Romania Mare, nr. 1487

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pentru că sufletul e mai important ca trupul, și religiile sînt mai importante ca rasele.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Cazul Lazăr, o victorie contra minciunii anticomunismului

Motto: ,,Augustin Lazăr sim­­bolizează valorile societății des­­ chise” (Vladimir Tismă­neanu)

Figura centrală a acestor zile este Augustin Lazăr. Tristă figură, deci triste zile! Da, Lazăr e un nimeni, ajuns sus pentru am devenit o țară de nimeni, care îl are în frunte pe cel mai nimeni dintre nimeni.

Acesta e adevărul, din păcate.

Culmea demenței acestor zile este că povestea acestui Lazăr-nimeni face ca o întreagă societate să se dea peste cap, ca o maimuță la circ. Mai exact, eu nu cred în afirmația ,,Lazăr a fost torționar”. Era un procuror cu 3-4 ani vechime, abia ieșit din stagiu, într-o perioadă în care Gorbaciov dăduse semnalul de stingere a luminii sistemului. Adică nu mai erau fidelii regimului, ai ,,revoluției socialiste”, gata de orice pentru a stîrpi dușmanii poporului. Nu era nici lumea coruptă sufletește de azi – dar făceau tot ce puteau să se descurce, să le fie călduț, într-o vreme cînd căldura era ceva mai rară. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

15 ani de NATO S-au împlinit 15 ani de cînd România a fost admisă în NATO. Pentru că așa este istoria, o alianță care ne era dușmană în urmă cu 3 decenii, de 15 ani ne este nu doar prietenă, dar sîntem chiar parte integrantă din ea.

Faptul că această alianță nu s-a divizat imediat după dizolvarea Pactului de la Varșovia nu are nici un fel de motivație de natură militară, așa cum ne-am aștepta. Dacă ne amintim bine, în anii ’90 Rusia nu reprezenta nici un fel de amenințare pentru nimeni. Nici măcar pentru un stat mic și umil, precum România. Iar la nivel mondial, din superputere Rusia devenise un stat debusolat, speriat de propria lui istorie.

Era un moment bun să se dizolve așadar NATO, această alianță nemaivînd nici un fel de rațiune militară de a exista. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Limba Română e Patria mea (4)

„Recent, sub titlul «Dumnezeule, ce de bănet!», cotidianul «Nepujsag» din Tg. Mureş relata cu stupoare despre milioanele de forinţi plătite Fundaţiei «Civitas» din Cluj-Napoca, sub pretextul elaborării unui studiu. Printre numele colportate în legătură cu această tranzacţie dubioasă se numără şi cel a lui Géza Szöcs, dar unele ziare de limbă maghiară amintesc şi altele, cum ar fi cele ale lui Gabor Kolumban sau Istvan Csutak.

Desigur, indiferent de sumă, escrocheria rămîne escrocherie, dar o comparaţie se impune: faţă de milioanele de forinţi însuşite (încă din 1992!) şi nerestituite de fostul secretar al UDMR, sau față de miliardele vehiculate în numele «intereselor minorităţii maghiare», cele 40.000 de mărci cu care fostul preşedinte executiv al UDMR a înşelat nişte creduli sînt opera unui amator...”. În aceste zile, lucrez la finisarea unui masiv volum de Discursuri (de fapt două volume), unde voi reuni aproape toate luările mele de cuvînt, din epoca postrevoluţionară, începînd cu Discursul rostit tot în Ardeal, la Tg. Mureş, în cinstea zilei de 1 Decembrie 1990. Recitesc tot ce-am vorbit, în sute şi sute de ocazii, şi mă minunez şi eu de ceea ce s-a întîmplat, de politica „paşilor mărunţi” a căpeteniilor UDMR, de momentele în care au forţat nota şi au încercat proclamarea autonomiei teritoriale a judeţelor Harghita şi Covasna.

De fiecare dată, am reacţionat energic, atît eu, în Parlamentul de la Bucureşti, cît şi fratele meu, Gh. Funar, în Primăria din ClujNapoca, dar şi alţi patrioţi români. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Restanțele și pierderile Centenarului

Capitala țării – arena luptelor politice dintre partide

Paginile 12-13

„Peisaj vesel de primăvară“, tablou de Marian Ionescu

Complotul bubei Așa, și doar așa, arată țara În care este totul de furat În care nu-i lăsată primăvara Să izbucnească, la oraș și sat.

Alegerile toate-s măsluite Mafia ține totul sub control Instanțele străine-s mituite Își iau tainul (bani de protocol!)

N-ai unde să reclami, sînt mînă-n mînă ,,Complotul bubei” este nemilos Adio, națiunea mea română!

Un cancer roade țara pîn` la os Iar lupii s-au făcut stăpîni la stînă...

Deșteaptă-te, românule fricos!

CORNELIU VADIM TUDOR, 4 iulie 2014

Pe cînd o Axă Berlin – Moscova?

Pagina 15

Istoria literaturii, ca un roman de moravuri Pagina 10

NR. 1487 l ANUL XXX l Vineri 12 APRILIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 12 aprilie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un stalinist fruntaş: Nicolae Manolescu F Petre Mihai Borfaşu a vrut să cumpere 4 nave F Presa ţărănistă are o nouă vedetă: escrocul Cruceană F Ardei Umplut a umplut cu blenoragie un spital F Un belit: S. Andon

PARTEA I F Timp de 25 de ani s-a zbătut să-l doboare pe Eugen Barbu. N-a reuşit, dar i-a făcut viaţa grea.

Acum se pregăteşte ca, pe durata altor 25 de ani, să-1 doboare pe discipolul marelui romancier, Corneliu Vadim Tudor. Termita asta mediocră şi tenace, care roade, roade, roade cu o poftă şi o răbdare de-a dreptul diabolice, poartă un nume: Nicolae Manolescu-Apolzan. Meschin şi rău, cu găvanele ochilor negre de ură, cu un nas retezat ca stînca Sfinxului din Bucegi sau ca boierii mutilaţi pentru hiclenie (înaltă trădare) ca să nu mai scoată capul în lume şi să nu domnească, în fine, cu o voce spărtigoasă, de om cu ambiţii monstruoase, dar cu resurse niţeluşe – acest Manolescu e un personaj de roman. Pozează în mare dascăl – şi el e un compilator mărunt de broşuri, pe care le suge ca un burete şi-i păcăleşte pe fraieri. Pozează în prozator – dar singura lui performanţă a fost un fel de nuvelă publicată prin 1988, într-o gazetă obscură de provincie, în care o eroină (travestiul lui) tot dorea să se mărite, dar, ce nenorocire, a adormit pe closet, cu o carte în mînă! În fine, mai nou, pozează în politician, se înşurubează bine în scaunul conferinţelor de presă ale unui partiduleţ cu bazoane-n fund (P.A.C.), se agaţă cu nădejde de microfon şi turuie din gura aia ca o butonieră roasă de pizmă ore în şir, el se poate pronunţa absolut pe orice temă, cu aere doctorale, adică, vorba aia, ascultaţi la băiatu’, eu am fost rezistent şi dizident, sînt imaculat, tot ce-am profeţit eu s-a împlinit. Mai rămîne doar să dovedească: de ce i-a tot mitraliat, ani de zile, pe marii scriitori Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Lăncrănjan, Grigore Vieru, Fănuş Neagu; de ce a băgat de 4 ori în moarte clinică revista „România literară”, pe care a prăbuşit-o pînă sub pragul celor 3.000 de exemplare falimentare, iar zilele trecute a ieşit la cerşeală pentru el elefantul cu breton, Alex. Ştefănescu, care, deşi elefant, cum ziserăm, varsă lacrimi de crocodil în altă zdreanţă a presei române, ,,Zig-Zag”, milogindu-se după bani, bani şi iarăşi bani; de ce i-a tot ţinut partea lui Tökeș Laszlo, din 1990 pînă în 1992, făcîndu-1 Erou şi bălăcărindu-i pe români; de ce e senator de Sibiu, dar n-a scris nici un sfert de rînd despre patimile Transilvaniei; de ce e inflamată întreaga lui fiinţă de varicele îngroşate şi pulsatile ale poftei de a se alege praful de tot şi de toate? Ce-a scris Manolescu? Ce-a construit Manolescu? Ce discurs a rostit Manolescu? Pauză. Ba nu, să avem pardon, o frază memorabilă tot a lansat, nu se ştie încă dacă îi aparţine sau i-a servit-o d-şoara Mona Muscă, aia de se freacă mereu cu spatele de stîlpul de rezistenţă al sediului P.A.C. şi îl soarbe cu priviri diafane ca zaharina pe gogoşi: „Avem terorism fără terorişti şi corupţie fără corupţi”. Pentru poezeaua asta de copii cu pudră de talc la pulpițe, pe care a mestecat-o public pînă ne venea să-i dăm cu Mușcamor, musiu Manolescu a primit în urmă cu o lună chiar Premiul ziarului „Cronica Română”.

Realitatea însă, ca de obicei, îl infirmă pe acest carierist ieftin, care se visa preşedintele României, ţineţi minte cînd şi-a anunţat candidatura, în 1992.

Pentru că atunci cînd noi am declanşat Cazul Robu (alcoolicul care îi făcuse scăpaţi pe cei 800 de terorişti), acest copchil de legionar i-a şi sărit în apărare, atacîndu-ne pe noi cu o asemenea delirantă cruzime, încît am crezut că el este chiar unul dintre terorişti şi i-a intrat un glonte vidia în popou; atunci

cînd noi am iniţiat rubrica „Război Corupţiei”, el ne-a jignit sistematic, acuzîndu-ne că îi calomniem pe sărmanii hoţomani, iar, mai nou, îi ia în braţele-i descărnate, cu flaneluţă de corp, pe generalii nedemni Spiroiu şi Florică, infractori dovediţi, care au mînjit haina militară. În furia megalomană de a rămîne măcar o maximă de pe urma lui, acest filfizon bătrîn ar fi în stare să se lupte eroic, precum Emil Negruţiu cu vaca popii Simeon Tatu, ca nu cumva să se descopere vreun terorist, ca nu cumva să fie arestat vreun corupt, ce Doamne iartă-mă, păi nu pricepeţi, îi strică lui poza de om de spirit, îi cere „Cronica Română” premiul înapoi. F Departe de a ne impresiona cu ifosele lui (bune poate doar pentru cena­clistele ofilite care cred că el o fi vreun Dobro­ geanu-Gherman), acest Manolescu ne distrează la culme. Spuneţi-mi repede titlul vreunei cărţi scrise de el! „Arca lut Noe”? Aiurea. Aia trebuia să se cheme „Barca lui Goe”, fiindcă rîzi de te prăpădeşti. F În urmă cu cîteva luni, profitînd de o transmisie tele­ vizată, în direct, din Dealul Mitropoliei, preşedintele P.A.C. a slobozit, cu subţirimea de staniol a acelei voci inconfundabile, care se află imprimată în Fonoteca de Aur a claponilor castraţi: „Vadim Tudor a fost mereu de partea puterii”. Senatorul ultragiat a cerut drept la replică, aşa cum prevede Regulamentul, dar tînărul Adrian Năstase (fericit, probabil, că nu se spuseseră despre el aceste vorbiri necugetate) 1-a împiedicat să vorbească, pe un ton mînios şi vehement, fiindcă aşa e el, Marele Măsliniu – imparţial, democratic, echidistant. Dar cum în revistele preşedintelui P.R.M. dl. Năstase încă nu poate face ordine, încă nu poate zdrăngăni cu clopoţelul, vom produce o nouă dovadă a propagandei staliniste cu care s-a învrednicit Nicolae ManolescuApolzan, profitorul care 25 de ani a lustruit clanţele tovarăşului Gogu Rădulescu. Nu, el n-a fost de partea puterii, el a fost chiar bîta puterii. Amintiţi-vă numai de studiile lui despe colectivizarea agriculturii şi şantierele de muncă ale tineretului. Hai să-i mai facem astăzi o bucurie, în cinstea zilei de 8 Martie, şi să ne lămurim odată pentru totdeauna ce marţafoi stă la pîndă în pielea elitistă, de lup năpîrlit, a aceluia care de vreo 2 ani îşi bulbucă ochii de căldărar, urlînd împotriva „restauraţiei comuniştilor”. El n-a fost comunist, el a fost mai rău, a fost bolşevic. Este vorba despre numărul omagial al revistei „Contemporanul”, apărut la 21 august 1964, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la insurecţie. Articolul propagandistului leninist se intitulează „Literatura română azi”, şi din el spicuim numai cîteva perle: „Factorul hotă­ rîtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul (deci avangarda e arhitectul – nota red.) structuralelor prefaceri sociale şi politice, ale unor noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat (...). Însuşindu-şi ideile marxism-leni­ nismului, scriitorii au dobîndit o imagine justă (...). Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor în Cuvîntarea din 24 ianuarie 1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrîurire la formarea şl dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului de tip nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi faţă de muncă şi societate, la înlăturarea din conştiinţa oamenilor a influenţelor ideologiei şi

RM

conştiinţei burgheze (...). Tipul cel mai răspîndit începe să fie ţăranul care evoluează de la mentalitatea de mic proprietar la aceea, superioară, socialistă, adică ţăranul obiect de analiză psihologică (...). Prozatorii noştri au avut meritul indiscutabil de a căuta să surprindă revoluţia socialistă în dimensiunile ei istorice copleşitoare”. Dragă Manolescule, te sfătuim ca la prima şedință televizată a Parlamentului să te aburci cu pasul sprinten la microfon şi să citeşti studiul cu pricina, în semn de omagiu pentru împlinirea a exact 30 de ani de cînd ţeasta teşită a matale l-a fătat. Succes garantat. F O altă slugă fără şira spinării: Valeriu Pricină, de la emisiunea TV ,,Pro Spiroiu”, carierist mărunţel, care crede că, dacă el ne scuipă televizorul pe dinăuntru, săptămînă de săptămînă, o să-l facă Manivelă general. Aşa ceva mai lipsea Armatei Române, generali cu nume ca Pricină, Pagubă, Văduva Veselă, Trans­ piroiu etc. F Ce ne facem însă cu P.M. Băcanu, care s-a dovedit că n-a fost numai borfaș de maşini, ci şi de vapoare?! Bomba a explodat cu prilejul anchetării afaceriștilor de la PETROMIN, care i-au dat în gît pe fostul turnător al Securităţii din Constanța, Al. Mihalcea, şi pe fostul agent de legătură al lui Volodin de la KGB, P.M. Băcanu.

S-a stabilit că acest Băcanu, servindu-se de informaţiile şi relaţiile lui Mihalcea, a venit cu un armator grec ca să cumpere pentru „România liberă” 4 vapoare! Unde voiai tu să te dai cu transatlanticele, șoricelule? Pe Dîmboviţa? Sau poate intenţionai să le pui sub comanda fostului matroz Anton Uncu şi să le lansezi la apă prin băltoacele Halaicului și prin labirintul de canale al Bucureştilor? După ce a privatizat fraudulos patrimoniul extrem de bogat al ziarului „România liberă”, după ce a primit milioane de dolari, zeci de transporturi de ajutoare, 16 camioane ale armatei elveţiene (via Versoix), o tipografie şi multe alte peşcheşuri care de regulă se dau la trădători, în fine, după ce a cumpărat la o licitaţie aranjată vaste proprietăţi în judeţul Timiş, jefuindu-i pe ţărani, echipa de gangsteri dirijată de pungaşul ăsta de Băcanu s-a năpustit să jefuiască şi flota României (flota strategică, aşa le plăcea să zică, doar-doar l-or exaspera pe dl. Văcăroiu!). Măi Băcanule, ce blînd a fost Ceauşescu că te-a închis, în altă ţară o scursură ca tine era prelinsă pe rampa de gunoaie a oraşelor...

F Priviţi şi maniera şmecheroasă în care Băcanu vrea să iasă basma curată şi să bagatelizeze totul: „Scandalul Petromin – Dezbaterea în Parlament, o cacealma”, scriu vineri, 25 februarie, cele două borfeline Dorina Băeşu şi Ana Maria Vinţan, ceea ce arată ce murdărie domneşte la ziarul ăsta unguresc, ce neruşinare, ce tupeu insultător! Închipuiţi-vă, prin absurd, că nu ei, ci noi, cei de la ,,România Mare”, eram prinşi cu o asemenea tîlhărie. Vă daţi seama ce urlau şacalii ăştia?

F Ziarul „Ora” publică scrisoarea unei femei: „Să mă ierte Dumnezeu dacă am ceva cu evreii atunci cînd îşi văd de treburile lor și nu încearcă să controleze economia şi cultura. Pe lîngă alţii, mă gîndesc la Eugen Preda – tartorul Radiodifuziunii.

Românii să nu aibă oameni suficient de culţi şi de inteligenţi? De ce să ne conducă alţii?”. La citirea acestor rînduri, fostul copil de trupă al Armatei Roşii, care a tras cu sete în Armata Română și a fost nituit cu decoraţii sovietice, a făcut cam ce-a făcut şi în cazul nostru: s-a pus pe turnătorii. Pe noi ne-a turnat la Preşedinţie şi la Parlament, pe cei de la „Ora” i-a turnat la sponsorul lor, dl. Viorel Cataramă. Numai ceea ce trebuie nu face Ellie Glotter: demisia şi pensia, moşule, că ne-am săturat de agenţi stalinişti, mai lăsaţi ţara asta să respire! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 4 martie 1994)

RM

3

Vineri, 12 aprilie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Primitivi cu ceas de aur...

Nu pot altfel!

Od Limbii Romne

Primitivi cu ceas de aur, îmbrăcaţi ultima modă Deşi se spălau odată cu leşie şi cu sodă.

Nu mai am, prieteni, ce să vă ofer Rînd pe rînd, ca laşii, m-aţi trădat

cu toţii Am rămas mai singur ca Icar

pe cer Să-mi urmez destinul, să mă lupt

cu hoţii.

Oricît am fi de buni sau răi

vreodată oricît am fi de falşi sau

de fireşti ne regăsim sfioşi cu toţii, iată în templul limbii noastre

româneşti

Ani şi ani de zile n-aveam loc

de voi Mi-aţi mîncat din palmă, îmi

dormeaţi la uşă Eraţi neica-nimeni, muşte

de gunoi Incolori ca urna goală de cenuşă.

Ea urcă din adînc, ca dintr-un

crater topind în lavă fiece cuvînt căldură e, de stea, şi alma

mater şi n-are seamăn pe acest pămînt

Au maşini de lux, golanii, şi palate cu piscină Cu valori nenumărate casa lor de bani e plină.

Te sfidează cu această bogăţie afişată Deşi ei sînt proşti ca noaptea, sau ca vita încălţată.

Dacă îi vei lua de guler şi-i vei scutura puţin Vor sări din ei păduchii ca ochii lui Mr. Bean.

Ei n-au carte, dar au parte, fluturînd titluri bogate: Masterate, doctorate şi-un C.V. de cazi pe spate.

Fiindcă e ştiut că prostul parcă nu e prost destul Dacă nu-i umflat cu pompa, precum

un curcan fudul.

Tot mereu au fost în ţară neamuri proaste

şi escroci Impostori fără ruşine, prostituate, dobitoci Dar acum sînt fără număr, cîtă frunză, cîtă iarbă Cînd îi vezi în spaţiul public încep creierii

să-ţi fiarbă.

Asta cică e elita, crema vieţii sociale Blindată cu funcţii grele şi zeci de patalamale Ei decid destinul vostru, ce-i mai bine pentru ţară (După ce şi-au tras, fireşte, mare parte

din comoară).

Aceşti trîntori fără creier, fără inimă şi milă La televizor dau lecţii, cu o meclă imbecilă Ei au făcut praf o ţară, dar tot ei vor s-o salveze Însă nu-i lasă poporul în pace să guverneze.

Ah, acest popor al crucii, îndărătnic şi redus Nici acum nu înţelege că vremea lui a apus?

El n-are Rolls-Royce la scară, nici butoni

cu diamante Nici vacanţa nu şi-o face în locuri extravagante.

Nu mănîncă icre negre, nu bea whisky sau cinzano Nu doarme în Biedermayer, n-are nici Lămpi

de Murano El strînge din greu cureaua, iar copiii flămînzesc Unii nu mai merg la şcoală, la spitale nu-i primesc.

El ştie una şi bună: n-are bani nici de colivă Fiindcă i-a ciordit elita lacomă şi primitivă.

Javrele acestea latră, zilnic, de democraţie Dar ţin strîns ciolanu-n gură, fiind gata

să te sfîşie.

Toţi aceşti pigmei cu dungă roşie în buletin S-au tras unii după alţii! Ce ruşine! Şi ce chin!

Maimuţoi cu cap de cîrpă şi cu inimă de gheaţă Fraţilor, să ardă-n Hades, pîn’ la ultima paiaţă!

Hai, ridică-te, Ioane! Şi tu, Gheorghe! Doar

ştiţi psalmul Puneţi iute mămăliga să fiarbă precum napalmul!

Ziua unei mari explozii se apropie rapid Primitivi cu ceas de aur: E sfîrşitul! Marş la zid!

29 decembrie 2012, Bran

Eu v-am luat sub braţul meu ocrotitor Eu v-am pus pe liste, eu am pus ştampila Eram zeul vostru binefăcător Iar apoi, trădarea… Dumnezeu cu mila…

Nu sînt eu de vină că se fură tot Inclusiv alegeri (de nu s-ar mai face!)

Eu i-am dat Mafiei, zilnic, peste bot Iar în vremea asta voi cădeaţi la pace.

Singur mi-am dus crucea, ca Isus Christos Chiar şi azi fac slalom greu printre procese Dar n-am pus o clipă Tricolorul jos N-am intrat în nici un joc de interese.

Numai eu ştiu, Doamne, cît am pătimit Dar nu se termină nici acum calvarul.

Totuşi, este bine că ne-am lămurit: Voi aţi luat caimacul, eu am luat amarul. Îmi asum destinul, nu regret nimic Parcă sînt fraţi gemeni toţi sacrificaţii „Nu pot altfel!” – iată, pot şi eu să zic Precum Martin Luther, ce-a sfidat prelaţii.

Da, sînt uraganul cel devastator!

Da, ard putregaiul speciei umane!

Parcă oşti de îngeri albi mă poartă-n zbor Şi îmi plec genunchii numai la icoane.

Dacă e nevoie, şi din bici pleznesc Precum a făcut-o chiar Mîntuitorul Lupta, pentru mine, e ceva firesc De-asta mă iubeşte tot mai mult poporul.

Lumea mă priveşte ca pe-un salvator Eu cămaşa morţii, vai, am îmbrăcat-o!

Fă posibil, Doamne, ca acest popor Să nu cadă jertfă pe altarul NATO. Ţara noastră pierde şi acest război Ce capitulare grea şi ruşinoasă!

Parcă bate ceasul Zilei de Apoi Antichrist dă buzna peste noi în casă.

Toată lumea tace. Nu-i nici un ecou.

Numai eu trag, zilnic, clopotul cel mare. „Somnul cel de moarte” i-a cuprins din nou Pe românii noştri fără apărare.

Atmosferă sumbră… Mulţi se sinucid Unii fug din ţară, sau fac cozi la moaşte.

Interlopii spurcă fiece partid Simt că un dezastru şi mai rău ne paşte.

Lupt pe două fronturi: cu mai vechi duşmani Dar şi cu ingraţii ce mi-au stat alături.

Ei îşi vînd şi morţii pentr-un pumn de bani. Şi să nu-i faci ţăndări? Şi să nu îi mături?

Noaptea de 13 spre 14 noiembrie 2013

Oh, bocet e, şi dans, şi zeitate care îşi paşte turma între crini e geniul bun ce-n tîmpla ţării bate Şi dacă astăzi luminaţi trăim şi inimile noastre-s fermecate cuvine-se, şi ei, să-i mulţumim.

(Preluat din volumul ,,Poezii”, 1977)

Limba Romn Nu-mi place să vorbesc în limbi străine Eu sînt un vultur, nu sînt papagal Privighetoarea cîntă pentru sine Un singur cîntec, dar e magistral.

De ce-aş vorbi engleză sau germană Sau graiul rus, francez sau spaniol?

Cînd limba mea-i balsam de pus pe rană Izvor de apă vie, nu nămol. În limba asta mă simt cel mai bine Ea varsă raze de argint în jur.

Mai dulce e ca mierea de albine Limba Română, templu de azur.

Ea s-a născut şi a-nflorit sub mîna Lui Dumnezeu în 2.000 de ani.

Regină între graiuri e româna N-o poate nimeni cumpăra cu bani.

Ce n-ar da alţii, Doamne, să vorbească Atît de dulce, simplu şi bogat!

Ei ştiu să latre, să maimuţărească Să dea comenzi scrîşnit şi cadenţat.

Fireşte, ştiu că toate au valoare Exprimă stări de spirit, raţiuni Dar nici o limbă nu cunosc sub soare Precum e graiul nostru din străbuni.

Pentru această limbă a curs sînge Pentru această limbă s-a murit.

E limba-n care Creştinismul plînge În fiece biserică sau schit.

Eroică e limba cea română A rezistat prin anii cei mai grei.

Cuvinte din retorica păgînă Ea a topit în creuzetul ei.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine Deşi le ştiu şi chiar le preţuiesc.

Fiţi demni, urmaşi de legiuni latine, De acest vechi veşmînt împărătesc.

9 februarie 2014 (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)

4

Vineri, 12 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Dragostea de pămînt, pentru nea Nelu Bobaru, e însăși viața lui Ca fiu de ţăran de pe plaiuri moldave, dar şi ca „poet cu nume de împărat” - așa cum m-a numit în urmă cu 40 şi ceva de ani, la debutul meu în literatură, în revista „Ateneu”, regretatul scriitor George Bălăiţă -, cum era şi firesc, am cunoscut numeroase familii de ţărani din satul meu şi din satele din împrejurimi. Acolo, în mijlocul lor, m-am născut şi am crescut, cunoscîndu-le din aproape bucuriile şi tristeţile, am poposit la masa lor, mai mereu fără de bucate. Acolo, în iernile aspre, mi-am încălzit, la jarul de pe vatra sobei lor, picioarele degerate, adeseori desculţe, sîngerînd, în verile toride, de rănile făcute de pietrele colţuroase de pe drumurile colbuite şi pline de mărăcinişuri, pe care mergeam cu vitele la păscut, mai mult flămînd decît sătul... În locurile acestea m-am călit la lacrima durerii pentru viaţă. Într-o zi de toamnă ploioasă, la cîteva luni de la împlinirea vîrstei de 26 de ani, dintr-o nefericită întîmplare, am fost nevoit sămi părăsesc satul copilăriei, contrar voinţei mele. Aşa m-am pomenit dezrădăcinat de acele locuri atît de dragi mie, fiind nevoit să iau calea Bucureştilor pentru o pîine mai bună... Vorba vine mai bună!... Te duci acolo unde soarta te cheamă, cînd hotărăşte ea, nu cînd vrei tu, şi nu ai de ales decît să-i urmezi calea... Aşa am ajuns în lumea Bucureștilor, neclară și astăzi pentru mine, departe de ţăranii pe care i-am iubit cum păsările codrul, cum vulturul buzele cerului. Şi nu am plecat oricum din locul copilăriei mele, Satul-Nou, ce aparţine de comuna Urecheşti, județul Bacău, ci am luat cu mine, în inima mea, pentru întreaga viaţă, multe amintiri frumoase despre oamenii lui harnici şi frumoşi la suflet

ca spicul de grîu în floare... Acum, departe de acel sat, am descoperit în Băneasa de Giurgiu, la doi paşi de casa mea de creaţie, familia Corina şi Nelu Bobaru, niște oameni la fel de blînzi şi pricepuţi la muncile cîmpului, precum sătenii din copilăria mea... De la aceştia, în orice moment, ai ce învăţa despre obiceiurile şi tradiţiile care ţin de munca la cîmp și de taina brazdelor de pămînt... „Nu e uşor să locuieşti la sat dacă nu ai dragoste de pămînt, îmi mărturisește nea Nelu, fiindcă, spune el, acesta cere să fie lucrat de dimineaţă, înainte de a se lua roua de pe firul ierbii, pînă la lăsarea serii... Şi necesită munci istovitoare, iar dacă nu eşti pregătit să le faci faţă, niciodată nu vei avea spor în gospodărie... Fiecare brazdă te va răsplăti pe măsura sudorii pe care o verşi la îngrijirea ei”. Şi nea Nelu îşi freacă palmele bătătorite de muncă, voind parcă să-mi arate că tot ceea ce mi-a povestit este adevărat, deşi nu suspectasem nici un moment că lucrurile ar sta altfel decît îmi spusese el... Nici nu puteam să nu fiu de acord cu el, pentru că ştiu cît sacrificiu se cere să-ţi faci o gospodărie frumoasă, mai ales cînd pleci de la zero, şi cît efort trebuie să depui după aceea, ca să o menţii la fel de mîndră, să

Repere culturale bucureștene

nu te faci de rîs în sat... Familia Bobaru, într-adevăr, are o gospodărie realizată în toate cele... Pomii sînt curăţaţi de crengile uscate ori rupte de greutatea zăpezii de peste iarnă, via, pusă pe araci, ceapa şi usturoiul din brazde, pregătite să scoată primele frunzuliţe... Toate acestea mă fac să zic că, la țară, indiferent de anotimp, miracolul este posibil, pentru că oamenii ştiu să trăiască din plin, fie cu sapa printre rînduri, fie petrecînd la nunţi şi botezuri, iar cuvintele, pentru ei, sînt ramuri de bunătate și credinţă, așa cum este scris în hronicile vremii, care vorbesc de destinul ţăranului de odinioară...

Pentru ei, însă, prezentul este ca o cişmea de lumină, iar în numele bunătăţii umane, sînt gata oricînd să-ţi dea o mînă de ajutor necondiţionat... Şi nu vorbim noi, ci faptele lor de hărnicie, că unde pun ei mîna, răsar stele de moină albă şi cîntec de privighetoare prin lăstari cu veșmînt de rouă şi murmur virginal de vînt... Şi aici nu-i vorba de poezie, ci este felul de a fi al unor oameni care dau glas dorului-dor ce şi-1 poartă unul altuia...

Scriu despre ei astfel, pentru că fotografia pe care miau oferit-o întru amintire îmi spune ce înseamnă iubirea şi respectul, ba mai mult, mă face să vorbesc despre ei ca despre nişte ființe apropiate sufletului meu...

I-am văzut în numeroase rînduri pe uliţele satului, mergînd cu plugul la arat, ori cu căruţa cu nutreţ pentru animale, sau stînd, duminica, pe băncuţa de la poartă, de vorbă cu vecinii lor, la fel de gospodari... Pentru aceste calităţi deosebite, de oameni cu sufletul mare și cald, aidoma soarelui primăverii care își revarsă razele peste gospodăria lor, îi recomandăm ca model de urmat pentru toţi cei care doresc să-şi întemeieze o gospodărie de invidiat, la sat. Acolo unde doina plînge la timpul prezent pentru fiii ţăranilor plecaţi în lumea largă, lăsînd în paragină tot ceea ce dăinuie aici din moşi strămoşi...

Spre fericirea noastră, dorim ca în satele României să întîlnim tot mai mulţi săteni precum familia Bobaru, din Băneasa veşniciei mele... O felicităm întru belşug de viaţă liniştită şi spor în tot ce şi-au propus să facă pentru împlinirea traiului lor de zi cu zi.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

O FILĂ DE ISTORIE

Casa memorială ,,George Călinescu” Numită şi Muzeul Memorial George Călinescu, Casa Memorială ,,George Călinescu”, aflată în zona cartierului Floreasca, din Bucureşti, oferă vizitatorilor posibilitatea de a-şi face o imagine despre viaţa marelui literat român. Casa, de altfel o structură lipsită de orice fel de pretenţii arhitecturale, este înconjurată de o grădină populată cu elemente decorative şi lucrări sculpturale care jalonează vegetația ambientală. În această curte, G. Călinescu s-a bucurat de compania cățelului său, Fofează, despre care Alice Vera Călinescu, soția scriitorului, povestea că, înainte de a muri, s-a așezat pe pieptul stăpînului său, apoi inima cățelului s-a oprit. ,,A murit stîlpul casei” a zis, atunci, George Călinescu. Și-a cumpărat, apoi, un alt cîine, ,,Max”. În capătul curţii, se află și o parte din locuinţă (un salon, un mic hol şi o cameră-birou).

Corpul de casă, construit după proiectul lui George Călinescu, cuprinde două încăperi suprapuse: jos – sufrageria, deasupra – dormitorul (cu tavanul din bîrne, lăcuite brun-deschis). Impresionează mobila în stil Aubusson, covoarele orientale, diverse obiecte de artă din China, cărţile de pe rafturi, care acoperă trei pereţi,

RM

Cnd cu ciuma lui Caragea Motto: ,,…doar s-o-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mîntui neamul tău!” (Mihai Eminescu) Plîngeau copii pe drumuri și mame după tați.

Nu se știau călăii, nici cine sînt victime.

Hălăduiau haiducii prin munții din Carpați, Trecea prin Țară ciuma cu lungul șir de crime!

icoane pe sticlă de Nicula, tablouri pictate de Luchian, Pallady, Andreescu, Petrașcu, Ciucurencu, o bibliotecă de mare valoare (alcătuind o veritabilă enciclopedie, de la hieroglifele chineze la cartea Evului Mediu, pînă la Rilke, Ion Barbu, Valéry și poeți tineri), biroul cu marcheterie, acoperit cu cristal, mulajul în ghips al mîinii drepte a scriitorului şi un pahar de Boemia roşu pe alb. Pe masa de scris sînt stiloul deschis şi cîteva rînduri din ,,Cronica optimistului”. Cărţile, multe la număr, sînt așezate pe rafturi pînă în tavan, fiind dispuse pe un singur rînd.

Biblioteca are şi ediţii rare de carte italiană, ger­mană, franceză, alături de opere ale poeţilor români. Pe peretele din hol se află o fotografie care îl reprezintă pe George Călinescu profesor la curs, în amfiteatrul Odobescu.

George Călinescu avea o colecție de autografe la care ținea mult. De pildă, Tudor Arghezi semnează pe volu­ mul ,,Versuri” (1936) următoarea dedicație: ,,Domnului Geor­ge Călinescu, pentru mintea, pentru pana, pentru însufleţirea autorului”; Ion Barbu notează, în data 25 iunie 1930, pe un exemplar din ,,Joc secund”: ,,Din partea celui capabil chiar de prietenie, o caldă nelumească preţuire” etc.

Camera din partea stîngă, pe pereţi, are tablouri deosebite, fotolii şi piese în stil Aubusson, la Boulle şi Empire, o ladă veneţiană orientală, un scrin din lemn de palisandru, o lădiţă chinezească, un sipet cu încrustaţii în sidef. Vioara expusă aminteşte de talentul său pentru

În gropi, de-a valma, morții erau puși cu cei vii…

Cei ce fugeau de moarte, mureau loviți la cap!

Ticsite erau beciurile la arnăuții, Se închina românul: „Doamne, fă să scap!”

Dar nu trăiau în Țară doar lași supuși la hoți...

Se auzeau prin codri voci de-mbărbătare, Doineau prin iarmaroace haiducii patrioți, Să nu se dea Domniei umila ascultare!

Au fost acele vremuri, cumplite, infernale.

Din cartea de istorii le află și copii...

De-a lui Caragea ciumă cu hoți și haimanale, Cu morți fără de număr și prea puțini cei vii!

Florin Iordache muzică. El asculta muzica lui Beethoven, Bach sau Mozart, care îl stimula să scrie. Deseori, mergea la Ateneul Român, la diferite spectacole.

Deşi nu furnizează un tablou cuprinzător al vieţii şi operei lui George Călinescu (1899-1965), muzeul, prin intermediul gamei sale de exponate, pune în lumină preocupările cultivate de Călinescu. Exponatele prezente la Casa memorială ,,George Călinescu” sînt elemente ce amintesc talentul lui ca scriitor, romancier, poet, foiletonist, critic și istoric literar, dramaturg și eseist.

RM

5

Vineri, 12 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Frînturi din viața lui B.Șt. Delavrancea, Tudor Arghezi și M. Sadoveanu, povestite de fiicele scriitorilor Picături din trecut

Era o seară posomorîtă de sfîrșit de toamnă. Noi, cele patru surori, adunate în jurul mesei rotunde din salon, vorbeam cu glas scăzut. Mama părea îngrijorată, tata lipsea. Se dusese, din nou, să afle ştiri despre domnul Grigorescu, marele nostru pictor, care zăcea acum de o gravă boală. Vorbeam în şoapte, ca și cînd am fi fost lîngă el. Un trap de cai, zurgălăi opriţi brusc din tremurul lor ne împinseră privirea spre ușa de la intrare. Sosea tata. Figura răvăşită, ca după o caznă grea, ochii lui verzi luminau odaia ca şi cînd ar fi descoperit o mare primejdie. Se lăsă pe un scaun lîngă mama, care murmură monosilabic:

,,Ce?“. Își plecă ușor capul pe umărul ei și gemu: ,,Ne-a părăsit Grigorescu”. Plînsul lui sacadat părea că-i rupe bucăţele din piept și îl distruge. Noi, fetiţele, ne-am ridicat de pe scaun şi am părăsit salonul. Apoi, în odaia noastră am început să înşirăm amintirile.

Pictorul genial era atît de impunător, încît te simţeai întotdeauna vinovat de ceva cînd te fixa cu ochii lui negri, rotunzi și mari. Emana din el certitudinea unei superiorităţi care te supunea lui, oricît de important ai fi fost, vorbea scurt, tăios şi definitiv. Rece și distant, privirea, gesturile, glasul deveneau mlădioase cînd îl întreba pe tata: ,,Delavrancea, ce crezi dumneata de...”, şi silabele numelui lung al tatei se rotunjeau ca și cînd ar fi făcut un gest mîngîietor. Cu alţii, pictorul era sever și zgîrcit la vorbă. Nu l-am auzit niciodată rîzînd, nici cînd era printre cei cărora le îngăduia săşi exprime admiraţia, adică Vlahuţă, care-i oferise o odaie în apartamentul lui din Calea Victoriei, şi Delavrancea, căruia îi vorbea cu o inflexiune de caldă atenţie.

Mi-aduc aminte de o duminică, cînd părinţii noștri lipseau de acasă. S-a sunat prelung la uşa de intrare.

Am deschis. Era domnul Grigorescu. L-am asigurat că aşteptarea va fi scurtă. Ne privea indulgent, ghicind emoţia noastră. Dar imediat începu, uitindu-se la cele trei pisici tolănite pe canapea, să ne povestească de cîinele lui năzdrăvan, și cînd sosi tata, eram în plin entuziasm. Tata se aplecă şi sărută mîna marelui nostru pictor. Îl venera şi fu cel mai stăruitor tălmăcitor al geniului său. Dăruit artei, tatăl meu ar fi putut deveni un mare pictor. Desena cu măiestrie, şi Grigorescu, în mai multe rînduri, îl rugase să-l însoţească cînd pleca pe dealurile scunde, unde satele erau înflorite, şi țărăncile, cu portul fotelor strînse în jurul trupului, întruchipau graţia şi demnitatea neamului nostru. În verile încîntătoare petrecute la Dragosloveni, Vlahuţă şi tata ne citeau din Eminescu, Caragiale, Goga. Glasul lui Vlahuţă avea inflexiuni de o ironie pipărată în paginile lui Caragiale, uneori se oprea cu o teatrală naivitate, care repezea rîsul nostru, cascadă impetuoasă de veselie și admiraţie... Cînd citea tata din Eminescu și din Poezia populară, ne emoţiona pînă la lacrimi, și pricepeam ce minunat este ,,duhul” poporului nostru. Cuvintele, rostite cu glasul nuanţat al tatii, căpătau viaţă şi un înţeles tainic, pătrunzînd

pînă în suflet. O personalitate poartă o forţă creatoare în cele mai mărunte expresii şi acţiuni, pînă la cele mai importante și definitive. Din felul cum pășea tata, se înţelegea ce înălţător şi pur îi era sufletul, cu ce sinceritate era înzestrat, iar din ochii lui verzi ca trăznetul emana o putere care elimina imediat tot ce putea fi banal.

Ce ne rămîne din trecut? Nişte imagini, renăscînd în amintirile scrise și mai ales povestite, dîndu-i acestui Trecut verbul care-l readuce în Prezent.

CELLA DELAVRANCEA

Marea Vă mărturisesc că mi-ar fi greu să scriu despre o singură amintire, pentru că totul se amestecă și se contopește, și întreaga mea viață reprezintă acest univers al amintirilor legate de Tudor Arghezi.

O să încerc să desprind firele strînse ale aducerilor aminte și să vă povestesc ceva despre Dobrogea, de care Tudor Arghezi s-a stimțit legat în mod deosebit.

Acest ținut cu ierni aspre, pînă mai ieri arid, sălbaticul peisaj doborogean, nisipul fierbinte al litoralului și nesfîrșitele întinderi de ape albastre, poetul le-a descoperit și le-a cunoscut tîrziu, foarte tîrziu, abia la 50 de ani.

În tinerețea lui, călătorea mai ales cu închipuirea, cu lectura și cu gîndul. Fără bani, se urca pe o bicicletă pe care o avea și care era foarte greoaie, și colinda împrejurimile Bucureștilor. Uneori pornea la drumuri mai lungi, ajungînd pînă pe Valea Prahovei, trăgînd cu greu la deal greutatea bicicletei. Alteori pornea pe jos, duminicile, cu Gala Galaction, pînă la Căldărușani sau la Cernica. În acea vreme, prin anul 1898, care este și anul de debut în poezie al tînărului Ion Theodorescu, cum se numea atunci Tudor Arghezi, nimeni nu mergea la mare, cum se merge astăzi, și orașele și satele de-a lungul țărmului erau așezări ca celalalte din întreaga țară, cu locuitori ai celor patru sezoane, cu preocupările și grijile de fiecare zi. După primul război mondial, pe la sfîrșitul deceniului douăzeci, a început să devină un obicei petrecerea vacanțelor la mare. Așa că puțin înainte de 1930, Tudor Arghezi merge la mare pentru prima oară. Cu ochii la nesfîrșitul albastru, el ar fi stat zile și săptămîni să-l privească. Undeva mărturisea: ,,Mă uit la mare, încremenit în uimirea cifrului ei imposibil”. Marea, cu foșnetul continuu al valurilor, îi dădea o liniște necunoscută pînă atunci. A scris multe pagini despre mare, și multe pagini de versuri și proză le-a scris la mare. În copilăria noastră, am vizitat pămîntul Dobrogei. În anul 1936, tata avea un ,,Chevrolet”, și am trecut cu bacul Dunărea jos de tot. Ne-am dus la Adamclisi, pe atunci un bolovan mare de piatră, năpădit de buruieni. Printre pietrele risipite în jur și printre care se strecurau șopîrlele, vîrful de baston al lui Arghezi a scos din pămînt și din colb sumedenie de cioburi,

păstrătoare tăcute ale îndîrjirii unui popor ce nu s-a clintit din glia lui. Într-unul din drumurile noastre, am trecut prin Cobadin, unde ne-a gonit din urmă, de-a lungul unei cîmpii fără sfîrșit, o furtună cu fulgere și trăznete, și ne-am adăpostit. La Cobadin se putea mînca cea mai bună friptură de berbec – batal. În regiunile vecine cu marea, iarba este sărată, și animalele care pasc aceste ierburi erau renumite pentru gustul cărnii. La o masă de lemn simplă, într-un local plin de fum, ni s-a servit friptura, în timp ce ploaia se revărsa afară.

Poate că o să vă mire că am amestecat într-o evocare, care s-ar fi cerut mai degrabă literară, măruntul cotidian. Dar tata știa să guste literatura, ca și bucătăria dacă era bună, și o prefera pe cea din urmă versurilor și prozelor mediocre. Și se pare că friptura de la Cobadin fusese bună.

MITZURA ARGHEZI

În familie Cei care l-au cunoscut pe Mihail Sadoveanu și au luat cunoștință de aerul lui sever și scumpetea lui la vorbă și-nchipuie, fără îndoială, c-a fost un tată de temut, un părinte de a cărui vorbă tremurau toți cei zece copii ai lui. E drept că nu le tolera necuviința și obrăznicia, dar mijloacele pe care le folosea nu erau nici răcnetele, și nici bătaia. Copilăria mea e plină de vorbe și fapte nostime săvîrșite de tata, pe care îl văd în minte zîmbind într-o sprînceană, pe cînd ne lua ușurel în derîdere. Nu mai departe biletele de plăcintă de la Crăciun erau un fel de critică umoristică a odraslelor sale: ,,Eși contesa cea mai fnă,/ Dintr-o viță suverană/ Și menirea ta pe lumei-i/ Să-nveți bine la Germană!”.

Așa suna unul din bilețelele pentru fata lui mai mare, Lia – poreclită ,,Contesa”, care la vremea aceea o cam scrîntise la școală cu limba lui Goethe.

Dar, ca să vă dați mai bine seama de felul cum înțelegea Sadoveanu să-și crească copiii, o să vă reproduc o mică scenetă, care mă are pe mine drept eroină. După cum se vede și din cea dintîi carte a mea, ,,Mormolocul”, eram o fetiță ciudată, care făcea tot felul de pozne. Desigur, cea cu mosorul coborît c-o tinicheluță în fîntînă, ca să scot apă, pe care-l scap în adîncul celor treizeci de metri, a fost pedepsită cu cîteva curele bine aplicate la spate. Dar asta a fost o excepție, căci, în general, după cum am mai spus, tata folosea altfel de metode pentru – ca să zicem așa ,,capriciile mele”.

Așa s-a întîmplat odată, pe cînd aveam doar trei ani, că nu voiam să mă spăl cu nici un chip. Au încercat mama și bunica, dar eu mă zbăteam, împotrivindumă cu strășnicie să-mi vîr fața în lighean La țipetele mele a intrat tata: ,,Ce este, Profiriță, cine te taie de țipi așa?”. ,,Nu vreau să mă spăl, nu pot să sufăr!”. ,,A! Nu poți să suferi? Atunci nu te spăla. Dar știi ce o să se întîmple?, îmi spuse tata. Văzîndu-te așa de neagră și de nesplălată, au să vie ciorile și-au să te ia în cuibul lor. Au să creadă că ești un pui de-al lor!...”.

La asemenea gînd, înspăimîntîndu-mă foarte, am rugat-o pe mama să mă spele în graba mare, și tata a putut să se întoarcă liniștit la masa lui de lucru.

PROFIRA SADOVEANU

6

Vineri, 12 aprilie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (114) Întoarcere în timp (7) Apoi, am amintit şi de călugării de la Mînăstirea burgundă din Pontigny, care au întemeiat la Igriş (jud.

Timiș) o abație-filială. Se pare că aici s-a aflat nucleaul primei biblioteci de pe teritoriul țării noastre. Pe lîngă scrierile necesare cultului, călugării posedau lucrări de teologie dogmatică și de filozofie scolastică. A urmat colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, în scopul apărării graniței de sud-est a Transilvaniei. Cavalerii teutoni au primit importante privilegii, precum scutirea de vămi, dreptul de a apela la judecata regală, fiind scoși de sub jurisdicția voievodului Transilvaniei, dreptul de a ține tîrguri, de a ridica cetăți din lemn etc. În Țara Bârsei au construit cetăți la Feldioara, Codlea și cea denumită ,,a crucii”. Cetatea Feldioara păstrează ziduri întărite cu patru turnuri.

I-am mai amintit de Domnia lui Basarab I, care a unificat voivodatele şi cnezatele din dreapta şi din

stînga Oltului, întemeind statul feudal Ţara Românească (1310-1352). Nu l-am uitat pe Mircea cel Bătrîn, nici pe pictorul Toma din Cluj care a realizat altarul Răstignirii, operă de vîrf a artei medievale transilvănene. Am vorbit şi de Marea răscoală a ţăranilor din Transilvania (răscoala de la Bobîlna), provocată de înăsprirea jugului feudal. Nu l-am uitat pe Iancu de la Hunedoara împotriva Imperiului otoman, pe Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracu, adept al unei domnii autoritare şi care refuză plata tributului către Poartă. În sfîrşit, nu ne-am dat seama cum a trecut timpul şi, la despărţire, a zis: ,,Prințeso, nu în zadar locuieşti în castel. Fă abstracţie de boală, ea se va vindeca. Îmi pare bine că te-am cunoscut”. Mi-a sărutat mîna şi a plecat.

De atunci a revenit mereu cu flori şi bomboane, iar după cîteva luni, la terminarea tratamentului, cînd eram complet vindecată, a venit şi cu o verighetă. Asupra acesteia voi reveni. (va urma) LILIANA TETELEA

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (5) Abia acum îmi pun serios întrebarea: să fi avut oare premoniţia acestor iminente schimbări fatidice tinerii mei colegi erudiţi şi de o conduită morală indubitabilă Gheorghe Rusnac, Ion Goian, Timotei Melnic, Ludmila Klebanova, Vasile Căpăţînă, Valentina Berejan şi alţii, care se retrăseseră englezeşte de timpuriu din apele deveninde urît mirositoare ale Bahluiului (alias Bîcului) nostru crengian? Înclin să cred (şi constat cu durere, pentru că i-am dăruit institutului peste cinci luştri de activitate onestă) că, după plecarea la pensie a rectorului Chiricenco (orice s-ar spune, peştele de la cap se ... alterează!), atmosfera în general sănătoasă şi propice spiritului de entuziasm de care fuseseră învăluite primele generaţii de crengieni din epoca post-renaştere, aceea de elan şi dăruire, de încredere şi devotament, de respect reciproc şi apreciere a demnităţii umane în institut, de dăruire totală activităţii de educare şi de creaţie, a început a se deteriora fulgerător şi grav. Invidia, frica de a fi luat la ochi pentru că unui anume nu-i plăcea cum mergi sau cum respiri, spiritul de „turnătorie” şi de ranchiună, de servilism faţă de şefi şi şefuleţi, exagerarea şi persecutarea exacerbată a oricărui fior naţional, „ciripitul” pe la spate, teama de a fi urmărit şi de umbra ta, atacul de panică de plătică al bietului funcţionăraş gen Akakii Akakievici (țineţi minte remarca lui Saltîkov-Şcedrin cu privire la comportamentul plăticii: „O viaţă întreagă a tot tremurat de frică şi, cînd a fost să moară, a murit tot tremurînd”?), umilirea personalităţii şi a simţului de mîndrie şi de demnitate naţională, lipsa de curaj civic, laşitatea, şmecheria şi trădarea au pus stăpînire pe renăscuta din propria-i cenuşă Pasăre Phoenix în hălăciuga spirituală care începuse a se instala la „Ion Creangă” după 1975.

Atmosferă de care n-au ţinut cont, la timpul lor şi fiecare în parte, nici naivul de prorector Dionis Lica, nici fraierul de şef de catedră Nicolae Mătcaş, nici veleitara mînuitoare de condei, lipsita de menajamente față de studenții care se cam lăsau pe tînjală, exigenta profesoară de franceză Valentina Semeniuc... Ei au crezut, vorba aceea, că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Ei au crezut în onestitatea, sinceritatea, curajul civic al colegilor. Nu şi-au dat seama de uneltirile din culise, de capcanele de la spate, de perfidia, laşitatea şi trădările presupușilor confraţi de crez şi ideal educativ, moral şi civic, dar de fapt ordinare cozi de topor. Le credeau incompatibile cu marea misiune care îi revine corpului de educatori.

Cînd i se părea lumea mai frumoasă, activînd înaripat ca profesor notoriu şi manager (prorector pentru activitatea didactică) abil la „Ion Creangă”, bucurînduse din plin de simpatia colegilor şi respectul studenţilor, s-au găsit, așa cum amintisem mai sus, „binevoitori”, care avînd la cunoştinţă date din biografia „nesănătoasă” a „fiului de chiabur” şi dat fiind că în republică, la indicaţia C.C.-ului, tocmai fusese dat startul la „vînătoarea de

vrăjitoare”, au profitat de moment şi, la o adunare de partid, i-au „amintit” „cu mînie proletară” freneticului prorector Dionis Lica de originea „nesănătoasă”, de trecutul „odios” al celor care îi dăduseră viaţă şi cea mai înţeleaptă în lume lecţie de onestitate şi comportament, de comportamentul său chipurile „dublu”, acuzîndu-l că ar fi „tăinuit” anumite lucruri nedemne pentru un educator sovietic. Au cuvîntat şi l-au blamat în temei soldafonii „eliberatori” atotputernici şi cu sufletul negru de ură pentru tot ce era spirit naţional, simţ de demnitate, conştiinţă de sine şi de neam. Plus lepădăturile şi cozile de topor, de care noi, românii, mai ales în momente de restrişte, nu ducem lipsă. Cei cu o umbră de îndoială, dar cu pohtă de mărire au luat apă în gură. Au avut curajul să-i ia apărarea numai doi şefi de catedră, care nici nu erau de la propria facultate: Mihail Darii (moldovean, Economie politică) şi Anatol Galcinschi (rus, Atletică uşoară). Tămbălău nevoie mare la activul de partid! Mînie proletară! „Dezvăluiri”, detaşări, dezavuări, condamnări. Adversarii de idei înfierau, cei care, în tainiţele sufletului, îi dădeau dreptate, aşa cum observasem un rînd mai sus, tăceau mîlc. În 1978 detronat din prorector, exclus din tagma profesorilor, lăsat fără loc de muncă, părăsit de confraţi şi obijduit crunt de destin, „condamnat fără vină”, timp de doi ani literalmente șomer, Dionis Lica - luptătorul nu s-a împăcat cu preceptul că omul sub vremi este un sclav al destinului, nu s-a conformat rolului de proscris, ci a continuat să înfrunte nelegiuirile vieţii, strîmbătăţile regimului. Angajîndu-se, în cele din urmă, ca informatician la un centru metodic interministerial, a găsit, timp de vreo 7 ani, limbă comună mai mult cu calculatorul decît cu oamenii. În intervalul 1980-1987, neostoitul profesor care nu putea respira fără contactul cu lumea, a reuşit şi să mai predea, concomitent, fără a se afișa, sistematic sau sporadic, prin cumul sau contract, la USM şi Institutul Politehnic, precum şi la Institutul Republican de reciclare şi perfecţionare a specialiştilor din domeniul economiei naţionale din Chişinău. Într-un tîrziu, în 1987, după oribilul deceniu, fu angajat, totuși, în învățămînt, profesia sa de vocație, dar cît mai departe de pedagogie şi educaţie, la Agronomicul din Chişinău. A lucrat şi aici onest, cu sîrg, modest, conştiincios, convins că nu locul îl sfinţeşte pe om, ci omul – locul. Succesele din activitatea didactică, metodică şi cea ştiinţifică nu puteau să nu le zgîndăre unora rînza, inclusiv şefilor. De aceea la atingerea vîrstei de pensionare (în anul 1994) fu trimis pe dată la „odihna binemeritată”, fără a se ţine cont de energia lui vulcanică, de sănătatea-i de haiduc și de ochirea-i scrutătoare de şoim al codrilor. Un altul în locul lui Dionis ar fi fost bucuros să se consacre în exclusivitate „fazendei”. Numai nu fiul de răzeş din ţinutul Lăpuşnei, sînge din stirpea călăreţilor lui Ştefan cel Mare.

Nemaigăsindu-şi loc de muncă pe aşchia de pămînt

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Bilan

Am strîns la piept o lume tumultoasă, Trăiri frumoase și trăiri amare, Iar din tăcere mi-am întins o punte Pe care să te trec spre Ursa Mare.

Am strîns în drumul meu și flori suave, Am strîns, mințit, și tragici mărăcini...

Sînt azi și armoniile bolnave, Iar unde nu-i otravă vor fi spini.

Am strîns la piept ideile de bine, Nimic în plus mai mult de o idee, Și-n numele femeii ziditoare Eu te-am slujit cu dragoste, FEMEIE. Nu m-ai ucis cu formele-ți divine, Cu nici un truc tu nu m-ai subjugat...

Cînd dat am fost luminii, deja eram cu tine, Și-n numele iubirii pe braț m-ai legănat.

Te-am întîlnit în viață, apoi, în zări departe, Frumoasă cum e visul ce-odată îl visezi...

Ne-am prins tăcut de mînă și am trecut

ca umbra Sub florile în viscol, din tainice livezi.

Dar cade înserarea pe tot ce-a fost să fie În firea ta bolnavă de-atîta armonie.

Rămîn la ale mele ce date-mi sînt din lege Rămîn la necuvîntul ce singur mă-nțelege.

Ilarion Boca, 2 aprilie 2019 românesc numită Basarabia, în deplinătatea forțelor sale creatoare, viguros ca un falnic stejar din codrii Lăpușnei, îl străfulgeră gîndul să încerce marea cu degetul: să-şi caute un loc de muncă în Ţară. Cu o recomandare din partea subsemnatului, încă ministru al Știinţei şi Învăţămîntului de la acea vreme din Basarabia (care parcă ar fi presimţit că un atare destin îl aştepta în curînd şi pe dînsul) către dl prof. univ. dr. Gheorghe Popa, rectorul Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, cu o alta către dl prof. univ. dr. Liviu Maior, ministru al Educaţiei şi Tineretului din România, tînărul pensionar Lica nu coborî din tren la gara Nicolina din Iaşi, ci tocmai la Gara de Nord din Bucureşti. La minister, domnul ministru Maior luă imediat legătura cu dl prof. Nicolai Pomohaci, rectorul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti, şi îi expuse CV-ul şi doleanţele solicitantului, iar rectorul îl informă pe loc că Agronomicul tocmai ducea lipsă de un asemenea specialist. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, dar am să repet şi aici: sigur că nici la Bucureşti nu te aşteaptă cîinii cu colacii în coadă, că şi aici rînza regăţeanului e mult mai mare decît a provincialului, mai ales cînd vii nu de pe la Cluj sau din Timişoara, ci dintrun înstrăinat de Chişinău. Dionis Lica, Ion Ungureanu, Leonida Lari, subsemnatul au simţit pe propria-le piele ce înseamnă invidia şi rîca miticilor dîmboviţeni, dar au dat şi de oameni de o cumsecădenie şi o probitate ieşite din comun în zilele noastre, conştiinţe înalte care ştiu să pună pe primul loc capacitatea, profesionalismul, bunul-simţ, modestia, onestitatea. Iar domnul profesor universitar Lica le are, după cum spuneam şi ceva mai înainte, pe toate. Calităţi pe care sînt nevoiţi să i le recunoască şi adversarii de idei sau cîrcotaşii de serviciu. Aşa se face că timp de peste 10 ani (din 1994 pînă în 2005) pedagogul înnăscut şi omul de ştiinţă Dionis Lica a profesat la Catedra de Biotehnologie din cadrul Agronomicului din Bucureşti, a fost şef de lucrări, a condus teze de licenţă şi de doctorat, a fost delegat în comisiile judeţene de Bacalaureat, a scris şi editat mai multe lucrări cu caracter ştiinţific şi metodic de specialitate, răstimp în care, în perioada 1996-2004, a şi condus, urmare a participării la un concurs public, sus-numita catedră. La începutul anului universitar 2004-2005 a fost pensionat (deja la Bucureşti) pentru a doua oară, de astă dată definitiv. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS

RM

7

Vineri, 12 aprilie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! Evoluţia organizatorică a raportului Biserică și Armată în cadrul Statului Român modern (2) Episcopia Armatei Române (1921-1948) (2) La toate structurile militare, începînd cu regimentul, se numeau preoţi asimilaţi gradelor ofiţereşti: preotul de regiment - căpitan; preotul de divizie - maior sau locotenent-colonel; preotul de corp de armată - colonel; inspectorul clerului militar - general de brigadă. Legea din 1937 a înlocuit preotul de regiment cu preotul de garnizoană. Preoţii militari nu aveau parohie.

Inspectorul clerului militar era un arhiereu, membru al Sfîntului Sinod. Era numit episcop militar prin Decret Regal şi purta titlul de Episcop de Alba Iulia. El avea jurisdicţie dublă, una spirituală şi alta administrativă.

Atribuţiile sale din punct de vedere administrativ le exercita asupra întregului cler militar, iar din punct de vedere spiritual numai asupra preoţilor ortodocşi.

Admiterea în clerul militar se făcea prin concurs.

Candidaţii trebuiau să îndeplinească anumite condiţii legate de vîrstă, studii, activitate anterioară. Drepturile preoţilor militari, similare cu ale ofiţerilor, aveau unele particularităţi legate în special de portul ţinutei; atribuţiunile erau amplu precizate în Regulament şi mai ales în Instrucţiuni. Îndatoririle în timp de campanie cuprindeau: organizarea serviciului religios la diferite comandamente, unităţi, formaţiuni (ca şi pe timp de pace), precum şi activitatea pastorală în diferite momente ale campaniei (mobilizare, operaţiuni militare, marşuri, zone de etape, după luptă) şi în lagărele de prizonieri.

La conceperea şi întocmirea legislaţiei în perioada de constituire a Episcopiei Armatei au participat, pe lîngă ierarhi ortodocşi, reprezentanţi ai altor culte - mozaic, romano-catolic, greco-catolic, protestant. De altfel, accesul la funcţii de comandă în Armata Română era liber pentru minorităţile confesionale, fapt ce se poate observa din situaţiile şi dările de seamă periodice. Prezentăm, ca exemplu, situaţia ofiţerilor aparţinînd altor confesiuni decît cea ortodoxă, în cîteva garnizoane, anul 1930: Bistriţa 28 greco-catolici, 3 romano-catolici, 19 lutherani; Iaşi - 5 greco-catolici, 16 romano-catolici, 26 mozaici; Constanţa - 2 romano-catolici, 2 reformaţi, 5 islamici. Cît priveşte preoţii militari activi ai cultelor recunoscute, aceştia sînt consemnaţi și în Anuarul ofițerilor.

Astfel, în Anuarul din anul 1940 sînt menţionaţi: Zombory Ladislau (romano-catolic), locotenent-colonel la Corpul 2 Armată; Filimon Gavrilă (greco-catolic), maior la Corpul 6 Armată; Islam Ali Cocoi (musulman), căpitan la Divizia 9; Bondrea Vasile (greco-catolic), căpitan la Regimentul 86 Infanterie. Precizăm că legislaţia prezentată prevedea ca preotul militar al unităţii să fie de ritul religios al majorităţii militarilor; pentru minorităţile religioase se numea cîte un preot, pastor, rabin sau imam pe garnizoană; preoţii, pastorii, rabinii şi imamii depindeau, din punct de vedere spiritual, de şefii religioşi ai cultelor lor. În perioada ei de existență, 1921-1948, Episcopia Ar­ matei a fost condusă de trei episcopi: Iustinian Tecu­lescu, Ioan Stroia şi Partenie Ciopron.

Episcopul Iustinian Teculescu, deşi a fost pentru puţin timp la conducerea Episcopiei Armatei, este important prin aceea că a constituit primul nucleu de cadre ale clerului militar (15, din care 11 preoţi ce participaseră pe front) şi a contribuit la întocmirea Regulamentului pentru punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea clerului militar. De la Episcopia Armatei, Iustinian Teculescu a fost desemnat de Sf. Sinod să conducă Eparhia de Cetatea Albă-Ismail.

Episcopul Ioan Stroia a avut cea mai lungă păstorire, 12 ani, fiind la conducerea Episcopiei Armatei pînă la decesul său, la 18 aprilie 1937. În timpul său s-a mutat sediul Episcopiei Armatei, de la Bucureşti la Alba Iulia, a crescut efectivul de preoţi militari şi au fost elaborate două importante norme legislative - Instrucţiuni provizorii asupra Serviciului religios în timp de pace şi în timp de război, în anul 1931, şi Legea pentru organizarea clerului militar, în anul 1937.

Partenie Ciopron – este considerat drept cel care a avut cele mai importante realizări: a revigorat instituţia clerului militar prin creşterea numărului de preoţi, prin desfăşurarea activităţilor pe baza unui plan unitar urmărit cu fermitate, vizite pastorale în toate garnizoanele ş.a.; a fondat şi a editat revista Arma Cuvîntului, ca organ oficial al Episcopiei Militare. Pe timpul Campaniei din Est, Episcopul Partenie Ciopron a preluat şi conducerea

Episcopiei Hotinului, cu sediul la Bălţi; în acea perioadă a înfiinţat şi coordonat organul de presă al Eparhiei Hotinului, Biserica Basarabeană. După desfiinţarea Episcopiei Armatei (1948), episcopul Partenie Ciopron a fost o perioadă director al Seminarului Monahal de la Mînăstirea Neamţ, apoi stareţ la Mînăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi, în ultima perioadă a vieţii, timp de 16 ani, a păstorit Eparhia Romanului şi Huşilor

Participarea preoţilor militari la Războiul de Reîntregire a României În perioada participării României la cel de-al II-lea război mondial (1941-1945), preoţii militari activi (peste 100) şi cei mobilizaţi au însoţii trupele române în ambele campanii, de Est și de Vest. Dintre datoriile curente ale acestora menţionăm următoarele: îmbărbătarea la luptă; săvîrşirea de slujbe atunci cînd condiţiile acţiunilor militare erau favorabile; organizarea cimitirelor ostaşilor căzuţi în lupte, cu evidența datelor de identificare strict necesare - gradul, numele şi prenumele, unitatea militară, data decesului, locul unde este mormîntul, denumirea şi locul ş.a.; redactarea scrisorilor de înştiinţare a familiei celui căzut la datorie etc.

Bogatul fond documentar, cu privire la activitatea preoţilor militari, se află în arhivele militare (Serviciul Istorie al Armatei); este elaborat, în majoritate, de preoţii şi confesorii militari şi, în parte, de comandanţii de unităţi.

Cuprinde: Dări de seamă, pe perioade de la una la trei luni; Rapoarte de activitate confesională; Memorii asupra activităţii confesionale; Referate ale comandanţilor; Procese verbale; Note personale. Erau adresate fie Inspectoratului Clerului Militar şi Episcopului Armatei, Partenie Ciopron, fie Serviciilor religioase de la eşaloanele superioare, fie comandanţilor de unităţi și mari unităţi. Conţinutul acestor documente se referă la detalierea următoarelor aspecte de activitate confesională a preoţilor militari: - pastoraţia cu trupa şi cadrele: slujbe religioase propriuzise (vecernia, litia, agheazma, utrenia, acatistul, botezul, parastasul, mărturisirea şi împărtăşania) terminate cu o predică cu tematică diversă; pe lîngă slujbele oficiate zilnic, erau cele oficiate la marile praznice, combinate cu comentarea evenimentelor din istoria neamului; acestea se terminau cu predici (conferinţe) cu tematică de cultivare a disciplinei şi datoriei militare, morală şi întărirea încrederii în forţele proprii, patriotism; - numitele Dialoguri de suflet, discuţii purtate de preotul militar pentru întărirea sufletească creştină a combatanţilor, în condiţiile deosebite ale războiului, coroborate cu lecturi; se derulau fie în preajma frontului, la intrarea sau scoaterea de pe poziţiile de luptă, fie în spatele frontului; - înmormîntările eroilor, cu ritualul necesar, întreţinerea mormintelor și a cimitirelor militare. Arhiva Clerului militar este unica sursă, cu detalii, privind cimitirele militare pe Frontul de Est, acestea fiind şterse de pe faţa pămîntului, de la Stalingrad pînă la Prut, de Statul Sovietic Rus; cîteva excepţii sînt cimitirele mixte cu ale germanilor. În ultimii ani se fac eforturi pentru recunoaşterea şi marcarea unor cimitire; este lăudabilă iniţiativa şi eforturile proprii ale patriotului basarabean Vasile Şoimaru, care a efectuat călătorii de mii de kilometri, pe cont propriu, pentru a identifica aceste cimitire şi a face publice aceste cercetări; - activitatea duhovnicească faţă de populaţia civilă rusă şi ucrainiană din zonele unde au ajuns trupele române; repunerea sau refacerea lăcaşurilor bisericeşti devastate sau distruse; oficierea de servicii religioase, slujbe și mai ales botezuri şi cununii.

Dările de seamă, întocmite de preoţii militari, eviden­ ţiază multiplele activităţi desfăşurate pentru populaţia civilă: biserici şi case de rugăciune curăţate, amenajate şi redate cultului; capele amenajate pentru cult; oficierea de slujbe şi alte servicii - botezuri, masluri, prohodiri, împărtăşiri, pomenirea celor decedaţi, molifte ş.a. Ra­ poartele trimise Inspectoratului Clerului Militar, de către preoţii militari activi, consemnează activităţile multiple şi diverse desfăşurate de aceştia; un număr impresionant de asemenea documente (258) au fost publicate. În unul din aceste rapoarte (nr. 24/1941), preotul căpitan Dumitrescu H. Marin detalia că, pe timpul traversării a 23 de localităţi din Ucraina, a desfăşurat pentru populaţia civilă următoarele acţiuni de asistenţă religioasă: 843 botezaţi, 574 împărtăşiţi, 4 biserici deschise pentru cult, 7 capele deschise, 434 molifte, 606 parastase, 55 masluri, 22 înmormîntări, 8 servicii divine (Sf. Liturghie), 27 slujbe de sfinţire a apei.

Revista Episcopiei Militare, Arma Cuvîntului, a oglindit în paginile ei activitatea de adevăraţi misionari a preoţilor militari pe frontul de Est. Unii preoţi militari au făcut însemnări pe timpul cît au fost pe front, unele, adevărate jurnale, care oferă imagini deosebite şi detaliate ale activităţii lor. Un astfel de jurnal a ţinut preotul căpitan Dumitrescu H. Marin (care a însoţit o unitate de Vînători de Munte pînă la Alagir, în Gruzia), jurnal care se află depus la Muzeul Militar Naţional şi care ar trebui publicat şi mediatizat.

După tragicele evenimente de la 23 august 1944, România a intrat în sfera de influenţă a U.R.S.S. Transformările din întreaga societate românească au inclus şi Armata Română. S-a trecut la implementarea sistemului sovietic în acţiunea de realizare a Armatei Populare, considerată de tip nou. Aparatul politic introdus în Armata Română încă din mai 1945 a devenit aparat de partid, secţie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.

Acest aparat politic a supus Episcopia Armatei unui adevărat asediu în perioada 1945-1948. La puţin timp după proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947) şi abdicarea silită a Regelui Mihai I, Episcopia Armatei a fost desfiinţată. Aceasta s-a făcut prin Legea privind regimul general al cultelor, din 4 august 1948.

Reintroducerea Asistenţei Religioase în Armata Română (1994) După evenimentele din anul 1989, se impune ideea revenirii la tradiţie în privinţa asistenţei religioase în Armata Română. Prezenţa preoţilor este tot mai des solicitată la momente din viaţa militarilor: depunerea jurămîntului, primirea Drapelului de luptă, Ziua Armatei, zilele armelor, aniversări, absolvirea cursurilor de noi promoţii în instituţiile de învăţămînt militar.

La 1 ianuarie 1994, în Armata Română a luat fiinţă Compartimentul de Asistenţă Religioasă. Decizia Ministerului Apărării Naţionale prevedea şi încadrarea acestuia (un ofiţer şi doi preoţi), precum şi funcţionarea în cadrul Direcţiei de Cultură. La 11 octombrie 1995, între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română s-a semnat un Protocol privind organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României. Compartimentul de Asistenţă Religioasă a devenit Secţia de Asistenţă Religioasă. Încadrarea cu preoţi militari a unităţilor militare din Armata Română s-a făcut începînd cu anul 1996, cînd a absolvit examenul de pregătire prima promoţie de preoţi militari. Cei 24 de preoţi militari ai primei promoţii, numită Episcop General de Brigadă Partenie CIOPRON, au fost instalaţi, la 23 aprilie 1996, în 19 garnizoane din ţară. Despre momentele renaşterii asistenţei religioase şi a instituţiei preoţilor militari în Armata Română şi componenţa acestei promoţii, a fost publicată o broşură. În anul 2000, Guvernul României a emis Ordonanţa privind constituirea şi organizarea clerului militar, cu următoarea structură: Cap. I - Dispoziţii generale, art. 1 8; Cap. II - Organizarea clerului militar, art. 9 - 15; Cap. III - Îndatoririle şi drepturile preoţilor militari; Cap. IV Încetarea calităţii de preot militar; Cap. V - Dispoziţii finale. În prezent, toate unităţile militare din Armata Română sînt încadrate cu preoţi militari. Activitatea acestora s-a dovedit benefică atît pe timp de pace şi, cu atît mai mult, în timpul cît unităţi ale Armatei Române au participat şi participă în zonele de conflict, în teatrele de operaţii. În viaţa militară, cu toate particularităţile şi privaţiunile ei, stresul la care sînt supuşi militarii pentru a face faţă situaţiilor create, un sprijin spiritual-moral preţios îl poate acorda preotul militar.

Din păcate, o Episcopie a Armatei, aşa cum a fost şi care şi-a dovedit eficienţa în perioada existenţei ei (1921-1948), rămîne un deziderat. Asistenţa religioasă a militarilor Armatei Române continuă să fie asigurată de Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei.

Concluzionăm, prin a spune că Biserica şi Armata, instituţii care la români sînt piloni de bază ai unităţii şi continuităţii noastre, au o contribuţie importantă la progresul moral şi spiritual al societăţii româneşti. Mai ales în condiţiile actuale tulburi, de atacuri vehemente și mișelești la adresa structurilor de bază, simbolurilor, tradiţiilor şi chiar a fiinţei noastre naţionale, se impun o puternică colaborare şi o strînsă cooperare între aceste două instituţii sacre româneşti, Biserica şi Armata.

Sfîrșit Col. (r) DUMITRU STAVARACHE (Text reprodus din volumul ,,Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)

8

Vineri, 12 aprilie 2019

RM

Polemici«Controverse Cazul Lazăr, o victorie contra minciunii anticomunismului (urmare din pag. 1) Ca și azi, Lazăr era din categoria ,,nu vreau să am probleme” - chiar dacă asta însemna să-l lase în pușcărie pe un om… cu gura mai mare.

Sistemul nu se temea de alde Filip, mai întîi ofițerii aveau o discuție cu „revoltatul”, încercau să vadă ce se întîmpla, apoi încercau să-l convingă că nu e bine… și încarcerarea venea abia în cazuri foarte rare… Gîndiți-vă că Doina Cornea nu a fost închisă, deși de ea chiar se vorbea la Europa Liberă! Dinescu nu a fost închis… Au fost și cazuri precum Petre Mihai Băcanu, grupul ,,Luneta” și alți cîțiva, foarte puțini. Spre rușinea mea, dar și altor jurnaliști vechi, nu prea am auzit de Iulius Filip. Nici măcar în multele discuții cu vechii deținuți țărăniști, de la ,,durii” Valentin Gabrielescu și Ioan Lupu la minunatul om care a fost Ion Puiu, sau cu excepționalii senatori liberali Sabin Ivan și Emil Tocaci – ei bine, nu am auzit de respectivul. Cum nu am auzit nici de unii ,,revoluționari” care apar acum pe la manifestațiile #REZIST… Iar povestea celui care susține că făcea, ca deținut, bricege în penitenciar și le și dosea ca să le dea șpagă cadrelor și procurorilor… asta chiar mi se pare trasă de coadă! Una peste alta, nu cred că personajul Lazăr a fost altceva decît un procuror, fericit să se facă util și să mai ia niște bani că participa la comisiile de liberare, că l-ar fi lăsat și pe frate-său în pușcărie dacă ar fi fost pielea sau interesul lui în joc, dar nu că a fost un ,,torționar”! Păi atunci, cei ai anilor ’50 ce au mai fost? În plus, nu înțeleg cum de foștii deținuți – Filip și Muntean – nu i-au sărit în cap cînd a fost numit procuror general – sau chiar șef la Alba? Cum de nu a sărit Asociația Foștilor Deținuți Politici, extrem de vehementă și atentă cu ,,torționarii”? Că vorbim de Aiud, nu de o pușcărie obscură, neimportantă! În fine, cert e că mi se pare umflată povestea lui Lazăr, mi se pare de-a dreptul tembelă tumba făcută de PSD – devenit mai rău decît PNȚCDul lui Coposu în privința ,,torționarilor”, a ,,procurorilor” etc. Apropo – păi cum poate veni ALDE să spună că ,,procurorii comuniști nu au ce căuta în fruntea procuraturii”, cînd ei o au pe Norica Nicolai pe primul loc la europarlamentare?

Norica e un om de toată isprava, un demn și doct om politic, dar e fostă procuroare, ba chiar cu niște legături interesante… mai știa și Băsescu cîte ceva…

Pe de altă parte, Lazăr s-a îmbarcat în corabia nebunilor, adică a ,,anticomuniștilor” urlători… deci gata, peste bord, frate! Cum să mai stea acolo odată ce i s-a scos documentul?! Cum-necum o fi fost Filip Iulius, i-a semnat refuzul de eliberare… deci gata! Anticomunistul Lazăr… de la pușcăria Aiud! Țară de nebuni… sau ce? Iar cei de la PNL și USR sînt de-a dreptul bolnavi, demenți! Cum să te faci zid în jurul procurorului sistemului penal și penitenciar comunist?! Da, dacă era PSD, poate – dar voi, anticomuniștii lui Pește?! În schimb, un eveniment m-a uns pe suflet și îi dă dreptate lui Vadim dincolo de mormînt!

Asta pentru că omul pe care Vadim l-a desființat în nenumărate texte, omul care a jignit realizările poporului român din perioada Ceaușescu… ei bine, acel Vladimir Tismăneanu și-a dat arama pe față – dar și arama societății pe care o reprezintă! Aș fi putut pune titlul articolului ,,Cel mai dement text despre Augustin Lazăr”! Și chiar merita, tocmai pentru că autorul este un personaj ca Vladimir Tismăneanu. Fiul unui Kominternist s-a transformat în intelectual progresist, pro-occidental, pro-NATO, rusofob, anticomunist etc. etc. Mai presus de toate, este autorul părții teoretice a marii mizerii comandate de Traian Băsescu – așa-zisa condamnare a comunismului, în realitate, un mijloc prin care Băsescu a radicalizat populația, a făcut să fie denigrați oameni și realizări, dar a făcut să fie și maculată Istoria României. Tismăneanu a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – numită și

Comisia Tismăneanu – și a semnat ,,Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Denunțat ca fiind plin de falsuri și de o totală rea voință la adresa României, Raportul a fost folosit de Băsescu, dar și de străinătate în bătălii politice, dar și pentru a face presiuni asupra României. Vadim, în fruntea PRM-ului, a făcut o adevărată demonstrație în plenul parlamentului – un moment care a rămas în istoria instituției.

Ei bine, acest personaj, Tismăneanu, sem­ nează un articol în revista ,,Newsweek” – la origine americană, dar care apare și în variantă românească (sursele de finanțare declarate fiind greu credibile).

Articolul este intitulat ,,Augustin Lazăr și claritatea morală”. Nu, autorul nu dorește să evidențieze un contrast, ci pentru el chiar asta este Lazăr – ,,e claritatea morală”! Și mai mult decît atît, după cum veți citi. Sar peste aberații de tip ,,Augustin Lazăr are un moment în al său trecut care nu a fost tocmai luminos” (?!) și ajung la fraze esențiale: ,,Eroarea lui Augustin Lazăr a fost de a fi pus o semnătură automată asemeni milioanelor de semnături și adeziuni din epocă - o semnătură nefericită, mă grăbesc să o spun”. Adică ,,intelectualul” lui Băsescu echivalează semnătura pe o respingere a unei liberări din pușcărie (politică) cu o adeziune la PCR… eventual la UTC! Tismăneanu încearcă să jongleze cu mințile sărace, creînd un contrast între Lazăr care ,,nu a fost securist, nu l-a anchetat, nu l-a schingiuit, nu el l-a condamnat” pe Iulius Filip, cu cei care îl acuză. Iar în timp ce Lazăr este prezentat ca un fel de victimă a comunismului – ,,ce însemna să fii procuror în acea perioadă, poziția era una prin definiție ingrată dacă îți păsa de drepturile omului” – ei bine, prin contrast, acuzatorii săi sînt adevărați monștri! ,,Faptul că imunda campanie (…) este coordonată de oamenii securistului (colaborator sau ofițer) Felix și ai lui Ciripoi (SRS) este o probă irefutabilă că avem de-a face cu o mîrșăvie - scrie Tismăneanu - una la fel de inflamată precum frica acestor jivine de justiția independentă”. Și atenție, construcția articolului este una în trepte, iar acum ajungem la cea mai de sus: procurorul general este ,,omul care le stă ca un os în gît infractorilor care au capturat puterea guvernamentală în România”!

Iată și culmea textelor despre Lazăr: ,,Așa văd eu distincția necesară la acest tulbure ceas istoric: Augustin Lazăr simbolizează valorile societății deschise. Detractorii săi reprezintă forțele beznei, represiunii, infamiei”. Cred că, după acest text din ,,Newsweek”, nu se mai poate scrie nimic! Culmea ridicolului, a absurdului a fost atinsă – și sper ca Augustin Lazăr, despre care cred că se exagerează cînd e acuzat de unele fapte în cazul de față, ei bine, sper să se trezească și să-și dea demisia. Pentru că a fi ,,apărat” prin asemenea text e mai rău decît să fii atacat sau insultat! Parafrazînd, i-aș spune procurorului general – Lazăre, ridică-te și pleacă demn, ai fost un procuror care a făcut ce i s-a cerut, dar gata! – Tismăneanu e deja prea mult! Mai bine îi semnai liberarea lui Filip, chiar dacă te lua Securitatea. Poate ăia te ,,torționau” nițel, dar nu scriau asemenea aberații despre tine! De fapt, cred că textul acesta e blestemul lui Filip, Munteanu și al cine mai știe cui… Dumnezeu nu doarme, doar rațiunea – și atunci apar alde Tismăneanu!

Dar, repet, pentru noi, cei care, precum Tribunul, respectăm opera lui Nicolae Ceaușescu și a generaților care au construit ,,Epoca de aur” (vorba lui Octavian Paler), ei bine, pentru noi, scandalul Lazăr scoate la iveală, demonstrează clar atît fariseismul abject, cît și mitomania și ipocrizia patologice ale celor care au condamnat comunismul și perioada Ceaușescu. Șarpele așazisei democrații capitaliste și-a mușcat singur coada!

Arme noi, metehne vechi (2)

Am spus acum mulți ani, o mai spun și acum. Lumea trebuie să fie multipolară. Așa este normal să fie. Mai multe centre de putere, de forță militară și economică aduc un plus de stabilitate acestei planete, și așa destul de ,,stresată”. O lume multipolară constituie, de fapt, și regula democrației, un fel de sistem internațional pluripartidic, în care să existe o contrapondere la orice acțiune ce poate duce la un posibil dezechilibru de forțe. Or, prin ceea ce se întîmplă acum cu pasivitatea Rusiei, cu indiferența și cu egoismul Chinei, cu regionalismul limitat al Indiei, este clar că lumea are să rămînă unipolară, cu un singur punct de conducere, și anume SUA. Cine zice că UE este un pol de putere, se înșală. Este doar o ceată de birocrați corupți, care se luptă din răsputeri să își păstreze privilegiile. Nimic altceva. Faptul că SUA își impun, ușor, punctul de vedere în Europa este cea mai bună dovadă că UE este pe zi ce trece mai slabă, mai vulnerabilă.

Abordarea Rusiei, care se bazează strict pe un aspect militar al unor pontențiale atacuri la adresa sa, pentru a contracara hegemonia americană, dovedește faptul că acolo mentalitatea colectivă nu a evoluat deloc. Petru cel Mare, ca să modernizeze Rusia, a mers prin Vest cîțiva ani. Cu cunoștiințele însușite acolo a demarat procesul care a adus Rusia unde este acum. Evident, și cu sprijinul comunismului și a două războaie. Oare președintele rus, Vladimir Putin, nu a colindat deloc prin lume? Nu a învățat și el că imaginea și războiul mediatic sînt aspecte importante? Că nu doar triada nucleară contează cînd vrei să aduci plus valoare lumii în care trăiești?

Nu zic nimic de China, și nici de India. Au problemele lor, nu-i interesează soarta lumii în general. Soartă care depinde, pe zi ce trece, doar de ce se spune la Washington, și cam atît. Și asta nu ar fi chiar așa rău, dar, în timp, cine garantează că acolo, la Casa Albă, nu are să vină un nebun care, cu o apăsare de buton, să radă totul? Asta doar pentru simplul motiv că poate, și că nimeni nu-i stă în cale.

Văzînd ce se întîmplă în această perioadă, cum lumea unipolară se impune, trecînd cu ușurință peste toate regulile stabilite după cel de-al II-lea Război Mondial, nu poți să nu apreciezi forța fostului președinte american John F. Kennedy (JFK), din 1962.

Atunci, impunerea unei linii roșii a făcut nu doar ca lumea să nu dispară într-o eră apocaliptică, dar a arătat că a fi ferm înseamnă a ține civilizația în echilibru. Faptul că Rusia nu a făcut acest lucru, a dus la conflicte regionale și locale, la victime și la schimbarea hărților. Slăbiciunea a născut monștri și, pe măsură ce persistă, va lăsa în urma ei mulți morți și mai mulți răniți. Și, că tot vorbim de fermitate, vă asigur că fără această calitate, evreii nu aveau acum o țară a lor. În această săptămînă s-au împlinit 20 de ani de la bombardarea Iugoslaviei. Au fost uciși atunci mii de civili, mii de militari. Credeți voi că, dacă Rusia era, la acel moment, la fel de fermă cum a fost JKF în 1962, mai mureau acei oameni? O mare parte din vina că un popor ortodox a fost mutilat o poartă și slăbiciunea lui Boris Elțîn, un fost președinte care, poate, de acolo de unde este acum, regretă că, în loc să fie ferm, a ales alcoolul și ascunderea după deget. În prezent asistăm la un nou asalt asupra Serbiei. Vedem cum este pusă la încercare democrația în Venezuela. Am asistat și trăim încă un conflict în Ucraina. Toate acestea se datorează și slăbiciunilor altor state. SUA fac exact ce știu mai bine. Își apără interesele și cuceresc resurse, piețe noi de desfacere și forță de muncă. Este modul lor agresiv de a face politică. De a face bani. Cei care stau și se ascund după arsenalul lor militar, fie că este vorba de Rusia sau de China, nu doar că vor pierde. Dar, la rîndul lor, prin inactivitatea și rigiditatea cazonă de care dau dovadă, vor ajunge piețe de desfacere și cam atît. Pentru că nu poți să arunci cu arma nucleară atunci cînd poporul vine să ceară de mîncare sau doar o presă liberă, așa cum se întîmplă acum în Serbia. Cineva, acolo, la Moscova sau la Beijing, ar putea să se gîndească dacă e bine să trăim într-o lume multipolară sau unipolară. Și, în funcție de acest răspuns, fie să se facă acel Guvern Mondial și să știm o treabă, fie să se refacă total sistemul de drept internațional, să se ofere civilizației un nou set de legi care să guverneze această planetă. În Serbia oamenii protestează pentru că nu există presă liberă, în timp ce în Arabia Saudită sînt omorîți jurnaliști, și nimeni nu pățește nimic. Presa însăși trebuie reinventată, pentru că, acum, prin tot ce face ea, este o armă. O armă de distrugere în masă. Dar, pînă acolo, Rusia ori se adaptează prezentului, ori va rămîne tot mai izolată, tot mai militarizată, tot mai marginalizată, pînă cînd va veni un alt Gorbaciov secondat de un nou Elțîn care, de data asta, o vor face praf de tot.

Sfîrșit

RM

9

Vineri, 12 aprilie 2019

File de istorie • File de istorie Tezaurul României de la Moscova (1)

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict - despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfîrșească - cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare,

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începînd cu anul 1914 (cînd s-au angajat în conflict - fără voia lor - aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, cînd a intrat în luptă (într-o luptă

inegală) și România. În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducînd mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor. Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași. Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică. Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.

S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzînd Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținînd unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare.

S-au trimis, pe lîngă aurul B.N.R., colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri avînd valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara B.N.R., Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, C.E.C.-ul, Arhivele Naționale. După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935 și 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămîne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia. (va urma) Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române Sursa: Art-emis.ro

Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (26)

de mare, încît pentru limbile naționalităților abia mai rămîne loc. Cele mai importante obiecte de învățămînt – aritmetica, istoria, geografia, Constituția patriei - trebuie predate în legătură cu învățămîntul limbii maghiare, și anume din astfel de manuale și potrivit unui astfel de plan care a fost aprobat exclusiv de către Ministerul Cultelor și Învățămîntului, o împrejurare care face aproape cu totul imposibil învățămîntul copiilor în limba lor maternă. 5.

Presbiteriul școlilor, preoții, învățătorii și autoritățile bisericești cele mai înalte sînt silite să se îngrijească de învățămîntul limbii maghiare în așa măsură, încît fiecare copil, cînd părăsește școala elementară, să poată citi și scrie în limba maghiară. Și, deși această cerință este nefirească din punct de vedere pedagogic și este nerealizabilă în situația noastră etnografică, proiectul de lege prevede pedepse aspre pentru presbiteriile școlilor, pentru preoți, învățători, precum și pentru autoritățile bisericești, și merge chiar atît de departe, încît în multe cazuri sistează chiar dreptul bisericii de a-și menține școlile proprii“ (După Teodor Pavel, Op. cit., p. 106 – 107).

Din toate aceste prevederi reiese că proiectul de lege își propune ca scop nimicirea naționalităților cu ajutorul școlilor, fapt pe care chiar ministrul pentru Culte și Învățămînt îl recunoaște din capul locului, lămurind, în raportul de motivare a proiectului de lege, că scopul este ,,contopirea națională”. Prin aceasta era amenințată, însă, și existența bisericilor române, care în serviciul lor religios se folosea exclusiv de limba română. În aprilie 1907, Parlamentul maghiar votează legile școlare (,,Legile Appónyi”), vizînd desființarea școlilor confesionale românești, slovace și sîrbe. De la un număr de 2.756 școli românești elementare menționate în statistica din 1880, în anul 1914 s-a ajuns abia la 2.170, deci cu aproape șase sute de școli mai puțin (Cf. Magyar statistikai évkőnzv - Anuarul statistic maghiar, 1882, caiet IX, p. 94 – 99 și Magyarország kőyoktatás Űgye az 1914, évben - Problema instrucțiunii în

Ungaria în 1914, Budapesta, 1917, p. 12). În institutele de învățămînt superior, nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, ci s-a interzis chiar folosirea limbii române în timpul pauzelor dintre orele de curs (Dr. Constantin Stanca, Amintiri din anii de student, Cluj, 1929, p. 77). Împotriva legilor de maghiarizare au avut loc mari manifestații, întruniri populare, campanii în presa din Transilvania. La toate acțiunile, masele au exprimat hotărîrea de a-și apăra școala și limba, drepturile naționale. ,,Gazeta de Transilvania” scria: ,,Istoria neamului nostru, toate tradițiile și întreaga noastră valoare de popor conștient de rolul său în mijlocul societății vor rămîne și mai departe izvor viu de însuflețire, de gînduri nobile, de vorbe cinstite și de fapte mari” (Gazeta de Transilvania, 18 mai 1907).

La 12 martie 1908, cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani de la apariția primului număr al ,,Gazetei de Transilvania”, Nicolae Densușianu scria: ,,Gazeta, timp de 70 de ani, a fost organul cugetărilor, convingerilor, suferințelor și speranțelor naționale ale românilor de peste Carpați; a apărat cu demnitate onoarea și drepturile poporului român; a strîns legăturile ce unesc pe frații din aceeași familie; a întărit puterea morală a națiunii și a transmis faptele demne de memoria părinților noștri”.

Cu același prilej, în scrisoarea Sindicatului ziariștilor din București se aprecia că omagierea gazetei se înscrie ca o dată epocală în istoria redeșteptării naționale: ,,Politicește despărțiți, culturalicește, însă, una, avem astfel dreptul și noi a numi Gazeta Transilvaniei a noastră și a o sărbători ca pe a noastră, urîndu-i ca și de acum înainte să stea neclintită în slujba acelor idealuri, în lupta pentru care a putut să numere victorii sau înfrîngeri, dar cărora a rămas de-a pururea și în orice clipă credincioasă” (Gazeta de Transilvania, 16 martie 1908). (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

Contextul istoric

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante. Mai concret: dacă rămîneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să cîștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept! La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră. Pînă la urmă - ascultînd și de glasul opiniei publice - România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus. Soarta a vrut, însă, ca România să obțină mai mult decît putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300.000 de km pătrați. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie

TRANSILVANIA

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (6) În hotărîrea luată la marea adunare populară de la Blaj (10 martie 1907), se mai prevedeau următoarele: „3. Adunarea populară protestează înaintea tuturor factorilor constituționali ai țării împotriva proiectului de lege cu privire la situația juridică a școlilor elementare care nu posedă un caracter de stat și (împotriva dispoziției din acest proiect de lege) care dispune asupra salariilor învățătorilor din școlile comunale și confesionale, și cere ca acest proiect de lege să fie îndepărtat de pe ordinea de zi a Reichstag-ului. Nu îmbunătățirea salariilor învățătorilor ne neliniștește pe noi, ci condițiile de care este legată această îmbunătățire. Îndeplinirea acestor condiții, așa cum este prevăzută în acest proiect de lege, nu poate avea altă consecință decît nimicirea naționalităților nemaghiare și a bisericilor lor. În acest proiect de lege sînt nesocotite legile fundamentale de stat din anul 1868, pe care a fost bazată Constituția ungară și pe baza cărora a fost în general reîntemeiată această Constituție. 4. Limbile naționalităților nemaghiare sînt înlăturate chiar din acele școli agricole întreținute de naționalități și de bisericile lor și, în modul acesta, este lezat articolul 17 din Legea 44 din anul 1868, care obligă statul să poarte de grijă, în toate școlile, chiar și în școlile de stat, pînă la Academii și Universități, ca naționalitățile nemaghiare să folosească în învățămîntul public exclusiv limba lor. În celelalte școli elementare ale confesiunilor se acordă limbii maghiare un teren atît

datorie, patrie etc. Elitele românești, dar și o parte din poporul de rînd doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului. Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. - cum au tendința să facă unii în aceste zile - înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute. Acum un secol, micile țări și popoare gîndeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare. Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atîta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Prin acest război, în care atîția de-ai noștri au murit, ne-am mîntuit ca popor, reușind să ne cîștigăm dreptul la un regat de 300.000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.

O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducîndu-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”

10

Vineri, 12 aprilie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Istoria literaturii, ca un roman de moravuri După cum se va vedea, intenționăm să scoatem la lumină cîteva dintre opiniile criticului și istoricului literar Marian Popa, cuprinse în monumentala sa carte ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, două volume, însumînd peste 2.000 de pagini și cu o bogată zestre iconografică. Lucrarea cuprinde aprecieri temeinic argumentate sau doar simple notații despre literatura română de după 23 August 1944. Procedînd la o analiză dihotomică, cei mai mulți specialiști au apreciat că această epocă a fost săracă în creații artistice de valoare, un adevărat ,,deșert cultural”. Cauza principală fiind intruziunea ideopoliticului marxist-leninist-stalinistceaușist în actul artistic. După alții însă, în pofida acestei situații, caracterizată prin frică, cenzură și autocenzură, inerție și lipsă de imaginație, în primele două decenii de dictatură comunistă, au apărut și creații memorabile ,,Moromeții” (vol. 1), ,,Groapa”, ,,Bijuterii de familie”, ,,Bietul Ioanide”, ,,Cartea Oltului”, ,,Primele iubiri”, ,,În dulcele stil clasic” – dovadă peremptorie că talentul autentic nu cunoaște opreliști. Însă după acest prim val de aer proaspăt, lucrurile au reintrat în normal: Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Geo Bogza și Nichita cumințindu-se (Nicolae Labiș murise), s-au aliniat cerințelor vremii, altminteri n-ar mai fi publicat nimic. În același context trebuie amintită și politica din domeniul traducerilor, cînd (mai ales în populara Colecție ,,Biblioteca pentru toți”) cititorii s-au desfătat cu mai toate capodoperele din literatura universală – începînd cu Antichitatea, Evul Mediu, romanticii, dar și creațiile din epoca modernă. Ajungînd înspre zilele noastre, să menționăm și că firescul schimb al generațiilor, care a favorizat apariția șaizeciștilor și a optzeciștilor, a con­ tribuit hotărîtor la racordarea, fie și timidă, a literaturii noastre la însemnele modernismului european.

Revenind la lucrarea lui Marian Popa, începută în anul 1964 și tipărită în 2009 la Editura ,,Semne”, să reținem ecoul ei favorabil la public. Dar, corectitudinea ne obligă să zăbovim și asupra opiniilor de negare. Cei mai mulți contestatari i-au reproșat autorului că, alegînd calea exilului, s-a îndepărat de realitățile din țară, producînd o scriere adesea neobiectivă. Reproșuri aduse, cîndva, și lui Caragiale, care s-a văzut în situația de a nu mai izbuti în proiectata comedie ,,Titircă Sotirescu & Co.”.

Adunînd într-un mănunchi toate impresiile encomiastice, constatăm că ele converg în aceeași direcție: Marian Popa se vădește a fi adeptul lui G. Călinescu, cel care a pus în circulație o manieră de exprimare eliberată de orice constrîngeri stilistice apropiate de jovialitatea de tip rablaisian, minuția descrierilor balzaciene și fabulosul de tip folcloric. Odată cu el, studiile critice au început să fie citite cu pasiunea și destinderea aplicate scrierilor beletristice. S-a mai impus și modalitatea prin care G. Călinescu face analiza scriitorilor, folosind expresii scurte și cu un efect surprinzător. Astfel, răsfoind capodopera ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”, aflăm că Enechiță Văcărescu era un ,,iubeț”; Eliade Rădulescu, un ,,mesianic utopic”; Maiorescu, un ,,polemist fără egal”; Eminescu, ,,poetul național”; Macedonski, ,,neoromanticul byronian”.

Cum s-a văzut mai tîrziu, scriitorii care s-au încumetat să scrie și ei o Istorie a literaturii române proprie – Al. Piru, I. Rotaru, D. Micu, L. Ulici sau N. Manolescu – au adoptat stilul și maniera de abordare a profesorului Călinescu, care, prin tot ce a scris, a dat lecții de cum se face literatură la nivel european. Măcar Ion Rotaru a fost mai direct copiind, aproape pagină cu pagină, monumentala lucrare a maestrului său, cel puțin în primele două volume ale lucrării sale.

Luînd la puricat cartea lui Marian Popa, care are toate atributele unui roman sui-generis, să începem observația subliniind, în primul rînd, titlurile de capitole consacrate mersului evenimentelor culturale și politice, și abia mai apoi ale fiecărui scriitor pe ,,pînza vremii”. Astfel, primii ani de după invadarea României și impunerea cu samavolnicie a bolșevismului de tip stalinist s-au văzut cuprinși în capitolul ,,Sovietizarea: de la informare, prin formare, spre confirmare”. Apusul, care, în secolele precedente, fusese modelul civilizației românești, sub

comuniști, se numea: ,,Ex Occidente nox”. Concomitent, se pusese în circulație locuțiunea lui Sadoveanu: ,,Lumina vine de la Răsărit”. Stalinismul marcase începutul unei perioade negre în toată cultura, prin ,,Demascări, delimitări, respingeri”. Mihai Beniuc ,,știa 7 limbi străine plus limba rusă”. Mihail Sadoveanu se prezintă la Scaunul Judecății de Apoi cu ultimele sale romane complet ratate: ,,Mitrea Cocor deputat: ficțiunea descinde în viață”. Dar și Marian Popa este bîntuit de idiosincrazii: ,,Oameni cu pete: dalmațieni și porci de Bazna”. După cum are și simpatii: ,,Vasile Voiculescu contemporan cu Dumnezeu și cu veșnicia”. În sfîrșit: ,,Mișcarea poeziei.

Dramaturgia de serviciu”.

Plin de vervă se arată ironistul Marian Popa și cînd născocește explicații la instantaneele în care sînt surprinși scriitorii pe care i-a cunoscut mai bine, sau poate că le plătește niște polițe tardive pentru cine știe ce păcate.

Toate sînt niște miniaturi de istorie literară. Iată ce scrie sub fotografia lui Victor Efitimiu, care stă pe un fotoliu directorial: ,,În alte ocazii, în exact aceeași poziție, dar nu cu o țărancă în spate, ci cu o angajată a Teatrului Național în față, convocată pentru fellatio”. Malițios peste poate Marian Popa! Cam în aceeași arie semantică se înscrie și explicația de sub o altă poză: ,,La Uniunea Scriitorilor, ocazii festive cu duiumul. Al. Balaci sărind să-l îmbrățișeze pe sărbătoritul Al. Rosetti, iar acesta ferindu-se de prohabul celuilalt. În plan secund, D.R. Popescu, președintele obștei, privind scena agasat și sastisit”. Și ultima răutate: „Zaharia Stancu răcnind un discurs”. Dar Marian Popa poate să producă și comentarii prietenești. Ca de exemplu: ,,Gellu Naum, un băiat bun în 1956”. Sau Nicolae Labiș: ,,Există expresii mai pure ale simplității juvenile decît cele lăsate de Nicolae Labiș?”.

Sau: ,,Mara Nicoară, dar cînd nu mai avea 16 ani”.

Răsfoind mai departe cele două volume, dăm peste un lanț de fotografii cu aceeași tematică: dictatorii care nu mai pot de grija copiilor. După cum urmează: a) ,,Copii, ce știți voi despre Führer?”; b) ,,Mao iubind copiii în 1950”; c) ,,Stalin iubind și el copiii doi ani mai tîrziu”; d) ,,Ana Pauker la inaugurarea Palatului Pionierilor din București”; e) ,,Președintele G.W. Bush în anul 2007 iubind un copil preparat pentru iubire, în timp ce trupele americane de ocupație ucid copiii în Afganistan și în Irak”.

Dar, să ne oprim aici cu examinarea unor fotografii de epocă și să consemnăm opinii succinte ale criticului Marian Popa puse la începutul capitolelor consacrate mersului literaturii române din perioada 1944-2009 și a evoluției/involuției artiștilor care au compus-o. Și să începem cu sovietizarea României, susținută de propagandiști deghizați în independenți, precum, de exemplu, Mihai Ralea, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu sau Tudor Arghezi. Să nu fie supărare pentru nimeni, dar aceasta e maniera de lucru a subiectului nostru: începe cu critici și termină cu laude. ,,Ușurința miraculoasă cu care Mihai Ralea a trecut de pe o poziție politică pe alta (țărănist, carlist, legionar, comunist – n.n.) nu se explică prin aptitudinile de autosalvare, ci prin apartenența la Masonerie, care îl considera indispensabil tuturor regimurilor și regizează ambele fronturi ale ireconciliabilului mondial”. În atare situație, apreciem noi, opera filozofico-estetico-sociologică a trecut în penumbră, imediat după moartea sa, și astăzi nimeni nu mai știe cine a fost individul. ,,Omul Sadoveanu era dornic de bani și ducea o viață de senior medieval: era vînător și pescar, schimba casele, vilele și cabanele de vînătoare ca pe haine. Își bătea fetele cu biciul în stil slav. Membru de vază al Masonieriei, trebuie că fusese informat asupra direcției pe care o va lua România după război”. (În 1939, la cedarea Basarabiei, îi ataca pe ruși, ca, după un deceniu, să primească la Moscova Premiul Lenin pentru Pace – n.n.) ,,Care ar fi fost soarta lui Zaharia Stancu fără închinarea țării marxism-leninismului? Întrebarea devine superfluă, căci Stancu s-ar fi descurcat oricum și oriunde cu oportunismul și apucăturile sale sprijinite de o tenacitate care a fost mai curînd aceea a dorinței de supraviețuire, decît a unei mari vocații literare (...) Zaharia Stancu a făcut mult caz de poezia Mariei

Banuș, căreia îi deschide și biografia sexuală în magazia de decoruri a Teatrului Național”. Cazul Arghezi: ,,Arghezi interbelicul a făcut obiectul multor contestații – de la aceea, principială, a lui Ion Barbu, pînă la elogiile unor Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu.

Aparent, soarta lui postbelică ar putea fi considerată ca o prelungire normală a celei interbelice (...) Arghezi a fost un encomiast legionar, regal, antonescian, a prefațat «Ard malurile Nistrului», de Constantin Virgil Gheorghiu, carte antisovietică și antisemită (...) Totdeauna oportunist, Arghezi a elogiat constant pe guvernanți”. Poezia lui Mihai Beniuc în acest loc este explicabilă prin aceea că activitatea sa de ,,poet fruntaș” a cuprins și perioada interbelică, și perioada comunistă. L-or fi persiflat inamicii pentru arivismul său, dar poetul era poet. În rest, zice Marian Popa: ,,Mihai Beniuc este imaginea exemplară a oportunistului de succes, bazat pe elasticitatea unei specii intelectuale aparent univoce. Alege Germania hitleristă pentru un doctorat; lucrează în aparatul de propagandă antonesciană și continuă, pînă la moarte, ca membru marcant al partidului comunist, cîntăreț al lui Stalin, al lui Gheorghiu-Dej și al lui Ceaușescu”.

Nu putem trece la literatura realismului socialist fără să amintim, mai întîi, de ,,poetul revoluționar” A. Toma. ,,Pe numele său din acte Solomon Moscovici, pseudonimul i-l alesese Caragiale, precum titlul nobiliar în cazul unui aristocrat (...) Legenda spune că funcționari ai culturii noi s-au prezentat acasă la Arghezi cu rugămintea să scrie o tabletă despre A. Toma. Arghezi n-ar fi refuzat, dar ar fi întrebat candid: «Bine, dar cu se ocupă acest domn?».

Cu toate acestea, A. Toma s-a bucurat de toate onorurile în epocă: tipărit în tiraje uriașe, sărbătorit cu mare fast la vreo aniversare, academician, admirat de Sadoveanu etc., etc.”. Să revenim la Maria Banuș care ,,este practic autoarea unui singur volum de versuri remarcabil, «Țara fetelor» (1937) (...) Maria Banuș este, mai întîi de toate, femeie și, mai apoi, poetă. Unealta ei, dacă se pretează metafora de inadecvare, a fost sexul, dar fiziologia sexuală evoluează din adolescență pînă la bătrînețe, cu un uz postbelic condiționat socio-politic...”. Ion Călugăru (Ștrul Leiba Croitoru): ,,A fost fiul unui croitor sărac.

Cu timpul, devine protejatul lui Eugen Lovinescu, care îi propune pseudonimul. Nae Ionescu îi aprecia răutatea armonizată cu sluțenia. Scrierea de bază, «Oțel și pîine», este drumul dintre romanele tipice de reprezentare a instaurării concepției socialiste în industria siderurgică cu ajutorul activiștilor comuniști”.

Dintre poeții care debutaseră interbelic și se mențin la suprafață și în vremea comuniștilor, să ne oprim, odată cu Marian Popa, la Bacovia și la Blaga. ,,Profetul George Bacovia este util propagandei comuniste în perioada luptei pentru preluarea puterii, deoarece, prin el, e demonstrabilă condiția deplorabilă a unui mare poet în anii negri ai României postbelice și grijii noii puteri pentru el; în același timp, starea sa de apatie artistică nu poate produce nici o surpriză politică”.

Lucian Blaga: ,,Fiindcă refuzase să mai publice în Revista «Steaua», considerîndu-se «apolitic», Lucian Blaga intră în ghearele Securității. Care pune la cale un plan de măsuri privind un fost profesor universitar, filozof idealist și scriitor mistic, actualmente bibliotecar-șef al Filialei Academiei Române din Cluj... Eschivîndu-se de la orice angajare politică, Blaga este dat afară de peste tot. Se refugiază la Scheii Brașovului, cu nevasta și fiica, unde duce o viață dublă ca boem, cîntăreț în strană și scriitor de poezii amoroase la comandă”.

PAUL SUDITU P.S. Marian Popa a ales, pentru lucrarea sa, titlul ,,Istoria Literaturii române de azi pe mîine”, gîndindu-se poate că literatura e un act social cu implicații estetice, determinat de mersul istoriei. Așa cum a trăi de azi pe mîine înseamnă o viață cu urcușuri și coborîșuri, cu speranțe și dezamăgiri, la fel și literatura română din Secolul XX a fost influențată de mersul vremurilor – capitalism, revoluții, războaie, comunism, și iarăși capitalism. De multe ori s-a crezut că scriitorii și literatura lor vor pieri, dar n-au pierit. Ca să trăiască, cei mari au făcut compromisuri, iar cei mici au dat din coate, înțelegînd că a sosit și vremea lor...

RM

11

Vineri, 12 aprilie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (15)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (4)

Timp de două ceasuri, Churchill i-a pus lui Hamilton tot felul de întrebări privind întîlnirea acestuia cu Hess. „Mi-a pus toate întrebările care se pot imagina – avea să povestească ducele. Am răspuns cum m-am priceput mai bine şi după aceea m-a întrebat ce părere am. Era într-adevăr Hess? Eu cred că da – am răspuns. Dacă n-ar fi fost el, nu mi-ar fi pomenit de Albrecht Haushofer”.

Atunci Churchill, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi, a spus doar atît: – Viermele se află în fruct...

A doua zi dimineaţa, Churchill, ducele şi ceilalţi ofiţeri plecară la Londra, într-un cortegiu de automobile în mare viteză, încălcînd toate regulile circulaţiei. La orele zece erau în Downing Street. Anthony Eden, ministrul Afacerilor Externe, care fusese convocat, fu pus imediat la curent. La prînz, sir Alexander Cadogan îi telefonă lui Ivone Kirkpatrick, directorul serviciilor B.B.C. pentru Europa. Kirkpatrick locuise la Berlin din 1933 pînă în 1938, în calitate de prim-secretar al Ambasadei Marii Britanii. El îi cunoştea foarte bine pe principalii demnitari nazişti, printre care şi pe Hess.

Cadogan îl invită pe Kirkpatrick să vină de urgenţă la Foreign Office. Îi povesti imediat toată istoria.

– Sînteţi sigur că aţi putea să-l recunoaşteţi în mod indubitabil pe Hess? – l-a întrebat sir Alexander.

– Absolut sigur – i-a răspuns Kirkpatrick.

Imediat lui Kirkpatrick şi lui Hamilton li s-a pus la dispoziţie un avion. Au ajuns însă la Turnhouse abia pe la orele 21 şi 20 de minute, „morţi de foame, îngheţaţi şi obosiţi”. Nici nu apucaseră să se aşeze cînd sună telefonul: – Posturile de radio germane anunţă dispariţia lui Hess. Trebuie să ajungeţi la el cît mai repede cu putinţă.

– Avem totuşi nevoie de un anumit timp, fiindcă a fost transportat la spitalul militar din Buchanan Castle, la cîţiva kilometri distanţă.

– N-are importanţă. Trimiteţi-mi urgent raportul dumneavoastră.

Puţin după miezul nopţii, Hamilton şi Kirpatrick au sosit la Buchanan Castle. Au fost conduşi într-o cămăruţă, unde, îmbrăcat cu o pijama din flanelă gri, aşa cum li se dădea, conform regulamentului, tuturor soldaţilor din spital, Rudolf Hess dormea într-un pat de fier. „Obişnuit cu fastul şi splendoarea în care trăiau conducătorii nazişti – avea să povestească mai tîrziu Kirkpatrick –, mă uitam tăcut la camera aceea. L-am trezit pe prizonier. După o clipă de nesiguranţă, m-a recunoscut şi m-a salutat călduros”.

Au fost aduse pentru vizitatori două scaune de lemn.

Hess şi-a scos de sub pernă un teanc gros de însemnări şi a început să vorbească. Cei doi englezi, încremeniţi de uimire, au avut prilejul să asculte o interminabilă apologie a führerului, care a durat o oră şi jumătate.

Kirkpatrick n-a intervenit nici măcar o dată. Conferinţa a fost întreruptă numai de un telefon din partea lui Eden.

– Ei, aţi vorbit cu el?

– Da. Şi putem afirma în mod categoric că e, întradevăr, Hess.

– De ce a venit?

– Încă nu ştim. Vorbeşte de o oră şi jumătate, dar n-a ajuns încă la subiect.

După care, Kirkpatrick, stoic, se întoarse în cămăruţă ca să asculte în continuare vorbăria lui Rudolf Hess. Adjunctul lui Hitler se hotărîse să atace miezul problemei.

Ideea plecării îi venise pentru prima dată cu ocazia lecturii unei cărţi care trata politica externă dusă de Eduard al VII-lea. O carte imparţială, spunea el. Atunci îşi dăduse însă seama în ce consta greşeala fundamentală pe care o făcea Anglia: în tradiţia aceea condamnabilă, care o determina să se opună puterii continentale preponderente. Începînd din 1904, Anglia sprijinise Franţa împotriva Germaniei. Ea era deci răspunzătoare de războiul din 1914.

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (4) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (2) În domeniul ştiinţelor economice, sociale şi umanistice, cercetările româneşti au pus în valoare tradiţiile gîndirii economice şi sociale, pe baza cărora s-au elaborat lucrări fundamentale (tratate, dicţionare, monografii, enciclopedii etc.), ca de exemplu: Tratatul de Istoria României, Istoria Transilvaniei, Istoria Literaturii Române, Gramatica Limbii Române, Dicţionarul Limbii Române Contemporane, Dicţionarul Limbii Române Moderne, Dicţionarul Enciclopedic Român, Dezvoltarea Economico-Socială a României 1944-1964, precum şi alte lucrări de importanţă deosebită pentru cunoaşterea trecutului cultural şi ştiinţific al ţării şi a continuităţii lor în etapa dată de dezvoltare a României.

La rezultatele relevate s-au adăugat realizările cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice materializate în invenţii şi inovaţii care, prin ele­mentele lor caracteristice - de noutate, creativitate, progres -, au contribuit la ridicarea tehnicităţii producţiei şi la creşterea eficienţei economice şi sociale în ramurile şi domeniile în care acestea au fost aplicate. Concludente în sensul celor de mai sus sînt datele din industria chimică - şi din multe alte ramuri ale economiei -, care atestă că, în cadrul structurii acesteia, începînd din anul 1950, s-a creat practic o adevărată industrie proprie de medicamente, de coloranţi şi tananţi, mase plastice şi alte produse, pe baza utilizării invenţiilor şi inovaţiilor româneşti, cu efecte economice şi sociale de interes la nivelul întregii ţări. În anii 1950-1965 în industria chimică au fost aplicate un număr de 35.671 invenţii, inovaţii şi raţionalizări.

Potrivit informaţiilor şi datelor centralizate la nivel naţional, în anii 1950-1965, în România s-a înregistrat

la oficiile de invenţii şi mărci un total de 12.824 cereri de brevete de la solicitanţii naţionali. În acelaşi interval de timp, au fost introduse în producţie peste 480.000 de invenţii, inovaţii şi raţionalizări. Efectul economic postcalculat al acestora a depăşit ca valoare suma de 3,9 miliarde lei (egală cu 650.000 de dolari, la cursul valutar din 1965), din care 2,49 miliarde lei numai în anii 19611965 (Evidențe și analize ale Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci al României).

Rezultatele respective au fost posibile datorită faptului că statul român a preluat asupra sa toate sarcinile legate de executarea prototipurilor, experimentarea, aplicarea şi generalizarea invenţiilor şi inovaţiilor, stimulînd, în acelaşi timp, în funcţie de efectele economice şi sociale rezultate din aplicarea acestora, pe inventatori şi inovatori.

Din anul 1950 pînă la finele anului 1965, statul a cheltuit sub formă de recompense acordate inventatorilor şi inovatorilor români peste 300 milioane lei, echivalente cu 50.000 dolari (la cursul valutar din 1965).

Concomitent cu cercetările ştiinţifice şi tehnologice autohtone din anii 1945-1965, ale căror realizări au constituit contribuţii la patrimoniul ştiinţei şi creaţiei tehnice din domeniile de profil de pe glob, s-au desfăşurat numeroase și extinse activităţi ştiinţifice și tehnice, de deosebit interes economic şi social naţional, şi au fost puse în funcţiune, de către statul român, un număr crescînd de mari şi importante capacităţi de producţie pe cuprinsul ţării.

Exemple cronologice concludente: 1945. Intră în funcţiune Uzina Mecanică Constructoare de Maşini din Cîmpulung (jud. Argeş), care, începînd din 1957, fabrică autovehicule de proiecţie şi producţie integral românească pentru orice fel de teren.

Cunoscute iniţial ca autovehicule IMS, iar ulterior sub numele de ARO, acestea sînt exportate în numeroase ţări, fiind apreciate pentru soliditatea şi înaltul lor grad

Hitler, afirma Hess, avea dovada că Polonia, în 1939, ar fi acceptat propunerile Germaniei, dacă Anglia n-ar fi împins-o la rezistenţă. Aşadar, Anglia era răspunzătoare de războiul din 1939, aşa cum fusese și de războiul din 1914. Şi Hess rosti cu oarecare solemnitate: – Anglia este pierdută. Şi încercă să demonstreze acest lucru. În Germania, producţia de avioane devenise formidabilă. Ea depăşea cu mult pe cea a Angliei şi a Americii la un loc. În plus, Germania pregătea foarte mulţi piloţi. Anglia n-avea să fie niciodată în stare să-şi recupereze rămînerea în urmă.

– Cînd Anglia – spuse Hess – s-a apucat să bombardeze teritoriul german în mai 1940, führerul a crezut mai întîi că e vorba de o aberaţie de moment din partea ei. Şi a aşteptat, dînd dovadă de o răbdare exemplară, pe de o parte, ca să cruţe lumea de ororile dezlănţuirii unui război aerian total, pe de altă parte, fiindcă avea o slăbiciune sentimentală pentru cultura şi pentru monumentele engleze. Cu mare strîngere de inimă, şi numai după ce a aşteptat săptămîni de-a rîndul, a dat ordin ca Anglia să fie bombardată.

Hess trecu apoi la capitolul războiului naval. Sute şi sute de submarine erau în curs de fabricare. Întreaga Germanie era un imens şantier de submarine. Într-o zi, foarte curînd, toate căile de comunicaţie maritimă ale Angliei aveau să fie tăiate. Şi atunci, cum o să poată să mai subziste ea? „În schimb, în situaţia Germaniei nu există nici un punct nevralgic. Pe frontul intern nici o fisură nu era perceptibilă. Existau materii prime din abundenţă, iar cuceririle din anul precedent le asiguraseră mari rezerve economice şi militare. În Franţa, de exemplu, germanii găsiseră mii de tone de piese antiaeriene pe care Wehrmachtul le adaptase şi le pusese din nou în funcţiune.

Benzină era din belşug. Singurul lucru de care duceau lipsă erau grăsimile, dar izbutiseră să le suplinească prin diferite mijloace”. Trăgeau cumva nădejde că ar putea aţîţa vreo revoluţie în Germania? Plin de dispreţ, Hess respingea şi această eventualitate: – Führerul se bucură de o încredere oarbă din partea poporului german. (va urma) ALAIN DÉCAUX de funcţionalitate. Performanţele obţinute fac din aceste autovehicule una din cele mai spectaculoase realizări ale tehnicii româneşti, fiind clasificate printre primele autoturisme similare din lume.

La staţiunile agricole experimentale Mărculeşti (jud.

Ialomiţa) şi Studina (jud. Olt) se organizează primele experienţe în cîmp pentru studiul regimului de irigaţie a culturilor agricole. În tehnica acestor experienţe s-au folosit sifoane hidrometre tarate pentru măsurarea normei de udare şi s-a elaborat, ca prioritate, o formulă raţională de calcul al acestei norme, bazată pe noţiunea „limită de capacitate de cîmp”. Totodată, s-a precizat noţiunea de „interval al umidităţii active” şi s-a introdus conceptul de „plafon minim al umidităţii solului”, întrun moment în care pe plan mondial domina teoria egalei accesibilităţi pentru plante a apei din sol.

1945-1947. Începe construcţia conductei pentru transportul gazului metan din Transilvania în regiunile de la sud de Carpaţi. La 11 noiembrie 1946, fabricile din Azuga primesc prima cantitate de gaz metan din cîmpurile de dincolo de Carpaţi, iar la 17 decembrie acelaşi an se fac primele livrări către Centrul Industrial Cîmpina. În 1947 se construiesc ultimele tronsoane ale conductei magistrale spre Bucureşti, unde livrarea gazului începe la 18 decembrie. În acelaşi timp se execută şi conducta Sărmăşel - Cluj, terminată în februarie 1948.

1947. La Uzina „Tractorul” din Braşov (fostă I.A.R.) se fabrică primele tractoare româneşti, al căror prototip fusese prezentat încă de la 26 decembrie 1946. Dacă în primii ani s-a produs un singur tip de tractor, de 65 CP (premiat în 1965 cu medalia de aur la Tîrgul internaţional de la Leipzig), ulterior Uzina realizează aproape 40 de tipuri de tractoare, de la cele mici, de 26 CP, pentru viticultură şi legumicultură, pînă la cele grele de 360 CP, pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare, terasamente, construcţii etc., multe cunoscute şi exportate în peste 50 de ţări. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (11) Capitala rii – arena luptelor politice dintre partide – Prolog –

București – capitala României. Orașul în care trăiesc aproape 2 milioane de locuitori, cu zona metropolitană și cu vizitatori cifra ridicîndu-se, zilnic, la aproape 3 milioane. Cu o suprafață de 228 kmp., ceea ce înseamnă 0,8% din suprafața totală a României, Capitala are o arhitectură stradală însumînd 5.340 de străzi, care, strînse la un loc ar însuma 20.000 de m.p. Anul acesta, pe 20 septembrie, se vor împlini 560 de ani de la prima atestare documentară, ca reședință a lui Vlad Țepeș.

Dacă aceasta este borna istorică documentată, rădăcinile istorice ale Bucureștilor se afundă în neolitic, epoca bronzului și a fierului, Secolul XIV relevînd existența unei așezări feudale. O dezvoltare semnificativă a cunoscut orașul din vremea lui Mircea Ciobanul (mijlocul Secolului XVI), evoluînd și în secolul următor sub domnia unor iluștri conducători: Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, devenind principalul centru economic și politic al țării.

Din a doua jumătate a Secolului al XVII-lea, Bucureștiul devine capitala permanentă a Țării Românești, consolidarea și dezvoltarea economică și politică a urbei instalează Capitala ca punct central al Răscoalei lui Tudor Vladimirescu din 1821 și al Revoluției de la 1848 din Țara Românească.

După înfăptuirea Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859, Bucureștiul cunoaște o nouă afirmare, devenind capitala Statului Român (1862).

Să scrii despre capitala țării tale este o operațiune care degajă o încărcătură emoțională neegalată de alte asemenea abordări. Răsfoirea unor file de vechi cronici, care descriu în grai neaoș devenirea acestui tîrg pe scara timpului îți crează o profundă transfigurare, pe care ești dator s-o pui în pagină cu cît mai multă măiestrie. Vorbind de întinderea Centenarului, în Grila căruia au avut loc atîtea și atîtea transformări de ordin social, politic, militar, Bucureștiul și-a lăsat amprenta pe această sută de ani pe toate planurile semnalate mai sus.

Deoarece materialul de față nu-și propune trecerea în revistă nici măcar a celor mai vizibile evenimente jalonate pe parcursul acestui secol (nu near ajunge spațiul rezervat, iar scopul propus inițial ar fi deturnat), vom face un salt peste cele 36.000 de zile, ancorîndu-ne în realitatea mai apropiată nouă, cea din care ne hrănim idealul zilei de azi și viziunea zilei de mîine. Totuși, pentru că axa principală a demersului nostru este configurată pe coordonatele instituției Primăriei și, inevitabil, ale edilului din fruntea acestei instituții, vom exemplifica dăruirea personală și punerea în slujba comunității a vieții private prin numele a doi primari foarte în vogă în perioada lor de mandat la Primăria Bucureștilor: Dem. I. Dobrescu și Al. G. Donescu.

Primul, primar între 5 februarie 1929 și 18 ianuarie 1934 – a fost inițiatorul unor înfăptuiri edilitare de mare anvergură, printre care: asanarea lacurilor Colentinei, drenarea Dîmboviței, reconstruirea Palatului Regal, inaugurarea Muzeului Municipal, amenajarea lacului Snagov, terminarea noii aripi dinspre Cișmigiu a Liceului ,,Gheorghe Lazăr”, înființarea Pinacotecii Municipiului București și altele. Cel de-al doilea primar (1934-1938) a inițiat construcția multor clădiri publice, a inaugurat Luna Bucureștilor, a acoperit Dîmbovița între Calea Victoriei și Șerban Vodă, a încheiat amenajarea Lacurilor Herăstrău și Băneasa, începută sub mandatul primarului Dem. I. Dobrescu, a inaugurat

Primarul generalm Gabriela Firea Muzeul Satului, iar Grădina Botanică a devenit parc public tot sub mandatul său.

Privite de la distanța zilelor noastre, faptele descrise mai sus pot părea minore, însă schimbările aduse de aceste realizări au deschis noi orizonturi Capitalei României, punînd bazele unui oraș modern, în concordanță cu dezvoltarea marilor metropole europene. Venind spre noi cu aura unui secol de transformări perpetue, faptele înaintașilor ne obligă să le urmăm exemplul și să-i depășim.

Gabriela Firea-Pandele – de la iluzie la deziluzie Începînd cu 1990, Primăria Bucureștilor a avut pe fotoliul de Primar general un număr de 14 primari (incluzînd și 3 interimari). Făcînd o medie aritmetică ar reveni doi ani și ceva pentru ,,domnia” fiecăruia dintre aleșii poporului. Cu ce s-au ales bucureștenii în urma prestației acestor edili? Chiar dacă nu putem nega realizarea unor obiective (podul Basarab, pasajul Pipera, pasajul de la Mihai Bravu, Arena Națională, diametrala BuzeștiBerzei-Uranus, pasajul subteran de la Piața Presei, începerea podului de la Ciurel și străpungerea spre autostrada A1, parcările subterane de la Universitate, Piața Unirii și Pipera, linia de metrou Gara de nord-Străulești etc.) față de perioada de 3 decenii și de sumele imense de la buget, e prea puțin.

Vă mai amintiți de nume precum Ștefan Ciurel, Doru Viorel Pană, Nicolae Viorel Oproiu? Da, ei au condus cîțiva ani Bucureștii, nelăsînd măcar amintirea numelor lor. Alții ne-au lăsat anumite amintiri legate de fapte din afara sferei și misiunii lor de primar: Crin Halaicu, Viorel Lis, Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu...

Venirea la Primăria Capitalei a doamnei Gabriela Firea-Pandele era aureolată de statutul acesteia de om de televiziune, care cunoaște nevoile cetățenilor și, în raport cu acestea, de pe soclul de Primar general al Capitalei poate iniția proiecte care să schimbe fața Bucureștilor în bine, avînd posibilitatea să rămînă în memoria bucureștenilor așa cum, la vremea lor, au rămas foștii primari Dem. I. Dobrescu și Al. G. Donescu. Păcat că n-a fost să fie așa! În cei aproape 3 ani pe acest fotoliu, actualul Primar general al Capitalei s-a remarcat doar prin lansarea de proiecte magnifice, pe hîrtie, prin reducerea drastică a unor investiții, pe anumite obiective, ceea ce a modificat substanțial structura proiectului, sau prin neluarea în considerație a firmelor cu capital românesc, înscrise la anumite licitații. În ceea ce privește traficul prin București, infernul pe care sîntem nevoiți să-l suportăm zilnic, de dimineața pînă seara, promisiunea făcută în 2016, precum că în 6 luni vom ajunge să circulăm civilizat, s-a topit în vînt. Declarate domenii prioritare, infrastructura și siguranța rutieră au ajuns la limita suportabilității bucureștenilor, fondurile cheltuite pînă acum nejustificînd optimismul doamnei primar.

Un exemplu concludent: introducerea benzii unice pentru vehiculele STB, experiment făcut pe traseul DN1 - Bulevardul Kiseleff - Bulevardul Prezan Calea Dorobanților, care a fost un eșec. Motivul?

Adoptarea unei soluții nerealiste: în loc să introducă banda unică înainte de intrarea în pasajul de la Băneasa, aceasta a început după acest pasaj, ceea ce a condus la un blocaj imens, pînă la Săftica, iar direcționarea șoferilor spre alte intrări în Capitală a creat blocaje în alte zone (Colentina, Andronache, Pipera). Pentru că tot sîntem la capitolul transport și infrastructură să mai amintim un alt proiect rămas în mapă: construcția celor 67 km de piste pentru biciclete, dintr-un total de 240 km cît va avea Capitala. Dacă aveți chef, puteți calcula deceniul cînd proiectul va fi finalizat, dacă pînă acum s-au dat în folosință doar 7 km de piste pentru biciclete.

Nu demult, pe 4 martie a.c., am comemorat evenimentul petrecut în urmă cu 42 de ani, la 4 martie 1977, cînd, în urma cutremurului din acea seară, au murit 1.570 de oameni, peste 11.300 au fost răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Astăzi, în București, sînt numai în clasa I de risc seismic 349 de blocuri, semnalizate cu bulină roșie. Dintre acestea, cu toate angajamentele sforăitoare ale tuturor primarilor, doar două blocuri au fost consolidate.

Chiar în ziua de 4 martie a acestui an, Gabriela Firea, recunoscînd importanța acțiunii de consolidare, și-a expus previziunile pînă în 2020, angajîndu-se că: ,,Pînă în anul 2020 vom interveni în toate clădirile care au risc seismic de clasa I”. Imposibil de crezut odată ce, la ora actuală, din cele 349 de clădiri aflate în situația amintită, doar două au fost finalizate. În Consiliul General al Capitalei scandalurile se țin lanț, neexistînd ședință fără ,,scîntei”, ordinea de zi fiind privită din diferite unghiuri de vedere, în raport cu partidele politice din care fac parte consilierii generali, de multe ori eșecul echipei administrative de la Primărie fiind ,,justificat” prin sabotarea unor proiecte de către opoziție.

O fi și acesta un motiv al slabei prestații a doameni Firea în înalta funcție de Primar general al Bucureștilor, dar concluzia cu iluzia și deziluzia rămîne valabilă.

Pomeni electorale fr coliv Deși multe dintre promisiuni n-au fost decît vorbe frumoase, rostite de doamna Gabriela Firea în campania electorală, punîndu-și la bătaie tot farmecul feminin, astăzi acestea sînt compensate cu o metodă inovativă menită să le facă uitate, inducînd în conștiința unor bucureșteni mulțumirea efemeră a unui cîștig nesperat – pomana electorală. Desigur, din rațiuni umanitare nu poți nega necesitatea adoptării unor măsuri menite să amelioreze condițiile de viață ale unor semeni de-ai noștri, în măsura în care, din bugetul avut la dispoziție (să nu uităm: buget format din taxele și impozitele plătite de majoritatea covîrșitoare a bucureștenilor), Primăria a rezolvat

Centura Bucureștilor în blocaj

problemele majore ale Capitalei (infrastructură, transport, sănătate, învățămînt, cultură, încălzire etc.). Numai că...

Doamna primar general Gabriela Firea a devenit persoana cea mai milostivă din București, dar pe banii contribuabililor bucureșteni. Din cîte dovezi ne-a dat, nici nu știu cu care să încep: 2.200 de tineri – sejur la mare (prin Centrul pentru Tineret al Municipiului București); 16.000 de elevi și 2.000 de profesori – sejur la mare (prin PROEDUS); 1.500 de lei pentru fiecare cuplu care se căsătorește; 2.500 lei pentru fiecare nou-născut; mii de vouchere, în valoare de 500 lei fiecare, pentru achiziționarea de către populație a bicicletelor; 1.200 lei, lunar, pentru fiecare familie monoparentală; etc.

Fiind o problemă care poate induce o judecată de ordin emoțional, trebuie să fim lucizi în a formula anumite păreri pro sau contra. Analizînd efectul general al acestor măsuri, s-a putut constata și efectul de bumerang al acestor pomeni populiste, cum ar fi, de pildă, creșterea numărului persoanelor cu handicap (la aflarea veștii cu mărirea ajutorului), numai într-un trimestru, de la 57.000 la 70.000.

Multe gravide din localitățile limitrofe Capitalei își fac mutația în București pentru a beneficia de ajutorul de naștere, în valoare de 2.500 de lei. O serie de sociologi cu impact la public au făcut declarații de presă, arătînd limitele acestor numeroase ajutoare, precum și variantele înlocuirii acestora cu măsuri de lungă durată, mobilizatoare pentru cei în cauză.

O expresie a acestei situații dificile și sensibile o îmbracă declarația sociologului Alfred Bulai, care ar trebui studiată de doamna primar: ,,Trebuie făcută o diferență reală între cei care au nevoie de un ajutor real de la societate și cei care nu au nevoie de el.

Simplul ajutor are utilitatea lui, dar pînă la un punct pentru anumite categorii, important este ca oamenii să fie stimulați și să își rezolve singuri problemele, pentru că sînt foarte multe persoane care pot munci și nu o fac. Nu trebuie să fie implicați întotdeauna banii publici în acordarea acestor ajutoare sociale, sînt școli, oameni de afaceri, organizații non guvernamentale care pot ajuta. Dacă Primăria are bani și pentru lucrurile importante, vizibile, cum sînt modernizările, infrastructura, atunci e foarte bine să ajute. Dar atunci cînd toți banii se duc spre astfel de acțiuni, avem o problemă”. Într-adevăr, avem chiar mai multe probleme. În loc să înființeze centre de zi pentru seniori, cu activități creative și de socializare, Primarul general oferă cadouri cu ocazia nunții de argint, de aur și de diamant, bilete la spectacole, excursii și pelerinaje.

Parangheliile publice (concerte, tîrguri, spectacole etc.) mănîncă bani din bugetul Primăriei, în timp ce gropile de pe drumurile din Capitală – cărora primărița ne cheamă să le facem inventarul – se înmulțesc și se adîncesc pe zi ce trece. Ca să apreciați dimensiunea acestor cheltuieli vă spunem că, întrun an, suma poate ajunge la două milioane de euro.

Numai la spectacolul ocazionat de Ziua Europei și la Hit Revelion 2018, organizat în Piața ,,George Coșbuc”, totalul a însumat 880.000 de euro.

Un dosar cu ghinion Am pe masa de lucru 3 documente provenite din 3 direcții: Uniunea Europeană, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Primăria Muni­cipiului București. Fiecare are ca fir conducător, dar tratată la niveluri diferite – problema canalizării. Poate, pentru unii dintre cititori, subiectul pare ceva banal, dar veți vedea că este de importanță nu numai națională, ci și europeană. Primul document: Directiva europeană 91/271/EEC. Potrivit acesteia, pînă la 31 decembrie 2018, toți locuitorii din așezările cu peste 2.000 de locuitori ar fi trebuit să aibă gospodăriile branșate la sistemul de canalizare. În caz contrar, România va fi supusă la penalizări zilnice de sute de mii de euro, cu riscul returnării fondurilor europene primite pentru construirea sistemelor de canalizare. Al doilea document: o Circulară a MDRAP, care obligă

toți locuitorii din zonele unde există canalizare să se racordeze la rețelele respective și să renunțe la WC-urile din fundul curții. Al treilea document: un dosar cu memorii, reclamații și sesizări – demersuri adresate de cetățenii Străzii Ghidigeni, de mai bine de 20 de ani, Primăriei Capitalei și Primăriei Sectorului 5.

Pentru că, în ceea ce privește cele două documente cuprinzînd Directiva europeană și Circulara autohtonă, ne-am edificat, să prezentăm (pe scurt) ultimul dosar. Porțiunea de stradă despre care este vorba – Ghidigeni – pornește din Prelungirea Ghencea și se termină la punctul numit ,,Canal”, sub un km lungime. Stradă veche, cu multe locuințe din paiantă, deși printre ele și-au făcut apariția vile și chiar blocuri moderne, aceasta este lipsită de elemente moderne și necesare – expresie a lumii civilizate contemporane – apa curentă, canalizare, asfalt. Este singura stradă din zonă abandonată de către toți edilii Capitalei și ai Sectorului 5, care s-au perindat la conducerea instituțiilor respective în toți acești ani.

Această întoarcere în timp – cu WC-ul în curte și cu apă de la puț, a determinat demersul ce a generat

Str. Ghidigeni, cînd plouă multe depeșe către cele două primării de-a lungul anilor. Răspunsurile, de multe ori încurajatoare, au rămas pînă în momentul de față la nivel de teorie îmbibată cu justificări și promisiuni ce s-au dovedit deșarte. Nu avem spațiu tipografic la dispoziție pentru a arăta tot schimbul de corespondență, totuși, cîteva mostre vor fi necesare pentru a ilustra crasa indiferență a edililor Capitalei în a crea confortul și civilizația necesară desfășurării vieții celor care i-au trimis în aceste funcții.

Iată mai întîi ce declara Sorin Oprescu în noiembrie 2013, sosit chiar la fața locului, în capătul Străzii Ghidigeni dinspre Prelungirea Ghencea, la o întîlnire cu cetățenii: ,,În acest moment se lucrează la rețeaua de apă și canalizare pe strada Bulgăruș, pe strada Ghidigeni se lucrează la rețeaua de canalizare, iar în primăvară vom începe lucrările și pe restul de patru străzi”. Într-adevăr, pe locul de unde a cuvîntat primarul s-au introdus cîteva tuburi, după care lucrarea s-a oprit, strada arătînd acum așa cum se vede în fotografie, adică mai rău ca o uliță oarecare din cel mai sărac sat din Vaslui. Într-un răspuns din 13 iunie 2014, după ce solicită o derogare de la HGR 930/2005, Direcția Generală Infrastructură și Servicii Publice, Direcția Utilități Publice din PMB, încheie într-o linie optimistă: ,,Urmare celor mai sus precizate, avem speranța că înțelegeți că Primăria Municipiului București, (pardon de virgulă! – n.a) întreprinde toate demersurile necesare posibile pentru a putea rezolva situația descrisă de dv.”

Aceeași Direcție din PMP, după ce a ,,întreprins toate demersurile necesare posibile”, Strada Ghi­ digeni rămînînd tot de pămînt, răspunde la o nouă sesizare, în 13 martie 2015, într-un mod pretențios, act în care este invocată pînă și Comisia Europeană, Direcția Generală pentru Politică Urbană și Regională, din care evidențiez următoarele rînduri, reproduse și ele de semnatarii adresei dintr-o notificare a Ministerului Fondurilor Europene: ,,Ne-a fost comunicat faptul că în ceea ce privește lucrările de extindere a rețelelor de alimentare cu apă și canalizare în zona Ghidigeni, considerăm că lucrările sînt justificate dar trebuie analizată durata

de implementare; conform regulilor de finanțare, contractul de execuție trebuie întocmit în conformitate cu modelele standard (...) și că lucrările amintite ar putea fi finanțate în cadrul perioadei de programare 2014-2020, fiind însă necesare detalii tehnice și justificări suplimentare în acest sens”. Ce se poate înțelege din acest răspuns alambicat? Bineînțeles că este un răspuns în bătaie de joc, amestecînd date și instituții europene pentru a-i îmbrobodi și ameți pe cetățeni. Finalul este apoteotic, în special prin minciunile pe care le cuprinde: ,,Vă mulțumim pentru înțelegere și rămînem la dispoziția dumneavoastră cu orice alte informații suplimentare privind derularea procedurilor descrise”. Doar la semnătură e o diferență: dacă pe adresa anterioară semna și directorul executiv, domnul Cosmin Flavius Gheorghiu, la aceasta de pe urmă semnează numai directorul executiv adj., doamna Magdalena Iuga. În sensul arătat pînă acum, schimbul de adrese s-a dezvoltat, diferind doar unii semnatari, în timp ce problemele Străzii Ghidigeni au rămas neschimbate. În acest dialog al surzilor, într-un răspuns din 3 mai 2018, semnat în frunte cu directorul general al Direcției Generale-Servicii Publice, doamna Cătălina Gușavan, PMB vine cu o altă promisiune, din nou cu trimitere la Uniunea Europeană, răspuns din care reproduc un pasaj: ,,La momentul actual, pentru Aplicația de finanțare s-au obținut două certificate de urbanism cel aferent investiției din Str. Ghidigeni avînd nr. 154/12.03.2018. Au fost depuse documentațiile pentru obținerea avizelor solicitate de CU, urmînd ca, după obținerea avizelor, documentația să fie depusă formal la Ministerul Fondurilor Europene – Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Infrastructură Mare”.

Dacă ne întoarcem, de data aceasta la un răspuns primit de la APA NOVA, toate răspunsurile anterioare nu mai fac doi bani deoarece situația se complică, SC APA NOVA București SA și PMB lucrînd la un proiect comun: ,,În funcție de data la care acest proiect va fi acceptat la finanțare și auto­ rizat să înceapă execuția lucrărilor, SC APA NOVA București SA va demara lucrările pe Str. Ghidigeni, urmînd ca la încheierea acestora sistemul rutier să fie modernizat în totalitate”.

Concluzia? Rămîne cum am vorbit.

O stradă din București, capitală europeană, în mileniul III, arată exact ca acum 100 de ani: fără canalizare, fără apă curentă, neasfaltată și fără trotuare. Primăria – după cum se poate constata din adresele prezentate – așteaptă, probabil, specialiștii de la UE să vină să modernizeze Str. Ghidigeni.

Probabil, la anul, în campania electorală, vor curge iar promisiunile și angajamentele, care se vor referi și la Str. Ghidigeni, dar nimeni nu le va lua în serios.

București - Mileniul III Pînă atunci însă, locuitorii de pe acestă stradă îi adresează o întrebare doamnei Primar general Gabriela Firea Pandele: ,,Cine va plăti amenda cuprinsă între 2.000 și 4.000 de lei către Garda de Mediu, pentru folosirea, în continuare, a haznalelor din fundul curții, a foselor septice care infestează pînza freatică din care se alimentează puțurile din curțile oamenilor?”

Situația descrisă mai sus, înainte de a fi o problemă birocratică, reprezintă și ea rezultanta luptelor politice cu care se delectează edilii Bucureștilor. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 12 aprilie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Un lătrău cu scîrț Motto: ,,Jos mîna de pe fibra cea străbună,/ Lăsați în pace numele sublim/ Creat de un Tribun, de un Vadim/ Cu gîndul doar la Patria Română” (Geo Ciolcan) Trîmbițata politică liberală care l-a pus pe Rareș Bogdan șef de listă la alegerile europene a devenit un titlu de glorie pentru Sică Mandolină și pentru Klaus Iohannis, un președinte care confundă poporul cu națiunea, afirmînd că în România și în Republica Moldova există două popoare diferite. Mă uimește că acest prim-turist al țării - care nu are nici o empatie pentru românii de rînd, adică pentru aceia care au avut ghinionul să nu-și poată achiziționa 6 case, așa cum a reușit el, și care, în materie de politică externă s-a remarcat doar printr-un servilism dus la extrem – este tolerat de mai bine de 4 ani, în loc să fie aruncat la coșul deșeurilor istorice. Simțind că apatia care domnește printre ,,liberalii săi” este total neproductivă în contextul alegerilor europarlamentare și, mai ales, al campaniei prezidențiale, arogantul de la Cotroceni l-a trimis la luptă pe vajnicul purtător de batiste colorate și pantofi cu scîrț de la Realitatea TV, care i-a fost un sprijin de nădejde în obținerea primului mandat.

După ce protectorul său i-a statuat și locul în ierarhia candidaților PNL la europarlamentare, numindu-l cu afecțiune,,number one”, Rareș Bogdan - acest lătrău infatuat care, din postura de ,,moderator” de emisiune tv, a practicat o politică partizană cu accente extremististerice - a fost adoptat de liberali ca un soi de ,,guru” al urmașilor Brătienilor (?!). În această atmosferă tulbure, în care politica românească pare a fi total debusolată, se aud puține voci responsabile care să amintească faptul că ,,este nevoie

Teodorovici bate în cuie momentul adoptării monedei euro

Autoritățile române insistă că obiectivul țării noastre în ceea ce privește adoptarea monedei euro este anul 2024. „România şi-a stabilit un obiectiv clar: anul 2024. Chiar dacă sîntem gata cu anumite cerinţe, totuşi decizia se ia la nivel european. România, în acest sens, are un plan foarte bine stabilit. Anul trecut, în decembrie, Guvernul a aprobat un astfel de plan, pentru trecerea la moneda euro. Noi ne ţinem de el, ne îndeplinim obiectivele, cum am făcut întotdeauna”, a spus ministrul Finanțelor, Eugen Teodorovici, în preambulul reuniunii Eurogrup şi reuniunii informale a miniştrilor de Finanţe (ECOFIN), organizate la Bucureşti, în perioada 5-6 aprilie. Țara noastră îndeplinea pînă în 2017 cele cinci criterii de la Maastricht pentru adoptarea monedei euro însă în ultimul an s-a îndepărtat major. Deficitul bugetar de maxim 3% mai poate fi menținut doar din pix, avem cea mai mare rată a inflației din UE iar cursul leu-euro este foarte volatil, el neavînd voie să varieze decît într-un interval de 15%. România nu îndeplineşte criteriul privind

Ce s-a mai întîmplat cu salariile? În luna februarie 2019, cîştigul salarial mediu nominal brut a fost de 4.819 lei, cu 0,4% mai mic decît în luna ianuarie 2019, potrivit Institutului Național de Statistică.

Cîştigul salarial mediu nominal net a fost de 2.933 lei, în scădere faţă de luna precedentă cu 3 lei (-0,1%).

Comparativ cu luna februarie a anului precedent, cîştigul salarial mediu nominal net a crescut cu 17,9%. Scăderile cîştigului salarial mediu net faţă de luna ianuarie 2019 au fost determinate de acordarea în lunile precedente de premii ocazionale (prime trimestriale, anuale, pentru performanţe deosebite sau al 13-lea salariu), drepturi în natură şi ajutoare băneşti, sume din profitul net şi din alte fonduri. De asemenea, scăderile cîştigului salarial mediu net au fost cauzate de nerealizările de producţie ori încasările mai mici (funcţie de contracte/proiecte), precum şi de angajările de personal cu cîştiguri salariale mici în unele activităţi economice. Cele mai semnificative scăderi

de o aducere în prezent a nevoilor spirituale și materiale ale celor care iubesc cu adevărat România”. Am citat din interviul acordat la 22 martie a.c. de redactorulșef al revistei ,,România Mare”, Lidia Vadim Tudor, fiica Tribunului, care a punctat inteligent: ,,Consider că valorile promovate de tatăl meu nu sînt împărtășite la acest moment de absolut nici o formațiune politică”.

Sînt convins (și nu sînt singurul) că mesajul transmis în acest interviu a venit la momentul potrivit, atenționînd partidele antinaționale să nu uite că trebuie să servească nevoile și aspirațiile poporului român și că ,,interesul personal, meschin trebuie lăsat la o parte”. Iar soluția pentru ca România să devină un stat puternic ar fi, în opinia Lidiei Vadim Tudor, adoptarea unui plan de țară, pe termen lung, care să fie respectat și urmat indiferent de forțele ajunse la putere, ,,mai ales dacă acel plan prevede, totodată, dezvoltarea și acumularea capitalului național, dar și dragostea de România, de români”. Împărtășesc pe deplin ideea că avem nevoie de politicieni care să promoveze unitatea națională și să apere demnitatea poporului român. Vedem, în schimb, că însuși președintele țării - cel ce ar fi trebuit să fie un exemplu în acest sens -, prin gesturi politice nesăbuite și discursuri iresponsabile, cu privire la probleme cardinale (inclusiv atunci cînd confundă ,,poporul” cu ,,națiunea”), nu face altceva decît să semene discordie și să provoace dezbinare între români. Halal marionetă a străinătății...

ANTON VOICU NOTA REDACȚIEI: Cu ocazia împlinirii a 85 de ani de viață, îi dorim inimosului nostru colaborator, dl.

Anton Voicu, sănătate, aceeași energie creatoare care l-a consacrat ca autor în paginile revistei ,,România Mare” și un călduros ,,La Mulți Ani!”.

Pastila sãptãmînii

15 ani de NATO (urmare din pag. 1) De ce, totuși, nu s-a întîmplat așa? Pentru că cei care sînt la conducerea politică a acestei organizații au înțeles ce mină de aur poate să devină această alianță pe timp de pace pentru industria militară occidentală, mai ales cînd cu o mînă arăți pisica membrilor integranți, în timp ce cu cealaltă le iei bani. Chiar dacă nu se spune public, faptele și declarațiile celor care reprezintă NATO nu fac altceva decît să valideze cele afirmate mai sus. Pentru a crește și a prospera, este nevoie de două lucruri: a. Să existe o sperietoare, și se pare că terorismul nu a fost suficient pentru asta, așa că au revenit la fostul spațiu sovietic, Rusia în primul rînd; b. Alianța să se extindă cît mai mult, să dezvolte piața de desfacere, astfel încît o taxă de 2% - 4% din PIB să nu fie imposibil de colectat anual, sumă care să meargă în bunăstarea milita­rilor dar și în industria producătoare de tehnică militară.

Cele două puncte expuse se întrepătrund armonios și sînt promovate insistent de ade­ vărați agenți de vînzări, deghizați, este ade­vărat, fie în analiști militari sau generali în retragere, fie în politicieni corupți, care nu fac altceva decît să amplifice ,,zgomotul” de război promovat de primii. Mecanismul este simplu, este eficient, și se joacă la un nivel atît de înalt, încît stai și te gîndești cît de proști sînt cei care îl acceptă, popoarele adică. Pînă la urmă, ele plătesc, la propriu, prin taxe, acest teatru la care, de ani de zile, asistăm impasibili și neputincioși.

Dar, din spirit de conservare, acceptăm acest circ, plătim pentru el și ne rugăm ca aceia care acum sînt în postura de sperietoare să nu ia acest joc în serios, și chiar să facă ceea ce ,,analiștii militari” ne spun aproape în fiecare seară.

Să lăsăm, așadar, ca NATO să rămînă doar un instrument eficient de marketing, un fel de jucărie a celor mari, iar noi, cei mici, să încercăm să trăim cît mai fericiți la adăpostul acestei umbrele, fie că este doar o fumigenă mediatică servită în serial, sau doar iluzia că avem un scut la Deveselu care ne poate apăra de cei care ne vor răul.

cursul de schimb întrucît nu este membră a mecanismului cursului de schimb (MCS II). Înainte de a adera la zona euro, este necesar ca un stat membru să participe la acest mecanism, fără să cunoască tensiuni grave, timp de cel puţin doi ani. „Dacă dorim ca ţările să prospere în cadrul zonei euro, convergenţa economică reală este la fel de importantă ca şi convergenţa nominală. De aceea este important ca ţările care doresc să adopte moneda euro să stimuleze productivitatea, să sporească investiţiile, să îmbunătăţească situaţia ocupării forţei de muncă şi să soluţioneze problema inegalităţilor”, a declarat recent comisarul european pentru afaceri economice şi financiare, Pierre Moscovici.

Tabloul României este unicat în UE. Avem creșteri la ambele deficite, bugetar și cont curent, în ciuda creșterii economice. În plus, inflația este de peste 3% iar investițiile sînt la un nivel minim. România are cel mai scăzut nivel al veniturilor bugetare în PIB, sub 30%.

La capitolul deficit bugetar, riscăm an de an să sărim de 3%, atît cît trebuie să fie maxim, conform Tratatului de guvernanță fiscală. Cheltuielile statului au crescut cu aproape 17% anul trecut, iar veniturile, raportate la PIB, sînt aproape nemișcate. În aceste condiții, bariera de 4% va fi sărită pentru că anul trecut ne-am oprit cu deficitul la 2,88%. Inflația este

în acest moment de 4,6%. Aceasta ar trebui să fie mai mică sau egală cu 1,5 puncte procentuale peste media celor mai performanţi trei membri ai UE. Ceea ce este exclus. În ceea ce privește dobînzile pe termen lung, acestea nu pot trece decît cu două puncte procentuale peste media celor mai performanţi trei membri UE. În schimb, la capitolul cursului de schimb vedem un leu foarte slăbit, cu recorduri minime istorice în această lună. În ceea ce privește datoria publică, România se încadrează în limitele de convergență (stabilite la 60% din PIB) însă pe termen lung este o mare problemă pentru că ne împrumutăm tot mai mult.

Cosmin Pam Matei

ale cîştigului salarial mediu net s-au înregistrat după cum urmează: cu 20,6% în extracţia minereurilor metalifere, respectiv cu 14,9% în extracţia petrolului brut şi a gazelor naturale; între 3,5% şi 7,0% în extracţia cărbunelui superior şi inferior, activităţi de servicii anexe extracţiei, depozitare şi activităţi auxiliare pentru transport, activităţi de asigurări, reasigurări şi ale fondurilor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de asigurări sociale), tranzacţii imobiliare, fabricarea altor mijloace de transport, transporturi aeriene; între 1,5% şi 3,0% în fabricarea substanţelor şi a produselor chimice, fabricarea de maşini, utilaje şi echipamente, transporturi terestre şi transporturi prin conducte, producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat, hoteluri şi restaurante, alte activităţi industriale.

Creşteri ale cîştigului salarial mediu net faţă de luna precedentă au fost determinate de acordarea de prime ocazionale (prime anuale sau pentru performanţe deosebite), drepturi în natură şi ajutoare băneşti, sume din profitul net şi din alte fonduri (inclusiv bilete de valoare), dar şi de realizările de producţie ori de încasările

mai mari (funcţie de contracte/proiecte). Cele mai semnificative creşteri s-au înregistrat după cum urmează: cu 8,6% în fabricarea produselor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice, cu 8,1% în activităţi auxiliare intermedierilor financiare, activităţi de asigurare şi fonduri de pensii, respectiv cu 7,7% în activităţi de producţie cinematografică, video şi de programe de televiziune, înregistrǎri audio şi activităţi de editare muzicalǎ (inclusiv activităţi de difuzare şi transmitere de programe); între 1,5% şi 4,0% în cercetare-dezvoltare, construcţii, activităţi de editare, activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice, intermedieri financiare (cu excepţia activităţilor de asigurări şi ale fondurilor de pensii), agricultură, vînătoare şi servicii anexe. În sectorul bugetar s-au înregistrat uşoare creşteri ale cîştigului salarial mediu net faţă de luna precedentă în administraţie publică (+1,6%), respectiv în învăţămînt (+1,3%). În sănătate şi asistenţă socială, cîştigul salarial mediu net a fost în uşoară scădere (-1,3%) comparativ cu luna precedentă.

Cotidianul.ro

RM

15

Vineri, 12 aprilie 2019

Polemici«Controverse Pe cînd o Axă Berlin – Moscova?

Motto: ,,V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti” (Constantin Brâncuși) Cu litere de-o șchioapă, o agenție de presă ne transmite că președintele Rusiei, Vladimir Putin, va participa la inaugurarea fabricii pe care compania germană Mercedes Benz o deschide în Rusia, undeva pe lîngă Moscova. O investiție de 250 de milioane de euro, demarată prin 2017 și care va produce 25.000 de autovehicule Mercedes pe an.

Cu excepția României, care efectiv nu are voie să lucreze sub nici o formă cu Rusia, majoritatea, dacă nu toate țările europene, conlucrează cu economia rusă pe diverse paliere financiare, dar de departe, Germania ocupă un loc fruntaș în acest clasament. Schimburile dintre cele două țări nu au fost niciodată sistate, dimpotrivă, în ciuda declarațiilor politice contradictorii dintre Berlin și Moscova, economiile celor două state se completează reciproc fără nici un fel de reținere. Germania a dovedit întodeauna că pragmatismul este mult mai eficient atunci cînd aduce plus valoare, iar faptul că economia germană merge atît de bine se datorează, printre altele, și relației deosebit de fructuoase pe care Berlin o are cu Moscova.

Așa cum am spus mai sus, România nu este în măsură de a urmări un interes comercial, mai ales că pudelii de pază mediatici au pus în vedere politicienilor să nu meargă pe piața rusă și să încurce socotelile economice ale altor țări europene. Noi, românii, dovedim că sîntem, în fapt, proștii Europei prin ceea ce facem, iar politicienii români ne arată cît de mult le pasă lor de dezvoltarea economică a țării. Prin inexistența relațiilor economice cu anumite țări, și aici enumerăm și Rusia, țară în care noi aveam și piață de desfacere pentru o serie largă de produse, dovedim că sîntem de fapt un stat slab, o colonie, care nu are voie să ,,miște în front” atît timp cît nu i se permite. De către cine?

Aceasta este o întrebare bună al cărui răspuns nu doar că este ușor de găsit, este și ușor de explicat, dar foarte greu de înțeles, totodată.

Așa cum știm, în România există o latură clară a presei, pe care nu este cazul să o amintim, dar care este foarte bine știută de toți românii și bine finanțată de străini, care este foarte vigilentă atunci cînd cineva, fie că este el politician sau om de afaceri mai răsărit, încearcă să lege o relație comercială solidă, reală și pe termen lung, cu țări precum Rusia, China și chiar Turcia. Reținerea politicienilor de a face pași în favoarea dezvoltării economice cu spațiul ex-sovietic este în fapt frica de a nu fi linșați mediatic de către aceste trusturi de presă, linșaj care, dacă nu are efect, se transformă, sau cel puțin se poate transforma, în dosare penale. Lipsa totală de reacție a politicianului activ în dezvoltarea economică a țării pe spațiul rusesc are în spate această explicație, destul de simplă, dar greu de înțeles. Cei care stau de pază și acuză în mod constant Rusia că a devenit agresivă și ne atacă, în fond nu vor altceva decît ca România să nu strice socotelile economice ale altor țări, și, prin urmare, ele se dovedesc a fi trusturi de presă total antiromânești, chiar dacă promovează un așa zis ,,bine” pe care îl doresc acestei țări. Din păcate, tot ce promovează ei merge din plin la români, iar cei cu minte puțină dar gură mare, iau de bun tot rahatul informatic pe care îl înghit pe nemestecate, și, ca și cum nu ar avea nimic mai bun de făcut cu viața lor, își dau importanță spunînd cît periculos este să fim vecini cu Mama Rusia.

O gogorită mai mare care să meargă atît de bine în această țară, nimeni nu cred că a auzit. Am convingerea că în multe birouri și cancelarii din Vest, se fac și bancuri despre cît de proști sînt românii, mai ales ăia care ajung și europarlamentari. Așa cum Brâncuși a spus acum mulți ani, se pare că prostia la noi este ceva nativ pentru majoritatea, mai ales pentru zona politică. Uite cum cîțiva ziariști bine plătiți din afară, țin în șah o țară întreagă și nu permit sub nici o formă o normalizare și o revenire a țării pe piața răsăriteană. Antiromânismul românilor este epocal prin imensitatea lui dar și prin naturalețea prin care politicienii români preiau minciunile sfruntate ale străinilor și le inoculează românilor deja prostiți, care nu doar că aprobă senin și cred aceste bazaconii, dar și plătesc pentru ele. ,,Rusia este obraznică, a devenit agresivă și o să atace România, Ucraina și țările baltice” – în traducere, înseamnă cam așa: - Măriți la 4% bugetul de Apărare, că avem noi ce să vă dăm: rachete, fregate SH, avioane SH, puști și cîte și mai cîte arme prin care să vă apărați sărăcia;

- Nu lucrați economic cu Rusia pentru că sînteți în UE și NATO, doar noi avem voie să lucrăm cu ei, să facem schimburi comerciale; - Voi stați și munciți pentru noi, plătiți pentru ce vă dăm noi, sînteți sclavii noștrii; - Nu aveți voie să reveniți pe piețele de desfacere rusești, pentru că acolo sîntem noi deja, partenerii voștri europeni.

Din cînd în cînd, fie cîte un general pensionar, căruia nu îi mai ajung banii, fie cîte un ,,analist militar” ales pe sprînceană și de obicei cam același, vine și ne zice cît de tare ne vor ataca rușii, ca să mai bage puțin frica în oasele speriate și prostite ale românilor. Cu cît ăia zic mai mult și mai des acest lucru, cu atît conturile lor se umplu cu bani, casele de vacanță se înmulțesc iar tu, române, rămîi tot mai sărac și mai prostit, așa cum ai permis să fii. Ei te sperie, statul cumpără arme din banii tăi, iar Rusia tot nu te atacă, așa cum tu îți dorești. Ba dimpotrivă, tu nici măcar nu exiști pentru ea, pentru simpul motiv că produsele românești pe piața lor au devenit amintire, iar partenerii tăi europeni sînt deja acolo și fac bani buni cu cei pe care tu îi aștepți pe Prut, cu Patriotul și Phirania.

De ce totuși politicienii activi nu au curajul să meargă și să dezvolte relații cu Rusia? De teamă că își pierd privilegiile, statutul și banii pe care îi fac ca să nu iasă din front cel impus de cancelariile externe, de ambasadele care dictează aici, de companiile străine care fac bani mulți acolo. Presa, aia care stă de pază, nu mai este cățelul de pază al democrației, a devenit dulăul de pază al sărăciei românești.

Tare mult aș vrea să se publice exact și în mod oficial care sînt sursele de finanțare ale unor publicații ,,patriotice”, care, în afară de a pune bețe în roate dezvoltării economice a României, capitalizării, nu fac nimic altceva. Am văzut că există un paravan pentru unii, populația este invitată să doneze, si la un control mai atent sigur va fi în regulă, mai ales că așa cum cei de la #rezist au fost plătiți din afară, și nu au pățit nimic, așa și astfel de trusturi de presă, sigur și-au luat toate măsurile de precauție. Dar am convingerea că dacă o instituție a Statului ar lua urma banilor, în mod serios, cu verificări ,,la sînge”, ar descoperi cu adevărat care este sursa. Acest lucru este un vis nerealizabil, așa că trecem mai departe. Vor fi vremuri în viitor în care totul se va afla, dar atunci va fi prea tîrziu pentru a mai repara ceva.

Bun, deci de ce nu avem voie să dezvoltăm relații comerciale cu anumite țări? Înțeleg că pînă și Italia își dorește o relație bună cu China, cu Rusia și nu numai.

Acolo însă, în Italia, acest plan este realizabil pentru că politicienii din Cizmă nu se vor speria de ceva indus artificial, de minciuni și de amenințări inventate. Dar cine se opune? Uniunea Europeană, în mod special țările care au deja o relație bună cu Rusia și China, și vorbesc de Germania și Franța, state care sînt motorul economic al Europei, dar care vor să dispună doar pentru ele de piața rusească și, în general, de piața de desfacere ex - sovietică.

Păi este ușor pentru Paris și Berlin să ne vîndă nouă sintagme gen ,,Europa cu două viteze” pentru că, pe de o parte, ei își extrag foarte mult ,,buget” din țările europene ,,de mîna a doua” iar pe de altă parte, nu permit ca țări precum România să meargă să le strice lor socotelile pe spațiul de desfacere răsăritean. Bine, cei care sînt rusofobi din naștere sau doar ca slujbă, și care mor cu zile dacă află că Rusia încă nu e distrusă, vor spune că noi, românii, nu avem ce vinde pe piața rusească pentru că nu prea mai avem industrie. Păi și asta cui se datorează? Cui să-i „mulțumim“ pentru dezastrul industriei românești? În fine, cînd e vorba de patimă și de prostie, e greu de luptat, iar cretinoizii care împrăștie frica în oasele altor proști care le dau crezare, nu doar că dovedesc o gîndire antiromânească, dar ei nu suferă de sărăcie, fiind foarte bine plătiți pentru a susține elucubrațiile pe care le debitează.

Lăsînd la o parte zona economică, pe care nu avem deloc puterea să o influențăm, mergem mai departe, trecem puțin Oceanul și discutăm de Axe. Este clar pentru mulți că o alianță solidă de genul Moscova – Berlin ar putea da peste cap toate planurile americane în ceea ce privește forța economică dar și cea militară. Realizați ce s-ar întîmpla dacă Rusia și Germania ar face o alianță militară și economică ,,pe bune”? Ar fi de neînvins, pentru că la această Axă s-ar adăuga, în proporție de 90%, și Beijingul.

Or, încercați să vă imaginați voi, românilor, ce putere ar avea inovația Germaniei, pusă lîngă resursele și tehnologia militară a Rusiei, ambele avînd la dispoziție sprijinul și forța extraordinară de regenerare a Chinei? Ar permite America așa ceva? Dar Franța? Vă întrebați de ce America a făcut în jurul frontierei europene a Rusiei acel ,,cordon sanitar”? De ce provoacă Țările Baltice, Polonia, Ucraina și România să fie ostile Rusiei? Pentru un război ,,pe bune”? Puțin probabil că ăsta e scopul real, chiar dacă de ani de zile se lucrează la pregătirea și armarea populației prin mesajele mass-media corporatiste. Nu asta e scopul, și nici nu are să fie. Scopul real este să izoleze Rusia de Germania, să nu permită o Axă Moscova – Berlin. Iată de ce SUA a investit milioane de dolari în Ucraina, ca să o destabilizeze, și iată de ce Polonia, Ucraina, România și Țările Baltice au un limbaj comun și belicos la adresa Rusiei. Pentru ca izolarea să fie cît mai real expusă și cît mai bine făcută. Iată de ce SUA și țările vasale din Europa încearcă să blocheze Nord Stream II și alte proiecte care ar aduce Germania și Rusia mai aproape. Acest lucru se vede de departe și, ce este mai interesant, nemții încep să vadă potențialul real al unei alianțe cu Rusia, așa că, probabil, este o chestiune de timp pînă cînd această alianță se va face. În tot acest timp, țări precum Franța încearcă să se lipească la această Axă, sau măcar să convingă Germania să lucreze cu Parisul pentru o altfel de Europa. Să nu uităm că Franța este tot mai ostilă intruziunii americane în politicile europene. Să nu uităm că ea dispune de o industrie de armament bine dezvoltată, care acoperă toată paleta de arme, inclusiv nucleare, și nici faptul că piața de desfacere a francezilor devine tot mai mică, după expansiunea agresivă a SUA, dar și a creșterii cotei de piață a Rusiei.

Ce va face Franța în acest caz? Promovează excesiv, parcă, o armată a Europei, în afara NATO, în care probabil că Franța va avea rolul cel mai important. Și ca dovadă că pe francezi îi doare foarte tare contractarea pieței de desfacere pentru armele lor, ministrul Apărării francez doar ce a declarat că în Charta NATO există punctul 5, nu punctul F35, ca reacție la impunerea de achiziții de către SUA a avionului de luptă F35 în Europa.

Lumea este dezechilibrată acum, după ,,cutremurul” din 1990, tectonica geopolitică încă nu s-a calmat, nu este clarificată. Lipsa piețelor de desfacere pentru anumite industrii europene a făcut ca noi, românii, să picăm de papagali cam în tot ce înseamnă economie. Dar știm deja asta. Țările europene nu vor să cedeze și să piardă acest război, așa cum România a făcut, și luptă pentru a reechilibra balanța. Italia apelează la China. Franța este total dezorientată pentru că Macron dovedește că este total depășit. Anglia dorește să se detașeze de UE dar în condiții avantajoase, Germania își consolidează pragmatic poziția de lider european, dezvoltînd puternic relația cu Rusia, iar restul plutonului se agață de fiecare șansă pe care o are pentru a crește economic. În afară de România, evident, care o să plutească în derivă fără nici un viitor și nici un prezent, pînă cînd cineva deștept o să îi sugereze să renunțe la termenul de ,,Stat” și să își aroge denumirea reală în care trăiește, și anume cea de ,,colonie”. Avantajul ar fi că nu o să mai avem alegeri pentru președinte, Guvernatorul are să fie pus de ,,stăpînire” și nu vom avea așa de mulți politicieni care să fie plătiți degeaba, cum avem acum. Vor fi doar niște birocrați care vor avea grijă ca tributul să fie plătit la timp și ceva securiști, care vor avea în vedere ca cei care vor să se revolte, să fie din start anihilați. În rest, nu vom mai fi luați de proști, așa cum se întîmplă acum, și nici nu vom mai avea pretenția să fim ceva ce nu sîntem, viteji și patrioți, așa cum ne mințim acum.

Pînă atunci însă, rămîne să ne mințim în continuare că sîntem un stat independent și indivizbil, în care ambasadorii vin și ne spun ce să facem. Să ne mințim și să zîmbim că sîntem liberi și democrați, votînd și validînd pe cei propuși de alții la alegeri. Să ne mințim că sîntem atacați de ruși, și să plătim bani grei pentru Apărare. Să trăim încorsetați în trecut și cu frica presei aservite altor interese, altele decît românești, și să ne ucidem economia și capitalul național, numai pentru că alții vor să facem asta. Să votăm politicienii pe care îi merităm și care își bat joc de România, și tot noi să ne mințim că sîntem deștepți, cînd, de fapt, Brâncuși a avut dreptate. Să ne prefacem că sîntem liberi, cînd de fapt nu sîntem. Să mestecăm știrile pe care le servim în fiecare zi, fără să gîndim deloc, dar să ne dăm deștepți pe online, cînd tot Brâncuși are dreptate. Cam asta e România, așa că, dacă mă gîndesc bine, poate chiar așa sîntem de fapt și noi încă nu vrem să recunoaștem: proști!

D.A

16

Vineri, 12 aprilie 2019

Poveºti

adevãrate

,,Bătălia culorilor”, sau prietenia dintre un atlet afro-american și unul nazist

E povestea unei prietenii născute în cele mai ciudate circumstanțe. Afro-americanul Jesse Owens și Luz Long, atletul arian model, s-au confruntat direct cînd Germania nazistă a găzduit Jocurile Olimpice din 1936 și se pare că s-au împrietenit rapid. Dar este această poveste adevărată?

Gestul atletului german Carl Ludwig a fost unul nobil. Dar pentru regimul nazist a fost un adevărat scandal! La competiția pentru săritura în lungime, atletul american Jesse Owens a cîștigat medalia de aur după o săritură de 8.06 metri. În fața lui Hitler, care stătea în loja VIP, Long s-a apropiat de rivalul său și l-a felicitat pentru reușita sa. Owens avea să zică mai tîrziu că ,,Hitler trebuie să fi înnebunit cînd ne-a văzut îmbrățișîndu-ne”.

Duelul pentru săritura în lungime a avut loc pe 4 august 1936, în fața a 100.000 de spectatori. Pe de-o parte se afla Long, atletul de 23 de ani care deținea la momentul respectiv recordul european la această probă. De cealaltă parte, afro-americanul de 22 de ani, deținătorul recordului mondial. Competiția dintre ei e una din cele mai cunoscute din istoria atletismului.

Din obsesia lor pentru superioritatea rasială, naziștii au numit această competiție ,,Bătălia culorilor”, iar misiunea lui Long era de a demonstra superioritatea rasei nordice lumii întregi. În deceniile ce au urmat olimpiadei din 1936, povestea celor doi atleți a fost construită în mare parte pe baza amintirilor lui Owens despre dramatica dispută. Chiar și fără toată propaganda nazistă din jurul probei, cei doi s-au împins reciproc să aibă o performanță cît se poate de bună. Mai mult decît atît, aparent ei au devenit prieteni. După cum scrie Owens în autobiografia sa din 1970, un moment-cheie a avut loc în timpul calificărilor, cînd el mai avea o singură săritură rămasă, după o săritură ratată și una prea scurtă. Long a venit atunci în ajutorul lui, își

amintește atletul american, și i-a dat un sfat ce l-a ajutat să ajungă să treacă proba. ,,Vezi? Uite cît de ușor a fost”, i-ar fi spus Long lui Owens după ce acesta reușise să se califice în finală. Apoi cei doi și-ar fi strîns mîna și Owens i-a răspuns cu singurul cuvînt în germană pe care îl cunoștea: „Danke”. Există o fotografie faimoasă a celor doi rivali stînd întinși pe stadion, cei doi părînd a se bucura unul de compania celuilalt. Surprinsă de Leni Riefenstahl, această imagine susține varianta lui Owens asupra relației dintre el și atletul german.

Contestarea mitului Owens a hrănit mitul legăturii sale de prietenie cu Long pînă la moartea sa, în 1980. Deși cei doi nu s-au mai văzut niciodată de atunci, Owens a susținut că a primit în continuare scrisori emoționante de la Long, chiar și după izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Însă au existat întotdeauna îndoieli cu privire la relatările atletului american. Acum, fiul lui Long a strîns mai multe documente privind viața tatălui său, care a ajuns soldat în armata germană și a fost grav rănit în timpul unei bătălii din Sicilia în 1943. După ce a fost capturat, avea să moară trei zile mai tîrziu într-un spital

Rezistența armată anticomunistă din Bucovina: Vasile Motrescu (3) Alături de fraţii Chiraş şi Gavril Vatamaniuc, Vasile Motrescu a contribuit la menţinerea speranţei în lupta partizanilor, a acţionat împotriva autorităţilor comuniste din zonă, cărora le-a trimis numeroase scrisori, poezii sau bilete prin care atrăgea atenţia asupra nedreptăţilor săvîrşite de regimul comunist şi de ocupanţii sovietici ai ţării. Din toate acestea, rezultă că era un ţăran inteligent, bun cunoscător al istoriei şi talentat în a scrie versuri. Se considera executorul testamentului lui Ştefan cel Mare şi purtător de cuvînt al ţărănimii sărace din Bucovina. Plin de demnitate, el afirma „că iubeşte mai mult libertatea decît viaţa!”.

Din cauza ninsorii, fraţii Chiraş, Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc au rămas în bordeiul de la Bercheza pînă în 17 ianuarie 1955. După ce au încetat ninsorile şi vremea s-a mai îndreptat, Ion şi Gheorghe Chiraş au hotărît să coboare în sat, în Suceviţa, la familiile lor, pentru a afla noutăţile. Fără a remarca nimic suspect, Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc au fost înconjuraţi în dimineaţa zilei de 18 ianuarie de trupele de securitate din U.M. 0247, conduse de locotenentul major Gheorghe Cuciuc. Locaţia bordeiului din pădurea Bercheza fusese indicată securiştilor de paznicul de vînătoare Nicolae Bujanovschi. Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc scapă din încercuirea de la Bîtca Corbului, nu fără să rămînă victime din rîndul soldaţilor. După acest incident, Vasile Motrescu se desparte definitiv de Gavril Vatamaniuc, se ascunde la rude sau cunoscuţi şi acţionează singur, pînă în ianuarie 1958. În adăpostul de pe Obcina Mare, el visa la o casă a lui, pe care şi-a desenat-o, în amănunt:

RM

pridvorul, camera copiilor, dormitorul, şura şi grajdul.

Nu a apucat să şi-o mai ridice. Casa visată a fost, în cele din urmă, construită de fratele lui, Gheorghe. Ultimele gazde ale lui Motrescu au fost Valeria şi Gavril Sfichi din Gălăneşti. Cu Gavril Sfichi fusese camarad pe frontul de Est. Valeria Sfichi spune că „Vasile Motrescu se purta ca un sfînt, trăind doi ani într-o încăpere scundă, fără ferestre, zidit într-o viaţă de pusnic”.

A fost arestat la domiciliul familiei Sfichi în ianuarie 1958, fiind trădat de Calancea Nicolai al Mîţului, după

militar britanic. La cinci ani după sfîrșitul războiului, Crucea Roșie Germană i-a descoperit mormîntul în centrul Siciliei. Colecția de materiale, încă nepublicate, se intitulează ,,Povestea lui Luz Long – Atleții în cel de-al Treilea Reich”. Ea se bazează pe documente de familie, scrisori, notițe și jurnale, precum și pe conversații cu martorii contemporani și extrase din jurnalele vremii. Însă niciunul din materialele din carte nu aduce dovezi care să sprijine pretențiile lui Owens cu privire la frumoasa prietenie dintre el și Long. Nimic nu susține existența presupusei prietenii care ar fi început în 1936 cu sfatul altruist al lui Long și nici continuarea acesteia prin corespondență în anii dinaintea morții germanului.

Date fiind informațiile de la momentul respectiv, nu există îndoieli cu privire la gestul lui Long vizavi de Owens imediat după sfîrșitul faimosului duel sau cu privire la mustrările ce i-au fost adresate apoi de către Rudolf Hess. Potrivit mamei lui Long, adjunctul lui Hitler i-a ordonat fiului ei ,,să nu mai îmbrățișeze un negru niciodată”. La o săptămînă după competiție, Long a prezentat propria versiune cu privire la cele întîmplate într-un articol denumit ,,Bătălia mea cu Owens”, publicat în Neue Leipziger Zeitung, un ziar din orașul său natal. El spune: ,,Nu m-am putut abține.

Am mers la el și am fost primul care l-a îmbrățișat și l-a felicitat. El mi-a răspuns spunînd «tu m-ai forțat să dau tot ce aveam mai bun!»”. În același articol, Long descrie și ce s-a întîmplat după a cincea săritură a sa, cînd și-a atins recordul personal de 7.87 metri. Săritura a ridicat publicul în picioare, căci atletul german era la un pas de victorie. Long mărturisește că în acel moment al competiției, a aruncat ,,o privire către public, care refuza să se calmeze, apoi o privire către loja Führer-ului”, care aplauda foarte entuziast. Long a povestit că Führer-ul l-a salutat și că a fost uimit să-l vadă pe acesta zîmbindu-i cald, văzînd în ochii săi o singură dorință: ca el să cîștige. Owens avea însă să bată recordul lui Long, sărind 8.06 metri, furînd astfel medalia atletului german.

Historia.ro ce s-a înţeles cu Securitatea. Motrescu nu era înarmat deoarece familia care l-a găzduit era de credinţă penticostală, cerîndu-i să nu aibă asupra sa decît Biblia. Deşi Securitatea se aştepta la o ripostă dură din partea lui Motrescu, luîndu-şi măsuri exagerate de siguranţă, surpriza a fost că „banditul” era sufleteşte răpus predîndu-se necondiţionat, rostind următoarele: ,,După ce voi muri, mă voi odihni, voi scăpa de asupritori şi de toate necazurile, cu acestea mă mîngîi”. În anul 1956, Tribunalul Regiunii a II-a Militare pronunţă în dosarul 1071/1956, sentinţa nr. 969 prin care-l condamnă pe Vasile Motrescu „în contumacie la moarte prin împuşcare pentru crimă”, art. 1 lit. D din D/199/1950. I se confiscă întreaga avere personală şi este obligat să plătească statului 200 lei cheltuieli de judecată. Condamnarea la moarte a fost pusă în practică la 29 iulie 1958, la Penitenciarul din Botoşani.

Vasile Motrescu era deosebit de ceilalţi oameni, un luptător singuratic, trăind de la 20 de ani laolaltă cu fiarele pădurilor, cărora le „învăţase” graiul. Ziua şi noaptea citea Biblia. Deseori îşi găsea culcuş în vizuina mistreţilor, luîndu-le căldura adăpostului. În întunericul din bordei, a ţinut un jurnal, a scris pe cărţi de limba română întîmplările prin care a trecut, bune şi rele. Vasile Motrescu a trăit o viaţă zbuciumată, subminată de îndoieli, adusă uneori în pragul înnebunirii şi a plătit neadaptarea cu moartea. Recitea tovarăşilor săi de suferinţă „testamentul” lui Ştefan cel Mare şi lor li se părea atunci că e însuşi voievodul.

A trăit represiunea violentă, politică, directă. Opoziţia sa faţă de regimul comunist se manifesta făţiş, în Bucovina acelor ani. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 12 aprilie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Tragediile cooperativizării în Bucovina: cum a fost ucis un țăran pentru două mănunchiuri de ovăz Cooperativizarea în judeţul Suceava, precum şi în restul ţării, nu a fost lipsită de reprimarea drastică a autorităților împotriva ţăranilor care nu erau de acord cu iniţiativa comuniştilor. Dacă cei de la munte au scăpat mai uşor, ţăranii din nordul Sucevei, din apropierea oraşelor Rădăuţi şi Siret, au avut mult de pătimit în urma cooperativizării.

Calvarul prin care au trecut ţăranii în timpul cooperativizării sînt povestite de Emil Ianuș și Ion Prelipcean în lucrarea lor „Anul 1949 în județul Suceava – arestări, asasinate, deportări”. Aceștia relatează mai multe evenimente dramatice ce s-au derulat în judeţul Suceava, în localităţile Calafindeşti, Frătăuţii Noi sau Bălăceana. „Nici o gospodărie agricolă nu va putea treiera fără prezentarea carnetului de cote, iar morile nu vor măcina cerealele producătorilor decît pe bază de adeverinţă de predare a acestora”, răsuna decretul 306 din legiuirea cotelor din vara anului 1948. Acest document a iscat o mare supărare printre țăranii bucovineni. Cei din comuna Rogojeşti, în prezent așezare din judeţul Botoşani, comună situată foarte aproape de granița cu Uniunea Sovietică, au fost primii care au trecut prin calvarul cooperativizării. Pe data de 31 iulie 1949, plutonierul Vîrgolici a fost bătut de țăranii din partea locului. Peste cîteva ore, groaza a pus stăpînire pe localitate după ce Brigada Mobilă a Securității, îmbarcată în două camioane, a apărut în zonă. În noaptea de 6 spre 7 august 1949, au fost arestaţi Dumitru Boris, Vasile Ciripaniuc, Elena Caiciuc, Vasile Cozlac, Olimpia Ioaniciuc, Gheroghe Maidaniuc şi Ştefan Siminiciuc. „După ce Securitatea din Suceava i-a schingiuit, au fost pedepsiți, printr-o judecată regizată, ca agitatori. Aici, sutele de ţărani au scandat entuziasmați: Jos cu bolşevicii. Nu avem nevoie de stăpînire comunistă. Gheorghiu Dej, în faţa valului de revolte țărănești, pe 22 august avertiza că guvernarea democratică populară va strivi fără menajamente orice tentativă de grupare sau de rezistenţă faţă de politica economică şi socială luată de partid şi guvern”, a relatat co-autorul Emil Ianuș. Primitivismul comunist şi-a făcut cunoscută ,,oferta economică” şi în comuna Calafindeşti, aflată între orașele Suceava și Rădăuți. În seara zilei de 5 august 1949, Amfilochie Diaconescu, un bărbat din localitate, părinte a doi copii, revine acasă de la coasă, apucînd să ia cu el în atelaj două brațe de ovăz pentru a avea nutreț la vite. Cîțiva vecini ,,binevoitori” l-au denunțat urgent pe acesta, iar în scurtă vreme a fost întemnițat. Supărați, a doua zi, peste 200 de săteni din Calafindeşti s-au adunat în faţa postului de miliţie, revendicînd punerea în libertate a lui Amfilochie Diaconescu, aceştia apreciind că nimeni nu merită să fie închis pentru un braț de ovăz. Cum cablurile telefonice de la primărie şi miliţie au fost tăiate, moaşa comunală a fost cea care a alertat oficialitățile comuniste județene despre cele petrecute în Calafindeşti. Astfel, două camioane pline cu miliţieni şi-au făcut apariţia în localitate, pentru a disciplina masele revoltate. Cum ţăranii nu vroiau să revină la casele lor, miliţienii au deschis focul, ucigîndu-l instant pe Vasile Caciur. Chiar dacă sătenii s-au timorat şi au început să părăsescă pozițiile, dezlănțuirea cartușelor s-a năpustit asupra lor, mai multi răsculați fiind doborîți. Numărul celor uciși nu se cunoaște precis, ci doar faptul că morții au fost ,,confiscați” de miliţie din mijlocul familiilor îndoliate şi înhumați într-un loc secret. Familiile lor au fost arestate şi deportate în Dobrogea, chiar în seara zilei de 6 august 1949. Frătăuţii Noi, un sat din nordul Sucevei, a fost şi el decorul unor scene inimaginabile pentru tinerii de astăzi. Țăranii s-au răsculat pentru că erau obligați să predea grîul la arie şi nu aveau hrană pentru copii. În faţa administrației comunale s-au adunat aproximativ 1.000 de persoane care doreau să li se aprobe treieratul grîului ca pînă atunci. Grabnic s-au dezlănțuit animozități şi secretarul comitetului de partid, Ştefan Şotnar, a fost bătut. Ca şi în celelalte situații, două vehicule cu miliţieni, conduși cu locotenentul de securitate Karl Segal, au descins în Frătăuţii Noi. „Karl Segal, care avea instalată pe maşină o mitralieră de război, i-a avertizat să se risipească spunîndu-le că ,,ieri la Calafindești am mai împușcat vreo șapte. Pentru că răsculații staționau, Karl Segal a deschis foc automat asupra lor secerînd instantaneu pe Ion Davideanu şi Ion Andrişan, de cîte 20 ani fiecare şi pe Ilarion Irimescu-Cuciureanu; Vasile Isopescu, de 18 ani, a suferit răni grave şi a decedat la spitalul din Rădăuţi”, aşa descrie Ion Prelipcean tabloul înfricoșător produs la Frătăuţii Noi. Familiile celor uciși au fost ridicate şi surghiunite în Dobrogea. Primarul din Frătăuţii Noi a scornit o listă cu cei socotiți primejdioși pentru „liniştea” comunei, ,,catagrafie” care a încăput pe mîna Securităţii. După o săptămînă, nu mai puţin de 20 de țărani au fost arestați de Șecuritate, unde au fost cercetați sub tortură de torționarii Karl Segal, Cantor, Frenchel Dobrotă şi Mihai Rusu, fiind acuzați de incitare la răscoală. Comuna Bălăceana a trecut şi ea prin primitivismul bolșevismului.

La data de 7 august 1949, Ioan Doboş, un sătean ce respingea metoda de colectare a grîului la arie, a plătit cu viața, iar familia lui a fost arestată şi deportată în Dobrogea. În același timp, mai mulţi localnici au fost şi ei răniţi prin împușcare, pentru că au fost tentați să-și ajute consăteanul. Răscoale prilejuite de cooperativizare au izbucnit şi în alte localități din judeţul Suceava, însă nu peste tot au existat tablouri sîngeroase.

Lucian Dimitriu

Jurnal de pe Frontul de Est (9) 5 iulie 1941 (2) - Evenimentul este consemnat astfel în ziarul „Universul”: „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani, intră azi, la rîndul lor, în Cernăuţi, fraţi de sînge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus... Ne închinăm cu recunoştinţă adîncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric. El ne impune grave îndatoriri pentru astăzi și pentru mîine: să împiedicăm pentru totdeauna înstrăinarea uneia din cele mai românești provincii, prin trecutul ei clădit în biserici și săpat în suflete; să aducem pentru totdeauna pămîntului ei, atîta vreme despărțit de trupul țării, dragostea noastră cea mai caldă, grija noastră cea mai bună, gospodăria noastră cea mai aleasă, ordinea noastră cea mai cinstită, liniștea cea mai trainică”. La rîndu-i, „Timpul” consemnează: „La Cernăuţi fîlfîie iar drapelul tricolor al stăpînirii româneşti.

Vestea aceasta, răspîndită ca fulgerul, ieri după amiază a produs un entuziasm de nedescris în Capitală”.

- La Armata 4, Divizia 15 infanterie luptă din greu „prin bălţi şi noroi, contra unui inamic bine adăpostit şi camuflat în cazemate”, care contraatacă dinspre Bălăureşti şi Sărăţeni.

- Cea mai grea încercată mare unitate continuă să fie Divizia 1 gardă ale cărei trupe sînt oprite de focurile puternice excutate de inamic de pe pantele vestice ale dealului Epureni şi de pe lizierele satelor Stoeneşti şi Ţiganca. În acest context, generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5 armată, introduce în luptă Divizia 21 infanterie (la flancul drept al Diviziei 1 gardă) şi ordonă: „Terenul cucerit nu se mai cedează pentru nici un motiv. Orice ostaş care se retrage sub foc inamic va fi împuşcat pe loc, iar ofiţerii care vor şovăi a-şi împinge unitatea înainte sau vor da înapoi fără ordin vor fi arestaţi imediat şi înaintaţi Curţii Marţiale”.

- Comandamentul Armatei 4 atrage atenţia că trupele române au înregistrat „pierderi inutile din cauză că s-a atacat direct și de front rezervele inamice organizate, voind a se trece prin baraj de foc, fără sprijin de artilerie. Aceasta înseamnă în termeni mai simpli «a te da cu capul de pereți».

Rezistențele trebuie manevrate și ocolite; pentru aceasta trebuie să se facă în prealabil recunoașterile necesare”.

- Cu toate că ostașilor li s-a cerut mereu să aibă o atitudine umanitară față de populația civilă, generalul Nicolae Tătăranu, subșeful Marelui Cartier General, atrage atenţia: „Se iau fără nici o formă legală, fără bon de rechiziţie şi fără plată porcii, vitele, caii şi căruţele locuitorilor. De asemenea, se jefuiesc proprietăţile şi se trimit înapoi căruţe cu lucruri de furat, conduse de gradaţi cu bilete de trecere în regulă”. Pentru încetarea acestor stări de fapt, subşeful Marelui Cartier General ordonă: „Rog daţi ordine drastice pentru curmarea acestor abuzuri şi respectarea dreptului de proprietate. Instituiţi pază şi control la poduri. Comandanţii de unităţi vor fi făcuţi direct răspunzători de abuzurile celor în subordine”.

- În Bucureşti, viaţa îşi urmează cursul din timp de pace, teatrul „Comedia” reluînd spectacolele cu piesa „Fetiţa ta”, avînd în fruntea distribuţiei pe V. Maximilian şi Grigore Vasiliu-Birlic. La rîndu-i, „Timpul” îşi sfătuieşte gospodinele să pregătească la dejun „ouă răscoapte portugheze, tocană de miel, compot”.

6 iulie 1941 (1) Pantelimon Nedelescu (fost sergent, comandant de grupă): „Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective căzuseră în numai cîteva ore de atac. Lacul Țiganca era plin de cadavre ca și rîulețul în care se zbăteau și cereau ajutor cei răniți...

Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viață!”.

- După ce primeşte (la Zorleni, în trenul de comandament „Patria”) raportul generalului Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, Ion Antonescu se deplasează (cu autoturismul) la Comandamentul Corpului 5 armată unde atrage atenţia generalului Nicolae Şova că dispozitivul Diviziei 1 gardă „nu era acel indicat”, constată unele „nereguli” (trupa se afla înapoia postului de comandă „necamuflată şi împrăştiată pe o suprafaţă ce-i dădea posibilitate inamicului să fie uşor observată”, lipsă de ordine şi disciplină” etc.). Deoarece generalul Gheorghe Leventi ordonase atacarea caze­matelor inamice şi nu manevrarea satului Ţiganca, i s-a luat comanda, fiind înlocuit cu generalul Aurelian Son. Au urmat inspecţii la Drînceni (discută cu generalul David Popescu, comandantul Diviziei 15 infanterie) şi la Huşi (vizitează Spitalul Comunal, unde constată „puţină ordine şi curăţenie şi un singur chirurg pentru 250 de răniţi”).

- În Bucovina, în pofida ploilor şi a drumurilor desfundate, Armata 3 continuă înaintarea spre Nistru, întîlnind numai rezistenţe sporadice inamice. La amiază, Batalionul 4 vînători de munte ajunge la sud de Hotin, în zona denumită „La 4 cîrciumi”, după care pornește la atac (orele 18.30), sub focul năprasnic executat de inamic. La miezul nopții ajunge la marginea de sudvest a localității, unde se afla deja Batalionul 10 vînători de munte. În momentul în care ostaşii români se pregăteau să pătrundă în localitate, infanteria sovietică, sprijinită de tancuri și de artileria grea de pe malul drept al Nistrului, a contraatacat puternic respingîndu-i spre sud. „La Cernăuți - menționează jurnalul de operații al Corpului de munte - rușii au distrus tot ceea ce ar fi putut contribui la potențialul de război al armatei și la traiul populației. Este lipsă de electricitate, apă și alimente”.

- În nordul şi centrul Basarabiei diviziile române şi germane din compunerea Armatei 11 germane continuă şi ele înaintarea, Grupul de cercetare al Diviziei 1 blindate române ajungînd pe malul vestic al Nistrului, în strînsă legătură cu Detaşamentul german „Lindemann”, care trece, prin surprindere, fluviul (pe podul de la Moghilev, cu Compania 6 „Brandenburg”). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 12 aprilie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (3) I. În vagon cu colonelul Beck (3) Acordul de neagresiune din 26 ianuarie 1934 (2) Lui Beck îi plăcea să scoată în evidenţă grija de simetrie care-i determina politica: „Am primit de la Mareşal - spunea el - un consemn pe care l-am urmat totdeauna cu scrupulozitate. Datorită politicii mele, Polonia a putut să-şi asigure securitatea în Est, ca şi în Vest, fără să-i fie împiedicată libertatea de acţiune. Pentru a nu trezi suspiciuni nici în Est, nici în Vest, eu am semnat cu marii noştri vecini apropiaţi pacte de neagresiune, dar am evitat totdeauna tratatele de asistenţă. Urmăream, astfel, o politică independentă şi foarte logică”. În realitate, balanţa pe care Beck dorea să o ţină în perfect echilibru se apleca spre Vest şi ministrul nu nega acest lucru (...) Discipol fidel al mareşalului Pilsudski, fondatorul acestei politici de echilibru, colonelul Beck nega de a fi admis vreodată ca o influenţă străină să-i altereze sentimentul naţional, care era la fel de arzător, orgolios şi intransigent ca cel al oricăruia dintre

Casa Poporului – adevărata istorie (7) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (7) Dacă am compara datele obţinute în perioada 18801900 cu ceea ce se petrece în zilele noastre, am constata că nu sînt diferenţe substanţiale: - cartierele Uranus, Dealul Spirii şi Cotroceni au avut mai puţin de suferit din cauza cutremurelor de pămînt, fiind situate pe deal; - temperaturile din timpul unei veri treceau, uneori, şi de 40 de grade Celsius, iar iarna coborau chiar sub -30 de grade Celsius; - toamna, în cei mai mulţi ani, era lungă şi destul de moderată în ploi şi schimbări de temperaturi; - media precipitaţiilor anuale nu depăşea 500-600 de mililitri.

Istoricii şi cărturarii ne mai spun că, după 1850, codrii de stejari se întindeau pînă la marginea Bucureştilor. În anul 1900, aceştia ajungeau aproape

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (111) Sîmbătă, 31 mai 2003 (3) Am împlinit 32 de ani şi 2 ore, ca om bolnav şi suferind, mi-aş dori un dar: să mai trăiesc o săptămînă din copilăria mea!

Am cumpărat de ziua mea un braţ de trandafiri roz.

Aşa m-am obişnuit încă din copilărie. De ziua mea duc la Biserică trandafiri roz. Biruinţă şi Iubire, pocăinţă şi curaj, pace şi lumină, toate acestea semnifică pentru mine trandafirii roz. Învăţătura e Viaţă. Viaţa e muncă.

Nemunca e moarte! Pe unde mă aflu eu?! „Ami, roua de pe floare/ Sfînt lăcaş de sărbătoare/ Frunte mirosind a mir!“.

Florine, tu îmi spuneai aceste vorbe sau poate greşesc?

1 iunie 2003, Duminica Orbului Îl întîlnesc pe Florin la Biserică. Îi dărui o bomboană de ciocolată (că mult ne mai plăcea împreună să savurăm cîte o astfel de delicatesă!), învelită în staniol roşu. Nu se aştepta! S-a înroşeşit ca racul şi apoi, a devenit arici, rece, distant şi ţepos. A venit şi Rodi la Biserică, dacă ieri nu am vrut să o primesc acasă. Mi-a adus daruri: un tricou roşu, ciorapi, săpun, spray, garofiţe albe.

Iartă-mă, Doamne, că am greşit!

Seara, pe la ora 21.00, mă sună Andrei, apoi Eugen, care mi se pare că-mi vorbeşte cu glasul lui Clari.

Mîine voi merge la doctorul Severian Căpăţînă.

Slavă Ţie Doamne, pentru tot ce îmi dai!

RM

compatrioţii săi. Dar el recunoştea că existau între el şi conducătorii Germaniei naţional-socialiste anumite afinităţi de gîndire, care nu puteau să nu dea acordului din 1934 o semnificaţie deosebită. Ca mulţi polonezi, Beck nu avea încredere în ideologia de la Geneva, al cărei caracter himeric îl denunţa, şi critica fără menajamente proiectele de securitate colectivă, care tindeau, după părerea lui, să creeze o situaţie iluzorie şi periculoasă. Acest sentiment era influenţat de resentimente, deja vechi, pe care le provocaseră în Polonia acordurile de la Locarno şi politica de apropiere dintre puterile occidentale. Polonia nu primise la Locarno garanţiile pe care ea se credea în drept să le primească; ea îşi simţise micşorat rolul de mare putere, pe care aspira să-l joace. Resentimentele sale fură aţîţate cînd, politica de la Locarno supravieţuind, puterile occidentale se străduiră la Geneva să extindă sistemul de securitate spre Est şi aleseră ca stîlpul oriental al acestei politici să fie nu Polonia d-lui Beck, ci Uniunea Sovietică a d-lui Litvinov. (...) „Principiile” colonelului Beck (1) Dl Beck credea că interpretează fidel dorinţele compatrioţilor săi cînd încerca să se elibereze de pactele multilaterale şi colective (sistem care cînd se oprea pe Rin, cînd căuta un punct de sprijin la Moscova).

Ministrul îşi arăta clar preferinţa pentru metode pe care

el le considera mai simple, mai directe şi care permiteau Poloniei să se bucure din plin de prerogativele de mare putere, luîndu-și propria sa securitate în mîini.

Era vorba pentru aceasta să se înţeleagă fie direct cu vecinii săi, schimbînd cu unii şi cu alţii asigurări de neagresiune, fie cu state prietene, mai în­depărtate, încheind alianţe precise şi bilaterale; astfel, se ajungea la organizarea unui sistem special de securitate, fondat nu pe considerente umanitare, nici pe preceptele unui drept internaţional încă în plină formare, ci pe o apreciere realistă a intereselor comune care trebuiau să-i unească şi a unor in­terese contrare, care trebuiau împăcate. Dl Beck credea că a reuşit să creeze un asemenea sistem, prin acordurile sale cu U.R.S.S. şi cu Reich-ul şi prin alianţele sale cu Franţa şi cu România. „Îndeplinind o asemenea operă, îmi spuse ministrul, eu mi-am dovedit nu numai patriotismul, ci şi cea mai perfectă imparţialitate. Este tot atît de nedrept să fiu acuzat de rusofobie ca şi de germanofile. (...) De aceea nu vom merge niciodată pe un drum în zigzaguri. Fără Pact Anticomintern. Nu eu sînt cel care am să fac cunoscută Internaţionala a lll-a şi nici cel care s-o combată oficial.

Eu nu cunosc decît statul sovietic. (...)“. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

de marginea viitoarei clădiri a Facultăţii de Drept. Tot atunci, Mînăstirea Cotroceni se afla în interiorul pădurii cunoscută sub denumirea „Codrii Cotrocenilor”. În decursul existenţei orașului, Bucureştii au avut, pînă în anii 2010, 78 de primari generali. De fiecare dintre aceştia s-au legat multe activităţi, care au produs schimbări în bine pentru întreaga populaţie, dar şi profituri realizate în afara prevederilor legilor care guvernau ţara. Se pare că primarii generali ai vremurilor de demult nu cunoşteau dedesubturile acţiunilor rafinate, făcute cu intenţie după 1989, ale căror efecte au dus la stagnarea unei evoluţii favorabile a vieţii populaţiei.

Demolările de case dispuse de primarii generali, cu rostul de a îndrepta unele străzi şi de a crea noile bulevarde, au generat şi multe nemulţumiri pentru zeci de mii de familii. Pînă în 1880, toate uliţele din Bucureşti, mai puţin cele din centru, erau pline de praf sau de noroi şi dovedeau, prin aspectul lor, sărăcia locuitorilor.

Realitatea vieţii plină de nevoi, completată, zilnic, de timpul de mers pe jos sau cu mijloace de transport rudimentare pentru a ajunge la locurile de muncă, se afla într-o totală contradicţie cu sentimentalismul multora, care evocă, de zeci de ani, parfumul și culoarea vremurilor trecute, date de florile din glastrele de la

ferestre şi de pomii sau grădinile de zarzavat din curţile acestora.

Primele conducte ale reţelei de apă potabilă au apărut de-abia pe la 1900, şi asta în puţine cartiere centrale ale oraşului. Pînă atunci existau improvizaţii pe porţiuni scurte, făcute din olane smălţuite, printr-o cădere liberă a cîte unui izvor captat în condiţii lipsite de siguranţă pentru sănătatea publică. Erau, totuşi, preferate în locul sacagiilor.

Edilii oraşului s-au confruntat cu infectarea apei, la cote alarmante, provocată, mai ales, de substanţele folosite în tăbăcăriile de pe malurile Dîmboviţei. Starea de nesiguranţă a dus şi la necesitatea săpării unui canal prin care să curgă Rîul Dîmboviţa. S-a hotărît ca drumul apei să urmeze cursul firesc pe toată lungimea străbătută în oraşul Bucureşti.

Construcţia canalului s-a realizat manual, cu cazmale şi lopeţi, iar pămîntul dislocat, cărat cu căruţe trase de cai. Cu pămîntul scos s-au nivelat terenurile din apro­ piere şi s-au astupat bălţile şi mlaştinile existente. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

P.S. Astăzi, la Biserică, Vasile se arăta negru de supărare şi se ferea din calea mea, nu ştiu de ce. În ceea ce-l priveşte pe Florin, nu mi-am putut găsi liniştea şi concentrarea. De cîte ori îmi ridicam privirea, dădeam de privirea lui intensă, aţintită asupra mea. Mi-am schimbat şi locul de cîteva ori. Slavă Domnului că a venit şi tata, ca un scut al apărării mele şi m-am liniştit, să pot asculta Sf. Liturghie. Mulţumesc Doamne Dumnezeul meu!

cuvînt. Nu am cu cine. Vreau să comunic, vreau să ajut oameni în impas, vreau să am satisfacţii pentru cele ce fac. Dar simt pustiul în tot şi în toate.

Nimeni nu mă scoate şi pe mine din singurătatea mea atît de dureroasă? Inumană! Nu am nici un ţel, nici o bucurie. Mă întorc mereu cu gîndul la părinţii mei. Sînt vii, trăiesc aproape de mine. Dar ei nu mă înţeleg, nu realizeză în ce pustiu mă aflu. Da. Nu am serviciu. Nu am nici o activitate. Asta mă omoară. Aproape că îmi vine să invidiez soarta bătrînilor de la azil, căci ei sînt împreună şi au posibilitatea de a comunica, eu nu, cu nimeni.

Mă simt frustrată şi în plină criză de stres nemilos, de neimaginat. Cedez. Durerile nu-mi trec. Între ochi şi frunte am un cuţit înfipt. Se înfige, se învîrte. Oameni buni, ajutaţi-mă! Unde sînteţi?! Doamne, nu mă părăsi!

Dureri, dureri, la cap, la ochi, în întreaga fiinţă. Nu vreau să înnebunesc, să nu mai ştiu de mine! Nu! Nu trebuie! „... în zilele acelea să aveţi răbdare, pînă la sfîrşit. Eu sînt cu voi în toate zilele, în toate clipele...”

Ajută-mă, Doamne! Simt o durere mare şi după ureche.

Cred că am tensiune. Simt că-mi plesneşte capul. Şi cînd mă gîndesc că eu credeam că am primit menirea de a ajuta pe alţii, iată, că eu sînt aceea care aş avea nevoie de ajutor. Aş vrea să mă ajute cineva! Nu vine nimeni să mă salveze?! Să fim iertători cu slăbiciunile oamenilor, ca să ni se ierte şi nouă păcatele noastre.

Doamne, există pe lume dureri mai mari ca cele pe care le simt eu acum? Singurătatea şi tristeţea trebuie să le umplem cu Dumnezeu, doar cu Dumnezeu! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Luni, 2 iunie 2003 Sf. Ioan cel Nou de la Suceava Trăiesc o stare de nelinişte. Îmi vine să ţip, să urlu, să strig după ajutor! Mă simt încordată din cap pînă în picioare. Un cerc încins îmi înconjoară capul. Am o durere infernală. E de nesuportat. Mă aflu în stres excesiv. Nimeni nu-mi dă un telefon măcar. Nimeni nu vrea să mai ştie de mine? Nu mai pot să rezist. Unde să mă duc? Vreau oameni, vreau să vorbesc cu oamenii, chiar cu animalele, cu cineva, oricine. Mă simt mai rău ca la închisoare. Sînt dependentă de părinţi, dar ei nu comunică deloc cu mine. Aşteaptă ca numai eu să-i caut, numai eu să le spun ce vreau, ce simt. Ce forţă malefică s-a băgat între noi şi ne desparte? Ne aflăm la cîteva minute unii de alţii. Cînd ei mă caută, eu nu ştiu de unde mă încarc cu rău, e ca o vrajă nebună. Îi resping urît, cum nu doresc a face. Strig, ţip, ca şi cum mi-ar fi duşmani, nu scut de apărare, ca şi cum nu i-aş iubi.

Apoi, cad în disperare pentru fapta nedreaptă şi atît de urîtă şi nemeritată pentru ai mei. Simt că înnebunesc!

Ce să fac? Nimic nu-mi merge cum doresc. Mă duc la Biserică, mă întorc de la Biserică. Sînt singură mereu şi fără rost pe lume. Mă duc într-un parc, vin acasă. Tot singură. Sînt zile întregi cînd nu vorbesc cu nimeni un

RM

19

Vineri, 12 aprilie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (94) Observînd observatorii (5) În sfîrşit, începem să fim cu un pas în faţa duşmanilor noştri. În loc de a reacţiona la craterele fumegînde şi la avioanele explodate, noi cutreierăm prin toată Lumea întunecată, deschidem ochii, gata de contraatac. Însă nu ne aflăm în punctul în care ar trebui să fim. În primul an de utilizare, toate aceste modificări au schimbat în mod clar lucrurile, însă au mai rămas lacune. Securitatea liniilor aeriene rămîne o problemă sem­nificativă. Ca o concluzie în cazul investigaţiei incidentului Pan Am l03, o comisie a recomandat o lungă listă de schimbări aplicate modului în care companiile aeriene îşi protejează pasagerii. Percheziţionări complete ale obiectelor aduse la bord, verificarea tuturor bagajelor cu raze X şi cîini dresaţi pentru a descoperi bombele sînt idei grozave, însă nu sînt implementate. Companiile aeriene spun că nu îşi permit astfel de măsuri. Guvernul nostru nu le forţează să le implementeze. Nu putem face prea multe în această privinţă, pentru că situaţia a devenit atît de politică şi atît de departe de raza noastră de acţiune, încît singurul lucru pe

Memoriile unui celebru criminalist român (61) Un dublu asasinat monstruos (3) Cei doi meşteri care construiseră zidul şi oberlichtul cu pricina erau tată şi fiu. Primul în vîrstă de 60 de ani, fără vreo condamnare penală (muncitor cinstit), iar celălalt, de numai 20 de ani, scăpat de sub supravegherea părinţilor; trăia din expediente, era cunoscut în cartier sub diminutivul Lotzy şi nu de mult scăpase, pentru a treia oară, dintr-o colonie de reeducare. Cu atenţia încordată am citit, filă cu filă, dosarul de cazier al acestuia. Mă interesa modul de operare, curajul şi dacă obişnuia să folosească cuţitul. Infractorul Lotzy P. săvîrşise – de mic copil – mai multe furturi şi acte de huliganism cu vătămări grave prin lovituri de cuţit. Era irascibil, alcoolic şi, uneori, în agresiunile sale, manifesta forme de sadism.

După o asemenea documentare am iniţiat noi verificări. Doream să am certitudinea că ne aflăm în faţa unui suspect important. În scurt timp m-am convins însă că nu e vorba de nici o confuzie. El era omul care meşterise la instalarea oberlichtului cu cîrligul defect,

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (13) Reacție moderată și optimistă a Washingtonului (2) Secretarul de stat tocmai se întîlnise la Moscova cu preşedintele egiptean care se afla acolo în vizită oficială.

Au discutat despre ameninţările lui Saddam Hussein iar Mubarak l-a sfătuit să adopte un ton reţinut în această afacere, ceea ce ar fi reprezentat cel mai bun mijloc, după părerea lui, de a dezamorsa provocările liderului irakian.

La începutul lunii mai, două semnale alarmiste au sosi la Washington. Nici o oficialitate nu era gata să le ia îi considerare. Era vorba, mai întîi, de un mesaj surprinzător transmis de CI.A. la Casa Albă. Agenţia indica faptul că, în conformitate cu informaţiile de care dispune, „un atac irakian asupra Kuweitului a devenit probabil“. Serviciile Casei Albe fuseseră alertate în privinţa posibilităţii unui atac... dar împotriva Israelului. Informaţia a fost primită cu profund scepticism şi nu a avut darul de a modifica linia oficială. O delegaţie de experţi militari şi politici israelieni a sosit, la puţin timp, în capitala federală.

Analizele pe care le expuneau erau sumbre, caracterul moderat şi reformator al regimului irakian era, după părerea lor, un fel de praf în ochi. Între luna februarie şi momentul în care se găseau, Saddam Hussein nu a încetat să-şi întărească poziţiile, a cerut plecarea navelor americane care patrulau în Golf, solicitînd arabilor să reactiveze arma pe care o reprezenta petrolul. Nu s-a

care îl putem face e să ne rugăm să nu se mai întîmple o altă deturnare sau un alt incident similar celui de la Lockerbie. Ştiu însă și alte lucruri de care sînt sigur. Indivizii de genul lui Mugniyah şi Hassan Izz-Al-Din, Ramzi Yousef şi Osama Bin Laden sînt în libertate, la pîndă. Iar susuţinătorii cauzei lor caută modalităţi de a ne lovi.

Iuţim pasul şi ne rafinăm metodele. Ne schimbăm tacticile frecvent, utilizăm acoperiri din ce în ce mai inteligente pentru echipele noastre de contrasupraveghere. Într-una din săptămîni mă aflu în capitală ca parte a echipei de securitate pentru o delegaţie de diplomaţi indieni. Fred Davis pilotează elicopterul de supraveghere Eagle One şi îmi păzeşte spatele din aer. Pentru o clipă, simt că ne aflăm din nou împreună, lucrînd în echipă aşa cum o făceam atunci cînd urcam la volanul vehiculelor din vechea echipă de intervenţie în zilele cînd eram tineri şi neliniştiţi. Atît de neliniştiţi.

Nu după multă vreme, îl protejăm pe bătrîn, pe Yasser Arafat, modelul teroristului tranformat în om de stat.

Consider că aceasta e sarcina supremă. Toată lumea îl vrea mort pe Arafat. El a supravieţuit atît de multor tentative de asasinat, încît cred că are mai multe vieţi decît o pisică.

Aceasta e cea mai periculoasă sarcină pe care o pot atribui agen­ţilor noştri, aşa că o preiau eu însumi. Ideea de a proteja un individ care a ucis nenumăraţi civili nu atrage pe nimeni. El e prototipul de duşman împotriva căruia am

luptat în întreaga mea carieră. Acum ţara mea îi urează bun venit în New York, primindu-l ca pe un mesager al poporului său. Trebuie să-l apărăm. În timp ce gonim pe străzile Manhattanului şi îl protejăm, nu pot să nu mă gîndesc la unul dintre cazurile nerezolvate pe care l-am redeschis. În 1973, pe cînd eram încă la şcoală în Bethesda, ataşatul forţelor militare aviatice ale Israelului la ambasada din Washington D.C. a fost asasinat în curtea din faţa casei sale, la doar cîteva străzi de propria mea casă. Deşi nu am întîlnit-o niciodată, am învăţat la şcoală împreună cu fiica sa mai mare. Joe Alon a murit la scurt timp după ce echipa de intervenţie din Bethesda a ajuns la casa sa, încercînd din răsputeri să-l salveze.

Cazul acesta a fost mereu o miză personală pentru mine. Familia Alon a părăsit cartierul nostru în ziua de după asasinat şi nu a mai revenit niciodată în Statele Unite.

Cînd am avansat în structurile Diviziei de Contraterorism, mi-am făcut un ţel din redeschiderea cazului. Ceea ce am descoperit a fost o lungă listă de erori, greşeli ale FBI-ului şi o tăcere sinistră atît din partea celor din Mossad, cît şi a CIA. Folosindu-mi persoanele de contact din Lumea întunecată, am fost în măsură să aflu cine a orchestrat atacul. (va urma) FRED BURTON

iar din fişa antropometrică reieşea că este constituţional astenic şi mărunt, dimensiuni ce i-ar fi permis să se strecoare atît prin breşa din grădină, cît şi prin mica fereastră a bucătăriei. Sigur că după un asemenea început am şi convocat o echipă de investigatori cu experienţă, din componenţa căreia n-au lipsit cei doi ofiţeri pe care-i remarcasem pe vremea cînd îmi fuseseră elevi.

Bucureşteanul Grigoraș şi orădeanul Ciugudeanu îşi formaseră o cultură generală, pe postamentul căreia s-a dezvoltat flerul, dotaţi fiind şi cu o inteligenţă nativă.

Amîndoi îmi inspirau încredere datorită spiritului de sacrificiu, perseverenţei și pasiunii faţă de muncă.

Aceşti detectivi zeloşi îmi ofereau răgazul de a medita cît mai profund asupra întregului caz. Urma să iau hotărîri cu privire la acţiunile cărora trebuia să le acord prioritate. Unele să fie efectuate în secret total, lăsîndu-i suspectului impresia că n-am fi început încă să-l bănuim. Poate ar fi fost necesar să-1 supraveghem o perioadă de timp? Să vedem cum reacţionează? Ne gîndeam la descoperirea unor probe, mai ales că el nu lăsase urme digitale la locul faptei.

Gîndurile mele însă nu puteau fi uşor traduse în viață! Mă izbeam de un impediment mai puţin vizibil: trebuia să nu-i subapreciez nici pe ceilalţi colegi din Oradea, că doar eu n-aveam de unde-i cunoaşte, la justa lor valoare, pe toţi ofiţerii din cadrul regiunii. Aşadar,

reflectam, în acelaşi timp, şi asupra unei echitabile împărțiri a sarcinilor, nu numai cu privire la volum, ci şi la importanța lor. În munca noastră nu poţi să-i privezi pe tovarăşii tăi de dreptul participării lor, cu o părticică de efort, la acţiunea cuceririi adevărului. Fiecare şi-ar dori misiunea principală, dar succesul este condiţionat şi el de o muncă colectivă, cu sarcini simultane, principale şi colaterale. Deci, meritul nu poate fi conferit numai celui pe care cade „norocul” să execute, practic, prinderea asasinului; el trebuie împărţit tuturor, în raport de parti­ ciparea lor de gîndire, sugestii, eforturi etc., deşi cei cu un profil moral-profesional superior nici nu prea fac caz cînd nu-şi primesc recompensa. Ei ştiu să-şi trăiască momentele de înaltă satisfacţie chiar din anonimatul în care, uneori, sînt uitaţi!

Am împărţit sarcini – în spiritul acestor principii – tuturor ofiţerilor. Am încredinţat unor lucrători, care nu erau cunoscuţi în oraş, cea mai dificilă misiune. Ei aveau să stabilească unde s-a aflat suspectul în noaptea de sîmbătă şi cum şi-a petrecut timpul în dimineaţa urmă­ toare. Bineînţeles că, în această primă fază, misiunea urma să fie realizată fără nici un contact direct cu cel în cauză, informaţiile urmînd să fie obţinute de la alte persoane din mediul acestuia. (va urma) DUMITRU CEACANICA

mulţumit numai să ameninţe cu atacarea Israelului, care era principalul aliat al Americii în regiune, dar a şi evocat posibilitatea utilizării armei chimice. În sfîrşit, întărirea continuă şi impresionantă a aparatului său militar era un semn suplimentar al voinţei sale agresive.

Israelienii au eşuat în tentativa lor de a-i face pe americani să le împărtăşească neliniştile. Unii dintre interlocutorii lor atribuiau tonul irakian temerilor privind un nou raid israelian împotriva uzinelor care fabricau arme chimice, iar alţii voinţei lui Saddam Hussein de a se afirma ca lider al lumii arabe.

Avem de-a face cu o orbire ciudată faţă de eve­ nimente. Era vizibilă. La omul forte al Irakului, este evidentă percepţia limitată a lumii. Nu vorbea altă limbă decît araba şi nu făcuse decît o singură vizită în Vest. În 1975, în Franţa, unde negociase - cu primul-ministru din acea vreme, Jacques Chirac - cumpărarea unei centrale nucleare. Nu ştia nimic despre Statele Unite iar în cursul unei discuţii cu un vizitator occidental a fost surprins în treacăt - atunci cînd a aflat că nici o critică formulată împotriva preşedintelui american nu cădea sub incidența legilor, atît de severe în Irak: un asemenea delict se pedepsea cu moartea.

La Washington nimeni nu părea să înțeleagă faptul cătocmai această îngustime a vederilor lui Saddam Hussein îl făcea periculos. Se comporta față de restul lumii exact în modul în care o făcea în Irak, neluînd în consideraţie regulile şi limitele care guvernau relaţiile internaţionale. Avusese, cîţiva ani în şir, un remarcabil observator în persoana ambasadorului său la Washing­ ton, Nizar Hamdum, diplomat respectat, care întreţinea relaţii strînse cu numeroase persoane oficiale americane

de rang înalt. La o lună după declanşarea crizei, Wall Street Journal îl califica drept „cel mai bun ambasador străin care a fost la post în Statele Unite“. Hamdum a fost rechemat la Bagdad în 1987, pentru a fi numit viceministru al Afacerilor Externe, iar succesorul său nu poseda nici relaţiile, nici talentul său. O evidenţă se va fi impus lui Saddam Hussein în cursul schimburilor de vederi pe care le avusese cu personalităţi ca John Kelly sau Robert Dole, ca şi din poziţiile contradictorii adoptate de Washington: conducerea americană era nehotărîtă, veleitară şi înclinată mai mult spre compromis decît spre confruntare. O constatare plină de urmări pentru viitor.

La 21 mai, s-a produs un eveniment care a avut darul să crească tensiunea cu cîteva grade. Un tînăr soldat israelian a ucis şapte palestinieni total dezarmaţi şi, în ciuda condamnării imediate a acestui act de către Ierusalim, agitaţia s-a declanşat în teritoriile ocupate.

Intifada, care încetinise pasul de cîteva luni, a cunoscut o accentuare violentă. Această dramă s-a produs într-un moment cum nu se poate mai rău: cu exact o săptămînă înaintea reuniunii Ligii Arabe care trebuia să aibă loc la Bagdad pentru a denunţa imigrarea masivă a evreilor sovietici în Israel. Imediat după incident, Washingtonul a blocat o propunere a O.E.P. făcută Naţiunilor Unite, care cerea trimiterea unor observatori internaţionali în teritoriile ocupate.

Această atitudine exacerba atitudinile anti-ame­ ricane, care oricum erau exprimate virulent în toată lumea arabă. Iordania a fost confruntată cu demonstraţii violente şi sîngeroase. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 12 aprilie 2019

RM

Cireii de lumin Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (27) LUNA FEBRUARIE 28 februarie Unicul bine ,,Binecuvînta-voi pe cei ce te vor binecuvînta... şi se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului” (Facerea l2, 3) Cît de mulţi sînt printre noi cei ce vor să primească binecuvîntare de Sus, dar care trăiesc de fapt numai pentru ei înşişi! Ei nu înţeleg că binele cel mai înalt şi cel mai profund, singurul bine adevărat, constă în a trăi pentru ceilalţi, a le sluji, a împărţi cu ei tot ce primim noi înşine.

Numai acesta este rostul adevărat al vieţii, doar în aceasta e libertatea. Numai cei binecuvîntaţi de Dumnezeu pot fi o binecuvîntare pentru alţii.

Vrei să primeşti binecuvîntarea dată lui Avraam?

Urmează-L pe Domnul: dă tot ce ai.

Supune-te Domnului, lasă-i pe toţi şi toate în seama Lui, şi vei fi un izvor de apă vie. Vrei să fii o binecuvîntare pentru aproapele tău? Lasă-te răsădit într-un alt pămînt. Dacă te-ai unit cu Hristos, dacă te-ai răstignit împreună cu El, dacă ai prins rădăcini în împărăţia Lui, atunci vei răspîndi binecu­vîntarea Lui. Numai cei ce rămîn în Hristos pot întinde o mînă de ajutor fraţilor care pier. „Binecuvînta-voi pe cei ce te vor binecuvînta”, zice Domnul. El înalţă un zid în jurul lui Avraam, pe care pune pecetea Sa. Cel ce a întărit inima sa în Domnul, pe care Domnul l-a luat sub sfîntul Său acoperămînt, n-are pricină să se teamă de uneltirile diavoleşti și nici de cele omeneşti, fiindcă pentru el ,,toate se lucrează spre bine” (Romani 8, 28).

Izvorîndu-ne apă vie, El va acoperi, la timpul potrivit, toate neajunsurile noastre. Ne va da credinţă, nădejde, răbdare şi putere ca să mergem înainte prin credinţă, nu prin cunoaştere.

Ești sigur? (2) EŞTI SIGUR CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU? ,,Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu.”

(Psalmul 14.1 - un psalm scris de marele împărat David) Acest verset pare a fi prea ,,tare” pentru unii. Dar textul este repetat în mod identic şi în Psalmul 53.1.

Ateii spun că afirmaţia aceasta este o insultă, însă Biblia nu aduce insulte nimănui. De aceea, în loc să închizi Biblia şi să o respingi, poate ar fi mai bine să stai şi să cugeti puţin: de ce a spus împăratul David lucrul acesta?

Nu cumva afirmaţia lui are totuşi un sîmbure de adevăr?

Dacă la un moment dat un student s-ar ridica şi ar spune colegilor săi că Mihai Viteazul nu a existat, ceilalţi i-ar spune: „Măi, nu fi nebun! Sînt atîţia care l-au văzut şi l-au auzit vorbind pe Cîmpia Libertăţii, atîţia care îi descriu faptele de vitejie.” Dacă cineva ar opri pietonii pe Calea Victoriei şi le-ar spune că Palatul Telefoanelor din Bucureşti nu a fost construit de oameni, ci s-a clădit singur peste noapte, oamenii ar da din cap şi ar spune că e ţicnit, că şi-a pierdut minţile. Cuiva care face afirmaţii cu totul absurde sau crede asemenea afirmaţii, societatea îi spune că e nebun. Tot aşa, cînd cineva face afirmații grave despre lucruri pe care nu le cunoaşte, nu le-a cercetat şi nu e sigur ele, merită să fie considerat nebun!

Tu spui că Dumnezeu nu există, dar oare eşti absolut sigur că nu există? Gîndeşte-te bine la întrebarea aceasta.

Pe ce se bazează necredinţa ta? Te-ai documentat suficient şi ai ajuns la concluzia că El nu există? L-ai căutat tu peste tot pe Dumnezeu? Universul acesta este mult prea mare, ca să-1 poţi cerceta. Dacă nu L-ai găsit pe Dumnezeu pe pămînt, eşti îndreptăţit să spui că El nu există?

A rămas de pomină afirmaţia pe care a făcut-o G.S.Titov, al doilea astronaut sovietic, care, la 6 august

Aşadar, să ne încredinţăm Domnului fără a şovăi.

De bună seamă, El n-o să ne lase în beznă, ci o să lumineze calea noastră cu lumină cerească, care, ,,ca zarea dimineţii, se măreşte mereu pînă se face ziua mare” (Proverbe 4, l8).

29 februarie Prezenţa lui Dumnezeu ,,Domnul este cu adevărat în locul acesta, şi eu n-am ştiut!” (Facerea 28, l6) Un călător ostenit merge pe drum la ceas tîrziu. E alungat din casa părintească, se ascunde de răzbunarea fratelui său, s-a despărţit de mult de părinţi, şi toate numai din vina lui. Şi-a înşelat bătrînul tată, şi roadă amară a nedreptăţii îl sileşte acum pe fiul iubit să fugă, să îndure lipsuri şi să devină un pribeag singuratic. Este istovit, împrejur este Întuneric, şi se culcă sub cerul liber, punînd o piatră drept căpătîi. Adoarme şi vede în vis o scară sprijinită pe pămînt, care cu vîrful atingea cerul. De undeva de sus, deasupra ungherului întunecat unde Iacov se odihneşte, răsună glasul lui Dumnezeu: ,,Eu sînt cu tine... nu te voi lăsa”. Iacov se trezeşte şi spune: ,,Domnul este cu adevărat în locul acesta, şi eu n-am ştiut!” În locul surghiunului, unde ai rămas singur, cu desăvîrșire singur, Dumnezeu este în jurul tău şi îţi caută sufletul, pentru că îl iubeşte şi vrea să îl aducă la recunoaşterea vinovăţiei tale şi a dragostei Lui. „Nu te voi lăsa” pînă cînd nu vei veni la Mine, pînă cînd nu-Mi vei pune altar în inima ta. I-a fost greu lui Iacov să doarmă cu capul pe piatră, dar atunci cînd lumina cerească l-a luminat, cînd glasul ceresc a răsunat deasupra sa, piatra cea aspră s-a prefăcut într-un altar, locul pustiu s-a luminat şi a primit numele de Casa lui Dumnezeu.

Citiţi cu luare aminte această istorisire din Biblie şi primiţi în inima voastră ceea ce are să vă spună şi vouă. Amin. (va urma) 1961, a făcut 17 rotaţii în jurul Pămîntului, şi care după aceea, a zis că el a zburat în cosmos şi nu L-a întîlnit pe Dumnezeu. Faptul că nu a întîlnit nici un moş cu barbă albă în spaţiu, aşa cum îşi închipuia el, l-a îndreptăţit să spună că Dumnezeu nu există? Gîndeşte-te puţin: să presupunem că aş face o călătorie prin Africa. După ce trec graniţa Etiopiei şi fac trei paşi fără să-1 întîlnesc pe preşedintele acestei ţări, sunt oare îndreptăţit să-i tăgăduiesc existenţa, să spun că nu există acest om?

N-am vizitat ţara, n-am vizitat oraşele, n-am văzut capitala ei, n-am fost la palatul prezidenţial. Deci e o nebunie să afirm că preşedintele Etiopiei nu există, doar pentru că eu nu l-am văzut cu ochii mei, după ce am făcut cîţiva paşi pe teritoriul ţării lui! În explorarea spaţiului cosmic s-a ajuns în vremea noastră abia la cîteva din planetele Sistemului nostru Solar. Nici măcar Luna n-a fost cercetată, decît doar în cîteva puncte. Dar Galaxia noastră cuprinde vreo 200 de miliarde de corpuri cereşti. Le-ai cercetat tu pe toate? Eşti sigur că nu există Dumnezeu? Dar astronomii spun că, în afară de galaxia noastră, în Univers sînt încă un miliard de asemenea galaxii! Le-ai cercetat tu pe toate? Te-ai gîndit cîte vieţi ţi-ai trebui ca să poţi face o asemenea investigaţie? Eşti sigur că nu există Dumnezeu? Fii sincer, poţi să afirmi că El nu există? Ţi se pare o nebunie să crezi? Mie mi se pare o nebunie să nu crezi, să afirmi că nu există Dumnezeu, înainte de a fi cercetat totul în amănunţime.

Eşti sigur că nu există Dumnezeu? Îmi spui că aşa dovedeşte ştiinţa? Dar care ramură a ştiinţei a dovedit aşa ceva? Poate astronomia, ştiinţa care se ocupă cu Universul mare, cu macrocosmosul?

Johannes Kepler (1571-1630) este considerat fondatorul astronomiei moderne, dar el a fost un credincios care Îl adora pe Dumnezeu. Iată cuvintele Lui: ,,Strălucite Maestru al lumii! Privesc uimit lucrarea minunată a mîinilor Tale!”

Credem în cer, numai credința știe Că sus la El-i prinos de bucurie.

Cînd ne deschide la zenit fereastră După perdeaua zilelor albastră.

De dincolo de lume și de zare Curge lumină lină din izvoare

Curge în inimi din cerești livezi Ieși, suflete, din umbre și-ai să vezi.

Cînd de-ntuneric s-a spălat retina În ochi curat se strecură lumina.

Chiar și-n oglinda galbenă de fum Se pot vedea o cale și un drum.

Un drum senin, o străvezie zare A lumilor de sus, primordiale.

Cei ce-au plecat rămîn acolo sus Că-i pace sfîntă-n lumea lui Iisus.

Coboară doar prin vise să mai vadă Cireșii de lumină din ogradă.

Marin Mihalache

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici Căsnicia creştină este o viaţă îngemănată, cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Este o Taină a unirii duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti, sfinţite de Însuşi Domnul: ,,cinstită să fie nunta întru toate, şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). Sînt sfinţite toate: osteneala pentru întreţinerea familiei, treburile de zi cu zi, tandreţea dintre soţi. O asemenea căsătorie devine lucrare sfîntă, fiindcă în ea totul se săvîrşeşte în numele dragostei, aşadar întru slava Atotiubitorului Dumnezeu.

Se înţelege că a păstra tot timpul o asemenea înălţime în relaţiile dintre soţi este mai presus de slabele puteri omeneşti - şi căsătoria este înaripată prin rugăciune, prin cereri către Atotputernicul Ziditor pentru trimiterea de ajutor haric, şi este luminată prin rugăciune, prin mulţumiri ale copiilor credincioşi faţă de Tatăl Ceresc pentru fericirea ce le-a fost dăruită - fericirea dragostei reciproce. Aşa se creează o mică biserică domestică: familia devine casă a lui Dumnezeu. Potrivit făgăduinţei Domnului, unde sînt doi adunaţi în numele Mîntuitorului Hristos, acolo este şi El, în mijlocul lor.

(Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale) Camille Flamarion (1842-1925) fost un mare astronom francez, probabil a cunoscut Universul ceva mai bine decît tine, dar el nu a negat existenţa lui Dumnezeu. În cartea sa, ,,Dumnezeu în natură”, el arată că forţele care guvernează Universul la nivel micro şi macroscopic, dovedesc existenţa lui Dumnezeu: ,,... ceea ce grupează atomii, ceea ce îndrumă moleculele, ceea ce conduce lumile, este o forţă care vădeşte în acelaşi timp planul, voinţa, inteligenţa, înţelepciunea şi puterea Autorului său.”

Sir Isaac Newton, (1642-1727) este descoperitorul legii gravitaţiei, prin care s-au pus bazele înţelegerii mişcării corpurilor cereşti. El este şi autorul unor lucrări de mare valoare în domeniul fizicii şi matematicii.

A descoperit legea dispersiei luminii şi a pus bazele calculului diferenţial şi integral. Dar ştiaţi că el a fost şi un bun credincios în Dumnezeu? Noi îl cunoaştem ca pe un mare savant care a cercetat tainele Universului, dar puţini dintre noi ştiu că, în acelaşi timp, el a fost şi un cercetător pasionat al tainelor Sfintei Scripturi.

Manuscrisele unor lucrări teologice scrise de el, sînt cercetate şi astăzi de către specialişti. (va urma) Petru Popovici

RM

21

Vineri, 12 aprilie 2019

S , ase,

P I Mo c c h io !

N-aveau nimica sfînt: strămoşii Copiii şi tuberculoşii

Cocoşul cîntă-ntîia dată Lumea-i săracă, dar curată...

Istorica bălăcăreală Care-a băgat o ţară-n boală

Nici fetele de măritat Care nu-şi vor găsi bărbat

Acum, ce văd şi ce aud?

Scandaluri ca la Bollywood!

A actoraşilor politici Ai vrea să-i baţi, nu să îi critici

Scandalagioaicele ştiau Ce-aveau în casă, ce mîncau

În ţara fără Dumnezeu Se ceartă toţi, sistem turneu

E-o păruială nesfîrşită Stau toţi cu fundul ca pe plită

De ce bărbaţii le-au bătut Cîte avorturi au făcut

Parcă-i un foc de artificii: Majoritarii, veneticii

Deodată, sar la beregăţi Se sfîşie, se fac bucăţi

Ce rude-aveau în puşcărie Cine va sta pe năsălie

Spionii cu aviatorii Şomerii şi cu profitorii

Pînă mai ieri erau ca fraţii Iar azi se-njură ca turbaţii

La nuntă n-a fost fată mare Şi tot tacîmul de rigoare...

Popii filmaţi de pedofili Chiar cerşetorii cei umili

Îşi bagă, scurt, cuţitu-n spate Pentru ideea de „dreptate”

Şi drăcuieli, şi-njurături În cap găleata cu lături

Într-un sfîrşit, epuizate Bărbaţii le băteau pe spate

Primarii care-mpart tichete Jandarmi ce vîntură caschete

Această haită furibundă În haos ţara o scufundă

Bărbaţii lor, zîmbind, fumau Şi nu prea se amestecau

„Hai, fă, muiere, intră-n casă Mi-e foame, ce îmi pui pe masă?

Legionari întîrziaţi Parada Gay şi alţi ciudaţi

„E treabă muierească, vere Mai bine hai să bem o bere!”

Trimite după vin şi pîine Azi e destul, te cerţi şi mîine!”

Chiriaşii şi cu proprietarii Petrecăreţii, cîrciumarii

Jucau şi table sau şeptic Dar jumătatea lor - nimic!

Intră femeile în casă Şi noaptea-n mahala se lasă

Şoferii-n trafic, între ei Toţi se caftesc de sar scîntei!

Ce meliţă! Moară stricată! Ţîşnea mitocănia toată!

Parcă nimic nu s-a-ntîmplat Un cîine latră înfundat

În bîlciul ăsta infernal Avem şi-un sport naţional:

Pamflet exploziv Politică de mahalagioaice Ţin minte că-n copilărie Departe, la periferie Femeile din mahala Nici una nu se suporta Şi din orice se luau la ceartă Ce circ ieşea! A 8-a artă!

Scurt, fustele îşi ridicau Dosul cu palma şi-l băteau

Isterici şi neruşinaţi Mahalagii, zero baraţi Pe ale Sfintei Vineri moaşte Eu vă blestem ca pîn’ la Paşte Să vă ia moartea, milostiva Şi eu să vă mănînc coliva!

Corneliu Vadim Tudor 18 februarie 2014

22

Vineri, 12 aprilie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Limba Română e Patria mea (4) (urmare din pag. 1) Într-o anumită perioadă, au luat atitudine chiar şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase, după cum ne spune un anume Sylvester Lajos, în articolul „Ploaie cu sulf”, publicat în ziarul „Haromszek” din aşa-zisul Ținut Secuiesc, în nr. din 7 august 1999, citez: „Ale­ gerile din România de la cumpăna Mileniului par a fi serios bolnave de meningită, Iliescu şi Năstase promit alegătorilor că vor vindeca mulţimea de bozgori prin tratamente de tip Vlad Ţepeş” – am încheiat citatul. Şi cu alte ocazii, mai ales pe măsură ce se apropiau alegerile, tandemul Iliescu-Năstase a apăsat pedala naţio­nalismului, păcălind, în toamna trecută, chiar conducerea „Vetrei Româneşti”.

Alertaţi, ungurii au dat înapoi, au stat ascunşi, o vreme, au lansat iar săgeţi otrăvite spre organismele internaţionale, s-au purecat unii pe alţii, ca babuinii, şi au pariat pe nimicnicia unor politicieni români, cu care au făcut alianţe: întîi cu PNŢCD, PNL şi PD, acum cu PDSR. Istoria, mai veche şi mai nouă, a demonstrat că şovinismul unguresc nu ştie decît de frică! Nu vă lăsaţi induşi în eroare de făgăduielile cu tot felul de integrări în structurile internaţionale – acestea n-au absolut nici o legătură cu fascismul UDMR-ist. În repetate rînduri, şi noi, cei de la PRM, ne-am pronunţat pentru integrarea în structurile europene şi nord-atlantice, dar nu în genunchi, nu cu Ţara ciopîrţită, ci în condiţii de respectare deplină a integrităţii teritoriale şi a demnităţii naţionale. La fel procedează toate țările Uniunii Europene. Dacă se va dovedi adevărat ceea ce spunea preşedintele Senatului Germaniei, dl.

Kurt Biedenhoff, în urmă cu exact 1 an, la Bonn, în toastul rostit la dineul oferit delegaţiei Senatului României, din care făceam parte şi eu, cum că Germania urmăreşte, prin realizarea Europei Unite, refacerea, la alte dimensiuni, a Imperiului Roman, atunci e perfect, ungurii n-au ce căuta în această construcţie, ei trebuie să se întoarcă în fundul Asiei! Ani de zile am auzit sau am citit despre comportamentul meschin al unor repre­ zentanţi ai UDMR-ului în organismele interna­ ţionale, dar informaţiile erau incomplete şi nu-mi puteam face o idee clară. Asta pînă în ianuarie 2001, cînd, ca membru al Delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, aveam să văd, cu ochii mei, cum funcţionează maşina de diversiuni a ungurilor. Mă refer la purtarea dezgustătoare a numitului György Frunda, despre care am aflat că are nu mai puţin de 5 spiţe de sînge: român-maghiar-evreu-slovacţigan, să fie sănătos, dar ne şi mirăm cum de s-a oprit aici şi n-a căutat să-şi facă şi niscaiva transfuzii de sînge ciuvaş, uzbec, ugandez, eschimos şi imunodeficitar, ar fi intrat în „Cartea Recordurilor” şi ar fi devenit un veritabil Turn Babel pe două picioare.

Ei, bine, acest Frunda a răspîndit prin tot Consiliul Europei un fel de manifest încropit de nişte haimanale de la „Academia Caţavencu”, pe baza unor traduceri deformate, în limba engleză, din revistele „România Mare” şi „Europa”, din care ar fi trebuit să reiasă că noi sîntem împotriva Europei, a Americii, a NATO etc. Sub ochii mei şi ai altor parlamentari români, mai mulţi membri ai delegaţiei din Ungaria (?!) împrăştiau, pe la toate comisiile şi grupurile politice, această turnătorie penibilă, precizînd toţi, invariabil: „Din partea domnului Frunda, confidenţial”. Dacă eu aş fi fost, cu adevărat, extremist, l-aş fi aruncat de la etaj pe acest ticălos de Frunda, dar nu i-am adresat nici un cuvînt. Şi nici măcar nu ne-a trecut prin cap să-i reclamăm şi noi pe unguri pentru politica paranoică pe care o promovează, de încăierare a oamenilor, de inventare a pretextelor de harţă, de jefuire a României. Ca un amănunt nu lipsit de interes, voi preciza că şi la plecarea spre Strasbourg, şi la înapoierea la Bucureşti, par­lamentarul „român”

Frunda s-a ţinut departe de întreaga delegaţie, călătorind cu avioane separate şi, fireşte, făcînd escalele de rigoare la Budapesta, pentru instrucţiuni şi, apoi, pentru a da raportul şi a-şi primi banii. Aceşti UDMR-işti nu sînt oameni, ei sînt şerpi. Iată cu cine s-a asociat la guvernarea României PDSR-ul! Iată pentru cine şi-a trădat acest partid propriul electorat, fulgerător, la numai cîteva zile de la alegerile din 26 noiembrie 2000! Numai că, dacă incapacitatea de a rezolva problemele social-economice mai putea fi înţeleasă, uneori, avînd în vedere că numai un nebun putea crede că Ion Iliescu va fi, la 71 de ani, mai deştept şi mai dinamic decît acum 10 ani, sacrificarea Limbii Române şi ofensarea violentă a spiritului naţional nu pot fi acceptate, în ruptul capului! „Limba Română e Patria mea!” – spunea un bun şi regretat prieten al meu, Nichita Stănescu. Pentru Limba Română s-a trăit, s-a luptat, s-a pătimit, s-a murit. Nu întîmplător, una dintre cele mai frumoase poezii scrise şi cîntate în cultura română e a preotuluimilitar din Basa­rabia, Alexe Mateevici, mort pe cîmpurile de bătaie de la Mărăşeşti: „Limba noastră-i limbă sfîntă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng şi care-o cîntă/ Pe la vatra lor, ţăranii”. A explica de ce românii îşi venerează graiul strămoşesc e tot atît de inutil şi imposibil ca şi încercarea de a dovedi de ce un om îşi iubeşte mama, sau copiii. Aşa ceva nu se justifică, nici măcar nu se vorbeşte pe tema asta.

Tentativele lui Ion Iliescu şi ale miniştrilor şi parlamentarilor PDSR de a demonstra ce bună şi ce europeană ar fi Legea administraţiei publice locale sînt fanteziile unor oameni care şi-au pierdut simţul ruşinii. Faptul că, oricum, limba maghiară tot se foloseşte în unele zone, unde se arborează nişte plăcuţe de-ţi vine să crezi că te-ai rătăcit prin Mongolia, nu poate constitui o justificare, ci o circumstanţă agravantă pentru succesiunea de trădări ale mercenarilor care s-au tot perindat la conducerea României. La urma urmei, şi violurile, şi drogurile, şi crimele reprezintă o realitate a societăţii româneşti, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să le legiferăm. Introducerea limbii maghiare în administraţia publică – la primării, la notariate, la judecătorii, ba chiar şi în relaţiile cu episcopiile româneşti ortodoxe, cum a început episcopul Ioan Sălăgean să primească adrese oficiale în ungureşte – reprezintă nu numai legife­rarea unei a doua limbi oficiale, nu numai realizarea visului unguresc din 1996, acela al „autonomiei lingvistice”, ci mai mult decît atît, un atentat mortal la fiinţa naţională! Să nu ştie asta Ion Iliescu şi Adrian Năstase? Fără îndoială că ei o ştiu. Din păcate, Ion Iliescu şi Adrian Năstase au trădat: au trădat propriul partid, au trădat Interesul Naţional, au trădat Ţara şi Poporul Român.

După epuizarea tuturor mijloacelor politice de a-i convinge să retragă din Parlament periculoasa Lege a administraţiei publice locale, după ce însuşi Ion Iliescu a declarat că prevederile privind limbile minorităţilor i se par „perfect constituţionale” şi după ce tot el a spus delegaţiei „Vetrei Româneşti” că, de fapt, românii minoritari din Harghita şi Covasna beneficiază primii de această lege, deşi românii nu pot fi, nicăieri, minoritari în Ţara lor – lucrurile sînt clare. Nu mai e nimic de sperat. Atît eu, cît şi Partidul România Mare îi vom trata pe Ion Iliescu şi Adrian Năstase, ca şi pe miniştrii, parlamentarii, prefecţii, primarii şi consilierii PDSR care vor aproba şi vor aplica această lege anticonstituţională şi antinaţională, ca trădători de Neam şi Ţară. Şi pentru că toate argumentele sînt de partea noastră şi dorim să demonstrăm că nu noi, cei de la PRM, ci cei de la PDSR şi UDMR încalcă normativele internaţionale, am introdus la Senat o Moţiune, deocamdată simplă, pentru a se ruşina noua Putere de propriile sale minciuni. Aceasta e oglinda pe care o punem în faţa întregii clase politice, ca să vadă, toată lumea, reacţia fiecărui partid. Acesta e Momentul Adevărului. Este

vorba de faptul că Parlamentul României n-a ratificat, nici măcar acum, singurul document internaţional care poate reglementa statutul acestor graiuri: Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare, semnată de țara noastră la 17 iulie 1995. Nici o țară, deci nici România, nu poate autoriza folo­sirea limbilor regionale sau minoritare printr-o Lege a administraţiei publice locale, altfel decît în cadrul prevederilor Chartei europene respective, aşa după cum sună Art. 18 al Convenţiei asupra dreptului tratatelor, semnată la Viena, în 1979. Folosirea în legea cuplului comic-fantezist Hrebenciuc-Cozmâncă a sintagmei „limba ma­ ternă” este total greşită, atipică limbajului juridic şi neuzitată în actele internaţionale. În mod fără echivoc, legea avantajează numai persoanele apar­ ţinînd minorităţii maghiare, încălcînd drep­turile persoanelor aparţinînd altor minorităţi naţionale.

Mai mult decît atît, introducerea cifrei de 20% este curioasă, nespecifică normelor inter­naţionale, nereglementată în Charta europeană, aducînd aminte de legile rasiale – gen „numerus clausus” – privind accesul minoritarilor la învăţă­mîntul superior; oricine se poate întreba ce se va întîmpla cu localităţile unde nu trăiesc 20% maghiari, ci numai 19%, cu ei ce facem? Dar, dincolo de toate acestea, rămîne violarea flagrantă a Constituţiei României de către PDSR, legea fundamentală a Ţării prevăzînd, în termeni cate­gorici, la Art. 13, că în România singura limbă oficială este Limba Română. Nu limba maghiară, domnule Iliescu. Nici limba de lemn. Peste asta nu se poate trece, încetaţi să jucaţi teatrul ăsta pentru handicapaţi! Indiferent ce pretexte aduc agitatorii PDSR-ului, Parlamentul României trebuie să dezbată această Chartă înaintea oricărei alte legi pe tema Administraţiei publice, unde se fac referiri şi la limbile minoritare.

Precizăm că state ca Albania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Estonia, Franţa, Georgia, Grecia, Ir­landa, Lituania, Letonia, Marea Britanie, Republica Moldova, Polonia, Portugalia, Rusia, San Marino, Slovacia, Turcia şi altele nu au semnat şi nu au ratificat Charta, pe considerentul că încalcă dispoziţiile Constituţiilor lor şi este potrivnică Interesului Naţional.

Stimaţi prieteni, singura atitudine sănătoasă faţă de revizionismul unguresc este „starea de veghe”. Ungurii au toate drepturile umane pentru a-şi conserva limba, cultura, identitatea, specificul naţional. De altfel, săptămîna trecută, chiar aici, la Cluj-Napoca, de faţă cu ministrul de Interne şi cu cca. 300 de ofiţeri români, senatorul UDMR Peter Eckstein-Kovacs a recunoscut, cu autoritatea pe care i-o dădea şi exercitarea funcţiei de ministru pentru problemele minorităţilor, în guvernele ante­ rioare, citez: „Toţi ungurii din România cu­nosc limba română”. Şi atunci, care mai e subiectul discuţiei? Pentru cine dublăm noi limba oficială a Ţării? Pentru ungurii care încă nu s-au născut?

Pentru aventurierii care tot dau o năvală inversă, dinspre Panonia către Ardeal, ca să arboreze steagul Ungariei şi să cînte Imnul acelei țări, sfidînd populaţia României şi afişînd o trufie tipică indi­ vizilor proşti şi primitivi? Nu sînt un om absurd şi nu voi cădea în păcatul de a judeca toată etnia maghiară după minţile înfierbîntate de palinkă ale unor zvăpăiaţi ca Markó Béla, György Frunda, Attila Verestoy, Albert Almoş, Csapó Joszeph şi ale altora ca ei, care fac aici, pe teritoriul României, o muncă tipică de spionaj, de diversiuni şi de provocări de factură teroristă. Am umblat şi eu prin lumea largă, mai nou, ca euro-parlamentar, am început să fac naveta Bucureşti-Strasbourg-Paris şi vă dau cuvîntul meu de onoare că nu se uită nimeni în gura ungurilor, toată lumea îi priveşte ca pe nişte ciudăţenii ale naturii, care ar vrea să treacă drept altceva decît sînt, de cele mai multe ori nemţi, italieni sau americani, în funcţie de limba pe care o vorbesc. (va urma)

RM

23

Vineri, 12 aprilie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (16)

„În 1899 – scrie Stelian Popescu – am fost transferat la Bucureşti, ca ajutor de judecător la Tribunalul Ilfov, sector Verde. Am pregătit atunci o lucrare de drept mai importantă şi am publicat cîteva articole de specialitate în «Curierul judiciar», ceea ce a făcut ca proprietarii «Revistei de sociologie şi drept», G. G. Mironescu, Paul P. Negulescu şi N. Cezărescu, să-mi propună să intru în societatea lor şi să colaborez la revista respectivă. Graţie lor am intrat în legătură cu magistraţi ai Tribunalului Ilfov, unde prim-procuror era M. Miclescu (mai apoi preşedinte la Casaţie). M-au recomandat Ministrului de Justiţie, Titu Maiorescu, cu care erau prieteni de la Junimea. Am ajuns, astfel, la Tribunalul Ilfov mai repede decît mă aşteptam! Între timp, a fost schimbat Ministrul Justiţiei şi a venit C. Stoicescu, naşul meu de cununie (în perioada aceasta mă căsătorisem cu nepoata lui Jean Dalles). Stoicescu era mare avocat şi foarte bogat prin meseria lui, dar şi prin căsătorie, şeful liberalilor din Prahova şi cu mare trecere în partid.

Cu soţie şi doi copii, salariul meu de 450 lei numi ajungea şi m-am gîndit să plec din magistratură pentru a face avocatură la Ploieşti, aproape de familie şi pe lîngă Stoicescu, putînd astfel să-mi fac clientelă, cîştigînd însă mai bine. În dimineţile libere mergeam la Stoicescu şi-i făceam diferite lucrări. Gîndul de a practica această meserie îmi venise de cînd văzusem cît de uşor cîştigă un avocat bun. (…) Am ieşit din cabinet zburdînd de bucurie şi l-am găsit pe Dr. Minovici, care mă aştepta foarte îngrijorat, deoarece auzise bătăile în masă. Văzîndumă bucuros şi auzind rezultatul audienţei, atît el cît şi ceilalţi din sală au fost foarte miraţi. Procurorul Sărăţeanu a făcut o anchetă foarte minuţioasă şi a conchis nevinovăţia mea, cerînd pedepsirea tuturor martorilor mincinoşi şi a celor care au dat mărturii contra mea în favoarea şantajiştilor. Comunicatul a făcut senzaţie şi am fost socotit un favorit al lui Stătescu, eu, care-l vedeam pentru prima oară! Toţi cei arestaţi au rămas definitiv condamnaţi.

Peste cîteva luni m-a chemat ministrul Stătescu, spunîndu-mi: – Dosarul cu aceste fapte s-a perindat pe la toate Cabinetele şi a fost clasat. Te rog, examinează-l dumneata şi adu-mi răspunsul dacă este un fapt penal sau nu, şi cît mai repede te rog. Am avut discuţii cu ministrul rus Fonton, care e de o îndrăzneală nemaipomenită din cauza acestui dosar.

A doua zi m-am prezentat cu răspunsul, spunînd: – Faptul din dosar este abuz de încredere ordinar, dar, probabil, au fost mari intervenţii şi atunci judecătorul l-a clasat la limita dintre fapte civile şi penale.

Care era faptul? Fosta Regină a Serbiei, născută Catargiu, din Iaşi, la moartea lui Milan se retrăsese la curtea Ţarului din Petersburg, trăind acolo. Ea însărcinase pe pianistul Boscoff să-i administreze averea din Moldova, să-i încaseze toate veniturile şi să i le trimită acolo. Acesta încasase banii, dar nu-i trimisese nimic, cu toate nenumăratele cereri pe care acesta le primise. Atunci, dînsa se adresase Mareşalului Palatului Ţarului, care trimisese cererea ministrului Fonton, pentru a interveni ca autorităţile româneşti să-l facă pe Boscoff să plătească. Cererea a fost trimisă de mai multe ori la Parchet, dar se clasa mereu, deoarece Boscoff era pianistul Reginei Elisabeta şi în numele ei se cerea mereu clasarea afacerii. Şi atunci, ca şi azi, lichelismul se preta la orice, desigur, fără ştirea Regelui şi a Reginei. Luînd eu dosarul, l-am chemat pe Boscoff la Parchet, dar, cum nu voia să vină, l-am adus cu mandat. Mi-a declarat că sînt incompetent, deoarece cazul lui e o afacere civilă. I-am răspuns că nu el, ci eu calific faptele, iar dacă în trei zile nu depune banii, îl arestez. A doua zi, o doamnă de onoare a intervenit prin judecătorul Săvescu, care putea fi ultimul să

claseze afacerea. Am comunicat ministrului Stătescu intervenţia şi el mi-a răspuns: – Ţi-am dat acel dosar să cercetezi şi să-ţi faci datoria, ce mai întrebi?

Am înţeles şi l-am căutat iar pe Boscoff, care m-a rugat să-i mai acord un termen de 24 de ore pentru depunerea banilor. I-am declarat că nu glumesc şi, dacă

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (60) nu aduce banii, eu îl arestez. A venit a doua zi cu prof.

Dissescu şi preşedintele Senatului, Pherekyde, care au încercat să-mi argumenteze că este afacere civilă şi nu penală. Le-am răspuns că am cercetat îndelung dosarul şi, dacă nu aduce banii în două ore, lansez mandatul de arestare. Am comunicat ministrului, care mi-a mulţumit şi a declarat: – Ei, acum ştiu ce să-i spun lui Fonton!”

Luigi Cazzavillan a murit în 1911 (şi nu în 1902, cum eronat scrie Florica Ichim în notele bio-bibliografice la „Publicistica” lui Camil Petrescu). Chemat, de urgenţă, să-i asculte şi să-i autentifice Testamentul, tînărul Stelian Popescu asistă la o secvenţă de film: preotul Brandt de la Catedrala Sf. Iosif, care tocmai îi acordase italianului muribund sfînta împărtăşanie, se auto-invita în testament! „– Dar bine, fiule, ai promis că vei lăsa ceva şi Bisericii Sf. Iosif! Am asistat atunci la o scenă dramatică: deşi prea istovit, Cazzavillan s-a ridicat în capul oaselor, s-a aplecat înainte şi a strigat: – Ce, nu-ţi ajunge ce am dat pînă acum bisericii? Să se facă exact cum e scris în testament şi nimic mai mult! – spuse, recăzînd între perne”.

Anii au trecut. Sub conducerea lui Stelian Popescu, „Universul” devine primul ziar al României. Practic, n-a existat moment istoric la care să nu participe şi această mare tribună. Directorul său a fost un anti-carlist convins, luptînd, cu toate mijloacele, pentru înlăturarea uzurpatorului Carol al II-lea. În casa lui de la Predeal se întîlneşte cu numeroase personalităţi, de la generalul Ion Antonescu la Corneliu Zelea Codreanu. La 4 septembrie 1940, pe pagina I a „Universului” apare articolul „Iată-l”, semnat de Stelian Popescu şi ilustrat cu fotografia noului şef al Statului: „Este generalul Antonescu, omul în care de mult neamul românesc îşi pune nădejdile, omul care abia acum trei zile a fost eliberat de la închisoare de la Bistriţa, unde a fost ţinut fără lege şi fără judecată, omul care abia acum, cînd a ajuns cuţitul la os şi hotarele în mare parte au fost pierdute, este chemat să aducă linişte şi mîngîiere unui neam amărît de guvernarea tiranică în care trăieşte de zeci de ani şi în timpul căreia au fost omorîţi mişeleşte tinerii generaţiei naţionaliste şi au fost prădate miliardele ţării sub pretext de înarmare”. După două zile, la 6 septembrie, el publică articolul intitulat „A abdicat!”, de o violenţă rară, împotriva lui Carol al II-lea: „A abdicat acela care a fost Carol II. Acela de care generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României.

S-a sfîrşit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care de zece ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi cu bărbăţie demnă de o cauză mai bună, în speranţa că măcar o cît de mică licărire de cuminţenie se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul ţării graţie naivităţii acelor pentru care guvernarea ţării era o glumă şi înţelepciunea trasă din faptele şi antecedentele lui Carol Caraiman, o copilărie. Cînd, acum mai bine de zece ani, am păstrat măsura şi cuminţenia necesară în mijlocul febrei dezlănţuite de venirea neaşteptată a uzurpatorului tronului fiului său, «Universul» a fost ars în unele pieţe publice de cei care se prăpădeau de entuziasmul şi bucuria ce le-o pricinuia sosirea francmasonului şi amantului desfrînatei jidoavce, adusă să fie tovarăşa şi inspiratoarea degeneratului. Zece ani împliniţi ne-am otrăvit viaţa şi ne-am muiat condeiul în fiere, căutînd şi potrivind cuvintele cu care să se

poată înţelege măcar în parte prăpastia spre care ne îndrepta o guvernare inspirată şi dirijată de un epileptic, alcoolic şi amoral”.

Bătrîneţea lui Stelian Popescu, în exil, a fost marcată de întîmplări dureroase. În lipsa lui din ţară, procuroarea Alexandra Sidorovici (nevasta ultimului ocupant stalinist al României, Silviu Brucan) l-a acuzat de toate păcatele iadului, obţinînd condamnarea lui la detenţie pe viaţă, în şedinţa din 1 iunie 1945. Noroc că el trăia departe, în Elveţia. În 1949, pe cînd avea 76 de ani, se însoară din nou, cu Medeea Niculescu, fosta doctoriţă a Anei Pauker. Printr-un concurs de împrejurări, am intrat în posesia unei cópii autografe a Testamentului pe care el l-a scris la Hotel des Bergues, din Geneva: „TESTAMENT Subsemnatul revoc prin aceasta orice alt testament anterior s-ar mai găsi pe urma mea, şi în special testamentul în dublu exemplar lăsat unul lui Toma Câmpeanu şi altul Inginerului I. Ştefănescu de la Drajna. Dispun ca – dacă se va ajunge la revizuirea sau anularea procesului prin care mi s-a confiscat tot ce am agonisit eu într-o viaţă de muncă asiduă şi onestă şi mi s-ar restitui averea confiscată pe nedrept, ea să fie împărţită deopotrivă între copiii mei, însă partea disponibilă după lege o las fiicei mele Licutza care are mulţi copii şi ca atare şi multe nevoi. Pe Licutza o rog, ca în caz de va avea mijloace mai multe, să aibă grijă şi de surorile ei, în special de Josetta care este cea mai nevoiaşă. Tot în caz de ar avea mijloace disponibile să aibă grijă de Biserica, Şcoala, Dispensarul şi Primăria din satul meu natal unde se odihnesc trupurile părinţilor mei.

Toate celelalte legate din testamentele anterioare, le revoc şi pe ele. Licutza şi Ionel Lugoşanu soţul ei să facă cum va crede de cuviinţă dacă va avea cu ce, după ce se va îndeplini întîi prima parte a acestui testament. Binecuvintez pe copiii mei şi pe copiii lor şi rog pe Dumnezeu să nu le facă parte de necazurile şi suferinţele mele.

Făcut azi, 7 octombrie 1945 la Geneva

Stelian Popescu”.

Moare în 1954. Încă foarte tînăr în 1915, ziaristul se dovedeşte a fi surprinzător de maliţios cu Vasile Popa: „Este de admirat în acest om perseverenţa cu care voieşte a duce la capăt o idee fixă pentru a cărei realizare pierde atîta timp şi care ar fi putut cu folos fi mai mai (sic!) bine întrebuinţat. 7 Feb. 1915.

Stelian Popescu”. Adică ce-ar fi putut să facă mai mai bine (înţeleg să te bîlbîi cînd vorbeşti, dar s-o faci şi cînd scrii?) ţăranul Vasile Popa? Să meargă la praşilă? Să mulgă vaca? „Ideea fixă” a acestui om modest s-a dovedit a fi rodnică. Din idei fixe se nasc idealurile. Ce bine că Popa nu l-a ascultat pe Popescu, nu s-a descurajat şi a colindat mai departe, din om în om, din oraş în oraş, din ţară în ţară. Dacă s-ar fi oprit aici, la 7 februarie 1915, n-am mai fi avut parte de perlele strălucitoare care, după cum veţi vedea, vor curge, şirag, mai la vale.

48) VASILE M. KOGĂLNICEANU. Fiul lui Mihail Kogălniceanu – cel pe care eu, unul, îl consider cel mai mare bărbat de stat al României, pentru că el a marcat puternic momentele cardinale ale Secolului XIX: 1840, 1848, 1859, 1877. De unde iniţiala K la Kogălniceanu, dar şi la Katargi, Kalinderu, Kiriac (compozitorul D. G. Kiriac)? Înclin să cred că din teama faţă de pronunţia literei C înainte de o vocală, în limba germană, ceea ce de regulă devine Ţ. Sau, cine ştie, poate că e vorba de acel K, simbolizînd puterea divină la etrusci, care dă în final cuvîntul Kaesar?! Acest Vasile se naşte în 1863, deci e făcut la bătrîneţe, cînd conu’ Mihalache avea 46 de ani. Nu m-a preocupat pînă acum subiectul, dar cred că tatăl lui a ales numele de Vasile din pricina prieteniei care îl lega de Vasile Alecsandri. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 12 aprilie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (101) Un impostor în armata Kaiserului (4) Un prizonier model în timpul ultimei sale încarcerări, Voight şi-a cîştigat respectul care îi fusese refuzat toată viaţa, înainte de a ajunge aici. Eliberat după douăzeci de luni, se spune că la ordinele Kaizerului (care îl numea „canalia sim­patică”), Wilhelm a primit o pensie de o sută de mărci pe lună pentru tot restul vieţii din partea unei bătrîne şi bogate evreice din Berlin, în timp ce peste o sută de femei s-au oferit să-i devină partenere de viaţă. Fiind însă mai mult interesat să poarte din nou uniforma, Voight a defilat în acest rol faimos pe scenele musichall-urilor din Germania. Toată lumea voia să-l vadă.

Obţinînd, în final, mult doritul paşaport, impresarii lui i-au stabilit turnee prin Europa şi apoi în America, unde a jucat în faţa comunităţii germane din New York şi oraşele învecinate. Angajînd un scriitor care să-i aştearnă pe hîrtie memoriile, apărute cu titlul „Cum am devenit căpitanul din Kopenick”, s-a stabilit în Luxemburg chiar înainte de primul război mondial, pentru prima dată departe de autoritatea prusacă. Acolo a şi murit în 1922 - chiar în timp ce Harry Domela, un alt mare impostor, îi pregătea Germaniei o altă porţie sănătoasă de rîs.

Falsificatorul care, în 1934, aproape a distrus guvernul britanic (1) Pretinzînd că este jurnalist american care investiga viaţa din Rusia sovietică, Thomas Walker, un escroc suav şi bine îmbrăcat, a sosit în Anglia pentru a se stabili la Clubul American din Piccadilly, Londra. Paşaportul lui demonstrînd că efectuase mai multe vizite în Rusia și beneficiind de o scrisoare de recomandare de la împuternicitul american pe probleme de comerţ, nu a întîmpinat nici o dificultate în a-i determina pe editorii de ziare anticomuniste să fie interesaţi de articolele sale, în

special de acelea bazate pe propriile experienţe din Ucraina lovită de foamete.

Dacă era plătit sau lucra doar din plăcere - rămîne necunoscut. Oricum, înşelătoria lui a început cînd i-a sugerat soţiei unui proeminent politician britanic că prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, Ramsay MacDonald, întreţinuse, cu cîţiva ani în urmă, „relaţii de trădare cu guvernul rus”.

Liderul partidului laburist, preşedinte al primelor două guverne laburiste ale Marii Britanii din anii ’20, acum preşedinte al „Guvernului Naţional” (o coaliţie controversată între conservatori, liberali şi cîţiva membri ai parlamentului laburist), MacDonald fusese un pacifist în timpul primului război mondial (deşi nu unul laş: vizitele sale pe linia întîi a frontului au fost ignorate de şovini precum Horatio Bottomley, care îl atacau în acest mod). De asemenea, el se declarase alături de aspiraţiile revoluţionare ale ruşilor. Totuşi, pînă în anii ’30 fusese un moderat, considerat de oponenţii din propriul lui partid mai degrabă conservator decît socialist. Acum, cu o altă rundă de alegeri naţionale apropiindu-se şi guvernul naţional fiind tot mai şubred, Walker îşi alesese un moment devastator pentru a ataca.

Contactînd-o pe Lady Houston, o văduvă bogată, devotată distrugerii socialismului, Walker i-a povestit despre scrisorile care „dovedeau” trădarea lui MacDonald. Înghiţind momeala, aceasta i-a plătit lui Walker 5.000 de lire pentru mai multe scrisori. Prima din ele, dactilografiată pe hîrtia personală, cu antet, a lui MacDonald, din casa lui, Upper Frognal Lodge, aflată în nordul Londrei, era adresată lui Grigori Sokolnikov, primul ambasador al Rusiei sovietice în Marea Britanie. Datată 11 februarie 1926 şi convingător semnată, ea cuprindea următorul text: „Momentul nu pare deloc propice pentru mişcarea pe care o sugeraţi. Totul trebuie amînat cu cîteva luni. Puteţi conta pe ajutorul meu în nobila dvs. misiune.” (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Metale 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: Sulfat cu cupru – Metal argintiu; 2) Proprietate comună la metale – Metal greu, cenușiu; 3) Uraniu și fosfor – Metal feromagnetic; 4) Mobile de bucătărie – Titlu boieresc, vechi; 5) Cupele învigătorilor; 6) Vergele flexibile – Abreviere pentru acizi; 7) Casă de gheață – Nota diapazonului – În cuib!; 8) Plantă erbacee cu flori alb-albastre; 9) Atracții feminine – Regie Autonomă de Transport (siglă); 10) Metal scump galbenroșiatic, folosit la bijuterii – Punere în circulație; 11) Substanță cu gust acrișor, pătrunzător – Cărbune natural, negru, compact, dur.

VERTICAL: 1) Metal ușor, ductil și maleabil – Ana peste alta!; 2) A face bucăți – Luate în fugă! – Pom cu fructe tari; 3) Armă în pace – Scriu cu rezerve; 4) Unul sau mai multe metale; 5) A chiui – În colț! – Treacă de la noi!; 6) Bune dimineața! – Mihai Hulubei!; 7) Fluor și hidrogen – Auricul; 8) Cu adevărat – Capitală moldavă; 9) Dadă – Metal care se poate prelucra în fire; 10) Bere! – A pune la rînd – Doamna din deal!

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Stomatologică” 1) MOLAR – CANIN; 2) OPERATI – UNI; 3) RT – CIR – UMIL; 4) I – NU DUDUIE; 5) RAI – PI – R – A; 6) SINT DENTIST; 7) TS – A – SAU – OR; 8) RIU – SIRIENI; 9) A – NOU – IC – OB; 10) DOSARE – ACRU; 11) ASA – AMORTIT.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.