Romania Mare, nr. 1493

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Noi sîntem ceea ce facem sau ceea ce spunem? Aceasta-i întrebarea?

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Dezastrul României naționale s-a confirmat – un nou simbol se impune

Motto: ,,În ziua de azi, oamenii ştiu preţul oricărui lucru, dar nu cunosc valoarea a nimic”. OSCAR WILDE

Un distins amic mă certa zilele trecute că editorialele mele sînt prea pesimiste, că nu văd că sînt bani, că sînt pline cîrciumile, magazinele sau stațiunile, că nu ai loc de mașini nici pe trotuar!... Da, poate că amicul are dreptate, poate nu înțeleg eu că nu mai contează aspecte ,,minore” precum spiritul național, proprietatea asupra propriei țări, independența și suveranitatea deciziei, respectul, toleranța, civilizația, liniștea de zi cu zi… Și, da, poate că toate astea și multe altele fie nu contează, fie ele există din plin, nu așa cum vede un vadimist-ceaușist ca mine. Duminică am avut, chiar și eu, un șoc: nu pentru că PSD a căzut sub nivelul istoric, ci pentru ceea ce au ales românii. Nu, românii NU au ales PNL sau alt partid, ci au ales URA, ura stupidă, ilogică, un fenomen asemănător doar cu unul trist al istoriei: ,,simismul”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Ieșirea din Matrix

Să definim termenul naționalism. Pentru că despre asta o să vorbim, dar cu calm și înțelegere. În Dicționarul explicativ al limbii române, vari­ anta online, sînt expuse mai multe definiții ale termenului, dar am să fac referire doar la două dintre ele, pe care le aștern în cele ce urmează: • Sentiment de dragoste față de specificul și tradițiile propriei națiuni (1); 2. Doctrină politică bazată pe apărarea, uneori exagerată, a drepturilor și aspirațiilor naționale; 3. Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni. • Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în Secolele XVIIIXX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale - Din fr. nationalisme. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (4)

În același timp, zeci de mii de militari români și sute de mii de civili din Basarabia și Bucovina înghețau sub viscolele năpraznice ale Siberiei, de le-au putrezit oasele la capătul lumii, tot din pricina „marii înălțimi morale a omului sovietic”. La tragedia lor de a muri de frig, de foame și de bătăi în Uniunea Sovietică, dvs. răspundeați cu „Fericirea de a studia în URSS”, fericire, totuși, întunecată de norii negri ai canibalilor americani, care erau gata-gata să provoace atunci, după 1951, cel de-al III-lea război mondial. Nobile și înălțătoare pagini ați mai scris la vîrsta de 21 de ani, d-le Ion Iliescu! Așa că nu-i de mirare că în iulie 1956, așa după cum arată presa vremii, ați fost cooptat în Biroul Politic al CC al UTM și cariera dvs. a început! Nu vreau să vă scriu eu biografia și nici nu vă reproșez păcatele tinereților, deși cine a pactizat atunci cu dușmanul Țării sale e poate mai vinovat decît acesta în fața Istoriei. Totuși, cum v-ați dat biografia la întors, cum ați devenit, din dușman al americanilor mîncători de oameni, nu-i așa, pro-american?! O asemenea metamorfoză ciudată nu s-a mai văzut decît la gîndacul lui Kafka! În realitate, d-le Iliescu, dvs. n-ați făcut altceva decît să vă aranjați ploile și viața de așa manieră, încît să conduceți tot timpul, indiferent de regimul politic. Născut să fiți șef, acum nu concepeți o altă ipostază decît aceea de a reveni în fruntea Statului Român, deși nu mai sînteți la vîrsta la care puteți desfășura o activitate energică pentru Țară, de vreme ce nici acum 10 ani n-ați făcut mare lucru. Printre întrebările pe care aș fi vrut să vi le pun, d-le Iliescu, este și una referitoare la asasinarea fostului dvs. șef și tovarăș de drum, Nicolae Ceaușescu. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (6 decembrie 2000; mesajul a fost citit, în direct, la TVR)

Istorie I-a fost dat acestei vetre de sfinţenii să rodească pîine, vinuri de rubin, blănuri pentru limba vînătă a iernii şi din giuvaieruri tot cîte puţin. Vitele au crupe ca de minotaur, zămisleşte maica prunci cu chip de zeu, dar acestui templu înnăscut în aur i-a fost dat să fie jefuit mereu! Potrivirea unei vitrege istorii la răscruci asemeni cumpenei ne-a pus, să vestim cu-o clipă mai devreme zorii şiroind din răni ca soarele-n apus. Inima atîtor preacinstite naţii fără jertfa noastră ar bătea mai rar – tuturor le-aş spune: tălpile pupaţi-i neamului acesta brav şi legendar! Corneliu Vadim Tudor

Fiecare pasăre pe limba ei piere Pagina 15

Decalogul unei şanse irosite

Prosperitatea naționalismului nativ Pagina 8

Pagina 3

NR. 1493 l ANUL XXX l Vineri 31 MAI 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 31 mai 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Adio, Tatulics-baci! F Mesajul Faraonului Tutankhamon pentru cole­ gul lui de banca, Aiatolahul Coposu F Fasolescu-Aprozar iar se visează Preşedinte F Să rîdem cu Rox-Ana Pauker F Coreea de Nord va fi condusă de Kim Bassinger F Bombonel face negoţ cu bomboane agricole?

PARTEA I F Măgarul Tatulics Mihally ne-a tras o copită de neam prost taman la parastasul penibilei sale emisiuni TV „Veniţi cu noi să ne tăvălim în noroi”. Luni după-amiază, timp de 3 ore, Revista şi Partidul România Mare au fost înjurate birjăreşte de toate putregaiurile de prin şanţuri, alese pe sprînceană şi intervievate prin Piaţa Universităţii de o unguroaică pe nume Deac Dana – o pupăză înfoiată, care, în ciuda mai multor kile de boia şi chimicale, n-a putut să-şi ascundă erupţia de pe muian. Prin manipulare, selecţie, trunchiere şi alte ordinării, putorişca Ciocciolina Deac a minţit opinia publică precum că nu există nici un pericol maghiar, de vină ar fi P.R.M. şi P.U.N.R., Vadim şi Funar. Lumea s-a lămurit însă repede: în studio, ca invitat de onoare, se afla Attila Veresztoy, nu martirul nenorocit pe veci de unguri, Mihăilă Cofariu. Adio, celor două lepre, Tatulics şi Deac, să le dea Dumnezeu pînă la Paşti exact după inima lor de ploşniţe... În mod extrem de rapid, am aflat şi pentru cine au dat ei testul ăsta antiromânesc: pentru noii lor patroni Mihail Cîrciog şi Marcel Avram (un cioroi şi-un maramoi), care au înfiinţat cu bani grei postul particular TELE-7-ABC, unde se vor plăti salarii cam între 2 şi 5 milioane de lei pe lună, pentru fiecare dintre cei 100 de mercenari evadaţi din Televiziunea Română, în frunte cu psihopatul George Porcescu. Am mai aflat că, fiind informaţi de toate aceste capcane, domnii miniștri Mircea Coşea şi Dan Mircea Popescu au refuzat să răspundă invitaţiei de luni, spre cinstea lor. Gurile rele spun că după emisiune, Fata lui Bube (Deac) şi Veresztoy s-au baricadat în toaletă să tragă o mahorcă şi-un gît de palinka, ioi, iştenem, ce tare e, arde gîţii la mine! F Auzit-am că în Senat se va produce în curînd o nouă trădare: dl. Viorel Sălăgean va trece oficial la un partid inexistent în Parlament, P.U.R. (Partidul Umanist Român), finanţat de dl. Dan Voiculescu de la CRESCENT. F Hotărît lucru: Televiziunea Română nu se va face bine prea curînd: luni seara a difuzat la o oră de vîrf o piesă bolnavă de nervi semnată de imbecilul perfect şi, vai, atît de insistent şi netalentat, Matei Vişniec, iar spre miezul nopţii, cînd lumea trage spre extrema dreaptă şi face nani, a transmis un film memorabil consacrat extraordinarului scriitor Eugen Ionescu, documentarinterviu realizat de triumviratul Gabriel LiiceanuHorea Lapteş-Horea Murgu. F Cîntecul săptă­ mînii: „În războiul de pe Nil/ Gherman prinde-un crocodil/ Da, da, e-adevărat/ Gherman trebui’ ajutat/ Să-l aducă în Senat!”. F A apărut nr. 109 al revistei P.R.M. „Politica”, din care reproducem o strofă parodică la George Topîrceanu: ,,A stîrnit o boare norii/ Ce e? Vreo inspecţie?/ Aş, trecură Raportorii/ Şi ne-au scos la lecţie!”. Hai să vă mai facem un hatîr şi să vă redăm şi explicaţia la o fotografie realizată în Egipt, reprezentîndu-1 pe preşedintele P.R.M. lîngă sarcofagul faraonului Tutankhamon (110,5 kg de aur masiv!): „La plecare, mumia Faraonului a şoptit la urechea delegaţiei române: «Transmiteţi-i calde salutări colegului meu de bancă Corneliu Coposu-Ramses şi spuneţi-i că i-am găsit medicamentul pe care mi 1-a cerut prin Crucea Roşie Internaţională, în aşa fel încît șturlubaticul să nu mai umble neîm­

bălsămat pe stradă!»“. F La o masă rotundă organizată în noaptea de joi spre vineri, la SOTI, de către barabula aia lungană şi străvezie de Amelia Neacşu, purtătorul de cuvînt al P.N.Ţ.C.D., dl. Radu Vasile, iar s-a luat de noi aşa, hodoronc-tronc, din senin. Noroc că avea o circumstanţă atenuantă: era afumat bine, înverzise fiola microfonului. F Hiena lacomă de cadavre ilustre, Alexandru George, începe să-şi facă un nume de-a dreptul odios în cultura română. După ce i-a spurcat pe Nicolae Iorga, Marin Preda şi Eugen Barbu în fiţuica de 2.500 de exemplare a odraslei de legionar Nicolae Manolescu-Apolzan, adică „România literară” (scoateţi, bă, numele sfînt al ţării de pe firma prăvăliei voastre de vînzători de neam!) – acest handicapat neuromotor a afirmat sîmbată după-amiază la Televiziune, pe programul II, că George Călinescu era „un bastard” iar Camil Petrescu „un oportunist”, care s-a dat cu comuniştii și a primit locuinţă. Dar cine eşti tu, nebune, să-i judeci pe aceşti coloşi ai culturii naţionale? Ce-ai scris, la viaţa ta, pe ce ziduri, prin ce WC-uri? Te simţi dator să dezbraci morţii scumpi ai neamului românesc, în public, fiindcă ei nu se mai pot apăra? Fundaţia Naţională de Luptă împotriva Idioților ne anunţă că îi oferă gratuit o croazieră cu vaporașul prin canalele Bucureștilor, lui Nicolae Manolescu-Apolzan, dacă se dezice de Săndel Georgică. F Apropo de profanatorii de cadavre: sîmbătă, la Cimitirul Bellu, cavoul generalului Vasile Lascăr a fost devastat de ţigani, în căutare de dinţi de aur, inele şi alte valori. Îl sfătuim pe Tata Niţu, cel mai iubit dintre generalii Poliţiei Capitalei (deşi a început să se dea ascuns la telefon!) ca în toate cimitirele metropolei să planteze patrule de poliţişti, în 3 schimburi, şi ce tîlhar o cădea în plasă, să-i facă cunoştinţă cu Tata Glonțu’. F Tot am pomenit de Manolescu-Apolzan: aţi văzut că şi el, şi adjunctul lui, Nicolae Ţăran, au priviri halucinante, de oameni deranjaţi rău la cutia de viteze? Acest Donald Duck, cu vocea lui de răţoi castrat, trece printr-o fază de bîţîire a personalităţii sale politice: şi-a adus aminte că în 1992 a anunţat că va candida la funcţia de Preşedinte al României, între timp l-a luat dl. Ion Iliescu în turneul euro-asiatic, a văzut pramatia ce înălţător e ceremonialul primirii unor şefi de stat, a prins gust de onoruri, aşa că, odată întors în ţară, l-a dezlegat de sub căruţă pe dulăul ăla plin de ciulini, Mircea Mihăeş, care îl înjură vîrtos pe titularul de la Palatul Cotroceni. Iată nişte jigodisme din ultimul număr al „României literare”, mai precis, din articolul intitulat foarte sugestiv „Musca stahanovistă” (e vorba de Ion Iliescu): „Fiecare gest, cît de neînsemnat (ca să nu zicem penibil) al prezidentului ia proporţii de top-news. Pe cine, în afara doamnei Becleanu, interesează ce face şi ce drege Ion Iliescu? (...) În fapt, ne găsim în plină fabulă a muştei la arat”. Bine-ţi face, nea Nelule, mai ia-l pe FasolescuAprozar prin vizite, plimbă-l prin toată lumea pe zeci de milioane de lei rupte de la gura populaţiei, iar el, în loc să scrie vreun reportaj la înapoiere, o să te pună la zid, fiindcă, de fapt, te dispreţuieşte şi te urăşte profund; tăticul matale ilegalist-comunist, tăticul lui legionar-pistolar, nu se prea leagă, ai auzit de capuleţi şi montagui, lupta de clasă e-n toi! F Chiar dacă ar fi curat ca lacrima (ceea ce nu e cazul), Niculae Spiroiu nu prea are ce căuta la Bruxelles. Motivul? Sărmanul

RM

şofer-politruk, care a făcut carieră timp de 25 de ani numai cu gura şi propaganda, nu ciripeşte în nici o limbă. Decît în aia de lemn, fireşte. Înnebunit ca nu cumva să piardă şi acest ultim tren, Manivelă a dat sfoară-n ţară să i se găsească un meditator de belgiană, fiindcă el crede că asta e limba care se cardeşte la Bruxelles. Nu-i nimic, Transpiroiule, îl iei pe Florică după tine şi vorbiţi între voi, neicuşorule, la banii voştri cine vă poate contrazice?! F Drăgălaşa ziaristă de la „Libertatea”, Iulia Tâlvescu (fostă Iorgulescu şi viitoare Jirinovski), s-a deplasat pînă la Moscova, a dat de trei ori peste cap ochii ei cu gene lungi, bătînd din pleoape ca aripile păsărelelor, şi-a mai tras şi vreo minijupă deaia de se ciocnesc MIG-uri-le în aerul văzduhului şi se prăbuşesc în subsolul pămîntului, pe scurt, s-a făcut luntre şi punte să-i ia un interviu liderului ultranaţionalist rus. Şi i l-a luat. Cine-l citeşte face apoplexie, dar nu-i pare rău, fiindcă Volodea zice senin: „Niciodată n-am spus ceva rău la adresa României!”. Bravo, Iulia, după Ţarina de la Abrud tu vei fi Ţarina de la Petersburg! F Aşa după cum se ştie, prezenţa liderilor P.R.M. la Piteşti, vineri, 1 aprilie, a reprezentat un veritabil triumf. Tînăra ziaristă Luminiţa Costali de la „Cronica Română” își încheia astfel relatarea de a doua zi: „Menţionînd că întîlnirea de la Piteşti a reunit nu doar ziarişti, ci şi un numeros public entuziasmat, putem afirma cu certitudine că această vizită reprezintă încă o victorie a domnului Corneliu Vadim Tudor şi, respectiv, a P.R.M.”. Tot o relatare corectă face şi „Jurnalul Naţional”, cu o singură eroare: superba coroană de flori cu eşarfă Tricoloră, pe care Comitetul Director al P.R.M. a depus-o cu acel prilej în cripta Bisericii din Florica, n-a fost „cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la moartea lui Ion I.C. Brătianu”, ci cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la nașterea (în 1864) a marelui om politic. F În atenţia fosilelor monarhiste de la noi: Guvernul Greciei a confiscat toate proprietăţile fostului rege Constantin şi a anulat paşaportul acestuia. Pentru neiniţiaţi, precizăm că Mişulică al României e verișor cu Costică al Greciei. F Ţînărul reporter sportiv al Televiziunii, Cosmin Băleanu, începe să o ia binişor pe urmele păsăroiului Graur. Adică face gafe. La ultima transmisiune fotbalistică a zis „Stadionul Galaţi din Galaţi” şi „Toţi cei 23 de jucători prezenţi pe teren”. Sau, cine ştie, poate că s-o fi referit şi la arbitrul Gheorghe Constantin, care a oprit o acţiune de atac a jucătorului gălăţean Viorel Tănase, ce se ducea spre gol, ba chiar i-a arătat acestuia şi un cartonaş galben; numai că, la reluare, s-a văzut limpede că atacantul nu se afla în ofsaid, aşa că arbitrul a păgubit de două ori echipa gazdă. În general, se poate observa că prestaţiile arbitrilor noştri de fotbal sînt tot mai pline de erori, numai că pe ei nu-i mai sancţionează nimeni. F Diavolul în sutană Tökes Laszlo s-a înfiinţat şi el lunea trecută la Senatul României ca să... înjure România în faţa raportorilor Lolek şi Bolek. Imediat, Televiziunea SOTI i-a luat un interviu, din care reproducem cu fidelitate: „Acel jumat de an care a trecut de la primirea României în C.E. reflectă natura întregii 4 ani!”. Aşa a spus Tökes, aşa scriem şi noi. Aţi înţeles ceva? Nici noi! Ce natură visezi, Taure, ţi s-a făcut iar de montă pe coama dealului? Şi „acel jumat” ce înseamnă în căpăţîna ta cu nări mortuare? Poate ai vrut să zici fumat? Sau crezi că jumatul e masculinul de la jumară, să-ţi bag paprikaş pe-o nară?! Vedeţi, dragi tovarăşi raportori, că ăştea nici nu ştie limba română, e proşti ca oala de noapte, pricepeţi cui luaţi voi apărarea ca să înveţe în limba lui Horthy? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 8 aprilie 1994)


RM

3

Vineri, 31 mai 2019

UN PUNCT DE VEDERE

Decalogul unei şanse irosite Președintele României, Klaus Johannis, în încheierea Summit-ului de la Sibiu cu participarea liderilor Uniunii Europene a conchis: „putem scrie împreună viitorul U.E.”. Și l-au scris în 10 puncte pe care le pun la dispoziția dumneavoastră, cu unele aprecieri. Declarația summit-ului care, în preambul, anunță participanții și scopul „adunării”, este fără un obiectiv clar, cert și concret! Recitiți: „Noi, liderii Uniunii Europene, ne-am întrunit la Sibiu pentru a discuta și a privi înainte spre viitorul nostru comun”. Ați reținut? Ei nu s-au întrunit pentru a propune programe, strategii, pentru viitorul Uniunii Europene, ci „pentru a discuta”, așa, la o șuetă. Dar „discuția” asta a produs ceva util? Nici vorbă, ei vor să „privească înainte”, nu să făptuiască, ci doar să contemple, să-și imagineze că, privind în neant, își vor lărgi orizontul. Am auzit pe un domn neromân, dar participant, declamînd: „Am reușit să avem un summit al unității, al determinării noastre de a avansa proiectul U.E., ca proiect fără precedent de democrație, de stabilitate și pace. Un proiect atît spre interior, cît și spre exterior, spre vecini”. Ați înțeles de ce s-au întrunit? Cînd reporterul l-a întreabat dacă intrarea României în Schengen a fost abordată, a schiţat o grimasă, de ziceai că l-a înjurat și a răspuns obraznic: „acest summit nu a avut pe agendă această temă”. Alo, alo! Păi, unde se regăsește această unitate între membrii U.E., cînd un prim-ministru, din țara unde drogurile se consumă „legal” sau cînd un ziarist îl întreabă cînd va fi admisă România în Schengen, pe un ton superior, ne zice: „Cînd veți respecta toate regulile statului de drept și ale democrației. Nu vă îndreptați în direcția bună!” Și, dacă-l priveai atent, jurai că nu-i drogat. Dar care sînt cele zece puncte ale Declarației de la Sibiu, cărora să le analizăm mesajul, semantic, și teleologic, pentru a le releva importanța? Am să le inserez integral, pentru a putea fi disecată fiecare expresie sau cuvînt: 1. „Vom apăra o singură Europă - de la Est la Vest și de la Nord la Sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborît Cortina de Fier care a împărțit Europa în două, timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv”. Păi, nu se poate! Trebuie să vă limitați doar la Europa din U.E.! Pentru că mai sînt 20 de state europene independente care nu fac parte din Uniunea Europeană. O să apărați și Marea Rusie sau Turcia? Păi, voi nu aveți logistica necesară, mai ales acum, după ce Regatul Unit v-a părăsit. Nu uitați! Președintele Donald Trump a promis că vă apără, doar dacă plătiți! Art. 5 din Tratatul N.A.T.O. nu se activează pentru a apăra membri, fără acordul SUA și în anumite condiții! Ultima frază e ridicolă. Cum oprește U.E. „diviziunile”, adică părăsirea U.E., cînd Regatul Unit a plecat deja? Cehia vrea un referendum, iar Ungaria amenință cu „diviziunea” dacă nu i se respectă suveranitatea. Punctul 1, o frază enunțiativă fără posibilitate de implementare, utopică. 2. „Vom rămîne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison”. Uniți, în cuget și simțiri, la unison? Hai că asta-i bună! Cei mari se ceartă cine să conducă Europa, să-și desemneze obedienții. Nu se înțeleg de cîteva luni, sînt evident, opozanți! Între Franța cu Germania sînt divergențe ireconciliabile, pentru desemnarea procurorului-șef european! Germania pledează pentru un procuror abuziv, inculpat penal, preferîndu-l unui eminent jurist francez! Dar pentru candidatura președintelui Comisiei Uniunii Europene sînt uniți? Aiurea! Angela Merkel vrea un neamț la președinția Comisiei Europene, pe mediocrul politician Manfred Weber, după alegerile din 26 mai a.c. Domnul președinte Macron vrea un francez. Deci și aici sînteți în mare divergență! Unde e unirea? 3. „Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultîndu-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect”. Am mai citit o dată pct. 2. Care e diferența

semantică între „vom sta alături unii cu ceilalți … și ne vom exprima la unison” și afirmația din acest punct, „ascultîndu-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere” - uniți bine și la rău, pentru a căuta soluții comune? Ori nu cunosc sensul cuvintelor, ori Declarația e apă de ploaie! Redactorul primise ordin ca Declarația să conțină 10 puncte, Decalogul de la Sibiu (sic!), și în lipsă de teme dezbătute, și de inspirație, repetă cuvinte, grafiate diferit, dar cu același sens semantic. 4. „Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobîndite cu mari greutăți și le vom prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate”. Și acest punct e ambiguu și irealizabil. Dacă nemții își protejează modul lor de viață, iar pe al nostru îl ignoră, livrîndu-ne produse alimentare de proastă calitate, etichetate ca în Occident, dar care, în realitate, sînt falsificate, nu e bine! Înseamnă că modul de viață este alterat intenționat, deci, modul nostru de viață nu e protejat. Nici cu aprecierea statului de drept nu pot continua ca și pînă acum, cu dublu standard. Se compară corupția din Germania, în valoarea de sute de miliarde euro, prin mită, evaziune fiscală, spălare de bani, escrocheriile băncilor, iar nouă ne pun eticheta de corupți? E strigător la cer! În Germania cu cea mai mare corupție din lume, escrocii nu sînt pedepsiți, nici măcar judecați, sînt doar obligați să dea înapoi ce au furat, iar pe noi oficiali ai U.E. ne acuză de fapte mizerabile, ce nici prin gînd nu le-au trecut românilor. Un exemplu recent din Mediafax – 21.04.2019: „Grupul auto Volkswagen a fost condamnat în SUA la 3 ani de supraveghere judiciară”. Potrivit hotărîrii Instanței federale din Detroit: «Acesta este un caz de fraudă deliberată şi masivă», a argumentat judecătorul Sean Cox, aprobînd şi amenda penală de 2,8 miliarde de dolari”. Consiliul Europei a avertizat Germania să intensifice lupta anticorupție. Dar „Bundestagul nu a implementat jumătate din propuneri”. Nu vă e rușine, corupților? 5. „Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în chestiunile relevante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor europeni, aducînd Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și hotărîre”. Unde contează cel mai mult rezultatele şi, mai ales, pentru cine? Sigur, dacă Rheinmetall va vinde cele 173 de transportoare blindate Armatei Române, iar noi le vom plăti cu milioane de euro, pentru nemți, contează! Dar pentru noi? Dezastru! Noi vom închide industria noastră de Apărare, deși blindatele produse de români sînt la fel de performante. Ce speranțe să-și mai facă românii, cînd lor le este interzis „a acționa cu ambiție și hotărîre”, fiind îndepărtați de Uniune? Sînt mereu amenințați cu activarea art. 7 din Tratatul U.E., că li se va suspenda dreptul de vot. 6. „Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punînd oamenii pe primul loc, și nu politica”. Asta cu principiul echității este cel mai mare neadevăr. O sfidare obraznică! Principiul echității nu admite dublu standard în nici un domeniu de activitate. Cum îți permiți tu, Uniune abuzivă, să nu-mi acorzi subvențiile pentru agricultură la fel ca francezilor și nemților? De ce ei au dreptul la o subvenție de trei ori mai mare? Dar medicamentele livrate către țările din Est, de ce nu conțin substanță activă în cantități necesare, la fel ca cele comercializate în Occident? Sau vreți să se ajungă la epidemii devastatoare? Dar subvențiile alocate pentru protecția mediului, conservarea și ameliorarea capitalului natural al Europei, de ce sînt discriminatorii în funcție de țară? Sutele de mii de hectare cu pădure defrișată abuziv de firmele occidentale, în urma cărora mediul arată ca după Apocalipsă de ce nu beneficiază de subvenții U.E. menite să amelioreze această catastrofă ecologică? O fi echitabil ca noi să respectăm deciziile și recomandările Uniunii Europene, ale GRECO, în

problema corupției, iar Germania să le ignore? Și nu spun eu, ci un institut al Ministerului de externe german: „Corupția companiilor germane în Grecia este de notorietate de mai mulți ani, dar cazurile nu au fost urmate de procese”. Dar și exemplul de la noi, cu E.A.D.S. este elocvent. Ai noștri corupți au fost pedepsiți cu închisoare, iar de germanii mituitori nu s-a atins nimeni. Echitabil. 7. „Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile”, stipulație pe care o cred. Dar nu pentru țările din Est! Ambițiile, deseori contrare țărilor din Est, sînt evidente. Franța și Germania, precum și cîțiva sateliți ai lor vor „crea mijloace potrivite”! Cum ar fi admiterea sau excluderea din spațiul Schengen, instituirea sau ridicarea MCV-ului, mai ales că acum Anglia nu mai poate să li se opună. Nu e exclus să suprime subvențiile, să limiteze dreptul la vot în Parlament, sau, de ce nu (?), după crearea Procuraturii europene, să pună sub acuzare chiar primul-ministru al guvernului sau chiar Statul în culpă! „Mijloace potrivite ambițiilor”, de ce nu, ar fi chiar un penitenciar european! 8. „Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale Secolului al XXI-lea”. Această prevedere pare a fi fezabilă și de perspectivă. Poate fi implementată cu o condiție: să se accelereze politica de coeziune, astfel ca fiecare țară a Uniunii Europene să dispună de condiții socio-economice asemănătoare. Această situație ar crea șanse egale tinerilor în țara lor, iar vînătoarea de creiere s-ar diminua mult. 9. „Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și colaborînd cu partenerii noștri internaționali”. Oare, dacă investim în „puterea pașnică”, bănuind a fi structurile de educație, cultură și morală, o să fim exonerați de flagelul terorist de sorginte islamică sau de extremă dreaptă? Dintotdeauna aceste valori au protejat cetățeanul, dar eficiența lor a fost mereu discutabilă. Investiția în „puterea coercitivă” e o rezolvare, desigur, dar și aceasta dacă e folosită cu inteligență. Puterea coercitivă nu trebuie să dăuneze democrației! Iar dacă am deveni „state polițienești” am încălca spiritul punctului 4 din Decalog: democrația și statul de drept! 10. „Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunități comerciale și pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor climatice”. Formularea „Europa va fi un lider mondial” este globalistă. Competența Uniunii trebuie să se limiteze la spațiul său și la competența sa materială limitată. Uniunea Europeană nu-și poate asuma includerea altor 20 de țări europene, în „ordinea internațională bazată pe norme”. Pretinsa mea analiză s-a limitat doar la unele utopii sau cuvinte prețioase inserate în text, declarații și declamații ale unor lideri europeni, care, în final, au rămas în divergență, contrar „Decalogului” de la Sibiu, fără certitudinea unui consens viitor. Am citit părerea domnului Remus Borza din „Q-Magazine”, care mi s-a părut pertinentă, și la care subscriu. Summitul de la Sibiu, citez: „A reprezentat pentru România o fereastră de oportunitate în a-și crește prestigiul și respectabilitatea. Șansă irosită, cîtă vreme președintele Iohannis a transformat acest summit într-un eveniment de campanie, atît pentru el, cît și pentru liberali. De fapt, acesta a fost obiectivul nedeclarat al tuturor participanților la summit-ul de la Sibiu. O repetiție pentru popularii și socialiștii europeni, cu cîteva zile înainte de europarlamentare”. Păcat. Summit-ul de la Sibiu pare a fi fost o mare nereușită a U.E. Unde sînteți voi, marii oameni ai Europei, „Doamna de fier” - Lady Margaret Thatcher, președintele Valéry Giscard d’Estaing sau cancelarul Helmuth Kohl? Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu


4

Vineri, 31 mai 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Cireșele, bucuria copiilor Poveştile au şi ele rostul lor, tîlcul lor. Poveştile fac parte din întîmplările oamenilor. Ceea ce povestesc eu acum e un lucru cît se poate de adevărat... Şi dacă nu mă credeţi, vă rog să verificaţi, nu înaine de a citi aceste rînduri pînă la capăt... Povestea aceasta mi-a inspirat-o satul cu cireşi, din comuna Vălioarei, judeţul Cartofulbarbăţuguiată... Se spune că în acest sat oamenii au îndrăgit atît de mult cireşele, că nu era gospodar care să nu aibă unul sau mai mulţi cireşi în grădinile lor. Primăvara, cînd dădeau în floare, ziceai că e raiul pe pămînt, nu alta... Eu am văzut în aceşti copaci veşnicia copilărei mele, răsfirată în florile emanînd atîtea dulci miresme, încît, dacă stăteai în preajma lor și mai auzeai și vreo pasăre cîntînd din desișul frunzelor, te prindea somnul de cădeai din picioare... Copiii cireșarilor erau tare mîndri de ei, se vedea acest lucru pe chipul lor bucălat, cu obrăjorii dolofani de atîta sănătate, mai ales cînd cireşele, ca nişte ciorchini de flăcări, se legănau pe ramurile ca nişte aripi de îngeri, în bătaia razelor soarelui... Odată cu trecerea anilor, unul cîte unul, cireşii, ca şi oamenii, au îmbătrînit, şi din cauza bătrîneţilor, a bolilor, că şi copacii au o limită cît să trăiască, rînd pe rînd s-au uscat, lăsînd loc altor pomi, care s-au aclimatizat cu timpul. Satului însă i-a rămas numele de Cireşari, să-1 ducă pe mai departe generaţiile tinere de oameni... Astăzi, în tot satul se mai află doar un singur cireş, cel al lui Moş Vasile, care şi el se află la o vîrstă destul de înaintată... Putem zice că el este cel mai în vîrstă om de-aici... Cu toate acestea, de cum dă primăvara, își îngrijeşte cireșul ca pe un copil, adică îl curăţă de crengile uscate, îl stropeşte, ca să nu se urce pe tulpina lui insectele, care i-ar dăuna la sănătate... Se urcă pe scăriţă şi, hîrş-hîrş cu fierăstrăul, nu lasă nici un ciot uscat... E grijuliu cu cireşul lui ca o mamă iubitoare faţă de copilul ei, căruia zilnic îi taie unghiuțele, îi piaptănă părul, îi curăţă urechile... Cînd înfloreşte de-a binelea, iar frunzele încep a înverzi coroana, e o minunăţie de cireş... E ca un prinţ din poveste... Toată lumea care trece pe lîngă grădina lui Moș Vasile îşi aruncă ochii spre crengile bogate ale pomului, lăudîndu-1 pe bătrîn... Cireşul e aproape de-o seamă cu el, sau poate ceva mai în vîrstă. Unii spun că are destui ani bătuţi în rădăcina lui, şi generaţii întregi de copii s-au căţărat să culeagă din cireşele sale, şi cam tot atîtea generaţii de păsări au cîntat pe ramurile lui, s-au împerecheat, altele şi-au făcut cuiburi și au scos puişori aici... De îndată ce începeau a da în pîrgă cireşele, orice privire, mai ales a copiilor, era aţintită spre copacul cel falnic... Pentru a fi sigur că nu se urcă în el careva, Moş Vasile îşi lua scăunelul şi stătea sub coroana

Repere culturale bucureștene

Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck (1)

Străbătînd Strada Vasile Alecsandri, la numărul 16 se poate vedea o casă mai aparte, cu o arhitectură specială şi un colorit mai puţin obişnuit, care reuşeşte uşor să capteze interesul trecătorului. În această clădire, astăzi Muzeul „Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu Storck”, a trăit şi a lucrat o familie de artişti, personalităţi de valoare ale artei plastice româneşti. Karl Storck (1826-1887), tatăl lui Frederic Storck, a venit în 1849 de la Hanau, Germania, la Bucureşti, unde s-a hotărît să se stabilească definitiv. Iniţial, gravor la un bijutier, şi-a deschis mai tîrziu un atelier propriu de sculptură, după ce a studiat un timp la Viena şi München. A început prin a realiza decoraţii în ipsos pentru locuinţe şi instituţii publice. Dintre acestea s-a remarcat şi medalionul cu chipul Irinei Şuţu, aflat şi astăzi deasupra imensei oglinzi din holul Muzeului Municipiului Bucureşti, fostul palat al familiei Şuţu. Karl Storck a fost printre cei dintîi sculptori de la noi care au folosit marmura de Carrara. Alături de meşteri ceramişti austrieci, a înfiinţat şi prima fabrică de cahle de ceramică pentru sobe. Acolo a lucrat el decoraţiile în teracotă pentru casa pictorului Theodor Aman. De asemenea, a iniţiat expoziţii periodice de artă şi a fost primul profesor de sculptură la Şcoala de Belle-Arte

pomului zi şi noapte... Grija lui nu era că micuții luau cireşe, ci se temea să nu fie jumulit copacul de frunze şi să-i fie rupte crengile, asta însemnînd că în anul următor ar fi dat mai puține fructe... Ca să fie sigur că nu va da nimeni iama la cireşul lui, pe timpul cînd pleca după apă la fîntîna din capătul satului, lega cîinele cu lanţul de trunchiul copacului, așa că, orice ai fi făcut, nu te puteai apropia de gustoasele lui cireșe... Odată, un copil mai năzdrăvan, fără să ia seama la cîine, a păţit-o: s-a ales cu pantalonii ferfeniţă, și bietul de el abia a scăpat cu fuga, ruşinîndu-se de fapta pe care o săvîrșise... Şi nu că moşul ar fi fost zgîrcit, să păstrezele cireşele doar pentru el, sau să le vîndă... Aşa obişnuise de la ai lui, să aibă grijă de copac pînă se coc toate cireşele, și apoi să cheme pe cei care vor să mănînce cît le va pofti inima, dar sub supravegherea lui. Obicei păstrat din moşi-strămoşi... Cînd credea că cireşele trebuie culese, ieşea la poartă şi, cu bunătate, cu un glas de bunic iubitor de nepoţi, deschidea portiţa şi, odată ce copiii se întorceau, rînd pe rînd, de la şcoală, îi chema să vină şi să se urce în cireș, să mănînce pe săturate. Le pusese la dispoziţie scăriţa pe care el, la rîndul lui, se urcase nu doar să îngrijească de cireş, ci să se bucure şi de roadele acestuia... - Dragii moşului, urcaţi-vă încetişor să nu vă loviţi, şi luaţi cireşe cîte vreţi!... Pentru voi s-au copt... Sînt cireşe pentru toţi copiii din sat... Dar vă rog ceva în schimb... - Ce anume, moşule?, îi zicea cîte unul mai îndrăzneţ... - Să nu rupeţi vreo crenguţă!... Suferă şi plînge cireşul... Crengile, pentru el, sînt ca mînuţele pentru voi... ca degetele la mîini... Dacă nu-i rupem crengile, la anul va face mai multe cireşe, tot pentru voi. Şi nu vreau să-1 văd plîngînd după crengile aruncate pe jos... Cireşul acesta e bucuria vieţii mele, așa cum sînteţi voi pentru părinţii voştri... Şi-şi trecea mîna peste barba albită de ani, privind după fiecare copilaş cum se urca pe scară, apoi pierzîndu-se printre crengile cireşului plin de roade... Şi omul avu grijă din timp să le dea cîte o găletuşă, să adune cireşe şi pentru cei de acasă, frăţiorii sau surioarele lor... Pînă s-au terminat toate cireşele, Moş Vasile a trăit cele mai frumoase clipe din viaţa sa, fiind fericit că a reuşit să bucure cu fructele din cireşul său cete, cete de copii... Şi dacă nu credeți ce am scris eu aici, cînd o să se coacă cireşele în satul Cireşari, cu mic, cu mare, vă îndemn să mergeţi acolo şi să vă convingeţi de adevărul spuselor mele... Aşa mi-au povestit şi mie ai mei, şi eu i-am crezut... Acum nu mai ştiu dacă Moş Vasile mai e în viaţă, şi nici cireşul lui, cu fructele acelea dulci și rotunde, ca nişte bulgări de jar pitiţi printre frunzele umbroase... Vă rog pe voi să verificaţi şi să-mi dați și mie de veste! ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

înfiinţată de Theodor Aman în 1864. Pe lîngă munca de profesor şi de sculptor, fiind autor al multor opere de artă, care din păcate s-au mai pierdut, Karl Storck a fost şi tatăl a doi băieţi: Carol şi Frederic, cărora le-a fost şi dascăl, şi model în viaţă. Carol Storck (1854-1926) a fost cel mai mare dintre copii şi primul care i-a urmat tatălui său în muncă. A studiat sculptura în străinătate, în Italia, la Florenţa, apoi a petrecut cîţiva ani în Philadelphia, reuşind să se impună pe scena artei plastice de acolo. Revenit în ţară, a lucrat în atelierul tatălui său, atelier care i-a rămas lui ca moştenire. Dintre operele de artă care l-au consacrat, cea mai importantă a fost statuia din bronz a doctorului Carol Davila. În general, el s-a axat însă mai mult pe sculptură funerară. Frederic, cel de-al doilea băiat al lui Karl Storck, a făcut, la rîndul lui, carieră în acelaşi domeniu. A studiat sculptura la Bucureşti şi München, apoi şi-a desăvîrşit pregătirea artistică în Franţa, Italia şi Grecia, după care s-a implicat şi el în sculptura monumentală. În anul 1906, a lucrat, alături de Dimitrie Paciurea, la un ansamblu monumental care urmărea să redea în piatră legenda Jepilor din Carpaţi. Povestea e suavă şi plină de tragism. Orlanda, fata de care se îndrăgostiseră doi băieţi, neştiind pe care dintre ei să-1 aleagă, s-a aruncat într-o prăpastie. Dacă unul dintre cei doi tineri ar fi salvat-o, ea i-ar fi devenit mireasă. Cum acest lucru nu a fost cu putinţă, în locul unde a căzut fata a apărut

RM

Regsire În loc de autobiografie Îmi caut tinerețea în plopi, Prin fînețe, sus la munte… Și ce-am aflat? Doar pletele cărunte. Îmi caut tinerețea în oglinzi, Prin dosare cu agrafe... Și ce-am găsit? Delațiuni alături de parafe! Parafa mea de militar, De Sergent-major fără har! Aș fi putut avea... Parafa de om de știință... Dar trebuia să rămîn repetent La conștiință! Aș fi putut avea... Parafa de activist de partid! Dar atunci, conștiința mea Ar fi fost un zid! Și s-ar fi lovit de mine Răul de rău Și binele de bine! N-aș fi putut avea... parafa de doftoraș! Am oroare de adormiți pe făraș! Vai, ce regret! Aș fi putut avea... Parafa unui sensibil poet! Și în definitiv, De ce atîtea parafe? Cînd am trăit dureros Și nu agățat de agrafe! Florin Iordache

cascada Urlătoarea, iar cei doi, extrem de îndureraţi, au devenit Jepii din Carpaţi, în încercarea disperată de a o salva. În 1905, Storck a realizat o monumentală sculptură în marmură, în care este reprezentat Ion Heliade Rădulescu, iar doi ani mai tîrziu a terminat Industria şi Agricultura, figuri alegorice pentru Palatul Administrativ din Galaţi, precum şi Adevărul pentru Palatul de Justiţie din Bucureşti. În 1911, el a realizat statuia lui Mihai Eminescu, pentru grădina publică din Galaţi, precum şi lucrarea Dorobanţul. Membru fondator al societăţii Tinerimea Artistică, una dintre cele mai prodigioase organizaţii de breaslă, Frederic Storck s-a numărat şi printre membrii fondatori ai Societăţii de Numismatică din România, fiind un mare colecţionar şi un creator de medalii şi plachete. A scris şi cronică plastică, folosind pseudonimul Fra Angelico, ori St. Sterescu. Pe lîngă toate acestea, a continuat activitatea tatălui său la catedră, fiind profesor la Şcoala de Belle Arte. Frederic Storck s-a căsătorit, în 1909, cu Cecilia Cuţescu, care a luat după căsătorie şi numele de Storck. Beneficiind de o aleasă educaţie, Cecilia a studiat pictura la München şi la Paris. În capitala Franţei, unde a avut un debut promiţător, a stat 10 ani. Apoi, s-a întors în România şi s-a măritat cu Frederic Storck. Cariera ei a fost una ascendentă, ea fiind prima femeie care a abordat pictura murală şi, în acelaşi timp, prima femeie care a predat într-o academie de arte de stat, din Europa. Ca recunoaştere a poziţiei femeii-artist, ea a fost sărbătorită în 1916, la Paris, în atelierul pictoriţei poloneze Olga Bosnaiskaia. (va urma) LELIA ZAMANI


RM

5

Vineri, 31 mai 2019

Atitudini«Polemici AMINTIRI LITERARE

Caragiale făcea pe... ursul La castel mai era și un alt fel de a petrece timpul: micul său teatru. Îndrăgeam nespus acea scenă minusculă și deseori mă strecuram acolo, neștiută, ca să joc singură și numai pentru mine anumite scene din tragedii a căror eroină o interpretam eu însămi. Nu îndrăzneam să aprind nici candelabrele, nici luminile rampei: pe întuneric, bîjbîind pe trepte și printre decorurile îngrămădite, mă lăsam pradă acelor transe dramatice. Într-o bună zi, Regina Elisabeta mă surprinse tocmai pe cînd exprimam năvalnic durerea Andromacăi. Entuziasmată, alergă săși aducă volumul ei cu tragediile lui Racine, pentru a-mi da replica. Dar glasul ei prea cîntător și dificultatea pe care o avea de a pronunța corect franțuzește slăbeau puterea acestor sublime lamentații. Îi părea rău de dicțiunea ei sacadată, dar nu se da bătută, și mă ruga să o învăț să pronunțe mai bine și, mai cu seamă, să nu accentueze greșit anumite silabe. Cum nici Regina n-ar fi vrut să fie văzută pe scenă, ne veni ideea să ne încuiem în micul teatru. Ce istorie a mai fost! Niște oameni, veniți să facă curat, neputînd pătrunde în teatru, s-au dus să vestească garda, susținînd că acolo intraseră niște hoți și răspîndind zvonul că ar fi fost vorba de un complot împotriva suveranului. Teama de-a vedea pompierii inundîndu-ne, ne sili să dăm în vileag prezența noastră. Urmă muștruluiala din partea Regelui, dar și îngăduința oficială ca Regina să joace, cît o pofti, pe scena micului teatru, lucru care îi schimbă cu totul viața. Ea nu mai vru să renunțe niciodată la el. Din București sosiră atunci autori sau regizori binevoitori, pentru a o cuceri cu arta lor. Marelui nostru Caragiale, încă de pe atunci autor al mai multor piese dramatice, îi plăcea să ne îndrumeze.

128 de ani de la moartea lui Ion C. Brătianu

Regele Carol I a sărutat, plîngînd, mîna marelui dispărut * Marți, 23 aprilie 1891. Plecarea mea la vie, tata ostenit. Plimbare Valea Mare. * Miercuri 24. Sosirea lui Ionel în București; tata mai rău; plecarea lui Costăchiță cu expresul. * Joi 25. Dimineața se întoarce Costăchiță îngrijat; întîlnește pe dr. Kalinderu la Golești. Seara revine dr. Kalinderu foarte îngrijorat; îl vedem acasă la el. Costăchiță îmi zice să scriu lui Vintilă și lui Dinu. Tata în pat. Noapte agitată. * Vineri 26. Plec la Florica cu trenul de 3 ore; găsesc pe tata în pat, foarte slab; umblă susținut de Ionel; mănîncă, vorbește puțin, glumește cu mine. Noapte agitată. Telegrafiez lui Costăchiță să vie dimineața. * Sîmbătă 27. Sosește Costăchiță cu trenul de 11 ore. Tata merge mai rău, nu mai poate mînca decît lapte. Nu vorbește, deschide ochii, recunoaște, răspunde cu monosilabe. Costăchiță pleacă seara la București spre a reveni cu dr. Kalinderu și a-l transporta la București. Comandă tren special pentru a doua zi la 2 ore. Noapte foarte grea. Telegrafiem lui Dinu. * Duminică 28. Tata foarte rău. Decomandăm trenul anunțat; merg la gară la 11 ore pentru a cere un alt medic pe lîngă Costăchiță. Telegrafiem d-rului Kalinderu, rugîndu-l să vie cît de repede sau să trimită pe altul. Telegrafiez Mariuței. Kalinderu răspunde la

Pe rînd scenograf, actor, sufleur, dirijor sau public, el făcea haz de stîngăciile noastre, ne ironiza sau ne certa aspru, iar Regina se înveselea, în vreme ce în sală nu asistau spectatori de rînd, ci umbrele marilor autori Goethe, Corneille, Molière, ale căror opere prindeau viață, pe rînd, datorită Carmen Sylviei. În munți, ciobanii ce nu coborîseră cu turmele să ierneze în satele de la vale, trăiau pe culmile singuratice locuite de urșii care, cu spinările acoperite de zăpadă și labele înfășurate în obiele de țurțuri, se zăreau uneori strecurîndu-se printre stînci sau privind cu teamă, de departe, la focurile înalte, în jurul cărora acești ciobani jucau voinicește ca să se mai încălzească. Să vedem un urs! Iată dorința neastîmpărată care nu ne dădea pace. Să vedem un urs! Dar cum să te ferești de primejdia întîlnirii cu o astfel de vietate păroasă? Regina spunea că zărise unul în spatele casei de vînătoare ,,Foerstul”, cum îi zicea. Dar ea își jurase să stea chiar față în față cu un urs. În acest scop, făcuserăm împreună drumuri năstrușnice, care ne îndepărtau de castel vreme îndelungată. Astfel, într-o seară, zărirăm strălucind printre copaci niște lumini, către care nu aflarăm nici o cărare. În zadar căutarăm, revenind acolo de unde plcaserăm și pornind din nou... ne rătăciserăm!... Cuprinsă de un ușor tremur, îmi ridicai privirea, întrebătoare, spre Regina ce se ascundea îngrijorarea. Argintul amurgului era presărat pe toată întinderea de zăpadă palidă. Sunetul clopotului dintr-un sat îndepărtat se stingea în aerul rece. Brazii gemeau în suflarea nopții care se lăsa, împiedicîndu-ne să mai răzbatem cu privirea prin întuneric. Unde ne aflam? Care va fi, printre atîtea ocolișuri, cotitura fericită ce ne va scoate la drumul cel bun? Eu înghețasem de-a binelea și auzeam cum Regina se împiedica la fiecare pas. Mersul nostru încetinea din ce în ce. Eu mă afundam în zăpadă... Deodată, Regina mă prinse de braț și-mi arătă o umbră. - Un cîine, îi spusei, deslușind silueta unui animal adulmecînd drăgăstos trunchiul unui mesteacăn răsturnat.

- Nu-i un cîine, spuse Regina, tremurîndu-i glasul, nu-i un cîine, e un urs! Avea dreptate. Animalul, aflat la cîțiva pași de noi, nu era un cîine. Felul stîngaci în care dezmierda copacul trăda neîndemînarea aspră a ursului. - Hai să fugim, spuse Regina în șoaptă, temîndu-se ca nu cumva să fie auzită de urs. Îndîrjirea acelei dorințe de a da cu ochii de un urs îi pierise cu totul. La picioarele noastre se căsca o prăpastie. Pentru a putea să ne vedem de drum, trebuia să trecem prin fața fiarei. Din povestiri știam că ursul nu ia ofensiva dacă nu este atacat; amintindu-mi asta, mă liniștii. - Mai cu seamă să nu alergăm – spuse Regina -, căci tocmai asta i-ar da ideea să se ia după noi. - Atunci, hai să mergem la pas, ca la paradă. Ciudată paradă! Cu multă trudă, ne croirăm o cărare. Auzeam ursul rozînd scoarța copacului, cu sforăituri de obez și icneli de tăietor de lemne. Întoarcerea la castel nu a fost nici demnă, nici calmă. Regina alergă într-un suflet la Rege. Îmi spuse mai tîrziu că, scăpată de orice teamă și rușinată de purtarea noastră, hotărîse să ascundă amănuntele umilitoare și intrase cu fruntea sus la soțul ei. - Întîlnirăm adineauri un urs! - Nu se poate!, spuse Regele neîncrezător. Regina aduse dovezi, dînd amănunte... ,,Nu e cu putință!”, repeta suveranul. În fața acestei neîncrederi, Regina rugă ca un vînător să fie trimis de îndată, pentru a se convinge că în zăpadă se mai aflau urmele plantigradului. Demnă și fără un cuvînt, așteptă întoarcerea vînătorului. Acesta se reîntoarse, spunînd că într-adevăr erau întipărite în zăpadă urmele unui urs. Pe dată devenirăm eroine. Dar către sfîrșitul serii, Regina nu putu să mai rabde impostura și, spre marea mea rușine, povesti amănuntele adevăratei întîmplări din pădure. Și astfel, cutremurarea și spaima noastră fură date în fața tuturor. Regina compuse de îndată o pantomimă, în care, chemat printr-o telegramă de la București, Caragiale personifică ursul. Reprezentația se încheie printr-un fel de defilare a tinerelor domnișoare de onoare, venind, pe rînd, să ne felicite, pe Regină și pe mine, de a fi scăpat Carpații de o fiară atît de înfricoșătoare... Așa treceau ninsorile de iarnă la Castelul Peleș, înconjurat de un veșnic murmur de ape și de fanfare, între muzică, poezie, conversații și plimbări. ELENA VĂCĂRESCU

2 ore, 30 minute, că a pierdut trenul, care pleacă la 2,45 București. Dr. Stoicescu vine la 11 ore, mută pe tata într-alt pat; ne dă pe toți afară cu bruschețe, pleacă la și că sosește cu Expresul. Mariuța primește telegrama prea tîrziu pentru 5 ore; tata geme tare, vrea să se întoarcă; nu e bine. Cu expresul de sară sosesc Assaky și primul tren; pleacă cu Fulgerul. Tata nu Costăchiță; îl găsesc rău; noapte foarte mai recunoaște; nu răspunde, nu mănîncă, rea; 62 respirații pe minut, agitație în la 3 ore începe agonia; sîntem toți în picioare și în mîini; nu mai recunoaște; odaie; așteptăm cu groază pe Mariuța, se hrănește cu greutate; puțină căldură; care sosește la 8 ore. Credem că Vintilă respirație oribilă; buzele uscate. nu va mai găsi pe tata în viață; la 10 vin * Joi 2. Aceeași stare; vine dr. Vintilă, nenea Tache, doctorii Kalinderu Romniceanu; orice speranță pierdută; și Stoicescu – sîntem toți împrejurul Costăchiță pleacă la București, se patului; doctorii reintră în odaie; la ora întoarce seara, îi dă chinină, veghem pe 3 dimineața respirația revine, sudoarea rînd; merge rău. dispare; fața se deschide; doctorii, * Vineri 3. Dimineața, cu Expresul, minunați, pleacă cu Expresul la 5,30, pleacă doctorii Assaky și Romniceanu; deși îi rugăm să mai șază pînă la 9,30. foarte rău; nu se mai hrănește; agonia N-au nici o speranță. La 10 binele crește, Ion C. Brătianu începe; sudori reci, furtună, cutremur recunoaște pe Mariuța. Surîde lui nenea (1821-1891) de pămînt, zi oribilă; seara sosește dr. Tache, lui Vintilă. Nu vorbește. Nu Assaky; mama se culcă puțin. În odaie, mănîncă. Telegrafiem doctorului Assaky. Dinu, dr. Assaky și eu; la 11 ore mîinile încep a se răci; Veghem toată noaptea. * Luni 29. Aceeași stare, poate ceva mai bine, la dr. Assaky îmi spune să scol pe ceilalți; 3 și 5, totul se 11 ore sosește dr. Assaky; fricțiuni, un ou cu lapte, sfîrșește. Transportăm în salon. * Sîmbătă 4. Surîde; camera cu ramuri de castan. vorbește tare, recunoaște bine pe dr. Sturdza. Vine * Duminică 5. Vizita Regelui, care sărută mîna tatei lume din București; rog pe dr. Assaky să-l menajeze pentru Dinu, care sosește miercuri dimineața; binele plîngînd, șade lîngă el și cere puțin păr. Regele a oferit continuă; ouă cu lapte, precedate de fricțiuni, veghem celor 4 fiice 4 medalioane conținînd din părul luat. Îmbălsămarea; nu mai vedem figura. pe rînd: dl. Sturdza, Grigore Carada. * Luni 6. Coroanele. * Marți 30. Dr. Assaky pleacă cu Expresul; * Marți 7. Luarea părului; kioskul cu panglici continuăm aceleași lucruri; starea aceeași; alternative Tricolore. de speranță și tristețe; seara se întoarce Assaky. * Miercuri 8. Principele Ferdinand și Wilhelm. * Miercuri, 1 Mai. Dimineața sosește Dinu; fricțiuni, ou, recunoaște pe Dinu bine; întinde mîinile, Înmormîntarea. SABINA CANTACUZINO îl sărută de două ori; Costăchiță și Assaky pleacă la


6

Vineri, 31 mai 2019

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Polemici«Controverse Odiseea tcerii Balsamuri spirituale (120) Întoarcere în timp (13) În Castelul Cantacuzino, locuiam într-un spațiu alb, despărțită de toți și de toate, obosită, iar gîndurile mele se roteau la nesfîrșit, de la răsărit la asfințit, între leagănul stelelor și botezul zorilor. Goana aceasta stearpă a gîndurilor mele s-a oprit într-o seară, cînd fiica preotului din satul meu și iubitul ei, care o însoțea, m-au invitat la ,,Împăratul Romanilor”, la Sibiu, un cunoscut local de lux din zonă. Am ajuns acolo și abia am găsit o masă liberă, la care ne-am așezat. La scurt timp, a intrat în restaurant Nicolae, împreună cu un prieten și, negăsind nici o masă liberă – spre norocul meu – au fost invitați de cei doi însoțitori ai mei, care îl cunoșteau pe Nicolae, să se așeze la masa noastră. S-au făcut prezentările, dar el nu-și mai amintea că ne întîlnisem, pe atunci fiind preocupat de prietena lui, Pupi, care era opusul meu: înaltă, brunetă, cu ochi negri, și foarte ,,plină de ea”. Eu – minionă, șatenă, cu ochi albaști și mereu timidă. În local, lumea mînca, fuma, dansa, ceea ce am făcut și noi. La plecare, Nicolae m-a condus pînă la poartă și, la despărțire, m-a întrebat ce fac a doua zi. I-am spus că n-am nici un program. De emoție, mi se părea că bătăile inimii mele străpungeau tăcerea nopții. A rămas să ne vedem în ziua următoare, la Farmacie, pe bulevard. Acela avea să rămînă locul nostru de întîlnire, timp de 5 ani. Ne vedeam aproape în fiecare seară, dădeam douătrei ture pe bulevard – așa era moda la Sibiu – apoi mergeam la film, la ,,un bilet în plus”. Ne încheiam seara la o grădină-restaurant, unde, de multe ori și împreună cu cei doi prieteni ai lui, Luter și Liviu, luam cina și, desigur, dansam. Și timpul trecea...

Nu mi-a spus niciodată că vrea să se însoare cu mine. Eu trăiam în prezent și eram fericită. El locuia aproape de casa mea, împreună cu mama sa, care trecuse printr-o tragedie cumplită. Din Basarabia fiind, prin forța împrejurărilor, familia s-a despărțit. Ea, Nicolae și două surori s-au refugiat în România, iar soțul ei și alți trei frați au fost opriți la graniță. Nu mai știau unii de ceilalți. Acolo au avut o casă foarte mare, mult pămînt și o vie, toate trecînd la stat. Dacă soțul meu ar trăi, acum ar avea dreptul la despăgubiri, dar, iată că n-a avut parte... Nici eu nu l-am întrebat care sînt intențiile lui de viitor. Îmi era bine așa. Nu-mi făceam planuri. Într-o sîmbătă, el fiind plecat într-o delegație, m-am întîlnit cu prietenii lui, însoțiți de două domnișoare. Una era din București, doctoriță. Mi-au spus că vor să meargă la Bîlea-Făgăraș și m-au invitat să-i însoțesc, urmînd să ne întoarcem duminică seara. Am fost de acord și, așa cum eram îmbrăcată - de oraș, nu de munte - am plecat la gară, am luat trenul și, în curînd, am ajuns la Bîlea. Am dormit foarte prost, într-un dormitor cu cca. 20 de paturi. Tinerii făceau bancuri, se distrau. Dimineața, după ce am luat micul dejun, privind muntele în toată măreția lui, unuia i-a venit ideea să urcăm doar puțin pe Făgăraș, pentru a primi botezul muntelui. N-am avut încotro și i-am însoțit. La plecare, era un cer senin superb. Am urcat și am tot urcat, și nu ne-am dat seama că ne îndepărtasem prea mult. În cîteva minute, a început să bată vîntul, aducînd niște nori furioși. A început o ploaie măruntă, mocănească, însoțită de o ceață deasă, și astfel am primit ,,botezul” muntelui. (va urma) LILIANA TETELEA

Adevărul despre Monumentul Eroilor Aerului din București (3) Lui Vasile V. Răşcanu, care în 1928 turnase şi „Leul” lui Spiridon Georgescu, i se plătise un acont enorm, de 1.023.457 lei, restul de 18.543 urmînd să-i fie achitat la finalizarea lucrării. Din bronzul necesar, circa 12 tone erau oferite de Ministerul de Război, sub semnătura generalului Nicolae Condeescu, alte trei tone fiind cumpărate din comerţ. Concomitent cu începerea lucrului la turnare, Comitetul a făcut presiuni asupra Primăriei Capitalei pentru găsirea unui loc adecvat, de preferat pe Şoseaua Jianu, din vecinătatea Parcului Filipescu, pe cale de a deveni un cartier somptuos, cu numeroase străzi botezate cu numele unor aviatori căzuţi la datorie. La finele lunii iunie, deci după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, sub președinția căruia demarase în 1924 proiectul, primarul Dimitrie I. Dobrescu a reușit, după lupte grele cu consilierii municipali, să obțină locul vizat de Comitet: Piața Gheorghe Buzdugan. Se intra într-o nouă fază, eminamente constructivă, cu noi contracte de încheiat și alte sume de cheltuit. Acţionarii Băncii Naţionale, în frunte cu Brătienii şi cu guvernatorul Mihai Oromolu, au oferit 300.000 lei. Tot ei, ca acţionari principali ai Băncii Româneşti, au mai subscris şi cu suma de 20.000 lei. Generalul Vasile Rudeanu a donat în numele Inspectoratului General al Aeronauticii 280.000 lei. Industria Aeronautică Română a contribuit cu 100.000 lei. Din vînzarea cărţilor poştale şi din contribuţiile ofiţerilor s-au obţinut 354.000 lei. Personalul navigant aerian a adunat din primele de zbor 483.720 lei, sumă donată integral Comitetului. Cei mai mulţi bani au provenit de pe urma mitingurilor aviatice: 1.454.265 lei. De la aceşti donatori şi de la alţii, intendentul maior Ioan Figaro a anunţat Comitetul, în ziua de 31 decembrie 1934, că se obţinuse suma de 3.383.200 lei, din care pînă la inaugurarea monumentului - 20 iulie 1935 - vor fi cheltuiţi 3.270.000 lei. În 1931, Comitetul a încheiat un contract cu E. Tomat pentru fundaţie şi pietrărie în valoare de 1.200.000, din care au fost plătiţi 1.061.500 lei, restul de 138.500 urmînd să fie achitaţi după inaugurarea monumentului. Un alt contract, mult mai modest, de numai 36.000 lei, a fost încheiat cu

Să arzi în idealuri tăcerile-ți stelare, Să fii mereu de veghe departe în cuvînt, Și cu lumina-ți caldă să faci o sărbătoare Cum rar se mai întîmplă să fie pe pămînt. Coboară înserarea pe tot ce-nseamnă vise, În lacrima-ți curată rănit mă regăsesc, Pe valurile clipei sînt tragicul Ulise Și doar în gînd cu tine tăceri sărbătoresc. Se leagănă ca frunza corăbiile mele, Trec albatroși în flăcări departe-n efemer, Așteaptă-mă acasă, iubito, nu în stele, Chiar dacă-mi știi pe nume cărările din cer. Aud cîntări ce-mi sună ca dintr-o altă eră, Himerice sirene m-ademenesc în valuri, Dar m-au legat de tine, frumoasă baiaderă Parîmele iubirii în drumul către maluri. Știu, va mai trece vreme să fim din nou lumină... O, ce-am lăsat în urmă, pe-un front ce nu-i al meu: Corăbii mari în flăcări, o mare ce suspină Și tu mereu în lacrimi, ca-n ceruri Dumnezeu. Să arzi în idealuri tăcerile-ți stelare, S-aștepți la țărm speranța ca-n primul tău sărut, Ce tragedie, Doamne, pe-un colț de sărbătoare, Din care și-o fărîmă măcar să fi avut. Acum revin la tine, rănit cum vin soldații, Așteaptă-mă acasă și nu departe-n mituri, Cireșii ard în flăcări eterne constelații Ca lacrimile noastre tăcerile la schituri. Ilarion Boca, 19 mai 2019

plăcile cu numele aviatorilor decedaţi, au fost fixate pe soclu şi pe obelisc de către specialiştii turnătoriei V.V. Răşcanu. Întreg ansamblul a fost finalizat în iunie 1935, la o săptămînă de la închiderea primei ediţii a Lunii ipsosarul Stănciulescu. Acesta trebuia să creeze mulajele Bucureştilor. O pînză albă, de care atîrna un cordon pentru paginile de bronz cu numele eroilor aviatori ce tricolor, a acoperit monumentul în aşteptarea inaugurării, vor fi ataşate pe trei din cele patru laturi ale soclului. programată de ziua Sfîntului Ilie, patronul Aviaţiei Lui Stănciulescu i s-a plătit un acont Române.În dimineaţa acelei zile, care de 25.000 lei, rămînînd să-i fie plătiţi cădea în data de 20 iulie 1935, Regele 11.000 lei la finalizarea lucrării. Carol al II-lea, prinţul Nicolae, un Cum ne amintim din lectura pasionat aviator, şi Marele Voievod contractului, Lidia Kotzebue avea de Alba Iulia, Mihai, au sosit în Gara obligaţia să supravegheze zilnic şi Mogoşoaia la ora 10,25, venind de la personal lucrul la turnătorie şi la Sinaia. Pe peron au fost întîmpinaţi înălţarea soclului. S-a conformat de Ion Inculeţ, ministrul de Interne, fără să stea pe gînduri, deşi făcea o Eugen Titeanu, subsecretar de Stat adevărată navetă între atelierul de la Ministerul de Interne, Nicolae la Arsenal, de pe Strada Uranus, şi Stăncescu, directorul general al viitoarea Piaţă a Aviatorilor. A fost pe Siguranţei şi colonelul Gabriel şantierul monumentului din primele Marinescu. momente, de la prima lovitură de S-a format un convoi care a sosit tîrnăcop. Cea mai mică eroare ar în Piaţa Buzdugan puţin după ora fi întîrziat lucrul, dacă nu l-ar fi 10,30. Erau de faţă două regimente compromis. de aviaţie, ataşaţii militari ai Franţei, După o minuţioasă verificare a Cehoslovaciei, Poloniei, Iugoslaviei calculelor efectuată - la cererea Comi­ şi Bulgariei, guvernul condus de tetului - de arhitectul Petre Antonescu, Gheorghe Tătărescu, precum şi Ale­ lucrul la monument a început cu Inaugurarea monumentului xandru Lapedatu, ministrul Cul­ atenţia cuvenită. Pentru fundaţie s-au la 20 iulie 1935 telor şi Artelor, Lidia Kotzebue, săpat 2,5 metri. în ea au fost turnaţi mem­brii Comitetului pentru cons­ 27 de stîlpi de beton armat de diferite înălţimi şi dimensiuni. Dintre ei, 4, cei mai înalţi, urcau truirea Monumentului Eroilor Aerului, preoţi, generalul pînă în vîrful obeliscului, la aproximativ 17 m de sol, Stoicescu, comandantul Forţelor Aeriene, inginerul avînd la mijloc o bară de fier, lată de 50 cm, care urma să Nicolae Caranfil, subsecretar de Stat al Aerului din intre cu un metru în figura înaripată. Soclul - cu trei etaje, Ministerul Apărării Naţionale, comandorul aviator primele două fiind circu­lare -, şi obeliscul, construite din Andrei Popovici, cavaler al Ordinului Virtutea beton armat de firma Tomat & Comp., au fost placate Aeronautică, Alexandru Donescu, noul primar general cu piatră de Banpatak din Munţii Apuseni. În jurul al Capitalei, numeroşi spectatori întîmplători. Generalul obeliscului urcă treptat, în formă de spirală, patru figuri de Stoicescu a dat raportul. Regele, însoţit de membrii bronz care simbolizează „Sacrificiul Eroilor Aerului”. În Familiei Regale şi de general, a trecut în revistă cele vîrf a fost aşezată figura înaripată care semnifică „Victoria două regimente înşirate pe Strada Ion Mincu şi a urcat în Aviaţiei”. Acest bronz, cu o suprafaţă proiectată de 9 mp, tribuna oficială, alături de guvern. (va urma) are o înălţime de 5 m şi cîntăreşte 5 tone. Sub directa supraveghere a artistei, toate piesele de bronz, inclusiv EMANUEL BĂDESCU


RM

7

Vineri, 31 mai 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! ceea ce a determinat degradarea treptată a lucrărilor profesor Gheorghe Alexianu, Prefect al judeţului Biserica ,,Înălțarea Domnului” ani, deja executate. Mai mult decît atît, s-a luat în calcul Vlaşca domnul Colonel Traian Ghigortz şi Primar al abandonarea construirii bisericii, demantelarea zidurilor oraşului Giurgiu domnul Alexandru Navrea, urmînd și Mausoleul Eroilor (2) acesteia şi vînzarea la licitaţie publică a materialelor ce pilda strămoşilor, aşa cum se desprinde din cartea Contribuții ale arhitectului State Baloșin la viața bisericească giurgiuveană (2) Amplasate pe principalele bulevarde centrale ale Capitalei, clădirile sînt dominate de valenţele modernismului interbelic, utilizîndu-se cît mai bine geometria verticală şi orizontală a parcelelor existente pe bulevardele Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu sau Calea Victoriei, cele mai reprezentative exemple fiind blocul „Creditul Minier”, imobilul „Creditul Rural” sau blocul Pherekyde. Alături de acestea, State Baloșin a dat curs numeroaselor și diferitelor comenzi de lucrări, venite din partea unor instituţii de stat sau a unor persoane particulare, realizînd un spectru foarte larg de clădiri civile: pentru Ministerul de Finanţe a elaborat sedii ale unor administraţii financiare judeţene, clădiri de vămi și case de odihnă ale angajaţilor, a colaborat cu diferite primării urbane, a realizat planurile Ambasadei României de la Sofia, a realizat planurile de sistematizare ale oraşelor Turnu Severin și Galaţi, a conceput case pentru muncitorii Societăţii Astra de la Braşov, blocuri de tip muncitoresc pentru lucrătorii Fabricilor de Hîrtie din Prundul Bîrgăului și Buşteni, dar și casele familiei sale de la Padeș, Craiova și Băile Herculane, precum și simple locuinţe şi extinderi de locuinţe, majoritatea în Bucureşti (Parcul Elefterie și Parcul Bonaparte). Cu adevărat excepţională a fost activitatea lui State Baloșin în conceperea și realizarea monumentelor eroilor români din primul război mondial, printre acestea numărîndu-se Monumentul de la Mateiaş (conceput împreună cu arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet), Monumentul Eroilor de la Cerna, din parcul oraşului Turnu-Severin, sau Monumentul Eroilor de la Slobozia, judeţul Vlaşca, Mausoleul Eroilor din Focşani etc. În această pleiadă intră şi Mausoleul Eroilor şi Biserica „Înălţarea Domnului” din Giurgiu, concepute într-un stil arhitectural simplu, care îmbină stilul neoromânesc şi stilul modern al epocii. La Giurgiu, State Baloșin a conceput construirea unei biserici în plan treflat, cu două abside laterale, o cupolă centrală şi cu o turlă principală, a cărei înălţime ar fi trebuit să depăşească, la acel moment, toate clădirile oraşului. Alături de aceasta, erau prevăzute și patru turle mai mici, aşezate în jurul cupolei centrale, pe axele nord-est, nord-vest, sud-est și sud-vest. Pe frontispiciul bisericii, proiectul iniţial prevedea un ansamblu ornamental, compus din doi vulturi şi doi dorobanţi, în mărime naturală. Lucrările au fost încredinţate antreprenorului giurgiuvean Trifu Catană, iar piatra de temelie a bisericii a fost pusă în ziua de 15 august 1926. Cu această ocazie a fost oficiată şi o slujbă religioasă, de către un sobor de preoţi civili și militari, în fruntea cărora s-a aflat Episcopul Armatei, PS dr. Ioan Stroia, la ceremonie asistînd, alături de locuitori, o serie întreagă de oficialităţi civile și militare din Giurgiu şi Bucureşti. În aceeaşi zi, la fundaţia bisericii a fost aşezat și un „act de fundaţie”, în care era înscrisă data începerii lucrărilor, numele personalităţilor aflate la conducerea statului și următorul text: „Aşezînd la temelia acestui sfînt lăcaş documentul de faţă, gîndul nostru se îndreaptă cucernic către cei morţi pentru ţară, cu nădejdea că pomenirea lor zilnică în altarul sfintei biserici să fie pildă sfîntă şi puternic îndemn către unire, celor ce rămîn după noi”. Pentru suplimentarea fondurilor destinate construirii bisericii, cel mai probabil în anul 1927, Comitetul Judeţean Vlaşca al Societăţii „Cultul Eroilor” a editat şi o carte poştală, ce a fost pusă în vînzare la preţul de 5 lei, pe care apare primul proiect al Mausoleului și Capelei militare din Giurgiu, realizate de State Baloșin. Lucrările efective de construcţie au fost începute abia în 1927, dar ele au fost sistate în toamna anului 1928, din cauza lipsei fondurilor, cînd se ajunsese la nivelul ferestrelor. Criza economică începută în 19281929 şi efectele acesteia au condus la sistarea totală a lucrărilor de construcţie pentru o perioadă de circa 7

mai puteau fi refolosite, în vederea achitării creditelor. Situaţia s-a schimbat radical în anul 1935, cînd la comanda Regimentului 5 Dorobanţi şi a Garnizoanei Giurgiu a fost numit colonelul Traian Ghigortz, în acelaşi an fiind învestit și în funcţia de prefect al judeţului Vlaşca. Militar de carieră, Traian Ghigorz a absolvit Şcoala de Ofiţeri şi Şcoala Superioară de Război, desfășurînduși activitatea în cadrul mai multor unităţi și mari unităţi ale Armatei Române. Printre acestea s-au numărat Regimentul 6 Infanterie din Bucureşti, Regimentul 37 Infanterie din Botoşani, Regimentul 10 Vînători din Tulcea, Divizia 8 Infanterie din Botoşani, Regimentul 3 Grăniceri din Cernăuţi, Regimentul 5 Infanterie din Giurgiu etc. Prin prisma noii sale funcţii, dar și a dinamismului ce îl caracteriza, colonelul Traian Ghigortz a luat cunoştinţă de starea în care se afla construcţia bisericii, implicînduse în finalizarea proiectului început în 1927. Prin urmare, la apelul făcut de Comitetul Parohial al bisericii, de a lua măsurile cuvenite pentru terminarea lucrărilor, colonelul Traian Ghigortz a răspuns afirmativ, iar militarii au luat iniţiativa construirii sfîntului lăcaş, tot militarii fiind și cei care au terminat lucrarea. În paralel, pentru urgentarea terminării construcţiei şi strîngerea de fonduri, Comitetul Parohial a luat măsura modificării parţiale a proiectului iniţial, în sensul micşorării înălţimii turnului principal și neexecutării ansamblului ornamental de pe frontispiciul bisericii. De asemenea, a fost realizată o invitaţie către toţi şefii de instituţii din localitate pentru a contribui personal, de a face colecte printre salariaţi, şi a fost difuzat un apel către toate unităţile militare din ţară. La rîndul său, pentru a impulsiona terminarea lucrărilor, colonelul Traian Ghigortz a ordonat constituirea a două comitete, formate din militari, ambele plasate sub coordonarea sa. Primul dintre acestea, Comitetul Parohial, era compus din colonel Traian Ghigortz preşedinte şi prefect al judeţului Vlaşca, locotenentcolonel Ion Marinescu, căpitan Ion Marinescu și plutonier major Pandele Ştefanide. Cel de-al doilea, Comitetul de Construcţie, era compus din colonel Tiberiu Chiliman preşedinte, maior Ion Mihail, căpitan dr. Toma Moraru și căpitan Daniil Spălăţescu. Cele două Comitete au făcut apel în primul rînd la ofiţerii şi subofiţerii din Garnizoana Giurgiu, pentru o contribuţie lunară, cu o cotă din soldă, pînă la terminarea construcţiei. De menţionat că unii dintre aceştia nu numai că au contribuit din soldă, dar au și lucrat în mod efectiv, alături de ostaşi, pe şantier. În ceea ce priveşte soldaţii, aceştia au constituit întreaga mînă de lucru calificată și necalificată. La toate acestea s-a adăugat și o subvenţie de 400.000 de lei venită din partea Primăriei oraşului Giurgiu. Prin efort susţinut, în anul 1930 a fost finalizată faza de construcţie a bisericii şi, în acelaşi an, a fost realizată şi pictura interioară, în ulei, de către pictorul bucureştean Paul Popescu-Molda. Sculptura catapetesmei și a stranelor a fost făcută de către sculptorul Ion Dumitrescu din Bucureşti, operă care evidenţiază un înalt simţ artistic. Pictura catapetesmei, lucrată în stil byzantin, se datorează lui Dimitrie Hornung, după schiţele executate de pictorul Georg von Löwenthal, lucrare de o deosebită valoare artistică. La 10 decembrie 1939, biserica a fost sfinţită, slujba fiind oficiată de PS Dr. Partenie Ciopron, Episcopul Armatei, înconjurat de un numeros sobor de preoţi. Cu această ocazie, ca pisanie, a fost dezvelită o placă de marmurie roşie, cu următorul conţinut: „În anul 1939 după Christos, sub domnia glorioasă a Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, Moştenitor al Tronului fiind Măria Sa Marele Voevod Mihai de Alba Iulia, Patriarh al României înalt Prea Sfinţia Sa Nicodim, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, la cîrma ţării aflîndu-se Guvernul condus de domnul Constantin Argetoianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Interne domnul Nicolae Otescu, ministru al Apărării Naţionale domnul General Ioan Ilcuș, ministru al Cultelor și Artelor domnul dr. N Zigre, Episcop militar de Alba Iulia PS dr. Partenie Ciopron, Rezident Regal al Ţinutului Bucegi domnul

de vitejie a trecutului, s-a zidit această sfîntă biserică cu hramul «Înălţarea Domnului» în oraşul Giurgiu, pe aceste locuri stropite cu sîngele vitejilor oşteni ai marelui Voievod Mihai Viteazul și al tuturor vitejilor, care au primit moarte de eroi şi s-au încununat cu cununia vitejiei şi a dreptăţii, în timpul Marelui Război de Întregire a Neamului. Ziditu-s-a și împodobitus-a acest sfînt lăcaş, întru pomenirea veşnică a eroilor jertfiţi pentru întregirea neamului românesc şi întru înălţarea sufletului ostăşesc, prin stăruinţa domnului Colonel Traian Ghigortz, Prefectul judeţului Vlaşca, cu colaborarea ofiţerilor și subofiţerilor din Garnizoana Giurgiu, în frunte cu domnul Colonel I. D. Popescu, comandantul Regimentului 10 Artilerie şi al Garnizoanei Giurgiu, şi domnul Colonel Vasile Pascu, comandantul Regimentului 5 Dorobanţi şi a Comitetului de Construcţie, format din domnii Colonel Tiberiu Chiliman, Maiorul Ioan Mihail, Căpitan dr. Toma Moraru și Căpitan Daniel Spălăţescu, confesor al Garnizoanei fiind c.s. preotul Popescu Niculae și cu sprijinul autorităţilor civile şi militare și a bunilor creştini din Giurgiu, Bucureşti şi din judeţul Vlaşca, după planurile domnului arhitect State Baloșin, s-a sfinţit acest Dumnezeiesc lăcaş în ziua de 10 decembrie 1939, de către Prea Sfinţitul Episcop militar Partenie Ciopron, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Aşezînd această piatră, gîndul nostru se îndreaptă către cei jertfiţi pentru Ţară, cu nădejdea că pomenirea lor la altarul acestei sfinte biserici va fi celor ce rămîn după noi pildă sfîntă şi puternic îndemn către unire”. O altă piatră, tot de marmură roşie, este aşezată chiar lîngă pisanie, purtînd următorul text: „Doamne Dumnezeule, Luînd aminte la Dumnezeieştile cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel, unde zice «privind la mai marii voştri să le urmaţi credinţa» şi avînd în sufletele noastre veşnica aducere aminte de jertfa bravilor noştri eroi căzuţi pe cîmpul de luptă, ne-am ostenit a ridica acest sfînt lăcaş, noi, Comitetul Parohial compus din: colonel Traian Ghigortz - preşedinte, Prefectul judeţului Vlaşca, lt. colonel Ioan Marinescu, Căpitan Emanoil Greceanu, Căpitan Victor Popescu, Căpitan Corneliu Mihăescu, Căpitan Preot Niculae Popescu, Plot. Major Oprea Păun, Plot. Major Pandele Ştefanide. Aceiaşi simţire și rîvnă ne-a îndemnat a sta alături cu cuvîntul şi cu fapta şi pe noi, cei ce alcătuim Comitetul de Construcţie, alcătuit din: Colonel Tiberiu Chiliman - preşedinte, Maior Ioan Mihail, Căpitan dr. Toma Moraru, Căpitan Daniel Spălăţescu. Fie ca sfintele rugăciuni ce se vor înălţa aci, să sfinţească pentru Împărăţia Cerurilor sufletul celor morţi pentru Patrie și să încălzească pentru aceiaşi dragoste de glie şi de neam generaţiile viitoare”. Biserica „Înălţarea Domnului” din Giurgiu a suferit avarii în urma cutremurului din 9 spre 10 noiembrie 1940, fiind necesare unele reparaţii la turla principală, aşa cum reiese dintr-un raport înaintat edilului de şeful Serviciului tehnic al Primăriei oraşului Giurgiu, arhitectul Nicolae T. Dobrescu. Deşi fusese inaugurată oficial în 1939, noua Biserică a Eroilor este enumerată în „Enciclopedia României” din 1938 ca biserică de rit ortodox, iar într-un raport din 1942, al Primăriei oraşului Giurgiu, privind principalele instituţii de pe raza localităţii, aceasta este amintită drept „biserică militară, cu criptă pentru eroii (din perioada) 1916-1918”. După adoptarea Decretului nr. 177 din 4 august 1948 referitor la regimul general al cultelor religioase, clerul militar a fost desfiinţat, prin abrogarea Legii nr. 68 din 19 martie 1937 pentru organizarea clerului militar, iar Biserica „Înălţarea Domnului” - cunoscută în rîndul populaţiei giurgiuvene drept „Biserica Eroilor” - a fost trecută din jurisdicţia Ministerului de Război sub cea a Bisericii Ortodoxe Române. Sfîrșit Dr. GABRIEL-FELICIAN CROITORU (Text reprodus din volumul ,,Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)


8

Vineri, 31 mai 2019

RM

Polemici«Controverse Dezastrul României naționale s-a confirmat – un nou simbol se impune (urmare din pag. 1) Nu spun perioada ,,legionară”, pentru că marea mișcare populară a avut episoade național-creștine, fundamentele erau naționaliste, apropiate (radical) de biserică, de tradiții… Erau oameni gata să moară pentru credință și țară… Pe cînd simismul a adus prostimea, i-a pus pușcoace în mîini, au declarat vinovată o etnie, au trecut la violențe – și au pactizat cu un imperiu care, în final, ne-a rupt bucăți istorice din țară și ne-a aruncat într-un război cumplit, luîndu-ne, de fapt, decizia politică și diplomatică… Limbajul acelei perioade era radical, ca și masurile luate nu doar împotriva evreilor, dar și a unor personalități considerate vinovate… de către prostimea radicalizată. Din scurta înșiruire de mai sus vedem asemănări cu ceea ce au votat românii în sfînta zi de duminică. Spuneam că nu au votat PNL… PNL, cu Iohannis, Orban și Rareș Bogdan, nu are nimic cu PNL, ci cu fenomenul urii, al mizeriei umane ridicată la rangul de ,,opinie”, de ,,libertate de exprimare”. Ca exemplu, iată cum au respins românii cea mai valoroasă echipă de europarlamentari, trimițînd în schimb un număr mare de exponenți ai fenomenului ,,muie”. Este vorba de echipa ALDE – și îmi permit să scriu asta tocmai pentru că l-am criticat vehement pe Călin Popescu Tăriceanu de cînd am văzut atitudinea sa în domeniul resurselor. Asta, însă, nu mă împiedică să admir selecția pe care a făcut-o pentru europarlamentare, ALDE trimițînd clar cea mai bună echipă. Din păcate, românii au respins această echipă de intelectuali de marcă, excelent pregătită profesional, oameni maturi, cu relații în toată Europa. Pe scurt, electoratul a respins o echipă de personalități, trimițînd, în schimb, la Bruxelles un număr mare de exponenți ai fenomenului ,,muie”. Că sînt sörösiști, că au militat contra familia tradiționale, contra Bisericii Ortodoxe, că susțin diverse ciudățenii și singura lor armă e huiduiala radicală – toate astea se înscriu în fenomenul ,,muie”, pe care electoratul și-l asumă cu fervoare. Iar ca să fie tacîmul complet, acest electorat este format în mare parte din tineri cu studii superioare - asta demonstrează și valențele noii educații, ba chiar ale noii mentalități pseudo-românești. ,,Wtf”, asta au vrut românii… cică. Pe primele două locuri au fost Norica Nicolai și Renate Weber, doi dintre cei mai buni juriști și, totodată, printre cei mai activi europarlamentari. Pe trei, Daniel Barbu, om de cultură de talie internațională, fiind unul dintre cei mai reputați byzantinologi, dar și politolog. Trec peste Ovidiu Silaghi, pe care nu-l pot compara cu cei de mai sus, deși a fost și el ministru al Transporturilor, parlamentar şi europarlamentar, și ajung la Varujan Vosganian. Adică unul dintre cei mai importanți oameni de cultură români, scriitor superb, în plus, șef de promoție al Academiei de Studii Economice, fost ministru al Economiei și al Finanțelor. ,,Fiecare candidat a trebuit să prezinte un proiect politic propriu, care s-a intitulat «Ce voi face ca deputat în Parlamentul European»”, spunea Tăriceanu, evidențiind un criteriu foarte interesant, dar desigur că acest lucru nu i-a interesat pe români, dornici de ,,Jos”, ,,Pușcărie” și multă… (fenomenul menționat)! Și, vorba cinică a președintelui Iohannis: asta am trimis, atît vom primi de la Europa! Rușine… nouă! Luni am asistat la condamnarea lui Liviu Dragnea – dubioasă, motiv minor, probe mai deloc… În schimb, prilej de revărsare a urii! Cete de derbedei, așa-ziși protestatari, au huiduit și insultat, au bruscat ziariștii, au atacat tot ceea ce are legătură cu Liviu Dragnea… și asta de ce? Pentru că ,,Dragnea a furat”! Ce a furat, de fapt? Vorbim de susținătorii unuia ca Iohannis, dovedit de instanță în cazuri de case luate cu japca, ai lui Rareș Bogdan, un ins cu venituri dubioase, contracte cu statul, fiul unui personaj vinovat de o celebră falimentare … în fine. Culmea e că multe țări din Europa încep să se trezească, să realizeze cît de dăunător este Bruxelles-ul dominat de Sörös, supus toanelor și intereselor Deep Stateului american. Marea Britanie, Italia și Franța au dat tonul, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia își impun principiile naționale – dar România, nu! Noi nu avem partide naționaliste, nu avem grupări eurosceptice… Și, totuși, PSD impusese – cel puțin la nivel teoretic, pentru că nu a apucat să aplice – principii și măsuri naționale: Fondul Suveran, Legea resurselor Off Shore, protecția producției interne, legea impozitării multinaționalelor și Ordonanța ,,Lăcomiei”, care viza băncile, demersurile lui Daniel Zamfir contra dobînzilor exagerate… Orice s-ar spune, acestea și alte cîteva erau măsuri cu caracter național! Or, Europa s-a dezlănțuit! Dragnea, Dăncilă și PSD au fost damnați chiar de grupul socialist european, de instituțiile UE și de ambasadele occidentale, în frunte cu Ambasada SUA. ,,Justiția independentă”?! Mă lași?... Nu, răspunsul final a fost doborîrea PSD și încarcerarea lui Liviu Dragnea. Urmează Tăriceanu? Așa se zvonește. Urmează Ion Iliescu? Nu e de mirare. De fapt, preambulul a fost căderea referendumului pentru Familia Tradițională. Fenomenul LGBT este aici la el acasă, ambasadele mărșăluiesc alături de ei… Urmează declararea unor măsuri precum cele din nordul Europei, contra familiilor care își duc copii la biserică? Nu m-ar mira! În plus, ați văzut numele liderilor USR? Nu sînt un purist, un etnicist, dar prea seamănă cu multinaționala CFR Cluj! Și nu e fotbal, e parlamentul României, e reprezentarea României… De fapt, ce spun eu… doar avem un Klaus în frunte și un Hellvig la SRI! Dar ați văzut cum scriu susținătorii lor de pe Facebook? Româna nu mai există! Sau v-ați uitat în programa unui copil, la capitolul literatură? Deci, în mare, da, prietenul meu are dreptate, exagerez eu, sînt doar un ceaușist nostalgic și nebun – de fapt e bine în România și ne ducem într-o direcție minunată! Și da, amicul are dreptate, uite că și poporul zice că e bine cu Europa, cu pușcăriile, cu muia, cu restul... De fapt, în urma acestor alegeri, de ce să nu punem ,,mwooye” simbol național – desigur, în această formulă romgleză, ca să nu cădem în naționalism!

Prosperitatea naționalismului nativ (1) A spune lucrurilor pe nume a devenit riscant în România. A spune că ești patriot, că ești naționalist, a spune că ai o viziune reală și o dragoste nativă pentru meleagurile pe care te-ai născut, a devenit o realitate periculoasă, mai ales dacă expui aceste păreri într-un spațiu public ceva mai larg. Este o greșeală impardonabilă în acest moment să expui pe Facebook, de exemplu, că ești naționalist. Dacă adaugi acestui mesaj și apartenența ta creștină, faptul că Îl iubești pe Dumnezeu, ai toate șansele să îți asiguri singurătate în viitor. Devii ciumat, devii ciudat, devii potențial pericol pentru relațiile sociale prezente și viitoare ale prietenilor tăi. Și dacă mai zici, în nebunia ta, că îți iubești țara și că ce se întîmplă acum în România nu este bine, chiar ai pus-o! Ești automat ștampilat ,,comunist”, ,,rusofil” sau cine mai știe ce, pentru că imaginația celor care sînt plătiți, unii, sau a celor răuvoitori și proști, este nemărginită. Citeam acum ceva timp, să fie o săptămînă, două, o intervenție la TV a unui individ fad, care ne spune nouă, printre ale tîmpenii, că ,,naționalismul n-a adus decît sărăcie și frustrări, indiferent în ce limbă a fost pus pe tapet”. De ce vorbește despre ,,pericolul naționalismului”, nu am înțeles. Dar cred că e timpul să ne ridicăm puțin, să privim peste Europa, peste ,,baltă”, în America, și tot așa, pe vîrfuri, să ne răsucim spre Răsărit. Și să luăm niște exemple privind spre Apus, la țări precum Germania, Franța, Marea Britanie, SUA, și spre Răsărit, apoi să ne uităm la Rusia și la China și chiar mai departe, la Japonia. Ce fel de politică duc aceste țări, aceste imperii economice, acești coloși? Vă spun eu, una NAȚIONALISTĂ! Doar că la ei, naționalismul de tip liberal este nativ! Ceva firesc, ceva ce nu trebuie să fie strigat din stradă, să fie explicat de către popor celui care conduce națiunea. Politicienii lor, elitele lor acționează în sensul cel mai PATRIOTIC și NAȚIONALIST cu putință, în modul cel mai firesc, mai practic și mai profund, indiferent de presiunile de ordin extern sau intern, la care sînt supuse. Pentru că acele elite au în vedere, în tot ceea ce fac, ca statul pe care îl conduc să adune cît mai mult capital de oriunde, din orice, chiar dacă (și aici mă refer la anumite state), vor declanșa un război pentru asta. Ei, naționaliștii nativi, cei care se numesc germani, francezi, americani, englezi, chinezi, ruși sau japonezi, nu au nevoie să își justifice acțiunile, ei se nasc iubitori de neam, de țară, de cei pe care îi reprezintă. Înainte de a lăsa capul jos, tu, române, cel care îți iubești țara, află că toți cei care îți tipă din TV că nu e bine să simți ceea ce simți, sînt, de fapt, cei care încearcă să te împiedice să fii naționalist și să fii mîndru de asta. De ce? Pentru că adevărații naționaliști, acei nemți, acei francezi, acei americani, nu doresc ca tu să vrei să îți păstrezi capitalul nativ de care dispui - natural, mobiliar, imobiliar sau spiritual - nu doresc să trăiești întrun stat puternic, într-o țară bogată, cu cetățeni prosperi, pentru că ei nu vor mai avea ce să fure de la tine. Este simplu, este dureros de simplu. Ei sînt toți naționaliști, poate chiar ,,ultranaționaliști”, dar nu își spun așa tocmai pentru ca tu să nu cumva să fii ca ei. Și așa zisele elite, trădătorii și proștii, dar și falșii profeți mediatici care îți vorbesc la TV despre ,,sărăcia naționalismului” și despre ,,populism” încearcă să îți distrugă ție, român curat, valorile de care dispui, tocmai ca să îți pierzi puterea să mai lupți. Ei vor să te lași purtat de valul mediatic al celui care trădează, vor să fii în turma celor spălați pe creiere, și la adăpostul acestor minciuni, al ,,fumigenelor” pline de ură, să îți distrugă identitatea, să îți distrugă istoria, valorile native, și să te deposedeze de timpul, de voința și de experiența ta profesională. Cu cît îți vorbesc mai mult de ,,globalism” și de ,,toleranță”, cu atît sînt tot mai naționaliști, tot mai bogați, tot mai puternici. Pentru că ei nu vor să te asemeni lor, așa cum tu chiar îți dorești. NAȚIONALISMUL NATIV este cel mai bun și cel mai nobil lucru de care noi, românii, avem mare nevoie. Patriotismul, naționalismul, în special cel liberal, a adus România la momentele 1869, 1878 și 1918. Cei care gîndesc că a fi naționalist înseamnă a fi comunist, greșesc. Și asta, fie pentru că nu cunosc prea bine istoria României, fie pentru că asociază naționalismul doar cu regimul comunist, un regim patriot, într-adevăr, dar nu singular. Cei care îți spun ție, române, că ești ,,populist”, ,,comunist”, ,,antieuropean”, ,,antiamerican” sau ,,prorus” doar pentru că tu ai o gîndire pozitivă și frumoasă față de țara ta, față de semenii tăi, față de românii tăi, sînt cei care, de fapt, te-au trădat, care te mint sau doar cei care își cîștigă o pîine din banii primiți de afară ca să-ți întunece mintea! Și, ce este trist, pe măsură ce învățămîntul se duce în jos, sînt tot mai mulți cei care se agață de cîte un trădător mediatic și îl urmează, doar pentru că ei nu mai sînt capabili să gîndească singuri, și pentru a nu părea proști, ceea ce și sînt, de fapt. Amplifică mesajul fals și distrugător al acelei persoane, fără să conștientizeze, nici măcar o secundă, cît de mult rău fac țării, celor care încearcă să opună o minimă rezistență. Sînt român, sînt european, sînt liberal, sînt naționalist. Nu îmi cereți mie, voi, cei care, în fond, sînteți niște mercenari, niște trădători sau doar indivizi lipsiți de educație, să mă îndoiesc de crezul meu, de valorile pe care, genetic, le-am moștenit de la înaintașii mei. Secole de-a rîndul, cei care au luptat pentru țara asta au fost naționaliștii. Cei care au iubit și s-au sacrificat pentru valorile noastre românești. Pornind de la Burebista, și venind pînă în timpurile noastre, cei care au iubit țara, aceste meleaguri, cei care au adus prosperitate, siguranță națiunii, au fost naționaliștii nativi, cei care nu au avut niciodată în sînge gena ,,genunchiului lăsat”, a capului plecat, cei care s-au luptat pe toate planurile - militar, economic și social - ca tu, române, să fii ceea ce ești, să trăiești în această țară. Nu trădătorii au fost cei care au contribuit la România de azi, ci cei care au fost trădați, uciși pentru că și-au iubit neamul. Trădătorii, însă, cei care au stat în umbra și la adăpostul averilor și al intereselor meschine, sînt cei au sădit în sîngele românesc gena umilinței, a plecării capului, a sclaviei, a înșelăciunii și a furtului. (va urma)


RM

9

Vineri, 31 mai 2019

File de istorie • File de istorie Eroul Iosif Ardelean (1914 – 1995) Profesorul Iosif Ardelean s-a născut în comuna Santău, satul Sudurău în anul 1914, anul în care a început Primul Război Mondial, în care au fost confruntate două forțe militare : Puterile Centrale și Antanta. Primele clase primare le-a urmat în satul natal, apoi Școala Normală din Carei, după care în anul 1939 a intrat la Școala de Rezervă de Cavalerie din Sibiu, pe care a terminat-o cu rezultate foarte bune, obținînd gradul de sublocotent. În anul 1940 a fost numit comandant de pluton în Regimentul 5 Roșiori. În 1941, Iosif Ardelean a participat la cel de-al II-lea război mondial, în Armata Română împotriva U.R.S.S., pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei, teritorii românești care au fost răpite în anul 1940, în urma Tratatului Ribbentrop – Molotov (sau Hitler – Stalin) și a Dictatului sovietic din iunie 1940. În timpul războiului a fost avansat la gradul de locotenent. În această confruntare militară a fost rănit grav, iar după însănătoșire, a continuat să lupte ca locotenent pe frontul de est pînă la 23 August 1944, cînd România a participat alături de aliați pînă la înfrîngerea Germaniei naziste și a Ungariei horthyste la 9 mai 1945. Pentru merite deosebite pe cele două fronturi, Iosif Ardelean a fost decorat cu ordine și medalii românești și sovietice. Angajarea totală a Armatei Române alături de Armata Roșie în luptele crîncene pentru eliberarea Transilvaniei, ruptă din trupul României în urma Diktatului de la Viena din 30 August 1940, de sub dominația nazisto-horthystă, a presupus înregistrarea a peste 60.000 de morți, răniți și dispăruți din Armata Română, iar Armata Roșie a înregistrat peste 64.000 de morți, răniți și dispăruți. Profesorul Iosif Ardelean a luptat cu vitejie și eroism pentru țara lui, pentru noi, cei de azi și cei ce vor să vină, ca să se bucure de libertate și independență. Acest exemplu al său și al altor sute de mii de eroi români, ne face să ne mîndrim că sîntem români și să ne ridicăm fruntea plecată sub povara greutăților și a umilințelor îndurate în istoria Poporului Român. În ultimii ani, prin revista ,,Eroii Neamului”, publicație ,,drapel” din județul Satu Mare, coordonată de col. (r) Voicu Șichet, s-a reușit cu mari eforturi o reevaluare și reabilitare a cimitirelor și a monumentelor eroilor din foarte multe localități sătmărene, căzuți la datorie în primul și în al II-lea război mondial. Prin materialele publicate se confirmă ceea ce a lăsat ca ,,testament” Nicolae Iorga, care a scris: ,,Neamul Nostru Românesc este etern prin cultul eroilor. Fără eroi sîntem toți niște oameni simpli, fără să avem habar pînă unde ajungem”. Prin repunerea pe vechiul loc a Statuii Eroului Necunoscut, dărîmată de cotropitori, în inima Sătmarului, toate sufletele românilor s-au bucurat și au plîns pentru dreptatea făcută față de eroi, față de Armata Română eliberatoare. Am rămas jigniți și supărați datorită unei informații ajunsă pe surse pînă la noi, cum că la inaugurarea unui cimitir al eroilor dintr-o localitate sătmăreană, un viceprimar român s-ar fi exprimat: ,,Acești eroi nu sînt români, ei sînt olteni”. Să ne ferească Dumnezeu de proștii care ne conduc! Prostia e o boală ce nu se vindecă niciodată. Dacă așa sînt catalogați românii de alți români, atunci de ce sîntem supărați pe străini, care ne jignesc în permanență cu apelative de ,,hoți” și de ,,țigani”? Nu vedem nici o diferență. Autorii prezentului material doresc să aducă la lumină și să șteargă praful uitării, așternut pe memoria unui erou sătmărean, profesorul Iosif Ardelean, care de foarte multe ori nu uita să mărturisească cum a fost eliberat Careiul la 25 Octombrie 1944 și care a fost contribuția sa la acest măreț moment din Istoria Armatei Române. Armata Română a intrat în Carei pe direcția localităților Moftin, Sînmiclăuș și Ghenci, iar armata

nazistă și cea ungară au opus o dîrză rezistență. Au căzut eroic la datorie militari și ofițeri români, în special pe pășunea tărîțelor, după care în Carei s-au purtat lupte de stradă. Armata germană și cea ungară au luat 22 de prizonieri din Armata Română, iar în febra retragerii lor, nu au mai respectat regulile de război privind tratamentul prizonierilor, ei au fost executați mișelește în apropierea Castelului Karolyi. Pe acel teren a fost construită Catedrala Ortodoxă, la temelia căreia s-a vărsat sîngele ostașilor români eliberatori. Despre această crimă barbară au amintit profesorul Iosif Ardelean, Pișta Bacsi, groparul cimitirului, Dumitru Dan, prim-vicepreședintele Sfatului Popular Orășenesc și senatorul Vasile Moiș, într-o interpelare în Parlamentul României, pentru a sprijini financiar românii ortodocși să-și construiască o Catedrală. În timpul luptelor purtate, Careiul a cunoscut mari distrugeri materiale. Armatele germane și ungare au dinamitat gara, locuințe, instituții și unități economice. Profesorul Iosif Ardelean a făcut parte din Regimentul 5 Roșiori, încadrat în Armata a 4-a Română, condusă de generalul Gheorghe Avramescu, cu gradul de locotenent. Împreună cu plutonul pe care îl conducea, a pătruns în Carei în ziua de 25 Octombrie 1944, la orele 8 dimineața. Cu lacrimi de bucurie pe obraz, populația românească i-a întîmpinat pe bravii ostași români cu flori și cu Tricolorul roș-galben-albastru (ascuns în timpul ocupației Ungariei horthyste), cîntînd ,,Deșteaptă-te, române!”. A fost o atmosferă de fericire totală. Prima acțiune realizată de locotenentul Iosif Ardelean, împreună cu plutonul său, a fost arborarea Tricolorului Românesc pe soclul unde se afla drapelul Ungariei, stabilind și paza militară pentru a nu fi pîngărit de rămășițele horthyste, după care a ajutat la transportarea cu căruțe a celor 22 de soldați români executați cu ură și barbarie de trupele ungurești. Au urmat alte lupte împotriva dușmanului, pentru eliberarea Ungariei, a capitalei Budapesta, apoi a Cehoslovaciei în Munții Tatra și a Austriei, pînă la 9 Mai 1945, cînd Germania nazistă a fost înfrîntă și a capitulat. În luptele grele din țările eliberate, locotenentul Iosif Ardelean a fost din nou rănit. După lăsarea la vatră, profesorul Iosif Ardelean a activat în învățămînt la Școala generală nr. 1 din Carei. S-a căsătorit cu învățătoarea Aurelia de la aceeași școală. Împreună au avut două fete: Rodica și Soruca, care în prezent sînt pensionare. Pentru modul exemplar de conduită în familie și în societate, în special în domeniul învățămîntului, Iosif Ardelean a făcut parte din mai multe forumuri de conducere la nivel de oraș, iar din anul 1973 și pînă la pensionare a îndeplinit funcția de director timp de 25 de ani. În cuprinsul prezentului material am arătat că atît în timpul celui de-al II-lea război mondial, cît și în activitatea didactică, a fost decorat cu ordine și medalii: 1. Ordinul ,,Coroana României” în grad de cavaler, atribuită de Casa Regală a României, pentru eroismul în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest de sub stăpînirea Ungariei horthyste; 2. Decorația sovietică ,,Pobeda” pentru victoria asupra Germaniei naziste, 1941 – 1945, cu efigia lui Stalin, acordată în 1945 de Comandantul Frontului 2 Ucrainean, Armata a 40-a a U.R.S.S. 3. Ordinul ,,23 August”, clasa a IV-a, în 1946 4. Ordinul ,,Steaua Republicii Populare Române”, clasa a V-a, în 1949 5. Medalia ,,Virtutea Militară”, clasa a II-a, în 1950 6. Medalia ,,Eliberarea de sub jugul fascist”, în 1950 7. Medalia ,,A XX-a Aniversare a Eliberării de sub jugul fascist”, în 1964 8. Medalia ,,A XXV-a Aniversare a Eliberării Patriei”, în 1969 9. Medalie cu însemne militare 10. Medalia ,,A XXV-a Aniversare de la Proclamarea Republicii Populare Române”, în 1972 11. Medalia ,,5 Decenii de la Aniversarea Creării Partidului Comunist Român”, în 1971

12. Medalia ,,A XXX-a Aniversare, 1944 – 1974, 25 octombrie, ziua Armatei Române”, în 1974 13. Medalia ,,A XX-a Aniversare de la 25 octombrie 1944”, în 1964 14. Medalia „A XXX-a Aniversare de la Eliberarea Careiului”, în 1974 15. Medalia ,,23 August, A XL-a Aniversare de la Eliberarea României de sub jugul fascist”, în 1984.

Monumentul Ostașului Român De ce s-a ridicat acest monument împunător la Carei? Pentru că această localitate a fost ultima brazdă de pămînt românesc, răpită prin odiosul Diktat de la Viena din 30 August 1940. Monumentul Ostașului Român din Carei este o lucrare istorică, opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dîmboianu, inaugurat în 1964, în prezența generalului Leontin Sălăjan, născut în comuna Santău, Ministrul Forțelor Armate de atunci. Complexul monumental este realizat din piatră albă și are o dimensiune impresionantă. Deschiderea frontală este de 18 m, adîncimea de 5 m și înălțimea de 15 m. Monumentul se compune din cinci elemente

cu semnificații istorice: un cap de țăran care inspiră demnitate și statornicie românească, o piatră cu încrustații asemănătoare celor care împodobesc porțile maramureșene, o femeie plantînd o floare ca simbol al reînnoirii, chipul unui ostaș, care impresionează prin masivitate și trăsăturile sale aspre, și un obelisc asemănător turlelor bisericilor maramureșene. Pe el este înscris: ,,Glorie Ostașilor Armatei Române, căzuți în luptele pentru eliberarea patriei”. În încheierea prezentului material, privind eroii Neamului Românesc, cu respect și demnitate, dorim să facem următoarele propuneri: 1. Instituția Prefectului, prin domnul prefect Darius Filip, împreună cu Inspectoratul Școlar Județean prin domnul inspector general Călin Durla, cu Inspectoratul Județean de Cultură prin domnul inspector-șef Danciu Zamfir, cu Eugen Kovacs, primarul Careiului și cu Bogdan Georgescu, coordonatorul Direcției pentru Cultură și Sport Carei, să propună ca Școala generală nr. 1 din Carei să poarte numele eroului român, profesorul Iosif Ardelean. 2. Pe clădirea școlii să se amplaseze o placă comemorativă cu numele lui Iosif Ardelean, participant la cel de-al II-lea război mondial, pentru eroismul de care a dat dovadă la eliberarea Careiului, la 25 Octombrie 1944. 3. Dacă în Municipiul Satu Mare, doar în cîteva zile Consiliul Municipal a aprobat numirea unei școli cu numele Rakoczi Ferenc (conducătorul războiului Curuților împotriva Lobonților între anii 1703-1711), atunci la Carei nu se poate ca o școală românească să poarte numele unui erou român, participant la cel de-al II-lea război mondial? Să nu-i uităm pe eroii care s-au jerfit pentru țară între anii 1941-1945, pe fronturile celui de-al II-lea război mondial. Pentru că nu mai știm și nici nu vrem să aflăm nimic din trecutul nostru glorios, ba mai mult, e ascuns sub praful uitării și al indiferenței, sîntem vînduți și manipulați din interior și din exterior de către politicieni și de așa-ziși istorici și formatori de opinie, pe un blid de linte și un pumn de țechini, pentru a rupe Poporul Român de trecut, pentru a ne pierde identitatea, ca să uităm cine am fost, cine sîntem și care e menirea noastră pe acest pămînt sfînt românesc. Doamne Dumnezeule, ocrotește-i pe români! Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA


10

Vineri, 31 mai 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Testamentul Elenei Văcărescu Nici pînă azi nu s-a lămurit pe de-a-ntregul misterul care mai învăluie destinul Elenei Văcărescu (18641947), poetă și prozatoare de talie europeană, care, la un moment dat, spera să se căsătorească cu Ferdinand Victor Leopold Mainard (1865-1927), principe de Hohenzollern, și să ajungă regina României. În primăvara anului 1889, prințul Ferdinand, nepot de frate al regelui Carol I și moștenitorul tronului României, o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta. Și astfel începe cea mai frumoasă poveste de dragoste desfășurată în Bucureștii acelui sfîrșit de veac și între zidurile Castelului Peleș. Cel puțin așa susțin cronicile mondene ale epocii, precum și memoriile Elenei Văcărescu, strănepoata logofătului Ienichiță Văcărescu, întîiul nostru poet care a crezut în ceva pe vremea cînd nu se știa mai nimic despre poezia și Sfînta Limbă Românească. Așadar, iubirea dintre Ferdinand și Elena avea să se înfiripe greu, prin insistențele lui și rezervele ei. Dar nici unul nu va presimți stihiile care aveau să se ridice împotrivăle, generate de prejudecățile și de regulile dinastice și istorice din acele vremuri. Și rezultatul va fi că prințul se va căsători cu o prințesă adevărată, iar dumneaei va pleca într-un lung exil la Paris, unde se va considera un sol al Pămîntului Românesc. Și dacă regina Elisabeta va încuraja idila pînă la transformarea ei într-o căsătorie fericită, factori politici se vor strădui să o împiedice. Astfel, prim-ministrul conservator Lascăr Catargiu, zelosul apărător al ideii de monarhie străină (,,Aiasta nu se poate, majestate!”), ministrul P.P. Carp, generalul Alexandru CandianoPopescu, aghiotantul regelui și alții ridicau chestiunea canoanelor dinastice, adică incompatibilitatea în rang a celor doi îndrăgostiți, care distrusese și mai avea să distrugă și alte iubiri în Europa. Și dacă pe listă mai adăugăm și alte nume – precum rudele din Germania (prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand, ba chiar și regele Wilhelm al II-lea) sau generalul Alexandru Lahovary, ministrul de Război – vom înțelege cît de complicată era situația. Aristocrația reclama necesitatea apărării ,,intereselor țării”, dar, în realitate, roasă de snobism și mai dezbinată ca oricînd, nu accepta ca una de-a lor să ajungă pe tronul României. Sau cel puțin așa pretinde Elena Văcărescu în notațiile sale făcute mai mult cu inima, nu cu rațiunea. Care o fi adevărul adevărat, numai Dumnezeu știe, căci dacă ar fi să ne luăm după memoriile Marthei Bibescu, amorul divin dintre prințul Nando și Elenca, urmărit de o crudă fatalitate, a fost mai degrabă invenția poetesei, pentru a justifica respingerea ei de către curtea regală pe motiv de mezalianță. Căci, deșteaptă și cultivată, Elena Văcărescu era totuși urîtă, și Ferdinand nu putea să facă o pasiune pentru ea. Pe de altă parte, începînd să îmbătrînească, va lua proporții urieșești, motiv pentru Martha Bibescu să o poreclească ,,Privighetoarea înghițită de o balenă”. Și se pare că tot Hélène va umple Europa cu minciuna că ,,rațiuni de stat” au împiedicat-o să se mărite cu iubitul ei, care și el va suferi cumplit și va accepta, în cele din urmă, un dureros ,,sacrificiu regal” prin căsătoria cu frumoasa prințesă Maria Alexandra Victoria de Edinburg, fiica ducelui Alfred de Edinburg și a marii ducese ruse Maria Alexandrovna Romanova, singura fiică a țarului Alexandru al II-lea. Și doar puțin i-a trebuit nefericitului prinț să recurgă la o sinucidere pasională, așa cum procedase, nu cu mult timp în urmă, arhiducele Rudolf de Habsburg în crîngul de la Mayerling, trăgîndu-și după el iubita, baroana Maria Vetsera. Mai departe, Elena Văcărescu va lua calea exilului la Paris, după unii, soluție impusă de curtea regală dimpreună cu o mare sumă de bani. Dar, după alții, a fost o alegere voluntară, care a impus-o ca diplomată, mare scriitoare și traducătoare, ultimul vlăsar dintr-o dinastie literară întinsă pe aproape două secole. Dar acest episod, cu ample rezonante istoricoliterare, conține și un aspect mai puțin cunoscut publicului larg. Astfel, în cartea sa, ,,Bucureștii romantici

Elena Văcărescu și Principele Ferdinand

între veacul fanariot și Belle Époque”, apărută în anul 2018, la Editura ,,Eikon”, istoricul Corneliu Șenchea ne informează că în 1897, aflîndu-se la București, dumnealui Ioan Văcărescu, unul dintre cei 7 copii ai poetului Iancu Văcărescu (cel cu poezia ,,Primăvara amorului”) și tatăl Elenei Văcărescu, a cerut audiență la regele Carol I. Cu acest prilej, el i-a înmînat regelui întreaga corespondență dintre Ferdinand și Elena, precum și inelul de logodnă primit de la cavaler. Și în semn de apreciere față de întreaga dinastie a Văcăreștilor, regele i-a oferit oaspetelui său postul de ministru al României în Comisia Dunării, demnitate pe care acesta a refuzat-o cu eleganță și înțelepciune. Despre activitatea literară, politică și diplomatică desfășurată de Elena Văcărescu, timp de o jumătate de secol, în Europa, s-a scris suficient de mult și de bine, așa că nu mai insistăm. Altceva dorim să discutăm, însă. Mai precis, testamentul scris de Elena Văcărescu la data de 15 septembrie 1945 și cunoscut abia la moartea scriitoarei, survenită un an și jumătate mai tîrziu, cînd a fost înregistrat și contrasemnat pentru autentificare de Simion Stoilov, ministrul României la Paris. Și așa cum se precizează în revista ,,Manuscriptum”, nr. 13/1973, testamentul acoperă 5 pagini cu un scris încă sigur și viguros, cu fraza clară, dovedind o uluitoare limpezime de spirit la cei peste 80 de ani pe care îi avea poeta. *** ,,Testamentul meu scris de mîna mea azi(,) 15 septembrie 1945, Paris, 7, Rue de Chaillot. Subsemnata Elena Văcărescu, în plenitudinea facultăților mele(,) doresc ca după moartea mea averea mea mobilă și imobilă situată în România și în Franța să se împartă în felul următor: Las ca legatară universală pe iubita mea vară Alexandra Fălcoyanu, cu care am trăit în cea mai bună armonie tot timpul vieții mele și care în cei șase

Regina Elisabeta (Carmen Sylva) și Elena Văcărescu

ani de grijă și de jale petrecuți în Franța (1939-1945) mi-a arătat un devotament și mi(-)a adus un ajutor fără pereche și pentru care din tot sufletul îi mulțumesc. Deși am fost adusă din cauza împrejurărilor nenorocite ale vieții mele să trăiesc departe de România(,) inima mea nu a încetat un singur moment de a bate pentru dînsa. Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutînd să strîng raporturile dintre Franța și România, Franța care a fost pentru mine a doua mea patrie și unde din fericire numele meu este și va fi simbolul al celor două popoare pe care le slăvesc. Mor în religia ortodoxă a părinților miei (sic!) și doresc să fiu îngropată lîngă mormintele lor, lîngă Părintele Poeziei Române Iancu Văcărescu, lîngă marele nostru Enăchitză (sic!) a cărui nedemnă urmașă am fost. Legatara mea universală Alexandra Fălcoyanu(,) care are dreptul de proprietate asupra tuturor publicațiunilor mele(,) va începe publicarea sau traducerea lor în limbile străine în momentul ce va crede că este propice. Mult iubitei mele suroră (sic!) Zoe Colonel Caribol(,) care prin admirabilul devotament de a păstra pămîntul străbunilor noștri Văcăresci (sic!) a cultivat singură moșia Văcăresci din județul Dîmbovitza(,) îi las uzufructul părței mele indiviză de pe moșie împreună cu Conacul și Parcul în întinderea sa. Eu și surora mea(,) în dorința noastră ca numele părinților și al iubitului meu cumnat Colonelul Caribol precum și al stărbunicilor noștrii (sic!) să fie amintiți generațiilor viitoare(,) am hotărît a lăsa Academiei Române nuda proprietate a părței mele indiviză a Conacului și Parcului în întinderea sa. Toată suprafața nudei proprietăți ce las Academiei Române în scopul și în condițiunile arătate mai sus este cu rezerva dreptului asupra subsolului sau asupra redevenței după cum va dispune legislațiunea română în momentul morței mele. Asupra acestui drept(,) surora mea Zoe Colonel Caribol va avea usufructul(,) iar la moartea iei (sic!) dreptul se va împărți în părți egale între verile (sic!) mele primare(:) Alexandra Fălcoyanu și Natalia General Darvary. Academia Română va crea o instituțiune culturală ce va purta numele: Fundațiunea Elena Văcărescu și Colonel și Zoe Caribol. În momentul decesului surorei mele(,) care este usufructoară(,) Academia Română va intra în deplina stăpînire a bunurilor specificate. Este bineînțeles că clausa aceasta(,) adică darul meu Academiei Române(,) va produce efect numai în cazul cînd surora mea Zoe Caribol va lega sau va dona Academiei Române ce l’altă (sic!) jumătate indiviză asupra acelorași bunuri. În cazul cînd fondațiunea prevăzută aici nu se va putea înfăptui(,) las Academiei Române acțiuni de Stat în valoare nominală de un milion lei 1.000.000 – din a (sic!) căror venit se va forma premiul Elena Văcărescu, ce se va da în fiecare an celei mai bune lucrări asupra familiei Văcărescu... Las Academiei de Științe Morale și Politice din Bucuresci (sic!) acțiuni de Stat în valoare nominală de un milion lei 1.000.000, din a căror venit se va forma Premiul Elena Văcărescu, ce se va da în fiecare an celei mai bune lucrări asupra organisărei internaționale (sic!) a păcei...”. În continuare, Elena Văcărescu a lăsat alte sume în lei, mai mari sau mai mici, personalului care a servit-o în locuința sa din Paris. O sumă importantă în franci a revenit și Bisericii române din Paris, pentru pomenirea sufletului scriitoarei și a părinților săi. Bisericii din Parcul Văcărești i-au revenit mai multe icoane și o sumă în numerar. Ca executor testamentar a fost desemnat Dumitru Negulescu, judecător la Înalta Curte Internațională de Justiție de la Haga, și vărul Elenei Văcărescu. În încheierea articolului nostru, iată finalul testamentului: ,,Cer ajutorul lui Dumnezeu pentru țară și pentru mult iubita mea suroră Zoe Colonel Caribol și în ceruri mă voi închina pentru România. Testamentul acesta a fost scris în întregime(,) semnat și datat de mine astăzi(,) 15 septembrie 1945(,) la Paris, 7 Rue de Chaillot. Elena Văcărescu”. PAUL SUDITU


RM

11

Vineri, 31 mai 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (21)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (10)

Faptul însă rămînea fapt: misiunea lui Hess nu mai constituia un secret; la 17 mai 1941, Winston Churchill i-a trimis preşedintelui Roosevelt următoarea telegramă: „Reprezentanţii Afacerilor Externe au avut trei întrevederi cu Hess. În cursul primei întrevederi, în noaptea de 11 spre 12 mai, Hess s-a arătat extrem de volubil şi a făcut declaraţii lungi, servindu-se şi de însemnări. În primul rînd, el a trecut în revistă relaţiile anglo-germane în cursul ultimelor trei decenii, căutînd să demonstreze că Germania a avut întotdeauna dreptate, pe cînd Anglia nu. În al doilea rînd şi-a exprimat în mod insistent convingerea cu privire la victoria germană pe care o vor asigura interacţiunea armelor submarine şi aeriene, moralul de neclintit al germanilor, coeziunea absolută a poporului condus de Hitler. În partea a treia a declaraţiilor lui, Hess a schiţat o serie de propuneri în vederea unui acord. Führerul, a declarat el, n-a nutrit niciodată vreun gînd rău în privinţa Imperiului britanic, care va rămîne intact, cu condiţia ca fostele colonii să fie înapoiate Germaniei, iar Reichul să aibă mînă liberă în Europa. Dar Hitler, a spus el, n-o să accepte să ducă tratative cu actualul guvern britanic. Mereu, aceeaşi veche invitaţie de a ne părăsi toţi prietenii ca să ne salvăm, provizoriu, în bună parte, pielea! Reprezentanţii Afacerilor Externe l-au întrebat dacă, cerînd să i se lase mînă liberă lui Hitler în Europa, îngloba Rusia în Europa sau în Asia. «În Asia», a răspuns el. Cu toate acestea, a adăugat el, Germania va avea cîteva cereri de formulat la adresa Rusiei şi va trebui să i se dea satisfacţie. El a dezminţit însă zvonurile conform cărora ar fi în curs de pregătire un atac împotriva Uniunii Sovietice. Impresia dominantă pe care o lasă Hess este că el e absolut convins de faptul că Germania va cîştiga războiul, dar că acest lucru va necesita foarte mult timp, costînd numeroase vieţi omeneşti şi distrugeri considerabile. Dacă el ar putea convinge poporul nostru că există o bază pentru un acord, pare să spună, s-ar putea pune capăt războiului, şi multe suferinţe inutile ar putea fi evitate.

La cea de-a doua întrevedere, din 14 mai, Hess a adăugat următoarele două puncte: 1. Oricare ar fi condiţiile de pace, Germania va trebui să-1 susţină pe Rachid Ali şi să obţină ca englezii să plece din Irak. 2. Războiul submarin va continua, cu colaborarea aviaţiei, pînă cînd se va înceta orice aprovizionare a insulelor noastre. În cazul cînd acestea capitulează, dar imperiul continuă lupta, blocada asupra Marii Britanii va fi menţinută, chiar dacă locuitorii ei ar trebui să moară de foame pînă la unul. La 15 mai a avut loc cea de-a treia întrevedere. Ea nu a adus nimic nou, în afara cîtorva observaţii destul de jignitoare la adresa ţării dumneavoastră şi a ajutorului pe care aţi fi în stare să ni-l acordaţi. Personal, am impresia că Hess nu e cîtuşi de puţin impresionat de ceea ce crede el că ştie în legătură cu noile dumneavoastră tipuri de avioane şi cu producţia dumneavoastră aeronautică. Hess pare sănătos, nu este exaltat şi nu prezintă nici unul din simptomele obişnuite ale nebuniei. Ideea escapadei, afirmă dînsul, îi aparţine întru totul, Hitler nu avea, pare-se, deloc cunoştinţă de ea. El spera, dacă ar fi să dăm crezare celor ce spune, să ia contact cu membrii unei «mişcări pentru pace» existente în Marea Britanie şi pe care el ar fi ajutat-o să izgonească actualul guvern. Dacă e sincer şi teafăr la minte, aceasta e o informaţie încurajatoare cu privire la stupiditatea Serviciilor de Informaţii germane. Se va bucura de un tratament bun, dar e de dorit ca presa să nu înceapă să brodeze un întreg roman în jurul persoanei şi în jurul aventurii lui. Nu trebuie să uităm că şi el e părtaş la toate mîrşăviile lui Hitler; e un criminal de război cu greutate, a cărui soartă va depinde în cele din urmă de hotarîrea guvernelor aliate. Domnule preşedinte, cele de mai sus sînt pentru informarea dumneavoastră personală. Aici, noi sîntem de părere că e mai bine să dăm frîu liber ziariştilor şi să-i ţinem pe nemţi în nesiguranţă. Prizonierii de război ofiţeri au fost foarte impresionaţi de această veste. Sînt sigur că se va crea multă nelinişte în rîndul forţelor

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (2)

I. Organizarea, conducerea și planificarea activității economico-sociale, în viziunea realizărilor științei și tehnicii contemporane (2)

C. Perfecționarea mecanismului economicofinanciar Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și sociale efectua analize multilaterale, organiza dezbateri, elabora studii și adopta măsuri cu privire la: a) căile și soluțiile eficiente pentru dezvoltarea, pe baza cuceririlor revoluției tehnico-științifice mondiale, a industriei, agriculturii, construcțiilor, transporturilor, a tuturor ramurilor economiei naționale și a sectoarelor vieții sociale, pe ansamblul țării și în profil teritorial, în scopul creșterii permanente a venitului național, sporirii bogăției naționale, ridicării nivelului de trai material și spiritual al întregii națiuni; b) folosirea cu maximum de eficiență a resurselor de energie, combustibil, materii prime și de muncă, valorificarea superioară a acestora, folosirea cu maximum de randament a capacităților de producție, îmbunătățirea calității produselor, reducerea cheltuielilor de producție, sporirea activității muncii sociale, creșterea eficienței în toate sectoarele de activitate; c) gospodărirea fondurilor materiale și bănești, în spiritul unui riguros regim de economii, reducerea continuă a costurilor, realizarea echilibrului fiananciar, monetar și valutar și întărirea monedei naționale;

d) fenomenele și procesele economico-sociale în contextul diviziunii interanționale a muncii, al tendințelor dezvoltării economice pe plan mondial; direcțiile, obiectivele și mijloacele necesare pentru extinderea schimburilor comerciale și a relațiilor de cooperare economică și tehnico-științifică cu alte state, creșterea contribuției comerțului exterior la dezvoltarea țării. Pe baza analizelor efectuate, Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale prezenta conducerii de stat propuneri privind dezvoltarea economico-socială a României. D. Perfecţionarea legislaţiei economice În înfăptuirea atribuţiilor sale, Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale îndeplinea funcţia de Cameră legislativă a statului. În această calitate: a) iniţia proiecte de legi în domeniul său de activitate, pe care le supunea, spre aprobare, Marii Adunări Naţionale; b) dezbătea şi aviza proiecte de legi privind dezvoltarea economică şi socială a ţării, iniţiate de alte organe, înainte de a fi supuse spre legiferare; c) asculta şi dezbătea rapoarte ale conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat sau obşteşti asupra activităţii acestor organe, precum şi ale preşedinţilor comitetelor executive ale consiliilor populare, asupra activităţii acestor consilii şi analiza modul în care organele respective înfăptuiau politica statului în domeniul economic şi social; d) organiza sondaje ale opiniei publice cu privire la principalele orientări ale dezvoltării economico-sociale

armate germane în legătură cu dezvăluirile pe care ar putea să le facă”. Hess fusese dus în Turnul Londrei: de acolo fusese transportat la Mytchett Place, în apropiere de Farnborough. Continua să pretindă o întrevedere cu un ministru din guvernul lui Churchill. Kirkpatrick încercase să-l convingă pe primul-ministru să-i dea satisfacţie prizonierului. Churchill însă nu putea să se hotărască s-o facă. Căci dacă ar fi acceptat, nu s-ar fi spus oare că duce pe ascuns tratative de pace cu Germania lui Hitler? Kirkpatrick insista: dar dacă Hess avea să facă vreo dezvăluire cu privire la intenţiile lui Hitler? În cele din urmă, Churchill îi ceru lordului-cancelar, sir John Simon, să stea de vorbă cu Hess. Condiţia principală: întrevederea avea să fie strict secretă. Se ştie cum s-a desfăşurat ea, din darea de seamă citită la procesul de la Nürnberg. Întrevederea a durat aproape trei ore. Hess i-a explicat lui sir John Simon că se gîndea să vină în Marea Britanie încă de pe vremea campaniei din Franţa, în 1940. – Fiind convins, aşa cum eram de altfel cu toţii, că vom învinge în cele din urmă Anglia, mai devreme sau mai tîrziu – dar în mod cert pînă la sfîrşit –, i-am spus führerului că ar trebui, fireşte, să-i cerem să ne restituie o serie de lucruri foarte importante – printre care flota comercială – care ne-au fost luate prin Tratatul de la Versailles. Führerul şi-a manifestat imediat dezacordul. Războiul, era el de părere, poate să se termine printr-o înţelegere; chiar dacă ieşi victorios, spunea el, nu poţi să impui condiţii prea dure unei ţări cu care doreşti să te înţelegi. M-am gîndit că, dacă Anglia ar şti acest lucru, ar putea ea însăşi să accepte un acord. A repetat apoi că zborul lui fusese „în mod formal influenţat de faptul că toţi conducătorii germani consideră că Anglia s-ar afla într-o situaţie desperată”. – Vreţi să spuneţi că ţara noastră va avea în viitor de suferit atacuri mai violente şi mai nimicitoare?, a întrebat sir John Simon. – Da – răspunse Hess, şi începu din nou să arate ce posibilităţi înspăimîntătoare avea arma submarină germană. – Aţi venit cu sau fără asentimentul führerului?, a întrebat sir John Simon. – Absolut fără asentimentul lui. (va urma) ALAIN DECAUX a ţării, precum şi la alte probleme care prezentau un interes deosebit pentru viitorul patriei; e) adopta, în concordanţă cu legile în vigoare, hotărîri obligatorii pentru toate organele de stat şi unităţile cu sarcini în domeniul său de activitate. Dezbaterea proiectelor de legi de către Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale se făcea pe baza raportului prezentat de organele iniţiatoare şi cu participarea reprezentanţilor principalelor organe centrale avizatoare. Proiectele de legi privind dezvoltarea economico-socială se supuneau aprobării Marii Adunări Naţionale numai cu avizul Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, după îmbunătăţirea proiectelor pe baza propunerilor acestuia. E. Organizare şi funcţionare (1) Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale era alcătuit din: a) membri ai consiliilor de conducere şi ai birourilor executive ale organelor naţionale de stat, subordonate Consiliului de Miniştri, şi ale celor cu caracter obştesc, cu funcţii de îndrumare şi control al activităţii din domeniile mari ale economiei şi vieţii sociale a ţării; b) membrii birourilor executive ale consiliilor de conducere din ministere şi alte organe centrale din structura executivă a Guvernului; c) muncitori şi ţărani care lucrau direct în unităţi productive, desemnaţi de consiliile oamenilor muncii din aceste unităţi, de adunările generale ale membrilor cooperatori şi de Comisia centrală a producătorilor agricoli din localităţile necooperativizate. Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale îşi desfăşura lucrările în sesiuni plenare şi în şedinţe pe secţiuni de specialitate, în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA


RM

Restanele i pierderile Centenarului (17) Statul romn i cultura naional (5) Schimbare bruscă de subiect Pentru episodul de azi al acestui serial era planificat un alt subiect. Doream să adîncesc studiul asupra monumentelor istorice aflate în suferință, unele ajungînd chiar pe cale de dispariție. Monumente istorice, alte obiective de patrimoniu (chiar dacă nu au căpătat, încă, acest statut privilegiat) – de pe întreg cuprinsul României – se află într-o stare de degradare înaintată, care le pune în pericol nu numai existența fizică, dar poate văduvi Istoria Țării de unele repere primordiale ale apariției, dezvoltării și existenței noastre ca Stat, în concernul global al lumii contemporane. Pentru a semnala aceste aspecte dureroase, în contextul în care, în Europa, a luat naștere un curent periculos pentru stabilitatea independenței statale, cred că nici un efort nu este prea mare, în raport cu potențialele pierderi. De aceea, vom continua să descoperim locuri din Țară – cunoscute sau mai puțin cunoscute – spre a le veni în ajutor. Astăzi, însă, vom aborda o altă direcție, cu toate că nici aceasta nu poate fi exclusă din perimetrul vast al patrimoniului național. Subiectul de față a fost declanșat brusc de nemaiîntîlnita întîmplare de la Oradea – aceea cu schimbarea amplasamentului statuii primului întregitor al celor trei Țări Românești – Voievodul Mihai Viteazul. Luînd la cunoștință de acest gest inoportun, la doar cîteva luni de la încheierea Anului Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 – generic sub arcul căruia am înscris acest serial – n-am putut rămîne indiferent. Chiar dacă nu ești istoric (apropo: sînt chiar istorici români care neagă faptul că Mihai Viteazul ar fi realizat vreo Unire – chiar vremelnică) și chiar dacă ai numai 7 clase primare, este imposibil să nu fi învățat despre Mihai Viteazul și despre anul magic 1600! Istoria României de azi s-ar fi scris cu altfel de capitole și paragrafe, ar fi avut și alte coperți dacă filele ei de glorie n-ar purta semnătura unor Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza și întrega pleiadă de corifei ai Marelui Act al Unirii de la 1 Decembrie 1918. De aceea,

Monumentul Răscoalei din 1907, înainte de demolare

Oradea – demolarea Istoriei cu macaraua inițiativa oficialităților bihoerene, de a schimba locul de amplasare a statuii Domnitorului Mihai Viteazul – chiar într-o conjunctură istoriografică motivată de un trecut istoric – constituie un gest pripit, care poate oferi prilejul unor interpretări politice grave, menite să tensioneze atmosfera din această parte de țară, unde trăiesc laolaltă mai multe naționalități. De la acestă premisă, apelînd la pagini de istorie – mai recentă sau mai îndepărtată – am pornit la proiectul articolului de față, spre a supune atenției cititorilor (și nu numai acestora) o suită de aspecte ce ne fac, dureros de acut, să ne întrebăm – cu mirare și consternare – de ce risipim și îngropăm Istoria României?

Circulația (și dispariția) în natură a statuilor Pentru că de acum încolo, pe spațiul acestui material, ne vom învîrti în jurul cuvîntului statuie, m-am gîndit să deschidem puțin Dicționarul și să citim definiția literară, dacă nu pentru o bază de plecare, măcar din pură curiozitate. Deci – Statuie: ,,Sculptură în ronde-bosse, care reprezintă în întregime un personaj (de obicei o personalitate), figuri alegorice etc”. Pentru că nu toți sîntem sculptori sau arhitecți, e bine să lămurim ce înseamnă și sintagma ,,ronde-bosse”. Citită ,,rodbos”, se traduce prin ,,Sculptură ale cărei forme evoluează în spațiu, neaderînd la nici o suprafață plană”. Pentru că vom întîlni și noțiunea de monument, nu strică să ne reamintim – Monument – ,,Operă de arhitectură sau de sculptură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile”. Să nu uitați verbul ,,a perpetua”! De-a lungul și de-a latul Țării – dovadă a luptelor de pe aceste meleaguri, și a celor care s-au jertfit pentru apărarea pămîntului sfînt, ori pentru imortalizarea unor evenimente deosebite, cu rol determinant în evoluția ulterioară a localității sau a Țării – oficialitățile vremii (dar și cetățenii) au înălțat, spre neuitarea acelor epoci, monumente și statui, obeliscuri, și au fixat plăci comemorative. Nu contează sub ce regimuri au avut loc aceste acțiuni onorabile, și nici unele componente ale vieții unora dintre personalitățile reprezentate prin aceste simboluri nu trebuie să dea naștere, în timp, la reacții adverse, care să ducă – așa cum vom vedea – la măsuri distructive, în total dezacord cu Istoria. La noi, însă, - ,,la noi, la români” – am mai spus-o, a funcționat, și funcționează, morbul ideii de demolare a vechiului, de a trece – la figurat – cu buretele peste Istorie, și la propriu – cu buldozerele peste tot ce poate fi dărîmat! S-a uitat de perpetuare, s-a uitat de generozitate, s-a uitat pînă și momentul evocat, moment cu o grea încărcătură istorică, mai ales pentru generațiile viitoare, cele care cunosc doar din cărți Istoria (dar, oare, o cunosc?). Pentru că exemplele constituie sarea și piperul oricărei metode analitice, voi

proceda în consecință, încercînd să mă limitez doar la unele cazuri cu impact major – istoric și emoțio­ nal – asupra unor grupuri mari de oameni. Cu ce să începem? Poate cu lipsa din peisajul bucureștean – după schimbarea de regim de după 23 August 1944 – a statuilor a doi oameni care au condus ani buni destinele României: Carol I, respectiv Ion I. C. Brătianu. În plin centrul Capitalei (în prezent, statuia lui Carol I a revenit în fața fostului Palat Regal – noua realizare a lui Florin Codre), cei doi oameni de stat n-au fost văzuți cu ochi buni de noul regim, statuile lor fiind îndepărtate, spre marea nemulțumire a cetățenilor care îi cunoscuseră în viață, chiar dacă unor români amintirea fostului prim-ministru și șef al PNL, Ion I. C. Brătianu, nu le invoca cine știe ce mare plăcere. Oricum, nu prin demolarea unei statui se distruge mitul unui politician. Doar Istoria este cea care îl așează pe fiecare pe treapta pe care o merită, și în fila de carte pe care a scris-o cît a trăit. După 1989, acționează arma răzbunării – un nou regim la putere – o nouă concepție politică, și o nouă abordare a respectului față de înaintași, reprezentați prin aceste statui și monumente. Au dispărut statuile lui Stalin (din fața Parcului Herăstrău) și Lenin (de pe soclul din fața Casei Scînteii). Din acest punct de vedere, nu e nici o pagubă – cei doi erau fiii unei puteri străine, de la care România a avut de multe ori de suferit, mai ales că în Rusia sînt și astăzi reprezentați prin statui și monumente, în foarte multe localități! Avîntul democratic, însă, n-a făcut deosebire între rău și bun, între partea neagră a activității unui om politic și partea luminoasă a ceea ce a făcut. Așa a fost cazul în mai multe situații în care demolarea a pus operele de artă la pămînt, le-a ascuns sau le-a demonizat, un Guvern post decembrist inventînd o lege antiromânească, în care Statul te pedepsește dacă aduci în discuție rolul și figura unor oameni de stat, a unor politicieni, sau - și mai bizar – a unor oameni de artă și cultură. În acest amalgam de derută națională, în care instinctul primar domină Legile Istoriei și bunuluisimț, intră Mareșalul Ion Antonescu, Dr. Petru Groza, Adrian Păunescu (ca persoane fizice); Monumentul Răscoalei de la 1907, mai multe plăci memoriale, legate de locurile din București și din Țară, în care s-au desfășurat manifestații și greve muncitorești, în perioada interbelică, și unde – în urma intervențiilor în forță ale unităților de represiune - au murit zeci de muncitori, poate bunicii acelora de azi care au făcut să dispară aceste amintiri. Nu avem destul spațiu tipografic la dispoziție, pentru a motiva judecata de mai sus, în spiritul faptelor reale reținute de istoriografia românească – nu cea de conjunctură, ci istoriografia nepărtinitoare, care se adapă de la sursa istorică primară, fără a ne lăsa atinși de un fel de aceanopsie politică. Doar pentru întărirea anamnezei configurate pînă acum, nu pot să nu ofer măcar două

Piața Unirii – locul unde trebuie să rămînă statuia


Statuia lui Petru Groza

Grupul statuar de la Sfîntu Gheorghe-Covasna justificări, chiar dacă zeloșii ,,antimarxiști” vor prinde curaj și vor începe să chițăie.

Monumentul Răscoalei de la 1907 Ce reprezenta acest monument, opera sculptorului Naum Corcescu, amplasat în Piața Obor, din Capitală? Acest monument nu era altceva decît amintirea miilor de țărani împușcați în primăvara lui 1907, pentru că au avut curajul – după secole de suferință și umilințe – să ridice glasul, cerînd condiții omenești de viață, traduse în îndulcirea oarecum a exploatării moșierești. Pămîntul – mama și tatăl țăranului – crea discrepanțe uluitoare, care nu mai puteau continua – 68.832 de țărani posedau mai puțin de o jumătate de ha de pămînt; 81.039 țărani aveau între o jumătate și un ha.: 147.900 - între 1-2 ha, iar 131.630 –între 2-3 ha. În afara acestora, 300.000 de gospodării țărănești (23,86%) din totalul proprietăților țărănești erau complet lipsite de pămînt. În aceste condiții generale, acutizate de înăsprirea exploatării arendașilor, cea mai mare mișcare țărănească din istoria modernă a României s-a declanșat la Flămînzi, în Moldova, la 8/21 februarie 1907, amploarea răscoalei cuprinzînd, foarte repede, Muntenia și Oltenia. Guvernele de la conducere (George Gr. Cantacuzino – Consevatori) – demisionat la 12 martie 1907 – apoi Guvernul liberal, condus de Dimitrie A. Sturdza, după 12 martie 1907, au răspuns cu gloanțe și cu tunuri asupra mulțimii și a satelor răsculate. Dacă aceasta a fost situația din teren, vă întreb: nu avem voie, ca popor, ca urmași ai țăranilor împușcați de către alți țărani (fiii lor din armată), să le pomenim jertfa eroică printr-un semn distinct, care, de data aceasta, era un falnic monument? Dacă răspunsul este NU, înseamnă că ne renegăm trecutul și facem ceva pe vatra noastră strămoșească! Ce idiot de politruc, îndoctrinat cu otrava antiromânismului, nu a putut să doarmă în pat, lîngă consoartă, și să-și bea cafeaua de dimineață, fiindcă-i stătea-n gît Monumentul din Piața Obor? Îi dădeau insomnii cele două personaje create de artist: un țăran desculț, cu mîinile legate în lanțuri, căzut cu fața-n țărînă, ca urmare a represaliilor, sau cel de-al doilea personaj – semnificînd dîrzenia în luptă și hotărîrea de a nu se mai lăsa călcat în picioare, într-un gest amenințător, cu pumnul ridicat? Tot pentru necitiți și idioți: Răscoala țăranilor de la 1907 nu este o invenție a comuniștilor! Aceasta s-a petrecut aievea – documente autentice (și relatări ale presei străine), alături de mii de volume și tratate, din acele vremuri, consemnează faptele ca atare. Iată ce scria, la noi, ziarul ,,Adevărul”, din 28 februarie 1907, pe pagina întîi, sub titlul „Răscoalele țărănești”: ,,De ce s-au răsculat țăranii? Sînt diferite cauze. Unii vor înclina a spune că numai ațîțările de tot felul se datorește că țărănimea blîndă și supusă se răzvrătește. Adevărul îl vor nimeri însă aceia care vor spune că aceste ațîțări ar fi rămas fără efect dacă n-ar fi căzut pe un teren pricinos: țărănimii noastre i-a ajuns cuțitul la os”. Quod erat demonstrandum. Pentru o și mai mare autenticitate, vizitați Muzeul Răscoalei de la 1907, din comuna în care s-a aprins vîlvătaia – Flămînzi...

Din anul 1971, în scuarul de pe Bulevardul Eroilor, în apropierea Institutului de medicină și farmacie, se afla o statuie din bronz, realizată de cunoscutul artist plastic Romulus Ladea, într-o atitudine impunătoare. Era statuia care îl reprezenta pe dr. Petru Groza – om care a îndeplinit importante funcții în regimul comunist – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, apoi președinte al aceluiași Consiliu, Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Veniți la putere, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, chiar unii nomenclaturiști crescuți sub pulpana largă a dr. Petru Groza, i-au demolat statuia învățătorului lor, demonstrînd că sînt niște epigoni acefali. De ce sînt fără cap? Pur și simplu, pentru că nu cunosc Istoria, astfel i-ar mai fi ridicat o statuie tovarășului Groza! Iată cîteva repere din viața și activitatea fostului om politic și de stat Petru Groza, care ne aduc în față o personalitate implicată pozitiv în viața Țării, în perioade de cotitură ale devenirii noastre – politice și istorice: între 1919 și 1927 a fost ales de șase ori deputat în Parlament; a fost ministru în guvernele prezidate de generalul Al. Averescu (1920-1921, 1926-1927); în anul 1933 a creat organizația ,,Frontul Plugarilor” – organizație politică de masă a țărănimii din România cu care s-a alăturat forțelor patriotice românești care luptau împotriva fascismului, faptă ce i-a adus o condamnare cu închisoare. Așa stînd lucrurile, din ce rezidă cauza demolării statuii dr. Petru Groza, unul dintre primii oameni politici pe care i-a dat România Mare, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918? Poate doar regaliștii înrăiți (îi știți dumneavoastră – cei cu hîrtia igienică de la televizor!), care nu pot uita participarea directă a lui Petru Groza – la 30 decembrie 1947 – la actul de abdicare a regelui Mihai, punînd capăt dinastiei monarhice în țara noastră. Pentru cine nu agrează acest act politic, am două amendamente: 1. Dacă nu era Petru Groza lîngă Gheorghe Gheorghiu Dej, în acel decembrie 1947, și ar fi fost alt politician român, Istoria tot așa s-ar fi scris; 2. România nu a fost singura țară din zonă care a impus abdicarea unui rege – situația politică de după cel de-al doilea război mondial impunînd asemenea schimbări în mai multe țări europene. Acestea sînt instrumentele istoriografiei româ­ nești cu care trebuie să operăm în cîmpul mișcător al Istoriei: date, fapte, întîmplări, conjuncturi, extrapolări, interpretări. Punînd aceste ,,ingre­ diente” în creuzetul Istoriei, chiar dacă nu toate paginile cărții cu amintiri sînt imaculate – în cele două cazuri analizate – verdictul ce se impune ar

Statuia lui Petru Groza înainte de 1990

însemna repararea greșelilor și reinstalarea acestor două simboluri, astfel: Monumentul Răscoalei de la 1907 – în fața Muzeului Țăranului Român; statuia lui Petru Groza – în Piața Victoriei, în fața clădirii Guvernului României. În Istorie, uneori, Dreptatea vine cu întîrziere față de graficul vieții cotidiene...

Mihai Viteazul – persona non grata la Oradea! Dacă îndepărtarea unor însemne istorice din locurile în care fuseseră amplasate în anii comunismului poate fi pusă și pe seama valului revoluționar ce a bîntuit societatea românească după decembrie 1989, pe cînd societatea, bulversată, era pradă unor minți înfierbîntate, precum Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dincă Gogoșaru, Teodor Mărieș, și altora, care se și vedeau în locul lui Ceaușescu, realitatea anului 2019 vine să răstoar­ ne toate filozofiile emancipării unei colectivități umane. Drama statuii Voievodului Mihai Viteazul, de la Oradea, mutată de pe locul inițial, unde trona datorată inițiativei unui grup de ardeleni patrioți (avînd toate aprobările necesare), a stîrnit un val de revoltă la nivel național, fiind greu de înțeles și de acceptat acest gest mizerabil al administrației locale, în frunte cu primarul PNL-ist, Ilie Bolojan, și, bineînțeles, cu complicitatea Ministerului Cul­ turii și Identității Naționale! Să fie clar – justificarea că în acel loc va fi instalată statuia regelui Ferdinand – nu este decît o stratagemă de adormit vigilența poporului. Nu știm de la cine a pornit acest act, care poate fi asemuit cu un act de trădare națională, oarecum la comanda UDMR-ului, care întreprinde orice formă de strategie pentru visul premergător stăpînirii Transilvaniei – distrugerea simbolurilor românești, mai ales a acelor care sînt legate nemijlocit de acest areal, cum este și cazul lui Mihai Viteazul – primul unificator al României Mari. În acest caz, în orbirea lor față de tot ceea ce poartă pecetea naționalismului și patrotismului de sorginte românească, și împinși de o ură sinucigașă, provoacă greșeli impardonabile, erori care le decapitează, pe loc, orice încercare de justificare, cum este și în situația discutată. Deci: 1. Statuia Voievodului Mihai Viteazul era instalată în centrul municipiului Oradea, în Piața Unirii – îngemănînd, astfel, precum o legătură de unire, evenimentele de la 1600 și 1918, cu numele celui ce a înfăptuit, cel dintîi, acest mare act istoric – UNIREA!; 2. În locul acesteia va fi montată statuia regelui Ferdinand; 3. În Oradea există Piața Regele Ferdinand; 4. Întrebare – de ce nu poate fi instalată statuia lui Ferdinand în piața care-i poartă numele?; 5. De ce s-a operat această mișcare, ca o mare și rușinoasă mistificare a Istoriei – creînd premisele dispariției statuii Viteazului – cînd problema se putea tranșa în modul cel mai corect cu putință (și cel mai ușor de rezolvat), așa cum vă arătam mai sus? Punem întrebări, dar cui să le punem? Pe cine îl mai doare inima în țara aceasta de dispariția unei statui, fie ea și a nemuritorului Mihai Viteazul? Astăzi, la Oradea, e mai rău ca la Sfîntu Gheorghe, în inima ungurimii din România. Cel puțin aici, unde tartor este primarul Arpad, n-au îndrăznit să-l decapiteze a doua oară pe Mihai Viteazul, din grupul statuar din fața Prefecturii și a Consiliului Județean. I-au ridicat doar un deal cu iarbă în față, pentru a încerca opturarea vederii! Totuși, lăsîndu-i la o parte pe trădătorii de la Oradea, nu putem închide ochii și gura, și facem acest apel – Domnilor și Doamnelor: Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Valer Daniel Breaz, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Ludovic Orban, Victor Ponta, Traian Băsescu, Dan Barna, mai lăsați dracului scîrboasa asta de campanie electorală, și implicați-vă în rezolvarea problemei de la Oradea! Voi ce nație sînteți de-l trimiteți la topit pe Mihai Viteazul? Cumva sînteți de-ai domnului Erdogan, și nu știm noi? Gîndesc că turcii (după cîtă bătaie le-a tras Mihai Viteazul), să-i poarte ranchiună și să-l arunce în Dunăre... (va urma) GEO CIOLCAN


14

Vineri, 31 mai 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Ieșirea din Matrix (urmare din pag. 1) Deci, despre ce vorbim? Despre dragostea față de tradițiile meleagurilor unde te-ai născut. Este vorba despre apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale. Evident, ca să fie în ton cu statutul de colonie al românilor, cineva a avut grijă să insereze sintagma ,,uneori exagerată”. O expresie inutilă, astfel încît orice trădător să se lege de ea, în cazul în care cineva, un patriot român, așa cum a fost Corneliu Vadim Tudor, ar avea curajul să se ridice din genunchi. Și, mai zic academicienii care au conceput acest DEX, o ,,tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni”. Deci, din trei cuvinte, Academia Română, că despre ea este vorba, a demonetizat termenul de naționalist, din proprie inițiativă. Mă mir că nu a adăugat ,,exagerat” și în dreptul dragostei față de specificul tradițiilor propriei națiuni, dar sînt sigur că este o chestiune de timp pînă cînd o să apară și acolo acest indescriptibil și total antiromân termen. Mergem mai departe și citim că naționalismul este o ideologie derivată din conceptul de națiune, care a contribuit, în sec. XVIII – XX, la cristalizarea conștiinței naționale și la fomarea națiunilor și statelor naționale. Păi, cam așa a fost, coloniile au început pe atunci să își dorească să devină state, să fie independente, și au luptat pentru libertatea lor. Uite că țările care colonizau au pierdut, imperiile - fie că erau ele imense sau mai mici - au învățat din experiența anilor trecuți, așa că acum au grijă ca actualele colonii, așa cum este România, să nu mai aibă curajul să își dorească să redevină state, locuitorii lor să fie spălați pe creiere, iar ideea de naționalist să fie atît de distrusă, încît lumea să devină o seră imensă, o cultură de legume, fără reacție, fără nici un fel de dorință de a reprezenta ceva. Precum legumele, așa sînt și românii acum. Stau, înghit pe nemestecate tot ce li se livrează și se bucură cînd razele soarelui occidental îi mîngîie pe creștet. Asta e România începutului de mileniu, o eră nefastă, începutul sfîrșitului națiunii, întoar­ cerea la ceea ce am fost cîndva, o colonie condusă de fanarioți, suptă de resurse. Deci, cam asta e cu definiția naționalismului. Cea impusă de Academia (anti)Română, pentru că Dicționarul Explicativ al Limbii Române realizat de această instituție este validat, poate prea exagerat de validat. Dacă românul își dorește prosperitatea nați­ unii și iubește țara în care s-a născut, înseamnă că este naționalist. Dacă dorește ca resursele țării, fie că sînt ele naturale, de capital, spirituale, religioase, intelectuale, educaționale, să fie bine păstrate, conservate, cultivate, este naționalist. Dacă dorește ca învățămîntul să fie unul real și benefic, dacă dorește ca propriul copil să nu plece aiurea prin lume, la spălat vase în afară, ci să crească și să își întemeieze o familie aici, în România, este naționalist. Dacă nu acceptă să își vîndă sufletul alături de alți trădători, și se luptă pentru valorile în care crede cu adevărat, acel român este naționalist. Dacă își dorește ca țara lui să fie bogată, să fie prosperă, înseamnă că este naționalist. Unde este exagerarea aici, în aceste cuvinte? Unde greșim noi, cînd avem aceste valori, identice cu cele ale liderilor europeni? Priviți conducătorii Europei, mai ales pe cei din vestul continentului, ei sînt naționaliști din născare, sînt poate extrem de naționaliști. TOȚI! Fie că este vorba de Merkel, fie că este vorba de

Macron, fie că este vorba de Trump. Toți gîndesc în favoarea propriilor națiuni și nu este nimic exagerat în ce fac. Ei au drept obiectiv atragerea fondurilor la bugetul statului, aducerea de prosperitate cetățenilor lor, aducerea de profit elitelor, companiilor lor, fie că fac acest lucru în politica internă, fie, în special, în cea externă. Olanda nu ne dă voie să fim în spațiul Schengen. Păi, sigur că nu, pentru că astfel îi sînt lezate propriile interese, iar profitul ei o să se diminueze. Germania își impune punctul de vedere în multe țări din Est. Companiile nemțești vînd puternic în România, așa cum vînd cam peste tot, inclusiv în Rusia. Nu îi interesează, nu au mamă, nu au tată. Sînt naționaliști pînă în măduva oaselor. Așa cum sînt și francezii, așa sînt și olandezii, și americanii, toți. Tot acest conglomerat capitalist, care începe să se ciocnească tot mai puternic în piață, se numește ,,naționalism liberal”. Ei nu sînt decît la nivel declarativ, și pentru urechile proștilor care îi cred, ,,proeuropeni” „globaliști” și oameni de bine pentru națiuni. În fapt, ei sînt naționaliști, sînt apreciați în țările lor și votați pentru a atrage bogăție propriilor națiuni. Idioțeniile pe care le declară ei – pe care trepădușii de la București, fie că sînt din PNL, USR, PSD sau ALDE, le iau de bune - sînt pentru proștii care îi ascultă. Problema este că piesele lor de sprijin, canalele mediatice, au devenit antene de retransmitere a mesajului atît de puternice, încît omul simplu a încetat să mai gîndească singur, a încetat să mai fie român și s-a alăturat turmei. Cei care se împotrivesc, care nu vor să cedeze, sînt ori izolați, dacă sînt oameni simpli și fără forță asupra Sistemului, ori distruși mediatic sau băgați la închisoare, dacă reprezintă o amenințare. Voi, cei care acum sînteți contemporani cu cîntecul de lebădă al poporului român, vreau să vă uitați la cum a fost ,,executat” mediatic și la modul în care a fost izolat Corneliu Vadim Tudor, cum a fost blamat Adrian Păunescu, dar și alții. Ei nu puteau să fie atacați în Justiție datorită moralității ireproșabile, au fost atît de mult tocați de tot ce înseamnă canal media, odată cu venirea la putere a lui Traian Băsescu, cel mai mare bandit și trădător, nedovedit încă, al națiunii române. De ce oare naționaliștii europeni, pentru că asta sînt cei care conduc Europa, nu își doresc ca spiritul național să renască în România? Pentru simplul motiv că nu doresc să piardă colonia care s-a predat fără să se tragă nici măcar un glonț. Nu vor să mai piardă bogăția României, așa cum, în general, nu mai doresc să piardă. Și pentru ca totul să fie adus la un numitor comun, partidele naționaliste care doresc să redevină puternice în Europa și să salveze valorile și tradițiile țărilor europene, sînt numite ,,fasciste” pentru că pînă și ele încep să realizeze că pierd teren. Ungaria este prima țară est-europeană care începe să realizeze că a fi naționalist este un lucru bun. Polonia la fel, chiar dacă lucrurile încă nu s-au tranșat încă la Varșovia. Țările care au cedat rapid și fără luptă, precum România, bîjbîie de colo-colo, prin subteranul Europei, fără să își recapete onoarea, verticalitatea și o minimă politică externă, tocmai pentru că partidele naționaliste autentice nu există pe plan local. Pentru că însuși naționalismul nu mai este respectat și înțeles, pentru că turma celor care nu mai gîndesc și validează ce li se impune la TV este din ce în ce mai numeroasă. Nu mai există nici un fel de reper, nici o valoare care să adune la un loc pe cei care iubesc cu adevărat România. Cel puțin,

nu în spațiul public, pentru că sînt conștient că în țara noastră există o masă mare de români care doresc să fie respectați și să fie priviți cu prețuire în lume, nu doar în Europa. Îmi amintesc de replica lui Jurjac (George Enescu), înainte de a pleca la Viena, în care o întreba pe mama lui dacă e bine să spună că este român celor de acolo, de teamă că ei vor înțelege că el se laudă. Uitați, dragi români, unde eram atunci și uitați, analizați și priviți în jur, să vedem unde sîntem acum. Nu doar că a fi român nu mai este un motiv ,,de laudă”, ci am ajuns paria Europei, în mai puțin de 30 de ani. Să ne felicităm? Cui îi datorăm această ,,cinste”? Pe cine să acuzăm, pe cine să lăudăm? Pe cine să punem la zid? De ce să ne fie rușine, de ce să tăcem, de ce să nu zicem răspicat că naționalismul reprezintă cheia care deschide, cu adevărat, poarta elibe­ rării economice, a independenței? Aceasta este calea prosperității națiunii tale, este drumul spre bogăția reală a României, nici pe departe fundătura despre care îți vorbesc falși profeți mediatici din televizoare. Așa cum spunea cel pe care poporul l-a numit Tribunul, ,,este prea mult pentru o națiune să moară și de foame și de rușine”, cuvinte de un adevăr dureros. Este prea mult pentru noi, românii, să fim și sărăciți și furați de resurse, să fim umiliți și furați de istorie și poate și de geografie, și să nu facem acel pas decisiv pentru a stopa această cădere. Poate că este prea tîrziu, poate că șansa României de a redeveni stat, a fost pierdută. Poate că însăși națiunea se va dizolva în propria ei necunoaștere și nesimțire. Poate. Eu sper ca cei care își doresc să trăiască într-o țară liberă, bogată și independentă, nu într-o colonie, să iasă din umbra în care s-au autoexilat, și să lupte. Iar primul pas în această luptă, în acest război al minților, al caracterelor, este doar un dialog cu ei înșiși, în care să își ofere răspunsuri corecte, reale, dar și ieșirea completă din zona lor de confort. Dacă nu o fac pentru ei, măcar să o facă pentru viitorul copiilor lor. Naționalismul românesc trebuie să fie inclus în ADN-ul poporului, astfel încît cei care vor ajunge să conducă țara asta, să știe exact ce au de făcut, și să nu trădeze sau să fure, să nu își ia comisioane și să nu ucidă viitorul acestei națiuni, așa cum au făcut toți cei care s-au perindat pe la putere, începînd cu 23 decembrie 1989. Comunismul nu este o opțiune. Naționalismul de tip liberal, autentic și luminat, este! Și acest lucru trebuie să fie privit serios de tînăra generație, de cei care ies acum de pe băncile școlilor, de pe băncile facultăților. Ei trebuie să impună acest mod de a face bani, de a face politică. Naționalismul liberal a făcut România Mare. Tot acest mod de gîndire, acest curent pe care tinerii trebuie să-l readucă în prim plan, va reda independența si bunăstarea națiunii. Fie că are să fie acum, fie că are să fie peste 100 de ani. Nu uitați, voi cei care încă mai aveți îndoieli, că cel mai mare pericol pentru cei care acum conduc România, și nu ne referim aici la papițoii de politicieni români, este ca sentimentul naționalist să renască pe aceste plaiuri. Pentru ei ar fi un dezastru, ar fi finalul unui furt care a început acum trei decenii. Naționalismul este cea mai mare sperietoare și, din acest motiv, vor continua să-l demonetizeze, să îi izoleze pe cei care simt românește, prin mass-media cumpărată de ei, prin televiziunile lor, prin paginile lor de Internet, prin politicienii lor. Ei nu vor ca tu, române, să gîndești. Ei te vor o resursă, o baterie, o legumă. Îți dorești să trăiești așa? E timpul să ieșim din Matrix, e timpul să contăm!


RM

15

Vineri, 31 mai 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei De ce sîntem așa cum sîntem Motto: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea.” (I. L. Caragiale) Ne aflăm în România, stat european. Amănunt care, de cele mai multe ori, ar putea trece neobservat. La treizeci de ani de la sîngeroasa cîștigare a dreptului la democrația adevărată, pentru un observator mai puțin atent ne-am putea afla, încă, în oricare dintre țările bătute de Dumnezeu care populează imensa așa zisă lume a treia. La fel ca acolo, bogățiile (atîtea cîte ne-au mai rămas) nu ne mai aparțin, nu avem decît urme vagi de industrie, agricultura este pe sponci, economia moare sufocată lent (sugrumată cu încrîncenarea unui Boa constructor) de coloșii economici internaționali, sistemul bancar este în cvasitotalitatea sa străin, producem puțin și exportăm doar materie primă, importăm aproape tot ce avem nevoie - de la ouăle din tigaie pînă la tehnică militară. Trăim, practic, de la o zi la alta. Știu ce veți spune. Veți susține că sîntem totuși o țară europeană și nu una tribală rătăcită în savana africană, pierdută în jungla sud-americană sau înecată periodic de musonul care își face de cap prin Asia de Sud-Est. Veți spune că sîntem, totodată, membri cu drepturi depline ai prosperei Uniuni Europene (care, conform statisticilor, reprezintă „prima putere economică mondială”) și facem parte integrantă din N.A.T.O., cea mai puternică alianță militară de pe glob. Și nu greșiți. Așa este! Atunci de ce ne zvîrcolim în această situație disperată? Cine este vinovatul? Răspunsul este simplu. Un L.M.C. (la mintea cocoșului), cum ar fi spus regretatul meu profesor de Teoria mecanismelor. Noi sîntem așa cum sîntem pentru că simpla apartenență la o puternică asociație economică nu înseamnă, practic, mai nimic. Pentru că, aflîndu-te scriptic acolo, nu vei fi în mod automat bogat și respectat. Sîntem așa cum sîntem pentru că nu am ținut cont de cîteva aspecte extrem de la îndemînă pentru oricare stat care se respectă: - Nu am realizat (sau nu vrut să știm) că definitorii pentru viitorul țării intrate într-o alianță sînt clauzele inițiale, acelea în baza cărora ai fost acceptat acolo, în acel cerc select. - Nu am priceput (sau nu am dorit să înțelegem) cît de mult vor conta condițiile puse inițial, împreună cu cît de mult reușești să te faci respectat zi de zi în noua ta comunitate și cu cît ai fost dispus să cedezi din drepturile tale firești. Iar dacă le-ai cedat, cu ce scop ai făcut-o. La cele de mai sus se adaugă și faptul că, trimițînd la forul de conducere al alianței politico-economice tot felul de nulități, nu ne-a păsat de modul în care vom fi mai apoi reprezentați în acea

Fiecare pasăre pe limba ei piere (1) Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU Cu aproape cinci ani în urmă, cînd dictatorul comunist Traian Băsescu se pregătea să spele putina de la Palatul Cotroceni, românii nădăjduiau că din clipa în care cetățeanul veșnic turmentat va închide el însuși ușa în urma sa, și nu omul care apăsase zece ani pe clanță, într-un gest de servitute nemeritată, calvarul lor va lua sfîrșit. O asemenea speranță era întărită și de noul venit de la urne și de prin tainice unghere europene – Klaus Werner Iohannis – care, urcînd spre supremul fotoliu al României, pe o monumentală scară, încă înmiresmată cu damful de whisky al predecesorului său, promitea că va fi un alt fel de președinte. Odată cu expirarea celui de al doilea mandat prezidențial al nevolnicului Băsescu, pregătit în mod fraudulos de făurarii și gardienii statului paralel – George Maior, Florian Coldea și Laura Codruța Kövesi – în suflageria-popotă a generalului Oprea, fost responsabil cu izmenele și cămășile trupelor terestre, dar și cu doctoratele sereiștilor, din prim-planul vieții noastre politice dispărea unul din ultimii staliniști autohtoni; scăpam, în sfîrșit, de un personaj malefic, mai detestabil decît foștii activiști de odinioară, Ana Pauker, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Vasile Luca, profund blamați pînă și de PCR. Românii se despărțeau fără nici un regret de cel mai mare mafiot al nației, care, spre orice punct cardinal al țării își îndrepta privirea, găsea întotdeauna ceva de șterpelit. Așa a prăduit Flota maritimă a țării, așa a pus mîna pe moșia de la Nana, ajutat de primarul local și de ,,costaricana” Elena Udrea din Pleșcoi, precum și pe unele imobile și terenuri intravilane, ca să nu amintim decît cîteva din tunurile pe care Traian Băsescu le-a dat asupra țării. Rău și răzbunător, întocmai ca străbunul său Genghis-han, tătarul Traian Băsescu i-a trimis după gratii pe fostul premier Adrian Năstase, pe profesorul

asociere de către cei care au ajuns acolo tocmai pentru a ne apăra interesele… Ați văzut. Ca un făcut, în cazul României mai nimic din cele de mai sus nu s-a potrivit. Nu ne-am bătut pentru a obține un statut respectabil. Practic, exact ca în cazul străduințelor habotnicilor să ajungă la sfintele moaște (obicei atît de obișnuit în zilele de azi), ne-am tîrît în genunchi spre U.E. cu speranța că vom fi acceptați cîndva în ceea ce consideram a fi raiul. Încremeniți și din punct de vedere politic în acea poziție de prosternare, n-am pus niciun fel de condiții. Am fost imediat de acord (ba chiar ne-am simțit milostiviți) să ne distrugem cu mîna noastră propria infrastructură economică și am acceptat cu ochii închiși o altă largă serie de „propuneri” care, în mod evident și pentru un școlar, distrugeau în mod planificat întreaga economie. Mai țineți minte entuziasmul cu care „privatizam” orice instituție care producea cîte ceva? Vă amintiți cum am vîndut, exuberant, cu vîntul suflîndu-ne în plete dinspre Bruxelles, sute de unități economice viabile, valorînd fiecare zeci de milioane, pentru un singur dolar? Nu-i așa că acum, privind retrospectiv, pare de neînțeles cum cu aceeași larghețe criminală ne-am grăbit a ne ceda resursele naturale sau cum, crezînd că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, ne-am complăcut în a transforma țara aceasta care exporta din plin pînă în cele mai îndepărtate cotloane ale lumii într-o jalnică și neputincioasă piață de desfacere pentru surplusul produselor altora, ale nobililor noștri parteneri? Ieșiți parcă de sub dărîmături în pielea goală, după cutremurul social care a distrus comunismul în această parte a lumii, am privit cu jind spre bogații Europei. Păreau perfecți. Aproape disperați, după decenii de izolare, neam dorit mai mult decît orice să stăm la aceeași masă cu ei și orbiți de această pornire nu am observat capcanele mari cît casa ascunse sub promisiunile lor generoase. Am căzut direct în ele și, culmea, ni s-a părut superb. Aproape firesc, întrucît în astfel de vremuri apar lichelele precum ciupercile după o ploaie de vară, în schimbul unor șpăgi menite să îmbogățească o întreagă clasă politică lacomă și slugarnică țara a început să fie furată și vîndută bucată cu bucată. Urmarea? „Cumpărătorii” ne detestă. O simțim cu toții. Sîntem considerați hoții și cerșetorii Europei. Fiindcă noi nu ne respectăm, sîntem tratați ca ființe inferioare. Nimeni, și mai ales cei care au profitat din plin de naivitatea și parșivenia noastră, nu ne ia în considerare atunci cînd se discută aspecte serioase ale viitorului Europei, ale viitorului nostru. De cele mai multe ori ni se zîmbește politicos în

față dar, în fapt, sîntem disprețuiți. Mai mult, ori de cîte ori încercăm a pretinde că avem drepturi egale cu ceilalți, sîntem trași de mînecă și înjurați printre dinți: „Gura! Ar trebui să ne mulțumiți că, deși erați în fundul gol și nu meritați o asemenea onoare, v-am acceptat între noi!”. Un astfel de raționament, încurajat de comportamentul nostru de slugă prea plecată, explică ieșirile de Vătaf al României din partea unui mitocan ca Timmermans sau impertinența de bădăran a primului-ministru olandez Mark Rutte. Pare de neconceput dar, după trei decenii de evidente dovezi, continuăm să ne gudurăm, lipsindu-ne înțelepciunea de a înțelege că în momentul în care vom fi secați și nu vom mai prezenta vreun interes pentru acești coloniști ai Secolului al XXI-lea, fără pic de milă, vom fi împinși spre lada de gunoi a Istoriei. Vreți să aflați vinovații acestei stări de fapt? Nu-i căutați în altă parte. Ei sînt aici. Îi avem în fruntea bucatelor. Noi i-am ales, „democratic”! Și, fără nicio îndoială, îi vom alege iarăși. Deci, atîta vreme cît nu ne vom schimba mentalitățile, nu mai căutați. Ei, vinovații, sîntem noi! Citeam de curînd ce le spusese inegalabilul I. L. Caragiale prietenilor săi atunci cînd se hotărîse să părăsească definitiv România: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”. Pentru ca, peste ani, să îi scrie amicului Vlahuță care tot insista să se reîntoarcă acasă: „Pentru ce? Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare? Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atîta tot […] N-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iară munca şi talentul, vicii demne de compătimit”. Și, citind aceste cuvinte, mie, trăitor în țara asta care se numește România, țară reîntoarsă parcă pe vremea lui Caragiale, nu mi-a fost greu să-i înțeleg pe cei care, văzînd că sîntem așa cum sîntem și sătui să caute explicații pentru ce sîntem așa cum sîntem, iau drumul bejaniei. Celor care încă nu s-au lămurit și mai cred că totul ni se întîmplă fiindcă forțe ale răului venite de aiurea ne-au năpădit țara, le spun încă o dată: „Nu mai căutați prin lume vinovații! Vinovații sînt aici!”. „Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi - toţi teoreticieni de berărie; - după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili” (Ion Luca Caragiale, „Die Zeit”). Teodor Palade Sursa: Art-emis.ro

Dan Voiculescu, pe fostul ministru Decebal Traian Remeș și pe alți adversari politici, după procese similare cu cele din vremea Inchiziției. Dar crima cea mai gravă săvîrșită de Băsescu împotriva poporului român a fost aceea a creării statului paralel, organism anarhic, ilegal și antidemocratic, ce urma să înlocuiască statul de drept, asigurîndu-i huzurul pe viață. În exercitarea puterii sale autoritariste, dictatorul Băsescu se bucura nu doar de sprijinul SRI și al înaltelor instanțe judiciare, ci și de o surprinzătoare susținere din partea liderilor Uniunii Europene și ai SUA. Ignorînd în mod brutal rezultatul referendumului din 2009, prin care Traian Băsescu fusese demis, cerberii străini l-au reinstalat la Cotroceni, împotriva voinței marii majorități a poporului. Atunci m-am dumirit pe deplin că democrația capitalistă era la fel de perversă ca și cea comunistă. Și tot atunci am înțeles cîtă dreptate avea marele filozof și matematician al Greciei antice, Pytagora, cînd spunea că ,,e la fel de primejdios să-i dai unui ieșit din minți o sabie, iar unui ticălos, puterea”. Corneliu Vadim Tudor, acel monument de cultură, care studiase operele multor filozofi și literați ai lumii, doctrinele politice ale partidelor noastre interbelice, precum și Istoria la Viena (ca urmare a recomandării lui Eugen Barbu, a fost distins cu Premiul Herder), acel poet strălucit, cu o forță de creație atît de profundă, de emoționantă și, în același timp, un redutabil orator, al cărui discurs era ascultat cu deosebit interes, pînă și de adversarii săi politici, n-a putut să acceadă la fotoliul prezidențial, fiindcă liderii partidelor istorice, ai social-democraților și ai altor grupări politice efemere s-au coalizat împotriva celui mai luminat om politic al vremii. Sub aspect intelectual, între Vadim și Băsescu era o diferență ca de la cer la pămînt. În timp ce Vadim citise sute de mii de pagini, din cele mai variate domenii, înnobilînd, în același timp, cu scrisul lui fermecător poezia, proza literară, literatura politică, teatrul și cinematografia, Băsescu disprețuise dintotdeauna cartea, lepădîndu-se de ea de cum terminase școala, deși nici de pe băncile ei nu făcuse decît ,,une lecture de doigt”. Individ machiavelic, Băsescu nu s-a retras din viața politică după încheierea sejurului tenebros de la Cotroceni.

A decis vexant să îngroașe obrazul, continuînd să tropăie și să scheaune prin studiourile unor posturi de televiziune, unde debitează și astăzi tot felul de inepții, care să-i spele păcatele, cele multe și grele și fără de iertare. Întinzînd la maximum coarda tupeului, s-a decis să candideze la alegerile europarlamentare, dornic, probabil, să preia fotoliul cald, pe care îl părăsește, în sfîrșit, fantoma cu breton, Monica Macovei, după ce, din acest loc, a spurcat România, atîția ani, cu minciunile nerușinate, cu intrigile-i veninoase și marile ei trădări. Încercînd să se instaleze la Strasbourg, Băsescu dovedește, încă o dată, că nu are nici un dram de demnitate. L-am revăzut, recent, într-o secvență de televiziune, realizată cu 5-6 ani în urmă, la Bruxelles, unde se afla în calitate de președinte al României. Se rotea singur, singurel în jurul atîtor șefi de stat, fără ca vreunul să-i întindă mîna, ori să-i adreseze vreun cuvînt. Era complet marginalizat, așa cum era și România în comunitatea europeană. Dacă atunci, ca președinte de țară era atît de ignorat, oare cum va fi primit mîine în Parlamentul European? Piratul nu-și face probleme. El nu va pleda pentru marile probleme pe care țara noastră le are în Uniunea Europeană. El galopează către sacul cu bani de la Strasbourg, neînțelegînd nici astăzi că locul lui nu este în viața politică, ci la cîrciumă, alături de parlagii. Din paginile cărții de istorie aflăm că ultimul atac al tătarilor asupra țărilor române a avut loc în anul 1758, cînd hoardele de peste Nistru au devastat Moldova. Credem că în această privință ar trebui făcută o rectificare, fiindcă cel din urmă atac asupra țării noastre a fost săvîrșit de tătarul Băsescu în perioada anilor 2004-2014, cînd România a fost jefuită la fel de barbar ca în oricare dintre năvălirile tătărăști anterioare. Piratul Băsescu a dispărut de cîțiva ani de la Cotroceni, dar cucuvelele, care l-au desfătat cu țipete rău prevestitoare, au rămas tot acolo, ca să-l înconjoare cu aceleași triluri cobitoare și pe noul chiriaș. Probabil că aceste păsări răpitoare de noapte simt că nu s-a schimbat nimic în jurul lor. A plecat un tătar și ne-am trezit cun sas, iar românii nu știu în ce limbă politică să se mai înțeleagă cu nevolnicii lor conducători. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU


16

Vineri, 31 mai 2019

Poveºti adevãrate Istoria ultimilor Brâncoveni născuţi în România (2) Limbă rusă şi pian (2) Mihai, fratele mai mic cu cinci ani, a împărtăşit talentul pentru limbi străine al lui Constantin (amîndoi vorbeau franceza foarte bine, pentru că o învăţaseră în familie), dar şi pasiunea pentru muzică: „La vîrsta de şase ani am petrecut o vară la Ciucea, unde unchiul meu, arhitectul G.M. Cantacuzino, lucra la Mausoleul lui Octavian Goga. Atunci am cunoscut-o pe Veturia Goga, care era o persoană foarte drăguţă. Ea reuşise să-şi păstreze proprietatea. Avea şi livada, şi castelul... În tinereţe, ea a fost cîntăreaţă de operă. Pe vremea cînd am vizitat-o eu, asculta muzică la radio, pentru că reîncepuse să se dea muzică bună. Noi nu aveam un astfel de aparat. O duceam foarte rău, tata era închis... Ea mi-a dat nişte bani să ne cumpărăm un radio, ceea ce am şi făcut. Apoi am început să studiez pianul, cam de la vîrsta de şapte ani. Am avut o primă profesoară, bună pentru începători, care, după trei ani, mi-a spus: «Miam terminat misiunea, găseşte-ţi pe altcineva». Şi am continuat cu o celebră pianistă, Nadia Chebap, rusoaică de origine. Pe vremuri cunoscuse celebritatea, acum nu mai avea voie să apară pe scenă... Ea i-a fost profesoară şi lui tata”. A doua mare pasiune a lui Mihai a fost matematica. Cînd a venit vremea să-şi aleagă cariera, a optat pentru aceasta din urmă.

„Veste bună” La începutul anilor ’60 viaţa a devenit un pic mai respirabilă pentru Marina Ştirbey-Brâncoveanu şi băieţii ei. Nu numai că fiul ei cel mare şi-a început studiile superioare (fie ele şi de limba rusă!), dar – la fel de important – ei i s-a ridicat interdicţia de a părăsi Bucureştiul, pe care o avea de treisprezece ani. „Pînă în 1963 mama nu putea ieşi din Bucureşti fără autorizaţie. Norocul nostru orb a fost că i s-a dat acest DO [domiciliu obligatoriu – n.a.] în Bucureşti şi nu în fundul Bărăganului, cum au fost multe cazuri ca, de exemplu,

aviatoarea Nadia Russo, Pia Zamfirescu ș.a. Mama s-a prezentat la miliţie pentru a i se ridica acest DO. În orice caz, era hotărîtă să nu spună «Mulţumesc!» pentru ceva ce era normal. DO-ul era anormal! În acelaşi timp îşi dădea seama că ceva trebuia să spună! Soluţia ei a fost genială. Le-a spus: «Veste bună!» Am putut atunci, Mihai şi cu mine, să avem prima noastră vacanţă cu mama. Am mers cu cortul la Dîmbul Morii, pe linia BucureştiBraşov, după Timiş, cel de Sus si cel de Jos. Apoi peste dealuri la Cîmpulung şi înapoi la Bucureşti. Una dintre cele mai bune şi reuşite vacanţe din viaţa mea...” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu). Trecuseră însă două decenii de cînd Marina şi Constantin Brâncoveanu se căsătoriseră la Mogoşoaia. Marina simţea că nici anii care urmau nu promiteau nimic bun. A hotărît, din nou, să plece din ţară. Mai ales că de dincolo îşi putea ajuta soţul mai uşor, care era încă închis. De data aceasta a procedat altfel. Sanda, sora ei mai mare, era în Anglia, iar în Franţa se afla Matei Brâncoveanu, singurul frate al soţului care mai era în viaţă (doi fraţi muriseră în

război). Cu ajutorul lor şi al Marthei Bibescu s-a pus în mişcare o întreagă operaţiune diplomatică menită să creeze presiune asupra regimului de la Bucureşti. Diferite personalităţi din lumea politico-diplomatică occidentală au cerut autorităţilor să permită familiei Brâncoveanu să plece definitiv din România. La începutul anului 1964, guvernul român a acceptat. Vestea că li se permite plecarea a venit însoţită de o cerere care i-a revoltat, şi pe băieţi, şi pe prinţesa Brâncoveanu. Membrii familiei urmau să-şi piardă cetăţenia. Mihai Brâncoveanu îşi aminteşte: „Pe la începutul lui 1964 am primit autorizaţia de a pleca, după ce rude şi prieteni din străinătate au intervenit, pe căi diverse, pe lîngă autorităţile române. Pentru a părăsi ţara, am fost obligaţi să renunţăm la cetăţenia română. Este, de altfel, singurul document pe care, deşi minor (aveam 16 ani), l-am semnat singur! Fireşte, nu aveam nicio poftă să semnez; mama mi-a şoptit la ureche, pe franţuzeşte, că în orice caz semnătura mea n-avea nicio valoare, avînd în vedere vîrsta mea! Toate celelalte documente erau contrasemnate de mama”. Plecarea Marinei şi a celor doi copii a avut loc la 17 aprilie 1964. Trei bilete au fost rezervate din străinătate, pe numele lor, la compania aeriană belgiană Sabena. Un prim zbor îl făceau de la Bucureşti la Bruxelles, iar din capitala Belgiei luau un alt avion pentru Londra. Mihai Brâncoveanu: „Noaptea dinaintea plecării am petrecut-o la hotelul aeroportului Băneasa. Pînă în ultimul moment mama a sperat că tata va apărea la aeroport şi va călători cu noi. Se pare că au fost, efectiv, cazuri în care deţinuţi au fost duşi direct din închisoare în avion... Lucrurile nu s-au petrecut, însă, astfel. Tata a fost eliberat două luni mai tîrziu, cu ocazia unei importante amnistii. Şi-a revăzut părinţii, care erau amîndoi în viaţă, şi a făcut cele necesare pentru a obţine autorizaţia de a pleca în Anglia, unde a sosit între Crăciun şi Anul Nou. În Anglia, locuiam într-o căsuţă amabil pusă la dispoziţia noastră de două prietene englezoaice de-ale mamei, care în anii ’30 veniseră în România. Se afla într-un mic sat din Kent (East Brabourne), la cîteva zeci de metri de casa Sandei Cantacuzino şi la ceva mai mult de o oră de mers cu trenul la Londra. După circa un an, tata a fost angajat la BBC, unde se ocupa de emisiunile în limba română: buletin de ştiri, reportaje despre evenimentele culturale la care participau artişti români, de pildă soprana Ileana Cotrubaş, care cînta regulat la Covent Garden sau la celebrul festival de la Glyndebourne. Tata făcea aproape zilnic drumul dus-întors cu trenul pînă la Londra, iar mama rămînea la ţară să se ocupe de casă; totdeauna a detestat marile oraşe... După vreo cinci-şase ani, părinţii au cumpărat (luînd un împrumut) o casă ceva mai mare, cu o grădină, la circa 10-15 minute de mers cu maşina de East Brabourne. Au rămas acolo pînă cînd tata s-a pensionat, în 1981. În timpul călătoriilor lor în Franţa, unde doreau să se stabilească odată ce tata va fi la pensie, au găsit o casă care le-a plăcut. Era tot într-un cătun, numit Bouloc, în departamentul Tarn-et-Garonne, la circa o sută de kilometri nord de Toulouse. Au cumpărat-o în 1981,

RM

s-au mutat în ea în primăvara lui 1982 şi au vîndut proprietatea din Anglia. Din păcate, tata n-a profitat decît prea puţin de această nouă casă: în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1983 a murit subit de un infarct. Nimeni nu se aştepta la un sfîrşit atît de timpuriu: sănătatea lui părea excelentă... Pentru mama, mai în vîrstă ca el cu opt ani, a fost o lovitură cumplită. Cu mult curaj, a reuşit însă să se refacă, să-şi organizeze o viaţă relativ plăcută în sud-vestul Franţei, înconjurată de prieteni. Fratele meu şi cu mine ne duceam regulat să o vedem. (...) Pînă prin 1995 era capabilă să plece singură cu maşina chiar pe distanţe mai lungi: de mai multe ori a venit pînă în regiunea Nisei, unde socrii mei de atunci aveau o casă unde petreceam o parte din vacanţa de vară. Prin 1997, sănătatea ei a început să se deterioreze. Ultimele şase luni din viaţă le-a petrecut într-o casă pentru persoane în vîrstă, la cîţiva kilometri de Bouloc. A murit pe 15 iulie 2001, la vîrsta de 89 de ani. Casa de la Bouloc am păstrat-o, şi sînt încîntat să mă întorc acolo de cîte ori am posibilitatea să o fac”.

Legătura prinţilor Brâncoveanu cu România, reluată după căderea comunismului Ce au făcut cei doi băieţi în Europa Occidentală? Mihai, cel mic, a ales matematica şi Franţa. În 1971 a absolvit studiile superioare la Paris şi s-a angajat la Centrul de cercetare ştiinţifică în matematică. După zece ani a început să predea la Universitate şi asta face şi azi. Este specializat în teoria probabilităţilor. Nu a uitat de muzică, dar nu mai avut timp să studieze cît şi-ar fi dorit. Uneori cîntă la pian în public (a făcut-o şi anul trecut la Bucureşti, la Ateneu, cînd a interpretat o piesă la patru mîini împreună cu Dan Grigore). În plus, din 1971 semnează cronici muzicale în „La Revue des Deux Mondes”, una dintre cele mai vechi reviste franceze. În 1984 s-a căsătorit cu Bettina Funck-Brentano. Primul lor copil, un băiat, s-a născut în 1991 şi a primit numele de Clement-Constantin. Apoi a venit pe lume o fetiţă, Ana, care s-a stins la vîrsta de patru ani şi jumătate, în urma unei tumori la creier (a trăit între 1994 şi 1999). În prezent, Mihai Brâncoveanu este recăsătorit cu Laetitia Le Guay şi au împreună două fete: Isolda (n. 2005) şi Maria (n. 2006). Constantin Brâncoveanu a ales istoria şi Anglia: „Ajuns în Occident, am constatat că aici era cerere de oameni care cunoşteau limba rusă. Am decis să exploatez acest lucru şi aşa am făcut carieră universitară. În 1964 am susţinut un interviu la King’s College din Cambridge în ideea de a studia în continuare limbile străine. Am fost acceptat cu rusa ca limbă principală şi cu franceza ca limbă secundară. Am descoperit, însă, că mă interesau mai degrabă subiectele de istorie şi de gîndire politică decît cele lingvistice. În toamna lui 1967 am plecat cu bursă în America, la Harvard, pentru master. Acolo am studiat istoria. După ce am încheiat la Harvard, m-am întors în Anglia, pentru că nu voiam să pierd perioada de calificare pentru cetăţenie, care era de cinci ani din opt. Dacă nu reveneam în 1970 pierdeam momentul şi trebuia să reiau întregul proces. Nu doream, pentru că în acel moment eram apatrid. Un an am fost la specializare, la Oxford, apoi am primit primul meu post universitar, la Colegiul Christ Church (Oxford). Am stat acolo în perioada 1971-1976, după care am plecat la Universitatea din Manchester, unde am rămas pînă în anul 2000, cînd am ieşit anticipat la pensie. După care am mai predat cinci ani freelancer, dar aproape full time, la Universitatea Sheffield”. În prezent, Constantin Brâncoveanu predă cursuri de vară despre istoria Rusiei (perioada 18501950) în Statele Unite, la Universitatea din Missouri. Nu a fost căsătorit niciodată. Legătura prinţilor Constantin şi Mihai Brâncoveanu cu România a fost reluată după căderea comunismului. Statul român le-a redat cetăţenia (cu scuzele de rigoare) şi îi putem întîlni uneori – în timpul deselor vizite pe care le fac în ţara în care s-au născut – în Bucureşti sau la mînăstirile ctitorite în Oltenia de voievodul martirizat în 1714. Desigur, nu ştim cine sînt, discreţia fiind una dintre trăsăturile lor... Sfîrșit Sorin Turturică Sursa: Historia.ro


RM

17

Vineri, 31 mai 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (2) Grupul Cenuşă- Pătrăucean (2)

În speranţa că vor afla la comunişti clemenţă, unii dintre luptători s-au predat securităţii. În acest sens, un caz special îl prezintă Vasile Motrescu. Acesta s-a alăturat grupului Cenuşă în 1945 şi a luptat alături de el pînă în 1951, cînd s-a predat de bună voie, pentru că se îmbolnăvise şi avea nevoie de îngrijiri medicale. Se pare că acest lucru a fost iniţiat de Cenuşă pentru a testa reacţia Securităţii. Dar şi Securitatea avea planurile sale. Ea îl lasă liber pe Motrescu, cu scopul evident de a-i mai atrage şi pe alţii. Şi iată că în cursa securităţii cad Constantin Cenuşă şi un bun prieten al său, Cozma Pătrăucean. Argumentul decisiv în favoarea predării a fost grija faţă de viitorul fiului său - Iliodor Cenuşă - care atunci avea 5 ani. Predarea s-a făcut în mod condiţionat, Cenuşă şi Pătrăucean cerînd ca rudele lor, pînă la gradul II, să nu fie implicate în nici un fel în acţiunea lor, sau acuzate că i-ar fi susţinut cu alimente şi haine. Maria Cenuşă povesteşte că soţul său, neavînd hîrtie, a scris pe o scoarţă de molid, o scrisoare către ministrul de interne în care cerea ca acesta să ordone încetarea acţiunii de urmărire timp de 2 săptămîni şi să permită ca în acest timp, soţia şi fiul său să stea cu el în pădure, după care promitea că se va preda. Nu a primit nici un răspuns. În jurnalul Mariei Cenuşă, adevărat letopiseţ al suferinţei şi al rezistenţei, este evocat momentul în care Constantin Cenuşă s-a predat pentru ca familia lui să nu fie prigonită. Iată cuvintele pe care le-a rostit în faţa autorităţilor: ,,Domnule colonel, uitaţi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, cîţi copaci au, toţi sînt udaţi cu lacrimi de-ale mele şi cu sudori; am fost aşa de prigonit, că, dacă am luat de la cineva o mînă de făină, fiind nemîncat de cîteva zile, a trebuit să fug în vîrful muntelui să fac foc acolo unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam de sudoare în căldarea de mămăligă şi făceam mămăliga şi o mîncam de multe ori goală”. Securitatea a promis, dar nu s-a ţinut de cuvînt. Mai întîi au fost arestate soţiile celor doi, Maria Cenuşă (care a rămas alături de soţ în vara anului 1944 cît a fost bolnav, dar şi cît a fost partizan) şi Paraschiva Pătrăucean. Mai trebuie menţionat că, între anii 1946 și 1951, Maria Cenuşă a fost arestată şi anchetată de 8 ori. Între pedepse, era purtată de miliţie prin păduri, împreună cu fiul său Iliodor, născut în închisoare, pentru a-şi înduioşa soţul să se predea. Umblau desculţi şi dezbrăcaţi. Constantin Cenuşă îi vedea de la distanţă, dar nu se arăta pentru că agenţii Securităţii erau la pîndă. În timpul celei de–a doua reţineri, Maria Cenușă l-a născut pe Iliodor, la 5 august 1946. Ea lasă un preţios manuscris autobiografic ce cuprinde amintiri din viaţa de fugar şi din cea de victimă, a unor torturi inimaginabile. Cităm cîteva fragmente reprezentantive din acest jurnal: •„Eu sînt gravidă în luna a patra şi nu mai pot rezista la fugă; mă duc la sora mea în sat, ajung dimineaţa şi la ora 10 sînt arestată. Mă duce la Rădăuţi; acolo e venită echipa fulger, mă ia la întrebări unde-i soţul, dar eu foarte hotărîtă, că, dacă mor, şi tot nu zic. Încep şi mă bat de mă usucă şi eu tot aşa tot timpul zic că nu ştiu. După ce a văzut că după atîta bătaie zic că nu ştiu, m-a băgat într-o cameră cu bărbaţi.[...] Noaptea mă scotea la anchetă de 3-4 ori să spun unde e soţul. [...] Pînă la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină, nu m-au mai bătut dar îşi băteau joc tare, mă puneau să rag ca vacă, să latru precum cîinele, să cînt precum cocoşul, să zbier ca oaia, [...] dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult...”. •„Pe ziua de 2 august încep durerile de naştere, nu spun nimic, eram tot între bărbaţi, dar erau dureri de moarte. Toţi strigă să mă duc la spital. Vine ofiţerul de serviciu, mă duce pe jos la spital, eu tare m-am ţinut să nu mă vait. Abia pe ziua de 5 august nasc tare greu. Mi-a dat biata moaşă nişte cîrpe, ce a putut din spital, dar copilul bun şi sănătos şi frumos tare, mă duc înapoi, dar mă bagă tot între bărbaţi, dar nu aveam unde să-l scald. Dimineaţa, cînd ne scotea la program, îmi da voie să spăl cîrpele la cişmea, dar cu apă rece, dar copilul dumnezeesc de bun, cînd veneam de la program puneam o cîrpă de-a lui în sîn şi o încălzeam pe subsuori şi îl ştergeam pe bietul copil peste tot şi era bine şi creştea ca din apă. După o lună, mă ia la anchetă şi mă bate de mă găteşte, să spun unde e soţul. Eu tot spun că nu ştiu nimic de la evacuări, că nu ştiu nimic de el, nici că-i viu nici că-i mort”. Maria Cenuşă a fost condamnată la 15 ani muncă silnică, pentru că şi-a ajutat soţul. A executat 12 ani, fiind eliberată în 1963. Cînd s-a întors din închisoare, locul vechii gospodării era aflat în ruină. Împreună cu Iliodor, Maria Cenuşă a ridicat o nouă gospodărie în anul 1973. A construit-o foarte greu pentru că nu era primită nicăieri la lucru. A murit în februarie 1991, în patul ei, ultimele clipe fiindu-i privegheate de fiul ei, Iliodor. Livia Cenuşă, nora Mariei Cenuşă, spune: „Foarte mult a suferit; cît am trăit împreună cu ea, mereu era bolnavă, avea dureri, se vedeau urmele pe mîini, cum a fost legată, bătută, schingiuită, ştiu eu, se vedeau urmele de cum a rămas încarnat, din carne, aşa cum a fost legată, chinuită”. Paraschiva Pătrăucean a primit aceeaşi pedeapsă, după o anchetă cumplită, în timpul căreia a fost bătută cu o vergea de fier care i-a deformat coloana vertebrală, lăsînd-o infirmă pe viaţă. La rîndul lor, atît Constantin Cenuşă, cît şi Cozma Pătrăucean, după ce au fost duşi la Bucureşti şi au intrat direct pe mîna anchetatorilor sovietici, experţii NKVD-ului i-au supus la torturi greu de imaginat. După aceea, au fost deferiţi Tribunalului Militar Iaşi, care l-a condamnat iniţial pe Constantin Cenuşă la moarte şi pe Cozma Pătrăucean la 25 de ani muncă silnică. Ulterior, la 19 mai 1952, pedeapsa lui Cenuşă este comutată la muncă silnică pe viaţă. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

Jurnal de pe Frontul de Est (15) Se simţea mirosul de război ca de carne friptă „Atunci m-am înfiorat pentru prima dată în viaţa mea. Parcă simţeam moartea cum rînjea prin apropierea noastră, gata-gata să ne înhaţe şi să ne înghită de vii, ca pe o bucată de mămăligă caldă, pentru că, într-adevăr, eram moale ca mămăliga, ca o cîrpă. Mi-au sărit toate aiurelile din cap. Dintr-o dată parcă n-am mai fost tînăr şi plin de viaţă, aşa cum fusesem pînă atunci; de fete, nici gînd. Mi-am dat seama că de aici încolo viaţa mea era pusă permanent în pericol. Băteau ruşii cu proiectilele de se zguduia pămîntul din rădăcini, dar, cu toate astea, cercetaşii şi pontonierii noştri au făcut un pod de vase şi am trecut peste Prut. Prutul venise mare; ieşise din matcă. Venea tulbure şi-nnegurat ca un om supărat rău de tot pe lumea asta. Vedeam cum pluteau pe Prut picioare şi mîini de ostaşi, trupuri moarte, sfîrtecate, ciopîrţite, cu sîngele năclăit, ca mămăliga împrăştiată. Noi treceam prin vîltoare, că mai era pînă la mal, şi ne loveam de ostaşii morţi, care veneau din susul rîului. Ne dezbrăcaserăm, ne luaserăm hainele şi puşca pe cap şi mergeam prin apa tulbure, pînă la piept. Pe deasupra noastră treceau proiectilele cu vîjîit mare şi greu. Cînd am ajuns dincolo, pe mal, am văzut sute de morţi şi de răniţi. Era jale mare! Îţi venea să-ţi smulgi părul din cap sau să te bagi cu capul în pămînt, ca să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic, nimic. - ,,’tu-i vascrisul mamii ei de viaţă!” mi-am zis. Doamneee, unde-am ajuns?! Nu mai sînt eu băiatul ăla frumos, care stătea noaptea cu fetele şi cu nevestele tinere prin podurile fînarelor?! Dintr-o dată parcă n-am mai avut tinereţe; am devenit mai rece şi mai îngîndurat. Contactul cu primii morţi, băieţi tineri, de-abia îmbobociţi, ca trandafirii roşii, vara, mi-a răsucit ceva în mine! Ajungînd dincolo de Prut, cu mari sacrificii din partea Diviziei a XIa, ne-am instalat pe poziţie. Ne-am făcut gropi individuale; am primit muniţie. De acolo, de unde ne instalaserăm, priveam din cînd în cînd la cei aproape două sute de morţi. Puseseră pe ei o foaie mare de cort, ca noi să nu ne înspăimîntăm şi să ne demoralizăm. Nu-mi mai ardea de nimic cînd mă uitam la mormanul de morţi tineri. Nici foame nu-mi mai era. Îmi zburase inima!... Stam în groapa individuală şi vedeam şi auzeam cum trăgeau artileria, aviaţia, mitralierele... Vai de lume şi de lume şi de viaţă pe pămîntul ăsta!... În sfîrşit, am înaintat pînă în Pădurea Ţiganca. Era o pădure mare. Ajungînd acolo, ai noştri nu şi-au dat seama că în pădurea aia rămăsese un batalion de ruşi. Cred că era un batalion de asalt, de sacrificiu. Într-o parte era satul Cărpineni, iar pădurea asta era sus, pe deal. Nu aveai cum să treci, decît prin pădure; era ca un iad pădurea asta. Sute, mii de copaci erau retezaţi şi arşi de proiectile. Parcă erau tocaţi cu barda, ca varza. Cine să-şi dea seama că ruşii, un batalion, încă mai erau în pădure?! De unde puteam noi să ştim că ei aveau în apropiere, în teritoriul aflat în zona noastră, un spion basarabean, care avea instalată staţia în subsolul unei cîrciumi mari, boiereşti, iar de acolo ţinea legătura cu altul din turla bisericii din sat, unde erau instalate şi patru-cinci guri de mitraliere?! Cel din turla bisericii îi transmitea totul celui din beciul cîrciumii, iar nenorocitul ăsta de trădător, că era român basarabean, transmitea batalionului de ruşi din Pădurea Ţiganca. Orice mişcare a noastră, cît de mică, imediat era ştiută de ruşii rămaşi în pădure.

Cădeau ostaşii ca snopii de coceni (1) Urcînd noi în marş prin pădure, pe la jumătatea dealului, cu tunuri, cu cai, odată ne trezim că sîntem atacaţi de la spate. Ne-au măcelărit; neau căsăpit; mai rău ca pe cîinii turbaţi!... Pe artileriştii noştri, mai ales. Ne-au spintecat! Cădeau ostaşii ca snopii de coceni. Au murit o sută şi ceva de oameni. Toţi tineri! Norocul nostru cu un sergent deştept, de la 26 Artilerie, care a desfăcut tunul, l-a întors invers şi a tras în direcţia de unde veneau proiectilele ruşilor. După ce a tras, odată s-a făcut linişte. Nu se mai auzeau decît gemetele celor răniţi; îi vedeam cum se zvîrcoleau prin tufe şi pe pămîntul răscolit. La urmă, am văzut cu toţii că sergentul ăsta a tras, întîmplător, cu proiectilul exact în gura tunului rusesc. I-am demoralizat, de bună seamă. S-au întors ai noştri imediat şi au încercuit tot dealul. Tot batalionul rusesc a căzut în prizonierat. La un moment dat am auzit pe cineva strigînd că începuse iar să se tragă: - Nu trage! Nu trage în turla bisericii, că e păcat! - Trage, bă, şi dărîmă turla, am strigat, că ne-a nenorocit compania! Trage, bă, că ne-a terminat de tot! Nu vezi că de acolo pleacă focul? (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


18

Vineri, 31 mai 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (9) I. În vagon cu colonelul Beck (9) Criza (21 ianuarie 1939) (6) În aceasta se vedea ce idei îşi făcuseră loc în mintea sa, în aceşti ani lungi de discuţie cu Berlinul şi influenţa pe care o avusese asupra lui o propagandă subtilă. El era, desigur, forţat să recunoască că Hitler îl trăsese pe sfoară şi că prietenia cancelarului nu fusese decît o şiretenie, pentru a reduce mai bine Polonia la discreţia sa. El recunoştea, de asemenea, că orice nouă concesie putea să-i fie fatală Poloniei, căci Hitler nu era omul care să se mulţumească cu un prim succes şi ar urma pînă la capăt realizarea programului său. Dar Beck nu putea şi nu voia să creadă că Germania lui Hitler, după ce rupsese „definitiv” cu Uniunea Sovietică, putea să înfrunte riscurile unui război cu Polonia. „Mărturisesc, îmi declara el, că nu am apreciat cum trebuie valoarea factorului polonez în politica lui Hitler, dar cred că nu m-am înşelat în aprecierea factorului sovietic. Spre deosebire de toţi predecesorii săi, Hitler recunoaşte realitatea pericolului bolşevic; el l-a combătut totdeauna: prin doctrina sa, prin trecutul său, prin însăşi raţiunea existenţei sale politice şi naţionale, el nu poate să se înţeleagă cu acesta. Eu ştiu că aceasta este pentru Germania lui Hitler problema centrală, capitală, decisivă – pe lîngă care toate celelalte probleme sînt secundare. Care ar putea fi deci, în consecinţă, interesul Germaniei

Casa Poporului – adevărata istorie (13) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (3) Modificări ale vechilor cartiere din centrul marilor oraşe înainte de 1944 s-au realizat fără a se da naştere la interpretări, mai ales cu conţinut politic. În ţările care-şi asigură existenţa pe principiile unei democraţii recunoscute, dreptul de proprietate nu poate fi lezat de stat, decît în cazuri excepţionale, recompensate pentru a nu produce nemulţumiri. Dar tot într-un stat democratic, demolarea unei locuinţe se rezolvă printr-o înţelegere între proprietar şi un cumpărător particular, ceea ce se va petrece şi în România, după 1989. Ca urmare, clădirile demolate după acest an sînt, ca număr, adesea mai multe decît pe vremea statului totalitar. Dar nemulţumirile au dispărut. Transformările din domeniul construcţiilor s-au înmulţit considerabil. Sînt demolate şi destul de multe case înregistrate în patrimoniul cultural. Motivele sînt numeroase şi, uneori, justificate. Care sînt foloasele de pe urma unei clădiri de patrimoniu, numai cu parter sau şi cu etaj, veche de peste un secol, nelocuită, aflată între

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (117) 29 iunie 2003 - Sfinții Petru şi Pavel (2) Îl dureau rău stomacul şi ficatul. Începuse să mă doară şi pe mine. Doream să-i preiau durerea. Noi am mîncat mici buni, gustoşi şi zemoşi. Pentru el, eu cu Rodi, ne-am dus la un alt restaurant şi i-am cumpărat piept de pui fiert. După masă, ne-am aşezat pe iarbă, pe malul apei. Ne-am descălţat şi am stat cu picioarele în apă. A fost o fericire! Ne-am plimbat şi mi-a povestit ce i s-a mai întîmplat în timpul cît a trecut, de 2-3 ani încoace, de cînd nu mai sîntem împreună. Părinţii i-au fost bolnavi. Doamne, i-ai pedepsit pentru ce ne-au făcut? Or fi realizat, au învăţat ceva, că nu ar fi trebuit să ne înstrăineze, să ne facă atît de mult rău? Iertare, Doamne, că gîndesc aşa! Viaţa mea a fost pustie fără Florin. M-am mistuit. M-am slăbit. Iartă-mă, Dumnezeul meu, iată-i pe toţi care au greşit! Îi iubesc şi pe părinţii lui Florin, aşa cum sînt, cum au fost, la un moment dat. Iert, Doamne, nimic nu s-a întîmplat. Sînt vie, sînt bine. Renasc. Mă voi întări cu credinţa Ta. Voi fi puternică, voi avea grijă

RM

de a se război cu Polonia? Slăbirea Poloniei ar face jocul Rusiei (...) Credeţi dv. că Hitler vrea aceasta? Eu ştiu că nu o vrea! Desigur, el do­reşte Danzigul, dar niciodată el nu ar consimţi să plătească cu un asemenea preţ dobîndirea oraşului liber”. Beck era, deci, convins că în problema Danzigului trebuia să se reziste şi că aceasta putea să se facă fără a se provoca în mod iremediabil războiul. Dar trebuia să reziste fără nervi, calculîndu-şi loviturile şi stăpîninduşi resentimentele. Trebuia, mai ales, pentru a nu-şi compromite şansele, să lase uşa deschisă spre Germania şi să se păzească să facă vreun pas spre Rusia. Un asemenea pas putea să fie fatal. Dacă Polonia se apropia de Uniunea Sovietică, Reich-ul n-ar mai avea nici un motiv s-o menajeze. Căci prezenţa Poloniei alături de Rusia ar mări pericolul pe care Hitler îşi luase sarcina să-l combată. A schimba poziţia pe care Polonia o ocupa în sistemul politicii celui de al lll-lea Reich însemna a face gestul iremediabil care, automat, ar declanşa războiul. Acesta era raţionamentul pe care anumite idei, puternic înrădăcinate, îl inspirau pe Beck şi pe care el însuşi îl atribuia judecăţii sale „realiste” şi cunoaşterii oamenilor. Şi acestea erau datele pe care credea că va putea să-şi stabilească planul de acţiune. El va continua să-i ţină piept lui Hitler, în felul său, întărind poziţia internaţională a Poloniei şi arăînduse mai intransigent ca oricare alt polonez în problema Danzigului. Hitler îşi călcase cuvîntul faţă de el; el va şti să se apere. Tocmai în acel moment Anglia îi întindea mîna. Trecînd pe deasupra multor neînţelegeri, ea se interesa de securitatea Poloniei. Beck va profita de ocazie şi va întinde

mîna Angliei, dar el înţelegea să rămînă „integru”. El nu va face concesii în privinţa „principiilor”, nu se va integra în sistemul politic propus de Chamberlain - acest occidental care nu înţelegea nimic în ceea ce priveşte Rusia; el va obliga Anglia să facă politica sa, să se adapteze sistemului de securitate al Poloniei, să aleagă Polonia ca prim stîlp şi ca stîlp independent al securităţii înspre Răsărit. Răspunsul său la nota britanică din 20 martie 1939 (prin care Londra propunea o consfătuire între guvernele englez francez, polonez şi sovietic) era o capodoperă de diplomaţie în felul său: „Vă rog să-l întrebaţi pe lordul Halifax (îi comunica el contelui Rakzynski, ambasadorul Poloniei la Londra), dacă, date fiind greutăţile, complicaţiile inevitabile, pierderea de timp care ar însoţi o negociere multilaterală; şi, pe de altă parte, cursul rapid al evenimentelor..., dacă guvernul englez n-ar putea să găsească posibilitatea (fără prejudiciu pentru soarta ulterioară a negocierii generale) de a încheia cu noi fără întîrziere o înţelegere bilaterală”. În aceasta consta toată politica lui Beck; el dorea o „înţelegere neîntîrziată”, căci era grăbit, şi dorea să oprească cît mai repede ofensiva diplomatică a Reichului, ca şi agitaţiile opiniei publice poloneze. Dar el nu se va lăsa strîns în menghina unui sistem de securitate generală; el va opune Reich-u­lui alianţa cu englezii, fără a-l provoca pe Hitler printr-o alianţă cu ruşii; el va fi în acelaşi timp rezistent şi suplu, şi, în timp ce se va lega cu Anglia, el nu va părăsi speranţa de a se împăca într-o bună zi cu Germania. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

blocuri înalte? Ceea ce se petrece în zilele noastre pe Strada Lipscani este mai mult decît edificator. Începînd cu anii 1979-1980, politicile statelor occidentale îşi schimbă radical conţinutul faţă de tot ce investiseră în acţiunile de atragere a lui Nicolae Ceauşescu, care aveau scopul de a modifica zona geostrategică, prin ieşirea României din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. A fost o încercare, deşi se ştia încă de la început, imediat după invadarea Cehoslovaciei în 1968, că nu se va solda cu vreo reuşită. Se sperase ca atitudinea lui Nicolae Ceauşescu, mascată de independenţa naţională, se va radicaliza şi că, în felul acesta, se va profita de slăbiciunile sistemului comunist, ce începuseră să se facă simţite. Mai rezultă că Nicolae Ceauşescu îşi analiza foarte bine situaţia în care se afla, cu accent pe responsabilitatea unei nereuşite, în cazul în care s-ar fi desprins de sistemul condus de la Moscova. Cîteva aspecte ştiute îndeaproape de Serviciile de Informaţii estice şi vestice conduceau către atitudini care, neapărat, trebuiau avute în vedere: - se cunoştea legătura României cu întregul sistem comunist, prin tratate militare şi economice, coordonate cu multă atenţie de puterea supremă a URSS; că orice încercare a lui Nicolae Ceauşescu de a se desprinde de puterea sovietică s-ar fi soldat cu o intervenţie militară şi politică a URSS, care ar fi impus un alt conducător unic, crescut, educat, dar şi verificat în spiritul executării

intereselor bolşevice. Statele occidentale nu ar fi intervenit, pentru că ar fi încălcat înţelegerile din 1945 de la Yalta, între conducătorii marilor puteri ale lumii: URSS, SUA şi Marea Britanie; - Nicolae Ceauşescu nu se putea desprinde de convingerile lui comuniste. Dacă ar fi făcut-o, devenea necredibil, şi acceptarea sa ar fi fost de scurtă durată; - ieşirea din sistem i-ar fi creat prejudicii personale, nelipsind, din partea multor adepţi ai politicii PCUS, aflaţi în conducerea PCR, acuzaţiile de trădare a intereselor comuniste şi ale statului român. Acesta era şi rostul prezenţei unora în acest organism; - informaţiile existente în mediile secrete evidenţiau că orice schimbări de atitudine ar fi creat, în scurtă vreme, mari probleme întregii familii, dar şi celor care, pînă atunci, îi fuseseră credincioşi; - Nicolae Ceauşescu ştia foarte bine că desprinderea lui şi a României de sistemul sovietic ar fi fost o reuşită personală doar pentru scurt timp. Reacţiile propriei populaţii, în mare măsură, i-ar fi fost potrivnice şi, mai ales, acuzatoare. Nimeni nu l-ar mai fi salvat, iar prezenţa lui ca lider politic comunist ar fi devenit fără sens într-un sistem politic, social şi economic occidental. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

de Florinuţ, să-l fac sănătos. Voi avea grijă de părinţii lui, pentru că ei i-au dat viaţă. Am mare nevoie de el şi mă voi strădui să fie la fel de bun, şi calm, şi iubitor ca la început, cînd ne-am cunoscut, cînd m-a luat de mînă, eu fiind bolnavă la pat, m-a ridicat, m-a scos din izolare şi m-a însănătoşit. Mi-a dat viaţă, Doamne. Părinţii mei îl iubesc ca pe un fiu. Şi el scria din armată, de la cătănie, adresîndu-se lor ca părinţilor lui. Doamne, ai grijă şi de sufletele noastre toate! Ieşim din parcul Herăstrău, ca dintr-un Rai. Simt că iubesc din toată fibra fiinţei mele pe toată lumea. Îmi vine să îmbrăţişez pe orice om întîlnit în cale şi să mă rog pentru fiecare, cu disperare. Nu sînt foarte puternică, dar simt că-mi revin, că voi ajunge la parametrii doriţi. Simt disperare şi cînd mă uit la Florin. Am nevoie de apropierea lui. Imperios simt nevoia asta, Doamne! Mă devorează! Eu cu Rodi şi Florin coborîm din maşină la Romană. Ai mei îşi continuă drumul pe Bulevardul Dacia, spre casă. Intrăm toţi trei în garsonieră. Stăm de vorbă relaxaţi. După un timp, Rodi pleacă la Piticul ei, acasă. Rămîn cu Florin, ca altă dată, şi vorbim, vorbim mult şi nu ne-am fi mai despărţit. Curios, nu mă mai contrazicea deloc. Mi-a mărturisit că i-am făcut bine astăzi, că era cu sănătatea în pioneze, şi i-am creat o stare de bine, sănătoasă. Răul cel

mare i-a trecut. La ora 21.00 s-a ridicat să plece. L-am condus pînă la Metrou. Nu m-aş fi mai despărţit de el niciodată! Slavă lui Dumnezeu pentru toate cîte mi le-a dat să le trăiesc şi să revin la viaţă! Am venit la ai mei, acasă. Mîine mă văd cu Rodi. Ea termină cursurile de masaj, unde le-am făcut şi eu, ca şi reflexoterapia. Voi continua analizele pentru angajare. Aştept să-l văd pe doctorul Severian Căpăţînă, să-i povestesc despre fericirea mea din zi de sărbătoare. Trebuie să mă sfătuiesc cu minunatul meu doctor. Trebuie să mă lămuresc. Îi voi explica scena de acasă cu Florin, cînd s-a apropiat de mine şi eu l-am întrebat: Ce, vrei să facem un copil? Mi-a răspuns rîzînd, spunîndumi că e complicat, că se simte obosit... Eu, cu Florin nu am nici o reţinere. Vreau să merg cu el de mînă, etern, Doamne. Ajută-ne! Nu ne părăsi, că altfel mă pierd, pier... „Cu învăţătura Mea, daţi mîntuire lumii”, a zis Isus Christos. „Tu eşti Dumnezeu, au zis Apostolii, fii cu noi şi apără-ne, Tu cel ce cunoşti stăpînul lumii”. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)


RM

19

Vineri, 31 mai 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (100) Ecuație letală (2) Stick aprobă din cap şi îmi înmînează o telegramă de la ambasada noastră din Manila. – Iată lista lor preliminară. Urmează să primim informaţii suplimentare. Au o echipă de genişti care face acum inventarul. Nu o să-ţi vină să crezi. Mă aşez la birou şi arunc o privire pe listă. Ceea ce văd seamănă cu inventarul unui laborator dintr-o facultate de chimie care s-a specializat în terorism. Sticle de nitroglicerină erau depozitate peste eprubete cu acid sulfuric, triclorat de sodiu, amoniac, benzină, nitrat de argint şi nitrobenzol. Cu siguranţă că nu artificii construiau cu toate aceste substanţe. Triclorat de sodiu? Nu e aceasta substanţa utilizată la producerea bombelor cu gaz toxic în primul război mondial? Plănuiau ei să folosească arme chimice la următorul lor atac? Lista continuă. Pahare şi fierbătoare de laborator, precum şi tot felul de echipamente de cercetare ştiinţifică fuseseră instalate în acest apartament. Stick are dreptate. Autorităţile filipineze au nimerit într-o fabrică de explozibili. Iar cantitatea recuperată din

Memoriile unui celebru criminalist român (67) Un dublu asasinat monstruos (9) Fără să cunoască rezultatul cercetărilor noastre de la locul faptei, Mihai a precizat, în contextul altei depoziţii, că în ziua de 11 mai (cu două zile înaintea săvîrşirii faptei) fusese la ţară, într-o comună unde locuiesc rudele sale. Aici, cumpărase de la magazinul sătesc două pachete de țăgări „Bărăgan” – ţigări ce nu se găseau în oraş. În aceeași zi se întîlnise cu Lotzy, căruia i le-a dăruit la însistențele acestuia. O astfel de declaraţie îşi sporea valoarea nu numai prin faptul că asemenea ţigări nu erau puse în vînzare în oraşe, ci prin cea de-a doua „coincidenţă”, privind saliva purtată de ţigara corp-delict, ce releva grupa din care făcea parte sîngele bănuitului. Tot în faţa acestui martor, Lotzy şi-a etalat ingeniozitatea de infractor, ameninţîndu-l, în final, cu moartea, pentru că numai aşa ar concepe el să cumpere tăcerea. Printre alte aspecte, i-a povestit că înainte de-a fi acţionat și-a scos ciorapii din picioare şi i-a folosit drept mănuşi, ca să nu lase amprente. După acţiunea criminală şi înainte de a părăsi locuinţa, ar fi golit o sticluţă de

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (19) Primele aluzii la o eventuală intervenție militară (2) Pentru prima oară, el făcea aluzie la o eventuală intervenţie militară: – ...Dacă tratativele vor da greş, noi n-avem altă cale de a ne apăra decît să lansăm o acţiune care va avea ca rezultat o reaşezare corectă a lucrurilor, precum şi restituirea drepturilor noastre. În aceeaşi zi, primele trupe irakiene s-au pus în mişcare spre frontiera cu Kuweitul.

Reuniune de urgență a Cabinetului kuweitian (1) La 18 iulie, către sfîrşitul după-amiezii, membrii guvernului kuweitian s-au reunit. Bărbaţii care descindeau din luxoasele limuzine americane, la vremea cînd soarele începuse să coboare în marea din apropiere, aveau cu toţii feţele încordate. Ameninţarea se afla acolo, concretă, la cîteva zeci de kilometri: lungi coloane de tancuri irakiene T 62 avansau în direcţia ţării lor. Mulţi nici nu voiau să accepte ideea că nu mai era nimic de făcut, deşi amploarea pericolului era evidentă.

fiecare substanţă – uneori galoane întregi – îmi spune că teroriştii fie urmau să construiască un dispozitiv exploziv impresionant, fie Yousef planifica să producă nenumărate bombe de dimensiuni mai mici. Yousef şi compatrioţii săi conspiratori au părăsit apartamentul în timp ce soseau autorităţile. În graba lor de a scăpa, Yousef a făcut o greşeală uriaşă. Şi-a lăsat laptopul în apartament. Fişierele sînt codate, însă asta nu îi va opri pe filipinezi, sau pe noi, să obţinem accesul la ele. E doar o chestiune de timp. Mai tîrziu în cursul zilei, primim informaţii noi. Yousef era pe cale să lanseze o tentativă de asasinat împotriva Papei. Sanctitatea Sa şi-a programat să viziteze Manila la mijlocul lunii. Poliţia filipineză a găsit hărţi detaliate cu rutele convoiului său prin oraş. După ce poliţia 1-a arestat pe Saeed, acestuia i-a scăpat faptul că vînau doi diavoli – Statele Unite şi Papa. Ramzi Yousef plănuise să îl ucidă pe Papă. Există un simbol mai mare decît acesta în lumea creştină? Yousef ar fi putut să aprindă scînteia unui război religios. Ce se întîmplă dacă acesta e doar vîrful aisbergului? Din ceea ce am citit în transcrierile colonelului, lovirea simultană de ţinte multiple reprezintă un obiectiv operaţional al acestor noi războinici ai Jihadului. Al Qaeda e atît de compartimentată, încît Yousef însuşi ar putea să nu fie conştient de faptul că nu e decît un simplu pion în cadrul unei operaţiuni mai ample. Există alte celule care activează în altă parte a lumii pentru a lovi

lideri catolici, cum ar fi episcopi şi cardinali? Nu putem şti, însă trebuie să avertizăm Vaticanul. După tentativa de asasinat asupra Papei Ioan Paul al II-lea, din anii ’80, Vaticanul a cerut serviciului DSS să plaseze acolo un agent. Ani de zile, Serviciul nostru a ajutat Vaticanul să planifice şi să execute proceduri de securitate pentru Papă prin intermediul agentului nostru de la faţa locului. Cc se întîmplă în situaţia în care ţintele sînt constituite din cardinali? Trebuie şi ei avertizaţi. Pentru moment, cam asta e tot ceea ce putem face. Ajung la noi alte informaţii. Codurile şi parolele de securitate ale laptop-ului au fost sparte. Hard disk-ul e plin de numere şi orare de zbor ale curselor aeriene. Există referiri la atacuri asupra instalaţiilor nucleare ale Statelor Unite. Există totodată planuri operaţionale. Cel mai însemnat e numit OPLAN BOJINKA. Atacul asupra Papei nu e decît o simplă diversiune. În mai puţin de o săptămînă, celula lui Yousef plănuieşte să se folosească de haosul pe care o asasinare reuşită l-ar crea, pentru a plasa bombe în nu mai puţin de unsprezece avioane de pasageri care se îndreaptă către Statele Unite din diferite locaţii ale Asiei de Sud-Est. Fiecare bombă va fi plasată sub scaune, ascunsă în vestele de salvare – exact acelaşi mod de operare utilizat în incidentul din cadrul zborului 434. (va urma) FRED BURTON

colonie, stropindu-şi încălţămintea, în scopul derutării cîinilor de urmărire. Se lăudase că, prin 1955, ar fi lucrat într-o grupă de ajutor a miliţiei, prilej cu care aflase că mirosul puternic de parfum îl împiedică pe cîine să perceapă particularităţile mirosului celui urmărit. Rar mi-a fost dat să întîlnesc şi să valorific o astfel de conjugare armonioasă între depoziţia martorului şi constatarea de la locul faptei. Pînă în clipa cînd Mihai nu ne-a vorbit despre acţiunea cu ciorapii, noi nu realizaserăm, nici cel puţin ipotetic, cu ce obiect s-ar fi putut produce urmele liniare. Deşi ele aveau forma unor ţesături, nu ne-am gîndit că autorul şi-ar fi improvizat mănuşile dintr-o pereche de ciorapi. De altfel, nu poate fi ignorată nici proba indirectă reflectată de constatarea privind sticluţa de colonie vărsată. Se părea că lucrurile merg bine. Neobosiţii mei colegi, Grigoraş şi Ciugudeanu, reuşiseră – prin multiplele lor căutări – să descopere mai mulţi martori care l-au văzut pe învinuit (în dimineaţa de 14 mai, duminică, cînd miliţia locală efectua cercetarea locului faptei) urmărind, cu insistenţă şi vădită curiozitate, mersul cîinelui de serviciu, care se înscrisese pe un itinerar ce conducea în cimitirul din cartier. Lotzy se afla mai tot timpul în spatele subofiţerului care însoţea cîinele. Acest amănunt avea să-şi aibă şi el importanţa cuvenită, cunoscînd că bănuitul susţinuse că ar fi stat la bal pînă la 4 dimineaţa. Dacă acesta ar fi fost adevărul, trebuia să se afle – la

orele 7 dimineaţa – în plin somn, în eventualitatea că nu el ar fi fost autorul. În urma acestor depoziţii am fost tentaţi însă să credem că Lotzy primise şi puţin curaj, cînd a putut afla că acţiunea cîinelui a fost întreruptă la intrarea în cimitir. Era mulţumit că agentul patruped nu se oprise în faţa casei sale. Mai tîrziu însă, aveam să dovedim (şi el să confirme) că a evitat să se ducă acasă pentru a se odihni. În starea de agitaţie în care se afla, după odioasa faptă, poposise în cimitir, unde-şi spălase hainele de sînge la o fîntînă arteziană. În cadrul primelor interogatorii, vicleanului infractor i s-a cerut cel puţin – dacă a susţinut că toată noaptea nu părăsise balul – să justifice timpul petrecut a doua zi de dimineaţă; unde a dormit şi la ce oră s-a sculat? Susţinea că s-a culcat în acelaşi pat cu fratele său, pe care n-a îndrăznit să-l trezească şi, după două ore de somn, s-a sculat, ducîndu-se în piaţă de unde a cumpărat 2 kg de carne dintr-o anumită categorie. Dacă în faţa primelor cercetări fratele lui Lotzy confirmase declaraţia sa, cînd a fost hărţuit prin multiple întrebări bazate pe logică, a revenit asupra primelor afirmaţii, hotărît să-şi demaşte fratele – cel care le-a făcut, de-a lungul anilor, numai neplăceri. După cum era de aşteptat, în final, au urmat confruntări între cei doi fraţi şi tatăl acestora. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Emirul Jaber a sosit ultimul, însoţit de prinţul moștenitor, care era totodată şi prim-ministru, şeicul Saad Al-Abdullah Al Sabah. Prinţul tocmai revenise din Arabia Saudită, unde regele Fahd îşi propusese serviciile ca mediator. Emirul şi primul său ministru s-au întreţinut înainte de şedinţa cabinetului. Întrevedeau, şi unul şi celălalt, posibilitatea unui atac irakian împotriva emiratului, dar credeau că va fi o operaţiune limitată la zonele de graniţă contestate de Bagdad. Nimeni nu era pregătit să admită că Kuweitul era o paranteză la pacea care se va încheia curînd. Ședința cabinetului trebuia să aibă ca obiect răspunsul la memorandumul depus în urmă cu două zile de Tarik Aziz, în care Kuweitul era acuzat că a furat Irakului 2,4 miliarde dolari. În realitate, din numeroasele intervenţii care s-au succedat, au reieşit clar neliniştea şi confuzia care dominau în spiritele celor prezenţi. Primul care a luat cuvîntul a fost Ali Khalifa Al Sabah, fost ministru al Petrolului, devenit un întreprinzător ministru de Finanţe. Acest bărbat, cu maniere de bancher occidental, era o personalitate respectată de comunitatea financiară internaţională: ,,Eu cred, spune el, că Irakul încearcă să-şi salveze economia, acuzînd statele din Golf pentru eşecurile sale. Dar nu trebuie să ne facem iluzii. Tonul Irakului nu se va schimba, chiar şi după consfătuirea OPEC de la Geneva. El va continua să amplifice escalada şi confruntarea”.

Afirmaţia lui Khalifa Al Sabah a suscitat gesturi aprobatoare din partea multor colegi. Ceea ce a preconizat el apoi a fost însă mai puţin realist. El sugera căutarea unei soluţii în cadrul Consiliului de cooperare din Golf, un organism de apărare ce grupează Kuweitul, Emiratele Arabe Unite, Oman, Qatar, Bahrein şi Arabia Saudită, adică toate monarhiile stăpînitoare din regiune, pe care Bagdadul le calificase ca adversarele sale. O parte din cei ce au intervenit în discuţii, cum ar fi ministrul responsabil cu lucrările Parlamentului şi cel responsabil cu afacerile Cabinetului, s-au agăţat de ideea că ameninţările irakiene nu aveau decît un scop: „extorcarea de bani, de mulţi bani din Kuweit”. Unul dintre aceştia a adăugat chiar: „Trebuie să ne păstrăm calmul”. Salman Al-Mutawa, ministrul însărcinat cu Planificarea, a mers chiar pînă acolo în a considera că memorandumul trimis de Irak „e slab şi admite un răspuns facil”. În realitate, aceste păreri erau minoritare. Ministrul Apărării, şeicul Naiwal Al Sabah, a respins ferm acuzaţiile irakiene, pretinzînd că Bagdadul era acela care şi-a instalat material militar de partea cealaltă a frontierei şi deci esenţa problemei era cu totul alta. În ce anume consta, de-acum încolo, gravitatea ameninţării irakiene? Întrebarea a fost pusă de emir. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT


20

Vineri, 31 mai 2019

RM

Slav, slav

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (32)

Să ne întindem și noi inima uscată către Christos, să slujim aproapelui din ascultare de Dumnezeu, chiar dacă ne lipseşte încă dragostea, şi dragostea va veni.

LUNA MARTIE 12 martie – Dragostea găseşte binele (2)

14 martie – Cînd ne împărtăşim...

Aşadar, dragostea iartă chiar şi cruzimea, îi găseşte îndreptăţiri celui ce osîndeşte. Cea mai grea sarcină a dragostei este să ierte lipsa ei la alţii, să găsească dezvinovăţire intoleranţei, să-1 ierte pe cel ce nu ştie să ierte. Nu există pe lumea asta o privelişte mai înduioşătoare şi mai minunată decît aceea a dragostei care acoperă cea mai mare fărădelege: lipsa de dragoste. Iubirea lui Christos a fost aşa: ,,Ocărît fiind nu răspundea cu ocară”. Nimic nu putea clinti ori slăbi în El, fie şi pentru o clipă, acea putere a dragostei dovedită prin faptul că Şi-a pus sufletul pentru noi. Să ţinem minte, deci, că dragostea adevărată şi neclintită nu vine de la noi, ci doar de la El. Cu cît vom trăi mai aproape de Izvor, cu atît mai statornic vom fi umpluţi de EL.

13 martie – „Dragostea osîrdnică“ ,,Dar, mai întîi de toate, să aveţi dragoste osîrdnică între voi” (I Petru 4, 8) Dragostea lui Dumnezeu, ca dragoste desăvîrşită, ne duce spre binele cel mai înalt, doreşte pentru noi, mai întîi de toate, să atingem scopul pe care ni-l arată Domnul. Aşadar, iată ce dragoste are în vedere Sfîntul Apostol Petru atunci cînd o numeşte „osîrdnică“, chemîndu-ne să sporim în ea, adică s-o dezvoltăm în noi. Dragostea osîrdnică este cea care ,,îndelung rabdă, nu se aprinde de mînie, nu caută foloasele sale, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 5-7). Dragostea creştinească nu este visul unui idealist sau teoria unui filosof, ea este realitate, şi viaţa trebuie pătrunsă pe de-a-ntregul de ea, nu doar în vorbe, ci şi în fapte. Cum putem să sporim în dragoste? Aşa ceva nu se poate face cu sila. Dimpotrivă, constrîngerea ucide dragostea. La fel ca inspiraţia, dragostea nu poate fi chemată de către noi: ea vine din afară, adică de Sus - dar să ţinem minte că dacă nu ne este încă deschisă calea dragostei, ne este deschisă calea ascultării de Dumnezeu, şi prin aceasta de multe ori se ajunge la dragoste. În milostivirea Sa cea nemărginită, Domnul a zidit în aşa fel firea omului, încît pe măsură ce acesta își face datoria din convingere se trezeşte în el și simţămîntul potrivit. Dacă nu avem în noi simţămînt fierbinte, să nu aşteptăm pînă cînd va veni, ci să începem să facem şi fără el lucrurile la care ne-ar da imbold dragostea. Prin faptele dragostei, inima noastră rece se va înmuia şi se va încălzi. Cît de des un serviciu făcut aproapelui trezeşte în noi compasiunea faţă de el! Iar compasiunea se preschimbă cu timpul într-un simţămînt fierbinte de dragoste. Vindecarea omului cu mîna uscată despre care citim în Evanghelie (v. Luca 6,10) ne lămureşte asta printr-un exemplu viu. Christos i-a poruncit bolnavului să-şi întindă către El mîna, deşi aceasta era uscată şi nemişcată. Prin puterea credinţei, bolnavul a putut s-o întindă şi s-a tămăduit.

Pilda Vechiului Testament reinterpretată. Goliat era cel slab Pilda biblică a duelului dintre Goliat, mare războinic filistean, şi David, un tînăr păstor israelian, este una dintre cele mai cunoscute poveşti din lume despre victoria celui mic într-o luptă evident inegală. Vechiul Testament atestă că Goliat se prăbuşeşte sub lovitura de praştie a lui David, permiţîndu-i acestuia să îi aplice lovitura finală. Deşi povestea a servit argumentului creştin al victoriei creştinismului împotriva păgînilor, se poate să fi fost spusă greşit timp de secole. Sau, mai degrabă, analizată greşit. Malcom Gladwell argumentează în cartea „David &Goliat: Underdogs, Misfits and the Art of Battling Giants” că Goliat ar fi fost cel dezavantajat în luptă, şi nu David. Goliat şi David reprezintă o „metaforă pentru victoriile improbabile”, explică Gladwell. Inegalitatea înclină în defavoarea lui David: el este un copil, în timp ce Goliat este acest uriaş puternic. Mai mult, soarta aduce faţă în faţă un războinic experimentat, echipat cu armament modern – armură, sabie, pavăză şi suliţă, şi un păstor cu o praştie. Ipoteza lui Gladwell este că istoria a presupus de la bun început că sorţii îi erau potrivnici lui David, băiat neajutorat, apărat doar de o aruncătură de praştie. Totuşi, explică acesta,

,,Cel ce mănîncă trupul Meu și bea sîngele Meu rămîne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56) În Taina Euharistiei, Christos se află întreg. Atunci cînd, cu inimă înfrîntă, vă apropiaţi de această mare Taină, însuşi Christos stă în chip nevăzut înaintea voastră. În clipa aceea El e mai apropiat de voi şi mai strîns legat de voi decît cei care vă înconjoară în chip văzut, şi în Christos, deşi sîntem încă nişte pribegi acoperiţi de colbul pămîntului, ne apropiem de Ierusalimul cel ceresc și de duhurile drepţilor celor desăvîrşiţi. Această împărtăşire ne este dăruită de către Mijlocitorul Noului Testament şi de sîngele stropirii, care i-a curăţit pe aceia şi ne curăţă şi pe noi de tot păcatul (Evrei 12, 22-24). Curăţiţi de toate cele pămînteşti şi deşarte, ne apropiem de cei ce şi-au încheiat deja calea pămîntească. Dragostea nu moare, ea trăieşte în veci, şi această dragoste faţă de cei dragi care au plecat de aici devine o legătură vie cu lumea mai bună spre care tindem. Multe dintre cele ce privesc lumea de dincolo de mormînt rămîn ascunse de noi, dar mai puternică decît orice dovadă materială trăieşte în suflet convingerea nemuririi, care ne dă puterea să îndurăm despărţirea de cei morţi, nădăjduind în neîndoielnica revedere dincolo de mormînt și în veşnica reunire.

15 martie – Cel care şi-a recăpătat vederea urmează lui Christos ,,Şi îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43) Evanghelia povesteşte în mai multe rînduri despre minunile săvîrşite de Mîntuitorul asupra orbilor. Recăpătînduşi vederea, aceştia mergeau după Christos. Ei nu mai puteau să rămînă departe de Cel care le dăruise vederea, simţeau faţă de El o atracţie cu neputinţă de înfrînat, urmîndu-L oriunde ar fi mers. Aşadar, atunci cînd ochii duhovniceşti se deschid către adevăr nu mai putem rămîne în întuneric, sîntem atraşi către lumină, către Christos. Să mergem şi noi acolo unde au mers orbii care şi-au recăpătat vederea. Domnul săvîrşeşte aceeaşi minune și asupra noastră. El ne deschide ochii duhovniceşti, ne luminează cu lumina Sa sufletul. Să mergem, deci, şi noi după El, lăsînd în urmă viaţa păcătoasă şi întunericul în care am rătăcit pînă acum. Mergeau după El, slăvind pe Dumnezeu. Aceeaşi laudă, aceeaşi adîncă recunoştinţă pentru recăpătarea vederii trebuie să ne umple şi nouă sufletul. Odată ce am văzut adevărul, vom merge după Christos fără să ne tulburăm de încercări, de greutăţi, de sminteli. Pentru cei ce şi-au recăpătat vederea şi au privirea îndreptată spre Domnul, calea va fi întotdeauna luminoasă şi limpede, ducînd spre limanul cel lin, la împărăţia dragostei veşnice. (va urma) existau trei categorii de luptători în perioada antică: cei care luptau cu praştii şi arcuri, infanterişti care luptau corp la corp cu săbii şi călăreţi. Prin urmare, Goliat era un infanterist, iar David arcaş. Din această perspectivă, se observă că arma lui David era cea inteligent aleasă, cei doi luptînd de la o oarecare distanţă. În timp ce David lupta mai bine de la distanţă, Goliat s-a văzut în imposibilitatea de a se apăra sau de a ataca în momentul cînd israelitul a catapultat piatra. „Aşteptarea lui Goliat atunci cînd a provocat israeliţii la duel a fost că se va confrunta cu un alt infanterist puternic. Cînd spune «vino la mine şi voi hrăni cu trupul tău păsările cerului şi lighioanele cîmpului», expresia cheie este «vino la mine». Vino la mine pentru că ne vom lupta, mînă în mînă. Şi Saul are aceeaşi aşteptare. David spune «eu vreau să mă lupt cu Goliat» şi Saul încearcă să îi dea armura sa pentru că Saul gîndeşte că lupta înseamnă o confruntare mînă în mînă, de la infanterist la infanterist.”, explică Gladwell. Dar David avea alte planuri. Nu avea să se lupte aşa cum s-ar fi aşteptat ceilalţi, şi de ce ar fi făcut-o? Era un păstor, folosise praştia întreaga sa viaţă pentru a apăra turma de lei şi lupi, deci aceasta era puterea şi abilitatea lui. Aşadar, perspectiva se schimbă: lupta se dă între un păstor experimentat cu o armă distrugătoare şi un uriaş stîngaci doborît sub greutatea armurii sale utile numai într-o confruntare de aproape. Alexandra Șerban

Slavă, slavă, slavă, slavă Ție, Dumnezeu și Tatăl nostru sfînt! Căci Tu ne-ai iubit Și ne-ai mîntuit Dînd pe Fiul Tău pe pămînt. Toate-Ți cîntă, Doamne, slavă Ție, Toți acei iertați prin Isus; Noi Te vom slăvi, slăvi-n vecie Pentru harul veșnic ce-ai adus! Slavă, slavă, slavă, slavă Ție, Noi cîntînd Ți-aducem ne-ncetat, Căci din Tine-avem Harul să putem Duce-un trai plăcut și curat! Slavă, slavă, slavă, slavă Ție, Dumnezeu și Tatăl nostru bun, Căci vei fi-n vecii Har și bucurii Celor ce cu drag Tată-Ți spun! Anonim

Sămînța bună

Stropi de înțelepciune ,,Dobîndește înțelepciune, dobîn­ deș­te pricepere; nu uita cuvintele gurii mele și nu te abate de la ele. N-o părăsi, și ea te va păzi”. (Proverbe 4, 5, 6) *** Nimeni nu este atît de mare, încît să nu poată da o mînă de ajutor celorlalți. Doar oamenii nesiguri sînt trufași, sperînd că imaginea pe care o promovează va fi acceptată de ceilalți. *** Oamenii cu inimă largă și credință în Dumnezeu caută soluții, și nu laude; iubesc oamenii, și nu mulțumirile lor. *** Prietenii se sfătuiesc reciproc și se ajută reciproc. Prietenii dăruiesc, se îngrijorează pentru celălalt și sînt întotdeuna gata să dea o mînă de ajutor. *** Lumea poate da naștere la necazuri în vreme de pace, însă Dumnezeu poate crea pace în necaz. *** Dacă vrei să faci lucruri mari, trebuie să rămîi mic. *** Ușor este să condamni pe cineva, dar greu este să te condamni singur. *** Dacă nu pornești la drum, cu siguranță nu vei ajunge la țintă. *** Cine încalcă o promisiune o va încălca și pe a doua. *** Nu judeca în grabă, căci vei regreta repede. *** Remediul nedreptăților suferite este uitarea.


RM

21

Vineri, 31 mai 2019

S , ase,

S mai i rdem La fel... Ana a fost trimisă într-un pension din Capitală şi, după cîteva zile, începu săşi semneze corespondenţa către cei deacasă „Anita”. Mare i-a fost surprinderea, cînd a primit următoarea scrisoare de fratele ei: „Dragă Anita, îţi mulţumesc pentru scrisoare. Papaita şi Mamaita sînt sănătoşi. Tanti Frosaita şi unchiul Goguita au fost ieri la noi. De alaltăieri am un nou prieten: Sanduita. Te sărută fratele tău, Virgilita.”

Logodnici moderni Conversaţia are loc la telefon: - Lilico, vrei să luăm masa astă seară împreună? Vrei să mănînci cu mine, dulceață mică? - Cu cea mai mare plăcere, Gigele. - Atunci spune-i mamei tale că sînt diseară, la opt fix, la masă.

La dentist - Să vă anesteziez? - Nu! N-am nevoie de extracţii costisitoare. Nu-mi trebuie nici un

P I Mo c c h io !

anesteziant. Nici cloroform, nici eter. Afară cu dinţii, fără multă vorbă! - Sînteţi un pacient foarte curajos. Aş dori să am numai astfel de clienţi. Vă rog, luaţi loc pe scaun. - Nu, domnule dentist, nu mie trebuie să-mi scoţi dinţii, ci nevestei mele, care aşteaptă afară.

Oameni răi

Trecură două luni. Într-o bună zi, scoase din dulap un portofel umflat pe care-l deschise și îl arătă soțului său. - Vezi, cu toți banii pe care i-ai fumat şi cu cei pe care i-am pus eu deoparte, am fi putut petrece 15 zile la băi de mare. - Doamne, ce leneş am fost! - strigă Sabin... Dacă aş fi fumat mai mult, am fi putut petrece două luni la munte...

Eterna poveste

- Un om sărman vă roagă să-l ajutaţi! - Oare nicăieri nu ţi s-a oferit de lucru? - Ba da; într-un singur loc... Ceilalţi, însă, s-au purtat bine cu mine!

- Cum îi merge fiicei tale care s-a măritat de curînd? - Foarte bine! Foarte bine! Bărbatusău i-a prins frica...

Egalitate

Critic

- Te-am rugat de zece ori sămi înapoiezi banii pe care ţi i-am împrumutat. - Dar eu de cîte ori te-am rugat pînă mi i-ai dat?

Avocatul: Ce vîrstă aveţi, domnişoară? Clienta: (tace, încurcată)... Avocatul: Şi cu toate acestea trebuie să ştiu. Spuneţi-mi vă rog, ce vîrstă aveaţi acum 10 ani? Clienta: (radioasă): 25 de ani!

Incorigibil Toată lumea ştie că Sabin e un mare fumător. Iar soția sa, o femeiuşcă foarte econoamă, turbează văzînd atîția bani zburînd, sub formă de fum. - Ascultă, îi spuse ea într-o dimineaţă, ori de cîte ori vei cumpăra un pachet de tutun, voi pune aceeași sumă la o parte şi ai să vezi cîți bani voi strînge.

***

Un bărbat în ceasul morţii, văzîndu-şi femeia plîngînd, i-a zis: - Nevastă, eu mor. Paul, tovarăşul meu, îmi va ţine locul; el va face lucrurile pe care le făceam eu, pînă cînd ţi se va regla starea. - Trebuie să mă gîndesc, pentru că am vorbit deja cu altcineva să-ţi ţină locul…

***

Un ţăran, venind pentru prima oară la Bucureşti şi ajungînd pe podul Mogoşoaiei, rămase uimit văzînd mul­ ţimea prăvăliilor, împodobite cu fel de fel de table şi inscripţii. El dori să vadă ce marfă cuprinde fiecare din aceste prăvălii. Intră, la întîmplare, tocmai într-o zarafarie (notă: cămătărie, loc unde se schimbau banii) şi, nevăzînd nici o marfă expusă la vedere, întrebă pe un om ce se afla înăuntru ce marfă vinde. Zaraful, vrînd să rîdă de dînsul, îi răspunse: - Capete de măgar… - Pe legea mea, urmă ţăranul, trebuie să aibă mare căutare marfa dumneavoastră, căci nu mai văd decît unul în toată prăvălia…

***

- Ioane - a spus un boier către servitorul său. Am să plec mîine dimineaţă la cinci ceasuri, aşa că nu uita să vii să mă scoli pe la 4. - Prea bine domnule, a răspuns Ion, dar pentru ca să nu uit, să aveţi bunătatea să sunaţi din clopoţel pe la trei şi jumătate… ,,Realitatea Ilustrată” (nr. din aprilie – iunie 1937) rubrica ,,Realitatea zîmbeşte”


22

Vineri, 31 mai 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (4) (urmare din pag. 1) Ani de zile ați negat că ați fi avut vreun amestec, dar așa ceva e ridicol, fiindcă nu mișca nimic în structurile noii puteri fără știrea și acordul dvs. Am aici o copie după actul prin care, la 24 decembrie 1989, în calitate de președinte al CFSN, dvs. ați instituit Tribunalul Militar Excepțional, a cărui sentință de condamnare la moarte, după cum a mărturisit și Silviu Brucan, era deja stabilită. Unde intervine ilegalitatea? La 24 decembrie nu funcționa nici un CFSN, ședința de constituire avînd loc abia la 28 decembrie 1989, și nici măcar atunci nu ați fost ales președinte. Așadar, aceea a fost o crimă calificată, pe baza unui grosolan fals în acte publice, a încălcării Legilor Țării și a funcționării unui Tribunal ilegal. Dar, dincolo de toate acestea, rămîne asasinatul oribil, a doi oameni bătrîni, efectiv nituiți cu 600 de gloanțe el și cu 700 de gloanțe ea, căreia i-a zburat și o parte a craniului, încît martorii povestesc că un cîine al Regimentului de la Tîrgoviște, Rex, i-a mîncat creierul și i-a băut sîngele. Cum a fost posibil să se întîmple o asemenea atrocitate la un Popor născut creștin? Și de ce ați „livrat” marfa în sfînta zi de Crăciun, cînd românii nu taie nici măcar porcul, de-aia și este Ignatul cu cîteva zile înainte? Citez dintr-un document secret: „De altfel, Gorbaciov stăruia, încă din 22 decembrie 1989, pentru asasinarea lui Ceaușescu. Scenariul asasinării urma să fie declanșat de parola «Recursul la metodă» sub conducerea directă a lui Ion Iliescu”. Eu n-am să vă întreb, d-le Ion Iliescu, așa cum v-a întrebat dl. Emil Constantinescu, în 1996, dacă dvs. credeți în Dumnezeu. Ați mărturisit-o singur, sînteți liber cugetător, adică ateu. Eu am să vă întreb dacă l-ați visat vreodată pe Nicolae Ceaușescu, dacă ați avut vreodată imaginea acelui bătrîn ciuruit de gloanțe înainte de a fi ucis de lipsa insulinei. Dar pe tinerii omorîți DUPĂ asasinarea lui Ceaușescu i-ați visat? Pe ei cine i-a împușcat, d-le Iliescu? Să numi răspundeți că teroriștii, fiindcă povestea asta n-o mai cred nici copiii dintre blocuri, care frecventează lucrări mai elevate, ca textele formației BUG Mafia și ale altor trupe de succes. Vă spun eu ce s-a întîmplat: acel război româno-român s-a declanșat pentru a justifica uciderea soților Ceaușescu și a instaura panica și teroarea în populație, așa încît legitimitatea puciștilor să apară drept necesară și salvatoare. Poeta Leonida Lari, pe atunci deputat în Parlamentul de la Moscova, l-a auzit pe Mihail Gorbaciov spunînd, la microfon, că acum a vorbit cu tovarășul Ion Iliescu, care a cerut ajutorul trupelor sovietice. Exact același dialog l-ați reprodus și dvs., la București, de față cu numeroși martori. Noroc cu bravul general Ștefan Gușe, care s-a opus intervenției rusești. Din păcate, curajul i-a fost fatal: nu peste mult timp, muntele acela de om, prieten bun al meu, avea să moară de cancer, la numai 53 de ani, medicii militari din jurul meu, senatorul Ioan Cârciumaru și deputatul Ion Marinescu, comentînd că generalul a fost iradiat. La fel a fost suprimat și șeful trupelor USLA, colonelul Gh. Ardeleanu. În aceeași manieră brutală, cu o salvă de rachete, a fost pulverizat, din ordinul generalului KGB-ist Nicolae Militaru, elicopterul cu care erau aduși la București generalii Nuță și Mihalea, care știau prea multe despre amestecul străin. Apoi, i-ați băgat la închisoare pe colegii și tovarășii dvs., dintre care doi au și murit destul de repede: fostul președinte al MAN, Nicolae Giosan, s-a prăpădit în temniță, iar fostul ministru de Externe, Ioan Totu, s-a spînzurat. N-aveți, oare, nici o remușcare, d-le Ion Iliescu? Nici față de tinerii stîlciți în bătaie în iunie 1990, sau față de cei uciși de forțele de represiune în septembrie 1991? Pe cîți munți de cadavre sînteți capabil să mai călcați pentru a vă eterniza la Putere? Și cîți ani vreți

să mai domniți, poate cumva pînă la vîrsta de 900 de ani a lui Matusalem? Nici o problemă, se poate aranja și asta, vorbim cu specialiștii în inginerie genetică și vă clonăm, dvs. să fiți fericit! În privința candidaturii dvs. iarăși s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeți că n-ați avut decît un singur mandat prezidențial, 1992-1996. Eroare gravă! Dar între 1990 și 1992 cine a fost președintele României? Hai să admitem că numărătoarea începe din decembrie 1991, de cînd a fost votată Constituția – și tot rămîne aproape 1 an, pînă în septembrie 1992, timp în care ați semnat documente oficiale și tratate internaționale în calitate de președinte al Țării. Există un precedent: așa după cum se știe, imediat după asasinarea lui John Kennedy, vicepreședintele Lyndon Johnson a depus Jurămîntul, în avion, și a devenit noul președinte al Americii, pentru a se evita vidul de putere. Acel prim mandat al lui a durat doar 1 an, pînă la alegerile din 1964, pe care le-a cîștigat, și a mai beneficiat de încă un mandat, pînă în 1968. Acolo, cariera lui prezidențială s-a încheiat, întrucît Constituția SUA prevede numai 2 mandate. Este exact cazul dvs. Acum, vă luptați, din răsputeri, pentru cel de-al 3-lea mandat. Cine ne asigură pe noi că, dacă îl veți obține, nu veți schimba Constituția pentru a mai cîștiga și alte mandate, eventual o domnie pe viață? Unde scrie că numai dvs. puteți conduce Țara asta? O societate se guvernează după legi și reguli, iar dacă ele sînt încălcate se deschide calea către multe samavolnicii. D-le Iliescu, ce ați vrea să faceți dvs. nou pentru Poporul Român, în comparație cu cei 7 ani în care l-ați condus, așa cum l-ați condus? Cine v-a împiedicat să vă transpuneți în viață programele atunci? Astăzi, pretindeți că ați căpătat mai multă experiență, ceea ce e comic. Pentru numele lui Dumnezeu, aveți aproape 71 de ani, iar la sfîrșitul unui eventual nou mandat veți avea 75 de ani, să vă dea Dumnezeu sănătate! V-ați născut în timpul marii crize mondiale, în martie 1930. România intră în Secolul XXI și în Mileniul III, nu credeți că și noile generații au dreptul la un președinte născut după cel de-al II-lea război mondial, care să le vorbească pe limba lor, să le înțeleagă, să nu fie mereu nevoit să le explice de ce i-a făcut canibali pe americani și să folosească și alt limbaj decît „sinergia faptelor” și „meandrele concretului”? D-le Iliescu, dați o șansă celor peste 10 milioane de copii, de adolescenți și de tineri, care au respect față de bătrîni, dar nu pot fi obligați să se întoarcă în trecut ori să aștepte ca, din 4 în 4 ani, să vă maturizați dvs. și să căpătați experiență. Ați avut, duminica trecută, una dintre explicațiile votului masiv pe care tinerii mi l-au dat mie, iar nu dvs. Eu sînt cu 20 de ani mai tînăr decît dvs. Nu contest că am făcut și eu destule greșeli în viață, însă în nici un caz mizeriile de care mă acuză unii acum. Prin încăpățînarea dvs. de a deveni, pentru a treia oară, președintele României, și de a refuza orice dialog cu cel de-al doilea partid din Țară, riscați să aruncați în haos și să-i ridicați pe 3.000.000 de români împotriva altor milioane de frați ai lor. La urma urmei, ce v-am cerut noi? Nu v-am cerut nimic! Nici funcții guvernamentale, pe care, oricum, nu știu cu ce drept le tot împarte PDSR-ul acum la clientela sa lacomă, nu v-am cerut nici alianțe. Ba chiar Prințul Paul de România m-a vizitat, și-a oferit serviciile de mediator, însă nici nu l-ați băgat în seamă. Au stat ei, la masa dialogului, israelienii și palestinienii, sudcoreenii și nord-coreenii, negrii și albii în Africa de Sud – și n-ar fi putut avea niște tratative civilizate două partide românești? Păi electoratul de-asta a și votat, masiv, pentru schimbarea defunctului regim, ca să cooperăm și să scoatem Țara din prăpastia crizei! Imaginați-vă ce atmosferă bună ar fi fost în Țară și ce climat de siguranță și muncă s-ar fi

instaurat dacă, măcar în plan parlamentar, s-ar fi realizat o colaborare a PDSR cu PRM care, prin redistribuire, au acum 72% dintre mandatele de senatori și deputați, iar guvernul, fie și al dvs., ar fi putut funcționa. Dar dvs. v-ați opus cu o vehemență ilogică și, în orice caz, improprie politicienilor de anvergură. În aceeași zi de marți, 28 noiembrie, care era chiar ziua mea de naștere, în loc să primesc și eu un telefon de felicitare, așa cum e omenește, m-am pomenit atacat, brusc, din direcții similare: ziarele „Izvestia” și „Nezavisimaia Gazeta”, care apar la Moscova, Piotr Lucinscki și, cu voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu. Această strategie avea să capete o explicație a doua zi, cînd un general al Serviciilor Secrete ale Țării mi-a comunicat că ordinul venise de la KGB. Acum era clar. Haideți să ne uităm pe hartă: Rusia știe că a pierdut, irevocabil, Iugoslavia, care se integrează rapid în Europa Occidentală, și atunci se încearcă să se creeze un cap de pod, prin România, spre Balcani. Garanția funcționării acestui plan o reprezintă realegerea dvs. în funcția de președinte. Orice explicație ați da, cu suficiența care vă caracterizează, nu rezistă în fața faptelor concrete. Pentru că ura cu care dvs. ați exclus, încă din start, orice dialog, chiar la nivel de „Bună ziua”, cu PRM, numai printr-un ordin extern se explică. De altfel, mai mulți ofițeri ne-au mărturisit că Dosarul KGB al dvs. a fost sustras din arhiva SRI, la începutul lui 1990, de viitorul general Vasile Lupu, care, evident, și-a făcut mai multe copii. Și acum, întreb cancelariile occidentale și ambasadele acreditate la București: vrea cineva ca România să recadă în spațiul de influență al acelor tendințe revanșarde ale imperiului ex-sovietic? Așa ne îndreptăm spre NATO, cu un om care îi sataniza pe americani și a avut, toată viața, legături indestructibile cu Moscova?! Doamnelor și domnilor, departe de mine gîndul de a-l descalifica pe dl. Ion Iliescu în fața dvs. Lumea vede și judecă: în timp ce domnia-sa a condus Țara timp de 7 ani, eu n-am condus nimic și aș putea face pentru Poporul Român și idealurile sale mai mult decît un om șovăielnic, care a fost, în ultimii 11 ani, prizonierul unor cercuri de interese de tip mafiot. Nu știu cum se face, dar de venirea mea la Putere nu se tem nici muncitorii, nici gospodinele, nici șomerii, nici minerii înfometați, nici militarii, nici dascălii, ci se tem exact aceia care, pînă acum cîtva timp, îl terfeleau pe dl. Ion Iliescu în fel și chip. Am aici ziarul „Ziua” din 29 octombrie 1996, puteți vedea și dvs.: „Caracatița Mafiei politico-financiare a președintelui României a trecut Atlanticul. Ion Iliescu a topit în SUA peste 4 milioane de dolari sustrași de la popor”. Alte titluri, tot în „Ziua”: „A fost o lovitură de Stat. Iată dovada nr. 8. Ion lliescu a stat legat la firul scurt cu Gorbaciov”. Alt titlu: „Parola «Opriți măcelul!» a declanșat teroarea”. Alte publicații, care acum îl apără, îl acuzau că, pe vremea cînd era prim-secretar la Iași, au fost arestate și chiar au murit destule femei care își făceau chiuretaj. Timp de 7 ani, d-na Doina Cornea a răgușit strigînd „Nu mai vrem, nici un pic, președinte bolșevic!” La vremea aceea, eu i-am luat apărarea lui Ion Iliescu. Răsplata? O vedeți și dvs., stimați locuitori ai României: dl. Ion Iliescu a fost îmbrățișat, cu o căldură suspectă, ca un fel de salvator al democrației și părinte al Patriei, exact de către aceia care îl făceau Antichrist. Niciodată n-a existat, în Istoria României, o asemenea scenă de cameleonism colectiv. Aceasta e, cu adevărat, „marea năpîrlire”. Mai mult decît atît, în disprețul propriului electorat, care l-a votat tocmai ca să scape de partidele care au ruinat Țara în ultimii 4 ani, PDSR-ul a defilat, la braț, cu liderii UDMR, PD și PNL, pe care, cu numai cîteva săptămîni înainte, îi amenința cu celulele pușcăriilor! Deruta a fost totală printre membrii și simpatizanții PDSR-ului, oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu. Ulterior, simțind pulsul populației, negocierile au fost înghețate, dar asta e valabil pînă duminică. (va urma)


RM

23

Vineri, 31 mai 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (22)

72) GEORGE RANETTI. Scriitor satiric, născut în 1875 şi mort în 1927. Evreu creştinat. Lucrează cu Anton Bacalbaşa la revista umoristică „Moş Teacă”, pe urmă cu Caragiale la „Moftul Român”, după care, împreună cu N. Ţăranu, îşi scoate propria revistă: „Furnica”. (Erau vremuri mai liniştite, acelea în care puteau să apară publicaţii cu astfel de titluri; închipuiţi-vă că, în anii noştri atît de încrîncenaţi, difuzorii sau vînzătorii de presă ar striga: „Luaţi Furnica!”) Omul dă lovitura în teatru, cu comedia Romeo şi Julieta la Mizil, ecranizată de Televiziunea Română, în anii ’60. Pentru a ne face o idee despre caracterul sprinţar al umorului practicat de Ranetti, să zăbovim puţin asupra unei poezioare (pe gustul vremii!) peste care am dat în revista „Cele Trei Crişuri”. E o parafrază a unui proverb rusesc: Dacă pleci pe mare Bigot ori ateu, Nalţ-o rugăciune Către Dumnezeu. Dacă pleci la luptă Ţara să-ţi răzbuni, Fă atuncea două, Două rugăciuni. Dacă pleci cu-o fată Ca să te cununi, Nu uita, sărmane, Fă trei rugăciuni! Era, fără doar şi poate, un patriot, din moment ce scrie direct, fără ocolişuri, ceea ce afirm şi eu astăzi, după aproape 90 de ani: „Trăiască România Mare! George Ranetti. 10 August 1915. Bucureşti”. Semnătura lui revine după 4 ani: „România Mare ne-a (sic!) dăruit-o vitejia armatei, ţărănimea; tot ea să ne-o păstreze, că în actuala generaţie de politicieni, slabă nădejde. George Ranetti. 15 Aprilie 1919”. 73) CINCINAT PAVELESCU. Epigramist, scriitor satiric şi jurist. A rămas în amintirea românilor prin versurile cîtorva romanţe (Îţi mai aduci aminte, doamnă, Frumoasa mea cu ochii verzi, aceasta din urmă fiind mult gustată de Nicolae Ceauşescu în dragostea lui faţă de nevastă), precum şi prin unele epigrame de o aleasă concizie şi savoare comică („Găsesc că prea se-ngîmfă el/ Cu păru-i arhiabundent/ Alecsandri era mai chel/ Şi parc-avea mai mult talent”). Şi-a venerat părinţii, cărora le dedică prima lui antologie de versuri: „Memoriei sfinte a iubiţilor mei părinţi”. Ca magistrat, i-a păstrat o amintire vie mentorului său, profesorul şi avocatul Dissescu. Cincinat Pavelescu n-a trăit mult (1872– 1934), dar şi-a marcat epoca prin verva spiritului, eleganţa lavalierei şi aerul de stîlp al Cafenelei Capşa, el fiind, alături de Ion Minulescu (pe care l-a şi inspirat), unul dintre creatorii boemei literare interbelice. În catastiful de faţă, el improvizează, cu cerneală roşie, o strofă frumoasă, de bună seamă inedită, care vede acum, pentru prima oară, lumina tiparului: „Poete, mai lasă iubirea/ Şi murmurul clar de izvoare/ Şi cîmpul şi zarea şi firea/ Nu asta îţi este menirea/ Ardealul cînd geme şi moare. Cincinat Pavelescu”. 74) N. D. COCEA. Pe numele complet Nicolae Dimitrie Cocea (1880–1949). Ziarist și romancier. A făcut închisoare pentru pamfletele sale antimonarhice, dar și pentru o pretinsă colaborare cu nemții, pe timpul ocupației (se afirma că s-ar fi înfruptat și el din cele 3.000.000 de coroane pe care Berlinul le pusese la bătaie pentru coruperea ziariștilor și politicienilor români). Pe fondul incidentelor grave care au avut loc odată cu venirea la putere a liberalilor și votarea Constituției din 1923 (cînd Opoziția a legat, simbolic, 3 șobolani vii și o bucată de cașcaval, la Clubul Partidului Național de pe Calea Victoriei, alegorie simbolizînd foamea de putere și de avere a fraților Brătianu – Ionel,

Vintilă și Dinu – și cînd la Adunarea Deputaților un parlamentar țărănist a aruncat o sticlă cu gaze lacrimogene, iar politicienii au rupt-o la fugă, N. Iorga scriind, a doua zi, „Un miros de fosfor se răspîndește în sală la votarea Constituției”) – ei, bine, în această atmosferă, publică în revista lui un alt text antimonarhic, care îl va face pe Regele Ferdinand să-l dea

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (66) în judecată și să obțină condamnarea lui la 1 an și jumătate de închisoare, dar, la intervențiile lui Octavian Goga, pamfletarul este eliberat, cu o aură de martir, după 9 luni: „Baionetele, oricît de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemernici de inevitabila răspundere. Baionete destule au avut și monarhii Franței, și țarii Rusiei. Regele Ferdinand al României nu poate avea prezumția deșartă să creadă că va avea mai multe baionete decît au avut predecesorii lui pe căile opresiunii și ale ghilotinei”. N. D. Cocea a fost și creator de gazete, care au îmbogățit jurnalistica românească și au format spiritul public în cultul patriotismului. A scris și romane, gustate la vremea lor, dar astăzi anacronice (Fecior de slugă, Nea Nae, Pentruun petec de negreață, titlu licențios, care îi trădează obsesiile sexuale). Un portret pe cît de admirativ, pe atît de necruțător îi face lui N. D. Cocea un alt ziarist de calibru, Pamfil Șeicaru. Citind amintirile acestuia, ni se deschide înaintea ochilor stampa inconfundabilă a acelei epoci, cu ramificațiile și scadențele ei, care merg pînă în timpul regimului stalinist de ocupație. O faună întreagă freamătă în jungla acelor vremuri, de la homosexuali pînă la bolșevici: „O întîmplare tragică a dezlănțuit primul scandal pederast în București. În locuința lui din strada Zorilor, într-o dimineață de aprilie, Alexandru Davila a fost lovit cu un pumnal în creștetul capului de valetul lui, Jean Dimitriu. Mobilul crimei? Gelozia. Pentru a ne imagina pe Al. Davila, ar trebui să recitim Satiricon al lui Petronius, în care redă atmosfera de rafinament decadent al Romei, din epoca lui Neron. Aparținînd celor mai vechi familii – mama lui Davila era sora fraților Golescu – de o rară distincție, unind o scăpărătoare inteligență cu o frumusețe virilă, autorul lui Vlaicu-Vodă era, ca și Petronius, un arbitru al eleganței. Înnoitor al teatrului în România, Al. Davila era cunoscut și ca unul din irezistibilii cuceritori ai femeilor. Seducător, cu un aer seniorial, fermecător în conversație, el domina saloanele Bucureștilor. Atentatul deschidea tragic porțile intimității, prezentînd un aspect nebănuit al prestigiosului om de lume: practica pederastia. Omul care avusese cele mai numeroase aventuri, care avusese amante aproape toate actrițele, se dovedea că-și extinsese curiozitatea sexuală și asupra bărbaților. Adus în fața judecătorului de instrucție, valetul Jean Dimitriu a făcut unele mărturisiri pe care judecătorul le-a luat ca punct de plecare pentru a stabili, cu exactitate, numele celor care frecventau casa din str. Zorilor și, evident, participau la practicile descrise în Satiricon. Cîteva nume de tineri, Dendrino, Jean Vlădoianu din Ministerul de Externe (în 1914, pederastia nu cucerise Ministerul de Externe pentru a se putea constitui în «Mafia») și, în afară de alții, necunoscuți, figura și N. D. Cocea. Prezența lui în casa din str. Zorilor a fost o surprindere: nimeni nu i-a bănuit acest viciu. Scandalul nu ar fi luat proporții și nici nu ar fi primit o vastă publicitate, deoarece ziarele, din simpatie pentru Al. Davila, în reportajele publicate, n-au pus în evidență mobilul crimei, dacă un reporter, C. Tisescu, nu ar fi început publicarea unei reviste, Cartea neagră, în care a apărut, cu bogăție de amănunte, tot ce se petrecuse în casa lui Al. Davila. Grefierul de la cabinetul de instrucție, unde se cerceta crima lui Jean Dimitriu, a furnizat reporterului C. Tisescu toate amănuntele după depozițiile aflate la dosar. Cartea neagră a înregistrat un mare

succes: era pentru prima oară cînd se vorbea în România de pederastie. Este curios, dar fanarioții care au adus atîtea păcătoșenii din Constantinopol, n-au adus năravul sodomiei. Paharnicul Sion, gură slobodă, în Arhondologia Moldovei (care trebuie socotit ca primul pamflet apărut în limba românească) nu pomenește de acest nărav, deși încarcă pe fanarioți cu toate păcatele. În București fusese un singur pederast notoriu, Văcărescu, fratele Elenei Văcărescu, autor al cronicilor mondene din L’Indépendence Roumaine, pe care le semna Claymoor. O epigramă, Dilema lui Claymoor, a lui Cincinat Pavelescu, a circulat cîteva decenii. Era firesc, datorită ineditului, ca revelațiile din Cartea neagră să provoace o mare curiozitate. Ca și cînd nu ar fi fost suficient, la procesul valetului asasin, N. D. Cocea, chemat ca martor, a ținut să accentueze provocarea. Întrebat dacă recunoaște ca adevărate declarațiile lui Jean Dimitriu, el, în loc să nege, a găsit acest răspuns ca cel mai potrivit: «Nici un articol din Codul penal nu mă împiedică să dau șezutului meu folosirea care-mi place». A fost o provocare de prisos, menită să-i dăuneze. N. D. Cocea era încîntat că putuse scandaliza pe burghezi. Izbucnirea primului război mondial a acoperit scandalul. Faptele diverse își pierdeau senzaționalul, pe prima pagină a ziarelor se citeau telegramele externe ale agențiilor Havas, Reuter, Wolfbüro, agenții care își disputau spațiul, căutînd să acapareze literele cele mai arătoase. «Satiriconul» din strada Zorilor a fost repede uitat. Politica Franței începuse, încă din 1913, să fie din ce în ce mai activă în România. În 1913, acțiunea României în Bulgaria, combătută de Viena și Berlin, a fost sprijinită de Franța. W. Norton Fullerton, în Les grands problèmes de la politique mondiale (Problems of Powers), atribuie acțiunea militară a României lui Delcassé și lui Blondel, ministrul Franței la București. Guvernul Brătianu declarînd neutralitatea României, de fapt o desprindere din alianța cu Germania, propaganda franceză, cum era și firesc, s-a intensificat spre a determina intrarea noastră în război contra Puterilor Centrale. N. D. Cocea, recunoscut pentru simpatia lui față de Franța, a fost unul dintre cei recrutați pentru propaganda antigermană. I s-a înlesnit cumpărarea unei tipografii moderne, pe care a instalat-o în pasajul Imobiliara. O serie de traduceri, elegant tipărite, au apărut pe piață. Prima a fost Thaïs, de Anatole France, tradusă admirabil de chiar Cocea. Apoi Belgia martiră, de Verhaeren, în traducerea lui Nichifor Crainic, Afrodita, de Pierre Louis, tradusă de Cocea. Cu multă iscusință a propagandei, N. D. Cocea alterna cărțile de pură literatură cu cărțile de propagandă antigermană. Facla a reapărut ca revistă politică, violent antigermană. Această activitate nu putea să lase indiferentă legația germană și cel ales să combată pe N. D. Cocea a fost Tudor Arghezi, care a scos revista progermană Cronica. Răfuiala era fatală: Tudor Arghezi îi căuta rîcă, N. D. Cocea însă voia să evite o polemică, dar această rezervă a fost apreciată de Arghezi ca un semn de teamă și articolul de atac a apărut. Polemica a coborît toate treptele trivialității, mamă, surori, nimeni și nimic nu a fost menajat; talentul nu mai servea pentru a da o cît de sumară ținută cuvintelor alese cît mai crude în brutala lor vulgaritate. O respingătoare bălăceală în haznalele intimității descoperite în plină zi, și fără să aibă, cel puțin, scuza – penibilă – a unor convingeri, care se înfrunta cu o neînduplecată ură; un simplu dialog de chivuțe pe un maidan. Acest spectacol a dăunat și lui Arghezi, și lui Cocea. Controversa pentru care scoteau revistele: alături de Franța sau alături de Germania, nu mai exista, paginile serveau la o simplă întrecere în zvîrlirea căldărilor cu lături“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


24

RM

Vineri, 31 mai 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (107) O farsă radiofonică, intrată în istoria mass-media (3) În urma unor anunţuri ce localizau obiectul „imens, cuprins de flăcări” la Grover’s Mill lîngă Trenton, New Jersey, a fost trimisă la faţa locului o echipă mobilă de jurnalişti care să investigheze. Programul, avînd acum o vechime de unsprezece minute, a fost schimbat cu muzică de dans. Un minut mai tîrziu, în cadrul emisiunii rivale Emisiunea lui Charlie McCarthy (cîştigînd o treime din audienţa totală la radio), cîntăreţul Nelson Eddy a început să interpreteze o piesă de operă. Ascultătorii au început şi ei să schimbe frecvența. Analizele ulterioare au sugerat că 12% din ascultătorii lui McCarthy (aproape patru milioane de oameni) s-au oprit pe postul CBS tocmai în momentul în care auzeau cum un reporter - aparent autentic descria scena de la Grover’s Mill. Un obiect ciudat îngropat pe jumătate într-o fisură imensă. Din el se auzea un mîrîit. Capacul obiectului se deschidea! Monstrul ieşise la suprafaţă! Avea tentacule, un corp de dimensiunea unui urs, ochi negri ca de şarpe, o gură în formă de V, din care îi picura salivă! Emitea raze care aprindeau în flăcări maşinile, grajdurile şi oamenii! Vocea crainicului se ridica din ce în ce mai mult în aer, cuprinsă de teroare - apoi, misterios, ştirea a fost întreruptă „datorită împrejurărilor dincolo de puterea noastră de control”. Şase milioane de oameni ascultau în acest moment. Mulţi deschiseseră radioul prea tîrziu pentru a auzi anunţul iniţial. Teroarea a început cînd oamenii au aflat că gazul otrăvitor al marţienilor se răspîndeşte peste Coasta de Est. Camera de control a studioului CBS a primit telefon de la secţia locală de poliţie

care era deja invadată de apeluri îngrijorătoare. „Desigur că nu este real”, au fost liniştiţi poliţiştii. Dar telefoanele au continuat. La patruzeci şi două de minute după începerea emisiunii, Dan Seymour a pătruns în studioul de emisie şi a anunţat că totul este doar o piesă de teatru. Dar era prea tîrziu. Mii de cetăţeni, convinşi că marţienii vin pe Pămînt, îşi abandonaseră casele. Unii se strînseseră în biserici, alţii se înarmaseră. Peste tot, oameni speriaţi sunau la redacţiile de ziare, de radio şi la poliţie pentru a afla cum pot scăpa de gazul ucigaş. Panica era mai gravă în aria Trenton, aflată la mai puţin de douăzeci de mile de Grover’s Mill, toate autostrăzile fiind blocate pentru că oamenii încercau să fugă cu maşinile lor. Un cotidian din Rhode Island raporta mai tîrziu cum: „femei plîngînd isteric au invadat redacţia ziarului Providence Journal pentru a afla detalii despre masacrul şi distrugerea oraşului New York”. În Pittsburgh un bărbat a venit acasă după o zi de muncă pentru a-şi descoperi soţia pe punctul de a se otrăvi. „Mai bine mă omor cu mîna mea decît să fiu ucisă în halul ăla!”, ţipa ea. În statul Washington, de pe Coasta de Vest, o avarie de curent electric în oraşul Concrete i-a asigurat pe mulţi cetăţeni că marţienii erau foarte aproape. Cei care locuiau pe marginea Rîului Hudson, pe care marţienii aparent îl traversau, au anunţat că i-au văzut într-adevăr pe monştrii invadatori. Angajaţii ziarului New York Herald Tribune au început să doneze măşti de gaze. Pentru că studiourile CBS au fost invadate de poliţie, emisiunea a luat sfîrşit. Welles a citit o declaraţie conform căreia piesa nu era decît „versiunea radiofonică a companiei de teatru Mer­ cury despre ceea ce înseamnă să te îmbraci în cearşaf şi să sari brusc dintr-un tufiş ca să strigi bau!“. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Urare pentru cei mici 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Apel la liniște – Purtate peste maiou; 2) Explicație de copii – Puse în temă!; 3) ...; 4) Stau în cale! - Loc de vis; 5) Plantă topită – Două din zece! – Dumneata; 6) ...; 7) Cai arțăgoși; 8) Nivel de trai – Catete! – Arbore melifer; 9) ...; 10) A năzui – Asalt. VERTICAL: 1) Mal înalt al unei ape – Armă în pace!; 2) Statul american – Nete! – Pe aproape; 3) Subiect – Produs gras; 4) Un joc de noroc – Salut intim; 5) Picioruș la alge – Ogrăzi; 6) Nu e asta – Porții; 7) Lună de primăvară – Violet deschis – În plus!; 8) Avocat; 9) Cameră în Parlament – Grădini sub geam; 10) Obiecte copiate după modele. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,LUMEA PĂSĂRILOR” 1) BIBILICA – IP; 2) OBEZ – COTETE; 3) BACAN – FARIN; 4) O – A – UDE – E – E; 5) CATALITICE; 6) ITANI – ALTUL; 7) U – ETIRA – NE; 8) R – AMARI – PUI; 9) ADNOTA – MAC; 10) TAINE – VAR – S; 11) AR – E – CLOCIT.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.