Romania Mare, nr. 1485

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lacrimile pe care le varsă alții ne înmoaie. Lacrimile pe care le vărsăm noi ne întăresc.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Vai, ce oameni trimitem în Europa!

Motto: „Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi gușații,/ Bîlbîiţi cu gura strîmbă sînt stăpînii astei naţii!” (M. Eminescu)

Sincer, nu am o părere prea bună despre Europa, dar… mi-e rușine de rușinea noastră… Așa ceva! Am făcut o scurtă și sărită analiză a ceea ce le-au pregătit partidele noastre europenilor – nu știu dacă să le arătăm lor cît sînt de proști… sau cît sîntem noi de proști!

Lungi prilej de manevre de culise, de bătălii și de tot ce poate fi mai scîrbavnic prin poli­ tică – toate s-au văzut în preambulul actualelor alegeri pentru Paralamentul European. Nici nu mai trebuie să vorbim de partidele mici și ciudate, gen USR, ori tentativele fugarului Ghiță. Nici chiar despre PNL nu mai trebuie să vorbim în altă cheie, pentru că traseul acestui așa-zis partid istoric este clar – slugărnicia și oportunismul îl fac să îmbărțișeze cauza „tefelismului”, a „hipsterismului”, adică a unui gen de… n-ar mai fi modern. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Meteoriți folosiți în scop militar realitate sau ficțiune?

Pentru cei care au mai citit despre ceea ce vă voi vorbi în acest material, prin 1908, undeva, în Rusia, prin Orientul Îndepărtat, un obiect, poate meteorit, poate o cometă, a devastat o zonă destul de extinsă. Presa vremii a relatat că explozia a generat o energie atît de mare, încît lumina ei a ajuns inclusiv în Vestul Europei. Nu se știe exact ce a fost, părerile sînt împărțite, iar expedițiile care au fost întreprinse în ultima sută de ani nu au lămurit ce s-a îmtîmplat, de fapt, acolo. Un lucru este, însă, cert: dacă acel ,,obiect” lovea o zonă civilizată, din Europa, de exemplu, șansele ca o întreagă națiune să fie eradicată erau destul de mari, mai ales dacă țara respectivă era un teritoriu cu granițe modeste ca dimensiuni și nu un imperiu precum Rusia. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Limba Română e Patria mea (2)

Şi în vreme ce mari artişti sau savanţi ai Ţării trag targa pe uscat, numărîndu-şi, cu degete strîmbate de boli, o pensioară de mizerie, bunul-simţ public este sfidat de nişte analfabeţi miliardari, care schimbă limuzinele ca pe cămăşi şi depun milioane de dolari în băncile din străinătate. Nu li se întîmplă nimic, fiindcă un astfel de cărăuş, fost secretar de Stat în Guvernul CDR-PD-UDMR, este cumnat cu ministrul de Externe al Guvernului PDSRUDMR, iar fostul preşedinte al FPS e prieten intim al ministrului de Interne din acelaşi Guvern, toţi au avut grijă să se omenească unul pe altul, să se oblige, să se încuscreze. E mai valabil ca oricînd cupletul satiric vechi de aproape 100 de ani: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri/ Noi rămînem tot ca proştii!”. Nu mai avem păduri, dar în locul lor a crescut o junglă întunecată şi deasă ca peria! Totul se face pe bază de cîrdăşie, de cumetrie, de clientelă politică, gangsterii cu „gulere albe” şi-au împărţit domeniile crimei organizate şi teritoriul naţional, ei îi joacă pe degete pe politicieni, pe magistraţi, pe poliţişti. Am intrat chiar ieri în posesia unui document despre întîiul jaf produs în România după căderea Regimului Ceauşescu; este vorba despre dec­ laraţia unui revoluţionar, care, împreună cu alţii, a păzit casa lui Nicolae Ceauşescu din Bd. Primăverii nr. 50 în perioada 22 decembrie 1989 – 4 ianuarie 1990. La solicitarea revolu­ ţionarilor, în primele zile ale lunii ianuarie s-a organizat împachetarea obiectelor şi bunurilor de valoare de la reşedinţă, cu scopul de a se conserva şi a fi ferite de hoţi. Aceste obiecte au fost triate, rezultînd 73 de pachete, dintre care 53 de pachete cu obiecte mari din aur şi argint, 19 pachete cu bijuterii şi pietre preţioase şi 2 pachete cu banii găsiţi în seifurile de familie. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Comentarii literare Pagina 10

O povestire de pe meleagurile Tulcei

„Cu primăvara în sat“, tablou de Anca Bulgaru

Ve n e t i c i i Turnul Babel Redivivus: peste tot sînt corcituri Doar ţigani, evrei şi unguri de cu zori şi pînă seara Ei fac Legea, ei ne scuipă cu spurcatele lor guri Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ei s-au instalat la cîrmă şi nu se mai dau plecaţi Pe cînd plebea băştinaşă duce tot mai greu povara S-au făcut stăpîni pe Mare, pe Danubiu şi Carpaţi Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Liftele ne şantajează că nu sîntem democraţi Ne pîrăsc străinătăţii şi ne luăm, din plin, papara Ne tratează ca pe-o slugă, din părinţi dezabuzaţi Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi Ne înjugă ca pe vite şi îşi sting pe noi ţigara E ca şi pierdut Ardealul, deşi nu-i nici un război Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Unde sînt? În Evul Mediu, furişaţi prin văgăuni Fug de venetici, ţin capul în pămînt şi tac din gură Asta e realitatea cea amară, oameni buni, Iată, dar, de ce-i nevoie de o nouă dictatură!

Corneliu Vadim Tudor 15 septembrie 2014

78 de ani de la marea tragedie de lîngă Fîntîna Albă – 1 aprilie 1941 Pagina 9

SUA vor să excludă Rusia din Europa Pagina 8

NR. 1485 l ANUL XXX l Vineri 29 MARTIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 29 martie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ţa-ţa-ţa, Emile, ţa! F Vulpescu i-a rupt nasul lui Coposu F Antrenorul Naţionalei de fotbal va fi Ardei Umplut F Mai bine comunist/ Decît fripturist F Ultimul naufragiu al lui Moş Teacă F Fantome la Chiajna

PARTEA A II-A F Zău că merita să vă uitaţi, la ora 2 noaptea, la aceşti învăţători ai norodului! „Noi sîntem profesori/ Şi examinatori/ Atoateştiutori/ Şi-atotcunoscători” – cam aşa păreau a cînta feţele lor satisfăcute, au mai aranjat un pact de neagresiune, au mai scăpat de nişte adversari potenţiali, ce gust de pepene roşu are trădarea! F Ei, acestei trădări care se coace la nivel înalt, i-a închinat revista „Politica” de joia trecută editorialul său: „Monstruoasa coaliţie – căpeteniile P.D.S.R. pregătesc sacrificarea premierului Nico­ lae Văcăroiu şi împărţirea puterii cu ţărăniştii”.

Noi v-am spus să cumpăraţi „Politica”, nu ne-aţi ascultat, acum trebuie să vă mulţumiţi cu minciunile debitate, la a doua mînă, de „Evenimentul zilei” şi „Adevărul”. De pildă, copilul ăla cretin de Halpert Adrian, cu faţa lui de spărgător de telefoane în bezna Gării de Nord, dă un titlu mare în organul lui Ardei Umplut: „Înnebunit de perspectiva eliminării sale din coaliţia guvernamentală – C.V. Tudor îl ameninţă pe preşedintele Ion Iliescu cu pierderea capului”. În primul rînd că omul n-are de ce să fie înnebunit, cu atît mai puţin de „eliminarea” (?!) sa din „coaliţia guvernamentală”, care nu a adus nici un beneficiu Partidului România Mare, ci dimpotrivă; în al doilea rînd, dacă Ardei Umplut e atît de nătărău la politică, vă daţi seama cum trebuie să fie acest Halşperț, de vreme ce frazele corecte din edi­torialul „Politicii” erau acestea: „Noi nu vrem să vă răsturnăm, d-le preşedinte, dimpotrivă, vrem să vă atragem atenţia că sînteţi pe cale să comiteţi cea mai mare greșeală a vieţii dvs., comparabilă doar cu aceea de a-i da României încă însîngerate, ca prim-ministru, odrasla unui general sovietic. Şi mai vrem să vă gîndiţi că n-aveţi dreptul să ipotecaţi viitorul României de dragul unei fantasmagorice «păci sociale». Pace cu cine? Cu cei care înveninează ţara asta de 4 ani, care ne sperie pruncii cu urlete guturale, ca «moarte pentru moarte», care agită pe la mitinguri stafia unui trădător de ţară şi hoţ de patrimoniu ca acest bătrîn handicapat Mihai de Hohenzollern, în fine, cu aceia care au o alianţă de fier cu «calul troian» al U.D.M.R.-ului, ce urmăreşte în mod declarat dezmembrarea teritorială a României?! Cine vă dă asemenea idei, d-le Iliescu? (...) D-le preşedinte, greșelile în politică se plătesc înfiorător de scump, uneori cu capul”. Aşadar, nici vorbă de „înnebunire” sau ,,ameninţare”. F În acest context, tot atît de ridicol este şi titlul pe care S.A. l-a dat în „Scînteia”, pardon, „Adevărul”: „Partidul România Mare ridică pumnul spre Cotroceni”. Ce înseamnă S.A., cumva e o Societate pe Acţiuni? Aiurea, e spiritul ăla malefic şi cu o pleoapă blegită-n prenadez, pe nume Sergiu Andon. Atunci cînd presa română va scăpa de un şoarece puchinos ca acest Andon, noi vom decora toate pisicile din Casa Scânteii. Aflîndu-se mereu în opoziţie cu „Adevărul”, Sergiu e un autentic Seropozitiv. F În concluzie: Opoziţia a primit ordin să răstoarne Puterea cu orice preţ, bazîndu-se atît pe spiritul de trădare al unora, cît şi pe jocul în permanenţă dublu al lui Niculae Spiroiu, omul lui Roman, Gabrielescu şi Raţiu, care primeşte ordine de la NATO. Aici nu e vorba de comunism sau capitalism (mai comunişti ca Octavian Paler, Emil Constantinescu, Adrian Severin care mai sînt?) – aici e vorba de intenţia de nimicire a României, în trepte: întîi, Opoziţia pune mîna pe Guvern (de-asta a avut neruşinarea să ceară luni toate pîrghiile puterii!), apoi organizează şi falsifică alegerile, deci pune mîna şi pe Parlament, pe urmă îl debarcă pe Iliescu, schimbă Constituţia şi îl aduce pe

Handicapatul din Elveţia! Acesta e scenariul, pe scurtătură, presărat cu asasinate politice, cu procese, cu aruncarea în strada a milioane de chiriaşi, cu jefuirea patrimoniului naţional şi un regim de teroare! Iubim prea mult această ţară ca, de dragul de a vă arăta că avem dreptate şi că ajungeţi la vorba noastră, să-i lăsăm pe ticăloşi să o ruineze! F Dar, să trecem la lucruri mai vesele, ce Dumnezeu, e Anul Nou! F Pungaşii ăia de la „Academia Caţavencu”, cînd izbutesc să iasă din răutatea maladivă a lui Mircea Toma și Florin Calinescu, pot dovedi că au umor. În ciclul „Halterofili celebri”, ei au publicat un interviu cu fiara aşternutului, Corneliu Coposu. Biografia de sportiv a ţărănistului e copleşitoare: „Eu în primul rînd am fost halterofil. Cîntăream 114 kilograme şi ridicam la smuls 120”. Stai aşa, moşule, 120 de ce?

De kilograme, de buturugi, de dolari, de volţi? „În box participam la demonstrative. Avînd gardă pe stînga, utilizam upercutul de dreapta, lovitură mai deosebită. Garda pe stînga îţi dă avantaj faţă de un adversar cu ea pe dreapta, pentru că-i destabilizează sistemul de apărare. Cînd el parează loviturile pe care le dai cu stînga, loveşti cu dreapta. E foarte uşor de vîrît upercutul”. Vai, ce expresiuni vulgare, tataie, ne strici educaţia! Unde-ai învăţat chestia asta cu vîrîtul? Poate că de-aia aţi şi vîrît voi atîtea moţiuni de cenzură pe dreapta, ca să destabilizaţi sistemul de apărare pe stînga. „Cartilagiul mi l-a rupt maestrul Vulpescu, de la primul antrenament, ca să nu-mi lăcrimeze ochii cînd voi primi o lovitură-n nas. Am urlat de durere, dar nasul mi s-a refăcut”. Avînd în vedere că în România există un singur „maestru Vulpescu”, adică Romulus, ne permitem a-l întreba: ce-ai avut, Barbosina, cu trompeta lui Coposu? Nici nu s-a urcat bine flăcăul pe ring și jap-jap, i-ai și rupt cartilagiul, ceea ce l-a făcut să urle, dar nu de bucurie, sadicule, ci de durere, pentru că el, cartilajul ăla, îl avea de la Majestatea Sa Regele Mihai, Regele Mihai, vrem făină şi mălai! Iată că după 60 de ani, pugilistul mai urlă şi acum, de data asta nu de durere, ci de bucurie, la mitinguri. Noroc că i-a crescut nasul la loc, altfel te băgăm la genocid, printre torţionarii care îi loveau pe deţinuţii politici, deşi unii făceau parte dintre vieţuitoarele cu blană (??), după cum relatează acelaşi zglobiu C.C.: „Organismul se adaptează, păsările au pene şi puf şi dorm în zăpadă. Eu am stat la Canal în plină iarnă doar într-o cămaşă de vară.

Tot braţul mi s-a umplut de păr de protecţie de la mîneca scurtă în jos. Şi aveam o blană apreciabilă”.

Fenomen curios, dom’le, deci Coposu făcea parte dintre Fraţii Jderi, sau poate că era Tarzan, ceea ce ni-l face extrem de simpatic şi revoluţionează biologia: dacă la frig creşte automat blana pe oameni, înseamnă că Halaicu asta urmăreşte, să ne țină fără căldură, dar să ne înzestreze eu o mîndrețe de blană! Cît despre remarca lui Coposu, că păsările au pene şi puf, ea este, parţial, corectă, fiindcă nu se aplică la colegii lui de partid Barbu Piţigoi şi Doina Gâscă. De altfel, la întrebarea profund filosofică „În ce formaţie zboară ciorile iarna?”, Coposu dă măsura întregului său geniu: „N-am văzut niciodată stoluri de ciori.

Avangărzile lor dau semnalul, craca cînd (craca cînd, scuzaţi de cacofonie – nota noastră) descoperă insecte sau produse botanice, iar ciorile din convoi au o organizare anarhică şi năvălesc”. Vedeţi censeamnă omul politic? Deşi el n-a văzut niciodată vreun stol de ciori, ştie că au avangărzi, descoperă produse botanice (?!) şi dau năvală. Totuşi, din solidaritate politică, el evită să numească formaţia în care zboară ciorile: păi formaţia asta este chiar P.L.-93, condusă de ober-stürm-cioroiul Dinu Patriciu.

Dialogul atinge cote dramatice! „Întrebare: V-a

RM

muşcat vreun cîine? Răspuns: Pe mine m-a muşcat chiar cîinele meu”. Păi dacă nici ăsta nu te suportă, moş Căposule, ne-am lămurit. Sau, cine ştie, poate că s-a ofticat că ai mai multă blană ca el, situaţie în care trebuia să te aşezi tacticos în patru labe şi să-l muşti şi tu pe el, eventual de coadă! Nărozii ăia de la „Caţavencu” îi vîră un alt upercut: „Întrebare: Dumnezeu l-a lăsat pe om cu un singur ficat. Ştiţi în ce parte a corpului uman a fost plasat? Răspuns: Ştiu că e-n partea stîngă. Nu mă-ncuiaţi cu întrebări de anatomie, că am făcut disecţie. Întrebare: Cum e noaptea-n cimitir? Răspuns: Am umblat noaptea prin cimitire în tinereţe. Nu mi-era frică nici de strigoi, nici de cadavre ieşite din groapă”. Păi cum o să-ți fie frică, Mumia Neamului, că doar nu ele te speriau pe tine, ci tu pe ele?! Ce căutai noaptea prin cimitire? Aşa te-a învăţat linia Maniu-Mihalache? Cît despre ficatul omului, care e-n partea stîngă, înseamnă că habar n-ai de anatomie: în realitate, plămînul e-n partea stîngă, ficatul e-n spate şi tot aşa, inima e în centru, intestinul subţire lîngă creierul gros, iar lingurica în bucătărie, unde pe o carpetă sînt croşetate versuri nepieritoare pentru gospodine: „Fripturică, cozonaci,/ Bărbă­ ţelului să-i faci!”. Interviul dă în brînci: „Întrebare: Circulînd cu o viteză aşa mică, homosexualii nu v-au făcut apropouri? Răspuns: M-a ferit Dum­ nezeu să fiu agresat de vreun bărbat. Cred că pederastia şi lesbianismul sînt de dată recentă. Pe vremea mea cazurile erau rare”. Dar ce-nţelegi matale prin „vremea mea”? Ce secol? Oricum, Căposu e foarte cult: el n-a auzit de Sapho din Insula Lesbos (care a dat numele de „lesbianism”), nici de pederastia din Grecia Antică, numită de exegeţii moderni „boala naţională a Eladei”. În încheiere, liderul naţional-ţărănist îşi exprimă o vibrantă pro­ fesiune de credinţă, care nu se poate să nu ne cutremure: „Am fost electrocutat la reparaţii de priză. M-am fript puţin, dar n-am stat ca prostu’ cu degetele-n priză. Mi le-am retras”. Încercăm să ne imaginăm cum ar arăta Căposu dacă toate chestiile astea din interviu i s-ar întîmpla într-un singur minut: deci să treacă noaptea prin cimitir, în chiloţi de halterofil, plin de o blană apreciabilă pe tot corpul, hop după o cruce să-i apară maestrul Vulpescu şi să-i tragă un pumn în nas, după care să-l muşte şi cîinele de popou, pentru ca, în final, să bage degetele-n priza unui cavou şi să-l bîţîie, nene, preţ de cîteva secunde, pînă i se-nverzeşte părul şi-i clipesc ochii ca beculeţele astea colorate de prin copaci! F „Tinerama” lui Vax Lăbuş nici măcar nu ştie cum se cheamă ambasadorul acelei ţări care îi dă parnosa. Ambasadorul S.U.A. la Bucureşti nu e Sammy Davis jr., care e, de altfel, cît se poate de mort, ci John R. Davis jr.! F Numărul următor al revistei „Politica” va apărea joi, 6 ianuarie 1994. Pînă atunci, să reproducem o ştire de la „Ultima Oră” din numărul trecut: „Un impostor pe nume Ioan Ghişe şi-a permis să lanseze de la microfonul Parlamentului o minciună de neam prost: cică premierul Văcăroiu a preferat ca, în ziua funeraliilor fostului premier al Ungariei, Joseph Antall, să se ducă la Consiliul Naţional al P.R.M. Iată unde poate conduce ura oarbă: la ora la care primul-ministru participa la şedinţa P.R.M., în ziua de 11 decembrie 1993, Antall nici măcar nu era mort, aşa că ce funeralii visează acest Ghişe?

Să ni-l închipuim pe paşnicul Văcăroiu dînd buzna peste Guvernul Ungariei şi declarînd: «Am venit să-1 îngropăm pe Antall, unde-i coşciugul, unde-i coliva, că ne grăbim, ne aşteaptă sindicatele la tratative!». Şi de ce să se ducă Văcăroiu?! Și la înmormîntarea cui? A unui personaj care a declarat că e primul-ministru al celor 15 milioane de unguri care trăiesc în toată lumea? Şi iată cum U.D.M.R.-ul împinge unele cozi de topor româneşti să ocupe Parlamentul României cu tot felul de provocări”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 31 decembrie 1993)

RM

3

Vineri, 29 martie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Epistola unui martir de la Mreti ctre trdtorii de ar Înspumată-i patria de sînge cucuveaua ţipă a destin preacinstita maică mă aşteaptă la spălatul grîului să vin Lîngă rîu se înălbeşte pînza strugurii la noapte vor plezni este timpul nunţilor nebune – pentru mine-i cea din urmă zi Pentru mine clopote de jale vor trăgea-n biserici patruzeci cît va fi pe lume Mioriţa noi de tineri vom muri în veci Amiroase grîul a colivă pînza cade-n giulgiu orbitor cît de mult îmi este dragă viaţa iar acum va trebui să mor A intrat o sabie în ţară veneticii ne-au prădat din nou fiece plugar - umil adoarme şi se scoală-n zori de zi erou E un soare militar pe creste ţara-i la strîmtoarea cea mai grea hoţii parcă sînt fătaţi de ciumă din ce oaste corbii vor cina?

Rîu de sînge s-a prelins din Biblii moartea ne-a dat ultimul sărut Doamne sfinte şi ceresc părinte iată că pe-aici nu s-a trecut!

Iată că pe-aici va fi iar pace rănile se vor tămădui cînd veţi fi primit această carte petrecut voi fi dintre cei vii E-un ocean de oase în adîncuri insule de cruci au răsărit pentru cine voi muri eu oare dacă voi uitaţi ce-am pătimit?

Pentru ce blestem şi nedreptate irosită-i astăzi viaţa mea?

Ieremia Golia şi Sturdza au trădat mereu şi vor trăda Noi lăsăm o Românie Mare voi urziţi la destrămarea ei cum pot oare, Doamne, să se nască vipere dintr-un popor de lei?

Ne-ngheaţă oasele-n tranşee întru slava limbii din bătrîni voi o tîrguiţi prin Europa vi-e ruşine că sînteţi români Nu vorbesc de liftele de-afară şi de cîrcotaşii fără neam fiecare-şi va primi răsplata – eu cu voi, românii, am ce am Aferim, homunculi fără ţară epigoni ai falei strămoşeşti voi, ce vă-nchinati la idoli stranii mai veniţi şi-n cîmp la Mărăşeşti! În puterea nopţii v-aş aduce să vedeţi cum pîlpîie lumini

bocitoare antice cum cîntă datinile noastre de creştini

Îţi faci curaj, te-agăţi cu disperare De analize fără de valoare.

Păsările verii vă-nfioare în auz vă fiarbă geamăt blînd şi-o măicuţă cu un brîu de lînă rătăcească iarăşi întrebînd

La vizita din zori ai prins speranţă: Un doctor te-a tratat cu eleganţă.

Sevele pămîntului vă-mbete să mustească-n ierbi esenţe tari fecioria stelelor rodească salbe argintii de icusari Învieze numai pentru-o clipă gurile flăcăilor de scrum ca un tragic cor să biciuiască pacea voastră laşă de acum Noi murim cu patria pe buze mai înalt onor nu poate fi într-o vreme tot mai ticăloasă fără ţară nu putem trăi Nu batjocoriţi aceste jertfe idealul patriei sublim nu ne pîngăriţi mausoleul încă mai putem să vă oprim Încă mai avem ulei în oase ochii noştri încă-s torţe vii zguduit de lacrimi şi de sînge va crăpa pămîntul într-o zi Şi tîrîţi veţi fi la judecată vă veţi spovedi ca scoşi din minţi vînzători de ţară şi de datini iude apostate cu arginţi Înghiţiţi veţi fi de vii, cu toţii eu sînt solul marii răzbunări inima să vi-o mănînce cîinii trădători ai sfintei noastre ţări!

Noi vă aşteptăm, urmaşi ai Romei mai veniţi şi-n cîmp la Mărăşeşti poate vă va umple de ruşine tragedia fiinţei româneşti Oare cum nu v-a trezit la viaţă tîlcul trist al pildelor de ieri? Într-o lume federal-şovină noi vom fi eternii zilieri Inima îmi este îndoită vă blestem, şi parcă aş spera cine, totuşi, a trădat o dată ştiu că pîn’ la moarte va trăda...

(Poem preluat din volumul „Saturnalii” – 1983, dat la topit de cenzura comunistă)

Elegie pentru bolnavii de cancer Motto: „Ca o lămîie veche te-ai făcut Tu, om răpus de cancer - te sărut!“ Ah, voi, bolnavi de cancer, vă iubesc!

Voi sînteţi un popor dumnezeiesc!

Ruşine pentru ştiinţă, veac de veac Că n-a găsit acestei boli un leac.

Sau, cine ştie, Dumnezeu n-o lasă Că specia e mult prea numeroasă. Însă aceasta-i cea mai laşă boală Rac monstruos, cu menghină mortală.

Te umfli, te usuci, te înnegreşti Nu mai eşti tu, un drac te-a prins în cleşti.

Iar sora medicală ţi-a zîmbit Şi soarele pe geam a năvălit. Şi parcă totul mai uşor suporţi De nu ar fi furgoanele cu morţi.

Vecina de salon s-a prăpădit Familia în doliu a venit. Încep dureri de oase, infernale E criză de morfină prin spitale.

Talazul vieţii clocoteşte-afară La radio răsună o fanfară.

Te rogi, în gînd, la îngerul cel bun Să mai trăieşti măcar pîn’ la Crăciun.

Zăpada e un drog ce-nviorează Chiar şi pe cei atinşi de metastază. Şi ai aflat o veste din ziare De o miraculoasă vindecare.

Poate că oameni sfinţi se tot rugară Şi Necuratul a ieşit afară...

Nu ai putere nici nu poţi mînca Ţi se ia sînge iar, seringa-i grea. În vise îţi apar cei dispăruţi Ei sînt atît de tineri, dar sînt muţi. Îţi fac cu mîna şi apoi dispar Dar mîine vor veni la tine iar.

Te plimbi prin curte, cu picioare moi O căţeluşă caută-n gunoi.

Cu ţîţe vlăguite, de la pui Precum lupoaica alăptînd statui.

Dă-i, Doamne, viaţă, apără de frici Maternitatea tinerei mămici.

Te uiţi la ea cu milă şi ruşine Poate că va trăi mai mult ca tine.

Intri cu greu în starea asta nouă Îţi picură din ochi un strop de rouă. Îţi este dragă viaţa, dar acum Îţi bate ceasul, te aşterni la drum.

Eu te încurajez şi-ţi spun în faţă Că vei renaşte într-o altă viaţă.

Iar Domnul sigur va recupera Lumina ce-a sădit-o-n fiinţa ta.

Nu dispera, te cheamă asfinţitul E foarte trist, dar moartea nu-i sfîrşitul.

Am să mă rog, fierbinte, pentru tine Tu ai un loc în inimă la mine.

Pe toţi ne pune Domnul la-ncercare Poate-i mai viu acela care moare.

Noaptea de 16 spre 17 septembrie 2014 (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)

4

Vineri, 29 martie 2019

Atitudini«Polemici Palatul Culturii din Iași

Palatul din centrul Iaşilor, conceput în spiritul palatelor comunale din Europa de Vest, este o îmbinare fericită a mai multor stiluri arhitecturale: neogotic, romantic și neobaroc. Marcînd puternic arhitectura vechii capitale a Moldovei, Palatul s-a impus ca o adevarată efigie încă de la apariţia lui în peisajul urbei.

Astăzi, acesta figurează pe locul III printre cele mai mai frumoase edificii culturale din Europa, potrivit unui clasament întocmit de revistele de specialitate.

Palatul de Justiție și Administrație din Iași, construit între anii 1906-1925 după planurile arhitectului I.D. Berindey, s-a impus prin dimensiunile sale remarcabile.

Astfel, turnul central al clădirii, care atinge 55 de metri înălțime, făcea ca Palatul să fie considerat în epocă drept cea mai înaltă clădire din oraș, cu o amprentă la sol de 7.330 mp și o suprafață desfășurată de 34.236,35 mp. În afara monumentalităţii și frumuseţii ei, clădirea se distingea prin instalaţii şi echipamentele tehnice moderne, achiziţionate din Germania, precum şi prin feroneria realizată de Casa Haug și de renumitele firme franceze Krieger, Mericier și Bagvès. Mobilierul Palatului de Justiţie, în stil neogotic, a fost proiectat şi realizat în celebrele ateliere Albert Goumain din Paris şi de către firma Mappel din Anglia.

Edificiul se deschide printr-un hol generos - Holul de onoare, conceput în stil neogotic, spaţiu care se finalizează cu o boltă în ogivă, decorată cu vitralii.

Decorațiunile spatiului au fost concepute în două

etape diferite: epoca de început, pînă în anul 1914, numită epoca lui Carol I (1866-1914), și epoca lui Ferdinand I (1914-1927), diferențiate prin stilul în care acestea au fost realizate. Epoca lui Carol este preponderent neoclasică, epoca lui Ferdinand este predominant barocă, îmbinată cu Art Nouveau. Este cunoscută implicarea reginei Maria, o mare iubitoare de Art Nouveau, în cea de a doua etapă, în Sala Voievozilor găsindu-se și monograma acesteia.

Mozaicul din holul central al Palatului este o reproducere fidelă a rozetei din biserica abaţiei SaintPierre-sur-Dives (1235-1245), din nordul Franţei (depar­tamentul Calvados, regiunea Basse Normandie). Mo­ delul din Secolul XIII era realizat în plăci de teracotă şi nu în mozaic. Prin reluarea acestui model, specific unei catedrale gotice, arhitectul Berindey a dorit să confere edificiului său o atmosferă de sacralitate.

Sala Voievozilor, situată la etaj, este cea mai frumoasă şi monumentală încăpere a palatului, fiind ornamentată distinct de celelalte săli. Numele sălii se datorează unei celebre galerii de portrete, pornind de la Decebal, Traian şi Aurelian, trecînd apoi la întemeietorii Moldovei şi continuînd seria conducătorilor acestui teritoriu pînă la regele Carol al II-lea. În zona de vest a sălii se află un monumental şemineu de marmură, decorat cu un basorelief care reprezintă un „Arbore istoric”, împodobit cu portretele celor mai însemnaţi domni ai Moldovei, în vîrful căruia tronează portretul regelui Ferdinand.

Intrarea în sala „Henri Coandă” este străjuită de două socluri rămase astăzi fără busturile inițiale.

Acestea păstrează încă inscripționate numele foștilor

miniștri de Justiție, Matei B. Cantacuzino (1855-1926) şi Gheorghe Mîrzescu (1834-1901). Cele două busturi erau puse în valoare de fundaluri fastuoase, realizate din „mozaic byzantin”. Acest element arată că, probabil, inițial, cele două socluri erau destinate unor busturi regale, idee la care s-a renunțat pe parcurs, acestea fiind înlăturate. Bustul lui Matei Cantacuzino, realizat de R. Hette, în 1925, se află astăzi în amfiteatrul ce îi poartă numele, din cadrul Facultății de Drept din Iași. Bustul lui Gheorghe Mîrzescu este considerat dispărut. În perioada în care edificiul din Iaşi a fost Palat de Justiţie şi Administraţie, Sala „Henri Coandă” era destinată Curții cu Juri. Amplasarea centrală și decoraţiunile speciale subliniază însemnătatea deosebită a încăperii. Despre stucăturile din partea de sus a sălii se ştia că acestea sînt opera sculptorului Emil Wilhelm August Becker, sculptor al Casei regale. Arhitectul I. D. Berindey, care prezida Societatea Produselor Tehnice „H. Coandă” din Bucureşti, a cerut „găsirea” unui material mai ieftin care să imite textura şi sunetul lemnului de stejar. Acest material a fost inventat de Henri Coandă (numit bois-ciment de celebrul inventator) şi este întîlnit în mai multe săli din Palat. Totodată, de remarcat este şi faptul că sursa de inspiraţie în realizarea tavanului acestei săli a fost Westminster Hall din Londra, unde s-a născut Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii.

Dincolo de arhitectură, ceasornicul din turnul Palatului Culturii a contribuit în mod deosebit la faima clădirii. Acesta moștenea amintirea orologiului instalat în turnul porții Curții Domnești la 1728 și care a dat, multă vreme, ritmurile orașului. Instalarea unui orologiu cu carillon este în sine o opțiune romantică, întrucît construirea acestui gen de mecanisme se afla în

ultima fază de evoluție istorică. Aceasta era o idee retro, în acord cu spiritul clădirii.

Ceasornicul Palatului este un orologiu cu trei cadrane, avînd diametrul de 3,24 m. Acele ceasului măsoară 1,25 m și respectiv 0,90 m. Printr-un sistem ingenios, ceasornicul din turn acționa în mod sincron 25 de ceasuri aflate în diverse săli ale Palatului; acestea au dispărut în timpul războiului. La fiecare oră exactă, orologiul din turnul Palatului Culturii cîntă „Hora Unirii”. Melodia, înregistrată pe un tambur cu diametrul de 35 cm, printr-un număr de 69 de știfturi, este redată de un sistem de opt clopote acordate, care alcătuiesc mecanismul carillonului, aflat la etajul al patrulea al turnului. Vitraliile cadranelor ceasului sînt decorate cu cele 12 zodii. Potrivit arhitectului I.D. Berindey, cei doi oșteni, pictați în frescă şi care străjuiesc ceasul, sînt plăieșii lui Dragoș Vodă, descălecătorul Moldovei.

Primul război mondial și anii grei ce au urmat au amînat realizarea finisajelor, pentru mai mulți ani, făcînd ca inaugurarea oficială să aibă loc abia la 11 octombrie 1925, în prezența familiei regale, regele Ferdinand și regina Maria. În anul 1955, vechiul Palat de Justiție a devenit Palat al Culturii, găzduind unele din cele mai de seamă instituții culturale ale țării, reunite astăzi sub denumirea de Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași, care cuprinde cîteva muzee de talie națională: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, și Centrul de Cercetare şi Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural.

RM

Tabletă de scriitor

Idioții

Idioţii niciodată nu vor recunoaşte că sînt idioţi, oricît te vei strădui să le arăți faţa curată a lucrurilor, pentru că nu vor să vadă realitatea, şi chiar dacă ar vrea, nu au cum să priceapă că lumea este altfel de cum şi-o închipuie ei. Şi sînt idioţi care, cu bună ştiinţă, fac ceea ce fac, pentru ca să le meargă bine în viaţă. Joacă teatru cu cei din jurul lor, fără săşi dea seama cît de stupizi sînt şi cum se cară unii pe alţii în neghiobia lor. La viaţa mea am văzut şi am cunoscut o sumedenie de astfel de indivizi, unii mai neghiobi şi mai idioţi decît alţii. Ce să-i ceri omului, dacă n-are?... Adică ce să-i ceri unui idiot, cîtă vreme nu are nici înţelegere faţă de mediul în care trăieşte, şi nici minte să priceapă că lumea este de două feluri: bună şi rea! Pe ei nu-i poţi înscrie în nici una din aceste categorii, pentru că ei se cred totul pe lumea asta şi ştiu şi toaca din cer... Ei sînt, desigur, universali, frumoşi, bogaţi, deştepţi, senvîrt printre oameni sus-puşi, conduc maşini şi lux, dar nu pricep că, oricît de vîrtos trag de covrigul unei maşini bengoase, pentru omul de rînd, care trăieşte din muncă cinstită, ei nu reprezintă nimic... Dar, mai presus de toate, ei sînt aroganți. Și asta, pentru că le lipsesc cei şapte ani de acasă şi educaţia primită de la părinții lor, de aceeași speță cu ei. Aşchia nu sare departe de trunchi, spune o vorbă înțeleaptă... Nu vrem să ne amestecăm în tabieturile lor, dar parcă prea s-au înmulţit şi nu le pasă de cîntecul cucuvelei pitite în jurul vilelor lor, dotate cu piscine uriașe, în care s-ar putea zbengui în voie balenele, delfinii şi alte vietăți subacvatice, cu un comportament mai prietenos decît idioţii noştri, care sînt printre noi precum pălămida şi malariţa prin lanurile de grîu. Noi îi luăm ca atare, iar ei fac ce vor cu noi...

Numai că între ei şi ceilalți, diferenţa e ca de la cer la pămînt. Oamenii simpli, la care predomină bunul-simţ, știu să respecte regulile unei comunităţi, pe cînd ei, idioţii din zilele noastre, cred că lor li se cuvine totul, chiar şi locul de parcare al celui cu dizabilităţi. După cum observăm, idioţilor nu le pasă nici de semenii lor, nici de legi.

Ferească sfîntul să ai de-a face cu ei, că nici poliţia, nici tribunalul nu-i pot scoate din tupeul lor!

Aşa sînt idioţii: nu au mamă, nu au tată, fac orice pentru interesele lor. Calcă peste cadavre... Rup cu dinţii din dreptul altora, ca lor să le fie bine. Ei nu au Dumnezeu... În rest, toate bune, că de idioţi nu va duce niciodată lipsă omenirea!

ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Rug

Dă-mi, Doamne, caval să doinesc Sufletul acestor meleaguri, Inima să-mi vibreze În profunde acorduri, Să răsune geamătul Oltului Sfărîmat între stînci, Dorul să-ngîne vîntul sălbatic Din crestele ninse.

Fă-mi, Doamne, inima fluier de fag Să cînt apele bucuriei În țara de piatră.

Iar doina pătimirii noastre S-o scald în veacul liniștei Sub puterea soarelui, Clădind lutul În eterne cetăți.

George Bîrzănescu

RM

5

Vineri, 29 martie 2019

Atitudini«Polemici galeria marilor patrioți români

Inocenţiu Micu-Klein: ,,Nu poți învia cu adevărat decît în pămîntul Patriei” Anul acesta se împlinesc 251 de ani de la moartea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), inimosul episcop român care a pus piatra de temelie a luptei pentru libertate naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Perioada în care a trăit şi activat acesta a fost pentru românii din Transilvania una dintre cele mai cumplite. Constituţia Transilvaniei, vechile legi – „Unio trium nationum”, „Tripartitum”, cît şi „Approbatae şi Compilatae constitutionum”, care se întemeiau pe egalitatea celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) şi pe recunoaşterea celor patru religii recepte (catolică, lutherană, unitariană şi calvină) făceau ca naţiunea română să fie lipsită de libertăţile şi drepturile accesibile numai naţiunilor recunoscute. Românii majoritari din Transilvania au fost menţinuţi în continuare în afara legii, fiind consideraţi „schismatici” şi „eretici”, ceea ce a făcut ca dorinţa lor de a fi recunoscuţi ca naţiune să devină esenţa chestiunii române, pentru a cărei înfăptuire a început marea luptă inaugurată de Ion Inocenţiu MicuKlein. Singurul organism comun al românilor, la acea vreme, care putea face posibilă o acţiune organizată era, bineînţeles, biserica, motiv pentru care activitatea lui Ion Inocenţiu Micu-Klein a început aici. Treptat aceasta se extinde, revendicările clerului ajungînd a se îmbina cu cele ale naţiunii. El nu mai este doar preot sau episcop, ci şi conducătorul politic al naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei, putea duce atunci lupta în folosul naţiunii. Ascensiunea sa pe calea ierahiei bisericeşti a fost extrem de rapidă, fapt ce a avut efecte favorabile pentru românii transilvăneni în ceea ce priveşte începerea luptei lor pentru obţinerea de libertăţi naţionale şi sociale. În anul 1729, Carol al VI-lea, împăratul habs­ burgic, îl numeşte episcop greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş şi îi acordă titlul de baron cu numele de „Klein”, ceea ce îl propulsează ca membru al Dietei Transilvaniei (principalul for legislativ al principatului). Pentru o cît mai bună şi eficientientă organizare şi conducere a episcopiei sale, el mută sediul de la Făgăraş la Blaj, care era situat în centrul episcopiei, aşa încît distanţele între centru şi extremităţile teritoriale ale acesteia erau aproximativ egale. Se poate spune că, începînd de atunci, Ioan Inocenţiu Micu-Klein pune bazele „Micii Rome”, cum urma să fie supranumit Blajul în următoarea epocă istorică şi culturală românească. A pus piatra de temelie a Catedralei greco-catolice „Sf. Treime”, iar în anul 1738 înfiinţează prima şcoală românească la Blaj, care va propulsa viitoarea elită intelectuală a românilor transilvăneni multă vreme de atunci înainte.

Ion Inocenţiu Micu-Klein este cel care a utili­ zat pentru prima dată, în cadrul mişcării de reven­dicare a drepturilor naţionale ale românilor tran­silvăneni, metoda „cererilor”, „memoriilor poli­­tice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită, ca armă de luptă, mai tîrziu, de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române: Horea, autorii lui „Supplex Libellus Valachorum”, ai „Pronunciamentului de la Blaj”, ai „Memorandumului”. În toate cererile şi petiţiile sale, pe care le-a redactat în timpul celor doisprezece ani de luptă, naţiunea este întotdeauna prezentă, aşa încît sînt de înţeles argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale: naţiunea română este cea mai veche (face apel la continuitate şi latinitate) şi mai numeroasă din Transilvania; naţiunea română poartă

cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi, în consecinţă, dacă românii sînt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea iobăgiei; reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli.

Dovezile invocate de episcopul român în sprijinul postulatelor naţionale s-au întemeiat inclusiv pe conţinutul Diplomelor leopoldine, a căror punere în practică ar fi avut ca rezultat obţinerea drepturilor naţionale şi sociale cerute pentru naţiunea sa. Dar între căile de emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”. Era, deci, firesc ca în concepţia sa Blajul să devină o citadelă a spiritualităţii româneşti, aşa cum, de altfel, a fost şi consemnat în istorie.

Un prim rezultat al luptei lui Ion Inocenţiu MicuKlein şi implicit al mişcării revendicative naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor: posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcţii în structurile statului.

Prevederile acestui rescript, ca şi ale celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat însă, din cauza opoziţiei înverşunate a reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) din Dieta Transilvaniei. Mai mult, el a fost nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor venite din partea reprezentanţilor maghiari, secui şi saşi, cum, de alfel, şi afirma la 19 iunie 1744: „în contra lui sînt toţi, iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”.

De reţinut, legat de această confesiune, este episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul 1744, cînd nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastră.

Deosebit de semnificativ legat de perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorît din propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de la acea vreme are loc fără ca ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau apariţia în Transilvania; orice influenţă externă este exclusă. Întrucît activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, atît prin cele 24 de memorii şi petiţii, cît şi prin aceea din cadrul Dietei, ajunsese să ia o mare amploare, a fost chemat la Viena să dea socoteală pentru îndrăzneala lui. Întrucît împărăteasa Maria Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma, pentru a-şi salva viaţa, rămînînd acolo pînă la sfîrşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop pînă în anul 1751. Moare la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale

Inocențiu Micu-Klein, portret realizat de preotul pictor Iuliu Moga (1906-1976) pămînteşti au fost aduse în România în anul 1997, fiind reînhumate în Catedrala „Sf. Treime”, de la Blaj, ctitoria sa.

Importanţa acţiunii întreprinse de Inocenţiu Micu pentru istoria românilor, în general, şi a celor din Transilvania, în special, este precis explicată de cei mai importanţi istorici ai acestei problematici: „Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”.

Marea lucrare a ilustrului episcop român în folosul naţiunii sale a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rînd, aceea a trezirii conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni cînd „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate… Meritul lui Inocenţiu Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor pînă la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”.

Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului șapte şi, bineînţeles, de marea răscoală românească condusă de Horea şi de mişcarea „Supplex Libellus Valachorum”, care a reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg Secolul al XVIII-lea.

Cuvintele exprimate de profesorul Dumitru Stăniloaie referitoare la Ion Inocenţiu Micu-Klein, la activitatea sa în slujba intereselor vitale ale naţiunii române, constituie o dovadă de mare şi frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi unitatea noastră bisericească… În cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale… nu poate să lipsească figura de mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”.

După 24 de ani de exil chiar la Roma, Inocențiu Micu-Klein, primul mare episcop al românilor, simțindu-și apropiatul sfîrșit, își exprima testamentar dorința de a fi îngropat în pămîntul patriei, în Catedrala Blajului, la a cărei temelie a pus prima piatră, întrucît, spunea el, ,,Nu poți învia cu adevărat decît în pământul patriei tale” și îi încuraja pe compatrioții săi ardeleni cu astfel de rostiri biblice: „Întăriți-vă inimile, vocile tuturor unite împreună, și deschideți ochii și înălțați cuvîntul, lepădați toată frica, pentru direptate”.

Sursa: ziarulnatiunea.ro

6

Vineri, 29 martie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (112) Întoarcere în timp (5) Într-o seară, Jeni a venit în pat lîngă mine şi, în timp ce ne povestea fel de fel de întîmplări, mă mîngîia cu degetele pe faţă.

Dimineaţa, cînd a venit sora Tincuţa ca să ne facă injecţia, m-a privit speriată şi a zis: ,,Vai de mine, dragă, ce ţi s-a întîmplat, eşti intoxicată? Toată faţa ta e roşie”.

M-am înfricoşat. Am luat oglinda şi m-am privit. Faţa mea era roşie, arătam îngrozitor. Colegele de salon au început să rîdă cu poftă şi au oprit-o pe soră să anunţe medicul, după ce s-a lămurit misterul ,,bolii”. Cînd Jeni mă mîngîiase pe față, își mînjise degetele cu ruj de buze. Îi plăcea să facă mereu năzbîtii. Într-o seară, mi-a pus sub pătură o broscuţă mică, inofensivă, dar am ţipat ca din gură de şarpe. Trebuia să treacă timpul cumva. Nu aveam voie să mergem în oraş. Asta nu înseamnă că nu mergeam. Pe ascuns, sau o „mituiam” pe Tincuţa. Dar Doamne-fereşte să ne prindă medicul, era în stare să ne facă ieşirea. Ţinea ca tratamentul lui să fie eficient.

Adevărat medic, nu cîrpaci de doi bani.

Castelul avea sală de sport, bibliotecă şi sală de cinema.

Duminica vizionam un film; era o zi mai relaxată, medicii fiind liberi. O dată pe lună aveam voie 3 ore să

mergem în oraş. Sinaia fiind aproape, mergeam acolo. Într-o duminică, trecînd pe lîngă o grădină-restaurant de vară din Sinaia, Jeni mi-a propus să intrăm şi noi.

I-am spus că am bani puţini la mine. Ea a insistat, zicînd că putem intra, fiindcă are şi ea bani pentru o cafea şi un suc. Am intrat. Ne-am aşezat la o masă. I-am atras atenţia să nu privească la masa vecinilor, unde erau doi tineri care „ne luaseră în vizor”, pentru ca nu cumva aceștia să creadă că sîntem neserioase. În sfîrşit, a venit ospătarul şi ne-a întrebat ce mîncăm, oferindu-ne o listă. Jeni a consultat-o cu atenție, apoi a comandat: cîte o friptură la grătar, o sticlă cu bere şi două mascote de ciocolată. Pe sub masă îi făceam semn lui Jeni să se oprească de a mai comanda, pentru că nu avem cu ce plăti.

Ospătarul a luat comanda şi a plecat. Disperarea se citea pe chipul meu cînd am întrebat-o pe Jeni ce ne facem, că ne vor duce la miliţie ca pe nişte hoaţe. Ea a zis că îi vom spune ospătarului că ne-am uitat portmoneul acasă, îi vom da o chitanţă şi vom achita a doua zi.

A sosit comanda. Fiecare îmbucătură îmi stătea în gît, pînă cînd Jeni m-a îndemnat să mănînc cu poftă, că oricum am încurcat-o. I-am ascultat sfatul şi m-am înfruptat fără grijă, zicîndu-mi: fie ce-o fi, asta e! (va urma) LILIANA TETELEA

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (3) Vrînd să devină specialist în mașini agricole, depune actele la Facultatea de mecanizare de la Universitatea Agricolă din Chișinău, însă nu trece concursul. La sugestia fostului director Petru Soltan susține cu succes examenele de admitere la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, pe atunci instituţie cu reputaţie meritorie de forjerie de cadre cu o înaltă pregătire profesională şi cu o adevărată simţire naţională, și devine coleg la fizică şi matematici cu alți tineri deștepți și însetaţi de cunoştinţe ca şi dînsul, care, peste ani, aveau să ajungă personalități distincte în învățămîntul, cultura, viața socială a republicii: Andrei Hariton (profesor universitar, decan, prorector, rector al Institutului Pedagogic „Taras Șevcenko” din Tiraspol, director al Institutului republican de perfecționare a cadrelor didactice), Pavel Ciumac (profesor universitar la Politehnica din Chișinău), Ion Caterenciuc, Dumitru Șiman (profesori la Universitatea din Tiraspol, transferată în 1992 de fostul ministru al învățămîntului Nicolae Mătcaș, din cauza conflictului armat nistrean, la Chișinău), Dumitru Boeru (campion european la sambo, inspector general, director al Școlii pedagogice din Cahul), Valentina Frunză (asistentă la Universitatea de Stat din Chișinău), Teodosie Baciu (profesor, directorul Școlii medii din Sadaclia, raionul Basarabeasca), Alexandru Stahi (profesor, prorector la Universitatea de Stat din Chișinău), Lidia Poliacov (ilustră profesoară de matematici la renumita pentru elevii români basarabeni Școală nr.1 din Chișinău) ș.a.

La facultate și institut le-au inoculat dragostea de specialitate și de nobila profesie de pedagog distinşi profesori precum: Macarie Radul (rector), Natalia Agasiev (șefă de catedră), Mihail Pavlov (rector), Ion Parno (absolvent al Universității din Odesa), Ivan Volkov (șef de catedră, decan, prorector), Abram Șterental (i-a inițiat în tainele analizei matematice), Constantin Sibirschi (savant nortoriu, membru titular al AȘM), Ion Cibotaru (diriginte de grupă), Constantin Sacaliuc („avea un pronunțat spirit patriotic”), Cleopatra Vnorovschi (psiholog, absolventă a Universității din Iași, a unui masterat la Institutul Pedagogic din Odesa sub îndrumarea renumitului psiholog David Elkin și a unui doctorat la Institutul de Psihologie al Academiei de Științe din URSS), Valeriu Jivov („om curajos în gîndire și exprimare”) ș.a., (chipurile cărora le va

evoca, luminoase, cu căldură şi dragoste, în poetizantele memorii cu titlul cu ecouri eminesciene „Umbre pe pînza vremii”, Bucureşti, 2004). În penultimul an de studii la facultate (1957-1958), din lipsă acută de cadre de profesori matematicieni, sînt trecuţi la studii fără frecvenţă şi trimişi să lucreze în şcolile rurale din republică. În clasa a noua, printr-o fericită evoluţie a sorţii, l-aş fi avut pe Dionis Lica ca profesor de matematică la Crihana Veche, Cahul. Nu s-a întîmplat aşa, dar l-am avut, în schimb, pe bunul său coleg de curs și de facultate Dumitru Şiman, un român dintr-o bucată originar din Maramureşul istoric, modest ca o pîine aburindă scoasă din cuptor şi aşezată pe un prosop cu zorzoane naive şi blajin şi firav ca un călugăr zidit în schitul din deal, ruşinos ca o fată mare şi fixîndu-şi privirea, cînd și-o ridica de la tablă, într-un punct din colţul de sus al clasei atunci cînd una din cele două reprezentante ale sexului simpatic din clasă, Elena M. din Pelinei, o codană cu ceva vino-ncoace, dar mult mai iniţiată decît profanii de noi în cele lumeşti, îl sfredelea cu ochii ca razele Roentgen pe proaspătul nostru sihastru.

După absolvirea facultății, timp de doi ani Dionis Lica predă matematica în cîteva localități rurale din raion, alți doi ani este angajat ca laborant la catedra Analiză matematică și laborant superior la catedra Matematici aplicate a Universității din Chișinău. Din 1962 este transferat la Institutul de Fizică și Matematică și Centrul de calcul al AȘM. Se înscrie la doctorat la Universitatea „Patrice Lumumba” din Moscova, unde, în 1967, susține teza de doctor în științe. Refuză propunerea pentru mulți tentantă pe atunci de a fi angajat în calitate de director al Centrului de calcul de la Universitatea respectivă și revine la Chișinău pentru a-și duce crucea pe drumul Golgotei basarabene. În 1967 i se propune funcția de decan al Facultății de fizică și matematică de la renăscutul din cenușă Institut Pedagogic „Ion Creangă” (dizolvat în 1960 și fuzionat cu universitatea), în 1970 este avansat pe post de prorector, ca, în 1978, în plin avînt al luptei Secției de ideologie a C.C. al P.C.M. în frunte cu secretarul doi Victor Smirnov contra „naționalismului” din învățămînt, mass-media, cultură, literatură și artă, în urma unui răsunător scandal cauzat de un denunț răutăcios al unui fost coleg de a fi tăinuit că ar descinde dintr-o familie de ,,chiaburi”, că nu

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Mrior

Cînd și în dor se face primăvară, Iar tu în cîntece îmi cazi subtil, Prind mugurii cuvintelor să doară Ca lacrimile ce sfințesc un tril.

Acum, ți-aduc în magică-mpletire, Cel mai frumos și nobil mărțișor, Legînd ca într-o salbă de safire Trecutul tot, Prezent și Viitor.

O, cum se joacă vîntu-n păru-ți fin, Ca un ștrengar îndrăgostit de tine, Lumina mea și crezul de mai bine În vecii vecilor! Amin!

ILARION BOCA, 6 martie 2019

Copiii nimnui Copii flămînzi cu cîinii vagabonzi, Se-nghesuie-n metrou de frig!

Din Occident, bărbații blonzi Înmănușați, le-aruncă un covrig!

Copii murdari și fără de părinți, Abia de pot să mai trăiască!

Tu, Occident de ce ne minți Și vinzi copii din Țara Românească?

Copii bolnavi și fără de noroc Colindă străzi și bulevarde…

Din suferințe azi se coc Răscoalele ce-n Răsărit vor arde Pe cămătari, pe hoți, pe criminali, Pe cei îmbogățiți de-o noapte, Dezmoșteniții soartei, saturnali, Așteaptă ziua de dreptate!

Cînd Fiara nesătulă tot mai cască, Copii flămînzi, murdari, bolnavi, Se rătăcesc prin Țara Românească Ca niște umbre de noi sclavi!

Florin Iordache fusese acceptat în școală și că nici în timpul studiilor la universitate nu a intrat în comsomol, prorectorul Lica, unul din organizatorii activității noului institut (înființare de noi facultăți, specialități și catedre, asigurare cu cadre, deschidere de laboratoare și dotare cu tehnica necesară etc.), pedagog înnăscut, spirit creator-inovator, profesorul îndrăgit de generații de studenți, să fie destituit din institut fără drept de angajare în învățămînt.

Cu Dionis Lica în persoană făcusem cunoştinţă „absolut din întîmplare” prin anul doi de doctorat la specialitatea Lingvistică matematică, structurală și aplicată de la Universitatea din Leningrad (la Centrul de Calcul al A.Ș.M. căutam un programator pentru prelucrarea de date la mașina de calcul și dumnealui mi-a recomandat-o pe colega sa, Claudia Gîrbu-Usov), mai îndeaproape - după doctoratul meu, deja la noul „Ion Creangă”, eu în calitate de decan la Litere, dînsul în calitate de decan la Matematică, decanatele fiindune uşă în uşă (eu admirîndu-l și invidiindu-l în taină pentru capacitatea de a se detașa lejer de la neîntreruptul vacarm de du-te-vino din antecameră și din decanatul propriu-zis, răspunzînd la întrebările solicitantului, și de a-și urma în tihnă elaborarea studiului la care lucra), iar prieteni cu adevărat am devenit în autoexilul nostru impus de peste ani de la Bucureşti, împărtăşindu-ne mai mult nesfîrșitele noastre necazuri şi sfîşietorul dor de Basarabia decît micile-marile şi rarele noastre bucurii. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS

RM

7

Vineri, 29 martie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI!

BISERICA ŞI ARMATA (3) Scurt discurs militar. Cetatea de Piatră.

Apusenii-Ţara soarelui (2)

Groza în fruntea luptătorilor, asaltul se transformă în masacru. Ingenioşi, adaptîndu-şi luptătorii la condiţiile reliefului, sfidînd schematismul armatei Nu intră în interesul acestei intervenții profesioniste, cei doi preoţi contribuie esenţial la înscrierea organigramei celor 4 grupări de luptă obţinerea victoriei. care au apărat Apusenii în primăvara și vara Compania a VI-a din Totenkopf Legion a fost anului 1849, obținînd victorii strălucite în cele nimicită. Spulberată banda criminală a celebrului trei bătălii pentru Abrud, dar tîlhar Rózsa Sándor adusă de se subliniază și se repetă că din Hatvani să producă spaimă şi de­ cele patru grupări principale zorganizare în dispozitivul moţilor. de luptă, trei au fost comandate Hatvani pierde, în prima bătălie de preoți, după cum urmează: pentru Abrud: 2.000 de morţi şi la Zlatna, gruparea lui Ioan dispăruţi. În a doua bătălie, pierde Axente Sever, comandant mi­ 3.000 de luptători, armamentul rean, cu studii de teologie și acestora, 5 steaguri, 4 tunuri şi filozofie; 2.000 de luptători cu toate convoaiele. Din raportul lui 2 tunuri, acoperind toate dru­ Hatvani, pentru a se disculpa: murile care urcau la munte de la „declar doar atît, că ofiţerii mei au Șoimuș la Aiud. Partea de norddat bir cu fugiţii chiar în toiul luptei, est a Apusenilor este apărată iar cînd am sosit aici, la Brad, n-au de gruparea preotului Simeon rămas din întregul corp ofiţeresc Balint din Roșia minelor de aur, decît eu şi încă 3 ofiţeri”. prefect al Salinelor, tare de 2.000 Hatvani este înlocuit cu loco­ Pr. Simeon Balint de luptători, avînd 2 tunuri, tenent-colonelul Inezedi Laszlo. Din cu posturi de pază pe Văile raportul acestuia asupra stării mo­ Arieșului, Vadului și Ierii, închizînd munții între rale a trupei salvate prin munţi, soldaţi izolaţi, Turda și Cluj. zdrenţuiţi, flămînzi şi înspăimîntaţi: „...ar fi fugit Avram Iancu comandă gruparea de centru- cu toţii la cel dintîi foc de armă, fiindcă nu se poate nord, care este și rezerva oștirii, 10.000 de imagina într-o armată o frică mai grozavă” luptători cu 4 tunuri, cu misiunea să închidă În replică, Bem mobilizează peste 15.000 de Valea Arieșului dintre Gîrda de Sus și toate văile oameni, hotărît să cucerească Cetatea de Piatră care urcă din Valea Crișului Repede. a Apusenilor. Îi pune sub comanda colonelului Legătura între gruparea Avram Iancu și Ioan Kemeny Farkas, sub flamura lozincii politice a Buteanu o face detașamentul preotului tribun fanatismului kossuthian: exterminarea populaţiei Ioan Gomboș, amplasat pe Muntele Găina. româneşti spre a asigura o majoritate ungurească În avangarda grupării Axente Sever se în Ardeal. află detașamentul tribunului Vasile Fodor și Invazia colonelului Kemeny de la Brad la Abrud al viceprefectului Simion Prodan, preot din este pregătită după toate regulile de tactică ale prefectura Iancului, cu cartierul la Măgina, în vremii. În luptele cu avangărzile lui, se ilustrează buza Trascăului. preotul tribun Ioan Gomboş şi preotul viceprefect ,,Între noi are să hotărască numai sabia!”, este Simion Groza. Subliniez originalitatea acţiunilor răspunsul lui Avram Iancu la uneltirile și intrigile acestor preoţi: luptători cu sabia - slujitori ai lui Kossuth prin avocatul maior Imre Hatvani și credinţei, chezaşi ai continuităţii spirituale. deputatul filo-kossuthist Ioan Dragoș, montate Primele zile ale lui iunie. Flanc-gărzile lui spre a sparge unitatea conducătorilor Revolu­ Kémeny săvîrşesc acte cumplite de terorism prin ției. Problemă complexă, cu implicații politice, satele din vecinătatea Drumului Ţării pe care psiho-morale, sociale, analizate amănunțit în înaintează grosul. Satul Bucureşci. Lăncierii cartea a doua: Ardealul în flăcări, din volumul şi vînătorii întorşi după lupte aduc, în curtea meu, Ardealul, pe toți ne cheamă Ursu, Editura bisericii pîngărite, opt femei, unele sînt siluite, cu Miracol, București 2002. pruncuţii, spintecaţi cu baionetele, puşi la piept.

8 mai 1849. Abrudul este ocupat de trupele Viceprefectul Simion Groza îşi descinge sabia. avocatului maior Hatvani în urma greșelilor Îşi pune patrafirul. Săvîrşeşte slujba morţilor. tactice și slăbiciunii lui Buteanu. Consiliul pre­ Şcoliţi militar în luptă, preoţii Revoluţiei de fecţilor hotărăşte încercuirea Abrudului şi lichidarea invadatorului prin asalt. La ope­ la 1848-1849 îi vor administra şi colonelului raţiune participă preoţii Nicolae Vlăduţ din „Lupu”, Kémeny, aceeaşi lecţie radicală precum Bogata pe Mureş, retras din Cîmpie, în Apuseni, înaintaşului său, avocatul maior de ocazie Hatvani.

Sîmbătă, 9 iunie. Lupta de pe Muntele Vulcan. cu bună parte din trupe; preotul Simion Groza, Duminică, 10 iunie. Hărtănit de lupta din parohul din Rovina, comandanţi de coloane ajun, Kémeny acordă trupelor o zi de odihnă. Îşi de atac, avînd la subunităţi preoţii satelor din îngroapă morţii.

Zarandul martirizat de invadatori. Hatvani lasă Luni, 11 iunie. Preoţii Gomboș şi Groza repetă în Abrud aproximativ 2.000 de morţi. Scapă manevra valahilor de la Posada, fără să o fi şi fuge. Îşi alcătuieşte la Brad o nouă trupă de studiat la ora de istorie militară. Taie o eventuală invazie, în care se încadrează sub-unităţi de secui ucigaşi şi o companie din Totenkopf Legion - Cap retragere a lui Kémeny spre Brad, săpînd şanţuri şi montînd abatize de-a latul Drumului Ţării. de Mort -, voluntari revoluţionari austrieci.

A doua bătălie pentru Abrud repetă manevra Cum Kémeny repetă aidoma toate greşelile lui primei bătălii. Preoţii Nicolae Vlăduţ, Simion Hatvani, Iancu şi consiliul său preoţesc adoptă Groza şi Simeon Balint ocupă aceleaşi poziţii acelaşi dispozitiv de încercuire a Abrudului, cînd se încercuiește Abrudul. Folosind văile hotărînd atacuri de zi şi de noapte, combinate cu pîraielor, acoperirile, forţa de izbire a lăncierilor o permanentă presiune psihologică: chemări de organizaţi pe coloane de asalt, cu preoţii Vlăduţ şi buciume în toiul nopţii, atacuri ale posturilor de

veghe, hărţuirea întregului dispozitiv încercuit, capturarea convoaielor de aprovizionare.

Spre deosebire de Hatvani, colonelul încearcă o diversiune diplomatică pentru a destrăma solidaritatea comandamentului revoluţionar.

Scrisori pline de curtenie către preoţii Nicolae Vlăduţ şi Simeon Balint care i-a masacrat două companii trimise să ocupe Roşia Montană, obiectiv periferic fără nici o importanţă tactică, reşedinţa preotului Balint, transformată de acesta într-o cursă de măcinat invadatorii.

Din cele două companii s-au salvat doar 30 de honvezi. Diversiunea nu reuşeşte. În schimb, încercuirea-asediu reuşeşte să înfometeze trupele colonelului, care mătură podurile caselor ca să strîngă grăunţele rămase.

Noaptea de 15 spre 16 iunie 1849, conferinţă de stat major, colonelul Kémeny Farkas hotărăşte să se retragă din Abrud spărgînd încercuirea pe drumul Zlatnei. Concluzia: „să se mai bată dracul cu popii..!.”.

Comentariu final Aici nu facem un curs de istorie militară în care analizăm schematismul rigid al concepţiilor tactice probat de comandanţii trupelor maghiare de invazie, căruia i se opune concepţia elastică, plină de imaginaţie în folosirea terenului muntosîmpădurit şi adaptarea dispozitivelor de luptă în funcţie de teren, de armamentul individual, de predispoziţiile luptătorilor, concepţie căreia preoţii comandanţi îi adaugă o sumă de factori psihologici stresanţi, direcţionaţi să macine moralul invadatorilor.

Aici se demonstrează implicarea activă în luptă a preoţilor atunci cînd destinul românităţii este primejduit, conferind binomului BisericăArmată statutul istoric, fundamental, implicat în asigurarea permanenţei, a continuităţii crea­ toare de specificitate etnică între cele două imperialisme antagonice: Apus şi Răsărit, mo­ tivate spiritual prin Catolicism şi Islamism.

O analiză a surogatului religios, universalist, propus astăzi ca panaceu al rezolvărilor an­ tagonismelor spirituale reale, false sau inventate de birocraţia europeană, nu face obiectul acestei intervenţii, cantonată pe cons­tantele fundamentale ale istoriei românităţii.

Sfîrșit General Maior Aviator (r) Radu THEODORU (text reprodus din volumul „Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918“)

8

Vineri, 29 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Vai, ce oameni trimitem în Europa! (urmare din pag. 1) Figuri născute din controversă, ei neagă tot ce nu e de-al lor și idolatrizează penibil o nulitate ideatică și intelectuală ca Iohannis! La asta se rezumă toată activitatea lor… Marele partid istoric!

Nici nu mă mir că foștii pediști îl regretă pe Băsescu și vorbesc pe la colțuri de refacerea PD-ului…

Altfel spus, vă dați seama că vorbim de personaje care-i idolatrizează pe Iohannis și pe Kövesi?! Da, așa ceva chiar există!

Sigur că, în atari condiții, speranța rămînea PSDul, chiar dacă în frunte mustăcește Liviu Dragnea, precum un iepure care scoate capul din ascunzătoare și adulmecă – e sau nu prinsoarea pe-aproape?

Cam așa ceva a devenit Dragnea, cel despre care, altădată, aveam o părere mult mai bună, recunosc… În fine, după lungi eforturi și manevre de culise, Liviu Dragnea, președintele PSD, a anunțat lista partidului pentru europarlamentare. Și chiar de ziua Bunei Vestiri a trebuit Dragnea să facă păcatul de a anunța lista cu pricina. Analizînd lista cu primii 15 candidați, cei care au șanse în alegeri, nu ne putem abține să nu remarcăm cîteva ciudățenii.

Prima ciudățenie, de ordin general, este absența unei majorități experimentate în negocierile cu membrii PE, mai ales cu cei ai grupului progresist – o diferență față de ALDE, care pleacă la drum cu doi europarlamentari de calibru, consacrați la nivel internațional, Norica Nicolai și Renate Weber, acestea fiind urmate de un al treilea – fost ministru și europarlamentar, Silaghi, dar și de un om de cultură de recunoaștere internațională, Tudor Barbu, om politic experimentat – și, cu șansă, Varujan Vosganian, fost ministru și unul dintre cei mai importanți oameni de cultură români.

Bref, PSD pleacă la drum cu experimentata în jocuri politice, sindicale și ministeriale Rovana Plumb, o aducătoare modestă de voturi și de imagine, și la fel de modestă lobbystă. Inutilă, în Parlamentul European! Păcat, un politician inteligent pe plan local, mult mai potrivit în fruntea unei instituții interne.

Pe locul doi, o vedetă TV, Carmen Avram, o surpriză… așa cum nu se prea face într-o asemenea cursă electorală. Avram are… vocea bine cunoscută, dar nu și figura – și cu siguranță nu e un aspirator de voturi. Fiind, fără dubii, o profesionistă de prim rang în TV, de ce nu a fost ea propusă pentru președinția CA al TVR, sau pentru șefia CNA? Nu era mai bine să-i fie folosit profesionalismul acolo, decît ca mileu pentru o mobilă de lux europeană? Nu, soția lui Adrian Ursu e obișnuită cu bani mulți; ca și soțiile altor „vedete” TV, avea nevoie de o sinecură grasă… ce credeți că va face pentru România?...

Pe locul trei, Claudiu Manda – unul dintre cei mai iubiți politicieni PSD… dar care nu deschide lista, cu toate că soțul Olguței era mult mai capabil de „tracțiune” electorală decît… lady Plumb. În plus, în Manda s-a investit mult, a cîștigat cu greu credibilitate în bătăliile cu Serviciile, cu „Statul paralel”… și acum, trimis să se piardă pe la Bruxelles?! A creat o figură importantă pentru bătălia internă, iar acum… hai cu el peste gard!

Oare devenise prea periculos cuplul Claudiu Manda – Olguța pentru Liviu Dragnea?

Surpriza vine pe locul patru, odată cu preotul greco-catolic Chris Terhes, român stabilit în SUA și care se ocupă de Coaliția Românilor pentru Combaterea Corupției, cu sediul în SUA, dar acționînd… internațional. Fără dubii, un luptător în acest domeniu, mai ales pe spațiile generos oferite de A3. Dar și cînd o lăuda pe Monica Macovei!...

Deh, se mai schimbă omul… Problema e că nu prea văd ce legătură are părintele Chris cu socialismul sau cu lobby-ul european?! Cu PSD-ul, în genere?...

Omul îmi place, dar PSD, ca partid mare, cu ceva ani acolo, nu prea e normal să vină cu „vedete” puțin cunoscute. De ce nu îl trimit pe părintele Chris la CEDO, la ceva specific lui?... Iar electoral, Terhes nu aduce nici voturi, nu mobilizează poporul pesedist – e o altă „vinitură”.

Următorul e Dan Nica, un europarlamentar experimentat, dar mai presus de toate, un șmecher experimentat. Care au fost și sînt meritele lui Dan Nica? Nici unul. Este doar una dintre figurile de pișicher care s-au strecurat prin toate găurile politicii… găunoase! Sau, altfel spus, am ajuns la definiția omului politic actual: trebuie să fie gol, ca să plutească.

Ajung la Maria Grapini care, orice s-ar spune, a dovedit, în cele mai multe ocazii, că e o luptătoare și că știe să facă lobby și să susțină România. O face ea gafe de care rîd „tefeliștii”, dar e patrioată, e un om voluntar și a ajutat multă lume la Timișoara și în alte zone. De aceea, salut numirea ei pe un loc de unde va fi sigur realeasă. Un plus pentru România, un plus pentru PSD. Pe locul șapte, un alt bizar, Tudor Ciuhodaru, modestul medic ieșean ridicat de Dan Diaconescu și care s-a evidențiat prin intervențiile sale pline de vervă – ba chiar e inventatorul relatării medicale isterice. E și autorul unui puhoi de propuneri legislative, mare parte supralegiferări și alte inutilități. Mai mult un bondar, decît o albină, Ciuhodaru nu e nici aducător de voturi, nici o valoare din punct de vedere al prezenței la Bruxelles, de unde, fără intervențiile sale de la UPU, nu are nici o valoare… nici pentru presă.

Dragoș Benea este un parlamentar de Bacău, cu o prestație modestă în forul legislativ, fără intervenții în plen, fost președinte al CJ Bacău, cu controverse locale. Deci, un om de pluton, un învîrtit local, posibil să atragă voturi prin Bacău, dar… pe un asemenea ins inutil îl trimite PSD în Parlamentul European. În fine, o trupă de tineri valoroși, dar plasată mai la coadă: Victor Negrescu, din punct de vedere al activității și experienței europene, una dintre valorile propuse de PSD, un om care nu trebuie să lipsească din echipa PSD. La fel, Andi Cristea, cel plasat pe locul 10, Natalia Intotero, de pe locul 11, Gabriela Zoană pe 12. Pe locul 13 o găsim pe deputata Bianca Gavriliță, o altă figură greu identificabilă, care apare înaintea lui Emilian Pavel, unul dintre europarlamentarii care s-au remarcat, cel puțin prin România. În fine, pe locul 15, celebra „Fă” Doina Pană, multilaterala propusă a PSD-ului pe diverse funcții, un om serios, relativ incolor și inodor.

Vedem că lipsește de pe listă „atoateștiutorul” Ioan Mircea Pașcu, sper că retras într-o binemeritată pensionare, altfel poate mai face afirmații de genul ,,Putin oprește norii să vină deasupra Rusiei și-i trimite în România”… De fapt, apropo de „marele politician” I.M. Pașcu - ce aveau de făcut ultra plătiții europarlamentari PSD? Păi de cîteva ori pe mandat, cînd era nevoie de ei, să acționeze bine – și cu rezultate. În cazul Kövesi, în afară de Maria Grapini s-a văzut Claudia Țapardel, care acum nu mai e pe listă, și într-o oarecare măsură Gabriela Zoană și Emilian Pavel, acum plasați undeva în josul listei, poate neeligibili! În rest, chiar cei din grupul socialist-progresist au ținut numai în palme PSD, în timp ce europarlamentarii social democrați își luau banii!

Revenind, lista PSD NU e mulțumitoare nici în proporție de 30%. O însăilare de pile locale, fantezii mediatice, persoane valoroase dar nepotrivite – și peste toate nu există o viziune electorală! Ce vrea PSD? Voturi? Cu cine, cu Rovana și cu vocea lui Carmen Avram? Lobby european? Cu patrafirul lui Chris Terheș sau cu anchetele lui Claudiu Manda?... Nu, din păcate, lista cea mai așteaptă pentru europarlamentare s-a dovedit o dezamăgire, ceea ce duce la un gînd sumbru: există degringoladă în PSD, iar ce va urma după aceste alegeri… este greu de anticipat.

Am făcut această trecere în revistă pentru că e un moment pe care nu trebuie să-l uităm: acesta e partidul cel mai puternic al momentului – și iată ce trimite în Europa, iată cum (nu) gîndește, iată în ce hal este! Cred că trebuie să vedem limpede, ca să știm dacă mai e ceva de făcut – sau mergem cu toții acasă… sau la dat cu pietre, că se poartă.

SUA vor să excludă Rusia din Europa

Departamentul de Stat american a dat publicității informația conform căreia va aloca 500 de milioane de dolari pentru combaterea propagandei maligne a Rusiei în Europa. Cu alte cuvinte, putem spune că s-au aprobat bugetele pentru cei care promovează și apără interesele americane în lume. Acest lucru se întîmplă de multă vreme, de zeci și zeci de ani, doar că este prima dată cînd se dă publicității suma exactă.

Pînă acum, genul ăsta de activități, de bugete, nu erau expuse pe față sau, cel puțin, așa am crezut eu. Încă de la finalul anului trecut, eu am spus că toți cei care încă au o relație amicală cu Rusia, și atunci pomeneam Venezuela și Serbia, va fi ținte pentru Administrația americană. De ce? Pentru că era clar, pe de o parte, că americanii nu vor accepta sub nici o formă un aliat al Rusiei atît de aproape de ei, iar pe de alta, bogățiile imense ale Venezuelei reprezintă pentru SUA garanția pe o perioadă de o sută de ani că vor avea resurse de hidocarburi suficiente și apropiate, astfel încît să ducă orice război dorește, oriunde și oricînd. O armată atît de mare, cea mai mare din lume, are nevoie de resurse imense pentru a fi pusă în mișcare.

Ziceam eu atunci că Venezuela o să devină o țintă, că o revoluție are să fie curînd pusă în scenă. Și acel moment a sosit. Mai devreme decît am crezut, dar a venit cu forța, pe șablonul arhicunoscut deja de către majoritatea celor care încă gîndesc în lumea asta. Zilele lui Maduro sînt numărate, cred că, la acest moment, arbitrul din ring a început deja numărătoarea. Venezuela va cunoaște din nou bogăția, democrația și valorile industriei de consum. Iar Rusia va merge ca de obicei la ONU și își va argumenta neputința în a-și apăra aliatul strategic.

De ceva vreme, a venit și rîndul Serbiei. Manifestațiile sînt agresive, televiziunea de stat e sub asediu, se fac presiuni mari asupra președintelui ca să demisioneze etc. Apar în spațiul public fotografii cu reprezentanții manifestanților care negociază cu reprezentanți ai Ambasadei SUA de la Belgrad, dar, desigur, acest lucru este întîmplător.

Nu contează motivul pentru care militează cei de acolo, contează că ei vor schimbare, vor ca Serbia să devină ,,liberă” și ,,democrată”. Se caută dobîndirea ,,libertății presei” și a altor valori democrate pe care noi, românii, în majoritate, le știm, și am văzut unde ne-au dus. Ei, cîți sînt acolo, acele cîteva mii, vor musai să trăiască în democrație, în condițiile în care sistemul politic din Serbia este democrat, pluripartidic etc. Avînd în vedere sumele pe care SUA doresc să le investească în zona asta, în acest moment este o chestiune de timp pînă cînd Serbia are să fie inclusă în Europa și chiar în NATO, organizație care în 1999 a tocat mărunt și bine această țară timp de 78 de zile. Dar timpul trece și oamenii uită. Și sîrbii nu sînt ranchiunoși, se pare. Revoluția Portocalie de la Belgrad are să capete curînd aspecte dramatice, iar actualul președinte are să fie îndepărtat forțat de la putere, iar cei care vor prelua puterea vor scoate cu totul Serbia din zona de ,,amiciție” cu Rusia, aceasta devenind un nou gablonț în colierul de vasali ai Occidentului.

Nu mă îndoiesc de faptul că este doar o chestiune de timp pînă cînd Serbia va ceda democrației, mai ales că Rusia este total pierdută în peisaj cînd este vorba de revoluții, ei mergînd pînă în pînzele albe cu legea internațională, total depășită și de fantoma ONU, care încă mai bîntuie prin lume.

Rusia va fi împinsă brutal din Europa, așa cum va fi împinsă din America de Sud, și va fi lăsată să se joace doar cu fostele state sovietice care o mai agreează și, probabil, cu India, China și Vietnam. Probabil că urmează expulzarea din Asia, Arctica, Africa și Antarctica. Cercul se va strînge atît de tare încît, la cum văd eu că se comportă Kremlinul, totul se va sfîrși cu o negociere a Rusiei cu America, în care fie vor ceda totul, fie conducerea actuală va fi înlăturată de la putere de către propriul popor. Nimeni nu riscă un război nuclear și, probabil, capetele conducătoare de la Moscova și de la Washington vor pica la pace, prin învierea din morți a lui Boris Eltin și aducerea lui la Kremlin pe post de păpușă mecanică, atît de dragă americanilor în anii ’90.

P.S.: Pentru cei care au gîndit că o alianță cu Rusia este benefică, a venit timpul să își reexamineze opțiunile. Au de ales între o revoluție, fie că e galbenă sau portocalie, sau a ceda direct, fără luptă, așa cum a făcut România dar și alte state est și vest europene. În fond, a fi aliat politic cu un stat căruia nu îi pasă deloc de aliații săi nu este un lucru deloc constructiv. Mă folosesc de acest prilej ca să mulțumesc politicienilor români, în special lui Traian Băsescu, pentru că a avut puterea să vadă și să aprecieze că, dacă nu ne predam din timp, și noi puteam să fim acum terenul de aplicație al serviciilor operative străine care, de obicei, se lasă cu mulți morți, răniți și pagube materiale. Dar și cu schimbări de regim. Așa că putem spune că Traian Băsescu și-a apărat în primul rînd pielea, lăsînd pe alții să fie pedepsiți pentru că nu și-au dat seama la timp care este mersul lumii și nu au cedat, vezi cazul lui Adrian Năstase.

RM

9

Vineri, 29 martie 2019

File de istorie • File de istorie 78 de ani de la marea tragedie de lîngă Fîntîna Albă – 1 aprilie 1941 (1) Întîmplările zguduitoare, funeste, din aprilie 1941 de lîngă noua frontieră româno-sovietică (Fîntîna Albă, actualmente regiunea Cernăuți a Ucrainei) n-au fost și nu trebuie să rămînă în conștiința românilor, a viitoarelor generații, doar o întîmplare incidentală, deși regretabilă cum continuă să le califice și categorisească o serie de jurnaliști filo-ruși. Măcelul de la Fîntîna Albă este un început de istorie vitregă, nefastă a nordului înstrăinat al Bucovinei, dramă deschisă, sîngerîndă încă. Fîntîna Albă este chintesența tragică a destinului compatrioților noștri din partea de sus a Moldovei, răpită de la trupul Țării acum aproape 250 de ani.

Conform celor hotărîte cu cîteva zile înainte în cadrul demonstrației de la Storojineț, țăranii din satele Roșca, Iordănești, Pătrăuții de Jos, Pătrăuții de Sus, Cupca, Iudei, Corcești, Carapciu, Suceveni, Prisicăreni, sate care aparțineau raioanelor Storojineț și Hliboca, au stabilit să se deplaseze la reședința raională din Hliboca, aici fiind cea mai apropiată unitate de grăniceri de la granița cu România, cu gîndul că vor căpăta permisiunea de a pleca în România. Raționamentul acestora era că, așa cum au plecat germanii și apoi polonezii, de ce nu au și românii dreptul de a pleca în România? Convoiul de aproximativ.

2.500-3.000 de oameni avînd în frunte purtători de cruci și prapori luate din biserici, au ajuns în fața sediului miliției raionale și a N.K.V.D. (Securitate) care funcționau în aceeași imobil. Din sediul N.K.V.D. au ieșit cîțiva ofițeri mai tineri și au început să discute aprins cu oamenii, încercînd să-i convingă că demersul lor nu este legal, că nu în felul acesta se poate tranzita o frontieră de stat și că ei trebuie să revină la casele lor și autoritățile vor înștiința

instituțiile superioare despre dezideratele lor și că ar exista posibilitatea primirii unor dispoziții favorabile. Românii adunați acolo susțineau cu fermitate că ei nu mai stau nici un moment, că s-au săturat de minciunile autorităților, că nu mai pot trăi în aceste condiții și că au venit pregătiți să părăsească țara și pe noii lor stăpîni. A avut loc o conversație în contradictoriu fără posibilitatea de a se ajunge la un consens. În timpul acesta a ieșit din imobil un ofițer superior, maior sau colonel, nu se precizează gradul, pentru simplul fapt că țăranii nu se pricepeau la gradele și însemnele din Armata Sovietică. Anterior ofițerul a avut o convorbire telefonică cu superiorii lui, care probabil i-au dat indicații de procedură. Cu certitudine sovieticii ar fi putut să aresteze imediat pe demonstranții care nu au disimulat nici un moment intenția lor; dar planul era ca aceștia să fie surprinși cînd vor forța trecerea frontierei, sperînd că acești oameni vor avea curajul s-o facă.

Ofițerul s-a adresat oamenilor și i-a întrebat: ,,Ce doriți dumneavoastră?”. Oamenii au scandat cu toții că refuză să locuiască în această țară, care îi consideră dușmani și urmărește distrugerea lor, și că ei cedează toate bunurile lor statului sovietic și doresc să plece în România, unde speră să pornească o nouă viață. La acestea, respectivul ofițer a răspuns: ,,Da, oameni buni, ce, vă ține cineva cu forța, dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră!”.

Oamenii, în naivitatea lor, au luat de bune aceste vorbe, considerînd că au aprobarea de a trece frontiera.

Lumea a izbucnit în urale, alții au îngenunchiat și au sărutat pămîntul că pot pleca în România. S-au încolonat așezînd în față purtătorii de steaguri și prapori scoși din biserici și fără grabă au pornit spre frontieră. Pînă

la punctul cel mai apropiat de la Fîntîna Albă, aveau de parcurs 15-16 kilometri, ceea ce înseamnă, avînd în vedere ritmul lent de deplasare a convoiului, că le-au trebuit aproximativ 3-4 ore, așa că au ajuns în apropierea zonei numită Varnița Camencei spre seară. La scurt timp după ce au părăsit Hliboca, cei din convoiul de manifestanți, după exuberanța plecării, au fost cuprinși de un sentiment de îngrijorare, de angoasă, văzîndu-se urmăriți la distanță de 1-1,5 km, de soldați călare care au păstrat această distanță pe întreaga durată a deplasării.

Era limpede că se urmărea surprinderea întregului grup la frontieră pentru a fi arestați și acuzați de tentativă organizată de trecere frauduloasă a frontierei.

Pe măsură ce se apropiau de frontieră, agitația era tot mai mare, dar oamenii nu se așteptau la ,,primirea” care li se pregătea. Presupunem că nici grănicerii nu s-au așteptat ca o masă uriașă de oameni să se năpustească în zona de frontieră, mai ales că, la sosirea convoiului de manifestanți, ei nu isprăviseră încă de săpat tranșeele în care urmau să fixeze puștile mitraliere. După ce a străbătut o zonă păduroasă pe o distanță de aproximativ 8 kilometri a pătruns în cîmp deschis, în poiana Varnița, la al cărei capăt se afla o unitate de grăniceri, pregătiți să deschidă focul, cînd coloana s-a apropiat la 100-120 de metri de plutonul de soldați, a ieșit în întîmpinarea demonstranților un ofițer ce i-a somat pe oameni să se oprească. Stoparea convoiului constituia un mare impediment, deoarece inutil se opreau cei din față, pentru că erau antrenați înainte de cei din spate. Convoiul s-a oprit pentru cîteva minute, timp în care au început discuțiile cu ofițerul de grăniceri. Oamenii susțineau cu sinceritate că au aprobare de la N.K.V.D.-ul din Hliboca, că pot merge în România. Ofițerul a ripostat tăios că așa ceva este imposibil și că trebuie să se întoarcă imediat, altfel va deschide focul. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (24)

populații de rasă română, ceea ce este cu totul diferit” (Charles Benoist, Souvenirs, vol. II, 1894 – 1902, p.

367). Acest fapt a declanșat la Viena, la 9 iunie 1896, mitingul naționalităților asuprite din cadrul Imperiului austro-ungar, cu participarea a peste 6.000 de persoane, prezidat de dr. L. Psenner, președintele Partidului Creștin din Austria. Manifestanții au protestat cu acest prilej împotriva sărbătoririi mileniului ungar, manifestație organizată de guvernul Bánffy.

Proiectul de lege, alcătuit de guvernul Bánffy, privind maghiarizarea numelor de sate și orașe din Transilvania a stîrnit reacții puternice la Sibiu, Arad, Lugoj, Brașov, Orăștie etc. În moțiunea adoptată la consfătuirea de la Sibiu, organizată de către delegații P.N.R., ai societății ,,Astra” și ai altor organizații, se arăta: ,,Hotărîți a ne păstra întotdeauna caracterul național și limba străbună românească, respingem cu indignare toate tendințele de a ne-o răpi și prigoni. Protestăm deci cu toată energia în contra întregului sistem de maghiarizare inaugurat de actualul guvern pe terenul școlar, bisericesc, admi­ nistrativ, judiciar, cultural și politic, cu un cuvînt, pe toate terenurile vieții politice, și-l condamnăm ca pe un sistem periculos”. În februarie 1904, s-a ținut la Cluj ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În documentul adoptat se sublinia: ,,Neînfricați de vijelia grelelor timpuri ce străbatem, printr-o demnă și neclintită sus­ ținere a principiilor sigur fericitoare, statornicite și consfințite prin jurămîntul străbunilor noștri, să dovedim solidar că sîntem și vrem să fim neclătinați aderenți ai programului nostru național, membri ai organizațiunei noastre naționale, pe deplin susținute, și pătrunși luptători pentru mărețul ideal național! Să dovedim cu înălțată frunte înaintea lumii întregi că nu lăsăm pradă discuției și negării contrariilor noștri existența noastră, ci neșovăitori o impunem prin însăși afirmarea noastră demnă de trecutul și ființa noastră națională”.

La 12 iunie 1904, la Oradea au avut loc festivitățile jubileului a 40 de ani de la apariția revistei ,,Familia”. Într-o scrisoare din Nissa, Iacob C. Negruzzi scria lui Iosif Vulcan, întemeietorul revistei: ,,Soarta a voit ca amîndoi să punem același fel de muncă întru sprijinirea

culturii noastre naționale. D-ta printre românii din Împărăția austro-ungară, eu în regatul român. Numai noi amîndoi știm greutățile întîmpinate, descurajările ce au trebuit înfrînte, sacrificiile ce au trebuit făcute, dar, pe de altă parte, iarăși numai noi amîndoi știm și bucuriile tot mai dese a izbînzilor cîștigate” (Familia, din 27 iunie 1904). La rîndul său, dr. C. Istrati, evidențiind importanța națională a revistei, care în condiții vitrege a știut să apere demnitatea neamului nostru, scria: „Familia română! Ea e inima în jurul căreia poate să se încălzească și să crească ideile de patrie și neam, care alcătuiesc, prin puterea lor, stînca rezistentă a naționalității noastre (...) Grație ei am trăit, am progresat și am ajuns unde sîntem”. În ziua de 23 ianuarie 1905, la Sibiu a avut loc o nouă Conferință a Partidului Național Român. Cu acest prilej s-a ales un nou Comitet Executiv și s-a votat programul de luptă politică: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltarea etnică și constituțională; respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților; garantarea prin lege a dreptului de întrunire și de organizare, libertatea presei; adoptarea votului universal, egal și secret; reducerea impozitelor pentru pămînt și introducerea contribuției progresive după venit etc. În programul de luptă politică, la punctul 1 se arăta: ,,Pretindem neclintit recunoașterea poporului român de individualitate politică alcătuitoare de stat și asigurarea dezvoltării sale etnice și cons­ tituționale prin instituțiuni de drept public. Ținerea însăși a unei conferințe naționale în Transilvania, ca și celelalte manifestări desfășurate au reliefat adîncirea procesului de luptă pentru eliberarea națională și unirea românilor” (T. V. Păcățian, Op. cit., vol. VII, p. 232).

Pe baza acestui program, P.N.R. își propune candidații în alegerile parlamentare din 1905 și 1906, obținînd în Parlament 15 locuri de deputați, care, împreună cu cei 3 deputați slovaci și 3 sîrbi, s-au constituit în Clubul naționalităților, condus de Theodor Mihali, declarînd că ,,nu va abzice niciodată și de dragul nimănui la drepturile și aspirațiile lor naționale” (T. V. Păcățian, Op. cit., vol.

III, P. 169 – 171, și 285). (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

TRANSILVANIA

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (4) Față de această situație, contele Goluchowski, ministrul plenpotențiar austro-ungar la București, informa la 2 iulie 1894 guvernul austriac că: ,,Plîngerile românilor sînt prea întemeiate și, dacă nu se revine cît de curînd asupra acestei stări de lucruri, urmările fatale ale unei atari politici de asuprire vor duce la cele mai intense și neplăcute complicații”. El aprecia că mișcarea națională, care cuprinde ,,cele mai largi pături ale poporului, capătă caracterul unei mișcări naționale ce devine pe zi ce trece tot mai serioasă și intensă” (Șerban Polverejan, Nicolae Cordoș, Mișcarea memorandistă în documente, 18851897, Editura Dacia, Cluj, 1973, p. 281).

Ulterior, la Budapesta a avut loc Congresul naționalităților asuprite din Austro-Ungaria, la care au participat peste 400 de delegați ai românilor, slovacilor și sîrbilor. S-a adoptat Programul alianței partidelor naționale român, slovac și sîrb din Ungaria și Transilvania, în care se prevedea: „Menținerea și sprijinirea reciprocă a programelor naționale; încheierea unei alianțe, pentru a se proceda în comun, în toate afacerile politice care privesc statul și afacerile sale contra sistemului actual și a oricărui alt program de aservire la care sînt supuși de către clasele dominante din monarhie, precum și lupta pentru recunoașterea egalei îndreptățiri a popoarelor” (Ibidem, p. 312 – 313).

Sub presiunea opiniei publice din țară și de peste hotare, și la intervenția diplomatică a României, împăratul Franz Iosif I este nevoit să grațieze pe memorandiști la 19 septembrie 1895.

Baronul Bánffy Dezsö – un adversar al naționalităților – fiind prim-ministru (1895 – 1899), a susținut că „În Transilvania nu există români. În Transilvania există

10

Vineri, 29 martie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comentarii literare O povestire de pe meleagurile Tulcei Povestirea în povestire (în ramă) sau ,,Rahmenerzählung” (cum îi spun nemții) sau ,,Roman à tiroir” (la francezi) e o specie sau mai degrabă o tehnică literară foarte veche, mai veche decît în ,,Decameronul” lui Boccaccio, ,,Povestirile din Canterbury”, de Chaucer, ,,Heptameronul” Margaretei de Navarra sau ,,Povestirile unui vînător”, de Turgheniev. Tehnica se mai găsește și în cărțile populare ,,Sindipa”, ,,Halima” sau ,,O mie și una de nopți”. Și Creangă cu ,,Amintirile” sale, care curg una din alta, și Anton Pann în ,,Povestea vorbei” fac povesire în povestire. Dar cea mai cunoscută scriere structurată în acest fel și poate de aceea studiată la liceu este ,,Hanu-Ancuței”, de Mihail Sadoveanu, care numără 9 povestiri. Unde e cea de-a zecea povestire, rama tabloului?, întreabă retoric profesoara. Și cum elevii n-au nici o părere, răspunde tot ea. Cea de-a zecea povestire este hanul, unde se adună călătorii, care, cu o cană cu vin în mînă, înșiruie povești, unele mai incredibile ca altele. Hanul devine, astfel, personaj, rama tabloului. Sau poate chiar Moldova ancestrală, locul întîmplărilor narate în jurul focului. Interesant e că autorul, Sadoveanu sau cine o mai fi, e și narator, și martor, ba chiar și participant la întîmplări. Și astăzi se mai scriu povestiri în ramă. Dovadă, volumul ,,Povestirile din Bazarul tulcean. Misterele Dunării”, publicat de Nicolae C. Ariton în anul 2016, la Editura ,,ZOOM” din Iași. Lucrarea cuprinde 13 povestiri legate de Tulcea anilor 1870. Locul întîmplărilor este Bazarul Tulcea, o construcție adevărată, care a existat în centrul orașului între anii 1864 și 1965, după care a fost demolat. Un fel de Han al celor două Ancuțe, plasat în țara sciților de demult.

Pînă la 1877, Tulcea era un sangeac, o localitate aflată sub stăpînire otomană, în care își duceau existența toate semințiile pămîntului: români, turci, greci, lipoveni, evrei, nemți, bulgari. Fiecare cu limba, credința, obiceiurile, tradițiile și felul său de viață, prin care încerca să supraviețuiască în acele vremuri tulburi, cînd erau la mare preț noi și noi modalități de tortură și suprimare aplicate dușmanilor. Răsfoind cartea lui Nicolae C. Ariton, ne-am convins, încă o dată, că ,,arta” orientală de a ucide s-a despărțit de drumurile bătătorite ale Europei ,,civilizate” și a atins culmi nebănuite ale ,,rafinamentului”. Prin aceasta, s-a demonstrat că omul nu e cel mai bun produs al naturii, ci o fiară cu botul mînjit de sînge. Și că istoria, această oglindă a evoluției noastre pe pămînt, nu-i decît un ocean de sînge, desigur, dacă scoatem tratatele de pace. În continuare, vă invităm să vedeți cum a fost suprimat bietul Ahmed Ciobanul, albanez de felul său, ori poate valah turcit, eroul povestirii a V-a, ,,Povestea ciobanului turcit și a călătorilor stambulezi”. Venind la Tulcea cu negustoria lui, Ahmed ciobanul se îndrăgostește de oraș, cumpără o casă cu etaj și balcon și se stabilește aici. Își cumpără și haine scumpe și, fudul nevoie-mare, stă toată ziua în balcon, să-l vadă lumea și să-l admire. Nenorocirea care avea să-l lovească s-a petrecut în ziua cînd în oraș au intrat 12 turci cu priviri crunte. Și lumea s-a speriat de ei, căci erau călăii pe care sultanul îi trimitea să-l ucidă pe vreun domnitor mazilit. Dar atunci ei nu veniseră în Tulcea pentru vreun omor, ci la un fel de consfătuire, unde urmau să discute chestiuni de-ale lor, criminalicești. Văzîndu-l pe Ahmed cum se fudulea la balcon, nu le-a plăcut că purta un fes vișiniu din mătase și cu șnurul lung și gros, aspect care degenerase într-o ofensă gravă la adresa sultanului. Și, pe loc, turcii i-au hotărît soarta.

Acei maeștri ai crimei și torturii purtau titlul pompos de bostangii, grădinari oficiali ai sultanului. Și cu executarea sentinței a fost însărcinat un călău tînăr, o calfă. Acesta a venit la ușa casei lui Ahmed, spunînd paznicului că are un bilet de la un căpitan de corabie pentru Ahmed. Paznicul îi dă voie să intre. Ajungînd la negustor, călăul îi întinde biletul și, cu pași iuți, trece

în spatele său. Scoate un laț de mătase, îl petrece în jurul gîtului și, proptindu-i un genunchi în spinare, începe să-l strîngă pînă îi pîrîie gîtul și cade pe podea.

Dar să-l lăsăm chiar pe autor să descrie mai departe: ,,Sărmanul Ahmed nu pricepea deloc ce se întîmplă cu el. Cu mișcări la fel de iuți, calfa scoase din desaga agățată de grumaz un ac lung, chinezesc, pe care îl înfipse în urechea dreaptă a negustorului, oțelul ascuțit oprindu-se în creierul acestuia. Urmară cîteva spasme, după care Ahmed ciobanul rămase nemișcat, cu ochii larg deschiși, privind tavanul. Dezlegă șnurul din jurul gîtului, verificînd să nu lase vreo vînătaie. Smulse acul din urechea mortului și îi fixă un dop de ceară galbenă, să oprească sîngerarea eventuală a rănii. Apoi îl căută în chimir, unde găsi cîțiva kurși de argint. Și, în timp ce asasinul ieșea pe ușă, din plămînii mortului începu să se înalțe o ceață străvezie, jumătate fum de tutun, jumătate aburul sufletului nefericitului cioban...”.

Cum a ajuns o piesă de mobilier erou de roman Literatura noastră este populată și cu diverse ființe necuvîntătoare, unele devenite personaje principale. Căței (Zdreanță, Bubico), pisici, cai (El Zorab), capre (cea cu trei iezi), oi (Miorița, Bisisica), păsări (vezi aventurile punguței cu doi bani). Dar și obiecte: haine și încălțări (șoșonii lui Caragiale), arme albe (Camil) și pistoale, automobile și motociclete, scrisori și telegrame (tot Nenea Iancu), obiecte de bucătărie (pîlnia lui Stamate), ochelari, instrumente muzicale (pianul Otiliei), mai mulți arbori (salcîmul lui Moromete), băutură din belșug (Fănuș, Pucă și Pâcă) etc., etc. Cine a citit romanul ,,Scrinul negru”, tipărit de G. Călinescu în anul 1960, va fi reținut, cu siguranță, cap. II, cu episodul dezvoltat, în care arhitectul Ioanide achiziționează în talciocul din Cartierul Floreasca o comodă franțuzească, în fapt, un armoire stil Louis Quinze. Întîmplarea se petrece imediat după 1944, cînd o parte din fosta aristocrație românească, cea rămasă în țară, evident, își vinde hainele, mobila și argintăria pentru a supraviețui. Acolo, arhitectul Ioanide o întîlnește pe Sultana Manigomian, care îi recomandă să cumpere acea comodă elegantă, care, așezată în fața unor tapiserii orientale, va fi de un mare efect. Ajuns acasă, arhitectul descoperă în sertarul mobilei mai multe documente – scrisori, fotografii, bilete de tren și de avion. Scena aceasta nu e o ficțiune, căci, întradevăr, lui Călinescu i s-a întîmplat să achiziționeze o astfel de comodă, în care a găsit comoara în discuție, formată din 56 de documente, care au constituit intriga generală a romanului. Dosarul s-a constituit în jurul unei necunoscute, Cătălina Zănoagă CiocîrlanGavrilcea, un fel de madame Bovary autohtonă. La

puțină vreme după moartea scriitorului, întîmplată în 1965, Alice Vera-Călinescu, văduva sa, a hotărît să le doneze Muzeului Literaturii Române. În anul 1977, Editura ,,Eminescu” a reeditat romanul ,,Scrinul Negru”, însoțit de un al doilea volum masiv, compus din facsimilul acelor hîrtii, plus un studiu introductiv vast și note semnate de Cornelia Ștefănescu, cercetătoare la Institutul ,,G. Călinescu” din București. Pentru cine vrea să o vadă și să o admire, trebuie știut că respectiva piesă de mobilier, un personaj literar sui-generis, se găsește expusă la Casa Memorială ,,G. Călinescu”, profilîndu-se elegant pe un vechi șal indian.

O completare la portretul pictoriței Ligia Macovei În numărul 1461, din 5 octombrie 2018, al revistei noastre, la pagina 4, a apărut articolul ,,Colecția de artă «Ligia și Pompiliu Macovei»”, semnat de Lelia Zamani. N-avem nimic de obiectat la respectivul articol, prezentat într-un registru encomiastic la adresa soților Macovei, cunoscuți în lumea de altădată a artelor plastice de la noi. Vrem numai să aducem o completare la biografia celor doi artiști plastici. Și pentru aceasta, ne-am gîndit să apelăm la amintirile arhitectului și

Ligia Macovei, Autoportret (1943) pictorului Ion Mihai Cantacuzino, cuprinse în volumul: ,,O viață în România. De la «Belle Epoque» la Republica Populară, 1899-1960”, tipărit în anul 2012, la Editura ,,Fides” din Iași. Și zice memorialistul Ion Mihai Cantacuzino că Ligia Macovei (1916-1998), pictoriță și ilustratoare de carte, și-a datorat cariera nu atît talentului, destul de firav, cît mai ales împrejurării că era evreică și soția arhitectului Pompiliu Macovei (1911-2008), activist de partid cu o mare influență. Astăzi, despre Pompiliu Macovei nu se mai știe nimic, noroc cu lămuririle date de Lelia Zamani în articolul său. În schimb, Ligia Macovei, care se bucurase de multe elogii în epocă și călătorise în toată lumea, ar fi meritat un tratament mai blînd din partea lui I.M. Cantacuzino. Între alte merite, să nu-i uităm succesul obținut în 1967 cu albumul de desene în peniță inspirate de poeziile lui Eminescu.

Atunci, de unde aversiunea memorialistului? Păi, uite ce ne spune el: pe cînd era ditamai secretară de partid a Uniunii Artiștilor Plastici, tovarășa Ligia Macovei dăduse ordin să fie închisă expoziția de peisaje în acuarelă, abia vernisată de Cantacuzino în Parcul Herăstrău, pe motiv că tablourile conraveneau flagrant ideologiei vremii, chiar dacă acea prezentare a operelor pictorului începuse să se bucure de un mare succes la public.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 29 martie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (13)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (2)

Mama lui David îi aştepta în prag. Bătrîna a fost foarte uimită cînd neamţul şi-a pocnit călcîiele în faţa ei, înclinîndu-se ţeapăn. A remarcat apoi uniforma lui bine croită, ceasul cu brăţară de aur de la mînă şi mai ales cizmele căptuşite cu blană. Era cu siguranţă un grangur. Ceea ce îţi atrăgea atenţia pe chipul lui erau ochii, înfundaţi sub nişte sprîncene stufoase. Mama lui David îl pofti să ia loc în cel mai bun fotoliu din casă şi-i pregăti un ceai.

Puţin după aceea, un grup de civili din Home Guard împreună cu nişte soldaţi din Royal Signal Corps au dat buzna înăuntru. Unul dintre civili purta cască şi ţinea un revolver uriaş de pe vremea marelui război.

- Sus mîinile! - strigă el.

Ridicară mîinile cu toţii, inclusiv neamţul. Apoi toţi le lăsară în jos. Civilul cu cască se numea Williamson. El le declară că aveau să-l ducă pe căpitan la barăcile corpului de gardă. Mai tîrziu, neamţul avea să-i scrie soţiei lui o scrisoare în care îi descria urmarea aventurii: „Civilul probabil că-şi consumase în prealabil raţia lui normală de băutură de sîmbătă seara şi mai adăugase la ea şi ceva whisky ca să sărbătorească capturarea unui paraşutist german. Oricum, era clar că abia se ţinea pe picioare şi plutea în aburii alcoolului. M-a dus, ţinîndu-mi revolverul uriaş între coaste, fără să-şi ia degetul de pe trăgaci. Aveam impresia că numai Dumnezeu putea opri această mînă care tremura de nerăbdare să apese pe trăgaci”.

Cu toate acestea, au izbutit să ajungă la brigada te­ ritorială. Dar fiind că pe prizonier îl durea din ce în ce mai rău glezna, a fost transportat la infirmeria de la „Maryhill Barracks”, de prin apropiere. După plecarea prizonierului, ofiţerii au început să comenteze cu înflă­ cărare evenimentul acela ciudat. Cea mai mare surprin­ dere produsese cererea, repetată în mai multe rînduri de către prizonier, de a fi dus înaintea ducelui de Hamilton,

„pentru care avea un mesaj important de transmis”. Unul dintre ofiţeri stătu o clipă pe gînduri, apoi spuse încet: - Am impresia că-1 recunosc. L-am văzut în Ger­ mania înainte de război. Trebuie să fie Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler.

Ceilalţi izbucniră în rîs. Tovarăşul lor avea, întradevăr, multă imaginaţie.

Ducele de Hamilton era membru în Parlamentul bri­ tanic şi comandant de escadrilă în Royal Air Force. În seara acelei zile de 10 mai 1941, el se afla la postul său de comandă de la Turnhouse. Telefonul sună: se sem­ nalase un „Messerschmitt 110“ care trecuse, pare-se, la orele 22 şi 8 minute pe deasupra coastei Northumberland.

Ducele a crezut că e vorba de o eroare; raza de acţiune a avioanelor „Messerschmitt” nu îngăduia acestor aparate să zboare atît de departe.

- N-o să aibă suficientă benzină pentru întoarcere comentă ducele.

Ceva mai tîrziu, din nou sună telefonul. Cînd puse receptorul jos, ducele părea cu totul aiurit. Pilotul avio­ nului „Messerschmitt“ sărise cu paraşuta, susţinea că se numeşte Alfred Horn şi voia să vorbească urgent cu el. Alfred Horn? Numele nu-i spunea nimic lui Hamilton. A aşteptat pînă a doua zi dimineaţa, ca să se ducă la Glasgow. Aflîndu-se în prezenţa misteriosului emisar, într-o mică încăpere a infirmeriei din „Marvhill Barracks“, rămase tot atît de nedumerit. Necunoscutul îi de­clarase pe nepusă masă: - Sînt Rudolf Hess.

- Rudolf Hess ?

- Am venit în Anglia ca să îndeplinesc o misiune de umanitate.

Ducele de Hamilton nu-1 văzuse niciodată pe Hess în carne şi oase. Totă povestea asta i se părea cam suspectă.

- Prietenul meu Haushofer m-a asigurat că dumnea­ voastră sînteţi un englez capabil să înţeleagă punctul meu de vedere. El a încercat să pună la cale o întrevedere

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (2) 1. Cerinţe şi măsuri pentru accentuarea dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone (2) Situaţia economică şi politică de atunci nu a permis ca activitatea acestui organism să ducă la rezultatele scontate, deşi România se situa printre primele ţări ale lumii care aveau o asemenea instituţie ştiinţifică la nivel naţional.

Concomitent, în primii ani ai acelei perioade - pe fondul schimbărilor intervenite în situaţia internă şi externă a ţării -, în viaţa politică şi economică a României au avut loc prefaceri importante. Acestea - cu deosebire constituirea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, ca stat popular, unitar, independent şi suveran, adoptarea Constituţiei Republicii, la 13 aprilie 1948, şi trecerea principalelor întreprinderi ale economiei în proprietatea statului, la 11 iunie 1948 - au creat necesităţi şi posibilităţi, esenţial diferite şi mult sporite, dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone. Ele aveau la origine: în primul rînd, imperativul grăbirii proceselor de reconstruire a economiei, distruse de război, şi de reorganizare pe baze tehnice avansate, cu sprijinul precumpănitor al muncii de concepţie şi de creaţie proprie, a tuturor ramurilor şi domeniilor de activitate; în al doilea rînd, prevederile Constituţiei Republicii Populare Române, care legiferau dreptul şi obligaţia statului de a interveni, în interesul naţiunii, în conducerea şi dezvoltarea atît a ramurilor producţiei materiale, cît şi a celorlalte domenii economico-sociale, vitale pentru propăşirea patriei şi ocuparea de către aceasta a locului cuvenit în lume. În condiţiile noii ordini de stat şi economice instaurate în România, în consens cu comandamentele vremii, Guvernul ţării a înfăptuit, la 3 august 1948, prin

Decretul nr. 175, Reforma învăţămîntului. Ea a avut ca obiective de bază: 1) lichidarea analfabetismului, care cuprindea, în acel timp, aproape jumătate din populaţia de vîrstă şcolară şi adultă a României, cu impact negativ complex asupra progresului ştiinţei, economiei şi societăţii româneşti; 2) formarea, în afara calificării muncitorilor, de cadre cu pregătire medie şi superioară, în numărul şi în structura de specialităţi cerute de transformările aflate în curs de realizare în economia şi viaţa socială a statului român.

De relevat că, la acea dată, în ţară funcţionau doar două şcoli de subingineri şi trei de ingineri pentru pregătirea cadrelor tehnice necesare tuturor domeniilor de activitate ale economiei: Şcoala de Subingineri de Lucrări Publice din Bucureşti şi Şcoala de Subingineri Electro-mecanici din Cluj, respectiv, Şcoala Politehnică din Bucureşti, Şcoala Politehnică din Timişoara şi Şcoala Politehnică din laşi, cu un număr restrîns de elevi şi studenţi.

La 13 august 1948, acelaşi organism executiv central al ţării, prin Decretul nr. 186, a reorganizat Academia Republicii Populare Române. Noul decret a reglementat: 1) cadrul instituţional în care aveau să se studieze posibilităţile de punere în valoare a bogăţiilor naturale şi forţelor productive ale naţiunii noastre; 2) măsurile pentru legarea cercetării şi creaţiei tehnico-ştiinţifice naţionale de nevoile economice şi sociale; 3) sarcinile privind promovarea ştiinţei şi culturii în viaţa societăţii româneşti. În anii care au urmat, pînă în 1959, prevederile normative respective au fost completate, printr-un număr de şapte noi decrete, cu reglementări privind căile extinderii cercetării ştiinţifice şi formele de stimulare a intensificării acesteia.

Pe baza şi în viziunea aceloraşi necesităţi şi posibilităţi, în 27 decembrie 1950, prin Decretul nr.

intre dumneavoastră şi mine la Lisabona; amintiţi-vă de scrisoarea lui din 23 decembrie anul trecut.

- Nici prin minte nu mi-a trecut că era vorba să vă întîlnesc pe dumneavoastră.

- E a patra tentativă pe care o fac din luna decem­brie ca să vin la dumneavoastră. Pînă acum am făcut calentoarsă de trei ori, din cauza timpului nefavorabil. N-am vrut să întreprind această călătorie atunci cînd Anglia înregistra succese în Libia, fiindcă putea fi in­terpretată ca un semn de slăbiciune din partea Germa­niei, dar acum, că ne-am restabilit situaţia în Africa de nord şi în Grecia, sînt mulţumit că am putut veni. Ris­cul pe care mi l-am asumat, eu, ministru al Reichului, trebuie să fie pentru dumneavoastră o dovadă convin­gătoare a sincerităţii mele personale şi a dorinţei Ger­maniei de a încheia pacea. Führerul are convingerea că va cîştiga războiul, dacă nu imediat, în orice caz într-un an, doi sau trei. Vreau să împiedic un masacru inutil.

Acum ducele de Hamilton nu se mai îndoia. Numele lui Karl Haushofer fusese pentru el un fel de „Sesam, deschide-te“. Începu să reconstituie întîmplările din tre­ cut. În decembrie 1940 primise într-adevăr o scrisoare din partea generalului Haushofer, care fixa premisele unei eventuale întrevederi. Nimic precis însă. Era, evi­ dent, numai un simplu sondaj. Hamilton îl întîlnise pe fiul lui Haushofer în 1936, la Berlin, cu ocazia Jocurilor Olimpice. Hamilton transmisese mesajul mai sus; dar nu i s-a dat acolo nici un fel de curs. Prezenţa lui Hess se înscrie, desigur, în contextul mesajului lui Haushofer.

Era un garant de bază. Karl Haushofer nu era altul decît inventatorul teoriei spaţiului vital, de care Hitler avea să se folosească aşa cum se ştie. Haushofer dăduse o aparenţă ştiinţifică ambiţiilor dictatorului. Se intitula şeful şcolii geopolitice.

Fireşte, regimul făcuse din el unul dintre privilegiaţii săi: Haushofer putea să se prezinte cu o serie impresio­ nantă de titluri, începînd cu acela de profesor la Universi­ tatea din München. (va urma) ALAIN DÉCAUX 214, a fost înfiinţat Comitetul pentru Invenţiuni şi Descoperiri al Republicii Populare Române. Acesta avea să funcţioneze pe lîngă Consiliul de Miniştri şi să fie reprezentantul legal al său pentru toate invenţiile proprietate publică. În Regulamentul privind organizarea Comitetului şi a organelor din ministere, instituţii şi întreprinderi, adoptat prin HCM nr. 943/1950, şi în Regulamentul inovaţiilor, modificat prin HCM nr. 2267/1953, s-au prevăzut dispoziţiile referitoare la înregistrarea invenţiilor, inovaţiilor şi raţionalizărilor, la modul de experimentare şi aplicare şi la posibilităţile de recompensare a autorilor.

Mijloacele materiale şi fondurile băneşti pentru activitatea în domeniu, potrivit aceloraşi reglementări, urmau să fie puse la dispoziţie de către stat, la fel ca pentru toate celelalte activități de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică a țării.

Drept efecte nemijlocite ale măsurilor adoptate şi aplicate, începînd din 1945, au crescut şi s-au diversificat cheltuielile efectuate pentru cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică. Numai în ultimul an al etapei, 1965, statul a cheltuit din fondurile sale pentru dezvoltarea ştiinţei şi implementarea realizărilor ei peste 2 miliarde lei, echivalente cu 337,5 milioane dolari, respectiv 0,88% din venitul naţional al României. Numărul cercetătorilor şi al celorlalte categorii de lucrători care desfăşurau activitate în sistemul ştiinţei şi creaţiei tehnice româneşti era de 59.147, din care 17.221 cu studii superioare. În acelaşi an, 1965, în întreaga ţară funcţionau 261 unităţi de cercetare ştiinţifică, dintre care: 53 institute ale Academiei, 163 unităţi de cercetare departamentale şi 48 laboratoare uzinale mari în întreprinderile industriale moderne, plus alte sute de secţii şi compartimente de concepţie în celelalte fabrici şi uzine. La acestea se adăugau 34 instituţii de învăţămînt superior cu activitate de cercetare, concentrate în marile centre culturale şi econo­mice ale României. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (9) Roșia Montană – final neașteptat Problematica apărută în legătură cu Roșia Montană – o localitate de 3000 de locuitori, cunoscută de pe vremea cuceririlor romane ca un centru de extragere a aurului și argintului – pare să nu se stingă curînd. De peste două decenii – cînd oare s-au scurs acești ani învolburați? – locuitorii nu mai cunosc liniștea și nu mai înțeleg ce se întîmplă cu ei și cu promisiunile făcute de guvernanți. Prin întorsătura pe care au luat-o evenimentele, așa cum vom citi în acest episod, numele și situația Roșiei Montane au ajuns pe masa unor instituții internaționale și pe buzele unor specialiști în Patrimoniu Mondial, chemați să se implice în rezolvarea acestui caz, caz ce are conotații nu doar economice, ci și politice.

După avîntul simțit odată cu instalarea la Roșia Montană a primelor birouri ale firmei canadiene Euro Gold Resources SA, sădind speranța reluării exploatării miniere, s-a iscat furtuna protestelor populare (puse pe seama interzicerii folosirii cianurii la exploatarea de suprafață a cîmpului minier), care au dus la stoparea proiectului. În timp ce conflictul a ajuns pe masa de arbitraj a unui for internațional, un alt episod tragic vine să îmbogățească portofoliul scandalului Roșia Montană – stare de fapt cu care am încheiat articolul de săptămîna trecută. Vă mai amintiți faza respectivă? În ultima zi de guvernare, Guvernul Cioloș, sub semnătura minstrului Culturii, Corina Șuteu, trimite la UNESCO Dosarul Roșia Montană, în vederea înscrierii pe lista de includere în Patrimoniul Mondial.

Noi nu știm dacă guvernanții responsabili cu acest subiect cunoșteau urmările acestui demers, în situația în care ar fi fost realizat, ceea ce știm, însă, este faptul că acest act – care ar fi trebuit să îmbrace o formă perfectă, pentru a nu putea fi renegat de nicio entitate – a fost întocmit într-un mod neprofesionist, neavînd semnătura primuluiministru, Dacian Cioloș. Acesta s-a mulțumit să scrie pe site-ul Ministerului Culturii un text de esență patriotică, mobilizator, pregătit parcă pentru un miting: ,,Indiferent de semnătura de la sfîrșit, această scrisoare dă voce rezoluției poporului român (care rezoluție? Cînd și unde a avut loc un asemenea eveniment? – n.a.) de a oferi umanității o bijuterie arheologică și angajamentul Guvernului meu față de această nominalizare la UNESCO, în efortul de a asigura că Roșia Montană nu va rămîne doar pentru totdeauna în inimile noastre, dar și în cele ale comunității globale”.

Cum în România se practică obiceiul ca un guvern care vine la putere să demoleze aproape tot ce-a inițiat guvernul anterior, așa și în cazul de față – legîndu-se de chichița lipsei semnăturii primului-ministru pe acel dosar, noul ministru al

Amintirea aurului din Apuseni

Culturii, Lucian Romașcanu, este pus în gardă de consiliera sa, Cătălina Pîrvu, anume că se află în fața unui document ilegal: ,,În lipsa existenței avizelor și aprobărilor menționate, Ministerul Culturii se va afla în situația de a răspunde pentru toate aspectele de nelegalitate, încălcare legislativă, instituțională, strategică și de securitate națională privind teritoriul României, precum și de a asuma și de a răspunde prejudiciile cauzate României de legile internaționale”. După acest semnal de alarmă cum să mai judeci situația? Poate – pentru a face haz de necaz – în cheia cu iz de bășcălie, în care a încercat să se apere alt prim-ministru, domnul Mihai Tudose: ,,Poate îl întrebați și pe domnul Cioloș de ce în ianuarie, înainte de a pleca, în ultimele zile, toată zona a declarat-o arie protejată natural și a trimis hîrtiile pe la UNESCO. Adică nu mai sapi o gropiță acolo nici să cauți rîme, că e arie protejată, lucru care probabil că va conta la acest arbitraj. De ce a făcut-o, nu știu, dar probabil că va trebui să răspundă dînsul, el era șeful la tribul acela de tehnocrați, ăla deștept care ne tot dă lecții acum”.

Cu toate aceste împungeri de berbecuți, aventura Dosarului pentru UNESCO nu se oprește, producînd efecte neașteptate. În 30 mai 2018, alt ministru al Culturii, actorul George Ivașcu, intră în scenă. Ridicînd gradul de sperietură, în ceea ce privește consecința oficializării Dosarului la forul internațional UNESCO, noul reprezentant al Guvernului Ro­ mâniei reacționează, solicitîndu-i ministrului de Externe, Teodor Meleșcanu, să transmită la UNESCO ,,solicitarea Statului Român de a amîna decizia”. Motivul? Ar fi bine să se aștepte soluționarea procesului de la Washington, și numai după aceea să se acționeze definitiv.

Pe 27 iunie 2018, Dosarul Roșia Montană și UNESCO ajunge pe masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care ai crede că este un loc de importanță națională în vederea adoptării unor măsuri și luarea unor hotărîri cruciale, vitale pentru existența Statului Român. Iată că, în ceea ce privește înscrierea Roșiei Montane în Patrimoniul Mondial al UNESCO, mem­brii CSAT s-au arătat a fi neputincioși.

După audierea unei informări a ministrului Culturii – transmisă în viziunea descrisă mai sus – CSAT, în frunte cu președințele țării, declină ultimul cuvînt în favoare Guvernului, întorcînduCasă părăsită din Roșia Montană ne, într-un fel, în stadiul de la care

am plecat – la opinia Guvernului de a nu susține acest proiect. Cum UNESCO nu poate aștepta terminarea bîlbîielilor României în susținerea sau respingerea Dosarului Roșia Montană, în prima parte a lunii iulie 2018, experții acestui for internațional și-au dat întîlnire în Golful Persic, în orașul Manama, capitala Bahrainului, unde, la încheierea dezbaterilor, au hotărît înscrierea a 19 noi situri de patrimoniu mondial, listă care nu include și Roșia Montană, decizia Guvernului de la București stîrnind multiple nedumeriri. Dacă acesta a fost rezultatul reuniunii din Bahrain, ne întrebăm ce rost a mai avut deplasarea tocmai în Golful Persic a delegației Parlamentului României, formată din 4 membri ai Comisiei Parlamentare comune pentru relația cu UNESCO, dacă mandatul acesteia era incert înainte de plecare, și chiar președintele comisiei, deputatul Ionel Palăr, nu cunoștea poziția finală a României. În același timp, Ionel Palăr a declarat că România nu are varianta amînării deciziei, Guvernul ori acceptă ori refuză introducerea Roșiei Montane în Patrimoniul Mondial UNESCO – procedeul amînării neexistînd la acest for internațional.

Urmare acestui episod, criticile la adresa Guvernului s-au acutizat, vocile venind din partea opoziției și a unor specialiști externi, acuzînd Puterea că a amînat includerea sitului Roșia Montană pe lista Patrimoniului Mondial Cultural UNESCO nu de teama urmărilor procesului de la Washington, ci pentru a nu bloca proiectul Gold Corporation. Se aduce în discuție recomandarea ICOMOS – cel mai prestigios for de experți în domeniul patrimoniului, organism raportor pentru UNESCO – care, în luna mai 2018, a recomandat includerea Roșiei Montane pe lista UNESCO. Specialiștii de la Mining Watch România îl arată cu degetul pe ministrul George Ivașcu, spunînd că, prin atitudinea sa a prejudiciat poziția României în procesul de la Washington, aducînd argumente în favoarea părții adverse pentru susținerea punctului său de vedere.

O reacție vizavi de gestul Guvernului Viorica Dăncilă de a solicita amînarea înscrierii Dosarului Roșia Montană pe lista UNESCO vine chiar din America, de la dr. Marcos A. Orellana, profesor asociat al Universității de Drept „George Was­ hington“: ,,Nu numai că o includere a Roșiei Montane pe lista UNESCO nu ar periclita poziția Statului Român în procesul de arbitraj, ci chiar ar întări apărarea Statului Român în proces, avînd în vedere că vorbim de o decizie luată de UNESCO, nu de reprezentanții României”. O fi domnul Marcos A. Orellana doctor în Drept, dar în acest caz nu a prea nimerit-o. De ce? Pentru că, într-adevăr, ,,vorbim de o decizie luată de UNESCO”, da, dar, numai la

Bloc părăsit din Roșia montană

Gigel Știrbu - Președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților propunerea României. Deci tot România rămînînd să plătească oalele sparte, în urma închiderii proiectului Roșia Montană Gold Corporation.

Dacă va fi sau nu va fi așa, vom vedea exact peste trei ani, așa cum ne asigură fostul ministru al Culturii, actorul Gerge Ivașcu, într-o declarație optimistă, menită să potolească spiritele: ,,Gu­ vernul României, după ce am avut și întîlnirea la CSAT, a hotărît că cel mai important pentru noi este amînarea, care înseamnă că trei ani de zile, pînă cînd procesul se va finaliza, nu se întîmplă absolut nimic”.

Ba chiar se întîmplă, domnule ex-ministru. Se întîmplă că Roșia Montană este protejată din anul 2000 ca sit de importanță națională excepțională, și în temeiul acestei Legi nu ar fi trebuit (nu era legal) să se aprobe săpături preventive cu scopul declarat în vederea acordării descărcării de sarcină arheologică. Dacă ar fi existat răspundere ministerială, Ministerul Culturii ar fi trebuit să fie activ în protejarea monumentelor și siturilor istorice și culturale, caz în care favorizarea Companiei Gabriel Resources (Roșia Montană Gold Corporation de astăzi) nu ar mai fi avut loc, întrega tevatură din ultimii 20 de ani neputînd exista. Astăzi, cînd vrem să întoarcem roata istoriei, realitatea dejoacă și cele mai onorabile intenții, dînd peste cap o altă zicere a fostului premier Mihai Tudose, referitoare la declararea Roșiei Montane ca zonă protejată: ,,Acolo sînt zăcămintele noastre. Putea să o declare protejată pe la noi prin casă, iar noi o protejăm, noi o deprotejăm”. În această filozofie de a face politică, domnul prim-ministru pune obrocul pe o parte a realității imediate ,,uitînd” că, încă de acum 20 de ani ,,zăcămintele noastre” nu mai sînt ale noastre, firma-mamă, ,,Gabriel Resources” și cele lipite de aceasta au pus mîna (conform documentelor pe care le poate studia oricine) pe 80% din patrimoniul aurifer din Munții Apuseni.

Pentru ca circul să fie și mai... circ, după sesiunea experților din Bahrain, reprezentanții Puterii și ai Opoziției aduc acuzații unor forțe malefice, distructive. Ministrul Culturii, George Ivașcu: ,,Foști demnitari ai Statului Român au preferat să

facă lobby pe lîngă alte state împotriva intereselor României”; Gigel Știrbu, președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților (PNL): ,,Este clar că această acțiune a guvernanților reprezintă un act de trădare națională și de îngropare a Roșiei Montane, în interesul industriei miniere”. Ambele acuzații fiind eliptice de ,,forțele trădătoare”, nu rămîn decît ca un reflex al bătăliei care se poartă de peste două decenii pentru cele 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint care s-ar putea exploata de la Roșia Montană. Pe acest front interuman – cum adevărata bătălie de pe front îmbracă două forme principale de luptă: atacul și apărarea – două sînt și formele exprimare și de încercare de impunere a exploatării aurului și, implicit, infestarea locului cu cianuri, și a doua – apărarea aurului, cu apărarea vieții (umane, animale și vegetale) de pe aceste meleaguri.

Cine va cîștiga din această confruntare? Posibil să aflăm după 3 ani, așa cum ne-a asigurat fostul ministru al Culturii, George Ivașcu. În prezent, știm cine pierde – populația locală (intrată în degringoladă: fără locuri de muncă, fără casele și pămînturile moștenite din străbuni); Statul Român – eventuale redevențe; și, bineînțeles, pierde Gold Corporation (aceasta ne interesează mai puțin sau chiar deloc).

Pentru că am trecut prea ușor peste întrunirea Comitetului Patrimoniului Mondial, desfășurată în vara anului trecut în capitala Bahrainului – acolo unde s-au luptat români contra români, spre stupoarea celorlalte delegații – să mai redăm publicului cititor, care n-a fost la curent cu acest eveniment, elemente definitorii în ceea ce privește dualitatea intereselor față de aurul de la Roșia Montană și, în oglindă – față de asigurarea unei vieți normale, fără poluare de cianuri în zonă.

Cine are tangență cu zona de protejare și de promovare a Patrimoniului Cultural Național, știe că includerea unui sit arheologic dintr-un stat, pe lista care se va discuta la proxima reuniune a forului internațional, se înscrie ca un moment de mîndrie pentru acea țară, oficialii guvernamentali întocmind cu multă atenție Dosarul cerut de UNESCO. S-a constatat acest lucru și la sesiunea din vara anului trecut, din Bahrain, unde cele 19 delegații ale căror dosare au fost acceptate, și-au susținut cu profesionalism și cu demnitate cauza, așteptînd, cu emoție, deliberarea Comisiei.

Așa cum am văzut, datorită transmisiilor de pe rețelele on-line, au fost delegații care au avut emoții deoarece dosarele lor nu primiseră recomandarea experților ICOMOS, acreditați de UNESCO. Totuși, prin pledoaria reprezentanților acelor țări care aveau dosarele într-un oarecare suspans, și prin susținerea din partea unor delegații din alte țări, cu obiecțiile de rogoare, și acestea au primit girul Comisiei, fiind încoronate cu demnitatea protecției UNESCO. În această paradigmă cu deschidere internațională, situația României se prezenta într-un avantaj vizibil, includerea Roșiei Montane pe lista UNESCO avea recomandare din

partea ICOMOS, soluționarea prin vot urmînd să fie o simplă formalitate, nici una din delegațiile prezente la reuniune nu au ridicat nici cea mai transparentă obiecție. O singură țară s-a opus, solicitînd amînarea discutării Dosarului Roșia Montană, acea țară fiind România!

Paradoxal! Incredibil! De neînțeles!

Reprezentantul Ministerului Culturii la acea reuniune ne-a luminat cu explicațiile oferite, declarînd cu totul altceva decît reprezentanții opoziției, pentru a legitima poziția României: ,,Reprezentantul Spaniei a declarat că susține propunerea de amînare, dacă din perspectiva legală această decizie va avea cel mai bun rezultat pentru România în dosarul de arbitraj, în timp ce reprezentantul Indoneziei a declarat că, după analizarea documentelor, apreciază decizia României ca fiind justificată și o consideră neobișnuită, dar admirabilă”. Chiar și faptul că solicitarea României de amînare a Dosarului Roșia Montană ar fi o premieră a fost demontat. Astfel, delegația Chinei a amintit în cadrul dezbaterilor pe marginea propunerii României despre un caz similar, cînd, la o altă sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial (care a avut loc în Turcia), Canada a venit cu o asemenea cerere.

George Ivașcu - fost ministru al Culturii și Identității Naționale În acest amalgam de orientări și luări de poziții, cu extrapolări inedite, adoptarea hotărîrii finale de amînare a înscrierii sitului Roșia Montană în Patrimoniul Mondial UNESCO este de acum un fapt împlinit. Forțele beligerante – ca să rămînem tot în termeni belicoși – s-au retras pe poziții de așteptare, fiecare studiindu-și adversarul și visînd la planurile de contracarare a primei mișcări a ,,inamicului”. Statul Român este în poziția de așteptare pe o durată de 3 ani; Gold Corporation se află în febra studierii dosarului Roșia Montană cu cei mai buni avocați pe care îi poate angaja pe această speță, și așteaptă confruntarea de la bară, pînă atunci producînd un teatru ieftin, prin crearea impresiei că a făcut un pas înapoi; foștii protestatari de acum cîțiva ani, pare că au uitat miza pentru care s-au bătut, acum stau mulțumiți și letargici, fără a presa autoritățile să întreprindă ceva concret pentru îmbunătățirea vieții lor; o altă parte a populației prinsă în mrejele RMGC, plînge pe la porțile închise, așteptînd îndeplinirea promisiunilor unui lobby inoculat, în situații limită, de așteptare în neant, cu persuasiune, precum metoda picăturii chinezești; cei care stau pe poziți, necedînd la cîntecul de sirenă al lui Gold Corporation, simt cum îi paște dezrădăcinarea, tresărind ori de cîte ori aud duduind prin fața porților motoarele unor mașini de teren...

Ca să nu uit, singura țară care s-a opus, în cadrul dezbaterilor din Bahrain, propunerii României de a amîna înscrierea Roșiei Montane pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, a fost Ungaria! De ce? Iată încă o întrebare legată de ziua de 20 iunie 1920 și de Trianon! (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 29 martie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Meteoriți folosiți în scop militar realitate sau ficțiune?

(urmare din pag. 1) În ultimii ani au mai existat două cazuri, unul tot în Rusia, iar altul aproape, deasupra Mării Bering, dar tot în spațiul rusesc. Să ne amintim de 2013, cînd un obiect destul de măricel a explodat deasupra orașului Celeabinsk, creînd multă panică și ceva pagube materiale. A fost cel mai impactant eveniment astronomic recent care a trecut, totuși, destul de timid prin viețile noastre, mai ales că acel meteorit nu a omorît pe nimeni și, în plus, totul s-a petrecut în Rusia, țară nu prea iubită de mass-media occidentale. Păi, dacă se întîmpla în zona de vest a emisferei nordice a planetei și dacă mai crea și niște victime, în mod sigur acel eveniment intra mult mai adînc în conștiința întregii lumi. În 2018, la cinci ani diferență, un alt meteorit a spulberat, tot în Rusia, un deal destul de mare. Și tot în zona de est, o explozie a unui meteorit deasupra Mării Bering a eliberat de 10 ori mai multă energie decît bomba atomică de la Hiroshima, conform oamenilor de ştiinţă. Meteoritul a explodat deasupra Peninsulei Kamceatka din Rusia, pe 18 decembrie 2018, eliberînd o energie echivalentă cu 173 de kilotone de TNT. Nu știu cum se face, dar în ultimii ani, Rusia a devenit ținta unor meteoriți. Putem să punem aceste întîmplări pe seama zonei geografice extrem de întinse, de nivel continental, de care Rusia dispune. Punem să aplicăm legile matematice ale probabilităților. Să vedem, statistic, care sînt șansele ca meteoriții să bombardeze, dezordonat, teritoriul rus. Totul poate să fie o coincidență. Dar dacă nu e?

La recenta întîlnire de la Geneva, privind milita­ rizarea spațiului cosmic, reprezentantul american la ONU a acuzat Rusia și China de ,,declarații nesincere” deoarece, în viziunea americană, recentele arme ,,antisatelit” pe care aceste țări le dezvoltă, nu reprezintă altceva decît o pregătire de militarizare a spațiului cosmic. Probabil americanii au reușit ceva aparte, și anume să folosească spațiul cosmic în scop militar, fără să ridice pe orbită nici un fel de echipament militar ofensiv, nici măcar un pistol cu apă sau o banală armă de asalt.

Faptul că SUA acuză dezvoltarea armelor anti­ rachetă, antisatelit, create de alte țări, Rusia și China în acest caz, poate să fie încă un punct care ne duce cu gîndul la supoziția că intențiile Americii de a folosi obiecte cosmice în scop militar sînt pe cît de realizabile, pe atît de reale. Logica conspiraționistă poate să mergă destul de departe, dacă este să ne raportăm la informațiile publice care ne sînt furnizate. Dacă le îmbinăm, dacă eliminăm ce este imposibil, dar lăsăm imaginația să meargă mai departe decît legile umane ale bunului-simț, putem spune că ceea ce se întîmplă în Rusia, începînd din 2010 încoace, nu este deloc întîmplător. Știm următoarele lucruri: că NASA a făcut și face experimente, inclusiv la nivel cosmic,

Pe voi nu vă iubește nimeni (1) Mă uit la evoluția exponențială a unor grupări fără suflet, fără Dumnezeu, fără nimic în desagă, fără nimic bun de oferit. Sînt două partide, sau poate doar o alianță care, în afară de a demonstra că este cu totul împotriva acestui neam, nimic nu ne-a arătat. Sînt băieți scorțoși, bine îngrămădiți în costume, unii doar birocrați sau foști corporatiști care au deraiat grav de la valorile tradiționale ale românilor, dar care se urcă puternic în sondaje.

Binecunoscutul caracter al lui Dan Nicușor l-a ajutat să realizeze, poate prea tîrziu, că și el, la rîndul lui, a căzut într-o mare capcană atunci cînd s-a lăsat sedus de băieții ăia scorțoși și bogați. Manipulat poate, sau doar orb, proaspăt tătic fiind, a avut de ales între a-și încălca principiile și a

prin trimiterea în spațiu a unor sonde al căror scop este captarea și devierea unui meteorit care poate deveni un potențial pericol pentru planeta noastră.

Deci, tehnologie există. NASA este o organizație civilă a SUA, dar tot NASA lansează și stateliți militari americani. Cum acele sonde pot fi la fel de bine camuflate în sateliți militari, este foarte probabil ca armata americană să fi făcut experimente cu meteoriți de ceva timp, iar informațiile care sînt furnizate publicului să nu reprezinte decît un adevăr puțin întîrziat. Ce mai știm? Că SUA și-au înființat de curînd o armată spațială. Trump a semnat, totul este pregătit sau în curs de pregătire, documentul a fost deja trimis Congresului. Se alocă fonduri, resurse, cam tot ce e nevoie. Deci, cadrul legal de acțiune există. Ce mai știm? Obsesia armatei rusești de a pune la punct rachete intrceptoare de rază lungă de acțiune, 400 - 500 km, și permanenta lor îmbunătățire. Rachetele hipersonice de interceptare, cu viteze ce depășesc 8 mach, se află deja în dotarea armatei ruse. Deci există și o oarecare bănuială aici din partea Rusiei, și anume că meteoriții ăia nu sînt chiar de capul lor. Se propagă în zona online, de ceva timp, un zvon conform căruia meteoritul din 2013 a fost distrus de către armata rusă și există niște filmări care ne arată că ,,ceva” îl lovește. Dar mai spun alții că, de fapt, a fost un OZN, obiect extraterestru. Nu știm, lăsăm istoria să ne răspundă, dar, pînă atunci, hai să mai croșetăm puțin cu logica.

Cum ar putea o țară, să zicem SUA, să distrugă sau să producă daune serioase unui stat ca Rusia, fără să se trezească cu cîteva arme nucleare în propriul teritoriu? Cum poți să îngenunchezi ursul, fără să fii, la rîndul tău, rănit? Încerci cu sancțiuni, cu servicii secrete, cu ,,coloana a V-a”, cu politicieni corupți, cu mass media ostilă etc. Și dacă nu merge, cum faci?

Cum ar fi ca un număr mic de meteoriți sa cadă ,,întîmplător” în spațiul rusesc? Cum ar fi dacă unul vine peste Moscova și altul peste o zonă industrială și dens populată a Rusiei? Pe cine să dai vina? Pe spațiul cosmic? Pe luna de pe cer? Pe stele? Pe vînt?

Nu ai spre cine să îndrepți degetul, un meteorit vine și nu întreabă dacă ești sau nu acasă, nu? Dar dacă de fapt acel meteorit a fost dirijat cu scopul precis de a cădea în zona aia? Pare SF, dar există deja tehnologia necesară pentru acest lucru și, cum resursele Americii atît tehnologice, cît și financiare și de materie cenușie sînt aproape inepuizabile, eu consider, la acest moment, că este doar o chestiune de timp pînă se va realiza, asta dacă nu s-a realizat deja. Eu nu cred, în acest moment, că întîmplarea este chiar… întîmplătoare. Și cred că declarațiile lui Putin de pe 1 martie 2018, legate de arsenalul militar al Rusiei, nu au fost întîmplătoare, așa cum nici decizia lui Trump de a înființa armata spațială nu este, la fel, o simplă coincidență. Sînt convins și în acest caz că armata aceea specială americană există deja de ceva vreme, doar că acum informația este oficială. Am credința că rachetele cu motor nuclear pe care Rusia le-a pus la punct au ca scop țintele din spațiul cosmic, așa cum și radarele puternice care sînt operaționale pe teritoriul rus au în caietul de sarcini și identificarea unor potențiale ținte acolo unde, în mod normal, nu te aștepți. Din toate punctele de vedere, un război la nivel macro, spațial să spunem,

nu se poate face decît în modul manipulării în scop militar și distructiv a unor obiecte cerești. Pentru că, așa cum specialiștii tot spun, cu o ladă de cuie pe care o detonezi pe orbită, poți să distrugi cam toți sateliții care orbitează acolo. Așa că orice militar cu mintea acasă știe că pentru a lupta în spațiu, este nevoie doar de inteligență și ceva manipulare. Mai ales dacă nu poți să fi tras la răspundere pentru ceea ce ai făcut. Cînd ai presa de partea ta, orice obiect care pică din spațiu peste inamic este catalogat ca fiind un ,,eveniment nefericit”, și aici se încheie totul, mai ales că sonda aceea care cade pe pămînt cu tot cu meteoritul se dezintegrează la intrarea în atmosferă, așa că nu vor exista nici un fel de reziduuri care să dovedească implicarea unui stat în acel atentat.

Mergînd pe acest raționament, evenimentele din 2013 și 2018 pot fi puse pe seama unor ,,teste” ale americanilor în vederea evaluării capacității de distrugere a meteoriților. Nu m-aș mira ca acele teste să încerce să răspundă unor întrebări de genul cu ce viteză și sub ce unghi să intre în atmosferă, astfel încît un meteorit de 7.000 de tone, așa cum era cel din 2013, să distrugă o țintă, fără ca impactul distrugerilor să afecteze ecosistemul la nivel global. Așa cum bomba atomică, pentru a ajunge la nivelul de distrugere pe care îl are astăzi, a avut nevoie de sute de teste pentru a fi perfecționată, este posibil ca noi, muritorii de rînd, să fim acum contemporani cu primele modele de arme spațiale, primitive aș putea spune, dar care aduc distrugeri asemănătoare celor produse de bomba atomică, fără radiații. O armă ,,curată”.

Cei care sînt sceptici, pentru că sună inimaginabil un asemenea scenariu, e bine să înțeleagă că în spațiu, neexistînd forță de frecare și alte elemente pe care le întîlnim în atmosfera terestră, un mic motorrachetă poate să schimbe traiectoria unui meteorit de dimensiuni medii, de cîteva zeci de metri diametru, însă suficient de mare încît să distrugă un oraș de mărimea Parisului, de exemplu.

Un scenariu militar de acest fel poate avea acoperire civilă, iar ,,satelitul” lansat de către o agenție civilă americană, sau poate chiar de una privată, poate să fie, în fapt, un mic păianjen care să capteze un meteorit de dimensiuni medii și să-l îndrepte spre o posibilă țintă terestră. Așa cum am spus, distrugerea dovezilor ,,artificiale” la intrarea în atmosferă va face imposibilă identificarea ata­ catorului. Este un scenariu la prima vedere SF, dar pe care, în realitate, noi deja l-am trăit. Să nu uităm că în urmă cu ceva timp, dinozaurii au dispărut ca urmare a unui impact dintre Pămînt și un meteorit destul de mare. Nu ne rămîne decît să sperăm ca aceia care gîndesc acest mod de a purta război să nu greșească și să ne pună în cap ceva ce nu vom putea duce. Noi ca civilizație, ca specie.

Cam ăsta cred eu că are să fie, în realitate, punctul de referință a ceea ce este denumit acum drept ,,armată spațială”: manipularea unor obiecte cerești în interes și rațiuni de stat, pentru anihilarea și distrugerea unui potențial inamic terestru, fără ca acest lucru să atragă după sine un război între cele două puteri nucleare. Este simplu, este distructiv, este, cumva, un posibil mod de a purta războaie în viitor.

Sau, poate nu. Timpul ne va răspunde.

urma vocea sufletului. A ales să demisioneze din poziția de lider al USR și să își vadă liniștit de viață. Atunci, chiar dacă s-a retras discret, în liniștea așternută la picioarele lui de Servicii sau doar de niște colegi mai înstelați, mulți au realizat că la adăpostul trist al zîmbetului lui Nicușor, a crescut poate cea mai reprezentativă mișcare antiromânească posibilă, cu mult mai rea, mai dăunătoare decît toate mișcările de așa-zisă dreapta pe care România le-a avut în ultimii 30 de ani.

Se numește Uniunea Salvați România, în condițiile în care, de fapt, România doar de ei ar vrea să scape. De PLUS, un fel de USR PLUS, adică un fel de nationalsocialiști, întrucît în ultima vreme propagă mesajul renunțării la proprietate și al colectivizării societății, nu avem nimic de spus. Nici pe ei nu îi iubește nimeni, decît poate propriile neamuri, propriile familii, dacă au. În rest, nimeni din țara asta nu le acordă dragostea pe care,

de bine, de rău, PSD și chiar PNL, o au. Totuși, ce îi urcă pe băieții ăștia în sondaje? - ne întrebăm noi. Și singurul răspuns logic pe care îl putem da este corupția celor care fac aceste sondaje, la care se adaugă potențialul electorat captiv în zona multinaționalelor. Pentru că de acolo își extrage USR seva care îi asigură niște procente, evident, cu ajutorul băieților deștepți care se află în spatele lor. În România, pe USR și pe PLUS nu îi iubește și nu îi dorește nimeni. Sînt seci, fără substanță. Nu trezesc patimă, nu creează nici o emoție. Sînt roboței cu ulei în loc de sînge, cu „cip-uri” în loc de creiere și multă mucava care să le astupe caracterele găunoase. Ei generează doar venin în această țară, o substanță toxică ce le este injectată în mod constant de către acele organisme ,,deschise” ale unui miliardar bogat, de origine hună la bază. (va urma) A.T.

RM

15

Vineri, 29 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Co-fondator Bolt (Taxify): ,,Patronii de taxi influențează politicienii. Sînt bani mulți și corupție în transport”

legile pentru a reglementa un servicu care există deja în orașe?”, a completat el.

„Nu are sens să ții mii de șoferi pe stradă în timpul zilei”

Patronii de firme de taxi se opun cel mai mult aplicațiilor de ridesharing, iar aceștia au influență mare asupra politicienilor, în condițiile în care sînt încă mulți bani, dar și multă corupție în domeniul transporturilor, a declarat vineri, la Cluj, Martin Villig, co-fondator al aplicației de ridesharing Bolt (fosta Taxify), prezentă și în România. „Sindicatele vor să păstreze status quo-ul (starea actuală de fapt - n.red.) în multe piețe. Dar, în primul rînd, patronii de firme de taxi se opun schimbării. Nu atît șoferii de taxi, cît patronii. Sînt foarte mulți bani în aceste afaceri și multă corupție și de aceea piața nu se schimbă. Acești oameni din spatele industriei au influență mare asupra politicienilor și nu acceptă schimbarea” - a declarat Martin Villig, la evenimentul Startup Europe Summit, organizat de Comisia Europeană, la Cluj-Napoca.

El a denunțat faptul că în multe țări șoferii reușesc cu greu să devină taximetriști independenți, din cauza costurilor mari cu licențele de transport pe piețele negre. Villig crede că, în aceste condiții, aplicațiile de ridesharing ca Bolt sau Uber sînt o soluțe bună pentru șoferi. „În Europa de Est, de obicei nu a fost o situație în care să plătești mult pentru o licență de taxi, dacă compari cu Europa de Vest sau cu SUA, cu Germania, de exemplu sau cu New York, unde pe piața neagră o licență de taxi poate să coste de la zeci de mii la cîteva sute de mii de dolari, deci oamenii iau credit pentru a-și procura o licență de taxi. Și atunci eu întreb: de ce? Nu am nevoie de credit bancar de 300.000 de dolari ca să-mi iau licență de frizer. Dacă îmi duc copiii la grădiniță cu mașina de ce nu pot să duc și pe alții cu mașina? Eu sînt cu atît mai atent cînd iau pe altcineva cu mașina mea...”, a spus co-fondatorul Bolt.

El a cerut politicienilor de la nivelul Uniunii Europene și ai statelor membre să reglementeze serviciile de ridesharing în interesul pasagerilor, nu al patronilor de firme de taxi. „Decidenții să se uite la pasageri. Care este nevoia pasagerului? Și să construim

legea în jurul acestuia. Asta contează. Dacă Europa vrea să facă o inovație și să creeze schimbarea, ar trebui să se uite din punctul de vedere al pasagerului și să creeze o piață deschisă, să poată fiecare să concureze egal. (...) Înțelegem că Europa are 28 de piețe, 28 de legislații și vrem să lucrăm în cooperare cu municipalitățile și cu decidenții centrali pentru a-i face să înțeleagă în ce direcție merg lucrurile pe termen lung, cine beneficiază.

Noi le spunem mereu că trebuie să legifereze în interesul pasagerilor, nu cum vor taximetriștii sau după punctul de vedere al patronilor de firme de taximetrie, pentru că ei nu vor să se schimbe. Dar pasagerii înțeleg diferența și ei vor schimbarea”, susține Martin Villig. În privința procesului de modificare a legislației în transport, cofondatorul Bolt a explicat că legile în vigoare sînt vechi de zeci de ani, iar startupurile de ridesharing sînt nevoite să-și implementeze afacerile în mediul existent, iar apoi să explice decidenților care sînt beneficiile tehnologiei pentru ca aceștia să modifice legislația astfel încît să poată funcționa și aceste afaceri mai departe. „Transportul este o piață foarte reglementată și cele mai multe dintre reglementări sînt de acum zeci de ani, cînd tehnologia pe care o construim noi nu exista. E multă treabă de făcut, încercăm să convingem decidenții politici că tehnologia noastră face serviciile mai eficiente, mai transparente, mai ușor de folosit. De exemplu, acum majoritatea plăților se fac electronic, stai în mașină, spui mulțumesc și gata. Nu plătești cash, nu aștepți restul, nu aștepți taximetristul să regleze aparatul de taxat - și mereu spune că <<azi nu merge>>... ”, a spus Villig. „Deci lucrurile astea trebuie să le arătăm, dar este o provocare. Încotro să mergem?

Să nu ne lansăm serviciile și să convingem politicienii mai întîi și să ne gîndim că sînt destul de vizionari încît să schimbe legea înainte să introducem noi serviciile?

Sau să lansăm serviciile să arătăm că merg bine, nu sînt incidente, că avem un nivel ridicat de calitate și apoi, în acest proces, să încercăm să convingem să modernizeze

Antreprenorul eston a vorbit și despre beneficiile pe care le au șoferii care fac ridesharing față de taximetriștii clasici. „Și șoferul este clientul nostru. Șoferul caută venituri și eficiență. Vechii taximetriști stau 12 ore în mașină și poate fac 6 curse în tot acel timp. Șoferii de la noi fac cam 2 curse pe oră, deci nu au timpi morți... Îi invităm să iasă pe stradă atunci cînd e cerere. Taximetria e sezonieră, dimineața cererea e mare, scade pe parcursul zilei și apoi pe seară crește din nou. Deci nu are sens să ții mii de șoferi pe stradă în timpul zilei” . Înființată în urmă cu 5 ani, Bolt a ajuns încă din 2018 să valoreze peste 1 miliard de dolari, însă în prezent startupul nu are profit. „Am avut profit în anii trecuți. Dar acum am decis să investim mai mult, investim inteligent.

Dacă am vrea, ne-am face bugetul astfel încît să fim la break-even, dar vrem să investim mai mult”, a explicat Martin Villig. Startup-ul eston Bolt a fost înființat în august 2013 sub numele de Taxify, la Tallinn, Estonia, de frații Markus și Martin Villig. Principala concurentă al lui Uber pe segmentul de transport în sistem de ridesharing în România, aplicația a primit, în 2018, o investiție de 175 de milioane de dolari, condusă de Daimler, producătorul mașinilor Mercedes. Anterior, Taxify (Bolt) primise o investiție de la gigantul ridesharing chinez Didi. Într-un interviu pentru StartupCafe.ro, la Tallinn, Markus Villig a dezvăluit că investiția chinezilor a fost de 8 cifre (de ordinul zecilor de milioane de dolari), iar investitorul a obținut astfel 13% din startup. În prezent, în România, aplicațiile de ridesharing sînt amenințate de un proiect de ordonanță de urgență pregătit de Guvern, pentru interzicerea acestui tip de transport.

Zilele acestea, taximetriști de la principalele companii de taxi din București au manifestat în Capitală, blocînd circulația în jurul Guvernului, solicitînd Executivului să interzică Uber și Bolt.

Claudiu Zamfir, Sursa: Startupcafe.ro

,,Toate pânzele sus!”, tineri-titani ai României moderne!

cîtă nerăbdare aşteptam zilele în care puteam urmări la televizor un film bun, o emisiune interesantă, sau o piesă de teatru. Îmi amintesc cum savuram orice carte care ne cădea în mînă, de parcă în ea se integra toată puterea Universului. Îmi amintesc de clipele frumoase petrecute cu colegii de clasă, cînd cîntam, dansam, ne jucam împreună, de parcă toată lumea era a noastră.

Unde sînt toate astea, oameni buni? Copiii noştri nu mai ştiu să cînte, nu mai ştiu să se joace, sînt izolaţi într-o lume a calculatoarelor şi a telefoanelor mobile de la vîrste fragede, în căutarea sinelui interior, care a fost distrus de o societate consumistă, debusolată, şi avidă doar de putere şi bani. Ce facem pentru tînăra generaţie a României? Nimic. În afară de a o bombarda cu informaţii toxice, care să o transforme într-o masă de manevră?!

Din fericire, ,,copiii indigo” ai României nu se lasă păcăliţi. Sînt o generaţie care acum deschide ochii spre lume, care nu vrea să mai tacă.

Bucuria mea este cu atît mai mare, cu cît noi, toţi cei responsabili, ne dorim asta, dar am trecut de vîrsta ,,avîntului revoluţionar”, sau nu, cum este cazul meu. Eu încă mă integrez în lumea copiilor, ca şi cum aş retrăi vremurile în care eram la fel ca ei, dar cu mintea coaptă de acum, ajutîndu-i cu sfaturile pe care noi nu le-am primit cînd eram asemenea lor. Pentru că ,,nu era voie”. De ce mă bucur? Pentru că stînd de vorbă cu tinerii, îmi dau seama cît de mult se aseamănă cu generaţia mea, cu noi, cei care savuram seriale de televiziune ca ,,Pistruiatul”, ,,Cireşarii” sau ,,Toate pînzele sus!”. În urma întîlnirii cu unul dintre tinerii care mi-a atras atenţia, acesta mi-a destăinuit că pe reţelele de socializare s-a lansat ideea ca la simulările pentru Bacalaureat să existe un curent ,,#rezist” al lor. Ideea pe care au pus-o în practică, cel puţin la Liceul ,,Gh. Lazăr”, a fost să protesteze întrun fel, la simularea de Limba şi Literatura Română, faţă de actualul sistem de învăţămînt, şi nu numai. Şi cum credeţi că au făcut-o? Au ales să scrie pe una dintre foile de examen două cuvinte: ,,foaie albă”, semn al purităţii

lor, dar şi al vidului de putere de la nivelul întregii societăţi româneşti.

Această formă de protest, atît de sugestivă, m-a scos din amorţeală şi mi-am zis: ,,iată, mecanismele ceasornicului numit România se pun din nou în mişcare, prin aceşti tineri”. Mulţi dintre ei nu s-au limitat doar la a da o pagină goală, cu inscripţionarea ,,foaie albă”, ci şiau scris păsurile la sfîrşitul lucrării, denunţînd caracterul profund imoral al celor care conduc destinele ţării.

M-am bucurat să aud acest lucru, şi sînt sigură că aceste lucruri nu vor rămîne fără ecou. Trebuie ca toţi cei care gestionează destinele acestor tineri, începînd cu părinţii, continuînd cu dascălii şi terminînd cu politicienii, să înţeleagă că stau pe o ,,bombă cu ceas” care oricînd poate exploda. „Cruciada copiilor” poate fi devastatoare, dacă lucrurile vor merge în continuare ca şi pînă acum. Tinerii nu mai pot fi amăgiţi, duşi cu zăhărelul, ei acţionează, şi ferească sfîntul cînd se va porni tăvălugul. Şi credeţi-mă că va porni, nu numai de la nivelul lor, ci de la toate nivelele, pentru că românului i-a ajuns cuţitul la os, iar actuala clasă politică îl răsuceşte în rană, şi mai pune şi sare pe deasupra, ca să fie chinul cît mai mare, şi poate-poate vor închide gura şi vor tăcea.

Nu va mai tăcea nimeni, glasurile se aud tot mai răstit, tot mai gutural, pentru că NU SE MAI POATE! Sîntem prea vechi pe aceste meleaguri pentru ca nişte neaveniţi să vină şi să ne pună bocancul pe grumaz. Avem o istorie mult prea zbuciumată şi plină de sacrificii, ca să mai facem compromisuri. Ori rupem pisica în două şi ne alegem, de acum încolo, un destin glorios, ori rămînem la stadiul de ,,sclavi pe plantaţie”, la cheremul ,,celor patru vînturi”.

Depinde numai de noi ce vom face în continuare. Îndemnul meu este: ,,Toate pînzele sus!”, Tinerime Română, pentru că în tine ne sînt nădejdea şi salvarea.

Doamne ajută! Şi ai grijă de acest popor atît de frumos şi de înţelept!

Carmen Ionică

Sînt departe vremurile, par imemoriale, de cînd eram o adolescentă plină de patos şi energie, care vroia, la nivel micro, să schimbe ceva. Eram animată de cele mai măreţe idealuri, care nu au dispărut nici pînă în ziua de azi, de a face ceva bun pentru mine, dar mai ales pentru cei din jurul meu. Am fost o generaţie de tranziţie, într-o vreme a schimbărilor radicale la nivelul societăţii româneşti.

Am simţit pe pielea noastră frustrările provenite dintr-o societate închisă, fără deschidere spre orizonturi pe care azi le avem, dar pe care nu ştim să le gestionăm.

Atunci, pe cînd aveam 14 ani, tot ceea ce ne doream noi, tinerii, era să avem acces la cît mai multe informaţii.

Din păcate, sau din fericire, singurele conexiuni cu ,,viaţa de dincolo” de graniţele ţării erau cărţile, erau filmele şi, dacă aveam noroc, revistele care se făceau ferfeniţă de cît erau de răsfoite. Dar din această ,,lume a tăcerii” s-au născut în România genii, oameni de cultură şi artă, politicieni remarcabili, ingineri, medici, dascăli, toţi angrenaţi într-un mecanism care trebuia să funcţioneze perfect pentru a putea supravieţui.

Noi, tinerii de atunci, eram angrenaţi în tot felul de activităţi, recreative aş putea spune, pentru că sportul, muzica, dansul, teatrul, brigăzile artistice, şi cîte şi mai cîte altele, ne ţineau conştiinţa trează. Şi la şcoală, şi acasă, eram educaţi în spiritual adevărului, dreptăţii şi al datoriei împlinite. Era o competiţie asiduă legată de care din noi să fie mai bun, care să demonstreze că poate fi ,,number one across the nation” (numărul unu al ţării n.red.). Şi asta genera energii incomensurabile, din care ne hrăneam ca de la un izvor de apă vie. Acest izvor, din păcate, de la Revoluţia din 1989, în loc să îşi mărească debitul a secat, şi doar un susur slab mai aminteşte că era un şuvoi de neoprit. Îmi amintesc cu plăcere cu

16

Vineri, 29 martie 2019

Poveºti

adevãrate

Balada groparilor sau rutina morții (2) Fără o zi liberă – că așa e meseria asta, „non-stop“ – fără Crăciun, fără Paște, bărbatul de 55 de ani abia dacă-și mai amintește ziua cînd s-a odihnit cu adevărat.

De rîs ori glumit, nici nu mai poate fi vorba: cu atîta jale în jurul lui, miros de tămîie și oseminte deshumate la șapte ani, Petru a uitat demult ce-nseamnă veselia.

Nici măcar de ziua de naștere nu-și amintește altfel, decît dacă a plîns o dată sau, dimpotrivă, a ținut-o întins ore în șir. „Dacă ne uităm în registru… de Paștele trecut am avut două înhumări, de Crăciun, din fericire, nici una. Dar a doua zi, pe 26 decembrie, am îngropat patru persoane. De ziua mea am plîns doar o dată, că a vrut Dumnezeu să moară numai unul“, a afirmat groparul, rupînd cu degetele aspre o așchie din cizma de cauciuc. Bărbați, femei, necunoscuți, dar și mătuși, vecini, toți pe care a vrut Dumnezeu să-i ia, au ajuns la tîrnăcopul lui Mitică, groparul din Rădăuți, unde liniștea cimitirului este tulburată de calea ferată. Trenul trece chiar printre morminte. Numai neamurile apropiate nu le-a îngropat el: nu l-a lăsat nici inima, dar nici legea nescrisă a groparilor. „Noi pe-ai noștri-i dăm la alții. Nu se poate altfel, e o lege a noastră, a groparilor. Mi-au murit mama, tata, ginerele… Nevasta a făcut trei luni de cînd s-a dus. Am chemat un gropar străin s-o pună în pămînt, doar nu era s-o îngrop eu pe femeia cu care mi-

am trăit viața și cu care am avut copiii. Doamne, ferească sfîntul, păi muream acolo și eu“, s-a tînguit Mitică, ajuns la capătul puterilor. Meserie nu prea ușoară, datul cu cazmaua în țarina de veci l-a sensibilizat pe Vasile, gropar al cimitirului din Siret, în ciuda obișnuinței de-o viață.

Iar cînd e vorba de o deshumare, lucrurile sînt cu atît mai greu de suportat. „Avem mănuși, nu-i vorba, ne-au dat și spirt… Chiar acum aștept un mort. Ca să-l bag în groapă, a trebuit să scot altul – o fetiță de patru ani. Oasele sînt în sac, lîngă groapă… Mai e și o păpușă acolo, vai de

Rezistența armată anticomunistă din Bucovina: Vasile Motrescu (1) Vasile Motrescu s-a născut la 11 octombrie 1920 şi face parte dintr-o familie de români a cărei existenţă tragică s-a desfăşurat într-un univers concentraţionar care-i cuprindea tot mai mult pe cei care se aflau dincoace de „Cortina de Fier”. Întreaga familie Motrescu a trecut prin închisorile comuniste din România.

Motrescu Pintilei, tatăl, fost primar liberal al comunei Vicovu de Jos, între anii 1934 şi 1937, a fost anchetat, judecat şi închis pentru că l-a sprijinit pe fiul său, Vasile. Motrescu Sofia, mama, a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică. Motrescu Ion şi Motrescu Constantin, fraţii lui Vasile, au fost închişi între 1958 şi 1964. Motrescu Vasile a fost condamnat în mai multe rînduri, ultima oară la moarte, în 1956 şi executat în Penitenciarul Botoşani în 1958. Motrescu George (Gheorghe) a fost închis de mai multe ori, din 1949 pînă în 1964, cu domiciliul forţat la Rubla, condamnat apoi la muncă silnică pe viaţă. Condamnări asemănătoare au primit şi rudele de gradul doi ale acestuia, pentru sprijinul acordat lui Vasile Motrescu cît timp a fost partizan.

A crescut într-o familie de buni gospodari, cu respect pentru muncă şi valorile naţionale. A absolvit 7 clase primare la școala din localitate şi, împreună cu fraţii săi, a contribuit, în măsura posibilităţilor, la susţinerea gospodăriei părinteşti.

Din 1936 şi pînă în 1942, în fiecare vară, Vasile Motrescu a fost cioban la stîna Primăriei în Docina.

Pintilei Motrescu, tatăl lui Vasile, a fost un bun primar, lucru care-l păstrează şi azi în memoria colectivităţii locale. În familia Motrescu se găseau abonamentele periodice precum „Universul”, „Glasul Bucovinei” şi „Drum Nou”, ziare pe care tatăl le citea copiilor. În februarie 1942, Vasile Motrescu a fost încorporat în armată la Divizionul VI Tunuri de Munte, din Divizia a-IV-a Vînători de Munte. După instruirea periodică, ce a durat cîteva luni şi care s-a desfăşurat la Tîrgu Ocna, a plecat cu unitatea sa militară în Crimeea. A luptat la Kerci, spre Caucaz. În ianuarie 1944 vine în concediu acasă. Întors pe front, participă la bătăliile de

RM

la Sevastopol, după care este cantonat la Talmaz, o localitate de lîngă Cetatea Albă pe malul Nistrului. I se aprobă un concediu de 21 de zile în iulie 1944, unitatea sa aflîndu-se în refacere.

Se hotărăşte să meargă la Câm­ pulung Moldovenesc, încadrîndu-se în grupul lui Constantin Cenuşă de la Şcoala din Sadova. În acea perioadă deja acţionau grupurile de partizani antisovietici a lui Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă şi Vladimir Tironiac. Vasile Motrescu rămîne în pădure, după ce o parte a grupului Cenuşă a fost capturată de sovietici, iar cealaltă parte i-a urmat pe nemţii aflaţi în retragere În această perioadă, satul natal al lui Vasile Motrescu era jefuit cumplit de sovietici, acesta asistînd neputincios la scene de coşmar, privind de pe marginea pădurii satului.

Din 1945 vine pentru scurte perioade acasă, iar în 1946 se căsătoreşte şi i se nasc 2 copii. Pentru o vreme locuieşte în chirie la Trifon Burlă din Vicovu de Jos, apoi la casa socrului său. În aprilie 1949, Vasile Motrescu, care era în legătură cu Cenuşă încă din toamna lui 1948, află de faptul că partizanii antisovietici aveau să fie ridicaţi şi îl anunţă despre aceasta pe fratele său, George. După aceasta fuge în pădure, împreună cu Gheorghe Roşca şi Constantin Coroamă. A doua zi, George Motrescu este ridicat de comunişti pentru că făcuse parte din grupul lui Macoveiciuc şi arestat. Relaţia dintre Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, aşa cum rezultă din documente şi din relatările lui George Motrescu s-a răcit evident, cei doi despărţindu-se definitiv.

Puterea comunistă din România alocă resurse umane, materiale şi financiare mari pentru lichidarea grupurilor de partizani din Munţii Bucovinei, temîndu-se mai mult de simpatia pe care o putea genera lupta partizanilor decît de forţa lor. În acest scop, la Putna, s-a constituit un comandament de miliţie cu 150 de miliţieni ce acţiona după un plan minuţios de prindere a partizanilor. Planul era întocmit de Securitate şi Miliţie, prevăzînd limite de timp, reţea de informatori, puncte de observaţie, infiltrarea de elemente acoperite în formaţiile de muncitori forestieri. În anul 1951, datorită presiunilor multiple exercitate

păcatele mele…“, s-a opintit bărbatul, înghițind greu. „Iar vara, vara e cel mai rău să faci o deshumare de șapte ani: miroase. Și dacă mortul a fost formolizat bine, poți să-l scoți cam întreg…“, a adăugat groparul. Cu toată tristețea din viața lui, cu toată inima cernită și de-ai lui, și de-ai altora, Corbu’ de la Pacea știe, însă, că nu are de ales. Fără să fi făcut vreo școală, crescut la casa de copii, n-a avut ce alege de la viață. Bine că i-a dat Dumnezeu brațe puternice, de-l țin și acum. Cu sufletul e mai greu, ca ața a fost dintotdeauna, mai sensibil. De bine, de rău, cu cele cincisprezece milioane pe lună își duce traiul modest. E drept că există si pachetelul tradițional – pomana -, dar nu se-mbogățește nimeni dintr-o batistă, un colac și-o lingură de colivă. Mai mult n-a văzut Costel niciodată. Dar nici nu a rîvnit.

Pardaian, după o dezhumare urîtă, a băut o dublă de vodcă să-l taie greața îmi cîntă o serenadă: ,,Între patru scînduri/ Nu mai stai pe gînduri/ În mormînt nu iei cu tine,/ Niși măcar o pîni / Pentru dzîua di mîni/ Starirara, stararara/ Starirara stararara!/ Am muncit, am strîns/ Am trudit, agonisît/ Am gîndit, am vorbit/ Am mers, am dres/ Am plîns și-am iubit/ Și ce folos/ Mare folos… cam asta-i treaba dom’ prosofer…”.

Aceasta este pe scurt povestea cimitirelor din Județul Suceava. Ocupă o suprafață de 2.000 000 m pătrați și numără aproximativ 250.000 de morminte. Deocamdată.

Sfîrșit asupra familiei, Vasile Motrescu se predă. Între timp, Constantin Cenuşă şi Cozma Pătrăucean fuseseră condamnaţi în contumacie la ani grei de închisoare de Tribunalul Militar Iaşi pentru activităţi desfăşurate în spatele trupelor sovietice, în primăvara anului 1944.

Momentul predării de bună voie la Securitate şi al semnării angajamentului este pentru Motrescu un moment al prăbuşirii. În jurnalul său, se imaginează pe sine în această încleştare hidoasă dintre păcat şi virtute.

Este o mărturisire care ne aduce în memorie scara virtuţilor de la Mînăstirea Suceviţa, cu acel contrast între blîndeţea lumii cereşti şi dezlănţuirea înfricoşătoare a lumii iadului. De această diavolească vămuire a sufletului nu a scăpat nici Vasile Motrescu. Aşadar, s-a încadrat în Securitate, care dorea să-l folosească pentru prinderea partizanilor din Munţii Făgăraşului. Mai întîi, a fost supus unei perioade de „verificare”, Securitatea dorind să-i afle comportamentul faţă de alţi deţinuţi, dacă le dă „informaţii”. În închisoarea de la Sibiu a fost pus să împartă pîine la deţinuţi. Acest lucru este povestit de Gavril Vatamaniuc în „Muntele Mărturisitor”. Din relatările acestuia înţelegem că Vasile Motrescu a trecut cu bine acest „test”, fiind trimis în misiune. Începînd din anul 1949, pentru a neutraliza rezistenţa armată din munţi, Nicolschi ajutat de colonelul Iacob şi de Constantin Maimuca, construiesc bande false, care se infiltrează în grupurile de luptă din Vrancea, Iaşi, Banat şi Făgăraş. Le cîştigă încrederea şi la momentul potrivit, partizanii sunt daţi pe mîna Securităţii sau direct lichidaţi.

Un grup fantomă, era denumit după numele de informator al celui care conducea grupul, este vorba despre (Anghel Nicolae), care semna notele sale infor­ mative drept A.V. Mandea. Grupul fantomă denumit Mandea, era iniţial format din 3 membri. Doi dintre membri erau studenţi în Iaşi. Anghel Nicolae era student la Agronomie, în dosarul său găsindu-se o multitudine de chitanţe, ce dovedesc că acesta încasa bani de la Securitate regulat, sume cuprinse între 10.000 şi 15.000 de lei la nivelul anului 1951. Cel de-al doilea student se numea Vrabie Ion, născut în fostul judeţ Tutova.

Ambii erau născuţi în 1922. Vrabie s-a oferit voluntar ca informator. Al treilea membru era cel mai bătrîn, se numea Boian Ion şi era născut în anul 1914. Fusese şef al Serviciului Secret al poliţiei legionare în 1940-1941.

Avusese mai multe demnităţi pentru care a fost încarcerat la Aiud, între 1944-1947. Acolo a fost recrutat ca agent. În această grupare a fost introdus şi Vasile Motrescu. (va urma)

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 29 martie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei 3 iulie 1941 - Căpitanul Petru Ceauşu: „De mult aştepta românul momentul intrării în drepturile sale. La tragerea rachetei am pornit ca la orice aplicaţie tactică ca nişte nebuni... Nu trecuseră decît 40 minute de cînd porniserăm la atac şi eram stăpîni pe linia lor de rezistenţă. Și atacul continuă către luminişul din pădure, ducînd peste graniţa blestemată, speranţa românească”.

- Armata 3 română primeşte ordin să treacă la ofensivă pe direcţia Rădăuţi – Hotin pentru „a ajunge cît mai repede pe Nistru, între Raşcov şi Darabani”.

- Armata 11 germană acţionează ofensiv spre nord-est: spre Moghilev (cu corpurile 11 armată german şi 4 armată român) şi spre Bălţi (cu corpurile 30 şi 50 armată germane).

- Armata 4 româ­ nă continuă pregătirile pentru a trece şi ea la ofensivă.

- Ion Antonescu se deplasează din nou în zona frontului. La Chirileni se întreţin locuitorii, interesîndu-se de „felul cum au fost trataţi de ruşi”. Apoi vizitează postul de comandă al Diviziei 13 infanterie, vorbeşte cu unii dintre prizonierii sovietici, după care analizează sitiaţia militară cu generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 gemane.

- Batalioanele 1 şi 2 vînători de munte din Brigada 1 mixtă munte trec Siretul prin vad, podurile fiind distruse de inamic, după care eliberează oraşul Storojineţ şi constituie un cap de pod la nord de Siret.

Elogiind modul în care au luptat vînătorii de munte români, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, releva următoarele în ordinul de zi nr. 9: „Înaintarea sa se izbea la tot pasul de rezistenţele bine ascunse ale inamicului, într-un teren frămîntat şi acoperit aproape în întregime cu păduri, care avantajau pe inamic. Acţiunea Brigăzii 1 mixtă munte mai era îngreunată de ploaia care a căzut aproape în tot cursul zilei şi care a desfundat drumurile şi potecile pe care pătrundeau vînătorii şi artileria de munte.

Cu toate aceste greutăţi, trupele Brigăzii 1 mixte munte, manevrînd cu dibăcie şi îndrăzneală, reuşesc pînă în seara zilei să ajungă pe Siret, în zona Storojineţ. Oraşul era ocupat de inamic, iar apele Siretului veniseră mari. Mijloace de trecere nu erau. În aceste momente, deşi se lăsa întunericul, Brigada atacă Storojineţul trecînd prin vaduri şi reuşeşte să-l ocupe căzînd astfel adînc în flancul drept al inamicului. Prin această acţiune, Brigada 1 mixtă munte a determinat retragerea întregului front inamic”.

- Brigada 2 mixtă munte înaintează pe direcţia Noua Suliţă-Hotin. „Vîrful de lance” îl constituie Batalionul 15 vînători de munte. „De mult aştepta românul momentul intrării în drepturile sale – consemenază căpitanul Petru Ceauşu. La tragerea rachetei am pornit ca la orice aplicaţie tactică ca nişte nebuni. Am coborît de pe Pietriş, în fugă, scăpînd de focul inamic, am intrat într-o şa şi am început urcuşul pe dealul Bourului... Cu cît ne apropiam mai mult, cu atît focul devenea mai puternic... Ajunşi la 300 de metri începe iadul adevărat... Din adăposturi bine ascunse inamicul trăgea bine. Armele noastre automate erau imediat reperate şi încadrate cu foc. O grupă de

mitraliere dată ca însoţire şi-a schimbat de trei ori trăgătorii de la mitraliere, răniţi pe rînd. Una din mitraliere era acoperită cu sînge peste tot. Și valul nostru înainta mereu. În toţi ardea dorinţa de a merge mereu înainte...Tot frontul companiei urca ondulat, mereu înainte... Nu trecuseră decît 40 minute de cînd porniserăm la atac şi eram stăpîni pe linia lor de rezistenţă. Și atacul continuă către luminişul din pădure, ducînd peste graniţa blestemată, speranţa românească”.

- Brigada mixtă 4 munte atacă spre Pătrăuţi şi ajunge în seara zilei pe Siretul Mic (cu o parte din forţe spijină Divizia 7 infanterie ale cărei trupe înaintau mai greu).

- Din cauza unor disfuncţionalităţi (materialul de trecere se afla la 2-3 km de Prut), necorelării ac-­ ţiunii pionierilor şi pontonierilor cu in­ fanteria şi artile­ria etc.) şi a bom­bardamentului inamic, generalul Nicolae Șova, coman­dantul Diviziei 1 gardă, solicită amînarea cu 24 de ore a forţării Prutului. Cererea nu este admisă de generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5 armată, care ordonă ca acţiunea să fie executată la data prevăzută: 4 iulie.

- Locotenent-colonelul Marcel Olteanu adună populaţia satului Cuconeştii Vechi, numeşte un nou primar şi împarte la săraci zahărul găsit la cooperativa satului.

- General Gheorghe Potopeanu, coman­ dantul Diviziei de grăniceri, avertizează regimentele „să-şi prevină oamenii a nu se încrede în soldaţii sovietici şi în populaţia civilă. Nici chiar în cea românească.

Din localităţile cu populaţie minoritară exceptînd fireşte pe germani - se vor lua întotdeauna ostatici”.

- Pentru a se evita situaţiile în care militarii români ar fi evitat să atace, generalul Gheorghe Potopeanu ordonă: „Unităţile de grăniceri care nu vor înainta cu toată vigoarea cîtă vreme au în faţa lor foc de artilerie amică, vor fi împinse de la spate de propriile noastre obuze”.

- Informat de generalul Eugen von Schobert că la statul major al Armatei 11 germane a sosit un Detaşament de legătură ungar (condus de fostul ataşat militar în România), generalul Ion Antonescu se declară „neplăcut surprins” şi face cunoscut că numai datorită operaţiunilor în curs ,,nu a luat totuşi nicio măsură”.

- Referindu-se la regimul care urma să fie aplicat Basarabiei şi nordului Bucovinei după eliberare, Mihai Antonescu precizează următoarele în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri: „Țin să vă încredinţez că domnul general Antonescu consideră că purificarea naţională, care trebuie îndeplinită în Basarabia, ne impune o totală izolare a Basarabiei şi Bucovinei de restul Regatului.

După cum, din aceleaşi nevoi, trebuie ca organizarea acestor provincii să se facă în mod autonom, complet autonom, domnia sa luîndu-şi răspunderea conducerii şi reorganizării acestor provincii pentru ca în timpul cel mai scurt să poată scutura urmele bolşevismului din aceste teritorii şi să poată reaşeza instituţiile fundamentale de care avem nevoie. Din această pricină, regimul juridic al Basarabiei şi Bucovinei va fi un regim cu totul special”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Jurnal de pe Frontul de Est (7)

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944 (3) Misterul „Telegramei de la Stockholm” Controversele privind acceptul Moscovei de încheiere a unui armistiţiu cu Mareşalul Antonescu sînt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării „telegramei de la Stockholm”. După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc. („Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, cînd ni se va pune în față, mîine-poimîine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămînem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecît, că noi, între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținînd acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”).

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui moment istoric.

Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încît este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României” Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut ,,cartea” pe care Mareșalul ,,o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate. Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcînd calvarul capitulării fără condiții. Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și, nu în ultimul rînd, inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a ,,Bătăliei pentru Armistițiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creîndu-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”. Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vîrtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. „Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicînd, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămîi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare. (va urma) Dr. CONSTANTIN CORNEANU

18

Vineri, 29 martie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (1) Grigore Gafencu, autorul lucrării ,,Ultimele zile ale Europei”, din care vom prezenta cîteva fragmente, s-a născut la București, la 30 ianuarie 1892. După studiile liceale din țară, a urmat cursurile Facultății de Drept din Geneva, obținînd apoi titlul de doctor în drept al Universității Sorbona. În anii 1916-1918 a luat parte, ca aviator, la războiul pentru întregirea neamului. Pentru curajul său de pe front, a fost decorat cu înalte ordine românești și franceze. În perioada interbelică, s-a impus ca o personalitate de frunte a jurnalisticii și vieții politice românești, iar ca om politic, a fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc. A ocupat funcții importante în guvernele din anii crizei economice, iar la 22 decembrie 1938, cînd asupra țării noastre plana pericolul nazist și revizionist, i s-a încredințat conducerea politicii externe românești. În 1941, după declanșarea atacului celui de-al III-lea Reich împotriva URSS, s-a stabilit în Elveția. În perioada următoare, a lucrat la redactarea celor două cărți ale sale: ,,Préliminaire de la guerre a l’Est” (1944) și ,,Les Derniers jours de l’Europe” (1946).

Grigore Gafencu rămîne un nume de referință în istoria diplomației românești, pentru activitatea sa patriotică și

Casa Poporului – adevărata istorie (5) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (5) Ca şi la alte lăcaşuri sfinte, în jurul Mînăstirii Mihai Vodă se construiesc multe case, numărul lor ajungînd, în anul 1800, la o sută. Tot în complexul mînăstiresc şi cu aprobarea condu­cerii acestuia se construieşte, între 1880 şi 1916, clădirea Arhivelor Statului. Aranjamentul interior a durat 9 ani, iar inaugurarea sa a avut loc la 1 mai 1925, sub denumirea de „Palatul Arhivelor Statului”. Construcţia avea un parter înalt şi un etaj cu ferestre verticale, în stilul sfîrşitului de Ev Mediu. Peste întreaga clădire trona un turn semeţ, în formă pătrată, cu cîte două ferestre înguste pe fiecare latură. Avea rolul de a asigura supravegherea împrejurimilor, dar şi de a contribui la frumuseţea clădirii. În zona Uranus, între 1713 și 1715, prin grija mitro­ politului Antim Ivireanu, s-a construit Mînăstirea Antim.

Chiar şi în zilele noastre, mînăstirea îşi păstrează frumu­ seţea. Posedă două turle foarte înalte şi multe sculpturi în piatră. Întrucît, prin poziţia ei, se afla în zona de construire a noului Bulevard Unirea, în anul 1985 a fost aşezată pe un postament de beton şi mutată 28 de metri mai departe. Greutatea totală a fost de 900 de tone. Din păcate, chiliile din jur şi turla pentru clopote au fost demolate. Tot în această zonă s-a construit şi

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (109) Duminică, 25 mai 2003 Capul lui Sf. Ioan Botezătorul se află în Damasc, împreună cu vasele din piatră folosite. Există şi vasul în care i s-a scurs sîngele sfînt. Atît musulmanii, cît şi creştinii se închină la ele. Capul sfînt S-a păstrat intact, nu a putrezit. Slavă lui Dumnezeu! Se poate trăi Viaţa şi prin Moarte! Mă preocupă viaţa noastră ciclică. De ce repetăm ce au făcut fariseii, magdalenele, vameşii şi toţi acei trăitori de pe vremea Isusului nostru pe pămînt? De ce îi continuăm pe cei răi şi nu tragem învăţăturile cuvenite?

Luni, 26 mai 2003 Am dat slavă lui Dumnezeu şi m-am culcat să mă odihnesc. În timp ce dormeam şi visam, simt că în casă cu mine se mai află cineva. Se mişca pe masa mea. Miam făcut cruce şi am deschis ochii. Pe masă, o vrăbiuţă ciugulea de zor din jurnalul meu. Cred că era fetiţă. Pe balcon, alte două, sau poate că doi. Veniseră după surata lor. Mă ridic, mă duc spre masă să prind vrăbiuţa, s-o

democratică, în calitate de om politic și diplomat, întruna din cele mai teribile crize prin care a trecut țara noastră și lumea, în preajma și în timpul celui de-al II-lea război mondial. A murit la Paris, în 1957, exact în ziua în care împlinea 65 de ani.

I. În vagon cu colonelul Beck (1) Am părăsit Bucureştiul la 16 aprilie 1939, la prînz.

Trenul de Berlin străbătu Moldova pînă la căderea serii; am parcurs teritoriul polonez, trecînd în timpul nopţii prin Lemberg, Cracovia, Katovitze, pentru a ajunge a doua zi dimineaţa la frontiera Sileziei.

Puţin după miezul nopţii, vagonul-salon al ministrului afacerilor externe al Poloniei fu ataşat trenului nostru.

Fusesem avertizat că colonelul Beck ţinea să mă vadă înaintea vizitei mele la Berlin. Mă dusei în vagonul său şi călătorirăm împreună pînă în zori. Pătrunsei astfel, dintr-o dată, în plină dramă europeană.

Istoricul relaţiilor germano-poloneze (1) Omul care venea în întîmpinarea mea pentru a-mi încredinţa grijile sale şi să mă însărcineze cu anumite mesaje nu mai era acela al cărui surîs impasibil şi orgolioasă stăpînire de sine le cunoşteam de multă vreme. Fusesem totdeauna intrigat de acest ministru îndrăzneţ, ale cărui idei nu le împărtăşeam, dar pe care îl urmăream cu interes - şi nu fără nelinişte - în

RM

evoluţiile sale curajoase pe drumul sinuos al politicii. El se acoperise de glorie în cursul ultimului război mondial în legiunea poloneză; apoi se dedicase diplomaţiei cu un spirit plin de abilitate şi cu aliură nonşalantă de felină.

Acest suplu cavaler se credea un înţelept calculator: el explica evenimentele în felul său, nu avea încredere în „flecărelile” guvernelor şi credea că poate să sesizeze „realitatea lucrurilor”. Ajuns la putere foarte tînăr, sub aripa protectoare a mareşalului Pilsudskl, şi menţinînduse mai bine de şapte ani la Ministerul Afacerilor Externe - era decanul guvernelor din Europa -, el considera că urmărise de destul de multă vreme anumite desfăşurări politice pentru a le cunoaşte toate dedesubturile. Ambiţia sa perso­nală crescuse odată cu ambiţiile sale naţionale, astfel încît era în­clinat să supraaprecieze posibilităţile politicii sale şi a forţelor pe care aceasta se sprijinea.

Nu l-am văzut niciodată îndoindu-se de succesul acţiunilor sale. Pentru prima dată, în noaptea aceea, în vagon, am descoperit în el semnele neliniştii.

Privirea sa nesigură în care strălucea o lucire febrilă, mîinile sale lungi şi crispate, tenul său mai palid ca de obicei, totul în el trăda emoţia, pe care vocea sa calmă dintotdeauna nu reuşea să o ascundă. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

Arsenalul Armatei, unde se fabricau sau reparau diferite piese componente ale instalaţiilor militare, dar şi cele destinate susţinerii unui eventual război. În timpul războiului ruso-turc, purtat între anii 1768 şi 1774, Vechea Curte Domnească din centrul Bucureştilor este arsă şi devine de nelocuit. Aceeaşi Curte mai fusese incendiată în 1596, tot de oștile turceşti, venite să-1 detroneze pe Mircea Ciobanul. Tot atunci s-a mai dat foc bisericilor, caselor boiereşti şi la tot ceea ce turcii întîl­ neau în cale.

Alexandru Ipsilanti, aflat la domnie, constată, în 1774, că toată Curtea Veche devenise nelocuibilă, din cauza paraginii în care se găsea. Atunci hotărăşte să construiască o nouă reşedinţă, dincolo de Dîmboviţa, pe Dealul Spirii. Lucrările odată începute, edificiul a primit denumirea de „Curtea Nouă”. În 1810, această construcţie este cuprinsă şi ea de un mare incendiu. Cercetătorii, îndeosebi cei din domeniul istoriei, au ajuns la concluzia că focul s-a produs în timpul unei petreceri la care participau mulţi spahii. Prin spahii, lumea de atunci înţelegea proprietari de pămînt.

Mai tîrziu, se va spune că spahiii erau şefi în cavaleria turcească sau a Domnitorului român.

Alexandru Ipsilanti, de origine grecească, avea şi alte motive să facă opoziţie turcilor, transmiţînd acest sentiment şi fiului său, Constantin Ipsilanti. Acesta din urmă s-a înrolat în armata rusă, cu gradul de maior. În bătălia de la Dresda, purtată în 1811, şi-a pierdut o mînă.

După zece ani se retrage la Viena, unde, în 1828, moare.

Curtea Nouă devenise cunoscută prin primirile de vizite ale multor oaspeţi localnici şi străini. Petrecerile

aveau, aici, un caracter permanent, pînă noaptea tîrziu, la lumina lămpilor. La ieşirea din împrejmuirea Curţii erau aşteptaţi de o mulţime de cerşetori, iar demnitarii, aflaţi în trăsuri sau sănii, se arătau foarte darnici. În rîndul angajaţilor de la Curte şi al boierilor din suita Domnitorului se observau puternicele influenţe ale sultanilor şi ale celor din jurul acestora, chiar şi în îmbrăcăminte şi în modul de viaţă. Numărul celor consi­ deraţi a fi legaţi de Curtea Nouă este apreciat ca fiind de 2.000. În jurul anilor 1800 începuseră a fi adoptate noi comportamente ale unei altfel de educaţii pentru copiii boierilor. Fetele erau trimise, de prin anii 1800, la Sibiu pentru a urma Şcoala Ursulinelor, unde să înveţe să cînte la clavir, un fel de pian, şi să danseze în spiritul educaţiei nemţeşti. Aici, fetele locuiau în internatul şcolii, purtau uniformă şi se încadrau, cu multă stricteţe, într-un com­ portament foarte bine stabilit, bazat pe sobrietate. Se învăţa şi limba franceză. Autorii cercetărilor istorice nu ne-au transmis nimic în legătură cu durata unui aseme­nea curs, cum ar fi, dacă la începutul lui se cerea ca participantele să aibă ceva învăţătură de carte, sau dacă îşi făceau pregătirea şcolară elementară în această Şcoală a Ursulinelor. Presupunem că tot aici învăţau cum să prepare şi să servească mîncărurile preferate în ţările europene, pentru ca, la întoarcere, să ştie ce să ceară slugilor pe care le vor avea. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

mîngîi, să-i dau ceva să mănînce. A fugit de mine. S-a speriat şi peste tot şi-a căutat o ascunzătoare, ba chiar s-a aşezat şi pe felicitarea cu Isus. Lăsînd-o în pace şi plecînd din cameră, a ieşit din ascunzătoare şi... dusă a fost.

A trecut la Domnul preotul Petru David. Dumnezeu să-l odihnească şi cu drepţii să-l aşeze! L-am cunoscut.

Era prieten cu Vadim şi de cîte ori mergeam cu mama, la Mormîntul lui Eminescu, ea luînd microinterviuri pentru reportaj, preotul David vorbea atît de frumos că eu plîngeam de fiecare dată.

meargă cu mama lor la o întrunire în Parcul Herăstrău, cu mai multe familii nevoiaşe, pentru care se făcea o danie.

Dar, cum e zăpăcită, femeia asta a ratat ocazia.

La Biserică, lume puţină. Am sufletul greu în lăcaşul sfînt pentru întîmplarea de ieri de la Maslu. O doamnă străină, cu pălărie mare pe cap, îşi găsise loc chiar lîngă mine. Dar, parcă intenţionat, nu ştiu de ce nu-şi mai afla locul. Tot dădea peste mine. Mă împingea, din clipă în clipă, şi cum stătea în dreapta mea, nu mai puteam să-mi fac nici cruce. Mă incomoda şi cum făceam un pas în mulţime, să pot să-mi fac cruce, ea iar se împingea în mine. Mă scosese de tot din concentrare. Am protestat discret, încet, dar ea a declanşat un incident, cu glas tare. După terminarea slujbei, părintele mie mi-a făcut observaţie, fără să-mi dea numele, dar eu ştiam că vorbeşte de mine. Dumnezeu îmi este martor pentru ce am greşit şi pentru ce a făcut acea femeie, atît de apreciată de duhovnicul meu. Am început să plîng atît de tare, încît nu am mai ştiut de mine. Am lăsat-o pe Liliana cu copiii ei, şi cu mai multe bagaje, fără s-o ajut şi mi-am încărcat apoi şi mai mult sufletul. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Sîmbătă, 31 mai 2003 (1) Ziua mea de naştere. Împlinesc 32 de ani.

Toate lumînările plîng cînd ard. Cine mă va plînge pe mine?! Toţi la care mă gîndesc sînt trecuţi în Viaţa de Dincolo de Moarte. De ce viii nu-mi apar în minte? Am sufletul greu şi negru. Mă apasă ceva, o presimţire nu de bine, ca o durere. Sînt singură. Un nod pe care îl simt în gît mă îneacă. Pe piept simt o greutate. Toată noaptea mi-a fost foarte rău. Mă sufocam. Simţeam că mor, că nu mai apuc zorile. Doresc să vorbesc cu părintele după parastas.

Ieri, mi-am petrecut ziua cu copilele Lilianei, Nicoleta de 5 ani, şi Mihaela de 3 anişori şi jumătate. Le-am făcut mîncare, le-am hrănit şi le-am dus în parc. Ar fi trebuit să

RM

19

Vineri, 29 martie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (92) Observînd observatorii (3) La un moment dat, Domnul Haine Sport e la două străzi în urma unui suspect, în următoarea clipă, el îşi leapădă pantalonii şi geaca. Acum e un alt individ, în tricou şi pantaloni scurţi. Încălţările sînt singurul indiciu care îl poate da de gol, dar pe măsură ce lucrăm la noile noastre deprinderi, învăţăm să schimbăm încălţările din mers.

Pentru a comunica, ne folosim căştile de walkman conectate la staţiile noastre de emisie-recepţie. Acum, în loc să ne compromitem acoperirea vorbind la un Motorola sau purtînd căşti speciale, arătăm pur şi simplu ca şi cum am asculta nişte cîntece. O mînă în buzunar, un deget pe buton şi sîntem gata să vorbim unul cu altul. Inovaţia în sine ne ajută să fim mai eficienţi pe stradă. Ne putem coregrafia dansul fără ca unul dintre noi să fie şeful.

Purtăm teci la umăr şi la gleznă, ascunse sub haine.

Sub cămăşi, insignele noastre atîrnă ca nişte medalii.

Vom utiliza toţi agenţii şi toate departamentele aflate la dispoziţia noastră. În capitală, elicopterul Eagle One

Memoriile unui celebru criminalist român (59) Cazurile „Nădrag“ (8) Cu această ocazie, a rezultat un element nou: autorul, atît înainte, cît şi după comiterea fiecărui asasinat, citea anumite cărţi religioase, pentru a-şi fortifica „moralul”...

Cazuistica a evidenţiat și alte cazuri asemănătoare, fapt care denotă că uneori bigotismul, întreţinut de starea de incultură şi axat pe un fond patologic, poate genera o serie de semnificaţii bizare în mintea unor bolnavi psihic, semnificaţii din care aceştia desprind „însărcinări divine” ce pot fi deosebit de periculoase pentru oamenii din jur...

Astfel s-au încheiat „cazurile Nădrag”. Din punct de vedere criminalistic, ele au constituit o experienţă grea şi, în final, un succes, pentru noi, anchetatorii. Ne-au lăsat însă, și un gust amar: atîta sînge vărsat, pentru o himeră...

Un dublu asasinat monstruos (1) Sosiseră zile liniştite. Puteam respira şi noi în voie.

Cu această ocazie, împărtăşeam şi celorlaţi colegi din sreviciu din experienţa căpătată în „afacerea” de la Nădrag. Nu trecură cîteva luni însă, cînd generalul

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (11) Stăpînul de la Bagdad începe să amenințe (3) Consiliul naţional de securitate al Casei Albe, organ însărcinat cu urmărirea problemelor de politică externă, susţinea ideea sancţiunilor, dar se opunea punerii lor în practică într-un timp scurt. Robert Gates, numărul 2 în acest Consiliu şi fost director adjunct al C.I.A., era apărătorul acestei abordări treptate. Robert Kimmitt a prezidat, la scurt timp după aceasta, o întîlnire ce se desfăşura în „Situation Room“, o sală de conferinţe a Casei Albe.

Interlocutorii săi erau responsabili-adjuncți ai principalelor agenţii guvernamentale. În tot cursul întîlnirii, a avut de a face cu o unanimitate de faţadă, dar care nu înşela, de fapt, pe nimeni. Planul ce prevedea sancţiuni contra Irakului era acum total dezmembrat şi dislocat.

Singurul în măsură să învingă reticențele şi să-şi impună punctul de vedere era James Baker. Or, secretarul de stat îşi vedea tot timpul şi toate preocupările complet absorbite de proiectul unificării germane şi de frecvente călătorii pentru a-1 întîlni pe omologul său sovietic Eduard Şevardnadze în scopul pregătirii întîlnirii la vîrf Bush-Gorbaciov ce trebuia să aibă loc în luna mai în Malta. După cum declara unul din colaboratorii apropiaţi

va survola convoiul, oferindu-ne o altă perspectivă în încercarea noastră de a depista posibile ameninţări.

Poliţiştii locali vor fi utilizaţi pentru a bloca străzile pe care ne deplasăm, pentru a evacua punctele de destinaţie şi pentru a stabili rutele cele mai sigure prin oraş. Ei vor şti care sînt cele mai bune trasee, iar noi ne vom baza pe sfaturile lor. Însă nici acest lucru nu e suficient. Ce se întîmplă dacă acest nou grup din Afganistan, care aparent se autointitulează „Baza” – sau Al Qaeda în limba arabă – se decide să lovească o altă ambasadă sau alt gen de locaţie fixă? Celula şeicului din New York deţinea o lungă listă cu monumente, tunele şi poduri pe care doreau să le distrugă, astfel încît să nu avem nici o îndoială că astfel de atacuri se vor repeta. Cum vom reuşi să fim cu un pas înaintea lor pentru a le preveni?

Transcrierile colonelului îmi oferă o perspectivă detaliată asupra modului Al Qaeda de alegere a ţintelor.

Totul începe cu supravegherea preoperaţională. Tero­ riştii îşi fac temele. Îşi studiază ţintele. Studiază cînd venim şi cînd plecăm pentru a afla slăbiciunile din organizarea noastră. Dacă am descoperi aceste mişcări preliminare, i-am putea învinge şi salva vieţi omeneşti.

Trebuie să învăţăm cum să îi urmărim pe urmăritori. Ne informăm agenţii din teren. Ne extindem conştiinţa situ-

aţională, căutăm să identificăm lucrurile neobişnuite. Să îl depistăm pe individul care stă prea mult pe o bancă în parc sau pe gunoierul care nu pare să caute niciodată în vreun coş de gunoi. Să căutăm fantomele, iar atunci cînd le identificăm, să le urmărim. Să vedem unde merg, să descoperim ce fac. După care să dezvoltăm măsuri de contraatac pentru a le demonta planurile şi să chemăm cavaleria pentru a prinde membrii celulei respective.

Pe acest front, înregistrăm un prim succes. Unul dintre cei mai buni agenţi ai noştri, şi care crede în noul nostru mod de organizare a politicilor de securitate, implementează noile idei în Beirut. Nu durează prea mult pînă agenţii săi descoperă un punct de observaţie al grupării Hezbollah chiar lîngă intrarea din faţă a ambasadei din Beirut. Teroriştii se ascund într-un apartament din apropiere care dispune de o vedere perfectă către cei care intră sau ies pe poarta ambasadei.

Ei studiază în mod evident ţinte, căutînd lacune pe care le-ar putea exploata. Trimitem cavaleria pentru a prinde această echipă de supraveghere, însă am ajuns puţin cam tîrziu. Ei dispar în oraş. Cu toate acestea aflăm că au închiriat apartamentul atunci cînd acesta a devenit liber.

Putem să jucăm şi noi acelaşi joc. (va urma) FRED BURTON

Staicu Stelian mă chemă pentru pregătirea psiho-morală: a doua zi trebuia să plec, împreună cu locotenentul Grigoraş Constantin, la Oradea. Ne aştepta un caz greu, un dublu asasinat monstruos. În Oradea aveam să-i întîlnim pe reputatul medic legist, dr. Ion Micloşy, şi pe experimentatul criminalist, colonel Bodnărescu, care pe vremea aceea abia fusese numit şef al miliţiei regionale. În după-amiaza sosirii noastre, maiorul Herchy, adjunct al şefului, şi locotenentul Ciugudeanu, care lucrau în acel domeniu al combaterii infracţiunilor împotriva vieții, ne-au făcut informarea de rigoare. Cu acest prilej ne-am dat seama de agitaţia în care se aflau colegii. Pentru început ne era şi nouă teamă să nu fim furaţi de acesată atmosferă, tentaţi să ne ambalăm în verificări cerute de avalanşa informaţiilor. Trebuia să facem o selecţie... Şi... iată istoricul abominabilei fapte: Croitorul Eiben Iosif se remarcase ca maistru de frunte al fabricii de confecţii din oraş. Drept urmare, fusese desemnat să facă parte din delegaţia ce trebuia să plece la Bucureşti, pentru un schimb de experienţă.

Acest artist în meserie îşi realizase o căsuţă şi avea o familie onestă. Soţia şi copilul, în vîrstă de 4 ani, ramăseseră acasă, în sîmbăta de 13 mai 1961, cînd autocarul întreprinderii pornise spre Capitală.

Aici, în Oradea... un cartier şi o stradă liniştită. În faţa căsuţei modeste, o grădină de flori. Curtea din spate este delimitată de un gard din plasă de sîrmă, iar vecinii sînt oameni de vîrstă înaintată, locuinţa lor fiind plasată

pe o stradă paralelă. Revenind la mica locuinţă a familiei Eiben, trebuie reţinut că din curtea de flori se ajunge într-un hol care servea şi ca bucătărie; ușa, în jumătatea ei superioară, avînd un gen de fereastră acoperită prin interior de o perdea dantelată. De aici se putea intra în dormitorul cu ferestrele spre stradă. Uşa de comunicare între hol şi dormitor era în partea dreaptă, iar sus în stînga, nu de mult, fusese construită o mică fereastră (un oberlicht) pentru aerisirea ,,bucătariei”. În noaptea de sîmbătă, 13 mai, prima cînd soţul lipsea din oraş, o vecină a auzit ţipetele copilului: „Nu omorî pe mama, Lotzy Baci!...”. Colegilor noștri din Oradea le-a fost dat să vadă, în aceeaşi noapte, cel mai traumatizant tablou din cariera lor. Necunoscutul asasin suprimase viaţa mamei! Corpul neînsufleţit al acesteia se găsea întins pe jos, într-un lac de sînge, în apropierea uşii ce ducea spre bucătăria improvizată pe hol. Patul părăsit de ea, din dorinţa de a-şi apăra copilul, era şi el plin de sînge. În apropierea patului mare se afla şi cel cu plasă – al copilului. Se bănuia că asasinul fusese recunoscut de copil sub diminutivul ,,Lotzy”, neexplicîndu-se altfel şi asasinarea copilului. Întreaga dinamică a victimelor şi robusteţea mamei demonstrau că aceasta s-a luptat cu înverşunare pentru a salva viaţa fiului ei. În ciuda faptului că interiorul fusese răvășit, în şifonier, printre lenjuri, au fost găsiţi de organele de anchetă banii agonisiţi – 8.000 de lei. (va urma) DUMITRU CEACANICA

ai lui Baker: „Racheta irakiană nu a fost încă reperată de radarurile Washington-ului“.

Saddam Hussein nu a primit aşadar nici un avertisment oficial, în schimb a primit cîteva încurajări care au avut darul să bruieze şi să facă poziţia americanilor şi mai ambiguă.

La 12 aprilie, adică la zece zile de la violenta diatribă pronunţată de preşedintele irakian, un grup de cinci senatori americani a sosit în vizită oficială la Bagdad.

Delegaţia era condusă de senatorul de Kansas, Robert Dole, adversarul înfrînt de George Bush la ultimele alegeri preliminare în cursa pentru preşedinţie şi care era, în acelaşi timp, şi liderul minorității republicane din Senat.

Saddam Hussein a avut, deci, în față un adversar pe care îl considera important, influent şi, mai ales, apropiat vederilor prezidenţiale. Întîlnirea a avut loc la Mossul, oraş din nordul ţării, aproape de frontiera siriană. Saddam Hussein, aşezat pe o canapea acoperită cu velur verde într-un mic salon, era îmbrăcat cu un elegant costum gri, purtînd o cravată sobră. În fața lui se găsea o masă joasă din sticlă, plasată în mijlocul încăperii, oaspeţii fiind instalaţi în fotolii în jurul mesei. Unul dintre ei a început prin a da citire unui text în care se afirma că ei ar fi venit „deoarece noi credem că Irakul joacă un rol important în OrientulMijlociu“. De asemenea, supunea atenţiei şefului statului irakian „convingerea noastră că dorinţa dumneavoastră de a vă dota cu arme chimice şi biologice vă expune ţara

unor serioase pericole, în loc să-i întărească securitatea.

Astfel de iniţiative ameninţă alte ţări şi vor pricinui multă agitație în Orientul Mijlociu. Recentele dumneavoastră declarații, prin care ameninţaţi cu folosirea armelor chimice contra Israelului, au provocat o mare emoţie în lumea întreagă şi ar fi bine, atît pentru dumneavoastră, cît și pentru pacea în Orientul Mijlociu, să reveniţi urgent asupra unor astfel de programe periculoase, ca şi asupra acestor declaraţii şi acţiuni provocatoare“.

La terminarea textului, Saddam a dat din cap. Fusese total impasibil pe întregul parcurs al lecturii. S-a întors către Dole, care era aşezat în dreapta sa, spunîndu-i fără agresivitate: – Am certitudinea că există o vastă campanie lansată împotriva noastră de Statele Unite şi de Europa.

Dole i-a răspuns imediat cu sobrietatea şi severitatea omului de şaizeci de ani: – În orice caz, o asemenea campanie nu vine din partea Președintelui Bush. Chiar ieri ne spunea că nu va susţine o asemenea campanie. Robert Dole a reamintit apoi că Statele Unite au condamnat Israelul în 1981, după atacul asupra centralei nucleare irakiene. Saddam Hussein îl întrerupe: – Da, l-aţi condamnat, dar mai multe rapoarte arată că Statele Unite erau la curent, încă dinainte, cu această operaţiune. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 29 martie 2019

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (25) LUNA FEBRUARIE 23 februarie Războiul cel nevăzut ,,Dar acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu l7, 2l) Mîntuitorul Însuşi ne porunceşte să postim. Fiecare post de care ne vorbeşte Sfînta Scriptură este strîns legat de Dumnezeu Însuşi. Fiecare postire a poporului arăta frîngere a inimii pentru păcatul care îl depărtase de Dumnezeu şi îl chema iar la El. Să nu cîrtim, aşa cum fac mulţi, spunînd că Moise şi Ilie erau oameni neobişnuiţi, cu care nu semănăm deloc, și că ceea ce au săvîrşit ei nu ne e accesibil nouă. Deşi nu suntem sfinţi, aşa cum sînt ei, şi nici nu ne-a fost menită o slujire deosebită, totuşi Isus Christos ne-a adresat tuturor chemarea la întîlnirea cu Dumnezeu, la împărtăşirea cu El, la ascultarea faţă de El. „Dumnezeu a iubit lumea” – nu doar pe unii oameni, ci lumea întreagă, şi această lume sîntem noi.

Pecetea morţii şi jertfei lui Christos este pusă asupra noastră, a tuturor, fără vreo excepţie, fiindcă ,,la Dumnezeu nu este părtinire”.

Acesta este singurul nostru drept, al tuturor. Christos a murit ca să ne facă părtaşi ai împărăţiei şi slavei Sale. El ni L-a împărtăşit şi pe Tatăl Său, zicînd: ,,La Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Prin această chemare către Tatăl, El ne-a deschis calea către El și intrarea la El. Postul şi rugăciunea, care sînt strîns legate între ele, completîndu-se reciproc, ne ajută şi ne sprijină pe această cale. Rănile noastre sînt adînci, metehnele noastre morale sînt îndărătnice, încercările nu ne slăbesc o clipă: să fim şi noi stăruitori în lupta necontenită cu acel neam ,,care nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post”.

24 februarie În rugăciune vom afla răspunsul ,,În zilele acelea, cuvîntul Domnului era rar” (I Regi 3, l) Există perioade în istoria popoarelor cînd slava lui Dumnezeu se arată mai limpede. Atunci, împărăţia lui Dumnezeu se arată întru putere. Atunci pare a se statornici o împărtăşire văzută între Dumnezeu şi oameni; minunile, prorociile, sînt mai dese. La facerea lumii, lumina s-a despărţit de întuneric şi s-au aprins luminătorii cereşti: şi lumea duhovnicească se umple atunci de o lumină nepămîntească, ce le dă oamenilor înţelepciune şi îi îndrumă pe calea dreaptă. În viaţa omenirii urmează însă adeseori şi epoci cînd glasul lui Dumnezeu nu se mai aude, cînd tăria Lui nu se mai arată în toată puterea Sa. Asemenea vremuri sînt trimise ca cele mai mari încercări pentru credinţa noastră: atunci cerul ne pare închis şi auzim mereu cîrtirea necredincioşilor, care cer semn din cer și repetă întruna: „Unde e Dumnezeul tău?” Dar, cu toate că în zilele noastre nu vedem bolnavi însănătoşindu-se într-o clipă sau morţi care învie, puterea lui Dumnezeu nu slăbeşte; glasul Lui răsună chiar şi atunci cînd noi nu îl auzim: ,,Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, l7).

Ceea ce se întîmplă în istoria omenirii se repetă şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi în lumea noastră duhovnicească după un seceriş bogat urmează secetă şi foamete: sufletul nostru însetează şi flămînzeşte de adevăr, iar proviziile noastre se dovedesc a fi neîndestulătoare.

Deseori, după momente de bucurie duhovnicească, deodată începe să ni se pară că Domnul S-a depărtat de noi şi cuvîntul Lui a amuţit. Atunci ţîşneşte din sufletul nostru un strigăt de disperare, şi strigăm împreună cu David: „Doamne, pînă cînd?”. Înţelegem de ce Iisus n-a răspuns la întrebările lui Pilat, dar atunci cînd noi, cu deplină nădejde, strigăm către El şi nu primim răspuns, cînd învăţătorul nostru pare că doarme, deşi ar putea potoli furtuna ce ne împresoară, asta ni se pare ceva greu de îndurat şi cu neputinţă de înţeles. Chiar dacă Domnul nu ne răspunde îndată, El ne va vorbi atunci cînd va veni vremea. Dacă vom alerga la El cu credinţă şi vom aştepta cu răbdare răspunsul la rugăciunea noastră, fără îndoială că vom primi acest răspuns atunci cînd vom avea cea mai mare trebuinţă de el. (va urma)

CINSTE DOAMNELOR NOASTRE CREȘTINE!!!

M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sîmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gîrbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.

Preotul apare mai tîrziu, pe la cinci şi ceva, de mila lor, să nu le ţină prea mult în frig, deşi anunţase că slujba începe pe la şapte. Se risipesc prin Biserică ca nişte furnici, aşezînd darurile pe mesele grele de lemn putred. Foşgăie pungile, abia mijind prin fiinţă, se fîţîie de colo pînă colo, aşteptînd, aprinzînd lumînări pe colivă şi pe pachetele de bunătăţi. Ici colo cîte un oftat, şi o amintire despre bărbatul plecat, sau despre copilul marinar, înecat în apele de departe.

Urmează slujba de pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare şi rugăciunea de dezlegare. Apoi ,,Veşnica pomenire” şi întreaga Biserică leagănă alene coşurile cu bunătăţi ca pe nişte prunci în albiile lor.

O întreagă armie de raţionalişti găunoşi atacă necontenit tradiţia de două milenii a românilor. Ce atîta pomenire a morţilor? Ce, mănîncă mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormînt? Astea-s tradiţii magice, folclor păgîn, idolatrie, cult thanatic, abureală. Chiar aşa? Mănîncă şi bea mortul? Ce atîta tevatură în jurul unui eveniment tragic, cînd în Occident moartea e ascunsă, ca o ruşine supremă a vieţii fără rost. Mortul occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rînjeşte dintre florile scumpe ale coşciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă…“. La o gîndire mai adîncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii, vedem că pomana morţilor e fundamentul firii omeneşti. Iubirea noastră se manifestă în chip esenţial în dăruirea de mîncare pentru cel iubit.

Tînărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecînd în jos, o invită pe fecioară la cină. Femeia, gîrbovită de truda zilnică, cînd vine bărbatul frînt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei, este strachina de mîncare pe care i-o pune în faţă. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei, cu cearcănele pînă la gură, bîntuie ca nişte stafii prin casă în muma zorilor pentru a pregăti mîncare pentru pruncii care pleacă la şcoală.

A da de mîncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a fiinţei, expresia luminii care ţi se naşte în inimă şi străpunge norul gros de indiferenţă care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrăţişarea nevăzută dintre suflete. Cîtă bucurie are femeia cînd soţul şi copiii se ospătează din bunătăţile pe care le-a pregătit. Cu mîinile pline de făină şi cu ochii lăcrimînd a ceapă, femeia iese din istorie şi intră în veşnicie prin smerenie dăruitoare. De cîte mii de ori a pregătit mîncare pentru cei iubiţi ai ei? Revenim la pomana morţilor. Eu, ca preot primesc deseori şi eu cîte un pachet din mîna tremurîndă a vreunei bătrînici, pentru sufletul lui cutare. Ajuns acasă, cu vreo duzină de pachete, mă minunez de ce e înăuntru. O băbuţă a pus şerbet de trandafiri, că aşa îi plăcea bărbatului ei. Alta înveleşte atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia sufletului. Una pune doze de Pepsi în pacheţel, că soţului tare îi plăcea zahărul lichid… Pîinicele, fursecuri făcute în ore de osteneală, lumînări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la pahar, sute de chestii. Printre lacrimi şi singurătate, femeile acestea care cară în spate neamul românesc, fac ce ştiu mai bine, fac ceea ce au făcut de o viaţă. Dau de mîncare pentru cei dragi. Ele ştiu, mai bine decît orice doctor în teologie, că Dumnezeu ne iubeşte atît de infinit, încît Se dă pe Sine de mîncare pentru noi. Împărtăşania este actul suprem de dăruire a lui Dumnezeu, ca mîncare pentru veşnicie. Delicateţea, duioşia, dorul de a-l vedea pe cel ce acum e îmbrăţişat de Dumnezeu, sfinţenia şi smerenia, şoapta îngerului, lacrima înfiorată, lumina Învierii răstignită pe noaptea lumii, toate se împlinesc

RM

Copil iubit de Dumnezeu

Să-ți spun că nu cunosc ce-i teama?

Că întîlnesc pe drum doar flori?

Să-ți spun că fiecare zi Începe c-un surîs în zori?

Să-ți spun că n-am îngrijorări Și lacrimi n-am vărsat demult?

Să-ți spun că trec triumfător Prin lume și al ei tumult?

Să-ți spun că nu cunosc durerea Și nici suspinul nu îl știu?

Să-ți spun că iarna mi-e străină Și poate fi un... prea tîrziu?

Nu... n-am să-ți spun acestea toate Căci aș minți și nu e bine Dar vreau să-ți spun că am un Prieten Mereu alăturea de mine!

Cînd teamă-mi e îmi dă putere Și-mi șterge lacrima ce-am plîns Iar cînd durerea mă apasă Cuvîntul Lui îmi e de ajuns!

Nu... n-am să-ți spun că nu mi-e teamă Căci sînt un simplu om și eu Însă am harul de a fi Copil iubit de Dumnezeu!

Maria Luca

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici Unirea conjugală - prin urmare şi viaţa de familie - a fost rînduită şi sfinţită de către însuşi Domnul Dumnezeu încă din Rai. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, zice Sfînta Scriptură, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie a făcut. Şi i-a binecuvîntat pe ei Dumnezeu, zicînd: ,,Creşteţi, şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pămîntul” (Facerea 1, 27-28).

Cînd a venit pe pămînt Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, şi El a întărit legea căsătoriei, repetînd cuvintele pe care le-a spus Dumnezeu în Rai cînd i-a făcut soţie primului om şi a rînduit legea aceasta: ,,va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi cei doi un singur trup” (Facerea 2, 24). Pentru a le da oamenilor de înţeles cîtă cinstire merită unirea nunţii, a binevoit să meargă El însuşi, cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi, la nunta din Cana Galileii. Fiind rînduită de Dumnezeu încă din Rai şi întărită de Mîntuitorul Christos, unirea nunţii a primit, însă, în Biserica lui Christos încă o sfinţire, aparte şi supremă, după cum arată Sfinţii Apostoli. Astfel, Sfîntul Pavel, după ce repetă cuvintele Mîntuitorului cu privire la unirea nunţii şi anume că prin aceasta cei doi - soţul şi soţia - vor fi un singur trup, adaugă: ,,taina aceasta mare este iar eu zic în Christos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32).

Ia­tă de ce nunta şi este cinstită ca Taină între cele Şapte Taine rînduite în Biserică. (Preot Alexan­dru Rojdestvenskii) în această dăruire de hrană. Pomenirea morţilor e dovada că iubirea trece dincolo de moarte, că sîntem împreună în pofida mormîntului, în ciuda morţii, sfidînd iadul şi tenebrele lui. Şi e ceva mai mult decît atît. E vestirea de taină a unei vocaţii pentru veşnicie: femeile sfinte ale neamului românesc fac în Rai de mîncare lui Dumnezeu. Cinste lor!

Anonim

RM

21

Vineri, 29 martie 2019

S , ase,

Dac nu ar fi de plns, ar fi chiar de rs

Balcaniada de Primăvară

Prezent în Serbia acum ceva timp, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat cu seninătate că ,,v-am bombardat ca să vă salvăm”, cu referire la evenimentul declanșat acum 20 de ani, pe 24 martie 1999, cînd NATO a început o campanie de bombardament care a ținut ,,doar” 78 de zile. În acest timp au murit mii de militari și civili, iar Serbia a fost dată înapoi cu cel puțin 40 de ani. Așa cum realitatea ne arată, pagubele pe care NATO le-a provocat Serbiei au depășit 200 de miliarde de dolari. Peste toate acestea, există suspiciuni rezonabile că în bombardamente s-a folosit muniție interzisă, uraniu sărăcit, astfel încît multe cazuri de cancer din prezent, i se cauzează.

Atunci Serbia a pierdut Kosovo dar a cîștigat respectul lumii prin curajul de care a dat dovadă. Au trecut 20 de ani, lumea se pare că a început să uite, iar sîrbii sînt pe cale să declanșeze primăvara balcanică, un soi de avanpremieră la ceea ce urmează să se întîmple, în curînd, în Balcani. Imediat ce Belgradul a refuzat propunerea secretarului general al NATO care, probabil, se referea la aderarea Serbiei la NATO și la ieșirea ei din neutralitate și, implicit, din zona de prietenie cu Rusia, uite că sîrbii au ajuns la concluzia că mass media lor nu e liberă, că, de fapt, președintele Aleksandar Vučić este un dictator, că, de fapt, nu există democrație în Serbia.

Se simte aici un miros occidental de primăvară revoluționară, fie ea portocalie, balcanică sau cine mai

P I Mo c c h io !

știe cum. Scenariul de la Kiev se repetă, doar că nu are aceiași parametrii încă. Opoziția minoritară dorește cu orice preț să preia puterea, așa că nu va aștepta alegerile și va forța căderea regimului actual. Curînd vom asista la o presiune atît de mare, încît președintele are să fie forțat să demisioneze, mai ales că s-a demonstrat că niște sînge în piață și o presă pe măsură pot face minuni, așa cum a fost la Kiev.

Să sperăm, totuși, că Moscova va avea cum să îl salveze pe Aleksandar Vučić printr-un comando, mai ales că Rusia demonstrează, încă o dată, că este slabă. În 1999 mulți au acuzat Rusia că a trădat Serbia. Normal că așa a fost, Boris doar ce băuse bine și nu știa pe ce buton să apese, pe cel de room-service sau pe cel prin care impunea o linie roșie.

Acum, la 20 de ani distanță, este evident pentru mulți că este o chestiune de timp pînă cînd Serbia va reveni în zona de interes a Occidentului, și asta numai pentru că acolo se injectează o grămadă de bani și multă manipulare în mințile întunecate ale unor politicieni. Așa cum banul și dezinformarea au făcut praf Iugoslavia, aceleași metode vor educa Serbia rebelă și o vor aduce în brațele calde ale Uniunii Europene și ale NATO. Nu mai contează că în urmă cu 20 de ani au pierit oameni, uciși de bombele aducătoare de libertate ale Occidentului, nu mai contează cancerul care omoară în continuare sîrbi, nu mai contează că NATO a încălcat tot ce însemna drept internațional, actionînd fără mandat ONU. Nu mai contează nimic acum decît că Serbia nu are presă liberă așa că trebuie să suporte iar un întreg calvar economic și mediatic, un alt război, pentru ca ea să devină europeană și nord-atlantică.

Asta în timp ce Arabia Saudită, care a ucis un jurnalist cu brutalitate, nu are nici un fel de stres cînd e vorba de presa liberă și de drepturile omului.

Ar fi de rîs, dacă nu de plîns. Balcaniada primă­ văratică este în plină desfășurare. În Serbia este deja, în Muntenegru este, chiar și prin Albania este, dar acolo nu îmi este clar motivul. Ce este, totuși, evident în această acțiune, este faptul că acelea nu sînt țări membre UE. Muntenegru este de curînd membră NATO și doar atît.

Posibil ca o agitație la nivelul acestor țări să fie în interesul unei alte țări, non UE, evident, care va profita de acest lucru pentru a-și consolida poziția în Europa. Militar și, automat, ca piață de desfacere. Rămîne să vedem ce are să urmeze, cert este că mulțimea de la Belgrad este pe punctul de a declanșa un nou seism zonal ale cărui efecte le vom vedea curînd, chiar din acest an. În toată această poveste, interesant este faptul că Serbia este pe punctul de a-și pierde din statutul de ,,stat războinic, dîrz și drept”, așa cum noi, românii, o considerăm. În timpul celor 78 de zile de bombardament NATO, mulți români au suferit alături de poporul sîrb, și, ca dovadă că șocul a fost mare, atît PNȚCD, pe atunci la putere, cît și președintele Emil Constantinescu, nu doar că au pierdut puterea politică în anul 2000, dar nici măcar nu au mai reușit să o recupereze vreodată. Prin acceptarea survolului spațiului aerian românesc de către avioanele NATO în vederea uciderii sîrbilor de dincolo de graniță, poporul român a taxat aspru clasa politică, iar poporul sîrb a cîștigat multă simpatie și dragoste din partea noastră. Este adevărat că presa nu a expus această realitate din motive lesne de înțeles. Dar la nivelul conștiinței poporului român, acolo unde dezinformarea nu are acces, a rămas adînc întipărită reacția poporului sîrb în fața agresiunii NATO, și să sperăm că așa va rămîne. Să nu devină și ei precum noi, românii, o masă de consum și de manevră. Carne de tun au fost deja.

D.A.

22

Vineri, 29 martie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Limba Română e Patria mea (2) (urmare din pag. 1) Întrucît au protestat împotriva manierei în care s-a făcut inventarierea averii familiei Elena şi Nicolae Ceauşescu, reprezentanţii revoluţionarilor şi ai militarilor paraşutişti au fost, efectiv, daţi afară în timpul operaţiunii de desigilare a valorii respective. Apoi, comoara a dispărut, fără urmă!

Ulterior, pe parcursul a 11 ani, aşa cum am scris pe pagina I a penultimului număr al revistei „România Mare”, din seifurile şi depozitele Băncii Naţionale a României au fost furate, pînă în anul 2000, nu mai puţin de 100 de tone de lingouri de aur, bijuterii, monede scumpe, alte bunuri inestimabile, toate cu ştirea şi sub oblăduirea guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Personaj pe care nimeni nu-l va mişca din loc, el stă neclintit, în bătaia vînturilor, păzit de Şarpele Monetar Internaţional, veşnic ca Baba Dochia din Bucegi. Acest Mugur Isărescu a luat, de fapt, locul monedei naţionale, Leul. „Goana după Aur” din România post-decembristă e mai feroce şi face mai multe victime decît „Goana după Aur” din California Secolului al XlX-lea.

Pînă acum, în ciuda tuturor evidenţelor, a tuturor probelor, a tuturor semnalelor de alarmă trase de noi şi de alte conştiinţe din presă, n-a fost pedepsit nici un rechin! Numai plevuşcă şi gingirică!

Fiecare regim care s-a succedat la Putere, ca într-o alternanţă a molimelor pustiitoare, n-a avut altă preocupare decît să fure şi mai vîrtos, să recupereze timpul pierdut, să-i îndepărteze pe cei incomozi.

Aşa se explică de ce PDSR-ul, bunăoară, a refuzat, cu furie, orice propunere de colaborare din partea PRM: spărgătorii n-au nevoie de martori incomozi!

Au trecut mai bine de 2 luni de la schimbarea regimului politic, prin revenirea la Putere, printr-o fraudă gigantică, a lui Ion Iliescu. Mai ţinem minte, cu toţii, atacul de panică, degenerat într-o criză de isterie colectivă, care a pus stăpînire pe unii politicieni şi moguli din mass-media. Ca om care a provocat reacţiile astea furibunde, am privit cu stoicism şi chiar cu detaşare ce se întîmplă, spectator la propriul meu linşaj. Trăiam senzaţia pe care o descriu unii medici şi pacienţi, despre moartea clinică: parcă spiritul meu se detaşase şi asistam, de undeva, de sus la tot furnicarul acela.

N-am avut nici o clipă senzaţia că am greşit cu ceva în faţa semenilor mei şi a Ţării, fiindcă toată viaţa n-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, uitaţi-vă şi voi ce ridicole sînt acuzaţiile care mi se aduc. În linii mari, anticipasem reacţia de disperare a caracatiţei Mafiei – dar nu-mi puteam imagina proporţiile, urletele guturale, mişcările bezmetice, minciunile scelerate care se vor debita împotriva mea şi a familiei mele. Atunci, în acele două săptămîni scurse între turul I şi turul II al alegerilor prezidenţiale, aidoma unui film de groază, parcă s-au deschis mormintele şi printre noi au început să circule şi să se strige strigoii, cu voci din afundul Hadesului, ca-n nuvela „Nopţi la Serampore”, de Mircea Eliade, cu chipul schimonosit de ură şi răsuflarea de abur îngheţat, se căutau, se pipăiau, se îmbrăţişau, îşi făceau curaj şi se aşezau, spate în spate, în grupe de rezistenţă împotriva temerarului care îi stropise cu agheasma sfinţită a adevărului şi era gata-gata să-i ghilotineze în piaţa publică. În numai cîteva ore de la intrarea mea în finala alegerilor prezidenţiale, toate biletele de avion pentru cursele externe se vînduseră ca pîinea caldă, o frică îngrozitoare pusese stăpînire pe bandiţi, care ştiau prea bine că eu nu mă joc şi că, efectiv, îi voi băga la puşcărie. În paralel, s-a declanşat o strategie odioasă, de demonizare a mea pe toate posturile de Televiziune, în toate publicaţiile. Era moartea cît capra pe casa lor! „Vine ghiaurul! Vine balaurul! Ne ţine cu pîine şi apă, să spunem tot ce-am furat! Păzea!” – cam aşa ţipau, ca din gură de şarpe, hoţii de toate culorile şi

de toate etniile. Nici o mîrşăvie n-a fost cruţată. Nici o fărădelege n-a fost ignorată. Parcă o anomalie magnetică îi lovise după ceafă, parcă le făcuse cineva o injecţie cu tinctură de iod în apofiza spinoasă, şi oameni care, pînă atunci, păreau normali, deodată au invadat micile ecrane cu nişte feţe tumefiate şi năduşite, cu nişte trupuri de mari mutilaţi de război, cu mişcări dezordonate şi vorbe necugetate, şuierate, bolnave de spaimă. Atunci mi-a venit în minte titlul unui cunoscut roman: „Animale bolnave”. Şi m-am gîndit că, dacă Europa ne-a dat „boala vacilor nebune”, putem şi noi, românii, să ieşim la schimbul mondial de valori cu „boala boilor nebuni”.

Rezultatul se cunoaşte: cea mai mare fraudă din Istoria politică a României. Au existat – conform unor declaraţii – circumscripţii unde agenţii PDSRului, împreună cu forţele de ordine, au introdus saci întregi cu voturi falsificate, în favoarea contra­ candidatului meu de 71 de ani, iar acolo unde unii observatori au protestat, aceştia au fost, efectiv, ameninţaţi cu moartea. De altfel, săptămîna viitoare vom depune, pe adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de la Strasbourg, plîngerea şi dovezile pe care le avem cu privire la uriaşa fraudă electorală din România. În ceea ce mă priveşte, eu sînt un om cu frica lui Dumnezeu şi ştiu să pierd, nu-i nici o problemă. Pentru un copil de muncitori, care a crescut într-o căsuţă cu pămînt pe jos şi pînă la studenţie n-a avut nici măcar o haină proprie, am realizat în viaţă nesperat de mult, prin forţele mele, cu nopţile albe, de muncă asiduă, şi cu credinţa în Mîntuitorul Isus Christos, care m-a ţinut în viaţă.

Din păcate, cel care a pierdut atunci, la 10 decembrie, n-am fost eu, a fost Poporul Român. Acum aveţi, cu toţii, posibilitatea de a compara: cum ar fi arătat România dacă, în aceste 2 luni, s-ar fi făcut curăţenie generală, ar fi fost confiscate averile realizate prin jaf şi s-ar fi pus în mişcare economia reală – şi cum arată România acum, sub acelaşi Ion Iliescu, care nu e nici pe departe aşa „sărac şi cinstit” cum pozează, ca un erou din filmele sovietice, ci e chiar protectorul piraţilor! Absolut nimic, în aceste 2 luni de şmecherie balcanică, n-a trecut de nivelul vorbelor, cu un şef de Stat nelegitim şi intrat în al 8-lea deceniu de viaţă, partidul celor 3 roze a devenit partidul celor 3 scleroze. Păcatul cel mare al „monstruoasei coaliţii” nu este acela că m-a împiedicat să cîştig alegerile, ci inconştienţa cu care a instalat ca preşedinte, pentru a treia oară, un cadavru viu. Toţi cei care mai cutează să prezinte fenomenul infracţional n-au făcut, pînă acum, legătura directă dintre marii gangsteri şi sărăcia cruntă care a ticăloşit Ţara. Am s-o fac eu.

Aveţi vreme să ascultaţi? Ei, bine, fiecare mafiot, de teapa lui Valeriu Stoica, Radu Sîrbu, Attila Verestoy, Dragoş Constantinescu, Dorin Marian, fraţii Erdely şi a altora ca ei, trimite, automat, în puşcărie cam 5.000 de oameni, care sînt siliţi să fure şi să dea în cap, fiindcă n-au ce mînca, dar trimite alţi 5.000 de oameni şi pe lumea cealaltă, fiindcă aceştia se sinucid de disperare, ori mor din lipsă de medicamente. Încercaţi să vă imaginaţi toate aceste relaţii de cauzalitate: nu există bogăţie la un pol fără sărăcirea altui pol! Atunci cînd mafioţii amintiţi, şi alţii ca ei, dau lovituri grele economiei naţionale şi nivelului de trai, se produce un dezechilibru grav în zona oamenilor lipsiţi de apărare, asta-i realitatea! Aceşti români nu sînt săraci pentru că i-ar fi lovit un meteorit, din senin, sau că a căzut vreo piaţă de desfacere, ori s-a ruinat o industrie – ei sînt săraci pentru că au fost sărăciţi, deliberat, de nişte fiare de pradă care nu mai respectă nici o lege, nici un precept creştin, şi dau dovadă de o lăcomie mai mult decît animalică. Atunci cînd Valeriu Stoica a dezincriminat bancruta frauduloasă, pentru numai 3 luni, el i-a absolvit de puşcărie şi, implicit, de plata datoriilor şi de confiscarea averilor pe cei care au dat „tunuri” grele la bănci şi au aruncat în aer moneda naţională.

Atunci cînd Radu Sîrbu a vîndut o mare parte a Patrimoniului Naţional, încasînd comisioane mult mai mari decît preţurile oficiale, el a azvîrlit în şomaj sute de mii de oameni, a vlăguit avuţia Poporului Român şi l-a expus pe acesta preţurilor exorbitante stabilite de noii stăpîni. Aşa-zisa privatizare nu e altceva decît o formă mascată de prăduire a avuţiei naţionale, de ruinare a românilor pînă la pragul psihologic al acceptării oricăror samavolnicii, inclusiv sfîrtecarea teritorială, căci cu oameni nevoiaşi şi bolnavi poţi să faci orice.

Uitaţi-vă numai la ROMTELECOM, poate cea mai scandaloasă expresie a abandonării unei populaţii lipsite de apărare în ghearele Mafiei Transnaţionale, unde directorii greci, americani şi de alte origini au salarii de peste 20.000 de dolari pe lună fiecare, bani storşi de la români, care plătesc cel mai mare bir din existenţa lor, după fumărit şi văcărit – adică telefonitul, avînd în vedere că tarifele convorbirilor telefonice au explodat de cîteva zeci de ori. Cui îi serveşte înstrăinarea acestui domeniu strategic al Ţării, care e telefonia publică? În nici un caz României.

Exemplele pot continua. Toate explicaţiile şi analizele aşa-zişilor specialişti nu fac nici două parale faţă de realitatea crudă a raporturilor dintre cei îmbogăţiţi peste noapte şi cei ruinaţi peste noapte. Un nenorocit care sparge o vitrină şi fură o pîine, sau unul care a furat un tomberon de gunoi şi l-a vîndut cu 1 milion de lei, fiindcă n-avea ce da de mîncare la copii – caz real, prezentat de mine, în Senat, în faţa fostului ministru de Interne, Dudu Ionescu – este băgat la închisoare, în vreme ce un mafiot care sparge o bancă, din interior, este băgat în Parlament sau în Guvern. Nu trebuie un efort deosebit pentru a înţelege că nici un mare infractor al Regimului Iliescu n-a păţit nimic pe timpul Regimului Constantinescu, la fel cum nici unui mare infractor al Regimului Constantinescu nu i s-a clintit nici un fir de păr pe timpul noului Regim Iliescu. Toţi merg mînă-n mînă. Toţi sînt înţeleşi şi nimeni nu îndrăzneşte să depăşească linia roşie. Vorba poetului Eugen Jebeleanu, în timpul celui de-al II-lea război mondial: „Cine limbă lungă are/ 5 ani va săpa la sare!”. Am să dau un singur exemplu, din cîteva mii: cazul celei mai mari rafinării din Ţară, Petromidia Năvodari.

Evaluată la peste 1,2 miliarde de dolari. Vîndută aşa-zisului om de afaceri Dinu Patriciu, care, mai nou, e şi deputat PNL, cu un preţ (bacşiş) de 50 de milioane de dolari. Pentru a nu fi anulată această privatizare frauduloasă, numitul Patriciu s-a retras în planul secund şi, conform postului de radio englez BBC, preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost uns, zilele trecute, un fruntaş local al PDSR Constanţa, Alexandru Nicolcioiu.

Vedeţi cum se scrie Istoria? Cine e atît de naiv să creadă că va fi deschisă, vreodată, vreo anchetă guvernamentală cu privire la fărădelegile de la Petromidia, cînd PDSR-ul şi PNL-ul au nu numai un acord politic, ci şi unul financiar şi economic, împărţind, împreună, „tortul miresei”? În paralel, Nicolae Văcăroiu, la ordinul lui Ion Iliescu, îşi permite să-i sancţioneze cu Avertisment pe cei 2 senatori PRM care au îndrăznit (?!) să participe la o vizită cu scop umanitar în Irak, el minţind populaţia că întregul Birou Permanent al Senatului a luat decizia asta, dar, ce curios, deputaţii PDSR care au participat la aceeaşi vizită n-au păţit nimic! Îşi permite România să aibă două Parlamente, cu două unităţi de măsură diferite? La fel a minţit, pe un post de Televiziune, şi un alt senator PDSR, care mai e şi preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, Gheorghi Prisăcaru; acesta s-a lăudat la populaţie că datoria Egiptului faţă de România a fost recuperată – e vorba de 400 de milioane de dolari – dar, în marea lor majoritate, banii au intrat în buzunarele unor particulari iuţi de mînă, de care întîiul Regim Iliescu nu e deloc străin. (va urma)

RM

23

Vineri, 29 martie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (14)

Mergînd, în 1994, în pelerinaj la capela Brătienilor, împreună cu bunul meu amic Mircea Muşat, am depus o coroană de flori cu panglică Tricoloră şi, din vorbă-n vorbă, m-am interesat de unde vine numele moşiei. M-a lămurit custodele şi, prin mijlocirea lui, încerc să-i lămuresc şi eu pe cititorii acestei lucrări: „Florica se numea o fetiţă a lui I. C. Brătianu, care a murit la frageda vîrstă de 3 ani”. (Nu-i vorbă, toate astea figurează şi în cărţi.) Acolo, deci, s-a născut Constantin, după 2 ani de la naşterea aceluia care avea să devină marele Ionel (pentru a nu fi confundat cu tatăl său, Ion, deşi acesta fusese şi el mare, primministru pe vremea Războiului de Independenţă). A primit numele de botez al bunicului său, Constantin, nume prezent, printr-o iniţială discretă, şi în acela al lui Ion C. Brătianu. Independent de voinţa sa, Dinu Brătianu a stat în umbra fratelui mai mare. Abia după moartea lui Ionel (1927) şi a lui Vintilă (1930), Dinu a păşit în prim-planul vieţii politice. A exercitat funcţia de preşedinte al Partidului Naţional-Liberal de la 1934 pînă la 1947, an în care a fost arestat, la 71 de ani. Numai barbarii bagă în închisoare oameni bătrîni. Şi au făcut-o, dar cu preţul unei condamnabile ingratitudini! Nedreaptă răsplată pentru acela care fusese, alături de Iuliu Maniu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, fondator al Blocului Naţional Democrat – careu de aşi, fără de care nu s-ar fi înfăptuit schimbarea cursului războiului şi, în final, al Istoriei, la 23 august 1944. Să ne uităm la soarta celor 4: toţi, fără excepţie, au fost exterminaţi de regimul bolşevic, cel mai „longeviv” fiind socialistul Titel Petrescu, care moare în 1957 (arestat în februarie 1948, el este eliberat în 1956, o umbră de om, şi se stinge, în „libertate”, după numai un an).

După un „lustru” de vreme, cum ziceau romanii, în 1919, Dinu Brătianu revine cu o altă cugetare, scrisă sub cea a mult mai prestigiosului său frate, Ionel I. C. Brătianu: „Demnitatea şi încrederea în energiile sale lăuntrice, iar nu servilitatea faţă de interese din afară, fac propăşirea şi puterea unui neam. C. Brătianu. 11 Oct. 919”. Era limpede revolta fratelui mai mic faţă de ceea ce îndurase fratele mai mare, care, datorită unor condiţii umilitoare impuse la prepararea Tratatelor în cursul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, plecase furios la Bucureşti şi îşi dăduse demisia din fruntea Cabinetului (deşi dreptul evreilor de a ţine Sabathul ar fi putut să-l accepte, că nu era un capăt de ţară!). Ce prim-ministru român a mai făcut aşa ceva, în perioada contemporană? Nici unul, dimpotrivă, cei mai mulţi s-au întrecut, parcă, să fie cît mai servili faţă de străini.

39) SIMONA LAHOVARY. Doamnă de onoare a Reginei Maria, pe care o însoţeşte în voiajul întreprins, după război, în SUA. Verişoară a Marthei Bibescu, pe care e geloasă şi o bîrfeşte – Regina Maria o apără pe „Simki a ei”, într-o scrisoare către aceea care avea impresia că toate femeile se coalizează împotriva ei. Despre vizita în America scrie, cu lux de amănunte, o biografă a soţiei lui Ferdinand, Hannah Pakula. Să răsfoim, pentru cîteva clipe, şi cartea ei, cu atît mai mult cu cît Simona Lahovary (alături de cea de-a doua doamnă de onoare, Irina Procopiu) a fost martoră la cele mai multe dintre scene, unele palpitante: „Cu douăzeci şi patru de ani mai devreme, cînd era încă Principesă Moştenitoare, Maria a asistat la un spectacol de balet al lui Loie Fuller la Teatrul Naţional Român. Profund impresionată de reprezentaţie, Principesa în vîrstă de douăzeci şi şapte de ani a lăsat o fotografie care o înfăţişa îmbrăcată în dantelă albă fină, semnată de ea şi cu următoarea dedicaţie: «Una dintre cele mai pasionate admiratoare ale dumneavoastră, în amintirea unei seri încîntătoare, cu care aţi făcut fericită toată dragostea mea pentru artă». Pe spatele fotografiei, Loie, al cărei stil literar era chiar mai

inventiv decît dansul său, a adăugat: «Ochii minţii mele privesc atît de pătrunzător, încît mi-au venit lacrimi în suflet, lacrimi de bucurie şi fericire, care nu se vor uita niciodată. În amintirea sufletului unui artist pe care l-am întîlnit în pustietate şi l-am văzut în lumina adevărului, Ea, Maria!». Loie Fuller nu era tocmai ceea ce părea pe scenă. (…) Prietenia ei cu Maria s-a pecetluit cînd

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (58) Principesa Moştenitoare a ajutat-o să depăşească una din vechile ei încurcături financiare, la cîteva zile după spectacol. Ele au corespondat tot restul vieţii, iar în timpul războiului, Loie, a cărei carieră era sfîrşită, a organizat un ajutor pentru România şi a venit la Iaşi ca infirmieră de Cruce Roşie. După război, Maria a văzut-o pe Loie ori de cîte ori a fost la Paris. În anii ’20, ele au colaborat la un balet bazat pe lucrarea Mariei, «The Lily of Life», pe care Loie l-a transpus, mai tîrziu, în film, iar Maria a semnat acte dîndu-i prietenei sale drepturi exclusive de montare a povestirilor ei pentru scenă şi ecran. De asemenea, Regina i-a încredinţat lui Loie probleme de stat, îngăduindu-i să vorbească pentru România cu Frank Polk, şeful delegaţiei americane la Conferinţa de Pace. «Am o încredere oarbă în Loie», spunea ea; «greutatea este să-i faci şi pe alţii să aibă aceeaşi încredere». Cu ajutorul Mariei, Loie a elaborat planul pentru o «organizaţie puternică», pentru a ajuta România «în o mie de feluri». Ea a muncit neobosită, chiar dacă fără succes, pentru Maria şi ţara ei, aducînd la Bucureşti pe preşedintele de la International Harvester, un senator care a sprijinit elaborarea documentului de împrumut agricol (Farm Loan Act) şi pe moştenitoarea zahărului, Alma Spreckels, ca să vorbească cu Regina cum să amelioreze economia României. De asemenea, Loie l-a prezentat Reginei pe prietenul ei Samuel Hill.

Hill făcuse şi pierduse o avere în construcţii de căi ferate şi drumuri. (…) În 1926, Loie a convins-o pe Maria că ar fi de ajutor pentru România dacă ea ar face o vizită neoficială în Statele Unite. Motivaţia era o invitaţie din partea lui Samuel Hill de a inaugura noua sa construcţie – Muzeul de Artă Maryhill, situat în statul Washington.

Maryhill era conceput de Hill ca un monument dedicat păcii, defunctei sale soţii, de care el divorţase, şi Reginei Maria. Deşi el a început-o ca o fortăreaţă, Loie l-a convins să o transforme în Muzeu. (…) Trenul regal românesc nu era deloc încăpător pentru cei 85 de călători ai săi. Anturajul Reginei cuprindea două doamne de onoare, guvernanta Principesei Ileana, un reprezentant al primului-ministru Averescu, un curtean de serviciu şi un aghiotant. Alţi membri ai suitei erau Ira Nelson Morris, consulul general român însărcinat cu programele şi manifestările oficiale, şi soţia lui, Constance Lily Morris. Maiorul Stanley Washburn, un fost ziarist şi vechi prieten din război, despre care se spunea acum că suferă de pe urma unei lovituri de proiectil şi de prea mult alcool, fusese numit aghiotantul personal al Reginei. Administrator-şef şi gazdă oficială pe perioada călătoriei era colonelul J. H. Carroll. Ca reprezentant al societăţii de căi ferate, care fusese de acord să dea liberă trecere transcontinentală Reginei, colonelul Carroll nu a admis nici un fel de schimbări în program sau disensiuni în rîndul oamenilor. (…)

Momentul de glorie al Mariei a avut însă viaţă scurtă.

Controversa şi proasta publicitate au urmărit drumul trenului regal românesc în legătură cu disputa dintre Sam Hill şi aghiotantul personal al Reginei, maiorul Washburn. «Cu asemenea doi admiratori devotaţi ai farmecului Maiestăţii sale care sînt în tren», observa un membru al grupului, «este obligatoriu să se ajungă la o încăierare». Cînd Hill l-a ameninţat pe Washburn cu pistolul în prezenţa presei, iar Washburn s-a baricadat în compartimentul său, colonelul Carroll, reprezentantul

căilor ferate, a preluat vagonul privat al lui Hill şi l-a decuplat de tren”.

Această Simona Lahovary ştia toate secretele de alcov ale Reginei Maria şi, dacă şi-ar fi scris amintirile, ar fi rezultat o carte de senzaţie. Fiică a politicianului conservator Alexandru Lahovary (1811–1897), cel care a dat numele unei pieţe din Bucureşti, unde tronează statuia lui. Este una dintre cele mai înfocate animatoare ale mişcării feministe de la noi. Într-o scrisoare pe care Mary Băiulescu i-o trimite Constanţei Marino-Moscu se relatează premierea lui Emanoil Bucuţa, în 1930, pentru romanul „Fuga lui Sefki”, de către un juriu exclusiv feminin: Simona Lahovary, Cella Delavrancea (măritată cu un Lahovary), Izabela Sadoveanu, sub directul patronaj al Reginei Maria. În ceea ce ne interesează pe noi, e vorba doar de simpla sa semnătură, plus data: „Simona Al. Lahovary. 30 Dec. 1914”.

40) GHEORGHE ADAMESCU. A trăit între 1869 şi 1942. A văzut şi România întregită, şi România ciopîrţită, în blestematul an 1940. A scris, alături de I. A. Candrea, „Dicţionarul enciclopedic ilustrat «Cartea Româneasc㻓 – îndreptar de prim rang pentru formarea culturală a cîtorva generaţii de români. S-a încumetat să atace, frontal, şi o Istorie a literaturii române, dar n-a avut vitalitatea şi talentul unui George Călinescu sau Eugen Lovinescu. Am dinainte ediţia princeps, din 1932, a lucrării sale Ortografia românească, după modificările din 1932 – menită să popularizeze noile reguli votate de Academia Română. Era un om cu un pronunţat simţ al limbii române. Aici scrie cu litere îngrijite ceva de bun-simţ, la început de Nou An: „Urez harnicului Vasile Popa sănătate şi putere. 7 ianuarie 1915. Gh. Adamescu”.

41) ION EM. PROTOPOPESCU-PAKE. Zia­ rist. Fiul cunoscutului primar şi reformator al Bucureştilor, Pake Protopopescu. Prea multe nu se cunosc despre el, aşa că mărturia pe care o lasă aici e o raritate: „Vizita lui Vasile Popa la «Dreptatea» dovedeşte dragostea sa pentru patria mamă. Nu pot vedea în această vizită decît un presentiment bun pentru viitorul României. Ion Em. ProtopopescuPake. 13 Ianuarie 1915. Bucureşti”.

42) C. C. ARION. Om politic liberal. Trăieşte între anii 1855 şi 1923. A studiat la Paris, împreună cu Take Ionescu şi Constantin Dissescu. Într-o tipăritură cu coperţi fumurii şi litere de bronz, în relief, descifrez cîte ceva din trecerea lui prin funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, pe cînd avea vîrsta de 45 de ani. Este o evocare semnată de şeful acelei pepiniere de artişti lirici şi actori, Th. M. Stoenescu: „Sînt 9 ani de la înfiinţarea Academiei de Muzică şi Artă Dramatică. Par’că văd şi-acum fastul cu care s-a sărbătorit inagurarea acestei instituţii. Parcă aud încă serviciul divin oficiat de Prea Sânţitul Vicar al Mitropoliei, cuvîntările rostite de profesori, discursul Ministrului Instrucţiunei de atunci, dl. C. C. Arion: «Sînt fericit că sînt întîiul ministru care asistă la inaugarea unei asemenea instituţiuni, fundată din iniţiativă privată, menită a străluci ca un soare pe tărîmul artei române»”. În 1915 îl găsim ministru al Agriculturii în Cabinetul Ionel I. C. Brătianu. În 1918 devine ministru de Externe. Datorită încrederii pe care a avut-o în C. C. Arion, primul-ministru îl promovează şi pe fratele lui, Virgil – care, însă, era dintr-un alt material uman, devenind, contra-cost, spion al nemţilor. La începutul lui 1915, ministrul îşi pune doar semnătura în Album: „C. C. Arion”. După 7 ani, îi întîlnim din nou numele, sub o remarcă destul de caustică, la care aş subscrie şi eu: „Dacă ne certam şi în trecut, cum ne certăm acum, nu s’ar mai fi făcut România Mare.

C. C. Arion. 7 Fevr. 1922”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 29 martie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (99) Un impostor în armata Kaiserului (2) Cîrpaciul a devenit un căpitan perfect - şi s-a hotărît că e momentul să aibă ziua lui de glorie. Şi-a ales ca teren de luptă micuţul oraş din apropiere, Kopenick, unde, într-o seară, a ajuns cu trenul pentru a se familiariza cu împrejurimile. Peste două zile s-a trezit de dimineaţă hotărît să-şi pună planul în aplicare. Îmbrăcîndu-se cu hainele de muncitor, a luat micul dejun cu sora lui, apoi a plecat să prindă trenul de Potsdam. Odată aflat în gară, s-a ascuns în toaleta publică şi s-a schimbat în uniformă. Aşa a apărut la lumina zilei Wilhelm Voight, căpitan al corpului de gardă.

Avea nevoie de o trupă de soldaţi sub comanda sa, care să îl ajute la îndeplinirea planului, dar nu trebuia ca ei să fie din Kopernick. Aşa că s-a dus la celălalt capăt al Berlinului, la Plotzensee, în nordvest. Acolo petrecuse ani buni de muncă silnică. Ştia aşadar că există o piscină a armatei, folosită de mici unităţi de soldaţi din taberele locale. Coborînd dintr-o trăsură, s-a întărit sufleteşte şi a adoptat o mină aspră.

Căpitanul Voight mărşălui după un colţ - şi dădu peste un detaşament de cinci soldaţi aflaţi sub comanda unui caporal. „Stop!” Celălalt eu al său pusese stăpînire. „De unde veniţi? Unde vă îndreptaţi?”

Preluase instantaneu comanda. Patru grenadieri au schimbat direcţia, dînd ocol colţului de stradă. Aşa le ordonase el. „Această unitate se află acum sub comanda mea”, a izbucnit el. „Fixaţi baionetele”. Şi soldaţii l-au ascultat. Era normal. Cine îndrăznea să se opună unui comandant în uniformă?

I-a condus în pas de marş către staţia de tren, a cumpărat bilete pentru Kopenick la preţ redus, pentru armată, şi şi-a cinstit oamenii cu cîte o bere şi cîrnaţi. Astfel, la amiază au ajuns la Kopenick. Era un

loc li­niştit, cu puţini trecători pe stradă. Îndreptînduse împreună cu armata sa către Piaţa Primăriei, a dat comanda: un soldat să păzească fiecare dintre cele trei intrări ale clădirii primăriei, nimeni să nu intre sau să iasă. Împreună cu caporalul şi ceilalţi şase bărbaţi, s-a îndreptat direct către biroul magistratului-şef, dr. Landerhans - pe care l-a arestat din ordinul Kaizerului. Trebuia să se pregătească imediat pentru plecarea la Berlin. Nu era împuternicit să explice de ce îl arestase pe Landerhans.

Era necesar ca Voight să acţioneze rapid. Lăsînd doi soldaţi care să-1 păzească pe primarul lovit ca de trăsnet, a pornit din nou în marş către inspectorul poliţiei, l-a trezit din somn, l-a dojenit pentru că moţăie în timpul serviciului, apoi l-a trimis în Piaţa Primăriei pentru a preveni eventualele agitaţii publice. După aceea, şi-a condus mica armată către trezoreria municipală şi l-a arestat pe trezorier, spundîndu-i să facă imediat lichidarea rezervelor. Trezorierul a refuzat, explicînd că nu­mai magistratul-şef poate ordona această operaţiune după care Voight i-a dat detaliile privind recentul mers al lucrurilor. Trezorierul nu a mai comentat, conformîndu-se ordinului.

Deja se strînsese o grămadă de lume în Piaţa Primăriei. Voight observă în acest moment şi un ofiţer al poliţiei călare discutînd aprins cu unul din „gardieni”, împingînd deoparte baioneta din faţa lui şi făcîndu-şi singur drum în clădire. Voight a coborît, în întîmpinarea lui, pe scări. Bărbatul cu pricina era şeful-adjunct al poliţiei din oraşul apropiat Teltow, ieşit cu calul său la exerciţii de instruire.

Explicîndu-i că această misiune specială se datora unor neregularităţi descoperite în administraţia oraşului Kopenick, Voight 1-a convins cu uşurinţă pe poliţist. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

La stomatolog 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 - Domnule doctor, mă doare rău măseaua asta!

Ce puteți să-i faceți?

- Cred că v-o scot, numai că asta este măseaua de minte.

- Păi, și eu...?

(Finalul dialogului se poate găsi pe liniile 3/ și 6/, dezlegînd careul) ORIZONTAL: 1) A extrage un dinte – Frig mare; ) Acid organic – Scobită; 3) ...; 4) Luminiș în pădure – Cunună!; 5) Acute! – 2-0! – Teren viran!; 6) ...; 7) Ion Lucian – Curea! – Patria șahului; 8) Pasăre solitară – Reuni! – Institutul de Fizică Atomică (siglă); 9) Alăturat – Dintele mare, măsea; 10) A sfîrși lucrul – Carei!

VERTICAL: 1) Porcul de Crăciun; 2) A inventa – Fructele veveriței; 3) Plătit avocatului – Bolta cu stele; 4) Pasăre vînată – 990 la romani; 5) Slab la față – Fructul păcatului; 6) Dan Iosif – Cîntecul țării; 7) Dinții ascuțiți – Scîncet de bebeluș; 8) Greșeală mare – Ciripit de păsărele; 9) Doamna în general – A scăpat cu bine; 10) Nou în armată – Trag aer în piept.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FAUNA SAVANEI” 1) LEU – BIVOL – AZ; 2) ELEFANT – ARFE; 3) OE – IBA - ACERB; 4) P – TRUPES – CIR; 5) AMUTIT – IV – CA; 6) RITAN - I – ATA; 7) D – OT- ELEGANT; 8) AVIATIC – RAI; 9) ASA – GIRAFA – R; 10) RP – PIC – RIND; 11) HIENE – ST – CON; 12) ICRA – GHEPARD.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.