Romania Mare, nr. 1488

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Nu înțeleg de ce albul este considerat culoarea Păcii. Cele mai multe războaie și crime din Istorie le-a făcut, totuși, rasa albă.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Atenție, se pune în aplicare planul final contra României!

Motto: ,,Nu acest lucru e greu, să scapi de moarte, ci cu mult mai greu e să scapi de tică­loşie; căci fuge mai repede decît moartea” (PLATON, ,,Apă-­­ rarea lui Socrate”)

După 30 de ani de la ,,pră­ bușirea dictaturii” sau de cînd ,,ne-am cîștigat libertatea”, românii au două certitudini: că ,,altcineva decide” și ,,nu ne mai miră nimic”, nimic rău sau nefiresc, evident. În rest, totul e contestabil, nesigur, orice adevăr spus de unii români e privit de ceilalți ca o mare minciună, în spatele oricărui demers al unei tabere, cealaltă vede ceva malefic. Și asta e ipostaza fățișă, pentru că la nivelul anonimatului, mă refer la atotputernicele ,,rețele de socializare”, situația e mai gravă, prăbușirea comportamentului românilor fiind cumplită, chiar apocaliptică! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Actori vechi, minciuni mai noi Vin alegerile. Cele europarlamentare. Bucu­ reștiul este împînzit de sloganuri noi, unele mai frumoase ca altele, dar tot atît de lipsite de substanță, de adevăr, ca și cele din ultimii 30 de ani. Se schimbă doar cuvintele, nu și oamenii, acei indivizi care vă mint sînt tot aceiași, în majoritate. De fapt, bandiții rămîn la fel de fideli lor, și nu vouă, cetățeni europeni de mîna a doua, așa cum vor toți să vă insufle. Abordarea partidelor nu este foarte diferită, se pare că în acest an numele țării, România, este prezent cam peste tot. Începem cu PNL. Defilează cu un slogan care poziționează România ,,în primul rînd”. Este ciudat că tocmai ei, o adunătură portocalie la umbra unei umbrele galbene, cu un istoric recent atît de nociv, ne spun România, în primul rînd, în timp ce militează pentru companiile multinaționale, pentru dobînzile mai mari la bănci, pentru tot ce nu e românesc sau în favoarea românilor de rînd. (continuare în pag. a 14-a) TANO

Trezii-v, romni, sau vei pieri! Ne-am adunat la căpătîiul ţării să o vedem cum moare de frumos, bolnavă grav de molima trădării cuţitul scîrbei i-a ajuns la os. Au hărtănit-o ca pe-o căprioară şi lupi, şi corbi, şi cîini fără stăpîni trag toţi de ea, o rup în colţ de fiară ţigani, maghiari, arabi, evrei, români.

Sărbătoarea Floriilor

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Limba Română e Patria mea (5)

Pentru că nicăieri în lume ei nu vorbesc ungureşte, limba cu pricina neavînd nici un corespondent, pe nici un meridian. Tot ceea ce fac ei pe meleagurile noastre este o cacealma de trişori ordinari, care tot încearcă marea cu degetul şi, dacă gazda se prinde, sînt azvîrliţi, periodic, în şanţ, după care revin la masa de joc, în speranţa găsirii unor parteneri pe care îi pot păcăli mai uşor. Mihai Eminescu scria, în „Timpul”, că „maghiarul e un adversar comic, care nu poate fi luat în serios”. Totuşi, nu înţeleg cum de au reuşit ungurii, în 4 săptămîni, să capete de la PDSR ceea ce n-au reuşit, în 4 ani, să capete de la aliaţii lor naturali, PNŢCD, PNL şi PD! Aşa ceva rămîne un mister pentru mine, dar, mai mult ca sigur, îl vom dezlega în curînd. Probabil că i s-a promis PDSR-ului că va fi acceptat în Internaţionala Socialistă, la uşa căreia se ploconeşte şi doarme pe preş de 8 ani. Atunci cînd i-am spus lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, că cele 1,6 miliarde de dolari, pe care se lăuda Adrian Năstase că le va lua de pe piaţa privată de capital, reprezintă răsplata lui George Sörös pentru Legea administraţiei publice locale, interlocutorul meu s-a făcut negru de furie, mai negru decît e în realitate, ceea ce înseamnă că l-am atins la o coardă sensibilă. În Ţară domneşte o vie îngrijorare faţă de actul de trădare al PDSR-ului. Fiindcă după sacrificarea Limbii Române nu ştim ce va urma: poate, cumva, eliminarea Art. 1 al Constituţiei României? (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Aşa-i democraţia, ni se zice, sub masca ei se jefuieşte tot, Consiliul Europei ne dă bice, sîntem paralizaţi de-un vast complot. A fi român e-o vorbă de ocară, a-ţi apăra hotarul - e stupid prin puşcării trag generali să moară iar bişniţarii şi-au deschis partid. Invazia lăcustelor e-o glumă în faţa jecmănelii de acum, parcă mînaţi de-o primitivă ciumă tîlharii dau cu fumigene-n drum. Ei strigă primii: ,,Hoţii, ne omoară!” eşti ba fascist, ba comunist sadea, o presă ticăloasă şi murdară pîndeşte zilnic sîngele să-ţi bea. Nu poţi să zici nimic în apărarea acestei ţări, tribunilor din veac devii suspect, se cheamă chiar Salvarea eşti ştampilat ,,nebun fără de leac”. Se fură munţi de aur şi uraniu, se fură grîu şi se importă boli, piraţi cu flamuri negre într-un craniu ne tîrguiră flota - pe doi poli. Dar ce anume, Doamne, nu se fură? se fură prunci care devin cobai, se fură cruci, odăjdii şi prescură ba chiar şi poarta care dă spre Rai. Deci nu vă mai miraţi că ţara moare voi, care staţi cu mămăliga-n ţest tot aşteptînd umili minunea mare să mîntuiască ţările din Est. Priviţi din pat cum ne vînează hoţii Voi - la Telejurnal, noi - arşi de vii aşa vă apăraţi voi patrioţii? Treziţi-vă, români, sau veţi pieri! CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1488 l ANUL XXX l Vineri 19 APRILIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 19 aprilie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

RM

PARTEA A II-A F Tot o politică antiromânească a început să facă, pe față, și fostul lector de la „Ștefan Gheorghiu”, Dumitru Titus Popa, ajuns director general al Televiziunii, din lipsă de combatanţi (el crede şi acum că a fost uns pentru meritele lui culturale şi gazetăreşti), Hopa Mitică se răfuieşte o săptămînă cu istoricii naţiei, şi altă săptămînă cu Partidul România Mare. După ce am fost efectiv LINŞAŢI pe postul naţional în seara zilei de miercuri, 23 februarie, cînd la Actualităţile de la orele 20 nişte fripturişti agresivi de la P.D.S.R. ne-au acuzat tot pe noi de dezastrul ţării şi imediat a apărut pe ecran bucatărul-şef Spiroiu, înconjurat de un întreg Consiliu de Război, care ne punea în faţa plutonului de execuţie ca pe nişte trădători de neam – am avut şi noi tradiţionala Conferinţă de Presă, după două zile, dar nu numai că n-a fost difuzată la orele 20, cum ar fi fost normal şi cum rugaserăm într-o cerere oficială, dar transmisia s-a făcut, în batjocură, la orele 12,30 noaptea, cînd nu se mai uita nimeni, şi reportajul tînărului Dan Mocanu a fost jumulit şi cenzurat la sînge, de-au mai rămas vreo 25 de secunde din el! Şi asta se cheamă democraţie, şi transparenţă, și pluripartidism! F În ziarul ţărănist „Dreptatea” (pe care noi l-am menajat pînă acum, dar care a început să ne muşte sistematic, deşi seamănă la gură cu Coposu, adică n-are dinţi), un oarecare Paul Ioan Cruceană publică o dejecţie greu de reprodus, la adresa noastră, desigur. Dragă vecine și om de bine Radu Vasile, păi ştii cine-i noua stea gazetărească a partidului matale? Hai să-ţi spunem noi: un infractor cu 3 condamnări la activ, se pretinde profesor, dar

n-are studii, se pretinde acreditat la Senat, dar 1-a trimis acolo un partid al ţiganilor din Sibiu, în 1990 a escrocat pe cineva în Germania de o mare sumă de mărci, în 1991 a escrocat „România Mare” de 150.000 de lei, numai că nu prea i-a mers cu noi, aşa că a fost arestat şi a stat vreo 10 luni la zdup, pentru mai multe găinării, fireşte. Banditul ăsta urmărit prin toată ţara pentru tot felul de „tunuri” şi „ţepe” (numai din asta trăieşte) a făcut recent cerere la Biroul Permanent al Senatului să însoţească o delegaţie oficială în Turcia, probabil are ceva de buzunărit şi pe-acolo. D-le Oliviu Gherman, chiar poate fi acreditat la Parlamentul României orice derbedeu care a zăcut prin beciurile poliţiei şi ale temniţelor? Nu cere nimeni cazierul acestor delincvenţi înainte de a le da cale liberă în Agora ţării? F În ziarul „Vremea” au apărut în ultima vreme cîteva articole remarcabile. Unul se intitulează „Cotcodăcitul tînguitor al cloştii” şi e scris de Hajdu Gyözö la adresa bătrînei cotoroanţe Ana Halasz, care ne-a înjurat că de ce adică l-am premiat noi pe marele boxer Francisc Vaştag. Altul poartă titlul „Aţi confundat privatizarea cu jaful?” şi aparţine deputatului P.S.M. de Gorj, Dumitru Bălăeţ. În fine, al treilea se cheamă „Corneluș Mocirlă se uită în oglindă”, îl are ca erou pe oligofrenul de la „Expres” şi e scris de un caracalean cu umor şi cu coloană vertebrală: „Ia uite cine vorbeşte despre «Mocirla politică»: unul care în fiecare dimineaţă fredonează «oglindă, oglinjoară/ cine-i mai mocirlă-n ţară?». Urîte bătrîneţi ai mai ajuns să trăieşti, Nistorescule, ţi-o spune unul care nu te-a considerat şi nu te consideră decît ceea ce eşti: un gunoi moral. Fără nici un respect, ŞERBAN CIONOFF”. F Noi şi glorioase

fapte de vitejie ale Monstrului din Găgeşti, care în tentativa lui de îndobitocire a cititorilor publică articole unul şi unul: „Pentru că în România apa curge tot mai rar UN SUGAR DIN BUZĂU S-A UMPLUT DE BLENORAGIE” (care va să zică, în mintea avortonului, bolile venerice se tratează cu apă, e bine de ştiut); „Ştirea dimineţii! ÎNCĂ O AMERICANCA ÎŞI MUŞCĂ BĂRBATUL DE PENIS. MĂDULARUL SE MAI ȚINE ÎNTR-O FÎŞIE DE PIELE” (aşadar, cînd în lume sînt războaie, masacre, tratative de pace, accidente nucleare, greve uriaşe, marşuri de protest etc. – creieraşul ca o maioneză al acestui complexat decretează ca „Ştire a dimineţii”, în ziarul intitulat cu emfază „Evenimentul zilei”, o scenă nenorocită, petrecută în fundul Americii cu o psihopată); „Hormonii au dat în clocot pe toate meridianele: UN SPANIOL ŞI-A TĂIAT PENISUL CU COSORUL. ALTUL ȘI L-A SMULS CU ASPIRATORUL; FEMEILE AU IEȘIT LA SECERIŞ PE ÎNTREG MAPAMONDUL; O NEMŢOAICĂ I-A TAIAT PRIETENULUI EI PENISUL DUPĂ CARE A DAT FOC LA CASĂ” ş.a.m.d. F O apariţie penibilă la TV, duminică, pe programul II: criticul dogmatic şi fără pic de talent, C. Stănescu, de la „Scînteia”, fost polițaişef al culturii române timp de 30 de ani. F Pescuitoare în ape tulburi, tîrfa eternă a presei balcanice, Sergiu Andon (un Brucan ceva mai mititel), crede că a sosit momentul să-şi pună poalele în cap şi să atace două partide naţionale: P.R.M. şi P.U.N.R. Că acest Serghei este botezat cu briciul şi prin anii ’60 băga lumea la puşcărie cu pistolul la ceafă, ca procuror care trebuia să depăşească planul la cadavre – asta ţine de catacombele acelei epoci întunecate. Dar, că peste 100 de oameni cinstiţi, de la fostul ziar „Scînteia”, îl suportă în fruntea lor pe turbatul ăsta fără mamă, fără tată, care în 30 de ani de gazetărie şi-a belit pielea ideologică de vreo 30 de ori, asta ne provoacă o adîncă milă. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 4 martie 1994)

Scrisoarea săptămînii

din țară. Și astăzi țin legătura cu o parte dintre ei, mulți retrăgîndu-se din cauza ,,președinților” care au distrus partidul. Nimeni nu a demonstrat pînă acum că îl poate înlocui pe Vadim în funcția de președinte! Dacă nu ești patriot adevărat, dacă nu ești drept și cinstit, nu ai ce căuta în PRM, mai ales în fruntea partidului. Poți să te înscrii la o altă formațiune politică (fie și la cele mai mari, cum se definesc ele) dacă îți urmărești propriul interes, avantaje pentru tine, afaceri necurate. Acolo e locul tău, acolo sînt colegii tăi... Vadim avea o vorbă, pe care o amintesc din nou celor care au trădat și au vîndut partidul: ,,Eu cu hoții nu merg la furat!”. Nu uitați aceste vorbe rostite de marele patriot. Din acest motiv l-au numit românii TRIBUNUL. Pentru că era apărătorul lor, al celor necăjiți, umiliți și batjocoriți de voi, politicieni mincinoși ce sînteți! Arătați-mi un singur politician care, astăzi, poate fi numit TRIBUN. Nu există nici unul. De aceea, mai toți cei care fac parte din această tagmă sînt considerați hoți și mincinoși, iar unii ajung chiar să fie blestemați de popor. Ei singuri și-au pus eticheta de ,,hoți”, prin comportamentul și faptele lor. Pun o întrebare celor de la P.R.U., care au reușit să cumpere Partidul România Mare pentru a se folosi de imaginea lui Vadim și a formațiunii pe care el a fondat-o: De ce nu v-ați înscris în PRM atunci cînd trăia el? Fiți siguri că oricum nu v-ar fi primit în partidul său, pentru că se vede pe fața voastră că nu sînteți cinstiți. Partidul România Mare nu este de vînzare și nu face alianță cu un alt partid! Și asta o spun nu doar eu, a spus-o atît de convingător și de clar Lidia Vadim Tudor atît în textul publicat în revista ,,România Mare”, cît și la emisiunea TV de care am amintit mai sus. Vorbesc în numele mai multor suceveni, membri ai PRM și simpatizanți: cu toții sîntem de acord cu cele declarate de domnișoara Lidia. Fac un apel și la filialele PRM din țară: toți aceia care l-ați iubit cu adevărat pe Corneliu Vadim Tudor și ați

fost loiali Partidului România Mare, fiți alături de fiica Tribunului! După ce am i-am urmărit luările de poziție, împărtășesc pe deplin convingerea că, prin deosebita sa capacitate de analiză și inteligența dovedite, Lidia Vadim Tudor este demnă să ocupe funcția de președinte al PRM. În plus, așa cum susține o mare parte din ,,vocea străzii”, Partidul România Mare nu poate exista fără numele VADIM, iar tînăra Lidia poate reprezenta acest nume cu succes! Doar așa partidul va fi iarăși ce-a fost, și mai mult decît atît! Am un mesaj pentru cei ce vor merge să voteze la 26 mai: fiți deștepți și nu-i mai alegeți pe cei care și-au bătut joc de voi. Cît de curînd, acești politicieni vor ieși pe străzi ca să vă cerșească, umili, voturile. Nu vă lăsați păcăliți. Oare acești ultimi 30 de ani, în care v-au mințit fără scrupule, nu v-au fost de ajuns? Treziți-vă, români! Acum aveți ocazia să le plătiți batjocura la care v-au supus. Dacă unii se vor întreba cine sînt eu, în ce calitate dau aceste sfaturi, le dau următorul răspuns. Sînt membru PRM încă din anul 1993. Am fost un slujitor devotat al PRM, un om care l-a iubit cu tot sufletul pe președintele Vadim, pentru care mi-aș fi dat și viața. Vorbesc în calitatea de președinte al Organizației Municipiului Suceava. Sînt omul care a venit de la Suceava și a stat o noapte întreagă lîngă sicriul lui Vadim, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din București. L-am plîns și am suferit amarnic pentru pierderea lui. Sînt omul care l-a petrecut pe ultimul drum pînă la Cimitirul Ghencea. Sînt omul care a participat la pomenirea lui la un an de zile, la doi ani și la trei ani, săvîrșită în biserică. Voi, cei care astăzi îl ,,iubiți” pe Vadim și vă folosiți de imaginea lui, unde ați fost în acele momente triste? Nu v-am văzut pe nici unul. Rușine, fățarnicilor! Mergeți la cimitir, aprindeți-i o lumînare la mormînt și cereți-i iertare! Cu durere în suflet, VASILE CERLINCĂ, Suceava

RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un stalinist fruntaş: Nicolae Manolescu F Petre Mihai Borfaşu a vrut să cumpere 4 nave F Presa ţărănistă are o nouă vedetă: escrocul Cruceană F Ardei Umplut a umplut cu blenoragie un spital F Un belit: S. Andon

Domnișoară Lidia, Am citit cu mare satisfacție Declarația dvs. de Presă publicată în revista ,,România Mare” (nr. din 15 martie a.c.). O altă bucurie mi-ați făcut-o în seara zilei de 16 martie, prin prezența la o emisiune TV, în care toți românii au aflat adevărul despre situația în care se află Partidul România Mare. În acea seară am auzit vocea lui Vadim, acele răspunsuri date dintr-o inimă de patriot, de naționalist român. De acolo, de Sus, din stele, sînt sigur că tăticul dvs. era nespus de mîndru și fericit cînd și-a văzut fiica vorbind în locul lui. Felicitări, domnișoară Lidia, ați demonstrat că sînteți într-adevăr urmașa marelui patriot român Corneliu Vadim Tudor! Ați dovedit că sînteți o luptătoare dîrză pentru dreptate și adevăr, urmînd exemplul ilustrului dvs. tată. Vă felicit că luptați pentru memoria și imaginea Tribunului, de care au vrut să profite cei doi impostori de la P.R.U. (Partidul România Umilită), cu concursul celor care, spre rușinea lor, s-au numit între ei ,,șefii” Partidului România Mare. Îl felicit și pe domnul avocat Ionașcu, un apărător al dreptății (prezent în emisiune), care în aceste momente dificile vă este alături. Sînt sigur că dreptatea va învinge, și acești circari care își spun ,,președinți de partid” se vor face, încă o dată, de rușine. Domnișoară Lidia, vă cunosc de mulți ani, am fost mereu alături de tatăl dvs., și pot afirma că, după moartea lui, Partidul România Mare nu a mai avut președinte. Eu și mulți alți membri ai PRM nu am dorit să alegem un alt șef de partid atunci cînd am participat la diferite ședințe sau alegeri. Mi-am dat seama că nici unul nu merită a fi președinte, toți cei ce aspirau la această funcție fiind incapabili să o ocupe. Iar timpul mi-a dat dreptate. Mereu am venit cu propunerea ca partidul să fie condus de Lidia Vadim Tudor, fiind sprijinit în acest sens de președinții vechi de la filialele


RM

3

Vineri, 19 aprilie 2019

Nestemate pentru sufletul romnesc Arta educaiei Aceasta-i arta de-a trăi, copile: Să fii curat la suflet şi la trup Iar viaţa ta să n-o măsori în zile Ci-n fapte bune precum mierea-n stup. Tu pe părinţi să îi asculţi orbeşte Priveşte doar ce sacrificii fac! Cu fiece copil pe care-l creşte Un om îşi taie-o cruce în copac. Pe dascăli să-i cinsteşti cum se cuvine Fără de ei tu nu eşti om întreg Poate că unii-s mai săraci ca tine Dar jertfa lor doar zeii o-nţeleg. Tu să saluţi întîiul, pe oricine Fii respectuos, şi-ai să primeşti respect Nicicînd să nu dai cinstea pe ruşine Priveşte-n ochii tuturor, direct. Fereşte-te de anturaje rele Sînt pline puşcăriile de cei Ce-au săvîrşit păcate mari şi grele Influenţaţi de nişte derbedei. Nu lua ce nu-i al tău, nu pune mîna Pe bunurile altuia, îţi cer Petrece-ţi ora, ziua, săptămîna Ştiind că Domnul vede tot din cer.

Ai venit să mă iei în persoană Prea mare onoare îmi faci Din toată specia asta umană Numai pe mine mă placi?

Ce rău ea ar putea să facă? De ce vă-mpiedicaţi de ea? Fiinţa umană-i mai săracă Fără credinţa în ceva.

Hai să-ţi ghicesc în cafea E bine să ştii ce te-aşteaptă O cumpănă grea vei avea Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

În intervenţia divină În Demiurgul creator Nu e religia de vină Că oamenii se nasc şi mor.

Eşti tot timpul în criză de bani Aici, te asemeni cu mine De ce să fim noi duşmani? Eu te-nţeleg cel mai bine.

Că lumea se abrutizează Şi stăm pe-o bombă, zi de zi Acum, e ceasul la amiază La miezul nopţii va plezni.

Lumea te aplaudă de departe În zvon de corridă, olé! Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte Să văd: după tine ce e? Acum eşti captivă la mine Am vrut să-ţi arăt, draga mea Că nu-mi este frică de tine: Ţi-am pus şoricioaică-n cafea. Noaptea de duminică spre luni 6 spre 7 septembrie 2015

Felinare aprinse pe ru

Religia e mama şcolii Trăiam în peşteri fără ea Şi eram orbi precum sobolii Dar Domnul nu a vrut aşa. El ne-a dat legi şi sanctuare Unde să-I înălţăm prinos Să cerem milă şi-ndurare Ce e în viaţă mai frumos? Eram ca nişte animale Dar Domnul ne-a înnobilat Iubim, avem valori morale Avem un crez de apărat.

Plutesc felinare pe rîu cuminţi călăuze spre moarte corăbii de ambră şi grîu topite în ceţuri, departe

Şi ce-ar fi muzica, pictura Sau poezia fără ea? Religia e cînd natura Renaşte după iarna grea.

Atunci cînd o să creşti şi-o să-ţi iei zborul Fii bun ca pîinea caldă, nu uita Şi-acelui care-ţi cere ajutorul Dă-i mîna ta în clipa cea mai grea.

Le facem cu mîna, blajini de nu ni s-ar pierde solia vecernia tremură-n crini acum se-nfiripă magia

Prin ea chiar Tatăl ne vorbeşte Însă vorbim şi noi cu El Nu poţi să-L minţi, că te trăzneşte Toţi păcătoşii mor la fel.

Este atît de multă suferinţă În fiecare zi sînt tragedii Lumea îşi pierde bruma de credinţă Chiar pe Hristos, din nou, L-ar răstigni.

E ora cînd cei ce-au rămas înalţă oraţii de jale precum un Orfeu fără glas orbit de făclii vegetale

Luaţi seama cum lucrează Domnul Fie în bine, fie-n rău Ne-a vizitat un înger somnul Şi ne-a transmis mesajul Său.

Istoria s-a-ntors la barbarie Holocaust uman şi animal – Nu-ţi pierde firea, Biblia să-ţi fie Şi pavăză, şi etalon moral.

Plutesc felinare-n armuri de gînduri ce nu se destramă spre cîinele cel cu trei guri ce rupe sigiliul la vamă

Sau ne lovim de alte semne Ce ne vorbesc pe limba lor Ce poate, oare, să însemne Un déjà vu tulburător?

Un fel de şerpaşi eteraţi prin munţii aducerii-aminte ducînd la părinţi şi la fraţi merindele inimii, sfinte

Nu sîntem singuri, niciodată Mereu sînt spirite cu noi Ne tutelează viaţa toată Scot bani de aur din noroi.

Nu sîntem singuri, îngerul de pază Ne stă alături, fără un cuvînt Ne apără şi ne supraveghează Din sfîntul leagăn pînă la mormînt.

În tot ceea ce faci, tu te gîndeşte: Isus ce-ar fi făcut în locul meu? Şi negura atunci se risipeşte Şi ploaia se transformă-n curcubeu. Aceasta-i arta de-a trăi, copile: Lui Dumnezeu dă-I slavă ne-ncetat Şi vei trăi în veci, sătul de zile Şi ai să fii un om adevărat. Noaptea de 8 spre 9 septembrie 2014

Ultima cafea Hai, Moarte, să bem o cafea Ţi-o fac cu caimac, aromată Mai leapădă-ţi coasa cea grea Şi mantia asta ciudată.

Se pierd licărind tot mai rar spre ţărmuri din altă plămadă le prinde un înger-pescar cu ancore mici de zăpadă Lămpaşe fragile de fragi pe apa ce nu se mai curmă ofrandă la fiinţele dragi ca semn că le-ajungem din urmă.

Lsai religia n coal

Te rog să iei loc în fotoliu Nu mă supără dacă fumezi După cine eşti, Moarte, în doliu? De ce tot suspini şi oftezi?

Lăsaţi religia în şcoală N-o prigoniţi, nebuni atei Fără credinţă nu-i morală E propagandă de doi lei.

E foarte fierbinte cafeaua Nu te grăbi, că te frigi Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ea nu e doar o disciplină E lacrima lui Dumnezeu Cine o soarbe, bea lumină Creştin, islamic, sau evreu.

Cum să numim acest miracol Al existenţei omeneşti? Ce face punte - din obstacol Pictînd vitralii la fereşti? Religie - aşa-i vom spune Credinţa-n Dumnezeu din cer Nu luaţi speranţa-ntr-o minune Copiilor, atît vă cer. Lăsaţi-i Biblia s-o-nveţe Din ei mari sfinţi pot răsări Ei au nevoie de poveţe Nu de violuri şi beţii. Lăsaţi copiii la icoane Din sfîntul Graal să bea puţin Lumea ar fi un Mondo Cane Fără religie. Amin. 29 decembrie 2014 (Antologie și prefață de LIVIUS ȚÎRNEA)


4

Vineri, 19 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Nostalgii de odinioară Ţăranul a plîns pentru pămîntul lui. A răbdat de foame. De sete... A tras cu vita lui la plug... A luptat cu arma în mînă... A venit de pe front acasă, ca vai de el... Mutilat... Îmbătrînit... Cu o mînă sau un picior lipsă, sau fără vedere, ori cu trupul plin de schije, care l-au chinuit pînă în ultima clipă a vieţii sale... Ţăranul român a fost cel dintîi luptător care, în credinţa lui faţă de Dumnezeu, nu a vrut să joace la două capete... Aşa a învăţat din tată-n fiu, și anume că acela care nu-şi iubeşte rădăcinile nu va avea trecut, prezent şi nici viitor... Ţăranul român reprezintă raiul pentru familia lui şi a satului în care s-a născut şi a văzut pentru prima oară lumina zilei... Asta a aflat el de la strămoşii lui, cea mai frumoasă şcoală de învăţătură, pentru care nu-ţi trebuie cine ştie ce carte sau studii înalte... Deseori am auzit vorbindu-se aşa pe uliţele satului copilăriei mele, unde buna înţelegere era la ea acasă, chiar dacă ţăranul român se confrunta cu mult mai multe greutăţi decît semenul său de la oraş, mai ales din cauza dijmelor împovărătoare puse de stat. În unele cazuri, se mergea pînă într-acolo încît cei de la ,,foncerie” se apucau să-i măture podul casei și de

cele cîteva boabe rămase... Ei nu aveau mamă şi tată... Făceau ce voiau cu sărmanii ţărani care munceau pe moşiile boierilor lacomi după profituri uriaşe; și asta, după ce bieții oameni erau umiliți în fel și chip de arendaşii la fel de lacomi şi de hapsîni ca şi stăpînii lor... Am văzut cu ochii mei, copil fiind, cînd perceptorul i-a luat mamei mălaiul pe care se pregătea să-1 pună în ceaunul cu apă fiartă pentru mămăligă. Nu i-a păsat nici de mama, că era sărmană, şi nici de noi, cei şapte copii ai ei, care ne săturasem să ne tot pună în strachină fiertură de fasole... Apoi, fiertura ne-a adus-o, dar fără de mămăligă, că mălaiul, luat cu împrumut, ni l-au confiscat funcționarii statului... Aşa îi învăţase statul, balaur cu şapte capete otrăvitoare... Bietul țăran nu avea ce să facă, era constrîns şi nu se putea opune slujitorilor statului hapsîn, mai ales că se temea să nu să se adune datoriile şi să se trezească cu vreo oaie cu mielul în burtă că este scoasă la poartă şi vîndută la un preţ de nimic... Aşa dictau la vremea aceea cei ce aveau puterea în mîinile lor. Cu toate greutăţile vieţii, ţăranul român nu s-a lăsat învins de cei care i-au sfidat demnitatea și care l-au umilit; el a avut grijă să-și sporească familia şi, prin urmaşii lui, satul avea să cunoască schimbări radicale, mai ales în urma procesului de electrificare... Dar acest lucru nu s-a făcut peste noapte, bătînd din palme, şi nu oricum, ci cu mult chin şi costuri uriaşe...

Enigmele Castelului de la Poenari Aproape cinci veacuri și jumătate s-au scurs de la dispariția lui Vlad Țepeș, unul dintre cei mai aprigi luptători pentru independența Țării Românești. Dar legendele care-i aureolează temerarele fapte de arme circulă pînă astăzi. Eminentul istoric, acad. Constantin C. Giurescu, menționa Ceteatea de la Poenari, din Cheile Argeșului, drept unul dintre punctele legate de numele vestitului voievod. ,,Pe un munte, dominînd valea îngustă a Argeșului, în sus de Arif și Căpățîneni-Poenari, cam la 25 de km de Curtea de Argeș, se înalță ruinele numite de popor Cetatea lui Negru Vodă, cunoscute și sub numele de Poenari. Cetatea a fost ridicată de primii voievozi români, pe la începutul Secolului XIII. În veacul al XIV-lea era cetatea de sprijin a lui Basarab (retras acolo la 1330) și apoi, prefăcută, servi urmașilor săi. Reparată în Secolul XV de Vlad Țepeș... Lăsată în părăsire în prima jumătate a Secolului XVI, cetatea era ruinată în cel următor”. Din acest citat reprodus din ,,Dicționar istoric, arheologic și geografic al României”, de O.G. Lecca și apărut în 1937, se observă că fortăreața are o istorie multiseculară. Multe dintre evenimentele petrecute odinioară, deși n-au fost înscrise în nici o lucrare, s-au păstrat cu sfințenie datorită tradiției populare. Povestite din tată în fiu, legendele devin o veritabilă oglindă magică, relatînd întîmplări pierdute-n negura vremurilor. Se spune, astfel, că Vlad Țepeș, dorind să-și creeze un refugiu inexpugnabil, i-ar fi pedepsit pe boierii potrivnici din Tîrgoviște să muncească, în zi de sărbătoare, la ridicarea Cetății Poenari. Consemnată de letopisețele de la sfîrșitul Secolului al XVII-lea, legenda ne relatează că în timp ce bărbații săpau galerii în stînca muntelui sau participau la construirea turnurilor, femeile și fetele îi

RM

Odată cu colectivizarea, satul meu avea să cunoască din plin civilizaţia, bunăstarea... Azi, el aproape că nu mai există... Şi nu doar satul copilăriei mele, ci mai toate satele româneşti sînt pe cale să dispară... Vedem peste tot case părăsite, cu pereţii dără­pănaţi, de parcă n-ar fi stat nimeni vreodată aici. Satele acestea ruinate adună atîta tristeţe pe uliţele lor, de zici că pe aici a trecut războiul... Cînd oare satul românesc va reveni la ceea ce a fost odinioară, vatra unei comunități frumoase, cu gospodării sănă­ toase, pline de zburdălnicia copiilor și a nepoţilor, care să-i asigure viitorul? Ştiu că acest lucru nu mai este posibil, pentru că nu mai este voinţă naţională şi nici săteni care să-și dorească acest lucru. Acum, fiecare se gîndeşte cum să facă să o şteargă mai iute de aici și să plece în lume, nu atît pentru un trai mai bun, cît de sila nemernicilor care îşi bat joc de această ţară... Pentru ca minunea renașterii satului românesc să se întîmple, nu e nevoie de vorbe, ci de proiecte generoase. Doar așa, mulți dintre cei care și-au părăsit satele se vor întoarce acasă, acolo unde le sînt locul şi menirea... Aici le sînt rădăcinile. Din păcate, nimeni nu mai luptă pentru bucata lui de pămînt, sau se luptă să o revendice, pentru ca apoi s-o vîndă... Am ajuns la concluzia că tot mai mulţi români îşi urăsc satul, de vreme ce ulițele sînt pline de case lăsate în paragină, iar la tot pasul întîlnești petice de pămînt invadate de bălării. Păcat că dispare satul românesc, cea mai prețioasă zestre a țării. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

De profundis Val după val Durerea lovește în mine, O stîncă plină de scoici Și roșii alge marine. Din ceruri Coboară raze de Lună. E plină noaptea de umbre Și muzici de greieri răsună.

ajutau să urce pe culme piatra și nisipul necesar. Și tot legenda afirmă că atunci cînd urgia dușmană s-a abătut asupra lor, localnicii și-au găsit adăpost în fortăreață, însuși domnitorul retrăgîndu-se acolo. Iar cînd inamicul era gata să ocupe cetatea, Vlad Țepeș, împreună cu vitejii lui oșteni, au coborît prin drumul tainic, ieșind departe în pădure... Se mai spune că șase bătrîni localnici l-au povățuit pe Țepeș cum să-și înșele urmăritorii. Fierarii le-au întors potcoavele cailor, în așa fel încît urmele copitelor să arate că mica trupă s-a îndreptat spre vale. Așa ar fi reușit temerarul domnitor să ajungă în Țara Făgărașului. În continuare, legenda amintește de un fapt puțin cunoscut: ascunderea tezaurului Țării Românești. Evenimentul s-ar fi petrecut cu puțin timp înainte de uciderea lui Țepeș. Luat prin surprindere de o puternică armie inamică, voievodul nu a avut altă cale decît retragerea spre munți. Și de teamă ca vistieria domnească să nu cadă în mîinile cotropitorilor, Țepeș a dat dispoziție ca toți banii și bijuteriile să fie puse în butoaie de fier și transportate cu căruțele. În apele unui rîu din pădure, tezaurul a fost îngropat, și pînă astăzi nimeni n-a aflat locul unde zac comorile... Privind spre culmea împădurită, se pot zări în vîrful ei turnurile unui falnic castel, implantate pe stînca abruptă ce țîșnește din mijlocul pădurii seculare, părînd o corabie ce navighează cu toate pînzele sus la altitudinea de cîteva sute de metri. În imediata apropiere se află locul de urcare: o punte de piatră și oțel aruncată peste pădure și prăpăstii, unind poalele muntelui cu bastionul. Scara, compusă din 1.480 de trepte amplasate în serpentină, duce spre corabia feudală de piatră. În partea de sus, cetatea era apărată de trei bastioane semicilindrice, din care s-au conservat, ceva mai bine, două. Întreaga parte mijlocie a cetății, de

Val după val Uitarea lovește în maluri, De zbor ancestral O teamă revine din valuri. E teama clipei din urmă, Al acelor priviri rugătoare. Valuri, valuri de spumă Lovesc neiertătoare! Florin Iordache

pe latura ei nordică, s-a prăbușit odată cu stînca pe care era construită, din cauza unui cutremur petrecut în jurul anului 1915. Cetatea Poenari, cu bătrînele ziduri ce se continuau în vale pînă pe malul Argeșului, își păstrează secretele ei seculare, deoarece n-au fost încă dezlegate cîteva dintre enigmele ce o învăluiesc, legate de existența tezaurului domnesc și a drumului tainic ce făcea legătura, printr-un drum subteran, cu bastionul. SIMION SĂVEANU


RM

Vineri, 19 aprilie 2019

Atitudini«Polemici Evocări literare

Camil n-a scris numai din închipuire, fără a pune la baza actului literar observația cea mai întinsă și mai minuțioasă. Cînd scria Un om între oameni, care este un roman istoric, și ajungea să descrie cîmpul lui Eliade sau Zilele trecute mi-am luat rămas bun de la Camil dealul Filaretului, se ducea la fața locului, îl observa în Petrescu. Dispărea un om de șaizeci și trei de ani, dar toate amănuntele și se impregna de atmosfera lui. Redacta aveam impresia că ne despărțim de un tînăr, și doliul în general numeroase fișe de observație, înmulțea în jurul care cobora asupra noastră era deopotrivă cu acela lui documentele iconografice și literare, despuia toate provocat de toate pierderile premature. Impresia aceasta arhivele accesibile, apoi sistematiza întregul material imens, astfel încît în jurul modestei n-a fost numai a vechilor prieteni lui mese de lucru se organiza un vast și colegi, care închideau în inima șantier. A visat totdeauna o cameră lor imaginea lui Camil, așa cum le de lucru cum îi trebuia lui, cu apăruse cu mulți ani înainte. (...) multe ușurințe pentru cercetarea de Camil făcea parte din peisajul bibliotecă și arhivă. Mai tîrziu, cînd meu și, acum, încerc să-l smulg timpului ireversibil, să-l adun din la vîrsta de șaizeci de ani a ajuns sutele de mărturii ale memoriei. să-și construiască această cameră, Au trecut mai bine de patru decenii n-a mai putut s-o folosească. de cînd întîlneam pe coridoarele Am bănuiala că la originea bolii Liceului Lazăr din București un care care l-a ucis stă surmenajul elev cu chipiul înalt al bursierilor de neobișnuitei munci de cercetre, pe la Sf. Sava, veniți în școala noastră care scriitorul atît de pasionat de pentru a urma cursurile secției adevărul lucrurilor concrete o punea reale. Era un băiat cu neliniștite la baza operei lui. (...) priviri albastre, îndreptate cu Cînd încetează vîrsta tînără a Camil Petrescu (1894-1957), inteligență asupra oamenilor, omului? Un filozof a spus odată asupra lucrurilor. Am aflat mult mai inițiator al romanului modern în că atunci cînd dispare posibilitatea tîrziu drama venirii lui pe lume. literatura română. Anul acesta, la de a-ți alege drumul vieții. Pornim, Tatăl lui murise înainte de nașterea 22 aprilie se împlinesc 125 de ani odată cu intrarea în lume ca ființe lui Camil, mama, curînd după acest de la nașterea scriitorului, iar la autonome, pe un drum cu multe eveniment. N-avea rude. Crescuse 14 mai, 62 de ani de la moartea sa. ramificații, putem coti la dreapta aproape singur și învățase să se sau la stînga. Ne putem întoarce lupte de timpuriu. Lupta a fost partea dăruită lui cu după cîțiva pași, pentru a ne angaja pe o altă cărare. De mai multă generozitate. Ce putea face tînărul menit să la un timp, căile laterale se împuținează, dispar, devenim înfrunte singur urgiile vieții? Se hotărăște să-și facă călătorii unui singur drum. Atunci începe bătrînețea. serviciul militar și rămîne aproape tot timpul în armată, Camil n-a ajuns niciodată la acest punct al călătoriei pînă la sfîrșitul războiului. Vedeam din cînd în cînd pe sale. A înaintat mereu într-o grădină cu zeci de poteci, firavul sublocotenent de infanterie. Cînd izbucnește pe care putea rătăci în voie. Cînd avea douăzeci de ani războiul pleacă în primele rînduri. O rafală de mitralieră se întreba dacă se va consacra studiului sau creației îl culcă la pămînt pe Piatra Craiului. Dar se înscrisese mai înainte la Facultatea de filozofie din București, literare. A dat o parte din timpul său și unuia, și celeilalte. și ne întîlneam uneori la cursurile și seminariile lui A lăsat o operă de cugetător și una de scriitor. A fost Motru, ale lui Negulescu. Acesta din urmă observase poet, autor dramatic și romancier, ziarist și polemist, pe auditorul lui din primele bănci. După citirea fiecărei cronicar dramatic, militar și sportiv. Și-a spus părerea lucrări seminariale, Negulescu întreba: ,,Ce părere are în mai toate problemele epocii destul de lungi, pe care domnul Camil Petrescu?”. Domnul Camil Petrescu avea a însoțit-o prin comentariul său. Se va ajunge vreodată totdeauna o părere neașteptată, foarte originală, debitată la publicarea operelor complete ale lui Camil Petrescu? cu precipitarea minții lui rapide. Dădea cîte un articol Întreprinderea n-ar fi deloc ușoară, pentru că vor trebui la Facla, la Rampa lui Cocea, la Cronica lui Arghezi. Acești doi maeștri au priceput îndată cu cine aveau a face și că tînărul lor colaborator va fi un scriitor despre care se va vorbi odată. Uneori mă duceam să-l văd în odăița lui, pe o stradă din coasta Arsenalului. ,,Am de gînd – îmi spunea el – să scriu o dramă și un sistem filozofic”. A scris multe drame, dar și sistemul lui filozofic, pe care deocamdată nu putem decît să-l reconstituim din mărturiile variate ale operei lui critice și literare. Camil avea o mare consecvență în idei, o voință clară și activă, și nu lăsa niciodată un proiect nerealizat. După război încearcă un început de carieră profesorală și ziaristică la Timișoara. Scotea acolo un ziar de format mic, care-și propunea, printre altele, să învețe românește pe șvabi. În fiecare zi apărea la lecția de română pe care Camil o dădea șvabilor, înșirînd întrebări și răspunsuri în două limbi. Într-o zi vine de la Timișoara cu un caiet de desfundate foarte multe izvoare, și editorul unei astfel versuri de război care îi fac mare impresie lui Lovinescu, de publicații va trebui să fie la curent cu nenumăratele prin spontaneitatea și frăgezimea impresiilor, prin evenimente ale epocii prin care a cotit activitatea atît inspirația lor atît de umană. Zburătorul publică îndată de bogată a scriitorului, înzestrarea lui atît de mobilă, un grup din poemele lui Camil, împreună cu comentariul inventivitatea lui nesecată. Nu pot să-mi fac nici o idee precisă deocamdată, meu înaintea lor. Așa a apărut atelajul nostru pe arena dar cred că, din tot ce a scris Camil, partea publicată literară. (...) Interesul romanelor lui Camil, al Ultimei nopți, în volume reprezintă un mic fragment. Ne-ar ajuta să al Patului lui Procust, stă, printre altele, în ascuțimea ne facem o idee clară în această privință alcătuirea unei și exactitatea investigației lor, oarecum în aventura bibliografii, pe care unul dintre nenumărații devotați ai extraordinară a descoperirii concretului. Niciodată amintirii scriitorului ar putea s-o întreprindă de pe acum.

Tinerețea lui Camil

5 Chiar simpla parcurgere a unei astfel de lucrări ne-ar arăta marea varietate a preocupărilor lui Camil, înaintarea lui pe nenumăratele cărări ale peisajului cultural al vremii sale. Situația aceasta s-a menținut pînă în ultimii lui ani, cînd, după ce publicase atîtea drame, atîtea romane, atîtea culegeri lirice, atîtea eseuri, ne mai putea surprinde printr-o poemă eroic-comică, nepregătită de vreo altă scriere anterioară. Nu se poate spune că admirabilul nostru Camil a refuzat specializarea, pentru că a avut, ca poet și teoretician, mai multe specialități. A păstrat, însă, pînă la sfîrșitul său, facultatea de a-și alege un alt drum. A rămas deci mereu tînăr. Nu s-a găsit niciodată prizonierul unei singure căi. N-a fost niciodată bătrîn. Impresia de tinerețe pe care o sprijinea și înfățișarea fizică a lui Camil, înflorită și gracilă pînă tîrziu, provenea și din faptul că în toate opere lui a zugrăvit conflictele unui tînăr cu societatea vremii sale, cu timpul său, cu sine însuși. De la Suflete tari la Jocul ielelor, la Ultima noapte și la Patul lui Procust, apare mereu același tip sufletesc, în care tineretul febril, la începutul luptelor vieții, în căutare de sine, s-a recunoscut cu recunoștință pentru scriitorul care-l pricepea atît de bine. Acest lucru nu pare suprinzător, pentru cine cunoaște biografia încă nescrisă a lui Camil, începuturile lui atît de dificile, experiențele lui inițiale atît de amare. În timpul întregii lui existențe de scriitor, Camil a dus cu sine năluca tinereții sale, și opera lui, clădită cu exactitatea analitică a unui logician, este străbătută de un discret curent liric. Compunînd romane obiective, drame cu eroi foarte deosebiți între ei, Camil nu s-a uitat niciodată pe sine, astfel încît, în transparența tuturor dramelor și romanelor sale, cititorul întrevede o palpitare lirică și autobiografică, ceva ca amintirea experiențelor agonistice ale tînărului rămas nealterat chiar în scriitorul matur de mai tîrziu. Realitatea acestui curent subteran în opera lui Camil explică atracția exercitată de ea asupra tineretului. Scriitorul care trăise atît de patetic problemele tinereții sale nu voia, de altfel, să treacă drept un sentimental. Afișarea sentimentelor personale a fost totdeauna lucrul cel mai greu pentru Camil. Și cu toate că, în multele sale polemici, a vorbit adeseori despre sine și despre greutățile lui, el a făcut-o cu atitudinea omului care recunoaște în cazul său o situație generală, tipică pentru o categorie întreagă. Era un om format în disciplina științelor. Spița lui scriitoricească nu se trăgea din tradițiile filologice și retorice ale clasicismului, cît din cultura disciplinelor exacte. Răsfoiesc cărțile lui Camil și mă conving că întreaga lume a figurației sale stilistice i-o pun la îndemînă matematicile, fizica și chimia, cu paralelele, cu diagonalele, cu iradiațiile, cu nucleele, cu cristalele, cu triunghiurile, cu ciclurile, cu egalitățile, cu feerile lor siderale. S-ar spune că poetul a privit totdeauna lumea prin prisma răcitoare a noțiunilor științei. Este în toată poezia lui și, aș spune, în întreaga creație literară a lui Camil un sîmbure de foc, sîmburele aprins al sufletului său agonic și al sensibilității sale extrem de vii, pe care nu-l ghicim însă decît prin mediul rece al inteligenței sale exacte și abstractive. Curioasă și rară îmbinare, vrednică a fi studiată! Această îmbinare alcătuiește rezerva, ținuta mîndră și discretă de care ne-am adus încă o dată aminte în ziua despărțirii. În ierarhia valorilor lui Camil, și cu o izbitoare deosebire față de alți poeți, inteligența trecea la el înaintea sensibilității, care, de altfel, la acest om cu organizația nervoasă cea mai fină și cea mai mobilă, era foarte mare. Scriitorul a pus însă totdeauna sensibilitatea sa sub controlul intelectului. A dat scrisului său, ca un om de știință, scopurile cunoașterii. Unele din adjectivele care apar mai des sub pana lui sînt precis și exact, adică acelea care exprimă calitățile cerute de el mai cu dinadinsul spiritului său. Afectele sale sînt sau acelea legate de viața simțurilor lui atît de agere, sau de inteligența lui curioasă și mirată, pe care o simte mereu uluită, alt epitet frecvent și expresiv pentru felul de a fi al acestui scriitor. Există, deci, o tensiune continuă în opera lui, o încordare care silește pe cititorul său la o atitudine asemănătoare. Niciodată Camil n-a dat semnele vreunei oboseli spirituale, și sfîrșitul său a fost al unui tînăr săgetat. TUDOR VIANU (mai 1957)


6

Vineri, 19 aprilie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (115) Întoarcere în timp (8) Am luat cina, am făcut plimbarea de seară, în care ne-am amuzat copios, toţi cei 40 de bolnavi, fete şi băieţi, nici unul nedepăşind vîrsta de 30 de ani. De regulă se spuneau bancuri, unii cîntau la acordeon, se juca şah etc. Am urcat apoi în salon, sunase stingerea. Jeni nu avea chef de vorbă, aşa că tăcerea şi-a desfăşurat aripile, cu ele fîlfîind amintirile mele ce stăteau de veghe, înşirînd mătănii din spuma de lumină a licuricilor verzi din livada noastră, încinsă în somn, pînă cînd peste cele două case ale noastre zorile se revărsau roşii, ca un coş de cireşe. Acum, din zbor, amintirile mele s-au oprit în preajma anului 1955. Pe şira spinărilor Munţilor Carpaţi, unde norii se destramă peste tot ca o năframă, iar brazii duc în cer visele oierilor, şi din stîncile de argint ţîşnesc izvoare de cristal plutind la vale lin să se scalde în Cibin. Casele noastre semănau cu o cetate medievală. Casa din dreapta era unită cu cea din stînga printr-o poartă foarte înaltă, masivă, dotată cu o uşă prin care circulam şi care se încuia cu o cheie foarte mare şi grea.

Cînd încuiam poarta, prin uşiţa făcută pentru raţe, care mergeau la rîu să „pescuiască”, agăţam cheia în cuiul bătut în interiorul porţii. Dar nu era necesar ca poarta să fie încuiată, întrucît, dacă se punea pe uşă o crenguţă, era semn că nu-i nimeni acasă. La uşile caselor nici nu aveam chei. Hoţi nu erau, şi nimeni n-ar fi luat un ac, chiar dacă ar fi intrat. Curtea era despărţită de grădină printr-un zid de piatră foarte solid şi înalt, intrarea în grădină făcîndu-se pe o uşiţă închisă cu zăvor. Peste zidul de piatră se revărsa a tufă mare de flori albe (crini sălbatici), care erau plantaţi şi pe marginea drumului drept gard viu, răspîndind un parfum delicat. Acum, cînd locuiesc la bloc, deşi pe alee nu circulă maşini, iar clădirea este înconjurată de verdeaţă, mă gîndesc cu nostalgie la curtea şi grădina după gardul căreia pădurea de brazi foşnea timid, în vremea tinereţii mele, şi pe care atunci n-am ştiut să le apreciez. Îmi amintesc de cuptorul cu vatră, de unde mama scotea pîinea caldă şi plăcinta cu ceapă, cu prune etc., după sezon. Şi ce aromă avea pîinea accea, care nici după o lună nu se sfărîma, așa cum se întîmplă cu cea de azi, care a doua zi devine pesmet. (va urma) LILIANA TETELEA

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Cntnd de Ramayana O, Doamne Raiul lumii l-am pierdut În urma unei rătăciri de-o clipă, Dar cît îi trebuie ulciorului de lut Să-și facă tot tezaurul risipă?

O lovitură doar, primită de oriunde E un dezastru fără de cuvinte... Prin tragica spărtură moartea va pătrunde La noi, copiii tăi celești, Părinte. Iar cerul tot va tremura-n secundă Ca-n Ramayana mirilor divini Și nu-i o voce-n sensuri la plînsu-mi să-mi răspundă Cînd ar ogorul milei cuprins de tragici spini. Ce ți-am făcut eu Ție, Părinte al iubirii! Ce mi-am făcut eu mie în fața tuturor! Cutremur e în mine cum n-a fost dat simțirii Că cerul mîntuirii s-a exilat în dor. Cîntînd de Ramayana pe-un colț de veșnicie O lacrimă în flăcări la schit se roagă Ție. Ilarion Boca, 3 aprilie 2019

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (6) Ioan Gyuri Pascu, tezaur național Nici de data aceasta nu s-a împăcat cu destinul. În aparență sănătos tun, robust, de o vitalitate şi energie debordante, în perioada 2004-2012, profesorul Lica face lunar naveta BucureştiChişinău pentru a ţine cursuri studenţilor la USM şi, înfrînîndu-şi obida pentru laşitatea sau trădarea de odinioară din partea colegilor, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Nu l-a oprit nici sfatul meu de a sta pe loc și a-și căuta de sănătate, căci o boală nu te întreabă cînd să bată la ușă (chiar era agasat de o boală a secolului, pe care o trata oficial și de care credea că se debarasase, dar care pînă la urmă avea să recidiveze și să-i aducă sfîrșitul inevitabil). Scrie cărţi de specialitate şi volume de memorii despre locurile, oamenii şi colegii dragi, întreţine relaţii strînse cu foştii colegi şi profesori (regretatul domn academician Petru Soltan, fost profesor școlar al lui Dionis Lica, director la Școala medie nr. 1 din Hîncești, ulterior - colegi de lucru la universitate, prieteni, profesorii Sergiu Miron, Ion Goian, Emil Galearschi, Alexandru Marin, Leonid Slonovschi, pînă deunăzi, 29.12.2013, și cu regretatul nostru compatriot de la Moscova, academicianul Eugen Grebenicov), organizează întîlniri de neuitat cu colegii de facultate, cu foștii săi studenți. Conştient că orice mărturie vie despre iadul din gulagul sovietic prezintă un interes special pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, pentru generaţiile care n-au cunoscut acest flagel, şi-a mobilizat consoarta, care a supravieţuit ororilor deportării, să-şi înmănuncheze cutremurătoarele amintiri în volumul „Sub rîşniţa vremii”, scris în ruseşte şi apărut în 2011 la editura QIM din Iaşi, el însuși editîndu-și încă din 2004 la București cartea de memorii „Umbre pe pînza vremii”. La mii de kilometri depărtare, pe continent nordamerican, în Canada, cei doi fii ai soţilor Lica, Vadim şi Radu, nurorile Larisa și Oxana şi nepoţii Vadim jr., Adriana, Denis jr. și Iulian citesc cărţile de memorii ale bunicilor şi se mîndresc cu faptul că demnii lor tată, mamă, bun şi bunică, străbunică și întreg neamul Lică și Madan şi-au trăit cu demnitate viaţa dăruită de Dumnezeu, că vîntoaicele nemiloase ale crîncenelor vremuri n-au reuşit să cocîrjească ramurile viguroase ale gorunilor de pe crestele Hînceştilor Lăpuşnei lui Ştefan cel Mare. În confruntarea nedreaptă şi inegală cu vechiul şi împotmolitul în hălăciuga spirituală a mentalităţii învechite, neînfricatul şi îndîrjitul

luptător, profesorul Dionis Lica a rezistat şi a învins (ca şi bunii profesori şi colegi de suferinţă Eugeniu Grebenicov, Petru Soltan, Petru Beni, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Gheorghe Ghimpu, Ion Buga, Mircea Druc, Leonida Lari, subsemnatul etc.). Poate că, în sufletul său de bun creştin, îşi va fi iertat leprele şi cozile de topor, pentru că, spune o vorbă, nu ştiau, chipurile, ce fac. I-a iertat, însă, cum se spune, nu i-a uitat. Lumea științifică din fosta U.R.S.S., din Republica Moldova și din România, oamenii de bună credință care l-au cunoscut, colegii de studii și de muncă, numeroșii foști studenți ai domnului profesor Dionis Lica nu-i uită calitățile de om de rară omenie și cumsecădenie, bun organizator și îndrumător, savant notoriu, autor de studii, monografii, cursuri universitare, lucrări didactice și ghiduri de programare etc. (o parte din titlurile concrete cum ar fi: „Metode iterative și ecuațiile majorante ale lui Liapunov în teoria oscilațiilor liniare”, „MAPLE. Sistem electronic de calcule matematice”, „Programarea la calculatoare electronice. Limbajul FORTRAN”, „Analiza mate­matică cu MAPLE”, „Biostatistică”, „Programarea matematică” etc., cititorul interesat le-ar putea găsi în lucrarea sus menționată: D. Lica, ,,Umbre pe pînza vremii”, București, 2004. Personalitatea savantului Dionis Lica este cunoscută și pe plan extern, prin participarea cu referate și contactele sale cu specialiști din alte țări la reuniunile științifice de rezonanță din fosta U.R.S.S. (Fe­ derația Rusă, Belarus, Ucraina, Estonia, Azer­ baidjan), Germania, Polonia, Bul­garia, fosta Cehoslovacie etc. Economia, învățămîntul din actuala Republica Moldova și din Țară trebuie să-i fie recunoscătoare cercetătorului și coor­ donatorului de lucrări Dionis Lica pentru o serie de soluționări ale unor probleme arzătoare de ordin practic: calcularea optimă a rațiilor de hrană pentru diverse tipuri de vite cornute mari; schema de dezvoltare și amplasare a gărilor auto din republică; propuneri de soluționare optimă a problemelor transportului; ideea creării unui mediu informațional unic al sistemului de învățămînt; utilizarea calculatorului electronic și a mijloacelor bazate pe el în învățămînt; elaborarea schemei de dezvoltare și amplasare a obiectelor infrastructurii sociale etc. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS

Dacă s-ar face un studiu la nivel național privind numele celor care au format trupa Divertis, toți, absolut toți cei întrebați ar da ca prim răspuns Ioan Gyuri Pascu, urmînd ca pe locul doi să fie numele lui Tony Grecu, doar pentru faptul că era considerat liderul grupului. Încă de la plecarea dintre noi a lui Gyuri, am pe suflet o povară, și anume că simt că, pe undeva, lui i s-a făcut o nedreptate. El, acest artist complet, ne-a adus nouă, românilor, în mai bine de 20 de ani, multe momente de bucurie. Chiar și acum, cînd privim la spectacolele grupului, Gyuri este de departe cel mai aplaudat, cel mai iubit și ovaționat dintre membrii trupei, chiar dacă, în fapt, toți au fost extrem de buni în ceea ce făceau. Gyuri Pascu a ales să plece primul dintre ei. Nu-mi amintesc să fi fost atît de trist la aflarea veștii niciodată în viață, exceptînd momentul în care am aflat de moartea părinților mei. Am crezut, în naivitatea mea, că cei care au fost colegi cu el, familia lui, chiar și autoritățile, vor face cumva ca acel MARE OM să fie înmormîntat acolo unde îi este, de fapt, locul, pe Aleea Artiștilor de la Cimitirul Bellu. Simt nevoia, și am convingerea că nu sînt singurul, ca acel om să nu rămînă doar un tezaur local, al satului în care s-a născut, ci să îi fie recunoscut talentul, meritul de a ne fi înseninat existența, mai bine de două decenii. Îmi doresc ca trupul lui Ioan Gyuri Pascu să fie alături de marii artiști ai țării, ca un omagiu pe care noi, cei care neam bucurat de prezența lui în viețile noastre, i-l aducem pentru că am avut onoarea de a fi fost contemporani cu el. Nu știu cum și în ce măsură se poate realiza acest lucru. Cred, însă, că familia lui trebuie să își dea acordul ca trupul lui Ioan Gyuri Pascu să își regăsească locul de odihnă veșnică în Cimitirul Bellu, acolo unde se află pantheonul marilor artiști dispăruți ai României, țara pe care a iubit-o mult și căreia i-a oferit timpul, talentul și toată dragostea lui. Iar foștii săi colegi din Divertis ar trebui să înceapă demersurile de revendicare a unui loc pentru Gyuri pe Aleea Artiștilor. Nu e de conceput ca el, geniul Divertis, care a dat adevărata valoare artistică a acestei trupe, să fie uitat, undeva, în Ardeal, la Agnita, cînd, de fapt, locul lui este alături de cei mai reprezentativi artiști ai țării. Românii, cei care au rîs cu Divertis, cei care au zîmbit cu Gyuri, toți cei care s-au bucurat de prezența lui, fie pe scenă, fie la TV, au datoria de a-l revendica drept bun național și să ceară ca trupul lui să fie așezat acolo unde merită, unde și-a cîștigat dreptul de a fi pentru eternitate. Pentru mine și pentru mulți alții, Ioan Gyuri Pascu este unul dintre cei mai mari artiști ai generației noastre, un actor complet, un om care și-a iubit publicul, care i-a iubit pe români, și pe care mulți români l-au iubit. De aceea, avem obligația morală să îl așezăm alături de marile valori culturale ale acestei țări, pe Aleea Artiștilor de la Cimitirul Bellu, loc pe care el, acest uriaș talent, și l-a cîștigat, dăruindu-se pe sine, cu toată ființa lui, publicului român. Dan Alexandru


RM

7

Vineri, 19 aprilie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI!

Preoţi din Episcopia Giurgiului mobilizaţi în Războiul pentru făurirea României Mari (1916-1918) – (1) Declararea de către Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2018 ca An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în contextul împlinirii a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, mi-a stîrnit interesul de a studia, printre altele, modul în care Biserica Ortodoxă Română, prin preoţimea ei, a participat la înfăptuirea marelui act de unitate naţională de la 1 Decembrie 1918. În acest context, aveam să descopăr că 4 din dintre cei 252 de preoţi mobilizaţi pe front în campania din 1916-1918 erau giurgiuveni. Din cei 252 de preoţi, doi nu au funcţionat efectiv, 46 au fost demobilizaţi din diverse motive, 24 au fost daţi dispăruţi (prizonieri sau morţi) şi 6 au fost răniţi, unul dintre ei este giurgiuvean. Pentru unii, 4 preoţi giurgiuveni ar putea părea puţin, socotesc însă că este mult, înţelegînd sacrificiul mare pe care aceştia l-au făcut pentru Biserică şi Neam. Acest sacrificiu nu poate fi cuantificat în cantităţi sau exprimat în sume, cum, excesiv, se încearcă astăzi să se cuantifice misiunea Bisericii şi a preotului. Trebuie subliniat faptul că misiunea preoţilor militari nu se reducea doar la oficierea slujbelor religioase, la spovedania sau împărtăşirea soldaţilor muribunzi. Preoţii susţineau moralul şi încurajau soldaţii, scriau scrisorile pentru cei răniţi sau pentru cei care nu ştiau carte, sau însoţeau soldaţii în prima linie a frontului. Uneori preoţii transformau tranşeele sau spitalele de campanie în adevărate şcoli, predînd carte celor de pe front, cum este cazul părintelui Vasile POPESCU de la Letca Nouă. Preoţii militari s-au implicat în procesul de îngrijire a răniţilor şi combatere a epidemiilor. Acest lucru îl făceau atît prin mijloace specifice (cuvîntări de îmbărbătare, predici, răspîndirea de cărţi cu conţinut moral etc.), cît şi prin desfăşurarea unor operaţiuni cu caracter medical (pansarea răniţilor, administrarea medicamenteleor etc.). Preoţii aveau de asemenea ordin să se intereseze de mîncarea soldaţilor, cu precădere de cea a bolnavilor, precum şi de igiena soldaţilor, inspectînd regulat trupa împreună cu medicul regimentului. Nu în ultimul rînd, preoţii militari au arătat o grijă deosebită faţă de copiii orfani de război din localităţile în care cantonau şi din satele supuse evacuării, colaborînd cu comitetele locale în vederea întreţinerii acestora, aşa cum este cazul părintelui Nicolae POPESCU.

Aplecîndu-mă spre alcătuirea biografiei preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru făurirea României Mari (1916-1918), am putut observa că toţi preoţii mobilizaţi pe front au fost slujitori de excepţie ai Bisericii, de o reală vocaţie preoţească şi cu o pregătire teologică deosebită. În memoriile acestor preoţi găsite la Arhivele Militare veţi putea regăsi informaţii şi detalii impresionante asupra activităţii acestor vrednici înaintaşi ai noştri întru slujire. Alcătuirea biografiilor preoţilor giurgiuveni mobi­ li­zaţi în Războiul pentru făurirea României Mari mi-a prilejuit nu numai împlinirea unei preocupări intelectuale, ci, mai ales, a unei datorii duhovniceşti, pe care o avem cu toţii: pomenirea sacrificiului lor. Punînd datoria faţă de Biserică şi Neam mai presus de orice, preoţimea română a însoţit Armata în momentele

cele mai grele şi mai măreţe ale istoriei, contribuind la împlinirea visului de veacuri a tuturor românilor - Marea Unire. Acum, la o sută de ani de la încheierea Războiului pentru întregirea Neamului și Marea Unire, trebuie să ne străduim să ne ridicăm la înălţimea morală a înaintaşilor noştri întru slujire. Pentru aceasta avem nevoie să cunoaştem viața şi faptele lor, să le aducem un pios omagiu, să-i pomenim în rugăciunile noastre, să privim cu luare aminte la cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa, aşa cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel.

Pr. Nicolae I. POPESCU (1880-1953) Preotul Nicolae I. POPESCU s-a născut la 10 noiembrie 1880 în localitatea Talpa din fostul judeţ Vlaşca. Fiu de preot, tînărul Nicolae urmează, la îndemnul tatălui său, cursurile Seminarului şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti unde obţine titlul de licenţiat în Teologie. În data de 2 decembrie 1907 se căsătoreşte cu tînăra Emilia. În anul 1908 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Sf. Treime Smîrda din Giurgiu, unde a păstorit pînă în anul 1916, cînd a fost mobilizat ca preot militar. Pentru merite deosebite, pe perioada cît a slujit la Parohia Sf. Treime, părintele Nicolae a ocupat funcţia de subprotoiereu şi a primit rangul bisericesc de sachelar. A servit ca preot militar în cadrul Regimentului 5 Vlaşca şi Regimentului 45 Infanterie. Locotenent-colonelul N. DUMITRESCU de la Regimentul 5 Vlaşca descria activitatea depusa pe front de preotul Nicolae POPESCU în felul următor: „A depus multă bunăvoinţă tot timpul cît a servit în acest corp. Bun sfetnic şi propovăduitor. A luat parte pe front, la Siret (Nămoloasa). În tot timpul a fost la postul de onoare, mergînd pînă la tranşeele cele înaintate, întreţinînd și ridicînd moralul soldaţilor. A fost însărcinat cu constituirea unei societăţi pentru ajutorarea orfanilor de război, s-a achitat destul de bine. În Basarabia a slujit în bisericile ruseşti, contribuind foarte mult la stabilirea legăturilor de apropiere între soldaţi şi populaţia basarabeană. Îl caracterizez ca pe un prea bun preot de regiment“. Pentru activitatea depusă pe front, la data de 1 ianuarie 1918, părintele Nicolae POPESCU este avansat la gradul de căpitan. În anul 1922, împreună cu Prof. Anghel Bărbulescu fondează Societatea Muzicală „Cîntarea Dunării”. Pre­ otul Nicolae I. POPESCU este cel care întocmeşte actul constitutiv şi primul statut al acestei asociaţii culturalmuzicale. Tot el este cel care îi atribuie acestei societăţi muzicale numele de ,,Cîntarea Dunării”.

Slujbă religioasă pentru soldații morți din Regimentul 11 Siret, 1917

Între anii 1929 și 1931 a desfăşurat o intensă activitate didactică, predînd disciplina Religie la Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu. Reîntors de pe front, Pr. Nicolae POPESCU este încadrat ca preot confesor al Garnizoanei Giurgiu şi avansat la gradul de maior. În această calitate va participa, începînd cu anul 1927, ca membru în Comitetul de Construcţie a Bisericii Înălţarea Domnului şi a Mausoleului Eroilor din Giurgiu. În anul 1939, la slujba de sfinţire, oficiată de Episcopul Partenie CIOPRON în data de 10 decembrie, Pr. Nicolae POPESCU este instalat ca preot al acestei biserici militare, fără enorie, unde va sluji pînă la pensionare. La data de 11 octombrie 1953, Pr. Nicolae POPESCU trece la cele veşnice, fiind înmormîntat în cimitirul Parohiei Cărămidarii de Jos din Bucureşti.

Pr. Petre DICU Părintele Petre DICU a absolvit Şcoala Normală din Bucureşti, după care a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din capitală, unde obţine titlul de licenţiat. Este hirotonit preot pe seama parohiei Hodivoaia, Jud. Giurgiu. În acelaşi timp, funcţionează și ca învăţător la școala din localitate. În anul 1916 este mobilizat în armată şi este încadrat ca preot militar în cadrul Regimentului 26 Infanterie. Slujeşte o perioadă în cadrul Trenului Sanitar 13, după care este transferat în cadrul Regimentului 45 Infanterie. În timpul luptelor este rănit la piept. Superiorii părintelui Petre DICU îl caracterizează ca fiind un preot bine pregătit şi curajos. Colonelul Arbore de la Regimentul 26 Infanterie îl caracteriza aşa: „A fost uşor rănit la piept, în tot timpul el a fost în capul regimentului în marşuri şi la postul de prim ajutor în luptă, încurajînd prin prezenţa şi vorba sa trupa, la luptă şi la răbdare. A contribuit cu prisosinţă la menţinerea moralului ridicat al regimentului”. Pr. Petre Dicu „este inteligent şi are destulă influenţă morală asupra trupei. A luat parte cu Regimentul 45 la toate luptele, dînd sfat şi îngrijire răniţilor chiar pe front. Este curajos şi conştiincios”, îl aprecia Colonelul Hagi Nicolau, de la Regimentul 45 Infanterie. Colonel Epure spunea despre părintele Dicu că „este un preot bine pregătit pentru misiunea sa. Insuflă trupei, cu multă ardoare şi convingere, cultul religios”.

Pentru activitatea depusă pe front, la data de 1 august 1917, Pr. Petre DICU este avansat la gradul de căpitan. Începînd cu anul 1919, este numit preot paroh al Parohiei Malu, jud. Giurgiu, unde slujeşte pînă în anul 1923, cînd i se interzice să mai slujească. Fiind nevoit să-şi cîştige pîinea din alte activităţi, afară de cele ale preoţiei, părintele DICU profesează ca judecător şi, ulterior, avocat, avînd în acest sens titlul de licenţiat în Drept. Pr. Petre DICU era cunoscut pentru capacităţile sale intelectuale deosebite, fiind un preot foarte învăţat. Era foarte pasionat de istorie. El este autorul unui tratat de istorie bisericească intitulat „Istoria Bisericii Române perioada 1793-1810”. Tot el a scris şi un roman bio­ grafic, în care îşi istoriseşte pe larg viata. Spre sfîrşitul anilor ’60, Pr. Petre DICU trece la cele veşnice şi este înmormîntat în Cimitirul Smîrda, din Municipiul Giurgiu. (va urma) Arhim. Dr. Teodor SERBAN (Text reprodus din volumul ,,Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)


8

Vineri, 19 aprilie 2019

RM

Polemici«Controverse Atenție, se pune în aplicare planul final contra României! (urmare din pag. 1) Și, fără exagerare, au dreptate oamenii în vîrstă, bisericoși, care, auzind și văzînd ce se întîmplă, reiau celebra reflecție pe care o uitasem de mulți ani: ,,Vine sfîrșitul lumii”. Se referă la demența expunerii imoralității, la impunerea obiceiurilor contra naturii, la supremația veștilor despre răul produs de oameni, pînă la prosteala generală a șarlataniei ,,ocult-ezoterice”, care, cumva, ocupă un plan principal al interesului omului scăpat de educația ,,materialist dialectică și științifică”… Situația din această primă jumătate a lui aprilie îmi pare a aduce ceva nou, o accelerare a unei anume stări... pe care nu mă feresc să o numesc ,,fenomen de dezagregare a României”. Am scris săptămîna trecută de ceea ce se petrece la nivelul principalelor partide – și anume inversarea, ca la un semnal, a polilor! PSD, creat pe o structură de activiști PCR (plus UTC și UASCR), a devenit… anticomunist! Încercînd să-l dea jos pe obscurul procuror general, aflat oricum la finalul mandatului, liderii PSD dau tonul atacului la propria rădăcină! Zice Dragnea că PSD are 160 de ani vechime… Hai, nu mă-nnebuni!... Tatăl vostru e nea Nelu, fără el și activiștii PCR ai lui Cozmîncă erați zero! Vă mîncau de mult ,,partenerii” cărora le-ați dat țara pe mînă! Lasă că o fac acum… Apropo - întrebare simplă și logică: Are PSD alternativa clară la Lazăr, un procuror general ,,minune” care să oprească abuzurile din Parchete? Nu, evident, ei nu au nici măcar ministru al Justiției, pentru că pe Tudorel Toader mai mult îl bîrfesc… Așa că, după ce Lazăr va fi scos din joc, (,,păpușarii”) vor introduce în scenă alt personaj, mai bine conceput pentru situația actuală! Dar oare ei, pesediștii, chiar nu s-au gîndit niciodată de ce nu cer ,,ambasadele” înlocuirea lui Lazăr? Că doar vreo doi ,,dizidenți” din cei trei sînt cetățeni americani - fiindcă nu știu cum, dar imediat din pușcăria Aiud – țuști în SUA!… Unde s-au mai și ,,realizat”, după cum spunea unul! În fine, ideea e că, dacă pe Iohannis l-o avea Lazăr cu ceva la mînă, pe Klemm sigur nu-l are! Și atunci, cum de nu iese Klemm să zică marș afară, comunist ,,torționar”?! Oare nu cumva planul e să-i lase pe pesediști să-și taie singuri rădăcinile? Uite-i cum atacă zi de zi, din ce în ce mai tare, perioada Nicolae Ceaușescu – datorită căreia ei nu doar că există, dar a supraviețuit și România condusă de PSD și de ciocoi liberali, mai ales de aliatul lor, Tăriceanu! Păi cine a vîndut mai mult din moștenirea lăsată de ,,dictatură” decît PSD?! Aveți resurse și energie suficiente ca să vă bateți joc de ea? Păi datorită ,,dictaturii” le aveți, netrebnicilor! Mai avem capacități de extracție și rafinare a resurselor? Tot din cauza ,,regimului odios”! Mai avem păduri? Hai, să vă aud… neați împădurit voi, sau Occidentul? Nu, ,,tîmpiții” lui Ceaușescu au știut să păstreze și pădurile, să exporte și mobilă, iar PSD+PNL și ,,investitorii strategici” au distrus tot! Mai grav, văd cum cretinismul politicianist și trădarea mizerabilă a trecutului se răspîndesc la electoratul PSD…

Atîta prostie, să reiei tîmpeniile anilor ’90, cu adaosul necunoașterii așternute de zecile de ani, plus manipulările neîncetate ale celor din Occident, mai ales de peste Ocean! Paranteză - ce zice Iohannis în replică: ,,Torționarii comuniști trebuie să suporte consecințele pentru faptele lor”! Adică PSD a readus în scenă acest subiect ciudat – dar Iohannis și cei din afară vor defini cine sînt ,,torționarii” și mai ales cine trebuie ,,tras la răspundere”! Aceasta ar fi o parte a rolului lui Lazăr, într-un spectacol în care PSD interpretează propriul deces! Dar, iată că Lazăr mai are un rol: Revoluția! Așa-zisa revoluție… Hai să fim serioși – evident că NU Dan Iosif, Nica Leon, Dincă Gogoșarul și alți indivizi obscuri (la acea vreme) au răsturnat regimul, dar la fel de adevărat e că marea majoritate a celor care au ieșit în stradă au făcut-o spontan! Acum, România e pusă într-o poziție imposibilă! Dosarul, așa cum e trimis de procurori la insistențele lui Lazăr, arată o lovitură de stat – făcîndu-i părtași la așa ceva pe cei care au ieșit cu bună credință în stradă! Inclusiv pe cei care au murit… Ceea ce simt acum familiile lor este inimaginabil! Are legătură cu scandalul ,,Aiud” această trimitere în grabă a dosarului nefinalizat? Pare evident! Procurorul general a fost acuzat că a trimis în instanță Dosarul Revoluției fără ca acesta să fie finalizat! Există surse care afirmă că Lazăr ar fi pus presiune pe procurorii militari să facă mai repede rechizitoriul, pentru ca dosarul să fie trimis în instanță – ba chiar magistrații militari din cel mai important dosar, cu implicații pe toate planurile, inclusiv externe, au delegat polițiștilor o parte dintre audieri! Sigur că Lazăr avea un interes direct, explicit – el candida oficial pentru un nou mandat de procuror general, dar pot apărea și alte conexiuni, inclusiv la nivel de Iohannis. Indiferent care e mobilul acțiunii, efectul e clar: un alt moment al istoriei a fost aruncat în noroi, cu tot cu figurile principale… și mai urmează alte și alte personaje! Rezultatul final e chiar previzibil: nu va mai exista nici un român bun în toată istoria! Acest scenariu, cu cele două ,,roluri” ale lui Lazăr, este, din păcate, și o ridicare pe culmi a prostiei – România, țara atîtor genii, e făcută praf prin intermediul acestui… nimeni! Iar PSD a uitat o vorbă – cînd te bagi în mocirlă, te mănîncă porcii! #porcii, ca să fiu în ton cu vremurile! În fine, al treilea episod, de-a dreptul incredibil pentru o țară normală, este chiar referendumul lui Iohannis! Iată cum îl definește președintele României din 2019, după consultările cu partidele (parte oficială a procedurii referendumului!) urmăriți pasajele subliniate: ,,Le-am spus direct că după părerea mea acest asalt al PSD asupra Justiţiei, care durează de mai bine de doi ani, trebuie să primească un răspuns din partea românilor, iar acest răspuns este, evident, un referendum”. Deci, Iohannis a spus-o cu gura lui oficială și într-un cadru oficial - parte a referendumului - că… e vorba de un referendum anti-PSD! Că e vorba să dea românii un răspuns pe tema justiției sau a cultivării de lalele pe Marte, asta mai puțin contează, în condițiile în care președintele, inițiatorul referendumului, a

definit un PARTID căruia trebuie să i se adreseze populația prin referendum. De fapt, un asemenea demers contra unui partid seamănă cu celebrele îndemnuri de după instalarea comunismului românesc, cînd populația ,,cerea”, după ce era întrebată prin presă, dacă să fie scoase în afara legii PNȚ, apoi PNL – iar vîrfurile politice să fie trase la răspundere! Dar nici chiar atunci nu s-a organizat un referendum – deși ce simplu le-ar fi fost, mai ales cu puterea sovietică în țară! Numai că acum nu mai avem ,,puterea sovietică” în țară – ci una mult mai perversă, și mai persuasivă, în multe privințe. Credeți că a făcut PSD vreun demers urgent la CCR după această declarații ale lui Iohannis? Aiurea, au mers înainte cu prostia lor cu ,,deținuții politici”, căzînd mai adînc în capcana întinsă! De parcă ridicolii de azi ar fi fost creați de Ticu Dumitrescu, nu de Ion Iliescu! Și stai să vezi cînd vor apărea surprize cu acești ,,eroi”… Tare mă tem!... Sincer, mă doare de PSD… exact cît i-a durut și pe ei cînd l-au lucrat pe Vadim și au lovit PRM-ul! Dar, din păcate, PSD este ultimul partid capabil să mai păstreze ceva din România… a românilor. Sau, mai curînd ,,era”… pentru că, iată, încetează să mai fie! Iar odată cu accelerarea căderii și transformării întru ridicol a PSD, e clar că se pregătește ceva pentru România. Pe scurt, ce am observat din 2004 încoace? Dispariția Armatei naționale și includerea micului număr de militari români într-un sistem fără legătură cu nevoile națiunii; expunerea Serviciilor de securitate internă și externă la controlul unor Servicii Străine, și va urma demilitarizarea acestora, afectînd grav loialitatea - specifică militarului, nu civi­ lului contractual; încurajarea sentimentului regional, cu preponderență în Transilvania și Banat, cu atitudini clar autonomiste – chiar declarate, pe anumite domenii; amplasarea pe teritoriul României de baze și trupe străine; împiedicarea reluării relațiilor tradiționale cu zona estică, prin subordonarea diplomatică și a politicilor externe către SUA; preluarea resurselor naturale, controlul asupra unor domenii energetice; implicarea străină în domeniul justiției, inclusiv prin presiuni vădite, dar și prin prezența agenților străini la decizii, în cazuri importante; presiuni directe asupra Guvernului, de la nivel de ambasadori sau chiar de la Bruxelles; controlul asupra societății civile, prin ONG-uri finanțate și inspirate din afară; în fine, distrugerea capitalului privat românesc și a oamenilor de afaceri autohtoni. Acestea și multe altele se întîmplă din 2004 încoace, de cînd am intrat sub controlul NATO (mai ales informativ) și de cînd PSD a fost transformat, ajungînd la gruparea haotică de azi - iar zona naționalistă a fost nimicită. Accelerarea distrugerii sau transformării finale a PSD este ultimul pas, după care, de la noua suprastructură ,,social democrată” nu vei mai auzi nici măcar discursuri a la Pleșoianu, sau ca acelea ale Vioricăi Dăncilă în Parlamentul European. Ca să nu mai vorbim de vreo opoziție pe zona de resurse sau la vreo decizie ,,strategică”… Drumul e clar – și mă înspăimîntă că forțarea asta a accelerației ne va arunca, la prima cotitură, într-o prăpastie a viitorului.


RM

9

Vineri, 19 aprilie 2019

Polemici«Controverse

Un punct de vedere

Domnia fraților vitregi

Pentru majoritatea celor care au credință și ceva cunoștiințe privind trecutul biblic al omenirii, faptul că popoarele arab și evreu sînt înfrățite, nu este un secret. Dacă Avraam este unul dintre simbolurile existenței biblice și bunătății divine, copiii săi, Isaac și Ismael, reprezintă rădăcina celor două puternice religii, mozaică și islamică, religii care acum, în Secolul XXI, sînt pe poziții oarecum antagoniste. Avînd același tată, doar mame diferite, cele două religii au urmat căi independente una de cealaltă, au evoluat, și, la secole distanță, s-au reîntîlnit pe același teritoriu, acasă, acolo unde, de fapt, s-au născut. Poate că întîlnirea în sine este puțin mai tensionată acum, dar avînd în vedere că ,,sîngele apă nu se face”, am convingerea că, în timp, frăția celor două popoare va deveni puternică și dominantă la nivel global. Dacă e să privim în trecut, observăm drama poporului evreu alungat din propria țară și condamnat să trăiască sute de ani în pribegie. În același timp, evoluția comunității islamice a suportat o reală creștere, să nu uităm că Imperiul Otoman, musulmanii, au fost, sute de ani, factorul dominant al Orientului și chiar al unei părți importante din Europa. Cu toate acestea, în perioada în care Imperiul Otoman era ,,pe val”, cînd, în general, musulmanii erau spaima lumii, a Europei în primul rînd, nu este cunoscut vreun pogrom al acestora asupra populației evreiești sau, cel puțin, nu ceva de o ferocitate specifică creștinilor, ale căror ,,activități războinice” de eliminare a evreilor sînt cunoscute. Dovadă că, în ciuda diferențelor dintre cele două religii, mozaică și islamică, arabii au văzut mereu în evrei niște frați, pentru că au același tată și, în definitiv, deasupra tuturor este același Dumnezeu, chiar dacă pentru unii se numește Iehova iar pentru alții, Allah. În mod sigur, cu toate că nu am să ajung vreodată să trăiesc acele zile, pentru că timpul va găsi o rezolvare în ceea ce privește disputa dintre Israel și țările arabe, fie ele sunite sau șiite, și ca recunoaștere a sîngelui, frăția dintre ele va triumfa, chiar dacă există încă diferențe în modul de percepție a trecutului. Un lucru, însă, este cert, și anume că Avraam a avut doi copii: unul făcut cu Agra, pe nume Ismael, și unul cu Sara, Isaac. Prin acești doi fii ai lui Avraam, Dumnezeu ne-a lăsat două religii diferite, două neamuri diferite, unul foarte numeros, Islamul, așa cum Dumnezeu i-a promis Agrei, și unul mozaic, poporul lui Dumnezeu, prin Isaac. Azi, în Secolul XXI, situația este cu mult diferită față de acum 100 de ani. Evreii au revenit acasă, au țara lor, au patria lor. Nu au fost întîmpinați cu flori, nu au fost scutiți de Holocaust, nu au fost scutiți de război, dar acum ei sînt acolo, mai deciși, mai determinați, mai hotărîți ca niciodată. Arabii, țările arabe care îi înconjoară, chiar dacă se obișnuiesc greu cu existența Israelului, încet, încet, nu doar că au acceptat că locul evreilor este acolo, în țara lor, în Ierusalimul lor. Pe măsură ce timpul trece, noile generații încep să înțeleagă că la origini au același sînge, încep să își dorească să revină armonia în Orientul Mijlociu, și am credința că întreaga lume, în următoarele sute de ani, va fi, cu ceva excepții, patria lor, a fraților vitregi. Pe măsură ce civilizația și cunoașterea cîștigă teren în Europa, creștinismul pierde teren pe un front larg. Vedem că Europa este asediată de adepții Islamului, printr-o mișcare extrem de inteligentă a celor care au plănuit asta, în timp ce creștinismul începe să se simtă din ce în ce mai timorat, iar semnul crucii devine tot mai des privit ca un afront adus altor religii. În Europa bisericile devin tot mai reci, tot mai goale, în timp ce moscheile sînt din ce în ce mai pline de cei care nu au dat nici un pas înapoi de la credința în divinitate. Coroborat cu invazia controlată a Islamului în Europa, cu retragerea creștinismului din stradă și asedierea lui în lăcașele de cult, dar și în inimile celor care cred cu adevărat în Isus Christos, civilizația occidentală a început să propage cu agresivitate valori pe care Însuși Dumnezeu le condamnă. Căsătoriile dintre persoane de același sex, promovarea agresivă a homosexualității și condamnarea publică a celor care nu se identifică cu aceste valori, duc la contracția creștinismului în Europa, dar și în America de Nord. Dacă luăm în calcul asediul asupra creștinismului, migrația Islamului în Europa, creșterea demografică negativă a țărilor din vestul Europei, tenacitatea cu care musulmanii își apără credința, totul coroborat cu inteligența poporului evreu, concluzia mea este că în următorii 500 de ani, creștinismul va fi o amintire în Europa de Vest și în America de Nord. În primul caz, creștinismul are să fie mult ,,diluat” și are șanse să reziste doar dacă Rusia va rezista asediului la care este supusă. Chiar și în acest caz, Islamul în Rusia va deveni agresiv și expansiv, pornind din sud-est, așa că ultimele insule creștine vor fi grupate cumva în jurul Moscovei și pe zona arcului carpatic. Islamul va cunoaște o creștere alarmantă, ca popor mare și nenumărat, iar religia creștină are să mai supraviețuiască sporadic în zona de est a Europei, în America de Sud și cam atît. Am certitudinea că prin modul în care acum se desfășoară lucrurile în plan geopolitic, social și religios, întreaga lume are să fie condusă efectiv de către poporul ales al lui Dumnezeu, evreii, care vor conlucra frățește cu poporul numeros și urmaș direct al Agrei, cel musulman. Creștinismul are să dispară treptat, iar cei care vor urma în continuare credința în Isus Christos vor ajunge o minoritate privită cu toleranță de către urmașii celor doi frați. Epoca ,,omului alb”, a occidentalului, se apropie de sfîrșit. Supraviețuirea lui ca spe­ cie este condiționată de alegerile pe care elitele le vor face în perioada următoare. Din nefericire, însă, pe cît de corupte sînt acele elite, pe atît de determinați sînt cei care construiesc o nouă lume, așa că, dacă este să pariez pe viitor, eu aș paria pe conducerea reală și pe față a poporului ales al lui Dumnezeu, împreună cu fratele lui pierdut și regăsit, poporul arab. Restul religiilor, fie că sînt ele creștină, budistă, hindusă, vor fi mici insule tolerate de către evrei și arabi, în marele ocean al Islamului. Cam asta va fi realitatea în următorii 500 de ani, dacă nu cumva mai devreme. Noi acum sîntem contemporani cu începutul implementării acestui mare plan, pe care mințile luminate ale unor popoare au hotărît să-l transpună în realitate. Se spune despre Mileniul 3 că va fi religios sau nu va fi deloc. În contextul restrîngerii religiilor la nivelul a doi frați, în mod sigur umanitatea va ajunge să cunoască, pentru prima oară în istorie, o primă pace mondială, acea pace de 1.000 de ani, despre care însuși Sf. Ioan Gură de Aur, în Apocalipsa, ne vorbea.

De-a Baba Oarba - 10 plus una (1) Știm că Justiția este personificată de o femeie frumoasă, cu o statură dreaptă, cu o sabie într-o mînă și cu o balanță în cealaltă. În percepția multora, Justiția trebuie să fie imparțială, onestă și abrazivă atunci cînd judecă. Ea este legată la ochi în timp ce își execută misiunea, tocmai pentru a nu face diferențe între cei judecați și clasele sociale de unde provin. În teorie, cam așa și este. În practică, însă, este mai greu. „În aceste zile, fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kövesi, Lascu pe numele ei de fată, este supusă unor presiuni destul de mari, și asta pentru că ea însăși, pe cînd era Șefa, D-na de Fier a Justiției Românești, a permis, în mod abuziv, ca Justiția să se abată de la principiul imparțialității. Și aceste abuzuri se văd acum, se plătesc și se vor lăsa în cele din urmă chiar și cu pedepse. Poate chiar privări de libertate, nu știm, mai ales că toanele celor care o țin în brațe pe Kövesi, străini în majoritate, pot să se schimbe în funcție de alte interese. Cert este că acum România este împărțită între cei care spun că ea a abuzat de funcție și cei care spun că și-a făcut treaba. Din motive obiective, eu mă aflu în zona celor care susțin că ea a abuzat de funcția avută, și pun acest lucru pe seama tinereții ei, în primul rînd, dar și a faptului că, pentru o perioadă, sau poate chiar și în prezent, ea s-a privit ca fiind de neatins în România, mai ales că știe că are inclusiv sprijinul Ambasadei SUA, și asta nu este de ici, de colo. Motivul pentru care spun acest lucru nu ține de vreun partizanat politic. Nu am de ce să mă întristez din cauza faptului că cei din PSD sau alți opozanți ai lui Băsescu sau cine mai știe ai cui au fost închiși, mai ales că am convingerea că nu sînt nici pe departe niște îngeri. Nu mă deranjează, așadar, condamnările celor din PSD și din alte partide. Mă deranjează, însă, achitările celor din PNL sau ale celor care au misiunea clară de a sprijini public și politic Cotroceniul și alte ,,organizații” care apără orice, numai interesele României nu. Cele două moduri de a face justiție duc, indiferent cum abordezi problema, la nivelul unei crase intruziuni a politicului în zona Justiției. Marea greșeală a DNA a fost că s-a lăsat împinsă într-un joc periculos, politic, care duce la deprecierea acestei instituții și la aducerea ei la nivelul penibilului. Ce să mai creadă românii care încă gîndesc, cînd văd aceste abuzuri, cînd văd aplicarea dublului standard pentru cei care sînt judecați? Ce vor crede ei, românii, sau ce cred deja cei care nu sînt înregimentați politic, cei care pot avea o viziune obiectivă a actului de justiție? Păi cred și ei, ca și mine, că în România nu se poate face nimic fără să existe un interes clar în zona politică. DNA nu a fost ceea ce noi ne doream, o aripă protectoare care să ne elibereze de hoții politici. DNA a devenit o instituție care curăță drumul unora în detrimentul altora, numai că unii sînt roșii, alții galbeni, unii verzi – foști portocalii sau doar oameni de afaceri români care stau în calea fericirii unor interese obscure dar bine determinate ale unor companii străine. În ceea ce îi privește pe cei care merg pe mîna lui Kövesi pînă în pînzele albe, din convingere și nu din partizanat, aș vrea ca ei, dacă au măcar o fărîmă de logică și de cultură juridică la nivel primar, să răspundă la cîteva întrebări pe care eu mi le tot pun de ceva timp, și al căror răspuns nu reușesc să îl deslușesc în totalitate. 1. De ce unii membri ai Partidului Național Liberal, și mă refer la Ludovic Orban și la Vasile Blaga, au fost brusc achitați în condițiile în care dosarele lor erau considerate ,,beton” de către DNA? Ludovic Orban, președintele PNL, a fost oprit din cursa pentru Primăria Capitalei de acuzațiile DNA privind traficul de influență. Tot asupra președintelui PNL planau suspiciuni clare de corupție pe cînd era ministrul Transporturilor. A fost achitat, astfel că, aflat în fruntea PNL, îl va ajuta pe Klaus Iohannis să preia un nou mandat. Vedem în fiecare zi cum acest ,,liberal” se luptă pentru Laura Codruța Kövesi, pentru Justiție și pentru Klaus Iohannis, de spaimă să n-o pățească iar. Despre dosarul ,,Transalpina” nu se mai pomenește nimic. În ceea ce îl privește pe Vasile Blaga, a fost demis de la co-președinția PNL, unde făcea echipă cu Alina Gorghiu, ca urmare a unui dosar în care era acuzat de o mită de 700.000 de euro. Un mizilic, aș putea spune. Ei bine, chiar un mizilc a fost, pentru că acum e achitat. Și cînd a revenit, ce a declarat el imediat? Că îl sprijină pe Iohannis pentru un nou mandat! A fost prima lui declarație, de îndată ce a aflat vestea bună, cea a achitării. Păi, dacă nu iese Iohannis președinte, sau dacă Blaga sprijină alt candidat, cine credeți s-ar putea trezi cu un nou dosar? 2. De ce unii acuzați se bucură de prezumția de nevinovăție și alții nu, cu toate că în ambele situații se cercetează acte de corupție la nivel înalt? Ca să dăm cîteva exemple, nu poți să nu te întrebi de ce unii politicieni erau aduși la DNA cu alai de presă, cu cătușe la mîini, luați de pe stradă cu mascații, în timp ce alții erau duși la DNA discret, pe ușa din dos, numai ca să nu se afle că au fost pe acolo. Și despre asta se află la ani lumină distanță de momentul prezenței lor acolo și doar din întîmplare. În plus, cîte astfel de prezențe la DNA sînt încă ascunse, doar pentru faptul că ei au mers acolo discret, fără alai, fără presă, fără cătușe? (va urma) D.A


10

Vineri, 19 aprilie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Iubiri celebre în vremea Revoluției de la 1848

ar fi avut 14 ani cînd a cunoscut-o Arstia. Și pictorul Ion Negulici (1812-1851) a participat la revoluție. Era însurat cu Ana (născută Sibarti): ,,O femeie cu ochii Evenimentele politice și sociale din Moldova și Țara patetitce, în care îi cere iertare pentru neplăcerile făcute mari, zîmbitori, cu păr negru acoperindu-i tîmplele cu Românească de la jumătatea Secolului al XIX-lea au în scurta lor legătură. Resemnată, Luxiței nu-i rămîne șuvițele-i întunecate”. (Dan Grigorescu - ,,Trei pictori racordat aristocrația românească la valorile civilizației decît să-l crească pe Bonifaciu, care avea să devină de la 1848”). Fiindcă și ea participase la întîlnirile occidentale și au dus la emanciparea ei. Tinerii boieri ziarist, profesor de franceză, și să semene izbitor cu conspirative ale ,,Filarmonicii”, Eufrosina Popescu a întorși de la studiile făcute la Paris, Viena sau Londra părintele său. fost arestată. Dar Aristia s-a dat peste cap și s-a aliat cu O altă iubire tumultuoasă din acei ani, încununată Bălcescu, și împreună au eliberat-o. adoptaseră moda și bunele maniere evropenești. La rîndul lor, chipeșii revoluționari, cu alura lor cavalerească de printr-o căsătorie, s-a consumat între Effingham Grant, De aici încolo, Frosica s-a expatriat și a început o sorgine ,,carbonară”, cu pantaloni de stofă reiată, pălării secretarul consulului englez Robert Gilmour Colquhoun lungă carieră internațională sub numele de Marcolini cu boruri largi și bastoane, făceau concurență tinerilor (și el combinat cu Eliza, fiica domnitorului Gheorghe (a nu se confunda cu Frosa Sarandi, o altă actriță a ofițeri din abia înființata Miliție Națională (Armata). Bibescu), și Zoe, fiica Anei Golescu și a lui Alexandru timpului). După cum afirmă Teodor V. Ștefanelli în Aceștia etalau uniforme colorate și pline de fireturi și Racoviță. Se vede treaba că fata o fi primit vreo zestre aminitirile sale, în anul 1869, pe cînd făcea parte din trupa nasturi strălucitori, ca să nu mai vorbim de cizmele, frumoasă, căci în curînd, cei doi vor cumpăra în București lui Mihail Pascaly, sufleurul Eminescu s-ar fi îndrăgostit terenuri întinse, care vor deveni, săbiile și pistoalele aferente. Să de Eufrosina Popescu, o tînără artistă de numai 17 ani, cu timpul, Cartierul Grand. nu uităm nici puhoaiele de ruși favorita publicului din Cernăuți. Același autor spune că, O soră a scoțianului Grant, pe veniți la Iași și la București pentru din cauza ei, viitorul poet s-a lăsat de școală și a urmat nume Maria, avea să-și cîștige o aplicarea Regulamentului Organic celebritate mai mare prin căsătoria trupa prin mai multe localități din Transilvania și Banat. și care, paradoxal, au accelerat cu jurnalistul și revoluționarul Și cînd a revăzut-o jucînd în teatrele din Viena sub occidentalizarea, nu rusificarea Constantin Alexandru Rosetti. pseudonimul Marcolini, studentul Eminescu și-a adus vieții românilor. Căci ofițerii Figură controversată acest C.A. aminte de ea și că îi făcuse poezii. generalilor Pahlen, Miloradovici, O altă pereche de îndrăgostiți din acei ani a fost Rosetti! În afară de participarea Jeltuhin sau Kiseleff erau vlăstare arhitectul Alexandru Orăscu și Elena Marcovici, la revoluția de la 1848 din Țara de aristocrați moscoviți trecuți prin fata profesorului Simion Marcovici, de la Colegiul ,,Sf. Românească, unde, după unii, s-a școlile, teatrele, saloanele de dans Sava” din București. Cei doi tineri s-au căsătorit în anul acoperit de glorie, iar, după alții, și atelierele de croitorie pariziene 1841, cînd el avea 24 de ani și ea, vreo 16. În 1847, și-a trădat tovarășii, el a fondat și și, astfel, cunoscători ai bunelor a obținut la Berlin diploma în arhitectură. După 1 an, condus ziarul liberal ,,Românul”, maniere. Ca urmare, chiar de la și-a încercat norocul în poezie abia întors în țară, Alexandru Orăscu avea să se implice începutul domniilor pămîntene ale și ne-a lăsat un jurnal mult mai în desfășurarea revoluției. Printre edificiile care vor lui Alexandru Dimitrie Ghica în interesant. Multe ar mai fi putut C.A. Rosetti și Maria Rosetti înfrumuseța Bucureștii se numără și acelea proiectate Țara Românească și Mihail Sturza face C.A. Rosetti în viața lui, de arhitectul Alexandru Orăscu: Palatul Academiei, în Moldova, spectacolele de teatru și muzicale, balurile, recepțiile și seratele de tot felul, dacă n-ar fi avut ghinionul să-l întîlnească pe Eminescu, Universitatea, Hotelul ,,Bulevard”. Nu putem încheia inventarul marilor iubiri din ținute în palatele domnești și în casele marilor boieri, poet și gazetar la publicația conservatoare ,,Timpul”. atrag un public numeros din protipendadă. Acolo se pun Ani de zile, pe unde l-a prins, Eminescu nu și-a menajat Bucureștii anilor 1848, așa cum l-a întocmit istoricul la cale afaceri și căsătorii, se țes idile adulterine, se face rivalul politic. În ,,Scrisoarea a III-a” îl desființează pe Corneliu Șenchea în cartea sa ,,Bucureștii romantici liberal, dimpreună cu fiii săi, numindu-i, la grămadă, între veacul fanariot și Belle Epoque”, apărută în anul politică subțire. În București, organizatori și animatori ai acestor ,,Bulbucații ochi de broască”. Și atît de îngrozit ajunsese 2018, fără să amintim de o altă pereche celebră: Irina sindrofii mondene sînt aceiași tineri abia întorși C.A. Rosetti, încît își trimisese și Grigore Suțu, proprietarii de la Sorbona și de la alte școli înalte franțuzești, emisari la Eminescu, să-l întrebe impunătorului palat de lîngă precum poetul și gazetarul Eliade Rădulescu, actorul cîți bani vrea ca să-l lase în pace. Universitate. Astăzi, această Constantin Aristia, care luptase în oastea de panduri a În schimb, Maria a avut parte de clădire adăpostește Muzeul de Vladimirescului, politicianul Ion Câmpineanu (tustrei o viață mult mai plăcută și s-a Istorie a Municipiului București. fondatorii Societății Filarmonice), dar și alți poeți bucurat de dragostea sinceră a Acolo se dădeau fastuoase precum Grigore Alexandrescu, Iancu Văcărescu, contemporanilor. Posteritatea i-a recepții la care erau invitați tot Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac. Desigur, ponderea răsplătit pe cei doi îndrăgostiți, ce aveau Bucureștii mai select: botezînd cu numele lor două străzi invitaților o formau bonjuriștii cu lornion, țilindru, artiști celebri, boieri de vază și din București, care dădeau una în baston și rdingotă. Singura problemă care se punea era politicieni tot unul și unul, ofițeri cealaltă. Se pare că Maria Rosetti insuficiența sălilor și grădinilor de vară unde se puteau superiori, invitați străini și, uneori, a constituit și dragostea secretă organiza asemenea manifestări. Căci sala ,,Momolo”, chiar Vodă în persoană. Cei doi a pictorului Constantin Daniel casele Vernescu-Lenș, sala Colegiului ,,Sf. Sava” sau soți, dumneaei, ceva mai înaltă, Rosenthal, care a eternizat-o casele Goleștilor de pe Podul Mogoșoaiei nu erau de în celebrul tablou ,,România și el, mai mărunt, își așteptau ajuns. Momentul cînd Ion Câmpineanu avea să cumpere revoluționară”. iluștrii oaspeți în capătul de sus proprietatea Grădinii lui Scufa, un negustor grec ajuns la Actorul Constantin Aristia al uriașei scări, le dădeau mîna și faliment, va însemna o ameliorare a acestei situații. (1800-1880) a salvat-o pe actrița le zîmbeau protocolar. N-au avut Una dintre cele mai vechi case din București, devenită Eufrosina Popescu din ghearele copii soții Suțu, poate de aceea faimoasă datorită manifestărilor socio-mondeno-cultu­ poliției lui Gheorghe Bibescu. Soții Irina și Grigore Suțu au gustat din plăcerile iubirii și rale, precum și oaspeților care i-au trecut pragul a fost Pe numele ei de fată Eufrosina în afara căsniciei. Dar asta nu i-a cea a Floreștilor, din mahalaua Scorțarilor, în apropierea Vlasti, fusese măritată cu chipeșul ofițer Teodor împiedicat să fie roși de gelozie, căci iubirea lor n-a vechiului Teatru de Operetă. În această casă se născuse Popescu, aghiotantul domnitorului Alexandru Dimitrie în anul 1816 Alexandra (Luxița) Florescu, unul dintre Ghica. Talentul ei fusese remarcat la manifestările cunoscut opreliști. cei 10 copii ai marelui agă Iordache Florescu și ai Societății Filarmonice, fondată de Arstia, Eliade și PAUL SUDITU Auricăi Suțu. În 1832, părinții au căsătorit-o pe Luxița cu Câmpineanu. Ea crescuse în casa Floreștilor și era P.S. 1 – Riscul de a face istorie literară aduce și porucicul (căpitanul) Filip Krijanovski, un ofițer rus. Dar prietenă cu sus-amintita Luxița. Pe la 1830, Eufrosina neplăceri. Bunăoară, Corneliu Șenchea scrie în cartea căsătoria se va încheia curînd printr-un divorț răsunător. sa că, pe la 1830, cînd a cunoscut-o Costache Aristia, Întrucît în casa Floreștilor aveau loc și întrunirile politice Eufrosina Vlasti-Popescu avea 14 ani. Iar Teodor la care Bălcescu, Eliade, Bolintineanu, Ghica, Rosetti, Șefanelli susține că în 1869, pe cînd Eminescu mai făcea Câmpineanu, Cr. Tell și ceilalți puneau la cale revoluția de parte din trupa lui Mihai Pascaly și se îndrăgostise de ea, la 1848 din Țara Românească, firesc, Nicolae Bălcescu avea vreo 17. Numai că Frusinica, născută în 1821, era, a cunoscut-o pe Luxița și, curînd, între ei s-a născut la 1830, un copil de vreo 8-9 ani, iar în 1869 era grasă, o dragoste fierbinte. Urmărit cu ferocitate de poliția avea 47-48 de ani și nu mai avea cum să-l farmece pe domnitorului Bibescu, revoluționarul Bălcescu, după ce Eminescu. În realitate, să fie vorba de o oarecare Lina a fost închis, vreme de 2 ani, la Mînăstirea Mărgineni, Popescu, pe care poetul o cunoscuse în trupa lui Iorgu ia calea străinătății – Neapole, Pisa, Palermo și pînă la Caragiale în 1867? Rămîne de cercetat. Paris -, urmat cu fidelitate de iubita sa. La izbucnirea P.S. 2 – Și în ultimul moment, aflăm de la televizor revoluției, cei doi îndrăgostiți revin în țară, mai ales că că, de fapt, Eufrosina Popescu se născuse în 1821, Luxița era însărcinată. După eșecul revoluției muntenești și grav bolnav, Bălcescu se exilează la Palermo de unde, Constantin Aristia și Eufrosina (Vlasti) Popescu amănunt care susține afirmația că, într-adevăr, fusese obiectul pasiunii celor doi bărbați, și poate și a altora. pînă la moartea sa din 1852, îi trimite Luxiței scrisori


RM

11

Vineri, 19 aprilie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (16)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (5)

Şi Hess făcu o pauză. Urma să formuleze propunerile pentru care venise pînă în Anglia. Ţinea să pregătească efectul. – Mă îngrozeşte – spuse el – gîndul unei prelungiri a luptei şi a masacrelor pe care le-ar atrage ea. Am venit, fără ştirea führerului, ca să conving factorii de conducere englezi că, de vreme ce Anglia tot nu mai poate cîştiga războiul, soluţia cea mai înţeleaptă pentru ea ar fi să încheie imediat pace. Îl cunosc îndeaproape pe Hitler şi de mult timp. Legăturile mele cu el au început acum optsprezece ani, în fortăreaţa Landsberg. Vă dau cuvîntul meu de onoare că el n-a nutrit niciodată nici un gînd rău împotriva Marii Britanii şi n-a aspirat niciodată la dominaţia mondială. El e convins că sfera de interese a Germaniei este numai Europa, şi că Germania, extinzîndu-se dincolo de limitele Europei, şi-ar irosi forţele şi şi-ar pregăti singură germenele distrugerii. Ar regreta în mod sincer prăbuşirea Imperiului britanic. În raportul lui, Ivone Kirkpatrick a notat, nu fără umor, că Rudolf Hess a încercat exact în momentul acela ,,să mă îngrozească” (to make my flesh creep), afirmînd, ca unul care era perfect la curent, că „americanii cei cărpănoşi” urmăreau să înghită Imperiul britanic şi asta începînd cu Canada. – Soluţia pe care am venit să v-o propun – a continuat Hess – este ca Anglia să-i lase Germaniei mînă liberă în Europa, iar Germania îi va lăsa la rîndul ei Angliei

mînă absolut liberă în imperiul său, cu singura rezervă ca ea să ne înapoieze vechile noastre colonii, care ne sînt necesare ca sursă de materii prime. Ivone Kirkpatrick întrebă atunci cu voce blîndă: – Rusia unde se află, în Europa sau în Asia? – În Asia. – În aceste condiţii, deoarece domnul Hitler cere să-i dăm mînă liberă numai în Europa, el nu va fi liber să atace Rusia? Hess reacţionă imediat: – Germania are anumite pretenţii faţă de Rusia. Va trebui ca ele să fie satisfăcute, fie prin negocieri, fie prin război. Dar zvonurile care circulă la ora actuală cu privire la un apropiat atac asupra Rusiei dezlănţuit de Hitler sînt lipsite de temei. Raymond Cartier, care a cercetat îndelung documentele de la Nürnberg, remarcă faptul că această convorbire între Hess şi Kirkpatrick a avut loc la 13 mai 1941. Or, planurile statului-major german prevedeau ca pregătirea agresiunii împotriva Uniunii Sovietice – planul Barbarossa – să fie terminată la 15 mai. Aşadar, atacul împotriva Rusiei Sovietice era nu numai apropiat, ci iminent. – Dar cu Italia cum rămîne? – a întrebat Kirkpatrick. Cunoaşteţi cumva revendicările ei? – Nu. – E important. – Nu cred ca pretenţiile Italiei să fie prea mari. – Italienii nici n-au meritat mare lucru.

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (5) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (3) - 24 august. Se dă în circulaţie linia ferată Bucureşti - Roşiori - Caracal - Craiova, în lungime de 208 km, primele studii pentru realizarea liniei fiind efectuate încă din 1890, iar primele lucrări de construcţie, abordate în 1915. Prin construcţia acestei linii este pusă în valoare regiunea agricolă de la nordul Dunării şi se scurtează cu 45 km vechiul traseu Bucureşti - Craiova, prin Piteşti Piatra Olt. 1948. Încep cercetări geologice intense pentru depistarea de noi zăcăminte de ţiţei şi gaze, minereuri de fier şi mangan, minereuri neferoase de bauxită, sare si substanţe minerale nemetalifere. În baza acestora, în anii următori au fost deschise mine noi în bazinele carbonifere din judeţele Gorj, Bihor, Bacău etc., în zonele auro-argentifere de la Baia de Arieş (jud. Alba), Ruşchiţa (jud. Caraş-Severin), Borşa (jud. Maramureş) etc., în zăcămintele cuprifere de la Leşu Ursului (jud. Suceava), Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), Bălan (jud. Harghita) etc. De asemenea, au fost date în exploatare rezerve de roci utile şi minereuri nemetalifere, ca diatomite, dolomite, nisipuri cuarţoase, talc etc. Totodată au intrat în producţie zăcămintele de ţiţei descoperite în depresiunea getică, în Cîmpia Română, precum şi rezervele noi găsite în structuri de adîncime sub zăcămintele exploatate. - Uzina Mecanică „Concordia” din Ploieşti, complet modernizată, devine Întreprinderea de Utilaj Petrolier „1 Mai”, profilată pe fabricarea de utilaj petrolier complex. Produce instalaţii de foraj pînă la adîncimi de 10.000 m, sape şi carotiere de toate dimensiunile şi tipurile, pompe de noroi, agregate de cimentare, fiind cea mai mare uzină producătoare de instalaţii de foraj din România şi a doua din lume cu acest profil. 1949. Prin comasarea, modernizarea, reconstrucţia, reutilizarea şi mărirea unor ateliere mai vechi cu profiluri diferite, iau fiinţă la Bucureşti Uzinele de Maşini Agricole „Semănătoarea”, cele mai mari uzine din ţară

de acest fel pentru fabricarea maşinilor şi utilajelor necesare modernizării agriculturii româneşti. - Se înfiinţează la Craiova Uzina „Electroputere”, care produce motoare electrice sincrone şi asincrone, aparataj electric de înaltă tensiune, transformatoare electrice de mare putere etc., precum şi locomotive Diesel electrice (din 1961) şi locomotive electrice (din 1967). - Intră în funcţiune, la Bucureşti, prima fabrică de radioreceptoare din ţara noastră, „Radio Popular”. Devenită ulterior „Electronica” şi dotată cu utilaj la nivelul tehnicii mondiale, fabrica marchează începutul dezvoltării industriei electronice româneşti. 1950. Se înfiinţează la Ploieşti Întreprinderea de Carotaj şi Perforări, în cadrul căreia se dezvoltă, pe scară largă, geofizica de sondă. Pe lîngă carotajul electric clasic, perfecţionat prin utilizarea staţiilor automate (1952) şi a microcarotajului (1959), întreprinderea aplică metode moderne de investigaţii geofizice, printre care carotajul radioactiv (1955), carotajul electric focalizat (1960), carotajul gama-gama compensat (1971), caro­ tajul neutronic în regim de impuls (1971-1973), cu ajutorul cărora s-au obţinut diagrafii de sondă precise pentru identificarea corectă a formaţiunilor străbătute. - La Uzinele „Semănătoarea” din Bucureşti se cons­ truiesc primele combine tractate în țara noastră. 1950-1952. La Ocna Mureş (jud. Alba) începe exploatarea sării în soluţie prin sonde săpate de la suprafaţă sau din golurile subterane ale salinei. Metoda, invenţie românească, experimentată încă din 1940, constînd în injectarea apei prin coloane de foraj, în dizolvarea dirijată a sării şi în pomparea la suprafaţă a saramurii formate, prin simpla presiune a coloanei de lichid, a fost extinsă în anii următori la salinele Ocnele Mari (jud. Vîlcea) şi Tîrgu Ocna (jud. Bacău). 1950 - 1955. Sînt construite și date în funcţiune liniile de cale ferată Piatra Neamţ - Bicaz, Dorobanțu Năvodari, Sibiu - Vințu de Jos. 1951. Începe construcţia Hidrocentralei de la Bicaz (jud. Neamţ) care constă dintr-un baraj de greutate la Izvorul Muntelui, pe Bistriţa, avînd înălţimea de 127 m, lungimea la coronament de 435 m, lăţimea la bază de 119 m şi un volum de 625.000 m3, dintr-un tunel de

– Se poate. Dar ei ne-au adus servicii mari. Trecuseră două ore şi un sfert de cînd vorbeau. Kirkpatrick se ridică să plece. După părerea lui, întrevederea durase destul şi, în ceea ce-1 privea, el era acum destul de bine documentat. – Ah! – strigă Rudolf Hess – am uitat ceva important. – Ce? – Propunerile pe care vi le-am transmis vor avea şansă de reuşită numai dacă vor fi discutate de alt guvern decît cel actual. Domnul Churchill, care a pus la cale încă din 1936 războiul, şi colegii lui care s-au asociat la politica războinică nu sînt oamenii cu care führerul ar dori să ducă tratative. A doua zi şi în ziua următoare, Kirkpatrick s-a întîlnit din nou cu Rudolf Hess. Acesta din urmă manifesta o proastă dispoziţie crescîndă. La urma urmelor, Kirkpa­ trick nu era decît un simplu funcţionar. Iar el, Hess, a treia persoană marcantă în marele Reich german, considera jignitor faptul că nu fusese pus încă în legătură cu un ministru englez, ba chiar cu regele însuşi. Nu se deranjase doar ca să răspundă la nişte întrebări. Toate acestea îl oboseau. Ceru să i se pună la dispoziţie interpreţi, secretare, consilieri juridici. Indică nume, pe cel al doctorului Semelbauer şi al lui Kurt Maas, deţinuţi în lagărul civil de la Huyton, în apropiere de Liverpool. Un amănunt remarcabil: Hess cunoştea numărul purtat de aceşti deţinuţi: 43.125 şi respectiv 44.012! Cu toate acestea, a consimţit să mai facă o serie de precizări suplimentare în legătură cu declaraţiile lui din 13 mai. De exemplu, că Anglia ar trebui să evacueze Irakul. (va urma) ALAIN DÉCAUX aducţiune, străpuns în Muntele Botoşanu, în lungime de 4.800 m şi cu un diametru util de 7 m, şi dintr-o centrală hidroelectrică la Stejaru, cu o putere instalată de 210 MW. Lacul de acumulare format, cel mai mare lac montan din ţara noastră, este lung de 35 km, are o lăţime de 2 km, o suprafaţă de circa 3.000 ha şi un volum maxim de 1.250.000.000 m3 apă. Hidrocentrala a intrat în funcţiune cu întreaga capacitate în 1962. - Martie. Începe elaborarea unor proiecte de organizare pe baze moderne a şantierelor de construcţii din ţara noastră, proiecte aplicate pentru prima dată la realizarea şantierelor de locuinţe muncitoreşti din Valea Jiului. În 1952, o hotărîre a Consiliului de Miniştri legiferează obligativitatea proiectelor de organizare pentru toate şantierele de construcţii. 1952. În cadrul planului de amenajare a Rîului Ialomiţa, se dă în funcţiune Hidrocentrala de la Gîlma Moroeni (jud. Dîmboviţa), a cărei construcţie a început în 1949, cu o putere instalată de 15 MW, avînd un baraj de 9 m înălţime, un lac de acumulare de 40.000 m3, o galerie de aducţiune de 4,7 km, în care pe traseu sînt captate apele Rîurilor Rotei şi Raciu, realizînd o cădere utilă de 232 m. Împreună cu Hidrocentrala de la Dobreşti, alimentează oraşul Bucureşti prin linia electrică de înaltă tensiune de 110 KW, în lungime de 125 km. - La Centrala Termoelectrică Ovidiu II de la Constanța se instalează primul transformator românesc de 3.516 kV şi 15 MVA, fabricat la Uzina „Eletroputere” Craiova. - Martie. Încep lucrările de construcţie a noului oraş Oneşti și de sistematizare a oraşului Hunedoara. 1953. Intră în funcţiune Combinatul Chimic din oraşul Victoria (jud. Braşov), care fabrică îngrăşăminte azotoase, amoniac şi săruri de amoniu, metanol, ule­ iuri ureoformaldehide, uree tehnică cristalizată și răşini sintetice pe bază de uree, acid azotic concentrat, nitrocelulară, melamină etc. - Ia fiinţă Fabrica de Rulmenţi din Bîrlad, unitate importantă a industriei constructoare de maşini din ţara noastră. Rulmenţi se produceau în România încă din 1949, în cantităţi reduse, la Uzinele „Steagul Roşu” din Braşov, care funcţiona din 1928 sub numele de „Astra”. Din 1959 s-au produs multiple sorturi de rulmenţi la Uzina din Braşov, iar din 1973 şi la fabrica similară din Alexandria (jud. Teleorman). (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA


RM

Restanele i pierderile Centenarului (12) cîteva decenii, din a cărui operă – ,,Bucureștii de altădată” – publicată în 4 volume, reproducem cîteva versuri ce ne aduc aminte de cupletele lui Constantin Tănase: ,,Toate sunt de-o modă nouă,/ Jumările fără ouă,/Lămîile fără de miez,/Pilaful fără orez,/Birjele sunt fără cai,/Plătești mult și nimic n-ai,/Pîinea e fără făină,/Zece lei e o găină,/ Un curcan e un sutar,/Costă cît un armăsar/ (...) Liberalii tac din gură,/Dar din vite, din untură,/ Din export și din vagoane/Încasează milioane”. Și această viață, descrisă atît de plastic de Constantin Bacalbașa, urma să se înscrie în ceea ce denumim astăzi ,,Micul Paris”...

Capitala rii – arena luptelor politice dintre partide (2) Unde este Micul Paris? Răspîndită, în special, în perioada dintre cele două războaie mondiale, sintagma ,,București – Micul Paris”, a reușit să înalțe mîndria românilor dincolo de orizontul de așteptare al realității palpabile, inducînd în mentalul autohton ilu­ zia unei Capitale europene care rivaliza cu strălucitoarea metropolă de pe Sena. Am citit mult despre ceea ce se vrea a fi justificarea denumirii de mai sus, încercînd să mă substitui entuziasmului generat de valul de aprecieri favorabile, în ciuda diferenței mari de timp și a schimbării raportului dintre gradele de comparație. România anilor interbelici, profitînd de reîntregirea teritorială de la 1918 și de dezvoltarea forțelor de producție (să nu uităm, însă, cu inserție de capital străin), a cunoscut o creștere economică semnificativă, cu toată lovitura resimțită ca urmare a crizei economice din anii 1929 – 1933. Istoriografia românească s-a aplecat cu precădere asupra evidențierii impactului desăvîrșirii unității naționale și statale de la 1918, relevînd noul cadru juridico-instituțional și noile condiții economice de dezvoltare, pe care le cunoștea România. Constituția din 1923 a consacrat suveranitatea națională, principiu prin care se acorda națiunii deținerea totală a puterii politice, cu drept de control asupra activității organelor de stat, prin aleșii națiunii. Fixîndu-ne obiectivul de observație pe București, recunoaștem unele însemne ale modelului francez adaptat la realitatea și posibilitățile românești. Între cele două războaie mondiale capitala Romîniei a dezvoltat acțiunile de modernizare a infrastructurii și de ridicare a unor noi edificii oficiale, precum: Ministerul de Interne, Facultatea

Hrisovul emis de Cancelaria lui Vlad Țepeș la 20 sept. 1459 (prima atestare documentară a Bucureștilor)

Societăți comerciale de tăiat frunză la cîini Nicolae Ceaușescu semnînd pergamentul ce a fost introdus la temelia Casei Poporului de Drept, Școala de Război, Ministerul Economiei Naționale etc., completîndu-și zestrea edilitară, în raport de necesitățile administrative ale noului stat. Viața culturală și științifică se află într-o efer­ vescență vizibilă, apariția noilor instituții de învățămînt, printre care Facultatea de Farmacie, Academia de Științe Agronomice, Facultatea de Medicină Veterinară, oferind impulsul necesar revitalizării activității științifice din cadrul Universității, a Academiei sau a Institutelor de Cercetare. În diferite ramuri ale științei și culturii personalități de seamă și-au înscris numele în Panteonul Național, amintindu-i pe: Constantin I. Parhon, Gheorghe Țițeica, Ioan Cantacuzino, Emil Racoviță, Traian Săvulescu, Simion Mehe­ dinți, Vasile Pîrvan, Nicolae Iorga, Mihail Sado­ veanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi etc. În anul 1938, în București existau 274 de școli de diferite grade și 13 facultăți cu 26.000 de studenți. Constituirea statului național unitar a conferit noi dimensiuni activității sale diplomatice, sus­ ținînd principiul dreptului la existență egală a țărilor mici și mijlocii cu marile puteri, combinat cu cel al colaborării internaționale în rezolvarea problemelor de interes comun. În diplomația europeană s-au afirmat oameni politici și diplo­ mați români, precum Nicolae Titulescu, I. Gh. Duca, Dimitrie I. Ghica, Grigore Gafencu și alții care au impus glasul României de la Tribuna organizațiilor internaționale ale acelor vremuri. Aceste transformări politice și socio-economice dar, mai ales, viața boemă din unele cartiere bucureștene, coroborată cu explozia unor localuri de noapte, unde șampania franțuzească se revărsa din belșug, iar fetele de companie își jucau bine rolul, să fi creat impresia de dolce far niente. Desigur, față de alte multe repere de comparație, mult mai reprezentative, cele invocate mai sus formau o pojghiță prea subțire pentru a susține, în mod rezonabil, statutul de ,,Micul Paris” al Capitalei României. Totuși, pentru mîndria și impresia creată, să dăm girul nostru acestei senzații care a format un mit al secolului trecut, acordîndu-i circumstanțele emoționale de rigoare. Încercînd să pătrundem în atmosfera vechiului București să nu uităm versurile scriitorului interbelic Constantin Bacalbașa, aplecat supra studiului vieții Bucureștilor, pe o perioadă de

Ce a ajuns, în prezent, ,,Micul Paris”? Poate doar localurile de fițe de pe Calea Doro­ banților și cele din Centrul Istoric, care atrag, în special pe timpul nopții, turiștii străini sosiți în București pentru distracție, să poată forța nota atribuindu-și această sintagmă aureolată de mirajul inconfundabil al Parisului. Încolo, ce alte repere contemporane ar justifica această denumire? Desigur, zecile de străzi de pămînt – nu. Cele fără canalizare și apă curentă – nu. Casele cu WC-ul în fundul curții – nu. Curțile oamenilor care au puțuri construite la distanță de doar 10-20 de metri de un cimitir – nu. Multitudinea gropilor de pe străzile asfaltate, care distrug autoturismele – nu. Blocajele autovehiculelor de la semafoare și din multe intersecții – nu. Fațadele blocurilor construite în timpul comunismului, care arată ca niște clădiri peste care a trecut un mare incendiu – nu. Politica haotică în care s-au realizat construcțiile în București, în anii din urmă – nu. Starea degradantă a unor mijloace de transport în comun – nu. Canalizarea colectoare a apelor pluviale sau din topirea zăpezilor, care formează adevărate lacuri artificiale și inun­dații – nu. Gunoaiele din multe cartiere, care infestează aerul și prezintă Bucureștii ca un oraș din lumea a treia – nu. Ieșirile din Capitală – devenite, pe sute de metri – depozite sui-generis de gunoaie menajere și obiecte casnice – nu. (Apropo: față de sutele de comune din România, care au la intrarea și la ieșirea din localitate frumoase și ingenioase montaje cu denumirea comunei, pe fondul Tri­ colorului românesc, Capitala țării are niște bucăți de tablă ruginită, minuscule și strîmbe, de mai mare rușinea!). Să mai amintim, în finalul acestor disfuncționalități ale Bucureștilor Mileniului trei, de nesiguranța cetățeanului pe arterele bucu­ reștene, unde mișună tot felul de indivizi certați

Ștrandul Dr. Taberei - pe vremea cînd nu era în stăpînirea familiei Borcea


cu legea, fără ca organele abilitate să intervină în mod preventiv. Întrebîndu-ne cu ce se ocupă Primăria Capi­ talei dacă problemele de mai sus (și acestea nu sînt prezentate în mod exhaustiv) au rămas în afara preocupărilor primarului general, ale viceprimarilor, și ale grămezii de consilieri ale grămezii și mai mari de funcționari, găsim mai multe răspunsuri, care – la rîndul lor – nasc alte întrebări. Pînă la elucidarea acestora să aruncăm o privire asupra unei activități (o idee, de fapt, a primarului general), cunoscută, generic, sub denumirea Holdingul Municipal. Înainte de 2017 nimeni nu știa de secretul pe care-l ducea în spate proaspătul primar general al Capitalei. Ceva, ceva se zvonise în legătură cu un anume document ce preconiza înființarea unui SRL în cadrul Primăriei Bucureștilor. Întrebată, doar ca zvonistică, doamna Gabriela Firea s-a simțit ofensată, negînd vreo idee de punere pe picioare a unor societăți comerciale în cadrul Primăriei. Pentru liniștirea apelor și a propriei conștiințe, primarul general emite un Comunicat, pe un text agitator: ,,Respingem pe această cale orice interpretare făcută pe acest subiect și considerăm că este o încercare de intoxicare a opiniei publice, cu scopul de a afecta imaginea primarului general”. Aceasta a fost reacția la scurgerile de informații din incinta primăriei. Care a fost reacția la această reacție? Cum a apărut minciuna la suprafață, la nici un an? La propunerea primarului general Gabriela Firea, Consiliul Municipal (în formație incompletă, mai cu cîrîială, mai cu mîrîială) aprobă înființarea unui Holding format din 22 de societăți comerciale! Ignorînd total legile concurenței, doamna Gabriela Firea (culmea - a condus o revistă economică!) vine în fața Consiliului General al Primăriei Capitalei cu un proiect în care sînt reliefate avantajele înființării acestor societăți comerciale, efectul special punîndu-l pe reducerea cheltuielilor serviciilor publice. Domeniile la care s-a gîndit primarul general spre a fi implementate în noua grilă de societăți comerciale pendinte de primărie cuprind o paletă largă de activități. Doar pentru exemplificare enumerăm cîteva: Compania Municipală Publicitate și Afișaj Bucu­ rești SA, Compania Municipală Dezvoltare Dura­ bilă București SA, Compania Municipală Agrement București SA, Compania Municipală Protecție Civică și Voluntariat București SA, Compania Municipală Pază și Securitate București SA, Compania Municipală Medicală București SA etc. Nu știm cîtă originalitate personală se află la baza acestui proiect propus de primarul general al Capitalei, dar cei care cunosc organigrama Primăriei Voluntari, unde edil este chiar soțul doamnei Gabriela Firea, Florentin Pandele, spun că această schemă funcționează de mai mult timp în localitatea de lîngă București. Considerînd noul sistem ca pe ceva revoluționar în ceea ce privește administrarea localităților, acesta a fost îmbrățișat atît de Primăria Generală București, cît și de cele de sector. Din acest moment ne putem considera pe tărîmul misterelor și al presupunerilor, chestiune ce dă naștere la mai multe întrebări cum ar fi: 1. De ce să înființezi firme de pază (la nivelul Capitalei și a sectoarelor) atîta timp cît avem la îndemînă serviciile Poliției Locale, plătite din bani publici? 2. De ce s-a grăbit cu înființarea acestor companii dacă regulamentele și metodologia de funcționare nu erau gata, multe dintre acestea (peste 80%) nedesfășurînd nici o activitate timp

de peste o jumătate de an, dar încasînd salarii degeaba? 3. Cum poate explica doamna primar general suprapunerea activităților de la noile structuri formate cu cele ale unor instituții mai vechi din Primărie, în domenii precum cele din cultură, sport și sănătate? Deși întrebările ar putea continua pe tema neclarității unor probleme controversate, reie­ șite din acest proiect, ne oprim aici pentru a derula povestea pînă la capăt. Pînă să putem constata rezultatele palpabile ale noilor structuri SA aparținătoare de Primăria Capitalei, să con­ tabilizăm primele cheltuieli făcute cu aceste firme. Exemplul este edificator în cadrul demons­

Ce urmează?

În acest context, cînd ne aflăm în fața unui fapt împlinit, care dezvoltă o seamă de interpretări subiective, dar, care are și o speță juridică, gîndul ne poate duce la mai multe scenarii. Substratul inițiativei poate să conțină germenii loiali, motivația principală, aceea că prin acest proiect s-a pus capăt căpușelilor în executarea unor probleme administrative ale Bucureștilor, care mîncau bani mulți de la buget – poate să aibă un sîmbure de adevăr, startegia însă, de a ajunge la acest deziderat n-a fost una corectă și transparentă. De aici faptele acuzatoare: * societăți comer­ ciale, cu organigramă completă, care, de luni de zile nu fac nimic, activitatea lor de bază fiind aceea de a plăti salariile lunar; * cu ce se vor mai ocupa fostele ADP-uri de la sectoare, în situația de față, cînd PMB a înființat Compania Municipală Întreținerea Arborilor și Spațiului Verde SA?; * de ce, pe lîngă aceste entități de mai sus, a fost nevoie de încă una cu profil similar – Compania Municipală Parcuri și Grădini București SA? Oare, în spațiul verde de pe teritoriul Capitalei nu intră și grădinile? Se pare că Dicționarul Primăriei București conține alte explicații în legătură cu iarba verde de acasă! Pînă să ne lămurim cu acest soi de enigme Ședință a Consiliului General bucureștene, urmărind aplicarea verdictului Cur­ trației. Numai două firme, Compania Municipală ții de Apel București, privind desființarea celor Protecție Civică și Voluntariat București SA și 22 de Companii Municipale, ne vine în gînd o Compania Municipală Iluminat Public București întrebare mai grea decît toate cele de pînă acum: SA au înghițit, în primele luni de la înființare, cine plătește cele 400 de milioane de euro păpate 7.602.000 lei pentru înzestrarea cu diferite pînă acum de acest Holdindg? mijloace auto; o jumătate de milion de lei – Desigur, conducerea unei Primării a unei pentru mobilier și calculatoare; un milion de lei – Capitale – fie ea și cea a României – nu este o salariile membrilor AGA, CA și ale cenzorilor, întreprindere ușoară. Funcționarea și dezvoltarea pe trei luni. Apropo: salariul directorului gene-­ orașului, cu toate serviciile aferente, pune la ral de la Iluminat Public este de 23.572 lei lunar, încercare echipa din fruntea administrației locale, iar salariul mediu pe companie se ridică la pîrghiile avute la dispoziție facilitînd rezolvarea aproape 6.000 lei pe lună. tuturor problemelor. Aici intervine știința mana­ Cînd totul părea că este pe val, și primarul gerului de a coordona toate sectoarele, indiferent general cîștigase lupta din tranșeele Consiliului de importanța acestora, întreaga activitate General cu Opoziția, impunîndu-și autoritatea în trebuind să se bazeze pe respectarea legilor. Dacă ceea ce privește conducerea Bucureștilor prin SA, apar sincope în activitatea Primăriei, edilul nu explodează bomba! La jumătatea lunii februarie trebuie să uite că a ajuns pe acel scaun fiind trimis a acestui an apare Decizia definitivă a Curții de de alegători, adică de locuitorii urbei, care – la Apel București, care desființează tot eșafodajul nevoie – pot pune întrebări și aștepta răspunsuri edificat cu atîta trudă de doamna Gabriela la ceea ce ei consideră că nu se mai respectă din Firea. Cele 22 de companii municipale au fost programul inițial. considerate ilegale și trebuie desființate. Motivul: s-a încălcat legea atunci cînd aceste firme au fost constituite fără obținerea votului a două treimi din numărul total al consilierilor generali. Această Decizie vine să întărească prima sentință dată de magistarți în noiembrie 2018, deși în răstimpul dintre cele două hotărîri administrația Capitalei a recurs la diferite căi de a răsturna situația, introducînd în instanță căi extraordinare de atac. Întrucît stratagema nu a reușit, la ora actuală degringolada în gestionarea acesei situații poate crea grave disfuncționalități în bunul mers București - Mileniul III al serviciilor și în relația cu locuitorii Capitalei. În Comunicatul emis de PMP, după ce ne În virtutea acestor coordonate morale asigură că modelul adoptat de actuala adminis­ presa are menirea de a fi oglinda cetățeanului, trație este cel mai viabil, doamnei Firea îi vine reflectîndu-i necazurile, doleanțele și propunerile, mintea de pe urmă, și conchide: ,,Vom veni în semnalînd – acolo unde este cazul – amorțeala fața Consiliului General cu proiecte care să pună administrației municipale sau încălcarea Legii. în acord hotărîrile de înființare a Companiilor Primăria Capitalei trebuie să rămînă locul, Municipale cu decizia instanței, respectiv adoptarea creierul conducerii administrative a Bucureștilor acestora cu două treimi”. De ce nu a procedat (cu tot ce ține de acest deziderat) și nu arena astfel de la început? Nu a cunoscut legea? Greu confruntărilor politice dintre partide. Lăsați-i de crezut. Cum a fost implicat în acest demers Parlamentului acest rol! Departamentul juridic al Primăriei, care a dat (va urma) dovadă de o crasă incompetenmță profesională? GEO CIOLCAN


14

Vineri, 19 aprilie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Actori vechi, minciuni mai noi (urmare din pag. 1) Eu îi înțeleg că sînt liberali, dar unde scrie că liberalismul înseamnă să trădezi națiunea care te voteză? Unde sînt liberalii luminați ai Secolului XIX, cei la umbra cărora s-a format România? Greșeala românilor este că ei confundă liberalismul cu derbedeii ăștia de acum, care cică sînt PNL-iști, cînd, de fapt, sînt la fel de FSN-iști ca și PSD-ul. Dacă pun la socoteală și zona portocalie a PNL-ului, acești foști PDL-iști care s-au ascuns sub poalele liberalilor ca să scape de memoria poporului, de furtul major realizat în perioada lor de glorie, mă încearcă un sentiment real de silă. PNL-ul nu pune deloc România pe primul loc, așa cum nici măcar ei înșiși nu s-au pus pe primul loc, pentru că știau că nu îi va vota nimeni. Au deschis lista pentru europarlamentare cu un jurnalist filogerman. Orban Ludovic arătînd astfel cît de slab este PNL-ul sub conducerea lui, dar și obediența față de Klaus Iohannis, care a vrut astfel să-l recompensenze pe cel din vîrful listei pentru limbile catifelate aplicate pe fesele prezidențiale, în ultimii cinci ani. Ca o concluzie, pentru PNL, România nu a fost și nu este deloc pe primul loc, decît poate atunci cînd o văd ca sursă de profit sau din punct de vedere electoral. Nu au țară, nu au popor, nu au mamă, nu au tată, cîtă vreme ei își iau comision. Trecem la PSD. Ei ne spun că România merită mai mult. Traducerea ar fi cam așa: ,,Noi furăm în funcție de ce produceți voi. Faceți cumva să produceți mai mult, ca să furăm și noi mai cu spor”. Deci, dragi români, în sloganul plin de sinceritate al PSD-ului, nu putem să nu apreciem că dorința lor de creștere economică este, în fapt, doar credința lor că vor fi mai bogați. Că România merită mai mult este un adevăr. Dar cînd spune asta urmașul direct al FSN-ului, această expresie capătă conotații tragice. Prin urmare, votați PSD dacă doriți să fie la fel de furată țara. Și da, dragi PSD-iști, România merită mai mult. Da! Merită să scape de voi, dar și de restul politicienilor care au adus țara asta în fundătura în care se află. Pe lîngă acest slogan, aflăm din alte surse cum că PSD a mărit aria sistemului de irigații al țării cu multe mii de hectare sau că a majorat salarile medicilor cu 100%. Să le disecăm și pe astea. Că a mărit suprafața irigabilă, nu știu și nu pot verifica. Dar poate că așa încearcă să își mai spele din păcate, pentru că, să nu uităm că cei care au distrus acel sistem de irigații existent în 1990 au fost ei, FSN-ul lui Ion Iliescu și gașca lui de ,,săraci” și „cinstiți”. Dar sînt șanse mici ca ei să fi extins rețeaua de irigații, iar dacă au făcut-o din surse bugetare, înseamnă că sînt niște inadaptați politic, care nu știu că perioada comunistă a fost depășită, iar mentalitatea lor nu a trecut încă în Mileniul 3. Ca și majoritatea dintre votanții lor, din păcate. Același lucru îl spun și despre dublarea salariilor medicilor. Foarte bine că le-au mărit. Dar din ce bani? Nu am văzut nici un fel de mișcare radicală pe zona dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, latura cea mai profitabilă a economiei. Deci, de unde au luat ei bani pentru medici? Din

suprataxarea unor sectoare profitabile din punct de vedere economic, sau prin impunerea de taxe și impozite? La altceva nu îi duce capul. PSD-ul nu are nici o legătură cu bunăstarea economică, cînd e vorba de țară, dar cred că ei sînt toți foarte bogați, dacă e să îi luăm individual. Alt partid, altă minciună, alt slogan de doi lei. ProRomania se lansează în campanie cu un slogan PRO. Atît Ponta, cît și restul echipei lui de foști PSD-iști, în majoritate, au avut ocazia să fie ProRomânia în adevăratul sens al expresiei, dar au demonstrat că sînt doar niște amatori, mincinoși și foarte departe de a fi cu adevărat ProRomânia. Dimpotrivă. Și Ponta, și restul au arătat că obediența le este benefică, așa că au sacrificat România ca lor să le fie bine. Deci, acest PSD în miniatură, cu ,,ăla micu” la putere, nu are nimic de oferit, nimic în afară de obișnuitele minciuni. Nici nu cred că vor atinge acel 5%, mai ales că ei ,,rup” de la PSD. Dar cum știm că electoratul PSD este destul de fidel hoților despre care am scris mai sus, este puțin probabil să existe șanse de a trece pragul electoral. Pe de altă parte, dacă pe Ponta îl iubește cine trebuie, intră în Europa chiar dacă este votat doar de Daniel Constantin și de familia lui. Cred că cel mai potrivit slogan al ProRomânia ar fi fost ,,votați proNOI”. Trecem la ALDE. Alianța cu Tăriceanu, șeful Senatului, la timonă. Ei, ALDE, nu pun România pe primul loc, asta se subînțelege. Ei se laudă cu faptul că vor să se ducă în Europa cu demnitate. În sfîrșit văd și eu un partid care, voalat, recunoaște că am intrat în Europa cu chiloții în vine, în genunchi, cu capul plecat și cu gura deschisă. ALDE s-a prins că europarlamentarii actuali, ai lor, ai altora, au trădat țara asta și s-au prostituat acolo, la Bruxelles. Ei vor să ne facă să înțelegem că acum ei, ALDE, vor merge cu demnitate în Europa și vor rupe, astfel, gura tîrgului. Măi să fie! Dar, pînă acum, de ce nu ați făcut asta? Vor să păcălească lumea din nou, pentru 5 ani, pentru că văd că prima pe listă sau în pluton, este Norica Nicolai, cea care a avut deja mai multe mandate. În plus, atît de disperat este Tăriceanu pentru că nu are cu cine să defileze prin Europa, încît își pune chipul photoshopat pe toate afișele, bannerele, pentru că cei care candidează fie nu ,,trec sticla”, fie sînt total anonimi. Tăriceanu, însă, are o povară greu de dus în spate, povară care începe să se vadă din ce în ce mai clar, și aici vorbim de perioada 2004 – 2008, cînd el a făcut praf economia țării, încurajînd pînă la nesimțire o creștere economică bazată pe împrumuturi. ALDE este, de fapt, un concept politic lipsit de o fundație solidă, care se bazează doar pe un nume, fără să aibă deloc o amprentă puternică în conștiința acestui popor, dar nici măcar o moralitate solidă a celor are fac parte fie din structura de conducere, fie a celor care gravitează în jurul ei. Totuși, mesajul este unul bun, România trebuie să pășească cu demnitate în UE. Un alt partid, de fapt o alianță, este vorba de USR – PLUS, partidul autist al țării, vine cu un mesaj indecis, sau doar neclar, și anume Pune accent pe cinste, ca și Iliescu cîndva, și bagă la înaintare sintagma fără penali în funcții publice. Păi, dacă se aplică la toți, adică la toate partidele, inclusiv asupra lui Iohannis, eu cred că e bun mesajul. Partea proastă este că acești birocrați,

care se dau de dreapta, cînd, mai degrabă, merg pe extrema stîngă, vor ca doar penalii ,,altora” să fie duși la închisoare, iar penalii ,,lor” să fie protejați de Justiție. Păi uite că asta nu se poate. Înainte de a deschide gura, măi băieți, trebuie să deveniți credibili, să vă maturizați și să vă declarați decent și sincer menirea în viață, și anume că nu dreapta este doctrina voastră, ci național - socialismul, așa cum au fost și partidul lui Hitler, dar și al lui Stalin. Nu aveți nici o treabă voi cu economia de piață, cu democrația, cu valorile reale și tradiționale ale Europei. Ador mesajul referitor la ,,oamenii cinstiți”, dar nu reprezintă decît un mesaj stîngaci al unei stîngi bine acoperite de minciună. În rest, știu că o să intrați în Europa, așa că vă doresc să fiți și acolo lupi în blană de oaie ca și pînă acum. Poate că birocrații ăia, la cît de idioți și corupți sînt, nu își vor da seama, și reușiți să faceți o nebunie așa de mare încît să rămîneți acolo de tot. Trecem la un alt partid, cu șanse să intre în Europa, și anume PMP. Ei vin cu un mesaj care sigur a fost emis de către capul lor de listă, Traian Băsescu. Știind dorința lui de unire cu Republica Moldova, mesajul ,,uniți în Europa” se dorește a fi colector de voturi de dincolo de Prut, locul unde Băsescu este mai puțin cunoscut ca un ,,președinte jucător, vînzător de țară” și mai mult ca ,,nenea ăla care ne-a dat cetățenia”. PMP visează la voturi din afară, acolo unde Băsescu a cîștigat mereu, și la mila celor care l-au pus președinte de două ori, fie că erau din sufrageria lui Oprea, fie că erau de prin Servicii. Rămîne să vedem. În rest, în afară de numele și de bagajul greu de digerat al lui Traian Băsescu, PMP nu are nimic de oferit, nimic de criticat, nimic demn de atenția românilor. Să sperăm că Băsescu va fi în Europa, că deja pe plaiurile mioritice a devenit greu de suportat prin declarațiile ironice pe care le oferă posturilor TV. Să-l mai suporte și Europa o perioadă. Pe măsură ce partidele se vor afunda în lupta electorală, vom vedea cu ce minciunele, basme și povești vor intra pe piața electorală. Pînă atunci, însă, noi, românii, ne vom duce la vot să validăm ce vor alții, așa cum a fost mereu. Mi-ar plăcea să vă spun că e bine să-l votați pe unul, sau pe altul. Dar nu am cum să vă mint, nu vă pot spune că cei de pe liste vor fi altfel decît cei de pînă acum. Nu vor fi. Mi-ar plăcea să vă spun că vă va fi mai bine, dar nu va fi așa. Nu are să fie cu nimic mai bine, sau, cel puțin, nu în sensul în care ne gîndim noi, românii. Singura schimbare în bine nu va fi a țării, așa cum unii naivi își imaginează. Cei care vor fi cu adevărat bine sînt cei care vor merge în Parlamentul European. Vor avea salarii mari, pensii mari, un plus de privilegii și posiblitatea de a se plimba cu avionul gratis, în interes de serviciu, of course, cel puțin 5 ani de la momentul în care voi, românii, o să îi validați. Mi-ar plăcea să avem puterea să schimbăm ceva, dar, legal vorbind, ca să se schimbe ceva, trebuie ca cei care conduc acum să facă ceva. Să micșoreze numărul de semnături necesar intrării în alegeri, astfel încît orice român care dorește și crede în el însuși, să lupte pentru țară. Ăsta este de fapt un obiectiv pe care românii trebuie să îl ducă la îndeplinire, ca România să devină mai ușor de abordat ca țară, dar mai greu de condus de către bandiții care o conduc acum.


RM

15

Vineri, 19 aprilie 2019

File de istorie • File de istorie Tezaurul României de la Moscova (2) Averea României în cifre

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 de casete în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținînd bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, cîte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României. La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

Nefericita propunere a lui Nicolae Titulescu Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrîngerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor. Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23-27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia. Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09

Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (27) TRANSILVANIA

Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (7) La mitingul organizat în Piața Brașovului, Aurel Mureșanu spunea că „Gazeta de Transilvania“ se bucură de sprijinul și simpatia tuturor românilor, „fiindcă unul și același este scopul nostru al tuturor, fiindcă oricine ar duce soarta acestui popor mult zbuciumat pentru el nu poate să fie altă scăpare decît a-și apăra și a-și cinsti limba și legea, cu credință statornică și neînfrînată”. El a relevat ,,lungul drum ce am trebuit să-l străbatem cu extraordinare jertfe și lupte, ca să ajungem la ținta urmărită și de părinții și pre-părinții noștri, la ținta emancipării noastre naționale”. Discriminarea națională s-a manifestat deopotrivă în toate domeniile: economic, administrativ, politic, cultural. Sînt relevante, de pildă, cîteva cifre reprezentînd proporția funcționarilor de origine română în Transilvania de la începutul Secolului XX. În administrația superioară erau abia 5,4%; în comitate și orașe - 7,4%. În același timp, în justiție, judecătorii și procurorii maghiari și germani se ridicau la 94,4% (Magyar statistikai kozlemények Comunicări statistice maghiare, Serie nouă, vol. XVI, Budapesta, 1906, p. 136 -145). Printre mijloacele de asimilare forțată s-a folosit și maghiarizarea numelor de persoane. Lucrarea lui Talkes Simion, Hogy magyarositsuk a vezetékneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), publicată la Budapesta în 1898, cuprindea instrucțiunile despre modul în care numele românești să fie schimbate în nume maghiare. În 1905 se reformulează programul Partidului Național Român, trecîndu-se de la pasivism la activism, pentru recunoașterea individualității politice a poporului român și asigurarea dezvoltării sale etnice

lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (C.E.C.) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

1935 - prima restituire Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a U.R.S.S., lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 pînă în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început. Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci cînd acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sîngele poporului”. Totuși, în condițiile nevoii U.R.S.S. de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului U.R.S.S., care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținînd persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

1956 - a doua restituire A doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, cînd, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică. În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Cloșca și puii de aur se întorc acasă

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constînd în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din U.R.S.S. includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane. Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pămîntești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul B.N.R., format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămîneau nerestituite. (va urma) Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române Sursa: Art-emis.ro

și constituționale; folosirea limbii materne, în armată; stăvilirea tendințelor de deznaționalizare; aplicarea în practică a legii cu privire la egala îndreptățire a națiunilor asuprite prin folosirea limbii materne în administrație, justiție și școală; autonomia deplină a tuturor confesiunilor; alegerea funcționarilor din rîndul populației locale; votul universal; garantarea dreptului de întrunire și asociere; libertatea presei; asigurarea inalienabilității minimului de proprietate; schimbarea sistemului de impunere în raport de starea materială a contribuabililor; împroprietărirea țăranilor, în măsura posibilităților, din proprietatea statului; legi împotriva exploatării muncitorilor de către patroni etc. Fruntașii politici români din Transilvania adresează un nou memoriu guvernului maghiar, în 24 de puncte, în care se cerea: recunoașterea funcționării constituționale a Partidului Național Român, legiferarea votului universal, egal, direct și secret, folosirea limbii române în administrație și justiție, dreptul de întrunire și de organizare al tuturor cetățenilor, respectarea autonomiei bisericilor române ș.a. (Viitorul, IV, nr. 1089, din 4 ianuarie 1911). Nemulțumiți de stările de lucruri din Transilvania erau și socialiștii români care, fără a renunța la principiile luptei de clasă, la revendicările sociale, își înscriu în programul lor lupta de eliberare națională și formarea unui organism politic larg democratic. Programele Partidului Național și ale Secției române a P.S.D., asemănătoare în foarte multe puncte, colaborarea între socialiști și burghezie devine posibilă și chiar necesară, deoarece, peste deosebirile de clasă, de interese proprii, existau probleme comune, cum erau drepturile democratice generale și unitatea națională a poporului român. Pentru unitatea dintre ele militează noul ziar al P.N.R., Românul, publicat la Arad, sub conducerea lui Vasile Goldiș. Programul ziarului rezultă atît din manifestul ,,Către români”, cît și din articolul redacțional inaugural: propagarea ideilor de unitate, strîngerea legăturilor cu celelalte forțe românești, solidaritatea

națională, suprema datorie a românilor din monarhia austro-ungară. Aceleași străduințe se manifestă și cu prilejul adunării generale a ,,Astrei”, întrunită la Blaj în 1911, care sărbătorea și semicentenarul prestigioasei societăți. Prezența delegaților despărțămintelor și a unei mari mulțimi din toată Transilvania (cca. 30.000 de persoane), a reprezentanților culturali și ai vieții politice din Tran­ silvania, Bucovina și din România conferea adu­nării caracterul unui congres general al tuturor românilor. Evenimentele internaționale se precipitau într-o avalanșă fără oprire. Puterile imperialiste se angajează într-o cursă acerbă pentru acapararea de noi teritorii, ceea ce duce la dezlănțuirea războaielor balcanice, în toamna anului 1912. Aceste împrejurări impulsionează tendințele de unitate ale populației din toate teritoriile locuite de români. Presa românească din Transilvania și din România le susține fățiș și cu îndrăzneală, cea maghiară, combătîndu-le, le recunoaște, totuși. În această stare de spirit sprijinul primit din Regat constituia o încurajare pentru românii din teritoriile de sub ocupațiile străine. Manifestațiile publice, ca cele organizate de ,,Liga Culturală”, erau îndreptate fățiș împotriva AustroUngariei și în favoarea românilor din Transilvania. În condițiile internaționale ale adîncirii rivalității austro-ruse pentru dominație și influență în zona sudestică a Europei, situația românilor aflați sub stăpînirea celor două imperii s-a înrăutățit foarte mult. „Politica sălbatică de maghiarizare – arată istoricul britanic Kenneth Johnstone – dusă de guvernul ungar de-a lungul jumătății de secol ce a urmat după 1848, a spulberat orice spaeranță într-o soluție, în afară de aceea a capitulării totale; compromisul din 1867 a pus capăt oricăror vise cu privire la o provincie româ­ nească autonomă sub coroana imperială...” (Kenneth Johnstone, Rumania’s place in European history, în History Today, iunie 1978, p. 397 – 405). (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

Prima restituire: documente, hărți, cărți rare. Nici un gram de aur


16

Vineri, 19 aprilie 2019

Poveºti

adevãrate

Doi elevi ai Școlii Gimnaziale ,,Gulia”, premiați la Concursul Național ,,Istoria și tradițiile rromilor”, Ediția a XII-a Dacă pentru limba rromani există o structură extrașcolară de validare la nivel național a competențelor lingvistice ale elevilor rromi, pentru disciplina predată la clasele a VI-a și a VII-a, Istoria și tradițiile rromilor, pînă în anul 2008 nu se imaginase o competiție similară. De la prima ediție a Concursului național ,,Istoria și tradițiile rromilor”, grefat în contextul olimpiadei de limba rromani, desfășurată la Tîrgoviște în 2008, și, inclusiv, pînă în anul 2011, acest concurs s-a derulat în continuarea olimpiadei naționale de limba rromani, după cum urmează: Tîrgoviște - județul Dîmbovița, ediția I, 1- 4 mai 2008; Timișoara - ediția a II-a, 22 - 26 aprilie 2009; Slatina - ediția a III-a, 29 martie - 2 aprilie 2010; Suceava - ediția a IV-a, 13-16 aprilie 2011. Din anul 2012, însă, Concursul național ,,Istoria și tradițiile rromilor” s-a desfășurat independent de olimpiada de limba rromani, în perioade diferite, la: Botoșani - ediția a V-a, 8 - 12 aprilie 2012; Iași - ediția a VI-a, 8 - 11 aprilie 2013, respectiv, la Zalău – ediția a VII-a, 14 - 17 aprilie 2014, Slobozia (Județul Ialomița) – ediția a VIII-a, 15 - 17 aprilie 2015, Brăila, ediția a IX-a, 25 - 28 aprilie 2016, Brașov, ediția a X-a, 28 - 30 aprilie 2017, Gorj, ediția a XI-a 30 martie - 1 aprilie 2018. Președintele Comisiei naționale de evaluare în cadrul concursului a fost, pînă în 2016, Ion Sandu (profesor de istorie și inspector pentru școlarizare în rîndul rromilor la Inspectoratul Școlar Județean Ialomița), iar

vice-președinte, apoi președinte (din 2017), profesorul universitar Gheorghe Sarău. Concursul național ,,Istoria și tradițiile rromilor” (CNITR) a fost organizat anul acesta de Ministerul Educației Naționale prin Inspectoratul Județean Dolj, în parteneriat cu Asociația Partida Romilor ,,Pro Europa”. Concursul s-a desfășurat în perioada 5 - 8 aprilie 2019, la Craiova, în județul Dolj, cu participarea a 40 de

Rezistența armată anticomunistă din Bucovina: Vasile Motrescu (4) Între anii 1944 şi 1958, cît a stat fugar, Vasile Motrescu a crezut că în curînd cerul se va înnegri de avioanele americane. ,,În cinstea zilei de 23 august - scria el în jurnal - aştept eliberarea.” A aşteptat-o în zadar. În iarna 1951/1952, Vasile Motrescu a fost într-o pseudo-libertate, în care Securitatea a încercat, fără succes, să-l folosească în diverse acţiuni. Motrescu, însă, nu a trădat. La 29 mai 1952, a luat calea codrului pentru a treia oară. Începînd din această dată, el notează zilnic, tot ceea ce face şi ce simte, realizînd singurul „Jurnal” scris pe viu în sălbăticia munţilor. De la partizanul Vasile Motrescu ne-au parvenit un număr de 9 scrisori, adresate autorităţilor comuniste pînă la cel mai înalt nivel, fiind convins că dreptatea este de partea lui. Jurnalul, scrisorile şi cîteva poezii şi alte înscrisuri, au fost considerate corp delict şi Securitatea le-a ataşat la dosarul de anchetă penală. Textul intitulat „Către călăii neamului românesc”, semnat de partizanul Vasile Motrescu, arată gradul de disperare al luptătorilor. Familiile lor sînt arestate. Motrescu îi somează pe securişti să-l elibereze pe fratele lui, căruia, pe nedrept, i-au răpit libertatea.

RM

Jurnalul ţinut de Vasile Motrescu intitulat ,,Etapa a-III-a” - probabil cea a luptei sale cu comunismul - a fost numerotat de arhivele CNSAS de la numărul de pagină 2533 la 2376, din 10 mai 1952 pînă la 31 decembrie 1952, la care se adaugă şi caietul de 38 de pagini, care cuprinde însemnările şi poeziile sale din 1953 ce au fost depuse la Miliţie. Dactilografiat de lucrătorii securităţii, în două variante, jurnalul cuprinde aproximativ 150 de pagini. Ion Gavrilă Ogoranu relatează că Vasile Motrescu folosea o limbă literară foarte bine cultivată, că avea cunoştinţe de istorie care i-ar fi făcut invidioşi chiar pe profesorii istorie. Jurnalul său consemnează evenimentele din perioada 26 mai 1952 - 16 aprilie 1953, fiind parte integrantă din „Etapa a III-a” a rezistenţei sale antisovietice şi anticomuniste. Spre deosebire de memoriile foştilor deţinuţi politici, redactate la aproape o jumătate de veac după consumarea evenimentelor trăite, Jurnalul partizanului Vasile Motrescu este un document singular în Bucovina, evidenţiind un autor talentat şi înzestrat cu o conştiinţă surprinzătoare: „De aici încolo nu mai cunosc pădurile. Mă duc ca lupul spre miazăzi, cu direcţia Pietrele Muierii. Peste noapte am dormit sub un brad la

elevi concurenți, alături de 25 de profesori însoțitoriîndrumători, și 7 profesori în Comisia Centrală, la președinția căreia a revenit reputatul rromanolog Ion Sandu, comisie din care am făcut parte, îndeplinind funcția de Secretar, în total fiind 72 de participanți. Este o competiţie de excelenţă şi se adresează elevilor care

au interes deosebit pentru dezvoltarea competenţelor istorice, a celor sociale şi civice, a creativităţii, pro­ movînd, totodată, valorile istorice, culturale şi etnice rrome fundamentale, competivitatea şi comunicarea interpersonală, dezideratele diversităţii istorice, etni­ ce, lingvistice, culturale. Fazele premergătoare (la nivel de școală/localitate/județ) s-au desfășurat, anu­ al, în intervalul decembrie – 31 martie, conform Regulamentului specific privind organizarea și desfă­ șurarea Concursului național școlar de istoria și tradițiile rromilor. La concurs au participat elevi (începînd din clasa a VI-a pînă în clasa a XII-a), care studiază, sau au studiat în anii anteriori actualului an școlar, disciplina Istoria și tradițiile rromilor. Cu prilejul fazei naționale, au fost acordate nouă premii și trei mențiuni. De la Suceava doi elevi din clasa a VII-a de la Școala Gimnazială din GuliaDolhasca, au obținut premiul III, Constantin Florin Luis și Stroe Mihăiță Andrei - Mențiune, avînd ca profesor îndrumător pe Neculai Constantin. Festivitatea de premiere a avut loc în data de 7 aprilie 2019, orele 10, la Sala de evenimente din cadrul Liceului de Arte ,,Marin Sorescu” din Craiova. foc, foarte mulţumit sufleteşte că m-a scăpat Dumnezeu în grădina lui. […] Adevărate minuni dumnezeieşti se petrec cu mine. […] Cînd scriu aceste rînduri, e ora 1 noaptea. Eu cred că la această oră doarme lumea liberă, dar eu, robul veacului al XX-lea, de acum am să mănînc; trist, flămînd şi supărat, stau în vîrf de fag şi scriu aceste rînduri”. Jurnalul interesează istoria recentă prin bogăţia informaţiilor, ilustrând trăirea în ordinea satului tradiţional, supus cu brutalitate destructurării. Regionalismele şi formele populare (barabule, a corhăni, huci), bogăţia de expresii (a băga pe cineva la idei, a fi rupt de foame, a o tîrli), superlativul stilistic „amărît din cale afară”, „curge apa Dunăre în colibă”, sînt mărci stilistice ale discursului acestui „ om al munţilor”. Documentele ce-i însoţesc Jurnalul (apeluri, scrisori, mărturisiri, însemnări şi gînduri răzleţe), învederează faptul că partizanii erau expresia nemulţumirii generale, adevăraţi „purtători ai ţăranilor bucovineni” în raporturile cu autorităţile comuniste: „Daţi-mi libertate mie şi la cei din închisori şi luaţi povara cotei, a birurilor grele şi a strînsorilor”; „am prins urgie pe partid”; „nu voi trăda pe fraţii mei de suferinţă”; „pentru mine e o cinste să mor ca un erou”; „eu nu sînt codiţă de topor, dar nici coadă de mătură nu sînt”; „iubesc mai mult libertatea decît viaţa”. Sfîrșit

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU


RM

17

Vineri, 19 aprilie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Să ne amintim: Prutul este încă acolo! Pe data de 22 iunie 1941, Ion Antonescu ordona trupelor româneşti începerea Războiului de Reîntregire a României prin celebrul său Ordin „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiți vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiți din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!”. A însemnat o luptă pentru reîntregirea naţiunii după ce în iunie 1940 s-au pierdut Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herța în urma ultimatumului sovietic. În august, jumătate din Transilvania a fost cedată Ungariei şi în septembrie Cadrilaterul, Bulgariei. Visul României Mari a rezistat doar 20 de ani. În acel moment, aliaţii României nu erau în nici un moment capabili să îşi onoreze promisiunile. Franţa fusese învinsă fără echivoc, iar trupele englezeşti fuseseră retrase înapoi în Anglia pentru a nu fi capturate de armata germană, statele din Înţelegerea Balcanică, respectiv Iugoslavia, Turcia şi Grecia nu au răspuns prompt apelului de ajutor dat de România. Un caz special, totuşi, ar fi Turcia care s-a declarat capabilă să intervină militar împotriva U.R.S.S., dar nu mai conta datorită precipitării alarmante a evenimentelor. După abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai I, puterea de facto îi revine generalului Ion Antonescu care s-a aliat cu Germania. Atunci, aceasta era cea mai sănătoasă şi, de fapt, unica şansă a României pentru reîntregirea naţională. O alianţă cu U.R.S.S. împotriva Germaniei pentru recuperarea Transilvaniei şi Cadrilaterului era imposibilă în contextul în care ameninţările la graniţă din partea sovieticilor erau în continuare din ce în ce mai accentuate şi mai ales că România şi Polonia au acţionat ca un tampon în răspîndirea comunismului sovietic. Încă o speranţă o reprezenta Războiul de Iarnă dus de finlandezi împotriva Armatei Roşii invadatoare din noiembrie 1939 pînă în martie 1940, în care sovieticii s-au dovedit incapabili de a înfrînge rezistenţa finlandeză, pierderile acestora fiind însumate la aproape un milion, în timp ce Finlanda a pierdut aproape 25.000 de soldaţi. Se spune că un general rus după război a comentat asupra situaţiei „Am cîştigat suficient pămînt pentru a ne îngropa morţii”. Toate aceste condiţii erau favorabile intrării în război de partea Germaniei şi pe data de 22 iunie armatele germane, româneşti, ungureşti, slovace, italiene şi finlandeze au deschis un front de 2.800 de kilometri împotriva U.R.S.S. în cea mai mare conflagraţie din întreaga istorie. Pe data de 5 iulie, armata română eliberează oraşul Cernăuţi în aplauzele oamenilor şi pe 16 iulie oraşul Chişinău. După victoriile împotriva sovieticilor şi recuperarea teritoriilor anexate, a apărut întrebarea dacă trebuie continuat războiul. Ion Antonescu, după insistenţele lui Adolf Hitler, decide să meargă mai departe cu această alianţă, chiar dacă o parte a populaţiei era împotrivă şi, printr-o scrisoare adresată Führer-ului pe 31 iulie, îl asigura de sprijinul României numai dacă aceasta va însemna regîndirea atitudinii germane faţă de Dictatul de la Viena şi a Tratatului de la Craiova, în urma căruia s-au pierdut Ardealul şi Cadrilaterul. Din păcate, cursul războiului a intrat pe un alt făgaș și, odată cu înfrîngerea de la Stalingrad, armatele germană și română s-au aflat în retragere tactică continuă pînă în anul 1944, cînd linia frontului a ajuns din nou pe Nistru. În mai a fost Bătălia de la Târgu-Frumos şi în august şi septembrie „Operaţiunea Iaşi-Chişinău” care a grăbit ieşirea României din Axă prin lovitura de stat din 23 august 1944 (trădarea regelui Mihai şi predarea, în plin conflict militar, a comandantului de facto al Armatei Române - n.red.). Practic, prin ordinul generalului Antonescu din 1941 s-a pus în mişcare un lanţ de evenimente ce invariabil ne afectează şi astăzi, degeaba există discuţii despre ce s-ar fi întîmplat pentru că orice am fi făcut, tot rău am fi ieşit. Exemplul Poloniei este cel mai bun; ţara care a luptat împotriva invadatorilor săi de la bun început şi totuşi asta nu a împiedicat să fie secţionată de U.R.S.S. şi Germania sau să fie instaurat un regim comunist după sfîrşitul războiului. Acolo unde cizma rusească a păşit, nu a mai plecat. Din păcate, aceasta continuă. Apatia şi indiferenţa poporului transmisă de la conducerea ţării care face tot posibilul să subjuge legile şi democraţia pentru interesele proprii, reuşeşte doar în a şterge demnitatea şi respectul nostru de sine ca naţiune! Trecutul trebuie amintit şi comemorat, mai ales un astfel de moment marcant ce a însemnat implicarea României într-un conflict ce a luat viaţa a peste 60 de milioane de oameni şi a redus Europa la ruină. Trecutul acesta conturează personalitatea poporului şi, oricît de dureros ar fi, trebuie să îl privim în faţă. În ciuda a ceea ce s-a întîmplat după instaurarea regimului comunist sau ce a fost impregnat în memoria românilor de istoria subordonată intereselor sovietice, ne-am arătat noi înşine, în iunie 1941, acolo, pe Prut, că avem determinarea în a ne face dreptate, am arătat că putem să ne împotrivim unui inamic oricît de mare pentru a ne proteja poporul care suferea dincolo de graniţe. Aşa că noi, acum, de ce uităm sacrificiul lor? Laurențiu Dologa

Jurnal de pe Frontul de Est (10) 6 iulie 1941 (2) - La est de Fălciu, diviziile 21 infanterie şi 1 gardă române duc lupte grele cu trupele sovietice care contraatacă mereu. „În ziua de 6 iulie 1941 - menționează un ordin de zi al Diviziei 1 gardă -, după trei zile de lupte crîncene, străbătînd un baraj des de infanterie și artilerie, într-un teren mlăștinos, văzut și stăpînit perfect de inamic, Regimentul de gardă «Mihai Viteazul» a reușit să cucerească toate cazematele inamice de la Valienatos, iar printr-un atac năprasnic să rupă frontul inamic și să cucerească dealul fără nume de la vest de Cania, deschizînd astfel drumul celorlaltor unități ale Diviziei de gardă și unităților Diviziei 21 infanterie pentru stabilirea capului de pod Fălciu”. Pentru eroismul dovedit, Regimentul de gardă «Mihai Viteazul» este citat prin ordin de zi pe divizie. - Peste ani, fostul sergent Pantelimon Nedelescu, comandant de grupă, rememora: „După trecerea Prutului am și devenit țintele inamicului, care continua să ocupe linii succesive pe dealul Țiganca-Gheltosu, perpendicular pe direcția noastră de atac. Atacam pe un front larg de-a lungul Prutului, în salturi om cu om, pe grupe, plutoane etc. Pe măsura înaintării noastre, focul inamic devenea tot mai nimicitor, cu toate armele din dotare. Șuieratul gloanțelor, asociat cu cel al schijelor, ne sugera ideea că eram în iad, din care nu mai aveam scăpare. Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective căzuseră în numai cîteva ore de atac. Lacul Țiganca era plin de cadavre ca și rîulețul în care se zbăteau și cereau ajutor cei răniți. În acest vacarm, peste care plutea coasa morții, am continuat să respingem prima linie a inamicului situat pe dealul din fața noastră, astfel că, la căderea serii, ocupam tranșeea inamică. Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viață! Pe timpul nopții, ocupînd aceste tranșee, nu mai adînci de 50-60 de centimetri, am continuat schimburi violente de foc cu linia a doua a inamicului fixat la teren. Rafale măsurau terenul pe care eram instalați. Noaptea a fost un infern tot atît de înspăimîntător ca și în cursul zilei. Spre ziuă, inamicul s-a retras, iar noi am reluat înaintarea și am pătruns într-un lan de porumb, unde ne-au surprins zorile”. - La rîndu-i, sergentul Nicolai Gabor, comandant de grupă în Regimentul 6 dorobanți, consemna: „Lupte grele s-au dat mai ales în primele zile ale lunii iulie. Trăgea artileria, ne bombarda aviația, ne feream de focul mitralierelor. Mă rugam bunului Dumnezeu să-mi ajute să scap cu viață, îmi făceam cruce și spuneam rugăciuni. Veneau gloanțele și cădeau în pămînt ca ploia. Ne făceam adăpost cu lopata Lineman, dar cînd să te odihnești îl aud pe comandantul plutonului, locotenentul de rezervă Vrînceanu: , «Salt înainte!»”. - În aceeaşi zonă, Regimentul 24 infanterie din Divizia 21 infanterie pierde 26 de militari ucişi şi de 69 de răniţi, fiind bombardat şi de „avioanele avînd tricolor românesc”. - În momentul în care Divizia 3 infanterie lăsă la vatră personalul excedentar, acesta primeşte „cu foarte multă părere de rău”, despărțirea făcîndu-se ,,cu lacrimi în ochi”, dar cu speranța că „mai repede sau mai tîrziu vor fi chemați să contribuie la cucerirea fruntariilor”. - Unele mari unităţi se confruntă deja cu probleme de încadrare şi dotare, regimentele

Brigăzii 7 cavalerie fiind încadrate cu numai 85% din efectivele de război; Escadronul 5 anticar dispune de numai 6 tunuri din cele 12 necesare, mitralierele lipsind în totalitate. Datorită insuficienței mijloacelor auto, marea unitate nu are posibilitatea să-și facă singură aprovizionările și evacuările. - Pentru a pregăti viitoarea administraţie românescă în teritoriile eliberate Marelui Cartier General, eşalonul 2 dispune, prin Instrucţiunile nr. 1, obligaţia comandamentelor de mare unitate de a lua imediat legătura cu prefecţii şi primarii din zonele lor de acţiune pentru „a le da concursul de care aceştia aveau nevoie” pentru stabilirea ordinii şi siguranţei publice, precizarea măsurilor de apărare civilă şi de pază necesare pentru „conservarea bunurilor rămase de la autorităţile civile şi militare ale inamicului, precum şi bunurile părăsite ale particularilor”, pentru „stabilirea şi satisfacerea nevoilor populaţiei civile şi anume: aprovizionarea populaţiei, restabilirea circulaţiei, efectuarea muncilor agricole, asistenţa medicală etc.”. - Pentru strîngerea recoltei, Ion Antonescu aprobă ca unităţile militare din zona interioară să participe la seceriş, pe terenurile aflate la 50 km de garnizoană (gratuit pentru văduvele de război, orfani sau invalizii săraci).

7 iulie 1941 (1) Divizia 7 infanterie (jurnal de operaţii): ,,Pe tot timpul marșului, populația din sate, în haine de sărbătoare, adunată în frunte cu preoții și învățătorii rămași, întîmpină trupele manifestînd o mare bucurie. Imediat după întîmpinarea trupelor se oficiază slujbe religioase în biserici. Pe timpul trecerii trupelor, populația le primește cu flori, apă, lapte, pîine etc. Manifestările sînt mișcătoare și se resimt grozav asupririle bolșevice asupra populației românești”. - Generalul Eugen von Schobert, coman­ dantul Armatei 11 germane, transmite felicitări militarilor Armatei 3 române pentru modul în care au acționat în nordul Bucovinei şi ordonă ca după eliberarea Hotinului, trupele române să schimbe direcţia de acţiune spre Moghilev în vederea forţării Nistrului. - Aflat în vecinătatea Hotinului, Batalionul 10 vînători de munte este contraatacat puternic de turpele sovietice pierzînd 34 de militari ucişi și mulți răniți. Seara, pe un timp ploios, cu sprijinul artileriei, companiile locotenenților Mihăilescu și Iuga trec la contraatac şi ajung pe liziera de nord a orașului, - După ce forţele principale ale Diviziei 1 blindate române ajung pe Nistru, în dreptul Moghilevului, generalul Erik Hansen, coman­ dantul Corpului 54 armată german le dirijează spre masivul Corneşti pentru a contribui la eliberarea Chişinăului. - Unităţile Diviziei 14 infanterie ajung în fața orașului Bălți. „Lupta - menționează jurnalul de operații al Regimentului 13 dorobanți, care primise misiunea să atace la Biliceni și la sud-vest de Bălți - este crîncenă, inamicul încăpățînîndu-se să-și țină tare poziția... Ostașii noștri încearcă în toate chipurile. Un foc ucigător, însă, le micșorează avîntul. Deodată un «Ura!» formidabil se pornește și sus pe cotă, apare o grupă de-a noastră în spatele inamicului, care surprins, se pune pe fugă”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


18

Vineri, 19 aprilie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (4) I. În vagon cu colonelul Beck (4) „Principiile” colonelului Beck (2) După criza din septembrie trecut (criza de la Munchen), raporturile noastre cu Rusia erau încordate. Am ţinut să restabilesc situaţia dinainte, adică status quo-ul din legăturile noastre. Apropierea pe care am făcut-o atunci nu însemna luarea unei noi atitudini faţă de Germania, ci numai restabilirea acestui echilibru indispensabil independenţei noastre. În acest scop precis, eu m-am străduit să ameliorez relaţiile noastre economice cu Rusia. Rezultatul acestor eforturi care nu mă interesează de altfel decît din punct de vedere politic, a fost dintre cele mai satisfăcătore. Politica mea faţă de Germania era bazată pe aceleaşi principii: evitam orice sentimentalism şi nu ţineam seamă decît de realităţi. Dacă mi s-a întîmplat uneori să fiu deosebit de satisfăcut de opera paşnică realizată cu Germania, am făcut-o pentru că eu eram de părere că liderii de la Berlin erau tot atît de realişti ca şi mine, şi tot atît de dornici să scape de complicaţiile procedurii de la Geneva. De altfel, ei m-au asigurat totdeauna de aceasta”. „Asigurările” date de Hitler Nu este lipsit de interes să intercalez aici asigurările şi încurajările pe care Hitler şi colegii săi le dăduseră din

Casa Poporului – adevărata istorie (8) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (8) Lucrarea de anvergură a indus şi taluzarea malurilor cu iarbă, atît pentru consolidare, cît şi pentru frumuseţe. Regularizarea cursului acestui rîu a eliminat meandrele ce se formaseră timp de sute de ani, dar şi multe ostroave, destul de întinse, care începuseră să adăpostească locuinţe insalubre. Proiectarea noului curs, prin care se prevedea albia rîului, a început după intrarea în vigoare a două decrete emise de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1860. Proiectul a fost aprobat la 2 noiembrie 1880. Dacă ţinem scama că, în anii aceia, nu existau instalaţii de excavare, realizarea canalului a atins un record. Şase ani mai tîrziu, în 1886, a fost terminat. Atunci, lăţimea la suprafaţă, la nivelul pămîntului, măsura 60 de metri, iar în partea de jos a albiei, 14 metri. Pe ambele maluri, în partea superioară, existau trotuare, fiecare avînd o lăţime de 3 metri. Interesant mai este şi faptul că, tot prin conţinutul Regulamentului Organic, se prevedeau lucrări de artă care să asigure, pentru viitor, posibilităţi de navigaţie şi chiar amenajări de cheiuri pentru acostarea navelor şi ambarcaţiunilor cu mărfuri. Probabil, se asigura şi depo­ zitarea acestora.

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (112) Duminică, 8 iunie 2003 Ieri, am fost cu Rodi la o plimbare în Cişmigiu. Cum este posibil să-mi apară „Bărbosul” în cale? M-am speriat atît de tare că parcă mi s-a scurs viaţa prin cîlcîie. Noaptea îl visez pe Emil. Făceam cumpărături într-un magazin, apoi veniserăm la părinţii mei. Părea că sîntem suflete pereche, căsătoriţi şi duceam o viaţă tihnită în armonie. Mai bine să mori de o mie de ori decît să te lepezi de Dumnezeu! Muncile umile uşurează orgoliile. Toată viaţa ne atrage ceea ce este oprit. Visez întruna că am o pereche. Ba Emil, ba Florin. În ultimă instanţă nu contează învelişul carnal. Caut sufletul care să fie apropiat de al meu, să îl aibă pe Dumnezeu. Caut o fericire simplă, comună. Caut să am familie şi copii. Să mă bucur cu puţin. E prea mult, Doamne, cemi doresc?

RM

belşug ministrului afacerilor externe al Poloniei, pentru a stimula ,,realismul” său de om de stat: „Eu ţin seamă de Polonia ca de o realitate pe care nimic n-ar putea să o schimbe, nici să o facă să dispară”. Aceasta declarase Hitler în 1933, în momentul în care el îşi pregătea acordul cu Polonia. (...) Şi el avea să repete acest limbaj cu fiecare ocazie, de-a lungul anilor. (...) Prin ,,realitatea şi existenţa eternă a Poloniei”, pe de o parte, şi prin ,,deşertăciunea flecărelilor de la Geneva”, pe de alta, Hitler exprima, nu fără intenţie, fondul gîndirii politice a mareşalului Pilsudski şi al discipolilor săi. Pentru a scoate şi mai mult în relief această comunitate de gîndire, trebuia să se spună şi mai mult despre realitatea marilor interese comune şi să se dea asigurarea solemnă că niciodată Reich-ul nu va trata altfel decît prin bună înţelegere cele cîteva neînţelegeri care puteau să existe între Berlin şi Varşovia. Hitler nu se dădu în laturi să o facă. (...) Evocînd influenţa pe care guvernul german o exercitase la Varşovia, Beck mă făcu să observ cît de mult corespundeau aceste asigurări şi încurajări propriilor sale principii. (...) De aftfel, el nu era jurist, ci soldat - un soldat care se menţinuse mai mult decît oricare alt diplomat în fruntea Ministerului Afacerilor Externe - şi posibilitatea de a duce „o politică independentă şi de mare amploare” i se părea nu numai de invidiat, dar şi mai puţin riscantă decît aceea de a se încrede fără rezervă într-un sistem oarecare de securitate. (...) Munchenul

nu-l găsise alături de vechii săi aliaţi; el rămăsese „independent”, cerînd partea sa din ceea ce rămăsese din Cehoslovacia. El obţinuse Teschenul şi împărtăşise bucuria învingătorilor, lăsîndu-se aclamat în balcon de o mulţime entuziastă. Criza (21 ianuarie 1939) Dar ecourile acestei bucurii nu se potoliseră încă, şi o veste stranie ajunsese la Varşovia. Dl. von Ribbentrop îi propunea dlui Lipski (la 25 octombrie 1938, la cîteva zile după Munchen) o soluţie de ansamblu - „eine Gesamtfo-sung” („soluţie globală”) - pentru „problemele în suspensie”: oraşul Danzig trebuia alipit Reich-ului şi „căi de comunicaţie exteritorializate” care să lege Reichul de Prusia Orientală. Beck fusese surprins: „Niciodată asemenea pretenţii nu fuseseră ridicate faţă de mine, îmi spusese el; aveam dreptul să fiu furios. Totuşi, îmi păstrai tot sîngele rece şi trimisei lui Lipski instrucţiuni precise. Eu aminteam ultimele declaraţii ale lui Hitler, mai liniştitoare şi mai puţin echivoce decît oricînd; lăudam virtuţiile acordului din 1934, care arătase tot ce putea în momentul celei mai mari tulburări pe care a cunoscut-o Europa de după război, si, acceptînd, totodată, ideea de «Gesamtlosung» am refuzat categoric alipirea Danzigului (Gdansk - n.n.) la Germania”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

Imediat ce s-a trecut la amenajarea rîului, în 1882, au fost îndepărtate toate morile de măcinat şi atelierele de tăbăcărie. Ca urmare, apa Dîmboviţei a devenit mai curată, situaţie care s-a păstrat încă 20 de ani, pînă la apariţia industriei. Însă, odată cu noile cuceriri ale tehni­cii, reţeaua de canalizare a început să deverseze în rîu uleiurile uzate, rezultate din procese industriale. Poluarea Dîmboviței se accentuează după 1950, cînd începe să colecteze toată apa uzată din București. Păcura și uleiurile, în straturi groase, pluteau pe toată suprafața apei, iar malurile, în partea de jos, erau îmbibate cu asemenea produși, care mai și degajau mirosuri insuportabile. Curiozităţi ale cursului Rîului Dîmboviţa se observau pe întreaga porţiune a oraşului. Cel mai mult se îngusta în zona Mihai Vodă, aproape de începutul Străzii Uranus, pe care se aflau Mînăstirea Mihai Vodă şi Arhivele Statului. Aici măsura 270 de metri şi avea cea mai mare adîncime. În alte părţi, mai în aval, unde predomină şesul, în dreptul Mînăstirii Văcăreşti, lăţimea atingea şi 2.960 de metri, iar în dreptul Dealului Piscului era de 2.190 de metri. Tot aici existau şi multe meandre, bălţi şi mlaştini pline de stufăriş. Toate au dispărut odată cu regularizarea albiei Dîmboviţei. Unul dintre primarii generali, Pache Protopopescu, împreună cu specialiştii lui, proiectează un prim bulevard, ce se realizează între anii 1880 şi 1891, care pornea din Piaţa Operei, aflată în apropierea Cotrocenilor, spre Elefterie, prin Mihai Bravu, pînă în mahalalele din Obor. Ca să se facă loc unui asemenea bulevard, sute de clădiri au fost demolate. Proprietarii afectaţi au aruncat blesteme

grele asupra lui Pache Protopopescu. Cu toate acestea, viitorul, măsurat în zecile de ani care vor trece, îi va da dreptate edilului. Puţin timp înaintea sa, Napoleon al IIIlea al Franţei făcuse, tot prin demolări, marile bulevarde care plecau, în stea, de la Arcul de Triumf din Paris. Şi atunci, pe timpul lui Pache Protopopescu, se găseau destui inşi mai răsăriţi, din domeniul trăirilor literare, care-şi expuneau punctele de vedere despre parfumul vremurilor apuse, parfum alterat de distrugerile atribuite lui Pache Protopopescu. Toţi aceştia doreau să rămînă casele acelea aşa cum erau ele aşezate, în dezordinea ce excludea orice fel de circulaţie, multe construite din chirpici şi trunchiuri firave de sălcii, pentru ca, apoi, să fie declarate, dacă se putea, clădiri-monument cu trecut istoric. Aşa cum se va întîmpla mai tîrziu cu toate casele din Centrul Istoric al Bucureştilor, cu aspect deplorabil din cauza degradării. Aici, proprietarii nu au bani şi nici nu vor să repare nişte clădiri vechi de peste un secol, pline de igrasie, nelocuite de zeci de ani, cu crăpături adînci în ziduri, parţial dărîmate, emanînd mirosuri neplăcute, adevărate focare de infecţie, gata să se prăbuşească şi reprezentînd un real pericol pentru trecători. Dar aceste clădiri sînt menţinute prin lege, pentru că se găsesc şi acum destule persoane care scriu şi publică despre necesitatea menţinerii lor, ca parte integrantă a istoriei Bucureştilor. Situaţia se perpetuează fără modificări. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Seara, 8 iunie 2003 (1)

pentru că eu îi resping. Şi tot eu mă simt părăsită. De ce în viaţa mea se petrece această contradicţie? Îmi acuz părinţii de neiubire şi îmi plîng de milă. Sufletul meu se scaldă în tristeţe, durere şi orbire. Vreau să am putere, să fiu tare, să-mi îndeplinesc menirea în viaţă, dar sînt slabă şi nu reuşesc. Pînă cînd voi rezista, pînă cînd? Pînă acum, Doamne, nu Te-am întrebat, acum, cu umilinţă, Te întreb: se va face lumină în viaţa mea? Vreau lumină, vreau o viaţă normală şi simplă! Timpul trece. Cînd şi unde se mai poate întîmpla să mă schimb? Am înţeles şi fac, Doamne, tot ce mi se spune, după sfînta învăţătură dreaptă, ascult şi vin către Tine, cum ne ceri: „Veniţi la mine toţi cei osîndiţi... şi eu vă voi da odihnă.” Am venit, Doamne, m-am încărcat cu răbdare de fier, cum îi lipsea firii mele, am luptat şi eşti martorul meu. În cărţile sfinte am găsit de atîtea ori scris că Domnul îţi dă viaţă, lumină, calm şi Iubire. El te întăreşte, îţi dă forţa s-o iei de la capăt, tocmai atunci cînd crezi că ai slăbit de tot şi te-ai rătăcit de nu mai ştii de unde să începi calea. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

E atît de greu să fii singur, să nu ai cu cine să te sfătuieşti, să vorbeşti orice, să iei o decizie, să-ţi faci un plan. Te simţi ca rătăcit în lumea asta. Singură în lupta vieţii. Singură, neştiutoare, fără nici un sprijin, fără nici o alinare, o mîngîiere, o încurajare. Pentru a putea rezista, pentru a avea curajul de a construi în tine putere, dorinţă de a face bine semenilor tăi e nevoie de Iubire. Nu numai de Iubirea pe care tu voieşti să o dai, ci şi de Iubirea pe care ar trebui, cît de mică, s-o primeşti şi tu. Altfel, te usuci, devii sec şi nu mai ai de unde scoate Iubirea mare pe care vrei s-o dăruieşti. Pentru a sluji şi îngriji Iubirea este nevoie de sănătate, fizică şi psihică. Dacă omul este suferind, degeaba îi ceri putere şi dăruire să-ţi dea. El se luptă cu boala. E slab. Viaţa e unică şi minunată. Da. Se trăieşte o dată, aşa îmi spunea minunata Clari în vis. Bucuraţi-vă de viaţă! Da, îi răspund acum eu trează, cîte, cîte altele mai trebuie ca să te poţi cu adevărat bucura! O durere a mea este şi aceea că mă simt trădată chiar şi de părinţii care mi-au dat viaţă, mai ales în momentele cînd sînt devastată de angoase şi dureri şi ei nu se află lîngă mine. Dar nu sînt,


RM

19

Vineri, 19 aprilie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (95) Observînd observatorii (6) Prinţul Roşu, Ali Hassan Salameh, a fost arhitectul asasinatului. El îşi merită titlul de părinte fondator al terorismului arab modern, bărbatul pe care alţii precum Mugniyah, Hassan Izz-Al-Din şi Ramzi Yousef l-au imitat în întreaga lor carieră de terorişti. Prinţul Roşu este cel care a plănuit operaţiunea din München în 1972, care a avut drept rezultat masacrarea echipei olimpice a Israelului. Alături de gruparea Septembrie Negru, el a organizat deturnări ale curselor aeriene şi atentate cu bombă peste tot în lume. La începutul activităţii mele în biroul de antiterorism, Steve Gleason mi-a spus odată că pentru a înţelege teroarea din Orientul Mijlociu, trebuie să înţeleg gruparea Septembrie Negru şi pe Prinţul Roşu. L-am studiat, fără să îmi dau seama că raza sa de acţiune a atins şi cartierul meu. În tot acest timp, Yasser Arafat a rămas unul dintre prietenii săi cei mai apropiaţi. Salameh a devenit şeful echipei sale de securitate şi a venit chiar împreună cu Arafat la adunarea Naţiunilor Unite din 1974. Am pus cap la cap un dosar privat pentru Prinţul Roşu. Între, filele acestuia, am o fotografie a fiului său stînd pe

Memoriile unui celebru criminalist român (62) Un dublu asasinat monstruos (4) Nu după mult timp, am în faţă raportul semnat de Grigoraş şi Ciugudeanu: „...Suspectul Lotzy P. este nepotul bătrînilor vecini în a căror curte necunoscutul asasin a tăiat gardul de sîrmă. Suspectul îşi vizita, în repetate rînduri, bunica – prilej cu care a reuşit să cunoască şi pe familia Eiben. La construirea zidului a lucrat timp de cîteva săptămîni, fiind văzut de ceilalţi vecini discutînd cu copilul, care i se adresa cu diminutivul «Lotzy». Din declaraţia nefericitului soţ a reieşit că Lotzy se afla în bucătărie (lucrînd la zidărie) cînd el îşi anunţase soţia despre plecarea la Bucureşti. Despre existenţa banilor ar fi putut afla de la bunica lui”. Un astfel de rezultat al investigaţiilor nu putea decît sămi sporească convingerea că numai suspectul nostru putea fi, în cele din urmă, autorul dublului asasinat. – Mai am unele întrebări, m-am adresat ofiţerilor. Unde a dormit Lotzy în noaptea de sîmbătă spre

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (14) Reacție moderată și optimistă a Washingtonului (3) La 24 mai, cu ocazia unei recepţii ce avea loc în grădinile luxuriante ale palatului său, regele Hussein părea foarte preocupat. Suveranul circula între gupurile de invitaţi, intervenind cîteva momente în conversaţie, adresînd fiecăruia cîte un cuvînt amabil. Menţinea cu eleganţă şi antren ficțiunea unei puteri personale, dincolo de orice posibilă mișcare bruscă. Totuși, acest efort nu putea înșela pe nimeni și, între două replici schimbate cu interlocutorii, totul părea să indice gradul de implicare a suveranului: ,,În cursul viitoarei întîlniri la nivel înalt de la Bagdad, voi cere insistent un ajutor financiar pentru Iordania și pentru Organizația pentru Eliberarea Palestinei”. Saddam Hussein îl încredințase, cu puțin timp înainte, că: ,,Îi voi forța să vă plătească”.

Atacul stupefiant al lui Saddam la adresa statelor din Golf (1) Cei 21 de regi şi şefi de state arabe care s-au întunit pe 28 dimineaţa la Bagdad nu erau la curent cu scenariul pus la cale. Ei veniseră în capitala Irakului pentru a condamna afluxul de evrei sovietici dar şi pentru a susţine ameninţările lui Saddam Hussein privind distrugerea a jumătate din Israel. Stăpînul ţării era şi eroul acestei

picioarele lui Arafat. Sursele mele spun că Alon a fost ucis de o echipă alcătuită din doi oameni. Aparent, Mossadul i-a vînat şi i-a eliminat cu ani de zile în urmă. Nu cred asta. Cred că sînt încă în libertate, undeva în Lumea întunecată. L-am adăugat pe listă în carneţelul meu. În timp ce ajut la protecţia lui Arafat, o parte din mine vrea să îl interogheze. Nu-i aşa că lucrul ăsta ar produce agitaţie? Vreau să ştiu ce știe el. Vreau să ştiu ce făcea Prinţul Roşu în timp ce echipa sa îl ucidea pe Joe Alon. Mai mult decît orice, vreau să ştiu dacă zvonurile sînt adevărate. De mai multe ori, am avut informatori care mi-au spus că în timp ce Prinţul Roşu ţesea planuri criminale care vizau întreaga lume, el era, în secret, informator plătit al CIA. Bineînţeles, nu am cum să îl supun interogatoriului pe bătrîn. Acest lucru pur şi simplu nu se face în cercurile diplomatice drăguţe şi curate din care face el parte acum. A devenit o persoană respectabilă, sau cel puţin aceasta e imaginea pe care o afişează. Însă noaptea, la Hotelul Waldorf, slugile sale vin să-i aducă omagii şi să-i intre în graţii. Cînd sosesc, oaspeţii aruncă bani într-un coş de gunoi de lîngă uşa apartamentului său. Pînă cînd pleacă acasă, oaspeţii lui au umplut şi reumplut acel coş de mai multe ori. Unde vor sfîrşi toţi acei bani nu ştie nimeni cu exactitate. Între anii 1993 şi 1994 facem progrese considerabile în abilitatea noastră de a ne proteja personalităţile. Ne-

am dezvoltat deprinderile de detectare a operaţiunilor teroriste şi continuăm să ne extindem reţeaua de la agenții din teren. Însă, pentru fiecare pas înainte se pare că birocrația de la Washington ne trage cu doi înapoi. Au avut loc nenumărate schimbări la FBI. Louis Freeh a preluat conducerea Biroului în 1993, fiind al zecelea director. De atunci, investigaţiile de antiterorism au fost împovărate cu bagaje politice extrem de grele. Lupte teritoriale între FBI, CIA şi Departamentul de Justiţie au deteriorat relaţiile dintre agenţii şi instituţii. Nu doar că agenţiile nu lucrează bine împreună, însă acum priorităţile s-au modificat. Terorismul e perceput mai degrabă ca o problemă infracţional-criminală decît ca una de securitate naţională. E o modificare potenţial dezastruoasă, una care a divizat comunitatea agenţiilor de spionaj şi informaţii, şi care i-a separat pe cei care au nevoie de informaţiile în sine care le trebuiesc. E cel mai rău Catch-22 (roman istoric, satiric scris de autorul american Joseph Heller și publicat în 1961 – n.tr.) imaginabil. Să spunem că interoghezi un ostatic sau un terorist. Însemnările originale sînt preluate de agentul de caz FBI şi stocate ca parte a investigaţiei lor infracţionale în desfăşurare. Notele sfîrşesc prin a fi ascunse în dosarul investigaţiei respective. (va urma) FRED BURTON

duminică? Ce foarfecă aveau părinţii săi? Unde se află foarfeca în prezent? N-a sesizat cineva lipsa ei în zilele de sîmbătă şi duminică? Ce vestimentaţie a avut bănuitul și cu ce pantofi fusese încălţat? Ar fi bine să cunoaştem aceste amănunte încă de pe acum. În eventualitatea că obiectele ar mai păstra urme (mai ales pantofii, care puteau lua contact cu balta de sînge încă fluid...) ele pot fi dosite, ori, mai tîrziu, distruse de către autor. Cum ofiţerii n-au putut da vreun răspuns, ei fiind, pe bună dreptate, lipsiţi de timpul necesar, s-au angrenat în aceste noi căutări de importanţă vitală pentru viitoarea cercetare. Un alt grup de anchetatori, care s-a ocupat de stabilirea modului în care suspectul şi-a petrecut timpul critic (orele 1-2), îşi finaliza informarea din care reieşea că în noaptea de sîmbătă Lotzy a fost la balul ce avuse loc într-un parc al oraşului. Declaraţiile mai multor persoane au evidenţiat aspecte ce trebuiau valorificate în apărarea bănuitului. În timp ce constatările medico-legale și cele criminalistice demonstrau că acţiunea criminală ar fi avut loc în jurul orelor 1-2, martorii susţineau că în acea noapte, de la orele 22 pînă la 4 dimineaţa, Lotzy a fost prezent la bal, unde a dansat şi... mai tîrziu a provocat un scandal, fiind în stare de ebrietate. Deși această veste îmi cam clătinase ipoteza că Lotzy P. ar fi autorul, datele fiind obţinute doar pe cale

orală, n-au avut forţa de-a mă influenţa să hotărăsc încetarea celorlalte investigaţii ce puteau fi considerate – la un moment dat – ca inutile. Doream să particip şi să coordonez personal confruntările între martori şi suspect. Cazuistica dovedeşte că majoritatea autorilor – din spirit practic – îşi pregătesc un „alibi” pentru a încerca justificarea timpului... spre deosebire de cei inocenţi care niciodată n-au manifestat un astfel de interes, atîta vreme cît ei sînt străini de caz. Aşadar, pentru mine, prin așa-zisa justificare a timpului, suspectul devenea şi mai suspect. Nu-mi rămînea deci decît să încerc şi eu o breșă în falsul zid de apărare. O astfel de fază a cercetărilor presupunea să trecem şi la arestarea bănuitului. Ceilalţi colegi susţineau şi ei că ar fi momentul oportun să obținem aprobarea în acest sens, mai ales că vestimentația, încălţămintea uzată şi foarfeca fuseseră identificate, îngrijorîndu-ne doar temerea dispariţiei lor, distrugerii ori degradării eventualelor urme biologice de pe suprafaţa acestora. În ceea ce priveşte însă foarfeca – ea putînd fi folosită între timp – şi-ar fi modificat starea lamelor, făcînd astfel imposibilă o expertiză traseologică prin compararea striaţiilor lăsate în breşa din gardul de sîrmă. (va urma) DUMITRU CEACANICA

întîlniri. Niciodată, de la Gamal Abdel Nasser, un lider arab nu păruse în măsură să neliniştească, în aşa grad, statul evreu. Cu toate acestea, întîlnirea a luat un curs derutant. Spre surprinderea tuturor, la începutul adunării generale, Saddam Hussein a propus ţinerea unei reuniuni particulare. Regele Fahd al Arabiei Saudite a încercat să se opună dar, fiind evident în minoritate, a trebuit să cedeze. La cererea lui Saddam Hussein, şefii de stat singuri - s-au închis într-o sală. Nici un colaborator nu a fost admis. Saddam a precizat că „ei nu trebuie să audă lucrurile pe care avem să ni le spunem”. Saddam Hussein a luat cuvîntul, dar nu a acuzat nici Israelul, nici Statele Unite, aşa cum se aştepta toată lumea. A început să denunţe cu violenţă - bătînd de mai multe ori cu pumnul în masă - atitudinea statelor din Golf: – Ele extrag prea mult petrol şi contribuie astfel la menţinerea unui curs prea scăzut. Fiecare scădere cu un dolar a preţului per baril aduce Irakului pierderi de 1 miliard de dolari pe an. Asistăm la un adevărat război economic pe care l-aţi declanşat împotriva ţării mele. Asistenţa era stupefiată, iar şeicul Zayed, preşedintele Emiratelor Arabe Unite, a fost primul care a răspuns. Acest bărbat înalt, îmbrăcat într-o abaya albă, ţesută cu fir de aur, era un orator slab. Saddam Hussein i-a răspuns: – Mulţumesc Emiratelor Arabe care au avut atitudinea cea mai favorabilă faţă de noi, dar vă avertizez că am uitat fapte cum ar fi livrarea în Iran, prin intermediul Dubaiului (unul din Emiratele aparţinînd Uniunii), a

unor cargouri conţinînd arme şi materiale militare. Va veni o zi în care aceste lucruri vor fi plătite. Mubarak, uşor aplecat, privind ţintă spre masă, fierbea de furie. Kadhafi îşi plimba privirea amuzată peste capetele acestei adunări, în timp ce regele Fahd al Arabiei Saudite părea, cu figura sa de om supărat, că este pradă unor sentimente de exasperare şi plictis. Discursul lui Saddam Hussein, total improvizat, era un amestec de revendicări agresive, de acuzații precise şi de poveşti arabe folosite drept parabole. Vorbea cu emfază, iar gesturile care îi însoţeau afirmaţiile deveneau tot mai numeroase. – Fraților, daţi-mi voie să vă povestesc o veche legendă pe care unii dintre voi poate o ştiu. Într-o zi, într-un mic sat, s-a întîmplat o nenorocire şi s-a cerut tuturor să contribuie cu ceva pentru a compensa această pierdere. În acest sat, trăia şi un om foarte sărac, ce nu avea mai nimic, astfel încît sătenii s-au hotărît să nu-i ceară nimic. Dar săracul s-a apropiat de ei, spunîndu-le că i-ar fi ruşine să nu contribuie cu nimic. Şi le-a oferit singurul lucru pe care îl avea: o oală de aramă. Ei bine, la această întîlnire, omul sărac este Irakul, dar noi nu ne vom sustrage obligațiilor noastre. Vom oferi 50 de milioane Iordaniei şi 25 de milioane O.E.P.-ului. Asta va reprezenta o presiune morală asupra celor care nu vor fi dispuşi să participe. Sînteți la curent cu toate sacrificiile pe care le-am acceptat de-a lungul anilor, în timp ce alţii nu respectă nici acordurile încheiate. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT


20

Vineri, 19 aprilie 2019

RM

Tu mi-ai adus bucuria! Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (28)

alţii scînteia dumnezeiască. Atunci lumina va birui, în sfîrşit, întunericul, şi Soarele cel Veşnic al dreptăţii va străluci din nou asu­pra noastră.

LUNA MARTIE 1 martie Lumina va birui întunericul

2 martie Legătura desăvîrşirii

,,Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a cuprins-o”. (Ioan l, 5) O noapte neagră, de nepătruns, a învăluit pămîntul; nori ameninţători ascund strălucirea stelelor, şi călătorul singuratic care-şi croieşte drum prin codrul des nu vede nimic înaintea sa. Aflat în pragul deznădejdii, i se pare că n-o să-şi atingă vreodată ţinta, că n-o să mai ajungă nicicînd la un sălaş omenesc. Pe neaşteptate, ceva a sclipit în bezna deasă - undeva, departe, joacă o flacără, şi în sufletul pribeagului s-a ivit neîntîrziat o rază de nădejde. El începe să meargă cu mai multă tragere de inimă, şi treptat se aprinde înaintea lui luminiţă după luminiţă: nu mai este singur, este salvat. Ţinta spre care se îndrepta i se pare acum accesibilă: înaintea lui se iveşte aşezarea spre care se îndrepta. Nu se întîmplă aşa în viaţă? În istoria omenirii şi în viaţa fiecăruia dintre noi există momente cînd totul este învăluit de o beznă deasă: păcatul, ura, neîncrederea, vrajba, minciuna - toate aceste puteri vrăjmaşe par a pune stăpînire pe întreaga omenire şi, ascunzînd de noi orice lumină, nu ne îngăduie să răzbatem prin acest întuneric de nepătruns. Însă lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a cuprins-o - nici nu are cum s-o cuprindă. Ajunge să se aprindă o singură flacără, cît de măruntă, ca lumina să se răspîndească mai departe. O singură scînteie poate aprinde o sumedenie de focuri, şi în jurul nostru se va face din nou lumină. Cînd trecem prin vremuri lipsite de bucurie, apăsătoare, Domnul nu vrea să ne lăsăm pradă gîndurilor întunecate. El vrea ca în mijlocul acestui întuneric, păstrîndu-ne cura­jul, să tindem necontenit spre lumină şi prin pilda noastră să strălucim cu lumina puternică a adevărului şi a binelui. Cel mai mult avem nevoie în viaţă de lumina lină a dragostei, pe care o răspîndesc cei apropiaţi de izvorul ei - de iubirea dumnezeiască. Sufletul ce se apropie zilnic, în rugăciune fierbinte, de Tronul Celui Preaînalt se va umple, neîndoielnic, de razele luminii cereşti, îndeplinind îndemnul Apostolului Pavel: ,,Să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvîrşit” (Romani 12, 2). Înnoindu-se, el va deveni în stare să răspîndească în jurul său lumina lină a dragostei, aprinzînd şi în

Ești sigur? (3) EŞTI SIGUR CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU? (2) Pe piatra funerară a mormîntului său (Sir Isaac Newton – n. red.), din catedrala Westminster, sînt scrise aceste cuvinte: ,,Interpret sîrguincios, înţelept şi corect al naturii şi al Sfintelor Scripturi. Prin filozofia sa el a afirmat măreţia lui Dumnezeu Cel Atotputernic, iar prin caracterul său, exprima simplitatea Evangheliei.” Poate îmi vei spune că aceştia au fost oameni care au aparţinut trecutului, însă oamenii de ştiinţă de azi nu mai cred. Ba cred! Poate spune cineva că Albert Einstein (1879-1955) nu a fost unul dintre cei mai mari savanţi ai vremii noastre? Dar şi el a crezut în Dumnezeu. Iată ce afirma el: ,,Religia mea constă în umila admiraţie a nemărginitului Spirit superior, care se revelează pe Sine în amănuntele neînsemnate pe care noi sîntem în stare să le pricepem cu mintea noastră slabă, neputincioasă. Această profundă convingere emoţionantă a prezenţei unei Forţe Raţionale superioare care este revelată în necuprinsul Univers, formează ideea mea de Dumnezeu.” Un alt savant contemporan a fost Wernher von Braun (1912-1977). Şi el a fost un om cu credinţă în

,,Ci fiţi buni între voi si milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Christos” (Efeseni 4, 32) Bunătatea şi compasiunea sînt o mare putere în viaţă. Răul pricinuit de vorbele muşcătoare, de nepăsarea rece faţă de aproapele, de lipsa înţelegerii simţămintelor celorlalţi, starea de bănuială neîncetată - toate acestea sînt îmblînzite şi acoperite doar de pornirile bune, doar de manifestările dragostei. Dragostea caută în oameni binele, nu răul, iar acolo unde nu găseşte binele deplînge răul şi se străduie să-l îndrepte în loc să îl osîndească. Prisosul celor mai alese simţăminte ale noastre să se reverse, ca apa vie, asupra apropiaţilor noştri. Iubindu-i, ne punem în locul lor şi ne purtăm cu ei aşa cum am vrea să se poarte ceilalţi cu noi. Necazurile si nevoile lor ne dor ca și cum ar fi ale noastre. ,,Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţe, cu îndelungă răbdare... Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvîrşirii” (Coloseni 3, 12, 14). Nici un bun pămîntesc nu se poate asemui cu starea sufletească pe care o descrie Apostolul Pavel în cuvintele de mai sus. De cîte ori nu am simţit noi înşine puterea dragostei şi a îndelungii răbdări! De cîte ori, într-o clipă grea din viaţa noastră, căldura unei vorbe bune, mângîietoare, nu ne-a făcut să vedem din nou lumina, care pentru noi pierise demult! Dragostea, pe care Apostolul o numeşte „legătura desăvîrşirii”, este izvor viu, un torent de bucurie clocotitoare, ce se revarsă din plinătatea sa şi asupra altora, prefăcîndu-se într-un şuvoi nesecat de dragoste. Fără să moară vreodată, acesta curge neobosit, tot mai departe, spre veşnicie, adu­cînd noi si noi roade în calea sa. În jurul unui misionar bătrîn şi vestit s-au adunat odată numeroşi oameni care îşi închinaseră viaţa slujirii săracilor şi doreau să audă din gura lui cuvînt de povaţă. El le-a vorbit mult timp, cu o putere uluitoare, încheind prin cuvintele: „Vreţi să aflaţi cele trei condiţii obligatorii pentru reuşita lucrării voastre între cei ce pier cu sufletul şi cu trupul? Prima condiţie: fiţi buni; a doua condiţie: fiţi buni; a treia condiţie: fiţi buni. Iată ce am reţinut din îndelungata mea experienţă.” (va urma) Dumnezeu. Într-o cuvîntare ţinută în faţa studenţilor care au absolvit Colegiul Belmont Abbey din Belmont, Carolina de Nord, în iunie 1972, spunea: ,,Ştiinţa şi religia nu sînt incompatibile, ci sînt surori. În timp ce ştiinţa încearcă să înveţe tot mai mult despre creaţiime, religia încearcă să înveţe tot mai mult despre Creator. Cu cît vom înţelege mai bine Universul, cu atît mai mult ne vom minuna de Creatorul său.” Ţine cont că unii dintre cei mai mari oameni de ştiinţă sînt convinşi că Dumnezeu există. Şi aceştia nu sînt numai doi, trei savanţi. Revista ,,Collier” a trimis pe unul dintre reporteri să facă o anchetă asupra credinţei în Dumnezeu, în rîndul oamenilor de ştiinţă. Lucrarea lui a fost numită ,,Un reporter în căutarea lui Dumnezeu” şi a apărut în mai multe numere ale revistei. În cercetările sale, reporterul Whitman a constatat că procentul oamenilor de ştiinţă care cred în Dumnezeu a crescut foarte mult în ultima vreme, că asistăm la o adevărată întoarcere a ştiinţei, către Dumnezeu. Acelaşi lucru îl arată şi dr. James Jauncey, un savant care deţine zece licenţe: în ştiinţă, istorie, matematici, psihologie, filozofie etc. Vorbind despre ,,revoluţia ştiinţifică” el arată că mulţi dintre oamenii de ştiinţă de azi s-au întors spre Dumnezeu, ca singurul şi finalul răspuns la problemele omenirii, îngrozită de ,,civilizaţia” vremurilor noastre. (va urma) Petru Popovici

Din mocirlă, sus în slavă, Domnul meu, m-ai ridicat Ca să-Ți văd ființa dragă, Scump și mare Împărat.

Tu mi-ai șters nemernicia, Ai uitat ce am făcut Și mi-ai adus bucuria: Te iubesc atît de mult! Te iubesc cu dăruire Și vreau să-Ți slujesc mereu, Ca să capăt fericire, Sfînt și mare Dumnezeu. Brațul Tău m-a ridicat Sus, în slava Ta cerească, Pace și viață mi-a dat Gura mea să Te slăvească. Ai curățat tina neagră De pe trupul meu slăbit; Mi-ai dăruit viața-ntreagă Fiindcă Doamne, m-ai iubit, Și putere mi-ai adus, Nevoie aveam de ea; M-ai salvat, iubit Isus, M-ai luat în mîna Ta. Nu mă tem, de acum-nainte Doar Tu ești a mea scăpare, Eu am să-Ți rostesc cuvinte De mărire și-nălțare. Laudă Isus Îți dau Și onoare-Ți aduc Ție. De acum, lîngă Tine stau, Vreau a Ta Împărăție! Florența Sărmășan

Sămînța bună

Nici o deosebire

,,Căci nu este nici o deosebire între iudeu și grec; căci același Domn al tuturor este bogat față de toți cei care Îl cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit” (Romani 10.12, 13) Beniamin, un mic băiat băștinaș din Africa, l-a întrebat pe un misionar: - A fost Domnul Isus un om negru? - Nu, Beni, a răspuns misionarul. Pe fața lui Beni s-a arătat o mare dezamăgire. Gînditor, a murmurat pentru sine: ,,Oamenii albi au tot ce-i mai bun”. Misionarul și-a pus mîna pe umărul lui și i-a spus: - Uite, băiatul meu, Domnul Isus a trăit în Orientul Mijlociu. Acolo oamenii au o culoare a pielii ceva mai închisă decît a noastră, a europenilor, a celor dinspre nord, dar puțin mai deschisă decît a voastră, a celor de aici, din sud. Este între ele… Fața micuțului s-a luminat deodată: - Atunci Domnul Isus aparține în aceeași măsură atît celor negri, cît și celor albi? - Da, așa este, a răspuns misionarul. Domnul Isus dorește să cîștige din toate popoarele pămîntului oițe pentru turma Lui. Oricine Îl acceptă ca Mîntuitor al său Îi aparține Lui, indiferent de ce culoare a pielii are. Iar în Cer toți oamenii sînt la fel, spălați prin sîngele Mielului lui Dumnezeu.


RM

21

Vineri, 19 aprilie 2019

S , ase,

S mai i rdem Anecdote... cu oameni celebri Marele matematician și fizician André-Marie Ampère, scos din sărite de un student care greșise grosolan o demonstrație la examen, strigă: - Ești un măgar! După cîteva clipe, se calmează și-și cere scuze: - Îmi pare rău, am greșit. Măgarul este un animal credincios, sobru, muncitor. L-am jignit, fără îndoială. *** Autorul romanului ,,Dama cu camelii” este apostrofat într-o zi de un critic literar. - Dragă Dumas, ai început să scrii absurdități. - ...?! - Da, da, mi-am notat. Și citește: ,,vid dureros ocazionat de momentele de slăbiciune”. Să fim serioși, cum poate ceva care este vid să fie... dureros? - Uite, de pildă, pe dumneata... nu te-a durut niciodată capul?

P I Mo c c h io !

*** Goethe se plimba odată prin parcul din Weimar. Pe o cărare îngustă, pe care nu putea trece decît un singur om, întîlni un critic, care-i făcuse operele cu ou și cu oțet. Cînd cei doi se găsiră față în față, criticul spuse cu îngîmfare: - Eu nu mă dau în lături ca să fac loc unui nebun! - Ba eu da – răspunse Goethe și se dădu în lături zîmbind. *** Se spune că unul dintre frații Wright, nu se precizează care, întrebat de ziariști cum vede viitorul avionului, ar fi răspuns: - Fără ndoială că acest mijloc de transport îi va apropia pe oameni. Va contribui la o mai bună comunicare și înțelegere. Multe conflicte vor putea fi evitate... - Mai precis..., insistă cineva. Wright îi răspunse zîmbind: - Dar e clar. Va fi mult mai ușor să treci peste multe fleacuri, cînd ești deasupra lor. *** Voltaire ședea odată la masă cu regele. - Spune-ne o anecdotă, Voltaire!, îi porunci regele, cam amețit de vin.

- Azi sînt prea prost pentru așa ceva, răspunse Voltaire cam supărat. Regele se mînie și-i zise: - Ei, drăcie, m-ai auzit pe mine spunînd: ,,Azi nu pot să domnesc, pentru că sînt prea prost”? - Din nefericire, nu, majestate, răspunse Voltaire cu aerul cel mai serios din lume. *** Paganini fu invitat după un concert, de o doamnă nobilă, foarte bogată, la un ceai. - Vă rog, scumpe maestre, insistă doamna, să nu uitați să aduceți cu dvs. și vioara. - Ce rost are?, se împotrivi Paga­ nini. Vioara mea doar nu bea ceai! *** Îndreptîndu-se într-o zi spre ferma sa, Abraham Lincoln observă pe un arendaș cum își lua prînzul la marginea drumului, nu departe de casă. - De ce mănînci aici, în drum?, întrebă nedumerit Lincoln. - Ah, domnule, îngăimă stingherit omul, în casă nu se poate... pentru că... pentru că soba scoate fum și... - Ia să văd care e pricina adevărată, spuse Lincoln și, pînă să-l oprească

omul, intră în casă. Dar n-apucă să treacă pragul, că se pomeni cu un linguroi trecînd razant deasupra capului, iar un glas mînios de femeie îl apostrofă: - Să te cari imediat la naiba, haimana bătrînă! Lincoln se retrase, apoi se înapoie la arendaș și, bătîndu-l prietenește pe umăr, îi zise în chip de consolare: - Sus capul, dragă Tom. Și la mine acasă soba scoate uneori fum... *** Cînd fizicianul Albert Einstein fu întrebat odată dacă este de părere că energia atomică trebuie să fie întrebuințată numai în scopuri pașnice, răspunse: - Firește că sînt de această părere și o apăr în toate ocaziile. Pe tărîmul electricității nu se limitează nimeni la a întrebuința curentul numai pentru scaunul electric. *** Lui Richard Strauss îi plăceau mult țigările de foi. Odată, un editor îi oferi o țigară, observînd: ,,Trebuie fumată cu inteligență”. - Pentru dumneata o fi cam greu, ripostă prompt compozitorul.


22

Vineri, 19 aprilie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Limba Română e Patria mea (5) (urmare din pag. 1) Ori poate proclamarea autonomiei unor judeţe şi federalizarea României? Ce şi cît sînteţi dispuşi să mai trădaţi, domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase? Şi cine v-a dat acest mandat? Pe cine reprezentaţi voi, de fapt? Ce drept politic şi moral aveţi, din moment ce PDSR-ul abia a fost ştampilat de 18% din populaţia cu drept de vot a României? Chiar vă amăgiţi cu iluzia că aţi rămas singuri în arenă şi că puteţi să tăiaţi şi să spînzuraţi în voie? Aşa-zisul viitor al dispariţiei frontierelor, pentru care ne tot pregăteşte, profetic, junele Adrian Năstase, cu vocea sa uşor cîntată şi efeminată, este o momeală pentru imbecilii de profesie. Minoritarii sexuali ne pot băga în multe locuri, chiar şi în spital, dar nu în Europa. Iar Franţa, de pildă, dacă s-ar învecina cu Ungaria, n-ar mai desfiinţa graniţa, dimpotrivă. Nu pricep de ce se tot amestecă în problema asta delicată un minoritar ca Viorel Hrebenciuc, ce competenţă şi ce calitate are, şi de ce uită cum a fost umilit la Budapesta, în martie 1996, de unde, cît era el de secretar general al Guvernului, s-a întors cu coada între picioare?! Cine provoacă tulburări interetnice, d-le Ion Iliescu? Cine e extremist? PRM-ul, care îi apără pe români de furia patologică a hungarismului, sau PDSR-ul, care ar trebui scos în afara Legii, aşa cum a fost scos PCR-ul, în anul 1924, pentru atentat la Siguranţa Statului? Şi nu mai înţeleg cum de şi-a permis prefectul PDSR-ist al judeţului Cluj, Vasile Soporan, să-l amendeze pe primarul ales – de 3 ori consecutiv – Gh. Funar, pentru faptul că a afişat cîteva extrase din Constituţia României, care ar trebui învăţate, pe de rost, de toţi cetăţenii, indiferent de etnie? Aşa se învaţă şi se afişează Constituţia SUA, în toate cele 50 de state, care-i problema? Carevasăzică, Ţara încă e plină de afişe electorale cu Petre Roman, care „poate”, şi Mugur Isărescu, care „vine la treabă”, şi Theodor Stolojan, care „vine la muncă”, dar se tot joacă tinerii ăştia cu graffitti şi reiese că „vine la şuncă”, deşi alegerile au trecut de mult şi eu i-am bătut măr pe toţi aceşti figuranţi – dar uite că nişte axiome, sau chiar versete despre România şi limba noastră sînt excomunicate de parcă ar fi nişte injurii! Incredibil! Acest prefect abuziv, care va avea, în curînd, soarta tuturor prefecţilor care au îndrăznit să-l prigonească pe Gh. Funar, n-a amendat un primar – nu, el a amendat, de fapt, Constituţia Ţării! Şi el crede că vom uita asta vreodată?! Aş vrea să îi pun în gardă pe clujeni: în special ei vor avea de pătimit din pricina oficializării limbii ungureşti. Fac apel la Istorie şi voi spune că, în seara zilei de 11 septembrie 1940, începînd cu ora 22.20, postul de Radio Kossuth repeta, la fiecare jumătate de

oră, un Comunicat de o trufie fără margini, prin care se anunţa cum trupele maghiare au pătruns în Cluj, că din oraş au dispărut denumirile „Piaţa Unirii”, „Str. I.G. Duca”, inscripţia Matei Corvin de pe statuie fiind înlocuită cu fraze ungureşti. Acest Comunicat se încheie astfel: „De acum, pe caldarîmul oraşului răsună bocancul honvezilor, copitele cailor maghiari, tancurile şi trupele maghiare, care vor veghea la noua înviere a oraşului de altădată”. Primul oraş atacat de honvezi a fost Clujul. Primul simbol naţional înjunghiat de unguri a fost Limba Română. Deja, în ziarul „Cuvîntul Nou”, nr. din 20 ianuarie 2001, a apărut un text publicat de Primăria Municipiului Sf. Gheorghe, unde se anunţă că se fac angajări, dar este obligatorie, citez, „cunoaşterea limbilor română şi maghiară”. Iar primarul nazist al aceluiaşi Municipiu românesc, Albert Almoş, a declarat că celor 4 angajaţi români ai Primăriei – din 100 de angajaţi – li se va pune la dispoziţie „un manual bun de învăţare a limbii maghiare”, întrucît, începînd din acest an, şedinţele Consiliului Local se vor desfăşura în limba maghiară, iar primăria din oraşul Ferencvaros îl va împroprietări cu aparatură de traducere simultană. Prin urmare, s-a ajuns pînă aici! Inimaginabil! Unde în lume se mai petrece aşa ceva? Nicăieri! America, la care tot fac referire filfizonii noştri dîmboviţeni, nu recunoaşte şi nu utilizează decît o singură limbă oficială, deşi acolo trăiesc zeci de milioane de hispanici, germani, italieni şi alte etnii. Conform agenţiilor France Presse şi E.F.E., în anul 1995, liderul majorităţii republicane din Senat, Robert Dole – pe care aveam să-l cunosc şi eu, la Bucureşti – a afirmat, răspicat: „Engleza trebuie să devină, odată pentru totdeauna, limba oficială în SUA şi să fie abandonate, totodată, programele şcolare existente pentru alte limbi. Trebuie stopată practica învăţămîntului în mai multe limbi, care este înţeleasă ca o cale de inoculare a mîndriei etnice”. Aceleaşi agenţii de presă continuă: „În SUA, engleza este o limbă străină pentru mai mult de 32 de milioane de persoane în vîrstă de peste 5 ani. Dintre aceştia, 17 milioane sînt hispanici. Pe teritoriul SUA sînt folosite, în total, peste 300 de limbi şi dialecte, unele fiind vorbite de grupuri minuscule, cum ar fi caucaziana. Partizanii limbii engleze ca limbă oficială subliniază necesitatea unei limbi unificatoare şi denunţă costul multilingvismului (traducători, tipărituri) pentru Administraţie. Ei critică educaţia bilingvă, care de la începutul anilor ’70 a permis copiilor nevorbitori de limbă engleză să studieze, timp de mai mulţi ani, în limba maternă, înainte de a se integra în sistemul normal de învăţămînt. O astfel de practică încetineşte

Deşteptarea, fata mea!

Motto: „Facit indignatio versum” - „Indignarea face versuri” (JUVENAL) Lumea s-a-nrăit, mi-e frică E atîta ură-n jur Florile parcă urzică Aerul e mai impur. Telefonul dă veşti proaste La televizor, prăpăd! Îmi bag singur sula-n coaste Ca să cred ceea ce văd. N-avem loc unul de altul Ne pîndim, ne sfîşiem Turmele muşcă bazaltul Ispăşim un vechi blestem. Miroase-a Apocalipsă N-a mai fost aşa ceva Îngerul cel bun e lipsă Lucifer saltă în şa.

Ziua Domnului, ca hoţul Vine noaptea, pe furiş Femeia-şi înşală soţul Prunci se leapădă-n tufiş. E sfîrşitul! Totul crapă! E cutremur? E potop? Apar, din foc şi din apă Zodii noi în Horoscop. Prea L-am mîniat pe Domnul! Prea trăirăm în păcat! Demoni răi ne fură somnul Hiroşima la pătrat. Lumea e în aşteptare Inimile sar din piept Stăm în marja de eroare Nu ştim care-i drumul drept. Presa minte ca o scroafă Statul parcă-i impotent

Toţi fac gafă după gafă Nu-i Guvern, nici Parlament. Ce Lege se mai respectă? Legea Junglei, asta-i clar! Biserica e suspectă Şcoala este un coşmar. Ce sinistră colonie! Ce plantaţie de sclavi! Românie, Românie Far pe un ocean de slavi. Te tîrăşti de azi, pe mîine Trăieşti doar din împrumut Ieri - rotundă ca o pîine Astăzi - şvaiţer cu scorbut. Zi şi noapte cozi la moaşte Tu crezi fără-a cerceta De-ar ploua din cer cu broaşte Ai deschide gura, da?

integrarea acestora, complică recrutarea de învăţători şi costă foarte scump” – am încheiat citatul. Iubitele mele surori şi dragii mei fraţi, problema, în definitiv, nu e aceea a unei legi, nici măcar a trădării de Ţară cu care ne răsplătesc, periodic, nişte minoritari pe care i-am primit la sînul nostru şi i-am crezut oameni de omenie. Problema este soarta noastră nenorocită, de Popor care se scufundă în mlaştina sărăciei, a bolilor, a obscurantismului, a disperării. Aveam şi noi o „Pasăre Măiastră” – Limba Română – şi vor să ne-o împuşte în inimă. Aveam şi noi o „Floare Albastră” – harta rotundă a Ţării – şi vor s-o sfîşie şi pe-asta. Necazul cel mare este că, după „uciderea pruncilor”, din decembrie 1989, nu ne mai revenim. Ne prăbuşim, ne prăbuşim, şi nu ne aruncă nimeni o frînghie, decît ca să ne spînzurăm cu ea, iar dacă unul ca mine a încercat să ridice capul şi să-i tragă şi pe ceilalţi la aer curat, după el, au răbufnit vulcanii noroioşi şi mai cumplit. Iată cît de valabile sînt şi astăzi avertismentele aceluiaşi Nicolae Iorga – de la a cărui naştere se vor împlini, la 5 iunie, 130 de ani – cuvinte scrise în anul blestemat 1940: „E plină Ţara de la un capăt la altul de oameni care nu ne vor binele. Ei întreabă pe fiecare, scotocesc, caută să fure gîndul omului, ca să-l folosească împotriva fiinţei înseşi a României. Spioni pricepuţi, ei vă iau cu binele pînă ce ajung să fie stăpîni pe taina dorită de ei. În războiul trecut, mii de soldaţi şi-au pierdut viaţa de pe urma acestor ticăloşi, care ştiu toate drumurile şi cărările şi află din vreme toate mişcările noastre. Faţă de dînşii, ochii-n patru!”. Şi, continuă Dascălul Naţional: „Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Copil al Romei pierdut în pustiu. Aşa de puţini între aşa de mulţi! Cu fraţii la celălalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie, dar siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci Patrii. Noi am rămas. (...) Aşa mergem, din veac în veac, ca drumeţul în calea lupilor”. Noroc că noi sîntem mai încăpăţînaţi decît duşmanii noştri. Şi mai mulţi. Şi mai voinici. Şi mai bravi. Iar Dumnezeu nu ţine partea Antichriştilor, ci a copiilor Lui, creştinii. Nu vom mai da ungurilor nimic, decît, eventual, paşaport să plece unde or vedea cu ochii! Nu ne vom supune Legii de purificare etnică şi de maghiarizare forţată a Transilvaniei! Totul pînă la Limba Română! Jos PDSR-ul şi trădătorii de Neam şi Ţară, care au furat alegerile! Jos Mafia! Sus Patria! Doamne Dumnezeule, apără şi ocroteşte Poporul Român, acum şi în vecii vecilor! Sfîrșit

Ai pierdut de tot busola Mergi ca orbul, prin pustiu Falsa Eră Coca-Cola Îţi bate cuie-n sicriu. N-am văzut aşa dezastru De la „Zorba“, din final Cînd în ritm de dans albastru Totul cade, magistral. Ah, te-au năpădit şacalii Mulţi sînt tăiaţi împrejur Ce bogaţi sînt criminalii Deşi erau rupţi în cur. Ţi-au scos morţii din morminte Biserici îngroapă-n iaz Un rîu de cianuri fierbinte Trist îţi curge pe obraz. Aur, aur şi iar aur Ca-n Vestul Sălbatic vin

Paznic la acest tezaur E noul Idi Amin. Ce sinistră cîrdăşie! Şi ce monstru bicefal: Mafie - Masonerie Unchiul Sam e şef de bal. Ne ruinăm sănătatea Zi de zi e tot mai rău Groaznic s-a surpat Cetatea Haideţi să privim în hău. Dar şi hăul ne priveşte Ne absoarbe-n groapa sa. Aferim, Ţara lu’ Peşte! Totuşi, nu capitula! Freacă-ţi ochii cu zăpadă! Dă-ţi o palmă, bea cafea! Ia o bîtă, sau o spadă Deşteptarea, fata mea! CORNELIU VADIM TUDOR 24-27 octombie 2013


RM

23

Vineri, 19 aprilie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (17)

La fel ca şi tatăl său, care şi-a riscat capul ajutîndu-l pe Vodă Cuza să dea lovitura de stat de la 2 Mai 1864, pentru împroprietărirea ţăranilor (de aici vine denumirea Staţiunii 2 Mai, de pe Litoral, nu de la efemera Zi a Tineretului, promovată de UTC!), Vasile a iubit şi el, pătimaş, „talpa ţării”. Astăzi e greu să ne putem închipui aşa ceva, dar, la vremea respectivă, Vasile Kogălniceanu fusese acuzat că, prin articolele sale, a fost principalul instigator al uriaşei răzmeriţe ţărăneşti de la 1907. A fost închis la Văcăreşti, fiind eliberat după cîteva luni, la 10 august 1907, cînd guvernul publică Decretul de Amnistiere a acelora amestecaţi în tulburările ţărăneşti. (Mie, totuşi, nu-mi e prea dificil de închipuit, fiindcă ştiu ce înseamnă astfel de acuzaţii – nu mi s-a reproşat şi mie că am fost în spatele Mineriadelor din ianuarie şi februarie 1999, deşi nici nu mă mişcasem din casă?) Era perioada în care el încerca să întemeieze un partid ţărănesc, dar n-a izbutit. A trăit, toată viaţa, pînă la 1941, cînd s-a prăpădit, sub povara, ca o lespede de marmură, a numelui părintelui său. Pe hîrtia întinsă de ciudatul ţăran care îl „cerceta”, fiul statuarului Kogălniceanu se descarcă nervos şi devine slobod la „gura condeiului”: „Citind cele scrise de suflete româneşti mi s-a încălzit şi mie sufletul de român, dar mie îmi plac faptele, nu vorbele. Dacă cei iscăliţi în această carte în loc de vorbe ar făptui… de mult am fi trecut Carpaţii. Timpul nu este trecut, dar mă tem de coada de topor în mîna spionilor şi nemţofililor din România. Singurul nostru duşman este AustroUngaria. Vasile M. Kogălniceanu, publicist. 11 Martie 1915”. Să mai citim o dată aceste cuvinte, care mătură bezna ca un reflector: „Mă tem de coada de topor în mîna spionilor”… Nefericitul fenomen s-a întîmplat, cu adevărat, după numai un an şi jumătate. Fiindcă şi atunci, ca şi acum, România s-a evidenţiat prin cel mai mare procent de „cozi de topor” pe cap de locuitor, nimic de zis, la acest indicator al „nivelului de trai” sîntem pe primul loc în lume. 49) COSTIN PETRESCU. Născut la Piteşti, în 1871, dovedind şi el că acel an a dat o „recoltă” bună de creatori. A fost profesor la Şcoala de Belle Arte din Capitală. Ne reamintim că Nicolae Iorga scria despre el că este la a treia generaţie de „zugravi de biserici”. Rămîne în Istorie ca autor al frescei monumentale din incinta Atheneului Român. Dumnezeu îi prelungeşte existenţa apollinică pînă la vîrsta la care a murit Goethe, 83 de ani. De exprimat în scris, pictorii n-o prea fac. Dar şi cînd o fac, unii rostesc vorbe notabile, ca semn că s-ar putea să existe în scoarţa cerebrală o celulă a expresiei plastice primare, indiferent de uneltele folosite de posesorul ei. Fiindcă iată cît de bine sintetizează acest om starea de spirit a vremurilor, schimbînd penelul cu condeiul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat (accidentele se produc în direcţia inversă, atunci cînd scriitorii ar vrea să fie şi pictori, fiindcă diletantismul e supărător, există noţiunea de „pictor naiv” dar, din păcate, nu şi aceea de „scriitor naiv”): „A străbătut bietul Vasile Popa multe colţuri, ducînd de la unii la alţii sămînţa dragostei neamului lui. Ce ar fi dacă s-ar mai ivi mulţi mucenici ca el, care să facă să se trezească o dată la un loc glasul cel mare, glasul celui ce a tot strigat în pustiu. Costin Petrescu, pictor. 16 martie 1915, Bucureşti”. Maestrul face o „copie după natură”, la 7 ani distanţă, şi scrie, nu înainte de a consulta ceea ce notase anterior, vechea formulă de interogaţie inspirîndu-l şi acum: „Ce ar fi dacă acum după marea isbândă cei chemaţi la treabă şi-ar da seama că numai dragostea dintre fraţi este şi trebuie să fie întărirea noastră? Costin Petrescu. 4 Septembrie 1922”. 50) IOAN CANTACUZINO. Medic şi om de ştiinţă. Născut în 1863, în familia byzantină a Cantacuzinilor (Şeitanilor). Într-o carte bună de luat în călătorie, găsesc informaţii preţioase despre modul cum s-a îmbogăţit familia asta a Cantacuzinilor, în Secolul XVI: „Petru Cercel aflase că Doamna Chiajna are un mare duşman, care-i jurase pieirea. Era Mihail

Cantacuzino, care adunase o avere fabuloasă din concesionarea anumitor venituri ale sultanilor: vînzarea peştelui, vînzarea sării de mare de la Anchiol, procurarea de blănuri şi dinţi de peşte din Rusia. Îşi ridicase un castel măreţ la Anchiol, pe ţărmul Mării Negre, unde se desfăta cu prietenii, printre care se numărau atotputernicul Mohamed Socoli, Marele Vizir, şi Patriarhul Ioasaf al

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (61) Constantinopolului. În semn de aleasă preţuire, Mihail Cantacuzino se bucura de favoarea de a avea la intrarea castelului straja de cinste a unui ienicer. Admirîndu-l, turcii îl numeau «Şeitanoglu», adică fiul dracului. Mihail Cantacuzino ceru în căsătorie pe una dintre fetele Chiajnei, probabil pe Maria, şi nunta se făcuse la Bucureşti, cu mare strălucire. În drumul spre Constantinopol, izbucni cearta între noii căsătoriţi; mirele avea 58 de ani, iar mireasa numai 15. Chiajna află hotărîrea fiicei sale de a-şi pune capăt zilelor, decît să le trăiască alături de vîrstnicul ei soţ. Mircioaia trimite grabnic slujitori, care, ajungînd pe drum convoiul, răpesc pe fată de lîngă soţul ei, împreună cu toată zestrea, ba şi o bună parte din lucrurile mirelui. Faptul – dată fiind marea personalitate a bogatului grec – produce rumoare la Constantinopol. Mîndrul Şeitanoglu nu putea uita uşor ofensa care i se adusese. Către acesta încearcă să se îndrepte Petru Cercel, năzuind să folosească puterea şi setea lui de răzbunare”. (E foarte posibil ca această fată a perechii Mircea Ciobanul – Doamna Chiajna să fie cea care i-a pozat, mai tîrziu, lui Paolo Veronese.) Greci uneltitori din născare! Ei l-au trădat şi l-au dat pradă morţii, la 1714, pe Constantin Brâncoveanu, dar aveau să fie şi ei omorîţi de turci: stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul său, Domnitorul Ştefan Cantacuzino, precum şi fratele stolnicului, spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul Mînăstirii Sinaia (după un hagialîc la Muntele Sinai), al Bisericii Colţea, dar şi al Spitalului Colţea, de unde, presupun, şi tradiţia medicală a urmaşilor. Ioan Cantacuzino a fost creatorul Şcolii române de imunologie şi patologie experimentală. S-a luptat, toată viaţa, cu bolile: holera (a pus la punct un vaccin), tuberculoza, tifosul exantematic, scarlatina. A înfiinţat un număr apreciabil de dispensare rurale. Despre el, Arhiepiscopul Catolic al Capitalei (extrem de critic cu alţi români, ca Vasile Lucaciu, Take Ionescu, Delavrancea, Nicu Filipescu) scrie că era „foarte înţelept şi remarcabil”. Om providenţial, cu adevărat, fiindcă a salvat, în timp, viaţa a milioane de oameni, a micşorat suferinţa, a adus pace şi bucurie în căminele atîtor români. În mod firesc, a fost ales membru al unui mare număr de Academii şi Societăţi Ştiinţifice din lumea largă. Spun „firesc”, fiindcă la oamenii de valoare toate acestea decurg pe cale naturală, ei nu fac eforturi speciale să primească diplome, medalii, titluri onorifice, dimpotrivă, instituţiile respective se luptă pentru captarea bunăvoinţei lor. Moare în 1934, lăsînd în urma lui numeroase stabilimente de sănătate, care nu mai erau „bolniţe”, ci spitale moderne, policlinici, dispensare. Trebuie să menţionez şi pregătirea de către el a cîtorva generaţii de medici, dintre care unii au ajuns somităţi mondiale, la rîndul lor. În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului face o muncă de apostolat de o mare nobleţe, organizînd spitale de campanie, pentru îngrijirea răniţilor. În Memoriile lui Sextil Puşcariu e prezent copios. Astfel, aflăm că, în iunie 1923, Academia Română comite o mică samavolnicie faţă de savant: „Secţia Ştiinţifică a ales pe un electrician de la Poduri şi Şosele, respingînd pe Jean Cantacuzino, cu care (Victor) Babeş e vechi duşman”. Cea mai amplă şi elocventă caracterizare i-o face, însă, memorialistul la moarte, în necrologul datat Cluj, 18 I 1934: „În 14 ianuarie a murit Jean Cantacuzino. Cu el se stinge una dintre cele mai reprezentative figuri ale României. Doctorii şi colegii săi îl laudă ca om de ştiinţă; toţi sînt de acord că era un minunat organizator. Nici una, nici alta nu sînt în măsură

s-o judec. Institutul lui – dotat princiar – se pare însă că e un institut model. Se bucura şi în străinătate – mai ales în Franţa – de un foarte bun nume şi ne reprezenta admirabil la congrese şi în Comisia de Igienă la Liga Naţiunilor. Deci un om de ştiinţă, în cel mai nobil înţeles al cuvîntului, şi un profesor minunat, cu elevi numeroşi şi devotaţi. Cu totul altfel decît Babeş, cu care a trăit de altfel în necontenită hărţuială, care îi era desigur superior ca om de ştiinţă, dar nespus de inferior ca om. Şi elevii simt mai ales această superioritate sufletească, lipsită de vanitate şi invidie, la profesorii lor. Căci Jean Cantacuzino a fost înainte de toate un om. Cum tot mai rar se găsesc. Aristocrat prin naştere, educaţie şi predispoziţii sufleteşti, bogat – cel puţin înainte de război – încît îşi putea permite toate luxurile omului subţire, tînăr într-o epocă cînd (sic!) ideile generoase ale socialismului român dădeau elan sufletesc intelectualilor de la noi, ajuns, la Paris, în cercuri ştiinţifice în care se muncea cu entuziasm şi devotament, el făcea parte din acea generaţie de oameni superiori, independenţi şi plini de rîvnă la lucru, din care atît de puţini mai trăiesc azi (mă gîndesc, în primul rînd, la prietenul său intim Racoviţă). Pe lîngă aceste calităţi, frumosul bătrîn manierat, cu coama de leu şi barba albă încununînd faţa lui rumenă, din care nişte ochi sclipitori rîdeau cu o bonomie fără păreche, mai avea una: o extraordinar de înţelegătoare iubire de artă. Colecţiile lui de obiecte de artă, înainte de toate stampele lui minunate, o dovedesc cu prisosinţă. Aşa l-am văzut ultima oară. În biroul lui supraîncărcat de pînze, covoare, mătăsuri, icoane, sculpturi, scoţînd din mape imense stampele păstrate cu sfinţenie, începînd cu cei mari de tot, Rembrandt şi alţii, şi sfîrşind cu Manet, Monet şi Renoir. Le arăta cu dragoste, gustînd plăcerea privitorului, fără nici o urmă din vanitatea colecţionarului. Invitarea de a-i da un telefon cînd voi mai veni la Bucureşti, spre a mă uita cu răgaz la aceste colecţii, rămînînd şi la masă – iată că nu s-a mai împlinit. Atunci fusesem la el ca membru în comitetul unei «Alianţe franco-române» pe care o prezida. Căci Cantacuzino a fost cel mai mare şi mai convins francofil din cîţi am cunoscut. Vorbea franţuzeşte din copilărie ca un francez, absolut fără accent – accentul îl avea mai degrabă cînd vorbea româneşte –, era îmbibat, prin instrucţie şi educaţie, de clasicismul francez şi însetat de claritatea franceză. Se identificase atît de mult cu cultura franceză, încît nu mai era în stare s-o guste pe cea germană. Îmi aduc aminte de şedinţa unui comitet care avea să stabilească repertoriul unor matinee clasice, cu conferinţe introductive, pentru tineret, la Teatrul Naţional. A propus cineva pe Don Carlos de Schiller. – «Schiller? Ce oroare!», a întrerupt, profund indignat, Canta­ cuzino. (…) Acest ceva ce nu se poate defini, aristocraţia distantă, cu toată amabilitatea extremă, depărtarea de durerile discrete ale ţăranului nostru, neînţelegerea pentru cultura germană şi, cred, pentru Ardeal şi ardeleni, punea o oarecare barieră între el şi simpatia pe care aş fi vrut să i-o aduc întreagă. Şi la Academie venea rar şi nu şi-a făcut discursul de recepţie. Ca ministru al Sănătăţii în guvernul Iorga, a lăsat ca secretarul său general şi cutare director sau efor să facă lucruri compromiţătoare, fiindcă îi credea pe toţi cinstiţi cum era el. Cînd, întors în ţară, începuse, ca profesor tînăr, să impuie personalitatea sa Universităţii ieşene, liberalii – întăriţi de curînd cu gruparea socialistă – au pus la cale Viaţa Românească, pentru care le trebuia numele lui Cantacuzino. Nu ştiu cît s-a identificat el cu direcţia pe care a luat-o revista – şi care mie nu mi-a plăcut niciodată. Fapt e că, acum vreo 10 ani, cînd tot liberalii umblau să mă hotărască să primesc să fiu codirector al Cugetului Românesc, Racoviţă îmi spuse: «Bagă de seamă, că are să-ţi pară rău, cum i-a părut lui Cantacuzino!»”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


24

RM

Vineri, 19 aprilie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (102) Falsificatorul care, în 1934, aproape a distrus guvernul britanic (2) A doua scrisoare, al cărei autor ar fi fost MacDonald, suna astfel. „Trebuie să recu­noaşteţi că metodele dvs. ruseşti de șerbie şi comunism nu sînt valabile şi aici. Muncitorul nostru britanic este mai susceptibil [sic] la bunuri lumeşti şi ademeniri materiale. Este dorinţa mea ca această ţară să urmeze acelaşi drum pe care l-aţi ales şi dvs., dar trebuie să începem acţiunea cu mai multă inteligenţă”. A treia, datată 5 martie 1926, anul în care avea loc greva generală din Marea Britanie, era adevărată dinamită. Scrisă de „MacDonald” pe hîrtie cu antetul Camerei Comunelor şi adresată lui Christian Rakovski (un agent diplomatic sovietic în Marea Britanie între 1923 şi 1925, pe atunci ambasador în Franţa), cuprindea: „Orice schimbare de reajustare a alocării bogăţiilor în Marea Britanie şi de stabilire a unui sistem justiţiar care să consfinţească relaţia dintre servicii şi răsplată trebuie să fie o schimbare bruscă şi violentă. Sper să apuc acea zi, nu foarte depărtată, în care regele va putea urma calea ţarului, dar nu sînt optimist în ceea ce priveşte rezultatele acţiunii generale planificată pentru luna mai”. Lady Houston i-a arătat încîntată descoperirile sale unuia dintre principalii opozanţi politici ai lui MacDonald. Examinînd scrisorile cu mai multă atenţie, acesta a ajuns la concluzia că ele sînt nişte falsuri extraordinare. În special semnătura lui MacDonald era extrem de reuşită, dar conţinutul lor nu avea cum să fie adevărat. Se ştia foarte bine că prim-ministrul îi poartă o adevărată veneraţie regelui George al V-lea. Scotland Yard a început atunci o anchetă care a dezvăluit că, în timp ce fusese în Rusia de mai multe ori, Walker folosise un paşaport fals, evadase din închisoarea Sing Sing din New York şi nu îşi plătise nici o factură către Clubul

American. Arestat, Walker a negat falsificarea scrisorilor, dar nici nu a vrut să spună cum a intrat în posesia lor sau cum obţinuse hîrtia personală, cu antet, a lui MacDonald. Încarcerat timp de o lună pentru a fi călătorit cu un paşaport fals, a fost deportat în New York, unde poliţia îl aştepta. Povestea a fost însă înăbuşită. Convinsă să nu dea nimic publicităţii, Lady Houston a predat pînă la urmă scrisorile avocaţilor angajaţi în apărarea lui MacDonald. Nici una din ele nu a fost citită în cadrul procesului şi nici presa nu le-a putut obţine. Totuşi, Scotland Yard nu a aflat niciodată cum obţinuse Walker hîrtia de scris personalizată a lui MacDonald - sau dacă a aflat, nu a spus nimic. Rămîn îndoieli dacă a fost sau nu o afacere din interior şi dacă Walker a fost plătit de duşmanii lui MacDonald să realizeze această înscenare, cu scopul distrugerii carierei omului pe care Bottomley îl numea „fiul ilegitim al unei servitoare scoţiene”.

Un impostor regal (1) După ce a cucerit tronul englezesc de la Richard al III-lea în 1485, Henric al VII-lea - primul rege al dinastiei Tudor - s-a trezit asediat, la rîndul lui, de pretenţii false la coroana regală. Poate că a meritat aşa ceva. El însuşi era un fel de pretendent fals. Dintre aceşti farsori, doi ies în evidentă cel mai mult - Perkin Warbeck (cca. 1474-1499) şi Lamber Simnel (cca. 1477-1534). Impostura lui Warbeck a început cînd ducesa de Burgundia, sora regelui Edward al IV-lea (înainte de Richard al III-lea), a răspîndit zvonul că nepotul ei, Richard Plantagenet, duce de York, a evadat din Turnul Londrei. Desigur, Richard şi fratele său („Prinţii din Turn”) erau demult răposaţi, sufocaţi în somn şi îngropaţi în secret, dar nu era greu să-i convingi pe oameni că cei doi încă mai puteau fi în viaţă. Acest zvon circulînd deja, agenţii ducesei au descoperit un tînăr pe nume Perkin Warbeck, dispus să joace rolul necesar. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

La magazin 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Un vînător intră într-un magazin de profil: - Pantaloni de camuflaj aveți?, îl înreabă pe vînzător. - Da, ... (Finalul dialogului se poate găsi pe liniile 4/ și 6/, după dezlegarea careului.) ORIZONTAL: 1) Prinsă de vînători – Cîini de vînătoare; 2) A pierde din vedere – Vechiul iranian; 3) Au dinți lipsă – Tăiat pemargini; 4) ...; 5) Piatră semiprețioasă – Număr scurt! – Bătute la spate; 6) ...; 7) Serviciu medical – Neamț (auto) – Maria Cornescu; 8) A ciocni dinții cu zgomot; 9) Casă de gheață – Prăjitură alungită; 10) A se odihni – Rîu brazilian – Timpuri geologice; 11) Prăjitură cu fructe – Călugăriță. VERTICAL: 1) Armă de vînătoare – Voce medie – Scut!; 2) Obicei religios – Mică apă curgătoare; 3) A aprinde focul – Organ de mașină; 4) Cadou – Teren gol! – Nivel gol!; 5) Nu! – Grăsime de porc; 6) Beciul casei; 7) Inimă de poet! – Unitate de energie – E o bestie; 8) Unitate de masă – La nevoie se cunoaște; 9) Mare campion – Placă muzicală – Au bani mulți; 10) Oameni pierduți – Perfect rotund; 11) A-și reface puterea – Nu-i a bună. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Metale” 1) ARAMIT – ALB; 2) LUCIU – FIER; 3) UP – NICHEL; 4) MESE – A – VEL; 5) I – TROFEE – I; 6) NUIELE – ADN; 7) IGLU – LA – UI; 8) U – O – FETICA; 9) NURI – RAT; 10) AUR – EMISIE; 11) ACID – HUILA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.