Romania Mare, nr. 1486

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR Romnia pitoreasc

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Planeta gîndește cu ,,creierul munților” și iubește cu ,,inima mărilor”… CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL O certitudine: sîntem călcați în picioare de Bruxelles… și ne place! Motto: ,,Credeți că noi am fi fericiți ca o altă țară să intervină în ceea ce se întîmplă în Israel? Sigur că nu!”. David Saranga, am­ basadorul Israelului în România

Am fost unul dintre cei doi deputați care NU au votat pen­ tru Tratatul cu Uniunea Europeană. Nu am votat contra, ci m-am abținut. Asta pentru că nu consideram UE ca fiind ceva rău, ci profund greșită era atitudinea liderilor români – imprimată ulterior majorității populației. O atitudine care se traducea printr-un singur cuvînt: cedare pe toată linia. În plus, o totală necunoaștere a propriilor interese. Adică noi intram în Uniunea Europeană, fără să știm ce vrem – și deciși să ne supunem total ,,marilor frați”. Altfel spus, ne-am aruncat legați la ochi în cușca lupilor mereu flămînzi. Nu exagerez, cam așa sînt ,,partenerii” noștri – și, cu cîteva excepții, acești parteneri nu sînt statele, ci mari companii aflate în spatele grupurilor politice europene. Așa se joacă acest… joc. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Un altfel de Centenar Se împlinesc 100 de ani de cînd Armata Română a fost la Budapesta, într-o vizită scurtă, poate mult prea scurtă, în urma războiului Româno-Ungar, declanșat de către comunistul Béla Kun. În istoria noastră, a României, s-a vorbit poate mult prea puțin despre acest mini-război, dar la nivel social, simbolistica este de mare însemnătate națională. Mai ales că, să nu uităm, și în cel de-al II-lea război mondial, Armata Română a fost la Buda­pesta. Și, chiar dacă oficial nu s-a recunoscut, ro­ mânii au fost la Budapesta și în 1956, odată cu alte armate prietene, doar că, la nivel de stat, nu s-a știut niciodată acest lucru. Se împlinesc, așadar, 100 de ani de la prima vizită a Armatei Române în Ungaria. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Limba Română e Patria mea (3)

Prin urmare, Dinu Patriciu şi şeful său din PDSR importă 1 milion de barili de petrol din Irak, dar 2 senatori PRM care şi-au riscat, efectiv, viaţa pentru a reactualiza problema recuperării marilor datorii ale Irakului faţă de România, în valoare de 1,7 miliarde de dolari, sînt trataţi ca nişte răufăcători şi vînaţi de la o Televiziune la alta, de parcă s-ar fi întors din Iad şi ar fi purtătorii de viruşi ai unor boli îngrozitoare! Maniera incalificabilă în care au fost demascaţi şi condamnaţi parlamentarii PRM pentru ceea ce, de fapt, fac sute de parlamentari din întreaga lume, inclusiv din Franţa, Germania şi Marea Britanie, reprezintă senzorul cel mai grăitor al dezastrului României. Pentru că Ţara noastră e tratată ca un ghetto, n-are voie să ceară nici măcar ce este al ei, darmite să mai emită şi alte pretenţii. Dacă patronii posturilor de Televiziune Antena 1 şi PRO TV, Dan Voiculescu şi, respectiv, Adrian Sîrbu, ar fi avut ei de recuperat din Irak nu 1,7 miliarde de dolari, ci de 1.000 de ori mai puţin, adică 1,7 milioane de dolari, ar fi mers pînă la Bagdad în coate, ca partizanii sovietici, şi-ar fi apărat interesele şi bine ar fi făcut. Atunci cînd românii mai aud, de la guvernanţi sau de la uneltele lor din presă, că nu sînt bani pentru sănătate, şcoli, pensii, ar face bine să-şi aducă aminte de această „operaţie pe viu”, fără anestezie, în cursul căreia nişte oameni aflaţi, conform Constituţiei, în slujba Poporului, au încercat să recîştige pentru România – nu pentru ei – o foarte mare sumă de bani, dar au fost vînaţi şi sancţionaţi scurt, în numele unei iluzorii sensibilităţi americane, de care nu ţin seama nici măcar petroliştii yankei. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Liberalismul - soluţia de succes a naţionalismului Pagina 15 românesc

Blestemul hoilor de voturi Dintre toţi hoţii din lume Îi blestem să moară-n spume Pe hoţii electorali: Sînt cei mai mari criminali! Ei ne fură viitorul! Ei ticăloşesc poporul! Ei falsifică, din greu Şi n-au nici un Dumnezeu. Nu ştiu, Doamne, ce să fac Ne fură de-un sfert de veac. Tu votezi un om cinstit Dar se-alege un bandit! Tu votezi cu patrioţii Dar din urnă ies tot hoţii! Ţara-i oale şi ulcele Nu-i e bine vacii mele. Numai derbedei, măi, vere Se perindă la Putere. Haide, dar, să-i blestemăm Coliva să le-o mîncăm. Le curgă sînge din ochi Le vină rău de deochi. Urna din care furară Fie urnă funerară. Hoţi de voturi, hoţi de ţară Dar-ar Domnul să vă moară Ce aveţi mai drag sub soare Nu sînteţi oameni, ci fiare! CORNELIU VADIM TUDOR 6 februarie 2014, Strasbourg

NR. 1486 l ANUL XXX l Vineri 5 APRILIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 5 aprilie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ţa-ţa-ţa, Emile, ţa! F Vulpescu i-a rupt nasul lui Coposu F Antrenorul Naţionalei de fotbal va fi Ardei Umplut F Mai bine comunist/ Decît fripturist F Ultimul naufragiu al lui Moş Teacă F Fantome la Chiajna

PARTEA A III-A F Pezevenghiul ăla bătrîn de Sörös dă din nou publicităţii lista milogilor cărora le-a dat bani. E vorba de burse de cca 200.000 de lei pe lună, timp de 1 an, următoarelor picoliţe: Ştefan Agopian, Andrei Cornea, Alex Ştefănescu şi Laurenţiu Ulici, ceea ce explică şi furia cu care ne înjură ăştia. Au mai căpătat burse unul Căciulă (îşi zice George Arun), una Dulău (îşi zice Marga Delia Suciu), precum şi unul Muscă, deci numai lume bună. Rîsul plutonului îl constituie Zigu Ornea, care la 70 de ani ai săi a încasat şi el o bursă, ca tînără speranţă, desigur, că acum s-a dus pomana lui Gogu Rădulescu! F Avem deci o corectură la „Imnul Golanilor”: „Mai bine comunist/ Decît fripturist”. F Ardei Umplut, care n-a fost în viața lui pe un stadion, a început să-şi dea cu părerea şi în fotbal! El habar n-are cîţi jucători sînt pe teren, de ce unii aleargă la o poartă şi alţii aleargă la circiumă, ce face nenea ăla în chiloţi şi bluză neagră care se joacă cu fluierul – dar dă pronosticuri, se agită, a văzut că „microbul” poate aduce oarecare popularitate. În articolul său „Atenţie la S.U.A.!”, Piticul Utecilă aplică aceeaşi schemă uzată ca o anvelopă arsă de Olelie: „E lesne de înţeles, în aceste condiţii, că grupa în care a picat România e mult mai dificilă decît pare la prima vedere”. Noroc cu Ardei Umplut, că ne-a luat o ceaţă de pe ochi, deci noi, proştii, ne încăpăţînam să credem că grupa nu e dificilă, dar el s-a prins la timp şi ne-a urecheat. Hai să-l punem antrenor la Naţională, dacă tot a învăţat atît de repede să analizeze fotbalul, îi vîrîm un ţignal în gură şi îi legăm un cronometru de burdihan, Făcutu’ îl cheamă, să vedeţi cum o să-i explice el lui Hagi cum trebuie să accelereze, lui Sabău cum e cu martorii lui Iehova, lui Răducioiu cum să lovească balonul din voleu, minune mare, fraților, spiritul polobocului s-a revărsat peste Naţionala noastră, poate-l confundă vreun jucător cu băşica şi ţi-l trimite, tată, peste stadion, în bălării... F Toţi participanţii la anchetele de sfîrşit de an s-au învîrtit în jurul aceloraşi 4 mari jucători de fotbal: Hagi, Răducioiu, Lupescu şi Ilie Dumitrescu. Noi, mai cu moţ, avem o altă opţiune: cel mai bun fotbalist român al anului 1993 a fost... galezul Bodin, care a tras lovitura de la 11 metri direct în bara transversală. Dacă nu v-aţi convins de importanţa fenomenală a momentului, încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi arătat meciul de la Cardiff dacă era 2-1 pentru galezi... F O nouă căsnicie intelectuală: Andrei Pișidi s-a însurat cu adjuncta lui Nistorescu, nărăvaşa Alina Mungiu. Le dorim fericire, sănătate şi, după datină, Cruce de Piatră! F Referindu-se la ideea d-lui Ion Iliescu de a se consulta cu partidele parla­mentare, dl. Corneliu Coposu declară la „Cronica Română”: „Nu ştiu dacă acţiunea respectivă este determinată de succesul (?!) pe care noi l-am realizat cu prilejul votului asupra moţiunii de cenzură...”. Aşa e, Fosil-Boy, încă un succes ca ăsta şi v-a luat cu targa! F În urmă cu exact 60 de ani, la 29 decembrie 1933, primulministru liberal al României, I.G. Duca, a fost împuşcat de legionari pe peronul Gării din Sinaia. A fost cel dintîi asasinat politic fascist din Europa. Astăzi, urmaşii legionarilor de atunci cîntă din nou prohodul patrioţilor neamului. În ziarul marii trădării

naţionale, „România liberă”, nişte deșelaţi propun următoarele aberaţii: „Noi de ce nu ne urcăm pe tancuri să ne ducem să îl salvăm pe Ilaşcu?”; „Cel mai bine ar fi să luăm și noi ostatici ruși, pentru că numai așa se poate trata cu ruşii”. Ce-i cu tine, Paler, ai consumat lăptuci, ți s-a făcut de cucuie? După ce-ai colectivizat satele cu forţa, acum vrei să ocupi și Rusia, călare pe tancuri! Și o întrebare pentru Băcanu: pe agentul tău de legătură, K.G.B.-istul Volodin, l-ai întrebat? F Interviu mortal în „Jurnal Naţional”: Regele Cioabă îşi povesteşte viaţa lui, dar-ar boala-n ăi dă nu crede, mînca-v-aş biftecul! Aflăm, de pildă, că „şi Charlie Chaplin a fost un ţigan, dintre ăia care jucau cu ursul”. Este clar că lui Tetea King i-a căzut pe ochi coroana lu’ tanti Regina Veroleana, fiindcă vede ţigani chiar şi acolo unde sînt evrei. Mai aflăm că supuşii lui în întreaga lume sînt 750 de milioane, dar, vai, nenorocire, arzăi-ar focul lui ardei iute, din astea fo 700 de milioane încă nu-l recunosc iar fo 50 de milioane îl recunosc da’ nu vor să audă de el, aşa că a mai rămas numai cu fo cinșpe credincioşi alături, care-l duce cu magnetul pe unde vrea ei, că are dinţii de tablă. Cuceritor de sincer, Majestatea Sa recunoaşte că „de cînd aveam 17 ani am muncit pe linie politică şi pot să vă spun că am fost instructor C.C. în legătură cu romii”. Aici Bulibaşa se dovedeşte a fi mai sincer decît cameleonii aia de Cristoiu, Cristache, Nistorescu. Arachelian, Perfil, Zilişteanu şi Ileana Lucaciu, care nu recunosc în ruptul capului că au activat pe linie politică. În sfîrsit, ni se spune că „în statul Texas mi-a fost acordată diploma de doctor în romologie”. Asta e cu totul minunat, pe româneşte înseamnă că e doctor în țiganologie, delo, delo, bafto delo, la aşa doctor, aşa pacienţi! F Anchetă-fulgerică realizată de Alcibiade între personalităţile vieţii noastre publice. Au fost două întrebări: 1) Ce v-a adus Moş Crăciun? 2) Unde vă petreceți Revelionul? MIHAI DE HOHENZOLLERN: 1) Am încercat să intru în România din nou, printr-o gaură pe care au făcut-o la graniţă Simina Mezincescu şi Tia Şerbănescu. N-am reuşit din prima, mi s-au agăţat pantalonii în sîrmă şi m-a curentat şi aparatul acustic. Atunci fetelor le-a venit o idee salvatoare: l-au chemat pe Băcanu, care are nişte moşii pe la Teremia Mare și Nerău, iar acesta a adus faimoasa masă de lumînări de la Biserica Sf. Gheorghe. Dintr-o mişcare am fost călare pe ea, pe Tia Şerbănescu, care stătea capră, după care am sărit pe masă. Apoi, din altă mişcare, am sărit gardul drept într-un camion elveţian al „României libere”. Cu gîndul la poporul meu, am băgat gonetă pînă la Curtea de Argeş, ca să mă închin la strămoşi. Acolo, mare chef mare în cavou, dirijat de Popa Ţeava, cu mititei, zaibăr şi un taraf condus de Spiroiu Manivelă. Nu mai ţin minte ceam făcut pe urmă, cred că am făcut o Proclamaţie sau Reclamaţie către popor, după care m-am matolit nasol, în timp ce Virginica Ciuciu îmi cînta la țambal ,,Stille Nacht”. 2) Păi Revelionul o să-1 petrec tot aici, că s-au prins ăia de la Ministerul de Externe, care mi-au dat pînă la urmă viză de intrare în ţară, dar nu mi-au mai dat viză de ieşire din cavou. Dacă m-ajută Cel de Sus, aici o să serbez a 50-a aniversare a zilei de 23 August. IONESCU-ANTIDRACI: 1) Mie Moș Crăciun mi l-a adus pe Victor Crăciun beat mort. În noaptea respectivă, am scos dracii din

RM

următoarele persoane: Ion Raţiu, Gheorghe Florică şi Iosipescu Zambra. Automat, am băgat dracii lor în cei care urmează: Doina Bâscă, Niculae Spiroiu şi Crin Halaicu. Acest schimb de experienţă va revoluţiona medicina veterinară. 2) De Anul Nou am de scos dracii de la următoarele adrese: Gilda Lazăr, Carmen Dumitrescu, Lucian Mîn­ druţă, Grid Modorcea, Lucian Cornescu-Ring, Eva Braun, Vrăjitoarele din Salam. TRAIAN BĂSESCU: 1) Moş Crăcilă mi-a adus un manual ştiinţific cu titlul: „Cine e bolşevicii şi ce vrea ei”. Am să-i combat cu cartea-n mînă, deja am notat cîteva nume de bolşevici, cum ar fi: Shakespeare, Beethoven, Balzac, Ceaikovski şi Gică Petrescu. 2) Unde am să-mi petrec Revelionul? La Balamuc, unde pot să mi-l petrec? Urmez un tratament pe bază de prostată de balenă, medicament care nu poate sămi îndrepte ochii, dar o să-mi potrivească capul după ei. Aş dori să mai fiu la guvernare măcar o săptămînă, fiindcă mai am de vîndut 27 de vapoare, 3.500 de vagoane, 50.000 de km de cale ferată şi semnalul de alarmă pe care l-a tras Domnul Goe Boştinaru. F Hotărît lucru, Moş Bulină Papillon a dat în mintea copiilor! Pe pagina 1 a ziarului său, „Cotidianul”, a apărut articolul de groază intitulat „Poltergeist la... Chiajna!”. E vorba de nişte întîmplări petrecute prin 1988-1989, în comuna Chiajna, într-o familie de ţărani, care auzeau zgomote îngrozitoare şi vedeau cum li se sparge geamul aşa, din senin. Autorul, Silviu Dragomir, bagă cultură, nu degeaba ziarul publică lecţii de sanscrită: „În faţa acestor întâmplări, satul era vexat”. Oricum, e primul sat vexat din istoria României. Propunem ca, aşa cum există Satu Mare, să trecem pe hartă şi Satu Vexatu. Aflăm pe urmă că unui copil handicapat i se petrec nişte chestii greu de înţeles: „Uneori, cînd băiatul mînca, îi trăgea cineva nevăzut farfuria din față, împingîndu-i-o mai departe. Dacă se repezea după farfurie, aceasta sărea de pe masă și îi venea cu tot cu mîncare în cap”. Asta cu farfuria cu mîncare în cap s-a petrecut mai multor bărbaţi, ce-i drept, fiindcă ei n-au apreciat talentele culinare pe care le dădeau din ele nevestele şi, nici-una, nici-două, gata poltergeistul! Nu vă spun că apare şi un preot Romică? Apare, dar ce folos?! Reporterul, sosit şi el la faţa locului, se pomeneşte cu nişte verze direct în cap, pe care nu ştie cui să le atribuie: au dat fantomele? a dat puştiulică Liviu, copilul-problemă, care simte pe pielea lui ce binefacere e un castron în cap, aşa că dă şi el în vizitatori, cu ce-apucă: verze, berze, colecţia revistei ,,Ştiinţă şi Tehnică”, Legea Fondului Funciar, cafeaua aia nemţească de-i face reclamă la televizor, dar are gust de creolină cu boia?! Nu vă spui că în acelaşi număr apare şi un alt articol cu poltergeiști? Cică s-a întâmplat în R.F.G., în 1967: „Dar ceea ce ne-a intrigat cel mai mult au fost notele de plată excesive ale telefoanelor, în ciuda faptului că se vorbea mai puţin”. Păi, fraţilor din R.F.G., noi aici sîntem ca şi voi, vorba cîntecului „Mă soldate grănicere/ Nu-mi mai trage la picere/ Că mi-ai spart sticla cu bere/ Şi ne rîde Richard Gere!”. E limpede că România e plină de fantome de-astea, poltergeist, fiindcă nu e familion să nu-i vină nota de plată încărcată la maxim! F Cei doi bîlbîiţi care taie şi spînzură la cu-cu, la cu-cu, la „Cuvîntul”, pe nume Radu G. Ţe-ţe-ţeposu şi CaCa-Carol Sebe-Sebe-Sebestyen, au făcut-o lată. În revistă a apărut rubrica „Evenimentele culturale ale săptămînii”, cu explicaţia: „Acest top a fost realizat în urma consultării domnilor Sorin Dumitrescu, Mihai Gheorghe, Gelu Colceag, EUGENIA VODĂ...”. O însemna Vodă – Domn, în limba română, dar nici chiar aşa... Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 31 decembrie 1993)


RM

3

Vineri, 5 aprilie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Aşa ne-am molipsit noi de minciună Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat Iar toate astea, astăzi, se răzbună…

Oameni i erpi Motto: ,,Ce oameni primitivi, murdari şi răi/ Şi ăştia, Doamne, sunt copiii Tăi?”

Vineri, 27 iunie 2014

Ce lume mică e în jurul meu! Vieţuitoare fără idealuri Mă simt ca legendarul Prometeu Înlănţuit de stînci, bătut de valuri.

Neamurile proaste

Nu toţi sînt oameni, încă nu s-au tras Definitiv şi sigur din maimuţă Au haine scumpe, ochelari şi ceas Dar gena primitivă nu îi cruţă. Încep să cred că sînt reptilieni Trimişi la noi din altă galaxie Ei nu au sînge cald, de pămînteni Fac dîre de şopîrlă străvezie Te uiţi în ochii lor – nu vezi nimic Vorbeşti cu ei – exact pe dos fac toate Eu îi cunosc perfect şi ştiu ce zic: Ei nu fac parte din umanitate. Ei sînt sub-oameni, nu au fost creaţi De Dumnezeu, ci poate de Satana Feriţi-vă de monştrii deghizaţi Ei într-un lan de maci sunt buruiana. Eu am un simţ aparte, îi detest Privesc la ei cu silă şi cu milă Azi, Iuda ce se vinde dă şi rest Nu vă lăsaţi conduşi de o reptilă! E şarpele cel rău, primordial Din mitul biblic, cu Adam şi Eva El se adapă din Sfinţitul Graal Şi îi va lua Planetei toată seva. Nu toţi sînt oameni pe acest pămînt Ei pregătesc, de zor, Apocalipsa N-au inimă, n-au creier, n-au cuvînt De vor pieri, nu le vom duce lipsa. E fără de sfîrşit acest coşmar Trăiesc din plin cea mai lucidă dramă Trag clopotul alarmei în zadar Şi-mi vine să mă-mbăt din cramă-n cramă. 15 august 2014

Drojdia Aceste vremuri strîmbe, de ocară Au, totuşi, şi un merit cam grotesc: Scot la iveală drojdia murdară Care zăcea în Neamul Românesc. Este mocirla unor veacuri grele Migraţii de barbari şi venetici Fanarioţii cu moravuri rele Care-şi lăsară icrele pe-aici. Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat Le-am dat apoi odaia cea mai bună Ba chiar cu unii ne-am împerechiat

Cîte neamuri proaste în această ţară! Suflete de slugă, lepre, mitocani Se întrec în vile, au maşini la scară Ştiu doar o deviză: bani şi iarăşi bani! N-au prea multă şcoală, cam de clasa IV-a Dar au prins clişee la televizor Toţi au doctorate, să-i admire şatra Ţipă mahalaua în osînza lor. Şi ce morgă tîmpă! Ifose stupide! Ochelari de aur, ţoale de import! Fac pe francmasonii, intră prin partide… Ah, voi, neamuri proaste, nu vă mai suport Pentru mine sînteţi nişte linge blide Ouă de năpîrcă, ce duhnesc a mort. Sîmbătă, 19 iulie 2014

Lupta cu prostia Nu-mi mai suport contemporanii Sînt primitivi şi egoişti Nici nu le mai vorbesc, cu anii Eu sînt solist – ei sînt corişti. Eu am un ideal în viaţă Foc viu, ce arde-n sanctuar Nu sînt egal cu o paiaţă Care trăieşte în zadar.

Ca porcii răsturnînd copaia Ei grohăie şi fac urît.

Într-un tîrziu, adorm bărbaţii Însă femeile-n călduri Se hîrjonesc cu angajaţii În baie, grajduri sau păduri. Ce faună dezgustătoare! Ce animale! Ce desfrîu! Ca să scăpăm de-a lor duhoare Trebuie jetul unui rîu. Ce caut eu în viermuiala Acestei lumi de mameluci? În inimă le fierbe smoala Şi au în creier numai muci. Rîvnesc blazoane de nobleţe Dispuşi ar fi să dea oricît Dar balega de prin judeţe Trăzneşte şi îi dă în gît. De ce mi-ai dat aşa osîndă Oh, Dumnezeule din cer? Mă urmăresc şi stau la pîndă Hăitaşii fără caracter. Normal că deranjez întruna Normal că-i complexez pe toţi Resping corupţia, minciuna Şi cîrdăşiile cu hoţi. E clar că nu-s din lumea asta Am altă tablă de valori. Nu-i mai suport pe proşti şi basta! Eu sînt etern – ei, muritori. 16 iulie 2014

Mica Publicitate

Mă uit la forfota aceasta De trepăduşi şi de pigmei Ah, Doamne, de ce-mi dai năpasta Să-mpart acelaşi timp cu ei?

PIERDUT busola ţării mele E nulă, n-o vreau înapoi Ne-am rătăcit în vremuri grele Doamne fereşte de război.

Prostia lor mă doare fizic Fac palpitaţii, mă sufoc Tuşesc mai rău decît un ftizic Cînd proştii ies pe primul loc.

PIERDUT ruşinea celor care Ar trebui să stea la post Mai lacomi decît nişte fiare Ei dau exemplul cel mai prost.

Nu mai suport această pleavă Ce curge din televizor Turbez cînd văd cîte-o epavă Că-i preşedinte-jucător.

PIERDUT memoria curată A tot ce-am fost, şi noi, cîndva Orfani de mamă şi de tată Istoria nu ne mai vrea.

Ei fac greşeli gramaticale Ca ultimii analfabeţi Închină toasturi, osanale Pînă ce cad sub masă, beţi.

PIERDUT coloana vertebrală Ne prostituăm, ne umilim Străinii ne pun capu-n poală Umblăm prin lume şi cerşim.

Au haine scumpe, elegante Peste o platoşă de jeg Beau whisky, vin de Alicante Mănîncă un şeptel întreg. Apoi îi ia pîntecăraia Îşi vîră deştele pe gît

PIERDUT cea mai de preţ comoară: Credinţa-n bunul Dumnezeu. Adio, scumpa noastră ţară! E-n bernă sfîntul Curcubeu... 26 ianuarie 2014 (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)


4

Vineri, 5 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Repere culturale bucureștene

Muzeul memorial „C.I. ŞI C.C. NOTTARA” Dacă, din întîmplare sau nu, paşii vă poartă pe Bulevardul Dacia, în apropiere de Piaţa Gemeni, nu ocoliţi sub nici un motiv clădirea de la numărul 105, unde se află Muzeul memorial „C.I. şi C.C Nottara”. Înfiinţat în noiembrie 1956, prin actul de donaţie făcut de Ana Nottara, muzeul poartă numele şi evocă familia unor faimoşi artişti - marele actor Constantin I. Nottara (1859-1935) şi fiul său, dirijorul şi compozitorul C.C. Nottara (1890-1951), adăpostind acolo piese de o deosebită valoare. Clădirea, compusă din subsol, parter şi două etaje, unde au trăit cei doi artişti, tată şi fiu, a fost construită ca urmare a iniţiativei conducerii Teatrului Naţional, a Sindicatului artiştilor dramatici şi lirici, precum şi a unui grup de admiratori, în anul 1925, la împlinirea a 50 de ani de teatru a maestrului C.I. Nottara. Astfel, prin contribuţie publică, dar şi cu banii celor doi oameni de cultură, s-a ridicat această construcţie, numită atunci de toţi „Căminul Nottara”. Iniţial, muzeul a fost organizat în trei încăperi şi un hol la primul etaj al clădirii, ca urmare a dorinţei exprese a Anei Nottara, soţia compozitorului C.C. Nottara, care a stabilit prin donaţie şi obiectele ce urmau a fi expuse. Donaţia consta din documente, cărţi, mobilier, artă decorativă şi o mulţime de fotografii. Cum Ana Nottara şi-a dedicat 26 de ani îngrijirii şi promovării muzeului, ea a năzuit ca numele şi munca ei să fie recunoscute în cadrul acestei instituţii culturale, lucru care din păcate se pare că nu a fost cu putinţă. Foarte puţini sînt cei care ştiu despre munca şi devotamentul ei în afirmarea muzeului. Înainte de a intra în clădire, în mica grădină din faţa casei, se vede bustul de bronz al marelui actor C.I. Nottara, realizat de Milița Pătrașcu. Intrarea a fost concepută a se realiza prin două uşi, pentru accesul separat la parter şi la etaj. Întreg parterul, prin documentele şi obiectele expuse, aminteşte de munca şi viaţa maestrului Nottara, acesta fiind, de fapt, spaţiul unde el şi-a pregătit cu grijă şi talent rolurile, şi unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Originile lui C.I. Nottara au fost de sorginte grecească (tatăl - Ioan Nottara, iar mama - Elena Haghiopol), fiind înrudit cu celebrul Hrisant Nottaras, patriarh al Ierusalimului (1675-1731). Rămas orfan de mic, a fost crescut de un unchi care nu vedea în cariera teatrală un mijloc eficient de realizare în viaţă. Trecînd însă peste toate opreliştile, Nottara s-a dedicat întrutotul teatrului. Cum Mihail Pascaly a reprezentat pentru el un adevărat idol, prima sa mare realizare a fost debutul pe scenă, făcînd parte din trupa acestuia. Cariera sa actoricească a fost îndelungată şi plină de realizări, el interpretînd peste 800 de roluri, în decursul a peste 60 de ani de muncă. Dar nu a fost numai actor, chiar dacă meseria de actor l-a definit, a fost şi regizor, director de scenă şi profesor. Un teatru din Bucureşti îi poartă şi acum numele. În casă se pot vedea fotografii ale lui în cîteva dintre rolurile care l-au făcut celebru: Othelo, Hamlet, Oedip, regele Lear, Ştefan cel Mare, Vlaicu-Vodă, ș.a., dar şi fotografii şi tablouri cu portrete ale profesorilor săi: Ştefan Velescu, Mihail Pascaly, Matei Millo; ale elevilor şi colegilor săi de scenă, precum şi fotografii de familie. Încăperile păstrează şi o serie de statuete cu inscripţii, vase, bibelouri, toate primite în dar de la admiratori. Diplomele şi medaliile omagiale, afişele de spectacol, obiectele personale, cărţile de valoare cumpărate de la Pascaly şi de la un alt mare actor - De Max, societar al Comediei Franceze, toate creionează imaginea unei cariere actoriceşti de excepţie. De altfel, cărţile păstrate în muzeu sînt în număr de peste 7.000 de exemplare, multe dintre ele, ediţii vechi şi preţioase, axate îndeosebi pe literatură, poezie, dicţionare, istorie, critică teatrală şi muzicală, partituri; toate scrise fie în limba franceză, fie în româneşte.

Parterul mai cuprinde o încăpere aparte, incitantă prin modestia ei: dormitorul actorului, păstrat aşa cum era pe vremuri, cu patul în care se pare că şi-a dat ultima suflare. Scara interioară în spirală este tapetată cu fotografiile, multe din ele cu autograf, ale celor mai importanţi actori români de la începutul Secolului al XX-lea, discipoli ori colegi de scenă, o veritabilă galerie de personalităţi. Etajul clădirii reconstituie, prin atmosfera şi obiectele expuse, viaţa muzicianului C.C. Nottara, care a compus aici cîteva dintre operele sale principale, a pregătit concerte şi a îndrumat tineri muzicieni. Înclinaţia lui pentru muzică s-a manifestat din copilărie, încurajat fiind de către mama sa, pe care o acompania destul de des. Iubirea pentru fiinţa care i-a dat viaţă s-a transformat într-o durere fără margini cînd, după o lungă suferinţă, aceasta a încetat din viaţă mult prea devreme. Şi în şcoala primară muzica a fost o preocupare importan­tă, iar la 9 ani a interpretat o melodie,

acompaniament la o piesă în care juca tatăl său. În 1906, după terminarea Conservatorului, a fost angajat în orchestra Ministerului, Filarmonica de mai tîrziu. După un an a susţinut un concert la Ateneu, plecînd apoi la Paris, unde i-a avut profesori pe Enescu şi Berthelier. După doi ani petrecuţi la Paris, a urmat Berlinul, unde a studiat la Hochschule für Müsik, obţinînd diploma în 1913. Angajat la Opera din Charlottenburg, a revenit definitiv în ţară în timpul primului război mondial. În 1916, a fost numit profesor la Conservator şi, mai tîrziu, în 1933, şef de orchestră la Societatea de Radiodifuziune. Pe lîngă aceasta, a fost şi critic muzical, colaborînd la diverse publicaţii. De-a lungul vieţii a scris peste o sută de bucăţi muzicale, dintre care patru opere, două balete, sonate, rapsodii. Dacă parterul denotă o anume modestie, etajul are cu totul altă înfăţişare. Scara interioară ce urcă de la parter duce într-un mic salon, în care acordurile pianului Bechstein, ce domină spaţiul, răsună de patruzeci de ani, căci, de atunci, Ana Nottara a instituit tradiţia organizării aici de mici concerte, audiţii ori serate muzicale, susţinute de elevii liceelor de muzică, dar şi de către studenţii Conservatorului din Bucureşti. În stînga salonului, se deschide biroul spaţios, cu o bibliotecă plină de volume de literatură muzicală şi de artă, alături de partituri muzicale, unde se poate vedea, într-o vitrină, una dintre viorile compozitorului. Pentru birou, mobilierul a fost comandat special, fiind specific perioadei interbelice. Alături se pot vedea măsuţe orientale, o măsuţă japoneză sculptată în relief, o comodă şi o măsuţă stil Ludovic al XVI-lea. În dreapta salonului se află sufrageria cu frumoase piese de mobilier, tablouri, statuete, bibelouri. Întreg etajul se poate mîndri cu obiecte de artă decorativă foarte variate, multe aflate în sufragerie: porţelan de Sèvres, Meissen, Alt Wien, vase japoneze şi chinezeşti. Se găsesc acolo obiecte de sticlă de Murano, Boemia şi Gallé, o oglindă veneţiană şi un candelabru de cristal de Boemia. „Căminul Nottara” a fost şi a rămas şi astăzi un cămin al artei, o adevărată incursiune în istoria teatrului şi a muzicii româneşti din prima jumătate a Secolului al XX-lea. LELIA ZAMANI

RM

Tabletă de scriitor

Veste de primăvară Ninge cu flori de măr peste grădina mea de vis, în care păsările vin din lumea izvoarelor cu apă parfumată, pentru împerecheri de poeme în copaci de doine seculare. Şi ninge lin cu îngeri, sub luna în straie de melancolie... Plutește în aer dorul de

cer senin al păsărilor, dorința lor de a reveni aici, în codrii noştri, la cuiburile unde îşi vor creşte puii în cîntecul frunzelor mîngîiate de vîntul de primăvară, mirosind a toporaşi şi viorele... Doamne, mă simt dezmierdat de mugurii pomilor care-mi oferă atîtea bucurii, în așteptarea frumoaselor daruri ale naturii. Gîndul îmi zboară la anii copilăriei mele, la ograda plină cu flori de nalbă, atunci cînd mama mă punea să le smulg, pentru a face loc altora, parcă mai dese şi mai proaspete... Aşa e în natură, de la o zi la alta, totul îşi schimbă rostul în mersul ei spre mirifice anotimpuri... Vîntul scutură din crengi o ploaie de petale albe, lăsînd razele soarelui să pătrundă taina fructelor, în pîrguirea lor cu miere de aur... Mugurii care stau să plesnească sînt daruri de iubire care mă dezmiardă. Îmi simt inima vibrînd, acum, la ceas de sărbătoare a merilor care ning, şi tot ning, în avalanşe de nori albi şi cîntec de cuc pe viroagă... E primăvară cu verdeaţă pe toate coclaurile, descătușînd bucurii grozave de zbor de păsări şi clipocit de ape, cu papura despănuşată de crivăţul iernii, cuibărită în lada cu amintiri a anotimpurilor fecunde... Şi iată că dorul pentru ziua de azi mă poartă pe întinse covoare de flori de măr, cu păsări doinitoare de iubire şi cu miresme binefăcătoare, încît îmi vine să strig de bucurie, să fiu auzit pînă în podul cerului cu îngerii mei de flori, la masa rugăciunii... Au înflorit merii şi eu am uitat de toate grijile existenţei mele, fie și pentru o secundă de viaţă poetică. Şi iată cum ceasornicul iubirii vesteşte primăvara pe meleagurile noastre străbune, încărcate de datini şi poveşti. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Trziu

Ce mult te-am dorit Să fii aievea, speranța viselor mele... Te-am visat o livadă Cu meri înfloriți Sub cerul atît de senin. Ai fost pentru mine pămînt Și grîu și secară Și cel din urmă cuvînt Și faptul de seară... Mlada gîndului meu Te-a vrut făptură de zînă Cînd ziua cu noaptea se-ngînă... Lăsîndu-te mult așteptată, M-ai urgisit, torturat, blestemat Și mult prea tîrziu Ai venit tu, necunoscută... În gură, în suflet Să-mi dai gustul de miere, Să-mi treacă destinul Și răul de fiere. O, mult prea tîrziu, Între noapte și viu, Ai venit cu palmele pline De aromă de mirt, Din Raiul abia deslușit Cu buzele tale senine... Și ochii de foc, de Soare și stele... Oh, de-ai fi trăit, măcar și o clipă În Iadul schismelor mele... Forin Iordache


RM

5

Vineri, 5 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Destinul tragic al Iuliei Hașdeu, copilul genial al culturii române Un copil genial cu o soartă tragică şi un fenomen inexplicabil, unic în cultura română. Aşa a rămas în istorie Iulia Haşdeu, singura fiică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Copilul fenomen al culturii române a trăit doar 18 ani şi a studiat pînă la vîrsta majoratului cît alţii nu au reuşit într-o viaţă. În ziua de 2 noiembrie 1869, marelui cărturar B.P. Hașdeu îi era dat să trăiască poate cel mai fericit moment al existenţei sale - naşterea Iuliei, unicul său copil, atît de mult aşteptat. Botezată cu acelaşi nume ca al mamei – dintr-o mistică tendinţă de contopire într-un tot indestructibil a celor două fiinţe apropiate, dar şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei – fetiţa venea pe lume în casa din Strada Carol I, nr.14, Bucureşti pentru a da un nou sens vieţii părinţilor săi. Creşterea, educarea complexă şi stimularea predis­ poziţiilor creatoare native ale copilei devin problemele esenţiale ale familiei Hașdeu în anii ce urmează, atrenînd-o în această dificilă muncă în special pe mamă, care îşi punea, literalmente, întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă. Modelul i-l oferea tatăl, care, deşi intervenea mai puţin în educarea propriu-zisă a fetei, exercita, compensatoriu, prin prestigiul uriaş de care se bucura şi, evident, prin strălucirea spirituală pe care o desfăşura în preajmă-i, o înrîurire de esenţă. Pe el ar fi vrut Iulia – în anii de înflorire – să-l ajungă, cu el dorea, în orgoliu-i extraordinar de creatoare, să se măsoare, lui urmărea, finalmente, să-i aducă bucurie prin tot ce înfăptuia. Desigur, moartea prematură a Iuliei, regretele nesfîrşite faţă de pierderea ei au învăluit biografia fetei cu un asemenea nimb, încît îţi vine greu să decelezi realul de aura legendară. În perspectiva tradiţiei şi a informaţiilor puse în circulaţie de apropiaţii lui B.P. Hașdeu, şi în primul rînd de Gh. Ionescu-Gion – care i-a fost student marelui profesor la Universitatea din București și sub influența căruia a rămas toată viața – Iulia Hașdeu ar fi uimit prin precocitatea-i intelectuală, citind deja ,,la vîrsta de doi ani şi jumătate”, ,,deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele”, scriind la patru ani, recitînd la cinci ani şi chiar mai devreme lungi poeme, avînd ,,la opt ani neîmpliniţi”, ,,cunoştinţe satisfăcătoare de limbă franceză, precum şi de engleză şi germană”, depăşind, într-un cuvînt, prin întreg comportamentul, ,,legile firii”. Sclipirile de geniu ale Iuliei au uimit nu doar familia, ci şi apropiaţii care treceau pragul casei Hașdeu, mulţi dintre ei oameni de cultură cunoscuţi. Se spune că Alexandru Macedonski, venit în vizită, a rămas uimit de inteligenţa copilei. Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a reprodus-o cuvînt cu cuvînt, cîteva minute mai tîrziu. La 11 ani scrisese deja o piesă de teatru, tragedie în trei acte, numită „Dama de circ“. Cînd părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie, care nu se mai făcuse pînă atunci în învăţămîntul românesc: a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la 8 ani. În 1877 a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 şi pe 27 septembrie 1877 a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“. Se spune despre Iulia Hașdeu că avea

o nevoie vitală de cunoaştere. „Necesitatea fizică firească, în acest admirabil organism, de a studia, pricepe şi stăpîni cît mai mult din cunoştinţele spiritului uman o silea să iasă din micile ocupaţii ale claselor gimnaziale“, scria Gh. Ionescu-Gion în lucrarea sa, „Portrete istorice“, despre copilul genial al culturii române.

La 16 ani a fost admisă la Sorbona Genialitatea fiicei lui Hașdeu a continuat să se manifeste şi la vîrsta adolescenţei. Iulia s-a înscris în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul „Sf. Sava“. A absolvit gimnaziul în vara anului 1881 cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian. „A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hașdeu petrecerea cea mai de frunte“, mai spune Ionescu-Gion. La numai 16 ani, în 1886, Iulia Hașdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona. Urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei universităţi. Se spune că, la Paris, copila de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii. Studia intens, lua lecţii de pictură şi lecţii de canto de la profesori celebri ai vremii. Sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă, aşa o descrie Ionescu-Gion pe Iulia, la vîrsta de 17 ani, cînd uimea mediul universitar de la Sorbona. „Lampa ei, şi vara, şi iarna se stingea la miezul nopţii, pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era, pentru ea, a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hașdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu-Gion în „Portrete istorice“.

Primele semne de boală În 1887, pe vremea cînd se afla la Sorbona, au apărut primele semne ale îmbolnăvirii de tuberculoză. Preocupată prea mult de studiu şi prea puţin de starea sănătăţii, Iulia Hașdeu a preferat să le ignore. „Cît despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată, nici nu mă gîndesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor, şi nici o putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar cînd sînt aproape de a ajunge în port. Sînt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atîta timp cît îmi va rămîne o picătură de sînge în vene şi un suflu de viaţă în piept“, îi scria Iulia, de la Paris, tatălui ei. În vara aceluiași an, în vizită la Curtea de Argeş, Iulia era o tînără care părea să aibă tot viitorul înainte. „Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă fără urmă de cochetări, înflăcărîndu-se în orice discuţie în care idealul şi arta erau în joc. Cine ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă“, notează Ionescu-Gion.

A scris poezii şi cugetări de pe patul de muribundă Iulia s-a întors la Paris, însă boala s-a agravat şi a fost nevoită să întrerupă studiile în aprilie 1888. Părinţii au dus-o la Mon­ treux, apoi în Elveţia. Deşi doctorii i-au prevăzut vindecarea, boala a avansat galopant. S-a întors în

ţară, şi părinţii au dus-o la Agapia şi apoi la Bucureşti. „Călătorii lugubre, negre, înfăşate în întunericul amar al disperării şi-n care nu se zărea ca lumină arzătoare decît surîsul dulce trist şi supus al tinerei fecioare“, mai scrie Ionescu-Gion. De-a lungul lunilor de chin, în care scuipa sînge, Iulia Haşdeu ajunsese să se împace cu moartea. O demonstrează versurile scrise pe patul de boală. „Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Haşdeu simţea cu fiecare zi ce trece că viaţa scade în pieptul chinuit. Nu simţea nici mînie, nici revoltă. Regrete şi sublimă resemnaţiune“, mai spune istoricul despre finalul tragic al tinerei. Pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hîrtie. În martie 1888 a scris, resemnată în faţa finalului, poezia „Moartea“. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888, cu doar trei zile înainte de a împlini 19 ani. După moartea fiicei sale, Hașdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tînără inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Pentru ea a fost o pornire irezistibilă a minţii de a scrie, de a produce, de a realiza lumea de idei care clocotea în puternica-i inteligenţă“, explică Ionescu-Gion. Tînăra a fost înmor­ mîntată la Cimitirul Bellu.

Părintele îndurerat a căutat-o dincolo de moarte Hașdeu nu s-a resemnat niciodată, după moartea fiicei sale iubite. Luni în şir şi-a plîns fiica şi a aşteptat un semn de la ea. Legenda spune că, la şase luni de la moartea Iuliei, în martie 1890, scriitorul ar fi primit un astfel de semn. Din acel moment, Hașdeu şi-a făcut un scop în viaţă din a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism. Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la Cimitirul Bellu, acolo unde o înmormîntase. „Micul Templu“ n-a fost însă de ajuns şi, în 1893, a luat decizia să ridice pentru fiica sa un castel. Castelul de la Cîmpina a fost construit între anii 1894 și 1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele Templu“ este casa fiicei sale. „Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpîna castelului. Noi sîntem aci numai în gazdă“, spunea Hașdeu celor veniţi în vizită. Acolo, la castel, Bogdan Petriceicu Hașdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română - „Sic Cogito“, creată după sfaturile primite de la Iulia. Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat aici să-şi contacteze fiica plecată în altă lume. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete, prin care scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Hașdeu să surprindă în fotografii spiritul fetei, dar nu a reuşit. Mulţi l-au catalogat pe Hașdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul Iuliei sînt doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave. Pe seama castelului şi a camerei de spiritism s-au creat nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Hașdeu putea fi auzită cîntînd la pian, în aplauzele tatălui său. S-a spus, de asemenea, că Iulia însăşi ar fi fost văzută de localnici pe terasă, cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte astfel de flori, deşi nu era sezonul lor. Sursa: Adevărul.ro


6

Vineri, 5 aprilie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (113) Întoarcere în timp (6) A venit ospătarul, a calculat cît avem de plată şi ne-a dat bonul. Jeni l-a luat, s-a uitat, a deschis geanta şi a scos portmoneul care era ticsit cu bani. A plătit, iar eu am încremenit. A început să rîdă cu poftă. Cei doi vecini de la masă au venit la noi, şi-au cerut scuze că „ne abordează”. s-au prezentat şi au cerut permisiunea să ne conducă, noi fiind pe picior de plecare. Destinul şi-a intrat în rol. Ne-au întrebat dacă sîntem turiste. Ca să scăpăm de ei, dar şi pentru faptul că pe mine mă caracterizează sinceritatea, le-am spus că sîntem tuberculoase şi internate la Sanatoriul din Buşteni. Eram curioasă să văd cum o iau la sănătoasa cei doi tineri. Dar n-a fost aşa. Avînd motociclete, ne-au invitat să ne conducă pînă la Sanatoriu. Am acceptat. Cînd am ajuns, tînărul care m-a condus pe mine, Mihai, mi-a spus că este inginer şi lucrează la o sondă de petrol în Ploieşti, dar locuieşte în Bucureşti. Mi-a dat întîlnire pentru duminica următoare. Am fost de acord, convinsă fiind că nu va veni. (Dar a venit, cu o cutie de bomboane şi un buchet de flori.) Eu dormeam, uitasem de întîlnire şi a venit Jeni „cu sufletul la gură” şi mi-a zis, în vocabularul ei colorat: ,,Îmbrăcăte şi du-te la poartă că te aşteaptă tipul”. - ,,Care tip?” - ,,Cel din Ploieşti, inginerul”. Alene m-am îmbrăcat şi m-am dus la poartă. Miam dat tot interesul ca să par elegantă. Aveam nişte pantaloni pescăreşti - cum era moda - cărămizii, mulaţi pe corp, o bluză albă de dantelă care îmi scotea în evidenţă tenul bronzat, ochii părînd mai albaştri decît

erau. Pantofii, în culoarea pantalonilor, cu o cataramă de argint, iar în părul lung şi bogat, pe atunci, mi-am pus o fundă albastră. Aveam deja 3 luni de tratament şi luasem în greutate. Era la poartă, mă privea cum coboram pe alee. Cînd am ajuns, mi-a dat florile şi cutia cu bomboane. Ne-am aşezat pe bancă şi, zîmbind, ca să-mi ridice moralul, a zis: ,,Parcă ai fi o descendentă a lui Şerban Cantacuzino”. Eu am continuat: ,,A cărui negociere cu imperialii, vizînd încheierea unui tratat de alianţă pentru recunoaşterea independenţei ţării, o domnie ereditară şi autoritatea absolută în interior, a eşuat. Păcat că semnarea tratatului a fost împiedicată de moartea lui Şerban Cantacuzino la 28 octombrie 1688. Curtea de la Viena nu a acceptat decît independenţa Ţării Româneşti”. Pentru că nu prea ştiam ce să ne spunem, am făcut o incursiune în istorie. Deşi era inginer, îi plăcea istoria. Ca „să mă dau mare” i-am spus că, începînd de la Decebal, toţi marii noştri conducători ar putea să fie denumiţi „coloane ale Infinitului”, pe care Brâncuşi le-a imortalizat în sculptura sa. M-a privit uimit şi m-a întrebat ce anume îmi place din istoria poporului român. I-am spus că toată istoria îmi place, motiv pentru care am studiat-o cu atenţie, dar că prefer Epoca Medievală. - Ce anume din Epoca Medie, PRINŢESO? - Fiind ardeleancă (de la Sibiu) m-aş opri la Călugării de la Mînăstirea Igriş care au întemeiat abaţia - filiala de la Cîrţa (jud. Sibiu); ea a fost înzestrată cu Cisnădioara şi cu ţinutul luat de la valahi (1223). Reconstruită după 1242, a prilejuit o puternică pătrundere a formelor goticului timpuriu în Transilvania. (va urma) LILIANA TETELEA

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (4) Circumstanţele primei întîlniri şi ale înfiripării şi consolidării viitoarei noastre prietenii au constituit obiectul altor relatări, astfel că nu voi cădea în păcatul de a le relua aici. Ceea ce vreau să amintesc în mod expres este că, de fiecare dată cînd se deplasa acasă la Chişinău de acasă de la Bucureşti, Dionis Lica nu uita să dea un semn de viaţă şi chiar să stea la un pahar de vorbă cu bunul său coleg de facultate şi bunul meu profesor de matematici Dumitru Şiman, transmițîndu-i urările mele de sănătate. Dionis Lica a trecut, după cum menționam mai sus, prin trudă tenace, vertiginos, treaptă cu treaptă, toate etapele carierei didactice şi ştiinţifice: laborant, asistent, lector superior, doctor, docent, profesor, decan, şef de catedră, şef de lucrări, prorector, rector provizoriu. S-a specializat în domeniul informaticii şi al tehnicii de calcul, specializare de vîrf în era căutării, prelucrării şi stocării informaţiei, era calculatorului şi internetului, teza de doctor elaborînd-o şi susţinînd-o cu brio la Moscova (conducător oficial de doctorat, savantul rus, prof. univ. dr. Yuri Riabov, îndrumător din umbră - compatriotul nostru din Slobozia Mare de prin părțile Cahulului, Eugeniu Grebenicov, prof. univ., șeful catedrei de analiză matematică de la Universitatea Prieteniei Popoarelor „Patrice Lumumba”, director al Centrului de calcul de la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, vicedirector al Institutului de Cibernetică al Academiei de Ştiinţe din Federația Rusă, om de știință notoriu, academician, planeta din Univers cu numărul 4268 purtîndu-i numele), ideile şi inovaţiile materializîndule în zeci și sute de referate la congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale, lucrări de referinţă publicate la Chişinău şi Bucureşti, în conducerea tezelor de licență, mai apoi - masterat și doctorat, cunoştinţele sale transmiţîndu-le cu generozitatea unui veritabil om de ştiinţă și pedagog nativ numeroaselor generaţii de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi colegi de muncă de la instituţiile de învăţămînt superior din Republica Moldova (Universitatea de Stat din Moldova, Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Universitatea de Științe Agricole „Mihail Frunze”, Chișinău) şi din

România (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București). În ascensiunea sa fulminantă nu s-a împiedicat de niciun fel de recife? Da de unde! În lumea sovietică, rețineți, nu aveai dreptul să fii deştept, cu un cap mai sus decît al altora, să umbli în ţinuta ta demnă de om, să-ţi pui şi să pui întrebări „subversive”, să spui adevărul, să critici adevăratele fărădelegi şi cauzele acestora, să-ţi deschizi sufletul, să poţi să i te uiţi oricui fără clipire în ochi, ba chiar nici să taci „subversiv”, într-un cuvînt, să te comporţi natural... Altminteri trezeai suspiciuni, erai considerat o persoană incomodă, proble­ matică, enigmatică. Mai ales nu puteai să te consideri ori, Doamne ferește, să fii mai priceput şi mai popular decît şeful sau decît partenerii (iar Lica era). Este regretabil mai cu seamă cînd vorbim de instituţia care purta numele haiosului povestitor din Humuleşti şi care instituţie, în varianta ei veche, pînă la fuziunea, în 1960, cu universitatea, îşi cîştigase cu adevărat un nume notoriu în privinţa relaţiilor socio-umane normale dintre membrii colectivului şi a suflului naţional care mai pîlpîia între pereţii ei în raport cu celelalte instituţii, mult mai cosmopolite şi „internaţionalizate”. În noua sa variantă, de după 1967, la Pedagogic îşi mai duceau veacul unele cadre vechi, oameni extrem de înzestraţi cu spirit şi cunoştinţe, harnici, modeşti şi dedaţi vocaţiei de „ingineri ai sufletelor omeneşti” gen Nichita Chiricenco, Natalia Agasiev, Mihail Ignat, Sofia Perev, Claudia Capraş, Igor Delazari... Prin efortul noilor conducători entuziaști Nichita Chiricenco, rector, Ion Goian, prorector de studii, Dionis Lica, decan, prorector de studii, Boris Rusu, prorector administrativ, năboise şi un aflux de personalităţi de bună pomină din alte instituţii, cum ar fi: Olimpiada şi Petru Medveţchi, Gheorghe Isac, Sofia şi Sergiu Miron, Nicolae Nastas, Antonina şi Mihail Barcari, Ion Chitoroagă, Ion Goian, Mihail Maximciuc, Alexandru Mariţ, Gheorghe Grosul, Olga Coca, Otilia Stamatin, Teodor Botnarenco, Gheorghe Baciu, Mihail Chiorescu, Boris Vizer, Gheorghe Bîrcă, Virgil Mîndîcanu, Gheorghe Rusnac, Ion Daghi, Mihai Grati, Vasile Căpăţînă, Aurelia Silvestru, Vasile Cravcenco,

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Amin, eu zic... O, Doamne Sfinte, în față e Golgota, Un munte de durere al ființei, Aflată-n colbul greu ce ne-nconjoară Ca tragică expresie a neputinței. S-o ocolim vicleni nu-i cu putință, În noi a mai rămas ceva sublim... Trăim eternitatea ca secundă Și, Doamne, cît secunda o iubim... Dezleagă-mă Părinte de robia Acestei morți ce încă ne conține, Zidește-ne în Era Viitoare Și-n veci de veci păstrează-ne cu Tine. Apoi...ce va mai fi cu noi să fie, Amin, eu zic...Să fie bucurie! Ilarion Boca, 24 martie 2019

Sfnt pmnt romnesc

Pe drumu-acesta pe-unde azi Trec carele cu boi în seară Ca-ntr-un tablou de Grigorescu, Pe drumu-acesta-ngust de țară, Bătut de ploi, bolovănos, Ce-și pierde firul pe cîmpie, Pe unde fete vin cîntînd Cu coșu-n spate de la vie, Trecea atunci cu coasa moartea Vărsînd văpaia ei fierbinte, În urmă-i scrum, pustietate Și sute, sute de morminte. Prin șanțuri sîngele curgea, Ardea țărîna cum e jarul, Văzduhu-n flăcări vîlvîia Și tremura chiar și stejarul. Numai voinicii, feți-frumoși N-au tremurat nici o clipită, Din arme grele-au fulgerat Și moartea fost-a izgonită. Pe lîngă drum stau înșirați Stîlpi mulți, stîlpi albi cu scrisa veche, Ce de departe par soldați Aliniați în front, de veghe. Și-n cîntecele ce s-aud Cînd vin flăcăii de pe-ogoare Trăiesc Eroi și or trăi Cît vor fi cîntece sub soare. George Bîrzănescu Viorica Brega, Valentina Semeniuc, Elena Munteanu, Aftenie Băligari, Valentina Berejan, Nicolae Pogolşa, Vladimir Lisnic, Ştefan Marchitan, Petru Rumleanschi, Victor Chicerman, Aurelia Racu, Elena Buraciov, Greta Ionkis, Larisa Malţeva, Vladimir Nosov, Igor Iurkovski, Valentina Mireniuk. Unii, de altfel, destul de tineri, însă pe potriva primilor după onestitate şi cumsecădenie: Maria Hadîrcă, Maria Marin, Doina Marin, Ludmila Klebanova, Raisa Căpăţînă, Nadejda Damian, Marina Gorşkova, Timotei Roșca, Mihai Cucereavîi. Cam pe la finele activităţii rectorului Nichita Chiricenco (un transnistrean onest, obiectiv, de o bunătate rară, cu o nesimulată parțialitate față de moldoveni), o boare primăvăratică aduse un iz morbid de lîncezeală, mucegăit şi de vorbe îngrijorătoare cu privire la erodarea relaţiilor normale de odinioară din sînul colectivului profesoral în aparenţă sănătos din institut. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS


RM

7

Vineri, 5 aprilie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! Evoluţia organizatorică a raportului Biserică și Armată în cadrul Statului Român modern (1) Instituţia clerului militar, formă reprezentativă a legăturii între Biserică şi Armată, a cunoscut în Armata Română, în secolul trecut, o evoluţie sinuoasă: realizarea, la începutul secolului, a dezideratului de permanentizare a prezenţei preoţilor militari în cadrul unei structuri bine definite; desfiinţarea abuzivă, la jumătatea secolului, a instituţiei clerului militar şi, implicit, eliminarea preotului militar din armată, precum şi renaşterea, la sfîrşit de secol, a asistenţei religioase în armată. Ne vom referi, în cele ce urmează, la detalierea acestor momente de naştere, viaţă, moarte si înviere a instituţiei clerului militar în Armata Română în Secolul al XX-lea. Odată cu formarea Statului Român modern şi a armatei sale, în Secolul al XlX-lea, s-a pus problema instituţionalizării clerului militar; aceasta, atît pentru promovarea valorilor morale în rîndul celor aflaţi sub arme, cît şi ca un garant al respectării drepturilor și libertăţilor cetăţeneşti ale acestora. Cele dintîi reglementări privind activitatea preoţilor în armata română au fost adoptate în anul 1850, intitulate îndatoririle preoţilor de oştire. În anul 1870 exista deja un Regulament pentru clerul din armată, iar în anul 1876 au fost adoptate Datoriile preotului în armată. În acelaşi an, 1876, preoţii unităţilor militare au fost înlocuiţi cu preoţii de garnizoană, preoţi care deserveau toate unităţile din aceeaşi localitate. În Războiul de Independenţă din 1877-1878, trupele române au fost însoţite pe cîmpul de luptă de un număr redus de preoţi, cîţiva angajaţi, la propria cerere, ca preoţi militari: arhimandritul Calinic Popovici, de la Mînăstirea Nifon-Buzău, la Regimentul 8 Dorobanţi; preoţii Ion Lăcureanu, Argeş, şi Gavrilă Ursu, Iaşi, primul la Regimentul I de Linie, al doilea la Regimentul IV Artilerie. Un număr mare de călugări şi călugăriţe, cca. 200 (din mînăstirile Cernica, Căldăruşani, Ţigăneşti, Pasărea, Agapia, Văratec, Agafton, Adam, Eparhia Rîmnicului), au activat ca infirmieri şi brancardieri voluntari. În anul 1915, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o serie de măsuri cu privire la preoţii militari care ar fi mobilizaţi în caz de război: s-a instituit un protopop care să răspundă de această categorie de preoţi; au fost publicate broşuri cu rugăciuni şi cuvîntări care să fie utilizate de preoţi; au fost adoptate Instrucţiunile asupra atribuţiilor preoţilor de armată, pe baza cărora s-a desfăşurat asistenţa religioasă în campaniile Războiului de întregire din anii 1916-1919. La 15 august 1916, preotul profesor Constantin Nazarie, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a fost numit şef al Serviciului Religios de pe lîngă Marele Cartier General al Armatei Române, avînd şi gradul militar de colonel; preotul Vasile Pocitan (mai tîrziu, arhiereu cu numele de Veniamin) a fost numit ajutor al Şefului Serviciului Religios, cu gradul de maior.

Participarea preoţilor de armată la Marele Război La intrarea României în război în 1916, cînd trupele noastre au pornit la luptă pentru înfăptuirea idealului naţional, peste 200 de preoţi, majoritatea licenţiaţi în

Clopote rechiziționate de armata germană de ocupație pentru a fi topite și utilizate la fabricarea tunurilor si proiectilelor

Teologie, au fost mobilizaţi în rîndurile unităţilor române. Unii au fost repartizaţi la spitale, alţii la trenurile sanitare, iar cei mai mulţi au însoţit unităţile operative. Preoţii de armată, asa cum erau ei denumiţi, au dat dovadă, în ansamblul lor, de simţul onoarei, al datoriei şi disciplinei în îndeplinirea sarcinilor încredinţate; unii au mers cu unităţile la atac, chiar în prima linie, cîţiva au murit pe cîmpul de luptă, alţii au fost răniţi sau au suferit în închisorile duşmane. În situaţii limită, unii preoţi au participat efectiv la acţiunile militare, devenind pentru scurt timp chiar comandanţi, înlocuind ofiţerii morţi sau răniţi, sau asigurînd aprovizionarea cu muniţie a luptătorilor. În astfel de situaţii au îngropat morţii pe poziţii, făcîndu-le slujba înmormîntării chiar pe locul unde au murit. Au fost cazuri cînd preotul s-a strecurat printre reţelele de sîrmă în linia duşmanului, tîrînd după sine trupurile celor rămaşi acolo, spre a-i îngropa în pămîntul necotropit. Preoţii de armată au dat ajutor şi la îngrijirea răniţilor. Îmbrăcaţi în haine de sanitari, împreună cu brancardierii au adunat răniţii de pe cîmpul de luptă sub focul gloanţelor inamice, i-au ajutat pe medici la pansarea şi îngrijirea acestora, la combaterea epidemiilor. Mulţi s-au îmbolnăvit şi ei de la bolnavi şi au zăcut de tifos exantematic, febră recurentă, holeră, iar după însănătoşire şi-au reluat activitatea. Unii preoţi au făcut consemnări cu privire la participarea lor în zonele unde au acţionat unităţile în care erau încadraţi, precum şi la acţiunile militare la care au participat. Un astfel de exemplu este preotul Cicerone Iordăchescu, personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe Române, care a ţinut un adevărat jurnal cu însemnări de pe front, iar ulterior le-a şi publicat într-o lucrare. După război, Pr. Iconom Constantin Nazarie, șeful preoţilor de armată, a publicat o lucrare care oferă informaţii preţioase despre activitatea şi contribuţia acestor preoţi. În această lucrare, fiecare preot militar este caracterizat, succinct, de comandantul unităţii unde a activat. Prezentăm, spre exemplificare, cîteva dintre acestea. Preotul Nicolae Oniceanu, confesor militar la renu­ mitul Regiment 32 Mircea: „Este cult, inteligent, pătruns de toată măreţia creştinismului, adevărat apostol. A luat parte cu regimentul în toate acţiunile lui, în special în marile lupte de la Mărăşeşti. Cu Crucea în mînă, a adunat şi îmbărbătat răzleţele cete ale diferitelor unităţi, împingîndu-le din nou în focul luptei, foc din mijlocul căruia n-a lipsit un moment. Atunci însă cînd răpuşi de număr, trupele au fost nevoite a ceda terenul, cel din urmă cu acelaşi curaj şi cu acelaşi nestrămutat spirit de sacrificiu, a trecut înot Siretul, spre a nu cădea în mîinile inamicului, ca după scurtă durată, în fruntea trupei, să treacă din nou pe malul părăsit...” (colonel Caras Lazăr). Preotul Oniceanu fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi avansat la gradul de căpitan asimilat. Preotul Cicerone Iordăchescu, Regimentul 4 Vînători şi Ambulanţa Diviziei 15 Infanterie: „Preotu Iordăchescu Cicerone, de la 4 Vînători, a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniţii şi prin exemplul său îmbărbătînd oamenii. Deseori trecea prin tranşeele ocupate de regiment, sub gloanţele şi şrapnelele trase de inamic... Model de preot. Predicile ţinute de acest preot sînt pilda celei mai frumoase concepţii de rolul preotului de armată” (Maior Diamandi). „Pentru curajul şi modul cum îşi îndeplineşte serviciul, îl propun a fi înaintat la excepţional” (Colonel Rujinschi). ,,Acest preot a contribuit mult la pregătirea sufletească a ostaşilor acestui regiment. Cinsteşte şi preoţimea, şi corpul. Prezenţa acestui domn preot şi vrednic român a contribuit în largă măsură la menţinerea mereu la cea mai înaltă treaptă a moralului soldaţilor din 4 Vînători. Face cinste Ţării şi Neamului... ” (Colonel Gherculescu). Protosinghelul Iustin Şerbănescu, de la Mînăstirea Cernica: ,,A luat parte la toate luptele, mergînd cu Sfînta Cruce în mînă în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 2 octombrie 1916, văzînd că regimentul Feldioara

a pierdut în lupte aproape toţi ofiţerii şi comandantul acestui corp, şi luptînd ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic pînă la Muntele Sinaia, oprindu-1 de a ocupa Azuga. În luptele de la Muntele Dihamului, a condus un batalion de soldaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica, în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”. După o săptămînă a căzut prizonier, împreună cu ostaşii care nu se mai puteau apăra. În vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munţi cîteva luni, pînă ce a reuşit să treacă liniile româneşti. Un mare număr de călugări şi călugăriţe, cu precădere din mînăstirile din Moldova, au activat pe cîmpurile de luptă şi în spitale. Evidențiem contribuţia, în acest sens, a mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu, care a organizat o adevărată pregătire a clerului monahal pentru situaţii de război şi a determinat înscrierea şi pregătirea acestuia în serviciile sanitare ale armatei române; la îndemnul său s-a organizat Misiunea călugărilor infirmieri, sub conducerea arhimandritului Teoctist Stupcanu. Preoţii care au însoţit trupele române în cele două campanii ale Războiului de întregire au fost recompensaţi, în marea lor majoritate, cu avansarea în grad şi decorarea cu ordine şi medalii - „Avîntul Ţării”, „Serviciul credincios”, „Răsplata muncii pentru Bise­ rică”, „Meritul sanitar”, „Coroana României”. Unii dintre preoţi au ajuns mai tîrziu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: preotul Gheorghe Leu, episcop al Huşilor, cu numele de Grigore; preotul Teodor Simedrea, arhiereu vicar la Patriarhie, cu titulatura Tîrgovişteanul, episcop la Bălţi, apoi mitropolit al Bucovinei. Menţionăm faptul că viitorul episcop al Armatei, Partenie Ciopron, a luptat pe frontul de la Caşin-Oituz şi a fost grav rănit în data de 12 iulie. În Referatul către Sfîntul Sinod, întocmit de părintele profesor Constantin Nazarie, se argumenta necesitatea permanentizării preoţilor în armată.

Tren sanitar

Episcopia Armatei Române (1921 -l 948) (1) Anul 1921 este cel care marchează permanentizarea asistenţei religioase în Armata Română. Legea privitoare la organizarea clerului militar (1921), precum şi Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii (1924) au constituit normele legislative de bază în organizarea şi activitatea Episcopiei Armatei în perioada interbelică. Atît Instrucţiunile provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie (1931), cît şi Legea pentru organizarea clerului militar (1937) nu au adus modificări esenţiale la legislaţia anterioară, ci au făcut unele precizări şi extinderi ale acesteia. Aspectele de noutate aduse Legea din 1937 sînt: preoţii militari activi erau justiţiabili din punct de vedere penal de tribunalele militare; în instituţiile militare de învăţămînt, preoţii militari puteau avea catedră, dar nu primeau soldă pentru aceasta; controlul averii Episcopiei Armatei, a bisericilor şi capelelor militare de orice rit se făcea de un consiliu administrativ compus din Episcopul militar, ca preşedinte, şi 5 membri (2 preoţi militari şi 3 ofiţeri superiori), numiţi prin decizie de Ministerul Apărării Naţionale pe o perioadă de 3 ani. Scopul admiterii în cadrul armatei a clerului militar era acela al satisfacerii nevoilor confesionale şi pentru dezvoltarea sentimentului religios. (va urma) Col. (r) DUMITRU STAVARACHE (Text reprodus din volumul ,,Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)


8

Vineri, 5 aprilie 2019

RM

Polemici«Controverse O certitudine: sîntem călcați în picioare de Bruxelles… și ne place! (urmare din pag. 1) Să fim bine înțeleși – nu sînt un partizan al ieșirii din Uniunea Europeană, cel puțin pînă cînd nu sînt epuizate metodele firești: adică impunerea României ca un egal al celorlalți, așa cum sună principiul fundamental al UE, și promovarea intereselor românilor, așa cum ar trebui să sune principiul fundamental al conducătorilor României. Dar, stînd strîmb și judecînd drept: este posibilă realizarea acestor obiective? Cel mai optimist răspuns ar fi ,,Poate, nu știu…”, iar cel mai realist… este cel pesimist – ,,Nici pomeneală!”. De fapt, conducătorii români, cu mici excepții – și acelea mai mult declarative! – sînt total supuși Bruxelles-ului și Washington-ului. Și e firesc, pentru că preluarea României s-a făcut pe toate căile, inclusiv prin plasarea în fruntea instituțiilor de forță a unor personaje aflate în rețeaua Serviciilor occidentale, dar și prin ridicarea la nivelul conducerii politice a unor indivizi cu probleme la dosar, deci manevrabili, obedienți la comenzile și stimulii potriviți. Dar, mai grav, s-a realizat o contaminare în massă, ceea ce face ca un număr considerabil de români – simpli cetățeni - să solicite conducătorilor ,,supunere totală” față de Occident! Au trecut neobservate două incidente semnificative în acest sens. Primul incident ar fi declarația de intenție a unui purtător de mesaj al PNL, mă rog, a grupării care poartă acest nume, fără a avea vreo legătură nici cu ideea de ,,național”, nici cu spiritul partidului istoric – cu toate păcatele acestui de-multrăposat. Iată momentul de care a avut parte cunoscutul avocat Dan Chitic, unul dintre cei mai aprigi luptători pentru drepturile românilor asupra propriilor bogății naturale, de partea cealaltă fiind Răzvan Prișcă, tînărul și tupeistul ,,liberal”. Discuția a pornit de la posibila temă a Referendumului - care pare a fi preocuparea de căpătîi a președintelui, Opoziției și societății civile în această perioadă! Iată dezvăluirea pe care tînărul deputat liberal Prișcă a făcut-o… aș spune, fără nici o remușcare: ,,Tema care eu cred că ar fi important să fie supusă întrebării publice este dacă poporul român este de acord ca, de acum încolo, orice fel de reformă, modificări ale întregii arhitecturi judiciare să se facă doar luînd în calcul recomandările partenerilor noştri, la care noi am acceptat voluntar, cu sacrificii financiare, să aderăm!”. Cu alte cuvinte, nici o decizie importantă să nu fie luată fără a cere ,,recomandările” SUA! A fost firească reacția lui Dan Chitic. ,,Adică să acceptăm statutul de colonii”, a izbucnit cunoscutul avocat. Reacția lui Răzvan Prișcă, un tînăr de numai 31 de ani, a fost una plină de tupeu șmecheresc, specifică noii ,,clase politice”: ,,Staţi liniştit, văd că sînteţi foarte agitat în această seară, liniştiţi-vă, că avem două ore, avem timp - beţi un pic de apă, staţi liniştit”. Avocatul a replicat uluit: ,,Văd că se supune la vot felul în care urmează să se judece ţara asta”. Deci, aceasta e lovitura pe care ar propune-o președintele Iohannis și PNL – supunerea deciziei interne față de voința UE și SUA! Și, nota bene, e chiar în tonul protestatarilor #REZIST – care, de exemplu, cer cu insistență ca orice decizie pe Justiție să poate ,,viză” de afară! Al doilea incident (nu îl pot numi altfel) a fost dezvăluirea lui Cornel Dinu, marele sportiv și om de cultură, prieten al Tribunului – care a povestit un dialog cu actualul președinte al Parlamentului European, Antonio Tajani. Povestirea se referă la anul 2005, cînd italianul, la acea vreme vicepreședinte al Partidului Popular European, efectua o vizită la București. ,,Seara a fost un banchet la Sala Tronului și am avut o discuție” – își amintește Cornel Dinu, care a reprodus vorbele lui Tajani. ,,Ne gîndim ce vom face cu voi”, ar fi spus Tajani și, ,,vorbind foarte plastic, pentru că era un tip cu șarm - povestește Dinu - mi-a spus «gîndițivă că fiecare țară din asta nepregătită care ați intrat

pentru că aveam nevoie de piețe de desfacere, vă lăsăm să fierbeți în oalele voastre proprii și punem la fiecare oală cîte doi jandarmi - cine ridică capul… suportă consecințele»”. Cum adică ,,punem jandarmi”?! – a întrebat uimit Răzvan Dumitrescu, realizatorul emisiunii în care Dinu a relatat discuția. ,,Jandarmii sînt de afară – sau sînt de-ai noștri?”, a cerut detalii jurnalistul. „Jandarm e Timmermans, e Kövesi... ăștia sînt jandarmii, din păcate…”, a răspuns Dinu. ,,Mai mult decît atît – (europenii) cunoșteau natura noastră omenească, a românilor – și ne-a spus: cu voi e mai simplu, nu mai e nevoie de jandarmi, voi vă omorîți între voi”, a completat Cornel Dinu. ,,Și iată ce se întîmplă în România de azi, ne omorîm între noi”, a conchis marele om de sport. Și chiar asta facem – ne omorîm între noi – iar unii dintre noi îi aplaudă pe străinii care îi omoară pe români! Iar zilele trecute am avut o probă incontestabilă că puterile occidentale sînt convinse că ne pot călca în picioare cum vor. Manfred Weber, principalul candidat al popularilor europeni la președinția Comisiei Euro­ pene, a amenințat pur și simplu România, coaliția de guvernămînt, dar și pe procurorii care se ocupă de anchetarea Codruței Kövesi: ,,Dacă procedurile judiciare împotriva doamnei Kövesi nu sînt anulate, vom cere o dezbatere în următoarea sesiune plenară a Parlamentului European. De asemenea, apelăm urgent la PES (socialiștii europeni) și ALDE (grupul european) să vorbească împotriva partidelor lor surori din guvernul român”. Din acest mesaj rezultă clar că Weber s-ar face vinovat de un cumul de infracțiuni grave: încercarea de împiedicare și întrerupere a unei anchete a justiției române, dar și șantaj. Dar cine să-l acuze?!... După cum se poate citi, Weber cere întreruperea unei demers legal - pe care-l recunoaște ca atare, nu spune că e ,,ilegal”! - iar pentru aceasta face un dublu șantaj, amenințare la adresa României, precum și a partidelor din Coaliția de guvernămînt. Mai mult, Weber consideră ,,ancheta demarată împotriva Laurei Codruța Kövesi” ca fiind una ,,total inacceptabilă în Europa”. Înțelegeți? Vine ,,europeanul” și le spune românilor, cu alte cuvinte: ,,voi nu aveți voie să faceți anchete sau justiție decît cum și dacă vrem noi, dacă nu, declanșăm furtuna politică împotriva voastră!”… Tupeu, sau ce?! ,,Românii vor dori ca în țara lor să fie Președinte unul care va fi FERM ori de cîte ori se va trezi cîte un precar intelectual ca Weber să ne dea nouă ordine și ultimatumuri...”, scrie Liviu Pleșoianu… ceea ce e frumos, dar tare îmi e că se amăgește! Românii din opoziție l-au chemat pe Weber aici, ei au chemat ocupantul, cum pe vremuri românii îi chemau pe otomani, pe germani sau pe ruși ,,în ajutor”, știind că asta va însemna ocuparea țării. Dar însemna și moartea vecinului și a caprei sale, ceea ce conta mai mult pentru români – și contează și acum! Asta a fost România atunci cînd nu a avut conducător, ci spoliatori – și asta e și acum, cînd are în conducere prea mulți trădători, incapabili și oameni ai străinătății. Mă uitam uimit cum un stat puternic și demn ne dă o lecție pe care noi nu o înțelegem: ,,Israel consideră că România este o țară suverană, este o democrație și aveți toate instituțiile democratice – de ce să criticăm sau să intervenim în problemele interne ale României? Să ne gîndim altfel – credeți că noi am fi fericiți ca România sau o altă țară să intervină în ceea ce se întîmplă în Israel? Sigur că nu!”. Am reprodus declarația de acum cîteva zile a ambasadorului israelian David Saranga – care nu e român de origine, dar a avut buna voință de a învăța perfect româna – și care încearcă să ne dea o lecție: fiți demni, nu lăsați străinătatea să vă călărească! E lecția Israelului – place sau nu place, dar e singura lecție bună! Poate e cazul să fim și noi evrei din cînd în cînd, cel puțin la capitolul inteligență, voință, demnitate și determinare – mai ales să știm ce vrem și să fim uniți în fața străinilor, așa cum sînt evreii.

Arme noi, metehne vechi (1)

Asistăm în prezent la o luptă acerbă pentru supremația mondială pe care cele două extreme ale hărții geopolitice a lumii și-o dispută începînd cu anul 1945, cu o mică pauză în anii ’90 ai secolului trecut. Războiul rece dintre Rusia, pe de o parte, și Statele Unite ale Americii, pe de alta, devine pe zi de trece mai dur, mai intens. Nu există nici o îndoială asupra mizei, dar încă nu este bine creionat finalul. În acest moment, SUA au acaparat cam tot, economic vorbind, pentru că militar nici nu este nevoie. Acolo unde nu sînt baze militare, există alte pîrghii de control, fie că sînt financiare, fie diplomatice. Putem spune că, la nivel geopolitic, SUA dispun de o influență imensă la nivel global, făcînd ca toate organizațiile care au stat la baza relațiilor internaționale de după cel de-al II-lea război mondial să devină total inutile. Inclusiv ONU. După 24 martie 1999, cînd NATO a bombardat Serbia și Muntenegru, toate legile internaționale s-au resetat, și omenirea a intrat într-o perioadă de haos, pe o pantă care ne va duce într-un punct foarte fierbinte, la un cataclism major, fie el social, fie economic sau militar. Fenomen care va mai răcori mințile celor care vor totul, și îi va readuce pe toți la masa tratativelor, loc unde se vor stabili alte legi, alte principii de drept, ale reguli. Pînă atunci, asistăm neputincioși la asaltul permanent al SUA asupra a tot ceea ce înseamnă ordinea mondială actuală, dorind să exporte valorile lor pînă în cel mai îndepărtat cătun siberian. Pe de altă parte, vedem o Rusie care dă înapoi, pas cu pas, încercînd să se apere doar militar, dovedind că mentalitatea sovietică nu a dispărut complet din modul de a face politică al politicienilor ruși. Chiar dacă în acest moment SUA sînt conduse de un președinte republican/naționalist, Donald Trump, chiar dacă predecesorul său a fost un democrat, iar antecesorul acestuia din urmă, un George W. Bush republican, politica externă americană nu s-a schimbat deloc. Dovadă că elitele americane știu foarte bine ce vor și unde vor să ajungă. În acest timp, la Moscova nu sînt nici Stalin și nici Brejnev, dar și acolo mentalitatea a rămas la fel de simplistă: Orice se întîmplă în lume, dacă avem armă atomică, noi nu pățim nimic. O mare greșeală de strategie care, așa cum se vede, a adus Rusia în pragul unui colaps de identitate, al unei crize de imagine care va fi dificil de recuperat în timp. Așa cum Stalin a acceptat toate compromisurile și nu a reacționat la nici un fel de stimul exterior atunci cînd i se tot spunea că URSS va fi atacată de Germania lui Hitler, la fel procedează și Putin în prezent. O alianță militară este la graniță, se fac presiuni economice, se neutralizează posibilii aliați ai Rusiei, este un război mediatic vădit, dus împotriva rușilor. Dar, indiferent cît este de certată Mama Rusia, indiferent cît de umilită este, undeva, în mintea celor de la Moscova rămîne ideea că ,,triada nucleară” este suficientă pentru a trece acest prag. Ei bine, nu va fi așa, iar timpul va răspunde celor care stau ascunși în spatele acestei mentalități. Cei care au acum inițiativa, Occidentul, nu o vor lăsa pînă cînd nu vor cîștiga tot ce și-au propus: Rusia și tot ce înseamnă ea. Nu o vor face militar, pentru că ei știu că nu au cum să cîștige. Arma nucleară este un factor descurajator suficient de puternic. Dar, prin mijloace mediatice, prin sancțiuni și prin eliminarea de pe piețele de desfacere a companiilor rusești, vor aduce economia rusă în pragul colapsului. Nu poți să produci dacă nu și vinzi, asta este regula economică a unui comerț sănătos. Or, dacă SUA vor elimina această piață, ce se va întîmpla? Statul rus nu poate să cumpere tot ce produce economia, așa cum nici economia nu poate să funcționeze fără o piață reală de desfacere. Iar arma nucleară nu prea ajută pentru a contracara acest lucru. (va urma)


RM

9

Vineri, 5 aprilie 2019

File de istorie • File de istorie 78 de ani de la marea tragedie de lîngă Fîntîna Albă – 1 aprilie 1941 (2) Nu se cunoaște de unde, printre oameni, a apărut convingerea că grănicerii nu au dreptul să tragă într-un grup organizat care depășește 20 de persoane. Probabil că în asemenea momente de frică și panică prinde repede orice idee. Comandantul sovietic, constatînd că oamenii continuă deplasarea, s-a retras și a ordonat deschiderea focului. Inițial, oamenii au crezut că se va trage foc de avertisment, dar nu a fost așa, ordinul fiind să se tragă din plin. Tinerii care erau în față cu crucile și praporii din biserică, au aruncat crucile și s-au împrăștiat. Cei care nu au fost atinși de gloanțe au fugit spre pădurea din spate. Foarte mulți oameni răniți sau muribunzi au fost secerați și răcneau și se văietau. Să nu uităm că acolo erau familii întregi, părinți, copii, care se țineau unii de alții. Dacă unul era rănit, nu-l abandonau, încercau să-l ajute, să-l scoată cumva din acel iad. Cei care au reușit să fugă în pădure au fost urmăriți de soldați călări care trăgeau cu automatele în ei ca după iepuri. În poiana Varnița era o jale de nedescris, se auzeau țipetele de groază ale celor răniți, precum și ale acelora care le erau aparținători fii, fiice, soții. Poiana era plină de morți și rănți, iar cei care se puteau deplasa, mergeau de colo colo, în căutarea părinților sau a fraților. Spre seară au venit militari călare care au cules pe cei care se mai puteau deplasa și, sub amenințarea armelor, i-au mînat ca pe vite spre Hliboca. Astfel că, pe drumul de întoarcere mergeau grupuri, încadrate de militari călare. Nimeni nu s-a mai interesat de morții și răniții care au rămas în poiană. A treia zi, după numărarea și identificarea cadavrelor

au fost mobilizați lipovenii de la Fîntînica Albă, care erau săpători de meserie și sub stricta supraveghere a grănicerilor, au adunat morții și muribunzii și i-au depus în două gropi comune pregătite pe dealul Sucevenilor. Cadavrele și muribunzii trași de cai au fost aruncați în gropi comune, s-a turnat var peste ei și au fost înhumați. Nici pînă în prezent, nu se cunoaște cu precizie cifra celor înhumați pe dealul dintre Suceveni și Fîntîna Albă. În timpul ocupației sovietice, această zonă a fost interzisă, dealul fiind arat și plantat cu pădure tînără de molizi. Pe 2 aprilie 1941, echipaje de agenți N.K.V.D., milițieni, activiști de partid au invadat satele românești din Bucovina de Nord, în căutarea supraviețuitorilor măcelului, care au scăpat datorită căderii nopții. Mulți erau răniți, și încercau să-și vindece rănile acasă după pricepere. În momentul în care erau descoperiți, erau arestați împreună cu familia care era acuzată de tăinuire. Vînătoarea a durat cîteva zile, arestările fiind numeroase, cu toate că asupra unora plana doar bănuiala că ar fi luat parte la marșul din 1 aprilie 1941. Cei care erau răniți, nu puteau nega că au participat la marșul libertății. Aceștia erau urcați în camioane și trimiși sub escortă la Spitalul din Cernăuți, iar ceilalți au fost deferiți, de asemenea N.K.V.D.-ului din Cernăuți, fiind închiși în beciuri și anchetați cu brutalitate excesivă zi și noapte. Cei din satele vecine care auziseră despre cele întîmplate la 1 aprilie 1941, se abțineau de la orice fel de comentarii de teama arestării ca și complici ai celor petrecute la Fîntîna Albă. Oamenii erau de-a dreptul îngroziți și refuzau din

start relatarea oricăror detalii privitoare la cele întîmplate. În lunile aprilie și mai a urmat o tăcere nefirească, toxică, în satele românești din raioanele Storojineț și Hliboca. ,,Liniștea” s-a dovedit nocivă pentru că în acest interval autoritățile sovietice, cu predilecție miliția și N.K.V.D.-ul au demarat investigații intense în satele din Basarabia și Bucovina pentru a descoperi pe cei suspecți de a fi fost implicați în demonstrațiile de la Storojineț și Hliboca. Investigațiile erau discrete prin intermediul primăriilor cu ajutorul activiștilor locali și raionali. În acest mod a început întocmirea listelor cu cei suspecți de neloialitate sau rezistență la regimul implementat de noile autorități sovietice. Primarii și activiștii locali au au trecut pe liste ca așa numiți ,,dușmani ai orînduirii sovietice” pe foarte mulți nevinovați, care nu au luat parte la demonstrațiile de la Storojineț și Hliboca. Era suficient să-l fi contrazis pe primar sau să nu fi ascultat ordinul de a ieși cu carul la corvoada organizată pentru transportarea mărfurilor sau materialelor, de a participa la repararea drumurilor și șoselelor și erau trecuți pe listele negre. Mai exista posibilitatea ca anumiți gospodari așezați, prosperi, să fie trecuți pe lista neagră, pentru ca după arestare, ,,tovarășii” din sovietul sătesc să poată acapara gospodăria bietului om. Acțiunea de redactare a listelor cu aceia care trebuiau să ia calea deportării a fost finalizată în data de 1 iunie 1941, cînd au început comasările de vagoane și camioane în reședințele raionale și au fost încartiruite o multitudine de unități militare aparținînd N.K.V.D.ului. Totul se petrecea cu cîteva zile înainte de data de 13 iunie 1941, dată la care s-a declanșat cea mai mare operațiune de deportare din Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herța. Sfîrșit LUCIAN DIMITRIU

Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (25)

lor s-au reflectat la toate celelalte domenii a fost cu precădere învățămîntul. În 1868 s-a introdus învățămîntul de stat în Tran­ silvania, cu plan unitar și programe școlare elaborate de către stat. Dar, deși Legea Naționalităților prevedea ,,libera alegere a limbii de predare” potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înființată nici o școală de stat primară de limbă română sau slovacă. În școlile confesionale și cele aparținînd asociațiilor sau persoanelor publice sau private, maghiara a fost introdusă ca obiect de studiu. Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile școlare Tréfort din 1879 și 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în toate școlile primare. În decurs de patru ani, învățătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în maghiară. În 1891, legea Csáki a introdus limba maghiară și în grădinițele de copii. Apogeul politicii de maghiarizare, după cum aminteam, a fost marcat de ,,legile Appónyi”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învățămînt. În art. 12 din lege se prevedea că guvernul are facultatea de a suprima orice școală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de ,,interese superioare de stat”. Hotărîrea ministrului de resort era inatacabilă. Existența școlilor românești depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale. Mai grav, însă, era faptul că învățătorii români din școlile românești, în afară de limba maghiară, trebuiau să-i deprindă pe copiii români cu ideea că ,,aparțin nației ungare”. Art. 17 din legea Appónyi spunea textual: ,,Învățătorii trebuie să întărească în elev spiritul de atașament la Patria ungurească și conștiința că ei aparțin nației ungare”. Deznaționalizarea urma deci să fie înfăptuită atît prin înlocuirea treptată a limbii materne, cît și prin infiltrarea în mintea copilului a apartenenței sale la statul ungar. Era o operă de pervertire sufletească, nemaiîntîlnită în istoria popoarelor civilizate. Legiuitorii vroiau să-și întărească rîndurile cu maghiari făcuți, în lipsă de maghiari născuți. Acela care a găsit cuvintele cele mai aspre, pentru a stigmatiza opera de maghiarizare întreprinsă de contele Appóny, a fost celebrul romancier rus, contele Leon Tolstoi. În scrisoarea adresată revistei ungurești ,,A Hir”, din Budapesta, în 1907, acesta scria: ,,Ceea ce e mai trist este faptul că în străinătate contele Appónyi are reputația

unui pacifist, pe cînd în Ungaria el nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni. Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă de pe fața acestui om masca sa mincinoasă, pentru a arăta întregii lumi că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă” (Milton G. Lehrer, Ardealul, pămînt românesc, București, 1944, p. 104). În timpul dezbaterilor la proiectul ,,Legilor Appónyi”, după cum s-a amintit, românii și-au definit punctul de vedere printr-o hotărîre luată la marea adunare populară ținută la Blaj, la 10 martie 1907. Ea a fost convocată de conducătorii a patru cercuri electorale, personalități marcante nu numai în viața publică a românilor, ci și în comitatele respective. Amintita hotărîre prevedea: „1. Adunarea populară roagă și cere de la toți factorii constituționali ai Ungariei ca, potrivit discursului de mesaj al Maiestății Sale imperiale - regale apostolice, cu care s-a deschis Reichstag-ul în anul 1906, să se introducă neîntîrziat și în Ungaria dreptul electoral universal și secret. Circumscripțiile electorale să fie astfel delimitate încît toate popoarele Ungariei să fie în stare săși exprime voința cu privire la guvernarea și administrarea statului, potrivit numărului lor și sacrificiilor bănești și de sînge pe care le-au adus totdeauna și le vor aduce pentru patria comună. Pacea, liniștea și bunăstarea patriei nu pot fi altfel asigurate decît printr-o lege electorală echitabilă, care să deschidă porțile constituției tuturor păturilor sociale și tuturor popoarelor țării și să ofere în felul acesta tuturor popoarelor una din garanțiile cele mai puternice pentru existența și progresul lor, potrivit însușirilor lor etnice și potrivit tradițiilor culturale și aspirațiilor lor. 2. Avînd în vedere că mulți cetățeni care își ridică glasul în presă pentru dreptul naționalităților din Ungaria sînt condamnați foarte adesea și foarte aspru, avînd în vedere că delictele de presă pot fi apreciate just numai de acei cetățeni care au citit respectivele produse ale presei și de acei pentru care acestea au fost scrise, Adunarea populară cere crearea unei legi a presei care să împiedice o dată pentru totdeauna apariția ostilităților printre popoarele conlocuitoare și al cărei scop să nu fie înăbușirea libertății conștiinței și cuvîntului și care să nu aibă capacitatea de a împiedica manifestarea voinței, dorințelor și aspirațiilor popoarelor care alcătuiesc statul maghiar“. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

TRANSILVANIA

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (5) Clubul parlamentar al românilor, sîrbilor și slovacilor a înaintat Parlamentului ungar o adresă prin care cerea ,,să cadă toate zidurile despărțitoare, care dureros se află în ființă și astăzi între o parte mică a națiunii, privilegiată și învestită cu drepturi constituționale, și între partea preponderentă a națiunii, împovărată cu datorințe de a plăti dări de sînge și bani”. Un moment important în lupta națională a poporului român a fost marea întrunire de la Lugoj a celor peste 20.000 de participanți din 32 de localități din Banat și Transilvania, care a avut loc la 5 noiembrie 1905. În rezoluția adoptată se spunea: ,,Drepturi politice fără de recunoașterea naționalității noastre, fără drepturile limbii, bisericii și ale școalei noastre românești nu ne trebuiesc, nu le primim de la nime și mai puțin de la cei ce voiesc a ne schimba și naționalitatea, căci nu vrem să fim nicicînd cetățeni cu drepturi cît de mari fără a mai rămînea români” (Ibidem). În 1906, primul-ministru Bánffy a declarat răspicat că „interesele Ungariei cer ridicarea ei pe extremele cele mai șovine”; și că: ,,fără șovinism nu se poate realiza nimic” (R. W. Seton-Watson, A History of the Roumanians, London, 1934, reprinted in 1963, Archon Books, p. 419 – 420). Cu drept cuvînt, J. Diner-Dénes a remarcat: ,,Libertate, egalitate, independență și națiune, liberal, social, național ... aceste noțiuni au în Ungaria un sens cu totul deosebit decît pretutindeni în alte părți. Față de lumea exterioară ele sînt, desigur, folosite în sensurile general aplicate, dar în interiorul țării nu sînt folosite consensu omnium decît într-un sens falsificat” (J. Diner-Dénes, La Hongrie, Oligarchie, Nation, Peuple, - Paris, 1927, p. 7). Compartimentul în care s-au concentrat legile și măsurile de maghiarizare forțată și care prin consecințele


10

Vineri, 5 aprilie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Jules Renard cultivînd paradoxul și umorul

În accepțiunea curentă, jurnalul este un gen plasat la periferia literaturii și inventat de romanticii francezi la începutul Secolului al XIX-lea. În acel moment se spune că eul s-ar fi eliberat, producînd o expansiune a individualismului. O asemenea prelungire a eului era de neconceput în perioada clasicismului, caracterizată, în primul rînd, printr-o moralitate altoită pe un caracter introvertit, așa cum se prezintă cazul memoriilor semnate de un SaintSimon, cardinalul de Retz sau La Rochefoucault. Cu toții rămîn bine ascunși în dosul generalizărilor și resping ceea ce se va numi, mai tîrziu, ,,honnête homme”. După acest început timid, pe la 1900, jurnalul începe să facă pași apăsați, urmînd să devină o modă în perioada interbelică. În zilele noastre, asistăm la o multiplicare a speciilor jurnaliere – literar, politic, eseistic, erotic – fiindcă se bucură de un mare succes comercial și de prestigiu, dar servește și unor scopuri propagandistice. Exegeții s-au pus de acord asupra a două feluri de jurnale (sau memorii, după unele păreri). Primul ar fi jurnalul unei existențe, cînd autorul, făcîndu-și o minuțioasă analiză introspectivă, își exhibă gîndurile și trăirile corelate cu anumite persoane, anonime sau publice, totul proiectat pe fundalul unor evenimente social-politice și culturale. Memoriile sînt văzute de unii ca o formă subiectivă a documentarului. Așa cum este, de exemplu, culegerea ,,Jurnal. Pagini alese”, a lui André Gide, publicată la noi în 1970, care se impune, mai ales, prin sinceritatea pur literară prin care autorul a izbutit să se elibereze de dogmele impuse de societtea burgheză. La noi, jurnale de asemenea factură au scris Liviu Rebreanu, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Marin Preda, Eugen Simion și atîția alții. Al doilea tip de scriere jurnalieră îl reprezintă notele de călătorie, care cuprind impresii adunate pe drum, persoanele întîlnite, aspecte socio-economice și culturale, starea vremii și varii evenimente. La nivel european, cei mai cunoscuți rămîn Daniel Defoe și Jules Verne (un maestru al fanteziei și al anticipației). Iar dintre ai noștri trebuie enumerați: spătarul Nicolae Milescu, Dinicu Golescu, Radu Tudoran sau mai recenții Constantin Constante, Raluca Feher și Sabina Fati. Oficial, este imposibil să se scrie memorialistică verosimilă. Criticul Marian Popa face o analiză tehnică a genului și descoperă motivul: dublul limbaj temporal, provocat de distanța dintre evenimente și relatarea lor în scris, precum și dintre relatare și tipărirea lor. Dacă la aceste elemente mai adăugăm și doza de subiectivism inerentă, ajungem la opinia lui G. Călinescu, care credea că jurnalul ,,este o prostie și nu se poate pune preț pe el ca sursă de documentare, pentru că este nesincer”. La rîndu-i, nici Marin Preda nu se dădea în vînt după jurnalele de călătorie, căci prefera să vadă cu ochii lui oameni și locuri străine.

***

Parcurgînd celebrul ,,Jurnal” al lui Jules Renard (1864-1910), ediția apărută în anul 2007 la Editura ,,Nemira”, nu ne-am propus să reținem nici una dintre aserțiunile de natură intimă și tehnicistă semnalate mai sus. Căci stilul captivant al autorului, în care multe dintre notațiile zilnice devin maxime și aforisme (chiar dacă enciclopediile literare nu l-au considerat o ,,stea fixă” între scriitorii europeni), a produs o creație care a depășit condiția de scriere nonliterară și a devenit o capodoperă. Cît despre Jules Renard, se impune aceeași apreciere – un moralist incoruptibil, un fin observator și psiholog, un maestru al genului și un fel de Diogene, care și-a propus să exhibe năravurile societății franceze din epoca sa și să le vindece.

În ,,Jurnalul” său, ,,lucrul cel mai bine făcut și mai folositor din viața mea”, după cum recunoaște, Jules Renard a mers pe mai multe direcții de observație: - religie: * ,,Un credincios Îl creează pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa; dacă-i urît, Dumnezeul lui este urît”. * ,,Religia unui prost nu-l pune la adăpost de disprețul nostru”; - politică: * ,,Fă politică, dar ai grijă să nu te scîrbească ziarele de ea”. * ,,Poate că războiul nu-i decît revanșa animalelor pe care le-am ucis”; - omul: * ,,Cel mai mare om nu-i decît un copil înșelat de viață”. * ,,Omul, acest condamnat la moarte”; - morala (binele și răul): * ,,Mora­ litatea ne este tot atît de necesară ca și scheletul”. * ,,Chiar și omul cel mai cinstit poate face un pic de bine și mult rău”; - viața/moartea: * ,,Poate că viața nu-i decît o maladie, filoxera planetei noastre”. * ,,Moar­ tea este o stare normală. Prețuim prea mult viața”.

Confesiuni despre femei Dincolo de cele cîteva teme menționate, gustul nostru literar s-a oprit mai mult la notațiile lui Jules Renard referitoare la eternul feminin, în care etalează aceleași elemente de introspecție, ironie și umor. Dar și o doză inexplicabilă de misoginism, ținînd cont că a trăit doar 46 de ani și n-a avut timpul necesar să cunoască toate tainele femeilor. Indiferent de subiectele alese și de modalitățile artistice de exprimare, de-a lungul timpului, Jules Renard a fost nelipsit din antologiile de umor întocmite în Franța și în lumea întreagă. Iată, mai jos, cîteva dintre observațiile sale la adresa doamnelor din vremea sa, pe care le-a întîlnit la curte, la baluri și la teatre, în grădinile publice și la reuniunile mondene. * ,,Caracerul schimbător al femeilor: trebuie să le vezi cu cîtă melancolie înghit un borcan întreg de dulceață”. * O femeie are însemnătatea unui cuib între două crengi”. * ,,Să numim femeia un animal frumos fără blană, a cărui piele se bucură de o mare căutare”.

* ,,Spune-i unei femei două-trei cuvinte pe care să nu le înțeleagă și care par profunde. O vor zăpăci, o vor tulbura, o vor neliniști, o vor sili să gîndească și ți-o vor aduce, conștientă de inferioritatea ei, dezarmată. Pentru că restul e joacă de copil. Bineînțeles, nu-i necesar să le înțelegi nici tu însuți”. * ,,O femeie e gata să mintă, după obicei. Dar se abține în ultimul moment. E în doliu”. * ,,Mi-au plăcut onorurile trupului ei”. * ,,Fiecare femeie conține o soacră”. * ,,Doamna de Romagnac cînta admirabil la pian cu un singur deget”. * ,,Într-o zi, am rămas opt zile nemîncată”. (Aceeași doamnă) * ,,De îndată ce o femeie îmi arată dinții, îi văd capul în chip de hîrcă”.

* ,,George Sand, vaca bretonă a literaturii franceze”. * ,,Era atît de urîtă, încît, atunci cînd se strîmba, nu mai era atît de urîtă”. * ,,Doamna Cutare, cînd se uita în oglindă, era ispitită să pună mîna pe cîrpă și să o curețe. Dar secretul acesta nu-l spunea la nimeni. Numai eu mi-am dat seama”. * ,,Semăna cu o zeiță beată moartă”. * ,,O vorbă a lui Verlaine: - Tare aș vrea să-i dau un cadou iubitei mele. - Ce anume?, întreabă cineva. - Niște mere roșii. - Spune-i chelnerului să vă pună cîteva într-o pungă. - Mai bine nu, ar fi în stare să le mănînce”. * ,,Privită spre asfințit, doamna aceea părea o găină cu gît de lebădă”. * ,,... Și orchestra făcu o pauză de o secundă. Atunci se auzi o voce subțire: «Oh, eu le prefer cu unt»”. (Și Caragiale, într-o schiță a sa, apelează la acest tertip stilistic. Acțiunea se petrece la Moși. Gălăgie, muzică. Deodată se produce o clipă de liniște, și din locul unde ședea eroina principală se aude un sunet ca o cadență de fagot.) Trebuie să fii un mare norocos cînd, asistînd la un concert la Ateneu, orchestra să facă o pauză de o clipă și să auzi: ,,Dar, dragă, e de notorietate că pianista trăiește cu dirijorul...”. * ,,- Ce mai face doamna? - Foarte bine, mulțumesc... Ah, dar ce spun eu! A murit...”. * ,,Ah, draga mea... Promite-mi că atunci cînd te vei recăsători, îți vei înșela soțul”. * ,,Mușcîndu-și limba, ea se otrăvi cu sîngele”. * ,,- Da, spuse ea, totdeauna m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o bucată de pîine, și mi-a dat-o. Dar cînd m-am rugat să vînd bine vaca, am vîndut-o pe nimic. Cred că am greșit undeva... Eu mă rog din toată inima, dar cred că explic prost și El nu pricepe”. * ,,- Oh, cît ești de frumoasă, Mathilde!... - Dar, dragul meu, aceasta este rochia pe care am purtat-o toată iarna”. * ,,Gloria i-a adus cîteva invitații la cina unor babe care nu-s în stare nici măcar să rămînă însărcinate”. * ,,O vorbă de femeie: «E frumușică, dar prea o știe»”. * ,,Avea înfățișarea bonăvicioasă a unor femei încă tinere”. * ,,- De ce țineți morțiș să trăiți la Paris, sumpă domnișoară? V-ar ședea la fel de bine și într-un bordel de provincie”. * ,,Domnișoara Brigitte era așa de gingașă. Pășea fără zgomot, ca un pește”. * ,,Invitat la masa unei doamne, am mai cerut din felul acela, nu că mi-ar fi plăcut, ci din politețe, ca să nu-și dea seama că nu-mi place”. * ,,- Sînt o femeie cinstită, domnule! - Rău faceți: cu meseria asta o să ajungeți în sapă de lemn”. * ,,Aseară, la circ, un îmblînzitor arăta laolaltă găini, vulpi și cîini. Vulpile se apropiau prietenește de găini: asta însemna progresul. Găinile nu păreau foarte liniștite: asta însemna rutină. Grație cîinilor pacificatori, toul mergea bine: asta înseamnă civilizația”. Și cîteva metafore magnifice: * ,,Plouă. Copacii pășesc prin apă cu crengile suflecate”. * ,,Dacă aș fi pasăre, nu m-aș culca decît în nori”. * ,,Vîntul își trecea printre frunze mîna nevăzută”. În final, am reținut aceste cugetări ale autorului despre literatură: * ,,Confundăm întotdeauna omul și artistul, sub pretextul că întîmplarea i-a adunat în același trup. Fontaine a trimis scrisori imorale femeilor, ceea ce nu ne împiedică să-l admirăm. Verlaine avea geniul unui zeu și inima unui porc. Cel care a trăit în preajma lui trebuie să fi îndurat multe. Treaba lui. Era vinovat că se afla acolo”. * ,,Un clasic este un scriitor care veghează asupra tradiției”. * ,,Știu că literatura nu-ți procură și pîinea. Norocul meu că nu prea mi-e foame”. PAUL SUDITU


RM

11

Vineri, 5 aprilie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (14)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (3)

La argumentele lui Haushofer făcuse Hitler apel atunci cînd îi intrase în cap să lărgească frontierele Germaniei fixate de Tratatul de la Versailles. În timpul conferin­ţei de la München, Haushofer ţinea în rezervă nişte do­sare atît de bine alcătuite, încît nu s-a găsit nici un ad­versar care să pună în discuţie fundamentul lor. Karl Haushofer a evocat mai tîrziu clipele acelea istorice: „Fiul meu trecea adesea prin încăperea în care ne aflam ca să-i prezinte lui Hitler diferite documente. François Poncet, spiritual ca întotdeauna, l-a întîmpinat pe fiul meu cu cuvintele: «Sper că hărţile pe care le duceţi nu sînt geopolitice?»“. Dacă aşa-zisul căpitan care se afla în faţa lui Ha­ milton cunoştea mesajul lui Haushofer, putea să fie în­tradevăr Rudolf Hess. Dialogul continuă. Hess vorbea cu o autoritate imperturbabilă: - Aş vrea să luaţi contact cu principalii membri ai partidului dumneavoastră şi să faceţi un schimb de pă­ reri în legătură cu pacea. - De cînd e război - răspunse lordul -, nu mai există în ţara noastră decît un singur partid. - O să vă spun care sînt condiţiile pe care le pre­ conizează Hitler: în primul rînd, el ar dori un aranja­ ment de aşa natură, încît să nu mai poată exista ni­ciodată război între ţările noastre. - Mai clar, vă rog. - Una dintre condiţii ar fi, desigur, ca Anglia să re­ nunţe la politica ei tradiţională de opoziţie faţă de forţa cea mai puternică din Europa. - Dacă încheiem pace acum, o să avem din nou răz­ boi peste doi ani. - De ce? - Înainte de declanşarea ostilităţilor am fi putut în­ cheia o înţelegere paşnică, dar, de vreme ce Germania a preferat războiul în momentul în care noi căutam cu

înfrigurare să salvăm pacea, eu personal nu văd la ce acord am putea să ajungem acum. Hess păru descumpănit. Cîntărea vorbele pe care le auzea şi pe care, de altfel, nici nu le înţelesese prea bine. El se exprima destul de uşor în engleză, dar înţelegea mult mai greu. Ducele îi propuse atunci să re­vină cu un interpret. Hess se declară de acord, dar adăugă: - Vreau să vă mai spun ceva. Aş vrea să-i cereţi re­ gelui să constate în mod legal că am venit fără arme şi de bunăvoie. Aş vrea să telegrafiaţi şi lui Rothecher, la Zürich, Herzogstrasse nr. 17, că Alfred Horn este bine, sănătos. Asta ca să-mi liniştesc familia, cred că înţele­ geţi... Şi, dacă s-ar mai putea, să nu divulgaţi presei iden­titatea mea... Hamilton nu-i promise nimic. Îi dădu lui Hess a în­ ţelege că nu avea nici o calitate să-şi ia vreun angajament. Stînd cu telefonul la ureche, ducele de Hamilton în­ cerca să dea de sir Alexander Cadogan, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe. Degeaba era el unul dintre cei mai distinşi aristocraţi din Regatul Unit. În Anglia beligerantă, titlul lui nu-i deschidea în mod special nici o uşă. În cele din urmă izbuti să dea de secretarul lui sir Alexander. Îi spuse că era vorba de o chestiune de cea mai mare importanţă. Blazat, secre­tarul îi răspunse că sir Alexander era extrem de ocupat. - S-ar putea să vă primească peste opt sau zece zile. Hamilton simţi că se sufocă de nerăbdare. În sfîrşit reuşi să dea de secretarul particular al lui Winston Churchill. S-au înţeles ca lordul să aibă o întrevedere cu primul-ministru chiar în ziua aceea. A fost dus cu un „Hurricane“ la Northolt, unde ateriză către seară. Un ofiţer îi înmînă un plic sigilat în care se afla o notă: i se dădea ordin să aterizeze pe terenul de la Kidlington, la cîţiva kilometri distanță de Oxford. Primul-ministru își petrecea week-endul acolo, la Ditchley Park. La Kidlington pe duce îl aştepta un şofer. Îl pofti să se urce într-o maşină lungă, neagră, care porni direct

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (3) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (1) Schimbările produse în sistemul instituţional şi mutaţiile în dimensiunile potenţialului ştiinţific şi tehnologic naţional, relevate anterior, au sporit continuu contribuţia cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice româneşti la rezolvarea a numeroase şi importante probleme tehnico-economice şi sociale ale ţării, inclusiv la afirmarea crescîndă a acestora pe arena mondială. Cercetările tehnologice româneşti, cărora le-au revenit, în acei ani, sarcini complexe în cadrul evoluţiei economiei şi societăţii noastre, au adus contribuţii apreciate în diferite ţări de pe glob în domeniile mecanicii aplicate, aerodinamicii şi lubrificaţiei. De o bună apreciere s-au bucurat peste hotarele României cercetările în domeniile mecanicii solidelor deformabile, cu aplicaţii la studiul comportărilor elastice ale materialelor. Realizările în studierea fenomenelor fizice şi metalurgice în sudură au asigurat cercetării româneşti o poziţie avansată în lume. În electroenergetică s-au evidenţiat cercetările teoretice de stabilitate a sistemelor automate neliniare, precum şi cele care au permis elaborarea metodei de analiză nodală a reţelelor electroenergetice. Au fost abordate probleme referitoare la amenajarea integrală a Rîului Argeş şi a cursului de nord al Siretului, aspectul energetic al electrificării căilor ferate române şi amenajarea cursului Dunării. În acest ultim sens, sînt de remarcat în mod deosebit soluţiile tehnologice date de specialiştii români la realizarea Complexului hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I, obiectiv economic de mare importanţă pentru România.

În geologie, geografie şi geofizică, în afara unor rezultate referitoare la cunoaşterea pămîntului românesc, s-au distins contribuţiile cercetării în seismologie şi cele de geofizică, în care au fost elaborate metode de prospectare originale. Cercetările în ştiinţele agricole au fost orientate spre probleme ca: întocmirea hărţilor fitotehnice, studiul irigaţiilor, eroziunea solului, alimentarea cu apă a aşezărilor rurale, ameliorarea diferitelor specii de animale, problema muncii în agricultură. În construcţii şi arhitectură, cercetarea a cuprins probleme referitoare la studiul materialelor indigene în construcţii, la metode noi de încercare a materialelor, studii privind valorificarea arhitecturii populare, sistematizarea calculului static al structurilor de rezistenţă etc. Dintre realizările în domeniul dezvoltării tehnologice se impun a fi menţionate: producerea de mase plastice ureoformaldehidice, răşini epoxidice, stiren, electrozi fază, cloramfenicol, elaborarea unor procese tehno­ logice de cocsificare a cărbunilor, convertizoare hidraulice şi ventilatoare centrifugale, familii de maşini pentru turnătorie, primele automobile şi primele vase fluviale şi maritime în ţara noastră. În domeniul industriei extractive de petrol şi gaze s-au perfecţionat tehnologiile aflate în exploatare pentru forajul sondelor din zăcămintele petroliere etc. Au fost introduse, în domeniul transporturilor pe calea ferată, tracţiunea diesel electrică, semnalizarea şi centralizarea electrodinamică, şina de tip greu şi sudată, traversele din beton precomprimat ş.a. Pe baza cercetărilor româneşti au fost construite sau dezvoltate o serie de obiective industriale, ca de exemplu: Combinatul de îngrăşăminte Fosfatice de la

spre Ditchley Park. În romanul său Woodstock, Walter Scott vorbeşte despre acest mare domeniu şi conacul ce-i poartă numele, datînd din Secolul al XVIII-lea – două mii de hectare, şapte săli de recepţie, douăzeci şi patru de dormitoare, zece camere de baie şi treizeci de pavilioane. În hol, izolată într-o cabină de lemn, o secretară dactilografia mesajele telefonice. Ştirile erau îngrozitoare. În noaptea aceea, Londra suferise cel mai atroce bombardament din tot timpul războiului poate. Cartiere întregi se aflau în flăcări, se înregistraseră nenumărate victime, pompierii nu aveau suficientă apă: era o luptă inegală, aproape imposibilă. Hamilton a fost condus la Churchill, care tocmai termina de cinat. – Despre ce e vorba? – întrebă Churchill. – Domnule prim-ministru, regret, dar nu pot să vă vorbesc în public, ci numai între patru ochi. Churchill se uită la el ca şi cum ar fi încercat să-i citească gîndurile. Se mulţumi apoi să mormăie ceva în surdină. Cînd cina se termină, comesenii părăsiră încăperea. Churchill rămase singur cu ducele şi cu sir Archibald Sinclair, ministrul Aerului. Hamilton îi spuse toată povestea. La urmă îi arătă o fotografie a aşanumitului Horn: semăna, fără doar şi poate, în chip izbitor cu Hess. Churchill nu făcu nici un comentariu. Se uita atent la Hamilton. „Churchill – avea să povestească mai tîrziu ducele – m-a privit de parcă mi-aş fi pierdut minţile”. – Bine – zise după aceea Churchill. Să nu mai vorbim despre Hess deocamdată. Mă duc să-i văd pe ,.Fraţii Marx”. Era unul din rarele divertismente pe care şi le acorda Churchill. Îi plăceau filmele, în special cele comice. Aparatul de proiecţie fusese instalat într-un salon. Acolo 1-a condus Churchill pe duce. Şi a început proiecţia... Ducele a adormit imediat. Cînd s-a trezit, era miezul nopţii. Filmul se terminase. Churchill părea să fi sorbit forţe noi din acele scurte clipe de răgaz. „Se îmbrăcase – spune istoricul britanic James Leasor – cu un halat chinezesc, foarte elegant, pe care erau brodaţi nişte dragoni roşii şi aurii”. (va urma) ALAIN DÉCAUX Năvodari; instalaţiile de insectofungicide de la Oradea; dezvoltarea capacităţilor de producţie a fibrelor sintetice de la Săvineşti; dezvoltarea capacităţilor de producţie pentru cauciuc sintetic de la Borzeşti; fabricile de medicamente de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj; întreprinderile de detergenţi de la Ploieşti, Piteşti, Borzeşti şi altele. În domeniul chimiei, şcoala românească de chimiefizică a obţinut rezultate importante în studiile asupra proprietăţilor electrozilor topiţi, cu aplicabilitate industrială în electrochimie, ceramică şi tehnica nucleară, în domeniul fizicii s-au făcut cunoscute contribuţiile oamenilor de ştiinţă români la realizarea uneia dintre primele instalaţii laser, laserul cu gaz (NeHe), şi rezultatele teoretice şi experimentale obţinute în problema semiconductorilor amorfi sau în aceea a procesului de magnetizare a cristalelor de ferită cu simetrie hexagonală. În domeniul matematicii s-au evidenţiat contribuţiile româneşti la teoria algebrică a mecanismelor automate şi considerentele asupra logicilor polivalente, ca şi teoria topologică a funcţiilor analitice. Au fost aduse contribuţii originale în problemele de calculul probabilităţilor, legate de lanţurile cu legături complete ş.a. Realizări semnificative au înregistrat cercetările româneşti în domeniile biologiei şi medicinei. În primul domeniu, de un deosebit interes s-au bucurat realizările şcolilor de fitopatologie şi microbiologie, referitoare la biologia viruşilor, bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene, a relaţiilor parazit-plantă etc., ca şi descoperirea rolului fitopatogen al microplasmelor din Europa. În cel de-al doilea domeniu, cercetările româneşti au adus contribuţii - înscrise în patrimoniul ştiinţei mondiale - referitoare la elucidarea rolului endocrin al glandei pienale, la ipoteza existenţei infraviruşilor, la oncoliza virală, concepţia asupra producerii distrofiei endemice tireopate etc. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA


RM

Restanele i pierderile Centenarului (10) Roia Montan – \ntre aur [i gold Desigur, apropierea celor două cuvinte care au o semnificație identică, nu este întîmplătoare. Am vrut ca prin redarea denumirii acestui metal prețios, în limbile română și engleză, să fac o separație între noțiunea de aur românesc – cea legată intrinsec de exploatarea de pînă acum a aurului din Apuseni, și gold englezesc (canadian) – legat de ceea ce se preconizează prin proiectul Gold Corporation. Mai pe românește spus, aurul ca aur rămînea pînă acum în visteria României, pe cînd aurul ca gold va lua drumul străinătății. Între cele două ipostaze – amînate sau, dimpotrivă, accelerate de acțiuni și atitudini umane – se desfășoară, în prezent, viața incertă a ceea ce a mai rămas din Roșia Montană de altădată. Pentru a lua pulsul realității copleșitoare, care prefigurează un viitor sumbru printr-un prezent incert, am luat drumul Roșiei Montane, în tentativa de a înțelege drama unor conaționali trăită sub ochii unei Românii preocupate prea intens de duelul verbal dintre palatele Cotroceni și Victoria, sau de dosarul numirii în sfere înalte, europene, a fostului procuror-șef DNA. La fața locului aproape că pe nimeni nu interesează scandalurile de la București – indiferent de amploarea și culoarea lor politică - ceea ce poți descoperi, ca intrus din afara localității, este doar un interes general, în raport cu Dosarul Roșia Montană, interes ce pălește odată cu trecerea timpului, și care percepe de pe poziții neanalogice proiecția în viitor a destinului lor și al comunității din care fac parte. Despre destine și opțiuni la Roșia Montană, în devenire, precum și despre alte drame petrecute nu departe de aceste locuri însemnate, va fi vorba în ceea ce urmează, ca ultim episod al dramei numită Roșia Montană Gold Corporation sau, pur și simplu, Roșia Montană. Cînd pătrunzi în localitate dinspre Alba Iulia, prin Zlatna și Abrud, pe primii kilometri parcurși nu constați mai nimic deosebit, ochiul uman se lasă sedus de culorile de pe lateralele drumului, imprimate de anotimpul în care te afli: primăvara – verde, vara – amestecat, toamna galben-ruginiu, iarna – alb. Totuși, imaginea este înșelătoare. Cu cît înaintezi în ,,miezul” satului vezi chiar din mersul mașinii cum peisajul se schimbă, predominînd, pe ici, pe colo, atmosfera dezolantă a unui sat semipărăsit. Liniștea care te înconjoară, aprofundată de imaginea apocaliptică a caselor părăsite, îți desenează degradarea unui sat prins

Noul cartier Recea din Alba Iulia în malaxorul unor interese de grup, amplificate de reacții politicianiste ale unor semeni de-ai noștri. Din cînd în cînd opresc mașina și fac fotografii, imortalizînd pe cardul aparatului foto case în diferite stadii de existență, unele dintre ele fiind pe cale să te păcălească prin statura lor încă verticală, cu rame la ferestre, unele chiar cu perdele colorate la geam. După o privire mai stăruitoare și mai dedicată observi nemișcarea întregii gospodării, rămînerea acesteia asemenea unui sfinx, după plecarea stăpînilor. Apoi, cînd vezi deja casele cu răni deschise pe trupul lor bătrîn, de li se dezvelește lemnul de sub tencuială, și cînd vezi coșurile de fum pe jumătate dărămate de ploile toamnelor reci și de furtunile aduse de crivățul siberian, atunci ai sub ochi oglinda spartă a Roșiei Montane contemporane, pe care, tu – venit de la București – încerci fără succes s-o ștergi de praful unui aur spulberat de vînturile vieții. Case locuite, case vîndute, case părăsite. Cîte locuințe, atîtea statute și vieți locative, ajunse la apogeu și apoi căzute în derizoriu. La începutul mileniului în care ne aflăm, după anul 2001, pe cînd Roșia Montană Gold Corporation intra pe cai mari în România, punînd la bătaie milioane de dolari, circa 800 de case au fost cumpărate de această companie, sute dintre acestea fiind deja demolate spre a face front de lucru în viitoarea afacere cu aurul din Apuseni. Metoda folosită de RMGC pentru ,,lămurirea” locuitorilor ca să-și vîndă casele și să abandoneze pămînturile era una atractivă din punct de vedere financiar – umflarea cu mult peste prețul real al pieței a prețului de achiziție a acestor proprietăți. Astfel, pentru o casă care, în mod normal (pînă să apară RMGC cu oferta) s-ar fi vîndut cu 100 de milioane vechi (10.000 lei astăzi), oferta a depășit chiar un miliard de lei vechi (100.000 lei, în banii de acum).

Tăul Brazi - o oază în loc de cianură

În centrul Roșiei Montane e liniște. Oprim mașina chiar lîngă Muzeul Mineritului de unde facem rondul perimetrului unde altădată forfota era în toi, inclusiv la bufetul locului. Acum și acesta duce dorul chefliilor acelor vremi pline cu bani și cu promisiuni. Doar trei inși, dintre care unul a ieșit afară. Pe acesta l-am abordat și am încercat un dialog despre ce cred oamenii din Roșia Montană că s-a întîmplat cu ei și cu mineritul din zonă. Privind de la distanță la mașina cu număr de București, nu m-a refuzat, fiind, totuși, circumspect în categorisiri de forțe și de interese. ,,După ce s-a terminat cu mineritul, fiecare s-a descurcat cum a putut: unii – pensionari, alții - au găsit de lucru în construcții, alții – creșteau vite. Acum au venit ăștia de la Gold și ne-au redat speranța lucrului din nou în mină. Mulți s-au bucurat, dar nu toți. Cei care se săturaseră de muncă și aveau din ce trăi, au privit cu ochi răi nebunia adusă de canadieni. Unii ne-am dat casele și pămînturile și ne-am făcut case la oraș sau ne-am mutat în blocurile din Alba, în cartierul ridicat de Gold. Acum, ce să spun? Deocamdată stăm pe loc. Stăm pe loc și ne-am înrăit. Goliști contra ONG –iști, sau invers. Nu ne potrivim unii cu alții, ori ce-ar fi..” Extrapolînd aceste informații și altele culese de la fața locului am reușit să-mi conturez atmosfera de la Roșia Montană. Muzeul era închis. Centrul de Informare, aflat peste drum de bufet și nu departe de muzeu, era închis și acesta. Birourile Gold Corporation, de fapt, RMGC, au rămas deasupra intrării cu sloganele prin care erau ademeniți foștii mineri să devină ,,Goldiști” – cum se exprima interlocutorul meu de la bufet. Din peste 500 de salariați cîți număra în urmă cu 5 ani, astăzi ar încăpea toți într-un microbuz dacă ar dori să plece în vreo excursie. Dacă în sat, la bufet sau în alt loc unde poți întîlni localnici, dai peste unul mai vorbăreț cu care poți lega un dialog, la birourile amintite mai sus opacitatea este la ordinea zilei, toți salariații se scuză că nu pot oferi nici o informație fără aprobarea celor ,,de sus”. Cît de sus sînt șefii și cum coboară ei cîteodată pe pămînt, rămîne marele secret al firmei în descompunere, Roșia Montană Gold Corporation. Oricum, chiar dacă cineva ar furniza datele solicitate, nimic nu ar putea schimba situația actuală de stres și de incertitudine. Așa cum au decurs lucrurile pe cînd RMGC era în floare, propaganda a dat roade, mirajul banilor și al orașului au ademenit 110 familii să se mute în noul cartier din Alba Iulia ridicat special de RMGC și inaugurat acum 10 ani. În cartierul Recea, despre el este vorba, locuințele și infrastructura, în care s-au făcut investiții de 35 milioane de dolari, au oferit mai multe proiecte de case individuale, la diverse suprafețe, cu toate facilitățile disponibile. Dar ceva tot este neterminat. Multe promisiuni ale companiei miniere au rămas neonorate, proiectul fiind înghețat ca urmare a stopării proiectului general. Parcul, grădinița pentru copii, centrul multifuncțional pentru adulți, un teren de sport și alte promisiuni care au fost atunci pe post de atracții sînt astăzi pe post de așteptare, fiind imposibil de preconizat realizarea acestora. Una peste alta, oamenii s-au obișnuit la oraș, mulți și-au găsit de lucru și micile inconveniente sînt estompate de libertatea de mișcare a individului în noul context geografic. Unora dintre cei strămutați la oraș nostalgia locurilor de baștină nu le dă pace, din cînd în cînd iau drumul Roșiei Montane să mai vadă casa bătrînească (dacă încă n-a fost demolată) și să mai simtă sub picior iarba verde de acasă. Ostoirea dorului de locurile de origine se obține și prin perpetuarea unor activități gospodărești moștenite de la vechile locuințe, cum ar fi creșterea de păsări pe lîngă casă sau amenajarea unei mici grădini de zarzavat – reminiscențe din Roșia


Bătrîna biserică din Vințu la marginea infernului Montană a unei vieți care nu se va mai întoarce așa precum aurul, dacă va pleca, va fi bun plecat. Pentru salvgardarea Roșiei Montane, atît cît a mai rămas în urma iureșului stîrnit de proiectul RMGC și respins în Parlament, au apărut ini­ țiative locale care pun în centrul preocupărilor dezvoltarea unor activități turistice și culturale menite să pună în valoare expozițională tradiția minieră a locului, precum și frumusețea naturală a împrejurimilor. Turismul organizat este văzut, în prezent, ca singura cale de ocupare a forței de muncă și a ieșirii din marasmul care a cuprins societatea. Se pot organiza trasee turistice de ciclism, drumeții și alpinism, în raport de anotimp, frumusețile naturale rămînînd baza atracției pentru turiști. În pofida scepticilor, adepții și promotorii pachetelor de activități turistice în zona Roșiei Montane au avansat idei rezonabile, care au și prins viață. În acest context strategic se vrea revigorarea unor locuri speciale, rămase din secolul XVIII, de la exploatarea minieră. Aceste locuri poartă denumirea de tăuri, și ele sînt niște lacuri artificiale, create în procesul de extragere a aurului, lacuri ce alimentau șteampurile ce zdrobeau minereul aurifer. În acele vremi de glorie a extragerii metalului nobil existau 1.200 de șteampuri și peste 100 de tăuri, care mai de care mai splendide datorită peisajului natural, cu tentă sălbatică în care sînt amenajate. Evenimentele prin care a trecut Roșia Montană în ultimii 20 de ani, care au dereglat modul de viață de pînă atunci, au avut darul să scoată la iveală forțe latente, care să gîndească realitatea și în afara mineritului. Desigur, această variantă nu exclude definitiv exploatarea auriferă, dar aceasta este percepută la o scară mai mică și fără folosirea metodei cu cianuri. Cei interesați și-au adus aminte de Dealul Cetății cu galeriile și puțurile de pe vremea romanilor, cu ruinele Cetății romane Alburnus Maior, cu siturile geologice protejate – Piatra Corbului și Piatra Despicată. Vechile străzi din Roșia Montană, cu case medievale și cu numeroase legende cu trecut îndepărtat, puse în valoare în cadrul unor trasee turistice pot deveni puncte esențiale în acest program de revitalizare a turismului ca alternativă la preocuparea localnicilor și la economia locală. În ansamblul acestor activități o atracție inedită o oferă Muzeul Mineritului (cu condiția să fie respectat programul de funcționare). Aici, vizitatorul se va întîlni cu istoria mineritului auri­ fer, trăind clipe de neuitat: cea mai spectaculoasă parte a acestei vizite este secțiunea subterană a muzeului realizată în pîntecele masivului Orlea. După ce cobori 157 de trepte te poți plimba prin galerii în lungime de 200 de metri, cioplite cu dalta și ciocanul pe timpul romanilor care au stăpînit Alburnus Maior. Scule și unelte pentru minerit, aduse din fundul pămîntului, arhaicele șteampuri

Iazul de decantare - stăpîn și pe cimitir

și alte obiecte folosite cu două milenii în urmă, atrag privirile oricărui vizitator, imprimîndu-i pe retină și în gînd locuri, fapte și imagini de poveste. Cu această imagine oarecum idilică am plecat din Roșia Montană sperînd să rămîn sub imperiul ei cît mai mult timp, spre etomparea și îndulcirea sentimentelor și a impactului asupra acestora a unor situații nefaste pentru dezvoltarea actuală a acestei localități miniere. Dar, n-a fost să fie așa. Ajuns la masa de lucru și revăzînd documentarea mi-am dat seama că focul pe lîngă care am trecut și eu arde mocnit. Nenorocita de cianură, chiar inactivă în momentul de față, își face efectul veninos asupra tuturor părților aflate în acest poligon experimental. Pe de o parte, Parlamentul nu a aprobat proiectul – deci, este împotriva dezvoltării mineritului aurifer în zonă; pe de altă parte, Guvernul a cerut amînarea înscrierii Roșiei Montane în lista Patrimoniului Mondial UNESCO, pentru a fi protejată – deci, lasă deschisă portița punerii în practică a proiectului RMGC, sub presiunea plății sumei de 4,4 miliarde de euro; în altă direcție, mulțimile care au manifestat în stradă, reușind să stopeze acest proiect, se pot reinventa oricînd, provocînd alt val de revoltă; pe partea lor, adepții Roșiei Montane

Zăcămîntul de la Rovina se întinde pe o suprafață de aproape 100 de km.p. și este considerat, conform analizelor de laborator, mai ușor de exploatat, prin separarea mai facilă a minereurilor de steril. Metoda de exploatare fiind aceea a flotației (procedeu de separare a minereurilor, care constă în sfărîmarea și măcinarea lor, amestecate cu apă și anumite substanțe – uleiuri, spumanți, reactivi colectori etc. și culegerea spumei în care sînt concentrate mineralele utile), nefolosindu-se cianura, a trecut examenul la proba poluării și infestării terenului. Totuși, rezultatul va fi tot un dezastru natural: 3 munți vor dispărea, fiind decapitați, iar partea murdară și nocivă a procedeului, numit flotație, va forma un iaz de decantare cu urmări dezastruoase și pe durată necunoscută. Estimarea producției de la Rovina este de peste 5 miliarde dolari, rezultatul a 180 tone aur și 400.000 tone cupru. Din valoarea acestui aur și a cuprului care vor pleca în afara țării, România se va mulțumi cu redevența în valoare de 15,5 milioane dolari pe an, în total 310 milioane dolari. Statul și-a făcut socoteli meschine și politicianiste cu privire la acest proiect, cel puțin așa reiese din Nota de Fundamentare a H.G., care eludează complet impactul asupra mediului. Și pentru că Statul are nevoie acută de bani,

Moartea roșie înghite viața în verde fără exploatare auriferă și fără cianuri, visează la salvarea localității prin turism; nu în ultimul rînd, canadienii de la Gabriel Resources, care controlează Roșia Montană Gold Corporation, așteaptă dezlegarea la aur sau miliardele de dolari, mai ales că în acest an ajunge la final contractul de concesionare a minelor, întocmit pe 20 de ani... Iată: cîte părți implicate în acest joc al așteptării, tot atîtea speranțe divergente, care, în final, vor fi năruite, în afară de cea cîștigătoare. Care va fi aceasta? Doar timpul și acțiunile umane ne vor da un răspuns pe măsură.

Rovina – o a doua Ro[ie Montan

Se tot spune că în viață omul învață din greșeli. Respectînd acest dicton, s-ar reduce într-o mare măsură multe nenorociri cu întregul lor cortegiu de urmări. De ce nu urmăm dictonul care ne ferește de belele? Greu de răspuns, la nivelul unui individ, cu atît mai mult atunci cînd gre­ șeala despre care vom povesti mai jos se referă la sectorul guvernamental! În anul 2015 firma ,,Samax România”, înfiin­ țată, la vremea respectivă, de un afacerist elvețian, astăzi avînd acționar majoritar compania canadiană (iar canadienii?) Euro Sun Mining, fostă Carpathian Gold, la rîndul acesteia deținută de mai multe firme pierdute în paradisuri fiscale, greu de identificat, obține actul de concesiune pe 20 de ani, cu prelungire succesivă din 5 în 5 ani, pentru un perimetru auro-cuprifer din Rovina, la doar 50 de kilometri de Roșia Montană și la 20 de kilometri de Certej, unde alți canadieni, ,,Eldorado gold”, au luat în concesiune un perimetru aurifer.

indiferent cu ce sacrificii îi va obține, în locurile acestea care pot fi asemuite cu un colț de Rai se va instala apocalipsa, așa cum este în prezent în comuna Vința. Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni – reflexul megalomaniei industriale a ultimului pătrar al secolului trecut – a ,,mîncat” 7 miliarde de lei, Combinatul Minier al Cuprului Roșia Poieni devenind, după Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel de-al doilea mare proiect industrial al epocii comuniste. Anii au trecut, tonele de cupru s-au transformat în instalații și aparatură mecanică și electrică, astăzi Combinatul fiind doar o umbră a ceea ce a fost odată. Au rămas, însă, urmările. După ce satul Geamăna a fost înghițit de iazul de steril (case, livezi, păduri, pîraie, dealuri) – frumusețea naturală a Munților Apuseni și Vința trăiește o dramă asemănătoare. La Vința apa iazului de decantare a cucerit încet, încet, teritoriul, ajungînd pînă în pragul bisericii vechi, din Secolul al XVIII-lea. Priveliștea pare una ruptă dintr-un film de groază. În partea mai joasă a cimitirului morții sînt ,,spălați” de o apă albastră, crucile reprezentînd, în cazul de față, nu doar însemnul trecerii din viață a oamenilor, ci chiar moartea unei lumi neasemuit de frumoase. Imaginile – ceea ce este în prezent și ceea ce va fi după ce sterilul va umple iazul – un cîmp deșertic, inert și fără viitor – prefigurează viitoarele tragedii de la Rovina și de la Roșia Montană. Cine poate face demarcație între culoarea auru­ lui, cea a cuprului și viața oamenilor? Dumnezeu este singurul care poate să ne deschidă mintea! (va urma) GEO CIOLCAN


14

Vineri, 5 aprilie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Un altfel de Centenar (urmare din pag. 1) De fapt, ungurii erau atunci atît de confuzi, obișnuiți mereu să fie parte a unui imperiu, sau parte a ceva mai mare decît puteau ei să ducă, încît au venit la București să propună autorităților române să formeze un … imperiu, unul româno – ungar, avîndu-l împărat pe Ferdinand. Români au refuzat, așa că istoria și-a urmat cursul, așa cum o cunoaștem astăzi. Pornind de la acest eveniment și ajungînd în prezentul nu foarte confortabil în care ne aflăm, poate că e timpul să ne întrebăm de ce românii se mîndresc cu un trecut poate prea puțin cunoscut, dar cert prin evenimentele lăsate în urmă, și nu se concentrează pe actualitate, astfel încît prezentul să fie ceva mai ferm, mai patriotic, mai bun? Și putem să vorbim despre Armata Română, cea care a fost de trei ori la Budapesta în ultima sută de ani, să ne gîndim la ce a fost, ce este și spre ce tinde. În primul Război Mondial, Armata Română a fost destul de slab echipată și dotată, dovadă că debutul a fost dezastruos, Bucureștiul fiind ocupat pentru o perioadă de doi ani, Tezaurul a ajuns la Moscova, iar Iașii ne-au fost capitală un timp. Ne mîndrim cu Mărășești, Mărăști și Oituz, dar să nu uităm implicarea Franței cu material de război, dar și cu cel care a fost Generalul Berthelot. Fără Franța și sprijinul ei, Armata noastră ar fi trecut printr-o perioadă foarte grea, iar soarta războiului poate că nu ne era atît de prielnică, așa cum ne-a fost, știut fiind faptul că România Mare a luat ființă atunci și ca urmare a reușitelor militare. În cel de-al doilea Război Mondial, Armata Română a fost la fel de slab echipată, corupția politicienilor fiind expusă public de Generalul Ion Antonescu. Faptele de arme ale românilor au fost dezastruoase pe frontul de Est, încercuirea armatei a VI-a germane la Stalingrad fiind un capitol trist în ceea ce privește Armata Română. Slab motivată, cu o conducere vlăguită, Armata Română a pierdut mult în perioada de pînă la 23 august 1944, dar a reușit, în mod evident, să dobîndească o mai mare încredere în sine pe frontul de Vest. După 1947, cînd comuniștii au venit la putere, dar în mod special, după 1965, guvernanții comuniști au înțeles că, pentru a avea cu adevărat o forță militară, cel puțin la nivel local spre regional, o armată puternică trebuie să își extragă ,,seva” chiar din tărîmul pe care îl apără, și mai puțin din afară. Iată de ce industralizarea țării din perioada comunistă, a avut în vedere ca majoritatea echipamentelor militare să fie fabricate în țară, în fabrici locale, iar înzestrarea cu tehnică militară și muniție să fie, de asemenea, realizată pe plan local. În perioada 1960 – 1990, România fabrica o paletă largă de echipamente militare, pornind de la armament ușor și terminînd cu avioane de luptă. Ca să trecem puțin în revistă ce se producea în țară, putem să enumerăm avionul de atac la sol, subsonic, făcut la Craiova, în colaborare cu Iugoslavia, IAR 93, urmat de IAR 99, acesta din urmă fiind mai mult de antrenament. Se mai făceau la Bacău piese pentru cele peste 100 de avioane MIG 21, astfel încît, în caz de conflict, aviația să nu fie strict dependentă de piesele de rezervă din URSS, iar la Mizil și la București se fabricau tunuri, tancuri și TAB-uri. Tunul de 100 mm, românesc 100%, cu țeava lisă, era unul dintre cele mai bune de pe piață la vremea aceea. La Plopeni exista o uzină de rachete, iar la Făgăraș se fabricau muniții de război, așa cum la Cugir se făceau arme de asalt și alte arme ușoare. Pînă în 1990, România nu doar că își producea armele în țară, dar era și un important exportator de arme, fiind, după unele surse, pe locul 4 în lume la export, cifre neoficiale, însă. Singura țară de care România depindea din punct de vedere al aprovizionării era URSS, care,

ca și Rusia în acest moment, era destul de avansată în ceea ce privește tehnologia. Totuși, la final de deceniu opt al secolului trecut, România a achiziționat de la URSS un submarin, precum și 9 aparate moderne de luptă MIG 29. Am convingerea că în strategia de apărare a țării, gîndită la vremea respectivă, s-a dat o importanță sporită înzestrării pe plan local a Armatei, asta și din cauza conflictelor arabo-israeliene din 1967 și 1973. Orice om inteligent ar fi observat că în cadrul acelor războaie s-a dovedit faptul că lipsa de muniție și de arme a afectat grav capacitatea de luptă a combatanților, în mod special a țărilor arabe, în ambele cazuri. În 1973, epuizarea rapidă a rezervelor de muniție i-a afectat atît pe evrei, cît și pe egipteni, dovadă că existența celor două poduri aeriene, unul de la Moscova la Cairo și unul de la Washington la Tel Aviv, a fost, de fapt, cel mai important factor din război, iar aceste două poduri au decis la final cîștigătorul. Atunci cînd o armată, fie ea cît de mare și de puternică, nu este înzestrată și nu își produce în interior tehnica de luptă și tot ce are nevoie, în momentul în care aprovizionarea se întrerupe, înfrîn­ gerea este invitabilă. În orice școală de război, orice caporal, ca să nu zic general, învață încă din primul an că cel mai important lucru într-un război este protejarea propriilor linii de aprovizionare și, evident, distrugerea liniilor inamice de aprovizionare. Atît în primul Război Mondial, cît și în cel de-al doilea, România nu a avut parte decît foarte puțin de confortul aprovizionării cu tehnică, muniție și alte echipamente, situația fiind mult îmbunătățită în perioada războiului din Vest de după 23 august, cînd în spatele liniilor nu mai exista un inamic capabil să lovească puternic, Germania fiind destul de grav afectată în perioada de după 1944. Ca să revenim în prezent, situația este asemănătoare cu cele din războaiele mondiale. În țară nu se mai fabrică aproape nimic, cam tot ceea ce are Armata, se importă. Avioanele sînt americane, nu mai sînt rusești sau românești. Transportoarele blindate sînt elvețiene, chiar dacă unele se asamblează la noi, tancurile se fac încă în România, iar de restul nu prea se mai știe nimic. Se cumpără echipamente atît din Europa, cît și din Israel și SUA, în condiții destul de obscure, așa că, dacă e să avem vreodată un război, nu doar că vom depinde 100% de un pod aerian ca să putem lupta cu un inamic, dar și cerul tot de altcineva trebuie apărat pentru că noi nu avem capacitatea militară să-l protejăm. În aceste zile destul de fierbinți din punct de vedere mediatic, sîntem bombardați constant cu informații conform cărora Rusia va ataca militar România și, prin urmare, noi trebuie să facem următoarele lucruri: să mărim bugetul Apărării la 2% sau poate chiar 4% și să achiziționăm tehnică militară de la americani, în primul rînd. Practic, conform analiștilor militari, sîntem în prag de război. În realitate, însă, acești agenți de influență s-au transformat în agenți de promovare a industriei de armament occidental în România. Și poate chiar o să fie un război, pentru că, dacă cineva își dorește atît de mult asta, sigur se va și întîmpla. În acest caz, de conflict, ce facem noi? Păi vine NATO să ne apere, pentru că noi nu putem să facem mare lucru. Cele cîteva avioane pe care le avem, F16 și MIG 21 Lancer, sînt insuficiente pentru a ne securiza cerul, apărarea AA actuală este fabricată chiar de potențialul inamic, dar ce avem nou, nu este încă instalat. La nivel terestru mă îndoiesc că are să vină vreun inamic peste noi, fiind mult mai rentabil pentru ei să ne trimită cîteva zeci de rachete. Noi acum, ca sistem de apărare militară, depindem în totalitate de alianța cu NATO, o alianță pe care eu o consider destul de costisitoare și nejustă cu noi. Sîntem forțați să cumpărăm echipamente militare, unele second-hand, în timp ce industria militară

românească a fost pusă pe butuci, iar factorul uman, atît de necesar unei astfel de industrii, a fost, în mare parte, pierdut. Greșeala politicienilor români, dar, în mod special a capilor armatei, a fost lipsa totală a interesului de a se păstra ce aveam, dar și faptul că, în orice negociere nu a existat condiția să se fabrice și în România o parte din acele echipamente pe care le cumpărăm, crescînd astfel capacitatea României de a fi o forță militară locală, regională chiar, dar și economică, prin producerea și exportul unor echipamente, sub licență. Dacă nu mă înșel, în perioada de pînă în 1990, în România se produceau sub licență multe echipamente militare rusești, AK 47 fiind unul dintre ele. Am convingerea că pentru economia țării, dar și pentru creșterea capacității de apărare, construcția sub licență a unor echipamente militare ar fi avut un efect pozitiv. În plus, ce face Armata Română în caz de conflict, dacă după primele zile de război, se termină muniția care trebuie să vină din Israel, se termină rachetele AA care trebuie să vină din SUA, se termină grenadele AT pe care le așteptăm din Germania? Și asta în timp ce avioanele F16 sînt în pană de rachete și nu mai pot asigura cerul pentru acel pod aerian. O să ziceți că sîntem în NATO și nu are să fie nimic din tot ce am spus. Bun, și dacă, totuși, nu vine nimeni? Dacă spațiul aerian este al inamicului iar soldatul de la sol nu are nici măcar o rachetă AA, pentru că avionul cu rachete nu poate să ajungă la Otopeni Militar să le descarce? Cam asta e treaba cu Armata, cu războiul, cu un potențial conflict. Să sperăm că nu va fi nevoie, dar uite că, la cît plătește România acum pentru înzestrare, e bine totuși ca sumele acelea să fie cu folos cheltuite. Armata Română, acum, în 2019, la 100 de ani de la prima „vizită“ la Budapesta, nu mai are puterea necesară de a ajunge în capitala Ungariei, în primul rînd pentru că acum facem parte din aceeași alianță, respectiv NATO. Și ei sînt praf la înzestrare, așa cum sîntem și noi. Dar așa cum istoria a demonstrat, alianțele nu rezistă în timp, așa cum nici relațiile nu rămîn la fel de cordiale peste ani. Nu știm ce are să fie peste 20 de ani, sau peste 100, așa că în orice alianță am fi noi, românii, e bine să ne păstrăm separat și un minim strop de energie, de potență militară, astfel încît, dacă o alianță se prăbușește, să nu fim prinși cu armele descărcate și fără muniție. Așa cum România a fost în stare să producă un avion de luptă, sigur va fi în stare să mai facă unul, fie el sub licență. Așa cum producem tancuri medii, sigur putem să producem și sub licență. Așa cum am avut puterea de a construi un distrugător sau o fregată în timpul comunismului, sigur mai putem să producem și altele. Așa cum am putut să deținem a patra flotă maritimă comercială din lume, putem să fabricăm în țară, măcar sub licență, nave de luptă, submarine și alte lucruri care nu doar că ne vor oferi o bună protecție militară, dar ne vor repune pe harta economică a lumii ca producători. Sîntem departe de perioada cînd cerul va fi acoperit de porumbei ai păcii, așa cum sîntem departe, foarte departe de o pace mondială. Așa că, pînă atunci, să nu uităm că cele mai avansate și civilizate țări sînt cele care au făcut bani din războaie. Poate că e timpul să facem și noi ceva în acest sens, pentru că știm cu toții că dacă te faci oaie de unul singur, lupii te vor mînca fără menajamente. Politic vorbind, nu văd nicăieri o voință reală de a pune Armata pe picioare. Dar sper ca acei mulți generali care stau de strajă la pacea națiunii să înceapă să gîndească ceva mai românește, să nu își mai ofere singuri locuințe, și să pună presiune pe politicieni să aducă Armata acolo unde îi este locul, în primele 10 din lume. Nu văd nici un fel de problemă și nici un impediment, românii vor să fie mîndri de Armata lor, și asta este demonstrat în fiecare an la 1 Decembrie.


RM

15

Vineri, 5 aprilie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Liberalismul - soluţia de succes a naţionalismului românesc

Observaţii la interviul acordat Revistei ,,România Mare” de Lidia Vadim-Tudor Urmăresc cu mare atenţie mişcarea de idei şi repoziţionările doctrinare din România. În acelaşi timp citesc regulat Revista ,,România Mare” încă de la primul număr. În acest context, am analizat atent interviul acordat de Lidia Vadim-Tudor în numărul 1484 din 22 martie 2019 al ,,Revistei România Mare”. Eram interesat de modul în care gîndeşte noua generaţie din curentul naţionalist român. Pentru că sînt preocupat în primul rînd de abordarea doctrinară, consider relevante în principal punctele de vedere care au forţă în societate, indiferent dacă au sau nu susţinerea formală a partidelor politice. M-am bucurat să fie validată o evoluţie de lungă durată: corelaţia strînsă pe planul ideilor şi proiectelor dintre naţionalismul românesc şi liberalism. Lidia Vadim-Tudor formulează soluţii pentru România care coincid cu doctrina liberală, fiind în acelaşi timp în contradicţie cu doctrina şi cu practicile recente ale social-democraţiei din ţara noastră. Reamintesc cîteva considerente istorice. Liberalismul a fost generat în România de naţionalismul luminat de la mijlocul secolului XIX. Liberalii, cel puţin cei din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX, au reuşit efectiv să imprime progres economic şi social în România pornind tocmai de la sentimente profunde de iubire de ţară. Liberalii de astăzi invocă aceleaşi valori de care sperăm să ţină seama cînd vor ajunge la guvernare. Comunismul românesc, atunci cînd a dorit să se îndrepte spre valorile naţionale, s-a bazat pe liberalism: continuarea proiectelor de industrializare din perioada interbelică, valori liberale în istoria naţională, comerţ exterior cu ţările avînd economie de piaţă, colaborare cu instituţii financiare şi comerciale ale economiei libere. Perioada actuală găseşte naţionalismul românesc întrun declin politic de identitate. În lipsa liderului care a consacrat patriotismul compatibil cu valorile europene şi euro-atlantice, Corneliu Vadim Tudor, nu a apărut personalitatea care să strîngă alături naţionaliştii români. Doctrina naţionalistă este însă viguros apărată prin Revista ,,România Mare”.

Slugă sau doar antiromân? Observăm cum unele partide din România, oameni politici cu influență, au un comportament care intră în totală contradicție cu interesele vitale ale acestui popor. În fond, cam toate fac acest lucru, doar că unele sînt mult în avans față de restul plutonului, și asta datorită faptului că toate partidele pe care le vedem prin Parlament au un minim sprjiin extern. În anul de grație 2019, putem spune că nu există în România nici un partid 100% românesc, și nu mă refer la organizațiile politice care gravitează în jurul Parlamentului, ci la cele care sînt acolo. În fapt, cititorul român al acestui articol trebuie să fie convins că în Parlament banii îi fac partidele care au acel ,,ceva”, acea pîrghie externă, plină de bani și de interese, prin care țara asta, colonie în fapt, dar nerecunoscută încă de drept, este condusă. Sub umbrela Uniunii Europene, niște indivizi spilcuiți, îmbrăcați elegant și cu zîmbetul larg, vin și fură, distrug, dezbină și stăpînesc economic acest spațiu. Faptul că tu, cel care citești acum, deocamdată nu te simți slugă, este pentru că ți se permite încă să trăiești, să respiri, să fii încă liber la tine pe plantație, în ceea ce gîndești, pe ceea ce tu crezi că e al tău. În realitate, tu, român, ești slugă. Ești sluga unui stăpîn universal, imposibil de identificat, dar mult mai puternic decît suma tuturor dictatorilor pe care lumea i-a avut în ultimii 4.000 de ani. Vremurile pe care le trăim sînt extrem de dure, chiar dacă totul este îndulcit și prezentat în culori. Lumea asta în care trăim este ideală pentru cei care nu gîndesc pe termen lung, al căror scop în viață este doar să trăiască cît mai mult, să mănînce, să

Ca liberal, m-am bucurat să citesc cîteva idei de forţă prezentate de Lidia Vadim-Tudor prin intermediul interviului menţionat. Sînt ideile naţionaliştilor tineri care vor putea reprezenta nucleul unui program viitor. Ca şi ilustrul ei tată, Lidia Vadim-Tudor se raportează pozitiv la valori şi idei puternice ale doctrinei liberale şi utilizează instrumentele liberalismului (antreprenoriat, în primul rînd) în viaţa de zi cu zi şi pentru promovare profesională. În interviul mai sus amintit am găsit formularea „avem nevoie de un Cod Fiscal şi de o zonă de afaceri stabilă, predictibilă, a cărei legislaţie să nu o schimbe nimeni după cum îl taie capul”. Este adevărat! Naţionalismul tînăr are acelaşi punct de vedere cu doctrina liberală şi este în contradicţie totală cu practicile social-democraţiei din România ultimilor ani. Toţi adepţii gîndirii liberale, indiferent dacă sînt sau nu membri ai Partidului Naţi­ onal Liberal, susţin exact acelaşi lucru. Instabilitatea economică a fost generată prin multiple pîrghii, dar în principal prin intermediul modificărilor frecvente ale Codului Fiscal, aşa cum spune şi Lidia Vadim-Tudor. „Revoluţiile” fiscale repetate ale PSD au eliminat cele mai elementare puncte de stabilitate iar mediul de afaceri românesc, fiind mai vulnerabil, a avut de suferit mai mult. Nu este exagerată şi nici o figură de stil sintagma „ nimeni să nu schimbe legislaţia după cum îl taie capul”. Chiar aşa au procedat liderii PSD în ultimul mandat. Au schimbat legile „după cum i-a tăiat capul”, respectiv fără nici un raţionament. O formulare aparent plastică dar care redă un adevăr profund arată aici concordanţa de idei dintre naţionaliştii şi liberalii români. Legătura de cauzalitate: dezvoltare sector privat locuri de muncă bine plătite pe care o găsim în interviul dat de Lidia Vadim-Tudor ţine şi ea de esenţa doctrinei liberale, fiind în contradicţie totală cu modelul de politică economică aplicat de social-democraţii români. Modelul românesc sub guvernarea PSD a utilizat ca singur motor de dezvoltare consumul. Au fost mărite salariile din sectorul bugetar prin neglijarea investiţiilor în infrastructură şi a producţiei naţionale. Aşa cum era de aşteptat, marea masă a cetăţenilor nu prea a simţit creşterea economică realizată prin acest mecanism. Tinerii din generaţia redactorului-

bea și să facă sex. Dacă vrei să asiguri un minim de viață copiilor tăi, trebuie să fii cumva puțin mai răsărit decît marea masă a celor care se complac în fericirea de a fi ignoranți. Vorbeam de partide, de oameni politici. Ei trăiesc, își fac ,,bine” treaba, mai ales după anul 2005, dar cu precădere după 2010. Vînd cît pot, cumpără ieftin și vînd și mai ieftin, pentru că șpaga e încă mare. Și-au cristalizat pozițiile, unii au puterea în Parlament, dar nu fac nimic altceva decît să se plîngă. Alții, însă, au adevărata putere, aia a cartușelor. Și unii, și alții, același aluat. Nimic bun! Diferă doar stăpînii, unii sînt de peste Ocean, alții de aici, din Europa. Unii încearcă să-l găsească, să se ,,înroleze la un stăpîn” care să-i protejeze, alții, însă, fac coadă la alți stăpîni pentru o felație scurtă, dar nici măcar de aia nu au parte, coada fiind prea lungă. Asta este România anului 2019. O țară plină de slugi, fie că sînt ele politice, sau doar niște ignoranți care le votează mereu. Sau poate că nu le votează, poate că un anumit Sistem le alege… Nu știm, doar putem să ne dăm cu părerea. Țara asta și-a distrus viitorul. Singură! Și așa va rămîne cel puțin 50 de ani, pînă cînd poate un nou Vadim are să se ridice și, prin curaj, putere și sacrificiu, are să facă ceea ce Corneliu Vadim Tudor, cel plecat în 2015, nu a reușit. Istoria se repetă, am regresat mulți ani, dar, așa cum o barcă purtată de vînt urcă și coboară, așa și țările trec prin istorie. Doar istoria îi va judeca pe acești vînzători de neam și țară, pentru că poporul, cel de acum, este mult prea laș sau poate mult prea slab ca să o facă. V.A.

şef al Revistei ,,România Mare” simt şi văd că nu sînt perspective cu acest model de creştere economică. Încă din secolul XIX şi prima parte a secolului XX liberalii susţineau că economia are nevoie de infrastructură şi de legislaţie pentru a se dezvolta. În interviul dat, Lidia Vadim-Tudor reia această idee forţă a liberalismului contemporan. Într-adevăr, oamenii de afaceri (între­ prinzătorii) cinstiţi nu au nevoie de nimic altceva care să îi stimuleze. Cele mai importante puncte slabe ale guvernării PSD sînt tocmai legislaţia instabilă şi cu erori majore, plus lipsa de progres în proiectele de infrastructură. Speranţa realizării dezvoltării echilibrate vine tot de la antreprenori, nu de la intervenţia statului. Găsim în interviu formularea „dacă avem legislaţie şi infrastructură, economia va pătrunde şi în zonele mai puţin favorizate şi le va dezvolta”. Aici Lidia Vadim-Tudor se apropie de curentul liberalismului radical (Şcoala liberalismului clasic, respectiv, mai nou, Şcoala liberală austriacă). În aceeaşi abordare liberală radicală continuă cu ideea că „bunăstarea poate fi adusă în România de antreprenorii români dacă sînt lăsaţi în pace”. Pentru a întări spiritul liberal contemporan, specific epocii globalizării, Lidia Vadim-Tudor are încredere şi în investiţiile străine ca factor de creştere a bunăstării în România. Pentru a nu lăsa loc de interpretări, în interviu este formulată sub formă de concluzie soluţia de tip liberal de oprire a declinului ţării şi de asigurare a prosperităţii oamenilor de rînd pe căi economice. Cînd vom avea politici liberale prosperitatea va fi simţită şi de oamenii de rînd iar declinul României se va opri. Liberalismul exprimat de Lidia Vadim-Tudor în interviu nu se opreşte la zona strict economică. Relaţia de cauzalitate economic-social-naţional păstrează acelaşi tipar ideologic: dacă generăm prosperitate prin măsuri liberale cei plecaţi în străinătate se vor întoarce. Cel mai mult m-a bucurat însă reluarea temei regretatului ei tată referitoare la furturile din România. Ştim că oprirea acestor furturi este un obiectiv central al liberalilor români prin întărirea rolului justiţiei. Încerc să văd diferenţe dintre punctele de vedere formulate de Lidia Vadim-Tudor şi cele ale liberalilor tineri sau maturi. Eu nu am putut identifica nuanţe semnificative de diferenţiere între ce a spus Lidia VadimTudor şi ce susţin liberalii români astăzi. Diferă numai canalul media de prezentare a ideilor. Poate că printre cititorii Revistei ,,România Mare” sînt, totuşi, şi alte opinii... Le voi citi cu interes! Conf. univ. dr. Aurelian Virgil Băluţă Universitatea Spiru Haret

Pe voi nu vă iubește nimeni (2) Totodată, imaginea adoptată, de hipsteri liberi de probleme și de responsabilități, așa cum tot ne arată atunci cînd își expun caracterele în spațiul public, îmi amintește de chipul impasibil, fără culoare și trăire, pe care un criminal în serie îl afișează atunci cînd victima lui agonizează. Metaforic vorbind, USR-ul este un Hannibal Lecter politic, ce crește și se dezvoltă pe tăcerea metaforică și impardonabilă a mieilor, a poporului în acest caz. Și totuși, cum de au ajuns în Parlament? Prin minciună, prin dezinformare și prin faptul că sînt un organism bine irigat financiar, ținut în viață de alte organisme la fel de puternice, la nivel global în acest caz. USR nu salvează pe nimeni și, în PLUS, aduce și mai mult paraziți și incertitudine la nivelul națiunii pe care, zic ei, o salvează. În fond, nu face altceva decît să impună în societatea românească valorile cele mai controversate ale Occidentului, fără măcar să se gîndească că poate, într-o zi, faptele lor vor fi ireversibile. Eu sper ca țara asta să se lepede de acești trădători, dar cu toții știm că nu se va putea face nimic atît timp cît cei care impun drumul României nu sînt, de fapt, românii. În legătură cu fondatorul acestei minuni libere și democrate, USR, Dan Nicușor, pot doar să spun că îmi doresc să vadă ce a permis să crească la adăpostul inocenței sale și poate că va avea curajul să iasă la TV și să își ceară iertare în fața românilor pentru asta. Nu doar că nu a salvat nimic, nu doar că nu a făcut nimic constructiv, dar și-a cîștigat faima prin a se opune celor care au construit. Celor care au făcut ceva. Or, cei care nu fac nimic altceva decît să conteste și chiar să obțină cîștig din asta, fără să realizeze nimic, nu sînt altceva decît niște piromani a căror singură fantezie este să incendieze tot ceea ce alții încearcă să contruiască. Poate că au fost momente și cauze în care a avut dreptate. Dar, în afară de cenușă și o construcție politică strîmbă, nimic nu am văzut în activitatea acestui salvacap (salvator de Capitală), devenit salvarom între timp. Ar fi putut, totuși, să își aleagă un hobby ceva mai nobil, de salvamar sau măcar de salvamontist, că tot este el din Făgăraș. Sfîrșit A.T.


16

Vineri, 5 aprilie 2019

Poveºti

adevãrate

Doctorul Vasile Andriu, Patriarhul chirurgiei bucovinene În ziua de 24 iunie 2003 a încetat din viață în Spitalul de Urgență ,,Sfîntul Ioan cel Nou” din Suceava, decanul de vîrstă al chirurgilor suceveni, doctorul Vasile Andriu, chirurg eminent, succesor al specializării contemporane de Chirurgie în Bucovina, pe care a înfățișat-o cu devotament vreme de 32 de ani (1955 - 1987), perioadă în care a fost și șef de secție între 1955 și 1979. A cunoscut consacrarea atît în țară cît și în străinătate pentru înalta sa tehnică chirurgicală, ceea ce a dus la confirmarea Secției de Chirurgie din cadrul Spitalului Județean Suceava ca o reală clinică universitară. Profesorul E.V. Bancu relata: ,,Paralel cu dezvoltarea chirurgiei românești din centrele universitare, se dezvoltă o rețea puternică chirurgicală în țară legată de numele unor mari deschizători de drumuri cum au fost C. Andreoiu la Ploiești, Z. Krisar la Oradea, Gh. Popovici la Bacău, Vasile Andriu la Suceava, Dimitriu la Brăila, Benone Georgescu la Tîrgoviște și mulți alții”. Chirurgul Vasile Andriu s-a născut la Fălticeni, la 27 august 1917, din părinții Vasile - avocat și Natalia. Studiile gimnaziale le-a urmat în orașul natal, apoi a frecventat Liceul ,,C. Negruzzi” din Iași (1928 - 1936) și Facultatea de Medicină din București (1936 - 1942), obținînd titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie, avînd ca profesori pe Amza Jianu, I. Iacobovici și pe N. Hortolomei. Student fiind, începînd cel de-al II-lea Rãzboi Mondial, a fost mobilizat la Spitalul de zonă inferioară de la Bran și apoi la Secția de Chirurgie a Spitalului Mîrzescu din Brașov, la Dr. Liviu Cîmpeanu, care lucra și la Sanatoriul Elisabeta din Brașov. Acesta, ajungînd medic la garda Ministerului de Interne și la Prefectura Poliției Capitalei, Vasile Andriu este numit locțiitor la consultații în Brașov, unde lucrează din vara lui 1944 pînă la 1 martie 1945, și de unde a fost

mobilizat din nou și trimis la Sibiu. În lunile iunie - august 1945 a revenit la Sanatoriul Elisabeta din Brașov, apoi a fost numit secundar provizoriu la Secția de Chirurgie a Spitalului Asigurărilor Sociale ,,Schuller - Șfetescu“ din Ploiești (ulterior numit Spitalul Unificat nr. 2 și apoi Spitalul Județean Prahova), unde va lucra din 1947 pînă în 1955. Din noiembrie 1948, Secția de Chirurgie va fi condusă de către marele chirurg C. Andreoiu (1903 - 1982), el însuși elev al profesorului Iacobovici. Aici, doctorul Andriu va lucra ca specialist, iar din 1951 ca medic primar. În perioada 1955 - 1979 conduce Secția de Chirurgie a Spitalului Suceava, unde va aplica tehnicile chirurgicale ale maestrului său, tehnici moderne pe care le transmite și colaboratorilor săi. A urmat cursul de perfecționare ,,Chirurgia de urgență” la Spitalul de Urgență București, la profesorul I. Turai și cursul de ,,Chirurgie hepato-biliară” la Clinica Fundeni din Bucuresti, la prof. dr. Voinea Marinescu și prof. dr. Dan Setlacec. În perioada 15 februarie - 1 aprilie 1968 a fost invitat pentru schimb de experiență la Universitatea Karolinska din Praga (Cehia). Ca tehnician, din mai 1959, introduce sutura într-un singur strat pe toată întinderea tubului digestiv, de la esofag pînă la rect și în anastomozele bilio-digestive. În chirurgia ulcerului gastro-duodenal a practicat rezecția gastro-duodenală cu anastomoză Péan-Billroth. Patologia duodenului a constituit o preocupare deosebită, în special în traumatismele și în tehnica duodeno-pancreatectomiei cefalice. A elaborat monografia ,,Chirurgia duodenului” (1973) împreunã cu dr. Dragoș Cîrmaciu și cu dr. Clara Lerner, volum care s-a bucurat de o largă apreciere din partea profesorilor și a chirurgilor din țară. În cancerul gastric a practicat gastrectomia totală, subtotală, polară superioară, esogastrectomia, gastro-colectomia

Rezistența armată anticomunistă din Bucovina: Vasile Motrescu (2) Grupul lui Ion Gavrilă din Munţii Făgăraş, este contactat de falşii partizani Mandea în anul 1951. Gavrilă îşi sfătuieşte camarazii să fie prudenţi. Deşi este infiltrat în această bandă, menită de a captura grupul Gavrilă, sau orice alt grup anticomunist din Munţii Făgăraş, Vasile Motrescu are în ultimul moment o tresărire de conştiinţă. El a avut rolul fundamental în dejucarea planurilor Securităţii. Este cel care, în momentul în care toţi membrii grupării Mandea şi grupării Ogoranu se îndreptau spre cabana unde li se pregătea de fapt mîncare toxică, otrăvită, îi avertizează şi trece de partea acestora. Motrescu sesizează unuia dintre membrii grupării Ogoranu că sînt trădaţi sau sînt în pericol de a fi prinşi şi omorîţi de Securitate. Tragedia acestui destin singular în istoria rezistenţei, repune în discuţie o temă mereu actuală. Cine crede că se poate face frate cu dracul pînă trece puntea se înşală amarnic. Pentru Motrescu pactul cu diavolul a fost sursa unor suferinţe morale atroce. Securitatea probabil şi-a dat seama de la început că are un om care, dacă ar fi trecut pe deplin de partea acesteia, fiind de o inteligenţă ieşită din comun şi avînd calităţi de om al pădurii, ar fi cîştigat enorm. Vasile Motrescu a fost un erou tragic al rezistenţei anticomuniste. Iniţial a crezut în promisiunile Securităţii. A crezut, fiind om de cuvînt, că din cei din conducerea aparatului de stat regional se vor ţine de promisiune în momentul în care el îşi oferea acele servicii. Deşi avea doar 6 clase primare, avea un limbaj ales şi un bagaj de cunoştinţe impresionant. A lăsat un jurnal destul de consistent, o serie de poezii, poeme, dovedind că era autodidact. S-au găsit unele fragmente prin care

RM

îşi exersa limbile străine, franceza, engleza, în Munţii Bucovinei în condiţii extrem de vitrege. După incident, Gavrilă Ogoranu i-a sugerat lui Motrescu să se întoarcă în Bucovina, unde se putea ascunde mai bine. Dîndu-şi seama că putea fi acuzat de trădare de către securişti, Motrescu s-a dezbrăcat de cămaşă şi izmene, s-a trîntit în jnepeni pentru a părea că fusese rănit în luptă şi desculţ, fără puşcă şi cartuşieră a

transversă și alte intervenții complexe, A făcut operații pe colon și rect, a intervenit în pancreatită, a efectuat operații pe căile biliare și ficat, operații în ortopedie. Membru al Uniunii Societăților de Științe Medicale, a deținut funcția de șef al filialei de chirurgie de la Spitalul Suceava, organizînd și participînd la consfătuiri științifice, congrese și simpozioane. A elaborat, singur sau în colaborare, circa 180 de lucrări științifice. A publicat în revistele ,,Spitalul”, ,,Revista de Chirurgie”, ,,Viața Medicală” din București și la ,,Revista Medicochirurgicală” din Iași. A organizat 10 consfătuiri științifice de chirurgie, care au reunit profesori și chirurgi din toată țara. Doctorul Andriu, avînd o condiție fizică deosebită și fiind pasionat de munca pe care o efectua, și-a arătat talentul și abilitatea în rezolvarea oricărei intervenții, menajînd bolnavul, menajînd organele și țesuturile pe care opera, dovedind finețea gesturilor și blîndețea ce-l caracteriza. A fost premiat cu Ordinul Meritul Sanitar (1972) și a primit titlul de Medic Emerit (1973), precum și Ordinul Muncii, clasa a III-a și a II-a. Ani de zile, a fost președintele Colegiului Județean Suceava al medicilor și farmaciștilor, începînd cu anul 1973. Dr. Andriu a fost sărbătorit la 70 de ani pe 27 august 1987, cînd colaboratori i-au mulțumit pentru îndrumările date în perfecționarea chirurgicală. La 80 de ani, colaboratorii i-au dorit mulți ani cu sănătate, neuitînd ce au învățat de la el și asigurîndu-l că munca lui nu a fost în zadar. La 30 august 1999, Consiliul Județean Suceava i-a acordat medicului Vasile Andriu, la împlinirea vîrstei de 82 de ani, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Suceava. La 84 de ani este operat de hernie strangulată, după ce, înainte, fusese operat de cataractă. Ulterior, un cancer de prostată, operat în stadiu avansat la Institutul Fundeni din București, avea să îl doboare. A apus la 86 de ani cu seninătatea și împăcarea omului care și-a fãcut datoria, stingîndu-se demn, fără regrete și cu inima împăcată. Sîmbătă, la 26 iulie 2003, la cimitirul Oprișeni din Fălticeni a avut loc ceremonia de înhumare a celui ce a fost Dr. Vasile Andriu, patriarhul chirurgilor bucovineni și cel care, în anii ‘60 - ’70, a fost unul dintre cei mai apreciați chirurgi practicieni la nivel național. alergat spre satul Voila pentru a „informa” Securitatea de cele întîmplate. De acolo a fost dus la Făgăraş, apoi la Bucureşti. La Ministerul de Interne a fost anchetat pentru că Securitatea nu credea versiunea lui. Varianta acestuia era că în Făgăraş fuseseră depistaţi de partizani şi după patru zile de tortură, în care fuseseră legaţi la ochi, ceilalţi membri ai grupului său au fost împuşcaţi. Numai el fusese lăsat liber, pentru a-i anunţa pe securişti de ceea ce aveau să păţească dacă procedau în acest fel. Aflînd despre cele întîmplate în Făgăraş, Ministrul de Interne Teohari Geogescu a afirmat că pierduse cea mai bună echipă din minister. Pentru a scăpa de Vasile Motrescu, Securitatea i-a propus să meargă în munţii de lîngă Baia de Aramă pentru a participa la lichidarea partizanilor de acolo. Aceasta nu era decît o cursă, aşa cum avea să mărturisească el lui Gavril Vatamaniuc. Raţionamentul lui se baza pe cunoaşterea felului de a gîndi şi acţiona al securiştilor. Dacă în Făgăraş el fusese cel ce trădase, nu avea decît să continue trădarea, apărîndu-i pe partizani. A insistat că-i este frică de partizanii care ar fi trebuit să-l împuşte în urma acţiunii din Făgăraş, cerînd să i se dea drumul deoarece era un om graţiat. După o perioadă de timp, Securitatea i-a propus să vină în Bucovina, pentru a participa la prinderea „bandei” lui Gavril Vatamaniuc. Refuzînd să participe la prinderea „bandei” pe motiv că aceştia cunoşteau că el era colaborator al Securităţii şi conştient că urmează pedepsirea lui de către securişti, ia calea codrului la 21 mai 1952, alăturîndu-se după un timp fraţilor Ion şi Gheorghe Chiraş şi lui Gavril Vatamaniuc din Suceviţa. Vasile Motrescu a fost condamnat, în contumacie, la un total de 23 de ani şi 6 luni, pentru tîlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. (va urma)

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU


RM

17

Vineri, 5 aprilie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Jurnal de pe Frontul de Est (8) 4 iulie 1941

Batalionul 10 vînători de munte (jurnal de operaţii): „Steagurile cu culorile naționale românești fîlfîie la Tărnăuca în bătaia vîntului celei mai mari bucurii. Bătrîni, femei, copii, cu brațe pline cu flori, cu ochii înlăcrimați de bucurie strigau din piepturile lor românești: «Trăiască armata română!», «Trăiască România!» și sărutau arma ostașului român care i-a dezrobit”. - Generalul Ion Antonescu se deplasează la Dorneşti (la comandamentul Diviziei 7 infanterie), apoi la Rădăuţi (la Comandamentul Corpului de munte) şi la Storojineţ, fiind primit „cu multă simpatie de către populaţia bucovineană”. La Suceava vizitează spitalul, unde se aflau 250 de răniţi. Conducătorul Statului ordonă ca „toți indivizii care trag în trupe și autorități să fie executați pe loc”. Tot el respinge orice formă de cooperare cu Ungaria, nefiind de acord cu tranzitarea teritoriului românesc a trenurilor care aprovizionau trupele ungare. - Armata 3 română ajunge cu forţele pe înălţimile situate la vest şi sud de Cernăuţi, în timp ce diviziile Armatei 4 continuă lărgirea capetelor de pod sau îşi definitivau pregătirile pentru forţarea Prutului. - În Bucovina, după ce eliberează localitatea Tărnăuca, Batalionul 10 vînători de munte este primit triumfal de populația civilă. „Steagurile cu culorile naționale românești - consemnează jurnalul de operații al unității - fîlfîie în bătaia vîntului celei mai mari bucurii. Bătrîni, femei, copii, cu brațe pline cu flori, cu ochii înlăcrimați de bucurie strigau din piepturile lor românești: «Trăiască Armata Română!», «Trăiască România!» și sărutau arma ostașului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de mare înălțare, clipe care au întărit curajul și au îndîrjit ostașii români. Pretutindeni, prin satele pe unde au trecut, aceeași bucurie, aceeași veselie, aceleași manifestări românești curate. Dar, pe lîngă aceste bucurii, era și jale. Flăcăii din sate și oamenii valizi au fost luați de bolșevici. Din loc în loc, dintr-un prund sau dintr-un pod de casă, speriați la început și apoi fericiți, apare cîte unul”. - La orele 13.00, cinci batalioane din Divizia 15 infanterie trec Prutul, între Sopoșeni și Rîșești, pe un front de 15 km, momentul fiind surprins astfel de către jurnalul de operații al marii unități: ,,A fost impresionant momentul acestei treceri, cînd, contrar regulilor de a păstra liniştea, ofiţerii şi trupa urcaţi în primele ambarcaţiuni au început a intona cîntece patriotice... Cu această ocazie se remarcă comportarea excelentă a ofițerilor, care se găseau mereu în fruntea unităților, comportarea la fel de bună a trupei, care, neputînd întrebuința tot armamentul în bălți, a continuat să-și urmeze ofițerii prin ploaia de gloanțe, acțiunile demne de toată lauda ale Batalionului de pionieri, care cu o parte din forțe a executat trecerea peste Prut, iar cu alta, împărțită în echipe de șoc, a luat parte la distrugerea cazematelor inamice”. - Regimentul 10 vînători trece Prutul pe la Gher­ mănești după ce preotul, în prezența comadantului unității, colonelul Raul Halunga, face o slujbă îm­ părtășind pe militari. „Plutonul nostru - rememora fostul sergent Toader Bulgaru - a ocupat poziție în dreapta, pe un teren băltuit și mlăștinos. Grupa 1, comandată de mine, a ocupat poziție la flancul stîng al plutonului. Oamenii se bălăceau în apă și în nămol pînă la genunchi. Colac peste pupăză, a început să tragă artileria inamică, cu o precizie uimitoare; zburau în aer: capete, căști, arme, mîini, picioare sau fragmente din acele ființe, care, numai cu cîteva secunde mai înainte erau camarazii nostrii! Era un «spectacol» sinistru. «O, Dumnezeule Mare, oprește-Te, sau mai bine zis oprește-i. Fiindcă un asemenea dezmăț al morții numai noi oamenii, puteam să-l declanșăm» - vorbea comadantul plutonului... Înaintam cu apa pînă la piept și, paradoxal, eram veseli, fiindcă scăpasem cu viață din acel măcel venit pe calea văzduhului”. - Dramatice sînt și luptele duse de militarii Diviziei 1 gardă pentru forțarea Prutului, la est de Fălciu. Batalionul 2 din Regimentul 6 dorobanți „Mihai

Viteazul” începe trecerea (orele 13.00), în bărci, la nord de pod, ,,fără pregătire de artilerie, continuu bombardat de artileria inamică”. „Cu foarte multe pierderi în ofițeri și trupă” (10 morți, 5 dispăruți, 30 de răniți), subunitatea nu poate continua atacul prevăzut, fiind oprită de focul puternic executat de inamic de la conacul Valienatos. În Sectorul „Sud” al diviziei, pe la Bîrzica Mică și pe la bucla Prutului denumită ,,La Plopi” trece Regimentul 1/2 vînători de gardă. „Pușcași, mitraliori, tunari – menționa jurnalul de operații al unității - înoată din greu prin ierburi și bălți, se culcă fără preget să-și aleagă locul cînd șuieratul unui proiectil se aude, reiau mișcarea și ajung către ora 17.00 în fața unui pîrîu ținut sub focul puternic al armelor automate și brandturilor inamice. La un semn, primele grupe trec dincolo de pîrîul cu apa pînă la brîu; după ele restul companiilor 9 și 11. Tunurile sînt trecute prin apa ce le acoperea; nu se mai văd decît cocardele de tracțiune scoase la malul opus. Pornesc mai departe sub ploaia de foc inamică. Efectul focului inamic se simte; rîndurile încep să se rărească, răniții ținîndu-se spre locurile adăpostite. Batalionul 2 cu companiile 5 și 6 în linia întîia se îndreaptă spre colțul de sud-est Țiganca, înaintează prin smîrcuri, păpuriș, sub focul artileriei inamice, ajung la 600 - 700 metri de Țiganca unde se opresc”. - Generalul Alexandru Ioaniţiu, șeful Marelui Cartier General, face cunoscut că „inamicul a lăsat elemente care să lucreze contra armatei şi să producă tulburări şi acte de sabotaj” şi cere ca unităţile să fie „deosebit de atente, atît în trecere cît şi în staţionare, în diferite localităţi luînd toate măsurile de siguranţă necesare”. Acolo unde situaţia părea „a fi mai periculoasă se vor lua ostatici”. - Generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5 armată, atrage atenţia că „trupele sovietice care se retrag, lasă în urma civili înarmati ascunși în tufișuri, care apoi trag asupra soldatilor noștri izolati”, că „populaţia civilă dă un mare ajutor trupelor (inamice - n.n) trăgînd cu mitraliere şi arme automate în contra noastră”. Ordonă ca „acești agenţi să fie împuşcaţi îndată ce sunt prinşi asupra faptului”. Cu același prilej, informează că „soldatii sovietici de origine basarabeană s-au predat fără a trage foc”. - Deoarece un preot şi un agent sanitar nu se aflau la posturile încredinţate în timpul unei alarme aeriene au fost internaţi în lagăre de muncă. - Ziarul „Universul” publică scrisoarea Societății de cultură macedo-română, semnată de dr. Ștefan Petrașincu și Anton Lega, adresată ministrului Apărării Naționale, prin care „un număr important de românimacedoneni, care n-au obligații militare” solicită să fie primiți „ca voluntari în glorioasa armată română și să li se îndeplinească marea lor dorință de a fi trimiși pe front ca să apere și ei, așa cum au luptat în războaiele trecute, pentru înfăptuirea idealurilor românești prin întregirea în adevăratele hotare etnice ale României, care este patria-mumă a românilor de pretutindeni”.

5 iulie 1941 (1) „Timpul”: „La Cernăuţi fîlfîie iar drapelul tricolor al stăpînirii româneşti”. - La reşedinţa regală din Bucureşti, regele Mihai I primeşte scrisorile de acreditare ale lui Renato Bova Scoppa, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar italian la Bucureşti. - Generalul Ion Antonescu analizează cu generalul Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 armată, situaţia frontului (la Crasna, în trenul de comandament „Patria”), apoi se deplasează cu autoturismul în zona de luptă a Diviziei 15 infanterie şi urmăreşte acţiunile militare. - Marile unităţi ale Armatei 3 obţin succese în Bucovina, brigăzile 1 şi 4 mixte munte ajungînd în imediata apropiere a oraşului Cernăuţi, unde mane­ vrează pe la est şi pe la vest dispozitivul trupelor sovietice, obligîndu-le să părăsească oraşul, nu înainte de a dinamita unele edificii. Primii care pătrund în Capitala Bucovinei istorice sînt ostașii batalioanelor 3 şi 23 vînători de munte (orele 17.00), fiind primiţi cu entuziasm de populaţie. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944 (4) Casa Regală voia să se salveze, graţierea lui Antonescu era iluzorie Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii P.C.R. începeau să domine raporturile de „amiciţie” cu Casa Regală şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui „23 august”. O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărîre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvîntul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu. O posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atît de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare a României. Istoria va reţine această ,,rezistenţă regală”, precum şi, totodată, infamia de la 23 August 1944. În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii S.S.I.ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată. Abdicarea nu putea fi evitată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfîrşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor „camarilei regale” şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece. Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române - n.red.) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra U.R.S.S., dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”. Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală şi România lui Dej şi Ceauşescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însuşite de Regele Mihai I. Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităţilor de informaţii externe ale Securităţii române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declaraţiei de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfîrşitul „neutralităţii binevoitoare” care exista între regimul de la Bucureşti şi locatarul de la Versoix. Sfîrșit Dr. CONSTANTIN CORNEANU


18

Vineri, 5 aprilie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (1) I. În vagon cu colonelul Beck (2) Istoricul relaţiilor germano-poloneze (2) Lovitura, pe care toată lumea o aştepta şi a cărei iminenţă el singur se încăpăţînase să o nege, îi fusese dată. Hitler îşi călcase cuvîntul dat, după ce ocupase Praga şi Memel, el îşi descoperise jocul cu privire la Polonia: voia Danzigul (azi, Gdansk – n.red.). - „Ei bine, nu-l va avea! îmi spuse Beck cu hotărîre. Dacă contează pe mine ca să i-l dau, se înşală. Eu sînt ultimul care ar putea să abandoneze Danzigul. După cinci ani de înţelegere perfectă în cursul cărora nu mi-am călcat deloc angajamentele, el a încercat să mă lovească mortal. Am şi parat lovitura aşa cum trebuie. Englezii sînt prietenii mei; Danzigul este în siguranţă şi eu sînt încă în picioare. Dar nu vreau război. Mi-am păstrat postul spre a lupta pentru pace. Doresc ca acest lucru să se ştie la Berlin. Şi doresc să se mai ştie acolo că eu nu mi-am schimbat politica şi nu mi-am abandonat nici unul dintre principii; tocmai pentru a salva pacea, am evitat orice act ireparabil”. Această atitudine, în acelaşi timp combativă şi împăciuitoare, se potrivea cu caracterul de luptător pe

Casa Poporului – adevărata istorie (6) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (6) Petrecerile de la Curtea Domnească din Dealul Spirii deveniseră un obicei ce era cunoscut prin toate maha­ lalele. Zilnic, începeau pe la prînz şi se terminau spre dimineaţă. Erau prezenţi cei mai renumiţi cîntăreţi vocali, cobzari şi ţambalagii. Mîncarea destinată invitaţilor cuprindea multe produse gătite la foc de lemne şi în cuptoare de cărămidă. Felurile preferate erau făcute din carne de berbec, vită şi pasăre, dar şi din vînat, ce se găsea peste tot. Vinurile şi coniacurile erau din abundenţă. Cei ce găteau, bucătarii şi chelnerii, erau buni cunoscători ai gusturilor şi obiceiurilor musafirilor veniţi din Imperiul Otoman şi ţările din apropierea acestuia, dar şi din părţile Europei. La sfîrşitul chiolhanurilor, ca desert, se servea o mare varietate de prăjituri, nelipsind şerbeturile, rahatul, plăcintele cu brînză, îngheţatele şi cafelele. Dintr-o astfel de viaţă îmbelşugată se dezvoltau trupurile celor bogaţi, toţi fiind voluminoşi şi guşaţi. Acelaşi trai bun îl duceau şi nevestele celor ce conduceau omenirea din vremurile acelea, femei care se mîndreau cu formele lor exagerat de rotunde. Transmiteau aceleaşi concepţii şi fiicelor lor pentru a fi voluminoase încă de la 12-13 ani. Toţi cei care depindeau de Curtea Domnească

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (110) Sîmbătă, 31 mai 2003 (2) Astăzi e ziua mea. Am adus bomboane să servesc pe toată lumea. Doamne, cît de rău îmi este. Toate mă dor. Port greutăţi apăsătoare pe tot trupul şi pe suflet. Niciodată, de cînd sînt pe pămînt, nu m-am simţit mai rău. Ai milă, Doamne, că mai bună este mila Ta decît Viaţa mea! Simt pustiu şi jale... „Îţi mai cer, Isuse, o nădejde doar,/ Fă ca-n curăţie, să-ţi mai văd privirea/ Şi să ştiu că, totuşi, nu m-ai lepădat/ Că din al Tău suflet nu s-a stins Iubirea/ Să te aflu-n locul... unde Te-am lăsat!” (Emanuel, Bacău) Doamne, nu mai vreau să fiu singură. Un rău mare inexplicabil mă ţine departe de oameni. Răul ăsta mă ameninţă, îmi aduce moartea! Nu vreau să fiu singură! Nu e nimeni cu mine, nu e nimeni lîngă mine. Aud cîinii afară cum latră ca-n pustiu. Ce văd ei, ce prevestesc, ce spune glasul lor şi de ce să mă feresc? „Vai, sînt gol şi singur/ Şi privesc cu jale/ Stîrvul pentru care/ Eu te-am părăsit/ N-am pus preţ pe harul/ Dragostelor tale/ Azi mi-e-ntregul suflet/ Ars şi jefuit!”.

RM

care îl avea colonelul Beck. Ea răspundea şi mai bine, prin şansele şi riscurile pe care le comporta, nevoilor sale de jucător. El începuse partida supremă, de care depindea integritatea ţării sale, onoarea sa de ministru şi pacea lumii. Pentru a avea toate şansele de partea sa, Beck era gata, după ce se legase cu Londra, să discute cu Berlinul. Mai trebuia, însă, ca Berlinul să-şi plece urechea la explicaţiile sale. Ori, Hitler, înfuriat pe intervenţiile Angliei în treburile Poloniei, îşi rechemase ambasadorul de la Varşovia. Cît despre dl. Lipski, ambasadorul Poloniei la Berlin, el încerca în zadar, în aceste zile de criză, să ia contact cu cancelarul sau cu ministrul său al afacerilor externe. Vrînd să lovească acolo unde trebuia, Beck trebuia să folosească toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul. Eu înţelesei că făceam parte din aceste mijloace de care colegul meu polonez vroia să se folosească. Ascultam expunerea pe care el mi-o făcea despre răfuielile sale cu cel de al III-lea Reich; cu atît mai atent, cu cît propriile mele temeri în această privinţă le întrecuseră pe ale sale. De la Baltica la Marea Neagră, nu eram noi toţi expuşi repercusiunilor furiilor lui Hitler şi nu simţeam noi aceeaşi nelinişte întrebîndu-ne care dintre noi va fi atacat primul? România încercase în zadar să împace tendinţele contrare ale celor două state de care o legau relațiile de alianţă şi de sinceră

prietenie: Polonia şi Cehoslovacia. Ea văzuse năruinduse o politică de securitate în care îşi pusese încrederea. Cehoslovacia căzuse, Polonia părea să-i urmeze; şi pe cînd rîndul României? În acest moment critic, politica guvernului Varşoviei (care trezea suspiciuni vii chiar în Polonia, unde poporul cerea cu şi mai mare insistenţă reîntoarcerea la vechile prietenii şi întărirea vechilor alianţe), această politică era urmărită de guvernele prietene cu o curiozitate plină de nelinişte. Eram fericit că pot afla chiar de la dl. Beck ce gînduri îl călăuziseră şi ce speranţe îi mai rămîneau.

se încadrau în regulile rezultate din indicaţiile Domni­ torului, transmise prin subordonaţii săi apropiaţi. Existau şi perioade de linişte, dar numai atunci cînd se plăteau birurile către Înalta Poartă. Altfel, Sultanul se supăra şi nu-i trimitea cîte o oaste de la Stambul, ca să facă ordine prin incendieri şi decapitări, pentru a-i învăţa minte pe cei de prin partea locului şi pentru a le arata marea forţă a lui Allah pe pămînt. După o asemenea teroare, pîrjol şi jaf, desfăşurate ostentativ, spre luare aminte, comandanţii marii oşti turceşti erau răsplătiţi de Înalta Poartă cu decoraţii, bani şi cu dregătorii mai mari. Pe timpul staţionării la Bucureşti, aceşti comandanţi instalau la putere alţi boieri, care, constrînşi sau din proprie iniţiativă, promiteau şi mai multe care cu aur și oi. Obiceiurile de atunci au rămas, dar au şi evoluat ca desfăşurare şi conţinut. Interpreţii ambelor părţi au devenit mai diplomaţi în întocmirea actelor şi în dorinţele lor de îmbogăţire într-un timp cît mai scurt. De-a lungul multor zeci de ani, aspectul caselor din mahalalele din Dealul Spirii şi Cotrocenilor se tot schim­ba, prin noi dimensiuni şi materialele din care erau făcute. Dispăruseră primii lor proprietari, proveniţi din mediul rural. Generaţiile care le-au urmat se deosebeau prin şcolile absolvite şi, mai ales, în privinţa modului de viaţă. Li se dezvoltase gustul pentru casele care le ofereau alte modalităţi de civilizaţie. În noile mahalale evoluate au apărut multe prăvălii şi cîrciumi. Pe străzi, covrigării şi iaurgerii, produsele fiind oferite la preţuri modeste de vînzători ambulanţi.

În cartierul Uranus, vechile uliţe au fost transformate şi repoziţionate pentru a permite circulaţia trăsurilor şi, mai tîrziu, după un secol, a automobilelor. Străzile au primit denumiri noi, cele mai importante, devenite istorice, fiind: Bateriilor, Eleşteului, Meteorilor, Sirenelor, Lăzureanu şi Mihai Vodă. De-a lungul străzilor cartierului Uranus se puteau vedea mulţi pomi plantaţi de primărie. Predominau castanii, teii şi ulmii. Erau şi multe flori după introdu­cerea reţelei de conducte pentru apa potabilă. În conţinutul Regulamentului Organic, apărut în 1831, s-a prevăzut ca, în Municipiul Bucureşti, să fie trei feluri de străzi, cu lăţimi diferite, în funcţie de zona pe care o străbăteau. Cele mai importante aveau lărgimea de 20 de metri, din care 12 metri să fie carosabili. Altele, de 15 metri, iar ultima categorie, cu o lăţime de 12 metri, din care 4 metri rezervaţi trotuarelor. În scopul de a le face circulabile pentru diferite mijloace de transport, a fost legiferată exproprierea, prin cedarea gratuită de către fiecare proprietar a unei fîşii de teren cu lăţimea de 1,25 metri, pe întreaga lungime a faţadei de teren ce-i aparţinea. Aceasta măsură se va înca­dra foarte bine în Legea de expropriere pentru cauza de utilitate publică, apărută în anul 1864. Interesul edililor ţării şi, mai ales, al celor din Bucureşti este sesizat din ce în ce mai mult după 1880. De acum încep să se facă şi observaţii meteorologice de către specialişti. Li se alătură şi seismologii. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

La ora 19.00, mă simt în putere şi mă duc în vecini, la Biserica Italiană. Se ţine un concert „Armonii spirituale”, cu acordurile sacre ale orgii italiene. Mi se pare că prietena mea de Dincolo de Viaţă, soţia lui Eugen, mă însoţeşte. Stă lîngă mine. Ea e îmbrăcată cu bluză verde împletită şi la gît are lănţişorul cu cruciuliţa de aur. Ascultăm împreună „Tocata” lui Domenico Zipoli, mai multe piese, apoi „Fuga” lui Benedetto Marcello, şi, în final, „Concertul în Do” al lui Antonio Vivaldi. Toate sînt dumnezeieşti. Iar compozitorii aceştia au trăit cu atîtea sute de ani înaintea noastră, plecînd din lumea asta înainte de jumătatea anului 1700. Pentru nevrednicia mea, nu vine nimeni în bîrlogul meu. M-a sunat mama şi Rodi. Doar ele din cei mulţi? Le-am spus de programul meu încărcat. Trebuie să mă bucur de darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să mă bucur de viaţă. Am mîini, am picioare, am auz, am simţire. Nu mă voi risipi în zadar. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru concertul de astăzi. L-am primit ca pe un dar, împlinind vîrsta de 32 de ani. După concert, am trecut pe la Eugen, vizavi de casa mea, şi i-am lăsat la uşă două bomboane. Acasă m-am pregătit cu cîte ceva. Am făcut chec, am cumpărat căpşuni, dulciuri. Aveam ce pune pe masă dacă venea cineva. Pe ai mei nu i-am poftit. Sărmana mama

mea nu ştie să se apropie de mine. Dacă îi deschideam uşa lui Florin, pe 10 mai, cînd a insistat atît, astăzi poate venea şi el, aşa, nu a mai îndrăznit sau mă pedepseşte, sau şi-o fi găsit un rost, în ecuaţia căruia eu nu mai exist. Mi se încleştează gura, maxilarul. Intru în panică. Aşa se întîmplă cînd nu te iubeşte nimeni. Doamne, unde sînt oamenii care mi I-ai trimis cîndva?! Da. Nemulţumitorului i se ia darul. Iubirea-i trecătoare sau e veşnică? „Dragostea toate le rabdă, toate le ştie, dragostea nu piere niciodată, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu minte”... (Corinteni). Este ora 22.00. Nimeni nu sună! Îmi vine să-i sun eu pe oameni şi să le spun că e ziua mea de naştere, poate au ceva să-mi ureze. Să le amintesc de această zi. Cine mă va plînge pe mine, oameni buni?! Dumnezeu să vă lumineze. Fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de toate... dar trebuie, nu uitaţi, să şi meritaţi. Pentru că numai cu Iubire şi Credinţă, dorind, le veţi avea! Una fără alta nu se poate. Iubiţi-vă unii pe alţii, învăţaţi-vă unii pe alţii şi „zidiţi-vă unii pe alţii” (Corinteni). (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Acordul de neagresiune din 26 ianuarie 1934 (1) Iată după notele mele (completate cu extrase din acte oficiale) expunerea pe care mi-o făcuse colonelul Beck în timpul acestei nopţi din 16 spre 17 aprilie 1939. Ministrul începu prin a recapitula evenimentele care precedaseră criza. Relaţiile între Germania lui Hitler şi Polonia lui Pilsudski fuseseră perfecte pînă la începutul iernii anului 1958. Aceste relaţii se dezvoltau în conformitate cu spiritul şi litera acordului de neagresiune din 26 ianuarie 1934. Termenii acordului ca şi cei ai pactului de neagresiune, pe care Polonia îl semnase cu doi ani mai înainte cu Uniunea Sovietică, erau aceiaşi. (va urma) GRIGORE GAFENCU


RM

19

Vineri, 5 aprilie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (93) Observînd observatorii (4) Trecem administratorul pe lista noastră de plată – acum avem un observator la fața locului care ne este colaborator – și închiriem toate apartamentele care au vedere către porţile ambasadei. Conştiinţa noastră situaţională tocmai ne-a ajutat la eliminarea unei lacune din sistemul de securitate. Aici, în Statele Unite, înregistrăm alte succese. Pe durata unui sfîrşit de săptămînă în New England, am plasat o echipă de supraveghere în jurul perimetrului de securitate care o păzea pe Prinţesa Diana. Unul dintre agenţii noştri se împiedică, la propriu, de o ziaristă care s-a furişat prin pădure aproape 2 kilometri în speranţa de a-şi folosi teleobiectivul aparatului foto. Un succes mic, evident, însă unul pe care sînt sigur că familia regală l-a apreciat. Primul mare test are loc în California. Ne îndreptăm către Golden State pentru a-l proteja pe Mihail Gorbaciov în timp ce acesta ţine o serie de discursuri în zona Bay Area. Pe durata unui astfel de eveniment, echipa noastră de contrasupraveghere observă un bărbat cu barbă într-o jachetă verde care se

Memoriile unui celebru criminalist român (60) Un dublu asasinat monstruos (2) Neașteptata descoperire şi apoi mărturisirile soţului, în sensul că aceştia fuseseră singurii bani ce urmau să fie depuși la C.E.C., ne-au făcut să ne axăm pe ipoteza dublului asasinat în scop de jaf neizbutit. Ne interesa persoana care ar fi putut afla despre existenţa banilor și lipsa soţului. Presupuneam însă că necunoscutul n-ar fi premeditat asasinatele, ci doar furtul, şi că intenţia sa a luat – pe parcurs – o altă turnură. Această supoziţie se explica prin împrejurarea în care autorul a fost prins şi atacat de victimă. O altă constatare destul de semnificativă avea să fie, pentru noi, breşa ce fusese descoperită în plasa de sîrmă (gardul) despărţitor al curţilor din spatele locuinței. Expertiza traseologică demonstra că fusese realizată cu o foarfecă. Ne puneam speranţa, cel puţin, în acest element al striaţiilor caracteristice corpului tăios. Încercam un sentiment de optimism, pornind de la îrnprejurarea că eram angrenaţi totuşi într-o ecuație care avea un element cunoscut. Dimensiunea breşei ne-a oferit şi ea un alt indiciu valoros cu privire la constituția

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (12) Reacție moderată și optimistă a Washingtonului (1) Senatorul republican de Wyoming, Alan Simpson, a luat, la rîndul său, cuvîntul: - Nu există nici o problemă între dumneavoastră şi guvernul ori poporul american. Singura dumneavoastră problemă este aceea pe care o aveţi cu presa noastră, arogantă şi exigentă. Robert Dole a continuat, revenind asupra programului difuzat în februarie de Vocea Americii şi care atacase regimul irakian. S-a scuzat pentru această emisiune care „l-a ultragiat“ pe Saddam Hussein şi 1-a anunţat pe preşedinte că jurnalistul responsabil de acest program a fost concediat. În concluzie, Dole a declarat: „Permiteţi-mi să vă spun că, acum douăsprezece ore, preşedintele Bush îmi declara că este în curs de a stabili cele mai bune relaţii cu Irakul şi că guvernul american acţionează, la rîndul său, în acelaşi sens. Pot chiar să vă asigur că Preşedintele se va opune acestor sancţiuni. Poate uza de dreptul său de veto în cazul în care vor apărea eventuale provocări“. Ambasadorul american, D-na April Glaspie, care asista la această întrevedere dar care tăcuse pînă în acest moment, a spus cîteva cuvinte care se constituiau într-o

comportă puţin ciudat. Îl studiem şi îl luăm drept nebun. Pe durata următorului discurs ţinut de Gorbaciov în San Francisco, echipa noastră de supraveghere îl depistează la marginea mulţimii. Trimitem un agent pentru a vorbi cu el. Deghizat într-un alt individ obişnuit din mulţime, agentul nostru secret începe o conversaţie cu Jacheta Verde. Ne dăm seama imediat că domnul Jachetă Verde nu e prea sincer. În tăcere, îl prindem şi descoperim că are ascuns sub haină un cuţit de măcelar de 30 de centimetri. Individul plănuise să îl spintece pe unul dintre cei mai influenţi lideri ai epocii noastre. Cînd Familia Regală revine într-o vizită, ne documentăm cu privire la toate ameninţările trecute și curente la adresa Prinţului Charles și a Prinţesei Diana. La verificare, dăm de un alt scrîntit din Texas, care a reuşit să penetreze măsurile de securitate de la Palatul Buckingham în încercarea sa de a ajunge la membrii Familiei Regale. Trimitem o echipă să-l monitorizeze pe ţicnit în Texas pînă la plecarea oaspeţilor noştri. Tipul nu a făcut nici o mişcare, însă noi ne-am extins conştiinţa situaţională cu o mie de mile. În cazul în care acesta ar fi făcut vreo mişcare pentru a se apropia de cei pe care îi supravegheam, am fi ştiut şi l-am fi prins înainte de ajunge în preajma lor. Ideile noastre încep să se răspîndească. Le împărtăşim cu alte agenţii, inclusiv cu FBI, CIA şi Serviciul Secret.

Popularizăm tehnicile de contrasupraveghere ca pe un filtru exterior de securitate conceput pentru a selecta posibilele ameninţări înainte ca acestea să ajungă la băieţii din echipa de protecţie înarmaţi cu semiautomate Uzi, care stau lîngă personalităţi. Ideile noastre sînt asimilate aproape în întregime. Noile tactici de contrasupraveghere sînt folosite pentru a proteja participanţii la conferinţele de pace şi şefii de state, înalţi demnitari şi locaţiile fixe asupra cărora au avut loc atentate în trecut. Agenţii noştri din teren nu pot să le facă pe toate singuri. Trebuie să dispunem de întăriri pentru ei. În lunile de după implementarea acestor schimbări, ne alcătuim propria echipă de intervenţie situată undeva, departe de biroul nostru de pe Virginia Avenue. În cazul în care o ambasadă primeşte vreo ameninţare credibilă, echipa noastră zboară într-acolo de urgenţă. Membrii echipei se organizează la faţa locului şi încep să caute supraveghetori în zonă. În acelaşi timp, ne schimbăm tacticile şi orarul pentru a destabiliza orice planificare condusă de celulele teroriste locale. Astfel de mişcări ne aduc inamicii înapoi în punctul de plecare al ciclului de alegere a ţintei, iar dacă noi le descoperim echipele de supraveghere preoperaţională, îi eliminăm rapid din joc. (va urma) FRED BURTON

necunoscutului autor. Ştiam de acum că trebuie să găsim un suspect constituţional astenic. Această constatare ne-a servit și la determinarea drumului parcurs de autor. El ar fi putut escalada gardul bătrînilor vecini, iar din curtea acestora să realizeze breşa în plasa de sîrmă prin care a ajuns la locul faptei. Cercetarea meticuloasă a scos în evidență, pe zidul bucătăriei, urme dinamice produse de încălţămintea infractorului, care s-a cățărat pînă la oberlichtul de aerisire. Urmele din interiorul bucătăriei au definitivat concluzia că autorul pătrunsese în locuință prin acest loc. Dimensiunile reduse ale acestei „ferestre” vorbeau şi ele de o constituţie astenică a infractorului. Se punea însă întrebarea: cum s-a putut folosi el de oberlicht atît timp cît acesta era închis prin interior cu foraibărul, văzut în poziţie orizontală (închis), chiar de către Eiben, în ziua plecării?! Pentru a se putea răspunde, într-un fel sau altul, la această întrebare, ne-am angrenat într-un „joc” al experimentelor, încercînd deschiderea oberlichtului din exterior. În timpul experimentului neam dat seama că foraibărul era slăbit din şurubul ce-1 fixa şi, drept urmare, prin trepidaţia giurgiuvelei, operaţiune ce se realiza cu uşurinţă, foraibărul cedase, schimbînduşi poziţia orizontală în cea verticală, astfel încît mica fereastră s-a deschis fără a mai fi necesară forţarea. Ne găseam deci în căutarea suspectului care a pătruns mai întîi în curtea vecinilor şi apoi, prin breşă, în curtea victimelor. El trebuia să fi avut posibilitatea să

afle despre plecarea soţului din oraş, despre existenţa banilor, defecţiunea foraibărului şi... să aibă prenumele Ladislau, corespunzător diminutivului „Lotzy”. Toată speranţa noastră era condiţionată, în cele din urmă, de sinceritatea martorei care ar fi auzit ţipetele copilului şi de presupunerea că acesta l-ar fi recunoscut pe asasin în persoana unui oarecare Lotzy. Cine putea fi deci acest Lotzy sau Ladislau? El trebuia căutat printre rude, cunoştinţe sau vecini. Aceste căutări începuseră cu insistenţă, însă rezultatele se lăsau aşteptate, şi zilele se scurgeau în detrimentul reuşitei noastre. În ziua cînd privirea mi se oprise mai mult asupra peretelui în care era fixată mica fereastră cu cîrligul defect, am reflectat în mod firesc şi la zidarii care au lucrat pentru lărgirea bucătăriei, prin reconstruirea acestui zid. În primul rînd, patina vremii îşi spusese cuvîntul... Ea crease diferenţa de culoare între cele două ziduri. Primele investigaţii ne-au pus în posesia unor date: noul zid fusese construit recent. Eram nerăbdători să identificăm întreaga echipă de zidari şi apoi să vedem cine instalase fereastra – prilej cu care acesta ar fi sesizat defecţiunea foraibărului. Iată că, după căutări printre vecini şi prieteni ai victimelor, ofiţerii Grigoraş şi Ciugudeanu ne-au adus vestea ce avea să ne îndulcească zilele, oferindu-ne primele speranţe de succes. (va urma) DUMITRU CEACANICA

concluzie: „Ca ambasador al Statelor Unite, pot să vă confirm, domnule Preşedinte, că aceasta este politica guvernului american”. Propunerile conciliante formulate în cursul acestei întîlniri corespundeau, în egală măsură, şi unor imperative electorale. Toţi senatorii prezenţi la Bagdad erau aleşii marelor state agricole. Dole, spre exemplu, era reprezentantul Kansasului, care exporta mari cantităţi de grîu în Irak. Interesele comerciale atîrnau greu în balanţa eforturilor de moderaţie făcute de americani. Statele Unite vindeau anual Bagdadului grîu în valoare de aproape un miliard de dolari, suma incluzînd şi achiziţii de orez, pui şi porumb. Aceste exporturi erau garantate, din 1983, de o linie de finanţare în valoare de 5 miliarde de dolari, garantată de statul american. Un reprezentant al Kansasului rezuma, într-o singură frază, această situaţie: „Noi furnizăm Irakului toată hrana de care are nevoie, la preţuri subvenționate‫ׅ‬. De fapt, nimeni nu avea interesul să compromită schimburi atît de fructuoase. Cînd George Bush a primit la Casa Albă delegaţia senatoriala revenită din Irak, a ascultat cu multă atenție propunerile optimiste și moderate susţinute de Robert Dole. Senatorul vedea în Saddam Hussein „tipul conducătorului care putea fi influenţat de Statele Unite”. Generalul Brent Scowcroft, şeful Consiliului Naţional de Securitate, asista la această întrevedere. Acest om înalt, cu o figură prelungă, evolua în culisele puterii supreme de un lung şir de ani. Îşi făcuse debutul la Casa Albă sub

Richard Nixon, ca adjunct al lui Henry Kisşinger. Militar predispus spre moderaţie, prin temperament, şi avînd înclinaţie spre analiză, el era interesat de abordarea lui Dole. Irakul şi şeful său erau piese esenţiale în echilibrul politic al Orientului Mijlociu. Pentru a ilustra această înseninare a relaţiilor, George Bush i-a transmis la 25 aprilie lui Saddam Hussen un mesaj de prietenie, cu ocazia încheierii sărbătorilor Ramandanului. În mesaj era exprimată speranţa că „legăturile dintre Statele Unite şi Irak vor contribui la pacea şi stabilitatea în Orientul Mijlociu“. La puţin timp, John Kelly a fost audiat de comisia pentru relaţii externe a Congresului. În cursul acestei audieri, a făcut propuneri care erau exact contrariul lim­bajului ferm folosit la 2 aprilie, după receptarea ameninţărilor lui Saddam Hussein. „Administraţia spunea el, continuă să se opună impunerii de sancţiuni care ar afecta pe exportatorii americani, agravînd defi­citul nostru comercial. Pe de altă parte, eu nu văd cum aceste sancţiuni pot întări posibilităţile noastre de a exercita o influenţă moderatoare asupra acţiunilor irakiene“. Remarcile omului de stat însărcinat cu politica ex­ ternă în Orientul Mijlociu reflectau atitudinea Depar­ tamentului de Stat. Nici vorbă de a lua, pentru moment, măsuri mai ferme faţă de Irak. Această poziţie a devenit şi cea a lui James Baker. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT


20

Vineri, 5 aprilie 2019

RM

Primvara

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (26) LUNA FEBRUARIE 25 februarie Adu-mă, Doamne, la Tine! ,,Domnul sprijină pe toţi cei ce cad și îndreaptă pe toţi cei gîrboviţi” (Psalmi l44, l4) Doamne, Veşnică Dragoste Care îmbrăţişezi tot universul, Luminător Care luminezi fiecărui om care vine în lume! Luminează întunericul sufletului meu păcătos, înlătură din inima mea orice învîrtoşare, umplemă de lumina Ta, ca în lumina Ta să văd lumină! Umplemă de dragostea Ta, ca în această lumină să îndrăgesc tot ce ai zidit Tu! ,,Vino, Doamne lisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Deschide ochii noştri duhovniceşti, fă-ne să înţelegem atotcuprinzătorul adevăr al poruncilor Tale, care deopotrivă ne vor duce pe toţi, bogaţi şi săraci, înţelepţi şi neînţelepţi, de vază şi de rînd, la viaţa cea veşnică, pe care Tu ai pregă­tit-o celor ce Te iubesc. Curăţeşte-mă, Doamne, spală-mă, şi doar atunci voi fi curat! Fiindcă nu Îţi trebuie evlavia cea de ochii lumii, ci dreptatea adevărată, care pătrunde pînă în străfundul gîndurilor şi simţămintelor. Curăţeşte-mă, spală-mă, izbăveşte-mă de greşelile mele cele ascunse şi umple toată fiinţa mea de veşnica Ta dreptate! Fă cu mine tot ceea ce doreşti, încearcămă, pedepseşte-mă, însă şi pe mine, cel care cad atît de des, sprijină-mă, înnoiește-mă și adu-mă la Tine!

26 februarie Sensul suferinţei ,,Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sînt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, l8) Cînd vom ajunge la locul odihnei şi ni se va da să cunoaştem aşa cum am fost cunoscuţi (I Corinteni l3, l2), atunci, privind în urmă la toată viaţa noastră care a trecut, vom vedea legătura dintre încercările pe care le-am îndurat şi ţinta la care am ajuns prin ele. Atunci Îi vom mulţumi din tot sufletul Domnului, Care ne iubeşte atît de mult, încît nu ne-a cruţat atunci cînd noi, în neştiinţa noastră, am cerut asta de la El. Vom înţelege atunci că El, într-adevăr, ,,i-a topit şi i-a încercat” (Ieremia 9, 7; I Petru 4, l2) în focul ispi­tei pe aleşii Săi, ca să-i curăţească şi să-i aducă la Sine. Poate că tocmai ceea ce ne-a amărît cel mai mult în viaţă a pricinuit o schimbare lăuntrică ce ne-a scăpat de primejdia care ne ameninţa sufletul. Va veni o vreme cînd vom binecuvînta încercarea care ne-a silit atunci să vărsăm multe lacrimi şi vom spune asemenea lui David: ,,Bine-mi este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Psalmi 118, 7l). Ceea ce acum ne pare a fi o nenorocire se va preface într-un bine, şi slava care se va descoperi ne va îndulci

Ești sigur? (1) Trăim într-un veac cînd oamenii caută să fie tot mai siguri în ceea ce ştiu şi în ceea ce fac. Pentru aceasta, ştiinţa şi tehnica modernă au creat ingenioase laboratoare şi aparate de mare precizie. Totul se măsoară, se analizează, se calculează, se verifică. Cînd un arhitect îţi spune ce fundaţie să faci la o clădire cu două etaje, el e sigur pe ceea ce îţi spune. Calculele de rezistenţă a materialelor îi îndreptăţesc spusele sale. Cînd o comisie de ingineri stabileşte forarea unei sonde petrolifere sau deschiderea unei mine, ei sînt siguri că acolo se găsesc ţiţei sau cărbune. Ei nu lucrează la nimereală. Ei n-au văzut ţiţeiul sau cărbunele din adîncime, dar prospecţiunile făcute cu aparate speciale le-au indicat zăcămîntul. Ei sînt siguri de el. Cînd un medic veterinar de abator dă autorizaţia de vînzare a cărnii, el e sigur că acea carne nu prezintă un pericol pentru sănătatea consumatorilor. El a făcut analiza cărnii în laborator şi a constatat că nu are germeni de bruceloză sau altă boală infecţioasă. În 1941, pe vremea războiului, soldaţii unei unităţi au ocupat

pe veci toate suferinţele îndurate. Să nu uităm însă că Apostolul Pavel a spus cuvintele acestea cînd se afla încă pe pămînt, în mijlocul necazurilor şi strîmtorării. El presimţea, pregusta slava cerească, fiindcă în mijlocul cuptorului ispitelor privea nu la cele care se văd, care sînt vremelnice, ci la cele ce nu se văd, care sînt veşnice (II Corinteni 4, l8). Dumnezeu să ne dea şi nouă a trăi „prin credinţă, nu prin vedere”, şi a străbate „cu răbdarea nădejdii” calea noastră pămîntească, măsurînd iubirea Lui nu cu măsura experienţelor noastre, ci cu măsura Crucii lui Hristos!

27 februarie Moştenirea ce ne-a fost dăruită ,,Că tot pămîntul, cît îl vezi, ţi-l voi da ţie... Scoală şi cutreieră pămîntul acesta în lung şi în lat” (Facerea l3, l5, l7) Domnul i-a dat lui Avraam în stăpînire pămîntul făgăduinţei. Şi ţie îţi va da acelaşi lucru, în înţelesul duhovnicesc. Aşadar, însuşeşte-ţi, pe acest pămînt duhovnicesc, ceea ce ţi se dăruieşte prin nestrămutată făgăduinţă. Aceasta este moştenirea ta, partea cea bună, care îţi poate îndestula sufletul pe deplin. Scoală-te şi cutreieră cu credinţă pămîntul tău, foloseşte-l. Scoalăte, cutreieră-l în tot lungul şi latul dragostei dăruite ţie, cerceteaz-o cu luare-aminte, însuşeşte-ţi-o, începe să umbli în puterea acestei dragoste. Poate că te vei izbi de vreo încercare sau de vreo durere ascunsă. Caută atunci adîncul dragostei lui Isus Christos, fiindcă ea este moştenirea ta! Ea va pătrunde în adîncul necazului tău, al grijilor tale. Te zbuciumi pentru o fiinţă dragă? Vrei să îi vii în ajutor? Scoală-te, scoală-te şi cutreieră în lat moştenirea ce ţi s-a dat. Să te cuprindă lărgimea dragostei lui Christos, care îmbrăţişează toate sufletele cărora tu le porţi de grijă şi pe tine însuţi, gata să reverse binecuvîntare şi linişte asupra lor şi asupra ta. Caut-o, caută lărgimea ei, toată bogăţia milostivirii ei, cufundăte în acest belşug şi umblă în el. Te îngrijorează despărţirea de cei apropiaţi, depăr­ tarea de un om asupra căruia ai vrea să veghezi pas cu pas? Gîndeşte-te atunci la lungul dragostei lui Christos, care ajunge peste tot şi la orice om, pînă acolo unde mîinile tale nu pot ajunge. Lasă totul în seama acestei dragoste şi linişteşte-te. Suferi pentru o fiinţă dragă care nu se mai află pe pămînt, doreşti cu sete să te uneşti cu ea în patria mult dorită şi să grăbeşti ceasul revederii? Apucă-te atunci de înălţimea dragostei lui Christos, care, rămînînd cu cei din cer, le dă mîngîiere celor de pe pămînt şi-i uneşte pe toţi. Această dragoste se pogoară asupra ta de Sus şi te înalţă acolo unde Dumnezeu Însuşi şterge orice lacrimă din ochii oamenilor. Ţine-te tare de această dragoste, las-o să vă cuprindă pe tine şi pe cei dragi ai tăi, şi vei căpăta mîngîiere.

(va urma) oraşul Reni din sudul Basarabiei şi mi-au povestit cum acolo au găsit sticle cu compot şi alte alimente în anumite case părăsite, dar n-au îndrăznit să mănînce de teama să nu fie otrăvite. Nu aveau la îndemînă aparate să facă analize, totuşi întîi au dorit să fie siguri, de aceea prindeau cîte o pisică, îi dădeau cu forţa din alimente, iar după jumătate de ceas, dacă pisica nu avea nimic, mîncau şi ei. Ei voiau să fie siguri. De ce oare nu căutăm să fim tot aşa de siguri şi în cele spirituale ca şi în cele materiale? De ce e atîta superficialitate în crezul multora? De ce, tocmai în cele mai de seamă probleme, ne mulţumim cu nesiguranţa? De ce primim ca adevărate unele afirmaţii pe care nu le-am verificat, de care nu sîntem siguri? Mă adresez ție, prietene. Ai cercetat, ai căutat să te convingi, să fii sigur că există sau nu Dumnezeu, că e Biblia adevărată sau nu, că va fi sau nu o Judecată Divină, că există sau nu veşnicie? Îţi zici că eşti credincios, dar, oare, eşti tu sigur pe crezul tău? Sau dacă nu crezi, eşti tu sigur în necredinţa ta? Oprește-te puţin şi gîndeşte-te la aceasta. Eşti sigur că nu există Dumnezeu? (va urma) Petru Popovici

Vine primăvara mult dorită, Frumosul anotimp al florilor, Trezeşte viața-n fiecare por Şi freamătă natura-nverzită!

Umbre jucăuşe valsează-n zori, Sînt păsărele-ramuri ascunse, Un cîntec îngeresc se aude, Parcă a coborît Raiul la noi! Adie vîntu-n miresme fine, Parfum de mai, îmbietor, suav, Zbîrnîie-n zbor albinele şirag S-adune de zor mierea-n stupine. Curcubeu de flori e-ntreaga viaţă! Dragostea Domnului e-n noi pusă, În cer, Isus ne-a deschis o Uşă Şi-n Primăvara de Sus ne-aşteaptă! Maria Șopț

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici Prin Taina Cununiei se săvîrşeşte ceva ce altfel, prin puterile omeneşti, nu s-ar putea săvîrşi. Acest moment, cînd se reface - pe cît este cu putinţă între limitele lumii căzute - această unitate dintre bărbat şi femeie, această integritate a a-tot-omului despre care se vorbeşte la începutul cărţii Facerii. Acesta este un moment de o colosală însemnătate. Acest moment, cînd cei doi, întrucît s-au îndrăgit unul pe celălalt, pot deveni un singur trup, adică nu numai un singur trup fizic, ci şi o singură realitate duhovnicească, care include şi deosebirea de suflet, şi pe cea de duh. În Vechiul Testament citim cum omul a fost zidit a-tot-om şi cum în el, după învăţătura unora dintre Părinţi (care e departe de a fi a tuturor), în el era cuprins şi tot femeiescul, şi tot bărbătescul. Treptat, omul a început să crească, să se maturizeze, şi a venit momentul cînd într-un singur om nu mai putea să încapă deplinătatea atît a fiinţei femeieşti, cît şi a celei bărbăteşti. Atunci, Dumnezeu a adus la om toate animalele pentru ca el să vadă că în ele sînt două sexe, şi a simţit - zice Scriptura - că numai el este singur. Şi cînd şi-a simţit, dintr-o dată, singurătatea, Dumnezeu a adus asupra lui somn adînc şi a despărţit în el bărbătescul de femeiesc. Nu l-a despărţit însă în aşa fel încît în nici unul din ei să nu rămînă ceva din sexul opus. În fiecare dintre ei a rămas ceva din celălalt, care-i dădea putinţa să se recunoască pe sine însuşi în cealaltă fiinţă; el şi ea rămîneau una. Şi cînd Adam a văzut-o pe Eva în faţa sa, a stri­gat: „Este os din oasele mele, este trup din trupul meu!“. Altfel spus: „Eu sunt!”, şi totodată: „Eu sînt în faţa propriilor mei ochi”. Acest „eu” era însă atît de „eu”, exista o asemenea unitate a duhului, încît nu se vedeau pe ei înşişi goi, se vedeau ca pe o unitate, ca pe un singur om în doi indivizi. Mai tîrziu, cînd a avut loc căderea, ei s-au văzut dintr-o dată goi, adică străini unul de celălalt. Şi iată că din acel moment a început lupta pentru reunire, atracţia unuia faţă de celălalt, atracţie oarbă, strigătul: „întoarce-te la mi­ne!..”. Şi aceasta se săvîrşea în iubirea nupţială, în iu­ birea a doi oameni care, privindu-se unul pe celălalt, se recunoşteau unul în celălalt şi totodată re­cunoşteau unul în celălalt nu propria mărginire, ci o nouă deplinătate, o nouă frumuseţe, un nou înţeles. Şi atunci nunta, adică taina acestei întîlniri, se săvîrşea prin aceea că ei se vedeau unul pe celălalt şi fiecare dintre ei se recunoştea pe sine în celălalt, şi totodată nu numai pe sine pur şi simplu, ci pe sine împlinit, cu deplinătatea vieţii, pe care poate să o aibă numai împreună cu celălalt. Unindu-se, ei deveneau şi trupeşte, şi sufleteşte, şi duhovniceşte (pe cît era cu putinţă şi pe cît este, pînă în ziua de astăzi, cu putinţă în lumea căzută). Aceasta este o taină uluitoare. Este deplinătatea omului manifestată în doi indivizi. Tocmai de aceea avem de-a face aici cu o Taină. Acum despărţirea, care a fost săvîrşită de păcat, este înlăturată - chiar dacă doar în parte, această parte este una însemnată, hotărîtoare - şi ei sînt acum una. (Mitropolitul Antonie al Surojului)


RM

21

Vineri, 5 aprilie 2019

S , ase,

S mai [i r\dem fabulă

Fasolea – legumă nongrata Este iarăși primăvară, Soarele mîndru străluce Punînd iernii verde cruce Sus, pe bolta tutelară. Pregătesc țăranii cîmpul Cu proaspătă arătură, Saltă iezii-n bătătură Întrecîndu-se cu vîntul. Într-o veche magazie S-a făcut un congres mare, Numai necuvîntătoare Au venit cu frenezie Să discute-n disperare Despre multele ponoase La ei, la leguminoase, Unde este jale mare. Stau pe polița de scînduri Bătrîne de-atîtea gînduri: Morcovii – bastoane roșii, Cartofii – posaci ca moșii, Ceapa – durdulie tare, Conopida – cu preț mare Usturoiul – cu prestanță Ține gloata la distanță, Gogonelele rotunde, Mazărea – și ea pătrunde,

P I Mo c c h io !

Și o ridiche cam neagră Stă lîngă-o ciupercă bleagă, Pe o poliță mai joasă Stă o ștevie lucioasă, Lîngă ea, capu-și ridică Năbădăioasa urzică, Hreanul, iute la mînie, A venit și el să fie Mai jos, lîngă un perete Brobonat, un castravete Se uită mirat nițel După vărul dovlecel, Într-un colț, timid, precar, Un firicel de mărar Caută cu ochi timizi Leușteanul printre grinzi... În sfîrșit – gata apelul, Ceapa – lider, cum îi felul, Se suie pe raftul mare Să țină o cuvîntare. - N-am mai avut de ales Și-am ținut acest congres După multe conotații Pentru-atîtea flatulații. Să intre, doresc, îndată, La o dreaptă judecată, Leguma cea mai ingrată, Ca să terminăm odată! Dintr-un colț, dintre console, Plin de praf și mort de frică, Rostogolit de-o furnică, Iese bobul de fasole.

Mititel, fricos și singur, Stă cu fruntea aplecată, Gata pentru judecată – Dreaptă de va fi, desigur. - Să ne spui, ceapa începe Interogatoriu-n forță, Vrea să fie ca o torță, Cea mai ceapă între cepe. De ce ne creezi probleme, Pîn-la UE să se-audă? Ori ești coaptă, ori ești crudă, Tu, fasole, ai dileme. Ți-ai făcut de cap cu anii, Infestîndu-ne cadastrul, S-a descoperit dezastrul, Au spus-o americanii, Și serios, nu în glume, Că-ți dai aere prin lume! - Cum așa, nu cred că-i bine, Cum am eu așa putere ? - Hai, te plîngi ca o muiere, Acuma, s-a zis cu tine! Te-nvățăm noi, astăzi minte Ca să nu mai fii în grații, Să mai produci flatulații, Mai bine un bob de linte. Tu ne infestezi poporul Mai rău ca o herghelie, Ciorbă, sau ce-o fi, iahnie, Nu te-ntrece nici tractorul! - Iertat să fiu, dar, cu mirare, Vă spun, onorată adunare, Că lumea, de la mic la mare,

Atunci simte-o ușurare! Și de-ar avea pantofi cu scîrț, În lume, și regina face p..ț! - Mai ai curaj de apărare? Supun la vot acum, și gata – Fasolea e de-acum nongrata, O scoatem și din galantare! Țăranii să n-o mai cultive, Armata-o scoate la raport, Se interzice la import, Atenție – fără recidive! Cum, pînă s-a închis ședința Nu a avut nimeni curaj Ca să transmită alt mesaj, Fasolea a primit sentința. Doar că, așa se povestește, Venind stăpînul din ogradă Fiind grăbit și făr` să vadă, Călcă pe ceapă și-o strivește. Atunci tot aerul din zonă Prinde miros și usturime, Se lăcrimează în mulțime. Și nu fasolea cea cazonă E izgonită din mîncare, Ci, blestemată și blamată, Acuma, ceapa netăiată E interzisă la vînzare! Morala: Mai înainte, cu rușine De-a mirosi pe la vecine, Recomandabil e – și-i bine Să te miroși întîi pe tine! GEO CIOLCAN


22

Vineri, 5 aprilie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Limba Română e Patria mea (3) (urmare din pag. 1) Fuduli şi intransigenţi faţă de irakieni, de parcă aceştia n-ar fi oameni, ne milogim cu căciula în mînă la oligarhia financiară internaţională, pentru tranşe de 100 de milioane de dolari, cînd avem de recuperat din lumea largă creanţe de cîteva zeci de ori mai mari, cu care am putea scăpa de foamete. Ce fel de politică mai e asta, oameni buni? Ce Guvern, din lume, îşi permite să-şi tortureze Poporul la nesfîrşit? Prostia şi lăcomia distrug România, nu alte nenorociri. Doamnelor şi domnilor, am descris tot acest cadru pentru a vedea de ce vă este mai frig în suflete decît în case sau afară. Buletinele meteorologice ne comunică, zi de zi, cîte grade sînt în atmosferă, dar nu s-a născut încă acel institut care să arate că, fie iarnă, fie vară, în inimile românilor temperatura arată, constant, minus 50 de grade. E un ger de crapă pietrele în inimile noastre, seceră vîntul sălbatic, viscoleşte a pustiu, ne uităm în ochii copiilor şi nu ştim ce să le răspundem, totul a luat-o razna şi Ţara noastră parcă nu mai e Ţara noastră. Alegerile nu mai reprezintă, de mult, o soluţie. Am informaţii că nici acum nu-şi iartă fosta şi noua Putere că au lăsat votul liber, în turul I, şi PRM a spart bariera „sonică” a celor 20%. Acum e prea tîrziu, dar data viitoare nu mai pupăm noi alegeri parlamentare libere, păi unde ne trezim aici? Acum, care e starea Naţiunii? S-a schimbat o Mafie cu altă Mafie. Aparent, nou-veniţii la Putere fac un uşor joc de picioare, dau şi cu nişte fumigene, ameninţă în stînga şi-n dreapta, dar structurile dure ale crimei organizate rămîn pe loc, se consolidează, nu le tulbură nimeni. Avem, şi aici, contribuţia noastră originală: în vreme ce, prin Sicilia sau America, Mafia tot mai respectă nişte convenienţe şi cutume, în România ea acţionează la suprafaţă, la lumina zilei, fără nici o jenă, parcă exploatînd la maximum o frază de spirit a lui Poincaré, care, la începutul Secolului XX, pledînd ca avocat întrun proces la Bucureşti, evident, înainte de a ajunge preşedintele Franţei, a exclamat: „Ce vreţi, sîntem aici, la Porţile Orientului, unde nimic nu este prea grav!”. Nici măcar crima, am adăuga noi. Fiindcă cine a plătit, pînă acum, pentru uciderea atîtor vieţi omeneşti la 1907, la 1929, la 1933 – întrucît tot sîntem astăzi în 16 februarie – la 1989, la 1990, la 1999? Nimeni! Şi nu numai atît, dar cei mai mulţi călăi au fost promovaţi, cum este cazul „echipei morţii” din decembrie 1989, care conduce şi azi România, sau cazul asasinilor de mineri de la Stoeneşti, din februarie 1999, unul dintre principalii făptaşi fiind recuperat de Ion Iliescu şi avansat la funcţia de comandant al Jandarmeriei Române. Unde sînt ucigaşii ofiţerului francez Pierre Malahude, care descifrase Filiera Română a drogurilor, sau cei care au poruncit lichidarea liderului de sindicat Virgil Săhleanu, ori „gorilele” cu cagule care i-au schingiuit şi ucis pe mai mulţi deţinuţi răsculaţi la Jilava? Nu sînt, pentru că drapelul României nu mai e din mătase, ci din muşama, aşa că totul se muşamalizează pînă la absurd, ca în „Procesul” lui Kafka. Iată numai cîteva dintre încălcările grosolane ale Legii, care sînt privite în România ca un fel de glume sau bagatele, dar în alte Ţări ar provoca valuri cît casa: Ion Iliescu este la al 3-lea mandat, ca dovadă că a prestat, în Parlament, 3 jurăminte; Adrian Năstase a recunoscut, el însuşi, în autobiografia înaintată Parlamentului, că face parte din ordinul francmasonic al Cavalerilor de Malta, dar Constituţia interzice oricărui demnitar să fie membru al unei societăţi secrete; UDMRul funcţionează ilegal, de 11 ani, şi n-are ce căuta în Parlamentul României, întrucît nici acum nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii partidelor politice. Odată ajunşi aici, este momentul să ne gîndim dacă facem noi bine ceea ce facem. Uite,

pot zice unii, lumea moare de foame, şi naţionaliştii, extremiştii, nostalgicii ăştia, comuniştii şi fasciştii nu vor să lase Guvernul să lucreze, de asta ne arde nouă acum? Paradoxal, dar eu nu-i judec pe aceşti semeni nefericiţi ai noştri. Pe undeva, ei seamănă cu acei deţinuţi politici din anii ’50, care, pentru un iaurt sau un turtoi de mălai cu marmeladă, erau capabili să-şi toarne colegii de celulă, sau să-i „reeduce” pînă îi omorau, cum s-a petrecut cu „fenomenul Piteşti”. Pentru că ocupanţii, în toate epocile şi pe toate meridianele, au avut grijă, mereu şi mereu, să-şi îndobitocească victimele, să le extirpe nervul mîndriei, să le aducă într-un asemenea hal de disperare şi de decădere umană încît să fie capabile de orice infamie. Chiar aşa, ce ne mai trebuie limbă naţională, cînd nouă ni s-a umflat limba-n gură de foame şi de sete, ca pe timpul secetei din 1946? Ce ne mai trebuie nouă demnitate naţională, cînd românii fug unde văd cu ochii, din Turcia şi Israel, pînă în Germania şi îndepărtata Asie, după o bucată de pîine, ba chiar unii îşi vînd un rinichi, sau un copil, forme de comportament încă necunoscute în societatea românească?! Aceste expresii ale barbariei nu se regăsesc nici măcar în capitalismul primitiv, de la începutul Secolului al XlX-lea, cînd, de pildă, muncitorii englezi se răfuiau cu maşinile care îi lăsau şomeri, iar răsculaţii din romanul „Germinal” al lui Emile Zola îl jugăneau pe fiul unui bogătaş pentru că violase o fată de miner. Noi, românii, i-am depăşit de mult! Am trăit momente de adîncă ruşine cînd, pe canalul de ştiri Euronews, la rubrica „No comment”, am văzut oameni copţi ca gutuile sau carbonizaţi ca nişte castane uitate, sus, pe cablurile de înaltă tensiune, ori copii violaţi de tot felul de pedofili străini, unii bolnavi şi furnizori de SIDA, sau cîini arşi cu acizi şi aruncaţi, cu cangea, în furgoanele morţii – nu mai trebuia să se scrie Ţara de unde proveneau imaginile de coşmar, toţi ştiau, prea bine, că e România. Adică Ţara care a dat lumii întîiul mare imn creştin „Te Deum”, Ţara unde s-a calculat astronomic, prima oară, Era Creştină, Ţara care a inventat stiloul, şi avionul cu reacţie, şi insulina, şi sonicitatea, şi biospeologia, şi suprarealismul. Aici da, ne recunoaştem în suprarealism, asta e boala noastră naţională. Mă gîndesc, cu groază, cum ar fi arătat balada „Mioriţa” dacă autorii ei anonimi, din zorii Istoriei, ar fi trăit acum: probabil că „piciorul de plai” ar fi fost amputat, iar „gura de rai” ar fi devenit „gură de iad”. În copilărie, aveam o deviză a cravatelor roşii: „Creştem odată cu Ţara”. Nu suna deloc rău. Astăzi, ea s-a metamorfozat, devenind „Murim o dată cu Ţara”. Şi, cu toate acestea, mai există cîţiva fanatici ai iubirii de Patrie care n-au depus armele, şi luptă, şi cred că, odată şi odată, ne vom deştepta „din somnul cel de moarte”. Onorată adunare, ne-am adunat, astăzi, aici, pentru că, vorba lui Isus Christos, „omul nu trăieşte numai cu pîine”. Ne-am dat întîlnire la cea dintîi adunare de solidaritate cu Limba Română, după aproape 100 de ani de la una asemănătoare, organizată de Nicolae Iorga. La 26 martie 1906, tînărul dascăl şi-a scos studenţii în stradă, protestînd împotriva avalanşei de piese de teatru în limba franceză, manifestaţie la care s-au alăturat şi tîrgoveţii oraşului, totul soldîndu-se cu o încăierare, pe cinste, cu poliţia. După mai puţin de 1 an, aveau să izbucnească marile răscoale ţărăneşti. Aşa-i românul cînd se împotriveşte: întîi se revoltă în spirit, cum a fost preambulul marii răscoale a lui Horea, din pricina neobrăzării negustorilor armeni de vinars; apoi s-a întîmplat scuipatul slobozit de un turc în urma companiei de pompieri din Dealul Spirii, ceea ce l-a făcut pe bravul căpitan Pavel Zăgănescu să-i ardă ienicerului o palmă răsunătoare, după care s-a produs ceea ce Karl Marx avea să numească în scrierile sale despre români „Baia de sînge de la Bucureşti”. Românul e o fiinţă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze şi să-l aducă în stadiul

unei vite din coşar – el tot fiu al Daciei şi-al Romei va fi, acum îl vezi în zdrenţe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar deodată îşi leapădă veşmintele mizeriei şi cununa de spini şi urzici, şi se ridică pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, aşa cum a făcut-o Mihai Viteazul – de la a cărui trecere în veşnicie comemorăm acum 400 de ani, noi propunem ca 2001 să fie Anul Mihai Viteazul – dar aşa cum au făcut-o şi Tudor Vladimirescu, şi Avram Iancu, şi Eroul Necunoscut de la Mărăşeşti, şi Oarba de Mureş, şi Păuliş, şi Carei. Nu vă jucaţi cu mîndria românului simplu, domnilor minoritari de la Putere! Nu-i subestimaţi pe pămînteni, în iluzia deşartă că veţi încăleca nişte cai verzi pe pereţi! Nu întindeţi coarda prea tare, fiindcă va plezni şi o să vă rupă dinţii, ba chiar o să vă lase fără ochi! Nimic nu poate justifica această capitulare aberantă a PDSR-ului în faţa şovinismului unguresc. Totul nu e decît o plusare periculoasă la acest „poker cu moartea” pe care îl joacă, de 11 ani, organizaţia fascistă UDMR. Pentru că UDMR-ul este o organizaţie fascistă, de aceeaşi factură cu „Skin heads” din Germania. Prin statutul, programul şi organizarea sa paramilitară „trupa de şoc” a ungurilor se constituie într-o relicvă putredă a hitlerismului şi horthysmului de la începutul anilor ’30. Să-mi arate cineva vreo acţiune democratică a acestui „batalion de asalt”, care nu păcăleşte pe nimeni dacă se autointitulează „uniune democratică” – nici partidul lui Hitler n-a putut induce în eroare multă vreme şi multă lume, chiar dacă îşi spunea „naţional” şi „socialist”. O grupare politică născută pe fondul atrocităţilor din Harghita şi Covasna, unde militari români au fost decapitaţi, li s-au scos ochii cu furculiţa şi li s-au vîrît şobolani morţi în gură, ei bine, o asemenea bandă a morţii nu poate, organic, să evolueze decît într-o singură direcţie. Eu, unul, i-am simţit de la început pe aceşti exterminatori şi i-am tratat ca atare. Nimeni, nicăieri şi niciodată în lume n-a purtat tratative cu teroriştii! Iar UDMR este un cuib de terorişti, fără nici o discuţie! Imaginaţi-vă că s-ar fi înfiripat, prin absurd, o asemenea „Coloană a V-a”, separatistă, segregaţionistă, antinaţională, în Israel, sau în Franţa, ori în SUA: ar fi fost făcută, vorba iubitului meu tată, „muşuroi de furnici”. Cui îi serveşte UDMR-ul? Ce-a făcut bun în cei 11 ani de cînd otrăveşte aerul românilor, ne usucă la rădăcină şi ne denunţă, zi de zi, peste hotare? Numai vrajbă, şi ură, şi pizmă, şi ochi răi, şi duhoare de alcooluri otrăvitoare, şi cuţite la carîmbul cizmei, şi pîndă prelungită, de hiene care abia aşteaptă ca prada să se clatine pe picioare ca ele să se năpustească. În plus, UDMR-ul e un aspirator de bani cum n-a mai existat pe pămîntul românesc. Pe lîngă sutele de miliarde de lei pe care le-a primit de la Guvernul României, şi ca uniune culturală, şi ca partid – sfidînd toate legile – partidul etnic de factură revizionistă înfulecă sume extraordinar de mari, pompate din străinătate. N-am să reproduc, acum, nici un document din revista „România Mare”, ca să nu fiu acuzat de subiectivism. Am să pomenesc doar despre un text publicat în ziarul „Adevărul”, din 30 decembrie 1999, semnat de Dorin Suciu, cu un titlu care spune totul: „Sub pretextul «reprezentării intereselor minorităţii maghiare» din România – Milioane de forinţi se vîntură prin România”. Reproduc un pasaj, care ar fi trebuit să ducă la sesizarea, din oficiu, a Parchetului General, dar aşa ceva nu s-a întîmplat, ca semn că UDMRul e stat în stat: „În ultima perioadă, publicaţii din Ungaria şi ziare de limba maghiară din România au tratat subiectul sumelor imense care se vîntură sub pretextul reprezentării intereselor minorităţii maghiare din România. Ca exemplu tipic, cotidianul clujean «Szabadsag» aminteşte de miliarde de forinţi distribuite de Fundaţia «Ilyes» prin care «guvernul de la Budapesta îşi finanţează clientela politică internă şi extern㻓. (va urma)


RM

23

Vineri, 5 aprilie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (15)

43) G. T. KIRILEANU. Mult a mai trăit acest Kirileanu! Nu mai puţin de 88 de ani. Parcă i-a uitat Dumnezeu măsura. Născut în 1872, el a îmbrăţişat cariera etnografiei şi folcloristicii. În 1908 înfiin­ ţează revista „Ion Creangă”. Apoi, efectuează cercetări pe teren, desfundînd satele româneşti atît de mizere şi, vai, însîngerate de reprimarea marilor răscoale din 1907! Contribuţiile lui sînt esenţiale şi figurează în orice bibliografie de profil care se ia în serios: Credinţi şi datini din Nordul Transilvaniei, Oraţii de nuntă din Valea Bistriţei Moldoveneşti etc. Se tot ţinea de capul lui Nicolae Iorga, mai în vîrstă cu 1 an decît el. Şi bine a făcut, fiindcă ne-au rămas amintiri fermecătoare ţîşnite de sub condeiul său, publicate de „Magazin Istoric”. El ne spune, printre altele, cît de frugal mînca savantul, la birt, o porţie de cartofi cu brînză şi o prăjitură, după care bea un pahar de apă minerală rece. Folcloristul scrie simplu, dar cu o oarecare emfază: „G. T. Kirileanu, bibliotecarul M. S. Regelui”. Al cărui rege? Fireşte, al lui Ferdinand, întrucît Carol I murise în 1914, dar se poate spune că el a fost lăsat „moştenire” de Carol nepotului său, Ferdinand, întrucît funcţionase ca bibliotecar şi pe timpul domniei lui. Alături, o frumoasă ştampilă roşie, cu coroana regală şi cuvintele: CASA REGELUI. 44) ION SIMIONESCU. Geolog şi paleontolog. Născut în 1873, în comuna Fîntînele, jud. Bacău, şi mort în plin război mondial, în 1944. A influenţat, pozitiv, şi viaţa copiilor, cărora le-a dăruit manuale, atlasuri, cărţi şi broşuri ilustrate, de popularizare a ştiinţei: Flora României, Fauna României, Viaţa la Ecuator, Mamiferele din Africa, Din viaţa plantelor etc. Membru al Academiei Române. În Condica de Drum îşi lasă amprenta cu naturaleţea specifică unui savant care a văzut multe la viaţa lui şi îşi permite să facă şi profeţii: „Călătoria lui Vasile Popa în ţările ocupate de Români (sic!) să fie ca un semn bun pentru viitor. I. Simionescu”. 45) IULIU VALAORI. Supravieţuitor al ra­ murii etnice aromâneşti din ilustrissima cetate Moscopole (Albania), cea trecută prin foc şi sabie de turci. Născut în 1867, chiar pe ruinele a ceea ce a mai rămas din Moscopole. Nu era singurul care venea în Regatul Român din Albania. După el, va fi asimilat şi Victor Eftimiu, care pune piciorul pe pămînt românesc la vîrsta de 11 ani (în 1900), pentru ca la 21 de ani să-i fie jucată o piesă pe prima scenă a ţării, la Teatrul Naţional. Acest Valaori e mai mult decît o staţie de tramvai în Bucureşti – e clasicist de formaţie enciclopedică, filolog şi indo-europenist. Ca lingvist, mai mult ca sigur că avea o teorie proprie şi despre etimonul valah al frumosului său nume, născător de rime rare, Valaori. Profesor la Universitatea din Bucureşti şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii. A rămas în fişierele bibliotecilor cu mai multe titluri: Cîteva observaţiuni referitoare la scriitori clasici şi latini, Gramatica limbii latine ş.a. În februarie-martie 1913, Iuliu Valaori, George Murnu şi Nicolae Papahagi pleacă la Londra – unde avea loc o Conferinţă a Ambasadorilor – precum şi în alte metropole ale Europei, ca Paris, Roma, Berlin şi Viena. Scopul lor era acela de a pleda cauza aromânilor din Balcani, supuşi la un proces tenace de exterminare nu numai de către turci, ci şi de către greci. Să nu uităm că atunci, în 1913, se desfăşura cel de-al doilea război balcanic, în care România şi-a confirmat statutul de „mică mare putere”, pacificînd o Bulgarie care începea să o ia razna. Ministru de Externe (şi apoi prim-ministru) era Titu Maiorescu, care o fi fost el critic literar, dar se pricepea, de minune, şi la chestiuni specifice Serviciilor Secrete, după cum îşi aminteşte diplomatul Matila Ghyca: „De fapt, a fost ultimul guvern conservator propriu-zis din istoria politică a regatului României. Ministru al Afacerilor Externe era Titu Maiorescu, profesor

de filosofie cu studii în Germania, ca şi dl. Carp, foarte în vîrstă, ca şi el, dar cu vigoarea extraordinară a unor bătrîni privilegiaţi. Era un orator parlamentar admirabil, apreciat atît pentru fondul discursurilor, marcate de o logică impecabilă, cît şi pentru vorbele lui de spirit. Voi cita una: în momentul cînd conjunctura politică făcea probabilă intrarea României în război, unii parlamentari

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (59) se întrebau, pe bună dreptate, dacă armata română, după mai bine de 30 de ani de pace, în timpul cărora pregătirile militare, cum e firesc într-o democraţie pacifică, fuseseră total neglijate, era în stare să participe, iar unul dintre ei a ridicat chestiunea în Parlament. Dl. Maiorescu a răspuns ca un oracol antic: «Bineînţeles, armata română e totdeauna pregătită… mai mult sau mai puţin». Atunci am fost însărcinat să-i duc valiza diplomatică unchiului meu Demetre Ghika (cel din visul cu Napoleon al III-lea), la acea vreme ministru la Sofia. Am primit ordinul să mă duc la ministrul Afacerilor Externe, ca să-i iau curierul. Dl. Maiorescu, în redingotă, aşezat lîngă un bust al lui Kant, mi-a dat un plic sigilat cu cinci peceţi roşii, pe urmă m-a întrebat dacă am ceas; i-am arătat ceasul Directoire de la unchiul meu mare Emanuel Balş, prietenul lui Zubov. A deschis capacul şi a băgat acolo o foaie de hîrtie împăturită de mai multe ori. «Să-i dai princepelui Ghika hîrtia asta o dată cu curierul.» (…) Aveam toate motivele să cred că plicul pe care îl duceam conţinea un adevărat ultimatum şi că, fără îndoială, locul meu între cei trei sau patru ofiţeri bulgari fanatici nu era de invidiat; aşa cum aveam să aflu în aceeaşi seară, sosind la Sofia, această ipoteză era corectă; aduceam într-adevăr un ultimatum, printre alte hîrtii oficiale de mai mică însemnătate. Dl. Maiorescu îi telefonase unchiului meu că sînt purtătorul unui mesaj extrem de important şi să-şi înceapă pregătirile de plecare. De altminteri, ştia că bulgarii pot descifra telegramele noastre şi conta pe asta ca să-i facă să înţeleagă urgenţa unei decizii. În aceeaşi ordine de idei, mai mult machiavellică decît bismarckiană, n-avusese nimic de obiectat contra posibilităţii ca plicul să-mi fie furat sau subtilizat de un agent bulgar – de unde aspectul lui ultraimportant şi cele cinci peceţi roşii. Partea cu adevărat importantă a curierului lui era hîrtiuţa vîrîtă în ceasul meu, care era un cifru nou comprimat, necunoscut de criptografi”. Acela era spiritul epocii. Aromânii noştri – pe care eu îi preţuiesc la superlativ, ei fiind „românii absoluţi”, după spusele lui Petre Ţuţea – n-au obţinut nici un drept. Nici atunci, nici mai tîrziu. Ferice de cei care s-au stabilit în România şi au început o nouă viaţă! Aici, valahul Valaori nu-şi pune decît semnătura, „I. Valaori”, deşi, între noi fie vorba, ca român care pătimise sub ocupaţie străină, ştia că solicitantul în cioareci avea nevoie de ceva mai mult, măcar de cîteva cuvinte de îmbărbătare. Dar, e bine şi atît, fiindcă n-am auzit să mai existe pe undeva autograful său – decît pe scrisori şi manuscrise, dar unde s-o păstra, oare, Fondul Iuliu Valaori? 46) ŞTEFAN MINOVICI. Chimist şi farmacist. Născut în 1867, la Râmnicu Sărat. Era fratele lui Mina Minovici şi Nicolae Minovici. Profesor şi decan la Facultatea de Farmacie din Bucureşti. A publicat un masiv Tratat de chimie analitică, în 5 volume. Organizator al învăţămîntului farmaceutic din România. Membru corespondent al Academiei Române. Moare în 1935. Lasă, peste vremuri, o urare patetică: „Sus inimile şi să trăiască România mare! Prof. dr. Ştefan Minovici. 14 Ian. 915”. 47) STELIAN POPESCU. În mod inexplicabil, numele cunoscutului ziarist şi formator de opinie nu figurează în Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, apărut în anul 1999, sub coordonarea harnicei compilatoare Mioara Avram. Bine, în schimb, că aceasta s-a imortalizat pe sine, introducîndu-se singură în paginile cărţii, de parcă ar fi cel puţin Agatha Christie. Stelian

Popescu a fost directorul „Universului”, iar articolele (reunite în antologia Predică în pustiu) şi amintirile sale se citesc şi azi cu interes, fiind bine scrise, cu o tăietură precisă a frazei, o oglindă fidelă a acelor vremuri în care totul era gigantesc: evenimente mari, personalităţi mari, trădări mari, panamale mari ş.a.m.d. Am mai apelat, pînă acum, la „Memoriile” sale, dar, de fiecare dată, la medalioanele consacrate altora, cu existenţa cărora Stelian Popescu s-a intersectat. Am desprins din cartea sa şi cîteva paragrafe menite să facă lumină în ceea ce-l priveşte pe el însuşi: „Tatăl meu ar fi dorit să mă fac preot şi, de aceea, mă îndemna să merg la seminarul de la Bucureşti. N-aveam nici o vocaţie pentru preoţie, de altfel, şi-mi doream cu totul altă meserie. Pentru a le fi pe plac, am intrat pînă la urmă la medicina militară, unde îmi făceam şi serviciul militar şi aveam şi întreaga întreţinere. Dar, după primele lecţii de disecţie nu am mai putut rezista; la vederea sîngelui eram cuprins de sfîrşeală şi greaţă – senzaţie care mi-a rămas toată viaţa – şi am fugit, ascunzîndu-mă la ţară, am fost dat dezertor, ceea ce inamicii mei au speculat mult contra mea în tot restul carierei mele. Am stat atunci, în 1896, la închisoare 70 de zile, după care am fost judecat de Consiliul Superior al Armatei şi achitat. După achitare, am fost trimis la regiment spre a-mi termina serviciul militar, iar după terminare – 6 luni – m-am înscris la Drept, după care mi-am luat examenul de ofiţer de rezervă. Atunci m-am îmbolnăvit de tifos şi am fost internat la Spitalul Brâncovenesc, serviciul dr. Kalinderu. Am făcut şi un flegmon la gît şi dacă nu aş fi fost operat de urgenţă de asistentul dr. Kalinderu, aş fi murit asfixiat. (…) Un licenţiat în drept găsea uşor un loc de judecător, dar puţini primeau acest post, considerat inferior. Eu am fost primul licenţiat primit să meargă în acest post la ţară, şi toţi colegii mei m-au blamat. Sărac şi fără protecţie, eram fericit să obţin un loc cu 300 de lei lunar, eu, care nu avusesem încă nici un salariu – afară de cîţiva lei cîştigaţi pe meditaţii – 300 de lei siguri mi se păreau o mană cerească. Bucuria mi-a fost scăzută de neîncrederea pe care o avea tatăl meu în mine. M-am gîndit chiar să fac tot posibilul să le trimit ceva bani acasă. Eu, care trăisem cu 70 de lei lunar şi care m-au dus la contractarea febrei tifoide din cauza marilor privaţiuni! Mergeam zilnic din Popa Nan pînă la cazarma din Cotroceni pe jos şi mîncam numai puţină brînză cu pîine, căci din salariul pe care-l primeam ca copist la Ministerul Lucrărilor Publice, unde lucram cîteva ore dupăamiaza, trebuia să-mi cumpăr haine, căci eram ostaş în termen redus şi ele trebuiau plătite. Aveam nevoie să-mi public teza de licenţă pentru a mă putea prezenta cu ea în acel an. Mergeam cîteodată la familia Frunzeanu la masă, dar se născuse mare simpatie între mine şi fata lor şi de aceea nu am mai mers pe acolo, să nu vadă în ce hal de sărăcie eram. (…) La Curtea de Juraţi a sosit un proces de omor, cu mare rezonanţă în judeţ, pentru care eu am fost însărcinat cu ancheta, procurorul plecase în concediu, probabil înadins. M-am achitat, se pare, bine de sarcina mea. Aici, majoritatea crimelor se judecau fără adevărate cercetări şi mulţi luau ani de închisoare dacă nu aveau protecţie. Eu îmi cumpărasem o carte cu procese celebre franceze şi am dat cîteva verdicte ce au făcut vîlvă în oraş, astfel că mi-am deschis porţile familiilor mai înstărite. Acolo am cunoscut familia lui Ionescu Barbăroşie, ce a devenit mai tîrziu directorul Liceului Lazăr din Bucureşti şi cu care am rămas pînă azi bun prieten (ne mai întîlnisem la Văcăreşti, cînd am fost arestaţi ca studenţi împreună cu diaconul Miron Cristea, viitorul Patriarh, cu ocazia manifestaţiilor studenţeşti pentru autonomia Transilvaniei ce au avut loc la statuia lui Mihai Viteazul)“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


24

RM

Vineri, 5 aprilie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (100) Un impostor în armata Kaiserului (3) – Vă veţi ajuta colegul incompetent din Kopenick să păstreze gloata liniştită?, întreabă Voight – Domnule! Poliţistul a lovit cu zgomot din călcîie şi a plecat grăbit. Întorcîndu-se în biroul trezorierului, Voight a găsit balanţa încheiată. Toţi banii erau frumos aranjaţi şi număraţi pînă la ultimul pfening. Pe masă se aflau 4.002 mărci şi 37 pfenigi. „Puneţi-i într-un sac şi întocmiţi o chitanţă”, a spus el. Dar era dezamăgit. Nici pe departe suma la care spera. A luat totuşi banii, 1-a salutat pe trezorier cu gesturi obişnuite şi afară, pe hol, i-a dat caporalului instrucţiuni referitor la soarta celor doi mişei atunci cînd vor sosi trăsurile militare. După care, a plecat. În faţa clădirii, ofiţerul de poliţie din Teltow i-a eliberat lui Voight drumul prin mulţime. Aproape fără a conştientiza curiozitatea iscată în rîndul cetăţenilor, Voight a mers mai departe pînă la gară, unde trenul de Berlin tocmai trăgea în staţie. Recuperîndu-şi lucrurile de civil de la biroul de bagaje din Berlin, şi-a pitit uniforma de căpitan sub duşumeaua unui şopron părăsit, din apropierea casei surorii sale, şi s-a întors tocmai la timp pentru cină. În acea noapte a dormit ca un prunc. Între timp, magistratul-şef din Kopenick, soţia lui şi trezorierul erau transportaţi la Neue Wache sediul armatei din Berlin, unde nimeni nu auzise de ei şi nici nu ştia ce trebuie făcut. În scurt timp, a devenit limpede că un impostor în uniformă păcălise întregul oraş. Fiind la mijloc reputaţia Germaniei imperiale, s-a luat decizia - la cel mai înalt nivel ca povestea să rămînă în secret. Impostorul trebuie totuşi arestat! Însuşi Kaizerul a urmărit cu atenţie sporită acest caz. Se oferise o recompensă de 2.500 de mărci pentru prinderea ticălosului.

Mediatizarea evenimentului a provocat reacţii sardonice. Presa radicală din Berlin exploata din plin modalitatea încununată de succes prin care şarlatanul demascase obsesia teutonilor pentru supunere faţă de gradul militar şi uniformă. Dar cine era el? Timp de zece zile poliţia a efectuat cercetări non-stop. A fost găsită uniforma (cocardele de pe cozorocul chipi-ului fuseseră purtate de Voight tocmai pe dos, dar nimeni nu observase!), au fost interogaţi 2000 de cetăţeni - şi, în cele din urmă, eficienţa poliţiei i-a condus la omul căutat. Cu pistoalele trase, au dat năvală în camera lui Voight. Bancnotele în valoare de două mii de mărci se aflau încă în buzunarul aces­tuia. Fără a se opune arestării, le-a spus cu o voce slabă că tot ce căutase în Kopenick era un paşaport cu care să poată pleca din această ţară în care uniforma reprezintă totul, iar un băr­bat cu cazier nu reprezintă nimic. Armata nu l-a putut „spinteca” aşa cum ar fi vrut. Între timp, Europa vuia. „Ce potlogar irezistibil”, afirma revista Review of Reviews din Londra, „cît de simplă, aproape infantilă este arta lui; cît de caraghioase isprăvile lui! A făcut întreaga lume să rîdă o săptămînă întreagă - o realizare pentru care merită să fie decorat şi să primească o pensie pentru tot restul vieţii”. Şi un alt jurnal londonez (desigur, odată cu tensiunea tot mai crescîndă de dinaintea războiului, în mod special britanicii erau încîntaţi de această lovitură în mîndria armatei prusace) sugera că Voight ar trebui să primească Premiul Nobel „ca binefăcător universal al umanităţii”. Procesul lui Voight a început la Berlin în decem­ brie 1906. El o ţinea întruna cu aceeaşi poveste, despre paşaportul pe care îl căuta. Iată un om care încercase să scape din cercul vicios al vieţii sale printr-o modalitate atît de originală. Toată lumea îl compătimea. Trimiţîndu-l la patru ani de închisoare, judecătorul i-a strîns mîna lui Voight şi i-a urat noroc. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Sursul bucluca 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

- Domnișoară, de cîte ori surîdeți, sînt tentat să vă invit pe la mine! - Vai, sînteți un seducător! - ... (Finalul dialogului se poate găsi pe liniile 4/ și 6/, după dezlegarea careului) ORIZONTAL: 1) Dintele cel mare din gură – Dintele ascuțit; 2) Tăiați de chirurg – A face totul; 3) Radu Tudoran – Mămăligă nefiartă – Plecat la mare; 4) ...; 5) Promis drepților – Constanta cercului; 6) ...; 7) Tas gol! – Ori – Prinse în horă!; 8) Se varsă în fluviu – Unii din Damasc; 9) Abia apărut – Ion Creangă – Obișnuit de la început!; 10) Pline cu acte – Rău de gură; 11) În felul acesta – Care a devenit insensibil. VERTICAL: 1) Ne fac praf cerealele – Drum în oraș; 2) Doi la puterea a treia – Pisici sălbatice – Centru de carne! 3) Finale la paralele! – Pitic – Gresată; 4) Curbată – Scîncet de bebeluș; 5) Incursiune aviatică – Cenușie; 6) Robuști, voi­nici – Puse în temă!; 7) 101 la romani – Banii sîrbilor; 8) Două potcoave – Bețivan; 9) Puneri în funcție – Constantin Tănase; 10) Sloi de gheață plutitor – Se aud bine; 11) Șarpele Africii – Determină un substantiv. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,La stomatolog” 1) SCOATE – GER; 2) ARN – R – CAVA; 3) CE-O SA MA FAC; 4) RARIS – NA- A; 5) I – AT – DI -TN; 6) FARA MINTE; 7) IL – RA – IRAN; 8) CUC – RI – IFA; 9) ANEX – MOLAR; 10) TERMINA – RI.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.