Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
RM
romÂnIA MARE
Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
Drama omului de geniu: aceea de a se lovi, zilnic, ca de pereții unei cuști de sticlă, de prostia înconjurătoare.
Romnia pitoreasc
CORNELIU VADIM TUDOR
EDITORIAL Nu Papa, ci Dumnezeu e martorul martiriului Sfinților Estului! Motto: ,,Papa a venit pe pămîntul care a primit și păstrat moștenirea spirituală a Constantinopolului pe 31 mai 2019, deci la exact 566 de ani după ce pe Sfînta Sofia a fost pusă semiluna”. L-am îndrăgit pe Papa Francisc de cînd i-am citit primele declarații în care condamna goana după profit, imperialismul, militarismul - dar și lăcomia, spiritul agresiv al așa-zisei competiții, destrăbălarea și multe altele. Este fără doar și poate un om sfînt, cu un destin care, sper, va marca lumea. Dar, românii uită că frumoasele vorbe ale Papei au fost și sînt spuse și de sfinții părinți ai Ortodoxiei. A uita acest adevăr este e o uriașă eroare! Și un ajutor dat celor care urmăresc un scop – deznaționalizarea României, pierderea identității. Îndemnul meu către români este să NU facă jocul ticălos al celor care folosesc vizita Papei pentru a spori atacurile contra Ortodoxiei - vezi Doamne, ,,uite ce minunat e Papa - iar prin comparație, uite la ai noștri”... (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
Pastila sãptãmînii IMPRESII POST-ELECTORALE (1) Haosul generează profit De ani de zile, încă din 2008, de cînd românii au ieșit ,,doar cu buletinul” din țară și majoritatea nu s-au mai întors, alegerile se decid ,,afară”. Cel puțin, la nivel emoțional. De ani de zile, dar în mod special din 2014, se tot promite o lege privind votul electronic pentru diaspora. Guvernatorul actual al României, Klaus Iohannis, a promis în mod solemn rezolvarea acestui deziderat. Forțele politice s-au pus voinicește pe treabă și nu au făcut nimic pentru ca diaspora să nu se mai simtă ,,umilită” cînd vine vorba despre vot. De ce nu se adoptă o astfel de lege? Pentru că tot ce înseamnă haos, mai ales la acest capitol, înseamnă profit pentru cineva, ,,dreapta” în cazul de față. (continuare în pag. a 14-a) TANO
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
În România se vorbeşte mult şi se face puţin (1)
Doamnelor şi domnilor, Onoraţi invitaţi, Stimaţi reprezentanţi ai presei, Reuniunea Consiliului Naţional al Partidului România Mare are loc într-un moment greu pentru Ţară. La aproape 10 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, situaţia internă şi externă a României este mai dificilă decît în toată perioada postbelică. Atunci cînd, în primăvara anului trecut, conducerea partidului nostru a adresat organismelor internaţionale un Memorandum în care acuza instaurarea unui stat de tip mafiot, nu bănuiam că, numai după un an, chiar ex-premierul ţărănist Victor Ciorbea va ajunge la vorba noastră şi va afirma exact aceleaşi stări de lucruri pe un post de Televiziune. Am spus-o şi o voi repeta pînă cînd voi avea nu 20 de procese, cîte mi s-au înscenat acum, ci 200: principala cauză pentru care România a ajuns o epavă este jaful. Surse de încredere din interiorul Serviciilor Secrete m-au informat că, în perioada decembrie 1989 – martie 1999, s-au scos din România nu mai puţin de 9 miliarde de dolari, de către persoane fizice şi persoane juridice, bani care au fost depuşi în conturi aflate în băncile străine. Niciodată n-am crezut că va lua naştere şi va prolifera atît de vertiginos o nouă specie a păsărilor de pradă, care, aproape invariabil, mimează cinstea şi preocuparea pentru binele obştesc, la suprafaţă, dar pe ascuns fură vîrtos şi îşi asigură prosperitatea pentru cîteva generaţii de urmaşi. Este epoca de acumulare a marilor averi, iar cancerul corupţiei s-a generalizat, devenind metastază. De intrat, au intrat bani în România, în special din împrumuturi externe, dar ei au căpătat alte destinaţii. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)
Patriarhale (2)
Pagina 10
Pasre n lan de gru Ca tine sînt de singur şi pustiu mă mistuie o floare carnivoră ce-am fost cîndva şi ce puteam să fiu îşi sună vara cea din urmă oră Adorm în pacea lanului de grîu sînt plin de răni şi hăituit ca tine vin îngeri buni cu secera la brîu şi-n urma lor vor încolţi ruine Tu, pasăre cu trupul de zăpezi cu puii sfîrtecaţi de discul Lunii sortit îţi este ţie să mă vezi cum mă încredinţez deşertăciunii În poezie mă îngrop de viu destinul meu se varsă vast în stele ca tine sînt de singur şi pustiu tu, pasăre a tinereţii mele... Corneliu Vadim Tudor
Cîte Europe? Pagina 3
Regina Maria a României - 81 de ani de la trecerea în eternitate Pagina 9
NR. 1494 l ANUL XXX l Vineri 7 IUNIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Vineri, 7 iunie 2019
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Adio, Tatulics-baci! F Mesajul Faraonului Tutankhamon pentru colegul lui de banca, Aiatolahul Coposu F Fasolescu-Aprozar iar se visează Preşedinte F Să rîdem cu Rox-Ana Pauker F Coreea de Nord va fi condusă de Kim Bassinger F Bombonel face negoţ cu bomboane agricole?
PARTEA A II-A F Delirul balaoacheşei Roxana Iordache atinge pragul exploziei. Ciumăfaia asta asexuată e atît de rea şi de otrăvită încît se poate îneca odată cu propria ei vomă. De unde-a apărut coropişniţa asta? Are vreo şcoală, în afară de aia de corecţie? La cîţi ani îi vine ciclul? Şi, dacă îi vine, ea cînd vede roşu în faţa ochilor nu se sperie de invazia comuniştilor, bolşevicilor, staliniştilor? În articolul „Moscova, eterna poveste”, această Rox-Ana Pauker bate la ţambal cu cele două antricoate ale ei perpelite pe cărbuni, scoţîndu-l vinovat pe Ion Iliescu nu numai de sinuciderea lui Gh. Gavrilescu, ci şi de sinuciderea lui Călin Nemeş. Dar, să vedeţi topică a frazei la această analfabetă: „Sau afirmaţia că e vinovat de moartea lui Călin Nemeş, fiindcă n-a cerut dreptate, după (?!) ce eroul sinucis îi spusese (?!) la Cluj, cu trei ani înainte (?!) că s-a închis dosarul crimelor revoluţiei”. Dragă Octvian Paler, degeaba compilezi tratate de estetică, note de călătorie și ghiduri fripturistice, degeaba îţi iei între palme capul ca un ou de ipsos şi scoţi fum pe nări pînă o bagi pe Geta Dimiseanu în levitaţie, ca la Festivalul de Magie de la Monte Carlo – n-o să dea nimeni nici două parale pe statutul tău de intelectual atîta vreme cît în ziarul pe care îl conduci apar asemenea formulări ridicole, demne de cineva care a rămas repetent de 14 ori în clasa I. Aşadar, să recapitulăm: după ce Nemeş, mort fiind, i-a spus la Cluj cu 3 ani înainte ceva, Iliescu n-a cerut dreptate, aşa că bietul Nemeş s-a sinucis din nou. Prostovana asta te face să rîzi şi la mort, Doamne iartă-mă, că n-am nimic cu bietul om. Normal că imediat după respectiva frază demnă de Tökeş, această Nelson Mandela a României îi ia apărarea lui... Spiroiu, scos din funcţie „fiindcă a acţionat pentru scoaterea ţării noastre de sub influenţa Moscovei și integrarea ei în NATO”. Am văzut cum a acţionat: cu contrabandă de ţigări şi trafic fraudulos în favoarea Israelului. Nu mai vorbim că isterica sare şi la beregata generalului rus Pavel Graciov, fiindcă ei i se pune pata pe ochi la militari, ca la orice servitoare din Parcul Ferentari. Exact asta ne lipsea acum, să ne învrăjbim fără motiv cu ruşii, în rest, le rezolvaserăm pe toate. Pentru cine urmăreşte traseul acestei ciocănitoare care face găuri prin copaci de plastic, este limpede că N. D. Cocea la ea s-a gîndit cînd a scris cartea „Pentr-un petic de negreaţă”. F În ton cu obsesiile maladive ale piticului Utecilă, Aristide Gunoiu reapare la rampă (rampa de gunoi, desigur), expediind o corespondenţă dintr-un coteţ din Los Angeles: „Va fi distrusă specia umană?”. Stai liniştit, Aristide Linge Blide, chiar dacă, prin absurd (Doamne fereşte!), specia umană o va mierli, tu, Ion Cristoiu și Ileana Lucaciu o să scăpaţi teferi, fiindcă faceţi parte din cu totul alte specii, cum ar fi: limbrici, coarde şi buhai. F Presa ticăloşită a vrut să speculeze la maximum ziua de 1 aprilie, ca să se vîndă şi ea mai bine. Cele mai sinistre păcăleli le-a publicat „Cotidianul” lui Moş Bulină Papillon, erau şi grosolane, n-aveau nici umor. Totuşi, nu înţelegem de ce atîtea eforturi speciale la „România liberă”, „Eve nimentul zilei”, „Academia Caţavencu” şi „Coti dianul”? Nu publică ele, de ani de zile, numai păcăleli şi minciuni? F În Coreea de Nord, problema succesiunii e ca şi rezolvată: preşedintele Kim Ir-Sen l-a desemnat ca moştenitor pe fiul său, Kim Jong Il. Mai bine o punea pe Kim Bassinger. F Omul fără gît iarăşi minte de îngheaţă apele. La Camera Deputaţilor, dar şi în presă („Ora”) a declarat că în decembrie 1952 ta-su ar fi fost arestat şi anchetat 3 luni pentru că se opusese colectivizării agriculturii. Păi da, aşa e, el a luptat împotriva colectivelor, fiindcă voia sovhozuri, iar în loc de tractoare – tancuri ale Armatei Roşii. Am aflat însă, de la istorici, motivul real pentru care era să dea ortul popii Walter Roman: nu pentru că ar fi fost democrat şi liberalist, ci fiindcă Stalin ordonase ca toţi agenţii internaţionali care participaseră la războiul civil din Spania să se dea cu sania, adică să fie lichidaţi. Într-o recentă declaraţie acordată la B.B.C., Petrică Incizatul zice despre el însuşi că, atenţie, este
„un om politic responsabil”. F De altfel, un înalt dem nitar român ne-a mărturisit că în Mafia importului de cartofi (dar şi în alte afaceri necurate) sînt implicate familiile Roman şi Năstase, de-aia nu i se întîmplă nimic marelui infractor care a ruinat ţara. Riscînd să ne aşteptăm iar la pandalii din partea acestui simpatic, ambiţios şi uriaş bebeluş care e Bombonel (declaraţii, scrisori ame ninţătoare, racolări de senatori sau deputaţi), vom reproduce un fragment din editorialul „Ce urmăreşte mafia cerealieră”, publicat de temerarul Ion Marin pe pagina I a ziarului „Adevărul” de vineri, 1 aprilie, cu referire directă la socrul lui Adrian Năstase, pe nume Angelo Miculescu, fost membru al C.P.Ex. şi ministru al Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu: „În această situaţie dezastruoasă pentru el (recolta bună de cereale, de anul trecut – nota.red.) sindicatul importatorilor, care îl are drept eminenţă cenuşie pe socrul unui distins şi influent om politic aflat pe loc de frunte în topul simpatiilor electoratului, s-a mobilizat deplin prin cîteva organizaţii sindicaliste şi prin lobby-ul de la palatele Cotroceni și Victoria, avînd mari șanse de reuşită. Anul trecut, acest sindicat al mafiei cerealiere a cerut guvernului României, invocînd datele culese de la sateliţi americani (?!) să importe 1,5 milioane tone de grîu, iar atunci cînd şi-au dat seama că nu pot să forţeze mîna guvernului, au adus tractoarele în Piaţa Victoriei printr-un «sindicat» ţărănesc compus din orăşeni de strînsură”. Explicaţia e una singură: în timp ce pe piaţa mondială preţul tonei de grîu e de 120 de dolari, Mafia din România plăteşte... 165 de dolari pe tonă, din banii statului, diferenţa împărţind-o „frăţeşte” cu escrocii internaţionali. Ne-a mai ajuns la ureche că clanul Năstase-Miculescu ar vrea să pună mîna şi pe Insula Mare a Brăilei. Noi încă nu ne pronunţăm, dar, dacă se va dovedi că e aşa, cariera politică a lui Homo Mafiens e terminată şi avem, în sfîrşit, explicaţia batjocurii inimaginabile a Puterii faţă de toate semnalele de alarmă trase de justiţiari. F Reîntors la viaţă dintr-un fund de butoi, ciufulit şi cu faţa boţită - primul terorist al ţării, Gh. Robu, se trezeşte şi el vorbind la „România liberă”: „Faptul că cei 17 membri C.P.Ex. au fost graţiaţi reprezintă o crimă politică”. Vedeţi ce ofticos e beţivanul ăsta? Deci, cei 8 asasini maghiari sînt în regulă, bine că au fost eliberaţi, dar 17 români nevinovaţi, arestaţi chiar de băutorul fruntaş, ar fi trebuit să putrezească în puşcărie! Acum va înţelege lumea cu ce nemernici, psihopaţi şi vînzători de neam ne luptăm noi, de 4 ani de zile? F În „Dreptatea” ţărănistă, dar şi prin alte publicaţii, cum ar fi aceea a partidului condus de dl. Nicu Stăncescu, un oarecare Ulm Ion Păunel îşi publică şi îşi tot republică (deşi e monarhist, nătărăul, uite că nu poate trăi fără republică) nişte articole stupide împotriva filmului „Oglinda”, realizat de Sergiu Nicolaescu. Dincolo de pretenţia absurdă de a cere unui film artistic să fie film documentar, ceea ce ne distrează la această muscă-n lapte e numele: şi floră, şi faună într-un singur om, deci un Păunel cocoţat într-un Ulm, de unde scuipă lumea! F Studenţii din Grozăveşti au ajuns la exasperare, datorită arabilor, negrilor şi celorlalţi venetici care se fac că învaţă pe la noi. Zilele acestea, pe maşinile şi dughenele unora au apărut manifeste ca: „Alungaţi canibalii din campus!”; „V-am primit ca oaspeţi! Ne-aţi batjocorit cu corupţie, trafic de valută, prostituţie, droguri şi SIDA. Părăsiţi campusul! Aveţi 3 zile!” F Atunci cînd pînă şi cei mai înrăiţi bişniţari au recunoscut, cu capul în piept, că neruşinata contrabandă cu ţigări patronată de Spiroiu a fost o pată pe mantaua Armatei Române - îşi fac apariţia dintre baxuri, cartuşe şi cutii de pateu stricat doi delincvenţi, Daniel Mafteiu şi Daniel Fenechiu, care publică în ziarul „Ora” articolul comandat „O altă faţă a Operaţiunii Ţigareta – Cine, cum şi în interesul cui a transformat o operaţiune avantajoasă pentru statul român, într-un imens scandal”. Cu cîţi bani aţi fost mînjiţi, mă prăpădiţilor? Sau aţi fost mituiţi cu ţigări? Aşadar, 3 miliarde de lei pagubă pentru statul român, o scandaloasă evaziune fiscală şi transformarea depozitelor Armatei în
RM
U.E. cu bulin În memoria domnului președinte Corneliu Vadim Tudor
Bulină roșie mi-ai pus la poartă, Bulină roșie mi-ai pus pe vis, Bulină roșie mi-ai pus pe soartă, Bulină roșie, deci sînt proscris! Pericol public! Sînt numărul unu! Pericol public pentru impostori, Eu liric dau cu biciul, trag cu tunul, Voi goi și-n veci pragmatici, trageți sfori. Atenție, vă rog, cad vorbe grele! Atenție, eu sînt acid în verb Cine-i murdar în cuget să se spele! Cu mizerabilii eu lupt acerb. Feriți în lături, venetici cu cleanță, Feriți din calea mea cît mai puteți! Nu v-amăgiți, sînteți fără speranță, Nu vă suport, voi impostori sînteți. Vă ard, vă opăresc, vă desconsider, Vă tai curentul, creșteți în asfalt, Să iese-n față cine vă e lider! V-am prevenit, sînt gata de asalt. Cu roșie bulină sîntem țară, Cu roșie bulină ne-ați făcut. Toți securiștii ăștia te furară Și nimeni n-a-ndrăznit să facă scut. Povară-a fost dreptatea, și ocară De-ai îndrăznit ca lor să te opui, Toți tinerii din țară pleacă-afară. Vor să rămînă țara nimănui. Au adunat averi pe seama noastră, Sînt un vulcan, nu-i mai suport, erup. Lor adresează-te cu ,,dumneavoastră” Iar cînd le stai în cale ei te rup! Au sfîșiat această țară-n conturi, Cu banii-afară au plecat demult, Și-n cele patru zări, purtați de vînturi, Au mușcat mîna care i-a crescut. Voi răzbuna deceniile grele În care ei ne-au umilit atît, Căci nici o apă n-o să le mai spele Trădarea țării-n care s-au născut. Ne dau fonduri europene gratis! Dar cine azi oferă pe nimic? Sîntem egalii lor, dar Schengen e închis, Prieten UE e? Sau inamic? Blestem să cadă-asupra voastră, UE, Să n-aveți liniște nici în mormînt, O lume-ntreagă să vă dea... lămîie! Voi nu aveți nimic pe lume sfînt. Mit Gîrleanu loc sigur de ascunzătoare pentru Mafia neagră a celor doi arabi dovediţi ca agenţi Mossad, toate ticăloşiile astea sînt în mintea celor doi bişniţari de presă „o operaţiune comercială avantajoasă pentru statul român”. Infirmaţi voi întreaga anchetă a Procuraturii Militare? Se pare că e vorba tot de pungașul ăla de Viorel Cataramă (proprietarul „Orei”), care, printre multe potlogării încă nepedepsite a mai comis una: în vreo trei ani de zile a primit ca împrumuturi de la Banca Română de Comerț Exterior (prin Dan Pascariu) nu mai puțin de 20 de milioane de dolari, sumă care, prin rulaj, a ajuns la 75 de milioane de dolari! Aşa se explică solidaritatea gangsterilor! F Nici acum, după 5 săptămîni, familia Stoiculescu din Bucureşti nu i-a găsit pe cei doi căţeluşi albi, rasa Fox-Terrier, pe care i-au furat ţiganii din curte. Am aflat însă că există mai multe reţele de hoţi şi traficanţi de cîini de rasă. Una dintre ele îşi are sediul în Str. Gheorghieni nr. 6, lîngă Piaţa Coşbuc (în spatele Vămii), unde ţiganii ţin cîinii în vederea vînzării. Printre nevinovatele victime se află şi 3 cîini-lup o frumuseţe, care n-au putut fi încă vînduţi, aşa că bestiile nu le dau nici măcar apă de băut şi îi bat pînă la leşin. Senatorul Vadim Tudor a rugat Poliţia să facă o descindere şi să salveze sărmanele vietăţi. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 8 aprilie 1994)
RM
3
Vineri, 7 iunie 2019
Cîte Europe? Născuți într-o Europă unică și bine delimitată, avînd o istorie direct legată de istoria europeană, românii înțeleg tot mai greu în care Europă trăiesc azi. Ei descoperă, cu o frecvență accelerată, că fiecare dintre ei posedă o Europă a lui. Ca dovadă, oriunde te întorci, indiferent cu cine discuți, oricare ar fi subiectul discuției, o anume Europă va fi prezentă. Parcă niciodată, de cînd ne știm, nu am fost mai mult cu Europa în gură. Și, firesc într-o astfel de atmosferă, ca și musiu Jourdain („Pre legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu”) abia acum am descoperit că sîntem „cetățeni europeni”!
realitatea geografică (aceea indiferentă la mofturile politice de moment) care ne arată că România ființează dintotdeauna la o distanță egală între Atlantic și Urali, găsindu-se, prin urmare, în chiar centrul continentului.
Europa unită și Europa cu mai multe viteze Există și Europa unită. În cel mai recent document al Uniunii Europene, în Declarația de la Sibiu (9 mai 2019), liderii europeni adunați aici susțineau: „Vom apăra o singură Europă - de la est la vest și de la nord la sud […]. Vom rămîne uniți, la bine și la greu. Vom
Europa sprințară, apetisantă încă Spre deosebire de celelalte șase continente (după unii, de celelalte cinci), Europa pare a fi mult mai sprințară. Această zburdălnicie nu se datorează numai faptului că are nume de femeie, numele frumoasei fecioare feniciene răpită de marele Zeus transformat în taur de un alb strălucitor (nici vorbă pe atunci de steagul albastru cu steluțe galbene), ci și fiindcă nestatornicia sa reprezintă rezultatul unui proces confuz, plin de ambiții personale, încărcat de semnificații politice, militare, etnice, istorice și sociologice specifice. Nu numai că cele două războaie mondiale au avut origini europene, nu numai că fruntariile statelor ce-și au vatra aici au cunoscut o dinamică nemaiîntîlnită pe alte continente, dar chiar și azi Europa se exinde, se contractă sau se divide permanent, după criterii evazive, dictate de interese de moment. Și, parcă păstrîndu-și încă nurii de splendidă și apetisantă fecioară, multe dintre aceste interese își au izvorul mult dincolo de oceanele și mările care o înconjoară. Acolo unde, se pare, schimbîndu-și numele în Sam, și-a mutat mai nou reședința atotputernicul Zeus.
Europa clasică, desuetă Există, așa cum știm cu toții, o Europă clasică. Acea Europă despre care se învață în primii ani de școală. Acea Europă care înglobează 50 de state și are granițele trasate exact, imuabile, nefluctuante. La est, Europa despre care ni s-a predat tuturor la orele de Geografie are ca limită Munții Urali, Marea Caspică și Munții Caucaz. La nord, se învecinează cu Oceanul Artic. La vest, e scăldată de apele furioase ale Oceanului Atlantic, iar la la sud este udată calm de azuriul Mării Mediterane. Trebuie să recunoaștem, pentru mintea scormonitoare a tineretului de acum, precum și pentru inteligența sclipitoare a politicianului modern proeuropean, Europa clasică este una desuetă.
Europa politică Mai întîlnim și o altă Europă, Europa politică. Hotarele sale sînt fluctuante, mobile. Ele se mișcă mai rapid sau mai lent spre cele patru puncte cardinale, extinzîndu-se sau restrîngîndu-se ca urmare a direcției în care se exercită presiunea subiectelor politice la zi, în funcție de fluctuația alianțelor de moment sau de ambițiile unuia sau altuia dintre cei care, trecător, se află la cîrma grupului de state dominant. Europa politică nu mai păstrează decît jumătate din cele 50 de state ale Europei clasice, geografice. Este o Europă pomenită zilnic în tiradele politicienilor de la Bruxelles, Strasbourg, Berlin, Paris, Budapesta ori București. Este o Europă cînd mare și puternică, cînd obscură și jalnică. Ca și politica însăși, Europa politică se aseamănă unei prostituate gata să se dăruiască celui care dă mai mult și să părăsească repede, fără regrete, pe cel lovit de soartă. Europa politică, spre exemplu, ne spune că România (un stat slab, sărac și cu mîna întinsă spre firimiturile ce le scapă printre degete bogaților) s-ar afla aruncată la granița ei estică - un fel de gubernie îndepărtată, uitată de timp la margine de continent. De-am fi puternici, mai bogați și mai aroganți, aceeași Europă ar descoperi neîntîrziat
da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți […]. Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultîndu-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și respect”. Păreau atît de fericiți împreună și atît de uniți, încît nu te poți abține să nu-i crezi. Mai greu este să te dumirești despre care Europă vorbesc ei. Pentru că, în mod sigur, Europa lor este altă Europă decît a ta. Declarația de la Sibiu conţine zece angajamente ferme. În toate se afirmă voința de unitate. Pentru un cunoscător al stării de fapt europene, pare cel puțin ciudat. De ce? Pentru că, numai cu puțin timp în urmă, pe 1 martie a.c., Președintele Comisiei Europene, JeanClaude Juncker, prezent și el la Sibiu, a dezvăluit opiniei publice europene Cartea Albă a viitorului Europei - un document (în cinci puncte, de această dată) important și îndelung așteptat. Ce ne spunea președintele J.C Juncker despre viitorul Europei sale? Păi, ne spunea că este nevoie de „recentrarea U.E. către piața unică, ceea ce presupune restrîngerea «uniunii» la anumite state, care vor trebui să respecte reguli foarte stricte de acces”. Adică, mai pe românește, afirma că viitorul va fi al unei Europe cu mai multe viteze, o Europă deconectată de la statele din componența sa care ar avea anumite probleme. Particularizînd, intrarea noastră în spațiul Schengen, spre exemplu, va deveni astfel extrem de improbabilă. Dacă privim puțin în urmă, încă din 2017 problema Europei cu mai multe viteze a rezultat a fi soluția viabilă pentru un proiect sigur al viitorului european și este, încă, susținută de oficiali de marcă francezi, germani sau britanici. Atunci, de unde atîta unitate la Sibiu? În mod sigur, și în orașul transilvan se vorbea despre o altă Europă. Probabil, despre Europa lor.
Europa muribundă, Europa amenințată Sînt tot mai dese momentele în care se afirmă că Europa de destramă și că moartea sa este inevitabilă. Este, cu siguranță, vorba despre încă o Europă. O Europă „ca idee”. La sfîrșit de ianuarie a.c., deși la o primă vedere n-ar părea a fi niște exponenți politici, un grup de 30 scriitori, istorici și de laureați ai Premiului Nobel au semnat și publicat un Manifest răspîndit de cele mai importante reprezentante ale mass-media. Ideea centrală a manifestului? „Europa se destramă în fața ochilor noștri!” În viziunea lor, Europa nu mai este un continent. Este un ,,ceva”, o idee, o entitate mai mult sau mai puțin identificabilă logic dar, în mod cert, în lipsă de doctor, ar fi un ceva care zace abandonat pe patul de moarte: „Europa este într-un pericol mai mare acum decît oricînd în ultimii 70 de ani, şi dacă cineva
crede în această idee, trebuie să ia atitudine şi să fie luat în considerare. […] Abandonată de dincolo de Canal şi de dincolo de Atlantic de către cei doi mari aliaţi care în secolul trecut au salvat-o de două ori de la sinucidere; vulnerabilă în faţa manipulărilor din ce în ce mai vizibile ale stăpînului Kremlinului, Europa, ca idee, ca voinţă şi reprezentare, se destramă în faţa ochilor noştri”. Pe parcursul campaniei electorale recente pentru Parlamentul European, președintele Franței, Emma nuel Macron, descoperă și el o Europă a sa, una nouă a cărei suveranitate este amenințată. Prin urmare, pentru distinsul președinte, Europa geografică a dispărut. În locul său, a apărut o Europă unitară, un fel de superstat, cu suveranitate proprie, cu economia sa, cu agricultura sa, cu propria armată și, desigur, cu instituții specifice. Această Europă ar trebui să fie condusă de președintele Franței, secondat eventual de cancelarul german. Cine amenință această nouă Europă? O amenință aliații săi de azi (S.U.A., spre exemplu), precum și tradiționalii săi inamici (Rusia și China, tot ca exemplu). În Europa domnului Macron, „agricultura, care a fost întotdeauna un domeniu important în Europa, este astăzi ameninţată […] Nici un fermier sau consumator nu vrea să fie sub dictatul unei ţări din afara Europei […] Cred că ne aflăm întrun moment istoric pentru Europa. Europa are sarcina de a păstra ordinea multilaterală pe care am stabilit-o la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial şi care este amenințată astăzi”. Da, Europa macroniană pare a avea ceva probleme…
Alte Europe O altă Europă, distinctă în viziunea unora, este Europa politico-economico-militară identificată cu Uniunea Europeană. În fapt, Uniunea Europeană, acest conglomerat care năzuiește spre super entitatea numită Statele Unite ale Europei, păstrează ascunse în măruntaiele sale mai multe Europe. Una ar fi Europa economică. O alta, Europa militară și, desigur, Europa politică despre care am vorbit deja. Se mai poate adăuga acestui cocktail o altă Europă, una idealizată, ademenitoare și nesigură ca Fata Morgana, Europa emigranților - tărîmul făgăduinței pentru zeci de milioane de oameni care, privind încoace, văd cu totul o altă Europă decît vedem noi. Fiecare dintre aceste Europe au dimensiuni, interese, scopuri și ilustrează realități diferite. Europa economică are granițele sale distincte, are un nucleu conducător dominant, altul decît organismul ce încearcă azi să conducă Europa clasică și posedă interese de grup strict stabilite. Europa militară oscilează între a fi și a nu fi o mare putere militară, încercînd cu disperare să-și identifice izvoarele, amicii și inamicii. Europa emigranților, cînd îngăduitoare, cînd intransigentă, se lasă sedusă de potența demografică ascunsă în prolificitatea femeilor musulmane. Astfel, ușor derutați, vedem cum în acest spațiu, clar și unic altădată, apar, se transformă sau dispar o sumedenie de alte Europe.
Și, în sfîrșit, Cetățeanul Europei Cetățeanul Europei (și nu „Cetățeanul european”), în mod intenționat sau nu, este dezorientat, năucit, sfîrșind prin a deveni un rătăcitor zăpăug printre repere pe care nu le mai recunoaște ca fiind ale sale. El trăiește, strivit, într-o Europă plină doldora cu o mulțime de alte Europe. Europe care, fiecare în parte, are pretenția de a fi a sa. Aproape de neimaginat, în acest amalgam, el, cetățeanul Europei, deși își dorește cu ardoare, nu-și regăsește Europa pierdută, Europa aspirațiilor sale. Și, ajutat fiind să se afunde și mai adînc în bulibășeala demersului său de a afla adevărata sa Europă, nici nu mai înțelege de ce. Amețit, asemenea celebrului cetățean turmentat caragelian, Cetățeanul Europei se preumblă întrebînd în stînga și în dreapta: „Eu cu care Europă votez?”! Teodor Palade
4
Vineri, 7 iunie 2019
Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor
România jupuiților Dacă ar fi trăit Zaharia Stancu și ar fi mers cu tramvaiul 21, cu talentul lui uriaş, de mare scriitor, cu fraze poetice deosebite, cred că ar fi scris cel mai frumos roman postdecembrist, pe care, cu siguranţă, şi l-ar fi intitulat, „România jupuiţilor”. Un titlu mai mult decît captivant al unei scrieri ce s-ar remarca prin strălucirea frazelor scurte, a dialogurilor dense, aşa cum este întreaga lui operă literară, stîrnind interes la lectură chiar şi-n zilele noastre. Acum, cînd aşternem pe hîrtie aceste rînduri, ne gîndim la un biet și umil cerşetor, personaj din care, fără îndoială, scriitorul ar fi făcut un erou al suferinţei epocii în care trăim aşa cum a făcut cu ,,Diplomatul” (,,Jocul cu moartea”), un personaj dezinvolt în şmecherii, într-o perioadă cînd urgiile războiului păreau a nu se mai termina. Omul la care ne referim, fie că e iarnă sau vară, plouă sau ninge, umblă dezbrăcat pînă la brîu, cu o zdreanţă de cămaşă pe mînă şi o bucată de carton pe care scrie motivul pentru care cerşeşte... Cam aceeaşi lozincă întîlnită la mai toţi cerşetorii, doar scrisul diferă. Nu asta ar fi probema!... Cîţi cerşetori, oare, nu bîntuie peste tot?... Indiferent de cît de aglomerat este tramvaiul, omul nostru umblă dezbrăcat, lăsînd la vedere pielea prăjită pe el, precum şoriciul, probabil, de la vreun accident, creînd un peisaj dezolant care stîrnește silă şi spaimă celor ce întîlnesc pentru prima oară un asemenea individ lovit de soartă. Cu toate acestea, călătorii îl tolerează, ba îl şi omenesc cu nişte bănuţi... Vorba ceea, fiecare
poate să facă ce vrea cu banii lui, însă ceea ce deranjează este că nefericitul acela îşi arată bustul cu pielea goală, numai cicatrice groase, roşii, pe-alocuri chiar sîngerînde... Şi asta se întîmplă de ceva timp, fără ca vreo autoritate să intervină și în folosul lui, și al oamenilor care sînt nevoiți să dea ochii zilnic cu un asemenea tablou oripilant... Deunăzi, am asistat la o scenă, de-a dreptul şocantă, cînd o fetiţă de vreo trei ani, de mînă cu bunica ei, văzîndu-l pe individ, a început să plîngă şi să ţipe cît o ţinea gura, refuzînd să se mai urce în tramvai, în ciuda insistenţei bunicii şi a intervenţiei altor călători, martori la ce se întîmplă, care încercau să o liniştească... De multe ori l-am văzut şi noi şi, fără să exagerăm, 1-am compătimit sincer, dar ne întrebăm cum se poate ca printre printre noi să umble astfel de persoane care își exhibă rănile, la orice oră din zi sau din noapte, în mijloacele de transport în comun... Oare cine se face responsabil că aceşti oameni mişună printre noi, speriind copiii şi arătînd un tablou rușinos străinilor care poposesc pe meleagurile noastre? Din păcate, pe omul liniştit, care-şi vede de treabă şi circulă în tramvai corect, cu cardul validat, sigur că-l supără acest lucru, mai ales că nimeni nu ia vreo măsură în acest sens. Cine ar trebui să o facă, încît să se rărească numărul acestor apariții, care ne creează coşmaruri? E o întrebare! În ce ne priveşte, vrem să trăim într-o capitală frumoasă și civilizată, cu străzi luminate, cu parcuri curate, unde copacii să nu mai fie mînjiți cu fel şi fel de vopsele, arătînd aidoma jupuitului nostru din tramvaiul 21. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”
Repere culturale bucureștene
Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck (2)
Cecilia Cuţescu Storck, pe lîngă catedra de arte decorative şi pictură de la Şcoala de Belle-Arte, unde a predat 27 de ani, din 1914 pînă în 1941, a fost şi o militantă pentru drepturile femeii în România. În 1937, a fost aleasă preşedintă a Sindicatului Artelor Frumoase, reuşind să obţină drepturi pentru artiştii plastici români ai vremii. I-au fost acordate, pentru meritele sale, importante distincţii: titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare, dat în Franţa, în 1929, precum şi de Cavaler Portretul Ceciliei Cuțescu Storck lucrat în marmură de Frederic Storck în anul căsătoriei lor, 1909 al Ordinului Meritului Civil, conferit în Spania, în 1930. Blanc, precum şi cele nouă panouri De asemenea, a fost nominalizată şi în rotunde din holul birourilor conducerii celebra publicaţie Who’s Who, pentru băncii, în care a zugrăvit Arta, Armonia, Europa centrală şi de est (1933/34). Veghea, Caritatea, Credinţa, Speranţa, Artista a realizat prima lucrare Gloria, Munca şi Taina. În 1933, a realizat, de pictură murală în propria casă, în în aula Academiei de Studii Economice, anii 1913-1915. Pictura decorează atît o lucrare de mari proporţii şi foarte plafonul şi pereţii de susţinere ai holului dificilă, pictînd în acelaşi an şi plafonul central al casei, cît şi peretele din sălii tronului din Palatul Regal (astăzi fundalul atelierului de pictură. Pe plafon, Cecilia Cuţescu Storck a realizat viziunea Muzeul Naţional de ei despre Paradis, unde „fiinţe delicate, Artă). Patru ani mai visătoare” se văd în mişcare, înconjurate tîrziu, a împodobit de crengi de ficus ori salcîmi în floare, peretele sălii mari din precum şi de gingaşe păsări, totul în pavilionul românesc, tonuri de albastru marin, verde şi galben, la Expoziţia Interna într-o armonie deosebită de interpretare ţională de la Paris, cu şi culoare. În dipticul aflat în atelier, o scenă istorică: Petru cunoscuta pictoriţă a însufleţit două Cercel şi Curtea sa. Cecilia Cuţescu interesante teme: Dragostea pămîntească Storck a avut, din şi Dragostea spirituală. Pe lîngă locuinţa sa, artista a lucrat şi prima ei căsătorie, un la alte case particulare, avînd însă parte fiu, Romeo Kunzer, şi de mari comenzi, cum au fost tripticul care a ajuns şi el Industria, Agricultura şi Comerţul din pictor. Din căsătoria holul de onoare al Băncii Marmorosch- cu Frederic, Cecilia a
avut două fete: Gabriela şi Cecilia (Lita). Gabriela, fata cea mare, s-a dedicat arhitecturii, iar Lita a devenit ceramistă. Casa Storck, considerată monument de arhitectură, a fost opera unui specialist în domeniu, Alexandru Clavel, care, în munca sa la proiectul clădirii, a colaborat îndeaproape cu cei doi artişti. Construcţia, ridicată între anii 1911 și 1913, a fost inspirată de arhitectura de factură germană. Ancadramentele din piatră ale ferestrelor, terasele romanice, precum şi culoarea specială a casei, roşu pompeian, au fost dorinţa celor doi soţi, iar basoreliefurile care decorează exteriorul casei au fost lucrate de Frederic Storck. În interior, spaţiul de locuit a fost gîndit separat de ateliere. Din anul 1948, operele artiştilor din familia Storck au fost declarate „Colecţie de utilitate publică”, iar din 1951 a luat fiinţă Muzeul „Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu Storck”. Astfel, atelierele celor doi artişti au fost permanent deschise pentru vizitatori, familia Storck păstrînduşi spaţiul de locuit. Patrimoniul acestei instituţii de cultură, care face parte din cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti, este constituit din lucrările şi desenele celor trei sculptori Storck, pictura, grafica şi desenele Ceciliei Cuţescu Storck, colecţia de numismatică a lui Frederic Storck,
RM
Iuda La sînta Mînăstire Mă cuprinse ciuda Un daimon da de ştire Că înviase Iuda... Cel ce-a vîndut credinţa, Pe Mesia-Isus... Cerşea cu umilinţă Un argint în plus! Umbla prin omenire Cu punga de arginţi... Cruda amăgire A celor scoşi din minţi! În lume numai banul În cash de mai contează. Mondial se strînge clanul, Ce vinde şi dictează! Oriunde-ntorci privirea Apare-un vînzător, E toată omenirea O turmă şi-un păstor! Se-aude-un cor de Iude În cer şi pe pămînt! Un Iad cu paparude, Cu pulbere şi vînt! În frunte la nemernici Stă Iscariotul! În falsele lor predici Secte-şi află rostul! Iubirea nu mai este Decît un carambol... Isus doar o poveste... Dar Iuda un simbol! Cînd clopotul răsună La sînta Mînăstire... Fulgeră şi tună O nouă prevestire! Florin Iordache picturi semnate de Romeo Kunzer Storck şi Ella Storck (fiica sculptorului Carol Storck), precum şi un mare număr de acuarele ale lui Carol Popp de Szathmari şi lucrări ale fiului acestuia, pictorul Alexandru Szathmari, căsătorit cu sora Ceciliei, actriţa Ortansa Brăneanu. Tot acolo se găseşte şi o colecţie de sculptură religioasă, care a aparţinut familiei Storck, dar şi o colecţie de artă populară. Muzeul păstrează între zidurile sale munca şi viaţa unor artişti de excepţie, fiind aproape uimitor cum, uneori, talentul artistic se poate transmite din generaţie în generaţie, fapt atît de relevant pentru familia Storck. Sfîrșit LELIA ZAMANI NOTA REDACȚIEI: În semn de binemeritată recunoaștere a acestei valoroase moșteniri culturale din peisajul muzeal bucureștean, Galeria Institutului Cultural Român din Viena găzduiește (în perioada 29 mai – 23 septembrie a.c.,) expoziția ,,Casa Storck – un paradis al artelor”, proiect organizat în parteneriat cu Muzeul Municipiului București. Evenimentul se desfășoară în contextul Bienalei de Artă și Arhitectură din Viena – Vienna Biennale, una dintre cele mai importante manifestări culturale organizate, în acest an, în Capitala Austriei.
RM
5
Vineri, 7 iunie 2019
Atitudini«Polemici La 1 Decembrie 1918, în Alba Iulia ploua cu zăpadă...
Amintiri despre Marea Unire Într-una din zilele lui sptembrie sau începutul lui pe peron. Erau mii de persoane, militari și civili. La un octombrie 1918, ieșisem să-mi fac preumblarea de moment dat, un sergent de la armată vede că șeful gării dimineață pe ,,sub arini”. Lume era puțină, ora fiind apare în ușă, atunci strigă stentatorial, îndreptînd arma matinală. Înaintea Hotelului Bulevard, aleargă spre spre șeful gării: ,,Zi trăiască Brătianu, altfel te împușc!”. mine Oli Bardossy, pe atunci soția lui Victor Deleu, care Bietul șef s-a executat fără reproș, iar sergentul făcea era comandantul ardelenilor din Armata Română. Foarte haz din această bravură a lui. Între astfel de împrejurări exuberantă, mă îmbrățișează și îmi spune: ,,Frontul au trecut zilele pînă la convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia pe ziua de 1 Decembrie ungar s-a prăbușit!”. 1918. (...) Pe la 11-12 noaptea avea - De unde știi? să sosească trenul de la Cluj, cu care - A venit știrea azi-noapte la știam că sosește și Badea Gheorghe comandament, care o ține în secret Pop de Băsești, președintele parti pentru marele public. dului. Împreună cu cîțiva tineri neDacă e așa, mîine-poimîine am hotărît să-l întîmpinăm și să-l se prăbușește și frontul nostru de primim la gară. Eu eram chiar oligat la ,,Isonzo”. Așa a și fost. Deja a a face aceasta. În primăvara anului doua zi știam că frontul este pornit aceluia, trecusem pe la Băsești, spre dezagregare. Soldații din moșia lui Badea Gheorghe, în calitate conglomeratul de armată care era de reprezentant al ,,Solidarității” acolo, nemaiținînd seamă de nimeni pentru inspecțiunea Băncii de și de nimic, își luaseră armele și acolo. Stînd de vorbă cu bătrînul, plecau, ziceau ei, spre casă. Cîți deși era un temperament foarte vor fi ajuns acasă, știe Dumnezeu! optimist, avusese cîteva momente de Fapt este că țara era plină de soldați deprimare sufletească, spunînd că-i veniți de pe front. Anarhia în armată prea bătrîn ca să-și mai închipuie că era generală. Cînd s-a știut că nu va vedea autonomia Ardealului. Eu mai era împărat și rege, soldații au Ion Lapedatu (1876-1951), îl încurajam, spunîndu-i că o să vadă început să-și rupă nasturele cel mare de la șapcă, nasturele cu inscripția: personalitate marcantă a țării nu numai autonomia Ardealului, dar E.F.J. (Erster Franz Josef) și pentru noastre, care a făcut parte din are să proclame libertatea și unirea ca anarhia să fie desăvîrșită, soldații generația celor ce au contribuit țării cu patria-mamă. (...) la conturarea destinului A doua zi dimineață, ploua cu se constituiră în sfaturi ostășești, României Mari zăpadă și frig usturător. M-am întlnit nemaiascultînd de nimeni. Sibiul cu prietenii cu care venisem, am era plin de soldați anarhizați și de soldați germani care începuseră și ei să părăsească intrat repede în sala festivă și ne-am postat în frunte, în România ocupată și să se retragă, conduși de sfaturile apropiere de masa prezidiului, rezemat de o balustradă lor ostășești spre țara nemțească. Știrile ce veneau de de fereastră. Sala, ticsită de lume. Au venit fruntașii la Budapesta și Viena despre schimbările ce se făcuseră naționali, episcopii: Papp, Radu, Cristea și Hossu și alți și aveau să se facă în structura monarhiei și a Ungariei mulți fruntași ai neamului. Vedeai acolo pe toți la care măreau din ce în ce anarhia. Fruntașii noștri naționali te gîndeai. După o oarecare așteptare, Badea Gheorghe se găseau în tratative cu guvernul de la Budapesta prin a deschis adunarea cu memorabilele cuvinte: ,,Acum reprezentanții săi, dr. Jaszi Oscar și Bokany Dezö, slobozește, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei văzură mîntuirea Neamului Românesc”. Au luat cuvîntul pentru apartenența Ardealului. (...) La Sibiu, noi, fruntașii orașului, reprezentanții celor aproape toți fruntașii din Comitetul Național. În continuă 3 naționalități ne aflam întruniți în sala de sfat a orașului. agitare, stăpînind cu vocea lui puternică adunarea, Erau acolo sașii cu preoții lor, ungurii cu șefii bisericii era Cicio Pop care, chipurile, ajuta pe președinte în catolice și reformate și românii cu protopopul Sibiului. conducerea adunării. A urmat la rînd Goldiș, care a făcut Discutam și comentam evenimentele, ceream să se ia un rechizitoriu groaznic al Habsburgilor și monarhiei, măsuri de siguranță față de stările anarhice prin care cerînd unirea cu România fără condiții. A mai vorbit treceam. (...) În garnizoană sosise un regiment secuiesc, Iuliu Maniu, rece și monoton, și la urmă Cicio Pop, și 2 ofițeri din acest regiment se prezentară pentru a ne care dădea slavă la Piavé și Doberdo, rîul și platoul asigura că nu se întîmplă nici o dezordine și că noaptea unde austriecii au fost înfrînți. Adunarea s-a răsfirat. o vom petrece în liniște. Cu aceste asigurări ne-am Încontinuu veneau de afară soli, să spună că poporul e împrășiat. De la ora 10 seara începură detunări de pușcă nerăbdător să-și audă conducătorii. Toată lumea grăbea ce se auzeau dinspre gară și dinspre mijlocul orașului. spre ieșire. Am mai avut vreme să facem propunerile Peste noapte au urmat tulburări anarhice. Dimineața cînd pentru delegația care să ducă actul Unirii la București. ne-am sculat și ne-am dus să vedem ce s-a întîmplat în În delegație au fost aleși Goldiș, Vaida, iar la propunerea oraș, am găsit toată ulița Cisnădiei devastată, prăvăliile mea, Cristea și Hossu. Telegrama pe care o concepusem seara a fost trimisă prin curajul unui ziarist român, L. sparte și mărfurile aruncate în stradă. (...) În zilele ce au urmat, mi-am dat seama că monarhia Paukerov, care s-a însărcinat să o ducă personal. Deși se prăbușise. Acest putregai dispărea. Trativele de la circulația era anevoioasă, aproape imposibilă, Paukerov Arad dintre români și unguri au fost sistate, și acum se a ajuns cu telegrama înaintea delegației cu actul Unirii. făceau mari pregătiri pentru Adunarea Națională care să Adunarea n-a mai fost încheiată în regulă. S-a dizolvat, decidă soarta Ardealului. Trebuiau aleși reprezentanți așa zicînd. Lumea a ieșit afară, unde, într-adevăr, ai tuturor claselor și tuturor organizațiilor pentru Marea din piață și pînă sub zidurile cetății era lume adunată Adunare Națională. Eu am fost ales reprezentant al în grupuri mari. La fiecare grup se improvizase cîte cercului electoral Nocrich. În aceeași vreme, însă, un orator, care explica poporului hotărîrea adunării. căutam să pactificăm satele tulburate. (..) În unele Noi, după adunare, ne-am dus în sala cea mare a locuri nu era greu de restabilit ordinea și de a potoli ura tribunalului să ținem prima ședință a marelui Sfat românilor împotriva notarilor acuzați că au făcut mari Național. Aici au participat numai cei aleși ca delegați nedreptăți la împărțirea ajutoarelor de război. (...) Multe oficiali. În această ședință s-a numit Consiliul Dirigent s-ar putea istorisi din acțiunea de împăciuire a noastră al Ardealului și s-a hotărît să se stabilească la Sibiu. și a celorlalte comisii. Amintesc de un singur caz. Eram Propunerea pentru alegerea Consiliului Dirigent emana în trenul care ne ducea la Vinț; la Orlat ne-am dat jos din conventicolele de noapte ale Comitetului Național.
Doar cioate
Doar cioate. Pădurea a murit. Copaci de îngeri şi îngeri de copaci... Aripi de crengi plutesc în infinit. Doar cioate. Popor părtaş ce tai şi taci. Ne-ai devenit o rană, ţară. Blestem! De spini ni-e plină fiinţa deopotrivă... Doar cioate. Atîta oare ştim şi vrem, să ne sluţim pămîntul? Ce naţie recidivă... Mi-e frig, mi-e tot mai frig şi silă. Sînt un om bun, dar parcă tem o răzbunare de-al pădurii plîns. Mi-e milă. Acesta-i verbul: tu tai, el taie, noi tăiem... Ca şerpii din pămînt ies rădăcini. O buturugă, sau nici atîta poate, în loc de suflet mai avem. Şi spini. În rest, n-avem nimica... doar cioate. Viorel Boldiş Au fost aleși toți membri ai Comitetului Național, cu cîteva excepții. N-au fost aleși Teodor Mihaly, Octavian Goga și părintele Lucaciu. Acești doi din urmă erau membri marcanți ai Comitetului, însă lipseau din țară. Prietenii lor care participaseră la Adunare, în special cei din rîndurile refugiaților, nu s-au lăsat, au făcut propunere ca să fie întregit consiliul cu Octavian Goga și Vasile Lucaciu, ceea ce s-a și întîmplat. Se vede însă că în conventicolele de noapte se hotărîse și cine să fie secretar general al singuraticelor resorturi. Spun aceasta pentru că la 2-3 zile de la întoarcerea de la Sibiu am primit vizita lui Aurel Vlad, care era în Consiliul Dirigent ca șef al resortului finanțelor și care m-a rugat să accept funcțiunea de secretar general. Am acceptat-o, deși îmi dădeam seama că toată administrația resortului va cădea pe umerii mei, știind că Aurel Vlad se pasionează mai mult pentru chestiuni politice. După această ședință am trecut în piața orașului. Acolo am întlnit tot așa de exuberantă pe doamna Oli Deleu, care a venit cu bucurie spre mine să-și exprime mulțumirea pentru evenimentele zilei de astăzi, dar și pentru faptul că îi venise bărbatul, avocatul Victor Deleu, după 4 ani de prizonierat, respectiv voluntar în Armata Română. Era aceeași doamnă care venise să ne anunțe prăbușirea frontului bulgăresc. Unde am prînzit, nu mai știu, știu însă că după pînz am plecat cu un prieten să fac o vizită unui vechi camarad, Zaharia Munteanu, avocat în Alba Iulia. Am găsit acolo o masă mare în frunte cu Goldiș și alți cunoscuți. Am rămas acolo la o cafea. Uitîndumă jur împrejur cine sînt la masă, într-un colț am văzut pe cumnatul meu, Cornel, care venise cu o delegație de ofițeri de la Iași la Alba Iulia. Era prima întîlnire de cînd plecasem la război. Ne-am apropiat, ne-am îmbrățișat și ne-am înțeles că vine mai întîi la Sibiu să vadă pe Veturia și copiii. În aceeași zi am plecat din Alba Iulia. Eu cu cei ce venisem, el pe altă cale și cu alții. La Miercurea ne-am oprit din nou la Ilie Floașiu, care ne aștepta cu mîncare de ospăț. Am stat mult acolo, lîngă mîncările și vinul cel bun, și numai spre seară am plecat la Sibiu. La Sibiu am găsit-o pe Veturia fericită că venise fratele ei, iar pe cei 2 copii așezați pe genunchii lui, ascultîndu-i poveștile. Îi telegrafiaseră la Beiuș să vină și Tina, ea a și sosit a doua zi dimineață. Astfel s-a încheiat pentru mine Adunarea de la Alba Iulia. În legătură cu aceasta, țin să amintesc că la un moment dat a apărut, în piața orașului din Alba Iulia, colonelul trădător Alexandru Sturza, care trădase frontul românesc și trecuse la germani. Era însoțit de părintele Dăianu. Lumea nu era dornică de a-l vedea. A simțit-o și el și a plecat. Ce căuta, ce scopuri avea, ar putea să spună numai părintele Dăianu. Desigur, în notele ce vor rămînea după dînsul, se va lămuri acest mister. ION LAPEDATU
6
Vineri, 7 iunie 2019
Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (121) Întoarcere în timp (14) Ne-am rătăcit, marcajul drumului nu se mai vedea. Eram uzi pînă la piele, flămînzi, obosiţi. Am întîlnit un cioban - între timp se mai ridicase ceaţa - şi ne-a spus că pînă la stîna lor mai e cale de mers 2 ore, arătîndu-ne o potecă îngustă care în dreapta avea un perete muntos şi în stînga o rîpă mare, adîncă. Alt loc de trecere nu era. Ne-am făcut curaj, ţinîndu-ne unul pe altul de mînă şi astfel am trecut poteca îngustă. Ciobanul ne-a spus ca nu cumva să privim în prăpastie, că ajungem în ea. În timp ce mergeam cu spaima în suflet, mă gîndeam la baia mea, la cada cu apă fierbinte şi-mi dădeam seama că niciodată nu preţuim îndeajuns ce avem. În sfîrşit, am ajuns la stînă unde ne-a întîmpinat un cîine ciobănesc care ne privea curios. Nu ne-a lătrat şi dădea bucuros din coadă. Ciobanii ne-au invitat în stînă, ne-au dat cîte-un cojoc ca să ne putem pune hainele la uscat, deasupra focului. M-am încălzit, dar cojocul mă înţepa rău de tot. Au făcut o mămăligă mare, tăiată cu aţa, şi în ceaun, un balmuş o bunătate. Am dormit la stînă şi, a doua zi, indicîndune drumul, am ajuns la gară. Nu-mi simţeam picioarele, iar după ce am ajuns acasă şi am făcut o baie fierbinte, am urcat în pat. N-am mai putut coborî decît cu mare greutate din cauza febrei musculare. Acum, cînd văd mereu la televizor tineri care imprudent îşi pierd viaţa pe munte, îmi amintesc de escapada noastră, şi e mare mirare că am scăpat atunci, chiar şi fără răceală. Cred că „cineva, acolo Sus” m-a ajutat. Eu sînt convinsă că îngerul meu păzitor „îşi face datoria” pentru că de cîteva ori m-a scăpat de la o moarte sigură. De cînd eram mică, mama m-a învăţat să mă rog îngerului meu şi să nu plec de acasă înainte de a-mi face
semnul divin. O fac şi în prezent şi plec liniştită. Odată eram cu soţul meu la mare, priveam amîndoi pe geamul hotelului, cu capetele afară, cum vîntul face ravagii şi valurile mării erau de cîţiva metri. Am simţit deodată că trebuie să plec la baie. Am plecat, soţul meu s-a îndepărtat şi el cîţiva paşi şi, în clipa următoare, a căzut de pe faţada hotelului o bucată de sticlă care aducea a ghilotină, pusă pe faţadă pentru decor. A căzut în geamul nostru, s-a spart în mii de bucăţi, acoperind întreaga cameră. Dacă nu plecam de la geam, ne-ar fi decapitat. Doar doi paşi ne-au despărţit de eternitate. Apoi, toate aceste sticle de decor, groase de cca. 8 cm, au fost date jos. Cei de la recepţie s-au speriat îngrozitor. Tot îngerul meu m-a ferit de rău, și în multe alte ocazii, pe care nu le mai redau, ca să nu dau impresia că sînt superstiţioasă. Şi totuşi... Cînd mă închin în preajmă simt un chip divin Nu-l zăresc, dar îl iubesc Ştiu că e îngerul meu din mila lui Dumnezeu ca în lumina strălucitoare să-mi ferească „bolovanii” din cale. Oamenii se uită la mine cu privire de safire. Cînd sînt bolnavă ... Ingerul mă vindecă trecînd peste rană şi, cu EL alături pot alerga după fluturi. Pe aripile lor, trecînd prin nor ajung între flori. Este atît de aproape, cînd dorm îl simt pe pleoape.
Adevărul despre Monumentul Eroilor Aerului din București (4) Monumentul a fost sfinţit de preoţii Inocenţiu Ştefănescu şi Matei Popescu, care au pomenit sufletele aviatorilor căzuţi la datorie, începînd cu Gheorghe Caranda, mort pe Cîmpul Cotroceni la 20 iunie 1912. Pe durata slujbei, care, datorită citirii celor 181 de nume, ce figurau şi pe plăcile de bronz de pe soclu, a durat o jumătate de oră, pe deasupra au trecut, în formaţii de cîte trei, avioanele Ministerului Apărării şi ale I.A.R. Un avion al Şcolii „Mircea Cantacuzino” a evoluat pe toată durata slujbei deasupra mulţimii în amintirea celui care a iniţiat turismul cu acest mijloc de transport. Înainte de a trage de cordonul Tricolor, regele - redevenit preşedinte al Comitetului - a spus următoarele: „Inaugurăm, în această zi de sărbătoare şi de reamintire a aviatorilor, monu mentul prin care o ţară întreagă se închină către aceia care, cu sacrificiul vieţii lor, au întărit puterea noastră aeronautică şi au ajutat la fala ţării noastre. Această piatră şi acest bronz să rămînă veşnic ca o amintire, ca un semn al devotamentului şi al credinţei. Fie ca acei care, trecînd pe această cale, vor privi acest monument, să-şi înalţe sufletul, săşi întărească credinţa şi să aibă şi ei acelaşi simţămînt pe care noi, acei care am luptat de la început pentru aeronautica noastră, îl avem: că în fiecare zi se face în această ţară un pas înainte pe acest tărîm, pas care la noi este stropit cu sînge. Fac astăzi sburătorilor noştri urarea ca avîntul şi curajul lor să nu piară, ca programul aeronauticii să fie veşnic şi în fiecare zi mai întărit. Fie ca aceste plăci de bronz, amintitoare a jertfelor, să se pună cît mai rar pe această piatră!”. După suveran au mai luat cuvîntul generalul V. Rudeanu, care a menţionat meritele doamnei Kotzebue,
N. Caranfil, A. Popovici, Al. Donescu. Singurul vorbitor care a crezut de cuviinţă să menţioneze numele şi meritele celei care concepuse şi crease monumentul a fost, spre lauda lui, generalul Rudeanu: „Monumentul care se inaugurează astăzi este sădit din iubirea fierbinte ce Majestatea Voastră poartă zburătorilor noştri şi preţuirea culminantă ce dă virtuţilor neamului. El va aprinde, desigur, în cursul deceniilor ce vor veni, noi şi uriaşe avînturi, mari şi mîndre speranţe în inimile şi sufletele româneşti, care îl vor privi, înţelege şi simţi. Gîndit, iniţiat şi îndrumat, încă de acum zece ani, de Majestatea Voastră în calitate de Inspector General al Aeronauticii, strîngerea fondurilor necesare şi executarea lui au fost încredinţate unui comitet; larg sprijinit de cor pul ofițerilor aeronauticii care șiau dat ultimele rezerve materiale pentru perpetua cinstire a vitejilor lor camarazi; cu concursul graţios şi entuziast al doamnelor soţii de aviatori, care au organizat baluri şi realizat beneficii; ajutat de prima noastră instituţie financiară, Banca Naţională, precum şi de societatea Arpa şi de Eforia Spitalelor Civile, în sfîrşit, cu concursul inspectorilor de aeronautică şi subsecretarilor de stat ai Aerului, comitetul a putut termina lucrarea. Este opera doamnei Kotzebue, soţia generalului Kotzebue. Cheltuielile s-au ridicat la 3 milioane 580 mii lei. El stă mărturie slavei ce purtăm florii tinereţii româneşti, care, în războiul dezrobirii fraţilor, au pierit luptînd năprasnic împotriva urgiei duşmane, laolaltă cu furia vînturilor, şi cu dîra sîngelui lor nobil şi generos a înscris întîia oară pe cerul patriei dragostea noastră arzătoare, fără de margine, pentru ţară,
RM
CIOBURI DE GÎNDURI
Menire
De multe ori, privind în urmă, Mă tot gîndesc să mă retrag, Ca un păstor fără de turmă Și în tăcere, ca un mag. Comori de am le port în dor, Le port în vise spre mister, Rănit mereu în propriu-mi zbor De ce-am iubit în efemer. Reperele rămînă-n urmă, Îmi rup cătușele durerii... Ca un păstor fără de turmă Menit luminii și tăcerii. Ilarion Boca, 22 mai 2019 În fiecare clipă mă adăpostesc la El sub aripă şi îngenunchind plîngînd îl strig: Diafan înaripat, niciodată n-ai plecat secundă de secundă eşti Lumina Din Umbră Această poezie am scris-o pentru emisiunea d-nei Ana Maria Zaharescu, „Du-mă cu tine la capătul lumii...”, cînd a propus tema: ,,Cine este Lumina din umbră?”. I-a plăcut şi a transmis-o în cadrul emisiunii la care participam de ceva timp (Radio România Actualităţi) şi datorită căreia am deschis o fereastră a sufletului meu, prin care au intrat imagini şi amintiri de neuitat, pe care le-am redat - în parte - în cărţile mele AUR, SMIRNĂ ŞI TĂMÎIE şi PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ. (va urma) LILIANA TETELEA tron şi neam. Comitetul, remiţînd astăzi monumentul în mîinile domnului primar, îl roagă, nu numai să-i dea o cît mai patriotică îngrijire, dar încă, să facă să se perinde în jurul lui, an după an, rînd după rînd, generaţiile tinere, pentru ca aici să simtă emoţiunea neînchipuitelor însuşiri ale înaintaşilor lor, să-şi înrădăcineze înaltul lor ideal, săşi hărăzească o viaţă deosebită de nobleţe naţională şi, după cum o facem noi astăzi, să se încline cu admiraţiune şi respect în prezenţa acestui întreit simbol de strălucită vrednicie românească şi cu o adîncă, nemărginită recunoştinţă, cu profund şi neţărmurit devotament în faţa Majestăţii Sale Regelui nostru”. La ora 11,30 a urmat defilarea trupelor de aviaţie. Festivitatea s-a încheiat la ora 12, în sunetele clopotelor de la Biserica Mavrogheni din apropiere. Eroii aviatori aveau un monument comemorativ de o frumuseţe poetică, dar Capitala se îmbogăţise cu o operă de artă de înaltă valoare estetică, deschizătoare de drumuri pentru proiectele de înnoire şi modernizare patronate de Carol al II-lea. Vizibil satisfăcuţi de valoarea şi de succesul de public al monumentului, în ziua de 30 septembrie 1935 Comitetul i-a mai mulţumit o dată artistei: „Doamnei Lidia general Kotzebue, Bucureşti. Acum, cînd Monumentul Eroilor Aerului s-a inaugurat în prezenţa M.S. Regelui pe piaţa din Şoseaua Jianului, Comitetul de iniţiativă apreciind că: 1) Domnia Voastră aţi executat lucrarea la timp şi apoi aţi urmărit pînă la montarea ultimei piese de bronz pe soclu. 2) Deşi preţul contractului a fost în raport cu lucrarea - 15.000 kg bronz - destul de avantajos, la urmă Domnia Voastră nu aţi cerut o majorare de preţ din cauză că s-a întîrziat puţin lucrarea pînă la acordarea pieţei de pe Şoseaua Jianu. 3) Acest monument înfrumuseţează Capitala graţie activităţii rodnice şi de multe ori desinteresată a tuturor celor care au pus umărul la înfăptuirea lui. Comitetul vă aduce mulţumirile sale pentru aducerea la bun sfîrşit a operei executate şi vă promite, la închiderea tuturor socotelilor, o gratificaţie, care, dacă nu va corespunde efortului depus de Domnia Voastră, va fi ca o distincțiune”. În numele Comitetului semna Victor Anastasiu. (va urma) EMANUEL BĂDESCU
RM
7
Vineri, 7 iunie 2019
LA NOI, LA ROMÂNI! Biserica ,,Înălțarea Domnului” și Mausoleul Eroilor (3) Primele reparaţii majore asupra bisericii, după inaugurarea sa, au fost realizate în intervalul 1964-1966, în timpul slujirii preoţilor Niţă Burcea şi Marin Trandafir. Astfel, au fost dărîmate cele 4 turle mici, existente în jurul turlei centrale, care erau orientate înspre N-V, N-E, S-V şi S-E, s-a reparat acoperişul, s-au refăcut tencuielile exterioare şi s-a restaurat pictura bisericii. Pe fondul unor lucrări edilitare, începînd cu 1984-1985, s-a luat în calcul translatarea pe un alt amplasament al bisericii sau chiar demolarea lăcaşului, autorităţile promiţînd chiar reconstruirea bisericii în forma şi dimensiunile iniţiale, dar pe un alt amplasament. Proiectul demolării sau translatării bisericii a fost abandonat în anul 1989, cînd printr-o adresă a Consiliului Culturii si Cultelor, semnată de Suzana Gîdea și Tamara Dobrin, se menţiona că întregul complex arhitectural, format din Biserica „Înălţarea Domnului” şi Mausoleul Eroilor, putea rămîne pe amplasamentul actual. Între anii 1994 și 1995 s-a trecut la reparaţia exterioară a bisericii, în condiţiile în care clădirea, importantă din punct de vedere istoric şi arhitectural, suferise distrugeri majore cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989. Conform devizului, bisericii urma să i se redea aspectul original,
Mausoleul Eroilor de la Mînăstirea Comana În urma bătăliei purtate pentru ocuparea Bucureştilor (noiembrie – decembrie 1916), o parte dintre lupte, poate cele mai aprige, s-au purtat în zona fostei Mînăstiri Comana. Ele au fost numite şi luptele de pe Argeş, nume provenit de la cel mai mare rîu din apropiere. Ca urmare a luptelor, pe teren au rămas numeroşi militari căzuţi. S-au putut identifica 417 soldaţi români nenominalizaţi şi 4 nominalizaţi, 13 militari germani nenominalizaţi, 51 militari bulgari nenominalizaţi si 31 militari turci nenominalizați. Pentru toţi aceştia, mareşalul Anton Ludwig August von Mackensen, comandantul trupelor Triplei Alianţe din România, a ordonat să fie construit un cimitir militar lîngă fosta Mînăstire Comana. Ulterior, după vizita mareşalului von Mackensen de la 18 august 1918 şi după încheierea războiului, a venit la Comana, la 2 februarie 1921, Radu Macarovici, trimis al societăţii Cultul Eroilor. S-a constatat că la acel moment cimitirul nu era suficient îngrijit. Radu Macarovici, care avea gradul de colonel, a luat imediat măsuri. A convocat un grup de locuitori din Comana, format din Gh. Militaru (preotul paroh), Al. Polihroniade (administrator de plasă), C. M. Tudorache (primarul comunei), N. Mihăilescu (profesor-diriginte), Niţă Dumitru (plutonier de jandarmi), N. Bărăşteanu (veteran şi invalid de război), Marin Pîrvu (epitrop al bisericii Mînăstirii Comana), Stanca Marin Andrei şi Ileana I. Parvu (văduve de război). Aceştia au îngrădit cimitirul cu un nou zid. Totodată, urmau să înlocuiască vechile cruci din lemn cu altele, trimise de Societatea Cultul Eroilor şi, pe mai departe, să întreprindă lucrări de întreţinere permanentă a cimitirului. În anul 1926 osemintele soldaţilor căzuţi în luptele de pe teritoriul Judeţului Vlaşca au fost depuse într-un paraclis (criptă-osuar). Ulterior, s-au făcut demersuri pentru repararea şi întreţinerea osuarului. S-a considerat însă că ar trebuit mărit, aşa încît s-a trecut la construirea unui paraclis, în anul 1930, pe locul unde fusese vechiul paraclis al Mînăstirii, cel ridicat de Şerban II Cantacuzino. Mausoleul a fost ridicat între anii 1926 și 1932 de antreprenorul G. Rigutto. El a cîştigat licitaţia, fiind de altfel şi singurul antreprenor din Comana. Lucrările de zidărie au costat 166.608 lei. În afară de structura propriu-zisă, în atelierele Societăţii „Cultul Eroilor” au fost realizate şi lucrări suplimentare. Acestea au constat în patru capiteluri de coloane, un medalion aurit avînd o cruce în mijloc, poarta de stejar cu ornamentaţia din fier forjat. Pe lîngă acestea, artistul pictor mural Gheorghe Chirovici (1883-1968) a pictat interiorul mausoleului. În timpul lucrărilor s-a ajuns la concluzia că este nevoie şi de o bordură care să protejeze construcţia de infiltrarea apei şi zăpezii. În acelaşi timp s-a stabilit ca tencuirea soclului din interior să se facă cu un mortar special, cu proprietăţi hidrofuge. Osuarul din interiorul mausoleului urma să fie sigilat cu o placă din
prin refacerea celor 4 turle mici, lucru care nu s-a putut realiza din cauza fondurilor. În data de 23 aprilie 1999, în perioada slujirii preoţilor Stelian Roşioru şi Gheorghe Ion şi în prezenţa Episcopului Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, PS Teodosie Snagoveanul, biserica a fost resfinţită, cei doi preoţi menţionaţi ridicîndu-se astfel la înălţimea misiunii lor, prin eforturile uriaşe depuse pentru refacerea bisericii. În prezent, biserica este deservită de preoţii Sabin Mîţ, Edmond Popa şi Stelian Duţu, afînduse în jurisdicţia canonică a Sfintei Episcopii a Giurgiului. În paralel cu biserica, în imediata apropiere a acesteia şi tot după un proiect semnat de arhitectul State Baloșin, a fost construit și Mausoleul Eroilor. Lucrarea a fost comandată tot de către filiala Giurgiu a Asociaţiei „Cultul Eroilor”, fiind realizată, în cea mai mare parte, prin contribuţie publică. Iniţiatoarea de fapt a proiectului a fost principesa Alexandrina (Didina) Cantacuzino, care deţinea funcţia de preşedinte de onoare al Consiliului National al Femeilor Române, aceasta avînd si iniţiativa construirii Mausoleului de la Mărăşeşti şi a altor monumente importante, dedicate eroilor români din Primul Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă, ca şi în cazul Bisericii „Înălţarea Domnului”, în ziua de 15 august 1926, lucrările prelungindu-se pînă în anul 1939, cînd mausoleul a fost inaugurat oficial avînd la intrare următorul text: „În al IXlea an al domniei Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea s-a
înfăptuit acest lăcaş de către Societatea Cultul Eroilor, Comitetul Central, Bucureşti, 1939”. În interiorul acestuia, la demisol, sînt depuse, în trei cripte, osemintele a 359 de eroi români identificaţi, căzuţi în bătăliile desfăşurate în judeţul Vlaşca în toamna anului 1916 (la Giurgiu, Naipu, Prunaru şi Bălăria) sau în prizonierat în Bulgaria, şi a 69 militari germani, morţi în Spitalul din Giurgiu, în perioada 1916-1918, al căror nume este inscripţionat pe cele şapte plăci de marmură albă. În ceea ce îi priveşte pe aceştia, din cauza numărului foarte mare, o parte a răniţilor germani din Bucureşti a fost transportată la Spitalul din Giurgiu. Cei care au murit, au fost înmormîntaţi într-un cimitir din apropierea Spitalului, fiind ulterior reînhumaţi în Mausoleul de la Giurgiu. Alături de ostaşii germani, într-un osuar, se păstrează osemintele a 4.000 militari români neidentificaţi, cărora li de adaugă cele ale unui ofiţer bulgar decedat în 1913 şi osemintele a 3 soldaţi francezi, aparţinînd trupelor coloniale, decedaţi în anul 1918. Clădirea Mausoleului a fost reabilitată cu sprijinul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor şi al Consiliului Local Giurgiu, fiind reinaugurat şi resfinţit în data de 7 decembrie 2007, păstrîndu-se toate elementele originale, inclusiv una din plăcile de marmură cu inscripţia: „Cei ce căzut-au pentru ţară/ Pe lanul cîmpului bogat/ Jertfind o-întreagă primăvară/ Nu au murit, ci au înviat”. Dr. GABRIEL-FELICIAN CROITORU
beton armat. Coloanele, arcada şi capitelurile de pe faţada principală a mausoleului au fost realizate după modelul celor existente la Mînăstirea Comana. În jurul mausoleului s-a prevăzut reamenajarea grădinii, sarcină pe care şi-o asumase, ca de altfel şi întreţinerea viitoare, Şcoala Urbană de Menaj, care funcţiona în incinta Mînăstirii. Mausoleul are formă rectangulară, cu acoperişul în două ape. Construcţia are înălţimea de 4,5 metri, lungimea de 14,5 metri şi lăţimea de 6,5 metri. La intrare, în partea stîngă, a fost aşezată o placă de marmură cu următoarea inscripţie: „Aici odihnesc ostaşii căzuţi pe aceste locuri în războiul 1916-1918”. În interiorul mausoleului s-a construit un sarcofag din piatră. Acesta avea încrustate pe părţile laterale diverse motive florale. Pe latura frontală este montată o placă din marmură cu inscripţia: „Cei ce au căzut pentru ţară/ Pe lanul cîmpului bogat/ Jertfind o-ntreagă primăvară/ Nu au murit, ci au înviat”. Pe zidul mausoleului este amplasată o placă de marmură pe care s-a scris: „Construit de Societatea «Cultul Eroilor» Comit. Central Bucureşti 1932”. La 14 ianuarie 1934, plutonierul Vasile Dumitru, la cererea Legiunii de Jandarmi Vlaşca, a alcătuit un Buletin informativ, din care se află mai multe despre mînăstire. După el, cripta avea 6x6 metri. Biserica era în interiorul zidului de incintă înalt de 5 metri. El a mai consemnat că porţile mausoleului erau din stejar sculptat şi fier forjat, iar cele ale intrării în mînăstire erau metalice. Ca urmare a cutremului din noiembrie 1940, mausoleul a fost afectat. Aşezămîntul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor s-a mobilizat. În anul 1943 a efectuat reparaţii care s-au ridicat la suma de 180.000 lei. Acestea au constat în refacerea soclului interior, refacerea tencuielii la frontonul de la intrare, înlocuirea coloanelor sparte, confecţionarea burlanelor, zugrăvire şi vopsitorie interioară, refacerea pardoselii, a sarcofagului şi a plăcilor de la firidele cu eroi cunoscuţi. Avînd în vedere că mausoleul a fost finalizat după aproape 15 ani de la amenajarea iniţială a cimitirului celor căzuţi în primul război mondial, nu este de mirare că procesele verbale referitoare la osemintele celor depuşi acolo conţin date contradictorii. Aşa cum am arătat, după patru-cinci ani de la înfiinţarea cimitirului de campanie, „osemintele înhumate aici au fost scoase şi aşezate într-o criptă construită în curtea Mînăstirii, a cărui supraveghere este rămasă în grija Preotului local Nicolae Militaru”, iar ulterior transferate în mausoleu. Conform proceselor verbale de exhumare, încheiate de către delegatul Societăţii „Cultul Eroilor”, în perioada septembrie 1931 - noiembrie 1932, în osuarul din interiorul mausoleului, acoperit cu o placă din beton, pe care a fost aşezat sarcofagul, au fost depuse osemintele a 824 de militari, dintre care: 656 români (605 neidentificaţi şi 51 identificaţi); 100 bulgari neidentificaţi; 31 turci neidentificaţi; 24 ruşi neidentificaţi şi 13 germani neidentificaţi. În firidele dispuse în interiorul mausoleului au mai fost depuse osemintele a 42 de militari români (27 identificaţi şi 15 neidentificaţi). În total, în mausoleu s-ar
regăsi osemintele a 866 militari români şi străini. Potrivit unei alte surse arhivistice, în osuar au fost depuse osemintele a 720 de militari dintre care: 553 români (509 neidentificaţi şi 44 identificaţi); 151 bulgari neidentificaţi; 10 turci neidentificaţi; 4 ruşi neidentificaţi; 2 germani (unul neidentificat şi unul identificat). Alături de aceştia, în mausoleu au mai fost depuşi, în cele 33 de cripte individuale (19 firide), un număr de 42 de militari români (27 identificaţi şi 15 neidentificaţi). În total, această sursă ar indica 762 militari români şi străini. Resturile lor pămînteşti au fost exhumate din curtea Mînăstirii Comana (cimitirul de campanie), precum şi din diferite localităţi de pe raza fostelor judeţe Vlașca, Ilfov și Teleorman. Numărul de 762 militari este reluat și în documente de la nivelul anilor 1944-1946. Cifrele referitoare la osemintele depuse în mausoleu sînt încă relative. Săpăturile făcute pe platoul de la Comana, atît de arheologi, cît şi de agricultori şi constructori, scot mereu la lumină alte rămăşiţe pămînteşti ale celor pieriţi în Primul Război Mondial. În luna mai 2002, pe mausoleu a fost depusă o altă placă. Ea a urmărit să evoce cinci piloţi britanici, al căror avion a fost doborît în apropiere, la 7 mai 1944. Din fericire pentru cei de la sol, piloţii şi-au putut ghida avionul avariat spre apă, dar nici unul dintre militari nu a supravieţuit. Cei 5 aviatori scoşi dintre rămăşiţele avionului de locuitorii din Comana au fost: Pilotul W.O. Stanley Clarke 54983; Sgt. Leonard Williams Cox 1319714 NAV; Sgt. Robert Peter Scott 1399813 RAF; Sgt. George Sammuel Vaughn 2210449 RAF VRAIR; Sgt. Clifford Walker 1622662 RAF VRAIR Ei au fost scoşi din rămăşiţele avionului, au fost spălaţi, îmbrăcaţi şi depuşi în Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial, din incinta Mînăstirii Comana. Părintele Nicolae Militaru le-a făcut aviatorilor britanici o slujbă de pomenire, cu toate că aviatorii britanici nu erau ortodocşi. Decesul aviatorilor britanici a fost trecut în registrele Primăriei Comana. Osemintele lor au stat în cimitirul comunei timp de doi ani, în anul 1992 au fost repatriate. Dar chiar şi aşa, pînă în anul 1989 eroii aviatori au fost pomeniţi în slujbele de la biserica Comana de către Părintele Nicolae Militaru. Mausoleul eroilor din Comana a fost înscris în Lista Monumentelor de Cult de pe teritoriul României din anul 1956, la nr. 516, sub denumirea de „Mînăstirea Comana” (cu întregul complex de clădiri), apoi în Lista Monumentelor Protejate din judeţul Giurgiu, din anul 1997, la numărul curent 5, sub denumirea de „Mausoleul eroilor căzuți în Primul Război Mondial” cu codul (referinţa) 1980121, fiind înregistrat în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004 sub denumirea de „Mausoleul eroilor căzuţi în Primul Război Mondial (Mînăstirea Comana)”, la nr. 364, cod GR-II-m-A-14967.06. Ahim. Dr. MIHAIL MUSCARIU (Texte reproduse din volumul ,,Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)
8
Vineri, 7 iunie 2019
RM
Polemici«Controverse Nu Papa, ci Dumnezeu e martorul martiriului Sfinților Estului! (urmare din pag. 1) Vizita Papei ar trebui să întărească în primul rînd credința în mesajul creștin, înțeles în multe feluri, dar (la fel de) respectat și biruitor peste tot. În schimb, reacția presei este exact în sensul dorit de cei ce vor răul ortodoxiei și, implicit, al spiritului românesc. Aproape toți reporterii au transmis că ,,au simțit”, că Papa ,,i-a unit pe români”, practic, că Papa le-a dat senzația unui adevărat mîntuitor, personal și național. Ori, aici ajungem la o absurditate periculoasă: Papa NU este Isus, Papa este capul unei biserici… cu multe, uriaș de multe păcate! În istorie, dar și în prezent. Că zidurile arată frumos, e adevărat, dar multe dintre umbrele lor sînt teribil de întunecate! Papa și-a cerut scuze romilor, iar imediat s-a spus de diverși vectori de influență – uite, Biserica Ortodoxă nu a făcut asta! Se uită că BOR a apărat secole de-a rîndul și a primit sub acoperișul său populația românească, inclusiv cea de etnie romă. Invazii, atacuri ale hoardelor de cotropitori, mii de incursiuni vrăjmașe, multe din Polonia sau Transilvania, ocupată de Regatul Ungar – deci din zone de referință ale catolicismului – au fost respinse de zidurile și porțile mînăstirilor, îndărătul cărora se ascundeau românii, cu robi cu tot. În plus, nu Biserica decisese înrobirea țiganilor veniți peste granița voievodatelor – ci boierii și vodă! Biserica primea sate, inclusiv cu robi… Erau vremurile!... Dar Biserica Ortodoxă nu și-a trădat frații, nu i-a măcelărit, așa cum au făcut cruciații catolici care au atacat și jefuit Constantinopolulul, pavăza estică a creștinătății, ceea ce a dus la o slăbire a ,,celei de-a doua Rome” – și care în final a dus la căderea din 29 mai 1453. Chiar, ce ironie! Papa a venit pe pămîntul care a primit și a păstrat (alături de Rusia moscovită) moștenirea spirituală a Constantinopolului pe 31 mai 2019, deci la 566 de ani după ce, pe Sfînta Sofia, a fost pusă semiluna, iar imamii au cîntat versetele Coranului. Deci, să nu uităm, așa cum vor alții: istoria Bisericii Catolice include nenumărate masacre, uneltiri, cuceriri - nu prin cruce, ci prin transformarea crucii în instrument și motiv al uciderii! Nici acum musulmanii nu iartă masacrul primei Cruciade, unde cavalerii Papei au ucis de-a valma musulmani, evrei, ba chiar și creștini găzduiți, ca întotdeauna, în pace, de Ierusalimul stăpînit de oștile Islamului! Nici acum nu se poate înțelege cum au fost trădați cavalerii templieri, cei care, înțelegînd semnificația Păcii cerute de Mesia, au deschis calea înțelegerii și a unei lumi civilizate! Nici acum nu e de înțeles cum Biserica Catolică a acceptat arderea pe rug, ca ,,salvare a sufletului” (!!!), sau masacrarea populațiilor de pe tînărul continent descoperit peste mări?! Jefuire, tîlhărire, rapturi, violuri, omoruri cumplite – toate făcute de indivizi aflați sub tutela spirituală a Papilor… Și, la fel, să nu uităm că istoria Bisericii Ortodoxe, fie că e vorba de români, de ruși, de sîrbi, de greci, de asirieni sau de armeni – e una a jertfei, a apărării și a martiriului. De multe ori, un martiriu neconsemnat decît în legende locale, nicidecum ,,beatificat” sau ,,sanctificat”… pentru că numai Dumnezeu a fost martorul acestui adevărat sacrificiu și martiriu al lor – și de aceea ei sînt cu adevărat sfinți veghetori, fără nume pe care să le pomenim, de multe ori, aiurea… Dar, sigur, nu voi face aici lista vinilor Bisericii Catolice și a meritelor Papei Francisc – fără dubii, în această din urmă privință. Dar să nu uite românii: acum au fost beatificați preoți greco-catolici care au rezistat și și-au păstrat credința. Dumnezeu fie cu ei, și oamenii să-i respecte în veci! Dar milioanele de români ardeleni care au fost siliți să-și schimbe credința? Dar milioanele și milioanele de români ardeleni care au murit din această cauză, fie în pușcării, fie în bătăi și chinuri, fie trimiși să moară în prima linie a unor bătălii de către oștile principilor catolici, întotdeauna binecuvîntați de Papa?! Dar sutele de milioane de români asupriți veacuri de-a rîndul și supuși nedreptăților, discriminărilor, tratați ca o nație de mîna a doua pentru că aveau altă religie?! Bine. Hai să nu vorbim de ei. Hai să nu-i aruncăm în față Papei ceva ce unii ar spune că este ipocrizie. Dar, dacă iertăm și iubim, să nu uităm niciodată care e locul nostru! Acela de credincioși ai celei mai drepte, mai jertfelnice, mai milostive și mai apropiate de Christos Biserici creștine – Biserica Ortodoxă Română! Da, Papa a venit să ne vorbească de Sfînta Fecioară. Ne-a lăsat și un mesaj în acest sens. Da, cultural, oarecum spiritual, e frumos. Dar noi îl avem pe Christos… și atît! Pentru că, așa cum spune Cartea Sfîntă, nimic nu poate mijloci între Dumnezeu și om, decît Fiul! Nu Fecioara, nu îngerii… În marea Biserică Catolică și-a făcut loc un fel de erezie – Mișcarea Mariană, cea care-i dă Fecioarei un rol ce nu are legătură cu credința creștină! O numesc ,,Regina Îngerilor”, o roagă să mijlocească pe lîngă Fiu… Sînt încurajate manifestări ciudate care survin unor viziuni și mai bizare pentru creștinism, precum cele de la Fatima sau Medjugorje, transformînd Fecioara într-un obiect de venerație, chiar de idolatrie… În fine, e, într-un fel, problema lor… dar uite că vin și aici, pe fondul răspîndirii unor erori transmise unei populații din ce în ce mai inculte și mai zăpăcite… tot de făcăturile Occidentului! De la comportamentul demn de vremurile cele de pe urmă deviații sexuale, aberații familiale, promiscuitate și prostituție, satanism – pînă la eresuri și șarlatanii de toate felurile! Pe fondul acesta vin și vorbele frumoase, dar care ne îndepărtează de la Dreapta Credință, spuse dintr-o gură care, în ciuda multor minunate adevăruri, este continuatoarea celor care, încă de pe vremea Asăneștilor, au vrut să ne treacă de la credința Cea Dreaptă, Ortodoxia, la cea care a pierdut, de prea multe ori, Drumul Damascului. Da, cred că acest Papă argentinian și profund etic este un Om al credinței, Om care nu poartă doar mitra, ci mai ales Crucea – e un Om care se roagă pe treptele Noului Ierusalim, după ce a trăit o viață încercînd să înțeleagă cum să pășească prin colbul de pe multele drumuri ale Damascului. Iar acum, Darul pe care mi-aș fi dorit ca acest Papă să-l aducă românilor și tuturor celor care urmăresc această vizită – era chiar o mînă din acel colb, de pe drumul pe care are loc găsirea Căii, Adevărului și a Vieții. Da, asta m-ar fi convins mai mult decît toate ,,iertările”, ,,beatificările” sau vorbele despre Fecioară și grădina ei.
Prosperitatea naționalismului nativ (2) Gena asta a slugărniciei, a trădării, a fost ,,cultivată” sute de ani de către ,,boieri”, și este și azi întreținută tot de aceștia, doar că acum se numesc politicieni, jurnaliști sau ONG-iști, care se ascund în spatele unor partide, al unor canale media, sau doar în spatele unor averi fabuloase. Ei, aceste năpîrci, de acolo, din adăpost, întunecă mințile celor care îi ascultă, astfel încît tu să rămîi umil, slugarnic, slab și plecat în fața lor, a unor bezmetici, de fapt, a unor trădători sadea, să rămîi o victimă a propriilor temeri, să nu ridici glasul, să nu îți ridici privirea! Uitați-vă la cine vă îndeamnă să fiți ,,liberi”, asta în timp ce vă înrobesc, la cei care merg în străinătate să pîrască, la cei care vă mint, la cei care sînt mai ,,europeni” decît voi. Și veți vedea că ei sînt plătiți ca voi să fiți prost informați, ca voi să rămîneți slabi, să fiți parte integrantă a turmei de tîmpiți care, precum oile, merg la pieire cu zîmbetul pe buze, fără să înțeleagă că viitorul este distrus. Problema reală a României, a românilor, este că avem încă slugărnicia în sînge. Și cei care ne spun adevărul sînt slăbiți de acele forțe mai puternice care nu vor ca demnitatea să revină pe plaiurile noastre. Cu cît mai puțini români se vor ridica, cu atît mai mult națiunea se va afunda în întuneric, în sărăcie. În sărăcie spirituală, mai ales. Voi, cei care vă bucurați că lucrați la o multinațională și vă bateți pentru jobul vostru, voi cei care credeți că dacă aveți bani să mergeți la mall, aveți, de fapt, totul, voi, cei care vă bateți joc de cei care își expun public dragostea față de țară și reticența față de bunele intenții ale altor state în România, voi, cei care sînteți plătiți pentru a expune valorile altora ca fiind bune iar cele ale românilor ca fiind otrăvitoare, ei bine, voi sînteți urmașii acelor boieri trădători, voi sînteți trădătorii de azi, chiar dacă nu conștientizați, sau doar masa de manevră a unor interese obscure, altele decît cele ale României. Fie că ești jurnalist, politician sau doar un zgomot surd într-o Piață, atunci cînd negi apartenența la tradițiile și valorile României, cînd negi nevoia de prosperitate reală a românilor, nu faci altceva decît să te piși de sus pe sîngele celor care, sute de ani, au murit ca tu să fii viu acum, în această țară. Te piși inclusiv pe sîngele celor care în 1989 au murit, pentru ca tu acum să fii bogat și prost sau doar un trădător nenorocit, bine ascuns de Servicii. Române, dacă te simți creștin nu ai de ce să te rușinezi, nu ai de ce să îți ascunzi valorile. Fii naționalist, fii patriot, și fii mîndru de asta. Nu nega apartenența la acest neam și fii o piesă importantă în modificarea ADN-ului românesc și în eliminarea din sîngele nostru, pentru totdeauna, a genei care ne face uneori atît de slabi. Nu accepta să-ți fie ucise valorile, nu accepta ca cei din jurul tău să te facă să renunți, rămîi demn și fii acel român despre care marii noștri barzi au scris de-a lungul vemurilor. Boierimea asta trădătoare, neamul ăsta prost care domină acum financiar și mediatic această țară, are să dispară doar dacă fiecare dintre cei care simt cu adevărat românește are să își asume și are să creadă cu adevărat că o reală prosperitate și bogăție pentru țara asta o poate aduce DOAR naționalismul, nu altceva. Ceea ce alții au nativ, cu secole întregi de experiență, noi acum începem să vedem, începem să conștientizăm. Naționalismul, acest ,,populism” expus de ,,neoliberali” ca fiind nociv, este, de fapt, benefic pentru România. El este nociv pentru ei, fie că sînt ,,neoliberali” sau „neomarxiști”. Le este frică pentru că bogăția lor are să fie redusă, pentru că viața lor va fi răvășită. Pentru ei, da, este nociv naționalismul tău. Dar pentru tine, române, nu! Se tot vorbește în România, de ceva ani, de un ,,punct zero”, de o resetare a valorilor, a politicii, a tot ce este rău în țara asta. Cred că primul pas este ca fiecare dintre noi să devenim un Vadim Tudor, în fiecare din noi să încolțească acel sîmbure curat de libertate autentică, de dragoste de țară, de iubire de patrie, de dorința autentică de prosperitate și bogăție! Pentru că e bine, pentru că e normal să ne dorim să fim bogați, să fim prosperi. Or, ca să ajungem aici, este nevoie să începem acum această schimbare, astfel încît peste o sută - două de ani, tot ce se naște în România să fie nativ naționalist, un caracter care nu va avea nevoie de această etichetă pentru a fi recunoscut, acest mod de a simți fiind cel cu care vom porni în viață. Nu plecarea capului, nu privirea în pămînt, nu reținerea să recunoaștem cine sîntem, și mă refer la cei care cu adevărat sînt români. Nu așa schimbăm paradigma în țara asta. Nu! Punctul acela de referință, acel moment al resetării, este în inima, în sufletul fiecăruia. Și primul gînd este să decidem cum dorim să mergem mai departe, cum dorim să ne fie copiii și cum vrem să ieșim din această viață: cu fruntea sus, sau în genunchi! În ceea ce mă privește, am fost și sînt naționalist nativ, cu o latură liberală reală în sînge. Trump, președintele american, a declarat că este naționalist, SUA fiind cel mai naționalist și patriot stat din lume, un exemplu pe care noi, românii, trebuie să-l urmăm. Dar nu prin defilarea cu valori americane, cu steagul american, ci prin expunerea valorilor românești, prin verticalitate și multă valoare adăugată în tot ceea ce facem. Prosperitatea României, protejarea valorilor ei, fie că sînt ele umane, materiale sau spirituale, trebuie să fie primul obiectiv al oricărui român, al fiecărui politician care conduce destinele acestei țări. Cei care zic că aduc prosperitate prin înstrăinarea valorilor naționale, fie ele spirituale, materiale sau educaționale, sînt, în fapt, trădătorii națiunii, cei care trăiesc din comisioanele percepute la vînzare. România începutului de mileniu este, de fapt, o colonie condusă de naționaliștii altor state. Este timpul ca în țara noastră să înceapă o mișcare spre independență, pe un front larg. Un front al schimbării de mentalitate, al schimbării clasei politice, a educației, dar, cel mai important, al schimbării modului în care ne raportăm la noi înșine. Pentru că dacă noi, românii, nu ne respectăm pe noi, vă asigur că nimeni nu ne va respecta în afară. Și asta se vede cu ochiul liber. Primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a schimba paradigma este să ne păstrăm identitatea printre alte națiuni. Turnul Babel nu a fost acceptat de Dumnezeu poate tocmai pentru că El a dorit ca națiunile să își găsească singure drumul în istorie. De ce noi să acceptăm, fără luptă, ca istoria noastră să fie scrisă de alții? Europa este a naționaliștilor. România trebuie să fie naționalistă. Fii naționalist, fii mîndru de asta! Și dacă cineva rîde și se alătură turmei, lasă-l să fie berbec, oaie sau măgar, pentru că drumul tău este, de fapt, cel al națiunii române! Și o să fii respectat pentru asta! Sfîrșit
RM
9
Vineri, 7 iunie 2019
File de istorie • File de istorie Regina Maria a României (1) - 81 de ani de la trecerea în eternitate Regina Maria a României s-a născut la 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia și a decedat la 18 iulie 1838, la Castelul Pelișor din Sinaia, în Regatul României. A fost înmormîntată la Mînăstirea Curtea de Argeș. A fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană, devenit ulterior regele Ferdinand I al României. Regina Maria provine dintr-o familie imperială, avînd numele de Maria Alexandra Victoria de Saxa-Corburg și Gotha; a fost mare prințesă a Marii Bitanii și Irlandei, fiind nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Corburg și Ghota, duce de Edinburgh, iar mama sa a fost Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea. Regina Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent. Se căsătorește la 29 decembrie 1892, la vîrsta de 17 ani, cu Ferdinand I de Hohenzollern, moștenitorul tronului României, nepot de frate al Regelui Carol I, și li se rezervă ca reședință Palatul Cotroceni (Nicolae Iorga, Regina Maria, Cartea Românească, București, 1923). De la început, Regina Maria a reușit să se integreze națiunii române, care o adoptase ca principesă și începînd cu anul 1914, ca regină. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în primul război mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, astfel încît țările din cadrul acesteia să sprijine realizarea Statului Național Unitar Român. Pe timpul războiului, și-a urmat soțul în refugiu în Moldova, activînd ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care i-a adus renumele de ,,Mama răniților”. În perioada Conferinței de Pace de la Paris din 1919, dar și după încoronarea ca regină alături de Regele Ferdinand, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Regina Maria a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a Statului Român reîntregit, avînd întrevederi cu suveranul englez, cu președintele S.U.A., Woodrow Wilson, cu premierul francez Georges Clemenceau, sau cu reprezentanți de marcă ai massmedia europene. Regina Maria a avut șase copii: Carol al II-lea, Regele României, Elisabeta, Regina Greciei, Maria, Regina Iugoslaviei, Principele Nicolae, Ileana, Arhiducesa Austriei și Principele Mircea. După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea, acesta a îndepărtat-o din viața politică, obligînd-o practic să trăiască într-un fel de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran. În ultimii doi ani de viață, fiind bolnavă, Regina Maria s-a tratat la diferite sanatorii din Europa. A revenit în România în vara anului 1938, decedînd la reședința sa de la Pelișor. Regina Maria a cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris din Balcic. Regina Maria a fost o mare colecționară și iubitoare de artă, susținînd o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și poezii pentru copii. Despre personalitatea Reginei Maria, Constantin Argetoianu, unul din criticii săi, a scris: ,,Oricîte greșeli ar fi comis Regina Maria, înainte și după război, războiul
rămîne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină ce se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee, printre combatanți în rîndurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frică de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scîrba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de a face bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o încurajau și care au trebuit să decidă în cele mai tragice momente soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a înfluențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, cînd aproape numai datorită ei, Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa Pace de la București, Regina Maria rămîne ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine, amintiri din vremea celor de ieri, Vol. 3, partea a V-a, Editura Humanitas, București, 1992, p. 109). Robert D. Kaplan a scris: ,,Regina Maria, mai mult decît altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea la Patria Mamă a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei. A dormit pe cîmpurile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă, oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România” (Robert Kaplan, Balkan Ghots – A Journey history, Sf. Martin Press, New York, 1996). Pentru merite deosebite, Regina Maria a fost decorată cu: ,,Marea Cruce a Ordinului Coroana României”, ,,Marea Cruce a Ordinului Carol I”, ,,Legiunea de Onoare a Franței”, ,,Medalia Militară Franța”, ,,Ordinul Coroana Italiei”, ,,Ordinul Imperial al Coroanei Marii Britanii”, ,,Ordinul Crucea Regală Marea Britanie”, ,,Ordinul Crucea Roșie Marea Britanie”, ,,Ordinul Victoria și Albert Marea Britanie”, ,,Ordinul Sfîntul Ioan Marea Britanie”, ,,Ordinul Vulturul Alb Serbia”, ,,Ordinul Sfîntul Sava Serbia”, ,,Ordinul Regina Maria Spania”. Maria de Edinburgh, prințesa cu ochi albaștri argintii, a fost considerată una dintre cele mai frumoase femei din lume. Autorii prezentului material s-au gîndit să prezinte un minunat text al Reginei Maria, care i-a emoționat pînă la lacrimi pe românii refugiați, dar și pe cei din tranșee, cărora le era, de fapt, destinat:
Bucureștii ,,Este o oră de care n-am vorbit niciodată, o oră sumbră și tristă, pe care nimănui n-o putem împărtăși, ora în care trebuia să umblu cu fruntea sus, ca nimeni să nu-mi vadă lacrimile din ochi, ora în care nu-mi mai rămînea nimic alta decît să trec cu privirile dincolo de lucrurile acestui pămînt, spre un viitor învăluit în ceață, pe care-i stăpîn numai Dumnezeu. Trebuia să fiu tare în acel ceas, să nu strig, să nu mă tînguiesc, să arăt drumul exilului simplu, liniștit, pentru ca panica să fie înlăturată și nimeni să nu se îngrozească. De mine atîrnau alții, ca să vadă cum voi îndura ce era de îndurat. Eu tăceam. În ceasul acela numai tăcerea putea îmbărbăta.
Trei luni au trecut de atunci, trei luni nesfîrșite, trei luni, care mi-au părut trei ani, atît au fost de pline de durere și de groază, luni petrecute aproape de inima poporului meu, luni în care i-am auzit gemetele și am trăit din nădejdile și temerile lui. Luni în care, cu poporul meu, am muncit și am plîns, încercînd totul ca să-i usuc lacrimile. Dacă sînt clipe în care numai tăcerea ne poate ajuta să îndurăm datoria ce avem de îndeplinit, sînt și clipe cînd avem dreptul să ridicăm glasul și să ne strigăm dorințele și părerile de rău. Trei luni au trecut de cînd Bucureștii ne-a fost răpit, de cînd vrăjmașul a lovit în chiar inima pămîntului nostru. Trei luni! Și azi aș vrea ca toți cei cîți iubesc, cîți regretă și cîți plîng să-și cufunde, împreună cu mine, privirile în depărtarea aceea și să-și aducă aminte de ce am pierdut. Mi se pare că ar trebui să mă ridic pe un munte foarte înalt, să ajung pînă în vîrf, și de acolo să pot zări fumul ce se resfiră din orașul care a fost cuibul tuturor inimilor noastre și azi zace, înlănțuit și tăcut, sub jugul vrăjmaș. Într-adevăr, inimă a pămîntului nostru, centru însuflețit care ne lega, ne hrănea energiile și ne umplea de mîndrie – cine dintre noi va uita vreodată ultimele zile de spaimă, cînd nădejdea scădea mereu, cînd de pretutindeni glasul tunului împrăștia vestea-i înfricoșată, înștiințîndu-ne că primejdia se apropie, că peste puțin va trebui să înceapă pribegia, tristețea și întunericul. E greu să vorbești de propria-ți durere, cînd atît de mari sînt suferințele tuturor. Totuși, vorbesc azi de mîine, pentru că știu că durerea mea este durerea țării întregi, că mii și mii de glasuri răspund glasului meu, atunci cînd plîng durerea obștească și tot ceea ce a rămas dincolo de linia de foc, care, ca o rană pe sînul unei mame, a tăiat în două patria noastră iubită. Vă vorbesc eu, Regina voastră, și aș vrea ca glasul meu să pătrundă în toate inimile, să străbată în toate căminurile, să meargă spre cel nefericit, s-ajungă pînă la eroul culcat în patu-i de zăpadă. Aș vrea să știți cu toții că am jelit cu voi, că am împărtășit toate suferințele, că v-am înțeles toate deznădejdile, că nu-i jertfă a voastră pe care să n-o fi prețuit. Și aș mai vrea să vă spun aceasta: Inimile se leagă mai strîns în zilele de restriște decît în cele de bucurie, în zilele de război decît în cele de pace. Nu poți ști ce durere plînge fiecare, ce casă, ce peisagiu, ce față întrezărește fiecare în visurile lui. Nu știu de se speranță se agață, spre ce lumină dorește să se întoarcă. Este o durere națională și o durere personală, și fiecare om pe aceasta din urmă o poartă în sufletul său. București, numele tău trezește imagini fără sfîrșit în sufletul acelora care au fost siliți să te lase dușmanului urît de noi. Te vedem în zilele tale de soare, în zilele tale de ceață, pe ploaie ori ninsoare, ni te reamintim harnic și zîmbitor. Străzile tale nu păreau că poartă decît o lume fericită, și toți, cîți sîntem astăzi departe de tine, ne închipuim că n-am cunoscut odinioară decît bucuria ta. București! Care-i fața ta azi? Porți oare văl de doliu pentru toți copiii tăi pribegi? Ori ai un surîs prefăcut, spre a nu dezlănțui asupra bieților tăi oameni mînia acelora care astăzi se cheamă stăpînii tăi? Cele mai mărețe clădiri ale tale fost-au necinstite de steaguri care nu poartă cele trei sfinte culori în fața cărora fiecare român se descoperă? Perdelele ferestrelor fostau trase, pentru ca cei rămași să nu vadă pe străinii cu cască plimbîndu-se și făcînd gardă în fața Palatului regal? Spitale, pe care noi le pregătisem cu atîta duioșie pentru răniții noștri, sînt astăzi pline de venetici care nu vorbesc limba noastră, bucuroși de amărăciunile pe care le-au semănat la noi în Țară? O, București! Eu te-am părăsit fără un cuvînt de bun rămas, eu, care de atîtea ori am fost aclamată pe străzile tale!... Mi se spusese că trebuie să plec în tăcere, fără să arăt durere și fără să trezesc în sufletul celor osîndiți să rămîie amarul despărțirii. Lăsîndu-te așa în voia sorții, mă simțeam ca un fugar trădător... Să plec, să nu mai văd nimic, din durerea ta, să te știu fără sprijin, pradă acelora care se îmbulzeau să sugă sîngele inimii tale!...“. (va urma) Prof. Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA
10
Vineri, 7 iunie 2019
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Patriarhale (2) Pomana lui Cotoșmiau Acum vreo 3-4 ani, Stan Cotoșmiau se îmbolnăvise, și doctorii îl dăduseră acasă, nu mai aveau ce-i face. Stătea în pat cu fața în sus și se făcuse ca frunza cînd e să cadă din pom... Azi așa, mîine așa, pînă cînd fi-su a auzit cum că la Scrioaștea ar fi o doctoriță, Căpoaica, una dată dracului, care-ți dă niște ceaiuri și-ți ia boala cu mîna. Și așa a fost. Ba l-a mai și învățat pe unde să umble și să-i scoată lui ta-su carnet de asistat social, cu un ajutor de mai multe milioane de lei pe lună, bașca pensia lui de vreo 12 milioane, că lucrase o grămadă de ani pe șantiere. Și să fi văzut-o pe noră-sa, Utremia, cum se mai fleorțăia prin sat boită și cu unghiile atîta din pensiile alea, în timp ce pe bătrîn îl uita pe banca de la poartă, flămînd și pișat, zile întregi... Mai departe, ce-aș vrea să vă mai spun are ceva trist, și nu știu dacă e cazul să audă lumea. Dar, hai să-mi calc pe inimă... Mai la urmă, s-a înzdrăvenit Cotoșmiau, în schimb, a căzut la pat tuta de noră-sa. Cărase niște saci cu uruială, i se făcuse rău și, pînă seara, paralizase. Mărin, bărbat-su, era la muncă, în Germania, cine să vadă de ea? Așa că, în fiecare zi, Cotoșmiau încălzea apă pe aragaz, întindea albia în mijlocul casei și o spăla pe bolnavă. Și nu ziceți că i-au venit dracii ăluia, cu ce Țiam greșit, Doamne, de mă canonești în halul ăsta?! Așa că i-a dat prin gînd să cheme o amărîtă din sat, care s-o spele pe noru-sa. Iar aia îi pupa mîinile pentru 5 lei cît îi dădea Cotoșmiau de fiecare dată. Dar, mai la urmă, s-a aflat și tărășenia. După ce creștina o spăla și o primenea pe bolnavă, hoțomanul o chema în bucătărie, fierbea țuică și se urca pe ea. Țipa rapandula, că nu era bătrînă și îi plăcea. Dar auzea și Utremia de dincolo. Bătea cu pumnul în tăblia patului, gemea și se zvîrcolea. Și nu zici că a căzut din pat, a dărîmat oala cu apă de pe sobă și s-a opărit? Că, altfel, nu s-ar fi aflat ce făcea nemernicul în bucătărie. Tot atunci îi ieșise și vorba că ar avea o aia cît sticla de o juma’de kil de bere. A aflat și Mărin, care l-a sunat din Germania, bine, mă tată, nu ți-e rușine, om bătrîn?... După aia, căzuse iar necazul pe Cotoșmiau cu spălatul noru-sii. Într-o zi, chiar de Bunavestire, m-am brodit cu el la cîrciumă. Nu părea în apele lui și se tot uita în jur. Bă, zice, ți-aș spune ceva, ca vecin, dar să nu spui la nimenea. Îmi spălai nora. O băgai în albie și îi dădui cu săpun peste tot. O văzui că-i place. Atunci, ce mi-a dat prin gînd? Ia, mă, să-mi fac pomană cu ea de ziua asta. Și i-am tras-o ca-n tinerețe! Și să fi auzit-o, sărăcuța, cum mai gemea și ofta. Mă apucase de gît, cu mîna aia neparalizată, dădea ochii peste cap și mă strîngea...
Moartea lui Poșircă Ce ți-e cu norocul și cu viața omului! Era o zi de marți, spre amurgite, cînd vecina Rița năvăli în curtea noastră țipînd aoleu, muri nea Sile! Eu îmi umflam bicicleta și, pe moment, n-am știut cine e Sile ăsta... Și doar cu o zi înainte vorbisem cu el. Ieșisem la poartă, că se auzea unul prin sat cu lubenițe. Și el venea cu căruța. Mergea agale și se juca cu biciul, ziceai că se apără de muște. Bă, zise el, vin de la vie. Ne-o fi luat Dumnezeu, anul ăsta, boambili și prunili, dar ne-a dat niște struguri, uite atîta!... Și a plecat spre casă, căci o văzuse pe nevastă-sa făcîndu-i cu mîna. Iar, a doua zi, poftim, s-a zvonit că murise... Acum 5 ani, cînd abia ne mutaserăm aici, în Mălăieni, ne-am trezit cu el în curte, nu cumva avem nevoie de vreun ajutor, așa, ca între vecini? Ba am avea, căci ne plăcuse de el cum arăta, proaspăt bărbierit. În rest, părea cam de-un leat cu mine și parcă mă încerca invidia că, dacă mie îmi interzisese doctorul eforturile
fizice mai mari, el mi-a săpat un petic de grădină, mi-a scos niște rădăcini de salcîmi și mi-a adus cu căruța mai mulți saci de boabe pentru păsări. Și cît mă costă, dom’ Sile?, îl întrebam eu de fiecare dată, și el îmi răspundea nepăsător: Cît vrei matale. Dar, mai la urmă, a început să nu ne mai placă de el. Venea și cu muierea, o aia cu uitătura rea și gura pungă, n-am vrea să ne spele rufele și să ne deretice prin casă? Dar nevastă-mea i-a pus mîna în piept: avem aspirator și mașină de spălat! Ceva mai încolo, hop și nora lui, n-am vrea să ne spele vasele? Dragă, noi ne-am obișnuit să nu mîncăm deodată, așa că folosim o singură farfurie și un singur pahar. Cînd l-au adus și pe fi-su, mi-a sărit muștarul: bă, asta e țigăneală! Pentru o treabă de unul singur să vă plătesc pe toți patru? Și am rupt pisica în două... În ziua aceea, Poșircă fusese cu căruța la cîmp, să adune pălării și bețe de floarea-soarelui rămase după combină. Mai veniseră și alții, că nu puteau tractoriștii să bage plugurile pînă nu era terenul ca-n palmă. Poșircă venea acasă, și cînd căruța încărcată a luat-o la vale, nevastă-sa, cocoțată pe saci, a început să-l drăcuie, că e o fleașcă de bărbat, care nu poate să mîie o căruță. Poșircă s-a dat jos, a luat dîrlogii și s-a pus cu biciul pe iapă. Iapa s-a speriat, l-a luat în piept și a trecut cu căruța peste el, punîndu-l în situația să nu simtă cum moare, ca prostul, cu șira spinării ruptă în două locuri... După ce am terminat-o cu prietenia noastră, Poșircă a schimbat tactica. Mă pîndea cînd mă duceam cu bicicleta la cumpărături și se lua după mine. Cum drumul trecea prin fața cîrciumii, începea să plescăie din limbă că ce bună ar fi acum o țuică. Îi dădeam de-o țuică și mă lăsa în pace. Dar, în curînd, m-am trezit cu toți patru după mine, drăcuindu-se că de ce au uitat portofelul acasă. M-am făcut și eu că plouă... Sau venea cu cîțiva ardei și roșii din solarul lor, să fie de sufletul lui ta-su, dar nu pleca pînă nu scoteam banii. Ultima oară, am zis că-l conduc pînă la poartă. Nevasta îl aștepta și, cînd s-au mai îndepărtat, l-a luat la trei păzește: numai atît îți dete, mă?
La vremea recesiunii A murit cineva în Mălăieni. Barbat sau femeie, nu contează. Pe neașteptate, ca Poșircă, sau după o zăcere lungă. Mai întîi, se ițește zvonul: Auziși? Ce să aud? Muri cutare. Taaci! I-a tras dracul tichia pe ochi... Pe dată, vecinele năvălesc în casa mortului, să dea o mînă de ajutor, ștergînd geamurile și scuturînd mocatele de pe pereți, că vine lumea și rîde pe urmă. Spre seară, apar femeile cu lumînare. Mortul, întins pe masă, scrutează grav eternitatea. Cîți ani avea, fa? Nu știu, vreo 6070... Ță-ță-ță! Tînăr, săracul! Putea să mai trăiască. Dar cu degetele pipăie cearceaful din tron, să vadă: o fi de mătase sau din pînză ordinară? Ca să aibă ce bîrfi mîine-poimîine. A doua zi, hai cu dumnealui la groapă! După aia, înapoi, la parastas! Dacă s-a nimerit în postul Crăciunului, lumea nu prea se înghesuie, că tot satul are acasă o ciorbă lungă de legume, fasole scăzută sau cartofi cu orez, plus o mînă de coscometuri, un fel de scovergi aducînd oarecum cu fursecurile, pe care nu le mănîncă nimeni de tari ce sînt. Le iau acasă și le moaie dimineața în ceai. Ca băutură, se dau țuica cea mai amară și vinul cel mai acru. Unii abia dacă bagă lingura în strachină, iar sticlele se întorc la bucătărie neatinse. Fix după o jumătate de oră, toată lumea se ridică de la masă, Dumnezeu să-i primească! – Dumnezeu să-i primească!, și se duce acasă, că e vitili alea nebăute. Cît despre răposat, începe să fie uitat chiar din clipele acelea, ca și cînd n-ar fi existat vreodată... Cînd e de frupt, lucrurile se schimbă oarecum, în sensul că în ciorbă apar cîteva perișoare, urmate de un grătar de pasăre, de fapt pulpe americănești, rămase de la războiul lor cu vietnamejii, date în 3 ape, de care abia se mai atinge cîte unul, ciugulind din pielița crocantă. Dar toată lumea le ia acasă și le dă la cîini. De băut, aceleași sticle.
Epigrame În noaptea nunții Mireasa a stîrnit scandal În noaptea-aceea austeră Căci ea - în patul nupţial – Avea a cincea premieră.
Se anunţă nuntă mare! De ospăţ s-a anunţat, Să se afle-n toată casa: Fi’ndcă azi, la noi în sat, Nunta-i mare... nu mireasa!
Mare nuntă, la Vaslui La nuntă este de mîncare, Cam trei sarmale fiecare, Dar băutură nu-i destulă... Doar două vedre de căciulă!
E nuntă-n sat la noi Cu juni şi fete frumuşele, E nuntă mare-n sat la noi, Iar dacă unii vor manele... Sunaţi la unu, unu, doi!
La horă-n sat E mare bal aici în sat Şi pînă-n zorii dimineţii, La horă tobele se bat… Iar la bufet se bat băieţii.
La horă-n satul meu În satu-n care m-am născut, Trei zile hora a ţinut Şi mai ţinea hăulitura… Dar se gătase băutura.
Final de nuntă-n sat Final de o nuntă frumoasă Şi-n zori, cu ardoare, ţăranii Aleargă la muncă spre casă... Iar mirele fuge cu banii. NICOLAE BUNDURI Firesc, se naște întrebarea: de unde atîta desconsiderare pentru un mort pe care, altfel, îl onorează jelindu-l de mama focului și tocmindu-i chiar și 2 gorniști care să-i anunțe plecarea pe drumul fără întoarcere? Se pare că, la mijloc, ar fi o chestiune mai mult de natură economică, decît etico-religioasă. Modernizarea societății românești sau poate sărăcia în care se zbat cei rămași în țară a produs mutații și în zona tradițiilor creștinești, apropiindu-le de mai vechile viziuni ateist-științifice. De aceea, familia repauzatului adoptă un simulacru de pomană, căci la pomană nu e ca la nuntă, să-ți plătești tacîmul, și dacă ne gîndim bine, încă nimeni nu s-a întors de dincolo, să ne explice unde ajung darurile expediate de aici. Numai teama de gura lumii ne obligă să facem chiar și atît... În schimb, bogații abia așteaptă o nenorocire în familie, ca să se dea în stambă cu: aperitive, sarmale, fructe de mare și fripturi asortate, stropite din belșug cu băuturi alese. Totul comandat la un catering renumit din capitala județului. Ferice de invitați, fiindcă astfel de manifestări trezesc un chef de viață nemaipomenit, dovadă lăutarii, ba chiar și fetițele care își fac apariția mai tîrziu, după colivă, cînd cei mici au fost trimiși la culcare. PAUL SUDITU
RM
11
Vineri, 7 iunie 2019
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (22)
Strania misiune a lui Rudolf Hess (11)
Hess îi întinse apoi lordului-cancelar o foaie scrisă avînd următorul titlu: ,,Baze ale unui acord”. – Am scris asta aici, explică el. E ceea ce mi-a spus führerul în cursul mai multor convorbiri. Sir John Simon avu posibilitatea să citească şi el propunerile formulate deja în faţa lui Ivone Kirkpatrick. Germania va avea mînă liberă în Europa, iar Marea Britanie mînă liberă în imperiul său. Se va încheia pace cu Italia. Marea Britanie va evacua Irakul şi va înapoia fostele colonii germane. Încă un ministru britanic avea să aibă o întrevedere cu Hess: lordul Beaverbrook, ministrul Aprovizionării. Beaverbrook îl cunoscuse foarte bine înainte de război pe Rudolf Hess. El era pentru Churchill mai mult decît un ministru: era un prieten. Trecuseră patru luni de cînd Hess aterizase cu paraşuta. Adjunctul lui Hitler era zi şi noapte ţinut sub observaţie de psihiatri. Captivitatea, nereuşita misiunii lui îi înăspriseră caracterul. Părea că suferă de mania persecuţiei. Refuza unele feluri de mîncare, unele băuturi, şi pretindea că evreii voiau să-1 otrăvească. Churchill tot se mai întreba dacă Hess venise în Anglia din proprie iniţiativă sau trimis de Hitler. Era o chestiune importantă. E normal ca primul-ministru să-l fi trimis pe prietenul lui Beaverbrook să-şi dea el însuşi seama de acest lucru. În 1959, într-un program de televiziune, Beaverbrook a redat convorbirea lui cu Hess în felul următor: – Repet, a spus el, convorbirea mea cu Hess exact cu termenii pe care i-a folosit el. „O victorie a Angliei – afirma el – va însemna o victorie a bolşevicilor. Anglia greşeşte dacă-şi închipuie că conflictul dintre germani şi bolşevici va slăbi într-atît cele două tabere încît orice pericol va înceta pentru Imperiul britanic. Marea Britanie îşi va pierde situaţia ei de putere imperială”. Cînd s-a înapoiat la Londra, Beaverbrook s-a dus la Churchill, care 1-a întrebat: – E într-adevăr nebun? – Cîtuşi de puţin! E absolut teafăr. Se prea poate să aibă idei cam bizare, dar nebun nu este.
Şi, în mod indiscutabil, zborul din 10 mai n-a fost pus la cale de un creier detracat. În remarcabila sa lucrare – o anchetă care constituie un model al genului –, James Leasor a demonstrat că, în pregătirile care au durat timp de mai multe luni, nimic nu fusese lăsat la voia întîmplării. Vizita Lordului Beaverbrook a pus capăt tuturor speranţelor lui Hess. I s-a adus la cunoştinţă că pretenţia de a duce negocieri trebuie abandonată şi că, în viitor, nu avea să mai fie considerat decît un prizonier de război. Atunci exaltarea a cedat locul unei depresiuni aproape totale. Psihiatrii au diagnosticat o nevroză foarte evidentă. Hess a încercat să se sinucidă. A fost însă salvat. Urmarea, cine n-o cunoaşte? La procesul de la Nürnberg, Hess a luat şi el loc pe banca celor consideraţi vinovaţi. A simulat că are amnezie, apoi, deodată, a afirmat că e perfect lucid. A scăpat de spînzurătoarea care-i aştepta pe atîţia dintre foştii lui camarazi. Judecătorii internaţionali l-au socotit destul de întreg la minte pentru a i se aduce la cunoştinţă de faptul că e condamnat la închisoare pe viaţă. Ne întoarcem din nou la întrebarea care 1-a obsedat şi pe Churchill: Hitler ştia sau nu că Hess avea de gînd să plece în Anglia ca să ducă tratative de pace? *** Am subliniat deja calmul anormal cu care führerul primise vestea „fugii” lui Rudolf Hess. Generalul Karl Bodenschatz a notat că „Hitler a simulat foarte bine consternarea şi surprinderea”. Bodenschatz şi cu Göring au plecat împreună de la Berghof, luni, în zori. Cînd au rămas singuri, Göring i-a făcut cu ochiul lui Bodenschatz: – Führerul a dat chix – a spus el. Pentru mareşalul Reichului, înţelegerea dintre Hitler şi Hess părea mai mult ca sigură. „Era evident pentru oricine – scria un biograf al lui Göring – că Hitler, credincios comportării sale din timpul războiului, care consta în a nu discuta lucrurile secrete decît cu cei direct interesaţi, complotase împreună cu Rudolf
Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (3)
I. Organizarea, conducerea și planificarea activității economico-sociale, în viziunea realizărilor științei și tehnicii contemporane (3)
E. Organizare şi funcţionare (2) Secţiunile de specialitate ale Consiliului Suprem erau următoarele: a) Secţiunea pentru baza de materii prime, com bustibili şi energetică; b) Secţiunea pentru industria metalurgică şi construcţii de maşini; c) Secţiunea pentru industria chimică; d) Secţiunea pentru construcţii indus triale, materiale de construcţii şi industria lemnului; e) Secţiunea pentru transporturi şi telecomunicaţii; f) Secţiunea pentru relaţii economice externe şi cooperare internaţională; g) Secţiunea pentru bunuri de larg consum şi nivel de trai; h) Secţiunea financiară; i) Secţiunea pentru planificare şi prognoză. Consiliul Naţional al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii şi Gospodăririi Apelor, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Consiliul Sanitar Superior, Consiliul Organizării Economico-Sociale şi Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare - îndeplineau şi atribuţiile de secţiuni de specialitate ale Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale a României. Secţiunile de specialitate lucrau în şedinţe care se ţineau în timpul sesiunilor Consiliului Suprem, precum şi în intervalul dintre sesiuni. Acestea analizau
şi dezbăteau lucrările de prognoză, proiectele de plan şi proiecte de legi din profilul specialităţii lor şi elaborau studii în domeniul lor de activitate; de asemenea, secţiunile îndeplineau orice alte însărcinări date de Consiliul Suprem sau de biroul său permanent; concluziile rezultate din dezbateri se prezentau Biroului permanent al Consiliului Suprem. Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale şi secţiunile sale, în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau, atrăgeau institutele de cercetare şi învăţămînt, specialişti care îşi desfăşurau activitatea în diferite sectoare ale economiei şi vieţii societăţii româneşti. Comitetul de Stat al Planificării, Direcţia Centrală de Statistică, Comisia Naţională de Demografie, alte organe de sinteză economice şi sociale, precum şi instituţiile ştiinţifice de specialitate întocmeau, la cererea Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, proiecte de prognoze şi planuri, studii şi alte lucrări privind dezvoltarea economică şi socială a României.
II. Mecanisme utilizate pentru mărirea aportului cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice la progresul vieţii generale (1) Înscriindu-se în reglementările normative ale statului privind organizarea, conducerea şi planificarea dezvoltării economico-sociale a României, într-o concepţie prospectivă bazată pe realizările şi tendinţele revoluţiei tehnico-ştiinţifice ce se desfăşura pe plan
Hess, cel mai apropiat dintre colaboratorii săi. Dacă Hess ar fi putut să-i convingă pe britanici că Germania avea să atace Rusia, pacea ar fi fost probabil posibilă în Vest. El ar fi izbîndit acolo unde eşuase Göring, bazîndu-se pe diplomaţie şi sprijinit de «Luftwaffe». Toţi supravieţuitorii din anturajul lui Göring sînt convinşi că Hitler spera nu numai să încheie pace, dar şi să determine guvernul britanic să se ralieze la atacul împotriva Uniunii Sovietice. Consternarea manifestată la Berchtesgaden lăsa să se întrevadă teama ca nu cumva acest plan să fi eşuat...”. O confruntare de mărturii ale diferiţilor protagonişti ai aventurii e impresionantă. Un ziarist de la postul de radio Berlin a declarat următoarele: „Cu cîteva zile înainte de plecarea lui Hess în Anglia, Hitler şi Hess au fost văzuţi împreună la München, ieşind din Casa Brună, braţ la braţ, zîmbitori şi foarte cordiali“. Biroul Central de Informaţii părea că ştie ceva în legătură cu zborul lui Hess, căci funcţionarii de serviciu veneau din clipă în clipă în studioul de radiorecepţie şi întrebau: „Nici o ştire încă?”, sau „A aterizat?”. În septembrie 1943, cînd Hitler l-a însărcinat pe Otto Skorzeny să se ducă să-1 elibereze pe Mussolini, prizonier la Gran Sasso, el a făcut aluzie la cazul lui Rudolf Hess şi i-a spus că se va lepăda de el în acelaşi mod, în caz că va eşua. Karl Haushofer a rămas cu convingerea că Hitler l-a „sacrificat” pe Hess. Cel mai curios rămîne însă, fără îndoială, faptul că un ordin categoric semnat de Hitler le interzicea atît lui Hess, cît şi lui Göring să piloteze ei înşişi vreun avion. Hess i-a cerut lui Hans Baur, pilotul personal al führerului, să-i procure harta zonelor de zbor interzise deasupra Germaniei. Baur cunoştea foarte bine faptul că lui Hess îi era interzis să zboare. Cu toate acestea, el i-a procurat harta cerută. Messerschmitt, constructorul de avioane, cunoştea şi el ordinul; cu toate acestea, el a pus avioanele sale la dispoziţia lui Hess. La cererea lui Hess, el a prevăzut ultimul aparat cu rezervoare suplimentare, cu o busolă şi un aparat de radio speciale, pentru ca adjunctul führerului să poată zbura 1.500 km fără alimentare. (va urma) ALAIN DECAUX internaţional, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, în colaborare cu ministerele, celelalte organe centrale, institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe şi institutele de profil, a desfăşurat o largă şi susţinută activitate de prognozare în domeniile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice româneşti. Prin conţinutul şi rolul prognozelor elaborate, orga nismele menţionate au avut contribuţii importante la fundamentarea şi prefigurarea structurii şi nivelului economiei, a alternativelor şi strategiilor optime de dezvoltare, a condiţiilor şi căilor de situare a României, într-un timp scurt, în rîndul ţărilor cu un grad avansat de civilizaţie materială şi spirituală. Pentru realizarea obiectivelor şi cerinţelor prefigurate şi pentru a se constitui în unul din momentele esenţiale ale fundamentării viitorului economico-social dorit şi posibil de înfăptuit, în una din etapele absolut necesare ale activităţii de organizare, conducere şi planificare a economiei şi vieţii sociale a României, prognozele de dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei, elaborate în structura şi în viziunea de conţinut unitară a Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologiei: 1) Stabileau strategia proprie fiecărui domeniu cercetat al ştiinţei şi tehnologiei în concordanţă cu obiectivele strategice generale ale dezvoltării economicosociale, cu tendinţele şi exigenţele revoluţiei tehnicoştiinţifice contemporane. În alegerea şi elaborarea strategiei se pleca de la necesitatea asigurării avansului necesar al cunoaşterii, valorificării priorităţilor teoretice şi tradiţiilor specifice, realizării unor străpungeri pe plan mondial, creşterii accentuate a venitului naţional; (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA
RM
Restanele i pierderile Centenarului (18) Statul romn i cultura naional (6) O introducere Citind materialele înglobate în genericul sintagmei din titlu, cu subiecte mai apropiate sau mai îndepărtate de zona calendaristică în care ne aflăm la momentul scrierii materialului, unii cititori pot cădea în capcana timpului, crezînd că am deviat de la subiect. Profund greșit. Chiar dacă am abordat unele subiecte ale căror rădăcini istorice se află înaintea hotarului de 100 de ani de la care a început numărătoarea secolului Marii Uniri, includerea acestora în proiectul serialului în discuție se datorează faptului că – în mare parte – evenimentele care dau substanță acelui episod, cu urmările pe care le analizăm în profunzime, s-au derulat între bornele de hotar cu anii 1918 și 2018, legitimînd, astfel, includerea lor în acel episod. În această ipostază s-ar putea afla episodul care descrie epopeea prin care a trecut (și trece) Conacul din comuna Solești (Vaslui), locul în care s-a născut și a petrecut o bună parte a copilăriei prima Doamnă din Istoria României, Principesa Elena Cuza. De ce se poate isca incertitudinea, intrînd în capcana de care vorbeam mai sus? De la anii în care s-a construit locuința despre care am scris, și anii în care Elena Cuza (fostă Rosetti) s-a încununat cu acel titlu onorific, proiectat pînă în zilele noastre – anii 1800-1859, și limita în care se înscrie acest serial – 1918-2018. Da, din punct de vedere al unui timp calendaristic strict, cu încadrarea viețuirii unor personalități în timpul existenței lor personale, confuzia poate fi acceptată, însă ea va fi demolată de analiza actului (în timp), care ne oferă cronologia anilor ce sînt cuprinși între hotarele secolului care face obiectul ,,restanțelor și pierderilor Centenarului”. Întorcîndu-ne la istoria Soleștilor, prin prisma perioadei de timp, ca impact distructiv asupra zestrei edilitare a Rosettilor, înnobilată, în mod special, cu figura Doamnei Elena Cuza, constatăm că acea perioadă se suprapune – pe o întindere considerabilă – cu anii din interiorul Centenarului, justificînd – și istoric, și geografic, și moral – includerea subiectului în graficul acestui serial. Justificarea este cu atît mai corectă cu cît degradarea imobilului – așa cum l-ați putut vedea din imaginile care au însoțit materialul scris – s-a petrecut în ultimile decenii ale secolului sărbătorit, cu o accentuare accelerată după 1989. Pînă vom mai descoperi asemenea subiecte cu rădăcini înfipte dincolo de 1918, dar cu ,,rezolvări” în interiorul celor 100 de ani, demne de atenția și interesul cititorului revistei noastre – pentru episodul de astăzi am ales un subiect chiar din actualitatea fierbinte a anului 2018, anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Dincolo de actualitatea lui,
Monumentul de la Arad - o împletire de destine
Lupoaica cu Romulus și Remus, în ultimul amplasament dar și de legarea nemijlocită de anul aniversar, acest subiect poate fi înțeles ca o oglindă fidelă a realității românești contemporane, oglindă ce reflectă neputința noastră de a onora trecutul cu bun- simț și, de ce nu, cu patriotism. Deși deznodămîntul acestei serii de erori și de suprapuneri incredibile de efecte birocratice aruncă încă o pată de noroi asupra decidenților care s-au ,,ocupat” de pregătirea evenimentelor ce ar fi trebuit să jaloneze întregul an 2018, conștiința nu ne îngăduie să închidem ochii la asemenea tratare în derizoriu a Istoriei și Culturii românești, mai ales într-un an de Centenar. În definitiv, lor să le fie rușine – cei care au încurcat problemele – și nu nouă, cei care ne străduim să le scoatem la lumină nepăsarea, ignoranța și incompatibilitatea cu înaltele funcții pe care le ocupă (chiar dacă vremelnic) în societatea românească.
Un monument românesc umblă prin lume Din noianul de proiecte propuse de Ministerul Culturii și Identității Naționale pentru a cinsti Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, s-a numărat și Monumentul Marii Uniri de la 1918, operă de artă ce urma să fie amplasată la Arad. Povestea proiectului acestui monument este veche, praful așternut pe hîrtiile de acum 12 ani (din 2007, cînd sculptorul Florin Codre a cîștigat concursul) desconspiră vechimea – și enigma – acestui caz. Faptul că, în avans cu peste un deceniu, cineva s-a gîndit să cinstească Aradul (și Țara) cu un monument închinat mărețului act de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, nu poate fi decît un lucru pozitiv, un gest de înaltă onoare și recunoștință pe care, noi, trăitori la început de mileniu III, îl facem întru cinstirea înaintașilor de acum 100 de ani. Ce frumos ar fi fost ca totul să fie adevărat, și ce mîndri s-ar fi arătat cei care au inițiat acest proiect, mai ales că Anul Centenarului ne-a prins nepregătiți, România neavînd în cuprinsul ei monumente reprezentative care să ilustreze ziua de 1 Decembrie 1918. Dacă ... dacă ... Epopeea acestei lucrări de artă începe, așa cum am văzut mai sus, odată cu stabilirea artistului care a cîștigat concursul, în persoana sculptorului Florin Codre (un abonat la marile lucrări de sculptură
contemporană, girate de Ministerul Culturii și Identității Naționale – tot acest artist a realizat statuia ecvestră a lui Carol I, din fața Bibliotecii Naționale Universitare). Deja în lumea artiștilor plastici de la noi este cunoscut comportamentul – cam ciudat – al domnului Florin Codre, acesta fiind agreat ca atare, privit, mai ales, prin prisma talentului și a inspirației în a-și alege modelele viitoarelor lucrări. Poate tocmai această trăsătură caracteristică a sculptorului Florin Codre, odată ce a primit comanda (și banii) pentru executarea acestui Monument, l-a determinat să caute meleaguri străine pentru relizarea operei, ajungînd tocmai în îndepărtata Chină. Motivul alegerii acestui loc? Acolo, în China, a găsit materialul necesar din care să scoată la lumină Monumentul respectiv. Cunoscînd acum, la modul retroactiv, întorto cheatul drum – și, se pare, interminabil – al acestui nefericit Monument, pot afirma că tocmai de la alegerea unui tărîm atît de îndepărat ca loc de creație în vederea executării impunătorului Monument, s-a declanșat întreaga tragicomedie a poveștii despre care nu poți scrie decît cu durere în suflet. Lucrarea, ca un simbol al Unirii, reprezentînd o coloană de marmură albă, împletită, înaltă de 18 metri, și cîntărind peste 100 de tone, a intrat pe ,,linie moartă” chiar în China, pe șantierul de lucru. Aici, din cauză că artistul cheltuise deja suma de 2 milioane de lei (avans din suma totală de 10 milioane de lei), lucrarea a fost blocată, iar cînd au intrat restul de bani în cont, acesta i-a fost blocat din cauza neachitării TVA pentru drepturile de autor. Cu chiu, cu vai, lucrarea pornește, pe cale maritimă, ajunge în portul Constanța, pe spesele sculptorului (10 milioane de lei, după cum declară Florin Codre), artistul fiind nevoit să vîndă o proprietate pentru a face rost de banii necesari transportului – ceea ce l-a enervat profund. Cînd se putea considera că lucrurile vor intra în matca lor – Monumentul ajungînd pe meleagurile românești, trebuind doar transportat și montat la locul stabilit – necuratul și-a băgat iar coada. Comandat în 2007, Monumentul a ajuns în România abia după 7 ani, în 2014, cînd relația artist – Instituțiile Statului Român se afla într-o încordare vizibilă – începuse chiar un proces la DNA. Dar, chiar și în atari condiții, spiritele se inflamează și mai mult – Monumentul făcînd cale întoarsă de la Arad, motivul invocat fiind, de data aceasta, neconcordanța între autor și Primăria Arad în ceea ce privește locul de amplasare a lucrării, municipalitatea propunînd un amplasament impropriu viziunii sculptorului. În schimbarea locului s-a amestecat și Ministerul de resort, cel al Culturii și Identității Naționale, ceea ce l-a supărat și mai abitir pe artist.
Monumentul de la Arad în locul unde a fost creat
„Aripile” - ca amintire a unui trecut tumultos În momentul în care citiți acest material situația este încurcată mai rău ca oricînd. De cinci ani, Monumentul este depozitat undeva, într-o comună din județul Călărași, la proprietatea sculptorului, învelit cu o prelată, caz în care nu se cunoaște acțiunea mediului înconjurător asupra lucrării. Ce este cel mai rău în momentul de față, în special pentru soarta viitoare a Monumentului, este faptul că cele două tabere s-au așezat în tranșee de apărare, și au devenit părți beligerante ale unui război artificial, din care va avea de pierdut Cultura. Dacă îi asculți pe fiecare în parte, cu argumente și contraargumente – ridicate la rang de ultimatum – poți pleca zăpăcit de cap, atît de multe (și încîlcite) sînt motivele care înclină balanța fie într-o parte, fie în cealaltă parte. De pildă, sculptorul: *n-a primit banii la timp; *cînd a primit banii, i s-au blocat conturile în Bancă; *a fost obligat să plătească TVA – de ce?; *a trebuit să achite transportul din China (140.000 de euro) din banii personali; *i s-a schimbat locul de amplasare a Monumentului fără acordul lui; *solicită chirie pentru că păstrează lucrarea, sub supraveghere, în grădina casei sale; *nerespectarea termenului de predare a lucrării; *aducerea Monumentului la Arad, sau restituirea banilor (10 milioane de lei). Și, pentru ca „Operațiunea Monumentul de la Arad” să aibă și conotații juridice (nu numai artistice) părțile implicate s-au dat reciproc în judecată, Florin Codre reclamînd reactualizarea vechiului contract, deoarece ,,lucrurile s-au schimbat, locul s-a schimbat (de amplasare n. red.), totul s-a schimbat și așa mai departe”; Ministerul, mai pragmatic, i-a deschis domnului Florin Codre proces civil încă din 2013, pentru a-l obliga să livreze Monumentul sau să restituie banii primiți pentru lucrare. În 2015, Tribunalul București l-a obligat pe sculptor să transporte și să instaleze la Arad, pe cont propriu, Monumentul edificat în China. Deși din 2016 soluția a rămas definitivă, situația a rămas în stand-by, așteptînd, probabil, sărbătoarea Bicentenarului! Și, ca să vedeți că toate lucrurile au un substrat de animism (credință în duhuri, spirite, etc.) – așa precum se pare că s-a întîmplat și cu chestiunea Monumentului sculptorului Florin Codre – toate persoanele care au avut tangență cu această lucrare – de la faza de proiect și pînă în clipa de față – au fost bîntuite de oarece duhuri sau spirite malefice, dacă în puncte esențiale ale traseului realizării lucrării au fost letargici și incompetenți. Care sînt acele puncte? 1. Ministerul Culturii și Identității Naționale nu a cunoscut faptul că artistul avea în plan procurarea marmurei din China, și executarea Monumentului tot acolo, aflînd retroactiv despre acest aspect; 2. Același Minister nu a cunoscut faptul că artistul nu este de acord cu amplasarea Monumentului lîngă Consiliul Județean Arad, considerînd că acest loc ,,îi umilește pe români”; 3. Atît miniștri ai Culturii – ceea ce este extrem de grav și de nociv pentru statutul unui funcționar public – cît și membri Comisiei responsabile cu
recepția acestei lucrări, nu au văzut Monumentul. Nu una, ci patru comisii ale Ministerului Culturii au ,,recepționat” lucrarea, fără să fi avut curiozitatea să o vadă și să o atingă; 4. În tot acest demers, ministrul Culturii nu a găsit timp să poarte o discuție constructivă cu primarul Aradului, Gheorghe Falcă, pentru a descîlci ghemul atît de încurcat al acestei lucrări. Acum, să și vrea, n-o să mai poată – primarul Aradului va părăsi Primăria, acesta fiind ales pe listele de europarlamentari, din partea PNL. Dacă noi ne apropiem de încheierea acestui material, aceasta nu este egal și cu încheierea dramei de la Arad, pusă în scenă de Ministerul Culturii și Identității Naționale, în colaborare cu Primăria Arad, și în regia sculptorului Florin Codre. În prezent, după 12 ani de la lansarea proiectului, și după 5 ani de la realizarea acestuia, în toată harababura creată de către instituțiile și persoanele implicate, au rămas multe necunoscute și doar o singură certitudine – cheltuirea sumei de 10 milioane de lei din bugetul Statului (pe degeaba). Au mai rămas două părți implicate în conflict, total nemulțumite, și pornite să-și caute dreptatea în instanță. Și au mai rămas locuitorii municipiului Arad care așteaptă Monumentul promis de atît amar de vreme. După cum se vede, prea multe așteptări, și prea puține speranțe!
indecise din punct de vedere al mesajului artistic. Cîți bucureșteni n-au trecut pe lîngă ,,Crucea Secolului”, cunoscută sub denumirea ,,Nasturele”, instalată în Piața Charles de Gaulle, autor Paul Neagu, comandată sub patronajul ministrului Culturii, Andrei Pleșu, și au stat pe loc, întrebînduse despre semnificația obiectului în greutate de 9 tone? Nu se cunoaște prețul real al lucrării, dar numai mutarea din acel loc, pentru unele lucrări edilitare a costat 170.000 de lei. În Piața Revoluției tronează din august 2005 un fel de suliță înaltă de 25 de metri, avînd în vîrf un fel de cartof. În viziunea autorului, Al. Ghilduș, acesta ar însemna Monumentul Renașterii, închinat eroilor Revoluției din decembrie 1989. Completat cu patru alei care formează o cruce, delimitate de bușteni din lemn, Monumentul a fost criticat cu vehemență chiar de specialiști în arta vizuală a peisajului bucureștean. Mulți dintre critici îl consideră ca un pseudomonument care sfidează memoria celor uciși în Revoluție. În momentul de față, deși din 2010 se află pe lista monumentelor istorice, ,,Cartoful” din fața Ministerului de Interne se află într-o stare de degradare înaintată, ce-i pune în pericol stabilitatea. Cu atît este mai dureros, cu cît atîtea organizații de revoluționari care au beneficiat de diverse avantaje, legiferate după 1989 (spații comerciale, pămînt Milioane aruncate pe niște arătări arabil, apartamente, scutiri de impozite) – nu se implică în păstrarea monumentului lor. Păcat. Cine de statui și monumente Deși în România nu ne împiedicăm la tot pasul să le facă treaba? În această listă ar putea intra și mastodontul din de statui și de monumente cu adevărat valoroase – fața Casei Presei Libere, intitulat ,,Aripi”. Opera opere de artă, reprezentative pentru zestrea istorică și culturală – se găsesc multe administrații locale, sculptorului Mihai Buculei, care a costat 3 milioane sub blînda oblăduire a Ministerului Culturii și de euro, își etalează așa-zisele aripi din oțel inoxidabil, Identității Naționale, să cheltuie milioane de lei de placate cu bronz platinat, înalte de 30 de metri, dorind la buget pentru a ne pricopsi cu o seamă de lucrări să simbolizeze (în viziunea autorului) memoria celor foarte ciudate. De multe ori nici autorii acestor care s-au jertfit împotriva comunismului. Dacă s-ar ,,lucrări de artă” nu pot explica, în mod coerent și fi gîndit mai profund, dorind să reflectăm suferința logic, semnificația pămînteană a ceea ce au realizat. unor semeni de-ai noștri, poate că s-ar fi gîndit o altă Mizînd pe lipsa de educație artistică a cetățenilor, rezolvare, mai plastică, și mai aproape de realitatea de asemenea, pe nepriceperea (sau indiferența) pe care vrem să o reprezentăm. Am îndepărtat multe statui din București, dar, în autorităților locale – cele care, de fapt, dau banii – acești autori au urîțit multe locuri din peisajul urban, același timp, nu am fost capabili să punem în locul făcîndu-ne nu numai să ne mirăm cînd ne oprim să lor cele mai semnificative însemne ale trecutului privim aceste lucrări, dar și să slobozim un număr de nostru istoric! cuvinte nepoliticoase, la adresa celor care au executat Prigonirea de statui și a celor care au plătit aceste... inovații artistioce! I-ați prigonit în viață ca pe furi, În timp ce Capitala nu are prea multe statui și Urîndu-i pentru dragostea de Țară, monumente cu adevărat reprezentative pentru Istoria Ați fi dorit, din leagăn ei să piară și Cultura sa, cît și a României, care să ne reamintească Și să rămîneți voi, urzind la uri. de momentele cruciale ale acestui popor (Burebista, Decebal, Ciobanul Bucur – măcar ca legendă, Aurel Pe unii chiar i-ați omorît, păgîni Vlaicu, Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș Ai unei lumi de rău, ascunse-n moarte. etc.) și în timp ce statuia ,,Lupa Capitolina”, donată bucureștenilor de municipalitatea Romei, în 1906, Și, mulțumiți, tot nu v-ați dat deoparte, este mutată din loc în loc și vandalizată, sîntem V-au urmărit în somn acești români! obligați să privim lucrări inestetice și percepții Din loc în loc, îngemănați cu dor, Numele lor perpetua-n statuie, Și-n slava Țării, fiecare suie Pe treapta veșniciei, în popor. Atunci v-ați răzbunat și pe statui, Pe umbra lor ce vă ardea cu pară, Și le-ați topit, să nu rămînă-n Țară, Iar ei s-ajungă fiii nimănui.
„Nasturele”- ca viziune artistică
Dar, orice-ați face, oameni fără har, Să demolați conștiința – nu se poate! Ei în statui rămîn și după moarte, Căci îi avem în suflet, ca pe-un dor! (va urma) GEO CIOLCAN
14
Vineri, 7 iunie 2019
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii
IMPRESII POST-ELECTORALE (1) (urmare din pag. 1) Din acest motiv, Parlamentul nu oferă o soluție legislativă celor care se ,,umilesc” de fiecare dată cînd se duc la vot. Pentru că cineva acolo fură, înșală și profită. Vă amintiți ce s-a întîmplat la Paris, în 2009, dacă nu mă înșel, cînd au votat 3.600 de persoane pe oră? Și din acest motiv, ambasadorul României în Franța a fost numit ministru de Externe. Acum, întrebarea pe care o pun celor care se umilesc - și ar fi bine să își răspundă - este ,,cine, de fapt, nu dorește să fie oferită țării acea lege?“. Nu cumva ăia care profită de lipsa ei de mai bine de 12 ani? În aceste condiții scenariul se va repeta iar, și în decembrie, la prezidențiale, și anul viitor. Va fi din nou acuzat ministrul de Externe, o să fie ,,lovit“ cu plîngeri penale pe motiv că a împiedicat românii din străinătate să mergă la vot. Este foarte interesant faptul că indiferent cîte secții de votare se înființează număr care se mărește de la un an electoral, la altul - tot nu ajung. Și nici nu vor ajunge, pentru că întotdeauna are să existe ,,criză” de vot în diaspora, multă emoție și foarte, enorm de multă MANIPULARE. Ce ai trăit în 2009, în 2014, în 2016 și acum, pe 26 mai 2019, o să mai trăiești, dragă Românie, pentru că acele forțe obscure sînt interesate să exploateze din plin prostia românilor. Nu doar că o să mai asistăm la asta, dar cred că de la an la an totul are să fie mult mai bine regizat, pentru că acei ,,umiliți” capătă din ce în ce mai multă experiență. Sînt pe zi ce trece mai buni, după cum observați. Legea privind votul nu va fi oferită, fie că este vorba despre votul prin corespondență, fie despre votul electronic. Și s-au găsit și scuze, chiar de către cei care beneficiază de lipsa legii, și anume existența unei temeri că votul va fi viciat, așa că nu o să vedem nimic în plan legislativ pe această temă. Să sperăm că are să fie permisă extinderea duratei votului pe două zile, sîmbăta și duminica, în diaspora, astfel încît să nu mai existe probleme din acest punct de vedere. Dar, chiar și așa, tot nu am convingerea că va rezulta ceva bun din asta.
De ce nu rîd? PSD-ul a pierdut la scor alegerile europarlamentare și era de presupus că așa se va întîmpla. S-au gîndit prea mult la pensionari, la bugetari, la diverse categorii sociale, dar mai puțin la zona privată a economiei. Este jignitor pentru orice anteprenor român care chiar își rupe spinarea și își distruge sănătatea muncind, în timp ce unele categorii de bugetari stau pe saci de bani, au concedii asigurate, pensii și cîte și mai cîte avantaje. Ca să nu vorbesc cu păcat, zicem că poate nu toți bugetarii au aceste beneficii, dar, în mod absolut, o mare parte. Este frustrant. Este jenant. Doar că ei, PSD-iștii, au gîndit că, dacă se așază bine pe bugetari, pe pensionari, pe anumite clase sociale, vor fi mereu la putere. Uite că nu e așa. Vă rog să urmăriți pe unde își fac concediile bugetarii, cîte zile libere au și în ce ,,stres” lucrează, și veți înțelege. Nu poți să fii 100% socialist cînd țara are nevoie și de liberalism. Personal, mă bucur că ALDE a căzut sub 5%. Ca liberali, au fost destul de absenți, în condițiile în care trebuiau să se implice mai mult în actul de guvernare. Ei au stat. Deci, mă bucur de palma asta pe care PSD&ALDE au luat-o în plină figură. Ce nu mă bucură este altceva. Liviu Dragnea a fost închis 3 ani și 6 luni din cauză că, în urmă cu 10 - 13 ani, a pus ,,umărul” la angajarea unor femei în cîmpul muncii. Ideea este că nu am să mă bucur și nu am să rîd de necazul lui Liviu Dragnea. De ce? Pentru că cei care l-au arestat, de fapt portavocea ,,autorilor morali”, și mă refer la Ludovic Orban și la Klaus Iohannis, sînt suspecți de mult timp că au fost protejați de Justiție. Iohannis nu a angajat pe nimeni utilizînd traficul de influență, dar are o casă cumpărată cu acte false și un
număr de dosare penale, clasate, în lucru, in rem sau doar în așteptare. Cît de prost să fii să spui că Justiția este independentă? Legat de Ludovic Orban, la fel. Din toate acuzațiile nu a rămas nici una, totul a fost șters cu buretele. Acum e limpede și curat, nu a mai contat că a cerut în mod explicit bani ca să își facă campanie, de la un omuleț de afaceri. Dacă mă gîndesc și la dosarul ,,Transalpina”, care e dispărut în neant, mă doare mintea. Uite de ce nu rîd, pentru că arestarea lui Dragnea îmi amintește de arestarea lui Al Capone, un mare mafiot american al perioadei interbelice. Al Capone a ucis și a ordonat să fie uciși mulți oameni, dar a fost închis pînă la urmă pentru evaziune fiscală. Așa și Dragnea, l-au închis pentru niște chestii care, în mod normal, nici nu ajung în Tribunal, iar cei care se bucură pe la TV sînt niște pușcăriabili în adevăratul sens al cuvîntului, sînt protejați de Justiție, de mass-media, de Servicii, de Europa, de Universul cunoscut și de cel necunoscut. Mai ales necunoscut. Dacă mă gîndesc și la Blaga, și la Băsescu, îmi vine să rîd, dar de acest popor. Așa că, dragilor, rîdeți voi cît puteți, pentru că, în fond, ați rîs și cînd a fost omorît Antonescu, și Ceaușescu, și Mihai Viteazul, și Brâncoveanu, și uite așa rîdem de tot pentru că, în fond, noi sîntem de rîsul lumii. Asa… de ce nu mai rîd? Pentru că văd că, în fapt, PSD este mult mai găunos decît părea a fi mai acum cîteva zile. Prostia care a ajuns la rang de conducere în acel partid, este depășită doar de perversitatea celor care s-au aflat în anturajul lui Liviu Dragnea și care acum se află în fruntea partidului. Eu sper că, după evenimentele care au loc acum, PSD să cadă pentru totdeauna, să devină o amintire, un cîntec de lebădă al socialismului de tip Dăncilă, pentru că despre Dragnea nu mai zic nimic, este deja ciuruit de alții și eu nu voi da niciodată într-un om căzut la pămînt. Dacă Liviu Dragnea era închis pentru ceva mare, pentru ceva ce sigur a făcut - pentru că, fie vorba între noi, averea aia nu se face ea așa ușor, din munca de politician - nici măcar nu clipeam cînd îi era dată sentința. Dar așa, cînd ia 3 ani pentru o angajare fictivă, nu poți decît să observi cîtă mizerie este în România lui 2019, mai ales în zona Justiției și a altor departamente, mai mult sau mai puțin cunoscute. Cît despre politicienii care s-au dezis de Dragnea imediat ce a fost ridicat, nu pot decît să îmi doresc cu adevărat să dispară din zona politică. Ăia stau la baza existenței genei trădării în sîngele acestui neam.
Pentru cine au bătut clopotele manipulării? Al cui este USR, de fapt? Trebuie să vă spun că sînt într-o mare dilemă. Nu înțeleg de unde are USR un procent de peste 22% de votanți în țară, cînd la mitingurile pe care le-a tot organizat în diverse orașe Cluj, Timișoara, București - nu a reușit să strîngă nici măcar 500 de simpatizanți. Unde sînt cei care votează USR, cei din țară? Conform datelor, cu USR au votat 2.021.129 de români. Unde sînt ceilalți votanți? Să fie cei pe care i-am văzut pe 10 august 2018, să fie #rezistenții? Am urmărit cu atenție ponderea acestui partid, acestei alianțe în zona electoratului, dar tot nu m-am lămurit. Un alt subiect legat de acest partid, pe care eu îl consider o construcție artificială, fără nici un fel de suflet, fără nici un Dumnezeu, este dorința lor de a sprijini cu orice preț ,,doar” multinaționalele. Nici nu se văzură bine în Parlamentul European, că mister Cioloș scoate pe gură două rîndunici, ambele mici, că mari nu are de unde. Prima este că USR-PLUS vrea căzut actualul guvern, dar că ei nu vin la guvernare. Nu își asumă răspunderea, dar sprijină orice prost care o face, să zicem Orban, cu condiția să fie anulată Ordonanța 814, pe motiv că fug multinaționalele din țară. Sincer, eu nu am văzut pe nimeni fugind, dar poate au ei oameni pe la trecerea frontierei, că nu degeaba se spune că USR este un partid de securiști, sau de fii de securiști. Nimic în mesajul lui Cioloș despre români, despre România, despre proștii care trăiesc pe aici. Și uite așa aflăm și cine le sînt votanții, toti cei care lucrează în multinaționale, dar și cei care urăsc atît
de tare PSD și PNL, încît votează cu oricine le oferă o cutie cu bomboane. Bun, este doar o presupunere, dar nu mă încîntă deloc, mai ales că se pare că acum, la ce frică a băgat Justiția în oasele PSD, nu va mai exista nici un fel de Opoziție. Vor face ce vor, și tare mi-e teamă că vom asista curînd la lupte de stradă, la violențe, la prigoană împotriva celor care încearcă să li se opună etc. Rămîne de văzut. Pînă atunci, însă, este cert că nu o să vedem niciodată certuri în USR - PLUS. De ce? Ei sînt organizați în asemenea fel încît aplică tot ce li se spune, pentru că ordinul e ordin, nu se discută. Oricum, abia aștept să văd acest partid la guvernare, cu Caramitru ăla micu’ la Interne, ca să-i omoare pe toți cei care s-au născut înainte de 1990, și cu bunăciunea aia de O.B., care să vîndă tot altora, iar noi, românii, să trăim în leasing. Nimic nu are să mai fie al nostru - nu că acum ar mai fi ceva – totul o să fie al lor, și fiecare român va achita o rată lunară către proprietar. În acest mod, nu vom mai avea case, nu vom mai avea proprietăți, nu vom mai avea nimic. Totul va fi perfect, vom trăi în grupuri, nu în familii, iar cînd vom muri vom fi transformați în bălegar, în îngrășămînt, că mai nou văd că ăsta este trendul în America. La ce viață de rahat vom avea… nici că există un final mai bun. De ce am senzația că, în viitor, în cazul în care Rusia are să reziste, mulți europeni vor cere azil politic la Moscova? Da, domnule Vlad Alexandrescu, Moscova, locul unde noi nu am fost, dar uite că au mers Macron, Merkel și lumea bună a lumii. Nu au ăia timp de noi, românii, cu atît mai puțin de Florin Zamfirescu. De fapt, nu ar fi frumos ca #rezistenții USR să meargă la ambasadele Franței și Germaniei, să le bată obrazul că merg la Putin la discuții, că fac afaceri cu Rusia? Este strigător la cer, nu? Nu, este trist că voi, USR, ați luat atît de multe voturi. Este trist că PSD a luat atît de mult, totuși. Este trist că PNL a cîștigat, că lumea i-a creditat cu o încredere atît de mare. Și ce este și mai trist este faptul că nici măcar nu aveau cu cine să voteze. Un sfat: știți cum veți cîștiga respectul și simpatia românilor? Mă refer la ăia normali, nu la cei care v-au votat, poate un soft, poate doar pe fond de manipulare. Ei bine, dacă acum ieșiți și spuneți că Justiția nu este deloc independentă, că există intervenții ale politicului sau ale unor forțe externe în actul de justiție, că există încă multă corupție și că e cazul să nu mai existe; că Iohannis nu are cum să fie președinte, ci doar guvernator, și că nu e posibil să aibă casă luată cu japca și 49 de dosare clasate de către Augustin Lazăr. Că e bine să se reia cercetarea pe toate dosarele și să se vadă dacă au fost pe corecte sau nu. Nu de alta, dar nu e bine să planeze suspiciuni asupra celui mai înalt și mai tolomac demnitar român. În fine, dacă ieșiți și spuneți că voi credeți ce crede o țară întreagă, și anume că Orban, Blaga și Băsescu sînt protejați de Justiție, așa că ar fi bine să se rejudece cazurile lor, din același motiv, eliminarea suspiciunilor. Și să mai ziceți că nu e ok ca Liviu Dragnea să stea 3 ani la pușcărie pentru o tîmpenie, ci să se cerceteze cum a ajuns atît de bogat, asemenea altor baroni PSD, gen Oprișan. Dragi USRiști, dacă vreți să aveți țara la picioare, renuntați la dublul standard. Atunci eu am să fiu primul care își va cere scuze că s-a înșelat în privința voastră. Abordați cu aceeași plăcere și determinare situația antreprenorilor români, legislația românească pentru zona de afaceri, așa cum o faceți și pentru companiile străine. Încercați să fiți patrioți și veți vedea că peste un an o să atingeți peste 51%. Trebuie doar să fiți altfel decît PNL și PSD, dar și cu românii, nu doar cu alții. Eventual, puneți 3% impozit pe cifra de afaceri pentru toate companiile românești și străine care activează în țară și o să fie toată lumea mulțumită. Și dacă faceți cumva să majorați la nivel european redevențele pentru resursele naturale din Marea Neagră sau de oriunde din țara asta, atunci o să fiți sigur la Putere în următorii 8 – 10 ani. Cît despre PNL și PSD, eu sper să dispară de tot de pe scena politică, pentru că numai rău au făcut, așa cum sper să dispară și PMP și ALDE. Nu de alta, dar, în fond, toți sînt FSN-iști la bază. (va urma)
RM
15
Vineri, 7 iunie 2019
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei UN PUNCT DE VEDERE
Marginalii la un scor electoral previzibil Aproape fără excepții, media a apreciat că dumnică, 26 mai 2019, poporul „suveran” (sublinierea redacţiei), chemat la urne pentru alegerile europarlamentare și un referendum punctual inițiat de Președintele României, a dat semnalul unei schimbări majore, cu mult, cu foarte mult peste mizele evenimentelor electorale. Previzunile din sondajele premergătoare votului, comandate de formațiunile politice din prima linie a competiției au fost spulberate. Cine se aștepta la scorul obținut de „Alianța 2020 Uniunea Salvați România și Plus”, cel mai important cîștigător, și la avansul istoric, pe primul loc, al Partidului Naţional Liberal, în pofida faptului că este cel mai vechi, dar și mai nereformat partid? Doar artizanii din umbră ai acestei victorii în prima bătălie politică dintr-un război aflat abia la început. Doar cîțiva „visători” cu idealurile izvorîte dintr-o intimă cunoaștere a problemelor existențiale ale așa zisei mări mute, reprezentate de o populație ce se trezește din anestezia celei mai deșănțate demagogii politice.
Fiecare pasăre pe limba ei piere (2) Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU Așa cum era de așteptat, prezența la Cotroceni a lui Klaus Iohannis n-a fost de bun augur. Dimpotrivă, mulți analiști politici, dar și simpli alegători spun că schimbarea de la Cotroceni ne-a aruncat din lac în puț. Anunțul prin care Iohannis ne asigura că va fi un alt fel de președinte decît predecesorul său, ca și promisiunea făcută în campania electorală trecută, că va renunța la imunitatea prezidențială dacă va cîștiga alegerile, n-au fost decît mesaje demagogice, de amăgire a electoratului. Dacă Iohannis și-ar fi respectat promisiunea referitoare la imunitatea prezidențială, probabil că, vreo cîțiva ani, Carmen Iohannis, prima doamnă a țării, ar fi făcut naveta între Sibiu și noul ,,palat” al soțului ei, pentru a-i strecura prin ferestruică sufertașul cu șnițele vieneze, friptură de pasăre și morun la grătar. Iohannis a fost, însă, precaut. N-a renunțat la imunitate. O vreme, nu i s-a auzit glasul. Tăcea ca mortu-n păpușoi. Dar muțenia nu l-a ținut decît o vară. Într-o zi de iarnă, domnul Mutulică a apărut în piața publică, în mijlocul cîtorva mii de cetățeni, care protestau împotriva actualei Puteri, laolaltă cu președintele țării. Ca să-și marcheze vizibil prezența, nu atît la București, cît mai cu seamă la Berlin și la Bruxelles, revoluționarul de ocazie, Klaus Iohannis, se înveșmîntase într-o geacă roșie. Un asemenea moment constituia o premieră europeană, dacă nu cumva una mondială. L-a văzut cineva pe președintele Franței, Emmanuel Macron, devastînd magazine pe Champs Elysées, cot la cot cu vestele galbene? Ori pe regele Spaniei, solicitînd în gura mare, alături de zeci de mii de barcelonezi, independența Cataloniei? Nu i-a văzut nimeni și nici n-o să-i vadă vreodată, întrucît primul este francez-francez, iar celălalt spaniol-spaniol, pe cînd Iohannis este, așa cum îl arată și numele dar, mai cu seamă, mentalitatea: neamț sadea, cu optică prusacă, ce-i ține la distanță pe români. Nu întîmplător, Iohannis se vede astăzi tot mai singur, în marea bătălie pentru Cotroceni. USR, care pînă nu demult îi declara sprijin la tot pasul, și-a găsit un alt mușteriu, pe Cioloș, acest Hopa Mitică, trăitor de mulți ani departe de țara natală, dar care, simțind că-i os de ros pe plaiurile mioritice, a pornit în goană spre București, chit că, în politică, franțuzul nostru de baltă calcă în... écuelles (străchini). Iohannis nu pare îngrijorat de apariția neașteptată a unui contracandidat din tabăra sa. Îl sfidează, dar s-ar putea să regrete. Își continuă campania electorală, pe care a transformat-o într-un atac permanent la adresa Puterii.
Evit să calific rezultatele alegerilor europarlamentare şi ale referendumului ca surprinzătoare și explozive, așa cum este tentația unanimă a presei. Ele sînt urmarea firească a evoluțiilor din societate și a unui altfel de sistem al judecăților de valoare asupra realităților create de guvernarea generațiilor expirate. Ele mai sînt, însă, și expresia unei matrice ideologice, aceea a nihilismului, a narodnicismului care istoricește, pe filieră pravoslavnică, ne-a infestat subconștientul și, în lipsă de altceva, ne generează votul negativ ca reacție de apărare. Ca parte a unei generații expirate, cred că a fost prea mult temporizat și subminat accesul noului val la gestiunea afacerilor publice. Motive de prea mare entuziasm, totuși, nu sînt. Ieșirea din impasul în care guvernările care au condus prin corupție, minciună, incompetență și cinism au prăbușit România nu se va produce pe termen scurt, fiindcă desprinderea de trecut, mai cu seamă de trecutul reprezentat de ultimele trei decenii, nu va fi un proces linear, dimpotrivă. Pînă se va forma o clasă politică nouă și curată, cultă și onestă, cu respect față de valorile perene ale identității naționale a românilor, eliberată de tentațiile cosmopolitismului juvenil și al noului internaționalism, inamică a corectitudinii politice, nimic altceva decît un neomarxism intolerant, suport al extremismului și al
dictaturii, este de parcurs un drum lung și anevoios, iar nouă ne lipsesc pînă și deschizătorii acestui drum. Conexiunile marasmului sînt mult prea numeroase, complicate și amalgamate în combinații politicoeconomice transnaționale secrete, cu un important potențial de imprevizibil. În contextul global, impre vizibilul este singura certitudine. Acest imprevizibil potențează toate amenințările la tripodul existenței indivizilor și a națiunilor: Libertatea, Proprietatea și Securitatea. Motiv pentru care trebuincioasele servicii de informații pentru securitate națională au, în astfel de conjuncturi istorice, menirea de a fi farul salvator de la derive și naufragii într-un ocean geopolitic înfometat de epavele globalizării. Națiunile care își pierd identitatea sînt victimele sigure ale pierderii competiției într-o luptă acerbă pentru supraviețuire. Sîntem martorii unei victorii pe care formațiunile cîștigătoare au obținut-o printr-o amplă operațiune riguros planificată și perseverent implementată. Izbînda aparține scenariștilor și regizorilor impor tanți care au tăcut și au făcut. O victorie, dacă nu este consolidată, devine efemeră. Mai rămîne să apară noii lideri politici, cei adevărați, căci cei scoși acum în față reprezintă doar avangarda de sacrificiu, combatanții de acțiune, nu vizionarii care să gestioneze adevărata „schimbare la față” a României. General bg. (r) Aurel I. Rogojan Sursa: Art-emis.ro
Oare cine-i dă acest drept? E președintele României, ori președintele PNL? În viziunea sa, PSD este un partid ,,penal”, Parlamentul nu-i decît un organism care legiferează pentru apărarea infractorilor socialdemocrați, iar Guvernul - ,,un accident politic”, alcătuit din ,,incompetenți”, care vor scufunda și mai adînc țara în subdezvoltare și sărăcie. Reacțiile antipesediste ale Opoziției de carton, avînd în Klaus Iohannis un motor diesel veșnic gripat, sînt pe cît de dure și necivilizate, pe atît de ineficiente. Dacă ar avea o minimă moralitate (o rara avis în politica românească), Opoziția, care critică și iar critică tot ce-i cade înaintea ochilor, ar trebui să recunoască și rezultatele pozitive ale actualei guvernări, fiindcă, de cînd s-a instalat la Palatul Victoria, Cabinetul Dăncilă a realizat constant creșteri economice peste media europeană, a majorat simțitor salariile și pensiile, a redus sau a suprimat impozitul pe aceste venituri, a dotat o serie de spitale cu aparatură de ultimă generație. În încercarea oarbă de a dărîma cu orice preț Guvernul, Opoziția și starostele ei de la Cotroceni parc-au turbat. Nu văd în jurul lor decît neputință și incompetență, cerînd, toată ziua - bună ziua, demisia actualului Cabinet. Ba mai mult, răstălmăcesc realitatea ca să-și creeze motive de protest. Pînă și majorările de salarii și pensii, evidente pentru milioane de cetățeni, sînt minimalizate și ignorate de Klaus Iohannis și de liderii PNL, care afirmă că de pe urma acestor sporuri, beneficiarii s-au ales cu cîțiva lei în buzunar. Evident, Iohannis nu se pricepe la problemele financiare și bugetare și nici n-are printre consilieri vreun Vijoli, cum avea Ceaușescu. De aceea, ar trebui să dea dovadă de mai multă decență cînd recurge la asemenea aprecieri gratuite, fiindcă, în alegerile prezidențiale, atît salariații, cît și pensionarii îl vor trata la urne după propria-i limbă otrăvită. În noianul de neadevăruri pe care își desfășoară campania electorală, Iohannis n-a ezitat să afirme că Guvernul Dăncilă nu mai are bani de salarii și pensii, alarmînd populația. Pentru așa ceva, președintele ar trebui să răspundă în fața Justiției. Și mai categoric în simteala-i politică, Orban vrea să taie salariile bugetarilor, fiindcă, spune așa-zisul liberal, acestea sînt mai mari decît cele din sectorul privat. Dacă Orban vrea să fie altoit din cap pînă-n picioare, atunci să-și continue atacurile asupra salariilor bugetare. În disputa cu actuala putere, Iohannis apelează la atacuri de-a dreptul criminale. Întîrzie fără nici un motiv promulgarea legilor votate de senatori și deputați, pe care le returnează aiurea-n tramvai Parlamentului, pentru reexaminarea și modificarea articolelor care nu-i convin, ori le trimite la Curtea Constituțională. Pînă și Legea Bugetului de Stat a fost întîrziată de același cătrănit personaj. Cu mentalitatea-i teutonică, se opune permanent numirii în funcții a unor noi miniștri propuși de premier, fără să-și argumenteze
poziția obstrucționistă. Cred că o asemenea prerogativă ar trebui scoasă din atribuțiile președintelui. Țara nu poate să stea tot timpul la cheremul unor încrîncenați. Închipuindu-se stăpîn absolut al țării, precum führerul criminal de altă dată al Germaniei, Iohannis se amestecă brutal în treburile Executivului, pretinzînd să participe la ședintele de Guvern și să le prezideze, deși, în mod constituțional, nu poate să ia parte decît la cele în care sînt examinate probleme de interes național, cum ar fi politica externă, apărarea țării și asigurarea ordinii publice. Iohannis nu se mulțumește cu epitetele josnice pe care le lipește pe fruntea premierului și a miniștrilor. Vrea ca, prin participarea la ședințele Guvernului, să introducă și la Palatul Victoria atmosfera scandaloasă de intrigă și agitație de la Cotroceni. Înainte de a-și aroga pretenția de a tutela Guvernul, Klaus Iohannis ar trebui să se uite mai atent în oglindă, ca să-și dea seama cine este în realitate, cum bine îl sfătuia fostul ministru al Muncii, Olguța Vasilescu. Un asemenea sfat nu-i util pentru Iohannis, care nu și-a propus să sprijine Guvernul, ci să-l dărîme. După ce i-a adresat vreo sută de avertismente ,,serioase”, ultimul dintre ele precizînd că Guvernul Dăncilă va cădea după alegeri. (Nu se precizează însă după care alegeri.) La fel de tendențios și de ilegal se amestecă președintele Iohannis și în treburile Justiției. După ce a tergiversat atîta timp decretul de demitere a Laurei Codruța Kövesi din fruntea DNA, același lucru l-a făcut și cu procurorul general Augustin Lazăr, ajutîndu-l pe acest torționar securist, care i-a adus pe unii luptători anticomuniști pînă în pragul morții, să obțină o pensie de nabab. Iohannis se opune cu înverșunare intrării în vigoare a modificărilor adoptate de Parlament asupra cîtorva legi ale Justiției, afirmînd că ele au fost inițiate pentru salvarea unui singur om – Liviu Dragnea. De ce se zbate, în realitate, Klaus Iohannis pentru a zădărnici măsurile de reformă în Justiție? O face, desigur, ,,pro domo”, știind că, în virtutea legilor impuse de înrăita Macovei, poate scăpa de zecile de dosare penale personale și grele, care vor deveni și mai apăsătoare dacă nu vor fi clasate, înainte să părărească Palatul Cotroceni. Trăind tot timpul sub spaima dosarelor care-i stau în cîrcă, Iohannis încearcă să se disculpe declarativ, dar cu totul neconvigător, aruncînd asemenea păcate asupra altora: ,,Eu un sînt penal și n-am fost niciodată. Dragnea și alți lideri PSD sînt penali”. Actualul președinte al țării respinge această acuzație, întrucît diverși penali din Justiție (Kövesi, Stanciu, Lazăr și alții) i-au dichisit într-atît dosarele, încît au creat un alt Klaus Werner Iohannis, mai cinstit și mai moral decît Goethe, dar care nu există în realitate. Zilnic întîlnim un Iohannis cu capsa pusă, dornic să-și apere tronul prin orice mijloace. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU
16
Vineri, 7 iunie 2019
Poveºti adevãrate Miron Barnovschi – primul domnitor martir al românilor Atunci cînd ne gîndim la Iaşi, ca valoare istorică şi culturală, socotim că începutul transformărilor a pornit de la Vasile Lupu. Atunci cînd ne gîndim la primul martir al neamului, de viţă nobilă – ne vine în minte numele lui Constantin Brâncoveanu. Şi, totuşi, înainte de Vasile Lupu a înflorit Iaşul. La fel, altcineva, înainte de Brâncoveanu, a primit cununa martirajului. În ambele cazuri, cel la care facem referire este Miron Barnovschi. Cunoscut mai mult pentru biserica ce-i poartă astăzi numele. Fără a se şti, însă, cîte alte monumente de cult a clădit şi cît de mult a zidit la temelia Iaşului, a Moldovei şi a epocii căreia a aparţinut. În timpul lui Miron Barnovschi Movilă (ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie-iulie 1633), Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvîntului. Domnitorul a fost primul care a adus Moldovei o deschidere europeană, prin înrudirea sa cu mari familii boiereşti din Polonia şi Austria, dar şi prin legătura de prietenie și de familie cu mitropolitul Petru Movilă al Kievului. În perioada lui Barnovschi a fost redactat şi adoptat primul cod de legi, în sens de constituţie. Au fost date legi cu privire la scăderea dărilor, starea breslelor şi a meseriaşilor, dar şi alte reforme cu caracter juridic.
Sinod pentru apărarea credinței Miron Barnovschi s-a îngrijit neîncetat de viaţa spirituală a moldovenilor, dar şi de etica preoţilor şi a călugărilor. În egală măsură, a protejat lăcaşurile de cult în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, dar a ţinut în frîu şi clerul, căruia nu i-a permis să se îndepărteze de canoanele Bisericii Ortodoxe. În acest context, în toamna anului 1626, s-a întrunit primul sinod la Iași – în calitate de reședință mitropolitană. De asemenea, a fost primul sinod convocat de către un domnitor și nu de autoritatea eclezială. Deciziile luate aici au fost sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei şi Varlaam, viitor mitropolit. S-a stabilit faptul că un călugăr nu avea drept la proprietate privată, la afaceri personale sau la plimbări inutile. În plus, s-a interzis ca în mînăstiri să fie găzduite femei și a fost dată o hotărîre cu privire la situația creștinilor catolici din Principatul Transilvaniei, care migrau în Moldova. Acestora nu le era permis să se așeze în sate românești ortodoxe sau în preajma mînăstirilor, fiind considerați un adevărat pericol pentru ortodoxia moldovenilor. În ciuda tuturor legilor dure stabilite în sinod, acestea au fost aprobate şi respectate, iar rezultatele nu au întîrziat să apară. Biserica Barnovschi, construită în prima jumătate a Secolului al XVII-lea
Ctitor de cultură și de așezăminte bisericești Marile realizări culturale ale Iaşului sînt atribuite, aşa cum am mai spus, lui Vasile Lupu. Motivul îl reprezintă concretizarea unor reuşite în timpul domnitorului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat cel de la care au pornit ideile, care a început munca şi n-a mai avut, din păcate, răgazul de a culege roadele. În timpul său, Miron Barnovschi l-a trimis de două ori pe ieromonahul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit al Moldovei, în Rusia. Prin intermediul lui a cerut cumpărarea de icoane şi cărţi şi chiar a dorit achiziţionarea unei tipografii. Încă de atunci, Varlaam a început lucrul la Cazania sa, monument de limbă şi cultură românească. Pentru că de atunci s-a dorit punerea limbii române pe un piedestal al culturii. Miron Barnovschi este şi părintele spiritual al mai multor locaşe religioase. A ctitorit Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iaşi – care astăzi îi poartă numele, Mînăstirea Bîrnova, Mînăstirea Hangu de pe Valea Bistriţei şi a contribuit la construcţia bisericii Stavropighiei din Liov. A finalizat construirea Mînăstirii Dragomirna şi, de asemenea, a început construirea Bisericii Sfîntul Ioan din Iaşi. Lucrările domnitorului sînt primele ctitorii ieşene care au creat un nou stil arhitectonic. Un stil care va influenţa următoarele două secole. Un stil care a influențat și modul în care a fost construită biserica mînăstirii Trei Ierarhi. Pînă şi cronicarul Miron Costin Mînăstirea Dragomirna
RM
vorbeşte despre puterea neobişnuită a domnitorului de a zidi atîtea biserici în doar trei ani – muncă de zeci de ani a altor domni.
Renunțare pentru popor și pentru Dumnezeu Ctitoriile lui Barnovschi nu au însemnat doar muncă în folosul comunității. Nu au însemnat doar ziduri goale, ci au fost rodul vieții sale evlavioase. El este amintit ca fiind un om care iubea rugăciunea. În multe nopți, domnitorul era văzut îngenuncheat în fața sfintelor icoane. Iar de la credința sa nu s-a dezis nici în clipa morții. Constantin Brâncoveanu, reperul domnitorului martir, a trecut la Domnul în anul 1714. Însă, cu mai bine de 80 de ani în urmă, Miron Barnovschi îşi dădea ultima suflare, cu credinţa nestrămutată în Christos Dumnezeul nostru şi în viaţa veşnică. Acest lucru, după ce fusese întemniţat tot la Edikule, ca şi Brâncoveanu mai tîrziu. În urma unui conflict cu Imperiul Otoman, Barnovschi a renunţat la tron, în anul 1629. Motivul de bază a fost refuzarea cererii marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacşiş de 20.000 de galbeni. Domnitorul s-a retras la moşia sa din Polonia. Țara l-a rechemat, însă, pe Miron Barnovschi și l-a reales în funcţie. Iar el a acceptat, lăsînd în urmă un trai comod și îmbelșugat și o viață sigură, într-o țară ce-i devenise a doua casă. A lăsat toate pentru a-și sluji poporul, fără să se teamă de consecințe. Fără a cere măcar socoteală celor care l-au vîndut la sfîrșitul primei domnii. Pentru a obţine recunoaşterea Înaltei Porţi, acesta a hotărît să meargă personal la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai 1633 şi a durat pînă la 20 iunie. Deşi a fost avertizat de Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, de faptul că Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea, Barnovschi şi-a continuat pașii spre Istanbul.
Misterul mormîntului Pentru cîteva zile a fost arestat şi, în acest timp, şi-a scris testamentul. La 2 iulie 1633 a fost decapitat, deoarece a refuzat ca, în faţa Sultanului Murad al IV-lea, să se lepede de ortodoxie şi să treacă la islam. Pedeapsa a continuat pînă dincolo de moarte, ultima dorință fiindu-i refuzată. Domnitorul a vrut ca trupul să-i fie îngropat la Mînăstirea Dragomirna. Cu toate acestea, el a fost înmormîntat, pentru început, în cimitirul Patriarhiei din Constantinopol. Apoi, Vasile Lupu a dorit să îndrepte măcar o frîntură din răul pe care îl făcuse, motiv pentru care i-a adus osemintele în ţară. Undeva, firul se rupe, întrucît locul mormîntului său a rămas necunoscut. Cu toate acestea, Dumnezeu a demonstrat, încă o dată, că nu ţine lumina ascunsă sub obroc. Săpături făcute la Biserica Barnovschi, în 1996, au scos la iveală, din pardoseala bisericii, un mormînt. Un mormînt considerat a-i aparţine marelui domnitor. Miron Baranovschi s-a întors acasă. La fel de smerit precum a fost în timpul scurtei sale vieți. Aproape necunoscut nouă, celor ce trăim în moștenirea lui. E trist să luptăm pentru viitor și pentru mărirea de a fi, cîndva, Capitală Cul turală Europeană, fără să ne cunoaștem trecutul. Fără să mulțumim ce lor care s-au jertfit, cu dragoste, cu sînge și credință pentru a consolida temelia unui oraș și a unei țări. Nicolae Pintilie
RM
17
Vineri, 7 iunie 2019
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (3) Grupul Cenuşă- Pătrăucean (3)
Constantin Cenuşă a trecut prin aproape toate puşcăriile comuniste. Iese din închisoare în ianuarie 1964, dar chiar în aceeaşi lună a fost găsit spînzurat în şura sa, diagnosticul medico-legal fiind „sinucidere în condiţii neelucidate”. Colegii de suferinţă au ştiut că nu s-a sinucis. Iată mărturia preţioasă a lui Gavril Vatamaniuc care relatează împrejurările în care şi-a găsit moartea: „Cum este de crezut că acest om, care stă vreo 8 ani în munţi, din 1944 şi pînă prin 1952, stă 12 ani în închisoare, suferă cumplit, şi avem mărturii de la oamenii cu care a stat, s-a comportat excepţional, cu un curaj şi cu un devotament pentru colegii lui de celulă, îi servea şi îi ajuta la nevoie, la necaz, renunţa la porţia lui de mîncare în amărîta închisoare şi îl ajuta pe colegul lui. Vine acasă şi, la o săptămînă, să se spînzure? E posibil? Şi, mai ales, cînd nu era nimeni acasă. Dar eu am o dovadă. Un prieten de-al lui din Gura Putnei mergea la el să-l cheme la vînătoare, să vîneze un căprior ca să se însănătoşeze el repede cu carne de vînat, şi, într-o duminică, cînd mergea la el a văzut o maşină în drum în faţa casei şi în casă trei bărbaţi. Şi el s-a întors că a crezut că iarăşi este anchetat; şi s-a întors şi a plecat şi a zis: «Lasă că oi vini eu mîine» şi cînd o venit mîine l-o găsit spînzurat”. Cozma Pătrăucean, fiul lui Iosif şi al Elisabetei, s-a născut la 31 octombrie 1909 în comuna Straja, judeţul Rădăuţi. Era de religie ortodox, iar ca studii, avea 7 clase primare. De meserie era muncitor forestier. Deşi a fost acuzat de Securitate că a făcut politică legionară, oficial a fost apolitic. Face armata la Regimentul 16 Infanterie. A fost prezent pe frontul de răsărit ca infanterist, apoi în artileria antiaeriană în cadrul Regimentului 2 Artilerie Antiaeriană. Acuzat în anul 1940 că ar fi asasinat-o pe evreica Lotty Stein din Straja cu ocazia retragerii trupelor române din nordul Bucovinei, (cedat URSS-ului la 28 iunie 1940), a fost condamnat iniţial la 3 ani de închisoare, dar, ulterior, a fost graţiat. Urmărirea, însă, a continuat, fiind considerat criminal de război. Fuge de acasă, ia calea codrului asociindu-se mai întîi cu Constantin Gherman, român din Bucovina de Nord, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Serafim Cotos, vecinul său din Straja. Împreună cu Constantin Gherman a rămas pînă în februarie 1950, cînd acesta a fost arestat şi condamnat pentru trecere frauduloasă de frontieră, port ilegal de armă, furt şi evadare. După expirarea pedepsei, a fost extrădat în URSS. În anul 1949, cazul lui Cozma Pătrăucean a fost rejudecat. Pe baza mandatelor nr. 29 şi 40/959 ale Parchetului Tribunalului Rădăuţi este urmărit pentru executarea pedepsei de 3 ani închisoare în cazul uciderii evreicei din Straja. Întîlnirea dintre Cozma Pătrăucean şi Constantin Cenuşă a avut loc în mai 1950, în apropierea pîrîului Ascunsu. Iniţial, aceştia s-au suspectat reciproc că ar fi agenţi ai securităţii. Bănuielile lui Constantin Cenuşă au fost spulberate cînd Pătrăucean i-a arătat degetul mare lipsă la mîna stîngă, lucru de care avea cunoştiinţă Cenuşă. Acesta i-a spus că este singur, că Vasile Motrescu, colegul lui, se predase, fără a şti de ce şi cu ce intenţii. Şi Cozma Pătrăucean, la rîndul său, avea bănuielile sale, neavînd încredere deplină în Cenuşă, dar, după două nopţi de discuţii, a fost convins că nu avea în faţă un trădător. S-au făcut fraţi de cruce, şi-au jurat credinţă reciprocă şi, de atunci, nu s-au mai despărţit ,,nici o oră”, pînă cînd s-au predat la 29 august 1951. În acest timp, şi-au împărtăşit reciproc toate gîndurile. Zilnic, Cenuşă îi povestea lui Pătrăucean despre soţia lui, despre băieţelul pe care nu l-a văzut decît de la distanţă prin pădure (Iliodor Cenuşă), dar şi despre Veronica Dariciuc, fiica lui din relaţia neoficializată, care devenise domnişoară. Ca partizani, nu ştiau dacă vor mai trăi pînă a doua zi. De aceea, dovedind o înaltă conştiinţă morală, relatează Pătrăucean, Constantin Cenuşă s-a hotărît să facă ceva pentru viitorul fetei, acolo, în condiţiile inumane şi primitive în care trăiau. În lipsă de hîrtie de scris, a jupuit coajă de pe tulpina unui brăduţ tînăr şi a scris pe partea interioară a acesteia, cu un beţişor ascuţit, ultima sa dorinţă. El recunoştea că este tatăl fetei, şi lăsă acesteia cu limbă de moarte jumătate din puţinul pămînt pe care-l avea în proprietate. Cealaltă jumătate a lăsat-o băiatului, Iliodor. În calitate de martor, a semnat cel care povesteşte aceste întîmplări, partenerul de haiducie al lui Constantin Cenuşă, Cozma Pătrăucean. Coaja a fost rulată şi legată cu o sfoară. Cei doi haiduci au încredinţat-o unui om din Putna, întîlnit pe un drum forestier, rugîndu-l să o depună la Postul de Miliţie pentru legalizare. După 7 ani de haiducie (Constantin Cenuşă) şi 3 ani (Cozma Pătrăucean), s-au predat autorităţilor comuniste de bunăvoie, la 29 august 1951. Ajunşi la sediul Securităţii din Cîmpulung, au fost fotografiaţi aşa cum erau echipaţi şi înarmaţi cum umblau în munţi: cu bărbi, cu plete, cu raniţele în spinare, cu armele în bandulieră, cu automatele în mîini. După aceea au fost tunşi şi bărbieriţi. Fotografia a fost ataşată dosarului penal. Cozma Pătrăucean a fost condamnat prin sentinţa nr. 508/19, mai 1952, la un total de 22 de ani de închisoare. După ce a trecut prin temniţele de la Gherla şi Caracal, a fost eliberat la 29 august 1959. A decedat la Rădăuţi, la 10 iunie 1992, fiind suferind de cancer. (va urma) LUCIAN DIMITRIU
Jurnal de pe Frontul de Est (16) Cădeau ostaşii ca snopii de coceni (2) Din turla bisericii trăgeau mitralierele alea, patru sau cinci, care ţineau legătura cu nenorocitul din beciul cîrciumii. După ce l-am prins pe trădătorul ăla, ne-am dat seama cum stătuseră lucrurile. În sfîrşit, văzînd că se tot trăgea din turla bisericii, au pus ai noştri tunul anticar şi a plesnit cîteva proiectile de le-a luat piuitul ruşilor. I-am găsit pe toţi morţi; unul a căzut din turlă. Pe nenorocitul ăla din beciul cîrciumii l-am aflat întîmplător. Noi, fiind tineri şi de acum, după măcelul ăsta, cam liberi, umblam prin sat, la deal şi la vale, căutînd după mîncare, că răbdaserăm vreo două zile. Tot umblînd aşa, m-am întîlnit cu unul de la 19 Infanterie, care îmi zice: - Bă, Ionescule, unde ai, mă, postul? - În vale, mă! Dar tu ce cauţi pe-aici? - Să-ţi spun drept, ieşii şi eu după ceva mîncare... - Şi eu tot dup-aia! - Mă, zice, eu crezui că voi aveţi instalată staţia în cîrciuma aia boierească. Face: Piu, piu, piu! - Unde e, mă? îi zic curios. Cum, mă, piu, piu, piu?! Şi nu te-ai uitat în sus? - Mă uitai. Dădui şi ocol cîrciumii, dar degeaba: nu se vede nicăieri, dar se aude piuind tare. - Ce vorbeşti, mă? i-am zis. E chestia a dracu’ aici! Nu e lucru curat, îţi spun eu! Şi am plecat la companie, unde am anunţat cercetarea. A mers o grupă cu mine. Am luat trei puştimitralieră şi le-am instalat în trei locuri diferite, ca să ne acopere, dacă se deschide focul din cîrciumă. Am intrat şi am controlat peste tot, dar n-am găsit nimic. - Măi, dă-l în mă-sa! mi-am zis. Asta nu se poate! Aici e lucru necurat! Ia să scotocim noi mai bine!” Nimic, dar absolut nimic nu am găsit. Totuşi, mie mi se părea suspect. Iar auzim: Piu, piu, piu! Ta-ta-ta! Ti-ti-ti! Zicea numai: «Atenţie! Atenţie!» M-am uitat printr-o firidă îngustă şi am văzut o lumină de lumînare. M-am gîndit să trag cărămida, dar mi-am dat seama că ăla mă împuşca imediat drept în cap. Nu l-am lăsat nici pe cercetaş să se apropie. Ne-am întors la companie şi am adus două grupe. Am intrat în cîrciumă şi am dat toate lucrurile la o parte. Cînd am dat tejgheaua la o parte, am dat de un oblon. Atunci am fost sigur că pe acolo se cobora în beci. Cînd un cercetaş a ridicat oblonul, ăla din beci frrr! cu pistolul-automat, dar nu l-a atins pe cercetaşul nostru. I-au trecut gloanţele pe lîngă cap. Cînd au văzut ai noştri, au turbat. Au vrut să-l facă ţăndări, dar sublocotenentul nostru a zis că e mai bine să-l prindem viu, că poate aflăm mai multe de la el. Aşa a şi fost, că, după ce l-au luat ai noştri la bubuieli şi la strînsori, a spus tot, tot, tot. Din turla bisericii, ăsta transmitea batalionului rusesc toate datele. Pînă a-l scoate, însă, de acolo, din beciul ăla, a fost destul de greu. L-am scos aşa cum scoţi viezurele din vizuină: am găsit un fitil de pucioasă, i-am dat foc şi l-am aruncat jos, în beci, iar nenorocitul a ieşit una-două, că nu mai putea de fumul ăla. Cum a ieşit deasupra, l-am şi luat la troznit. Era singur. Dacă nu ar fi sărit sublocotenentul nostru, ca să nu mai dăm în el, cred că am fi fost în stare să rupem cu dinţii carne din el. Niciunul dintre noi nu putea să-l ierte pentru mormanul de băieţi tineri, din pădurea Ţiganca, numai băieţi frumoşi şi nevinovaţi, care muriseră din cauza lui. Ştiu că m-am dat pe lîngă el şi, cînd i-am tras un dos de palmă peste bot, i-a pornit sîngele ca din cişmea. Era mai în vîrstă ceva decît mine şi părea, după cum arăta, a fi ofiţer; în orice caz, era om cu carte, ‘tu-l în soare pe mă-sa de prăpădit!... Apoi, ai noştri l-au luat şi l-au legat. Parcă intrase frica în el; ştia, dă-l în mă-sa, ce urma să-l aştepte. Încet-încet ne-a spus că celălalt, legătura lui, era în turla bisericii, de unde îi spunea tot ce vedea, iar ăsta transmitea batalionului rusesc toate datele. Pe cei din turlă îi terminaserăm pe toţi. Am găsit armament şi muniţie, acolo, în biserică, de ne-am crucit! Din cauza lor şi a ăstuia din beciul cîrciumii, muriseră atîţia camarazi de-ai noştri! Cred că n-am să uit pînă voi muri măcelul care s-a făcut în pădurea aia! Doamne, cum se mai văitau bieţii băieţi! Cum gemeau!... Unul nu zicea decît atît: „Aoleu, copilul meu! Copilaşul meu! Copilaşul meu!”. Simţeam că plesnesc, cînd îl auzeam. Pînă-n seară, a murit. Am tras un mal peste el şi l-am acoperit. Atunci am plîns pentru prima dată. Era un pic mai mare decît mine; poate cu un an, doi. Păcat de el!... Pe nenorocitul ăla din beciul cîrciumii l-au chinuit ai noştri aproape o săptămînă. Ne-a spus cifrul ruşilor, date despre amplasamentul trupelor, guri de foc, efective, tot, tot, tot. După ce au stors de la el tot ce s-a putut, l-au luat, într-o dimineaţă, şi l-au dus în pădure, acolo unde încă mai era movila de morţi tineri, mîinile şi picioarele împrăştiate, altele atîrnate prin copaci, maţele înşirate prin tufe şi mirosind groaznic, ca să vadă şi el, nenorocitul, cîţi ostaşi români şi cîţi cai fuseseră omorîţi de ruşi, şi numai datorită lui. - Uite, mă! îi zicea sergentul, care era cu automatul în spatele lui. Uite, mă, criminalule, ce-ai făcut tu fraţilor tăi! Uite, mă! şi-l împungea cu ţeava pistolului-automat drept în ceafă. Ăla era galben ca mămăliga. Nu mai era în stare să mai scoată o vorbă. - Uite, mă, nenorocitule!, i-a mai zis sergentul şi n-a mai aşteptat ordinul de execuţie. Şi-a descărcat în ceafa şi-n spinarea basarabeanului trădător tot pistolul-automat. Şi după el, ca la o comandă, toţi cei care eram acolo, şi eram foarte mulţi, am tras în el, am tras în el... Dumnezeule, de cînd m-ai făcut, dacă am văzut vreodată pînă atunci, ori de atunci încoace, atîta ură din partea ostaşilor noştri! Poate numai la Vigoda, cînd, iar am mai văzut un lucru cu mult mai urît. L-am înconjurat, deşi era mort definitiv, desfigurat, şi am tras în el, de nici ploaia, de-ar fi fost cu picături de fier, n-ar fi putut să-l ciuruiască atîta. Apoi, l-au luat cîţiva ostaşi şi l-au atîrnat cu o frînghie de creanga unui stejar retezat de la jumătate de proiectilele ruseşti. L-au legat de picioare şi l-au atîrnat cu capul în jos, după care din nou am tras în el, de începuseră să atîrne bucăţile de zdrenţe şi de carne. Creieri nici nu mai avea, că-i săriseră cînd l-a împuşcat sergentul în ceafă; i-am văzut prin iarbă; unul dintre ostaşi a şi alunecat pe ei. S-a şters pe iarbă şi a scuipat cu scîrbă!“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
18
Vineri, 7 iunie 2019
O călătorie diplomatică în 1939 (9) I. În vagon cu colonelul Beck (10) Criza (21 ianuarie 1939) (7) El propuse, deci, Angliei un pact bilateral şi se rezuma la formula sa, chiar dacă, pentru nevoile cauzei, el fu obligat să accepte declaraţia unilaterală în favoarea Poloniei, pe care Chamberlain o făcu în Camera comunelor la 31 martie. Între 21 martie, ziua începerii ostilităţilor diplomatice de către von Ribbentrop, şi 31 martie, ziua garanţiei engleze, nu se scurseseră decît 10 zile. Beck era mîndru de a fi înfăptuit atît de repede o redresare decisivă: „După cum vedeţi, nu mi-am pierdut vremea; nu mi-au trebuit mai mult decît zece zile pentru a mă redresa. Situaţia cu Praga nu se va mai repeta. Hitler a găsit cu cine să stea de vorbă!”. Dar trebuie ca Hitler să vrea să stea de vorbă. Ori cancelarul întrerupsese discuţia, atît la Varşovia, cît şi la Berlin.
Casa Poporului – adevărata istorie (14) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (4) Nicolae Ceauşescu avea să constate că, drept consecinţă a unei permanente încercări de ieşire de sub controlul Moscovei, dar şi a eşecului occidental în a mai repara cîte ceva din ceea ce se pierduse iremediabil în 1945, la Yalta, după 10-11 ani de susţinere din partea ţărilor din sistemul apusean, întreaga economie românească intrase într-un declin despre care nu ştia unde se va termina. Menţinerea ritmului de producţie, cu marfă stocată, nu era o soluţie. Reducerea activităţilor economice ar fi avut consecinţe asupra populaţiei care, din anii 1965-1966, începuse să simtă o creştere a nivelului de viaţă, prin diversificarea produselor, mai ales a celor alimentare. Se avea în vedere şi faptul că Nicolae Ceauşescu a fost foarte reţinut în comunicările cu populaţia. A impus acelaşi comportament şi celorlalţi politicieni cu care lucra. După 1981-1982, chiar dacă ar fi încercat să dea explicaţii, acestea nu mai găseau înţelegere. Populaţia nu mai accepta nivelul de trai scăzut, care se degrada continuu.
Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (118) 4 – 5 iulie 2003 Sînt tristă. Mă simt prost şi penibil. Îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereţi. Am o ciudă pe mine. Pe mine sînt supărată. Dar şi pe Florin. Mi-a spus că a reînceput ceva. Dar, ceva-ul ăsta e ceva scîrbos şi murdar. Mie îmi provoacă silă. Da, sînt tulburată că Florin e altul, nici nu mai seamănă cu cel care a fost. Parcă e opusul celui din trecut. Şi eu m-am schimbat, în mare, m-am mai maturizat. Sîntem faţă în faţă ca doi străini uneori. Pe cine caut şi pe cine am găsit? Totuşi, în esenţă, eu am rămas aceeaşi. Cred în oameni mult şi nu fac deosebire cînd îi hrănesc, dacă ei sînt porci sau oameni de treabă. Deci, ce fac? Dau cîteodată mărgăritare la porci, dintr-o dorinţă de a mă face utilă, din prea multă Iubire. Mă dărui pînă la jertfă. Or, Florin a devenit foarte calculat. Ceea ce nu-mi place. Nu mai este el. Asta nu înseamnă că nu-l iubesc. Dar nu ştiu ce vrea. E rece, e absent. Din această cauză, mă face şi pe mine să nu mă comport normal. Nu pot răspunde sincer la provocări. Şi o dau pe ocolite, adică nespunînd ce simt, ce cred, ocolind adevărul, cad în neadevăr şi mă murdăresc. Astăzi, m-am plimbat cu Florin în parc, apoi, cînd m-a condus acasă, i-am spus că poate să intre în casa noastră. Aşa consider eu, aşa am gîndit. Dar, n-am făcut bine. Mai bine ne simţim de mînă în natură. Mă tensionează apropierea sa în spaţiul închis. Pare nefericit de tot ce s-a petrecut în timpul scurs. Nu reuşesc atît de repede să-l abat de la ce-l frămîntă. Apoi, după ce ne-am
Furios de riposta lui Beck, care îi pusese o piedică prin garanţia engleză, Hitler îşi chemase ambasadorul şi pregătea fără îndoială o nouă lovitură. Beck era hotărît să trateze, după cum era hotărît să şi reziste. El credea că va putea să salveze pacea, cum salvase Danzigul. El era sigur că deţine argumente decisive; trebuia cu orice preţ să le folosească. Acestea erau motivele pentru care el venise în întîmpinarea mea.
RM
Urmărisem cu un interes plin de nelinişte evocarea acestor evenimente încărcate de ameninţări. Era expunerea unei profunde neînţelegeri, care conţinea, din păcate, toate elementele care puteau să constituie o mare dramă istorică. Şi nu aveam impresia că această neînţelegere putea să ia sfîrşit, pentru că Beck îşi expuse argumentele subtile prin care spera să-l poată convinge şi linişti pe Hitler: „Prin acordul pe care l-am semnat recent cu Anglia, eu am completat sistemul nostru de securitate, fără a-i
fi schimbat sensul. Alianţa cu Anglia nu este, în fond, decît o completare naturală şi logică a alianţei noastre cu Franţa. Or, această din urmă alianţă i-a fost totdeauna cunoscută lui Hitler şi cancelarul n-a fost afectat de aceasta cînd a încheiat cu noi, în 1934, pactul amical de neagresiune. El a recunoscut în mod precis caracterul pur defensiv al acestuia. Cu ce alianţa engleză poate fi mai supărătoare pentru Reich decît cea franceză? Dacă vreodată Franţa ar trebui, datorită angajamentelor sale, să-i dea ajutor Poloniei, nu este oare sigur (date fiind legăturile atît de strînse care unesc Londra cu Parisul) că Anglia, cu sau fără acord, ar fi fost nevoită să intervină şi ea? Acceptînd oferta engleză de a încheia un pact de asistenţă, eu nu am consimţit, în fond, decît să dau o expresie juridică unui sistem de securitate care, de fapt, exista deja. Acest pact nu a modificat cu nimic atitudinea Poloniei faţă de Germania. El n-a schimbat poziţiile pe care Polonia le apără în problema Danzigului. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)
În acelaşi timp, se ţinea seama că, în sistemul format din ţările socialiste conduse de Moscova, nici un conducător de partid nu făcea ce voia, decît în anumite limite, foarte atent supravegheate. Acesta a fost şi motivul pentru care existau înţelegeri şi tratate care conduceau la hotărîri luate împreună. Tratatul de la Varşovia, cu caracter militar, evidenţia cel mai bine modul de lucru şi de supunere față de puterea sovietică. Clauzele prevăzute puteau fi aplicate oricînd de celelalte ţări semnatare împotriva celui răzvrătit. Intervenţiile din Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968) au exprimat conţinutul acordurilor care existau. Confruntat cu o asemenea situaţie, survenită după 1980, Nicolae Ceauşescu a căutat o ieşire şi credibilitate. Pentru a opri declinul cauzat de embargourile impuse, era necesar ca populaţia să fie implicată în activităţi economice, şi nu dusă spre un şomaj care putea scăpa de sub control. Apariţia şi dezvoltarea şantierelor, construcţiilor şi industriilor ce asigurau materialele necesare erau o ieşire din situaţie, întrucît implicau peste un milion de muncitori pe întregul cuprins al ţării. Starea economică s-a agravat în detrimentul populaţiei, din cauza unor măsuri ce nu se încadrau într-o logică ce ar fi trebuit să stea la temelia economiei naţionale. Nu s-a putut explica nici de ce, în acelaşi timp cu degradarea vieţii sociale, se adunau sume uriaşe în
vistieria statului. Ţinînd cont de această situaţie precară a economiei naţionale şi referindu-ne la subiectul cărţii noastre, cum putea fi interpretată construirea Casei Poporului? – A fost o necesitate imperativă a acelor vremuri, cerută de structurile politice si administrative? ori – S-a încadrat într-o dorinţă a unui conducător totalitar care, prin dimensiunile ei impresionante, comparativ cu alte clădiri importante din lume, trebuia să fie legată de numele lui pentru toată perioada cît avea să trăiască, dar şi după aceea? Cîteva completări se impun. În acei ani au fost deschise multe şantiere în Bucureşti şi în toată ţara, mai ales în domeniul construcţiilor, unde era angajată o bună parte a forţei de muncă. În afară de aceşti angajaţi, activau şi mai mulţi în industria orizontală producătoare de materiale, precum cimentul, piatra, marmura, fierul, sticla, lemnul şi multe altele. Mîna de lucru s-a calificat în domenii mai puţin cunoscute şi au înflorit meserii ca acelea de sculptor în marmură, piatră şi lemn, ipsosar, realizator de vitralii, ornamente şi lampadare rivalizînd cu cele mai frumoase piese din lume. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU
odihnit, am fost la preotul Dumitru să ne binecuvînteze şi de acolo, am plecat în vizită la Rodi. Tristă sînt în singurătate şi mă întreb ce-mi va mai rezerva timpul de acum încolo. Ceva din comportamentul lui Florin mă nelinişteşte. Aţipesc. Aud o voce puternică. Şi în visul meu am convingerea că este vocea sfîntă a Bunului Dumnezeu, care îmi vesteşte că pe 2 mai se va întîmpla să-l cunosc... Pe cine, Doamne, şi atît de mult trebuie să aştept?
lui? Nu e corect. L-au determinat ai mei să renunţăm la plan. Altfel, eram astăzi căsătoriţi, fericiţi şi aveam şi copiii noştri. Acum, Florin pare timid, nu îndrăzneşte sau se codeşte?! Este nehotărît. Îi e frică iarăşi de ai lui, că-i supără, sau tot nu mă vrea mama lui, sau el nu mai este el, cel din trecut? Personalitatea şi starea lui de sănătate au avut mult de suferit. Iar eu mă simt nebună de disperare, de Iubire, de dorul lui, în numele căsătoriei, al venirii pe lume a copiilor noştri. Mă simţeam împinsă cu o viteză colosală, independentă de raţinea mea către acest pas salvator! Era în joc Viaţa sau Moartea! Şi dacă asta nu se întîmplă acum, acum simt că voi pieri. Este cel mai important lucru pe care îl aştept şi simt presiunea timpului. Aş vrea, neapărat, cît se poate de repede, să am şi un copil. Nu mai pot să am răbdare, nu mai vreau. Nu-şi mai are loc în fiinţa mea. Nu mai vreau, nu mai pot aştepta! Adică, cît să mai aştept? Încă un an. Cam doi ani, să-mi treacă viaţa toată, pînă la 34 de ani? Îl iubesc pe Florin-Copilul meu, şi vreau ca această Iubire să se materializeze în continuitate. Să avem un pruncuţ, un Copăcel-Copăcel, să-i dăm viaţă, să-l creştem împreună, să rămînă după noi, să iubim lumea prin el. Doamne, cer mult? Sînt slabă, sînt disperată, sînt... prea grăbită! Am trăit doar din vise pînă acum, vreau să trăiesc şi cu adevărat, puţin măcar, cît o mai fi şi pentru mine viaţă, dar să fie adevărată, nu numai vis! De ce mi-e frică, Doamne, dacă sînt cu tine?! Şi de ce graba asta, ca o sete ameţitoare care îmi ia minţile? Doamne, nu mă lăsa să mai greşesc, nu mai vreau să fac păcate, curăţeşte-mă şi mîntuieşte-mă! Nu mă părăsi. Slavă Ţie, Doamne! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)
Marea iluzie a conducătorilor polonezi: mesajul lui Beck adresat lui Hitler (1)
7 iulie 2003 Şi mama primeşte un mesaj în vis. Mi se transmite să am răbdare, să nu mă grăbesc în nici o acţiune. Să cîntăresc totul. Florin şi cu mine vom boteza un copil de 14 ani. Doamne, ajută! Ajută-mă să-mi găsesc şi serviciu, să am pîinea cîştigată de mine. Florin mă iubeşte?! Ce mai însemn eu pentru el? Nu ştiu de ce mă tot buşeşte plînsul. Dacă aş lăsa plînsul liber s-ar inunda pămîntul. De ce nu rămînem copii?! De ce ne maturizăm?! Vreau să vorbesc cu părintele. Pe 15 iulie să fie botezul. Pe copilul Muti Cristinel îl vom boteza Iosif. I-am cumpărat aproape tot ce trebuie. Mai am de cumpărat pantofii. Şi Florin trebuie să vorbească neapărat cu părintele. Ne căsătorim sau nu? Acum e o altă situaţie faţă de cea de atunci, cînd hotărîsem să ne căsătorim în secret, fără ştirea părinţilor, mai ales ai lui, că ei nu mă voiau. A fost unica ocazie, crucială, dar s-a dus Florin la Rodi şi i-a spus ce planuri aveam. Vai, Rodi a sărit în sus, că nu se poate aşa ceva. I-a spus mamei şi lui tata secretul fericirii noastre. Nici unul nu a fost de acord. Cum, un băiat aşa de cuminte să ajungă un rebel faţă de părinţii
RM
19
Vineri, 7 iunie 2019
Confesiunile unui agent de contraterorism (101) Ecuație letală (3) Utilizînd ceasuri digitale Casio pe post de dispozitive de detonare, toate cele unsprezece bombe ar urma să explodeze simultan. Mii de oameni ar fi pierit, iar daunele provocate companiilor aeriene de pasageri ar fi fost incalculabile. În cele din urmă, zborul 434 a fost un test. Transmitem repede vestea că ne confruntăm cu o ameninţare de proporții uriaşe, una cu care America nu s-a mai confruntat niciodată. Ceea ce Yousef încearcă să provoace e nici mai mult nici mai puţin decît un război total. În cazul în care Operaţiunea Bojinka se desfăşoară deja, agenții noștri DSS din teren ocupă poziţii în diferite locaţii, din Singapore pînă în Tokyo pentru a monitoriza procedurile de securitate şi pentru a evalua potenţiale ameninţări. În acelaşi timp, trimitem unul din agenţii noştri la Manila. Avem nevoie de oameni suplimentari la faţa locului, care să îi susţină pe filipinezi. Unde a plecat Yousef? A părăsit clădirea în care se afla apartamentul său și nu a mai fost zărit de atunci. În ciuda greşelii sale, el a reuşit să scape autorităţilor. În cazul în care comportamentul său din trecut constituie un indiciu, el se va refugia în altă parte şi va începe imediat să plănuiască alte atacuri. Capacităţile noastre operative, informaţionale şi de
Memoriile unui celebru criminalist român (68) Un dublu asasinat monstruos (10) Şi iată rezultatul ce avea să ne convingă, în plus, că ne aflam în fața adevăratului criminal: Lotzy nu venise acasă decît duminică, după orele 23. Unde umblase toată ziua?! Sigur că fusese agitat şi, conform unor reacţii comune anumitor infractori, revenise la locul crimelor!... Îl interesau primele cercetări, pentru a se orienta în ceea ce ar fi avut de făcut. Curios că – deşi în detrimentul său – a încercat să justifice eşecul ,,alibiului” printr-o stare de amnezie, prezentînd o altă versiune, în sensul că ar fi dormit în sala de așteptare a gării C.F.R. Şi de această dată călcase cu stîngul! Nu se pregătise pentru o asemenea minciună şi... providența fusese împotriva lui. Organele locale şi miliţia gării luaseră, nu de mult, hotărîrea să interzică oricărei persoane să transforme sala de aşteptare în hotel. Ofiţerii care începuseră verificările celorlalte alibiuri stabiliseră că nici un centru de carne nu primise – în duminica aceea – carne de calitatea respectivă. Pentru a fi convinsă şi instanţa despre acest adevăr (gîndind că orice eventuală recunoaştere a criminalului ar putea fi
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (20) Reuniune de urgență a Cabinetului kuweitian (2) Şeicul Al-Ahmad al Sabah, şeful diplomaţiei, cel ce a fost bulversat de memorandumul şi de acuzaţiile lui Tarik Aziz, a răspuns: „Există posibilitatea unei agresiuni irakiene. La frontieră, situaţia este explozivă. Am angajat contacte diplomatice intense cu fraţii noştri din Consiliul de cooperare din Golf“. Negocierea! Cuvîntul era pronunţat de toţi ca o ultimă speranţă înaintea naufragiului. Cu toţii dăduseră uitării nenumăratele întîlniri între emisarii Irakului şi ai Kuweitului, cînd reprezentanţii emiratului, dezinvolţi şi totodată fermi, adăugau noi refuzuri la cererile partenerilor lor. „Cred, spune prinţul moştenitor, că irakienii vor lua măsuri militare, dar acestea vor rămîne limitate la o operaţie desfăşurată numai la graniţele noastre, în zona Ritqa şi Qasar”. Pe măsură ce trecea timpul, membrii guvernului păreau să se mai liniştească, şi au ascultat aproape distraţi intervenţia colegului lor de la Justiţie, DhariOthman, cea mai remarcabilă însă din întreaga şedinţă:
spionaj se iau la întrecere cu priceperea sa de a recruta agenţi operativi şi de a construi bombe. Nu sînt sigur că putem cîştiga această cursă. Zilele trec. Primim mai multe informaţii din Filipine. Grupul lui Yousef a plasat de fapt o mică bombă într-un mall din Cebu. Din descrierea atacului, acesta pare să fi fost un alt test. Filipinezii obţin unele detalii suplimentare despre complotul de a-1 ucide pe Papă. Din nou, planul lui Yousef a fost extrem de simplu şi de elegant. El urma să construiască un dispozitiv explozibil improvizat, ataşat de un agent operativ sinucigaş, deghizat în preot. Yousef ştia că un astfel de camuflaj ar fi ajutat agentul sinucigaş să se apropie de Papă suficient de mult pentru a-1 ucide. Saeed nu a rupt încă tăcerea. Filipinezii probabil că îi trag o bătaie soră cu moartea chiar acum, însă el rezistă. E loial lui Yousef. Acesta nu e un lucru surprinzător. Toate informaţiile pe care le cunoaştem despre el sugerează că posedă un magnetism personal remarcabil. Oamenii gravitează în jurul său. E un lider natural care nu are probleme cu recrutarea de soldaţi pentru prima linie atunci cînd are nevoie de dînşii. În următoarele zile primim mai multe veşti. Sînt prelevate din apartament amprentele lui Yousef, confirmînd faptul că s-a aflat acolo. Poliţiştii care s-au deplasat la faţa locului l-au zărit de asemenea pe stradă. Dacă Saeed nu ar fi încercat să fugă, probabil că ar fi pus mîna pe Yousef. Însă, în graba lor de a-1 fugări pe Saeed pe străzi, ei şi-au pierdut conştiinţa situaţională şi Yousef a dispărut în noapte.
O listă minuţioasă cu tot ceea ce au găsit în apartament include o descriere completă a celor doisprezece paşapoarte false ascunse într-un perete despărţitor, precum şi un inventar cuprinzător al tuturor compuşilor chimici folosiţi, scoşi la iveală de echipa de genişti. Am trimis în Manila mai mulţi agenţi din Washington, de la alte agenţii. Filipinezii au dat peste nişte informaţii valoroase. Au nevoie de susţinere şi trebuie să intrăm în acel computer al lui Yousef pentru a descoperi ce informaţii se mai află pe hard disk şi pe cele patru dischete descoperite acolo. Dacă Papa a fost stadiul I, iar avioanele de pasageri stadiul II, unde se încadrează atacul asupra obiectivelor noastre nucleare? Şi cine e Saeed? Care e rolul său? Avem nevoie rapid de răspunsuri. În încercarea de a înţelege situaţia curentă din biroul nostru de pe Virginia Avenue, tragem concluzia că Yousef trebuie să îşi dea seama că Operațiunea Bojinka a fost compromisă, în mare parte din cauza capturării laptopului său. Va încerca el să continue planul în ciuda impedimentelor? E greu de crezut. E mult prea deştept şi precaut pentru a face asta. Acestea fiind spuse, în cazul în care modul de operare din trecut rămîne valabil, el nu se va linişti, ci se va adapta. Asta nu poate să însemne decît un singur lucru: că el e acolo, în libertate, în afara razei noastre de acţiune, plănuind ceva nou. Şi că, în acest moment, conduce cursa. (va urma) FRED BURTON
retractată în timpul procesului) am dispus să fie depuse la dosar copiile borderourilor ce demonstrau lipsa acestei categorii de carne de pe piaţa oraşului, în ziua de duminică, 14 mai. Urmăream cu emoţie descoperirea şi a altor probe, eventual din categoria celor biologice, cu o valoare de mai mare certitudine. Ne îngrijora pedeapsa capitală ce avea să-l aştepte pe învinuit; eventualitatea unei erori ar fi fost îngrozitoare! Aşteptam, cu vădită curiozitate, rezultatul căutării urmelor de sînge – din grupa victimei, ce era diferită de grupa învinuitului – după operaţiunea de desfacere a pantofilor. Pentru că nu primiserăm încă acest important rezultat, hotărîsem să folosim un artificiu – fără a influenţa cumva, în final, adevărul – lăsîndu-i învinuitului să înţeleagă că, deşi îşi spălase hainele de sînge, prin anumite noi metode am fi reuşit să determinăm grupa sanguină care-l demască a fi autorul asasinatelor. Aveam în vedere şocul care-l va determina să treacă pe panta mărturisirilor, din contextul cărora am putea obţine şi alte probe. Ofensiva noastră, fiind grefată pe postamentul celorlalte indicii şi probe, a dat rezultatul mult aşteptat. Lotzy P. ceruse să fie anchetat; pretindea că va relata adevărul, dar să nu i se ceară cuţitul corp-delict, pe care l-ar fi distrus. Şi iată ca sosise – spuneam noi –
ziua rezolvării acestei chinuitoare „afaceri”! Învinuitul începuse cu debutul acţiunilor stabilite prin investigaţii. A confirmat că lucrase la instalarea oberlichtului cu foraibărul defect, că se cunoştea cu familia Eiben şi cu copilul acesteia; aflase despre plecarea soţului şi existenţa banilor. Înainte de a pune planul în aplicare, a reflectat şi asupra alibiului. După ce s-a făcut văzut şi cunoscut de partenerele de dans şi, mai tîrziu (pe la orele 24-24,30), a provocat scandalul ce reclamase intervenţia miliţianului, a fugit pînă la locul furtului pe care-l preconizase. A susţinut că fapta sa privind omorurile nu fusese premeditată. Fiind surprins de victima care se trezise din somn, a fost nevoit să-i suprime viaţa, atît ei, cît şi copilului, pentru că amîndoi îl recunoscuseră. Învinuitul n-a omis să ne relateze nici drumul parcurs pînă la pătrunderea lui în dormitor. Cunoscînd că în concepţia infractorilor este stabilită practica potrivit căreia nu sînt dispuşi niciodată să pună ancheta în posesia corpului-delict, sperînd într-un eventual prilej de-a reveni asupra recunoaşterii iniţiale, trebuia să ne gîndim şi la o încercare de retractare în faţa instanței. El putea face chiar depoziţii insinuante la adresa organelor noastre, în sensul că mărturisirea îi fusese smulsă prin constrîngere. (va urma) DUMITRU CEACANICA
,,Memorandumul irakian este doar un început. Numai Dumnezeu ştie pînă unde vor merge. Problema preţurilor petrolului este doar un pretext avansat de Irak. De fapt, Irakul şi Kuweitul se privesc precum lupul şi mielul”. Discuţiile s-au mutat apoi pe tărîmul economiei şi au devenit mai confuze. Trebuia oare satisfăcută cererea irakiană privind cele 10 miliarde de dolari şi anularea datoriilor precedente? Deşi timpul presa, nici o decizie nu a fost luată. Şeicul Al-Hamad Al Sabah a primit sarcina să organizeze de urgenţă în oraşul Kuweit o reuniune a Consiliului de cooperări în Golf, care urma să ceară intervenţia Ligii arabe. Nu a fost adoptată nici o măsură de ordin militar. Echipa aflată la conducerea Kuweitului credea poate că deţine un ultim atu: sprijinul Statelor Unite. Un document ciudat, datînd din 22 noiembrie 1989 şi care ar fi fost descoperit de irakieni (el n-a făcut pînă în prezent obiectul nici unei dezminţiri din partea guvernului kuweitian în exil, nici al guvernului american) aduce o clarificare surprinzătoare privind criza în desfăşurare. Documentul era un memorandum redactat de Fahd Hakmad al Fahd, directorul securităţii de stat, şi era adresat ministrului de Interne. Paragraful 5 menţionează: „Am convenit cu partea americană asupra faptului că este important să profităm de deteriorarea situaţiei
conomice din Irak, aplicînd presiuni asupra guvernului acestei ţări, în scopul creării unei încordări la frontiera comună. CIA ne-a furnizat punctul său de vedere privind mijloacele cele mai adecvate pentru a menține această stare. Responsabilii săi ne-au spus că, în acest sens, trebuie stabilită o amplă cooperare, cu condiția ca activitățile să fie coordonate la cel mai înalt nivel”. Directorul securităţii de stat a mai amintit de călătoria de şase zile, pe care a efectuat-o la Washington între 12 şi 18 noiembrie, unde a avut numeroase întîlniri ,,top secret” cu responsabilii de la CIA. Serviciul de informaţii american s-a arătat nemulţumit de pregătirea gardei regale kuweitiene, însărcinată cu paza emirului. Acesta fusese ţinta mai multor încercări de atentat, iar CIA, conform acestui memorandum, se pregătea să formeze şi să antreneze 123 de persoane, selecţionate de autorităţile kuweitiene, care urmau să răspundă pe viitor de garantarea securităţii emirului şi a prinţului moştenitor. Au mers oare kuweitienii prea departe, siguri de faptul că Washingtonul îi va sprijini pînă la capăt? Conducătorii emiratului erau convinşi de multă vreme că au de partea lor sprijinul SUA, încă din 1987, în plin război Iran-Irak, cînd petrolierele kuweitiene au fost trecute sub pavilion american pentru a fi protejate. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
20
Vineri, 7 iunie 2019
RM
Trec anii
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (33) LUNA MARTIE 16 martie – Două pahare ,,Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?“ (Ioan l8, 11) În Evanghelie se vorbeşte de două pahare. Pe unul l-a dat Mîntuitorul ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, spunînd: ,,Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sîngele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 20). Era paharul care prevestea moartea Sa pe cruce, vărsarea pentru păcatele noastre a preacuratului Său sînge şi Legea cea nouă a dragostei, pe care a pecetluit-o acest sînge. El era plin încă de atunci cu suferinţa ce avea să vină. Al doilea pahar l-a fost dat de Tatăl ca semn al începutului suferinţei. ,,Părinte, depărtează paharul acesta de la Mine” (Marcu 14, 36): cuvintele acestea au fost rostite în clipa cînd tot păcatul omenesc a fost pus asupra Răscumpărătorului fără de păcat şi sfîntul Său creştet s-a plecat pînă la pămînt sub povara lui. A urmat, însă, în scurtă vreme alt strigăt: ,,Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca 22, 42). Şi această voie s-a săvîrşit. Paharul suferinţei răscumpărătoare a fost băut pînă la fund, iar din paharul ce a fost dat la Cina cea de Taină gustă mereu creştinii, de-a lungul veacurilor, prin aceasta ,,vestind moartea Domnului, pînă cînd va veni” (I Corinteni 11, 26). Toţi creştinii sînt chemaţi să ia parte la pătimirile Lui. Preacuratul Lui sînge spală păcatele, iar, împărtăşindu-se de pătimirea Lui, sufletul se uneşte cu Christos şi vrea să trăiască împreună cu El şi pentru El. Viaţa pentru El cuprinde şi o anumită parte de suferinţă, dar această suferinţă, pe care Apostolul o numeşte chiar foc aprins spre ispitire, nu i se pare străină sufletului (I Petru 4, 12), pentru că e trimisă de mîna dragostei şi în ea este alături de noi însuşi Isus Christos.
17 martie – Strigă către Domnul ,,Aproape este Domnul de toţi cei care-L cheamă” (Psalmi 144, 18) ,,Dintru adîncuri am strigat către Tine, Doamne” (Psalmi 129, 1) Atunci cînd, cufundat în adîncul păcatelor şi al îndoielilor, în zadar cauţi o rază de lumină, strigă către Însuşi Domnul Isus, şi El te va auzi! Mergi la El însuşi,
Foametea cauzată de neiertare Iertarea nu este doar un act unic, ci un mod de viață, menit să aducă peste noi orice binecuvîntare în Christos. „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5.44, 45). Potrivit lui Isus, iertarea nu este o chestiune de a alege pe cine să iertăm şi pe cine nu. Nu putem spune: „M-ai rănit prea mult pentru a te putea ierta”. Christos ne spune: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?” (5.46). Indiferent faţă de cine aveţi ceva împotrivă, dacă veţi continua în felul acesta, veţi ajunge la amărăciune care va otrăvi toate aspectele vieții voastre. Neiertarea aduce cu sine o foamete spirituală, o slăbiciune și o pierdere a credinței care îi afectează pe toți cei din cercul tău. Iertarea transformă vieți, cauzînd deschiderea ferestrelor din ceruri. Ea ne umple paharul de binecuvîntare spirituală pînă la limită,
ca la Izvorul apei vieţii. De ce să cauţi mîngîiere şi sprijin la făpturile pămînteşti, de vreme ce le poţi găsi chiar la Ziditor? Să mergem, deci, la El şi să strigăm către El din străfundul deznădejdii noastre; să strigăm zi şi noapte, neobosit, fără încetare, din adîncul neputinţei şi slăbiciunii noastre către atotputernicia Lui. Fiecare din noi are dreptul să se ,,apropie cu încredere de tronul harului, ca să primească milă şi să afle har, spre ajutor, la vreme potrivită” (Evrei 4, 16). Harul acesta i-a fost dat fiecăruia, chiar şi celui mai slab, celui mai păcătos, celui mai neputincios dintre oameni, fiindcă ,,aproape este Domnul de toţi cei care-L cheamă” (Psalmi 144, 18), fiindcă ,,de vor striga către El va auzi plîngerea lor” (Ieşirea 22, 23).
18 martie – Apa cea vie ,,De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37) Mulţi suferă de sete duhovnicească. Şi cei ce sînt nemulţumiţi de ei înşişi, roşi de visuri şi năzuinţe neîmplinite, şi cei care nu găsesc întrebuinţare înzestrării lor, cărora îndatoririle lor li se par mai presus de putere şi îndoielile lor - cu neputinţă de dezlegat, ar fi gata de orice jertfă, de orice schimbare în viaţă, de orice zguduire morală, dacă toate acestea i-ar curăţa şi i-ar umple de dragoste şi de compasiune pentru întreaga omenire. Fără îndoială că Cel ce a trezit în noi setea duhovnicească o va şi potoli. Pentru toţi cei ce flămînzesc şi însetează, la El este cuvînt de mîngîiere şi îmbărbătare; aceştia sînt fericiţi, căci se vor sătura: cuvîntul lui Dumnezeu nu poate să amăgească! Cel însetat duhovniceşte îşi va potoli setea. Voi, care doriţi să fiţi mai buni, care năzuiţi spre tot ce este frumos! Veţi fi îndestulaţi dacă vă veţi duce la Cel ce a spus: Vino la Mine şi bea. Ce s-a petrecut atunci cînd însuşi Fiul lui Dumnezeu a rostit pe pămînt pentru prima dată, limpede şi răsunător, spusele acestea? Nici un suflet nu s-a pornit spre El! Au început discuţii, pînă şi certuri: îi cercetau din fir a păr obîrșia, cuvintele, dar la chemarea Lui nemijlocită, limpede, personală, nimeni n-a dat răspuns! Acelaşi lucru se întîmplă şi acum. Oamenii rămîn neîndestulaţi, fiindcă, deşi vorbesc, poate, despre Christos, nu merg la El cu inima ca să primească de la El apa vie ce potoleşte pentru totdeauna orice sete. (va urma) cu pace, bucurie și odihnă abundentă în Duhul Sfînt. Învățătura lui Isus cu privire la acest subiect este foarte specifică și dacă vrei să te afli în domeniul minunat al binecuvîntării, ascultă-I cuvintele. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6.14, 15). Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu face o înțelegere cu noi aici, spunînd: „Pentru că i-ai iertat pe alții, te voi ierta şi Eu pe tine”. Mai degrabă, Isus spune: „Mărturisirea deplină a păcatului îţi cere să-i ierți pe ceilalți. Adevărata pocăință înseamnă a mărturisi și a părăsi orice nelegiuire, crucificînd orice urmă de amărăciune față de ceilalți”. „Iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sîn o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6.37, 38). Acest lucru merge mînă în mînă cu fericirile din aceeași predică: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă” (Matei 5.7). El vrea să-i iertaţi pe ceilalți pentru a vă putea strămuta în binecuvîntările și bucuria de a-I fi copii. David Wilkerson, Resursecrestine.ro
Trec anii peste noi Ca florile-n zăvoi, Miresmele din vară Se-nveșmîntează-n toamnă... Trec anii printre noi Ca apele-n șuvoi, Și stele-n chip de gheață Ne tîlcuiesc din viață... Trec anii pentru noi, Dar știi s-aduni în toi Cununi de fapte bune Ce drumul nu-ți apune... Trec anii sus pe munți Străluminați de sfinți, Privim spre piscuri line Cu ochii-n rugăciune... Trec anii și prin văi Ca ploile-n puhoi, Cu Dumnezeu pe cale Lumina nu-ți stă-n vale... Trec anii peste lume Și inima ne spune Că nu murim nicicînd De credem în Cel Sfînt!
Preot Emil Nedelea Cărămizaru
Sămînța bună
Picătura de înțelepciune ,,Înțelepciunea îl face pe om încet la mînie și este o cinste pentru el să uite greșelile. Ascultă sfaturile și primește învățătura, ca să fii înțelept pe viitor.” (Proverbe 19.11, 20) * Biblia este înțeleasă abia atunci cînd o trăiești. * O clipă de răbdare poate salva de la dezastru; un moment de nerăbdare poate provoca o nenorocire. * Tuturor ne place să auzim adevărul, mai ales... despre alții. * Nu te plînge că ai ajuns la bătrînețe; mulți n-au acest privilegiu. * Alături de Dumnezeu nu te poți pierde în mulțime. * Oamenii nu pot schimba adevărul, dar adevărul poate schimba oamenii. * Unii oameni fac probleme, dar și unele probleme fac oameni. * Pentru a judeca drept, ia aminte nu numai la toate vocile, ci și la toate tăcerile. * Cei mai necruțători dușmani sînt prietenii cu care te-ai certat. * Nu există nici o supărare pe care timpul să nu o facă mai mică și mai ușoară.
RM
21
Vineri, 7 iunie 2019
S , ase,
S mai i rdem O doamnă urîtă foc, plîngîndu-se unei prietene: - Închipuiește-ți, dragă, că toată viața mea nimeni nu mi-a făcut nici cea mai mică declarație de amor! - La ce bun să tai foile unei cărți dacă tot n-ai chef să o citești? *** O scenă într-un magazin pe Lipscani: Mitică cumpără o duzină de batiste și cam zăbovește căutînd culorile cele mai frumoase. O dom nișoară vînzătoare îi recomandă cu insistență: - Luați-o și pe asta domnule, e culoarea cea mai la modă, kaki! - Pardon, domnișoară, răspunde Mi tică, cum o să mă șterg la nas cu kaki? *** Bărbatul, furios: - Doamnă, n-aș fi crezut odată cu capul! Să-mi pui dumneata coarne mie, om tînăr ce n-am împlinit încă 25 de ani… - Ca să aibă timp să-ți crească, drăguțule! – răspunse rînjind, inocenta copilă.
P I Mo c c h io !
*** - E adevărat că ai alt amant? - Da. - Cum se poate!... Tu erai atît de prudentă… - Ce voiai să fac, dragă? Mi se urîse să-l înșel numai pe bărbatu-meu! *** - Ce stai atît de zăpăcit, frate dragă? - Să vezi! Am intrat în încurcătura dracului. Nu mai știu nici eu: mi-am dat rendez-vous diseară cu Victoria pe Bulevardul Elisabeta, sau cu Elisabeta pe Calea Victoriei? *** În România sînt două poduri celebre: Podul peste Dunăre și Podul Mogoșoaei. Cea mai de căpetenie deosebire între ele este că pe primul pod peștii înoată pe dedesubt, iar la cel de-al doilea se plimbă pe deasupra. *** Nae, adresîndu-se prietenului său, Mitică: - Hai, monșer să ne înscriem în societatea vegetarienilor. - Ce, ești nebun? Nu vezi că s-a făcut 10 bani kg de fîn? *** Un chirurg făcea o operaţie unui nefericit june.
- Mi-am pierdut ochiul? – îl întreabă tînărul pe medic. - Nu, uite-l în mîna mea! – răspunse medicul. *** Domnule judecător, cît e ziulica de mare dumnealui mă insultă întruna făcîndu-mă țigan! - Auzi domnule? Ce ai de zis în apărarea ta? - Domnule judecător, eu aș continua să-l fac țigan și noaptea, dar nu-l mai văd fiindcă se confundă cu întunericul! *** - Te rog, du-te! Dacă vine bărbatul meu? Ar trebui să fii mai prudent… - Dar, doamnă, şi dînsul ar trebui să fie prudent şi să nu apară tocmai acum! *** - Pe lumea cealaltă sînt trei opriri, spuse un evlavios, infernul, purgatoriul şi paradisul. - Pe lumea asta, numai una, i s-a răspuns: Femeia. Ea e paradisul ochilor, infernul sufletului şi purga toriul portmoneului… *** Un june copist ameninţa pe şeful său că, dacă îl va scoate din slujbă, va omorî oameni ca să se poată hrăni. - Te vei face bandit? – îl întrebă acesta.
- Nu domnule, îi răspunse copistul, voi învăţa medicina! *** La un birt, un beţiv se ciorovăia cu birtaşul pentru că acesta nu avea vin vechi. - Ce vină am eu – zise birtaşul – dacă nu-l lăsaţi voi să se învechească? *** Pe bulevard, un june care mergea în spatele unei doamne o întreabă: - Nu vă e urît singură, doamnă? - Nu domnule, sînt cu lacheul după mine. *** Un june chipeș vine în orașul I… Aici se întîlneşte cu un domn ale cărui trăsături semănau perfect cu ale lui. - Mare asemănare între noi – spuse domnul. Negreşit mama ta a trecut prin oraşul nostru. - Nicidecum. În schimb bunicul venea adesea. *** La un bal, soţia unui bancher purta o rochie foarte decoltată. - Domnule – i-a spus un june bărbatului acesteia – ca bancher, tre buia să îi fi spus soţiei dumitale cum trebuie închise tezaurele.
22
Vineri, 7 iunie 2019
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI În România se vorbeşte mult şi se face puţin (1) (urmare din pag. 1) În ceea ce ne priveşte, am produs dovezi din belşug, dar, ca într-o piesă de teatru absurd, Justiţia pur şi simplu îşi bate joc şi ne cere noi şi noi dovezi, ori ne hărţuieşte tot pe noi, pentru a ne descuraja şi a ne închide gura. E o luptă cu morile de vînt, care ne uzează ca partid şi ne bagă într-un cerc vicios. Aproape tot ce cîştigăm în faţa populaţiei, care ne percepe ca pe un partid justiţiar, pierdem datorită boicotului exercitat împotriva noastră de o Mafie tenace, cu ramificaţii la toate nivelurile, inclusiv în plan informaţional şi juridic. De la scandaloasa Afacere Ţigareta, petrecută în urmă cu 1 an, demonizarea partidului nostru a intrat într-o nouă fază şi cu cît produceam mai multe probe ale implicării unor nume ilustre, cu atît mai multe procese şi înscenări ni se puneau la cale. Aşa după cum aţi constatat şi dvs., sînt posturi de Televiziune pentru care Partidul România Mare nu există, indiferent ce acţiuni politice sau umanitare am avea. În acelaşi timp,
au ocupat ecranele televizoarelor formaţiuni liliputane, care aspiră către pragul de 1% în preferinţele electoratului şi unii se mai miră că încrederea populaţiei în partide a scăzut pînă la cota de avarie. În România se vorbeşte mult şi se face puţin. Necazul este că societatea românească nu este pregătită pentru adevăr şi diversiunile sînt atît de numeroase şi bine puse la punct, încît lumea a început să confunde planurile, iar tablele de valori morale au fost răsturnate: patrioţii români sînt ştampilaţi ca extremişti, teroriştii de la UDMR sînt prezentaţi ca europeni, deşi ei sapă din interiorul Puterii la temeliile Statului Unitar Român, apoi cine luptă împotriva fărădelegilor şi a incompetenţei este plimbat în cuşca televizorului şi arătat, la toată lumea, ca un duşman al Poporului şi ca un antireformist periculos. Prima scenă a societăţii româneşti duce o lipsă cronică de oameni de caracter şi de repere morale. În perioada antebelică existau nişte monumente de etică şi cultură, ca Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Nae Ionescu, dinastia Brătienilor, Dimitrie
Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (5) Încercînd să dreagă busuiocul, conducerea PDSR-ului a făcut o gafă și mai mare. Dar, fiecare doarme așa cum își așterne. Însă e păcat de Țara asta, că intră în iarnă nu numai cu cămările goale, ci și cu sufletul gol și cu un sentiment de trădare care produce traume adînci. În fine, să ne ocupăm puțin de programul meu prezidențial. Din numeroasele măsuri pe care le preconizez, voi începe cu cîteva, mai stringente: în primul rînd, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu să devin președinte și să-mi salvez Țara de la pieire, voi asigura cancelariile lumii, inclusiv reprezentanțele diplomatice acreditate la București, că voi respecta cu fermitate angajamentul nostru de integrare a României în structurile euro-atlantice, precum și toate tratatele și acordurile internaționale la care Țara noastră este parte. Nu de mine trebuie să se teamă Occidentul, fiindcă eu sînt un om al păcii și dialogului, hotărît să modernizez România – Occidentul trebuie să se teamă de ultima mare migrație din Istorie, aceea a gangsterilor, a traficanților de droguri și arme, a ucigașilor, a prostituatelor, a violatorilor de copii, care se tot revarsă, ca lava unui vulcan, prin România către inima Europei. Așa cum românii au apărat, sute de ani, valorile civilizației creștine a Occidentului împotriva expansiunii otomane – acum le vor apăra contra crimei organizate, a imigrației ilegale și a altor primejdii. Eu sînt singurul care poate lua taurul Mafiei de coarne, dacă nu se va înțelege asta va fi rău și pentru Țară, și pentru tihna din multe cămine europene. Apoi, voi depune cele mai cinstite și statornice demersuri pentru o adevărată reconciliere națională. Nu voi băga la pușcărie politicieni și ziariști, nu voi face nici o execuție publică, dimpotrivă, am să-i apăr de furia populației pe cei vinovați de jaf și abuzuri. Tot ceea ce voi face va fi lichidarea Mafiei, cu Legea în mînă, și confiscarea marilor averi realizate prin fraudă. Acest drept nu mi-l poate lua nimeni, fiindcă numai așa vom putea începe o viață nouă. În paralel, voi lua toate măsurile care se impun pentru asigurarea securității alimentare a populației, cu orice preț, pînă vom ieși la primăvară și va da firul ierbii. Nu este normal ca România să sufere de foame. Un studiu efectuat de un organism al ONU – e vorba de FAO – a stabilit că România, cu pămîntul ei bogat și cu regimul hidrografic excepțional, inclusiv cu cei aproape 200 de km de Litoral al Mării Negre, cu o faună excepțională, poate hrăni nu 22 de milioane, ci 80 de milioane de locuitori. Ca stil de muncă, voi vizita fiecare județ al Țării, în primele 3 zile ale
fiecărei săptămîni, însoțit de specialiști în multiple domenii, dar și de investitori români și străini, pentru a inventaria problemele grave cu care se confruntă populația și a le găsi o rezolvare rapidă. În privința investitorilor străini, îi voi invita să vină înapoi pe cei de la marile firme și concerne General Motors, General Electric, Siemens, Bayer, A.E.G., Deutsche Telecom, British Telecom, Marlboro și pe toți ceilalți alungați de Mafia pestriță care a controlat și a dijmuit totul. Voi ordona anchete prezidențiale pentru stabilirea modului în care s-au efectuat privatizările, iar acele privatizări frauduloase vor fi anulate. Voi instaura austeritatea de sus și pînă jos, începînd cu mine și cu familia mea. Voi solicita Parlamentului și Guvernului să adopte actele normative și să acționeze pentru ca: 1) În maximum 6 luni, să fie asigurat salariul minim pe economie de 2 milioane de lei, iar pensia minimă de 1,5 milioane de lei. 2) Pînă la Anul Nou li se va face dreptate tuturor păgubiților de la FNI, din fondurile instituției vino vate, CEC-ul, și, eventual, și cu ajutorul AVAB-ului. 3) Vor fi asigurate facilități de angajare pentru absolvenții de facultăți din promoția anului 2001. 4) Întreaga suprafață agricolă a României, de cca 9 milioane de hectare, să fie cultivată și să se reînceapă munca la amenajările funciare și la refacerea sistemelor de irigații. 5) Toate complexele zootehnice care s-au dovedit rentabile vor fi redeschise. 6) Renegocierea acordurilor cu FMI și Banca Mondială în funcție de apărarea Interesului Național. Evident, avem mult mai multe proiecte și măsuri, dar acestea apar mai importante în prima fază. Totul pe fundamentul reinstaurării rolului Statului în viața social-economică. Dragi compatrioți, se apropie Sărbătorile de Iarnă. Din nefericire, ele sînt mai triste astăzi decît oricînd, prețurile la alimente și la carburanți iar au luat-o razna și voi nu aveți nici o instanță morală și legală la care să vă mai plîngeți. Apar astăzi în fața voastră cu smerenia care se cuvine atunci cînd te știi privit de poporul lui Ștefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul, al lui Avram Iancu, al lui Eminescu, al lui Iorga, al lui Brâncuși, al lui Enescu. Ce popor mesianic! Păcat de conducătorii cei slabi pe care i-a avut în diverse perioade istorice. „Bună Țară, rea tocmeală” – zicea cronicarul. Aceasta e luna iertării, ca să intrăm curați la suflet în Noul Mileniu. Vă iert și pe voi, prigonitorii mei, care nu puteți pricepe că
Gusti, Mareşalul Averescu şi o întreagă pleiadă, dintre care unii au plătit cu ani grei de temniţă, ba chiar cu viaţa, demnitatea de a fi iubitori de Ţară şi de a înscrie România pe orbita unităţii şi a identităţii de sine. Astăzi, locul uriaşilor a fost luat de pigmei. Orice homuncul politic îşi dă cu părerea despre Ţară, despre integrarea euro-atlantică, deşi el n-are noţiuni elementare de gramatică, darmite de Istorie şi Civilizaţie! Într-o astfel de „tovărăşie” forţată sîntem sortiţi să acţionăm noi, cei de la PRM. Evident că am provocat invidie, ba chiar, în ultimul timp, o ură înverşunată. Evident că ni s-au pus în spate tot felul de provocări şi lovituri de Stat, pe care, zilele trecute, le-a dezminţit, categoric, chiar conducerea Serviciului Român de Informaţii. Realitatea este că sîntem un partid extrem de incomod, fiindcă spunem cu glas tare ceea ce spun milioane de oameni în şoaptă, ori la cozile interminabile unde pot căpăta un ajutor de şomaj sau o speranţă de două parale. Dvs., cei care veniţi din judeţe, ştiţi mai bine decît noi care e pulsul real al Ţării, fiindcă acolo se scrie adevărata Istorie a vieţii de zi şi noapte. (va urma) un om e altfel decît voi, că e o oaie albă într-o turmă de oi negre, că nu merge la furat cu hoții, că nu se destrăbălează cu destrăbălații, că nu numai că nu ia de la săraci, ca toți bogătașii de azi, ci, dimpotrivă, își dă și haina de pe el și nici un om sărman n-a plecat de la ușa lui fără vreun ajutor, oricît de mic. Îi rog, totodată, pe cei pe care i-am mîhnit în vreun fel, sau i-am nedreptățit, fără voia mea – să mă ierte. Este înfiorător de greu, într-o lume care se abrutizează, să-ți păstrezi cumpătul, să rămîi un om adevărat, să nu te atingi de aurul care te ispitește, să nu gîndești și să nu făptuiești urîciuni, chiar și atunci cînd nu te vede nimeni – există, totuși, cineva care te vede, judecă și cîntărește totul, din slava Cerului. Acelora care se întreabă care e secretul succesului meu le voi răspunde cu simplitate, dovedind că nu m-a orbit această izbîndă și că trebuie să fug de păcatul trufiei: eu nu sînt decît un om, un simplu om, ridicat din mijlocul Poporului meu, iar inima mea este cutia aceea de rezonanță care vibrează la nedreptăți, la plînsul și la durerile oamenilor. Nici eu nu-mi explic de ce mă doare atîta suferința celor din jur, oameni și animale, dar o iubire năvalnică îmi inundă pieptul și atunci sar în ajutorul lor. Parcă se petrece ceva magic cu mine și trec peste orice primejdie pentru a micșora suferința care domnește în această „Vale a Plîngerii”. Nu știu ce oieri, ce plugari, ce preoți, ce soldați, ce femei milostive mi-au trimis, pe fluviul de sînge al generațiilor, această patimă clocotitoare, de a face dreptate celor năpăstuiți. Ca mîine, vor răsuna colindele de Crăciun și un crîmpei de lumînare, într-o ramură de brad, ne va face să ne aducem aminte de copilărie și de părinți. Mesajul meu e de pace și de bună învoire. Nu sînt așa de bun cum mă cred cei 220.000 de membri ai PRM, dar nici pe departe nu sînt așa de rău cum mă zugrăvesc cei care nu mă cunosc. Am să fiu reformatorul Țării mele. Duminică, România va juca ultima șansă a ei. Îi rog pe magistrații, pe președinții secțiilor de votare, pe cei care numără și transportă voturile, dar și pe observatorii străini – să fie corecți, să nuși facă păcatul grav de a năpăstui un om care nu vrea altceva decît binele Poporului Român. Primesc informații că duminică voi fi furat „la sînge”, ceea ce ar putea provoca reacții populare imprevizibile. Îi invit pe membrii minorității maghiare, ai minorității țiganilor, ai altor etnii, să nu voteze cu mafia care i-a adus și pe ei în sapă de lemn, să-și asculte vocea inimii și să aleagă un om care le va fi prieten și apărător. Îi rog pe cetățeni să vină, duminică, la vot. Jos Mafia! Sus Patria! Doamne, ocrotește-i pe români! La Mulți Ani, Popor Român! Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (6 decembrie 2000; mesajul a fost citit, în direct, la TVR)
RM
23
Vineri, 7 iunie 2019
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (23)
„În 1917, scrie Pamfil Șeicaru, N. D. Cocea, cu sprijinul financiar al Guvernului Brătianu, a scos la Petrograd ziarul L’Entente. De la primele numere a înregistrat un real succes, clasîndu-se ca ziarul de cea mai mare autoritate în probleme externe. Încă o dată, N. D. Cocea își manifesta însușirile de gazetar. Dar, ca de obicei, el a fost propriul lui vrăjmaș. În timpul Guvernului Kerenski, cochetase cu bolșevicii. În 1913, la București, cunoscuse pe Leon Troțki, în casă la Rakovski. Viitorul agitator și lider al revoluției din octombrie era în 1913 trimis ca corespondent de război al ziarului Neue Freie Press din Viena și, în trecere spre Sofia, a stat cîteva zile la București, unde a luat contact cu socialiștii români. La Petrograd, N. D. Cocea nu a putut rezista ispitei de a conspira contra propriilor lui interese. Sub Guvernul Kerenski, care susținea continuarea luptei alături de aliați, N. D. Cocea strecura articole favorabile bolșevicilor, din aceeași perversă plăcere de a provoca. Mereu jiletca vișinie la premiera lui Hernani. În octombrie, bolșevicii au luat puterea. Un singur om știa ce urmărea, Lenin, restul era o revărsare tumultoasă a noroaielor unei societăți în prăbușire, sub potopul unei revoluții care nu întîmpina nici o rezistență. Cocea mi-a povestit faimoasa ședință a delegațiilor sovietelor de soldați, mateloți și muncitori. Lenin citea cu o voce monotonă, de țîrcovnic, decretele prin care se instaura dictatura roșie, iar zisa Constituantă oferea spectacolul unei vaste săli de așteptare într-o gară: majoritatea delegaților dormeau, iar cei treji mîncau tacticos semințe de dovleac, strigînd în răstimpuri, la întîmplare: aprobat. Aceasta a fost prima Constituantă bolșevică. Între primele măsuri ale noului guvern a fost suprimarea ziarului L’Entente și confiscarea tipografiei pe care o cumpărase N. D. Cocea. (…) O trăsătură a caracterului lui: nu purta ranchiună, nu-și învenina sufletul cu amintirea întîmplărilor neplăcute. Practica o filosofie hedonistă, adică neobosit căutător al plăcerii, evitînd tot ce i-ar fi pricinuit o tulburare a bucuriei de a trăi. Și ce poate fi mai chinuitor decît o amintire neplăcută, ghimpe înfipt în inimă, pe care să nu-l poți scoate! Uita cu o excepțională ușurință și nu lua nimic în tragic. În tinerețe – era în ultimul an la liceul din Buzău – cucerise grațiile unei femei frumoase, nevasta unui băcan, Tunaru. Soțul ultragiat l-a prins în flagrant delict, și-a păstrat femeia, dar l-a snopit în bătaie pe junele Don Juan. O lună bietul Cocea a fost între viață și moarte. Afacerea a provocat un mare scandal în mica urbe și ani de zile s-a vorbit de această întîmplare. Odată, evocînd amintirile din Buzău, N. D. Cocea mi-a povestit, cu o spumoasă vervă, întîmplarea. «Al dracului băcan, m-a bătut cu un salam. Bine că n-au aflat cei de la Siguranță sistemul, că l-ar adopta imediat.» Reținuse partea comică a aventurii. Mi-a vorbit de doamna Tunaru, de exaltanta ei senzualitate, nici un cuvînt de ură contra soțului brutal. Loviturile cu salamul deveniseră, mulțumită alchimiei memoriei lui privilegiate, simple motive comice. Luneca la suprafața vieții, nu lăsa să se adîncească în el nimic din ceea ce i-ar fi putut tulbura imensa voluptate de a trăi. Am scos Chemarea. Redacția era formată din elemente tinere: Cezar Petrescu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Eugen Filotti, Ion Marin Sadoveanu. Era la sfîrșitul lui martie 1919. Peste putință ca N. D. Cocea să suporte succesul obținut de Chemarea, demonul din el nu-și afla astîmpăr și îl zgîndărea să inventeze ceva ca să taie aripile succesului. Pregăteam numărul de Paști, fiecare ne-am întrecut să îmbrăcăm articolele într-o sărbătorească haină literară; numărul a apărut ca o dementă provocare. N. D. Cocea scrisese un articol frumos, inspirat, liric, uman. Dar… desenul obișnuit, Învierea
Domnului, avea în locul lui Isus pe Leon Troțki. Era fericit că găsise mijlocul să scandalizeze pe burghezi. Colaborarea lui Cezar Petrescu și a mea a încetat imediat. Nici ceilalți n-au întîrziat să facă același gest. Cu ocazia alegerilor din 1919, N. D. Cocea se decide să prezinte o listă la Cameră și Senat în Capitală. Cînd mi-a propus să candidez, asigurîndu-mă de succesul
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (67) listei, care avea în frunte pe doctorul N. Lupu la Cameră și C. Costa-Foru la Senat, l-am întrebat ce asigurări îmi dă că nu va face o trăznaie după alegeri. A început să rîdă: «Tu nu înțelegi că viața este un amuzament? E stupid să o iei în tragic.» Cenzura suprimînd Chemarea, N. D. Cocea a scos un nou ziar, Clopotul. Deci lista s-a prezentat avînd ca semn electoral un clopot. A urmat o campanie electorală care putea să servească de model chiar unui agitator consacrat. Pe camioane, un clopot pe care îl bălăngăneau, continuu, trei șobolani agățați de cozi cu o sfoară, rezuma plastic întreg programul. Oricît s-ar părea de paradoxal, în 1919 impopularitatea Partidului Liberal, și în special a Brătienilor, atinsese maximum de intensitate. Obiectivul propagandei electorale a tuturor partidelor de Opoziție din Vechiul Regat era, de fapt, cei trei șobolani (Ionel, Vintilă și Dinu); N. D. Cocea a dovedit mai multă ingeniozitate decît ceilalți. Caricaturile lui Aurel Dragoș lipite pe ziduri, înfățișau pe «cei trei șobolani» în cele mai varii situații. Succesul a depășit așteptările. Lista Clopotului a obținut două locuri la Cameră (dr. Lupu și N. D. Cocea) și un loc la Senat (C. Costa-Foru). N. D. Cocea avea 40 de ani, era de presupus că va începe să fie serios. (…) Eu așteptam să-l văd pe N. D. Cocea făcînd trăznaia lui obișnuită după orice succes. Nu-mi amintesc cu ce prilej a luat cuvîntul. Un nebănuit talent de debator parlamentar; o frază clară, curgătoare, o sprinteneală a expunerii, abilitate în argumentare, servite de o voce caldă și o dicțiune impecabilă. Tema: necesitatea sprijinirii culturii, intensificarea învățămîntului primar. Totul era însă un pretext pentru a face apologia realizărilor regimului bolșevic. Așa de șerpuitoare a fost făcută această apologie, încît abia către sfîrșitul discursului liberalii au băgat de seamă, dar întreruperile lor erau acoperite de strigătele deputaților țărăniști, în marea majoritate învățători. «Jos șobolanii, șoricioaică, asta vă trebuie, ați uitat pe 1907!», erau apostrofările cele mai blînde. N. D. Cocea a înregistrat, aparent, un mare succes, dar, în fond, chiar cei care îl aplaudaseră mai zgomotos și-au dat seama de neprevăzutul politic pe care îl reprezenta. Ceea ce definea poziția lui paradoxală era faptul că, în 1919, socialiștii, fără excepție partizani ai revoluției bolșevice, nu-l considerau ca un socialist. Și decadența gazetarului a început în 1920: nu izbutea să mai ia contactul cu publicul cititor. În 1923 a făcut o supremă încercare, scriind un articol violent contra Regelui Ferdinand; spera un proces zgomotos pentru lèse-majestate. Nici nu-mi amintesc dacă i s-a deschis acțiune judiciară. N. D. Cocea se agita într-o totală indiferență. (…) N. D. Cocea sfîrșea ca scriitor tot așa de lamentabil ca și gazetar. Dar omul continua să poarte jiletca vișinie la premiera lui Hernani. A provocat un scandal destul de important, în 1935, fuga fetei lui Manolescu-Strunga cu Cocea. Eroul aventurii romantice avea 57 de ani, eroina 21. Tatăl ultragiat a făcut plîngere la Parchet, au început cercetările și, în sfîrșit, Cocea s-a reîntors în Capitală fericit de ispravă, senin. Plîngerea era inoperantă, fata fiind majoră. Și aventurile s-au ținut lanț: Cocea nu voia să îmbătrînească. La 60 de ani s-a căsătorit cu o fată de 18 ani; locuia la Sighișoara, și, din cînd în cînd, își făcea apariția în Capitală. Vesel, surîzător, plin de tandrețe,
își însușise filozofia hedonistă așa cum o formulase Voltaire: «La véritable sagesse est de savoir faire la tristesse dans les bras de la volupté». Nu-și mutilase plăcerea de a trăi chinuindu-se cu probleme în raport cu sensul vieții, cu destinul omului, cu universul; se mulțumea cu un voltairianism de «pacotille», opac oricărei adieri de îngrijorări metafizice. Îmi amintesc cîtă trudă a pus, la cîte stratageme a recurs ca să obțină tigva unei foste amante, ajunsă călugăriță la Mînăstirea Țigănești. Cu ce satisfacție i-a spus lui Ion Vinea: «În sfîrșit, o am». La întrebarea nedumerită a lui Vinea «Ce a izbutit să aibă?», N. D. Cocea a răspuns: «Cum, ai uitat, doar ți-am spus, craniul călugăriței de la Țigănești. De doi ani mă zbat să-l am». Pe un teanc de volume de versuri – Baudelaire, Verlaine, Mallarmé – ca presse-papier rînjea hîrca fostei amante. Era o inițiere în neantul tuturor lucrurilor prin contemplarea tigvei care rînjea deasupra cărților? Nu știu, dar, sigur, completa imaginea lui N. D. Cocea. Țara a fost cotropită de ruși, care șiau instalat la putere argații; N. D. Cocea a aplaudat. Stăpînii l-au numit director general al teatrelor, simplă figurație în sinistrul carnaval al călăilor. Cineva mi-a povestit că N. D. Cocea realiza în conștiința lui tragedia poporului român, ceva mai mult, era înspăimîntat, ca și ucenicul vrăjitor din prea cunoscuta baladă a lui Goethe. Cocea îndurerat? Nu cred. Ar fi o renegare imposibil de imaginat. Cel mult suferea că nu mai putea da cu tifla, nici ștrengări golănește pe maidanul insurecției «bon marché». (…) Mă îndoiesc ca N. D. Cocea să fi putut încerca o zguduire morală în fața înspăimîntătoarei suferințe a poporului român; el nu crezuse în nimic. Suflet fără adîncime, giumbușlucar fantezist al vieții despuiată de orice mister. O biată parodie a unui Dorian Gray fără tragicul moral”. Pentru că era un om de stînga și republican, n-a fost închis de regimul comunist, murind în patul lui. Personal, mă bucur de prietenia uneia dintre fiicele sale, Dina Cocea; aceasta, la vîrsta de 5 ani, împreună cu părintele ei, se afla la Petersburg atunci cînd a izbucnit revoluția rusă, în februarie 1917. În 1992, i-am decernat distinsei actrițe Premiul Național al Fundației „România Mare”. Textul scris de N. D. Cocea sună profetic: „Fie, Vasile Popa, ca toate ținuturile străbătute de pașii tăi să alcătuiască mîine o singură țară și-un singur popor. N. D. Cocea”. Interesant este că, sub rîndurile acestea, o altă mînă (neștiută) a scris, în paranteză: „(lasă-te de comunism)”. Acesta e riscul, dar și farmecul unui Album care trece din mînă în mînă: să fie adnotat de te miri cine, care își lasă „icrele” fără putința de a fi împiedicat sau controlat. Ce era „comunist” în viziunea vaticinară a lui N. D. Cocea? Nimic. Dar nu trăiește, oare, societatea românească și astăzi sub teroarea „isme”-lor, acuzate de niște impostori, care, chiar dacă au nume, tot anonimi sînt? Destinul le potrivește ca N. D. Cocea să mai scrie o dată în „catalogul” cu care țăranul din Ardeal făcea prezența la „Ora de Patriotism”, și anume în februarie 1919: „Trăiască Entanta democratică. N. D. Cocea”. Temutul publicist parcă și-a scos abonament la „gazeta volantă” plimbată peste tot de Vasile Popa, pentru că, în toamna aceluiași an, revine cu niște idei și mai tranșante (care, pesemne, citite ulterior, l-au determinat pe acel necunoscut să scrie „lasă-te de comunism”). Iată ce scrie el, pentru a treia oară: „România mare a fost făcută. Ne mai rămîne acum să facem România fericită. Ea va fi opera socializmului (sic!). N. D. Cocea. Septembrie 5/919”. Încă o profeție neîmplinită. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
24
RM
Vineri, 7 iunie 2019
MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (108) O farsă radiofonică, intrată în istoria mass-media (4) „Invadatorul cu faţă rotundă şi un rînjet larg din camera dvs. de zi este un locuitor al stratului cu dovleci, iar dacă clopoţelul de la uşă sună şi afară nu apare nimeni, să ştiţi că nu este un marţian... este Halloween”. Şi la ora 9 p.m. pe alt post de radio, comentatorul Walter Winchell asigura din nou milioanele de ascultători: „Domnilor şi doamnelor, nu aveţi motive să vă alarmaţi. America nu a căzut; repet, America nu a căzut”. La mijlocul nopţii, Welles citea pe ecranul luminos ce se învîrtea pe clădirea companiei Times, din Times Square, New York, acest mesaj: „ORSON WELLES PROVOACĂ PANICĂ”. Pînă a doua zi, devenise o celebritate internaţională. Chemat la o conferinţă de presă a reţelei CBS, el şi-a exprimat regretul şi dezorientarea. Existau zvonuri că i s-ar putea interzice apariţia la radio şi chiar să fie trimis în judecată. În Anglia, bătrînul H.G. Wells era furios din cauza schimbărilor efectuate asupra romanului său şi încă şi mai furios datorită afirmaţiilor conform cărora ar fi fost implicat în producţia teatrală pentru a-şi promova noul roman, Apropo de Dolores. Împotriva lui Welles şi a reţelei CBS au fost intentate procese pentru obţinerea de despăgubiri în valoare totală de 750.000 de dolari de către ascultătorii ce pretindeau daune morale provocate de încrederea lor în realitatea emisiunii. Aceste pagube au fost rezolvate în afara tribunalului. Timp de săptămîni întregi, editorialele ziarelor au perorat numai în jurul acestui eveniment. Un studiu realizat de Universitatea Princeton privind isteria în massă provocată la 30 octombrie a ajuns la concluzia că aproape două milioane de oameni crezuseră ceea
ce au auzit la radio, în special cei cu o educaţie mai slabă şi/sau cei din statele sudice. Publicat, scenariul piesei în forma adaptată de Welles şi Koch s-a vîndut în 500.000 de exemplare. Welles a asigurat reţeaua CBS că nu va mai face niciodată o astfel de farsă. Devenit acum faimos în întreaga lume, „Bărbatul de pe Marte” a refuzat mai tîrziu să regizeze producţia Războiul lumilor. Îi ajunsese atîta science-fiction. În schimb, a plecat la Hollywood pentru a regiza Cetăţeanul Kane, care i-a adus mai multe probleme, din pricina descrierii ireverenţioase a magnatului presei scrise, William Randolph Hearst. Morala? Această farsă aparţine categoriei credesau-nu. Un an mai tîrziu, producţia, tradusă, a fost transmisă în Brazilia. Rezultatul? L-aţi ghicit probabil. Isterie şi panică în massă.
ÎNGERI PĂZITORI
Impostorul american care s-a dat drept ,,consul general român” (1) Aka Royal St. Cyr, S. Clifford Weinberg, Ethan Allen Weinberg, Rodney S. Wyman, Sterling C. Wyman şi C. Sterling Weinberg - acest artist al schimbării rapide, cu numeroase nume false, s-a născut în Brooklyn (1891) cu numele de Stanley Weinburg. Un bărbat scund, dintr-o familie săracă de imigranţi, care şi-a refuzat destinul de funcţionar monoton, în schimb acceptîndu-l pe cel de escroc şi farsor, lui Stanley i-a plăcut să se deghizeze în uniformă şi cunoştea totul despre închisori, în special interiorul acestora. Convingător, spiritual şi autoritar, indiferent dacă era delegat consular al Americii în Maroc, ataşat militar sîrb sau consul general român, nu s-a dat niciodată în lături de la mese extraordinar de scumpe în restaurante de lux sau de la împrumutul de farse de la alţii. (va urma) STUART GORDON
Planetele 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10 11
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
ORIZONTAL: 1) Planetă a sistemului solar – Văzduh; 2) Diftong latin – Arborii Canadei; 3) Planetă a sistemului solar – Altă planetă în sistemul solar; 4) În acest loc – Da, în Germania – A colinda; 5) Soțul nașei – Prietenă bună, de încredere; 6) Tras pe stînga! – Prășit – Nichita Stănescu; 7) A prevedea – A o da în bară; 8) Luat la mijloc! – Plecat în excursie; 9) Întins pe felie –Pierderea cunoștinței; 10) Planetă a sistemului solar – Pată pe cer (var.); 11) Ocrotire, apărare – Element chimic radioactiv. VERTICAL: 1) Planeta noastră – Univers; 2) Medicamente băbești – Pată pe piele; 3) Cerbul nordului – A hrăni; 4) Capul familiei – A se mai odihni – După B; 5) Ceasuri – Ori – A duce cu sine; 6) Nicolae Tonitza – Planetă a sistemului solar; 7) Zgîrcită – Uranus la granițe!; 8) Perioade mari de timp – Pește marin de 10-15 cm; 9) Regiune – Adunarea popilor; 10) Planetă a sistemului solar – Uraniu și oxigen; 11) Purtată de călugări – Planetă a sistemului solar. ION IVĂNESCU Dezlegarea carelui ,,URARE PENTRU CEI MICI” 1) SST – CAMASI; 2) PUERILA – EM; 3) LA MULTI ANI; 4) A – AL – A – PAT; 5) IN – EC -MATA; 6) TUTUROR – T; 7) A – NARAVASI; 8) CAT – TT – TEI; 9) COPIILOR; 10) VISA – IURES.
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.