: „Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cît de blînd zefirul!/ În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul./ Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfînt:/ Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cînt”.

Aşa a trăit femeia pe care o întîlneam dimineaţa şi care-mi bucura cu zîmbetul ei sufletul de copil. Cu faţa spre frumos, spre lumină, spre bunătate. Deşi în viaţa ei de 92 de ani a străbătut întuneric mult şi chinuri adînci. În caietul pe care fiica sa îl păstrează cu grijă, intitulat „Visele mele”, primele cuvinte scrise de Larisa Iftode sună ca un testament pentru noi, cei de astăzi: „Aş vrea ca toată lumea să înţeleagă că poţi depăşi orice greutate printr-o credinţă adevărată”.

Sfîrșit Sursa: ziarullumina.ro

18

Vineri, 8 martie 2019

Cartea cunoaşterii interzise (24) Piramide celtice din beton Studii lungi asupra acestei probleme, analiza pămînturilor din jurul monumentelor galice l-au făcut pe Maestrul Unghiurilor să ajungă la această concluzie care i-a pus pe gînduri pe Henri du Clouzion şi pe istoricul Henri Martin: tumulii sînt foste piramide erodate. Maestrul Unghiurilor este chimist-mineralogist de profesie, ceea ce garantează nu numai calitatea analizelor sale, ci şi rigoarea ştiinţifică a studiilor sale.

La o primă vedere, pare neverosimil ca drăguţii noştri tumuli culcaţi ca nişte oi pe cîmpiile din Poitou sau Morbihan să fi fost, acum mii de ani, mîndre piramide înălţîndu-şi către cer vîrfurile lor ascuţite. Dacă aceste piramide ar fi fost construite din piatră, precum cele de la Gizeh sau Saqqarah, ele ar fi înfruntat rigorile trecerii timpului; dar, dintr-un motiv care rămîne de aflat, ele au fost construite din beton. Solul din jurul dolmenelor şi menhirilor este extrem de compact, întrucît este compus în general din siliciu cristalin sau dintr-un ciment silicocalcaros. Trebuie să deducem de aici că pietrele înălţate şi înfipte în sol funcţionau ca o structură de beton.

Casa Poporului – adevărata istorie (2) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (2) Cînd nivelul apelor Dîmboviţei creştea, cîteva mahalale din zonele Grozăveşti şi Izvor erau inundate.

Această situaţie se repeta anual, dar nimeni nu dispera, de vreme ce ogrăzile şi casele erau rezultatul alegerii lor.

Se formase şi o mulţime de mahalale. Între anii 1800 şi 1850, fiecare cuprindea cam 30-50 de case. Mahalaua avea un nume care, de obicei, aparţinea unui fost negustor mai răsărit sau bisericii în jurul căreia se găsea.

Bălţile şi lacurile ale căror ape erau alimentate de pîrîiaşe formate de izvoare asigurau peştele necesar bucureştenilor. Peşte se găsea din abundenţă şi în Rîul Dîmboviţa. Unul dintre izvoarele care asigurau apa de băut, dar şi de unde se forma un pîrîu, purta numele de Gîrliţa. Era în apropiere de zona Uranus.

Prinsul peştelui şi existenţa Rîului Dîmboviţa creaseră noi meserii, din care îşi cîştigau veniturile

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (107) Luni spre marţi, 31 martie - 1 aprilie 2003 Sfînta cuvioasă Maria Egipteanca – Sfîntul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Isus Christos Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Sînt în lumină.

Lumina harică mi s-a arătat încă de dimineaţă la rugăciune. Cred că Sfîntul Vasile cel Mare îmi este protector. Sînt animată de dorinţa de a-i merge pe urme.

Vreau să ajut copiii. Asta cred că pot face şi am putere pentru asta. „Eu sînt Lumina Lumii, cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

(Ioan 8:12). Ajută-mă, Christoase!

12-13 aprilie 2003, sîmbătă spre duminică A V-a duminică din post, a cuvioasei Maria Egipteanca Lumină, lumină, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă, şi slavă... poporului Tău! O visez pe Liliana, cu cei 5 copii ai ei. Mă uit la Ioan-Emanuel, finuţul meu, şi văd cît a crescut. Liliana pare din nou însărcinată. Îi spun că va face fată, după cum îi prezisesem şi cu Emanuel că va naşte fi băiat. Pînă acum nici visele, nici simţurile din starea de trezire nu mi-au înşelat premoniţiile niciodată.

La Biserică asist la un botez treimic, a 3 ţigănuşi:

RM

Terenul înconjurător a fost durificat prin impregnarea treptată cu siliciu coloidal provenind din descompunerea mortarului şi a betonului. Într-un fel, cei pe care îi numeam constructori de dolmene sau de cromlehuri erau, în realitate, constructori de piramide, de temple, de alei, toate din beton polizat şi foarte probabil sculptat.

Diodor din Sicilia, vorbind după toate aparenţele despre Stonehenge, nu a scris că văzuse un magnific templu circular împodobit cu ofrande bogate, situat în faţa ţării celţilor? Şi Scymnis din Chio făcea, se pare, aluzie la obeliscul bretan din Locmariaquer, descriind ,,coloana de Nord situată la extremitatea ţării celţilor, în faţa Oceanului brăzdat de valuri. Era evident vorba despre o coloană adevărată, a cărei piatră, ce nu a fost descoperită, nu constituia decît osatura. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre menhirul de la Oblicamp din Bavelincourt (Somme), vestitul okelisci campus al romanilor”.

Peste tot, betonul şi mortarul, după degradarea prin descompunere, s-au infiltrat în sol întărindu-l, după cum s-a constatat la analiza fizico-chimică. Şi nu este vorba despre o teză cu caracter mai mult sau mai puţin fantastic, ci despre concluzii trase în urma examinării unor betoane cît se poate de reale, în mod autentic vechi de cel puţin 3.000 de ani, care s-au păstrat ca prin miracol, fie între două blocuri de marmură, ca în oraşul

Autorii antici, dacă nu relatează despre piramide galice, nu vorbesc niciodată nici despre vîrfurile şi mesele de piatră, ceea ce indică faptul că n-au văzut decît tumuli şi gorgane din pietriş şi pămînt, cărora nu le-au acordat atenţie. Normal, spune Maestrul Unghiurilor, întrucît menhirii şi dolmenele erau la origine obeliscuri şi piramide din beton, toate credinţele noastre cu privire la civilizaţia occidentală sînt de revizuit. În special, trebuie ştiut că marile cromlehuri erau temple cu cupola din beton, identice cu stupele din Afganistan dintre care unele nu mai sînt în zilele noastre, după dezagregare, decît gorgane din pietriş.

Tumulul este de fapt o piramidă conică adăpostind un cavou orientat. în Egipt, cea mai veche piramidă, cea de la Saqqarah, are muchiile foarte imprecis conturate şi, împrejur, alte piramide aproape la fel de vechi au exact forma tumulilor celtici. (va urma) ROBERT CHARROUX

zeci de mii de oameni veniţi în Bucureşti, cu speranţa găsirii unei vieţi mai bune decît cea pe care o aveau în locurile lor de baştină. Unii s-au făcut pescari, iar alţii, care mai aveau ceva bani, au devenit negustori de peşte, prin închirierea, de la stat, de bălţi şi lacuri, pe anumite perioade de timp şi pe bază de contracte, în care se menţionau sumele plătite.

Pescuitul comercial se făcea şi în Lacul Cişmigiu. Se păstrează şi azi un contract de închiriere datat la 1 mai 1855, încheiat pe timp de trei ani, în care se menţionează valoarea peştelui ce trebuia vîndut populaţiei în pieţele orăşeneşti. Se observă că, încă din acei ani, apăruse grija celor ce conduceau Administraţia Bucureştilor pentru menţinerea strictă a preţului produselor. Scopul urmărit era acela de a păstra o concordanţă între preţul contrac­tului şi valoarea peştelui vîndut populaţiei. Mai rezultă că, şi în acei ani, specula era cunoscută, dar contracarată foarte bine de organele de control ce aparţineau primăriei.

Mai exista şi o categorie de mici distribuitori de peşte pe străzile oraşului. Îl purtau la vedere, sub frunze late de pomi, în coşuri de răchită cît mai curate, avînd şi un cîntar-balanţă cu greutăţi din piatră de rîu, care repre­zentau ocaua sau jumătatea ei.

Aprovizionarea la domiciliu intra într-un obicei care a fost respectat pînă în 1947, cînd a dispărut definitiv.

Fiecare dintre cei ce distribuiau peştele purta cîte două coşuri plate, agăţate de o cobiliţă. Se deplasa pe anumite străzi, strigînd cît îl ţineau rărunchii „Peştele!”, ca să fie auzit. Alţii, proveniţi tot din mediul rural, se mai angajau ca lucrători la morile de măcinat grîu, porumb şi secară, mori înfiinţate şi ancorate pe Dîmboviţa, acolo unde curentul apei era mai mare.

Apăruseră, tot în acei ani, şi alte meserii dependente de cursul Dîmboviţei. Pe malul apei începuseră să funcționeze ateliere de tăbăcărie care, după anul 1850, foloseau substanţe chimice aduse din Austria. Existau şi meşteri curelari, care confecţionau curele, chimire şi opinci, dar şi alte obiecte din piele. Erau purtate mai ales de bărbaţii din mahalale. Fiecare se mîndrea că purta asemenea produse frumoase, necesare şi de mare efect.

Apa de băut, pentru locuitorii de pe Dealurile Spirii şi Cotrocenilor, era adusă de sacagiii care formaseră şi ei o breaslă. Umblau pe toate străzile Bucureştilor şi nu cunoşteau altă meserie. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Marian Claudiu Constantin (6 anişori), Margareta (3 ani şi jumătate), Andreea-Elena (3 luni). Naşa se numeşte Elena. Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi. Florin a început iar să vină la Biserica Icoanei. Îl văd, Doamne!

să ne vedem mai mult. Cum e bolnavă de cancer, simţeam nevoia a sta mai mult cu ea de vorbă. S-o încurajez şi să-i spun ce simt de bine pentru ea. Ştiu că nu se va prăpădi.

Am primit scrisoare de la părintele Biagio, din Bergammo (Italia), dar e destul de tristă. Am fost împreună cu finuţul meu Ioan-Emanoil, la Izvorul Tămăduirii. Sînt tulburată, mistuită de ce am văzut în casa Lilianei. Mizerie cruntă şi gîndaci peste tot, foşgăiau şi în patul copilului. La vîrsta de 8 luni, (le împlineşte pe 14 mai), mama copilului îl hrăneşte doar cu lapte matern! Şi mai e, într-adevăr, din nou însărcinată, cum am visat-o în visul meu. Va face încă o fată. Încearcă să mă mintă şimi spune că nu ar fi gravidă. Visul pe mine nu mă înşeală şi văzînd-o în faţa mea observ că e gravidă. Vreau să vin la copil şi pe 14 mai, poate mă însoţeşte şi Rodi, care pe 12 mai îl internează pe Piticul ei la Spitalul Fundeni să-i facă o intervenţie la inimă.

Elena, fata Vioricăi, sora mamei de la Iaşi, de cînd s-a mutat în Bucureşti, la Rodi, deşi ASE-ul e lîngă casa noastră, şi garsoniera mea e şi mai învecinată cu facultatea, unde dă ea masteratul, nu a venit să mă vadă niciodată. Ce păcat!

Astăzi Florin n-a venit la Biserică.

Doamne, Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, cel ce ai înviat din morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!

Luminează-ne, Luminează-ne, Noule Ierusalime...

Doamne, slavă Ţie! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

11 mai 2003 Duminica a III-a după Paşte – Mironosiţele Ieri, 10 mai, de Sf. Apostol Simon Zilotul, a venit Florin la uşa mea. Eram cu Rodi şi nu am vrut să-i deschidem. El a insistat preţ de vreo 10 minute. Nu eram bine cu sănătatea. Nu aveam putere. Nu era momentul lui.

Mă aflam în prea mare slăbiciune. Am vorbit cu mama la telefon. Mi-a dat vestea că părintele Popescu va pleca din nou în pelerinaj la Ierusalim, chiar în ziua naşterii mele, pe 31 mai. Mama mi-a spus că părintele a întrebat de mine, pentru că nu m-a mai văzut, neputînd a merge la Biserică. Părintele a întrebat-o pe mama, dacă nu aş vrea să merg şi eu la Ierusalim. Ooo! Cît aş vrea să merg, dar nu sînt vrednică încă. Nu merit. Şi nici putere nu am. Iar cu autobuzul e jale. Vărs întruna. Şi nu e numai asta. Mi-e ciudă, sînt supărată pe mine că nu am muncit să merit să ajung pe pămîntul sfînt, pe care a călcat Isus al meu. Dacă aş fi muncit timp de 9 luni, din septembrie pînă în luna mai, aş fi avut banii de pe munca mea, nu tot de la părinţi.

La Isus mă duc numai în asemenea condiţii, altfel mă simt în prea mare păcat. Aşa că, după cum nu am nici un angajament şi nu lucrez, doar visez la acest pelerinaj, pe care mi-l doresc din tot sufletul. Plîng şi visez că mă duc. „Fie Voia Ta, Doamne, precum în cer aşa şi pre pămînt”.

Lenuş a plecat în Germania. Îmi pare rău că nu am putut

celtic de la Tourette-sur-Loup, fie la adăpostul unei cuirase de piatră, cum este cazul pentru betonul piramidei de la Coulhard, pe cale de a deveni un gorgan. De asemenea, piramidele din Egipt erau la origine acoperite cu un strat de mortar, din care n-a rămas nici un fel de urmă.

Tumuli, piramide şi gorgane (1)

RM

19

Vineri, 8 martie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (89) Revelațiile colonelului (4) Pe măsură ce s-au desfăşurat întîlnirile, adepţii şeicului au folosit toate informaţiile culese în cadrul acestor supravegheri preoperationale pentru a elabora planuri de atac genial de simple. Pentru Waldorf ei au decis că cel mai elegant mod de a ne dejuca măsurile de securitate era cel mai direct. Utilizînd o dubă furată şi revopsită pentru a arăta ca una aparţinînd companiei Federal Express, ei ar ajunge pe drumul greşit de pe Park Avenue şi ar intra în coliziune cu convoiul lui Hosni Mubarak exact cînd acesta e parcat în subsolul hotelului prin punctul de acces pentru personalităţi. Noi am numit acel punct vulnerabil „Fîntîna”. O echipă de comando înarmată cu grenade şi mitraliere ar ieşi din dubă, ne-ar imobiliza vehiculele de contraatac, după care ar urma să se ocupe de limuzina lui Mubarak.

Un alt plan pe care l-au dezvoltat includea introducerea unei echipe în casa scărilor hotelului Plaza unde erau cazate personalităţile politice ale Naţiunilor Unite, de unde ar ajunge în camerele acestora cu ajutorul

Memoriile unui celebru criminalist român (56) Cazurile „Nădrag“ (5) Drumul nostru spre locul faptei, după cum era şi firesc, a fost însoţit de aprinse comentarii.

– Credeţi că această nouă crimă ne va putea schimba orientarea din primul caz?, m-a întrebat Constantin. Vom ajunge oare să abandonăm ipoteza că Marcu e autorul?

– Dacă a doua crimă nu are legătură cu prima – ipoteză mai puţin plauzibilă, fiindcă la nivelul unei comune nu ne putem aştepta la o criminalitate care să înregistreze, în aceeaşi perioadă, mai multe cazuri de-sine-stătătoare – îl vom putea menţine pe Marcu ca suspect principal.

– Şi eu înclin să cred, a intervenit procurorul Chindriş, că cercetarea ne va oferi aspecte comune cu ale primului caz. Va trebui deci să ne gîndim la un singur autor, mai ales că ambele victime sînt muncitori în aceeaşi uzină.

Ajunşi la faţa locului, am urmărit cu viu interes cercetarea. A fost folosit şi cîinele de serviciu. Adul­ mecînd urmele pe o distanţă relativ mare, acesta a mers în curtea uzinei unde lucrase victima, a intrat într-un gang, a pătruns în atelierul de tîmplărie al uzinei, a cărui uşă era deschisă, deşi, în după-amiaza acelei zile, nu

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (8) Ascensiunea lui Saddam Hussein (2) În viaţa particulară, lui Saddam Hussein îi place să i se proiecteze ,,Naşul“. Îi place să se compare cu Nabucodonosor, regele Babilonului între 605 şi 562 î.Chr. Îi place, probabil, pentru faptul că acest strămoş politic ce credea, ca şi el, în puterea forţei, a cucerit Ierusalimul, a dărîmat templul şi a dus în captivitate poporul evreu.

Napoleon făcea următoarea mărturisire: ,,Îmi făuresc planurile bătăliilor sprijinindu-mă pe visele soldaţilor mei“. Saddam Hussein făureşte planuri războinice şi îşi duce la îndeplinire visurile grandomane, graţie bunăvoinţei şi complicităţii democraţiilor occidentale. În 1984, Irakul a cheltuit 14 miliarde de dolari pentru achiziţionarea de arme, ceea ce reprezintă jumătate din produsul naţional brut. Între 1982 şi 1985, această ţară a importat armament în valoare de 42,8 miliarde de dolari iar achiziţiile nu au încetat nici după încheierea războiului cu Iranul. În cursul ultimilor cinci ani, Bagdadul a fost cel mai însemnat importator mondial de material militar, cumpărînd aproape 10% din armele vîndute în întreaga lume.

armelor. Au avut totodată în vedere infiltrarea de agenţi operativi printre membrii personalului hotelier. Cîţiva chelneri înarmaţi cu pistoale automate puteau să susţină într-o manieră eficientă echipa de atac. Acesta era un vechi truc al operaţiunii Septembrie Negru.

Au studiat bine lecţiile de istorie. Mai multe planuri, mai multe profile ies la lumină de pe fiecare pagină a acestor transcrieri. Unul dintre ele implica aruncarea în aer a elicopterului Marine One în timp ce elicopterul preşedintelui ateriza în centrul Manhattanului. Am rămas complet fără glas. De ce nu a eliminat FBI-ul această celulă acum cîteva luni?

Nu pot să aflu nici un răspuns la această întrebare.

Singura mea explicaţie e că cei din FBI nu au luat în serios informaţiile colonelului. A fost o greşeală pentru care naţiunea noastră plăteşte un preţ scump.

Modul în care supuşii şeicului au construit profilurile ţintelor a fost absolut genial. Regulile lor sînt destul de flexibile pentru a fi aplicate altor situaţii. Dacă sînt transmise prin Lumea întunecată, ele ar putea funcţiona aproape ca un fel de planuri de terorism în franciză pentru alte grupuri. De ce au ales ei WTC ca primă ţintă a unui bombardament? Doar şeicul şi Ramzi Yousef pot răspunde la această întrebare. Dovezi suplimentare descoperite pe durata raidurilor din New York şi New

Jersey arată că ei au plasat camioneta Ryder la subsolul Turnurilor Gemene în speranţa ca unul să se prăbuşească peste celălalt. Ei nu urmăreau să mărească numărul de victime pe stradă, ci doreau să distrugă două imagini simbolice pentru puterea economică americană.

Mă întîlnesc cu Scott Stewart. El îmi spune că suflul exploziei a avut o rază de 27 de metri. Bomba, alcătuită din doar cinci sute de kilograme de explozibil, a sfredelit găuri prin betonul a patru etaje ale clădirii.

Dacă ar fi fost plasată mai aproape de unul dintre stîlpii de susţinere din interiorul garajului, planul lui Yousef ar fi avut succes. Hezbollahul s-ar fi mulţumit cu sute de victime pe stradă. Acest grup a vrut să ucidă 50.000 de persoane şi să distrugă un simbol american al puterii.

Membrii grupului au deţinut cunoştinţele, deprinderile operaţionale şi inteligenţa necesare pentru a executa oricare dintre operaţiunile lor preplanificate. În timp ce autorităţile prind pe aproape toţi membrii celulei, inclusiv pe şeicul orb, Ramzi Yousef şi constructorul bombei, Abdul Rahman Yasin, au scăpat.

Informaţii care ajung la noi relevă că Yasin, care e irakian, a reuşit să se întoarcă la Bagdad. Yousef a fugit în Pakistan, apoi a dispărut. (va urma) FRED BURTON

se lucrase în acel sector. Surpriza celui care conducea cîinele, cît şi a noastră, a fost mare. În loc să întîlnim pe autorul probabil, am fost puşi în faţa unui nou tablou impresionant: un alt atac cu mînă armată, despre care, în mod normal, nu s-ar fi putut afla decît a doua zi, cînd reîncepea lucrul în atelier. Aici a fost găsit, în stare de comă, muncitorul Luca P., căzut cu jumătatea corpului pe bancul de tîmplărie. Prezenta mai multe leziuni grave la cap, produse probabil cu toporaşul aflat în atelier şi care purta pe suprafaţa sa pete de sînge. Înainte de a se cerceta locul faptei, victimei i s-a dat primul ajutor, apoi a fost transportată cu avionul la Timişoara. Datorită tratamentului la timp şi intervenţiei chirurgicale de ultimă oră, i-a fost salvată viaţa, însă nu au putut fi înlăturate gravele consecinţe produse de leziuni: paralizia centrilor nervoşi ai înţelegerii, vorbirii şi scrisului, împrejurare care a făcut imposibilă, pentru noi, obţinerea oricărei declaraţii despre persoana agresorului.

Deşi cîinele nu ne-a mai putut conduce în continuare pe urmele autorului, activitatea lui a fost apreciată, deoarece numai cu ajutorul său am putut ajunge, în timp util, la locul celei de-a treia fapte şi la salvarea unei vieţi omeneşti.

Investigaţiile privind relaţiile lui Luca s-au soldat cu un rezultat negativ: nu se contura, nici cel puţin ipotetic, vreun mobil al tentativei de omor.

La miezul nopţii, după evenimentele surpriză, după şocul resimţit şi şaisprezece ore de continuă încordare,

simţeam cum mă părăseşte cu totul optimismul. De data aceasta, încercam sentimente cu totul străine zilelor de intensă activitate din luna aprilie, cînd fiecare oră ne oferise noi date ce conturau suspiciunile asupra lui Marcu. Această zi, 22 mai, care înregistra cele două evenimente, n-a făcut decît să ne spulbere şi şansele rezolvării primului caz. Reţinînd ca valabilă ipoteza unui singur autor în toate cele trei cazuri, prezumtivul nostru mobil legat de persoana primului suspect îşi pierdea şi el valoarea... Trebuia găsit un alt mobil. Mă preocupa totodată şi moralul ofiţerilor; doream să nu-şi piardă încrederea în capacitatea şi forţa lor de muncă. Urma să-i conving că vom obţine succesul, în ciuda dificultăţilor.

Copiile foilor de observaţii privind tratamentul şi starea sănătăţii lui Luca au fost studiate de competentul medic legist Crişan, în ideea determinării uneltelor folosite de agresor. Alte elemente descoperite fuseseră urmele digitale de pe geamul bufetului din camera victimei Petre. Deşi examenul dactiloscopic a dus la eliminarea presupunerii că urmele ar fi fost lăsate de membrii familiei sau de proprietarii locuinţei în care stătea victima, nu se putea afirma că aparţineau neapărat criminalului; ele puteau fi lăsate, cu multă vreme înainte, de către o bătrînă care locuise în aceeaşi cameră şi decedase la începutul lunii mai.

Acest aliat al Moscovei, cu care a semnat, în 1972, un ,,Tratat de prietenie şi colaborare“, s-a apropiat în decursul timpului din ce în ce mai mult de ţările occidentale, singurele capabile să răspundă nevoilor sale esenţiale. Vrea oare Irakul să-şi construiască o industrie nucleară? Francezii îi vor furniza la mijlocul anilor şaptezeci centrala de care avea nevoie, închizînd ochii la toate riscurile privind proliferarea şi fabricarea plutoniului. Saddam Hussein vrea arma nucleară şi nu ascunde acest fapt. Visul său va fi spulberat, pentru moment, în 1981, cînd avioanele israeliene vor distruge centrul nuclear irakian de la Osirak.

Posedă deja un important arsenal de arme chimice, pe care le-a utilizat contra atacurilor iraniene şi a satelor kurde rebele. Şi aici, ajutorul occidental a fost determinant. Au fost consemnate două sute opt companii care au cooperat, în măsuri diferite, la îndeplinirea diverselor programe militare irakiene, cu precădere la construirea industriei chimice. Pe listă figurează: 86 de întreprinderi vest-germane, 18 firme americane, 18 firme britanice, 16 societăţi franceze, 12 italiene, 11 elveţiene, 17 austriece, 8 belgiene, 4 spaniole, restul fiind repartizat între Argentina (3), Japonia (1), Brazilia (1), Egipt (1), Suedia (1), Olanda (2), Polonia (1), India (1), Monaco (2), Jersey (1). Deşi guvernul Statelor Unite a negat că ar fi furnizat arme, numeroase firme particulare americane au vîndut material militar, transferat Bagdadului prin

intermediul unor societăţi-ecran sau prin companii servind drept intermediari pentru Irak.

Operaţiunea desfăşurată pe aeroportul londonez Heathrow, la 28 martie 1990, a deconspirat amploarea acestui trafic. În aceeaşi zi, Serviciile britanice vamale au găsit piese ,,Krytrons“ electrice, cu utilizare militară.

Aceste piese puteau servi drept detonator pentru armele nucleare. Capătul acestui fir a fost găsit după optsprezece luni de anchete şi filaje efectuate de Serviciile de Informaţii britanice şi de către vama americană. Piesele incriminate au fost produse de o firmă din San Diego (California), care a fost contactată de intermediari ce lucrau pentru Irak.

Cei din conducerea societăţii, intrigaţi de acest demers, au alertat serviciile vamale, care şi-au infiltrat un om în grupul ce participa la toate negocierile privind cumpărarea şi transferul pieselor ,,Krytrons“. Materialul a fost expediat la Londra cu zborul cargo al companiei TWA, şi a rămas în stoc pentru două săptămîni în zona de tranzit. Agenţii vamali au intervenit în momentul în care încărcătura urma să fie plasată la bordul unui avion al companiei Iraqi Airways, gata de decolare în direcţia Bagdad. Au fost arestate cinci persoane care lucrau pentru această companie: doi irakieni, un libanez şi doi britanici. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

(va urma) DUMITRU CEACANICA

20

Vineri, 8 martie 2019

RM

Ce primvar Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (22) LUNA FEBRUARIE 17 februarie Despre evlavia de ochii lumii ,,Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare” (Matei 6, 18) Într-unul din primele capitole ale Evangheliei după Matei, Domnul nostru Iisus Christos le vorbeşte celor ce postesc despre postul care place lui Dumnezeu, spunînd: Nu fiţi ca făţarnicii - nu postiţi ca făţarnicii, nu faceţi milostenie ca făţarnicii. Toate aceste lucruri, care se fac în numele lui Dumnezeu, oamenii au început să le facă numai de ochii lumii. Domnul nostru vede cu întristare cum tot ce trebuie să vină de la Dumnezeu şi să tindă spre El s-a împotmolit, ca să zic aşa, în pămînt. El se străduieşte necontenit să abată privirea şi inima oamenilor de la lumea aceasta păcătoasă spre cer.

Milostenia trebuie să meargă drept către Dumnezeu, lăsîndu-i deoparte pe oameni; rugăciunea trebuie să meargă drept către Dumnezeu, lăsîndu-i deoparte pe oameni; postul trebuie să meargă drept către Dumnezeu, lăsîndu-i deoparte pe oameni, adică părerile omeneşti şi laudele omeneşti. ,,Vai vouă, farisei făţarnici!” — le spune Domnul celor ce coboară dumnezeiescul pe pămînt pentru a dobîndi slavă pămîntească. ,,Primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi” (Ioan 5, 44).

Mîntuitorului nostru, Care este vrednic de toată slava şi cinstea, îi plăcea să repete că nu a căutat nici voia, nici slava Sa - iar El vede tot timpul oameni nevrednici, jalnici şi pîngăriţi, care nu caută decît această slavă omenească!

Iar această căutare duce la făţărnicie. Domnul vrea să rupă de pămînt sufletele legate de el şi să le îndrepte, ca pe o săgeată trimisă la ţintă, drept spre Cel ce vede cele ascunse şi nu primeşte făţărnicia. Domnul, Cel drept, îi cheamă pe oamenii care se roagă şi postesc de ochii lumii, spunîndu-le: ,,Să nu faceţi înaintea oamenilor, ci în faţa Tatălui vostru, Care vede într-ascuns”. De Tatăl Său şi al nostru, Care vede cele ascunse, vrea Domnul să pironească toate privirile, ca să cunoaştem, în locul evlaviei de faţadă, acea negrăită împărtăşire cu Tatăl ce se cunoaşte „într-ascuns”, pînă în adîncul cel mai tainic al sufletului lipsit de făţărnicie.

Tatăl tău este într-ascuns, îţi va răspunde şi ţi Se va descoperi într-ascuns - şi El, Care vede cele ascunse, vede nu numai rugăciunea ta cea neputincioasă, postul lăuntric al inimii tale, ci şi păcatele pe care le tăinuieşti.

Pătrunzînd în toate adîncurile necurate ale sufletului tău, El nu îţi întoarce spatele. Un om ţi-ar întoarce spatele,

Cu picioarele pe pămînt (26) Oportuniștii încearcă să intre pe ușa din dos a Bisericii - Părinte, imaginea Bisericii, sau mai bine-zis gradul de încredere a oamenilor în Biserică a scăzut dramatic în ultimul timp. Desigur, cauzele sînt multiple, dar îmi puteți puncta esențialul?

- Copile, Biserica este a lui Dumnezeu, Capul Bisericii este Iisus Christos, iar faptul că Biserica scade în sondaje, ține în primul rînd de slăbiciunea oamenilor. Au trecut mulți la secte, pe motiv că cei de acolo se poartă mult mai bine sau că preotul nu ia bani la înmormîntări. Au părăsit Adevărul doar pentru că au găsit o stare de bine în altă parte. Dureros, dar real. Dar am să-ți mai expun o cauză ascunsă ochiului liber, dar căreia îi simțim efectele. Este vorba de oportuniștii de peste tot. Ei sînt cei care fură manifestațiile făcute de oameni tineri și frumoși, ei sînt cei care intră în partidele politice, transformîndu-le întrun mecanism aducător de venit, tot ei sînt cei care caută să intre pe ușa din dos în Biserică încercînd să-i denatureze sensul ideologic spre propriul folos, fără să-i intereseze distrugerile lăsate în urma lor. Fură revoluții, religii, partide sau chiar țări, infiltrîndu-se în orice demers sincer,

însă Dumnezeu nu face aşa: dimpotrivă, El îşi întinde mîinile zi şi noapte către poporul cel răzvrătit (Isaia 65, 2), pentru a chema la Sine inimile îndărătnice şi a răsplăti inimile ce-L caută prin împărtăşirea cu El, care insuflă în acestea viaţă nouă şi face din ele locaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 22).

18 februarie Viaţa – dar de la Dumnezeu ,,Drept aceea, am urît viața căci rele sînt cele care se fac sub soare” (Ecclesiastul 2,17) Nu există om care în viaţa lui să nu fi fost supus a repeta aceste cuvinte ale lui Solomon, dîndu-şi seama totodată cît de greşite sînt. Aici este vorba de o ispită; duhul rău aruncă lumina sa infernală asupra tuturor murdăriilor și mîrşăviilor care se întîlnesc în această viaţă, şi în fața acestei privelişti ni se face greaţă de lumea întreagă; fără să vrem, ne punem întrebarea: „Oare merită să trăim, şi pentru ce? Nu cumva doar pentru ca, învîrtindu-ne în această vîltoare a păcatului şi smintelii, să adăugăm şi glasul nostru la vaietul de obşte al omenirii pătimitoare?”.

Creştinul nu trebuie să urască viaţa; dîndu-şi seama cît este ea de imperfectă, de întunecată şi cîteodată crudă, trebuie totuşi să o iubească, deoarece este cel mai mare dar la Dumnezeu, şi să înţeleagă că oricine, dacă vrea, poate învăţa din ea multe lucruri. Viaţa e o arenă în care ne luptăm pentru adevăr împotriva minciunii şi pentru bine împotriva răului; este o comoară, pe care oamenii o cheltuiesc prea des şi cu prea multă uşurinţă. Noi trebuie să tragem folos din ea şi, atunci cînd va veni vremea, s-o punem înapoi în mîinile lui Dumnezeu, din care am primit-o. Viaţa e un pămînt supus adesea furtunii şi vremii rele, însă şi adăpat de ploi binefăcătoare. În fine, ea este, mai întîi de toate, un dar de la Dumnezeu: ce drept am eu să urăsc acest dar şi să blestem ceea ce a binecuvîntat Dumnezeu?

Ca să iubim viaţa, să nu căutăm în ea ceea ce ea nu ne poate da, ci ceea ce sîntem datori noi înşine să-i aducem.

Vrei să iubeşti viaţa? Gîndeşte-te ce folos ai putea să aduci prin ea altora. Oare în calea ta nu s-a găsit nici un om care să aibă nevoie de dragostea ta, pe care să îl poţi mîngîia, sprijini, aduce la Domnul? Luminîndu-se prin faptele dragostei, toată viaţa noastră se va transfigura şi va înflori în lumina acestei dragoste.

Cineva a spus: „Străduieşte-te zi de zi să micşorezi măcar cît de cît uriaşul munte al suferinţei omeneşti şi să sporeşti mica moviliță a bucuriei omeneşti“. Nu-ţi iubi viaţa în mod egoist, ci iubeşte-o de dragul Domnului tău, fiindcă ea este cîmpul de luptă pe care poţi ţine piept, pentru Christos, păcatului. Şi ţine minte că vei începe să trăieşti cu adevărat doar atunci cînd îţi vei pune deplin viaţa la dispoziţia Celui care ţi-a dat-o. (va urma) spre propria bunăstare. Nu sînt oameni foarte inteligenți, însă au un simț al banului foarte bine dezvoltat, căruia îi iau urma mai ceva ca un cîine de vînătoare.

- Părinte, cum îi vedem, cum îi aflăm, cum îi depistăm?

- Ei vezi, dacă ar fi așa de ușor, acum am trăi înaintea vremurilor noastre. Chiar dacă îi identifici, este foarte greu să-i înlături pentru că au creat o rețea, aceleași persoane regăsindu-se în mai toate domeniile în care banii pot fi ușor sustrași și ideologia deformată. Din păcate, aceiași oameni stau și la porțile Bisericii, iar din cauza acestora, multă lume renunță la încredere, confundînd, ce e drept, acțiunile derapante ale unor personaje prăbușite spiritual, cu misiunea sacră de mîntuire a Bisericii. Dacă am putea disocia lucrurile cu ceva mai multă atenție, am contribui și noi, așa cum ar trebui, la revigorarea sistemului imunitar al Bisericii. În contrapondere, ar trebui creat un network ortodox, o platformă de sprijin, care să poată reacționa și susține atît Biserica, cît și pe orice ortodox încercat.

Am ajuns astfel încît, dacă un părinte vine la tine acasă să te spovedească ori să-ți citească o rugăciune, vecinii să creadă că ai murit. Orice alt motiv nu este luat în calcul.

Atît de tare s-au îndepărtat oamenii de Bunul Dumnezeu și de Biserică. Dar să nu generalizăm. Să rămînem tari în dreapta credință și să nu renunțăm la speranță. (va urma) IONUȚ RITEȘ

Și violet, și roz, și roșu purpuriu, Și alb, și galben, și-albastru azuriu, Și verde cît cuprinde mă-nconjoară, E semn că primăvara a venit iară...

Corale de ciripitoare pictează în văzduh, În armonii angelice cu stihuri de nespus, O primăvară zveltă și fără de apus, În primăveri de vieți unite pînă Sus...

Și toporași, brîndușe violet, și ghiocei,

și viorele împarfumate Înmiresmează în viu natura-mperecheată, Cu nori de stele aurii ca niște nestemate, Cu mii de șoapte străvezii ca îngerii

în noapte...

Preot Emil Nedelea Cărămizaru

Te rog...

Te rog un lucru mare, Doamne Un lucru foarte mare Știind cît sînt de ticălos Dă-mi binecuvîntare Căci vreau ca voia Ta s-o fac Cu infima-mi putere Cu Tine, Tată să mă-mpac Să uit orice durere Și-atunci ca vulturul să zbor Nu spre-a ucide-o pradă Ci ca în vecii vecilor Ție să-Ți fiu podoabă Cuvîntu-n suflet să-mi sădești Cu El să fiu totuna Din inimă de tot să-mi ștergi Minciuna și furtuna Doresc cu Tine să-mi petrec Întreaga veșnicie De ți-am greșit de zeci de ori Tu iartă-mi de o mie

Cpt (r) dr. Pavel Moldovan

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici Taina Căsătoriei: cununia

În primul rînd, este potrivit să ne amintim remarcabilele cuvinte: ,,Cununiile se săvîrșesc în ceruri.” În ele este exprimată pe scurt și cu har credința în faptul că unirea plănuită de Dumnezeu a doi oameni prin căsătorie nu poate fi rod al patimilor. Ea trebuie să aibă, și are, un conținut esențial, ființial, care iese din cadrul problemelor morale, sociologice și juridice. În­ vățătura ortodoxă despre căsătorie afirmă că adevărata căsătorie ortodoxă este o Taină, adică eveniment duhovnicesc, care aparține realității duhovnicești, ființării duhovnicești. (Protoiereul Vladimir Vorobiov)

RM

21

Vineri, 8 martie 2019

S , ase,

Cavalerii Apocalipsei La o masă de la barul Hotelului Hilton din Bucureşti stau 4 tipi îmbrăcaţi în nişte costume negre impecabile.

Păreau destul de ciudaţi, mai ales că vorbeau în şoaptă.

Ospătarul notă şi el ciudăţenia celor 4, dar meseria îl obligă să se apropie cu zîmbetul pe buze şi să-i întrebe ce doresc să consume.

- Am dori cîte un coniac fiecare, dar înainte să ni-l aduci, aş vrea să te întreb şi eu ceva. Pot? - Da, sigur, răspunse surprins ospătarul.

- Uite, noi 4 sîntem aici în incognito. Eu sînt preşedintele FMI, apoi - arătînd către ceilalţi 3 - el este preşedintele Băncii Mondiale, el este preşedintele Comisiei Europene, iar cel de-al patrulea este miliar­ darul George Soros. Noi am venit aici în România pentru a vă jefui de toate bogăţiile, vrem să vă distrugem industria, să vă lăsăm fără şcoli şi fără spitale, să vă luăm Transilvania şi să o dăm iar la unguri, să vă tăiem toate pădurile… mă rog, să vă desfiinţăm pur şi simplu... iar la urmă vrem să-l omorîm şi pe Dragnea. Tu ce părere ai?

Ospătarul se uită un pic năuc la ei, apoi răspunse: - Wow... chiar îl omorâţi pe Dragnea? Tare, frate, asta!

Tipul care-l întrebase se întoarse către amicii săi şi le spuse surîzînd: - N-aţi vrut să mă credeţi, v-am spus că pe români îi doare fix în cur de ţara lor. Ajunge să le dăm un pic de circ politic, m**e Dragnea, jos PSD, sus PNL și alte de astea şi le putem lua tot. (banc politic)

P I Mo c c h io !

S mai i rdem!

Rromii vor aduce aurul României de la Londra

Ca urmare a proiectului de lege privind repatrierea aurului românesc depozitat la Londra încă din 1999, asociaţiile de rromi din România s-au autosesizat şi s-au autopropus să preia această grea obligaţie. În opinia reprezentanţilor rromilor, în cazul în care proiectul de lege iniţiat de Liviu Dragnea nu are să fie aprobat de către Parlament, cîteva şatre de rromi 100% româneşti, cu mare experienţă în vestul Europei, în special în Franţa, se vor ocupa să readucă în ţară aurul românesc. „Noi trebuia să ne ocupăm de aurul dus la Moscova în 1916 şi această problemă era demult tranşată cu Rusia”, a declarat un reprezentant de seamă al rromilor, precizînd că este cazul ca această oportunitate de a readuce aurul de la Londra, să nu fie sub nici o formă ratată de către autorităţile româneşti. ,,Avem experienţă de sute de ani în preluare, transport şi prelucrare a aurului. Este un moment bun de a înapoia ţării care ne-a adus atît de multe beneficii, România, puţin din experienţa pe care noi am dobîndit-o în tot acest timp”, a mai declarat reprezentatul rromilor.

Chiar dacă sînt multe voci care se opun repatrierii aurului, și aici vorbim de partidele aflate în opoziție de idei și de gîndire cu PSD, decizia nu a fost încă luată, Guvernul așteptînd și instrucțiuni de la Berlin, Paris și Washington.

IAR 93B - primul avion invizibil românesc

Odată cu anunţul Statelor Unite cum că avioanele invizibile F35 au devenit operaţionale pe portavioanele americane, Statul Major al Forţelor Aeriene Române a venit cu vestea mult aşteptată de români. Primul avion invizibil românesc, IAR 93B, a intrat deja în funcţiune de cîţiva ani, doar că fiind complet invizibil, nu are cum să fie văzut de nimeni, alţii decît pilotul care îl conduce sau inamicul care este doborît de rachetele sale. ,,Este adevărat că nu am anunţat pînă acum funcționalitatea avionului, deoarece este cel mai performant aparat secret al Armatei Române de după 1968, pe cînd topeam tancurile ruşilor cu laserul. Dar acum, cînd este deja operaţional, în aer, cum ne place nouă, aviatorilor, să glumim, putem să spunem fără nici un fel de teamă că, în acest moment, România este o ţară apărată şi din aer de către propriile noastre forţe aeriene invizibile”, a declarat Mandache Aerianul, șeful grupului de comandă al avioanelor invizibile românești. ,,Nu există nici un motiv de panică, orice atac ar veni spre România, fie din est, fie de la răsărit, noi sîntem pregătiți să îl respingem. Între noi fie vorba, avioanele noastre invizibile, IAR 93B, survolează deja de cîteva luni spre Moscova, dar ăsta este un alt secret bine păstrat de către noi”, a jubilat Mandache.

Avionul IAR 93 a zburat prima dată în 1978 și de atunci a fost îmbunătățit permanent de către specialiștii români. Chiar dacă oficial, acest avion a fost distrus în totalitate în 1998, în realitate însă, se pare că a fost mult îmbunătățit și adus la nivelul celor mai deștepte aparate de zbor din lume, sub titulatura IAR 93B. D.A.

22

Vineri, 8 martie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI România e tranşată ca la măcelărie (1) (urmare din pag. 1) Politica este foarte relativă, mai ales la acest început de secol şi de mileniu: stînga devine dreapta, dreapta devine stînga, e o geometrie variabilă a punctelor cardinale în politică, noţiunile cu care se opera pînă acum cîţiva ani devin revolute, şi iată că trăim surpriza de a-l vedea astăzi huiduit pe preşedintele american George W. Bush, exact de aceia care acum două – trei săptămîni îl huiduiau pe Jean-Marie Le Pen. De pe alte poziţii şi din alte puncte de vedere, probabil că mai rămăsese un rest de plată pentru demonstranţii respectivi.

Pentru că eu am fost şi în Parisul şi în Strasbourgul acelor zile fierbinţi ale alegerilor din Franţa şi ştiu ce s-a întîmplat: cine l-a huiduit pe Le Pen l-a huiduit şi pe George Bush! În mare parte erau troţkiştii, erau cei de extremă stîngă, erau magrebienii, şi erau şi cei cu anumite devieri sexuale, cărora nimic nu le convine. Oricine ar veni acolo este bun de carne de tun, cum spunea Napoleon în tinereţea lui. De unde vine acest val al mişcărilor greşit numite „populiste”? Este vorba de eşecul lamentabil al aşa-zisului liberalism, despre care chiar un preşedinte de bancă, nu-i mai dau numele, s-a simţit dator să mă sune şi să mi-l incrimineze, pentru că vrea şi el să participe la viaţa cetăţii; acesta mi-a spus: „Domnule, eu vă înţeleg perfect. Liberalismul sado-masochist a adus Europa în această situaţie”. Asta este realitatea. Este vorba de cei care au împins totul pînă la limita insuportabilului. Au transformat democraţia într-o anarhie, în virtutea căreia orice este posibil. A devenit posibil ca aceia care acuză un partid de extremism, fără să facă nici o dovadă, să pună mîna pe pistol şi să omoare un lider politic.

Ei nu sînt extremişti, ei sînt democraţi, fireşte! În ceea ce mă priveşte, eu retrăiesc la noi şi noi dimensiuni linşajul mediatic la care am fost supus în noiembrie-decembrie 2000. Desigur, acum mă uit cu detaşare şi văd că şi alţii sînt supuşi acestui tir. Este o reţetă, probabil, dar nu ştiu cît timp va mai avea sorţi de izbîndă.

Stimaţi colegi, mai ales cei din PSD, cel mai mare risc al nostru este să-i furăm la coşniţă pe occidentali. Apusul nu te iartă. Uitaţi-vă ce-a păţit Willy Claess, care era unul dintre cei mai importanţi oameni ai Europei, secretar general NATO. Uitaţi-vă ce-au păţit Edith Cresson, Giulio Andreotti şi alţi lideri politici şi militari ai Europei – au fost debarcaţi, cît ai zice peşte, pentru că au furat organismele care îi propuseseră în acele funcţii. În urmă cu exact 2 ani, în clădirea Senatului, în Sala de Marmură, am avut onoarea să mă întîlnesc cu domnii Romano Prodi şi Günther Verheugen. Eram, acolo, toţi preşedinţii partidelor parlamentare de atunci. Eram mulţi şi sîntem din ce în ce mai puţini, dar vom fi şi mai puţini, pentru că asta e tendinţa firească a unei politici care se normalizează: să păstreze în Parlament atîtea partide cîte sînt doctrinele politice. Există patru doctrine mari şi late: doctrina social-democrată, doctrina liberală, doctrina creştin-democrată şi mama tuturor doctrinelor, care e doctrina naţională şi din care se trag toate. Şi cine nu mă crede sau cine nu ştie carte – mă refer la unii ziarişti mai tineri, care fac grimase prin fundul sălii, eu îi înţeleg, şi eu am fost ca ei, dar mi-am revenit – n-are decît să ia celebra carte editată de Dimitrie Gusti în 1923, şi unde doctrina naţională este teoretizată şi fundamentată de Nicolae Iorga. La întîlnirea cu domnii Romano Prodi şi Günther Verheugen, eu i-am rugat să ajute societatea românească să îşi facă curat în

propria ogradă. Pentru că riscul este următorul: românii ştiu că vin nişte bani din Occident – două, trei, patru, şapte miliarde de dolari sub formă de credite, rambursabile sau nerambursabile, sub formă de programe - dar dacă românii nu vor găsi banii aceştia în nivelul de trai, în stabilitatea monedei naţionale, în pensii, în bursele studenţilor, în spitale, în învăţămînt, atunci le va fi clar că banii s-au fraudat, au dispărut cu bună-ştiinţă, aşa cum au început să dispară şi pămînturile ţării. Unii dintre dvs. aţi fost în Olanda; am avut şi eu cinstea să-l însoţesc pe acest titan al gîndirii marxiste care este Oliviu Gherman şi care acum e ambasador în Franţa; el încă n-a aflat ţara în care e ambasador, dar îi vom trimite o depeşă să afle; e un om admirabil, eu vorbesc cu simpatie despre el, şi dacă glumele mele nu-s foarte reuşite, îl rog de la depărtare să mă ierte; în 1995, în drum spre Africa de Sud, am făcut o escală cu KLM-ul la Amsterdam, am fost conduşi de gazdele noastre pînă în interiorul Olandei şi am văzut zona Delft, unde olandezii au recîştigat pămînturi de la ape, de la mare, au făcut diguri, au făcut zone de exploataţie agricolă, o muncă eroică a unui popor care n-a dat multe valori, dar a dat poate cel mai mare pictor din istoria umanităţii, l-a dat pe Rembrandt, mai mult nici nu-ţi trebuie. Iată că de la noi, de la români, dispar pămînturile! Toată lumea a luat cunoştinţă că în urmă cu cîteva zile şi-a dat demisia din funcţia de director al Agenţiei Domeniilor Statului un oarecare domn Cristian Candet. De ce şi-o fi dat el, brusc, demisia într-o ţară care nu prea cunoaşte noţiunea de demisie? Rareori auzi pe ici, pe colo că-şi mai dă cineva demisia. A-ţi da demisia este o chestiune grandioasă, este o problemă de onoare.

Fie nu mai faci faţă, fie nu mai poţi să răspunzi presiunilor politice sau economice exercitate împotriva ta. Tot un fel de demisie şi-a dat sărmanul procuror Cristian Panait. Şi-a dat demisia din viaţă, Dumnezeu să-l ierte, s-a sinucis, pentru că s-au făcut presiuni politice, cum presiuni politice se fac şi împotriva procurorului pe care el, Panait, era pus să-l ancheteze, e vorba de Alexandru Lele, şi căruia i se fabrică, din nou, un dosar al unui accident de circulaţie, pe care îl făcuse acum vreo 6 ani, dar acum acest Alexandru Lele este scos, după 6 ani, că era beat mort la volan. Asta e ţara în care trăim!

Asta e justiţia pe care o patronează unii dintre colegii dvs. Acest Cristian Candet şi-a dat demisia pentru că în ziua de 22 aprilie 2002 a spus, cu năduf, în faţa Comisiei pentru Agricultură a Camerei Deputaţilor, că nu ştie ce să mai facă: din domeniile private ale statului, care însumează circa 900.000 ha - şi nimeni nu are voie să intre acolo, sînt domenii tabu, nici măcar Primăria nu are voie să ridice un steag – au dispărut 500.000 ha, datorită unei „suveici” patronate de distinsul ministru răspopit al Agriculturii, Ilie Sîrbu, şi de alţii, pe care noi i-am dat afară din partidul nostru, nu le mai dau numele, „de mortuis nil nisi bene”. I-am dat afară pentru că au furat şi nu mă va timora nimeni. Pe mine mafia şi hoţii nu mă vor îngenunchea! Repet, această „suveică”, această „cooperativă” a prăduit 500.000 ha din domeniile private ale statului. Am să merg mai departe şi am să vă aduc aminte că în urmă cu circa 3 săptămîni, de la acelaşi microfon al Senatului, am vorbit despre mari cantităţi de valută care ies din ţară prin poarta aeriană nr.1, prin Aeroportul Otopeni, dar şi de mari cantităţi de aur. Adusesem chiar un document, din care reieşea că au fost scoase într-o singură zi 20 de tone de aur. Nici pînă azi nu s-a dat nici un răspuns. Dar ştiu că un răspuns subteran tot a şerpuit pe acolo, şi anume s-a declanşat o anchetă, la sînge, să se vadă cine ne-a furnizat nouă

documentele respective. Aşadar, e vorba să se prindă denunţătorul, e vorba să se prindă cel care nu a mai suportat să trăiască într-un climat de infracţionalitate. Acum, domnul Mugur Isărescu pregăteşte Rapoartele pe ultimii 4 ani de activitate a Băncii Naţionale a României. Avem şi noi oameni în Banca Naţională a României şi în partidul nostru sînt chiar cîţiva foşti miniştri, în diverse epoci, ai finanţelor publice, care au văzut Rapoartele şi se pare că este o alba-neagra, o iuţeală de mînă, un nou truc al domnului Mugur Isărescu, care se crede prea deştept. El crede că, dacă şi-a cumpărat funcţia de membru corespondent al Academiei Române, chiar e academician! Nu e academician. El este un contabil, un finanţist, îi punem nişte cotiere frumoase, ca să-l distingem de Adrian Vasilescu, şi ştim o socoteală. Dacă tot am ajuns cu discuţia la punctul acesta, aş ruga partidul de guvernămînt să nu supună votului Rapoartele Băncii Naţionale a României în aceeaşi zi în care ne sînt date spre studiu, fiindcă ar fi imoral. Noi trebuie să avem răgaz cîteva zile, pentru a le analiza. Realitatea, stimaţi colegi, este că România a fost sectorizată, a fost tranşată, ca la măcelărie. Ştim şi domeniile care s-au împărţit unor partide: tu ia apele minerale, tu ia fierul vechi, tu ia cheresteaua, tu ia o parte din turism, tu ia băncile şi aşa mai departe. Şi ne mirăm că nu se întîmplă nimic! Şi ne mirăm că nici un rechin mare nu este băgat la puşcărie!

Repet, numai plevuşcă şi gingirică. Şi în vremea asta ne permitem luxul să avem un deţinut politic, condamnat la 18 ani de temniţă, într-o perioadă în care tot mai multe confederaţii sindicale, ligi şi uniuni de peste hotare cer, în scris, eliberarea lui. Şi ne mai mirăm că e prost organizată munca în subteran. La fel ca într-o glumă de prost gust, se schimbă canapeaua – se închide Mina Vulcan.

Asta înţelege domnul Dan Ioan Popescu. Să mai lase cîteva sute de mineri pe drumuri. Dar de ce nu ne spune domnul Dan Ioan Popescu ce este cu comisionul acela de 30 milioane de dolari care a fost luat în decembrie 2001, la Londra, într-un contract cu ruşii? 21 milioane de dolari ruşii şi 9 milioane de dolari unii de la ministerul patronat de el. Tranzacţia s-a făcut de secretarul de stat Iancu Iulian. Nu mă credeţi? Verificaţi dacă la sfîrşitul anului 2001 s-a deplasat la Londra domnul Iancu Iulian. Aşa se pune problema! Ne întrebăm unde dispar banii ţării şi de ce nu sînt gaze. Profit că este aici şi UDMR-ul, mă rog, care nu e partid... (Rîsete, discuţii.)... Nici el nu ştie, nu s-a hotărît dacă este uniune culturală sau altceva. (Rîsete, discuţii.) Dar dacă vor domnii de la UDMR să fie credibili, iar eu le vorbesc frumos, pentru că... * Domnul Frunda Gyorgy: (din sală) Vorbeşte. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: ... Pentru că acesta este stilul meu...

(Rîsete, discuţii.)... Toată lumea îl ştie. Deci, dragă Frunda...* Domnul Frunda Gyorgy: (din sală).

Dragă Tudor... * Domnul Corneliu Vadim Tudor: ...

Tu ştii că nu am nimic cu tine şi eu nu am nimic cu persoanele, ci cu faptele. Există un viceprimar al Aradului, Levente Bognar, care nu e corect. Nu o spun eu, ci foarte mulţi oameni de acolo, inclusiv presa locală. Avem indicii că el a fabricat un certificat de moştenire al unei femei, care murise în urmă cu cîteva decenii şi care, chipurile, îi lăsase mătuşii soţiei lui un bloc de 32 de apartamente.

Acum, acest Levente a pus mîna pe bloc. Avocatului maghiar, care l-a apărat şi l-a ajutat să iasă la lumină cu această scamatorie, i-a dat 5 apartamente din blocul respectiv. Există şi un proces penal, întrucît chiriaşii de acolo, aruncaţi afară în stradă – şi, iată, s-a născut o problemă socială – l-au dat în judecată pe viceprimarul Municipiului. (va urma)

RM

23

Vineri, 8 martie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (11)

„Şi un singur strigăt se ridică din mulţime pînă la ţăranii înşiraţi sub steagurile la picioarele dealului, cînd Regina soseşte sub bonetul de grenadier, care dă o înfăţişare de extraordinară tinereţe şi voioşie feţei sale frumoase, strunindu-şi blîndul cal alb ascultător. În faţă, fiicele reginei, nora, sora venită din depărtare aşteaptă priveliştea care, pentru cele două domniţe înstrăinate, ce au gustat pînea stropită cu amare lacrimi a refugiului, nu e o simplă defilare. Albele mîni fine ale Reginei Elisabeta, întinse pe rochia-mantie care o acoperă, au tresăriri de înduioşare. Şi oastea începe a trece. Ceasuri întregi, şirurile ei se vor desfăşura, în valuri albastre unduind elegant la sunetele unei musice neobosite, care loveşte cu un fel de fanatism instrumentele.

Infanterie, vînători de munte, artilerişti, cavalerie…

De ce se uită aşa de aprig toţi aceşti soldaţi în ochii Regelui, cari, privindu-i, au ca o flacără vie jucînduse în lumina lor? De ce spiritualizarea intensă a acestor rînduri, care nu par să îndeplinească o comandă, ci să meargă la asalt înaintea primejdiei?

Prin nesfîrşitele steaguri, atîtea din ele rupte, arse, sîngerate, ca şi prin inimile acestor 30.000 de tineri, n-a trecut oare voinţa, frîntă în pornirea ei de jertfă, a celor cari zac în adîncimile frămîntate de ghiulele ale Moldovei eroice? De la o vreme, realităţile par a se topi toate într-un fantastic elan de epopee naţională. Păcat de cine n-a simţit, oricare ar fi fost motivele ce l-au oprit, această emoţie fără nume care, peste toate tristeţele prezentului, asigură în inimile tuturora viitorul neamului! Trec greoaie tancurile enorme. Ele par a făgădui distrugerea oricui s-ar încerca să sfarme ceea ce cu atîta trudă seculară s-a întemeiat ca să dureze de-a lungul secolelor.

S-a sfîrşit. Călăreţii se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-şi învîrte, rîzînd, calul cuminte.

Tocmai în fund, coviltirul de nori se frînge. Dungi mari, roşii glorifică apusul tragic. Apoi se sting şi o dulce lumină cuprinde toată zarea. E apoteoza”.

Repet, ca un ecou, acest splendid poem în proză, proiectîndu-l pe pînza cinematografului gigantic, care e Istoria: „Călăreţii se risipesc în brumele albastre ale serii”… Fac cîteva precizări despre această ceremonie: a) ideea încoronării la Alba Iulia i-a aparţinut generalului Al. Averescu; b) pentru că în micul oraş nu exista, la ora aceea (ca şi la ora asta, de altfel), nici un hotel mai acătării, Regina a fost nevoită să-şi facă toaleta şi să se îmbrace în tren, ajutată de doamnele de onoare; c) festivităţile au costat 1.000.000 de dolari (la valoarea anului 1922, cu mult mai mare decît cea de azi).

29) CONSTANTIN MILLE. Născut în 1861, acesta l-a văzut, pe cînd era elev la Iaşi, pe revizorul şcolar Mihai Eminescu. N-a fost o întîlnire prea plăcută, turbulenţii adolescenţi fiind iritaţi de intransigenţa tînărului poet, pe atunci în vîrstă de vreo 25 de ani. Aşa că l-au fluierat copios şi chiar au organizat o mică revoltă. Dar, pe măsură ce s-a maturizat, Mille a revenit la sentimente mai bune faţă de cel care a scris „Împărat şi Proletar“ – el fiind socialist, deduc că aceasta e creaţia care i-a plăcut mai mult din toată opera eminesciană. Eminescu nu i-a purtat ranchiună tînărului, pe care, puţin mai tîrziu, l-a apărat în „Timpul” (nr. din 20 martie 1881): cu cavalerismul care-l caracteriza, poetul şi doctrinarul naţional a luat partea „nihiliştilor români din Iaşi, fraţii Nădejde şi Mille”; aceştia fuseseră eliminaţi din Universitate datorită organizării unui banchet închinat sărbătoririi a 10 ani de la Comuna din Paris. Fără îndoială, Constantin Mille a fost un iubitor de ţară, în sensul cel mai profund, al impregnării, de la cea mai fragedă vîrstă, cu exemplul şi imboldul provenind de la părinţi. În primăvara anului 1915, cu prilejul unei reuniuni a Acţiunii Naţionale, desfăşurată la Sala

Dacia (Hanul lui Manuc) a rostit şi el un discurs, pe care l-a încheiat cu o amintire sfîntă de la părintele lui: „Tatăl meu mi-a spus, cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul: «Eu am avut fericirea să joc Hora Unirii în Piaţa Unirii din Iaşi (la 1859 – nota mea, C.V.T.); tu să ai, la rîndul tău, norocul să joci Hora Unirii la Alba Iulia. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!»”. În perioada 1914–1920 s-au suprapus cele

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (55) două funcţii importante pe care le-a avut el: concomitent, C. Mille a fost director şi la „Adevărul”, şi la „Dimineaţa”.

Naţionaliştii îi ziceau „Presa din Sărindari”, adică făcută de evrei, dar ea a avut, în ansamblu, un rol de ferment pozitiv în deşteptarea conştiinţei unităţii de neam şi a luptei pentru emanciparea socială a celor mulţi şi săraci.

Camil Petrescu face, în 1920, într-o publicaţie intitulată „Limba Română”, o succintă prezentare a celor două ziare, pe care o reproduc în ideea de a repune în circulaţie rolul activ al studenţimii bucureştene în problema naţională: „«Adevărul» şi «Dimineaţa» de sub direcţia d-lui C. Mille au avut un trecut foarte furtunos. «Adevărul», fondat în 1887 de Beldiman (anul corect e 1888 – nota mea, C.V.T.), a avut un puternic caracter socialist şi antidinastic. A luat totdeauna partea cauzelor nedreptăţite, cu vigoare şi mult nerv, lărgindu-şi încetul cu încetul cercul cititorilor. Scris mai cu seamă de evrei şi luînd în primul rînd apărarea chestiunii evreieşti, a fost întotdeauna în conflict cu cercurile naţionaliste. A avut violente polemici cu dl. N. Iorga şi de multe ori studenţii i-au spart geamurile cu pietre. Politică a făcut cu aceeaşi îndîrjire. E organul care ani de zile a dus – nu fără rezultate – cea mai violentă campanie împotriva domnilor Brătianu. A fost pentru intrarea în război şi pentru dezrobirea Ardealului şi atunci s-a împăcat cu studenţimea. Apare seara. «Dimineaţa» este ediţia de dimineaţă a «Adevărului» şi caută să concureze «Universul». În vastele ateliere şi marele palat al «Adevărului» – cel mai modern palat de ziar din Bucureşti – apar o mulţime de alte publicaţii. Se zice că aceste două ziare numai cîştigă peste un milion de lei anual. Astăzi, afară de politica antibrătienistă au o aparentă culoare takistă”. În amintirile sale, Stelian Popescu relatează o întîlnire pe care a avut-o (pe cînd era magistrat) cu bătrînul Mille, căruia i-a reclamat pe nişte ziarişti şantajişti. „Dar crezi d-ta că un ziarist trăieşte numai din leafă?” – l-a întrebat venerabilul, cu un umor trist, iar interogaţia asta (retorică) e valabilă şi azi, spre ruşinea breslei. Cît de departe este presa noastră de azi, care, în mare parte, trăieşte din şantaj şi „taxă de protecţie” (reclamă, publicitate, evaziune fiscală muşamalizată) – de aforismul lui Victor Hugo: „Presa, această formidabilă locomotivă a gîndirii universale!”. În cronicile vremii, Constantin Mille figu­ rează printre cei care n-au acceptat să primească bani de la ocupantul german. Prins pînă peste cap cu două mari cotidiane, gazetarul n-a avut timp de palavre, aşa că a semnat, alături de mai mulţi ziarişti din subordine (azi nume obscure, de genul Cristofor D. Nicolescu şi N. Dobrescu): „Trăiască românii din Transilvania. C. Mille, directorul ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa»”. E aplicată şi o ştampilă ovală, cu inscripţia: DIRECŢIA ZIARULUI ADEVĂRUL. Era decembrie 1914. În acelaşi an, ceva mai devreme (sfîrşitul lunii martie), Constantin Mille participase la dezvelirea, în Parcul Cişmigiu, a statuii altui ziarist de frunte, junimist şi întemeietor al Ziarului „Lupta”, George Panu. C. Mille a mai trăit 13 ani, murind în 1927, la scurtă vreme după plecarea în lumea umbrelor a lui Vasile Popa. Tot lui Radu D. Rosetti îi datorăm cele mai calde amintiri despre eleganţa rară a acestui ctitor al presei române moderne, ca şi despre sfîrşitul său: „Atîta nevoie avea omul acesta distins de Frumos, că nu putea

să lucreze decît într-o perspectivă estetică. Biroul lui de la «Adevărul» era o bijuterie. Din podea pînă-n tavan, cărţi, tablouri şi vase rare, aşezate simetric împrejurul biroului masiv, foarte cu gust aranjat – pînă şi ferestrele erau transformate în vitrouri copiate după cutare gravură modernă din «The Studio», sau după cutare geam de biserică din Roma. La fel şi-a orînduit lucruşoarele în camera de lucru de la «Lupta» şi tot aşa biroul de acasă, mărit în iulie trecut c-o anticameră arhaică, plină cu icoane vechi şi cu candele rare… Pasiunea lui cea mai mare a fost totuşi ziaristica. Cu cîtă patimă îşi iubea profesia se vede din împrejurarea că de-abia ajuns la Paris în zilele de restrişte, scoate «La Roumanie» şi nu trece mult după ce vinde «Adevărul», cu gînd de odihnă, c-o începe dacapo (sic!) cu «Lupta». În ajunul morţii, cu 40 de grade, doctorul trebuie să-l mustre ca să-l facă se renunţe să citească cu ochii împăienjeniţi de friguri gazetele aşezate lîngă căpătîi ca o comoară scumpă, şi cu cîteva ceasuri mai ’nainte de-a intra în agonie, cere să i se aducă ziarele de dimineaţă! Ultimul lui cuvînt a fost: «Să vie redactorii ziarelor şi membrii asociaţiilor de presă». Dorea să moară ca un patriarh, dîndu-le la despărţire binecuvîntarea. N-a mai fost timp. Dar cei chemaţi în clipa supremă au simţit de departe gestul solemn al blagoslovirii, şi nu-l vor uita”.

30) EMIL COSTINESCU. Născut la 1844, acesta avea în 1914 vîrsta de 70 de ani. Este etatea la care, conform Bibliei, ar cam trebui să moară omul, tot ce depăşeşte pragul acesta fiind în plus, ba chiar supărător şi pentru cel în cauză, şi pentru cei din jur.

Emil Costinescu, însă, era o fiinţă viguroasă şi a trăit 77 de ani, fiind înmormîntat, în 1921, la Cimitirul Bellu, nu departe de capelă. Unul dintre strănepoţii săi a ajuns ministru de Externe în Peru (?!). Numele lui e Francesco Tudela, e pe sfert român (descendent al familiei Costinescu, dar şi nepot al acad. Dan Berindei, cu care se înţelege în limba franceză), pe sfert rus şi cealaltă jumătate amerindian. Interesantă figură acest urmaş al lui Emil Costinescu, pe care l-am primit la Bucureşti şi l-am ospătat la o grădină de vară, în 1994, în calitatea pe care o aveam atunci, de secretar al Senatului României şi de preşedinte al Grupului Parlamentar de Prietenie România-Peru. Mai tîrziu, ca orice aventurier de vocaţie, tînărul şef al diplomaţiei peruane (un intim al preşedintelui-mercenar Alberto Fujimori) a devenit centrul atenţiei într-o criză a ostaticilor, cînd era să-şi piardă viaţa. Înaintaşul său era ceva mai paşnic, fiindcă însăşi România a fost şi a rămas, din fericire, mai cuminte şi mai aşezată decît America Latină. De mai multe ori parlamentar şi ministru, Emil Costinescu va rămîne, probabil, cu o altă calitate: a fost unul dintre fondatorii Băncii Naţionale a României. Om cumpătat la vorbă, ca orice bancher, el scrie puţine cuvinte: „Vedeţ-ai (sic!) visul cu ochii. E. Costinescu”. Nu s-ar zice că n-a avut spirit vizionar. Păcat că nu ne-a spus şi ce se va întîmpla cu „copilul” său mult iubit, Banca Naţională.

31) ION M. MITILINEU. Om politic. Conservator din tată-n fiu (1868–1946). Fecior al diplomatului Mihail Mitilineu care, în 1874, publicase Collecţiune de tratatele şi convenţiunile României cu puterile străine – prima lucrare de acest gen de la noi. Înainte de intrarea ţării în război, Ion M. Mitilineu făcea parte din cercul de colaboratori ai lui Al. Marghiloman.

După război, se apropie de Al. Averescu, fiind ministru de Externe în guvernul acestuia din 1926–1927. E menţionat ca şef al diplomaţiei româneşti de Sextil Puşcariu, în Memorii, acesta scriindu-i soţiei sale la 5 iunie 1926: „Am fost la Mitilineu, cu care am vorbit de Geneva, unde ţine să mă aibă”. În „collecţiunea” lui Vasile Popa, diplomatul nu pune decît semnătura şi data: „Ion M. Mitilineu. 1 dec. 1914”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

Vineri, 8 martie 2019

RM

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (96) Cel mai renumit falsificator de artă din Secolul XX (3) După prăbuşirea nazismului în 1945, nepreţuita colecţie de artă a lui Hermann Göring, şeful aviaţiei militare germane, a fost descoperită în conacul său de la Berchtesgaden. Mare parte din ea fusese furată din biserici, galerii şi colecţii particulare, în timp ce naziştii năpădiseră Europa; dar printre puţinele obiecte de artă achiziţionate în mod cinstit se afla și un tablou Van Meegeren-Vermeer, ,,Femeia căzută în adulter”. Agen­ţii care investigau cazul au aflat, în scurt timp, că dealer-ii lui Göring îl cumpăraseră contra sumei de 150.000 de lire sterline de la un alt dealer din Amsterdam. Acest dealer era însuşi Van Meegeren. Un colaborator al naziştilor! Poliţia olandeză l-a arestat. A fost acuzat de trădare pentru că vînduse inamicului obiecte de patrimoniu naţional.

Dacă era găsit vinovat, putea fi condamnat la moarte.

Timp de trei săptămîni, şi-a menţinut versiunea: că îl cumpărase de la o familie italiană, după care îl vînduse cu bună-credinţă. De unde era să ştie că va cădea în mîinile naziştilor? Dar poliţia nu a fost deloc impresionată de explicaţiile lui. Au continuat să-1 supună interogatoriilor, pînă cînd a cedat. „Proştilor!”, a strigat el în tribunal. „Sînteţi ca restul. N-am vîndut nici un tablou Vermeer germanilor - doar un Van Meegeren, pictat de mine ca să semene cu un Vermeer. Nu am colaborat cu nemții, i-am tras pe sfoară”.

Ameninţat cu batjocura şi distrugerea profe­ sională, Bredius şi alţi experţi l-au numit mincinos. „Pictează Emmaus din nou!”, l-au provocat aceştia.

Dar Van Meegeren s-a descurcat şi mai bine. Aflat sub pază în atelierul său din Amsterdam, sub privirea intransigentă a unui grup de martori, a pictat ultimul

tablou Vermeeer, ,,Tînărul Christos învăţînd în templu”. Era o creaţie atît de impresionantă, încît nici nu a fost nevoie s-o mai termine. Acuzaţiile de trădare au fost retrase - dar au apărut noi acuzaţii de înşelăciune şi falsificare de semnătură. După un proces ce a durat nouă zile, în 1947 a fost găsit vinovat şi trimis la un an de închisoare. Înainte de a începe ispăşirea sentinţei, a suferit un atac de cord. A murit şase săptămîni mai tîrziu. Dar poate, în felul lui, el a avut ultimul cuvînt de spus. „Am fost atît de depreciat de către critici, încît nu mai puteam să-mi expun propriile lucrări, declara el după pictarea tabloului „Tînărul Christos“. Am fost în mod sistematic şi răuvoitor discreditat de către critici, care habar nu au ce-i aia pictură”.

Poate că suferea de paranoia, dar mulţi au fost şi sînt de acord: Van Megeeren şi-a dovedit punctul de vedere.

ÎNGERI PĂZITORI

Uriașa farsă a unui explorator (1) Faptul că nu unul, ci două continente - America de Nord şi de Sud - au fost numite după Amerigo Vespucci (1451-1512), un comerciant-explorator italian, se datorează probabil abilităţii acestuia de a minţi. Pretinzînd că a descoperit continentul America în anul 1497, el a mai revendicat şi realizarea unor călătorii ulterioare în această direcţie, în anii 1499, 1501 şi 1503. Promovîndu-şi revendicările într-o scrisoare tipărită în 1503 sau 1504 sub titlul Mundus Novus („Noua noastră lume”), declara că informaţiile oferite despre coastele Americii de Sud „vor constitui un subiect cu totul nou pentru toţi cei care vor auzi de ele”. Autopromovarea s-a dovedit atît de eficientă încît, în 1507, cînd un făuritor de hărţi avea nevoie de un nume pentru noul continent al Americii de Sud, el a ales America „deoarece Amerigo îl descoperise”. (va urma) STUART GORDON

Studeneasc 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 ORIZONTAL: 1) Predă la facultate; 2) Șef la facultate – Trase pe roată; 3) Document – Lucrat frumos; 4) Craniu – Dreapta hărții; 5) Ține de presiune – Sfîrșit de iarnă! – Nucleu de atom!; 6) Pătrat agrar – Deal înalt și izolat – Bolta cu stele; 7) Cap de girafă – Iunie (presc.); 8) Din nou – Greva lui Vasile Roaită; 9) Perioada studiilor la facultate; 10) Lichefiate – Ciripit; 11) Cerbul nordic - Alegere.

VERTICAL: 1) A intra la apă – Muzicante care cîntă la un instrument cu timbru grav; 2) Băutură gustoasă – Insulă de corali; 3) Boală de mai! – Clasă de studenți; 4) Vara jumătate! – În acest loc – Indică originea; 5) Celebru muzician român (George) – Dac; 6) Scut! – Cu notele studenților de la examene; 7) E tot un drac – Caiete!; 8) Piese de război – Apăruți; 9) Femei de la țară – Suporturi de haine; 10) Primul grad universitar – Intrare în Iran!; 11) Șeful universității – Săli pentru studenți.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Pui de animale” 1) MIEL; RITAN; 2) INVELITI – E; 3) NE – A – UE – PG; 4) ZLATAR – MUR; 5) AU – CITARI; 6) VR – EE – ARC; 7) I – NERV – TEC; 8) TEO – BIVOLI; 9) EL – SETER – N; 10) IEZI - ALICA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.