Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
RM
romÂnIA MARE
Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR
C H R I S TO S A Î N V I AT ! TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
Evanghelistul scrie că atunci cînd Isus a fost împuns cu sulița, pe cruce, I-au curs sînge și apă. Sînge, desigur – dar apă? Eu cred, mai degrabă, că erau lacrimi. CORNELIU VADIM TUDOR
EDITORIAL Săptămîna Mare: rachete nucleare și nebunia gazelor de șist!
Motto: „E-o fierbere ciudată, manevre militare/ Mari deplasări de trupe, pe mare, pe uscat/ Încep să scoată capul focoase nucleare/ Azi, echilibrul lumii s-a rupt şi e păcat”. corneliu vadim tudor
Săptămîna Mare nu mai e de ceva timp un prilej de reculegere, liniște, iubire și pace. Îmi aduc aminte cu groază de bombardamentele din Belgrad, cu acele sinistre mesaje „Paște fericit” scrise pe bombele americane, semn clar al unei națiuni ,,civilizate” cu care, între timp, am devenit parteneri. Acum, niște radicali musulmani au aruncat în aer biserici catolice… în zi de Paști. Sigur, unii sînt teroriști, alții sînt ,,garanții păcii” în lumea întreagă. Și tot apropo de ,,pace” și de parteneri strategici a venit o veste… care chiar mă înspăimîntă – rachete nucleare în România! Despre ce e vorba? Unul dintre cei mai interesanți autori de pe Internet este un anume Dan Diaconu, un economist care judecă pragmatic și, totodată, vizionar al unor situații din diferite domenii. De fapt, nu știu dacă personajul există ca atare, sau sub acest nume se ascunde un grup de oameni inteligenți, deciși să tragă semnale de alarmă. Pentru că asta fac articolele lui Dan Diaconu – bine informate, atrag atenția asupra unor aspecte deseori ignorate. ,,Turcia amenință - de data aceasta apăsat - SUA că, în cazul în care i se va refuza comanda de F-35 va cumpăra SU-57 de la ruși”, scrie Diaconu, continuînd, logic, ,,asta ar însemna ieșirea de facto din NATO a Turciei și recreionarea structurii strategice a zonei”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
ANUNȚ IMPORTANT! Următorul număr al revistei noastre va apărea la chioșcuri în perioada 8-10 mai 2019
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Cum pot trăi atîția oameni fără Isus Christos? (1) Dragii noștri, iată-ne din nou, în Ajun de Paște, în fața dvs. la o nouă ediție a „Cinei Creștine”, pe care eu nici nu mai știu s-o numerotez. Colegii din conducerea partidului îmi spun că este vorba de cea de-a 34-a ediție. Astăzi avem în mijlocul nostru niște oameni din străinătate, care au inimi de români și care, la rîndul lor, iubesc foarte mult bătrînii. Este vorba despre un oaspete din Israel, născut în România, dl. Albert Poch. Este un om care, înainte de a-l cunoaște personal, a avut mărinimia de a-mi dărui o Biblie lucrată artizanal, în Israel, cu coperți de lemn, cu frumoase incizii florale, iar pe prima copertă se află un „ochi” de sticlă, în care clipocește apa sfîntă a Iordanului, iar pe ultima copertă, tot într-un „ochi” de sticlă frumos asamblat, există pămînt de la Mormîntul Sfînt. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (21 aprilie 1997, sediul Fundației Umaniste „România Mare”; discurs rostit liber, la cea de-a 34-a ediție a „Cinei Creștine”)
Pate fericit! E Paştele, prieteni, pe-o cruce de lumină Mîntuitorul nostru la noapte o să vină Va da deoparte piatra cu braţul Lui cel sfînt Soldaţii or să cadă netrebnici la pămînt Nu are chip de înger, nici voce de copil E aburul psaltirii pe fluviul lui April De veţi vedea în iarbă icoana unui miel Împărăţind o lume - să ştiţi că este El Cutreieră prin haos de două mii de ani Azi îl trimite Tatăl din nou la Ghetsimani E semn înalt că vine şi nu va mai pleca Ticăloşită-i lumea şi epoca e grea Ucide fiu pe tată şi maica pruncul său E foamete, şi spaimă, şi-o ducem tot mai rău E vremea de pe urmă, Sodoma stă să cadă Catapeteasma lumii plezneşte ca o spadă Azi nu mai e ruşine, nici frică de păcat Devine tîlhăria politică de stat În numele iubirii de oameni şi dreptate Se minte şi se fură, se spulberă tratate Parcă întreaga spumă de drojdie şi sînge A veacului acesta pe frunte ni se strînge Ce-i de făcut? Şi cine mai ştie calea bună? Popoarele par turme pe vreme de furtună Biserica, ea însăşi, şi-a pîngărit amvonul În trîmbiţe tuna-va curînd Armaghedonul Şi-n larma asta surdă de arme funerare Într-un halou de flăcări stă Îngerul călare Aduce din înalturi o veste tuturora: Nădejdea e în Domnul! Nu disperaţi! E ora! Cu cît mai grea-i zăbala la gura unui veac Din crucea răstignirii noi muguri se desfac Azi înfloreşte lemnul pe care-a stat Isus Cununi de lauri verde pe frunte I s-au pus Îngenunchiaţi a rugă, smeriţi-vă trufia E Paştele! E noaptea cînd a-nviat Mesia! Încondeiate ouă cu picurări de ceară În roşu, mov, albastru şi coajă gălbioară Ispite ne trimite rubinul stins în vin Împărtăşit cu frunze sfinţite de pelin Bat clopote de aur spre slava lui Christos Azi nu mai moare nimeni, tot omu-i mai frumos Îngenunchiaţi pe brazda izvorului creştin Arsura să vi-o stingeţi la rîul cristalin E vreme pentru toate: şi pentru milostenii Şi pentru liturghia acestei nopţi de Denii Jur împrejurul nostru-i un cîmp de lumînări Dumnezeiască pace va fi în patru zări Biruitor cu moartea pre moarte a călcat Nu plîngeţi! Aleluia! Christos a Înviat! Corneliu Vadim Tudor, 14 aprilie 2014
A D E VĂ RAT A Î N V I AT !
NR. 1489 l ANUL XXX l Vineri 26 APRILIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Vineri, 26 aprilie 2019
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
RM
Apariie editorial
F N.A.T.O. minte de îngheaţă O.N.U. F Catarama şantajează Televi ziunea F Afară cu banda lui Țiriac! F O ţigancă rea şi urîtă ca o plagă împuşcată F Stimaţi borfaşi, trădători şi criminali, iertaţi-ne! F Împărăteasa Veroleana la răscruce de vînturi F Napoleon la Iaşi
PARTEA I F Omenirea începe să-şi piardă încrederea în O.N.U. şi N.A.T.O.! Un ziarist francez a dezvăluit recent că Lordul David Owen a stabilit cu precizie că obuzul care a provocat masacrul din Piaţa Markale fusese tras de musulmanii bosniaci, care, astfel, şi-au ucis 68 de confraţi şi au rănit alte cîteva sute, pentru a determina bombardarea aviatică a... sîrbilor. Şi, cu toate astea, adevărul a fost ascuns cu bună-ştiinţă de factorii de „pace” internaţionali. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi intervenit diplomaţia rusească, cea care, mai mult ca sigur, ştia foarte bine cine sînt ucigaşii de la Markale? F Un ofiţer superior ne-a relatat că atunci cînd generalul Spiroiu a încheiat în Israel tranzacţia frauduloasă cu obuzele, care nu se potrivesc deloc tunurilor de pe tancurile româneşti, atît la începerea tratativelor, cît şi la încheierea lor, fiecare membru al delegaţiei române (inclusiv Manivelă) a primit de la gazdele evreieşti cîte un plic cu dolari. Se cam îngroaşă gluma cu pungaşul ăsta, care a buzunărit țara și acum se pregăteşte să se ducă la Bruxelles, să-şi pape milioanele de dolari. Mîna lungă şi scheletică a sărăciei noastre naţionale îl va ajunge şi acolo... FÎntreaga ţară a fost întîi stupefiată şi pe urmă scandalizată de neruşinarea acelui bişniţar de la firma suedeză IKEA, care, pus de Ion Țiriac şi de cumnatul acestuia, Dan Petrescu, a concediat (în limba engleză!) 1.600 de români de la Fabrica de Mobilă din Codlea. Asta e privatizarea voastră, hoţilor? Să-i aduceţi pe români în sapă de lemn, să podidiţi cu lacrimi ochii femeilor, să le înfometaţi copiii? Ar trebui ca toate proprietăţile pe care i le-a făcut cadou evreul Petre Roman miliardarului în chiloţi, Ion Țiriac, să fie confiscate printr-un decret prezidenţial, începînd cu piaţa fostului Teatru Naţional din Bucureşti (lîngă Palatul Telefoanelor), unde lacomul ăsta fără obraz şi fără ţară plăteşte chirie... 3 lei pe metrul pătrat! F Despre toate acestea, preşedintele P.R.M. a rostit o incendiară interpelare în şedinţa de luni, 14 martie, a Senatului, pe adresa ministrului de Interne şi a ministrului Justiţiei – dar, fireşte, Televiziunea antiromânească nu a difuzat nici o secvenţă, din moment ce şi aici se fură ca-n codru. F Ştiţi cum s-a învîrtit Viorel Cataramă de o emisiune TV în direct, în care el poza în capitalistul bun, faţă de imperialiştii străini? Prin şantaj: în urmă cu cîteva luni, el dăduse în judecată redacţia economică a Televiziunii şi, ca să-şi retragă acţiunea, a cerut ca preţ o transmisie în direct. Mai ceva ca-n „Dallas”! F O altă minte rătăcită, care n-a citit în viaţa ei o carte pînă la capăt, este ţigăncuşa aia pe nume Roxana Iordache. Rea şi urîtă ca o plagă împuşcată, balaoacheşa asta scrie cu piatră vînătă, nimic nu-i place, tot cu fundul în sus este, ea zice că o remarcă „agenturili” şi o face cineva şi pe ea şefă peste vreun trotuar. De unde aţi scos-o, fraţilor, pe naşparlia asta? Fiecare înjurătură groasă de-a ei vă anulează orice diplomă, orice ştiinţă de carte, orice brumă de credibilitate la cititori. După ce 1-a luat între aripile-i de abanos, pline de mărar şi pătrunjel, pe infractorul Spiroiu, zburătoarea îi dă note la purtare şi turnătorului Coposu. Opoziţia reacţionară degeaba sare să-1 acuze pe Adrian Păunescu, fiindcă nu el, ci ziarul „Azi” (al lui Petre Roman) şi revista „România Mare” au publicat prima oară notele informative date Securităţii de bătrînul halterofil, care îi ducea bagajele lui Iuliu Maniu. Le place, nu le place, asta-i situaţia, Coposu dădea cu scrisul, cum se zice, deşi prin anii ’80 nu-l mai silea nimeni s-o facă, dar el pentru asta lua bani, că doar nu credeţi că fuma două pachete de Kent pe zi numai din pensie! Şi mai mult ca sigur că nimeni nu l-ar fi atins acum nici cu o floare, dar tot el a făcut gălăgie, skelet-boy, acuzîndu-ne pe noi zi de zi: comuniştilor, ceauşiştilor, securiştilor, ştiţi bine ce-a fost la gura aia a lui, senzuală ca Bariera Vergului, carbonizată în marele foc ce-a mistuit Bucureştii în anul 1847. Acum i-a apucat chirăiala pe toți, nu le convine. În furtuna asta declanşată într-un pahar cu apă, unde-şi
ţine Opoziţia proteza, se bagă şi puiul de cioară să-şi înmoaie ciocul, pentru că ce scrie cu picerele Roxana Iordache fata lui Bulache? „Aşa cum a remarcat întreaga presă română, de la stînga la dreapta, chiar şi declaraţiile date cu forţa (?!) la Securitate de către domnul Corneliu Coposu CONSTITUIE O PROBĂ DE DEMNITATE (subl. n.). Nu făcea decît să apere poporul obidit, în timp ce specimene ca Păunescu, Vadim sau Dan Zamfirescu înălţau ode «cîrmaciului şi savantei»“. Noi v-am avertizat că, dacă o înţepaţi pe asta, curge pepsi la litrul falsificat de Caramitru. Deci, cînd îi turna pe Paul Goma, pe Alexandru Ivasiuc, sau pe alt om de curaj, Coposu dădea o probă de demnitate şi apăra poporul obidit. Şi prin ce mijloace îl torţionau securiştii pe ciripitor ca să scrie tot ce ştie şi tot ce află de la prieteni? A fost strîns cu uşa, i s-a băgat cu forţa Doina Cornea în pat şi s-a bărbierit cu coasa ei, i-au vîrît în gură vreo ţigară aprinsă invers? Şi după „specimenele” alea, de ce nu figurează şi patronii „României libere”, Octvian Paler, Anton Uncu şi P.M. Băcanu, care scriau cu frenezie despre Ceauşescu – P.C.R.? Delirul coropişniţei scrumeşte hîrtia de ziar: „Fără frica lui Dumnezeu, ei (guvernanţii – nota red.) continuă să acuze şi să denigreze, în loc să-şi ceară iertare, ca prim pas spre propria reabilitare”. Asta cam aşa e, drept pentru care propunem un proiect de lege pentru iertare: „Subsemnatul cutare şi cutare, îl rog pe dl. Corneliu Coposu să mă ierte că m-a turnat la Securitate, orb şi bicisnic ce sînt, eu nu mi-am dat seama că el apără poporul obidit, şi-l mai rog și pe dl. Alexandru Paleologu să mă ierte, fiindcă şi el m-a turnat tot acolo, cu mult rafinament fanariot, dar dl. Nistor Bădiceanu ce cusur are, să mă ierte şi el, pentru că în vreme ce eu îmi cîştigam cu sudoare suta de lei pe zi, el jefuia Baza de Aprovizionare Tehnico-Materială a unui judeţ, de-a fost închis de două ori ca un tîlhar de rînd, dar aici e tot mîna Moscovei, vă daţi seama, drept pentru care o să mă rog în genunchi să mă ierte şi dl. George Pruteanu, de la «Evenimentul zilei», pentru că am fost un laş fără sînge-n aortă atunci cînd eu trăgeam cu porcu’ şi sforăiam noaptea, după o zi de muncă, iar el se jertfea pe altarul democraţiei şi spărgea maşini şi apartamente prin judeţul Iaşi, desigur, ca să dea o lovitură de moarte atît regimului dictatorial, cît şi acelui district unde a funcţionat ca prim-secretar «măi animalule», şi tot iertare voi cere şi lui Nicolae Manolescu-Apolzan, că mie nu mi-a dat prin gînd să fiu odraslă de legionar şi apoi să-i glorific pe Lenin şi Gheorghiu-Dej în articole vibrante, şi să închin osanale colectivizării forţate a agriculturii, dar, cerule, primeşte-mi acum şi tînguirile smerite în faţa Anei Blandiana, fiindcă ea se flagela şi se tăvălea prin fînul de curînd cosit cu tovarăşul Gogu Rădulescu, pînă l-a băgat în groapă, dînd astfel o cumplită lovitură la gioale C.P.Ex.-ului şi, desigur, tot vinovat mă simt şi faţă de Mircea Iorgulescu, un minoritar sacrificat, care a cîntat mereu la trei ţambale, întîi l-a omorît pe ta-su cu toporul împreună cu mă-sa și cu frate-su, pe urmă a scris mii de pagini despre Congresul al IX-lea al P.C.R. şi Nicolae Ceauşescu, după care a şters-o englezeşte la «Europa Liberă» şi e un democrat pur sînge, dar la cîţi nu trebuie oare să le cer iertare? Lui Rîmaru, lui Walter Roman, lui Silviu Brucan şi tuturor acelora care au furat, au minţit, au turnat, au călcat pe cadavre, în timp ce eu munceam ca o vită de povară şi vorbeam copiilor mei de cinste, de adevăr şi de triumful binelui. Iertaţi-mă, hoţilor şi călăilor, titani ai Renaşterii Delincvenței, voi aţi avut dreptate!”. (va urma)
ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 18 martie 1994)
Vasile Cerlincă, un vechi și devotat susținător al fenomenului ,,România Mare”, este semnatarul unui nou volum, intitulat ,,Scrisoare către Dumnezeu”, cuprinzînd rugăciuni, cîntece, poezii, proverbe religioase etc. În chiar ,,Cuvîntul autorului”, acesta își mărturisește crezul divin, care i-a fost sursă de inspirație și sprijin în realizarea demersului său publicistic: ,,Am reușit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să public a cincea carte, trei volume de poezii populare, o carte de aforisme, iar acum un volum de poezie creștină, cîntece creștine, proverbe creștine. Le-am adunat pe toate în această carte și o dedic celor care-L caută pe Christos și vor să-L întîlnească”. Dedicația autorului: ,,Am onoarea să dăruiesc această carte domnișoarelor Lidia și Jeni, doamnei Doina, în semn de prețuire și respect, în memoria lui Corneliu Vadim Tudor. Din toată inima, cu mult drag, Vasile Cerlincă. Aprilie 2019”. Volumul oferit a fost însoțit de o scurtă epistolă a autorului, adresată Lidiei Vadim Tudor, redactorul-șef al revistei noastre. ,,Am reușit să mai scot o carte de sub tipar, o carte despre CREDINȚĂ și despre DUMNEZEU. Ați primit numeroase cărți de la poeți și scriitori de valoare, și vă rog să primiți acum și noul meu volum, strădania literară a unui om simplu, a unui muritor de rînd. Este cea de-a cincea carte publicată, pe care mi-am dorit-o de ani de zile. Dacă acum sînt și eu invitat la posturile locale TV din Suceava, dacă scriu și apar în presa locală și, uneori, în revista mea de suflet, «România Mare», recunosc că meritul nu este al meu, este al tatălui dvs., mentorul meu, Corneliu Vadim Tudor. De la el am deprins dragostea de carte, de a scrie, de a citi, de a învăța mereu. Spun cu orice ocazie că el mi-a schimbat viața, datorită lui am devenit cunoscut în Suceava. Îl prețuiesc enorm, am avut atîtea de învățat de la el, pe plan politic și uman, încît cuvintele îmi par insuficiente. La urma urmei, contează doar ceea ce simți în suflet. Despre toate aceste lucruri povestesc oriunde sînt invitat. Am spus mereu: nu au fost doi ca Vadim în România, nimeni nu se poate compara cu el. Mulțumesc Bunului Dumnezeu că am cunoscut un asemenea OM minunat, pe care-l plîng și-l pomenesc mereu în rugăciunile mele. În această carte am precizat, în «Cuvîntul autorului», că am cules cîteva poezii creștine de-ale lui Vadim, creații scrise de un poet cu mare credință în Bunul Dumnezeu. Am încredere deplină și speranță că revista noastră va merge mai departe, va trăi, iar, prin intermediul ei, românii care l-au iubit pe tatăl dvs. îl vor vedea mereu viu și numuritor. În ceea ce mă privește, vă promit că revista «România Mare», în fiecare săptămînă, va fi în casa mea. Cu mult drag și respect, VASILE CERLINCĂ”
RM
3
Vineri, 26 aprilie 2019
Pastorală de Armindeni Iubiţi compatrioţi, am bucuria de a mă adresa dvs. acum, între două sărbători memorabile ale Umanităţii: Paştele şi Ziua de Armindeni. De aproape 2000 de ani, lumea creştină celebrează Învierea Domnului nostru Isus Christos care este, neîndoielnic, cea mai importantă sărbătoare creştină. Dacă miracolul Învierii n-ar fi avut loc, cu adevărat, atunci totul n-ar fi fost decît o poveste frumoasă, dar lipsită de noimă. Inima Bibliei se află în Evanghelia după Ioan, e vorba de un text ca o bijuterie miniaturală, pe care prea iubita mea mamă, de cîte ori îl citea, lăcrima fără voie: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu Lumea, încît a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Tot astfel vă voi spune şi eu astăzi, cu smerenie şi dragoste de frate, să vă întoarceţi faţa către Dumnezeu, să nu vă aduceţi aminte de El doar la restrişte, sau de sărbătorile însemnate cu roşu în calendarele religioase, ci în orice zi a anului. A fi creştin înseamnă a avea în permanenţă, în inima ta, un mic altar de rugăciune, înseamnă a trăi cu frica lui Dumnezeu, a nu minţi, a nu fura, a nu face rău semenilor tăi. „Cine speră în minuni, să-şi întărească credinţa” – scria marele poet german Johann Wolfgang Goethe, cel care în „Faust” a zugrăvit o dimineaţă de Paşte înălţătoare, cu ţărani, meseriaşi, tîrgoveţi, soldaţi, tineri şi tinere, care se simt mai înalţi, mai frumoşi, mai curaţi sufleteşte, în dangătele de bronz ale clopotelor Învierii. Iar Poporul Român are nevoie acum de o minune dumnezeiască, pentru a fi mîntuit şi a ieşi din prăpastia adîncă unde forţele răului l-au prăvălit. Al doilea praznic al acestor zile de primăvară este Sărbătorirea Muncitorilor. Ea e intrată în memoria Neamului ca Ziua de Armindeni, ceea ce în slava veche însemna „Ziua Proorocului leremia”. Eminescu însuşi o slăveşte în versurile de tinereţe „Azi e Zi Întîi de Mai/ Azi e ziua de Arminden”. Ea este celebrată de muncitorii şi breslaşii români cu mult înainte
Sfintele Paşti Isus Christos reprezintă cea mai frumoasă legendă a umanităţii. Iar din această legendă, cea mai glorioasă pagină o constituie Paştele. De ce nu Crăciunul, cum afirmă aproape toţi slujitorii bisericii? Pentru simplul motiv că la naşterea sa, cel hărăzit să devină Mîntuitorul lumii era aidoma oricărui copil, nu putea, nu avea cum să se implice în evenimente, alţii erau eroii maturi şi activi ai acelui miracol. Pe cînd Răstignirea şi Învierea Sa sînt pline de vorbele sale, de înţelepciunea şi tragismul făpturii Sale. Nu diminuez însemnătatea Crăciunului în raport cu cea a Paştelui. Dar la Crăciun, bucuria e prea mare, parcă un fir cosmic leagă destinele protagoniştilor şi le fereşte de rău – pe cînd Paştele înseamnă drama supremă, care ne face pe fiecare dintre noi să ne imaginăm în locul lui Isus pe cruce, să însetăm şi să ni se dea oţet, să lăcrimăm la fiecare piron bătut în palme sau în picioare, să înotăm în apele morţii odată cu ultima suliţă înfiptă în coapsă. Paştele înseamnă coroana de spini şi urletele unei mulţimi sangvinare, înseamnă Golgota şi tragerea la sorţi a miraculoasei cămăşi. Înseamnă cutremurul de pămînt şi întunecarea cerului. Iar aşa ceva impresionează pentru toată viaţa pe muritorul de rînd şi contribuie în cea mai înaltă măsură la pasul spre creştinare. Şi mai este ceva în gigantica orgă de patimi a Paştelui, ceva care face din această sărbătoare cea mai înaltă expresie a originii divine a lui Isus. Este vorba despre Înviere. Nimeni nu se mai întorsese pînă atunci din moarte – cazul soldatului Er din dialogul platonician pare a ţine mai mult de o moarte aparentă, eroul său fiind trezit la viaţă de flăcările rugului. Pe cînd Isus a murit cu adevărat moarte de martir şi, aşa după cum anticipau proorocirile, s-a întors din nou la viaţă, printre ai săi, pentru o ultimă privire asupra ogorului însămînţat de el, pentru a îi convinge cu argumentul suprem pe ucenicii Săi că este cu adevărat Fiul Domnului, că Dumnezeu există şi că Împărăţia lui va veni. (…) Fiecare picătură din sîngele, lacrimile şi sudoarea lui Isus a avut darul să sape în timp şi spaţiu temeliile unei ctitorii bisericeşti. Şi nu există o mai desăvîrşită poezie în civilizaţia lumii, decît acel verset unic, rostit în Evanghelia lui Ioan: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El“ (subcapitolul „Şarpele de aramă“, 3; 15, 16). Iubita şi regretata mea mamă (care îşi celebra numai de Paşte ziua de naştere), de cîte ori citea aceste rînduri, plîngea… Într-o recentă carte publicată la Editura Stephanus din Bucureşti, cu titlul „Cele şapte cuvinte de pe cruce“, de Richard Wurmbrand, am aflat învăţăminte pilduitoare pentru interpretarea corectă a vorbelor rostite de Isus înainte de a-şi da duhul. Ar fi ideal ca tot omul să înţeleagă faptul că Paştele nu reprezintă numai ocolul bisericii şi acel sublim imn byzantin „Christos a Înviat din morţi“, nu e numai recuzita frumoasă
de orice semnificaţie de ordin politic, cel puţin de 150 de ani încoace, iar memoria documentelor ne vorbeşte de ieşirea la iarbă verde a înaintaşilor noştri, care închinau un pahar de pelin rubiniu şi luau o gustare în larma muzicilor cîmpeneşti şi a hîrjoanei copiilor. Fiindcă noi, românii, de cînd ne ştim pe lume, pentru copii trăim, pentru ei ne jertfim, cu convingerea că dacă nouă ne este astăzi mai greu, măcar lor să le fie mai bine mîine. De bună seamă, cel mai împătimit rob al muncii a fost Isus Christos – pentru miliarde şi miliarde de oameni ai Planetei, de zeci şi zeci de generaţii. El a fost şi muncitor, şi semănător, şi pescar, şi vindecător. Astăzi, Poporul Român are nevoie, mai mult ca oricînd, de ocrotire dumnezeiască. Aproape nimic nu merge cum trebuie în Ţara noastră. „Nişte răi şi nişte fameni” au scos totul la vînzare, au lichidat milioane de vietăţi şi sute de fabrici, au închinat Ţara unor forţe satanice, de-a ajuns mîndra Românie ca o epavă eşuată în mlaştină. „Atunci cînd un sărac mănîncă un pui de găină, înseamnă că e bolnav ori săracul, ori puiul” – spune un vechi proverb, care parcă niciodată n-a fost mai actual ca acum. De 7 ani sînteţi minţiţi, jefuiţi, batjocoriţi de toate liftele fără frică de Dumnezeu. În curînd va sosi şi vremea mea, iar eu vă voi face dreptate. Apar astăzi în faţa voastră pentru a vă aminti cîteva lucruri esenţiale: sămînţa demnităţii româneşti n-a pierit, mai există destule forţe iubitoare de Ţară, care nu vor pîngări, nicicînd, drapelul Tricolor, iar puterea de regenerare a Neamului Românesc este fantastică. Primiţi, aşadar, salutul Partidului România Mare – care este cel mai curat, cel mai drept, cel mai curajos şi cel mai creştinesc bastion de apărare al celor mulţi şi nevoiaşi. Abia acum puteţi compara, abia acum vă puteţi da seama cine v-a minţit şi cine v-a vrut binele. Mereu sînteţi intoxicaţi cu şabloane de genul „Nu există alte soluţii!”. Eu vă spun că există, dar pentru salvarea Ţării e nevoie de patriotism, de cinste, de muncă, de o judecată sănătoasă, de hotărîrea de a lua taurul de coarne, pînă nu e prea tîrziu. Veniţi degrabă alături de noi! Christos a-nviat! (29 aprilie 1997, Mesaj prezentat la TVR) a vopsirii neprihănitelor ouă şi făgăduiala ca măcar atunci, în acea duminică, să fim mai buni, mai primăvăratici, mai curaţi, aşa cum sînt personajele memorabilei scene din „Faust“, de Goethe, care ies la plimbare în burg sub cadenţa clopotelor purificatoare. Paştele este şi aşa ceva, desigur, dar totodată e cu mult mai mult. E puterea noastră de a înţelege cît de cumplită a fost jertfa asumată de Isus pe drumul ocării, către dealul supliciului, iar mai apoi pe cruce. El ştia toate acestea şi nu s-a opus. Intra în destinul său irepetabil să moară ca om şi să învie ca Dumnezeu. Dar, pentru o mai bună cunoaştere, pentru o retrăire reală a stării de spirit de atunci, să reproducem cele 7 propoziţii, pe care Mîntuitorul le-a rostit pe cruce: 1) Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!; 2) Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!; 3) Femeie, iată fiul tău – iată mama ta!; 4) Eli, Eli, lama sabahtani?; 5) Mi-e sete!; 6) S-a săvîrşit!; 7) Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez Duhul… Între aceste rostiri, auzite de toată lumea înmărmurită sub cruce, s-au scurs minute lungi, la acea amiază de vineri. Făptuise Isus vreun păcat atît de cumplit, pentru orice instanţă de judecată, încît să trăiască cel mai barbar martiraj din istoria lumii, moartea prin crucificare? Nicidecum, El aşa trebuia să moară, numai aşa. Tot astfel după cum Iuda numai în felul lui propriu putea muri: după ce a aruncat arginţii trădării înapoi, în Templu, el s-a spînzurat, dar grotescul căinţei sale a fost pe măsura vînzării, pentru că nici funia nu l-a ţinut şi a căzut cu capul în jos, a plesnit în două, prin mijloc, şi i s-au revărsat pe pămîntul secetos măruntaiele. Cîtă mizerie în moartea lui Iuda şi cîtă nobleţe, cîtă curăţenie în moartea lui Isus! (…) Iată de ce cred cu toată tăria în viaţa de apoi. Pentru că omul nu e creat întîmplător şi el nu seamănă cu nici o altă vieţuitoare, iar vocea aceea lăuntrică a gîndului, imaterială şi totuşi de o forţă năpraznică, este partea lui de dumnezeire. Pentru că prea e perfectă armonia universului ca să nu existe o forţă guvernatoare, un spirit suprem, care face ca în fiecare primăvară să răsară iarba, care îndrumă zborul uluitor al păsărilor în marile migraţii, care veghează miracolul maternităţii, care aprinde făcliile stelelor pe cer, care a separat, cu bună ştiinţă, graiurile pămîntului, care aparent nu se amestecă, dar sub sceptrul lui se face totul, se nasc şi se năruie imperii, se pune chiar piciorul pe Lună… A cunoaşte şi a înţelege patimile lui Isus înseamnă a primi iluminarea de a trăi în spirit creştin. Iar marea izbîndă a Paştelui asta înseamnă. Ne-a învăţat că din durere se naşte mîntuirea. Ne-a învăţat că viaţa ne-a fost dată în dar pentru a trăi în contopire cu valorile cele mai pure ale decalogului, pentru a creşte şi a ne înmulţi, după porunca biblică, pentru a aduce imnuri de slavă principiului divin, fără de care nu am fi existat. Un pui de pasăre, înainte de a se naşte, îi spune mamei sale: „Mamă, ce bine e în ou, e cald şi plăcut, n-aş mai vrea niciodată să plec de aici!“. Iar mama îi răspunde: „Taci, fiule, şi aşteaptă, căci vei vedea o lume şi mai frumoasă, cu aer dulce, şi verdeaţă, şi multă lumină“. Iată de ce cred în Isus şi în existenţa unei alte vieţi. Iată de ce, la fiecare Paşte, trăiesc o eternă copilărie. Christos a Înviat!
CORNELIU VADIM TUDOR
Pace vou! Nicicînd n-a fost un Paşte mai tragic pe Planetă Explozii, catastrofe, nu-i pace sub măslini E pentru prima oară cînd Dumnezeu regretă Că-n lupta altor neamuri se sting mai mult creştini. E-o fierbere ciudată, manevre militare Mari deplasări de trupe, pe mare, pe uscat Încep să scoată capul focoase nucleare Azi, echilibrul lumii s-a rupt şi e păcat. N-au învăţat, se pare, nimic din Atlantida Şi nici din Hiroşima n-au tras nici un folos Ne vîntură neantul cu cancer şi cu SIDA Istoria se-ascunde precum un melc fricos. Au înflorit copacii, bat clopote de Denii Ierusalimul, iată, de ploi a înverzit Şi pelerini cu torţe şi scumpe mirodenii Sosesc din toată lumea pe-acest pămînt sfinţit. Mormîntul gol îmi pare că-i leagănul din care Se-nalţă Omenirea cu braţele spre cer Miraculoasă noapte! Ce binecuvîntare! Azi plîng cu rouă sacră şi cuiele de fier. Miresme dulci revarsă a răstignirii cruce O rază albăstruie aprinde lumînări Transfiguraţi, creştinii dau buzna să apuce Un mic crîmpei din focul sosit din depărtări. Aici sînt toţi martirii creştini, unde-i Mesia Toţi cei ce pentru cruce amar au pătimit Scriptura ne învaţă: a lor e veşnicia A celor ce se roagă-n genunchi şi s-au smerit. Şi totuşi, ne apasă o negură pe pleoape Pe inimile noastre un lacăt greu s-a pus Nicicînd n-a fost războiul atîta de aproape Ne merităm bătaia cu biciul lui Isus. Neliniştite clipe, şi ameninţătoare E zăngănit de săbii şi încărcări de puşti Zăpezi ca de Sodoma cad peste pomii-n floare Şi cîinii violenţei au fost scăpaţi din cuşti. Eu i-aş aduce-n lanţuri pe toţi conducătorii La judecata dreaptă a Sfîntului Mormînt Toţi în genunchi să cadă, să vadă muritorii Că-i risipeşte Domnul ca pe o pleavă-n vînt. Şi că din cap le scoate războiul tuturora Fiindcă Isus pe nimeni, nicicînd nu a ucis Treziţi-vă, voi, lideri, cît nu-i tîrziu! E ora! Apocalipsa este un iad de nedescris! E Paştele! E vremea să vă aveţi ca fraţii Cu moartea peste moarte Mesia a călcat El cîntă: ,,Pace vouă!” - aşa că slavă daţi-I Osana! Aleluia! Christos a Înviat! Corneliu Vadim Tudor
4
Vineri, 26 aprilie 2019
Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor
Poveste de Paști Paștele are farmecul lui... La noi, în casă, copil fiind, această sărbătoare era tratată cu credinţă şi rugăciune de întreaga familie... Îmi amintesc cum, odată cu intrarea în Postul Mare, nimeni din casă nu mai avea voie să suduie, iar de mîncat de dulce, nici vorbă... Adică, ouă, carne, lapte etc. Pentru noi, era simplu să respectăm Postul, fiindcă oricum nu aveam de nici unele în casă. De sărbătorile Paştelui, mama se îngrijea să ne facă şi nouă pască, ouă roşii, cozonac, măcar în această zi, și să nu mai alergăm cu traista de gît după urzici pe dealurile din preajma satului... Era o bucurie Paștele, nu doar pentru noi, ci pentru toţi sătenii cu familii sărmane, pentru că vremea se încălzea, iar soarele, cu belşugul lui de raze, ne dezmierda oasele îngheţate de gerul aspru al iernii... Cu o zi înainte să frămînte aluatul pentru pască şi cozonac, mama îmi amintea ce aveam de făcut, trecînd cu degetele-i uscate de muncă peste capul meu, cu părul tuns, în scări, cu foarfecele: - Daniele, mîine, odată cu ivitul zorilor, ai să te duci la mătuş-ta Bia să faci focul la cuptor... Am vorbit cu ea... Vezi să nu adormi pe vatră... Avem multă treabă azi!... Ceilalţi fraţi aveau de făcut alte treburi mai grele decît mine: de ridicat la vie, de curăţat păşunea de mărăcini, fiind chemaţi de autorități, pentru că, după sărbătorile de Paști, trebuiau să iasă turmele de oi la păscut. Mătuşa Bia, vecina noastră, era singura de pe ulița noastră care avea cuptor de pîine, şi cînd sătenii aveau ceva de copt îi băteau în poartă, iar femeia nu le cerea în schimb nimic... Erau destui oameni care, la vremea aceea, nu aveau posibilitate să cumpere pîine şi nici nu aveau de unde, aşa că îşi făceau singuri în casă pîine din grîul cules, bob cu bob, de pe pămînturile lor. Odată ce mama zicea o vorbă, nu aveai cum să te împotrivești: mort-copt, trebuia să i te supui hotărîrii sale. Nu era o femeie care să nu ne fi iubit, însă viața grea o făcea să se comporte aspru cu noi. Văduvă fiind, trebuia să se impună în privința educației noastre, căci nu eram un copil, doi, în bătătura casei, ci şapte copii, care mai de care mai năzdrăvan. Cu braţele pline de lemne, dam fuguţa la mătuşa Bia... Lemnele erau aşa de uscate, că de îndată luau foc, iar cărămizile se încingeau
SFINŢI CU NUMELE SAVA, ÎN BISERICA ORTODOXĂ
văzînd cu ochii... Din cînd în cînd, atît mama, cît şi mătuşa Bia, dădeau fuga să vadă cum mă descurc... într-un fel, mă supravegheau!... Spre ora amiezii, cînd trebuia să pună tăvile în cuptor, mama, cu o cîrpă udă, prinsă într-un vîrf de arac, curăţa cenuşa din cuptor și, pe o lopăţică, introducea fiecare tavă... Apoi acoperea gura cuptorului cu o bucată de tablă, care să ţină căldura constantă, iar la anumite intervale de timp, verifica nu cumva să se ardă aluatul din tăvi. - Ţie, îmi zicea mama, dezmierdîndu-mă cu dragoste și bunătate, pentru că ai fost ascultător şi ai făcut focul la cuptor, în prima zi de Paști, după ce ai să-ţi faci rugăciunea, am să-ţi dau un cozonăcel. Nu ştiu dacă am primit cozonăcelul promis, pe care îl pusese în mod special pentru mine într-o cănuţă micuţă de tablă, dar ceea ce îmi amintesc sigur este faptul că în prima zi de Paști, de pe masa noastră nu au lipsit cozonacul, pasca, ouăle roşii, pentru că mama ştia a respecta tradiţiile Paştelui, aşa cum a învăţat şi ea de la părinţii ei. Din păcate, azi, mama şi mătuşa Bia sînt pulbere de stele... În amintirea lor mă vrednicesc a mă ruga lui Dumnezeu să le ierte întru vrerea Sa, în aceeaşi lumină binecuvîntată a Sfintelor Paști, așa cum au trăit întreaga lor viaţă, în smerenie şi bucurie pe acest pămînt, prima noastră casă întru spirit şi viaţa de apoi. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ׅ
florilegiu, care adună tot ce are mai semnificativ acest nume, consemnat în cărţile sfinte care alcătuiesc temelia şi punctele de sprijin ale credinţei creştin-ortodoxe. Cartea este însoţită de o Precuvîntare, din care Deși nu foarte răspîndit în iconografia creștin- distingem, în primul rînd, mărturisirea autorului cu ortodoxă românească, numele Sfîntului Sava e cunos privire la această lucrare: „Am scris-o cu multă dragoste cut printre români și ca denumire a unei Fundații şi recunoştinţă faţă de toţi sfinţii din calendarul Bisericii creștine din județul Buzău, dar și a unui celebru Colegiu Ortodoxe ce poartă numele Sava”, a căror viaţă a fost din București, lăcaș de învățămînt înființat, în 1694, la inchinată în totalitate Mîntuitorului Isus Christos, Cel îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino, de către „minunat întru sfinţii săi”. Volumul acesta, elegant ca domnitorul Constantin Brâncoveanu, sub numele de formă grafică şi suav din punct de vedere al conţinutului, Academia Domnească de la Sfîntul Sava. De-a lungul este structurat în trei părţi: 1. Etimologia numelui Sava; timpului, Colegiul a fost frecventat 2. Temeiuri biblice şi patristice de nume ilustre ale vieții politice, pentru cinstirea sfinţilor în Biserica culturale și sociale din țara noastră: Ortodoxă; 3. Vieţile, în sinteză, a 15 Grigore Alexandrescu, Theodor sfinţi reprezentativi purtînd numele Aman, Ion Andreescu, Nicolae de Sava, simplu, ori însoţit de Bălcescu, Ion C. Brătianu și cei trei unul din atributele „mucenic” sau fii ai acestuia, Take Ionescu, Camil „cuvios”. Exemple (la întîmplare): Petrescu ș.a. Sfîntul mucenic Sava Stratilat, Sfîntul Cuvios Sava de la Kiev, Puțini știu, însă, că în calendarul Sfîntul Sava din Kalymnos ș.a. Bisericii Ortodoxe sînt 15 sfinți În ceea ce priveşte etimologia purtînd numele de Sava. Și acest numelui Sava, reţinem că autorul lucru îl afăm din cartea scrisă de s-a străduit să prezinte o multitudine cucernicul preot Mihail Milea, de variante posibile cu privire la alias Sava Bogasiu, din Eparhia adevărul despre originea acestui Buzăului, care nu se dezminte, prin Părintele Mihail Milea, în grădina cuvînt, toate bazate pe logică şi hărnicie şi talent, în tot ceea ce simte campusului creștin „Sfîntul Sava“, axate pe bunul-simţ. Conform unor şi face. Este vorba de „Sfinţi cu cercetători, Sava şi-ar trage obîrşia de la Bisoca, jud. Buzău de la cuvîntul românesc sa(l)va(re), numele Sava” (2017), un veritabil
RM
Rug
O, cît a lăcrimat Isus Purtîndu-Și crucea pînă sus! Noi nici măcar nu știm a fi, Nu știm deloc a suferi, De-aceea să îngenunchem Să-i adresăm toți un poem Să ne plecăm în fața Lui Căci este fiul Domnului Și-a pătimit ca să trăim Pe-acest pămînt un vis sublim Adună-i, Doamne, iar pe toți Și pe neghiobi, și pe netoți În liniște și crezămînt Să fie pace pe pămînt. Adună-i, Doamne, pe mișei Că sînt tot fiii tăi și ei Și-nvață-i cum e-a suferi Și ce înseamnă a iubi...
GEORGE MILITARU
O, Doamne...
De ești cumva în Ceruri, Mă fă un Inorog... Abia atunci, de-a pururi La Tine-am să mă rog!
Mă fă un cerb prin codri, În frunte pune-mi stea, Ferește-mă de lotri, De toată lumea rea! Prefă-mă în lumină, În veselul izvor, În gîndul ce alină Pe orice muritor. Și dacă totuși, Doamne, Nu pot să-ți fiu un rob... Mai lasă-mi alte toamne Și nu mă face zob!
Florin Iordache
iar autorul îl poartă, mai întîi, într-un periplu efectuat prin limbile semite, orientale, cum ar fi limba akkadiană: cuvîntul „sebu”, cu rădăcina „sabas”, se traduce prin „om bătîn”; în ebraică, „sab”, „sebah” înseamnă „om în vîrstă”, „persoană cu părul alb”; în limba arabă, cuvîntul „saba” are înţelesul „a albi la păr”; în etiopiană, „seba” semnifică „a avea părul alb”; „sova”, din rusă, înseamnă „bufniţă”, dar numele Sava poate fi legat şi de regina Saba a Etiopiei etc. Unul mai interesant decît altul, prin virtuţile şi modul lor de viaţă cu totul aparte, ne apar toţi cei 15 sfinţi, daţi ca exemple de către autor. Suficient să amintim doar cîteva: Sava de pe Muntele Sinai (pe care s-a urcat Moise pentru a vorbi cu Dumnezeu); Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău, cel care a înfruntat grele persecuţii fără a se lepăda de Dumnezeu. A fost martirizat în apa Buzăului, el rămînînd însă un mărturisitor al credinţei poporului nostru. Sau sfîntul cu o viaţă foarte luminoasă, numit Sava cel Sfinţit din Palestina, care a preferat de foarte tînăr să ducă o viaţă castă, îngerească, pe pămînt. Şi exemplele pot continua. Cartea părintelui Mihail Milea, semnată cu pseudo nimul Sava Bogasiu, dedicată sfinţilor cu numele de Sava din Biserica Ortodoxă, este o creaţie curată, foarte clară în tot ceea ce vrea să transmită. Impresionat de viaţa fiecărui sfînt, autorul evidenţiază credinţa lor vie, transpusă în viaţa de zi cu zi, punînd permanent accent pe faptul că sfinţenia nu ține de conjunctură, ci este o constantă a gîndului către Dumnezeu, pe care „fiecare dintre noi trebuie să-L iubim şi să-L mărturisim tot timpul...”, căci „El ne cheamă, în mod egal, pe toţi la sfinţenie”. IOAN STOICA
RM
5
Vineri, 26 aprilie 2019
Atitudini«Polemici Tradiţii şi obiceiuri de Paşte în vechii Bucureşti
Zilele anului trec uimitor de repede, și iată că Paștele bate la ușă. La Lăsata Secului de Paște, de cînd nu se mai mînca nici carne, nici dulcețuri, în București se făcea ,,bătaia halviței”. La ea puteau lua parte atît membrii unei singure familii, dar și mai mai multe familii reunite. Acest din urmă aranjament era și cel mai agreat de bucureșteni, pentru că astfel distracția era una garantată. Halvița se prepara de către gospodine în funcție de numărul participanților, apoi era legată cu o sfoară și atîrnată de un cui bătut în tavan. I se putea strecura halviței și cîte o monedă de aur ori de argint, dar cît mai ascunsă, pentru a fi greu găsită. Cei prezenți, uneori cîte zece, ori mai mulți, înconjurau bucata de halviță, așteptînd. Gazda era cea care hotăra începerea petrecerii, imprimînd halviței legate de sfoară o mișcare de rotație, iar ceilalți, fără a folosi mîinile, încercau să prindă halvița cu dinții. Atunci cînd se întîmpla ca unul dintre ei să reușească, acesta mușca din halviță, făcîndu-i apoi vînt înainte. În felul acesta, bulgărele cel mare și dulce se tot micșora, fiind, pînă la urmă, mîncat tot, dar asta după destule eforturi. Distrația însă era mare, iar uneori se puteau plăti și niște polițe mai vechi, nu tocmai dulci, între participanți, dar, pînă la urmă, totul ieșea bine. În cazul în care exista și moneda de aur ori de argint, se găsea și un norocos care o lua cu tot cu bucata de halviță îmbucată. Un alt obicei întîlnit și la București se pare că a fost Jocul Cucilor. Bărbații erau cei care se îndeletniceau cu această practică. Se mascau cu o glugă pe cap și două coarne, iar în dreptul nasului puneau un gît de tigvă găurită din loc în loc, și se îmbrăcau în fuste. Dotați cu un băț, ori un săculeț cu cenușă, precum și cu un clopot mare prins în spate, ei îi speriau pe toți cei întîlniți în cale, în prima dimineață după Lăsata Secului. Jocul Cucilor a fost interzis de autorități în 1934, fiind socotit o practică barbară. *** După un post sever de șapte săptămîni, în noaptea de sîmbătă spre duminică, bucureștenii se îmbrăcau frumos, în haine noi, și porneau spre biserică, unde, la douăsprezece noaptea, se oficia slujba de Înviere de către preoți. Slujba se desfășura afara, în curte, ori în pridvorul bisericii, iar creștinii ascultau transfigurați de emoție și cucernicie cuvintele rostite de preoți în acel impresionant moment. Miezul nopții găsea un oraș total schimbat: fiecare biserică era învăluită în lumină, iar clopotele acestora, cu dangătele lor impresionante, spărgeau cu tărie liniștea din jur, însoțite fiind de puternice lovituri de tun, trase de pe dealurile din jurul orașului. Cîntecele de sărbătoare prindeau și ele a se înălța din toate părțile. Preoții, însoțiți de credincioși, intrau din nou în biserică, unde se ținea Sfînta Liturghie, în care era citită Evanghelia Sfîntului Ioan, după care se împărțea anafura. După ce luau lumină, oamenii se întorceau acasă cu lumînările aprinse. Cu ele făceau cruci în fața icoanelor, apoi la toate colțurile casei. Lumînările erau stinse în fața icoanei Maicii Domnului și apoi păstrate cu grijă. (Călătorii străini au putut constata, venind la noi, că pînă și cele mai sărace familii aveau, într-un colț al casei, cîteva icoane, ferecate în argint și, uneori, în aur, și care, asemenea unui talisman, erau menite a asigura liniștea și fericirea în casă.) Cea dintîi prăznuire a Învierii Domnului se făcea la întoarcerea de la biserică, după încheierea slujbei religioase. Dejunul începea cu zeama de pasăre cu fidea, cu cozonac și, mai ales, cu ouă roșii, pe care comesenii le ciocneau între ei zicînd: ,,Christos a înviat!” și ,,Adevărat a înviat!”. Dar asta, nu înainte de a da de pomană pentru sufletul celor morți din familie. După toate aceste ritualuri, urma odihna: nici o trăsură și nici un om nu se mai zăreau pe străzi. Toată lumea era în case. Abia spre prînz începea să se simtă mișcare și, timp de trei zile, orașul sărbătorea. După slujba celei de-A Doua Învieri (arătarea lui Isus Mariei din Magdala), oamenii se întorceau la casele lor ori își vizitau rudele și prietenii. Mesele erau încărcate
de bucate, din care nu lipseau, printre alte multe bunătăți, pasca tradițională, alături de ouă roșii, un castron de salată verde, carafele cu vin roșu sau porfiriu și, mai ales, tava cu mielul fript la cuptor, căci bucureștenii țineau mult la respectarea tradiției, care cerea ca, de Paște, să se mănînce miel. Comesenii ciocneau ouăle roșii, apoi mîncau și beau, în acordurile lăutărești, petrecînd cu mare bucurie. Dar bucureștenii petreceau nu numai acasă, ori cu prietenii, ci ieșeau prin parcuri ori se întîlneau în diverse localuri. Lumea aleasă mergea, de Paște, îndeosebi la Șosea, loc pe care îl frecventa, de altfel, și în restul anului, numai că în astfel de zile de sărbătoare, echipajele din trăsuri erau mult mai strălucitoare. Femeile păreau niște zeițe, iar ținutele bărbaților impuneau de departe, încît nu era de mirare că bucureștenii de rînd veneau și ei în număr mare, să caște gura la atîta revărsare de frumusețe și de lux. Alții preferau să meargă în Cișmigiu, după cum mulți locuitori ai mahalalelor se întîlneau în numeroasele grădini ,,populare”, foarte căutate, care ofereau o mulțime de distracții. Una dintre acestea era Grădina Ivașcu, nu departe de Bariera Vergului, unde se ciocneau ouă roșii, se mînca pastramă friptă la grătar și se bea vin din oala nouă de pămînt. Din Duminica Floriilor pînă după Duminica Tomii, și la Gradina Văraru, aflată în Calea Văcărești, bucureștenii puteau să se dea în ,,dulapuri”, să vadă tot felul de minunății: artiști de circ care ,,mîncau foc”, ,,înghițeau” cuțite, ori scoteau din gură panglici colorate. De la aceste bîlciuri, nelipsiți erau bragagiii, limonagiii, țigăncile cu ,,floricele”, precum și mulți alți comercianți ambulanți. Paștele era așteptat de mai toți tinerii bucureșteni, pentru a avea parte de o distracție pe cinste, mai ales cu celebrele ,,dulapuri”. ,,Dulapul” era o construcție de lemn, cu mai multe leagăne fixate pe același schelet și care se învîrtea în cerc. Erau ,,dulapuri” mici, cu patru polițe, dar și șase sau opt, care aveau mai multă clientelă. Majoritatea, însă, erau cu șase astfel de băncuțe. În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, cele mai căutate ,,dulapuri” se găseau în capul Străzii Dudești, precum și pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Se spunea, însă, că ,,dulapul” de la Radu Vodă le întrecea pe toate celelalte. *** În prima zi de luni, înainte de sîmbăta de dinaintea Rusaliilor (sîmbăta morților) – sărbătoare prăznuită la 50 de zile după Paște – începea Tîrgul Moșilor, tîrg specific Bucureștilor. Nu se știe cînd a luat naștere, căci în documente apare destul de tîrziu – spre sfîrșitul Secolului al XVIII-lea –, fiind legat de străvechiul obicei de pomenire a morților în sîmbăta de dinaintea Rusaliilor. Tîrgul Moșilor se ținea pe locul fostului Tîrg de Afară – pe care dezvoltarea orașului îl tot silise la mutări consecutive – și al Halelor de la Oborul de astăzi, iar drumul pînă acolo era cunoscut sub numele de Podul Tîrgului de Afară. Chiar dacă la început ,,Moșii” n-au fost decît o sărbătoare de pomenire a morților, cu timpul, termenul s-a suprapus Tîrgului de Afară, al cărui nume a fost dat uitării, păstrîndu-se însă nealterat specificul de tîrg, unde se adunau o mulțime de oameni, săteni sau orășeni, pentru a vinde ori cumpăra diverse mărfuri și animale. Produsele oferite spre vînzare ori destinate schimbului erau de o mare diversitate: donițe, străchini, blide, linguri, ulcioare, jucării, rogojini, albii, haine, pește de tot soiul, grîu, mălai, fructe, turtă dulce și cîte și mai cîte alte obiecte și alimente necesare pentru pomeni, dar și pentru gospodării. Intrat în tradiția bucureștenilor și în obișnuința negustorilor și a producătorilor, Tîrgul Moșilor, sau mai degrabă ,,Moșii”, cum îi spuneau pe scurt atît bucureștenii, cît și cei din provincie, și-a continuat existența pînă în Secolul XX. Deschis în fiecare an, în a doua parte a lunii mai, Tîrgul ținea, oficial, o lună. Neoficial, însă, rămînea deschis mult mai mult timp. Și ce putea face bucureșteanul în
De Pati
Îmi aminesc de Paști la noi acasă: O zi de primăvară luminoasă, Cu adieri de aer parfumat, Cu sunete de clopote pe sat. Îmi amintesc de-o liniște deplină, De flori de zarzări care s-au desprins Și au căzut, de parcă ar fi nins. Zburau prin flori albinele ușoare Ca niște stropi de aur rupți din soare, Și-n linișea aceea din grădină Era ca un concert de violină, Parcă-mpleteau deasupra mea în zbor Un nevăzut hamac fermecător... Era așa senin și-așa de bine! Și mă temeam de roiul de albine. Îmi amintesc de oamenii din sate Cu haine noi și fețe luminate Cum s-adunau la-ncrucișări de drum, La sfaturi lungi... de parcă stau și-acum Și-mi amintesc de-o droaie de copii Cum alergau de veseli și zglobii Pe un tăpșan alăturea de sat, Pe care-am fost și eu și m-am jucat... Era-n cerdac la noi atîta soare, Era-n pămînt atîta sărbătoare. Și tremur tot cînd îmi aduc aminte Că port în minte-atîtea dragi morminte. De-atunci muri și tata, și-am plecat, Noi toți copiii de-acolo din sat, Dar simt și azi în mine, luminoasă, O zi de Paști, demult, la noi acasă; De cîte ori e-April și zi cu soare Îmi amintesc... și sufletul mă doare. DEMOSTENE BOTEZ (1893-1973)
zilele lungi și călduroase ale verii decît să se ducă, singur ori cu familia, la ,,Moși”? De cum intra pe poartă, noul venit era întîmpinat de un vîrtej de lume veselă, curioasă, alergînd încolo și-ncoace, pe tot întinsul tîrgului, cu dorința de a se distra. La intrare, erau așezate pe amîndouă părțile prăvălii cu turtă dulce și răcoritoare. Veneau la rînd ,,roțile norocului”, panoramele, fotografii, magazinele de tot felul și restaurantele. Fotografii ,,la minut” făceau poze, dacă nu chiar într-un minut, într-un sfert de oră sigur. Apoi erau așa-numitele panorame: spectacole de bîlci cu scamatorii, acrobații, expoziții de animale exotice, nelipsita femeie cu barbă și, mai ales, scenetele cu Marioara și Vasilache, cele două păpuși care făceau deliciul spectatorilor. Distracția se continua cu ,,Zidul Morții”, un butoi uriaș în care își făcea numărul de senzație un motociclist, conducînd în mare viteză și în cerc, spre admirația și spaima privitorilor. Veneau apoi micile tramvaie electrice, care puteau fi conduse de oricine, fără spaima de accident, precum și ,,Gîdilici”, o platformă mare și rotundă, dotată cu bănci, ce se învîrtea întruna, creînd o senzație de amețeală. Bucuria copiilor erau ,,Călușeii”, mici cai din lemn, pe care micuții încălecau cu sprijinul părinților, rotindu-se în chiote de veselie, pînă amețeau. La ,,Moși”, toți erau copii. Peste tot, în fața unei panorame sau învîrtind roata norocului, oameni în toată firea își pierdeau sobrietatea și reveneau la vîrsta inocenței, rîzînd din toată inima și bucurîndu-se de orice fleac. Apoi, cu brațele încărcate de nimicuri și cu familia după ei, obosiți de cîte vîzuseră, intrau în cîte un restaurant să bea o bere, iar celor mici să le cumpere cîte o felie de turtă dulce. Dar ,,Moșii” însemnau nu numai distracție. Mărfuri din abundență și de o mare diversitate își așteptau cumpărătorii, la fel ca altădată. Oale, donițe, jucării, străchini, lumînări, turtă dulce, haine, încălțăminte, cruci de piatră sau de lemn, cîte și mai cîte alte lucruri se vindeau și se cumpărau la Tîrgul Moșilor. Tot acolo se legau prietenii, se puneau la cale logodne și nunți, se încheiau tranzacții profitabile, toate, prilej de veselie și de joc, în acordul strunelor lăutărești. LELIA ZAMANI
6
Vineri, 26 aprilie 2019
Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (116) Întoarcere în timp (9) Din străbuni, satul avea regulile lui nescrise. Oamenii se sculau cu noaptea-n cap, se aşezau la masă, nu înainte de a zice „Tatăl nostru”, plecau la muncă şi se întorceau spre asfinţit. Miresele nu îmbrăcau rochia albă, imaculată dacă nu erau „fecioare”, şi nunţile se ţineau lanţ de la Crăciun pînă-n primăvară. Mi-am făcut sfînta cruce cînd la oraş am văzut femei purtînd rochie de mireasă, ţinîndu-şi copiii de mînă. După opinia ardeleanului, un mare păcat. Duminica, toți sătenii, cu mic, cu mare, se îndreptau spre Casa Domnului, îmbrăcaţi de sărbătoare. Nu cu blugi, ca acum. Bătrînii erau respectaţi: în faţa lor, tinerii îşi scoteau pălăriile. Acum sînt apostrofaţi, pentru că au ,,tupeul” să mai trăiască; sînt priviți ca povară pentru tineri, deşi aceștia nu-i duc pe umerii lor; bieții bătrîni se mulţumesc cu niște pensii care, probabil, pentru un parlamentar ar fi doar un bacşiş. Dar să revin la primăvara anului 1955. A cincea primăvară de cînd, prin mîna destinului, eram „domnişoara noastră de la Primărie” cum îmi spuneau sătenii; în satul acela, umbra lui Dumnezeu a fost, este şi va fi mereu în aerul ozonat, în cerul înstelat, în ciopoare de mioare, în fluierul de la brîu, în zîmbetul de copil, în brazi - castele de daci -, în clopotul sfînt, în rădăcinile din pămînt și în florile de pe cîmp. Amintindu-mi de toate acestea, îmi vine în gînd RUGĂCIUNEA FLORILOR, a lui Alfred Moşoiu.. Plăpînd ghiocelul Ieşind din zăpadă Strigă: ,,TATĂL NOSTRU...” Ca lumea să-l vadă.
Cînd „NUMELE-ŢI” spune Trist, Ochiul de bou, Nu ştii de-a fost şoaptă Sau numai ecou... Albastră ca cerul O nu-mă-uita Spune: „ÎMPĂRĂŢIA SĂ FIE A TA”... Şi „FACĂ-SE VOIA”, Suspină o camee Călcată-n picioare Pe alba alee... Cînd nuferii-n lacuri Văd stele că sînt Şoptesc: „CUM E-N CERURI AŞA ŞI PE PĂMÎNT...” Şi grîul, cînd moara Vuieşte întruna, A zis: „PÎINEA NOASTRĂ CEA DE TOTDEAUNA”. Iar nalba şi gurade-leu, amîndouă La fel rugătoare Răspund: „DĂ-NE-O NOUĂ...”! Cu gîndul la fluturi Stau rozele-n glastre Şi spun: „IARTĂ NOUĂ PĂCATELE NOASTRE...” „PRECUM NOI IERTĂM GREŞIŢII”, încet Răspunde garoafa Uscată-n buchet Şi crinii, podoaba Fecioarei cinstite, Şoptesc: „NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITE...”
„Care Eşti În Ceruri...” Şopti floarea-soare Şi-un val de lumină Căzu pe răzoare...
Iar spinii, ce-odată Martori îi purtară: „ŞI NE IZBĂVEŞTE DE CELE...” oftară.
Smerit, busuiocul Cînd vîntul îl mînă Şi-i scutură roua, „SFINŢEASCĂ-SE” îngînă...
Şi vîntul porneşte Ecoul divin, Cu-n freamăt pădurea Răspunde: ,,AMIN”.
...Era într-o luni, început de săptă mînă, zi considerată cea mai grea, întrucît urma unei zile de odihnă. Nici o clipă nu am bănuit că această zi îmi va schimba destinul, pe care1 credeam pecetluit cu rădăcinile din pămîntul strămoşesc, moştenit de la daci. Mama spunea că toţi cei care avem urechile despicate la bază sîntem daci, iar cei cu urechile lipite la bază sînt romani. Mă sculasem de dimineaţă, m-am dus la rîul care curgea prin faţa caselor noastre, străjuit de gardul viu alcătuit din tufe de salcîm. Am intrat cu picioarele în apă, miam spălat faţa şi, în oglinda apei, mi-am pieptănat părul, împletind cozile bogate. Mai matinale decît mine au fost raţele noastre care, după ce ne-au lăsat în cuibar cîte un ou, pescuiau de zor, dînd din aripi, băgînd mereu ciocul în apă. Mă uitam la ele cum înotau, părînd atît de fericite. În casă mirosea a pîine caldă şi lapte fierbinte. Mama mi-a întins o cană mare de lut şi am sorbit laptele în grabă. M-am îmbrăcat apoi cu rochia nouă pe care mi-o confecţionasem singură din poplin alb cu maci roşii, şi mi-am pus cordonul roşu de lac, m-am încălţat cu sandalele de pînză date cu ţincvais ca să fie cît mai albe. Avînd talpa de pănuş de porumb împletit, erau foarte comode şi, în felul lor, elegante. I-am dat mamei un sărut, am mîngîiat pisica, apoi am plecat în grabă. În doar 10 minute, eram în faţa uşii biroului meu de la Primărie. Am deschis uşa. În birou era „destinul” meu cu ochi verzi, cu obrazul ciupit de vărsat, însoţit de un cîine lup foarte frumos. După două săptămîni, timp în care mă „studiase”, a ajuns la concluzia că sînt tînără, harnică şi am „dosar curat”, motiv pentru care a decis să fiu transferată la Sibiu. Nu putea fi vorba de un refuz, urmările ar fi fost neplăcute. Şi iată-mă instalată într-o vilă pe Str. Glinka nr. 3. Cifra 3 este cea care nu lipseşte din viaţa mea. La casă aveam nr. 313, în datele de stare civilă sînt patru de 3, pe uşa apartamentului tot 3, telefonul, 1313 etc. În paranteză fie spus, cred că voi muri într-o zi de 3. Apartamentul avea 3 camere. Una mi-a fost repartizată mie; în perioada respectivă, din lipsa spaţiului,
Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (7) Pe lîngă un dezvoltat sentiment de atașament si camaraderie cu cei în care avea (deplină) încredere, Dionis Lica avea și un cult al dragostei față de limbă, literatură, istorie, cultura neamului. În timpul studiilor la ,,Ion Creangă” Dionis nu putea să nu ia parte la confreriile colegilor de la filologie, viitori scriitori și oameni de cultură cunoscuți: Grigore Vieru, Nicolae Pogolșa, Serafim Saca, Gicu (Gheorghe) Vodă, Spiridon Vangheli, Aurel David, Glebus Sainciuc... De aici, probabil, i se trag apetența de beletristică, eleganța de stil, expresivitatea cuvîntului, atenția deosebită față de corectitudinea scrisului, anumite veleități literare (cărțile d-sale de memorii denotă reale calități de om de condei). Conștient de eventualele sale lapsusuri de limbă, nu dădea la tipar nici una din multele sale cărți înainte de a apela la serviciile de redactare din partea unui filolog (subsemnatul nu mai reține numărul cărților redactate cu plăcere dintr-o simpatie față de acribia colegului și respectul față de cuvîntul scris. Serviciu restituit berechet de beneficiar: la împlinirea de către subsemnatul a împovărătoarei vîrste de 70 de ani, bunul meu prieten matematician, sfidînd indiferența și indolența colegilor
filologi, a preluat inițiativa de a înmănunchea într-o ediție omagială opiniile consătenilor, colegilor mei de școală, de facultate, de breaslă. Astfel a apărut cartea ,,Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute. Nicolae Mătcaș la 70 de ani”, Chișinău, 2010). Iar în ceea ce privește relațiile sale cu oamenii de știință, cultură, el le-a perpetuat și la București, căsuța și grădina sa primitoare de pe str. Surorilor din Capitală avîndu-i ca musafiri dragi pe Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Vladimir Gherciu, Nicolae Mătcaș, Eugeniu Grebenicov ș.a., aceștia bucurîndu-se din plin de ospitalitatea basarabenească din partea amfitrioanelor agapelor: blajina și lenta doamnă Livia, buna și fidela tovarășă de viață a lui Dionis, și (acum regretata, plecată în 2010, la Domnul) destul de sprintena la cei 90 de ani ai săi, doamna Nadia (Nadejda), mama soacră a lui Dionis. Oficialitățile nu au avut cum să-l prea răsfețe pe neobositul trudnic pe ogorul învățămîntului preuniversitar și superior, patriotul cu suflet de bun român Dionis Lica cu distincții de stat. A fost, totuși, recunoscut ca eminent al învățămîntului din fosta U.R.S.S., eminent al învățămîntului public din fosta R.S.S.M., distins cu medalia jubiliară „Pentru muncă exemplară” a fostului Soviet Suprem al U.R.S.S. Primăria orașului natal
RM
CIOBURI DE GÎNDURI
La cine, Doamne?
La cine, Doamne, să-mi ridic eu Psalmii, Dacă nu ție, Împărate drept? La cine lacrima să mi-o închin cu pietate? De unde îndreptare și iubire să aștept? Cutremură azi cerul ca în vremea Cînd îngerii căzuți i-ai alungat În sensuri să rămînem ca lumina Din care ne-am născut și botezat. La cine să-mi ridic eu astăzi ruga? La cine să mă duc și să rămîn? E-atît de greu să fii mai mult ca Iuda, Și mult mai greu e să rămîi român. La cine, Doamne, să-mi ridic eu Psalmii? Primește-mă de-i cu putință în Amvonul Tău Și de-s nevrednic și de-această parte Lumina Ta mă apere de rău. La cine, Doamne, să mai fiu cu mine, Dacă nu sînt trăire-n veci de veci cu Tine? Ilarion Boca, 15 aprilie 2019 apartamentele erau repartizate în comun. În celelalte două camere locuia dr. Burlă şi menajera lui, o austriacă. Deşi era în România de 20 de ani, nu cunoştea o „boabă” româneşte. N-a vrut să înveţe, considerînd limba română o jignire pentru ea. Desigur, nu le-a convenit că le-a fost luată o cameră şi îmi făceau tot felul de şicane. Şi baia era comună. După cîteva luni, am făcut ciorbiţă de fasole cu afumături şi am pus-o în cămară. La prînz, punînd în farfurie ciorba cu bucăţile de afumătură, am observat o bucăţică mai mare. Am lăsat-o la urmă. Cînd am luat-o în lingură, am văzut că era un gîndac mare negru, pus în oală de săsoaică. Am „murit” de greaţă, am vomat şi ani de zile n-am mai putut mînca ciorbă de fasole. Dar şi răsplata le-a fost pe măsură. Am făcut un schimb de locuinţă şi, în locul meu, a venit o familie cu 2 copii. Au plîns, m-au implorat să nu plec, dar nu mai era cale de întoarcere. (va urma) LILIANA TETELEA
Hîncești, apreciindu-i meritele, i-a acordat lui Dionis Lica, încă în timpul vieții, titlul de cetățean de onoare al orașului. O stradă din localitatea în care s-a născut îi poartă numele. Cu vreo cîțiva ani în urmă chiar și Alma Mater, instituția care îl izgonise pentru „păcatul” de a fi fost „fiu de chiaburi” și de a fi tăinuit faptul de a i se fi refuzat înscrierea în rîndurile comsomolului leninist Pedagogicul „Ion Creangă” din Chișinău, cu tînăra lui conducere actuală - îi acorda binemeritatul titlu de doctor honoris causa, un fel de recuperare întîrziată pentru daunele morale pe care le adusese în timpuri nefaste. Prin comportamentul său, Dionis Lica a demonstrat pe viu caracterul de luptător neînfrînt cu vicisitudinile timpului, nu s-a resemnat în fața vitregiilor, nu a îngenuncheat înaintea potentaților, nu s-a considerat un nedreptățit al soartei fără ieșire din situație, ci a cucerit pas cu pas, cu ambiție și dîrzenie de țăran răzeșean ca și vrednicul său tată, Constantin al lui Vasile al lui Nicolae Lica din Hîncești, toate treptele urcușului, cu demnitate și convingere și mîndrie de român, spre Olimpul cunoașterii și al desăvîrșirii. Fie-i luminoase și vii amintirea și faptele! Sfîrșit Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS
RM
7
Vineri, 26 aprilie 2019
LA NOI, LA ROMÂNI!
Preoţi din Episcopia Giurgiului mobilizaţi în Războiul pentru făurirea României Mari (1916-1918) – (2) Pr. Vasile M. POPESCU (1883-1950) Părintele Vasile POPESCU s-a născut la 13 decembrie 1883, într-o familie de preoți cu tradiție din Letca Nouă. După absolvirea Seminarului și a Facultății de Teologie, la 6 iulie 1908, teologul Vasile POPESCU se căsătorește cu tînăra Cleopatra, cu care va avea doi fii și patru fiice . În anul 1911 este hirotonit pe seama Bisericii Nașterea Maicii Domnului, a parohiei Letca Nouă, jud. Giurgiu. În anul 1916, Pr. Vasile POPESCU este mobilizat pe front în cadrul Regimentului 5 Vlașca, după care este mutat la Spitalul Evacuare Nr. 17. Ca preot militar, Părintele Vasile a slujit cu multă dedicație și implicare. Despre activitatea părintelui, medicul Tah, de la Spitalul Nr. 17 Evacuare, nota așa: ,,A dat dovadă de multă bunăvoință în toate ocaziile, atît în ce privește chemarea sa, cît și în afară de aceasta. A luat inițiativa înființării unei școli pentru sanitarii noștri, care nu știau carte, aducîndu-se foloase reale formației. S-a ocupat foarte mult și de starea sufletească a bolnavilor, ținîndu-se discursuri cu conținut național, moral și igienic”. Pentru activitatea depusă în timpul războiului, la data de 1 ianuarie 1918, părintele Vasile este avansat la gradul de căpitan. Reîntors de pe front, la data de 20 aprilie 1918, Pr. Vasile POPESCU își reia slujirea la Parohia Letca Nouă. În perioada cuprinsă între anii 1920 și 1924, părintele a avut și calitatea de deputat de Vlașca, fiind ales în acest sens în scrutinul din 1920. Totodată, în perioada 1931-1940, părintele Vasile a fost și președinte al Consistoriului Protopopesc al Protopopiatului Circumscripției II Vlașca. Pentru merite deosebite este distins de către Patriarhul Miron Cristea cu cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române - ,,Crucea Patriarhală”. Trece la cele veșnice în data de 26 octombrie 1950. Este înmormîntat în curtea bisericii din Letca Nouă, județul Giurgiu.
Pr. Teodor SIMEDREA (1886-1971) Părintele Teodor SIME DREA, viitorul Mitropolit Tit al Bucovinei, s-a născut la 4 septembrie 1886, în comuna Naipu, jud. Giurgiu. A urmat cursurile Semi narului Nifon din capitală, după care s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde obţine titlul de licenţiat în Teologie. Pe lîngă studiile teologice, urmează şi Facultatea de Drept din Iaşi, unde obţine titlul de licenţiat în Drept. La data de 14 ianuarie 1907 se căsătoreşte cu tînăra Teodora POPESCU, cu care are o fiică, Venera. În data de 12 septembrie 1907 este hirotonit pe seama parohiei Prunaru, jud. Vlaşca (astăzi în judeţul Teleorman), unde a slujit pînă în octombrie 1916. În anul 1913 rămîne văduv în urma decesului preotesei. În anul 1916 se înrolează ca voluntar, devenind preot militar în cadrul Regimentului 85 Infanterie (12 octombrie 1916 - 5 ianuarie 1917), al Regimentul 36 Infanterie (5 ianuarie 1917 - 1 mai 1920), la Spitalul II Contagioşi (1 mai 1920 - 1 iulie 1920), precum şi la Regimentul 30 Infanterie, de unde a fost demobilizat în ziua de 1 octombrie 1920. Superiorii militari caracterizau pe părintele Simedrea în acest mod: „...În timpul epidemiilor a îngrijit alături de medici numeroşi bolnavi. ...A servit
mult la ridicarea moralului trupei. Nu mai puţin activ a fost de cînd regimentul e pe front... S-a arătat demn de admirat” - Maiorul Cociaş. ,,,Am fost foarte mulţumit de purtarea demnă, inteligentă şi activă a acestui preot. ...A contribuit mult la ridicarea moralului trupei şi ofiţerilor. ...Din toată activitatea acestui preot, mi-am făcut convingerea că preoţii sînt un element foarte bun care pot contribui într-o măsură largă la educarea morală a ostaşilor, chiar în timpul de pace” - Colonelul Iliescu. „Depune o muncă neobosită, dînd cel mai apropiat ajutor răniţilor, la un loc cu medicii corpului” - Colonelul Gheorghe Scărlătescu, Regimentul 36 Infanterie. Pentru meritele sale în activitatea depusă pe front, la data de 1 ianuarie 1918 este avansat la gradul de căpitan. Începînd cu 1 aprilie 1921, a fost numit preot la Parohia „Sf Nicolae” Tabacu, iar între 1922 și 1923 a urmat, în Franţa, un curs de specializare teologică în cadrul Facultăţilor de Teologie protestantă din Montpellier şi Paris. După întoarcerea în ţară, la data de 15 septembrie 1923, a fost numit de către Patriarhul Miron Cristea în ascultarea de director al Cancelariei Sfîntului Sinod şi preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. La 24 aprilie 1924, este tuns în monahism la Mînăstirea Cernica, cu numele de Tit. În anul 1925, la propunerea Patriarhului Miron Cristea, a fost ales episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titulatura de ,,Tîrgovişteanul”. Hirotonia întru arhiereu a avut loc la data de 25 martie 1926, la praznicul Bunei Vestiri.
RAPORTUL Preotului Teodor SIMEDREA către comandantul Regimentului 36 Infanterie ,,Vasile Lupu”, privind modul de îndeplinire a atribuţiilor şi misiunii sale preoţeşti ,,22 februarie 1918 Preotul confesor al Regimentului 36 V. Lupu P.A. Către Domnul comandant al regimentului La ordinul Diviziei a 9-a nr.2937, am onoare a raporta: Sînt mobilizat din ziua de 14 octombrie 1916 ca preot pe lîngă Regimentul 85 Infanterie. La 1 ianuarie 1917 am fost trecut la acest regiment. Cu Regimentul 85 am făcut prima partea a campaniei. Am luat parte la toate luptele date de acest regiment în Munţii Arefului şi în retragere. Tot timpul în această parte am stat la postul de comandă al regimentului cu d-1 colonel Cornescu Gh., comandantul regimentului. Am luat parte la asaltul Munţilor Frunţi şi am făcut toate serviciile religioase permise de zona de luptă. Am luat parte cu Regimentul 36 la întreaga refacere şi la toate luptele date de acest regiment în vara trecută. în timpul luptelor am stat la postul de prim ajutor, făcînd toate serviciile religioase cerute de împrejurări, adică:
am înmormîntat pe cei căzuţi chiar pe cîmpul de luptă; am spovedit şi împărtăşit pe cei grav răniţi; am ajutat la îngrijirea şi evacuarea răniţilor, ajutînd medicilor. Cînd n-au fost lupte, am vizitat primele linii şi tranşeele, făcînd serviciile necesare. În refacere, afară de serviciile divine obişnuite din duminici si sărbători, am îngrijit de bolnavi, vizitînd toate infirmeriile. La toate serviciile religioase, cum şi în diverse împrejurări, am vorbit în faţa frontului pentru a ridica moralul trupei şi a îmbărbăta. N-am luat parte la nici un marş mai lung. Pentru activitatea mea am fost propus şi decorat cu Ordinul «Coroana României» în gradul de Cavaler şi cu Ordinul rusesc «Sf. Ana» cl. a III-a. Şi tot pentru activitatea mea am fost înaintat la gradul de căpitan asimilat. Preotul Regimentului 36 «Vasile Lupu» P.A., 168 Preot T. Simedrea”
RAPORT DE ACTIVITATE al preotului Teodor Simedrea, confesorul Regimentului 36 Infanterie P.A., pe luna martie 1919 „Preotul confesor al Regimentului 36 PA. Către Marele Cartier General, Serviciul Religios La ordinul circular nr.540/1919, am onoare a vă raporta activitatea desfăşurată în cursul lunii martie 1919. O activitate deosebită în această lună şi încă de la începutul lunii decembrie 1918 n-am putut desfăşura, din pricină că regimentul fiind de pază la Nistru a fost şi foarte răspîndit pe un front de aproape 400 km în sectorul Criuleni-Ocniţa, aşa că legătura continuă cu subunităţile ce compun regimentul n-am avut. Dar în măsura în care a fost cu putinţă contactul cu trupa, am executat obişnuitul program: slujbe religioase, predici, sfaturi moral-religioase, formarea de cor vocal la Batalionul I și două conferinţe ţinute la Batalioanele I și al II-lea. În nevoile cerute de situaţia de la Nistru, de o activitate intensă și, mai ales, continuă nu poate fi vorba, întrucît regimentul e răspîndit potrivit dispoziţiilor tactice, iar comunicarea cu subunităţile regimentului se face cu greutate din cauza completei lipse de şosele şi drumuri practicabile. Rezultatele obţinute din activitatea noastră sînt, propriu vorbind, rodul muncii continue ce am depus în acest regiment, fiind cu el neîntrerupt de la începutul campaniei şi pînă azi, constînd mai ales într-o excelentă dispoziţie morală a trupei şi ofiţerilor, gata oricînd de a face supremul sacrificiu de care aici e nevoie în fiece moment. În ceea ce priveşte activitatea noastră în masa poporului basarabean, a constat din oficiere de servicii religioase în fiecare duminică şi sărbători, întotdeauna însoţite de predică cu cuprins moral-patriotic. Greutăţile de aprovizionare, cumplita secetă din vara trecută, lipsa de cele necesare pentru îmbrăcăminte şi mai ales o propagandă ascunsă făcută îndeosebi de populaţia evreiască, au produs în sufletul moldovenilor o oarecare răceală faţă de noi. Pornit din această constatare, vederile mele sînt îndreptate pentru corijarea acestei stări de lucruri. În biserică, la şcoală, în adunări mai mari sau mai mici, chiar prin familii, nu pierd niciodată ocazia de a face o întinsă propagandă românească. În îndeplinirea activităţii, afară de piedicile inerente situaţiei expuse, n-am a mă plînge de nimic din partea domnului comandant al regimentului, întotdeauna, în îndeplinirea datoriei mi-a dat tot concursul şi mai mult decît atît, m-a ajutat cu experienţa domniei sale acolo unde a fost nevoie. Confesorul Regimentului 36 Infanterie P.A., Preot T. Simedrea 1919, martie, 31 (stil nou) Cotiugenii Mari, Soroca” (va urma) Arhim. Dr. TEODOR ȘERBAN
8
Vineri, 26 aprilie 2019
RM
Polemici«Controverse Săptămîna Mare: rachete nucleare și nebunia gazelor de șist! (urmare din pag. 1) De unde și continuarea – puternicul arsenal nuclear al SUA, plasat la bazele din Turcia, va trebui mutat – iar ,,singurii candidați pentru domicilierea respectivelor arme sîntem noi”, apreciază din nou, corect, Diaconu. Cauzele acestei aprecieri sînt juste – SUA au bază aici, România e cea mai docilă țară, poziționarea geografică etc. Deci, în situația aceasta nu devenim doar ,,țintă prioritară pentru Rusia”, așa cum consideră și autorul citat, dar facem inutile orice tentative de reluare a unor relații… de sute de ani! Relații pe care emulii proOccident încearcă să le coloreze doar în negru – dar care au fost departe de așa ceva – și lista e lungă, începînd cu Vladimirescu și continuînd cu un șir de succese naționale: premisele Unirii, Independența, războiul Marii Uniri, ba chiar și păstrarea Transilvaniei. Da, există rana numită Basarabia, dar tot prin Rusia se poate rezolva această tragedie - moștenire a trecutului. Ori noi, acum, ce facem? Dan Diaconu vorbește și de ,,gravele consecințe comerciale” ale acestei mutări. Sigur, sînt multe aspecte negative – și culmea e că vor fi mulți care vor spune: ,,Lasă, e bine să avem armament nuclear în țară”! Pentru mine, crescut în ideea ,,Nu armelor nucleare” sau în cea a ,,Țării păcii și prieteniei”, ei bine, toate astea mă îngrozesc. Și, stînd strîmb și judecînd drept, ce vom obține din asta? Îi vom speria pe ruși?! Care au un armament care poate distruge întreaga planetă de cîteva zeci de ori?! Care au mii de avioane de luptă?! Noi chiar sîntem nebuni să ne băgăm în jocurile murdare dintre ruși și americani – și să credem că așa ,,ne protejăm”?! Nu am învățat nimic din ce au însemnat cei 15 ani de cînd NATO și baza militară SUA s-au înșurubat aici – Statul Paralel, ascultarea întregii populații, arestări peste arestări – ce mai, un stat al instrumentelor de forță! E firesc, SUA își protejează baza militară, nu au nevoie de probleme cu lideri locali – și se vede: a murit Vadim, NU mai apare altul în zona naționalistă! Deci, dacă aceste rachete vor fi aduse în România, atunci… ferească Sfîntul, să vedeți stat polițienesc! Și, să ne lămurim bine – asta nu va aduce ordinea de tip ceaușist, ci se va referi strict la zona de securitate în politică, în dominarea marilor afaceri, informații. În fond, statele controlate de NATO sînt campioane la traficul de droguri, dar și la alte nebunii, inclusiv la omoruri – iar cel mai dramatic e chiar cazul SUA! Nu, bombele nucleare nu sînt o soluție nici pentru război, nici pentru pace! În fine e Săptămîna Mare, să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea minte alor noștri să respingă o asemenea idee! Dar, spuneam că mai vine la pachet o veste, tot de la americani! Acum cîțiva ani, o asemenea veste ar fi fost întîmpinată cu manifestații de protest, cu marșuri la care ar fi participat mii de oameni. Era o vreme cînd doar la uzul noțiunii ,,gaze de șist” și, implicit, ,,fracturare hidraulică” lumea s-ar fi revoltat. Acum însă, tăcere! Deși, într-un interviu acordat acum cîteva zile, un general SUA, cooptat în conducerea uneia dintre cele mai importante companii americane, o spune în clar: se vor extrage gaze de șist în România! Este vorba de generalul Charles Wald, fost locţiitor al şefului Comandamentului SUA în Europa, actualmente în board-ul gigantului Deloitte. Distinsul general a participat săptămîna trecută la conferința organizată de noua publicație ,,Monitorul Apărării şi Securităţii” – titlul reuniunii fiind ,,Punţi de securitate transatlantică pe fondul discrepanţelor dintre marile strategii de securitate - Viziunea României”. Un titlu discutabil, pentru că ,,viziunea României” nu poate fi impusă de o publicație privată, aparținînd unui grup, Mediafax, cu diverse probleme. Dar, e un semnal – Adrian Sîrbu revine pe piață, pe cai mari! Cele 10.000 de miliarde datorate de firmele lui, Statului… au dispărut! E bun pentru americani! Revin la general și la interviul lui. Desigur, presa a titrat și citat fraze standard: ,,Statele Unite menţin sută la sută angajamentele faţă de România”, ,,Articolul 5”, în fine, povești cu Rusia, provocări și parteneriate, dar noi să megem la subiect. Dar, la un moment dat reporterul îl întreabă pe generalul american: ,,Cum influenţează noii factori de insecuritate în Europa (naţionalismul radical, ascensiunea populismului, Rusia) viitorul securităţii în zona Mării Negre?”, iar acesta răspunde în altă direcție, că ,,Marea Neagră este o zonă disputată foarte proeminentă”, că România ,,se află pe linia frontului defensiv al NATO”, dar, atenție ce mai spune brusc: ,,Există şi unele lucruri pozitive, resursele de energie din estul Mării Mediterane, energia din România, potenţiale depozite de şist din România” și chiar punctează: ,,Am discutat puţin despre acestea la cea mai recentă dezbatere”. Deci, clar, ,,depozite de şist din România”. Cum vor evita discuțiile neplăcute pe această temă? Simplu, o spune tot Wald: ,,Energia joacă un rol imens, chiar şi astăzi, în cadrul securităţii globale”. „Securitatea energetică în Europa de Vest, cu problema reprezentată de faptul că Rusia poate manipula o parte din politica de aici ca urmare a gestionării majorităţii resurselor de gaze naturale”, adaugă generalul, conturînd justificarea cu care firmele americane vor trece la exploatarea gazelor de șist din România. Și, nu e singurul pasaj pe această temă, ca să credeți că i-a scăpat generalului din greșeală. Reporterul întreabă – sau ridică mingea la același fileu: ,,Ce măsuri ar fi necesare pentru a asigura securitatea energetică în Europa de Est?”. ,,Au legătură cu accesul la propriile voastre resurse de energie”, răspunde generalul, ,,nu trebuie să depindeţi de altcineva care să le folosească ca pe un instrument politic, aşa cum am discutat despre Rusia”. Ipocrizie crasă!... Dar, din nou atenție: „Deci, trebuie să aveţi acces la alte resurse - am vorbit despre Mediterana de Est, GNL, energia organică sub forma ţiţeiului şi gazelor de şist din România, şi trebuie să eliminaţi o pîrghie pe care alte ţări, în acest caz, mai ales Rusia o are asupra geopoliticii voastre, pe baza faptului că nu poţi supravieţui dacă nu ai energie”. Și încă o dată atenție, fiindcă generalul vorbește pe față de interesul SUA: ,,Deci, trebuie să obţineţi resurse diferite, şi noi, în SUA, sîntem de asemenea interesaţi şi de acest lucru”. Deci, pe față, generalul spune clar: din motive de ,,securitate energetică trebuie să aveți acces la depozite de şist din România” iar SUA ,,sînt de asemenea interesate”. Repet, e pe față! E un mesaj că, de această dată, marile companii care exploatează gaze de șist nu se vor împiedica de manifestanți, ca în 2013. Iar ca promovare, mă întreb dacă nu cumva relansarea mogulului Adrian Sîrbu nu are legătură cu proiectele ,,energetice” ale SUA prin România… Și cu armele nucleare – adică transformarea României într-o bază militară, depozit de arme nucleare și teren de exploatare a gazelor șist, a uraniului etc. Plus ceea ce vor să facă la Cernavodă, prin aducerea unor reactoare care nu au fost suficient testate încă! Dar asta e altă poveste… Da, astea sînt veștile din Săptămîna Mare, iar eu vă spun fără pic de ironie: ,,Sărbători Pascale fericite!”.
De ce alții pot, și noi nu? Mergem în Europa cu capul plecat, sau, cel puțin, cu mîna întinsă. Așa cum rromii au mers în Europa cu tot cu cerșetori și cu alți români ,,de bine”, așa și la nivel politic mergem la cerșeală în Parlamentul European. Este adevărat, politicienii români, acești cerșetori de lux, nu stau pe străzi să își cînte tristețea după ce au părăsit țara, de votați ce au fost. Nu cîntă nici prin metrou, așa cum nici ,,cu jula” nu prea dau la buzunarele străinilor. Nu, ei sînt eleganți, poate puțin mai răsăriți din punct de vedere cultural, dar mult mai periculoși, mult mai hoți decît rromii și românii care cerșesc sau săvîrșesc fapte ,,discutabile” în stradă. Ei, europarlamentarii români, cerșesc atenția străinilor, își vînd influența pe care o au în partidele din care fac parte sau pe care o pot exercita în țara care i-a trimis în Parlamentul European. Cu mici excepții, cam asta se întîmplă. Poate că nu sînt toți cerșetori de atenție, poate că unii au un minim bun-simț să nu o facă. Ei, europarlamentarii, cerșesc un trai bun pentru ei, pentru cei apropiați lor, cerșesc puțină recunoaștere externă, astfel încît companiile multinaționale din țară, din România în acest caz, să le ofere odraslelor ce rămîn acasă un job, un contract, ceva bun oricum. Cam asta este realitatea. Ei nu sînt acolo să te apere de sărăcie pe tine, române! Ei sînt acolo pentru ca urmașii lor să fie stăpîni peste urmașii tăi. E simplu! Poate că tu, române, crezi că ei, europarlamentarii, vor face ceva și pentru țară, speri că acolo are să ajungă și un patriot, un nationalist care poate că îți va rezolva problema viitorului tău și al urmașilor tăi. Ei bine, chiar dacă acel patriot ar fi acolo, chiar dacă 1.000 de patrioți ar fi acolo, nimic nu are să se schimbe. Tu, române, crezi că se poate ca țara ta, România, să fie liberală, să fie liberă, să fie atentă cu locuitorii ei, bună cu fii ei și corectă cu cei care sînt corecți cu ea. Te gîndești că uite, în Italia se poate, în alte țări se poate ca politicienii să țină cu țara care i-a votat. Ei bine, la noi nu se poate! Este prea tîrziu acum pentru tine, române, să mai crezi în propria țară, chiar dacă tu crezi că Alianța care acum se află, temporar, la putere, poate să facă ceva. Ei bine, nu poate! Încerc să-ți explic și de ce, române. Pentru că banii care circulă prin țară nu prea mai sînt ai țării. Știi, economia României se bazează pe un ,,fond de rulment” care, la nivel macro, se tot rulează, astfel încît roata prosperității să se învîrtă. Spun prosperitate, dar doar pentru o minoritate, pentru că, pentru majoritatea românilor se numește ,,roata supraviețuirii”. Ei bine, această roată se învîrte și aruncă afară, în exteriorul țării, profituri uriașe pentru companiile străine care activează aici. O mică parte din profit rămîne aici, ca impozit. Rămîn taxele pe salarii ale românilor care muncesc în acele companii, dar se pare că profitul generat nu prea rămîne în țară, din motive pe care mulți nu le înțelegem, dar le intuim. Mergem mai departe cu povestea și revenim la banii care sînt în piață. Ei bine, acei bani mai aparțin României, drept capital național, în proporție de maxim 10%. Nu mai mult. Dacă, să zicem că la Cotroceni sau undeva, în Parlament, vine un președinte sau un partid care dorește ca țării să îi fie mai bine, în sensul ca profitul obținut de companiile străine să fie impozitat și să rămînă în țară, pe principiul ,,unde faci profit, acolo plătești impozit”, o să îi fie destul de dificil de realizat asta, chiar imposibil. Dacă același partid, sau președinte, va cere ca băncile să practice dobînzi mai mici, așa cum sînt dobînzile în Vest, de maxim 2% pe an, și nu 5 6% pe an, cum sînt în România, evident că nu se va putea, pentru că băncile sînt străine, nu sînt românești, pentru că cei care supraveghează activitatea lor aici sînt destul de motivați financiar și, în plus, ele au aici o presă a lor care distruge tot ce alții vor să schimbe. Și dacă, totuși, există un politician care să treacă de aceste piedici și să impună ceva care să aducă mai multă bunăstare românilor, atunci apar două posibile scenarii. Primul: băncile acceptă și își văd de treabă, lucru foarte probabil la o adică, pentru că, practic, li se cere să fie corecte pe piață, așa cum lucrează și în alte țări. Al doilea: dacă nu vor să ne mai fure pe față, se vor retrage la pachet de pe piață. Aici apar alte variante, una dintre acestea fiind să se retragă pur și simplu, prin încheierea afacerii și repatrierea capitalului către companiile bancare - mamă din țările de origine. Ce are să se întîmple atunci? Toți vor vinde moneda națională, leul, și vor cumpăra valută, euro sau dolar american, lucru care va duce la o devalorizare galopantă a monedei naționale, așa cum este acum prin Venezuela. Economia românilor are să cadă atît de tare, încît perioada 1990 – 1994 ni se va părea parfum de levănțică pe lîngă ce va fi. O să fim Germania anilor ᾿20, și poate chiar mai rău. De ce se întîmplă asta, române? Pentru că nu mai există capital național, pentru că economia românească nu ne mai aparține decît în proporție de 10%. Totul este al celor care au acaparat resursele, fie ele bancare, naturale, de producție, fie intelectuale. Cînd totul pleacă, în urmă va rămîne un teren pîrjolit, așa cum întîlneau turcii cînd veneau să se bată cu Ștefan cel Mare, la Vaslui. Acest scenariu este puțin probabil să se întîmple, mai ales că nu există în acest moment nimeni, politician sau nu, care să își asume un asemenea risc. Toți se complac în această situație, inclusiv o majoritate covîrșitoare a românilor, astfel încît această stare de fapt va rămîne un lucru natural pentru România, ceva ce timp de secole noi, românii, am experimentat. Există, însă, și un scenariu pozitiv, care poate să devină viabil, și care poate duce la independența economică a României, a posibilității țării noastre de a avea o poziție verticală în Europa. Condiția este să existe un politician suficient de deștept să facă asta, cu o echipă de încredere, cu viziune și deschidere către o Românie frumoasă, liberală, naționalistă. Dar, pînă să vină acel minunat om, în cazul în care nu o să fie eliminat de străini pentru curajul lui, în mod sigur românii îl vor sacrifica rapid, pentru că așa este această națiune, infidelă celor care o iubesc. Vin alegerile. Nu are să fie nimic bun pentru această țară, nu are să fie nimic spectaculos cu noua garnitură care va merge la Bruxelles. Pentru că aceia care chiar vor să acționeze, nu au cum. Cine vă zice că poate, vă minte cu bună știință. Or, dacă ești și mințit, și umilit, nu cred că este un lucru bun pentru sănătatea ta mintală, române. Îmi pare rău că nu pot să dau o veste bună, că România va cunoaște o perioadă prosperă. Dar tu, române, poți să faci ceva pentru tine și familia ta, pentru lumea în care trăiești, ca să trăiești mai bine, să fii iubit, să ai prieteni buni și o familie frumoasă. Pe ei să îi ai alături. Pentru că Europa, politicienii și Statul român nu îți sînt prieteni, nu îți sînt aliați, nu îți sînt parteneri. Nu! Pentru ei ești doar o resursă, o ,,baterie” care aduce profit. Triada asta nocivă profită la maxim de viața ta, de munca ta, de resursele tale, fără nici un fel de reținere. Tu, însă, române, luat individual, ești deștept, ești drept. Din păcate, însă, noi ca națiune sîntem praf, sîntem o națiune de proști. Și pentru asta nu știu dacă avem vreo scuză, dar, chiar dacă avem, în mod sigur o să găsim o justificare pentru ea. Pentru că așa sîntem noi, românii, mereu ne găsim scuze pentru a nu acționa. Fie că scuza se numește Miorița, fie că este doar convingerea că nimic nu se mai poate schimba. Noapte bună, România, oriunde te-ai afla.
RM
9
Vineri, 26 aprilie 2019
Polemici«Controverse De-a Baba Oarba - 10 plus una (2)
3. De ce unii făceau zile, săptămîni, luni grele de pușcărie „în arest preventiv“, și alții nu, în condițiile în care nu exista nici o condamnare definitivă împo triva lor, dar nici măcar nu putem spune că prezentau un pericol public pentru populația României? De ce Adrian Sîrbu, proprietarul, sau fostul proprietar al trustului MediaPro, care nici măcar politician nu a fost, a stat luni de zile la pușcărie? Răspunsul este simplu, se știe. Dar eu întreb: care este răspunsul din perspectiva Justiției, al acelei doamne frumoase, demne, legată la ochi? Ce ne poate răspunde? De ce a fost închisă Elena Udrea pentru un dosar banal de corupție, de care e plină lumea asta a noastră, fără să existe condamnare, fără ca ea să reprezinte un pericol public, fără nici un fel de argument juridic care să impună arestul preventiv? De ce a stat la închisoare Marian Vanghelie? Uite că acum este liber și nu sînt semne că va primi vreo condamnare. De ce Justiția a revenit la practicile kominterniste, atît de urîte de români, cînd democrația înseamnă, în primul rînd, o Justiție corectă, în care un acuzat are drepul la apărare, la protejarea imaginii, la prezumția de nevinovăție? Ați văzut voi, cei care ați trăit în ultimii ani în România, respectarea drepturilor celor care au trecut pe la DNA, dar care nu erau în grațiile președintelui Băsescu, ale lui Iohannis sau ale lui Florian Coldea sau Dumbravă, sau ale vreunui ambasador? Cred că cel mai elocvent caz este cel al liberalului Dan Radu Rușanu. A făcut ceva pușcărie, ca să fie achitat definitiv. Te doare mintea cînd vezi ce abuzuri se fac, și nu a fost nimeni acuzat, condamnat pentru ele. Și, cu toate acestea, Laura Codruța Kövesi (L.C.K.) are încă susținători! 4. De ce Laura Codruța Kövesi, în calitate de șefă a DNA, a fost felicitată și decorată de către ambasade și guverne străine, nu și de români? Care a fost motivul pentru care noi nu am decorat lupta LCK cu corupția, și alții da? Politic, știm răspunsul. Îl știu toți. Sau se fac că nu-l știu, asemenea lui Ludovic Orban, Vasile Blaga, Cristian Bușoi ș.a. Dar, din perspectiva Justiției, care este răspunsul? În fond, de ce state precum Olanda și Germania, Suedia și Austria, o susțin cu așa tărie pe Laura Codruța Kövesi? De ce SRI-ul nu ne oferă, totuși, un răspuns la această întrebare? Sau măcar SIE. 5. De ce DNA-ul nu a demarat cercetarea începînd cu anul de grație 1990, și totul a început cu anii 2000? De ce nu au abordat inclusiv problema furtului total și organizat al anilor ’90? Care a fost motivul? Cum mă pot convinge pe mine DNA, Justiția, că sînt imparțiale, puternice și echilibrate, cînd, de fapt, se lasă folosite în beneficiul unora și pentru a distruge companiile românești, așa cum se vede de departe, dar mulți români, din prostie sau doar din inconștiență, se fac că nu văd? 6. Care este motivul pentru care cei care se implicau în zona mass-media, care erau proprietari de trusturi de presă români, erau închiși dacă nu erau de partea cui trebuie, sau erau ,,curățați” de dosare și bine spălați dacă făceau ce trebuie? E bine ca aici să privim cazurile lui Voiculescu, Adrian Sîrbu, Sebastian Ghiță, Sorin Ovidiu Vîntu, Cristian Burci, Cozmin Gușă, Andronic. Observați, din această listă, cine au fost cei ascultători și cei care au vrut să fie mai rebeli. Vedeți cu cine au ținut mereu și pe cine sprijină, sau au sprijinit, așa că veți afla cît de imparțială este Justiția. Eu expun aici doar ce se vede. Nu știu și nu văd încă cine e în spatele unor agenții de presă care cresc într-o zi cît altele într-un secol, mai ales ele se declară independente și obiective, cînd, de fapt, nu sînt nici una, nici alta. 7. De ce șefa DNA a acceptat anumite favoruri din partea lui Sebastian Ghiță, pentru ca apoi să se răzbune și să se întoarcă împotriva lui? Aici e simplu. În prima etapă, Ghiță a încercat să o atragă pe Codruța în zona lui de interes, și să profite de ea în folos propriu, ca o armă împotriva dușmanilor lui sau a concurenților în afaceri, sau doar pentru a se pune la adăpost, mai ales că, sprijinit fiind de Coldea, el cîștiga tot ce însemna licitații cu Statul, cu primăriile Capitalei, pe anumite zone de interes, fie direct, ori prin interpuși. Destul de tînără și poate și încrezătoare, Laura Kodruța Kövesi a mers pe zona asta, pînă cînd a văzut că nu e bine să fii cu Ghiță, mai ales după ce l-a băgat pe Vîntu la închisoare,
ca să dau doar un exemplu. Ea a încercat, probabil, să se desprindă din acest parteneriat și, cînd a văzut ce înseamnă acest lucru, a ales să distrugă orice urmă. Și uite că nu a reușit. Cu toate că din punct de vedere politic poți înțelege această schemă, poți oare să ai și o explicație strict din perspectiva Justiției? Nu ai! Cert este că, pe de o parte, Ghiță nu este deloc credibil cînd acuză, pentru că trebuia să o facă atunci cînd era pe cai mari, la masă cu L.C.K., nu după ce a fost condamnat. Iar pe de altă parte, nici L.C.K. nu poate să fie catalogată ca un procuror ok, corect și echidistant, din moment ce a încălcat anumite principii profesionale. 8. De ce Florian Coldea, fost prim-adjunct al Serviciului Român de Informații, era o prezență destul de firească în locul numit DNA și de ce exista acel „cîmp tactic” al SRI în zona Justiției ? Se știe că așa se proceda pînă în anul 1990, cînd Securitatea avea voie să fie prezentă pînă și în sala de judecată și să influențeze în mod absolut sentințele judecătorilor. Păi, ne-am întors la comunism? Cum poți să lași Serviciile să decidă soarta unui amărît de politician, care poate chiar e nevinovat, totuși, chiar dacă, pentru omul de rînd asocierea unui om politic cu ideea nevionovăție este imposiblă. Deci, într-o democrație autentică și într-un Stat de Drept, ce rost avea ca adjunctul unui Serviciu să decidă cine intră și cine nu la închisoare? Îi întreb eu pe cei care gîndesc în România, nu pe Ludovic Orban, Vasile Blaga și pe Bușoi. Ei nu trebuie întrebați, deoarece dacă Justiția era cu adevărat oarbă, așa cum ei susțin că este, am o bănuială că erau de mult închiși, alături penalii celorlalte partide. Sau poate nu. 9. De ce Liviu Dragnea, ca să vorbim și despre el puțin, a fost condamnat pentru o faptă pe care toate partidele o fac în preajma alegerilor, fără nici un fel de menajament? Vă mai amintiți declarația lui Victor Ponta, care spunea că PDL a cîștigat în 2008 pentru că ,,sistemul lor de furt a funcționat mai bine decît al PSDului”? De ce nu se aplică aceleași standarde pentru toate partidele, pentru toți președinții, pentru toți secretarii generali? Și aici merg mai departe! De ce Victor Ponta, care avea ,,n” capete de acuzare, era purtat pe la DNA, cu un picior în pușcărie, în timpul în care era președintele PSD și premierul României, pentru ca, apoi, să scape de toate aceste acuzații, să fie achitat, spălat, albit și repus în vitrina imaculaților, în momentul în care a ieșit din PSD și a luat o poziție ostilă față de acest partid? Nu îmi pot explica cum a devenit, din Mickey Mouse, un președinte de partid – PRO România, și uite că ajunge și în Parlamentul European, conform unor sondaje. Unde a mers și a ,,pupat inelul” acest miracol politic de a devenit atît de alb, atît de imaculat? O mare enigmă pentru mine. Dacă o pot explica din punct de vedere politic, nu o pot face sub nici o formă din punct de vedere juridic. Sînt două variante, dar în ambele cazuri DNA pică tare prost. Fie în prima etapă a mințit DNA, L.C.K. în speță, fiind șefă în acea perioadă, și a fabricat un dosar fals de corupție. Fie a fost un dosar beton, pe bune, dar care a fost ,,clasat” și Ponta ,,achitat”, imediat după ce a făcut ce trebuia. În oricare din aceste situații, DNA-ul, atît de iubit de unii români spălați pe creiere, a greșit impardonabil și s-a lăsat folosit, ca în multe alte cazuri, ca instrument politic de șantaj. Că tot vorbim de acest dosar, de ce Ponta a fost achitat, iar Dan Șova a fost condamnat? O altă aberație juridică pe care nu o pot explica. Ori Șova s-a sacrificat pentru Ponta? Puțin probabil, dar timpul ne va răspunde cumva. 10. De ce președintele României, Klaus Iohannis, nu este deranjat de Justiție și de Fisc în legătură cu imobilul procurat abuziv dar și cu cele 49 de dosare penale clasate? Cu toate că ar fi multe de spus, asemenea exemplelor de mai sus, ultimul, în această serie de 10 întrebări pe tema Justiției, rămîne președintele – tablou renascentist, cel mai bun Guvernator pe care România l-a avut în ultima sută de ani, Klaus Iohannis. Mă întreb eu, vă întreb pe voi: cum se face că falsul în acte nu este pedepsit în această țară, cînd există o sentință judecătorească definitivă care confirmă acest fapt? Vă întreb eu: cum a avut 49 de dosare penale clasate, toate puse deoparte de către procurorul general al României, Augustin Lazăr? Mă sperie acest gînd, această realitate. Cum naiba pentru unii Justiția este mumă și pentru alții ciumă, eu nu înțeleg. Dar pot afirma cu certitudine că
Justiția nu este deloc legată la ochi, Justiția nu a fost niciodată legată la ochi în România în ultima sută de ani, cu atît mai puțin în perioada în care Laura Codruța Kövesi a fost șefa Direcției Naționale Anticorupție. Faptul că ea se dorește șefă la nivel european, dovedește un singur lucru, și anume că a făcut servicii cuiva foarte sus plasat, și acel cineva, poate un stat, un guvern, poate un partener strategic, poate un ambasador ceva mai influent, dorește ca ea să fie acolo, pentru că prin ea poate să își exercite puterea și în locurile în care, la o primă vedere, acum îi pare imposibil. Am strania impresie că asistăm la ridicarea acestor jocuri periculoase la un alt nivel, în care amărîta noastră Justiție din România se va extinde în plan european, iar cei de acolo vor simți pe pielea lor ce înseamnă ca femeia aia frumoasă, cu sabia și balanța în mîini, să nu fie bine legată la ochi. 10 + 1. De ce a fost închis preventiv Darius Vîlcov, ministrul Finanțelor, în 2015, pentru un dosar finalizat cu cel puțin 2 ani înainte? Cel mai abuziv și clar caz de influență politică externă în actul de Justiție este, însă, de departe, de foarte departe, cazul lui Darius Vîlcov. Cel care a fost ministrul Finanțelor Publice, cel care este cunoscut mai mult ca politicianul cu tablourile din cimitir, cel care este acum un consilier al lui Dăncilă. Un consilier destul de slab, dacă e să îmi spun părerea, pentru că Viorica numai prostii face. Deci, acest caz este aparte. Darius Vîlcov a făcut greșeala, imensa greșeală să declare public că ,,România nu mai are nevoie de Fondul Monetar Internațional – FMI”. Cînd am auzit această afirmație venită din partea unui ministru român, și nu unul oarecare, ci cel al Finanțelor, am spus, într-un cerc restrîns de prieteni, că ,,în maxim o săptămînă va fi ridicat”. M-am înșelat, a fost ,,luat” mai devreme. Chipurile, întîmplător. Brusc și dintr-o dată, un dosar de prin 2009 a fost dezgropat și, în baza lui, Darius Vîlcov, la foc automat, a ajuns la ,,beciul domnesc” pentru o perioadă. Iată că așa am aflat noi, toți românii, că România nu doar că are mare nevoie de FMI, dar e bine să contăm mereu pe această instituție internațională. Darius a stat puțin la răcoare, a ieșit și acum e consilier ministerial sau cum se numește postul lui. Chiar dacă are o condamnare de 8 ani cu executare, nu cred că are să mai fie condamnat în a doua instanță, cel putin nu în viitorul apropiat. De ce? Pentru că, din ce știu, în acel dosar figurează și numele lui Vasile Blaga și, cine știe, cu un avocat bun și cu un complet de judecători obiectivi, pică și cel ,,de neatins 2”, pentru că ,,de neatins 1” este deja cel numit cu gingășie Sică Mandolină, aka Ludovic Orban. În ceea ce îl privește pe Darius Vîlcov, avînd deja o condamnare de 8 ani în prima instanță, îl sfătuiesc să meargă la Victor Ponta și să-l întrebe ce trebuie să facă pentru a fi ,,albit” și achitat, pentru că se pare că el cunoaște bine mecanismul. Am lăsat acest punct la urmă, ca fiind, de departe, cel mai real și vizibil eveniment din existența DNA, în care s-a văzut că se află undeva un telefon roșu, periculos de roșu, care, odată activat, se lasă cu distrugere de cariere, de vieți, de principii și cu abateri grave de la ceea ce înseamnă STAT DE DREPT. Se pare că Silviu Brucan, cu acei 20 de ani pe care ni i-a dat ca să ne deșteptăm, și să înțelegem mecanismul democrației, a greșit. Nici în 100 de ani nu vom reuși să ajungem acolo unde alte țări sînt deja de multă vreme. Avem probabil în sînge ceva care este doar al nostru, al românilor, o genă a nebuniei puterii, care îi face pe cei care ajung sus să se simtă nemuritori, reci, de neatins și indestructibili. Iar cei care sînt în anturajul lui, al ,,nemuritorului nebun”, au o altă genă, a pupatului în fund. Ei nu fac altceva decît să pupe fesele celui cuprins de boala puterii, pînă cînd tot ei, plictisiți de atîta pupat în dos, să schimbe materialul uzat, cu altul nou. Pentru că ei, pupăcioșii, cîștigă mereu. Așa a fost de secole în acest spațiu pe care acum îl numim România. Fie că s-au numit boieri, hatmani, achingii, directori la editura tehnică sau doar mici șefi de C.A.P., ei au trădat și au picat mereu în picioare. Pentru că așa este la noi, la români: în timp ce marii domnitori au intrat în istorie, trădătorii și cozile de topor și-au consolidat averile și au ținut în sărăcie această țară. Sfîrșit D.A
10
Vineri, 26 aprilie 2019
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Neamul-prost în Mileniul Trei Ori de cîte ori aud la televizor izmeneli precum ,,targhet”, ,,am pierdut cu 0-2”, ,,bună seara dumnea voastră, invitaților și telespectatorilor dumneavoastră”, ,,ca și”, ,,vai mama lor!”, sau ,,locație” - lovituri de copită în spinarea cocîrjată a Limbii Române -, gîndul mă poartă la anii ’50-’60. Pe vremea aceea, batalioane de opincari veniseră din toată țara să se califice și să muncească în noile fabrici din București. Stăteau cu chirie pe străzile din apropierea locului de muncă. Indiferent din ce parte a țării veneau, cu toții făceau eforturi să-și șteargă originile țărănești. Și primul domeniu care se supunea schimbării era vestimentația: bască, pufoaică și bocanci (sau cizme de cauciuc) – meseriașii; aceeași bască sau șapcă în 8 colțuri (model ,,Raj Kapoor”), loden verde sau crem și pantofi cu fețe de mușama – funcționarii. Puțini se încumetau să poarte pălărie, simbolul claselor exploatatoare. Și unii, și alții purtau nelipsita servietă din foaie de cort sau tot din mușama, în care se ciocneau sufertașul cu ciorbă de ștevie și borcanul cu iahnie de fasole. Deasupra trona ,,jumatea de maro”, învelită în ziar. Ajunși în acest punct, propun o paranteză. Nu pot să-l uit pe vecinul nostru, domnul Puiu, care avea să devină un exponent al acelor vremuri într-o continuă schimbare. Era meseriaș la ,,Grivița Roșie” și stătea în casa socrilor. N-am idee cum ieșea dimineața din casă, că nu prea aveam motive să mă scol cu noaptea-n cap. Însă, pe la 4, cînd se întorcea de la lucru, mergea, nu știu de ce, numai prin mijlocul Străzii Nufărului, cu basca pe-o ureche și capul într-o parte. În stînga tîra o servietă veche. Mergea încet, bălăbănindu-se, de parcă ar fi fost beat, și cînd Nufărului se intersecta cu Poetului, o cotea la dreapta. Consoarta lui, coana Tatiana, era felceră și făcea injecții la copii și la bătrîni, cu 2 lei înțepătura. Nimeni nu știa cum trăiesc. Nici măcar de la Țuțu, băiatul lor, nu puteam afla ceva, căci nu ieșea din curte. Dar, într-o zi, ce să vezi? Domnul Puiu apăru în mijlocul Străzii Nufărului în uniformă militară. Căpitan de infanterie. În loc de bască, avea o șapcă pe ureche, dotată cu un cozoroc din carton presat și dat cu lac negru. La subțioară ținea o mapă cu fermoar, de culoare verde putred, să se asorteze cu uniforma. De mîncat, mînca la popotă. Mahalagiii s-au luat de gînduri, bă, nu-i de glumă cu tovarășul Puiu! Ia să fim mai atenți cum îi vorbim, că uite, nu mai răspunde nici la bună ziua. Ceva mai tîrziu, cam după venirea lui Ceaușescu la putere, au început să se schimbe lucrurile și în armată, fiindcă ne-am pomenit cu Puiu dezbrăcat de uniformă și trecut iarăși la basca neagră cu paratrăznet și servieta burdușită cu borcane. Al doilea domeniu supus schimbărilor a fost limbajul. Încet-încet, expresiile țărănești, regionalismele și fonetismele au început să piardă teren în confruntarea cu limbajul ,,boieresc”. Altfel spus, mitocanizarea lua loc țărăniilor. Pe toată Calea Griviței și în împrejurimi nu se auzeau decît înnoiri lexicale specifice: ,,am transversat”, ,,inopinant”, ,,celelante”, ,,dupe”, ,,tovărășele”, ,,becuri cu filiment” și altele. Pe Strada Surorilor, exponentul modernității era ,,madam” Sisovici, care fusese servitoare în casa industriașului Cuțaridis și avusese ce învăța. De la ea au deprins mahalagioaicele cuvinte elevate: ,,anșoa de pește”, ,,șocola”, ,,șofeur”, ,,am revenit înapoi”, ,,mamă dragă”, ,,puiule” sau construcții precum: ,,stai, tu, să-ți spun”. Tot din înțelepciunea ei s-au adăpat și copiii: în loc de ,,morții mă-tii”, ei au preferat ,,espes de coșon”, ,,cretin”, ,,blestematule”, sau ,,porc de cîine”, care alternau cu ,,idi v ciortu” sau cu ,,ce tot găvărești acolo”, că procesul sovietizării luase viteză. Dacă în alte epoci țăranul român, ajuns tîrgoveț, își ascundea originile în spatele sufixului ,,escu” (fiul lui), devenind ,,Ionescu”, ,,Ciobănescu”, ,,Prostescu”, în primii ani ai ,,democrației populare”, snobismul de mahala, cum am văzut, făceau prăpăd în rîndul maselor, care n-aveau nici un fel de grețuri cînd era vorba să se dea bine cu neologismele, în special cele ale ocupantului sovietic. După cum, cu vreo două decenii mai înainte,
se dăduseră bine cu împrumuturile oferite de ocupantul neamț. Și acum e la fel. Numai că, în locul cuvintelor nemțești și rusești, mitocanii Milenului Trei au adoptat moda americană. Cel care a inițiat schimbarea, pionierul vremurilor noi n-a fost, cum s-ar crede, vreun lingvist mai acătării, ci prea-iubitul nostru prim-ministru, putrefiatul de cultură și marele strateg al politicii mondiale, Adrian Năstase. În slugărnicia lui nemăsurată față de yankei, care-i promiseseră că-l fac președinte în Carpați, cu prilejul vizitei lui George W. Bush la București, a arborat un fular roșu, ca și musafirul, după care a inventat pe loc un cuvînt: ,,locație”. În capul lui, ăla plin cu creieri deștepți, n-a contat că ,,locație”, care în românește înseamnă ,,chirie pe un spațiu”, și ,,location” = ,,loc” au același etimon latinesc, ,,locatio, onis”. Important era ca Dablîiu să dea o înaltă apreciere scărpinelilor pe burtă încasate în România. (Spre norocul nostru, lui Bombo nu i-a trecut prin conservă să și frunzărească vreun dicționar al limbii americane, unde precis ar fi găsit și alte cuvinte de origine latină.) Și, ca la un semn, pe dată, toate televiziunile și publicațiile au început să uzeze și să abuzeze de ,,locația” luată cu sensul americănesc. Șansa noastră ar fi că, după cum spunea odată acad. Alexandru Graur, Limba Română are capacitatea de a se curăța de aceste cuvinte inutile, pe numele lor, barbarisme. Dar, sînt și voci care afirmă că, de data aceasta, la fel ca și în alte cazuri, n-ar mai fi nimic de făcut, și ne vom trezi că ,,locația”, din cuvînt greșit, va deveni normă. Pentru că, să dai cu tunul, n-ai vedea la televizor vreun scriitor sau vreun profesor de Română care să ne învețe vorbirea corectă. Nu, ei sînt invitați noaptea, tîrziu, ca hoții, cînd nu-i vede nimeni, fiindcă doar curviștinele, poponarii și politicienii analfabeți au voie să facă rating la orele de maximă audiență. Pe vremea lui Caragiale, boala care îi lovea pe mahalagiii români se numea ,,hurdubarismos”, adică încurcătura de mațe provocată de consumul neștiințific de fasole cu ridichi, în special în postul Paștelui. Astăzi, mulți dintre mitocanii noștri, atinși de molima de a face pe deștepții, își asasinează limba maternă. Fiindcă așa e ,,trendy”. Așa e ,,cool”. La televizor, la teatru, în restaurante (,,Ca și locație, avem un viloi la Sinaia”), în avion, pe Coasta de Azur, la Viena (,,Noroc că luasem bilete decît pentru Orly”). Din fericire, schizofrenia n-a ajuns și la țară, aici, la Mălăieni. Poate unde sînt tot mai puțini locuitori, și tot mai bătrîni.
***
Sînt din ce în ce mai convins că băieții ăștia, comentatorii sportivi de la televizor, se orientează după o gramatică și un dicționar ale Limbii Române gîndite special pentru ei. Că prea seamănă ce spun la microfon, indiferent de meciul pe care îl comentează. Iată cîteva mostre de barbarisme care demonstrează cît de cumplit este snobismul cînd degenerează în prostie, făcîndu-i pe acești papagali să creadă că și ei au copilărit pe malurile Fluviului Ohio. * ,,Fundașul Vărgatu a avut un taiming bun, dar a întîrziat o clipă și a pierdut mingea”. (De fapt, a avut un moment favorabil, dar te pui cu izmenitul și cu neamulprost? – n.m.) * ,,Iată că înotătorul american se prezintă la bazin cu un personal best incredibil”. (Aha, record personal. Nu-i de mirare, după cîte ,,susținătoare de efort” a băgat în vînă, că miroase ca o farmacie.) * ,,Motociclistul polonez s-a înscris pe o trasă greșită și a nimerit în gard”. (Trasă? Poate se gîndea la traiectorie, traseu, direcție.) * ,,Targhetul echipei noastre pare fantezist, dar poate fi atins”. (De fapt, e vorba de țintă, obiectiv, așa-i spune în românește.) * ,,Din păcate, s-a îngroșat listingul cu fotbaliștii noștri bolnavi”. (Poate lista, evidența.) * ,,Sebastian Vetel nu a negociat corect virajul și s-a răsturnat”. (Adică nu s-a orientat, n-a fost atent. Sensul de bază al acestui cuvînt este a purta discuții, a se tocmi.
Epigrame Năravuri de parlamentari
Pe mulţi din cei ce plimbă mapa Prin Parlament i-a prins necazul, Că s-au mînjit pe mîini cu apa... În care şi-au spălat obrazul!
Cel de la Putere, cu cel din Opoziţie Ei s-au spălat pe mîini, aşa, Prin reciprocitate Şi-acuma ambii pot fura... Cu mîinile curate.
Privind la guvernanți Din cînepa cu fibra tare, Cînd ura-mi arde ca o torţă, Le-aş face unora covoare Iar altora... cămăşi de forţă.
Centenarul Marii Uniri UNIREA-a fost un lucru sfînt, Făcînd o ROMÂNIE MARE Şi mulţi căzură la pămînt... Să pună Ţara pe picioare.
Îndemn la Centenar În zilele scăldate-n soare, Cînd tot răzeşul e prezent La tîrg se-ncinge horă mare… Şi mare bîlci în Parlament.
Discernămînt Ca să se gate cu sincopa, Românul musai să discearnă, Nu cum să intre-n Europa… Ci cum să iasă viu din iarnă.
Debranșarea și Integrarea Ne-am debranșat și facem ,,cuie” Dar integrarea se petrece C-așa vor domnii mari din UE… Ca să ne judece la rece. NAE BUNDURI A negocia, împreună cu exasperantul pachet de acțiuni, ne bagă în balamuc.) Și, în sfîrșit: * ,,Ecartul dintre cei trei evadați și restul plutonului a crescut la două minute și jumătate”. (Ecart < fr. écart = distanță în lungime sau diferență de timp. Ne-am dat dracului: păi, ce facem, ne trădăm ,,partenerul strategic” și ne tragem de nas cu francejii care nici francezi nu mai sînt? Sau poate aici o fi mîna lui Livache, care vrea să întoarcă armele și să ne înfrățim iarăși cu rușii? Dar nu e cazul să ne facem griji. După cum merge politikia mondială, mîine-poimîine o să-i surprindem pe ,,americanii” noștri scotocind librăriile în căutare de cărți în afghanistaneză, mamelucă, ivrită sau ungurească, să fie pregătiți pentru orice fractură istorică, urmată de vreo invazie, ceva, fiindcă, la noi, în orice-mprejurare, la munte sau la mare, mimetismul nu cunoaște opreliști, și ne lăsăm asimilați fără grețuri și din toate pozițiile. Cum zice Herodot că ar fi pățit niște nobili daci, imediat după ce Parlamentul de la Sarmizegetusa ar fi votat legea romanizării: - Dar voi de ce n-ați murit apărîndu-l pe Decebal al vostru?!, cică s-ar fi oțărît la ei împăratul Traian. Și de frica măritului dictator, care ar fi putut să-i întrebe de unde aveau sclavii și averile alea uriașe, strămoșii noștri ar fi intrat în prima frizerie, să se facă romani, după care s-ar fi apucat să învețe latinește, curs intensiv – silva, silvae... PAUL SUDITU
RM
11
Vineri, 26 aprilie 2019
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (17)
Strania misiune a lui Rudolf Hess (6)
– Bine, dar după cîte ştiu – observă Kirkpatrick –, Irakul nu e în Europa. – Irakienii au pus mina pe arme în sprijinul nostru şi führerul va dori ca în tratatul de pace să se ţină seama de acest fapt, replică Hess. Vorbi din nou de America şi spuse că Germania nu se temea de ea. Reveni apoi asupra pericolului submarin care ameninţa Anglia. Şi conchise ritos: – Trebuie să vă intre bine în cap că Germania o să cîştige războiul datorită blocadei. Nici nu vă puteţi imagina cîte submarine se construiesc, Hitler face întotdeauna lucrurile pe scară mare, şi un război submarin necruţător, sprijinit de noile tipuri de avioane, va avea drept rezultat în foarte scurt timp o blocadă efectivă şi completă a Angliei. Ar fi zadarnic să vă imaginaţi că Anglia ar putea capitula şi că lupta ar putea fi continuată de imperiu. Hitler a prevăzut şi asta. El va refuza să accepte capitularea Angliei şi va menţine blocada pînă cînd populaţia din insulele dumneavoastră va ajunge pur şi simplu în situaţia de a muri de inaniţie. – Dacă ar fi vorba să întreţinem numai viaţa materială a populaţiei britanice, n-am avea nevoie de un tonaj prea mare. – Nu vă amăgiţi cu vise. În curînd blocada va fi atît de aspră, încît n-o să fiţi în stare s-o străpungeţi, nici măcar cu unul sau cu două vapoare pe zi. Caracterul civilizat al declaraţiilor de la început dispăruse acum. Hess ridica glasul, bătea violent cu pumnul în masă: – Venirea mea aici e o ultimă ocazie pentru dumneavoastră să începeţi negocierile fără să vă pierdeţi prestigiul. Dacă nesocotiţi această ocazie, daţi dovadă că nu vreţi să încheiaţi un acord cu Germania. Hitler va fi îndreptăţit, şi de fapt va fi de datoria lui, să vă zdrobească complet, şi după terminarea războiului să vă ţină într-o stare de permanentă aservire. Se opri ca să-şi tragă răsuflarea. – Şi cu asta, eu v-am spus tot.
***
Uşa celulei lui Rudolf Hess s-a închis. Hotărît lucru, misiunea lui luase o cu totul altă întorsătură decît cea scontată de el. Poate că ar fi fost mai bine pentru el să nu fi părăsit niciodată Germania... Germania în care se desfăşurase întreaga lui carieră. Dintotdeauna îl pasionase politica. Îşi aduce aminte că, încă de pe vremea cînd urma cursurile Universităţii din München, fusese captivat de teoriile lui Haushofer. Studentul în ştiinţe economice făcuse războiul ca infanterist, apoi, după ce fusese rănit în două rînduri, ca aviator. Resimţise dureros şi puternic amărăciunea înfrîngerii. Începuse să se îndoiască pînă şi de patria lui, Germania. Toate acestea pînă în 1920, pînă în ziua în care a avut revelaţia Partidului naţional-socialist muncitoresc german. Redactase atunci un fel de teză-eseu, intitulată „Cum trebuie să fie conducătorul Germaniei pentru ca ea să-şi redobîndească prestigiul“. Adolf Hitler a citit textul acela. „Dacă necesitatea ordonă – scria Rudolf Hess, gîndindu-se la conducătorul ideal –, el nu se dă înapoi de la vărsarea de sînge... pentru a-şi atinge scopurile, e gata să calce peste trupurile celor mai buni prieteni...“. Cuvintele acestea trebuie să-i fi mers drept la inimă lui Adolf Hitler. El 1-a întîlnit pe noul membru al partidului nazist. Hess i-a vorbit despre învăţăturile lui Haushofer. Şi teoria spaţiului vital a găsit imediat un teren prielnic... De atunci Rudolf Hess nu 1-a mai părăsit pe führer. Pînă în 1933 el a fost adjunctul şi secretarul lui personal, îşi asuma mai cu seamă sarcini propagandistice şi, în acest domeniu, Hitler îi acorda deplină încredere. Se ştie că în 1934 a jucat un rol de prim ordin în „eliminarea” căpitanului Röhm. În 1935 şi-a pus semnătura pe ansamblul de legi antievreieşti. Hitler îi sporea mereu atribuţiile. Ajunsese să se ocupe de toate problemele guvernamentale şi în acelaşi timp şi de cele de partid. Colabora la redactarea tuturor decretelor. În 1938 a făcut parte din cabinetul secret care pregătea planurile viitorului război. Cînd au izbucnit ostilităţile, a fost unul din cei şase membri ai consiliului pentru apărarea
Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (6) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (4) 1953. Se elaborează planul urbanistic al staţiunii Mamaia. Începînd din 1960 a fost sistematizat întreg litoralul românesc al Mării Negre la sud de Constanţa, prin modernizarea staţiunilor mai vechi (Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti, Mangalia) şi prin construirea de noi staţiuni (Neptun, Jupiter, Venus, Saturn, Aurora, Olimp). Prin aceasta, „riviera” românească de la Marea Neagră s-a îmbogăţit cu o splendidă salbă de staţiuni balneare şi de tratament, care rivalizau, prin aşezare, arhitectură, construcţii moderne, dotare si servicii, cu cele mai vestite staţiuni maritime din lume. 1954. Uzinele „Steagul Roşu” (devenite Întreprinderea de Autocamioane) din Braşov fabrică primele autocamioane româneşti de 4 t (SR-101), realizate iniţial după tipul autocamionului sovietic ZIS150. În anii următori, începînd în special din 1971, cînd intră în funcţiune prima linie tehnologică pentru fabricarea autocamioanelor de mare tonaj, uzinele au produs, după proiecte româneşti, autocamionul SR-131 („Carpaţi”), autocamionul SR-132 pentru transporturi în condiţii grele, autocamionul SR-113 („Bucegi”) de 5 t, autobasculanta AB 45-IIGA cu încărcătură utilă de 4,5 t, autocamionul 7AB-1 de 7.000 kg sarcină utilă etc, ajungîndu-se la autobasculanta DAC de 1001, premiată la Tîrgul Internaţional de la Plovdiv din 1979. - 20 iunie. Se dă în circulaţie Podul Prieteniei, construit peste Dunăre la Giurgiu, între România şi
Bulgaria. Podul, cu tablier metalic, era la vremea sa cel mai mare pod combinat (cale ferată la tablierul inferior şi şosea la cel superior) din Europa. Pentru asigurarea navigaţiei în timpul apelor mari, deschiderea centrală a podului se poate ridica. A fost executat în doi ani şi trei luni, în colaborare cu U.R.S.S., R.D. Bulgaria, R.S. Cehoslovacia, R.P. Ungară şi R.P. Polonă. 1954 - 1960. Se realizează sistemul energetic naţional unic, prin interconectarea sistemelor regionale, care funcţionau izolat. Se începe în 1954 cu interconectarea sistemelor din Transilvania şi Muntenia, la care se racordează în 1956 nordul Olteniei și Banatul, în 1957 zonele Iaşi și Galaţi, în 1959 zonele Baia Mare şi Craiova, iar în 1960, zonele Suceava, Oradea şi Dobrogea. 1955. Începe să funcţioneze Combinatul de Cauciuc de la Jilava, de lîngă Bucureşti, care produce anvelope, articole tehnice rezistente la acizi şi la produse petroliere, tuburi de înaltă presiune, garnituri pentru diverse scopuri industriale etc., precum şi regeneratul de cauciuc. - Se termină raionarea viticulturii, stabilindu-se principalele direcţii de producţie şi sortimentele ce urmează a fi obţinute în diverse podgorii. În 1963, lucrarea a fost completată printr-o microraionare a zonelor respective. - Începe construirea noului cartier Balta Albă din Bucureşti, la proiectarea căruia s-au aplicat noi principii urbanistice privind structura şi organizarea zonelor de locuit. 1956. În cadrul programului de mecanizare a agriculturii, sînt fabricate primele maşini pentru cultura porumbului şi a cerealelor păioase, primele prese mecanizate şi primele combine de siloz.
Reichului, care era autoritatea supremă din punct de vedere legislativ şi executiv. Hitler avea să confirme în modul cel mai elocvent rolul de prim-plan pe care i-i rezervase lui Hess, desemnîndu-1 ca pe cel de-al doilea succesor al său, imediat după Göring. O trăsătură particulară a caracterului lui Hess: era superstiţios. Poate aşa se explică şi influenţa stranie pe care a exercitat-o asupra lui, de-a lungul întregii sale existenţe, acel profesor Karl Haushofer, pe care l-am pomenit aici destul de des. Acest personaj puţin obişnuit lăsa, cu complezenţă, să i se atribuie calităţi de prezicător: „un adevărat ghicitor”, spuneau unii despre el. Pînă şi Rudolf Hess povestea plin de admiraţie anumite fapte puse pe seama lui: într-o zi, în timpul primului război mondial, generalul Haushofer a refuzat să se urce într-un tren împreună cu statul lui major. Acest tren, afirma el, o să fie bombardat. „Şi – sublinia Hess – a avut dreptate: trenul a fost bombardat”. Cel mai mic dintre copiii generalului profesor, Albrecht, poet, muzician, era el însuşi profesor de geopolitică. În 1941 Albrecht Haushofer avea treizeci şi opt de ani. Hess avea patruzeci şi opt. Îi vizita adeseori şi pe tată, şi pe fiu, la proprietatea familiei din împrejurimile Münchenului. Karl Haushofer fusese dintotdeauna un admirator al poporului englez. Spunea mereu că englezii şi germanii descindeau din aceeaşi ramură germanică. După München, el îl sfătuise – fără succes însă – pe Hitler să încerce o apropiere de Marea Britanie şi să se ducă chiar la Londra într-o vizită oficială. După înfrîngerea Franţei, în 1940, Haushofer 1-a îndemnat cu insistenţă pe Hitler să încheie pace cu Marea Britanie. Cînd s-a aflat că Hitler avea de gînd să atace Rusia, Haushofer – şi odată cu el Göring şi Hess – a atras atenţia asupra faptului că un război purtat pe două fronturi ar constitui pentru cel de-al treilea Reich un pericol de moarte, pericol semnalat de altfel şi în Mein Kampf. – Nu va fi un război pe două fronturi – ripostase Hitler. Zidul Atlanticului ne va ocroti pînă ce vom în genunchea Rusia. (va urma) ALAIN DÉCAUX - Se deschid exploatările de lignit la zi în zona Rovinari (jud. Gorj), care în carierele de la Balta Unchiașului, Ciocani, Gîrla - Bălcești etc. folosesc excavatoare cu roată cu cupe, de mare capacitate, benzi de cauciuc pentru transportul cărbunilor la distanţă şi instalaţii automate de haldă. Tot la Rovinari a fost instalată si o termocentrală electrică, care utilizează cărbuni locali, cu o capacitate iniţială de 400 MW, ajungînd ulterior la 1.720 MW. - Pentru prima dată sînt utilizate în ţara noastră avioane în scopul administrării de îngrăşăminte pe terenurile semănate cu foioase. 1957. La Uzina Victoria din Călan (jud. Hunedoara) se construieşte un cuptor (reactor) pentru obţinerea semicocsului prin degazarea cărbunilor neaglutinaţi sau slab aglutinaţi în strat fluidizat, primul de acest tip din Europa. Realizat după un proiect original românesc, cuptorul a permis renunţarea definitivă la vechile instalaţii, care funcţionau cu degazarea cărbunilor prin încălzire directă. Prin folosirea noii instalaţii, denumită „carbofluid”, investiţiile sînt mai mici, preţul de cost realizat în exploatare, mai redus şi semicocsul obţinut, mai omogen. - Intră în funcțiune liniile de înaltă tensiune de 110 KV Roman – Piatra Neamț – Stejaru (Bicaz) și Roman – Iași, precum și marea arteră din sistemul energetic al Moldovei, Borzești – Bacău – Roman – Bicaz. - 31 iulie. La Institutul de Fizică Atomică din Bucu rești intră în funcțiune primul reactor atomic românesc pentru cercetare, de tip eterogen, în care combustibilul nuclear este dispus sub formă de bare înconjurate de moderator. La data punerii în funcțiune, România era a opta țară din lume care deținea o asemenea instalație. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA
RM
Restanele i pierderile Centenarului (13) Statul romn i cultura naional Cultura - dincolo de dicționar V-ați întrebat vreodată ce este – în general – cultura? Deși vehiculăm acest cuvînt în multe combinații morfologice, semnificația lui ni se pare atît de clară încît considerăm că nu mai avem nevoie de ajutorul Dicționarului pentru a da o definiție culturii. Abordînd subiectul de mai sus – în contextul mai amplu al analizei unor fenomene la nivel național, care se întind pe distanța unui secol – am avut curiozitatea să caut definiția științifică a expresiei, pentru a ilustra o mai bună acceptare a funcției universale pe care o îmbracă noțiunea de cultură, privită, în primul rînd, prin înțelegerea de cultură umană. Încercînd acest demers, mare mi-a fost surpriza să descopăr niște definiții cel puțin ciudate, care pun în dificultate înțelegerea semantică a cuvîntului, ca acoperire a activității umane desfășurate în acest domeniu. Pentru edificare am reținut trei exemple din trei dicționare apărute la mare distanță de timp. Un exemplu – dintr-un dicționar apărut în anul 1932, ,,Dicționarul Enciclopedic Ilustrat - Cartea Românească”. După ce, în 4 moduri, se referă la definiția cuvîntului în raport cu lucrarea pămîntului ,,spre a da roade”, la punctul 5, apare ceea ce căutam (totuși cam simplist): ,,Studiu sîrguincios: cultura științelor”; în alt Dicționar, apărut în 2010, în 12 volume, la Editura ,,Litera” – ,,Dicționar universal ilustrat al Limbii Române”, abia la punctul 7 se specifică: ,,Ansamblu al aspectelor intelectuale ale unei civilizații”; în fine, a trebuit să deschid filele unui alt Dicționar – ,,Mic Dicționar Enciclopedic” – Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pentru a fi satisfăcut de explicație, cea care a sugerat coordonatele cele mai aproape de interpretarea cît de cît pragmatică: ,,Totalitatea cunoștințelor de care dispune la un moment dat societatea. Expresie a civilizației materiale și spirituale generale a unui popor”. În continuare, definiția se lărgește, explicînd cei doi termeni principali – cultura materială și cultura spirituală – ajungînd și la individ: ,,Faptul de a poseda cunoștințe variate în diferite domenii, nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care poate ajunge cineva”. Am inclus acest exercițiu de semantică oarecum comparată, în deschiderea acestui material, nu ca pe un excurs gratuit, și nici pentru a releva că un om poate fi mai deștept decît un Dicționar. Am apelat la acest procedeu pentru a ajunge la o mică demonstrație, terminată cu o întrebare: Primăria Municipiului Constanța
Ministerul Culturii și Identității Naționale cum va putea un Stat (o entitate din acel stat) să rezolve multitudinea de sarcini și probleme ce converg din cultura națională, dacă nici la nivel de definiție teoretică acest mare capitol din viața și existența unui popor nu poate fi identic definit de dicționarele în vigoare? Veți constata, această întrebare ne va urmări de-a lungul acestui material de presă, și, cu cît ne vom strădui să aflăm un răspuns izvorît din normalitate, răspunsul va fi ori parțial, ori mincinos. De ce? Pentru că în România, de mai mult timp, nu mai există normalitate... Atacînd, ca subiect, problematica actuală a culturii, într-o epocă plină de schimbări imprevizibile pe mai toate planurile, trebuie să facem apel la statutul de continuitate a acestei activități, cultura avînd rădăcini adînci în Istoria milenară a poporului român. Din cele mai vechi scrieri, analizîndu-le în contextul propriu al datelor istorice concrete, vedem cum cultura și-a lăsat amprenta inconfundabilă nu numai din perspectiva spiritualității și civilizației românești, ci și sub formă de element continuator, pentru consolidarea spațiului Carpato-Danu biano-Pontic. Prin izvoarele scoase la lumină de istoriografia românească, interpretate în mod obiectiv, se poate stabili aria și vechimea activității pe acest teritoriu, folosită ca o platformă în construcția prezentei și viitoarei lecții despre rădăcinile noastre pe care unii se fac a nu le mai cunoaște. Acolo unde Herodot consemna evenimente petrecute în anul 514 înaintea erei noastre, amintind despre vechii locuitori ai pămîntului românesc, prin pana lui de istoric: ,,Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse (Darius) fu geții, cari cred că sînt nemuritori. Căci tracii, care posedă părțile Salmidesului și care
locuiesc mai sus de Apolonia și Mesambria – și care se numesc Scirmiazi și Nipsei – se predaseră lui Darius fără nici o luptă; iar geții, hotărîndu-se (la o rezistență) îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sînt mai bărbați și mai drepți decît tracii”. Din acest perimetru sacru trebuie să ne tragem seva Istoriei noastre, inclusiv din izvoarele de cultură. Căutînd o exemplificare a culturii în viața poporului, formulată de mari personalități ale țării noastre, m-am oprit la Nicolae Iorga, citîndu-i un paragraf dintr-o conferință de la Ateneul Român, din 8 februarie 1898: ,,Azi, cultura românească are un mare rol: a menține pe deasupra hotarelor artificiale și provizorii, acea unitate de conștiință etnică, care precede și pregătește o nouă formațiune politică. Însă, cele scrise în limba țării vor găsi răsunetul din ce în ce mai slab pe care-l găsesc astăzi în însuși focarul vieții române, dacă înstrăinații de sus vor face prozeliții pe care-i fac pretutindeni, în clasele mijlocii, în clasele culte, în presă, dacă profeții vor fi siliți să vorbească în deșert, nu veți mai avea profeți”. Dacă ne imaginăm o extrapolare a unor sintagme din cuvîntarea lui Iorga, cum ar fi: ,,înstrăinații de sus” și ,,profeții vor fi siliți să vorbească în deșert” – la starea de fapt a României de azi, similitudinea cade perfectă, iar avertismentul marelui istoric și cărturar Nicolae Iorga rămîne valabil și astăzi.
,,Băgați cultura în dubă!” Sintagma de mai sus a devenit celebră în timpul manifestărilor de stradă din 2012, fiind rostită, pe post de ordin, de către un jandarm către subordonații săi, chemați la fața locului să potolească spiritele. Astăzi, cînd o citim, parcă ne vine să credem că, într-adevăr, Cultura româ nească a fost băgată în dubă, într-o dubă a indiferenței și a neputinței. Ministerul Culturii și Identității Naționale – cel care ar trebui să fie artizanul întregii mișcări culturale din România – răsuflă ușurat că a scăpat de Anul Centenarului, deși, din cele 365 de zile care au marcat acest eveniment nu a rămas nimic peren, care să amintească de trecerea secolului nepereche al României, poate doar cîteva spectacole și șușanele devoratoare de bani. Citind lista cu domeniile de activitate ale Ministerului Culturii și Identității Naționale (Arheologic: situri, vestigii etc.; Patrimoniu cons truit: monumente, ansambluri monumentale, situri etc.; Patrimoniu mobil: muzee, arhive, colecții etc.; Patrimoniu imaterial: meșteșuguri, jocuri, ritualuri, forme de exprimare verbală etc.), se pare că sarcinile din acest evantai de probleme ce izvorăsc din funcțiile categoriilor de activități sînt prea mari și copleșitoare pentru specialiștii și funcționarii acestui minister. Dacă este așa, să ceară reducerea unor capitole, care să fie trecute la alte ministere și entități naționale, ministerului respectiv rămînîndu-i timp mai mult pentru organizarea de serbări cîmpenești. Lăsînd gluma la o parte, să nu uităm că Ministerul Culturii și Identității Naționale este – prin Lege – autoritatea publică centrală responsabilă de elaborarea și aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii. Așa cum vom vedea, în continuare, în acest serial jurnalistic, ,,strategia și politica în domeniul culturii” suferă din greu, avînd numeroase sincope din care pierdem noi, beneficiarii unui produs care nu mai ajunge niciodată acolo unde trebuie. Sperie sau îngrijorează pe cineva de la vreun nivel decizional din România faptul că sîntem, din nou, la coada Europei, privind indicatori grăitori legați de starea de letargie în care conviețuiesc dragii noștri conducători? Iată cifrele: 2,8% dintre români citesc o carte pe lună; 18% dintre
speță – pot scoate oricînd, aleatoriu – un caz de notorietate națională.
să rezolve definitiv statutul patern al Cazinoului, primarul Constanței, Decebal Făgădău, a inițiat un sondaj pe site-ul Primăriei, constănțenii Cazinoul din Constanța fiind întrebați dacă vor să mai lase reabilitarea Cîți dintre românii care au fost la mare, chiar monumentului pe seama Companiei Naționale de și cei care nu au avut timp pentru o vacanță pe Investiții sau să susțină propunerea primăriei de litoral, nu au auzit de faimosul cazinou de la a lua înapoi Cazinoul, pentru a-l salva prin forțe malul Mării Negre, din vechea Cetate Tomis? proprii. Faptul că trei licitații, care fiecare dăduse Dacă aș vrea să par malițios aș decreta că e mai un cîștigător - au fost anulate, demonstrează că bine pentru cei din a doua categorie. Cel puțin actul în sine a avut vicii reale, fiind încălcate pentru aceștia Cazinoul le rămîne pe retină așa normele concurențiale. Procedeul de atribuire cum l-au cunoscut din cărțile de geografie, din a contractului de proiectare și execuție fiind pliantele turistice sau din cărțile poștale – o reluat pentru a patra oară, trebuie ținut cont de refacerea studiilor, a calculului și a expertizelor Ministrul Culturii, Valer Daniel Breaz clădire în stil Art Nouveau, care domină faleza vechi, acest lucru ridicînd costurile generale ale orașului Constanța prin masivitatea și forma români vizitează o dată pe an muzee, galerii ei geometrică etalînd, și pe partea principală, întregii lucrări. Experții care s-au implicat în sau monumente istorice; un român din cinci nu impunătoare arcade precum și un peron al unei posibila rezolvare a acestui caz, făcînd referire și la Directivele europene în acest sens, au evidențiat citește nici o carte; 42% din copiii români de 15 gări imperiale. o particularitate în refacerea unor monumente de ani sînt analfabeți funcțional ... Întorcîndu-ne la istoricul acestei clădiri – cea La începutul acestui an, la Ateneul Român, care, timp de un secol – a constituit clădirea- patrimoniu, aceea că nu prețul cel mai mic trebuie cu prilejul sărbătoririi celor 169 de ani de la emblemă a orașului de la malul Mării – știm că să fie criteriul suprem în atribuirea unui contract, nașterea poetului Mihai Eminescu – ziua de 15 a fost edificată între anii 1904 și 1910, în urma ci calitatea pe care constructorul o asigură ianuarie fiind declarată, prin lege, Ziua Culturii proiectelor unor arhitecți de renume, precum lucrărilor, precum și experiența contractorului. Dacă nici acum nu se va rezolva dilema Naționale – în fața unei adunări selecte (Prea- Petre Antonescu (clădirea Primăriei Generale fericirea Sa, Patriarhul Daniel, președintele Klaus București și Facultatea de Drept) și Daniel dintre Primărie (deținătoarea monumentului) și Iohannis, ministrul Culturii, Valer Daniel Breaz, Renard, avînd un șir de modificări menite să Comisia Națională de Investiții (administratorul), președintele Academiei Române, Ioan-Aurel țină pasul cu moda europeană în ceea ce privește Cazinoul din Constanța va muri cu adevărat. Pop etc.) academicianul Eugen Simion a lansat o funcția cazinoului, privită în plan universal. În Primarul urbei a dat asigurări că reabilitarea întrebare care se potrivește mănușă cu tematica momentul inaugurării, datorită impactului vizual este posibilă, costurile ridicîndu-se la 12 milioane promovată de noi prin acest demers jurnalistic: asupra locuitorilor Constanței, forma Cazinoului de euro. Deocamdată o echipă de specialiști în a cîta Putere în Stat este Cultura?: ,,Mai ales a intrat în malaxorul unor critici virulente, topografie și geodezie a executat o operațiune în această societate a numerelor, a cifrelor, a acuzațiile materializîndu-se în definiții ca: importantă pentru viitorul plan de reabilitare a imaginilor? Cultura are formula ei secretă prin ,,matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane, Cazinoului – o scanare tridimensională menită să prezinte replica digitală a momentului, în care modelează, formează o națiune. Istoria ne-a care lasă mult de dorit din cauza amestecului vederea comparării datelor actuale cu cele din demonstrat că grecii, de pildă, cuceriți de romani babilonic al stilurilor”. documentele de acum 100 de ani – expertiză cu armele, i-au învins pînă la urmă pe aceștia prin Una peste alta, cu toate... stilurile babilonice, necesară la determinarea modului de intervenție, cultură. (...) Domnilor, Cultura a fost și va rămîne Cazinoul din Constanța a funcționat 100 de ani, care a costat 25.000 de euro. bucurînd generații de români și străini care i-au o forță tăcută, secretă, dar penetrantă”. Cîtă dreptate are domnul academician Eugen trecut pragul, nimic și nimeni dintre pământenii Simion, fost președinte al Academiei Române! României Mileniului III, nebănuind drama care Totuși, n-am primit răspunsul la întrebarea prindea să se desfășoare la picioarele lor odată lansată de domnia sa. Cine s-ar fi încumetat, din cu intrarea în Era capitalismului barbar. Odată cei aflați în sala Ateneului, să formuleze acest cu degradarea multor unități de cazare de pe litoralul românesc – scoase la mezat, apoi lăsate răspuns hamletian? în paragină, arătînd ca la Cernobîl, pentru ca să Stingerea unei lumini emblematice prolifereze interesele alogene în acapararea celor mai moderne și profitabile plaje – a apus și steaua a României mărețului Cazinou constănțean. După ce a mai Deschizînd acest capitol ce ar putea sugera licărit un pic, fiind închiriat de regizorul Francis urmările acțiunii unei forțe supranaturale, prin Ford Coppola pentru a deveni scena turnării unui aplicarea acestui intertitlu, nu o fac de dragul film, Cazinoul a murit. Neîntreținut, lăsat pradă senzației publicitare – în contextul seriozității vicisitudinilor naturii, suferind în urma războiului Statuia lui Ovidiu din fața Muzeului de Istorie temei abordate m-aș pierde în derizoriu – ci dintre Consiliul Local Constanța și Compania pentru a reflecta o realitate sub care trăim toți Națională de Investiții – sub privirile nepăsătoare Națională și Arheologie Constanța românii, dar nu reacționăm, de parcă Dumnezeu ale autorităților de la București – clădirea ,,Dacă se dorește, se poate”, spun localnicii, cu ne-ar fi luat orice urmă de curaj și de mîndrie Cazinoului a ajuns o ruină la mal de mare. referire la acest monument de artă de la malul După ce Primăria Constanța și-a declinat națională. Deci, de acum încolo ne vom întîlni mării, primii care au privit degradarea treptată a competența în privința reabilitării clădirii, C.N.T. cu cazuri concrete (extrem de dureroase) de Cazinoului. Iar noi, cei din țară (precum și turiștii a ajuns la cea de-a patra rundă de încercări de distrugere a Patrimoniului Național – ca o străini), vom avea posibilitatea să admirăm – în atribuire a proiectului de reabilitare a Cazinoului, anatemă virală aruncată pe stema și pe sufletul răsăritul soarelui din Marea Neagră – splendorile cele trei încercări eșuînd din cauza contestațiilor. României. Cu ce să încep? Întrebarea poate fi unei construcții unice în România. Constanța de Situația devine din ce în ce mai critică, fondurile încadrată foarte ușor în categoria superfluă, azi – Tomisul de ieri – poartă peceți emblematice necesare reabilitării neputînd aștepta la infinit. deoarece din mapa pe care o am la dispoziție – Colac peste pupăză, acum un an, cam pe vremea pentru strălucirea ei contemporană și a oamenilor ca urmare a studiului aprofundat al cazuisticii în aceasta, chestiunea Cazinoului de pe aceste meleaguri. Să nu uităm scrierile din Constanța a devenit una de poetului latin Ovidiu, exilat în Pontul Euxin acum răsunet internațional, printr- 2000 de ani, în perspectiva ospitalității acestui un Comunicat al principalei neam: ,,Așa sînt eu aice, între barbari și dușmani organizații de patrimoniu din Unde-i mai tare arma decît oricare legi Europa, ,,Europa Nostra” și al Și totuși nu se plînge, de-atîția ani de mine Institutului Băncii Europene Nici un bărbat de aice, femeie sau copil de Investiții, care clasifică De-aceea tomitanii, ei, îmi veghează voia această clădire printre primele Pe dînșii doar ca martori eu trebuie să-i iau șapte ruine ale Europei. Ce Ei vor să plec, fiindcă mă văd pe mine dornic decurge din această operațiune Dar de-i întrebi pe dînșii, ar vrea cu ei să stau. în care Europa vine să ne facă Să nu mă crezi pe mine: prin hotărîre scrisă ordine în casa noastră? Vrem Sînt lăudat de dînșii și sînt scutit de dări nu vrem, trebuie să acceptăm Orașele vecine îmi dau aceeași cinste ... ” planul de restaurare făcut de În episodul următor, despre ,,Mutilarea Istoriei europeni. Săturat de îndelungata – o crimă imprescriptibilă”. (va urma) ciondăneală pe licitațiile care Cazinoul - bun pentru fotografii de nuntă GEO CIOLCAN par a nu mai lua sfîrșit și decis
14
Vineri, 26 aprilie 2019
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii
Despre Dragnea, și nu numai
Ofensiva mediatică, dar și cea penală împotriva actualului președinte al PSD, Liviu Dragnea, sînt mai agresive decît tot ce am întîlnit în ultimii ani. Cred că acest nume, acest om, acest caz, are să devină cumva obiect de studiu pentru facultățile de jurnalism și comunicare, datorită modului ferm în care persistă în ceea ce face, convins că este drept. Totodată, felul în care este tocat de către presa main-stream este un alt subiect, mai ales că zilnic se găsesc noi forme mediatice de atac, noi strategii de abordare și de distrugere a imaginii lui Liviu Dragnea, dar și a partidului pe care îl conduce. Noi, cei care observăm și încercăm să fim imparțiali, nu putem să nu apreciem atît tăria psihică a lui Dragnea, cît și incisivitatea informațiilor care apar în spațiul public, cu privire la ,,năzdrăvăniile” președintelui PSD. Este o luptă dură, pe contre, în care se amestecă, evident, și sunetul cătușelor, prin implicarea, totală și la risc, a Justiției. Finalul acestui război este aproape, dar încă nu este stabilit cîștigătorul. Cea care pierde, în ambele situații, este România. Dacă ar pierde Dragnea, cei care preiau puterea nu sînt nici pe departe ,,mai români”, iar dacă ar cîștiga Dragnea, România va ieși din nou înfrîntă, pentru că vom asista la modificări structurale de natură economică, sau cel puțin la o criză, fie ea politică, fie economică. Cei care investesc mulți bani în ,,tocarea” și în ,,fierberea” la foc mic a lui Dragnea, nu își vor permite să piardă, așa că, ori vedem PSD în degringoladă, cu Liviu Dragnea la închisoare, ori ceva poate mai grav, o criză socială de proporții. Politica românească nu mai are eleganța de altădată, cînd lupta politică era oarecum curată, cînd liderii partidelor veneau cu soluții pentru țară, cînd exista un minim bun-simț. Nu mai e așa. Acum, ori te bagă la închisoare, ori nu. Vă rog să priviți la șefii partidelor care îl tot atacă pe Liviu Dragnea: Ludovic Orban, Dan Barna, Eugen Tomac. Nici unul nu vine cu ceva, cu o soluție pentru România, cu ceva care să aducă prosperitate țării. Nu! Ei vin și îl înjură pe Dragnea, și cam atît. Ba nu, nu doar atît. Pe lîngă asta, o atacă pe Viorica Dăncilă, atacă PSD-ul, pe toți românii care fac parte din PSD, și laudă Europa, pe liderii străini ai altor state europene, companiile multinaționale, tot ce e străin. Excepție este Ludovic, care este atît de speriat de scheleții pe care îi are prin dulap, încît moare pe baricade cu Iohannis în brațe, dar și cu laude grețos de lingușitoare la adresa Justiției. Deci, cine naiba este aici defect? La o analiză lucidă, zici că Dragnea este un bun român. Și din ce declară, chiar pare să fie. Are un mesaj interesant, patriotic, cu iz naționalist. Dorește ca românul să fie protejat de alimentele toxice din afară, dorește o economie solidă, el vrea binele țării. Se ceartă chiar și cu Europa, îi face pe ăia de vise rele, și declară că ,,România nu este colonie”. Bun, e ok mesajul. Dar presa îl toacă mereu, tocmai pentru că el este împotriva celor care o finanțează, se pare. Este simplu și evident că nu poți să susții, presă europeană fiind, un șef al unui partid care, cel puțin la nivel declarativ, dorește o Românie ceva mai verticală în fața UE, și nu împotriva ei. Totuși, de ce mesajul lui Dragnea nu prinde în totalitate la public? De ce nu are presa favorabilă mai deloc, decît cu mici excepții? De ce PSD este acum asociat cu prostimea și cu sărăcia? Păi ne uităm la persoanele care reprezintă acum PSD la nivelul Executivului, la Viorica Dăncilă și la alți miniștrii și consilieri submediocri, a căror prezență le ridică mingea la fileu celor care oricum nu iubesc PSD-ul prea tare. Prin urmare, tunurile nu vor înceta prea curînd să tragă mediatic asupra PSD cu știri negative, descurajante, belicoase, fie ele adevărate sau nu. Pe de altă parte, dacă ne amintim de gafele fostului președinte american George W. Bush, Dăncilă este parfum la capitolul inepții. Unde greșește PSD, unde greșesc în general președinții de partide, unde greșesc românii și de ce naiba sîntem atît de prost văzuți în Europa? Liviu Dragnea nu a ajuns încă să cunoască faptul că, pentru români, nu contează mesajul, ci purtătorul acestuia, al mesajului. Un nene care a fost toată viața bugetar și îți vorbește ție, române, de patriotism, de neam, de dragoste de țară, nu este deloc luat în serios. Dacă, în schimb, Corneliu Vadim Tudor venea cu același mesaj, era credibil,
era luat în serios, era iubit. Cînd vine Dragnea, însă, și debitează mesaje patriotice, nu prinde deloc la public. Ba chiar naște zîmbete. Poate că el, Liviu, este sincer și corect în ceea ce spune. Poate chiar așa își dorește. Dar și-a ales prost purtătorul de mesaj, adică pe el însuși. Cine îl consiliază nu știe deloc cartea comunicării, nu are habar de PR politic sau, cel puțin, nu este în pas cu vremurile. Unde sînt comunicatorii de pe vremea lui Năstase sau chiar a lui Ponta? Dragnea stă prost la capitolul consilieri, așa cum și Dăncilă este praf. Dar PSD-ul este recunoscut pentru că practică nepotismul pînă la extrem, așa că nu mă miră deloc slaba performanță a consilierilor politicenilor PSD. Dragnea Liviu, ca să cîștige, are nevoie de ceva mai mult curaj pentru a înțelege că, în secunda în care e dat jos de acolo, ori este arestat, ori e deja istorie. Dacă o mai lălăie mult și nu își angajează un comunicator bun, care să simtă ce vrea românul, independent de ceea ce presa ostilă îi livrează, el nu va mai rezista mult. Îmi amintesc de Ponta, de Victor Ponta, cel care a fost premier pînă la Colectiv, în 2015. Era supus unei presiuni foarte mari, cam toată presa îi era ostilă, așa cum se întîmplă acum cu Dragnea. Imediat ce a demisionat, presa l-a uitat cu totul. La comandă, parcă, a căzut în uitare dar și în achitare penală. Nu mai era ,,Mickey Mouse” sau ,,ăla micu᾿”. Toate păcatele s-au șters și uite că a revenit acum în politică, precum un nou născut, pur precum o lacrimă și numai bun de pus șef la… PSD, din ce spun unii analiști. Pentru români, această realitate trebuie să fie utilă, bună de băgat la cap, și anume că presa este plătită să își distrugă ținta care îi este indicată de către patronat. Ce se întîmplă după aia, nu mai este problema ei. Or, românul, de mai bine de 30 de ani, pare că nu reușește să înțeleagă că presa pe care o consumă pe nemestecate este destul de nocivă, în majoritate, fie pentru sănătatea lui mintală, fie pentru întreaga națiune. De ce nu înțelege, oare? Pentru că el, românul, se crede deștept, în timp ce Constantin Brâncuși a fost mereu de altă părere. Eu îl admir pe Dragnea pentru că încă rezistă. Ori are spatele asigurat din afară, ori are sînge de milițian în vene. Dacă ar avea ceva mai mult curaj și o consiliere mai bună, ar avea chiar șanse să cadă în picioare. Păcatul lui este că nu reușește să facă niște schimbări radicale și benefice pentru zona privată a economiei, că nu forțează Ministerul de Finanțe să reformeze ,,Statul în Stat” - pe nume ANAF, că nu aduce un plus de siguranță economiei, prin implementarea unor legi care să ajute întreprinderile mici și mijlocii. O legislație cu adevărat constructivă și benefică, de natură liberală, făcută, însă, de întreprinzători, nu de funcționari publici, ar duce economia suficient de sus cît să fie ceva mai bine văzut de către antreprenori. De ce nu face el asta, e altă poveste! Nu are putere sau nu are materie cenușie. Dăncilă este total depășită, iar Vîlcov e pus la fel de bine pe căpătuială sau doar timorat de anii de pușcărie care îl așteaptă. Nimeni din Guvernul ăla de tîmpiți nu are viziune, așa că Dragnea, dacă nu face un pas decisiv spre un salt economic real, nu bazat pe suprataxare, are să devină exact ceea ce se pare că nu își dorește, un mic șef de partid anonim, care a avut ocazia să facă ceva pentru țară și nu a făcut. În timpul întregii guvernări PSD – ALDE nu am văzut nici un fel de autostradă începută, nu am văzut nici un fel de măsuri ceva mai liberale din partea ALDE, nu am văzut nimic care să aducă plus valoare economiei. Am văzut doar bugetari mai mulți, am văzut un ANAF mai agresiv și lipsit de viziune și comunicare, așa cum a fost mereu, de altfel; am văzut, de fapt, un Guvern impotent, explicabil în fond, dat fiind faptul că premier este o femeie. În afară de majorări de salarii în sistemul bugetar, majorări de pensii și subvenții pentru agricultori eu nu am văzut nimic. Bun, ce face în tot acest timp Opoziția? Cei care, în afară de a lătra la PSD, la Dragnea, nu fac nimic altceva? În ultima săptămînă, singura activitate a lui Orban a fost să declare că PNL va face cumva pentru a elibera Teleormanul de Dragnea. Sau că ,,atacul infractorilor asupra Justiției trebuie să înceteze”. Păi normal că nu vrei să se schimbe nimic în Justiție, mai ales că tu însuți ești destul de menajat, ești în grațiile ei, ale Justiției, și, dacă lucrurile vor rămîne așa, tu scapi, și alții intră. Păi, de aia mori de nervi cînd vezi că Justiția se vrea schimbată, poate chiar în bine, cînd vezi că Iohannis, pe care îl idolatrizezi, a avut 49 de dosare penale clasate și o casă luată cu acte false, este liber, în timp ce tu, dacă nu te lupți, e posibil să intri la Beciul Domnesc pentru cine știe ce schelet aflat undeva, într-un fișet, pe la DNA. Valabil și pentru alți politicieni de prin PNL, împănat cu PDL. Chiar și cu USR. Mie tot nu îmi este clar cum au dispărut niște documente prin care
Scrisoarea săptămînii Stimată Redacție, Îmi permit să fac referire la cîteva subiecte privind actualitatea politică românească. - ,,Iohannis – întîlnire cu liderii PNL”, se titrează pe manșeta postului tv Antena 3. Cine sînt acești lideri? Păi Ludovic Orban și Rareș Bogdan, „Lătrăul cu scîrț”, cum bine l-a etichetat colaboratorul dvs. Anton Voicu. Înțeleg, Orban este un lider, fiind vechi în PNL și, mai ales, fiind președintele acestui partid. Dar Rareș Bogdan? A devenit deja lider, după 3 zile de la înscrierea în PNL? - În ceea ce privește ,,Referendumul lui Iohannis”: fac pariu că nu va întruni 30% participare la vot. Păi dacă referendumul privind ,,Familia tradițională”, o temă serioasă, n-a întrunit pragul de validare, cum să reușească cel pe ,,Justiție”? Cred că nici ministrul Justiției, dl. Tudorel Toader, nu mai are încredere în Justiție. - Referitor la Augustin Lazăr, cel care mai dorea un mandat în fruntea Parchetului General, reiau declarația făcută recent: ,,Nu sînt ofițer, nu sînt agent și nici colaborator al vechii Securități!”. Dar cu noua Securitate este voie să colaborezi? Apoi, spunea, cînd se vorbea despre protocoalele încheiate de SRI cu diverse instituții din Justiție: ,,Doamne, Dumnezeule, nu există așa ceva!”, ca apoi să se descopere ,,Protocoalele” semnate de ...augusta sa mînă. Cine te mai crede, Hombre? - În fiecare dimineață, la România TV cîntă Imnul național micul patriot Tudor, un nou Tudor, care îi urmează marelui dispărut – VADIM. Felicitări familiei și, în special, bunicuței, pentru educația patriotică pe care i-a insuflat-o! Cu așa copii, ROMÂNIA MARE mai are speranțe. Vă mulțumesc. IANCU ȘERBU, pensionar conducerea acestui partid tînăr era suspectă de finanțare frauduloasă a campaniei electorale din 2016. Prin urmare, Opoziția, să zicem PNL, nu zice nimic de binele românilor, cel puțin nimic serios, constructiv, gen măsuri economice sau măcar despre un alt mod de a face politică. Nu sprijină cu nimic românul, fie că este el individ sau companie, nu aduce nimic nou, nimic constructiv. PSD-ul nu are materie cenușie pentru a înfrunta cum trebuie PNL, nu are presă, nu are purtător de mesaj, nu are mesaj, nu are viziune, nu are nimic. Dragnea se folosește de cei din jurul lui, foști PRM-iști, dar nu înțelege clar cum e treaba cu patriotismul. Nici la capitolul economie nu înțelege cum funcționează lucrurile, nici el, nici Dăncilă, nimeni, pentru că toți ăia de acolo s-au căpătuit din politică și din afaceri cu statul, nu din minte și inițiativă. La fel e și la PNL, să nu credeți că e altceva acolo. De fapt, partidul ăla se numește ,,liberal” așa, ca să se afle în treabă. Nu există nimic liberal în acțiunile PNL din ultimii 30 de ani. Toți sînt bugetari acolo, sus, în conducere. Viorel Cataramă era singurul liberal cu ceva viziune și potență. În rest, cei de la PNL nu au viziune, nu au consilieri, nu au nimic liberal. Sînt tot niște comuniști, doar că sînt vopsiți în galben. Despre USR – PLUS, că sînt alianță acum, la fel putem spune, doar că ei se pare că sînt urmași de securiști, cum se tot declară public de diverși politicieni. E de admirat, însă, faptul că, atunci cînd era premier, Cioloș a admis că este depășit de zona economică, și că se mai sfătuia cu diverși antreprenori. Problema lui era alta, însă: apela la multinaționale, nu la antreprenori români, așa că tot prost a ieșit. Nu înțeleg de ce Tăriceanu, liberal autentic - zice el, nu merge la Dăncilă și, cu toată capacitatea lui de convingere, să îi impună o linie ceva mai liberală a economiei. Ori poate își imaginează că PSD își va eroda din putere și din electorat, iar ALDE are să cîștige mai mult anul viitor, la alegerile generale? Așa de limitat să fie? În concluzie, România nu are cap, nu are creier. Cei care o conduc sînt niște amatori, unii dintre ei, păpuși conduse, alții doar proști care se manifestă ca niște găini bete de putere, care fac mult zgomot și cam atît. Țara asta nu are viitor și nici prezent. Iar trecutul dispare și ăla, pentru că istoria începe să se schimbe în funcție de anumite interese. Cine va salva națiunea, nu știm. Știm, însă, că am început să ne descurcăm bine în postura de colonie. Tano
RM
15
Vineri, 26 aprilie 2019
File de istorie • File de istorie Tezaurul României de la Moscova (3) De ce am dus aurul în Rusia?
Firește, azi, multă lume se întreabă - în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor româno-ruse de după al doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt cîteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute: 1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” - simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon; 2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin; 3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru; 4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).
Rușii o țin sus și tare că Tezaurul s-a pierdut în timpul războiului În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru
Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (28) TRANSILVANIA
Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (8) Judecăți similare a exprimat și istoricul american Arthur J. May. Analizînd trăsăturile politicii interne și externe ale ,,imperiului ruinei” – cum l-a denumit Lloyd George – în epoca avîntului luptei naționale de eliberare, A.J. May se oprește și asupra situației românilor și precizează că problema Transilvaniei a dominat în mod indubitabil evoluția raporturilor dintre Austro-Ungaria și România – apreciere în deplină concordanță cu realitatea (Arthur J. May, The Habsburg Monarchy – 1867 – 1914, Harvard University Press, 1965, p. 100 – 101). Tratativele de la începutul anului 1913 între guvernul maghiar și fruntașii P.N.R., privind situația românilor din Ungaria și a modalităților ei de îmbunătățire au rămas fără rezultat din pricina opoziției guvernului ungar. Șeful Cancelariei militare a arhiducelui Franz Ferdinand, colonelul K. Bardoff, într-un raport către arhiduce, în legătură cu tratativele dintre Partidul Național Român din Transilvania și președintele Consiliului de Miniștri ungar, Tisza István, informa: ,,Mai jos, prezentăm cererile minimale ale românilor, reprezentați de dr. Mihali, președintele partidului, pe puncte, și poziția contelui Tisza la fiecare cerere: 1. Crearea de școli elementare, medii și superioare cu limba de predare română; La 1... admis școli elementare cu limba de predare română în cadrul legilor existente, Universitate română imposibil; s-ar putea totuși preda limba română mai intens de pînă acum la școlile medii maghiare și la Universitățile maghiare; românii care frecventează școli maghiare ar putea primi învățămînt religios în limba română prin preoți români; 2. Să se garanteze autonomia existentă a bisericii greco-orientale-române; biserica greco-catolică română să primeacă o autonomie similară; sprijin material pentru aceste două biserici naționale în aceeași măsură
studierea problemelor izvorîte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”. Din momen tul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016. Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace, pînă în perioada comunistă, pe cînd partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului. Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de-al doilea Război Mondial etc., cînd funcționa în Rusia un alt regim politic. Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic - mai ales partea de aur aparținînd B.N.R. - fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare. Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935 și 1956), făcute de partea rusă. Cele 93,4 tone de aur românesc al B.N.R. nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din cîteva motive. Mai întîi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rînd, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decît greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică. Conform unor estimări, valoarea actuală
ca celelalte confesiuni; La 2... admis; sprijin material în măsura stării de spirit bune reciproce; 3. Comunele române încorporate la dioceza Hajdudorogh să fie restituite episcopatelor grecocatolice de naționalitate română; La 3... în principiu s-a admis; totuși, trebuie să înceteze mai întîi agitația împotriva episcopatului din Hajdudorogh; 4. Încetarea prigoanei împotriva ziarelor române; La 4... îndată ce presa română va înceta agitația împotriva statului unitar maghiar, ziarele nu vor mai fi prigonite; 5. Să se permită românilor libertatea de asociație și întrunire garantată de lege; La 5... se admite în măsura în care nu se urmărește un scop nelegal; 6. Partidul Național Român trebuie recunoscut ca atare și trebuie retrase toate dispozițiile administrative îndreptate împotriva sa; La 6... îndată ce maghiarii și românii s-au înțeles între ei, nu mai este necesar, ba poate chiar ar trezi neîncredere; dreptul de a se organiza ca partid aparte trebuie totuși recunoscut românilor; 7. În regiunile compact române, administrația politică și jurisdicția trebuie purtate în limba română; la 7... limba în jurisdicție și administrație trebuie să rămînă maghiară, totuși acei funcționari care au de-a face cu poporul trebuie să stăpînească limba română și să dea explicații în această limbă; 8. Sprijin material românilor din partea guvernului regal maghiar în privința străduințelor lor economice, în aceeași măsură în care primesc maghiarii; La 8... în măsura în care comportarea românilor nu dă prilej de neîncredere – aprobat; 9. Încetarea acțiunilor de colonizare maghiară îndreptate împotriva românilor; La 9... colonizarea maghiară are o natură pur defensivă și privește numai păstrarea posesiunii maghiare în mîini maghiare; 10. Acordarea posturilor de funcționari în administrație și jurisdicție în regiunile cu populație românească compactă numai românilor; La 10... nu se poate face deosebire între maghiari și nemaghiari la angajarea de funcționari; ar trebui totuși ca intelectualii români să solicite mai multe funcții de stat; 11. La reforma electorală trebuie să se aprobe românilor 1/6 din toate mandatele, ținînd seamă că ei formează 16% din populația Ungariei. La 11... în măsura în care cultura română va atinge un nivel mai înalt și românii vor corespunde într-o măsură mai mare censului pe intelectuali, va spori și numărul deputaților români – socotit în prezent la 9%.
a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari. (Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la 4-5 miliarde de dolari – n.red.).
„Dosarul tezaurului” datorie față de țară Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară - are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916-1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete. Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema. Personal, nu cred că vreun guvern al României - de orice orientare politică ar fi acesta - ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova. De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat - inclusiv în vremea regimului comunist - și-au predat unul altuia „Dosarul tezaurului”, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară. Sfîrșit Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române Sursa: Art-emis.ro
Românii au considerat răspunsul lui Tisza ca nesatisfăcător, și de aceea au întrerupt tratativele. Tratativele Partidului Național Român cu guvernul regal ungar, care la mijlocul lui februarie a.c. au fost întrerupte oficial, au fost continuate în secret de către președintele partidului, dr. Mihali, și anume cu scopul de a înlătura cel puțin acele plîngeri ale românilor care pot fi rezolvate pe cale administrativă – fără modificarea legii. După părerea românilor, acestea ar fi următoarele: 1. Să se separe parohiile pur române de noul episcopat Hajdudorogh și să se restituie episcopatelor române; 2. Să se admită învățămîntul religios în limba română la școlile ungare de stat; 3. Să se permită predarea limbii și literaturii române la școlile ungare de stat; 4. Să se înscrie numele de botez române în registrele de stare civilă de stat în acel mod în care sînt prevăzute în vechile mitrice bisericești române - și nu în forma maghiară; 5. Să se interpreteze Legea învățămîntului din 1907, a lui Appónyi, în sensul ca școlile confesionale române să rămînă în adevăr școli române și să nu fie transformate în școli maghiare prin introducerea ilegală a unui mare număr de ore de predare în limba maghiară; 6. Să se păstreze ștampila românească în școlile confesionale române – împotriva ordinului de a introduce ștampila în două limbi sau numai în limba maghiară” (Arh. St. Buc., Colecția microfilme Austria, rola 72, c. 212 -215 - Kriegsarchiv Wien, Militärkanzlei des Erzherzogs Franz Ferdinand, Sonderreihe, 45). Informînd despre tratativele dintre P.N.R. și contele Tisza, ministrul Belgiei la București, Van Ypersele, către ministrul său de Externe, J. Danignou, arăta : „De remarcat este faptul că programul rezidă în aceea că românii din Ungaria vor să realizeze condițiile necesare existenței și dezvoltării lor naționale în cadrul statului ungar; că într-un cuvînt ei vor să nu fie desromânizați în profitul maghiarilor. Dar tocmai acolo îi pîndea șovinismul maghiar pe ei și pe contele Tisza. Întradevăr, pe măsură ce negocierea se contura și lăsa să se întrevadă posibilități de reușită, opoziția își strîngea rîndurile și se ridica împotriva primului-ministru și a cauzei pe care o îmbrățișase, făcînd-o să reușească. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA
16
Vineri, 26 aprilie 2019
Poveºti
adevãrate
Paștele copilăriei mele Paștele copilăriei mele era fără iepurași de ciocolată, de pluș sau din leduri și fără ouă împodobite cu abțibilduri sclipicioase. Pregătirile începeau cu mult timp înainte, odată cu Postul Mare: se scoteau toate covoarele din casă, se văruiau pereții înnegriți peste iarnă de funiginea din sobe, se aeriseau toate lucrurile din șifoniere și din lăzi. Nu ne făceam planuri pentru vacanțe, acest cuvînt nu exista în vocabularul bunicilor mei iar singurele dăți cînd se îndepărtau de casă pentru mai multe zile erau acelea cînd mergeau la spital sau la băi, anchilozați de reumatisme sau de boli. Și-apoi, primăvara, înainte de Paște, era multă treabă în curte: începeau săpatul și semănatul în grădină, cloștile scoteau pui…
Știam că se apropia marea sărbătoare cînd mamamare ne punea să văruim pomii din fața casei. Aliniați, cu ,,șosete” albe imaculate, merii, perii și prunii înfloriți anunțau vestea cea mare, printre zambile, lalele și narcise. Toată perioada pregătirilor era simțită de noi, copiii, ca o corvoadă: eram sătui de mîncarea de post și abia așteptam să dispară din circulație oalele cu borș de zarzavaturi, varza și mîncarea de cartofi. Săptămîna Mare era cea mai obositoare dar și cea mai frumoasă: tata-mare aducea brînza și carnea de miel de la cioban, mama-mare făcea cozonacii și vopsea ouăle, care erau în special roșii, conform tradiției. Noi, cei mici, vopseam ouăle cu model: luam
un ciorap de damă, în care puneam cîte un ou, o frunză de pătrunjel sau de leuștean și scufundam totul în vopsea. Făcutul cozonacilor era ca o loterie: nu se știa niciodată rezultatul. În fiecare an apărea cîte o nouă rețetă de la vreo gospodină care le știa pe toate. Era suficient, însă, ca făina să fi tras un pic de umezeală pentru ca rezultatul să nu fie întotdeauna pe măsura așteptărilor. Se făcea cald în casă, se punea făina într-un lighean mare, ținut special pentru astfel de ocazii, se pregătea aluatul care era frămîntat cît era ziua de lungă, coca dospită se împletea cu umplutura apoi se punea totul în forme. Noi, copiii, aveam cozonăceii noștri, mici și rotunzi, puși în oalele de bucătărie. Se dădea foc la cuptorul mare, de lut, din curte. Așteptam cu emoții rezultatul, să vedem dacă au crescut sau nu, dacă sînt copți și suficient de pufoși. După ce se răceau, mama-mare îi ducea în casă, îi punea pe șifonier sau pe masă, pe o coală albă de hîrtie. Toată casa se impregna cu miros de cozonaci, care e și mirosul Paștelui din amintirea mea. Le dădeam tîrcoale, dar nu puteam să mîncăm din ei pînă în ziua de Paște, pentru că ,,era păcat”. Posteam forțat, împreună cu cei mari, pentru că era păcat ,,să mănînci de dulce și apoi să te duci la Denii”. Și cum la Denii ne plăcea foarte tare, merita să rezistăm oricărei tentații. Din păcate, nu țin minte nimic de la slujbele respective, pentru că nu îmi era mintea la ele. Plecam de acasă în grupuri mari, în special femei și copii, pe înserate, și umpleam ulițele de povești. La biserică găseam scuza căldurii dinăuntru și a fumului de lumînări, pentru a rămîne afară, unde ne fugăream cînd eram mici, iar mai tîrziu ne dădeam ocheade, fete cu băieți. Un semn de mare simpatie, o adevărată declarație de dragoste, era aceea cînd un băiat se apropia cu lumînarea aprinsă și se prefăcea că îi dădea unei fete foc la păr. Era un mod prin care el își declara sentimentele, la fel ca iarna, la bulgăreala cu zăpadă. Cel mai așteptat moment era acela în care se înconjura biserica; știu că pare sadic, dar ne distram copios cînd vedeam cum, pe întuneric, se mai împiedica vreo băbuță.
Comemorarea Dezrobirii si sărbătorirea Zilei internaționale a rromilor, marcate în cadrul programului ,,Școala Altfel” În perioada 17-19 aprilie a.c., Ansamblul folcloric ,,Glasul Făgetului Bucovinean” din cadrul Școlii Gimnaziale ,,Mitocu Dragomirnei”, formație mixtă compusă din elevi români și elevi de etnie rromă, coordonată de profesorii rromi Narcisa și Dumitru Sinescu, a demarat un proiect de promovare și de prezentare a unui program de colinde pascale, la modesta inițiativă a subsemnatului. Elevii au fost invitați să concerteze la Școala Generală Nr. 1 din Suceava, la Radio Top Suceava, la Liceul ,,Al. I. Cuza”, Suceava și la Radio As. Activitatea a beneficiat de sprijinul doamnei directoare a instituției școlare și al unui grup de profesori devotați care, pe propria cheltuială, au transportat copiii pentru a susține aceste concerte, în cadrul programului ,,Săptămîna altfel”. Concertul final a fost susținut acasă, pe 19 aprilie a.c., la Grădinița cu Program Normal din Mitocu Dragomirnei, structură a Școlii Gimnaziale din aceeași localitate, cu ocazia Simpozionului cu tema ,,Comunitatea rromă - de la tradiție la modernitate”, al cărui rezultat a fost lansarea culegerii de lucrări ,,Dialog sufletesc între trecut și prezent. Aspecte privind comunitatea rromă pornind de la tradiție spre modernitate”. La eveniment a luat parte și Vasile Virgil Pohoață, Președinte Onorific al Asociației Partida romilor Pro Europa, Sucursala Suceava, care, în
RM
discursul său, a punctat momentele tragice din istoria zbuciumată a rromilor (dezrobirea și Holocaustul). Dezrobirea și Ziua Internaţională a Rromilor au fost sărbătorite în devans de elevii Colegiului Tehnic ,,Alexandru Ioan Cuza”, în cadrul Festivalului minorităților din Bucovina. Acesta i-a avut ca invitați de onoare pe membri ansamblului Shukar Romano al Școlii Gimnaziale din Valea Moldovei, care au prezentat un spectacol de poezie și de dans tradiţional ţigănesc. Copiii şi-au arătat priceperea şi talentul la dans, iar la sfîrşit au fost premiaţi cu diplome.
În Sîmbăta Patimilor, mama-mare pregătea drobul și plachia de miel (un fel de stufat), pe care le băga la cuptorul mare din curte. În tot acest timp, noi salivam pe lîngă ea, într-un extraordinar exercițiu de așteptare și autoeducare, de renunțare și sacrificiu în vederea unei recompense mai mari. Ne pregăteam toți, după puteri, să întîmpinăm Învierea lui Isus. Poate de aceea Paștele e pentru mine o sărbătoare atît de importantă, pentru că e sărbătoarea întoarcerii la viață, după suferințe și așteptări. După ce pregătirile erau la final, ne îmbăiam și ne puneam hăinuțe curate, pregăteam lumînările și mergeam la biserică, la Înviere, ca să luăm lumină. Mama-mare îmi spunea că lumina de la miezul nopții ajunge la candela din altar, printr-o minune, direct de la Ierusalim. De aceea, nu am pus niciodată la îndoială existența lui Dumnezeu: dacă își făcea timp, cît este El de mare, să trimită lumină sfîntă pînă pe strada nostră amărîtă, însemna că era cu adevărat mare și atotputernic. Ajungeam acasă la 3 sau la 4 dimineața, și la ora aia, oricît de tîrziu ar fi fost, ne așezam la masa plină cu bunătăți, după ce ne spălam cu apă din cana unde pusesem un ou roșu și luam o bucată de anafură. Nu cred că am mai mîncat vreodată drob mai bun ca acela și nici cozonac la fel de parfumat. În ziua de Paște ne trezeam devreme, ne îmbrăcam cu hăinuțe și încălțări noi și plecam, împreună cu alți copii, cu „Christos a înviat”, un fel de colind cu care mergeam pe la casele oamenilor ca să îi anunțăm Vestea cea mare. Ei ne răsplăteau cu cozonac și cu ouă roșii sau cu un bănuț. Nu am ocolit niciodată nici o casă, nici pe cele ale oamenilor celor mai săraci, și nici nu a existat vreodată să nu fim primiți sau să nu ni se ofere ceva. Între timp, tradițiile și oamenii de atunci au dispărut, ulițele s-au golit. În magazine, la oraș, au apărut cozonacii mari si pufoși, iepurașii și ouăle cu surprize. Doar Paștele din amintirile mele a rămas la fel, cu coji de ouă roșii împrăștiate pe uliță și miros de cozonaci din casa mare. Activitatea desfăşurată de elevii din Valea Moldovei a fost inedită pentru instituţia şcolară, mai mulţi copii reuşind să ilustreze momente reprezentînd preocupări seculare care ţin de tradiţia şi cultura acestei etnii. Au dorit să arate că meserii moştenite şi păstrate din moşistrămoşi, precum cele de căldărari, lustragii, hornari, aurari, ghicitoare în cărţi, florărese, dansatoare, lăutari ş.a, au ajutat populaţia de etnie rromă să-şi cîştige existenţa. Acţiunea şi-a propus organizarea unor activităţi ce vizează informarea elevilor cu privire la momentul dezrobirii rromilor, moment ce nu poate fi ignorat. Deşi în programa şcolară nu se regăseşte perioada de robie a rromilor, cadrele didactice de la Şcoala Gimnazială din Valea Moldovei au considerat că elevii trebuie să cunoască detaliile acestei perioade, pentru a elimina stereotipurile şi prejudecăţile la adresa comunităţii de rromi. Pentru a sărbători împlinirea a 163 de ani de la dezrobirea rromilor, cadrele didactice, coordonatoarele programului, profesoarele Pîntea Aura, Cotoc Ionela Florentina şi Geamăn Elena, împreună cu elevii au mai pregătit un program artistic ce a cuprins poezii, cîntecele şi o piesă de teatru, toate pe tema dezrobirii. Activitatea de miercuri, 17 aprilie a.c., face parte din programul „Şcoala Altfel”. Cu acestă ocazie, elevii de la Colegiul Tehnic ,,Alexandru Ioan Cuza” au realizat o prezentare atractivă cu subiectul ,,Istoria Minorităților din Bucovina”.
Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU
RM
17
Vineri, 26 aprilie 2019
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Portrete de români basarabeni care au făcut Unirea în 1918 (1) Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918 reprezintă punctul culminant al luptei naţionale a românilor basarabeni, stăpîniţi de peste un secol de Rusia. Basarabia a avut în fruntea ei oameni hotărîţi, care şi-au asumat rolul istoric şi au înţeles însemnătatea momentului. Despre cîţi dintre ei ne mai amintim noi, românii, atît cei din dreapta, cît şi cei din stînga Prutului? În Basarabia s-a format o mişcare naţională la începutul Secolului XX în condiţiile Revoluţiei ruse din 1905 şi a opresiunii ţariste care i-a urmat. Elita politică basarabeană care a făcut Unirea din 1918 are rădăcini în clerul ortodox, în ţărănimea şi boierimea naţională şi în tînăra intelectualitate care s-a format la începutul Secolului XX. Mulţi dintre tinerii politicieni au absolvit cel puţin seminarul teologic şi apoi şi-au continuat studiile în alte domenii la universităţi din Rusia. Biserica a avut un rol primordial în mişcarea naţională, deoarece sub auspiciile ei s-a tipărit revista „Luminatorul”, multă vreme singura publicaţie în limba română din Basarabia. Merită amintită aici şi greva seminariştilor din Chişinău, în 1905, care cereau introducerea limbii române în şcoli. Dacă la mijlocul Secolului al XIX-lea unii boieri conştientizau legăturile cu românii din dreapta Prutului şi visau la refacerea vechii Moldove sau chiar la unirea tuturor românilor într-o Moldo-vlahie, către 1900 o mare parte a boierimii a fost rusificată. Revoluţia rusă din 1905 a produs un reviriment naţional în Basarabia, care a mobilizat elitele spre acţiuni culturale naţionale: societăţi culturale şi publicaţii în limba română. În 1912, cu ocazia aniversării anexării Basarabiei, pregătirea unor ceremonii de către autorităţile ţariste a declanşat reacţia românilor basarabeni, care concep crearea unui partid moldovenesc şi organizează la Orhei proteste faţă de anexarea Basarabiei de către Rusia. Tinerii intelectuali, formaţi la universităţile din Dorpat (Estonia), Kiev sau Moscova, au cunoscut, în marea lor majoritate, exilul din Siberia, deoarece au înfiinţat societăţi culturale naţionale şi au publicat în limba română. Exilul a fost pentru unii o adevărată şcoală revoluţionară, ideile revoluţionare fiind orientate spre idealul naţional. Elita politică din Basarabia are un specific aparte în condiţiile influenţei ideilor revoluţionare ruseşti, a opresiunii ruse, a interzicerii presei şi şcolilor româneşti. Unii dintre liderii românilor au fost iniţial activişti revoluţionari, context în care şi-au găsit locul în mişcarea naţională, al cărei sens l-au descoperit în entuziasmul revoluţionar al epocii. Prin articolul de faţă încerc să aduc în atenţia cititorilor cîteva portrete ale basarabenilor care au făcut Unirea din 1918 sau au pregătit-o, fără să mai fi apucat să vadă succesul luptei lor naţionale. Nu mă revendic în specialist al istoriei Basarabiei, dar, ca istoric, îmi permit să aduc acest prinos de recunoştinţă sutelor şi miilor de români basarabeni care au înfăptuit Unirea în 27 martie 1918. Sînt cîteva pagini scrise cu lacrimi, cu evlavie şi cu respect faţă de eroii noştri.
Pantelimon Halippa Implicarea în activitatea revoluţionară la Universitatea din Dorpat (Estonia) l-a costat exmatricularea. În 1905 revine la Chişinău, unde este foarte activ la publicaţia românească „Basarabia”, devenind, la un moment dat, chiar redactor-şef. Din cauza Ohranei (poliţie politică – n. red.) ţariste s-a refugiat la Iaşi, unde şi-a continuat studiile. Deşi i s-a propus o carieră universitară chiar de către istoricul A.D. Xenopol, Halippa a preferat să revină la Chişinău. Aici a revigorat mişcarea naţională în jurul publicaţiei „Cuvînt moldovenesc”. În 1917 participă la congresele din Basarabia, fiind chiar delegat la un congres al ţăranilor din Rusia. Ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, a citit în 2 decembrie 1917 declaraţia de autonomie, iar în 24 ianuarie 1918, pe cea de independenţă. A fost pentru o zi preşedintele Sfatului Ţării, în 28 noiembrie 1918, cînd s-au votat Legea reformei agrare şi renunţarea la condiţiile Unirii din 27 martie. În perioada interbelică a fost deputat şi senator în Parlamentul României, ministru între 1928 și 1933. Destinul său devine tragic în perioada comunistă: a fost 2 ani închis la Sighet, apoi a fost predat sovieticilor, iar Tribunalul Militar din RSS Moldovenească l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. A fost amnistiat în 1955 şi predat Securităţii din România, care l-a mai ţinut închis la Gherla şi Aiud. După eliberare a înaintat o serie de memorii către autorităţile comuniste în favoarea românilor basarabeni, susţinînd că România nu trebuie să se resemneze şi să renunţe la Basarabia. Tribunul Basarabiei s-a stins din viaţă în 1976, la venerabila vîrstă de 93 de ani, dedicaţi luptei naţionale a românilor din Basarabia. (va urma) HISTORIA.RO
Jurnal de pe Frontul de Est (11) 7 iulie 1941 (2) - Divizia 35 infanterie atacă spre Vorniceni şi Călăraşi, acţiunea fiind observată (în jurul prînzului) şi de generalul Ion Antonescu, care transmite felicitări. Cu acelaşi prilej ordonă „ca grupul de comandă al Diviziei întărit, sub comanda Lt. Col. Paşa, să plece mîine dimineaţă pentru a pune stăpînire pe oraşul Chişinău, protejînd în acelaşi timp flancul drept al Diviziei”. Nu avea să fie prima dată cînd inamicul a fost subestimat iar capacităţile de ofensivă ale trupelor române supraestimate. Rezultatul: a doua zi avea să se producă dezastrul de la Miclăuşeni de care nu Ion Antonescu a fost vinovat. - Luptele continuă să fie dramatice și în capul de pod de la est de Fălciu, în zona de acțiune a diviziilor 1 gardă și 21 infanterie. „În ziua de 7 iulie 1941 - menționează generalul Nicolae Șova în ordinul de zi nr. 255 din 13 iulie -, după 4 zile de lupte crîncene, sub un bombardament foarte puternic de aviație și artilerie, sub focul năprasnic de la 100 de metri al armelor automate inamice, pe ploaie, într-un teren mlăștinos, în care apa ajungea de multe ori până la gît, cu pierderi foarte grele, Batalionul III/Regimentul 1/2 vînători de gardă reușește să treacă și al 2-lea braţ al pîrîului Balacea și să ajungă pe pantele de vest ale Dealului Țiganca, între Țiganca şi Stoenești”. Pierderile zilei la divizie: 25 de morţi, 178 de răniţi şi 12 dispăruţi. - Regimentul 24 infanterie atacă (orele 10.45) cu batalionul 2, după o pregătire de artilerie de 20 de minute, prin baltă şi stuf, în formaţii strînse, sub protecţia bazei de foc a batalionului şi a puştilor-mitraliere de la grupe, reuşind să ajungă pînă la marginea de nord a satului Stoeneşti şi să cucerească apoi, în jurul orelor 13.00, dealul Epureni. Succesul este obţinut cu mari pierderi umane (69 de morți, 116 de răniți și 23 de dispăruți), capacitatea combativă a unității fiind drastic diminuată (50% la Batalionul 1, 25% la Batalionul 2, 60% la Batalionul 3 și 76% la compania cercetare), unitatea mai dispunînd doar de două plutoane la batalionul 1 și cîte un pluton la batalioanele 2 și 3, multe companii fiind comandate de caporali și sergenți. - Pe front, alături de acte de vitejie și eroism se înregistrează și manifestări de panică. Spre seară, cîteva care de luptă coboară din Țiganca şi deschid foc asupra Companiei 5 (căpitan Pop Corneliu). Ostaşii încep să strige «Vin carele! Vin carele!» şi se retrag fără ordin spre Prut. Pentru a opri retragerea, comandantul Batalionului 2 aruncă cu grenade în fugari, căpitanul Puiu Leon, comandantul Companiei 8, trage cu puşca în cei ce părăsesc fără ordin poziţia, iar comandantul Companiei 7 (căpitan Ion Georgescu) care se mai afla cu un singur pluton în rezerva batalionului, barează drumul spre Prut cu plutonul sublocotenentului Ion Sandu şi personal cu revolverul în mînă, încadrat de fruntaşul Petre Tibişor şi Nicolae Dumitraşcu iese în întâmpinarea fugarilor. Prin foc de armă şi strigăte ostăşeşti, militarii fugari sînt opriţi şi retrimişi pe vechea poziţie. - Comandamentul Armatei 3 române face cunoscut: „Trupele germane și române comit jafuri prin teritoriile eliberate. Obiectele furate sînt expediate în interior cu camioanele. De asemenea, se ridică vite și alimente fără plată sau cu prețuri derizorii”. Apoi ordonă: „Luați imediat măsurile care se impun pentru încetarea acestor nelegiuiri, cerînd și concursul comandamentelor germane”. - Armata 4 transmite ordinul Marelui Cartier General nr. 1 019/194: „Pînă la instalarea poliţiei şi jandarmeriei, marile unităţi trimise în Basarabia vor asigura ordinea şi siguranţa în
spatele trupelor printr-o unitate anume destinată (maximum un batalion)”. Documentul mai preciza că acestea trebuiau să ridice armele de la populaţia civilă, să aresteze pe toţi cei care se manifestaseră contra armatei române şi cerea să ia „cele mai severe măsuri pentru a nu se produce abuzuri”, să se dea „cel mai larg sprijin populaţiei paşnice, în special celei româneşti” şi să se reprime „cu toată energia orice încercare de dezordine şi orice act de terorism şi sabotaj” . - După două săptămîni de confruntare cu trupele sovietice, Secția 2 a Marelui Stat Major face primele constatări asupra acestora: Dotare. Forțele sovietice dispun de un material bogat, armament modern și variat, vehicule cu tracțiune mecanică la majoritatea eșaloanelor, pînă la regiment inclusiv, și în special la formațiunile de servicii. Armament complet, toate subunitățile avînd arme auto mate (puști-mitralieră, pistoale, arme ușoare). Tancuri mici și mijlocii de construcție și modele variate. Risipă de muniții. Depozite mari în apropierea frontului. Echipament. Pe frontul român prizonierii ruși se prezintă în bune condiții sub acest aspect. Materialul este, însă, de proastă calitate. Se constată lipsa parțială a micului echipament (rufe). Hrană. Pîinea găsită asupra prizonierilor ruși din Basaarabia și Bucovina, cît și în depozitul de la Cernăuți este de bună calitate (pîine neagră integrală, de greutate 7-800 grame). Carnea e rară; asemenea și colonialele. Procedee de luptă. Timpul scurt de la deschiderea ostilităților și mai ales de la începerea operațiunilor noastre ofensive (2 iulie a.c.), nu ne permite să tragem concluzii precise asupa tacticii întrebuințate de forțele sovietice și în special de micile unități. Se constată totuși următoarele: Infanteria rezistă cu dîrzenie atacurilor trupelor pedestre. Întrebuințează focul de la distațe mici și mijlocii însă nu ochește bine... Contraatacurile imediate sînt date cu risipă mare de muniții și cu sprijin de artilerie și care de luptă. Infanteria face uz adesea de surprindere, induce în eroare și foloseşte vicleșuguri. Manevra în cadrul micilor unități se manifestă mai ales prin atacuri de flanc, sprijine puternic de foc și care de luptă. Artileria trage corect și face uz de un consum bogat de muniții. Carele de luptă sînt de modele diferite, unele de construcție veche. Sînt constituite în unități de elită, încadrate cu personal selecționat și bine instruit. Aviația dispune de un material variat de toate categoriile. Are pierderi importante și este timidă în acțiunile ofensive. Bombele utilizate explodează în proporție redusă... Marina sovietică de la Dunăre a întrebuințat în mod judicios mijloacele fluviale pe care le avea la dispoziție. Atacurile navelor ruse s-au manifestat prin multă mișcare, spirit ofensiv și camuflaj apropiat. S-a constatat o legătură strînsă între acțiunea marinei cu aceea a aviației și trupelor de uscat. Comandamentul s-a manifestat pe frontul român, în special prin acțiuni de retragere sau contraatacuri. Micii comandanți de ariergărzi au dovedit curaj, inițiativă și pricepere în conducerea unităților. Au pierdut oameni și material puțin, s-au retras metodic pe timpul nopții și au contraatacat cu energie. În rezumat, Armata Roșie prezintă unități bine organizate, dotate și antrenate pentru război, micile unități sînt conduse cu pricepere. Constituie un adversar serios însă inferior din punct de vedere al inițiativei, conducerii superioare și al forței morale. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
18
Vineri, 26 aprilie 2019
O călătorie diplomatică în 1939 (5) I. În vagon cu colonelul Beck (5) Criza (21 ianuarie 1939) (2) Totuşi, germanii nu împingeau încă discuţiile «à fond». Voiau mai întîi să lichideze Cehoslovacia şi să ia Memelul. Beck mai avea încă timpul să schiţeze un plan de „politică vastă”: el propunea vecinilor săi români şi unguri împărţirea în trei a Rusiei Subcarpatice. Pus în gardă de către ambasadorul României că acest plan era sortit unui eşec sigur, el plecă totuşi la Galaţi pentru a propune această afacere regelui Carol. Regele şi miniştrii săi refuzară categoric să se îmbogăţească pe spinarea unei ţări aliate şi prietene. Nemulţumit şi decepţionat, Beck se întorcea la Varşovia, unde avea să audă vorbindu-se din ce în ce mai mult despre Danzig. Cuvintele pe care Hitler i le adresă la Berchtesgaden, la 5 ianuarie 1939, erau încă pline de cordialitate. Chestiunea Danzigului era menţionată „în trecere”. Aceste cuvinte nu-l nelinişteau mai puţin pe ministrul polonez, şi el rugă chiar a doua zi pe dl. von Ribbentrop să-i facă cunoscut cancelarului „că el fusese totdeauna optimist în urma întrevederilor şi întîlnirilor cu oameni de stat germani, dar că de data aceasta el se simţea năpădit de sentimente pesimiste, îndeosebi cu privire la problemele Danzigului, aşa cum fuseseră ele puse de către cancelar. El nu vedea posibilitatea unei înţelegeri”. Guvernul Reich-ului nu vrea să-i înfricoşeze pe polonezi; el se purta încă cu blîndeţe. La 25 ianuarie
Casa Poporului – adevărata istorie (9) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (9) Apariţia bulevardului construit pe timpul lui Pache Protopopescu a evidenţiat că, după 1850, Primăria oraşului lucra permanent la planul de sistematizare, pe care-1 mai modifică, dar îl şi aplică. Nu era uşor să transformi atîtea cartiere, formate din străzi înguste, nu mai lungi de 8-10 metri, şi să le aduci la nivelul exigențelor impuse de transformarea vieţii tuturora. În anul 1882 sînt puse în funcţiune primele centrale de curent electric, cu puteri limitate şi pe arii restrînse. Beneficiari au fost Palatul Regal, parcul Palatului şi parte din grădina Cişmigiu. Iluminatul public s-a extins şi cuprindea, printre altele, cartierele Uranus şi Cotroceni. Pînă atunci, iluminatul parţial al Bucureştilor se făcea pe timp de noapte cu felinare cu gaz lampant. Ca urmare a apariţiei centralelor electrice, au fost importate şi puse în circulaţie primele tramvaie. Cea dintîi linie a fost inaugurată la 9 decembrie 1894, pe axa estvest a oraşului. Pînă atunci se folosiseră tramcarele, un fel de vagoane mici, cu roţi de căruţă, tractate de cai, dar
Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (113) Seara, 8 iunie 2003 (3) Vreau să mă reînoiesc, Doamne, să încep o viaţă curată. Dar, unde sînt oamenii, unde e omul la care Teai gîndit că mi-ar putea fi pereche ?! Şi unde-i Iubirea de care să am şi eu parte? Isus, în fiecare an, ne arată şi Viaţa şi Moartea, dar şi Reînvierea Sa. Ne învaţă cum să preţuim viaţa, cum să ne purtăm cu semenii, cum să-i iubim, ajutîndu-i. Noi, legaţi mai mult de materie, iubim lucrurile lumeşti, uneori fără măsură, căci nu de toate avem nevoie, dar ne irosim strîngîndu-le şi iubindu-le mai mult decît trebuie. Ne subjugăm, devenim robi şi tragem după noi, precum catîrii, greutăţi inutile. În fond, tragem la jug indiferenţa, răceala şi neiubirea, calităţi ale neînsufleţitei materiei moarte. Devenim inumani şi seci. Chiar înainte de a ne părăsi sufletul, noi sîntem materie moartă. Iar cel Rău se strecoară în fiinţa noastră şi face ravagii, ne robeşte, ne dezumanizează şi ne
RM
Ribbentrop era la Varşovia în vizită oficială; el era amabil, făcea risipă de cuvinte politicoase şi nu insista asupra problemei Danzigului. Între prieteni asemenea probleme trebuiau să se rezolve prieteneşte şi fără zgomot. Von Ribbentrop propusese un „gentlemen’s agreement”. Beck acceptase cu bucurie: cuvîntul îi plăcea. Acestea erau raporturi de încredere, cum nu se puteau stabili decît între popoare puternice. La drept vorbind, „gentlemenii” cu care el avea de-a face se purtaseră foarte cavalereşte faţă de Austria şi de Cehoslovacia, dar aceasta nu-l neliniştea peste măsură pe colonelul Beck. Aceste două state nu erau oare destinate să dispară într-o zi sau alta? Polonia nu risca nimic - ea putea să-i acorde încredere Reich-ului, căci la nevoie ea va şti să-i ţină piept. Acordul părea, de altfel, inofensiv: se spunea că, „în cazul în care Societatea Naţiunilor s-ar retrage din Danzig, această retragere va fi imediat urmată de o declaraţie germanopoloneză care să constate că statu-quo-ul Danzigului va fi menţinut pînă în momentul în care va interveni o înţelegere între Polonia şi Germania. Paritatea era astfel menţinută între cele două mari puteri, care erau gata să înlocuiască autoritatea nesigură a Societăţii Naţiunilor cu prestigiul acţiunii lor unite. „Realismul” lui Beck îl făcea să privească cu inima uşoară retragerea Poloniei din Societatea Naţiunilor, a cărei garanţie nu valora, după părerea sa (care era aceeaşi cu a partenerului său, dl. von Ribbentrop), cît cuvîntul unui „gentleman” (...) Totuşi, mişcările provocate în Europa de politica lui Hitler ajunseseră în Polonia: opinia publică era agitată; opoziţia ridica vocea şi studenţii se dedau la manifestaţii zgomotoase pe străzi. Tocmai în această perioadă, Beck a primit două noi vizite oficiale, cea a contelui Ciano şi
a mea. Eu mă dusesem la Varşovia la 2 martie 1939 şi petrecusem trei zile ca oaspete al guvernului polonez. Beck nu manifestase nici un fel de nelinişte în acest început de primăvară. El ţinu să mi-o amintească: „Vă amintiţi cît de liniştit eram încă în luna martie?” Îmi aminteam, întradevăr! Găsisem la Varşovia o situaţie încordată: cercurile politice îi reproşau ministrului afacerilor externe că s-a lăsat tras pe sfoară de către un partener de rea credinţă. Numai Beck rămăsese nepăsător. El afecta o linişte perfectă. De ce s-ar fi temut, totuşi? El pretindea că ar fi păstrat o încredere totală în cuvîntul cancelarului: „Eu am vorbit cu el ca de la om la om, ca de la soldat la soldat; angajamentele pe care el şi le-a luat şi le-a ţinut totdeauna; nu m-a înşelat niciodată pînă astăzi”. Şi cum eu îi arătasem că şi Beneş primise mai multe asigurări înainte de a fi lovit, Beck îmi răspunsese cu un anumit ton: „Nu este acelaşi lucru. Cehoslovacia mi s-a părut întotdeauna ca fiind o caricatură a Austriei Habsburgilor, totul în acest stat era impropriu şi provizoriu. Eu ştiam încă din luna ianuarie a anului 1938 că Germania, după ce va ocupa Austria, avea să anexeze regiunea sudeţilor. Planul german s-ar fi întins poate spre ţările baltice, dacă eu nu m-aş fi grăbit să ocup Vilna şi să strîng legăturile între Polonia şi Lituania. Ţările occidentale nu erau decise să se opună Germaniei; ele trebuiau să meargă pînă la marginea prăpastiei (pînă la Munchen); ele nu erau gata să facă pasul hotărîtor. Iată de ce Polonia a făcut faţă, aşa cum înţelegea s-o facă, situaţiei internaţionale. Nu mai rămînea decît o problemă de rezolvat: cea a Cehoslovaciei; ea a fost rezolvată”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)
şi vagoane trase pe şine, tot de cai. Linia de tramvai era montată pe mijlocul bulevardului, cablul de alimentare cu electricitate fiind subteran. Capul de linie începea de la Podul Cotroceni, trecea un pod peste Dîmboviţa şi continua pe Bulevardul Ferdinand, pînă la Obor. În anii care au urmat, puterea motoarelor electrice ale tramvaielor a crescut, ceea ce a dus la montarea unei linii şi pe Dealul Uranus. Aici, la intrarea pe acest drum, se întîlneau trei direcţii ale circulaţiei tramvaielor 2, 7 și 25. Prezenţa lor devenise o necesitate, pentru că, zilnic, preluau o mare parte din locuitorii cartierelor Uranus şi Cotroceni, pe care îi duceau şi îi aduceau de la locurile de muncă. Tramvaiele transportau şi spectatorii meciurilor de fotbal, desfăşurate pe stadionul ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică), devenit, în 1947, Stadionul Republicii. După 1960, cînd se instalase la putere orînduirea comunistă şi începuseră primele demolări de case, pentru a face loc blocurilor de locuit, au reapărut comentariile despre necesitatea menţinerii tradiţiilor vechilor cartiere într-o atmosferă care să nu se îndepărteze de liniştile atît de necesare. Era invocat fenomenul vechimii multor clădiri, nelipsind şi trimiteri la pitorescul lor. Nici unul dintre aceşti susținători nu a venit și cu soluţia de rezolvare a locuinţelor, atît de folositoare pentru cei peste un milion de oameni din Bucureşti, care nu mai aveau unde să stea după ce-şi găsiseră un loc de muncă în industria aflată în
plină dezvoltare. La rîndul lor, sindicatele care reprezentau interesele celor dornici de a avea o casă cereau construirea de blocuri în apropierea uzinei lor, pentru ca salariaţii să nu piardă ore întregi cu deplasările dintre locul de muncă şi domiciliu, aflat, de multe ori, în comunele învecinate. Începînd cu anul 1960, mulţi locuitori ai vechilor case din cartierele Uranus, Cotroceni şi Dealul Spirii doreau să aibă condiţiile oferite de confortul noilor apartamente de la blocuri. Asemenea discuţii vor continua încă vreo cîteva generaţii, după care nimănui nu-i va mai păsa de condiţiile de viaţă ale străbunilor şi nici de parfumul vremurilor, atît de invocat de către mulţi sau puţini, căci nimeni nu i-a numărat. Am prezentat, atît cît am socotit că este necesar, viaţa celor care, pînă către anii 1960, şi-au trăit-o, cu părţile ei bune, dar şi cu necazurile ce derivau dintr-o societate cu puţin diferită de Evul Mediu. Cititorilor le stă la îndemînă să judece dacă tot ce s-a construit în zona Centrului Civic a fost o acţiune care s-a încadrat într-o cerinţă a timpului, sau nu. Ne-am propus ca tot ce vom prezenta în continuare să vină în spiritul analizei pe care fiecare poate să o facă. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU
văduveşte de Iubire. Nu pot şi nu vreau să devin seacă şi stearpă. Vreau să fiu femeie, vreau să am copii. Vreau, Doamne, să iubesc şi să fiu iubită, să am un soţ, un bun creştin. Merg pe stradă şi în drumul meu întîlnesc femei însărcinate. Le iubesc şi le admir. Le preţuiesc. Doamne, numai deznădejdea mă face să vorbesc cu Tine aceste lucruri şi doresc să-Ți aflu hotărîrea, oricare ar fi, nu mă voi da în lături să o îndeplinesc. Căci, ce trăiesc eu este Infernul unei singurătăţi dezolante de nesuportat. Parcă toţi viii pe care îi cunosc sînt morţi, iar eu aş fi singura vie printre ei şi nu aş mai avea cui să-mi dărui Iubirea. Fără Iubire nu mai pot să trăiesc, Dumnezeule Mare! Mi-e teamă să mai slujesc la doi stăpîni, şi la cel Rău şi la cel Bun. Pentru că mă revolt şi strig în deznădejdea mea. Disper. Simt că mă părăseşti. Numai Tu ştii ce merit, viaţa veşnică sau osînda veşnică. Eu mă străduiesc din toate puterile ce mi le-ai dat, dar, Doamne, mi-e sete... mi-e sete şi mie de Iubire adevărată! Binele nu e relativ, cum cred unii, are reguli precise, valabile în cer şi pe pămînt. Dar Iubirea este cea care înseamnă fericirea veşnică. Noi, oamenii, de multe ori ne furăm bucuria de viaţă, prin lipsa Iubirii de aproapele
nostru. Sîntem egoişti, sîntem mereu nemulţumiţi. Sîntem vinovaţi. Mîntuitorul spune: „Iubiţi-vă unii pe alţii, căci Eu v-am iubit pe Voi”. Doamne, mă înţelegi, mă sufoc în carapacea mea! „Dăruind, vei dobîndi...”, cîte învăţături de îndrumare avem în viaţa noastră! „De nu veţi fi precum copiii să nu veniţi la Mine”, a spus Fiul Tău. Copiii sînt inocenţi, puri, nevinovaţi, curaţi, frumoşi, veseli, calzi, iubitori, nu-s cu gîndul la adunat comori. Cei din jurul lor le îndrumă paşii în viaţă. Ce frumos, Doamne! Alţi părinţi greşesc în educaţia lor, îi strică. Dar, din fericire, există Bunul Dumnezeu care repară ce au stricat unii. Să nu judec eu, ca să nu fiu judecată. Aşadar, trebuie să fim buni şi să iubim cît mai avem milă de la Dumnezeu. Fericirea poate veni şi din interiorul nostru. O putem găsi ascunsă într-un colţişor de inimă. Plăcut îi este Dumnezeului să ne vadă luptînd, nu căzuţi şi cerşind. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră este în ceruri”. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)
RM
19
Vineri, 26 aprilie 2019
Confesiunile unui agent de contraterorism (96) Observînd observatorii (7) Agenţii care conduc schimbul de informaţii legate de caz trebuie să fie identificaţi pentru orice proces federal viitor. Acest lucru pune capăt în mod eficient carierei oricărui agent secret. El exclude agenţii, dezvăluie cine sînt şi asigură faptul că aceştia nu vor mai putea niciodată să opereze clandestin în Lumea întunecată. Nu te poţi duce peste hotare să te joci de-a agentul secret dacă oamenii îţi cunosc adevărata identitate. În mod evident, agenţii secreţi manifestă acum reţinere faţă de participarea în cadrul unor schimburi de informaţii. Aceasta ne restricţionează accesul la nişte resurse extrem de valoroase, deşi e posibil să nu avem acces oricum la informaţiile de care avem nevoie. Consemnările de pe durata interogării şi oricare alte informaţii extrase din ele sînt acum tăinuite de FBI. Ele sînt rareori diseminate celorlalte agenţii din Lumea întunecată. Agenţiile nu-şi mai vorbesc una alteia. Toată lumea îşi apără teritoriul, iar mie mi-e teamă că vom rata un atac din cauză că informaţiile corecte nu au ajuns la oamenii potriviţi în timp util. Indiferent cît de multe
Memoriile unui celebru criminalist român (63) Un dublu asasinat monstruos (5) Suita acestor raţionamente ne-a determinat să obţinem aprobarea pentru o primă reţinere de cinci zile, timp în care urma să stabilim adevăratele probe materiale în învinuirea suspectului. Altfel, riscam ca procurorul X, care supraveghea urmărirea în acest caz, săl lase pe bănuit în stare de libertate, spulberîndu-se orice şansă de descoperire a altor eventuale probe. Dar, părea de necrezut... şi totuşi, în munca practică, mai apar cazuri izolate cînd, sub pretextul apărării legii, din comoditate, se încalcă legalitatea pe linia celei mai periculoase forme: a inacţiunii, a pasivităţii faţă de sarcina combaterii criminalităţii. În ciuda spiritului legislaţiei care-i conferă dreptul şi obligaţia de a instrumenta, supraveghea şi coordona activitatea de urmărire penală în cazul omorurilor, procurorul X – motivînd că-i lipsesc mijloacele necesare – se limita la supravegherea activităţii noastre, în sensul de a se evita abuzul, constrîngerea sau eroarea judiciară. Nu este mai puţin adevărat că toate acestea constituie forme grave ale încălcării legalităţii, dar pentru că nu purta de fapt şi răspunderea comună a demascării asasinului, procurorul nostru se erija doar în omul care apreciază valoarea dovezilor. O astfel de optică limitată avea să ne îngreuneze şi mai mult rezolvarea cazului.
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (15) Atacul stupefiant al lui Saddam la adresa statelor din Golf (2) În acest timp, Saddam îl fixa pe Jaber Al Sabah, emirul Kuweitului, care era aşezat la cîţiva metri de el. Cei doi bărbaţi nutreau de mult timp o antipatie unul faţă de celălalt. – Cotele stabilite de O.P.E.C., pînă în martie, prevedeau ca Emiratul Kuweitului să nu depăşească o producţie zilnică de 1,5 milioane de barili; în realitate, producţia zilnică era de 2,1 milioane de barili. Şi asta, în detrimentul nostru. Irakul vrea să-şi redobîndească situaţia economică din 1980, de dinaintea războiului cu Iranul. În viitorul imediat, avem nevoie de 10 miliarde de dolari şi, în plus, de anularea celor 30 de miliarde de dolari care reprezintă datoria faţă de Kuweit, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită din timpul războiului. De fapt, fraţi arabi, trebuie să o spunem cu sinceritate, trăim azi naşterea unui alt conflict. Acum, Saddam Hussein vorbea pe un ton violent. – ...O agresiune nu poate fi concepută numai prin folosirea carelor de luptă, a artileriei şi a navelor. Ea
progrese am făcut, avem încă multe, multe lacune. Aici, în biroul serviciului DSS, care se află la mijlocul luptelor teritoriale dintre FBI-CIA-DIA-NSC, noi participăm la joc fără să avem toate informaţiile necesare. E ca şi cum ai căuta o comoară ascunsă folosind o hartă din care lipsesc fragmente mari. Un pas înainte, doi paşi înapoi. Războaiele birocratice nu fac decît să înrăutăţească lucrurile. Între timp, în Lumea întunecată apar noi ameninţări.
Virginia Avenue Există o recompensă de două milioane de dolari pe capul lui Ramzi Yousef. Aceasta e suma pe care programul de recompense pentru Justiţie a oferit-o pentru orice informaţie care va duce la capturarea sa. Mirosul acestei sume uriaşe de bani readuce nebunia în biroul nostru. Timp de luni de zile am avut de-a face cu vizitatori care ne-au dat asigurări că Ramzi vinde falafel în Algeria sau conduce un taxi în Paris. Chiar în timp ce îl vînăm, eu îmi petrec luni de zile încercînd să adun detalii suplimentare despre operaţiunile sale de la fiecare sursă neoficială pe care o am la dispoziţie. E cumva Ramzi un agent operativ al lui Osama Bin Laden? Lucrează el pentru Al Qaeda sau Bin Laden, şi organizaţia sa nu face altceva decît să îi ofere
sprijin şi resurse financiare? Familia lui Bin Laden este una dintre cele mai bogate familii din Arabia Saudită. Drept rezultat, Al Qaeda este una dintre cele mai bine finanţate reţele de terorişti pe care le-am văzut vreodată. Al Qaeda este alcătuită din nenumărate celule fără legături prea strînse, dar care lucrează împreună pentru scopuri comune. Liderii importanţi sînt toţi veterani ai Războiului Afgan, bărbaţi care au înfrînt Uniunea Sovietică cu ajutorul, banii şi armele noastre. Majoritatea sînt voluntari arabi pe care i-am ajutat să ajungă în Afganistan în anii ’80 pentru ca ei să se poată alătura mujahedinilor. Mare parte din cunoştinţele lor tehnice au provenit de la noi. Cînd NYPD şi FBI au prins celula din New York a şeicului, am descoperit manuale de producere a bombelor publicate de CIA şi manuale militare de buzunar tipărite în Statele Unite. Aceşti oameni ne-au ajutat să cîştigăm războiul rece pentru ca acum să se întoarcă împotriva noastră. Legăturile exacte ale lui Yousef cu grupul lui Bin Laden rămîn neclare. Există în mod evident o conexiune ideologică de vreme ce ambii sînt jihadişti dedicaţi, care urmăresc distrugerea statului Israel. Pentru a face acest lucru, amîndoi cred că e necesar ca Statele Unite să îşi întrerupă legăturile militare şi financiare cu statul evreu. (va urma) FRED BURTON
După ce a studiat, cu exigenţa ce-1 caracteriza, referatul nostru în care erau comentate elementele de suspiciune şi unele probe indirecte, procurorul X a semnat aprobarea de reţinere pentru cinci zile, lăsînd însă să se înţeleagă, cu prisosinţă, favoarea pe care ne-o făcea. Din această clipă intraserăm parcă în alertă. Simţeam că purtăm o mare răspundere. Chiar de nu ne-am orientat greşit asupra bănuitului, ne îngrijora timpul scurt în care trebuia să administrăm noi probe; să dovedim vinovăţia celui reţinut, încă din primele zile, cunoscînd că, altfel, procurorul, care veghea numai asupra unei laturi a le galităţii, nu ne-ar fi aprobat prelungirea reţinerii lui P. Lotzy. Pentru a se putea face faţă ritmului alert în care trebuia să lucrăm, am hotărît, cu asentimentul întregului colectiv, să muncim 20 de ore din cele 24, iar în timpul zilei să nu se mai execute activităţile ce pot fi rezolvate în birouri, aceste categorii de sarcini urmînd a fi îndeplinite numai în timpul nopţii. În toate ocaziile cînd analizam valoarea unei probe indirecte, în învinuirea bănuitului, procurorul nu se ralia opticii noastre, ci se declara în opoziţie. Curios că – de ficare dată cînd era în dezacord cu învinuirea ori suspicionarea lui Lotzy – i se putea citi în ochi satisfacţia. Ne puneam întrebarea: de ce oare acest subiectivism?... De ce acest fel paradoxal de a se comporta?! Unii îşi formaseră răspunsul. Apucase, din primele zile, să-şi spună părerea şi să-şi etaleze aprecierile în faţa şefului, în sensul că n-ar putea fi autorul un tinerel atît de anemic
şi scund de statură. Şi apoi, el nu purta răspunderea cazurilor rămase nerezolvate. Aşadar, amicul nostru ne făcea zile fripte; estima probele, exteriorizîndu-se: ,,... S-ar putea să fie chiar el autorul, dar dovezile sînt fragile şi... eu nu voi putea semna un mandat!”. Atît îi convenea să facă şi atît făcea, pentru că el, în acest mod, nu încălca „legalitatea”. Aşadar, lupta grea avea să-nceapă. Aveam autorul – după părerea noastră – dar nu-i puteam dovedi vinovăţia şi, dacă riscam să fie pus în libertate după expirarea celor cinci zile de reţinere, urma să rămînem complet în aer. Asasinul și-ar da seama că nu sîntem în posesia vreunei probe şi, mai departe, într-o eventuală nouă arestare, va fi aproape imposibil să-l putem convinge să-şi recunoască fapta... Deci, după ce eram lipsiţi de posibilitatea descoperirii unor probe certe, ne lipsea şi sprijinul celui mai competent organ de urmărire. Mai tîrziu, însă, aveam să ne lovim de noi obstacole, create chiar de medicul nostru 1egist din direcţia generală. Erau momente cînd începeam să ezităm chiar noi!... să nu mai avem încredere în propria noastră convingere, mai ales că avea şi ea nota ei de subiectivism. În prima zi de reţinere, ne-am grăbit să intrăm în posesia hainelor şi pantofilor cu care suspectul fusese la bal sîmbătă noaptea. Aceste piese, recunoscute şi de cîţiva martori, au fost cercetate. Pe pantaloni... o pată de sînge uman, fără posibilitatea determinării grupei sanguine. (va urma) DUMITRU CEACANICA
poate lua forme mai subtile, aşa cum ar fi supraproducţia de petrol, prejudiciile economice sau presiunile ce se fac pentru a aduce un popor în stare de sclavie. Aceste ultime cuvinte au fost pronunţate într-o linişte glacială, ce a fost spartă de regele Hussein, care a adăugat: – Nu trebuie întreprinsă nici o acţiune de natură să afecteze Irakul din punct de vedere economic. Era rîndul celor acuzaţi, în primul rînd al regelui Arabiei Saudite şi al emirului Kuweitului. Ambii au formulat doar păreri generale. Nu au încurajat în nici un fel Irakul şi nu au făcut nici o promisiune de sprijin. Ceea ce i-a uimit pe toţi şefii de stat prezenţi a fost calmul, aproape indiferenţa emirului Jaber. Atît în atitudinea sa, cît şi în cea a delegaţiei sale era ceva ce semăna a dispreţ faţă de atitudinea irakiană. Producţia de petrol a O.P.E.C.-ului a crescut în trei rînduri, după terminarea războiului dintre Iran şi Irak, la cererea Kuweitului care - de altfel - nu a negat acest lucru nici în faţa emisarilor Bagdadului. Kuweitienilor le plăcea ca ţara lor să fie numită ,,Elveţia Orientului Mijlociu”. Erau înclinaţi să uite definiţia dată lor de irakieni: „Un puţ de petrol transformat în stat”. Au dat uitării şi tentativa de invazie lansată de Saddam Hussein în 1973. Trupele irakiene invadaseră
atunci tot nordul emiratului, dar s-au retras rapid sub presiunea lumii arabe. Conducătorii irakieni făceau referire, în formularea direcţiilor lor politice, la un trecut de cinci mii de ani glorioşi şi, în general, prezentaţi într-o lumină favorabilă. Trăiau copleşiţi de istoria unui imperiu dispărut, a cărui putere şi influenţă doreau să o refacă... Kuweitienii, prin natura lor gestionari avizaţi ai propriilor bunuri, supravegheau cu atenţie investiţiile pe care le făcuseră în întreaga lume. Ei erau încredinţaţi că ameninţările irakiene se loveau de o barieră clară: niciodată, în istoria modernă, o naţiune ori o ţară arabă nu invadase o altă țară arabă. Exista, totuşi, o formulă care putea fi aplicată Kuweitului şi care suna ca o sentinţă: ,,O lume fără memorie devine o lume fără viitor”. Discuţiile aprinse au continuat, pe culoarele palatului, după intervenţia lui Saddam Hussein. O concluzie se impunea tuturor şefilor de stat, miniştri, consilieri diplomatici: regimul irakian şi conducătorul său erau confruntaţi cu dificultăţi grave; numai cîteva spirite clarvăzătoare puteau prezice că unica soluţie pe care o avea Saddam Hussein era de a pune mîna pe Kuweit. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
Cel mai căutat bărbat din lume (1)
20
Vineri, 26 aprilie 2019
RM
Rstignirea Domnului Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (29) LUNA MARTIE 3 martie – În Cine ai crezut? ,,Şi căuta să vadă cine este Isus” (Luca 19, 3) În această dorinţă de a-L vedea pe Iisus şi de a afla „cine este” El putem pune temelia unei schimbări depline a întregii noastre vieţi. Fiecare din noi ar trebui să-şi lămurească problema: Cine este pentru mine Domnul Isus Christos în toate împrejurările vieţii mele? Ce loc are Mântuitorul în inima mea? Cunosc eu bine ,,în Cine am crezut?” (II Timotei 1, 12), sau vestea cea bună despre nesfîrşita Lui dragoste n-a pătruns adînc în sufletul meu, ci s-a atins doar de suprafaţă? Cel ce a fost răscumpărat ,,cu scumpul sînge al lui Christos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” (I Petru 1, 19), nu îşi mai aparţine sieşi. Ce loc are Christos în casa ta? Oare simt toţi membrii familiei tale, toţi cei ce au legături cu tine, că suprema autoritate Îi aparţine Mântuitorului nostru, că în casa ta este pătruns de duhul Său, este supus legii Sale? Îi recunoşti puterea de a te spăla şi curăţi de păcatul care te stăpîneşte? I te supui necondiţionat în toate treburile şi hotărîrile tale, atît în cele mari, cît şi în cele mici? Se poate vedea din felul cum te porţi cu toţi cei din jur că Îi ceri mereu ajutorul? În blîndeţea ta, în milostivirea sinceră faţă de aproapele, în abnegaţia ta se bagă de seamă oare înrîurirea nesfîrşitei, nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu? Se simte în tine Duhul lui Christos? Eşti gata să dai ajutor oricui, să încurajezi şi să mîngîi pe oricine, trecînd peste ceea ce simţi tu faţă de persoana cu pricina? Cînd ţi se cere ajutorul îţi aminteşti ce le-a răspuns Apostolul Petru celor care veniseră la el după ajutor? ,,Duhul mi-a zis să merg cu ei, de nimic îndoindumă” (Faptele Apostolilor 11, 12)? Eşti gata şi tu să mergi cu toţi cei pe care ţi-i trimite Dumnezeu, supunîndu-te nu pornirilor tale, ci voii Lui?
4 martie – Sîntem chemaţi să postim Încă din Vechiul Testament întîlnim posturi de patruzeci de zile; toate aceste posturi au fost pricinuite de împrejurări aparte, au avut înaintea lui Dumnezeu o însemnătate aparte şi au adus roade aparte. Chiar la începutul Vechiului Testament citim despre Moise, cel mai blînd dintre oameni, că ,,L-a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă”. Chiar la începutul grelei sale nevoinţe — al luptei sale necontenite şi anevoioase cu un popor care Îl întărîta pe Domnul Dumnezeul său, s-a suit pe munte, ,,și a stat Moise acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi nici pîine n-a mîncat, nici apă n-a băut. Şi a scris Moise pe table cuvintele legămîntului: cele zece porunci”. Şi-a lăsat pentru un timp lucrarea sa pămîntească, grijile şi ostenelile sale, şi s-a ridicat drept la Domnul: L-a văzut, s-a desfătat de El, a fost luminat de El, aşa încît faţa sa a strălucit după aceea vreme îndelungată, şi a rămas singur cu El în această minunată, necontenită împărtăşire, luînd aminte la voia Lui şi la cuvintele Lui vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi! Ce post uluitor, post al unei strînse împărtăşiri cu Dumnezeu şi al unei împreună-vorbiri de taină cu El! Cum L-a putut vedea Moise pe Dumnezeu? Asta nu ni se spune şi nici nu s-ar putea descrie prin vorbe, însă ştim precis că această întîlnire a avut loc şi că a lăsat urme de neşters. Faţa lui strălucea, fiindcă grăise Dumnezeu cu el, iar sufletul lui, înfăţişîndu-se înaintea Tatălui, Care este într-ascuns, a primit putere şi har pentru tot restul vieţii sale. Acesta a fost un post al întîlnirii îndeaproape cu Dumnezeu. Dar postul nostru cum este? Oare constă în căutarea feţei lui Dumnezeu, aşa cum spunea David: ,,Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă, însetat-a sufletul meu de Tine... ca să văd puterea Ta şi slava Ta” (Psalmi 62, 1-3)? Oare ne însingurăm pentru a vorbi în taină cu Dumnezeu, lucru în care constă puterea tainică a vieţii creştine? Postul plăcut lui Dumnezeu înseamnă apropierea şi împărtăşirea sufletului cu Dumnezeu, şi la un post de acest fel a fost chemat nu doar Moise, ci fiecare dintre noi. (va urma)
Ești sigur? (4) EŞTI SIGUR CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU? (3) La fel şi Robert L.F.Boyd, profesor de fizică la Universitatea din Londra şi profesor de astronomie la Royal Institution, afirmă: ,,aş vrea să remarc faptul că eu personal, nu consider că agnosticismul este deosebit de comun la oamenii de ştiinţă de azi. Un juriu de oameni de ştiinţă, din care am făcut şi eu parte, a fost întrebat la postul de radio BBC: A făcut ştiinţa mai dificilă credinţa în Dumnezeu? Toţi membrii juriului, reprezentînd un larg spectru de discipline, au răspuns: Nu.” Aceeaşi deplasare a oamenilor de ştiinţă de la necredinţă la credinţă, o afirmă şi D.M. MacKay, profesor la Universitatea din Keele, Anglia, specialist în computere. Vorbind despre lupta dintre necredinţă şi credinţă, el spune: ,,Astăzi ecourile marelui conflict din Secolul XIX s-au stins aproape total...”. El spune, ,,aproape total”, pentru că ştie că mai sînt unii care trăiesc încă în mentalitatea Secolului XIX. După toate aceste constatări, te întreb din nou: eşti sigur că nu există Dumnezeu? Mai poţi tu să repeţi astăzi vechea deviză a ateismului: ,,Cred numai ceea ce văd”? Este curios cum tocmai în perioada cînd se afirma foarte mult lucrul acesta, s-au făcut cele mai multe descoperiri în lumea celor nevăzute. Nu a fost la întîmplare. Dumnezeu i-a făcut de ruşine pe oamenii de ştiinţă necredincioşi, tocmai prin descoperirile ştiinţei! Astfel, au fost descoperite ultrasunetele, adică sunete cu frecvenţe înalte, care nu pot fi percepute de urechea omenească. Dar, deşi noi nu le auzim, ele există. Apoi, s-au descoperit tot felul de unde şi radiaţii electromagnetice, începînd cu cele care au lungimi de undă de o miliardime de milimetru, numite raze cosmice, apoi în sens crescător: razele gamma, razele X, razele ultraviolete, cele infraroşii, şi tot aşa pînă la undele electromagnetice milimetrice, centimetrice şi decimetrice, folosite în tehnica radarelor şi în televiziune. Mai există, de asemenea, undele radio ultrascurte, scurte, medii şi undele lungi. Toate acestea nu pot fi percepute de ochiul nostru, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Sfînta Scriptură spune că: „tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”. (Epistola către Evrei, 1 1.3). În timpurile moderne, cînd s-a cercetat structura atomului, ştiinţa a confirmat în mod strălucit această afirmaţie a Bibliei, făcută în urmă cu aproape 2000 de ani. Au fost descoperite radiaţiile nucleare şi vreo cîteva zeci de particule elementare care intră în constituirea materiei: electroni, protoni şi antiprotoni, neutroni, hiperoni şi antihiperoni, quarci, mezoni, pioni, fotoni, tahioni, particulele sigma, lambda, neutrino, etc. Ai văzut ceva din toate acestea? Nu! Dar poţi tu să spui că ele nu există? Mai poţi să spui: ,,Cred numai ceea ce văd”? Oare nu ţi-a închis Dumnezeu gura, chiar prin ştiinţă, aşa încît să te oblige să crezi ceea ce nu vezi? Dacă toate acestea pot să existe fără ca tu să le vezi, oare nu-ţi dai seama că tot aşa şi Dumnezeu poate să existe, fără ca tu să-L vezi? Dacă în lumea înconjurătoare pot fi atîtea lucruri de care eşti conştient că există, dar pe care nu le vezi, nu este oare o nebunie să spui că Dumnezeu nu există, şi asta fiindcă nu Îl vezi tu? Iarăşi te întreb: eşti sigur că nu există Dumnezeu? (va urma) Petru Popovici
Plînge Cerul și pămîntul Răstignirea lui Isus Se-mplinește legămîntul Încă din vechime spus...
Văd pe Domnul în icoaneLumină nemărginită, Îl dor rănile-n piroane, Căci iubirea-i infinită... Curge sîngele în rîuri, Spală-ntinăciunea firii, Lacrimile șterg în valuri Păcatele omenirii... Prin Domnul Isus Christos Și prin sîngele Său sfînt, Crucea este de folosMîntuirea pe pămînt...
Ziua nvierii Cît de frumos ești, Doamne, în haina Învierii, Din viață Tu dai viață în pragul primăverii, O lume întreagă cîntă - Christos a înviat! În ziua cea mai sfîntă - Adevărat a înviat! Lumina strălucește în Cer și pe pămînt, Și pîlcuri de iubire ne-alintă în dor sfînt, Iar îngerii din Ceruri slavoslovesc cucernic: Christos a înviat! E adevărul veșnic... Cît de frumos ești, Doamne, în haina veșniciei, Tărîmul fericirii e-n bulbul dragostei, Mai dă-ne din lumină-lumina Învierii, E ziua cea mai sfîntă în miezul primăverii... O, cît de sfînt ești, Doamne, mormîntul Tău e gol, În veci el devenit-a sublimul Tău prestol, Jertfelnica Golgotă străluce în azur, Christos a Înviat - e adevărul pur! Întregul cosmos cîntă în ziua Paștilor Că moartea este moartă în vecii vecilor... Christos ne înviază de-a pururi și pe noi Căci viața-n fericire acum este în toi... Preot Emil Nedelea Cărămizaru
Sămînța bună
Marele adevăr al Învierii
,,Și iată, a fost un mare cutremur de pămînt; căci un înger al Domnului s-a coborît din Cer, a venit și a prăvălit piatra de la ușa mormîntului“ (Matei 28.2) Atît la moartea Domnului Isus, cît și la învierea Lui, Dumnezeu a trimis cîte un cutremur; dar, pe lîngă aceasta, în ochii oamenilor care păzeau mormîntul a avut loc o minune uimitoare. Un înger din cer a venit, a răsturnat piatra de la intrarea mormîntului și a stat deasupra ei. Hainele sale erau albe ca zăpada și fața sa, strălucitoare ca fulgerul. Nu este de mirare că paznicii au fost îngroziți și au rămas ca morți. De ce a fost rostogolită piatra? Nu pentru a-L lăsa pe Domnul și Mîntuitorul nostru să iasă, ci pentru a arăta oricărui ochi interesat că Isus Christos nu mai era în mormînt. Domnul înviase dintre morți! În timpul vieții Sale, Mîntuitorul a spus: ,,Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau”. Atotputernicia Domnului Isus Christos s-a văzut și în înviere. El a spus: ,,Tatăl Mă iubește: pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine…” (Ioan 10.17, 18). Atunci cînd au raportat preoților de seamă cele ce văzuseră, gărzile au fost mituite pentru a minți și a spune că ucenicii Domnului Isus veniseră și furaseră trupul Său din mormînt, în timp ce ei dormeau. Bineînțeles că orice om cinstit și-ar fi putut da seama de această înșelăciune, pentru că, din moment ce gărzile dormeau, de unde ar mai fi știut ele că veniseră ucenicii? Întotdeauna vrăjmașul cel vechi, diavolul, folosește minciuna ca să-i abată pe oameni de la adevăr. Să reținem în sufletele noastre marele adevăr că Domnul și Mîntuitorul nostru, Isus Christos, a înviat biruind moartea!
RM
21
Vineri, 26 aprilie 2019
S , ase,
S mai i rdem Anecdote... cu oameni celebri *** Scriitorul si omul de stat francez René Chateaubriand (1768-1848) spunea, în legătură cu concesiile pe care oamenii sînt datori să și le facă în căsnicie: - Uite, soția mea, doamna Cha teaubriand, n-ar putea să cineze decît la ora cinci. Mie nu-mi este foame decît la șapte. Am înlăturat dificultatea, cinînd împreună la ora șase. În felul acesta sîntem... nemulțumiți amîndoi. Iată ce înseamnă a trăi în concesii reciproce! *** Pe cînd se afla la Paris și zăcea grav bolnav, poetul german Heinrich Heine (1797-1856) a primit vizita unui prieten. Acesta intrase tocmai atunci cînd două surori medicale îl ridicau pe bolnav, așezîndu-i pernele. La întrebarea cum o duce,
P I Mo c c h io !
Heine, chinuit de durerile ce-l încercau, răspunse: - Minunat! Precum vezi, femeile mă poartă în brațe! *** Într-un salon literar, amfitrioana consacrase o seară filosofului fran cez Ernest Renan (1823-1892), care ținu o interesantă conferință în timpul dineului. Pe cînd vorbea, în atenția generală, dramaturgul EugèneMarin Labiche (1815-1888) între rupse: - Pardon, aș vrea să... Amfitrioana, foarte amabilă, interveni prompt: - Vă rog, lăsați-l pe domnul Renan să termine și după aceea veți avea cuvîntul! Și Renan își urmă firul disertației fără nici o întrerupere din partea auditoriului. După ce termină, în aplauzele asistenței, amfitrioana zice: - Aveți cuvîntul, domnule Labiche. - Voiam să vă rog să-mi dați tava cu fructe, zice Labiche.
*** Scriitorul Ionel Teodoreanu (1989-1954), autorul cunoscutelor romane ,,Ulița copilăriei”, ,,În casa bunicilor”, ,,La Medeleni” etc., a instituit un premiu de 5.000 de lei, prin publicația ,,Universul literar”, pentru cea mai bună analiză făcută unui erou din ultimul său roman. Cu această ocazie, Mircea Pavelescu i-a făcut următoarea epigramă: ,,Pe cînd era drăguț și june Scriind romane, Ionel Făcea afaceri foarte bune. Dar azi, cînd s-a sluțit nițel, Ca să-l citești, plătește el”. *** Scriitorul Alexandre Dumas-fiul (1824-1895) aprinzîndu-se în timpul unei discuții cu un senior, proaspăt făcut viconte, i-a adresat acestuia epitetul de bou. Informat de această dispută, suveranul îi reproșează scriitorului: - Se poate, domnule Dumas, miai făcut un viconte bou... Mare amator al calambururilor, Dumas a răspuns prompt:
– Adevărul este, Sire, că pe acest bou, nu eu l-am făcut viconte! *** În timpul unei călătorii cu trenul, compozitorul italian Giuseppe Verdi (1813-1901) îi arătă controlorului biletul. Un cunoscut îl întreabă mirat: - Maestre, sînteți senator al regatului și, ca atare, nu trebuie să plătiți călătoria. - Da, domnul meu, dar întîi sînt muzician și apoi senator, iar ca muzician sînt obligat să plătesc! *** Aflîndu-se în casa unui miliardar din New York, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) a fost invitat să cînte în fața a doi auditori: miliardarul și cîinele său. În timp ce tenorul fredona, cîinele îl acompania lătrînd. La sfîrșit, gazda mulțumi că... ,,i-a reabilitat soția”. Văzînd nedumerirea cîntărețului, miliardarul îi explică: - De cîte ori soția mea cîntă, cîinele latră. Și eu care credeam că ea n-are voce, dar acum am înțeles, cîinele meu n-are... gust!
22
Vineri, 26 aprilie 2019
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cum pot trăi atîția oameni fără Isus Christos? (1) (urmare din pag. 1) Păstrez cu evlavie acea Biblie, ca semn că acolo, în Israel, mai sînt oameni care iubesc legenda vie a Mîntuitorului Isus Christos și s-au priceput să realizeze veritabile bijuterii din punct de vedere al aspectului exterior, dar, mai ales, din punct de vedere al miezului fierbinte, incandescent, pe care-l are Biblia. Dl. Albert Poch este, ca orice evreu care se respectă, o natură mai pasională, cîteodată se mai supără cînd mai apar lucruri mai dure în revistele noastre, mai trimite cîte-o scrisoare să mă muștruluiască, fiind un cenzor bun al activității noastre, pentru că ne arată atunci cînd sărim peste cal; în fuga condeiului, sîntem și noi tentați să depășim, uneori, măsura. Important este că noi recunoaștem asta. Față de insultele grave pe care le aduc unii și alții Poporului Român în diverse cărți, în diverse reviste, ceea ce apare la noi este un exercițiu metaforic, o revărsare a nădufului românesc, după care reintrăm în matca noastră firească, de oameni toleranți, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care știu să respecte toate religiile și națiunile lumii, cu o singură condiție: și Națiunea Română, și religia creștină să fie respectate, la rîndul lor. Un alt oaspete, care a venit fără să se anunțe, cum stă bine adevăraților vizitatori, este un membru marcant al Conducerii Frontului Național din Franța. În luna martie a avut bucuria de a i se naște aici, pe pămînt românesc, primul copil, un băiețel, pe nume Pierre, care înseamnă, de fapt, numele Apostolului Petre – piatra pe care Și-a clădit Isus Biserica Creștină. Numele lui este Christian Bell. Dar, firește, nu o reuniune politică am făcut și nu vom face nici de-acum încolo, cu ocazia programului umanitar „Cina Creștină”. Acestuia, de altfel, i s-a dus buhul și el s-a multiplicat ca făclia de Paște, din oraș în oraș, din comună în comună, unde există gospodari ai Partidului România Mare. Aș dori să vă împărtășesc cîteva dintre impresiile pe care leam trăit pe meleagurile îndepărtate, pe unde m-am preumblat în ultimele zile, împreună cu trei dintre membrii conducerii P.R.M. Numai vouă, bătrînilor mei dragi, înțeleg să vă dau raportul. Așa după cum probabil știți, recent am participat la Festivalul Internațional de Primăvară din Libia, ca invitat al unui Consiliu General Revoluționar – nu pot spune exact care este titulatura, pentru că este o Țară destul de imprevizibilă, și anume, de vreo 20 de ani, ea nu are nici Guvern, nici Parlament, nici ceea ce se cheamă, îndeobște, un șef de Stat. Este vorba despre o revoluție permanentă, care vrea să egalizeze nivelul de trai al oamenilor, destul de marcați de o perioadă anacronică și – aș spune eu – injustă, cum anacronice și injuste sînt situațiile din toate acele Țări unde există o pătură de sute de mii de bogătași, care au tezaure inimaginabile, iar, pe de altă parte, sînt milioane sau zeci de milioane de oameni care abia își tîrăsc existența, de pe o zi pe alta. Fie din curtoazie, fie din curiozitatea de a trăi o altă experiență de viață decît am trăit pînă acum, eu, împreună cu deputații Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu și Sever Meșca, dar și alături de un deputat de la grupul P.N.Ț.C.D.P.E.R., Otto Weber, ne-am dus la acest Festival. A fost o experiență, într-adevăr, unică și imposibil de repetat, din foarte multe motive. Noi, cînd citim în presă sau auzim la Radio sau la Televiziune despre cuvîntul „embargo”, sau despre alte sancțiuni internaționale, sîntem tentați să trecem ușor peste ele pentru că, de regulă, durerea altuia nu te doare pe tine. Așa cum auzim de moartea cuiva, din altă familie, din altă zonă de interese, zicem „Dumnezeu să-l ierte, să-i spele păcatele” – apoi trecem mai departe și ne vedem de drumul nostru. Însă în clipa cînd un necaz ne atinge direct pe noi, cînd flamura doliului flutură pe catargul porții noastre, vedem cît de greu este. Un asemenea necaz l-am luat noi în plin văzînd că nu se poate ajunge în acea Țară, care nici măcar nu este foarte îndepărtată de România, aflîndu-se în Nordul Africii. E vorba de traversarea,
cu avionul, a Mediteranei, călătorie care, pînă nu demult, era posibilă: cursa aeriană BucureștiTripoli se făcea doar în două ore și jumătate. Acum, în loc de două ore și jumătate am făcut două zile și jumătate! Am întîlnit acolo o familie de australieni, John și Lucia Meyer, niște oameni cu totul și cu totul minunați, care mi-au spus că din fața casei lor din Sydney și pînă la Tripoli, ei au făcut 66 de ore, aproape 3 zile. Asta înseamnă un embargo! Mai stai și la vamă 4-5 ore, într-o căldură toridă, pentru că, în aprilie, acolo este ca la noi în iulie, și te mai izbești și de disconfortul pe care îl implică absența civilizației europene. Libia este o Țară fabulos de mare. Eu însumi, care mă pretind relativ cunoscător al istoriei și geografiei, nu-mi puteam imagina că are o suprafață de 3 ori mai mare decît a Franței și de aproape 7 ori mai întinsă decît cea a României. Dar populația este foarte redusă: sînt sub 5 milioane de locuitori. Restul suprafeței este deșert. O mare parte a Saharei este în Libia, o parte și mai mare este în Algeria. Dumnezeu (sau Allah, cum îi spun ei) le-a dat o bogăție care le poate asigura prosperitatea pe încă vreo cîteva decenii bune de acum încolo. Le-a dat o mare de petrol în adîncuri. Și, pentru că tot duceau lipsă de licoarea trebuincioasă vieții, le-a dat și o mare gigantică de apă sub deșert, în așa fel încît s-a născut ideea unui fluviu uriaș, lung de 600 de km, un fluviu artificial, care deja a fost creat, va mai fi prelungit și în felul acesta se asigură irigarea, menținerea în viață a unor oaze de verdeață fără de care viața acolo ar fi un adevărat coșmar. Am participat în ziua de miercuri, 16 aprilie a.c, la o întîlnire cu președintele Moammer El Kaddaffi. Fac parte dintre cei care nu se lasă induși în eroare de bombardamentele presei. N-am prejudecăți și nu-mi poate dicta nimeni ce să gîndesc și cum să acționez. Presa poate să spună orice și oricum, dar pînă nu mă conving eu, cu ochii mei, că este o realitate, nu am să cred. Și astfel, în pofida tuturor acuzațiilor aduse acestui personaj, cum că ar fi liderul mondial al terorismului, eu am întîlnit în realitate un om foarte liniștit, un om foarte calm și cu un discurs extrem de ponderat, un discurs îndurerat pentru soarta Țării lui. El este, după cum știți, acuzat de prăbușirea în Scoția, lîngă localitatea Lockerby, a unui avion cu pasageri, în urmă cu 11 ani. A fost o tragedie îngrozitoare și numai cine nu a fost cu avionul, și numai cine nu știe ce înseamnă simplele trepidații provocate de niște curenți atmosferici, nu poate realiza ce reprezintă, cu adevărat, o prăbușire în moarte, cu sute de victime. Dar nimeni n-a putut să producă probe, că e cineva implicat. Dacă existau probe, indubitabil că ele ar fi apărut. Pe bănuieli, pe supoziții, pe dorința unora de a fi așa și nu altfel, nu se poate condamna un Popor, nu se poate condamna o Țară. Eu, unul, am un respect deosebit pentru americani și civilizația lor – noi nu vorbim aici de popoare, noi vorbim de guverne, de administrații, care sînt pasagere și supuse greșelii. Culmea este că americanii vorbesc de explozia unor avioane, cînd ei înșiși au fost capabili să-și arunce în aer cu o rachetă, anul trecut, înaintea Olimpiadei de la Atlanta, un avion cu vreo 280 de pasageri. Este neîndoielnic că așa a fost. Fie din greșeală, fie datorită unor rațiuni dubioase, ei înșiși și-au pulverizat un avion în aer. Deci, din punctul acesta de vedere noi am avut suficiente motive întemeiate să credem că, pînă la proba contrarie, Libia trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție și un Popor întreg nu poate să fie pedepsit. Am ținut acolo un discurs și nu m-am sfiit să amintesc și de liderul Frontului Național Francez, Jean Marie Le Pen, ceea ce a dus, după manifestare, la unele nemulțumiri mocnite din partea unor arabi și negri, care s-au simțit probabil lezați, pentru că n-au fost lăsați să-și facă chiar toate mendrele pe malurile Senei și să transforme Franța într-o Țară islamică. Le Pen declara ieri, iar Radio București comenta în dimineața acestei zile, ceva amuzant: „Ce ar trebui să fac eu pentru
Christos a Înviat!
Bat clopote cu dangăte aparte Reverberînd înalt în pragul serii, Ne amintesc de dureroasa moarte Dar şi de bucuria Învierii;
Trecut prin moarte pămînteană, rece, Isus a-mbrăţişat, senin, destinul, Zidind o suferinţă ce petrece, În nemurire, dragostea şi chinul; Pe crucea răstignirii-n suferinţă Iradia şi pace, şi lumină, Vestindu-ne o mare biruinţă Pentru păcatele ce-aveau să vină; El, pentru noi a înfruntat osînda Plătind cu sîngele prelins din rană Păcatul greu al omenirii, cînd a Hulit şi spart a Domnului icoană; Isus e jertfa mielului, de sînge, Cu care Domnul, ce ne-o dă exemplu, Ne limpezeşte ochiul ce mai plînge Cînd sărbătoarea se topeşte-n templu; Două milenii de lumini creştine Ne proiectează calea spre biserici Unind pe continente largi destine În ochii sfinţilor, curaţi şi sferici; Atîta timp cît dragostea se naşte Din Cel ce-a fost vie mărturisire, Creştinii vor avea mereu un Paşte – Perpetuă lumină şi-nnoire În suflete şi-n viaţa cu păcate, Simţindu-ne mai liberi în gîndire. Nicicînd jertfirile nu sînt uitate, Ne dau credinţă, rod şi mîntuire; Atîta timp cît cerul ne veghează Şi Crucea lui Isus ne e lumină Puterea de renaştere durează Sculptînd în noi religia creştină; Bat clopote cu dangăte, departe, Vestind urieşeasca, vechea ştire: Christos a Înviat de dincolo de moarte CHRISTOS A ÎNVIAT! – pentru întreaga fire ... GEO CIOLCAN a vă dovedi că nu sînt rasist? Probabil să mă însor cu o negresă, eventual bolnavă de SIDA?!” Așa vom spune și noi: ce ar trebui să facem pentru a dovedi (și cui anume să dovedim?) că nu sîntem nici antisemiți, nici antimaghiari, nu sîntem împotriva nici unei etnii?! Sau poate că deranjăm prin faptul că avem coloană vertebrală. Poate intrigă curajul nostru de a crede într-o Europă a Națiunilor! Da, noi credem în rostul adevărat al popoarelor lăsate de Dumnezeu, nu întîmplător, pe pămînt. Eu nu cred în amestecul raselor, eu nu cred că Dumnezeu a dorit să se amestece negrii cu albii, galbenii cu pieile roșii ș.a.m.d. Există și căsătorii de genul acesta, eu le doresc să fie binecuvîntate și, dacă au copii, cu atît mai mult. Dar nu se poate face din asemenea întîmplări izolate principiul unei politici demografice. Nu se poate reveni la Turnul Babel. Din acest punct de vedere, sînt convins că a spune adevărul răspicat în chestiuni care țin de viitorul popoarelor noastre, de viitorul umanității, este o datorie elementară, a fiecărui om cu capul pe umeri, este un act de curaj care, din păcate, uite ce oprobriu îți atrage din partea acelora care consideră că numai ce spun ei este adevărat, că poziția lor este situată întotdeauna de partea cea bună a baricadei. (va urma)
RM
23
Vineri, 26 aprilie 2019
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (18)
În Condica de Drum a ţăranului nostru, savantul nu face decît să se semneze: I. Cantacuzino. Dar, alături de el, îşi pun iscăliturile şi cîţiva membri ai familiei: Elena G. Cantacuzino (probabil fiica Nababului, adică a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, mort în 1913, altminteri nu s-ar explica prezenţa iniţialei intercalate), dar vedem şi o Maria Cantacuzino (viitoarea mare iubire a lui George Enescu, Maruka) şi un Gheorghe Cantacuzino. După cum se poate constata, Cantacuzinii ăştia s-au simţit bine numai împreună, dovedind un pronunţat spirit de clan. Oricum, amărîtul de cioban român, cel arestat şi torturat de unguri, pătrunsese în înalta societate românească! Ciudat lucru, după circa o lună, Ioan Cantacuzino îi iese din nou în cale lui Vasile Popa, care, căpătînd gustul perfecţionismului, nu s-a mulţumit cu o simplă semnătură, la grămadă, aşa că a obţinut mai mult: „În ajunul înfăptuirii României Mari. Dr. I. Cantacuzino”. 51) PETRE HERESCU. Medic, unul dintre cei mai buni urologi ai noştri. Născut la Bucureşti, în 1868 – deci în acelaşi an cu Vasile Popa – moare tînăr, la numai 47 de ani, în 1915, aşadar la scurtă vreme după ce îşi pune semnătura în Albumul despre care facem vorbire: „Dr. Herescu”. 52) GHEORGHE MARINESCU. Hotărît lucru, acea zi de 10 aprilie a anului 1915 a prilejuit „vizita medicală” a urmaşului lui Badea Cârţan! Fiindcă pe aceeaşi pagină cu doctorii Ioan Cantacuzino şi Petre Herescu figurează şi dr. Gh. Marinescu, unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi ai României. A trăit între anii 1863 şi 1938. Şi el s-a născut la Bucureşti. A creat Şcoala românească de neurologie şi a apelat, pentru prima oară în lume, la tehnicile cinematografice în investigaţiile clinice, fiind un pionier absolut în domeniu. La începutul lui decembrie 1911, comunitatea ştiinţifică din Bucureşti oferă un somptuos banchet în cinstea lui Gheorghe Marinescu, la Hôtel du Boulevard, ca semn de preţuire pentru alegerea lui ca membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. A purtat, toată viaţa, povara unei greşeli de tinereţe: avea 26 de ani cînd i-a revenit îndatorirea de a cerceta creierul unui mort ilustru, Mihai Eminescu, dar, din nebăgare de seamă, preţiosul material de studiu a fost uitat la soare şi s-a degradat; bine, totuşi, că fusese cîntărit şi se stabilise că avea circa 1.400 grame, greutate asemănătoare cu cea a creierelor marilor clasici germani, Goethe şi Schiller. Interesant de a constata că, cel puţin în limba română, de la neurolog la necrolog e diferenţă doar de o literă, rebus cu care Se îndeletniceşte, din cînd în cînd, Dumnezeu. Scriitura neurologului nostru e destul de nervoasă şi greu de descifrat, dar substanţa ideatică e nobilă: „Cît de mari sînt suferinţele Neamului Românesc o arată împrejurările de faţă... (un rînd complet ilizibil) iar cei liberi trebuie să-şi ascută arma, să vegheze şi să lupte nu numai pentru fraţii lor subjugaţi, dar chiar pentru propria lor existenţă, care poate fi ameninţată. Dr. Gh. Marinescu”. 53) IOAN NANU-MUSCEL. Şi el medic, şi el reputat în epocă. Născut în 1862, la Cîmpulung, ceea ce explică prelungirea numelui de familie cu cel al zonei de origine. Profesor universitar în Bucureşti, expert în tratarea pneumoniei, a febrei recurente şi a holerei. După moarte, survenită în 1938, devine şi el stradă în Capitală. Nu se osteneşte prea mult cu scrisul, ci doar semnează: „Dr. Nanu Muscel. 2 Aprilie 1915”. Iscălitura lui revine după terminarea războiului: „Lui Vasile Poppa (sic!), o bună amintire. Ion I. Nanu (Muscel). 10 Sept. 1919”. Ei, bine, îl mai regăsim şi după alţi 3 ani, de data asta ceva mai inspirat: „13 Decembrie 1922. Acei care vor reuşi la noi a face să se pună interesele patriei d’asupra intereselor de partid, cum a spus aievea un mare patriot latin, va (sic!) aduce cel mai mare serviciu neamului românesc. Dr. Ion Nanu Muscel”.
54) IOAN TH. FLORESCU. Politician şi magistrat. Născut în 1871. Discipol al lui Take Ionescu, care îl ajută să devină deputat, în 1907. Îl trădează pe binefăcătorul său, trecînd la liberali, care îl fac şi ei deputat, în 1912. În ziua în care România a declarat război AustroUngariei (14 august 1916), Florescu se adresează mulţimii entuziaste, adunată în Piaţa Palatului din
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (62) Bucureşti; la acea oră, el era vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor şi scotea revista „Capitala”, care avea o orientare pro-liberală. Începînd cu 24 august 1918 face parte, ca vicepreşedinte, din Comitetul Naţional Român Provizoriu, care derula acţiuni de propagandă la Paris. În Guvernul Ionel I. C. Brătianu e ministru de Justiţie (1922–1926). În 1929 provoacă desprinderea din PNL a Grupării „Omul liber”, care, la 12 noiembrie 1932, se transformă în Partidul Liberal-Democrat, Florescu fiind preşedinte. Desfăşoară şi o activitate literară (debutează cu un volum de nuvele, în 1891, pe cînd avea doar 20 de ani) şi editează (începînd cu anul 1925) revista de limbă franceză „La Roumanie Nouvelle”, după care scoate publicaţiile „Omul liber” (1929–1931) şi „Politica nouă” (ianuarie-iunie 1935). La bătrîneţe, se retrage, discret, în diplomaţie, fiind ministru plenipotenţiar la Madrid (1 octombrie 1935 – 1 martie 1937); izbucnirea Războiului Civil din Spania, în 1936, l-a prins acolo. În Memoriile sale, Sextil Puşcariu relatează ce i-a povestit, într-o plimbare „pe promenadă”, la Braşov (vara lui 1919) Ionel I. C. Brătianu: „Cînd cineva i-a reproşat că, în loc să-l facă ministru la Justiţie pe Toma Stelian, om integru şi recunoscut jurist, l-a preferat pe Jean Th. Florescu, un simplu elector, pe care nu-l poţi lua în serios, se zice că ar fi răspuns: «Altul mai prost nu găseam»”. Stelian Popescu scrie despre el: „J. Th. Florescu, acelaşi neserios şi atunci, cum a fost toată viaţa”. În „terfeloaga” lui Vasile Popa, boierul de viţă veche Jean (fiul lui Ion) scrie, totuşi, mai bine decît alţii, dovedind că nu era deloc prost: „Să nu te opreşti din drumul tău, apostol al Românismului, decît atunci cînd visul nostru cel mare se va realiza! Ion T. Florescu”. Era la începutul lui aprilie 1915. 55) ŞTEFAN G. LONGINESCU. Jurist. Născut la Focşani, în 1865. Studiază la Universitatea din Berlin, unde îşi ia doctoratul în drept. Profesor la Universităţile din Iaşi şi, respectiv, Bucureşti. A publicat tomuri importante consacrate istoriei dreptului roman şi istoriei dreptului românesc. Nu cred că există absolvent de Drept în România, de cel puţin 5 generaţii încoace, care să nu fi studiat cursurile şi tratatele lui Longinescu. Membru corespondent al Academiei Române. Moare în 1931. A avut un frate chimist, tot universitar, şi el, Gheorghe Longinescu. Juristul scrie ceva în spiritul mobilizator al Albumului şi al vremurilor: „Înainte cu noroc să ne ajute Dumnezeu să fim cu toţii la un loc. S. G. Longinescu”. Se poate presupune că rîndurile datează din aprilie 1915. 56) AL. TZIGARA-SAMURCAŞ. Istoric de artă, cu studii la Paris, Berlin şi München. Armean de origine. În Capitala Bavariei îşi ia doctoratul în filosofie (1896). Profesor de istoria artei la Bucureşti şi, după Unire, la Universitatea din Cernăuţi. A reprezentat arta cultă şi folclorul românesc la numeroase expoziţii şi simpozioane peste hotare. Tipăreşte mai multe lucrări originale consacrate artei şi etnografiei, dar şi albume şi cataloage, care au contribuit la formarea gustului public. A condus, ca redactor responsabil, prestigioasa revistă, înfiinţată de junimişti, „Convorbiri literare” (1924–1939). A fondat Muzeul Naţional de Artă Veche Românească. Membru corespondent al Academiei. În Memoriile sale (Povestea vieţii mele), Regina Maria îl menţionează: ea spune că acesta făcea parte din anturajul Reginei Elisabeta, soţia Regelui Carol I („interesantul profesor TzigaraSamurcaş”). Mă încumet să cred că era un strănepot al lui
C. Samurcaş care, la 1821, complota, împreună cu consulul Rusiei la Bucureşti, Pini, pentru asasinarea lui Tudor Vladimirescu. Acest Tzigara-Samurcaş se stinge din viaţă la 80 de ani (1872–1952). Făcînduşi studiile în Germania, Al. Tzigara-Samurcaş avea o propensiune firească spre germanism, rămînînd în Bucureşti pe vremea ocupaţiei. A fost ceea ce se cheamă un „colaboraţionist”. Familie numeroasă şi longevivă, trăind în simbioză (parazitară) cu dinastia de Hohenzollern. Pe timpul celor 707 zile de ocupaţie germană, omul de care vorbim a îndeplinit funcţii importante pe lîngă Al. Marghiloman şi Lupu Kostake. Aşa se explică de ce o mînă misterioasă scrie, cu creion albastru, peste dedicaţia sa din Album, cuvîntul infamant: Trădător. (De altfel, expresia asta revine în mai multe locuri, lîngă alte nume.) Cîteva dintre activităţile sale pe vremea ocupaţiei: îl înlocuieşte pe generalul Mustaţă în funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei, calitate în care, în Ajunul Crăciunului anului 1916 (17 decembrie), dă un comunicat către populaţie, pentru a uşura Recensămîntul organizat de nemţi în Bucureşti: „cei care nu vor spune adevărul vor fi pasibili de pedepsele cele mai aspre”. Incontestabil, a jucat un rol nefast în transformarea (septembrie 1917) a marii săli de bal a Cercului Militar Naţional în puşcărie, aici amenajîndu-se circa 80 de celule de lemn, unde au fost închise o serie de personalităţi cunoscute cu vederi antantofile, printre care Pia Alimăneşteanu (sora lui Ionel I. C. Brătianu, refugiat la Iaşi) şi numeroase doamne care lucrau pentru Crucea Roşie. N-a făcut numai lucruri rele armeanul, ci a intervenit pe lîngă Mackensen (la rugămintea lui Titu Maiorescu) să-i forţeze pe bulgari să restituie fondul preţios de documente slave, furat de la Biblioteca Academiei, dar i-a alertat pe nemţi şi cu privire la sacrilegiul săvîrşit de aceiaşi bulgari, care au furat, din biserica de pe Dealul Mitropoliei, racla cu moaştele Sfîntului Dimitrie cel Nou, consacrat de luptătorii de la 1848 ca ocrotitor al lor şi al Bucureştilor. Printr-o succesiune de întîmplări bizare (maşina bulgarilor s-a defectat, alţii zic că s-a împotmolit în mlaştinile de la Călugăreni, moment în care toată zona s-a cufundat într-o ceaţă deasă, ca în filmele cu fantome) – vandalii au fost ajunşi din urmă şi au restituit preţioasele oseminte. „S-a lăsat sfîntul greu!” – au murmurat, cu evlavie, bucureştenii. Omul nostru a fost cel mai bun prieten „băştinaş” al Arhiepiscopului Catolic al Capitalei, care îl menţionează de zeci de ori în Jurnalul său. Aleg, la întîmplare, un pasaj: „Marţi, 12 decembrie 1916. Domnul Tzigara mi-aduce o legitimaţie pe numele meu care, pînă la 15 ianuarie, îmi dă dreptul să intru liber la comanda imperială. Prietenul meu este trist şi abătut, fiindcă germanii se poartă dur şi brutal. El mă roagă să mă duc chiar azi la colonelul Stolzenberg, rugîndu-l ca germanii să dovedească în Bucureşti că nu sînt barbari şi, cu această ocazie, să-l fac atent că ar fi în favoarea germanilor să se pună în legătură cu domnii Carp, Maiorescu şi Marghiloman”. După război, s-a apreciat că, dacă nu existau şi oameni ca el, dezastrul provocat de ocupanţi ar fi fost mai mare. Dar, să-i dăm dreptul la cuvînt şi acelui om, pe care numai Istoria îl poate eticheta în vreun fel sau altul: „Nădăjduiesc că, în colindările pe la noi, vei căpăta aceeaşi îmbucurătoare impresie, ca aceia (sic!) pe care am avut-o eu în excursiunile mele dincolo de Carpaţi. Al. Tzigara-Samurcaş. 9 April 1915”. După 5 ani ne ciocnim din nou de el: „Prin unirea tuturor trebuie să consolidăm ce s’a cîştigat prin războiu. Al. TzigaraSamurcaş. 31 Ian. 1919”. Nici consemnarea asta nu scapă fără corecţia de rigoare: o mînă neştiută o haşurează, cu cerneală verde, scriind deasupra: „Se şterge, fiind trădător”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
24
RM
Vineri, 26 aprilie 2019
MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (103) Un impostor regal (2) Acest Perkin Warbeck, fiul unui evreu din Tournay, care locuise în Londra şi fusese un cămătar preferat la curtea regală, îl avea ca aşa-zis naş pe Edward al IV-lea. Exista chiar şi zvonul că Edward este adevăratul tată al lui Perkin. Aflat în îngrijirea ducesei, Warbeck a fost trimis în Irlanda pentru a-şi face prima apariţie la curtea regelui francez Carol care, pe punctul de a declara război lui Hernic al VII-lea, 1-a invitat pe Warbeck la Paris, unde personalitatea şi comportamentul impostorului i-au impresionat pe mulţi. Acest succes i-a convins pe numeroşi aristocraţi şi mici nobili englezi să-şi ofere serviciile pentru lupta lui împotriva lui Henric, care imediat a semnat un tratat cu Carol, punînd o singură condiţie: ca Warbeck să părăsească teritoriul francez. Henric i-a acordat lui Warbeck, prin intermediul ducesei de Burgundia care îl proteja acum la propria ei curte, titlul de onoare ,,Trandafirul Alb al Angliei”. Evenimentul i-a încredinţat pe mulţi că pretenţia lui Perkin este reală: cum ar putea mătuşa să se înşele asupra identităţii nepotului ei? Pînă în acest moment, Henric intrase într-o aşa panică, încît a creat, pentru prima dată în istoria Angliei, un Serviciu Secret special pentru a-i descoperi pe impostorii cu pretenţii la tron şi a aduce dovezi împotriva lor. Spionii lui infiltrînduse în cercul social al lui Warbeck, mulţi dintre conspiratori au fost prinşi, condamnaţi şi executaţi. Dar Warbeck continua să încerce. I s-a refuzat intrarea în comitatul Kent, apoi în Cork a descoperit că irlandezii nu mai sînt la fel de entuziaşti, aşa că şi-a încercat norocul în Scoţia, unde regele James 1-a recunoscut ca „adevăratul prinţ” şi 1-a căsătorit cu o rudă apropiată, Lady Catherine Gordon. Cu două tentative eşuate de a intra în Anglia, Warbeck a
încercat în zadar să cîştige sprijin din partea contelui de Desmond din Cork, apoi a debarcat în Cornwall pentru că aflase de opoziţia creată aici împotriva lui Henric. Cu o armată de 6.000 de oameni, Warbeck a pornit în marş către Exeter unde, respins de cetăţeni şi armata lui Henric apropiindu-se, şi-a pierdut stăpînirea de sine şi a fugit. Fiindu-i promisă iertarea, el s-a predat dar a fost trădat şi executat. Mai norocos a fost Lambert Simnel, fiul unui brutar cu o personalitate izbitoare, care în jurul anului 1486 a fost luat sub aripa protectoare a unui preot ambiţios, Richard Simon, pentru a juca rolul unui prinţ închis în Turn, Edward, conte de Warwick. Simnel nu doar că semăna remarcabil cu adevăratul prinţ, dar era destul de inteligent pentru a-şi putea juca rolul, în timp ce cunoştinţele sale detaliate despre viaţa şi obiceiurile contelui sugerează că a fost pregătit de înşişi membrii Casei de York, ostili faţă de Henric. Simnel a fost probabil doar instrumentul lor de răzbunare. Ca și Warbeck ulterior, Simnel a căutat protecţie. Povestea lui fiind dornic acceptată de către susţinătorii din York, a fost găzduit la castelul Dublin şi s-a autoproclamat public regele Edward al Vl-lea. În Londra, reacţia lui Henric a fost de a-1 trimite pe adevăratul conte de Warwick în paradă pe străzi. Această mişcare i-a convins pe englezi (dar nu şi pe irlandezi) că Simnel este un farsor. Şi deşi ar fi putut rămîne în siguranţă în Irlanda, Simnel s-a hotărît să-şi încerce norocul - o idee deloc inspirată. Traversînd Marea Irlandei cu o mică forţă armată, a fost învins şi capturat în apropiere de oraşul Stoke-on-Trent. În această situaţie, Henric s-a dovedit mărinimos. Iertîndu-1 pe Simnel, 1-a numit bucătar în serviciul curţii imperiale - şi, conştient că o singură mişcare greşită ar fi însemnat sfîrşitul, Simnel nu a mai provocat alte probleme, promovînd mai tîrziu la rangul de şoimar în serviciul regelui. (va urma) STUART GORDON
ÎNGERI PĂZITORI
Rutier 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ORIZONTAL: 1. Marele drum cu multe benzi; 2) Dotarea tehnică a drumurilor – Unii care posedă; 3) Aranjarea propozițiilor în frază – Clubul șoferilor (siglă); 4) Volum tipărit – Mare intersecție de cale ferată; 5) Rudă cu vișina – A ieșit din gară!; 6) Schimbate la gară – Sandu Pop – Mașina din față!; 7) Regi mitici – A evita; 8) Referitor la cîine; 9) Un ceas – Picuri; 10) A scrie în carnet – Ademenit. VERTICAL: 1) Mașină mare de transport marfă; 2) Ideală – România, plăcuță pe mașini; 3) Un ins – Potrivit să meagă bine; 4) Măsline – Din ziar!; 5) Traistă mare – Campion – Tunse!; 6) A duce cu mașina mărfuri, persoane; 7) Secunda gamei – Scîncet de bebe – Mașină de copii; 8) Adrian Daminescu - Inima mașinii; 9) Soțul getei – A mări viteza de trap; 10) Zlătar – Floarea ochiului. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,LA MAGAZIN” 1) PRADA – OGARI; 2) UITA – PERSAN; 3) STIRBI – A – TT; 4) C – T – AVEM DAR; 5) AGAT – NR – ITE; 6) I – NU-I GASIM; 7) ORL – NT – MC – A; 8) CLANTANI – C; 9) IGLU – ECLER; 10) STA – RIO – ERE; 11) TARTA – MAICA.
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.