Romania Mare, nr. 1498

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Românul pune speranța pe același plan cu soarele. Numai în limba română se spune rază de speranță și rază de soare.

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Teama de revirimentul național a cuprins slugile Apusului!

Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (3)

,,Să triumfe vorba liberă a omului liber, nu tăcerea vino­ vată. Să triumfe România, nu „Românica”. Liviu Pleșoianu Congresul PSD e istorie. Dar e și isterie! Asta pentru că am avut dreptate – și s-au separat două ape acolo: cei care se supun – și urmează o veche tradiție a marelui partid, supunerea pe bani și avantaje, poate chiar și pe libertate – și cei care vor să fie drepți în fața națiunii. Iar aceștia din urmă, chiar dacă puțini, creează frisoane Occidentului și cozilor lor de topor.

Discursul lui Liviu Pleșoianu, tînăr și curajos om politic cu vederi naționale, a fost de departe cel mai bun. A avut suflu patriotic, a avut tăișul îndreptat către cei care vor să mențină starea de colonie în România – a avut chiar și bunul simț și temeritatea de a vorbi de Liviu Dragnea, personajul tragic, chiar în sensul antic al etimologiei cuvîntului: tragos, țapul ispășitor al misteriilor eleusine.

Imediat s-a dat ordinul ,,pe unitate” – și s-au executat! Dar sînt și idioți! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Slăbiciunea Rusiei și răsfrîngerea ei asupra întregii ortodoxii Trăim vremuri memorabile. În fond, încă de la căderea Cortinei de Fier ce separa așa-zisa lume liberă de o altă așa-zisă lume liberă, aproape fără încetare, numai vremuri memorabile trăim.

Război, corupție, trădare, moarte și multă ură.

Nu se mai leagă nimic logic în relațiile interstatale, nu mai există drept internațional, nu mai există legi comerciale, nu mai există piață liberă, justiție și nici dreptate pe acest pămînt. În ceea ce privește România, nu mai există Constituție, stat de drept, nimic. La noi, totul este o mocirlă, un loc în care se bat diverși șefi de servicii, diverse ,,aripi” antiromânești – nici una care să țină cu țara. Problema este că nici măcar poporul român nu mai vrea să țină cu țara. (continuare în pag. a 14-a) TANO

Dacă nu se va ţine seama de Idealurile Poporului Român, de specificul şi tradiţiile sale, atunci procesul de integrare va fi total compromis.

Actualii guvernanţi mint Ţara cu neruşinare. În realitate, ei nu doresc altceva decît să pună mîna pe cele 5 miliarde de dolari pe care le va aduce Uniunea Europeană în România, pînă în anul 2003. Din cauza asta are loc acum şi scandalul artificial provocat de Victor Babiuc – acest domn a fost pregătit, timp de 3 luni, de Palatul Cotroceni, de PNL şi PNŢCD, să determine ieşirea PD-ului de la guvernare, pentru ca prada celor 5 miliarde de dolari să fie împărţită la mai puţini. Chiar aşa, de ce să împartă ei un tort de ciocolată la 4, cînd pot să-l împartă la 3? Avem de-a face cu nişte gangsteri. Iar cea mai recentă sfidare a Poporului Român este condamnarea, politică, la moarte, a generalilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac – pentru că, trebuie să fiţi de acord, cînd doi oameni care se apropie de 70 de ani primesc cîte 15 ani de închisoare, aşa ceva echivalează cu pedeapsa cu moartea. La fel ca în cazul lui Miron Cozma.

Absolut strigătoare la cer este condamnarea întregii Armate Române să plătească 35 de miliarde de lei, de parcă ar fi pierdut vreun război, ar fi fost degradată şi făcută prizonieră! Aşa ceva e revoltător şi poate avea urmări grave.

Realitatea este că România suportă tot mai greu teroarea unor structuri mafiote, care parcă au intrat în anul morţii. Aşa se minte şi cu sondajele de opinie, plătite şi falsificate din ordinul lui Sörös. Aşa se încearcă şi reducerea la tăcere a Opoziţiei Naţionale, diversiune diabolică, ce a culminat cu înscenarea a aproape 50 de procese împotriva mea şi cu suspendarea din funcţie şi tentativa de arestare a marelui patriot şi gospodar Gh. Funar! (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (26 februarie 2000, Palatul Sporturilor şi Culturii din Târgu Mureş; cei 10.000 de participanţi au scandat, în repetate rînduri, „Vadim Preşedinte!”, „Vadim şi Funaru’ – Apără Ardealu’!”, „România Mare! România Mare!”)

Pudelii ipocriți ai păcii Pagina 8

Plaudite amici Eu ştiu de ce românii mei Aplaudă la-nmormîntare: Nu-i creştineşte ce fac ei Dar ce spectacol! Ce-ncîntare!

Da, îi aplaudăm pe morţi Fiindcă cei vii sînt de ocară Nu merită respect să porţi Acelor ce-şi bat joc de ţară.

Pe cine vreţi să salutăm: Pe cei ce mint fără ruşine?

Nimica nu le datorăm La palme să îi luăm, mai bine!

Aşa că dăm în cimitir Expresia recunoştinţei Zvîrlim un fir de trandafir Şi plîngem din adîncul fiinţei.

Fie că pleacă un artist Sau un soldat, ori o sportivă Finalul piesei este trist Cînd legeni tava cu colivă. În splendida complicitate Chiar doliul pare mai uşor…

Aplaudaţi pe săturate!

Ce cor de palme sunător!

Este o sfîntă uşurare Răsună salve mici de tun Iar moartea parcă nu mai doare Îşi iau şi brazii rămas bun.

Noi ne uităm unii la alţii Şi ne încurajăm tacit Ţin slujba popii şi cu psalţii Tămîia lor ne-a ameţit.

E viaţa visul unei umbre Ieşim din scenă, s-a sfîrşit…

Cortina cade-n falduri sumbre Un înger fîlfîie grăbit.

Pe-un pat de flori, ca într-o barcă Stă mortul scump, în haine noi Îşi ia adio, demn, şi parcă Ne-aplaudă şi el pe noi.

CORNELIU VADIM TUDOR Noaptea de 6 spre 7 septembrie 2014

NR. 1498 l ANUL XXX l Vineri 5 IULIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 5 iulie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F A intrat turbarea în coposo-monarhişti F Iscoada „României libere” dată afară de la Conferinţa de Presă a P.R.M F Un paranoic care vorbeşte, pe banii Senatului, de 400.000 de lei pe lună la telefon: Aristotel Căncescu (F.S.N.) F Raportul Anti-Corupţie îl va duce pe Neulander la ştreang

PARTEA I F A trebuit să se petreacă evenimentele din ultimele 10 zile, ca să afle toată ţara ce puzderie de asociaţii şi ligi revoluţionare au apărut, precum ciupercile după ploaie.

Am numărat pînă acum cam 100 – au sedii, ştampile, maşini, case de bani, privilegii etc. În Bucureşti, de pildă, adunăturile astea, ce-şi zic revoluţionare, sînt mai numeroase decît liceele. Ce-aţi revoluţionat voi, măi neisprăviţilor? În treacăt fie spus, dacă-i scuturi bine pe păduchii Dide, Dincă, Zainea şi Cercel, nu poţi să aduni clasele pentru un liceu, abia încropesc împreună vreo 9 clase şi vreo 15 ani de repetenţie, că ce-i al lor e-al lor, le-a plăcut tare mult şcoala, nu mai voiau să o părăsească... F Preşedintele Ion Iliescu şi P.D.S.R.-ul au dat de greu.

Abia acum îşi dau seama cîtă dreptate aveam noi cînd îl ţineam pe turnătorul ăla bătrîn de Coposu numai în şuturi foglia-seca. Ştiam noi ce ştiam. Vorba cîntecului din reclama televizată: „Crocodile, crocodile/ Tu eşti mort de 7 zile/ Ia mai lasă din arţag/ Treci la loc în sarcofag!”. Noi l-am ghicit de mult pe Coposu. El vrea să-l imite sută la sută pe Iuliu Maniu: 1-a adus Maniu pe Carol al II-lea, în țară, în iunie 1930, s-a jurat și Coposu să-1 aducă pe fiul aventurierului, Mihai, tot în iunie, dar 1994, nu vrea să-nchidă ochii pînă nu-l instalează cu mîna lui pe tronul ăla în formă de oliță. Bine zicea un viceamiral patriot: „Vrea Coposu să-l aducă pe fostul rege în ţară? Să-l aducă la el acasă, fraţilor, sau în cavoul familiei, nu în văzul ţării!”. F Mare nemernic acest ţigan pe nume Neagoe, primarul Constanţei! Întărîtat de cîinele ala rău de Mircea Ciumara, tot de la P.N.T.C.D., acest schizofrenic de Neagoe bombardează cu proteste toate instituţiile statului, acuzînd conducerea P.R.M. că ar fi... blocat (?!) activitatea Constanţei şi că vrea să ştie el cine a scos Poliția în stradă. Păi bine, mă, boule (cerem iertare folositoarelor dobitoace pentru comparaţia cu baragladina), cine i-a pripăşit pe ţigani în Prefectură, cine le-a dat băutură gratis pînă au făcut spume la gură, cine i-a asmuţit să ne linşeze? Nu tu? F Ni s-a mai relatat că tot scenariul tentativei de asasinat s-a pus la cale în Cofetăria Royal (cea mai mare din Constanţa) al cărei proprietar (prin teroare şi greva foamei) este ţiganul Lazăr Cercel. În curînd vom publica în premieră absolută cazierul acestui putregai social, condamnat înainte de 1989 pentru tîlhărie şi proxenetism. F În aceste zile, la Bucureşti se desfăşoară procesul intentat de mai multe personalităţi, printre care şi senatorul Gh. Dumitrașcu, împotriva bandei de răufăcători de la ziarul „Telegraf” din Constanţa. Aseară, am aflat că Paul Pîrvu („măi animalule”) a fost dat afară de şeful lui, Mazăre. F Vă mai aduceţi aminte de Dorina Băeşu, o aschimodie de la „România liberă”?! Asta trăieşte ba cu mangaliţa aia de Horia Russu, ba cu şmecherilă de Raymond Luca, liberali din tată-n fiu, desigur, dacă-i întrebi cine a fost Vizirul (I.C. Brătianu), vor zice că Osman Paşa. Ei, bine, pe Băiaşa a pus-o necuratul să se înfiinţeze proţap la Conferinţa de Presă a P.R.M, de vineri. Stătea în rîndul doi zăpăcita, ca o paparudă cu părul pus pe cotoare de măr, afişînd o privire tîmpă şi neruşinată, pe care ţi-o dă apartenenţa la un ziar trădător de neam... De 4 ani ne înjură, de 4 ani minte ca la uşa cortului şi instigă lumea împotriva noastră. Dar nu i-a mers, ne-a găsit şi cu capsa pusă (de la autosifon), că oameni sîntem şi noi, nu roboţi: cu o privire de vultur, cu un nas de vulpoi, cu o ureche de panteră şi cu alta de aligator, Corneliu Vadim Tudor a bunghit-o şi i-a spus: „D-ta, de la «România liberă», n-ai acreditare la noi, ştim de pe-acum că ai să ne înjuri, precum o faci de obicei, aşa că ieşi afară, înjură-ne de pe trotuarul de vizavi!”. Penibilă situaţie, atît pentru Băiaşa, cît şi pentru Paler, să veniţi

voi neinvitaţi în casa unor oameni, iar oamenii (după ce v-au păsuit o dată, de două ori, de nouă ori) să vă scoată deamboulea! Normal că Dorina Bubulina ne-a urmat sfatul şi s-a dus pe trotuarul de vizavi. Şi acum e acolo. Îl face de zor. F O altă ţînţăroaică de 18 kile (nu pleacă nici liftul cu ea) este mai vechea noastră clientă Elena Ştefoi. Urîtă în draci (un Charles Bronson feminin, combinat cu un Andrei Ianuarevici Pleşu androgin), această Ştefoi zmîngăleşte săptămînal nişte foi la revista „Dilema”, finanţată de Guvern. Teribilă performanţă să înjuri Guvernul pe banii Guvernului: Hrebenciuce, Hrebenciuce, eşti plin de idei ciuce (coreene), ce jocuri faci, pe cine slujeşti? F Ne pare rău că trebuie s-o spunem, dar mai toate emisiunile distractive ale Televiziunii, din ultimele luni, au fost penibile, fără nici un strop de umor.

Apogeul a fost atins de emisiunea cu „benzi desenate” de sîmbătă seara, realizată de un om, de altfel, talentat, Titus Munteanu, dar ratată lamentabil: cîntece proaste, umor jenant, timp irosit de pomană. Nu le-a spus-o nimeni pînă acum? Le-o spunem noi! F La Festivalul Muzicii Rock de pe Stadionul Dinamo II cine şi-a făcut apariţia în blugi, adidaşi şi maieu de adolescent? Nimeni altul decît Rechinul Negru, în greutate de 132 de kile, pe nume Crin Halaicu. Halo, teteo, ce căutaşi, mă, printre copii la zbănţuială, terminaşi toate problemele de rezolvat şi cu locuinţele, şi cu apa, şi cu şobolanii, şi cu gunoaiele, şi cu gropile, şi cu criminalitatea?! Martorii oculari susţin că Bulibaşa cu burţile şi cefile revărsate (îmbrăcat numai cu chiloţii ăia dintr-un manşon de pisică şi avînd pe cap o căciulă cu urechi, de tractorist uzbec) ar fi jucat nişte geamparale îndrăcite cu Piranda lui, coafeza Vicky, adăugînd şi nişte figuri de rock-and-roll, combinate cu figurile din „Tineretul liber”. Cîntecul preferat de Tetea Crrrin şi solicitat de unşpe ori lu’ Vanessa Warwrick (căreia i-a băgat doi poli în sîn) a fost „Dă mother cu biciu’n father”. F Tare prostănac mai e Sergiu Cunescu ăsta! El zice că face politică, adună vreo 7 ciumeţi pe lîngă el (deputaţi + pensionari + ziarişti), le desenează pe tablă, cu creta, nişte balonaşe şi beţigaşe colorate şi le predă lecţii adînci de politologie: „Vedeţi pătratul ăsta? E capul meu! Dar gogoloiul ăstalaltu’? E partidele aflate la putere, extremişti, xenofobi, antisemiţi. Atenţie mărită acuma: vedeţi găleţile ăştea care pleacă de la U.D.M R. către Convenţia Democratică și înapoi? Ei bine, peaicea ne vin nouă banii care ne ţin pe scena politică!”. Şi, în final, o ghicitoare: „Ce-i sfios ca o codană/ Şincape-ntr-o damigeană?!”. Întreaga clasă răspunde în cor: „E partidul lu’ matale, tovarăşe Serghei Cunev, la mai mare!”. F Am zis-o noi bine şi o repetăm: în loc să-i urmărească procurorii pe bandiţi, îi urmăresc bandiţii pe procurori. Ziarele relatează cazul procurorului Florin Befa, de la Parchetul Curţii de Apel din Bucureşti, unde nu cu mult timp în urmă ţiganii aruncaseră cu sticle incendiare. De data asta, 3 cioroi au pătruns în casă, în absenţa lui, l-au călcat în picioare pe vărul său, venit din Suedia, au jefuit totul şi s-au cărăbănit rînjind. De remarcat că dl. Florin Befa s-a ocupat de anchetarea cazului Fane Spoitoru, dementul ăla, care a tăiat braţul unui poliţist, cu sabia ninja, ucigaş aflat acum în libertate, desigur, fiindcă faraoancele astea pot cumpăra totul în România, chiar şi vieţile oamenilor (a se vedea căzul lui Emanoil Onoriu).

Dar ştiţi cine nu ne lasă să facem ordine în ţară? Opoziţia și străinătatea, care ne controlează şi ne supraveghează zi și noapte, să nu cumva să se atingă cineva de vreun fir de păr din capul vreunui zănatic! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare” nr. din 17 iunie 1994)

RM

A murit Anton Voicu, colaborator fidel al revistei noastre Sîmbătă, 29 iunie a.c., s-a stins din viață, la vîrsta de 85 de ani, Anton Voicu, un vechi și activ colaborator al revistei noastre, membru al PRM încă de la fondarea partidului. A fost un ,,vadimist” convins, care a militat permanent pen­ tru promovarea fenomenului ,,Româ­nia Mare”. Animat de un autentic patriotism, a susținut cu tărie doctrina naționalistă a formațiunii înființată de Corneliu Vadim Tudor, căreia i-a rămas fidel pînă în ultima clipă a vieții sale. Admirator devotat al Tribunului, el a continuat să-i urmeze crezul și după dispariția acestuia. A participat la toate manifestările închinate memoriei marelui scriitor și om politic și i-a evocat ideile și convingerile în multe din articolele publicate. În calitate de colaborator al revistei noastre, a abordat o mare varietate de teme (politice, istorice, culturale și sociale), toate concepute sub semnul românismului. În Anul Centenarului, a semnat numeroase articole în care a omagiat personalități de primă mărime din istoria și cultura țării noastre.

Regretăm profund dispariția lui și sîntem alături de familia îndoliată, care l-a înconjurat cu dragoste și devotament pînă la sfîrșit, cînd inima sa n-a mai putut ține pasul cu imensa lui dorință de a trăi.

Dumnezeul să-l odihnească în pace. ,,ROMÂNIA MARE”

Da, mă mîndresc!

Aderarea mea la PRM s-a înfăptuit odată cu pregătirile de plămădire a sa, pe cînd activam la o fundaţie a pensionarilor, imediat după anii ’90. În acea perioadă, luptele politice pentru putere nu erau atît de asidue cum sînt astăzi, şi nu se dorea încă înavuţirea găştilor care, ulterior, au pus mîna pe ciolan. Sînt român, patriot, şi am văzut lumina zilei pe meleaguri teleormănene. Zaharia Stancu era mîndru de aceste meleaguri şi a scris cu sîrguinţă despre ele în opera nemuritoare „Desculţ“. Referindu-se la perimetrul teleormănean, Zaharia Stancu spunea, inspirîndu-se din folclorul popular: „Sînt prea bătrîn ca să mai am timp să ne împăcăm“, replică reală, dată unor indivizi care se manifestau ca „Gică contra“. Sînt născut în comuna Crevenicu, jud. Teleorman, în perimetrul dintre Videle, fostul oraş al petroliştilor, Drăgăneşti Vlaşca, Roşiori de Vede şi Alexandria, în prezent reşedinţa județului Teleorman. Am terminat Şcoala Generală, din care 4 clase în Crevenicu, şi 3 clase în satul Răduleşti, perioadă în care am fost ocrotit de familie, care a sădit în mine „cei 7 ani de acasă“, adică respect, muncă şi bun-simţ. După gimnaziu, am urmat 4 ani la Grupul Şcolar IOR. Aici am înţeles ceea ce înseamnă spiritul muncitoresc, datorită practicii pe care am efectuat-o în fabrică, unde am şi fost selecţionat să rămîn. După 1954, am activat, ca membru de partid, pînă în 1968, la fostul raion Slobozia, Regiunea Bucureşti şi în jud.

Ialomiţa. În perioada 1968-1972, am urmat cursurile Facutăţii de Filozofie, după care am continuat să lucrez în județul Ialomiţa. În cei 42 de ani de activitate, am mai avut diverse responsabilităţi la Ministerul Construcţiilor, Ministerul Agriculturii, Silviculturii şi Industriei Alimentare, pe probleme sindicale. Sînt căsătorit cu Elena Voicu, avem 3 copii şi, în cei 56 de ani de căsnicie, am avut o viaţă frumoasă. În prezent, ne ocupăm de cei 3 nepoţi, cărora încercăm, alături de părinţii lor, să le oferim un exemplu de reuşită în viaţă. Sînt vicepreşedintele organizaţiei PRM din Sectorul 3, cea mai mare din Capitală. Menţionez că, anterior, tot aici m-am ocupat de pensionari şi, împreună cu Mitzura Arghezi, pe atunci preşedinta PRM pe Bucureşti, ne aduceam contribuţia la ajutorarea unor familii de pensionari săraci. Cu voia celor în drept, am încercat să contribui, în calitate de corespondent voluntar, la publicarea unor articole: „Cine sîntem şi de unde venim?“; „300 de ani de la moartea Brâncovenilor“; materiale despre Brâncuşi, Tudor Gheorghe, Mircea Albulescu ș.a.

ANTON VOICU (2014)

RM

3

Vineri, 5 iulie 2019 UN PUNCT DE VEDERE

Sînt națiunile de vină pentru starea actuală a lumii? (2) Unele riscuri se pot evita, renunțînd la analizele teoreticienilor, istoricilor și pornind direct de la surse. Dar a o lua mereu de la capăt înseamnă a trăi etern mitul lui Sisif. De aceea, tot calea de mijloc adică îmbinarea procedeelor - este cea de aur.

Cercetarea de față a evidențiat, credem, faptul că unii oameni medievali gîndeau și în termeni naționali. Această gîndire a condus spre finalul Evului Mediu la convingerea, afirmată la Conciliul de la Constanța (Konstanz), din 1414-1418, că națiunea este un popor distinct de altele prin relația de sînge (origine), prin obiceiul unității și prin particularitățile de limbă. Cel puțin, unii dintre francezi, englezi, spanioli, români sau cehi au avut, încă din Secolele XIII-XV, convingerea că toți ai lor aveau aceeași origine, limbă, credință, că formau o entitate care trebuia susținută, lăudată, apărată și iubită. Susținerea s-a făcut cu ajutorul patriotismului, atunci cînd, în „Cîntecul lui Roland”, se vorbea de „dulcea Franță”, cînd Pierre de Blois scria că vrea să trăiască și să moară acolo unde s-a născut și hrănit sau cînd cavalerii, clericii și țăranii erau chemați să apere țara invadată de inamici.

Există în Evul Mediu o mîndrie de a fi danez, german, scoțian, italian, maghiar sau polonez, de a aparține unei culturi anume, unei țări și de a te sacrifica pentru ea, Există în Evul Mediu războaie de eliberare „națională”, se depun eforturi de alcătuire a statelor „naționale”, se scriu epopei „naționale”, se elaborează limbile literare plecînd de la cele vernaculare, se construiesc identități „naționale”, pe baze reale sau imaginare. De la patriotism se ajunge, uneori, și în Evul Mediu, la exacerbarea acestuia, adică la disprețuirea altora și a patriilor lor, la ura nedisimulată față de străini, la atacarea străinilor și la alungarea lor și chiar la episoade sîngeroase.

Aceste acte au fost numite de unii manifestări ale naționalismului, iar de către alții manifestări de șovinism sau xenofobie. Dar, indiferent de nume, ele țin de etnicitate și de manifestarea sentimentului adiacent ei în Evul Mediu.

Descoperirea și evidențierea sentimentului național, a atitudinilor legate de etnicitate, în diferite ipostaze ale vieții, este legitimă. Astfel, s-a putut remarca prezența etnicului în Biserică și în realitățile adiacente ei (la curia papală, în concilii, în cruciade, între monahi, în bisericile dintre granițele unor state etc.), în diferitele state care au funcționat atunci, în afirmarea monarhiei, în procesul căutării și exaltării originilor, în rostirea limbii proprii, în universități, în cadrele unor mari conflicte armate. Pe parcursul evidențierii acestor fapte, s-a avut mereu în vedere că etnicul era o realitate între altele, că el nu domina decît uneori gîndurile și atitudinile oamenilor, că viața era mult mai complexă decît reușește s-o arate decupajul de față. Poate, uneori, sublinierea rolului etnicității medievale s-a făcut mai apăsat, fiindcă este foarte larg răspîndită prejudecata că sentimentul național sau etnic există numai începînd cu epoca modernă și mai ales în Secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Se poate aduce și un argument logic - bazat tot pe evoluția istorică - îndreptat împotriva acestei prejudecăți: se știe că popoarele europene de astăzi s-au format, în linii mari, în urma unor profunde transformări, în Mileniul I al erei creștine; se poate, oare, admite, astfel stînd lucrurile, că aceste popoare nu și-au manifestat etnicitatea decît după șapte-opt

secole sau că numai trăirea modernă a etnicului este cea veritabilă și autentică?

Nimic nu îndreptățește o asemenea judecată, iar faptele istorice au dovedit-o cu prisosință. Oare excluderea germanilor din Praga și exaltarea națiunii cehe imediat după 1400, vînarea evreilor și arabilor în Spania de către Inchiziție (în Secolele al XVXVI-lea) sau alungarea englezilor care invadaseră pămîntul Franței în timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453) sînt, în esența lor, fapte atît de diferite de alungarea germanilor de tristă faimă din vestul Poloniei după 1944, de antisemitismul naziștilor sau de luptele fratricide dintre sîrbi, croați și bosniaci (musulmani) din anii ’90 ai Secolului al XX-lea?

Evident, sînt diferențe legate de amploarea unor acțiuni, de numărul celor implicați, de intensitate, adică sînt deosebiri de formă, dar nu de fond. De aceea, se cuvine legitimată istoric existența națiunii medievale și a manifestărilor legate de ea. Altminteri, omul contemporan riscă să nu înțeleagă aproape deloc etnicitatea actuală, de la chestiunea bască la problema Macedoniei, de la luptele din Ulster (Irlanda de Nord) la realitățile din Kosovo și de la frustrarea Ungariei de după Trianon pînă la refacerea statelor baltice după colapsul U.R.S.S. De cînd au realizat că au strămoși diferiți, că vorbesc limbi distincte, că au felurite credințe și tradiții, că poartă anumite tipuri de veșminte, că nu arată tocmai la fel, că nu mănîncă aceeași hrană etc., grupurile mai mari sau mai mici de oameni au început să-și manifeste etnicitatea. Atunci cînd trăirea ei nu a fost exacerbată, cînd oamenii nu au fost manipulați spre scopuri negative în numele ei, etnicitatea a oferit un cadru fundamental de viață decentă. În Evul Mediu, trăirile etnice au fost moderate, iar expresia „Eu sînt mai întîi creștin, apoi burgund și abia apoi francez” este în măsură să arate adevărata ierarhie a sentimentelor. Dar nu se poate nega și un cadru etnico-național de viață în acele vremuri, chiar dacă el nu este de prim plan.

Acest cadru național de viață este, însă, esențial pentru Europa actuală și chiar pentru omenirea în ansamblu. Cea mai cuprinzătoare organizație de state din lume se cheamă „Organizația Națiunilor Unite”, deși aici termenul de națiune are accepțiune politică, de „stat-națiune”. Deocamdată nu se întrevede nici o forță spirituală, morală, juridică sau de altă natură care să înlocuiască națiunile de pe pămînt. Națiunea nu este cadrul ideal de viață a grupurilor umane, dar este cel mai general, mai răspîndit, mai puternic.

Acest cadru nu trebuie distrus, ci perfecționat, adecvat vieții de-acum, în așa fel încît omenirea să aibă convingerea că trăiește într-un concert al națiunilor.

Iar dacă în numele națiunilor s-au produs conflicte, nu se pot acuza global națiunile de naționalism, ci doar liderii lor care le-au declanșat.

Națiunile nu au decis războaie, ci doar au murit în aceste războaie. Ce s-ar întîmpla dacă am condamna definitiv dragostea, credința, biserica, familia, libertatea, democrația etc., în numele cărora s-au purtat atîtea războaie și s-au omorît atîția oameni?

Parafrazîndu-l pe Seneca, eu nu-mi iubesc patria pentru că e mare, ci o iubesc fiindcă este a mea, iar prin dragostea aceasta față de locul nașterii mele și de cei născuți în același loc cu mine, îi pot iubi și pe aceia născuți în alte patrii, îi respect și sînt dornic să le împărtășesc valorile.

Sfîrșit Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Noapte bun, romni

Dormiţi români, iar v-aţi trîntit orgoliul pe doagele ce prea bine le ştiţi, şi iarăşi mintea vi se-mbracă-n doliul indiferenţei, aşa că, dragi români, dormiţi.

Dormiţi români, făceţi-vă că plouă şi nu-i vedeţi pe cei care vă fură, istoria e veche, chiar dacă pare nouă, aşa că, dragi români, dormiţi încă o tură.

Dormiţi români, ce dracuʼ să vă pese că ăştia vă îmbată cu-apă rece doar pentru-a lor mizere interese, deci, dragii mei, dormiţi pînă vă trece.

Dormiţi români, nu v-ascultaţi poeţii ce-n deşteptarea voastră încă speră, mai bine daţi cu ei de toţi pereţii şi mai dormiţi pe-o rînă înc-o eră.

Dormiţi români, uitaţi ce a spus Goya, că somnul raţiunii naşte monştrii, oricum, dormind nu veţi simţi nevoia libertăţii, aşa că, mai dormiţi ca proştii.

Dormiţi români, nu vă fie ruşine, lăsaţi-i doar pe şmecheri să trăiască, prefaceţi-vă că-i ok şi că e bine şi-adînc mai sforăiţi o românească.

Dormiţi români, Europa vă iubeşte, şi-aşa, zîmbind cu drag, o să vi-o pună, de-o să vă fugă somnul printre deşte cu patrie cu tot. Aşa că, noapte bună!

Viorel Boldiș

ACTUALITATEA CLASICILOR

Unii-v, romni!

Dar pînă cînd atîta ură Şi atîtea oarbe dușmănii Să frîngă sfînta legătură Ce ne-a unit pentru vecii?

Vrăjmaşi cu suflete barbare Rîvnesc al ţării dulce plai Să sfarme sfintele hotare Ale lui Ştefan şi Mihai...

Ei vor să pună-n jug moşia Ce-am moștenit-o din bătrîni Dar voi, ce-aţi înfruntat urgia Uniți-vă pe veci, Români!

Uniți-vă, Români, cu toții Pe sfîntul strămoșesc meleag: Muntenii, Moldovenii, Moţii, O inimă s-avem și-un steag!

Duşmanele porniri să piară, Să piară negrele nevoi, Să fie iar belşug în ţară Şi ţara – leagăn de eroi. Înălţaţi sfintele drapele Să fluture sub cerul sfînt Şi cît va fi pămînt sub stele Să fim un suflet şi-un pămînt.

MIRCEA DEM RĂDULESCU (din volumul „Eroice“, Bucureşti, 1926)

4

Vineri, 5 iulie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Mascarada de la mormîntul lui Mihai Eminescu de la Bellu, din Bucureşti

Am crezut că anul acesta, la împlinirea a 130 de ani de la plecarea la cele veşnice a lui Mihai Eminescu, cei care vor veni la mormîntul său de la Cimitirul Bellu, din Bucureşti, or să aibă un comportament uman, civilizat, faţă de memoria celui care s-a jertfit prin scrierile sale pentru această ţară şi pentru poporul ei.

Din păcate, lucrurile nu au decurs aşa cum ne-am fi dorit, dimpotrivă, ca şi-n anii trecuţi, fel şi fel de babe şi moşi, beţivi, cerşetori, gherţoi de bloc, într-un cor al dispreţului faţă de memoria poetului, au venit de la Gherla, Alba Iulia, Socola, Ghimpaţi, dar cei mai mulţi din Bucureşti, fluturînd portretul poetului şi steagul ţării, înghesuindu-se, care mai de care, în faţa unui microfon de la o staţie improvizată ad-hoc, cu discursuri jalnice, în numele poetului, plîngîndu-şi propriile frustrări... Şi era un cor al sarabandelor de toată jena, care ar fi putut fi trecute cu vederea, dacă respectivii nu s-ar fi tot înfruptat, de parcă n-ar fi mîncat de cînd lumea, de pe o masă jerpelită, plină cu resturi de mîncare şi pahare cu alcool răsturnate, ciocnind de zor și proferînd injurii

celor care nu se antrenau cu ei la beţie. Unii abia se mai puteau ţine pe picioare, şi cearta ar fi escaladat întrun scandal în toată regula, între acel grup de beţivani, mulţi dintre ei abonaţi la ceremoniile dedicate lui Eminescu în acest cimitir, şi grupul format din oameni paşnici, care veniseră cu candele aprinse şi buchete de flori, pregătiţi să-i aducă, în mod civilizat, omagiul lor poetului nepereche. A fost nevoie ca aceștia din urmă să apeleze la paza cimitirului, pentru a se evita conflictul.

Chiar şi aşa, liniştea nu a putut fi restabilită, căci acei indivizi nu veniseră pentru Eminescu, ci pentru a mînca şi a bea, pentru a se da în spectacol la căpătîiul poetului, aberînd cu fiecare vorbă rostită la adresa lui Eminescu.

Un astfel de comportament nu trebuie tolerat... Unii nici nu ştiau de ce se află acolo, confundînd acea manifestare dedicată poetului cu un miting electoral, legat de recenta arestare a unui om politic care, ani de-a rîndul, a ținut țara la cheremul lui. Cu astfel de oameni am ajuns să ne sărbătorim poeţii... În această adunătură jalnică, am zărit şi cîteva figuri cunoscute, de care ne-am dezis, considerînd că nu ne fac cinste nici nouă şi nici celor cu care aceștia se intersectează la diverse acţiuni culturale, unde lumea pişcotarilor e de nelipsit... Eminescu trebuia comemorat cu candele aprinse, cu vorbe și gînduri frumoase, nu cu bătaia de joc și spectacolul acela grotesc, provocat de cei cu mințile îmbinate de alcool, printre ei strecurîndu-se şi nişte chivuţe, care nu ştim dacă veniseră la cerşit sau la ciordit, în mod sigur, nu se aflau acolo din simţ patriotic

și dragoste de Eminescu... Comemorarea celor 130 de ani de la moartea poetului național a fost întinată, anul acesta, prin cele întîmplate în ziua de sîmbătă, 15 iunie, la Cimitirul Bellu. Memoria lui a fost, efectiv, batjocorită de nişte impostori, care abia silabiseau vorbele citite de pe terfeloagele lor mototolite.... Să sperăm că, la anul, cînd se vor împlini 170 de ani de la naşterea poetului nostru nepereche, asemenea personaje grotești să nu-i mai tulbure liniștea și odihna iubitului nostru poet, Mihai Eminescu, după o viață plină de zbucium și de amărăciune.

Am scris aceste rînduri cerînd iertare lui bădia Mihai pentru circul produs, cum am zis, de nişte babe şi moşi, beţivi din scara blocului, care în numele lui, au venit să mănînce şi să bea ca la pomana porcului. Din păcate, nici unul din această ceată de neisprăviţi, care pretind că ştiu totul despre Eminescu, fără să ştie mai nimic, nu a venit cu vreun nepot de mînă, pentru a-i arăta acestuia unde îşi are locul de odihnă veşnică cel mai iubit şi popular poet al românilor: Mihai Eminescu, făuritorul limbii române literare... Dar unde nu e cap, e vai de picioare, cu de-alde ăştia nu ştim unde vom ajunge... Deie Dumnezeu să nu mai avem vreodată de-a face cu ei, nu doar la mormîntul lui Mihai Eminescu, ci oriunde în alt loc de cultură, nu de alta, dar ne fac de rîs prin comportamentul lor primitiv! Eminescu este poetul luminii din sufletul românului, și se cuvine să ne închinăm memoriei lui ca la o icoană zugrăvită în culorile Tricolorului nostru sfînt. Nu este o obligaţie, ci o dorinţă personală!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

el. Acesta i-a îmblînzit, determinîndu-i să rămînă alături de el zi şi noapte, fiindu-i cei mai devotaţi paznici.

R.: Cerbii erau un simbol, aveau şi altă semnificaţie?

I. P.: După părerea mea, studiind comportamentul cerbilor albi, înfăţişarea lor, momentul apariţiei lor în curtea domnească, aş spune că reprezentau o legătură magică între domnitor şi Sfînta Treime. Astfel, nu numai faptul că cerbii erau albi şi deţineau o podoabă capilară ca formă şi proporţii nemaiîntîlnită (chiar de către vînătorii experimentaţi), ci chiar momentul venirii lor coincide cu momentul în care Mihai Viteazul pregătea Unirea, cerbii fiind dovada sprijinului acordat de divinitate domnitorului român.

De asemenea, cerbii îl însoţeau peste tot, în lupte chiar, apărîndu-l. Aş vrea să mai adaug că Mihai Viteazul şi-a exercitat puterile psihice şi pentru a convinge marile capete încoronate ale Europei să îl ajute, chiar împotriva voinţei lor. Astfel, împăratul Rudolf, care refuza să îi mai trimită ajutor financiar (fondul de ajutor fusese de altfel furat de acesta, oprind „partea leului”), după o conversaţie avută cu Mihai, decide să îşi reia acţiunea de „sponsorizare”.

R.: Mihai Viteazul a realizat atît de multe. Este oare posibil ca un om, fie el şi înzestrat cu puteri paranormale, să poată trece peste atîtea piedici?

I. P.: Mă bucur că mi-ai pus această întrebare. Ajungem acum la motivele pentru care domnitorul a avut succes.

Aşa cum am spus, el era un iniţiat, ca de altfel majoritatea domnitorilor români, fiind instruit de călugări ce deţineau, la rîndul lor, capacităţi paranormale şi păstrau prin tradiţie secretele preoţilor daci. Deci, pe lîngă această educaţie spirituală şi antrenamentul mintal, domnitorul s-a înconjurat şi de aşa-numiţii călugări-militari (tradiţia geto-dacă îi aminteşte şi sub numele de ktistai) ce făceau parte din sfatul de taină, din aparatul diplomatic, mulţi dintre ei acţionînd

şi ca spioni deosebit de eficienţi. Datorită lor, cele mai importante şi benefice decizii au fost luate pentru ca visul românilor - Marea Unire - să devină realitate. În decursul anilor, importante informaţii au fost smulse din tabăra duşmană şi s-au înregistrat mari succese diplomatice.

R.: Ne puteţi exemplifica?

I. P.: Cititorii de azi ai istoriei nu pot percepe conjunctura socio-politică existantă atunci în Balcani sau în Europa.

De aceea, unele acţiuni extraordinare ale lui Mihai şi ale sfătuitorilor săi sînt raportate la acţiunile diplomatice contemporane, unde se aplică un alt sistem. Atunci, pentru o ţară mică, aşa cum era a noastră, nu exista decît o alternativă: convingerea, prin mijloace neconvenţionale, a marilor puteri pentru a ne acorda sprijinul în lupta antiotomană. Dominaţia „psi” (de natură parapsihologică), practicată de călugării lui Mihai Viteazul, trimişi ca soli în recunoaştere, era una dintre armele neconvenţionale prin care românii încercau să contrabalanseze raportul de forţe. Unul dintre aceste războaie „psi” a fost purtat şi de episcopul Luca de Buzău, iniţiat ce a reuşit să convingă autorităţile ruseşti să trimită o solie la şahul Persiei, pentru a-i lovi pe turci din est. Nu numai atît, dar Luca s-a întors și cu ajutor material de la Moscova.

R.: Aţi vorbit mai devreme de o educaţie şi un antrenament mintal, deci de iniţiere. Unde se făcea aceasta?

I. P.: Centrele de iniţiere erau secrete, şi de ele beneficiau numai vlăstarele domneşti şi călugării aleşi în scopul păstrării secretelor iniţiaţilor geto-daci. Există chiar şi astăzi astfel de centre, păstrate prin tradiţia creştin-ortodoxă, unul din ele aflîndu-se la Frăsinei, fiind accesibil numai bărbaţilor. Călugării de acolo au ritualuri speciale pentru rugăciune, concentrare energetică în scopuri benefice, vindecări etc. Iniţierea propriu-zisă nu este încă accesibilă oricărui turist, călugării hotărînd cine poate porni pe acest drum spiritual.

R.: Moartea domnitorului rămîne atunci de neînţeles, dacă el era atît de bine apărat...

I. P.: Asasinarea lui se înscrie în genul de comploturi ce au ca scop cîştigul de influenţă politică şi religioasă.

Mihai avea prea mulţi duşmani, iar însăşi autoritatea papală de atunci şi-a dat acordul pentru eliminarea lui fizică, Papa Clement al VIII-lea temîndu-se de revigorarea ortodoxismului în Balcani şi de eventuala răspîndire a lui.

Adaug aici că, în momentul atentatului, garda lui Mihai era absentă. A fost singur împotriva tuturor.

R.: Veșnicul destin al poporuui român...

I. P.: Asta și este, de fapt. ȘTEFAN DENIS

Așa vă place istoria?

Mihai Viteazul era un iniţiat Profesorul Ion C. Petrescu, de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti, este autorul interesantei lucrări Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei, care aduce informaţii absolut inedite despre viaţa marelui domnitor. El este şi autorul mai multor studii şi articole pe aceeaşi temă, unele în premieră mondială, cum ar fi Mihai Viteazul şi Arhiva secretă a Vaticanului, Raporturile româno-engleze în timpul domniei lui Mihai Viteazul, Emisiuni monetare din vremea lui Mihai Viteazul. Într-un interviu acordat în urmă cu cîțiva ani, Ion C. Petrescu vorbește despre însușirile neobișnuite ale marelui domnitor român.

R.: Ce ne puteţi spune despre personajul de care v-ați ocupat cel mai mult în ultimul timp, Mihai Viteazul?

I. P.: Aşa cum numeroase documente şi povestiri populare ne-o arată, acesta era o personalitate magnetică extraordinară. În sensul ştiinţei esoterice, era un iniţiat, dispunînd de puteri pe care noi, astăzi, le-am numi paranormale. Aceste capacităţi l-au ajutat în acea epocă zbuciumată să obţină o avere colosală în scurt timp şi, prin realizările sale politice, să lase o amprentă atît de puternică asupra contemporanilor, încît legende de tot felul au circulat încă din timpul vieţii sale.

R.: Daţi un exemplu în sensul celor afirmate.

I. P.: Cred că toată lumea îşi aminteşte de episodul (real, de altfel) cînd Mihai Viteazul, pe atunci ban al Olteniei, a fost arestat şi s-a încercat execuţia sa. Urcat pe eşafod în scopul decapitării, el a acţionat energetic asupra călăului, hipnotizîndu-l. Dominîndu-l psihic pe acesta, Mihai a reuşit să-i inducă gîndul de a renunţa la executarea pedepsei.

R.: Aşadar era un paranormal .,,clasic”, în accepţiunea noastră...

I. P.: Desigur. Aceasta este însă numai una dintre proprietăţile neobişnuite ale domnitorului român. O alta este puterea de a comunica mintal cu animalele, un exemplu edificator fiind legenda cerbilor albi.

R.: Este vorba despre cei doi cerbi albi descrişi în istorie ca păzitori ai cortului lui Mihai Viteazul?

I. P.: Erau mai mult decît atît. Pe cînd se afla la Ploieşti, unde îşi avea curtea domnească, el a văzut doi pui de cerb alb, care intrau în localitate şi se îndreptau spre

RM

RM

5

Vineri, 5 iulie 2019

Polemici«Controverse ACTUALITATEA CLASICILOR

Pădurile noastre Ciudat cum noi, românii, n-am păstrat dragostea pădurilor. Și doar sîntem copiii codrului, prin jumătate din trecutul nostru. Doina acolo am învățat-o, acolo am crescut și ne-am înmulțit, de-acolo am roit la cîmp. Și arme din stejarii lui ne-am făcut, și mîntuire în lăuntrul lui ne-am aflat, de cîte ori un val mai greu a trecut peste noi. Și ce valuri au trecut peste noi!... O, nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea și nu ne-a purtat de grijă. În toate cîntecele de demult ale poporului nostru aflăm răsunetul acestei sfinte iubiri seculare: Eu mă duc – codrul rămîne, Plînge frunza după mine...

Cîntecele poporului nostru! Amintiri vechi și ele puse la muzeu – ca toate lucrurile bune și cinstite, care-au fost pe vremuri mîndria noastră, puterea și podoaba vieții noastre.

Ce trist își cîntă codrul doina înstrăinării lui – căci acum el pleacă, și noi rămînem! Nu-l auziți? În bubuitul greu al topoarelor, în țipătul de bestie lacomă al ferăstraelor, în șuetul plutelor ce lunecă pe mîndrele

ape ale munților noștri – robite și ele, săracele – eu, zi și noapte, aud jalea codrului care se duce. Și uneori mi se pare că au ceva tîlhăresc în iuțeala cu care-o zbughesc din pădure, vagoanele încărcate... Parc-ar fugi cu-o pradă. Ce trebuie să-și spună vulturii cînd văd ei, de sus, năpraznica surpare a împărăției lor, pe care erau deprinși s-o creadă veșnică!

Se duc pădurile noastre. Ca niște răni rămîn urmele lor. Răni de moarte pe trupul țării. Ai zice că-ncepe sfîrșitul lumii noastre. Munții Neamțului înfățișează priveliști de ruină, Vrancea e devastată, pe Lotru se năruie stîncile de jarul uscăciunii... Din toate părțile se părăduiesc puterile pămîntului și ocrotirea neamului, prin toate rănile acestea curge sîngele țării noastre. Și noi parcă habar n-am avea. Anii de secetă se întețesc, vînturi din ce în ce mai grozave trec peste holdele noastre și le zvîntă, vara pe cîmp ți-e jale să te uiți, pe luncile apelor nici iarba nu mai crește – și noi zicem că toate astea sînt valuri ale soartei. Ce poți să faci?

Cum o vrea Ăl de sus... (...) La noi, ce drumeț nu-și face băț, codririșcă la biciu sau gînj la căruță din nuielușele fragede plantate pe marginea șoselelor? Nu-i răutate, nu-i plăcerea de a strica. E un obicei; un obicei urît...

I-a vorbit vreodată cineva deslușit și omenește despre

Casa Memorială ,,Alexandru Vlahuță” La km 164 pe partea stîngă a DE 85, între oraşele Rîmnicu Sărat şi Focşani, în localitatea Dragosloveni, sat component al comunei Dumbrăveni, se află Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă”.

Aici şi-a petrecut scriitorul cîţiva ani din viaţă în casa (parter și etaj) „situată în mijlocul unei grădini, de unde – la intrare – te întîmpină chipul blînd, cioplit în bronz, al lui Alexandru Vlahuţă (1858 – 1919). Dintr-un mare cerdac – de la etaj – pot fi admirate «dealurile domoale ale Bordeştilor şi Coteştilor» avînd la poale verdele «crud» al cîmpiei. În depărtare-s viile”.

După două căsătorii nereuşite (Ida Pagano şi Margareta Dona), Vlahuţă se va recăsători, la 1 aprilie 1905, cu Alexandrina Ruxandra Gîlcă, fiica unui mic proprietar. De la soţia sa, Vlahuţă a primit ca zestre casa din Dragosloveni – sat aşezat „într-o zonă de podgorii, unde colinele îşi dau mînă cu şesurile dinspre sud” – şi circa 24 pogoane de vie pe care scriitorul o aprecia cu umor ca fiind de circa „3.000 de pogoane”.

Vlahuţă este autorul fulminantului poem-pamflet „1907”, publicat în „Viaţa Românească” (1 mai 1907).

Acest lucru nu i-a împiedicat pe ţăranii răsculaţi din zonă să atace casa poetului. Despre acest lucru, Vlahuţă îi scria bunului său prieten Caragiale, la 14 mai 1907: „S’apropie anu de cînd nu ne-am mai scris. În vremea asta fel de fel de năcazuri am avut. Am fost bolnav, şi toţi ai mei au fost bolnavi. Apoi ne-au devastat casa de la Dragosloveni. Apoi iar am fost bolnavi”. În acelaşi an, Vlahuţă îşi va repara casa şi îi va adăuga un al doilea corp, catul cu balcon (cerdac). Din pridvorul aerian gîndit de arhitectul Alexandru Clavel, privirea lunecă departe, peste podgorii, pînă la Gugeşti, acolo unde Vlahuţă îşi întîmpina oaspeţii veniţi de la Bucureşti. În această parte a clădirii, Vlahuţă şi-a instalat biroul său de lucru, biblioteca şi tablourile lui Nicolae Grigorescu, cu care se încuscrea. Aici, el va scrie o monografie dedicată pictorului Nicolae Grigorescu („Pictorul N. I. Grigorescu – Vieaţa şi opera lui”, apărută la 10 ianuarie 1910) şi „Din trecutul nostru” (1908). Casa de la Dragosloveni a fost locul unde s-au întîlnit: Caragiale, Delavrancea, Şt. O. Iosif, Mateiu I. Caragiale, Gheorghe Brătescu-Voineşti, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Constantin DobrogeanuGherea, Octavian Goga, Gala Galaction şi multe alte personalităţi intrate de mult în istoria culturii româneşti.

În 1912 scria mulţumit că a reuşit să-şi înjghebeze un cămin liniştit „că de cînd mă ştiu, tot sub bici am gîndit şi ca frunza pe apă am trăit pînă la vîrsta în care mă aflu”. „Am făcut planuri să ne retragem acolo [la Dragosloveni]. Dacă s-ar putea construi în pod o cămară pentru mine să mă ştiu eu acolo singur, cred că atunci aş începe într-adevăr să-mi trăiesc viaţa mea”.

Din păcate, nu s-a bucurat mult timp de liniştea rîvnită şi, la 21 noiembrie 1916, a fost silit să ia drumul bejeniei, împreună cu familia sa.

La 19 noiembrie 1919, s-a stins din viaţă la Bucureşti, unde se stabilise.

După primul război mondial, casa fiindu-i distrusă pentru a doua oară, Alexandrina Ruxandra Vlahuţă, soţia poetului, a luat iniţiativa de a o renova şi de a o transforma în aşezămînt cultural. Pentru aceasta, ea s-a adresat Societăţii „Mormintele Eroilor” căreia i-a donat casa. Societatea a apreciat activitatea poetului din timpul războiului, datorită faptului că, prin articolele sale a ridicat moralul soldaţilor şi îi încuraja, mergînd în mijlocul lor, în tranşee.

Lucrările de restaurare au fost conduse de inginerul Victor Ionescu. După restaurare, casa a devenit „un aşezămînt cultural în memoria şi cu numele poetului”, urmînd să fie condus de soţia poetului. Un basorelief cu chipul poetului, operă a sculptorului Teodor Burcă, a fost montat la intrare.

Festivitatea de deschidere a fost stabilită pentru duminică, 31 octombrie 1926. Autorităţile judeţene şi comunale s-au străduit să dea amploarea cuvenită acestui eveniment şi, în consecinţă, au adoptat toate măsurile pe care le-au considerat necesare, mobilizînd toată suflarea comunei.

ce se cade și ce nu se cade, despre ce e bine și ce e rău, dincolo de gardul gospodăriei lui? (...)

Numai voi, învățători și preoți ai satelor noastre, netrezite încă la viața cea adevărată, numai voi îl puteți face să vadă cu sute de ani înaintea lui, și cu sute de ani în urmă, - pentru ca să simtă în el nu clipa lacomă a nemerniciei lui, ci puterea hotărîtă și trainică a unui neam, care vine de departe și merge și mai departe înainte...

De la voi așteptăm împădurirea cea nouă a țării.

Vouă trebuie să vă fie dragi copacii. În multe privințe, vă și asemănați lor – acestor mari prieteni ai omului, care prin înseși binefacerile lor, ne dau atîtea învățături.

Tăcuții, puternicii, blagosloviții noștri prieteni. Ei sorb reveneala din pămînt, pentru a ne-o da vara, și-adună căldura de la soare, pentru a ne-o da iarna. Ei curăță aerul, stropindu-l prin frunzele lor, cu apa pe care-o trag de la adîncimi considerabile prin vițele rădăcinilor. Ei înfrînează prăpăstioasa năvală a puhoaielor, pe care le sparg și le îmblînzesc, ei împiedică măcinarea munților și ruperea dealurilor, ei leagă tăria întunericului de jos cu binecuvîntarea luminii de sus – ei sînt sănătatea și îmbelșugarea, mîndria și sărbătoarea pămîntului.

Iubiți copacii! Cu frunza lor putrezită e dospit lucrul din care a făcut Dumnezeu pe om. Ei sînt izvorul, și ocrotirea, și poezia vieții. Iubiți copacii! Au fost popoare care s-au închinat pădurii. Acelea păstrează și azi, ca și în vremea de demult, ceva proaspăt și robust în sîngele lor – ceva din eterna tinerețe a zeilor. Pădurea e cel dintîi templu și va fi cel din urmă refugiu al omenirii.

AL. VLAHUȚĂ Festivităţile au fost conduse de Veturia Goga, soţia poetului şi omului politic Octavian Goga. Au fost prezente personalităţi din Bucureşti şi locale, reprezentanţi ai Asociaţiei „Astra” Sibiu, ai Societăţii Scriitorilor Români, ai Caselor Naţionale şi ai Societăţii „Mormintele Eroilor”.

Cuvîntul de deschidere l-a rostit Jean Bart (Eugen P. Botez) care a vorbit din partea prietenilor poetului.

Festivitatea a continuat cu o şezătoare literară la care a vorbit Tudor Vianu despre opera lui Vlahuţă. Şcolarii din sat, pregătiţi de învăţătorul Ion Spînu – bun prieten cu Vlahuţă – şi Marian, profesorul de muzică, au prezentat un mic program artistic.

Pe lîngă faptul că după renovare dăduse casei destinaţia de aşezămînt cultural, Ruxandra Gîlcă Vlahuţă s-a gîndit să facă şi o faptă de caritate. Din compasiune faţă de consătenii care nu aveau posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală s-a gîndit ca în surplusul de spaţiu pe care îl avea să înfiinţeze o şcoală la nivel de gimnaziu căreia i-a dat formă de şcoală de menaj şi gospodărie, ce putea fi urmată numai de fete.

Afectată de evenimentele anilor 1944–1954, casa este reparată şi i se reconstituie interiorul cu mobilierul existent şi cu obiectele, publicaţiile, mărturiile legate de viaţa şi opera scriitorului, în vederea organizării Muzeului Memorial „Alexandru Vlahuţă”. Inaugurarea a avut loc la 28 septembrie 1958. La 1 septembrie 1994, Muzeul Memorial intră în componenţa Complexului Muzeal Judeţean (devenit Muzeul Vrancei).

Expoziţia permanentă este alcătuită din mobilier original (scaune de epocă, bufet scrin, masă de sufragerie, tablouri, toate în salonul de primire). Păşind pragul ultimei camere a casei poetului descoperim locul unde acesta crea. Întîlnim două fotolii de epocă, tablouri, biroul şi biblioteca, unde astăzi mai găsim publicaţiile la care a colaborat cu Vasile A. Urechia, George Coşbuc şi alţii.

Una din camere a fost amenajată cu mobilier specific satului natal al scriitorului: pat din lemn, păretar din lînă, leagăn de copii, masă mică rotundă, linguri din lemn, strachină din ceramică, dulap (blidar).

Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă” oferă imaginea veridică a epocii, a personalităţii scriitorului, a valorii culturale şi literare a scrisului lui Alexandru Vlahuţă, a locului său în cultura română.

Sursa: muzeulvrancei.ro

6

Vineri, 5 iulie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (125) Întoarcere în timp (16) Nu l-am căutat pe Nicolae, dar într-o zi, întîmplător, ne-am întîlnit. I-am spus că am divorţat. Nu i-am spus de ce şi nici el nu m-a întrebat. Mi-a cerut noua adresă şi într-o zi a venit. A fumat o ţigară şi a băut o cafea, apoi a zis: „După ce atîta timp am bîjbîit amîndoi prin labirint, am găsit ieşirea, în sfîrşit”. Şi ne-am căsătorit.

La starea civilă ne-am dus singuri, pentru ca nimeni să nu ia măcar o fărîmă din clipele pe care le doream doar ale noastre. Şi pot afirma cu toată sinceritatea că, în cei aproape 35 de ani ai unei căsnicii de excepţie, foarte puţine clipe - în afară de orele petrecute la serviciu - leam împărţit cu altcineva. Numai împreună ne simţeam bine. Mama soacră, care mă iubea foarte mult, mi-a zis: „Lilişoara mamei (aşa îmi spunea ea), dacă vrei să ai casa ta, nu-ţi trebuie prieteni”. Cred că a fost un sfat înţelept.

De la starea civilă am petrecut la Athénée Palace, fără alţi invitaţi. Am plecat abia în zori. Mi-au venit în gînd versurile: „Iubeşti - cînd suava icoană/ ce-ţi faci în durere prin veac/ o ţii înrămată ca-n rana/ străvechiului verde copac./ Iubeşti - cînd simţiri se deşteaptă/ că-n lume doar inima este,/ că-n drumuri la capăt teaşteaptă/ nu moartea, ci altă poveste”. (L.B.) Era ziua cînd începeam altă poveste, cu gîndul la „TATĂL care eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărîmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă ...” (L.B.) Nu neam dat seama dar, din prima şi pînă-n ultima clipă, am fost fiinţă-ntru fiinţă. Un singur trup, un singur gînd, chiar dacă o bună perioadă am rătăcit prin labirint.

A doua zi după căsătorie, am plecat pentru cîteva zile la Păltiniş-Sibiu. Ne-am cazat la unicul hotel-restaurant.

Zilnic, dimineaţa urcam la cota cea mai înaltă, ajungînd pe un platou imens, aşternut cu un covor verde-crud şi ornat cu brăduţi pitici. Cerul părea atît de aproape, încît ți se părea că, dacă întinzi mîna, poţi să-1 atingi.

Eram doar noi, cîte un fluturaş rătăcit, tril de ciocîrlii şi, în depărtare, dangăt de mioare. Lumina ne surîdea, şi într-o îmbrăţişare ne cufundam în uitare, scăldați în

aerul ozonat. Au fost zile de pace, de linişte, de iubire, la care mereu m-am gîndit şi mă gîndesc cu nostalgie.

După ce ne-am întors de la Păltiniş, Nicolae a primit de la serviciu o garsonieră şi, împreună cu locuinţa mea, am făcut un schimb cu un apartament. Pînă la venirea mea în Bucureşti, locuiesc în gazdă. În timpul facultăţii de la Iaşi, a locuit în cămin, aşa că a fost fericit cînd, în sfîrşit, avea o casă, a noastră.

Programul nostru nu prea ieşea din tipare, cu excepţia zilelor cînd mergea în delegaţii. Plecam şi veneam împreună de la locurile de muncă, cu maşina pe care o avea la dispoziţie, datorită funcţiilor de conducere pe care le-a avut. Astfel, am fost scutită de a călători cu mijloace de transport în comun.

Respectam orele de masă, de plimbare, de somn.

Mergeam foarte des la cinematograf, la restaurant, iar sîmbăta şi duminica de multe ori mergeam la Snagov, la centrala care deservea cu electricitate vila lui Ceauşescu, în condițiile în care acesta dăduse dispoziţii să se ocupe de acest lucru, personal, directorul. Centrala electrică era situată într-o casă cu 3 camere, avea o curte în centrul căreia trona o salcie pletoasă, străjuită de cîţiva brăduţi, o mică plajă spre lacul plin de nuferi şi o şalupă cu motor. Ne plimbam deseori cu ea. Nu pot nega că era un mare avantaj de a putea beneficia de toate aceste facilităţi, veri la rînd. În concedii mergeam la mare şi la munte, alegînd întotdeauna cel mai elegant hotel. La un moment dat, am primit aprobare să mergem în Bulgaria, la Nisipurile de Aur, şi am plecat împreună cu doi prieteni care aveau un Mercedes alb, superb. Am dormit în cort şi am gătit pe lampa de gaz. Cam incomod, dar „eram în străinătate”.

O singură dată, pentru că nu aveam leva, am mîncat la un restaurant, pe un vapor, o salată cu totul deosebită.

Magazinele din Sofia erau cu un pas înaintea magazinelor din Bucureşti. Aveau scări rulante şi produse care la noi nu se găseau, aduse din Occident.

Ne-am cumpărat un mic casetofon Phillips - o mare noutate pe atunci - şi cîteva casete imprimate cu Paul Anka, Rita Pavone, Cliff Richard, Rafael şi alţi cîntăreți în vogă. Ne-au costat „o avere”! (va urma) LILIANA TETELEA

Napoleon, un bărbat cu patimi amoroase violente (1) A doua întîlnire a fost prevăzută cu aceleași chibzuință. Entuziasmul lor e pripit, zgomotos, de circumspecțiuni ca și prima. Era agitat, îngrijorat, avea moment, însă nu știu să-l dirijeze și să-l consolideze.

Oare nu-i acesta portretul d-tale, frumoasă poloneză? privirea posomorîtă. Mi-a ajutat să-mi scot mantia.

N-ai alergat oare ca nebună, expunîndu-te riscului - Ah, ați venit totuși, în sfîrșit. Nu mai aveam nici o speranță c-o să vă mai văd – mi-a spus ajutîndu-mă să- de-a fi strivită, pentru a mă vedea, ca să mă înflăcărezi?...

Mi-au cucerit inima privirile-ți atît de tandre, cuvintelemi scot pălăria și așezîndu-mă în fotoliu. ți așa de pasionante...

- Părin urmare, vă și pe urmă ai dispărut. rog să vă justificați, Te caut peste tot, nu apărîndu-vă de vinile te pot găsi, iar cînd de care vă acuz. De în sfîrșit vii printre ce ați deșteptat în ultimele, aflu în tine mine un sentiment numai gheață, în timp pe care dvs. nu-l ce eu ard. împărtășiți? De ce ați Ascultă, Mario! Să refuzat pînă și laurii? știi că totdeauna, cînd De ce-ai făcut asta? am considerat ceva Contam pe atîtea ca fiind imposibil sau momente interesante greu de obținut, l-am și tu mi le-ai răpit. dorit cu mai multă Mîna mea nu părăsea ardoare. Nimic nu mă inima, iar a ta descurajează. ,,Nu rămînea nemișcată.

Contesa Maria Walewska și Napoleon Bonaparte se poate” – mă face Numai o dată ai să dau pinteni calului răspuns la semnul meu. O, Mario, nu mă iubești, iar eu te iubesc cu patimă. și să merg înainte. M-am obișnuit ca destinul să mi se supună totdeauna, opoziția ta mă surescită, farmecul tău De ce să fie așa?

S-a lovit mînios peste frunte. După o tăcere de-o mă scoate din fire, îmi captivează inima. Vreau, ascultă bine acest cuvînt, vreau să te oblig să mă iubești. Mario, clipă, pe care n-am îndrăznit s-o întrerup, a exclamat: - Iată o bună poloneză! Îmi confirmi opinia pe care o numele patriei tale va reînvia datorită mie. Datorită mie nucleul ei încă există (aluzie la Ducatul Varșoviei am despre poporul d-tale!

– n.trad.). Voi face și mai mult. Dar ține minte că, așa Mi-am recăpătat curajul și-am întrebat: cum sfărîm acest ceasornic din mînă în ochii tăi – într- Grație, sire, vă rog să mi-o spuneți!

- Bine, Mario, consider poporul tău pătimaș și adevăr, ceasul zbură la picioarele mele –, la fel o să piară ușuratic. Polonezii fac totul din fantezie, nu din numele ei și toate speranțele tale, dacă ai să mă aduci

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Izbvire

Lumina ta în suflet m-a rănit Și sînt de-atunci eternul izgonit...

Nu mă-ntreba ce leacuri mă vor prinde...

Nici eu nu-ntreb azi cine mă va vinde.

Rămîn întreg la mofturi și credințe Ca lanul la-ntîmplare și semințe...

Rămîn întreg, dar și ciuntit în sine Ca binele ce n-a putut să fie bine.

Nu plîngeți azi ce sigur plîngeți mîine: Mai importantă e lumina ca o pîine...

Mai importantă este lacrima tăcerii Și mult mai important rubinul mîngîierii.

Ce plîngeți azi e mîine ce se poate...

Lumina din tăcere ne va scoate.

Ilarion Boca, 18 iunie 2019

Ultimul zbor de nger S-a rostogolit mingea de foc, Fără noroc...

Pasărea electrocutată...

Vultur a fost Sau corb din cartiere sărace?

Sau cuc Fără de mamă şi fără de tată? Înger a fost, Dezintegrat fără urmă, Ucis de cine?

De nişte sîrme Întinse de omul, închinător La formule atomice...

Cu efecte astronomice.

S-a rostogolit ca un meteor Ca un poet bolnav de nervi, Ca o femeie top-model Stropită cu benzină de fanii ei demenţi, Furişaţi în hotel Şi rămaşi impotenţi...

Pasărea de foc, Lumină din lumină, Înger a fost Fără de rost Ca un poet de versuri de adio...

O, Sole mio...

Florin Iordache la disperare, respingîndu-mi inima și refuzîndu-mi-o pe a ta. Încremenită de spaimă, am căzut rigidă la picioarele lui. Era într-o stare de violență inexprimabilă.

Să tragem cortina peste această scenă, pe care aș vrea s-o șterg dintre întîmplările vieții, cu prețul sîngelui meu.

Acest om excepțional e un vulcan stăpînit de patimile ambiției, iar patimile lui amoroase nu sînt mai puțin violente, chiar dacă-s mai puțin durabile.

Cel ce-a văzut lumea la picioarele lui se afla acum la picioarele mele. Îmi ștergea lacrimile care-mi curgeau șuvoi. (...) Nu puteam să mai dau înapoi. Se impunea să merg înainte pe drumul aspru pe care mi l-a așternut exaltarea mea nebună.

Ofranda se săvîrșise. Acum mai era vorba doar de cules roadele, de obținut acel unic echivalent, care putea să justifice atitudinea mea de la început. Iată gîndul care mă stăpînea. Dominîndu-mi voința, nu m-am lăsat să cad pradă remușcărilor și regretului. (va urma) MARIA WALEWSKA (,,Memorii”)

RM

7

Vineri, 5 iulie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (4) În primă atenţie, litoralul (2)

Toată această gamă de reflecţii m-a făcut ca, încă în acele ceasuri grele, în care se impunea luarea unor hotărîri ferme, bine chibzuite, să ajung la concluzia că, în situaţia dată, ideea de a ataca direct trupele germane din Port şi din alte puncte fortificate ale oraşului Constanţa, aşa cum se petrecuse în alte locuri pe teritoriul Dobrogei, nu era cea mai indicată.

De altfel, în istoria diferitelor războaie întîlnim multe situaţii în care fie părţile care se înfruntau, fie numai una din ele nu erau interesate, pentru un anumit moment, într-o ciocnire directă. În astfel de cazuri, fiecare tabără urmărea să-şi creeze anumite avantaje, să-şi cruţe pentru un timp forţe şi mijloace, să evite distrugerea anumitor obiective şi numai la momentul oportun să lovească în forţă trupele adversarului.

Bunăoară, pe timpul campaniei lui Napoleon în Rusia, în 1812, ca să mă refer deocamdată la această perioadă, a fost o situaţie cînd coloana în retragere franceză, ca şi coloana rusească de urmărire, de sub comanda altui comandant de oști, Kutuzov, deşi mărşăluiau pe drumuri paralele, pentru a ajunge cît mai repede pe anumite aliniamente, nu s-au angajat în luptă. Fiecare grupare urmărea un scop bine definit şi căuta să-l atingă cît mai urgent. Se înţelege că, pînă la urmă, avantajul era de partea aceluia care reuşea să ajungă mai degrabă în zona sau în locul stabilit, preluînd iniţiativa. De asemenea, ne sînt cunoscute suficiente exemple din perioada primului război mondial, cînd trupe din tabere adverse se adăpau de la aceeaşi fîntînă ce se găsea între liniile de luptă.

Fără să se discute, în prealabil, fără să se alcătuiască un plan anumit de „aprovizionare” cu apă, militarii părţilor nu trăgeau unii în alţii la anumite ore. Şi se respecta cu sfinţenie „consemnul”.

Recent, mi-a fost dat să iau cunoştinţă de un episod foarte interesant în care una din tabere n-a angajat direct lupta cu adversarul într-o anumită zonă, urmărind un obiectiv precis: să salveze de la distrugere instalaţiile, să evite o ciocnire directă cu inamicul într-un teren cu numeroase construcţii de tip industrial, care favorizau apărarea. Aceasta se petrecuse în primăvara anului 1945.

Forţele sovietice desfăşurau noua ofensivă din Polonia.

Trupele Frontului 1 ucrainian, comandate de mareşalul Konev, erau pe cale de a încercui în bazinul Sileziei o importantă grupare de trupe hitleriste. La prima vedere, s-ar părea că efortul trebuia făcut pentru închiderea cercului, în vederea trecerii ulterioare la lichidarea inamicului încercuit. Dar o asemenea soluţie „clasică” ar fi pus trupele sovietice în situaţia să atace o zonă cu localităţi dese, puternic fortificată, în care fiecare obiectiv economic era bine apărat de adversar. S-ar fi impus probabil ca, în localităţile din această zonă, să se asalteze stradă cu stradă şi chiar casă cu casă. Luptele s-ar fi prelungit. Aceasta ar fi cerut sacrificii inevitabile şi din partea trupelor sovietice. Totodată, s-ar fi distrus şi o mare parte a instalaţiilor miniere şi industriale ale bazinului silezian. În situaţia dată, comandamentul sovietic nu a forţat încercuirea inamicului, ci a adoptat o altă variantă. A lăsat o poartă, ca un fel de gură de sac, pe unde să se poată retrage vrăjmaşul, urmînd ca acesta să fie bătut în afara cercului. Trupele sovietice au început să preseze „sacul” de la fund. Inamicul, amenințat de spectrul încercuirii, a căutat să profite de această posibilitate și s-a grăbit să părăsească pozițiile sale tari, dar, odată ieșit în cîmp deschis, a fost nimicit pe părți. S-a evitat astfel distrugerea instalațiilor din zonă, iar inamicul a fost bătut cu sacrificii mult mai mici din partea trupelor sovietice.

O situație oarecum asemănătoare, bineînțeles, păstrînd proporțiile, am avut-o și noi în zona orașului Constanța, în zilele insurecției. Ne-am fi putut angaja, desigur, într-o luptă directă cu trupele germane din Port și din zona Constanța. Pînă la urmă, victoria ar fi fost de partea noastră. Alături de noi, militarii, erau și muncitorii din formațiunile patriotice, era toată

populația din Constanța și din împrejurimi. Am fi ieșit cu siguranțăă victorioși. Dar cu ce sacrificii? În cazul unei ciocniri cu nemții, toate instalațiile portuare ar fi fost distruse, orașul ruinat, la care s-ar fi adăugat numeroase pierderi în vieți omenești, din rîndul militarilor români și al populației.

Ultimul avertisment şi noi acţiuni de luptă în forţă Care a fost situaţia adoptată de noi? După ce neam sfătuit cu cîţiva ofiţeri cu funcţii de răspundere din garnizoană, între care şi contraamiralul Horia Măcelariu, comandantul forţelor navale maritime române, precum şi cu cîţiva comunişti de la Regionala de partid Dobrogea, am hotărît să dăm un ultimatum viceamiralului Brinkmann, comandantul forţelor germane din zonă. În acest scop, la 24 august 1944, către amiază, a fost chemat şi a venit la comandamentul diviziei viceamiralul german. Se afla aici şi contraamiralul Horia Măcelariu. I s-a cerut lui Brinkmann să-şi retragă dispozitivul de luptă realizat în noaptea de 23 spre 24 august. Ca rezultat, trupele germane din Constanţa s-au retras de pe poziţiile de luptă, fără însă a depune armele.

Asemenea acţiuni ultimative au fost întreprinse şi la eşaloanele mai mici. Unităţi şi subunităţi germane au fost somate de trupele române să nu mineze apele teritoriale, să nu execute lucrări de apărare pe litoral, să depună armele. De asemenea, au fost somate să nu deschidă foc asupra navelor sovietice care, eventual, s-ar fi apropiat de coastă sau împotriva avioanelor sovietice care ar fi zburat în zonă, atrăgîndu-li-se atenţia că asemenea acte vor fi considerate ca acţiuni îndreptate împotriva trupelor noastre şi vor primi riposta cuvenită.

A doua zi, 25 august, viceamiralul Brinkmann a fost din nou chemat la comandamentul diviziei pentru a i se da un ultim avertisment. La această convorbire au fost prezenţi contraamiralul Horia Măcelariu şi cîţiva ofiţeri din comandamentul marii noastre unităţi.

Cu toată situaţia critică în care se găsea, Brinkmann căuta să fie în continuare arogant. Reţin că la somaţiile noastre date anterior şi reînnoite acum pentru ultima dată, viceamiralul german răspundea cu invariabilele cuvinte: „Nu am ordine superioare”, iar, în acelaşi timp, ne întreba dacă nu cumva de la Bucureşti noi am primit alte ordine, în ideea unei eventuale schimbări a situaţiei în favoarea nemţilor.

Atitudinea noastră hotărîtă, somaţia expresă de a depune armele l-au făcut probabil, în sfîrşit, pe viceamiralul Brinkmann să înţeleagă o dată pentru totdeauna că nu se mai poate spera într-o schimbare a situaţiei în favoarea trupelor nemţeşti. Reţin şi acum metamorfozarea înfăţişării viceamiralului pe timpul acestor discuţii. Faţa sa devenea tot mai lividă, pe frunte îi apăreau broboane de transpiraţie, pentru ştergerea cărora nu-i mai ajungea nici batista. Brinkmann părea un om de ceară care se topea văzînd cu ochii.

După puţin timp, vădit copleşit de situaţie, viceamiralul Brinkmann a spus că va lua măsurile dictate de împrejurări. Apoi a plecat. Ce s-a întîmplat după aceea - se ştie. S-au scris, de altfel, unele lucrări în care se fac referiri concrete la această problemă. În urma acţiunilor întreprinse de unităţile române, sprijinite de populaţie, o parte din trupele hitleriste au fost dezarmate sau alungate, cealaltă fugind în Bulgaria pe mare. La bateria „Tirpitz”, germanii, încolţiţi din mai multe părţi, au distrus tunurile şi maşinile de care dispuneau, o parte din ei predîndu-se trupelor noastre.

Măsurile forţelor insurecţionale din zonă, situaţia generală dezastruoasă a trupelor germane din România au determinat gruparea navală hitleristă să părăsească în după-amiaza zilei de 25 august Portul Constanţa, care a rămas intact.

La numai cîteva zile, portul a servit ca bază navală pentru unităţi ale flotei maritime militare sovietice care se pregăteau în vederea unor operaţiuni în bazinul de sud al Mării Negre. Aici ţin să subliniez un fapt: felul în care s-au desfăşurat evenimentele, cu toată complexitatea lor, a făcut pînă la urmă ca Portul Constanţa să nu fie

distrus sau avariat, aşa cum s-a întîmplat cu alte porturi abandonate de trupele germane în bazinul Mării Negre sau pe coastele Italiei, Franţei, Finlandei etc. În unele părţi ale Constanţei, şi în special la intrările în oraş, trupele române au fost nevoite să facă uz de arme. Îmi stăruie, de pildă, şi acum în minte acţiunea curajoasă a unui detaşament din Regimentul 34 infanterie, de sub comanda căpitanului Gheorghe Scipione, care, în dupăamiaza zilei de 24 august, a interceptat şi a nimicit o puternică coloană hitleristă care încerca să pătrundă dinspre nord în oraşul Constanţa. Detaşamentul a capturat în acea luptă 40 de maşini germane.

O altă acţiune care merită a fi amintită este şi cea de la hipodromul Palas din Constanţa, unde, după o intervenţie curajoasă a companiei comandate de sublocotenentul Ilie Stan, un batalion german de poliţie a fost luat prizonier. Între timp, la comandamentul Diviziei 9 infanterie am primit alte şi alte veşti în legătură cu dezarmarea trupelor germane. Iată cîteva: în raza comunei Jijila – în judeţul Tulcea – la 26 august au fost capturaţi 155 de militari hitlerişti, între care 8 ofiţeri şi 21 subofiţeri.

La 26 august în raza comunelor Sinoe şi Mihai Viteazu – ambele din judeţul Constanţa – au fost făcuţi prizonieri 117 militari germani, între care 9 ofiţeri. Aici este cazul să menţionez că pe măsură ce anumite zone din Dobrogea erau definitiv curăţate de hitlerişti, o parte din unităţile diviziei începeau să se îmbarce pentru Transilvania. Astfel, în seara zilei de 26 şi în dimineaţa zilei de 27 august au şi pornit spre Transilvania două batalioane din Regimentul 34 infanterie; un alt fapt care trebuie, de asemenea, subliniat este acela că printrun ordin al Marelui Stat Major primit la Constanţa în ziua de 26 august, la orele 13, în locul subsemnatului, în condițiile în care urmam să mă deplasez pe zona luptelor din Transilvania, a fost numit comandant militar al Dobrogei amiralul Horia Măcelariu.

După aceste evenimente, la 27 august 1944, Divizia 9 infanterie raporta Corpului 2 armată că ,,au fost capturaţi în Dobrogea circa 100 ofiţeri şi 4.000 trupă germană, cu numeros material de război”.

Trupele române din Dobrogea au mai avut ciocniri cu hitleriştii şi în alte zone ale provinciei dintre Dunăre şi mare.

Astfel, la 27 august, seara, între orele 18 şi 22, şapte convoaie a cîte 5-6 nave germane, venite dinspre Hîrşova, au fost întîmpinate de focul militarilor detaşamentului român din Cernavodă. Tentativa de a-şi deschide drum cu forţa pe Dunăre, pentru a se retrage spre vest, a fost dejucată de militarii români, cu sprijinul aviaţiei Grupului 7 bombardament uşor. În aceeaşi zi a fost lovită şi dezarmată o mare coloană germană, cu mijloace auto şi hipo, care se îndrepta tot spre Cernavodă. Acţiunea rapidă a unităţilor noastre de uscat a fost uşurată de faptul că aviaţia română de cercetare anunţase din timp traseul urmat de coloana nemţească.

Acţiuni armate rapide şi energice au mai avut loc apoi în zilele de 28 şi 29 august, la Cernavodă, Feteşti, Seimeni, Giabacu, Cochirleni şi în alte localităţi. Ţin să amintesc aici despre sprijinul pe care l-am primit la Cernavodă din partea personalului C.F.R. Acesta, în pofida tuturor pie­ dicilor şi pericolelor ce se creaseră, dînd dovadă de curaj şi de energie, a asigurat desfăşurarea în bune condiţii a transportului trupelor române spre Transilvania. În acest timp, acţionînd pe Dunăre, între Hîrşova şi Cernavodă, o grupare de monitoare a Forţelor fluviale române a capturat 14 remorchere, 2 şalupe şi 60 de şlepuri germane, al căror personal a fost dezarmat şi făcut prizonier. În zilele de 28 şi 29 august, subunităţi din Regi­ mentele 36 şi 40 infanterie, precum şi din Regimentul 2 grăniceri, susţinute de două divizioane de artilerie, au hărţuit continuu o coloană hitleristă în zona Tortoman – Mircea Vodă, coloană care căuta cu disperare săşi deschidă drum liber şi să se îndrepte spre oraşul Medgidia. După ce au produs coloanei inamice pierderi mari, trupele române au reuşit s-o încercuiască şi, în ultimă instanţă, s-o dezarmeze în întregime. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 5 iulie 2019

RM

Polemici«Controverse Teama de revirimentul național a cuprins slugile Apusului! (urmare din pag. 1) Ploaie de atacuri împotriva lui Pleșoianu, care e definit ca… „omul rușilor”. Sau ,,Vedeta Sputnik”.

Deci, faptul că „Sputnik“ i-a publicat multe dintre intervențiile din plen, de la TV sau unele dintre postările de pe net a devenit arma lor – singura! În rest, nimic – idioții nu îi pot găsi alt cusur, decît că l-a preluat o agenție internațională care… e rusească! La origine, căci varianta în cauză e cea de la Chișinău, deci moldovenească, de limbă română! Altfel, în nemernicia lor, ei sînt chipurile unioniști, Moldova, dragostea noastră – dar, dacă e vorba de Pleșoianu, vai, nu, sînt rușii! Cert este că asta demonstrează clar ce teamă le e de omul care a reușit să stîrnească aplauze la scenă deschisă cu un discurs național - în cel mai puternic partid! În mintea lor, tînărul politician a reușit să ,,smintească” de la „calea europeană” sau „americană” un mare număr de membri marcanți ai PSD! Ciudat este că și Viorica Dăncilă s-a alăturat acestui cor: ,,Aș putea să îl critic pentru discursul antieuropean și antiamerican de la congres, pe care eu nu mi-l asum”, a declarat premierul. Fals complet, pentru că Liviu Pleșoianu nu fusese nici antieuropean și nici antiamerican, așa cum bine i-a replicat sarcasticul Mugur Ciuvică doamnei Dăncilă.

De fapt, Pleșoianu a spus așa: ,,Să fim #proeuropeni, să fim. Dar să fii proeuropean înseamnă oare următoarea scenă? Imaginați-vă că în acest moment călătoresc în timp Baiazid și Mircea cel Bătrîn și sînt cu noi aici în sală. Și Baiazid, în stilul lui clasic, îi adresează celebra întrebare: Tu ești Mircea? La care Mircea, adaptat noilor timpuri, îi răspunde: Cum vrei tu, împărate. După care, fericit că este #modern, #progresist, #proeuropean, Mircea se duce la cantina Parlamentului și, cu gîndul la Baiazid, își comandă o șaorma cu de toate.

Să fim #proamericani, să fim, chiar să fim. Dar să fii #proamerican înseamnă oare următorul monolog? «Vă iubim, sînteți partenerii noștri strategici, practic cei mai buni prieteni de pe planetă. Sigur, dacă vreți să ne vizitați țara, trebuie să stați la o coadă imensă ca să luați, dacă vă ajută bunul Dumnezeu, viză. Dar, cu toate acestea sînteți extraordinari, aveți și petrol, și gaze la Marea Neagră, și legea offshore trebuie să fie dată în așa fel încît să fie bine, să nu fie rău, dacă mă înțelegeți»”.

Sigur, Pleșoianu s-a exprimat elegant, doar era la un congres – dar și ponderat: era, totuși, la congresul partidului de guvernămînt!

Cert e că s-a întîmplat aparent ceea ce trebuia: a învins garnitura ,,aliniată”, cu bizarul bibliotecar din Caracal, Fifor, secretar general - cel care anunța zilnic că îl amenință rușii –, și ,,manechinul” guvernamental, Eu­ gen Teodorovici, președinte executiv. Și atunci, de ce se teme puterea reală de un învins ca Liviu Pleșoianu – și de ce și-a pus ciracii din presă să-l atace? Poate pentru că ei înțeleg că a sosit clipa redeșteptării naționale – și vor să o întîrzie cît mai mult?

Hai să recapitulăm situația: de partea bună avem un număr de lideri politici curajoși, nu mulți, dar destui, cu vizibilitate mediatică; o seamă de activiști politici, din mai multe zone politice, dornici să participe la o construcție națională; un electorat matur, mulți pensionari,

care vor să lase mai departe ceea ce au primit și au construit ei – o țară, nu o colonie; mulți dintre ei au făcut parte sau au fost contaminați de fenomenul Vadim – România Mare. În plus, mai există un ideal, există justețea cauzei, zic eu – a păstrării identității naționale și a suveranității, chiar și a credinței.

De partea cealaltă sînt bani, iluzie, teamă, manipulare, prostie încurajată… ,,Vrem o țară ca afară” – titlul unui cîntec aiurit, așa cum sînt majoritatea imitațiilor și făcăturilor de azi. Dar a prins – pentru că și ei și-au dat seama cît de mult contează pentru român să se fudulească. Și să aibă ce are altul – chiar dacă avutul lui e mult mai frumos, mai prețios decît al celuilalt! Nu sînt oameni de rea credință, dimpotrivă! Dar le sînt zgîndărite cusururile și le sînt transformate frustrările în motive de orgoliu, de manifestare uneori patologică a unei pretinse superiorități! E suficient să le citești postările! Cumul de limbaj murdar, de infatuare, aroganță… Nu mereu, dar în multe, prea multe situații.

Paranteză - Coaliția a acceptat modificarea schemei de vot în străinătate, acceptînd două discriminări pozitive. Astfel, votanții din diaspora au dreptul să voteze timp de trei zile, iar termenul limită, ora 21 (ora României), nu e valabil și pentru cei surprinși în secția de votare… care pot vota pînă la ora 24! Cu alte cuvinte, în ciuda evidențelor privind mistificarea procesului de vot în 2009, 2014 și acum, la europarlamentare, PSD – ALDE, defavorizate în fiecare dintre ocaziile amintite, calcă mai adînc în groapă! Și asta, nota bene, înainte ca o anchetă serioasă să scoată la iveală neregulile de la alegerile respective – mecanismul fraudării, instituții și persoane implicate. Reamintim că Liviu Dragnea se află în închisoare (și) din cauza unei ilegalități electorale – în schimb, în cazul marilor nereguli de la alegerile amintite… nimic și nimeni nu e vinovat! Gestul de azi al liderilor PSD – ALDE înseamnă o trădare a celor care au activat în campaniile electorale în județe – dar și-au văzut munca anulată în final, prin manipulările din diaspora. Acum, liderii Coaliției au creat premise ca să fie mai rău! Să reamintim și că în diaspora sînt circa 4 milioane de români, în majoritate în Occident, unde cea mai mare parte a presei este contra PSD-ALDE. Deci, automat românii de acolo, influențați de presă și dominați de spiritul critic și negaționist, sînt o massă de manevră contra a tot ce nu place Occidentului! Da, Coaliția și-a trădat propriul electorat, dar mai ales a trădat ideea de suveranitate! Alegerile din România sînt decise de votul rătăcitei ,,Diaspore” – și vor fi și mai manevrate de acum înainte! Și atunci, de ce să mai stea oameni politici patrioți la PSD sau ALDE?!

Ce s-ar putea întîmpla mai departe? Fie această coalizare sub formalul unui partid existent, fie sub al unuia nou – practic, în amîndouă situațiile pornind de la aceleași atuuri: nevoia (electoratului) de un asemenea partid, notorietatea și credibilitatea liderilor și, în fine, necesitatea obiectivă a existenței unei astfel de grupări, în context intern și internațional. Trei atuuri care fac extrem de fezabil proiectul, mai fezabil decît oricînd.

Sincer, cu experiența mea, văd momentul ca fiind unic! Și șansa națională!

Pudelii ipocriți ai păcii Asistăm în prezent la tatonarea reciprocă a celor două tabere existente în lume: gruparea SUA și, respectiv, gruparea Rusia. Locul de desfășurare a ostilităților pare să se fi decis a fi tot în Orient, nu în Ucraina, cum era de așteptat, sau în Coreea de Nord, cum poate că unii ar fi vrut să fie. Chiar dacă asistăm la declarații mai mult sau mai puțin belicoase din partea T.T. – Teheran, Trump – pe fond se aude rumoarea ipocriților, modul prin care toți își exprimă dezacordul față de un potențial război, indiferent unde se va purta. Nemții și francezii se opun dezgropării securii războiului, în timp ce Rusia avertizează că nu e bine ca SUA să atace Iranul, acest gest echivalînd cu o catastrofă. În realitate, însă, cam toți vor război, o detonare a tensiunii internaționale existente. Atît Iranul, cît și SUA, Rusia și alți jucători, toți cei care acum se află pe tabla economică a lumii. Războiul comercial impus de americani, unul foarte fierbinte, jugul greu al sancțiunilor, blocarea accesului la piețele de desfacere, la cele de capital, la finanțare, la tot, toate acestea îi fac pe jucătorii importanți ai lumii să își dorească un cutremur social de o magnitudine mai mare, acest lucru fiind necesar, în opinia tuturor, pentru o recalibrare a piețelor, pentru noi oportunități de afaceri, pentru o reformă a relațiilor internaționale, fie ele de comerț, fie de drept, în general, pentru lucruri mai bune. Ipocrizia, însă, îi împiedică să recunoască faptul că își doresc războiul. SUA sînt decise să intervină în Iran, dar se pare că încă nu se simt sigure pe ele, persanii fiind ceva mai deciși să lupte decît irakienii acum ceva timp, sau decît alte state, gen Serbia, Libia sau Yemen.

Există, însă, ceva neclar în Orientul Mijlociu, ceva ce îi face pe americani să rămînă pe poziții. Poate că Donald Trump, un om de afaceri la bază, nu un politician, își dorește o renegociere cu Iranul și obținerea de la statul șiit a unor avantaje economice și politice regionale. Poate că, militar vorbind, Pentagonul nu are toate atuurile în mînă, nu știe la ce să se aștepte odată ce încep ostilitățile, motiv pentru care se limitează doar la a spiona Iranul.

Pe de altă parte, Iranul știe că sub sancțiunile impuse de America nu va putea supraviețui multă vreme, așa că, în lipsa unei alternative pacifiste, confruntarea armată rămîne singura variantă de a rezolva problema. Chiar dacă liderii de la Teheran declară că nu vor nici să negocieze, dar nici să fie război, ei știu că, în realitate, doar militar se poate tranșa problema.

Trump este conștient că un război cu Iranul poate să îl văduvească de un nou mandat la Casa Albă, sau, dimpotrivă, să îl asigure. Prin urmare, în calitatea sa de om de afaceri, precum a dovedit-o în repetate ocazii, Trump nu dorește să riște chiar totul, dar începe să conștientizeze că nu are cale de ieșire din impas, alta decît renegocierea sau războiul. Cursa în care a intrat s-a închis, nu se poate retrage, nu poate ridica sancțiunile, nu poate face nici un pas înapoi. Jocul lui acum este unul singur: să spere că prin sancțiuni îi aduce la masa verde pe iranieni, și că va obține un alt acord mai favorabil SUA și Israelului, și, poate, chiar Rusiei. Să nu uităm că Iranul a comandat multe avioane de la Airbus, în timp ce Boeing a pierdut enorm cu 737 MAX. Cred că Iranul poate discuta cu SUA și are ce să ofere, doar că se pare că nu dorește să ,,plece genunchiul”, motiv care aduce multă iritare și indecizie la Washington. Totodată, poziția fermă a Rusiei de a nu se implica poate să fie, în fapt, o armă cu două tăișuri, fie pentru că rușii știu ceva ce SUA nu știu, fie pentru că Rusia va asista la bătălie, dar va ajuta Iranul, mai ales că există o cale de comunicare comercială directă între cele două țări, la Marea Caspică.

O altă problemă pe care Trump trebuie să o rezolve este cea legată de populația musulmană șiită din Irak și din alte state din Orient, precum și evoluția luptelor din Siria. Poate că, odată declanșat războiul cu Iran, SUA se vor vedea atacate din mai multe puncte, fie direct de armate regulate, fie de gherilele cunoscute ca fiind finanțate de Iran sau Siria. Este o situație complicată pentru președintele american, obișnuit mai mult să facă bani și mai puțin să omoare oameni.

Se pare că trăim o perioadă asemănătoare vremurilor premergătoare primelor două războaie mondiale, fie că vorbim de tensiunile de dinainte de Sarajevo, fie că vorbim de München 1938. Este evident că, în acest moment, toți își doresc război, tensiunea geopolitică fiind adusă la cote de aprindere, ultimii ani demonstrînd că dreptul internațional, dar și cel comercial nu mai sînt de actualitate. O mare reformă se impune la nivel global. Omenirea își dorește detensionarea situației, toți vor să se lămurească și să se tranșeze problema, fie spre un globalism total, fie spre o lume multipolară.

Nu există o cale a diplomației în această situație, toți jucătorii știu că, pe de o parte, dacă faci un zeu să sîngereze, nu mai crede nimeni în el, așa cum toți știu că este timpul ca marile puteri economice și militare să își rezolve divergențele. Și se pare că Iranul a fost ales ca punct de pornire, pentru că în Siria, cum mulți au crezut inițial, nu a fost să fie.

Marele joc pe care Kremlinul și Casa Albă îl desfășoară acum va avea drept rezultat o reformă profundă a tot ceea ce se întîmplă în plan internațional în acest moment. Războiul bate la ușă. Nu se mai pune problema ,,dacă”, acum toți se întreabă ,,cînd”.

RM

9

Vineri, 5 iulie 2019

File de istorie • File de istorie 136 de ani de la nașterea lui Pantelimon Halippa, poet și publicist, om politic, unul din făuritorii Unirii Basarabiei cu România Pan Halippa s-a născut la 1 august 1883 în satul Cubolta, județul Soroca, Basarabia, și a murit la 30 aprilie 1979 la București. Școala primară o face în satul de baștină, cu învățătorul George Bîrcă, care deși era român, trebuia să-i învețe pe copii în limba rusă, deoarece limba maternă nu era admisă în școală. Pan Halippa deprinde însă limba română în familie.

Urmează Seminarul Teologic, mai întîi la Edineț, apoi la Chișinău, cu predare în limba rusă, dar unde învață, pe lîngă greacă și latină, limbile moderne, germana și franceza. Atunci cînd se pregătea să dea examenele la școala din Edineț, l-a avut ca preparator pe fratele său mai mare, savantul și severul pedagog Ion Halippa.

Spre regretul întregii familii și al consătenilor, Pan Halippa abandonează cariera duhovnicească și pleacă la Dorhat, azi Tartu, unde se înscrie la Facultatea de fizică și matematică, pe care-o întrerupe din cauza Revoluției ruse din 1905. Student în anul trei, Pan Halippa aderă la greva generală a studenților din Rusia și pleacă la Moscova, pentru a participa la Congresul Uniunii Țăranilor din întreaga Rusie. Este arestat și închis la Batîrca, după care este expediat în Basarabia.

Anul 1906 a fost unul de cotitură în viața lui Pan Halippa, el participînd la întrunirile unor cercuri clandestine de intelectuali patrioți. În această perioadă, ajunge la concluzia că nu este destul să se pună problema răsturnării țarismului, și este nevoie, în primul rînd, să fie unite toate forțele fizice și spirituale întru prosperarea Neamului, lucru care începe să se prefigureze, odată cu venirea lui Stere la Chișinău, în 1906, cînd înființează prima gazetă în limba română, Basarabia, în jurul căreia s-a creat un nucleu de publiciști, între care și Pan Halippa, care, pe parcursul anilor, au păstrat vie flacăra demnității naționale. Pînă la urmă, datorită radicalismului impus în redacție de Halippa și Vuitu, care erau socialiști revoluționari, revista este suspendată, în martie 1907, dar, în ultimul ei număr, Halippa publică imnul deșteptării naționale: ,,Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”.

Peste scurt timp, apare Viața Basarabiei, Pan Halippa participînd la redactarea primelor șase numere, alături de Alexie Nour. După dispariția și a acestei reviste, a primit cu bucurie propunerea lui N. Alexandri de a traduce din rusă în românește opera lui Tolstoi. Pentru aceasta pleacă împreună, în toamna

anului 1908, în România, vizitînd Bucureștii și Iașii și înscriindu-se pînă la urmă la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din capitala Moldovei, pentru a se specializa în practica lingvistică română atît de necesară la traducerea lui Tolstoi. Aici, îi are ca profesori pe A. Xenopol, P. Rîșcanu, Matei Cantacuzino, A. Philippide, G. Ibrăileanu și C. Stere.

Revine la Chișinău și publică împreună cu N. Alexandri, cu apariție de două ori pe lună, revista Cuvînt moldovenesc, la începutul anului 1914. Halippa publică sub același titlu și o gazetă săptămînală.

Prin intermediul celor două publicații, Pan Halippa adună în jurul lui tot mai mulți admiratori și adepți, care vor constitui, mai tîrziu, oamenii cu care se va întemeia, la 17 martie 1917 Partidul Național Moldovenesc, care va deveni motorul renașterii naționale, după cum precizează marele istoric și om politic care a fost I. Inculeț. După cum reiese din memoriile lui V. Haneș incluse în volumul Scriitori basarabeni ediția din 1942, Halippa, care era secretarul partidului, președinte activ fiind Pavel Gore, iar vicepreședinte V. Herța, a desfășurat o fructuoasă activitate.

La Congresul preoțesc, care s-a ținut la Chișinău, în primăvara lui 1917, Pan Halippa este delegat din partea noului Partid Național Moldovenesc. Aici el propune autonomia Basarabiei, lucru care se aprobă cu entuziasm. În continuare, participă la Congresul învățătorilor (710 mai), la Congresul cooperatorilor (21-24 mai) și la Congresul moldovenesc ostășesc (20 oct.). La toate aceste congrese se votează autonomia Basarabiei.

Pan Halippa participă la Congresul țăranilor din întreaga Rusie, iar împreună cu încă 15 delegați pleacă, în iulie 1917, la Petrograd, unde ia legătura cu guvernul Cherenschi și pune problema naționalizării învățămîntului, pentru ca anul școlar 1917 – 1918 să fie făcut în limba română. Negăsind înțelegere la Cherenschi, au fost contactați Troțki și Lenin, după cum afirmă Halippa în Cuvîntul meu la magnetofonul Academiei în ziua de 6 martie 1973, care au dat formula: ,,Procedați cum vă dictează conștiința națională și interesul politic, dar hotărîrea să fie luată prin Sfatul Țării”. Ulterior, bolșevicii s-au dezis de promisiunea făcută, inventînd noi lozinci dezavantajoase Basarabiei. Totuși, în contextul Revoluției rusești din 1917, basarabenii și-au întocmit o cameră legislativă proprie, sub denumirea de Sfatul Țării, deschiderea ei făcîndu-se la 21 octombrie 1917, orele 10. La orele 20, după dezbateri îndelungate și furtunoase, la care au participat cu fervoare Pan­­ telimon Halippa și I. Pelivan, s-a votat auto­ nomia Basarabiei, care a existat pînă la 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Princi­ patelor, cînd se declară independența.

Pan Halippa a fost deputat de Soroca, vice­ președinte și președinte al Sfatului Țării 1918, ministru în mai multe rînduri, șeful Partidului Național Țărănesc din Ba­ sarabia. C. Stere, Octavian Goga sau Nicolae Iorga aveau o părere foarte bună despre el și rolul jucat de el, în procesul Unirii din 1918

și după aceea, în cadrul României Mari. Academia Română îl primește la 15 octombrie 1918, ca membru corespondent, rămînînd în această calitate și pe timpul României socialiste. În 1950, însă, regimul comunist îl arestează, și Pan Halippa este închis timp de 2 ani la închisoarea din Sighet, pentru ca în 1952 să fie predat Uniunii Sovietice, unde este condamnat de către un tribunal militar, la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, învinuindu-l că a fost trădător al țării sovietice. După trei ani de lagăre siberiene, este amnistiat și se întoarce în România, unde este aruncat din nou în închisoare, la Gherla, pentru încă 2 ani. Vitregiile sorții nu-s în stare însă să-i zdruncine temeliile.

Moștenirea literară a lui Pan Halippa este la fel de importantă ca și moștenirea politică. Ea cuprinde peste 280 de poezii și traduceri, o sumedenie de schițe și memorii, dar în volum a reușit să publice doar Flori de pîrloagă, tipărit în 1921 la Iași și prefațat elogios de Mihail Sadoveanu. Această modestă carte e o mărturisire că Basarabia, cîștigînd un om politic, a pierdut un poet.

A mai pregătit două volume de versuri: Cîntare omului și Pămîntul nădejdilor mele. Prima plachetă a fost distrusă, la tipografie, în timpul unui bombardament, iar cea de-a doua a fost surprinsă de armatele sovietice în 1940, într-o tipografie din Chișinău. Poezia lui Pan Halippa se află sub zodia morală a datoriei față de țară, de pămîntul străbun al Basarabiei, repetînd o serie de teme și obsesii, tipice liricii vindicative și profetice, atît de strălucit ilustrate de Goga. Versurile din Flori de pîrloagă au o expresie autentică a suferinței, fără să fie însă produsul unei originalități artistice pe măsură.

Poetul este profetul care cîntă jalea mulțimilor și care anunță deșteptarea iminentă și prefacerea absolută, obligatorie în plan istoric. Altfel spus, poezia lui Pan Halippa are o aură, o undă de tulburare născută dintr-o notă de implicare în suferința colectivă a mulțimilor.

Marii critici l-au interpretat pe Pantelimon Halippa în mod diferit: dacă George Călinescu găsește simpatică, la el, vorbirea apăsată, ca la basarabeni în genere, ,,care sună pentru urechile noastre de azi cum trebuie să răsune pentru francezi franțuzeasca canadienilor” (Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a, p. 941), dacă pentru Eugen Lovinescu reprezintă doar ,,dovezi de continuitate culturală românească într-o epocă de înstrăinare” (Istoria literaturii române contemporane, 1989, p. 68-69), pentru Nicolae Iorga e un ,,vechi scriitor sincer într-o formă naivă, dar bun traducător din rusește” (Istoria literaturii românești contemporane, 1985, p. 280).

Cele mai rezistente sînt poeziile sale de inspirație religioasă, care se înscriu organic în albia profetismului, misticismului și rusticismului basarabean, conturată pregnant în creația lui Alexie Mateevici, Tudose Roman, Magda Isanos, Nicolai Costenco. Mesianismul său este tunător, incendiar, fantoma christică fiind nu doar mîntuitoare, ci și incitatoare la acțiuni sociale și etice revendicative. Miezul de noapte este un timp zero, reîncepător de istorie. În 2001 apare la Chișinău volumul Publicistică.

Lucrări de referință: Basarabia sub împăratul Alexandru I (1812 – 1825), Chișinău, 1914; Flori de pîrloagă (1912 – 1920), pref. de Mihail Sadoveanu, 1921; O cuvîntare ținută în Parlamentul țării, București, 1924; Soia. Sfaturi pentru țărani, Chișinău, 1939; Pămîntul nădejdilor mele, Chișinău, 1940; Bogdan Petriceicu Hașdeu, Chișinău, 1939; Muncă și învățătură, Chișinău, 1940; Basarabia. Schiță geografică, Chișinău, f.a.

Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie : 1. Cimpoi, Mihai – Istoria literaturii române din Basarabia, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2003 2. * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul II, G – O, Editura Geneze, București, 2000

10

Vineri, 5 iulie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Rostul spovedaniei în viața noastră În anul 2012, a apărut la Editura ,,Tabor” din București lucrarea ,,Duhovnicul și spovedania”, de arhimandritul Vasilios Bacoianis, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici din Grecia contemporană. În ziua de azi, tot mai mulți creștini doresc să se spovedească, însă, îngrijorați de păcatele care li se tot adună în urmă, sînt nelămuriți în legătură cu actul spovedaniei și ar vrea să le explice cineva cum stau lucrurile. De aceea, cărticica aceasta de buzunar, de numai 133 de pagini, urmărește să clarifice relația dintre duhovnic și credincios, problemele care pot apărea în timpul spovedaniei, precum și alte aspecte. Motto-ul ales de autor ține să sublinieze importanța spovedaniei: ,,Momentul esențial în viața noastră este acela cînd, îngenunchiat și cu capul în pămînt, ne batem pieptul și ne mărturisim păcatele”. (Oscar Wilde) Cărțile sfinte ne învață că numai rugăciunea și spovedania ne pun în contact cu Dumnezeu și ne deschid poarta Raiului. În timp ce păcatul nerecunoscut ne trimite direct în iad. De aici, pentru omul fără prea multă carte, se ivesc mai multe necunoscute pe care arhimandritul Vasilios Bacoianis își propune să le deslușească. Să enumerăm cîteva dintre ele: ce este spovedania și cum se face, cum să ne alegem duhovnicul, sau adevărul despre bolile sufletești care bîntuie, astăzi, omenirea.

Spovedania este acel moment unic în care, eliberați de orice prejudecăți, îngenunchiem în fața preotului și ne mărturism toate păcatele, trăgînd speranță că Dumnezeu ne va auzi și ne va ierta, ușurîndu-ne drumul către Rai atunci cînd ne va veni vremea. Adam și Eva au fost primii oameni care au căzut în păcat. După ei s-au luat și ceilalți, postulînd teoria că toți oamenii sînt supuși păcatului. Putem trece pe lumea cealaltă mai ușori de păcate doar dacă ne pocăim prin spovedanie.

Cînd Dumnezeu ne vede dorința de a ne pocăi, ne îndeamnă să facem aceasta mai des, pentru ca, în final, să ne primească în brațele Sale. Așa cum a procedat cu desfrînata Maria-Magdalena, cu păcătosul de Zaheu, cu necredinciosul Toma sau cu Saul, prigonitorul creștinilor. Și dintre toți chemați la El, nici unul nu s-a împotrivit, fiindcă citise în inima lor dorința de pocăință. Și astăzi, lucrurile stau la fel. Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mîntuiască și îi ajută. Cea mai mare transformare pe care omul o poate exercita asupra sa este să-și înfrîneze patimile și păcatele și, în final, să-și schimbe viața. Căci ese îndeobște cunoscut că drumul spre sfințenie îți este deschis numai dacă teai abținut chiar și de la cele mai mici plăceri. Sau, cum spunea o minte bogată, parfumul sărăciei Îi este drag lui Dumnezeu. Și mai este o pildă: Dumnezeu nu ne vrea proști. Căci dacă prostia, ignoranța și nesimțirea sînt de la diavol, Dumnezeu ne-a dat menirea cunoașterii, dorința de a ști cît mai multe despre noi și despre ce e în jurul nostru. Existența umană este guvernată de mai multe mistere: nașterea, dragostea, moartea, ereditatea, abisurile minții. Datoria noastră este să descifrăm aceste mistere. Pentru aceasta, trebuie să consultăm și cărțile bisericești, nu numai pe cele de știință, căci religia este complementară științei.

Spovedania este un moment unic în existența noastră. Ne apropiem de preot și ne deschidem tainițele sufletului mărturisindu-ne păcatele și, prin aceasta, ne ușurăm cugetul. Dacă putem, trebuie să o facem cît mai repede. De unde știm că nu murim chiar mîine și nu mai apucăm să ne spovedim? La fel cum tatăl din parabolă l-a primit pe fiul risipitor, tot așa și Dumnezeu

îl primește pe păcătos, care se întoarce în brațele Sale prin pocăința spovedaniei. În Vechiul Testament, preoții nu aveau puterea să ierte păcatele. Doar Dumnezeu le ierta. Cel care cădea într-un mare păcat, așa-zis ,,Păcat de moarte” (crimă, adulter sau lovirea părinților) era pedepsit cu moartea. Păcatele mai mici se ispășeau cu jertfe de animale (oi, capre, păsări) aduse în templu, în fața poporului și a preoților. Această acțiune se numea ,,Spovedanie publică”. Dar, începînd cu Secolul IV d.Chr., Patriarhul Nectarie I al Constantinopolului a desființat ,,Spovedania publică”, și fiecare om era liber să-și aleagă duhovnicul, iar spovedania să se facă în taină. În lipsa preotului, păcătosul putea să spună doar: ,,Doamne, miluiește-mă!” sau ,,Dumnezeule, iartă-mi tot ce am păcătuit în viață”, și se socotea iertat. Această regulă este valabilă și astăzi, cînd se mai adaugă încă una: ,,Doamne, Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul Tău!”.

Spovedania ese o Taină, care are o rînduială aparte. Mai întîi, trebuie să ne împărtășim, dar la împărtășanie avem dreptul numai dacă n-am făcut păcate mari și am ținut postul. După aceea, trebuie știut că mergem la spovedanie înfricoșați de puterea lui Dumnezeu, căci dacă vedem în aceasta o formalitate și nu ne mărturisim sincer păcatele, ci doar ne plîngem de necazurile vieții, nu obținem mare lucru. Nu e rău ce facem, dar aceasta nu e spovedanie. În acel moment unic, trebuie să stăm îngenunchiați și cu mîinile împreunate, ca niște osîndiți, ca să-L înduplecăm pe Dumnezeu. Să nu ascundem nimic și să ne mărturisim toate păcatele, pentru că ne dorim îndreptarea. De asemenea, să nu uităm pilda lui David și să nu-l osîndim pe altul. Zice-se că, odată, David a văzut o femeie frumoasă scăldîndu-se. A căzut în ispită și a păcătuit cu ea. El n-a învinovățit-o pe femeie, ci s-a osîndit pe sine, pentru slăbiciune, și a obținut iertarea. Ești pe calea cea bună dacă spui: ,,Doamne, am păcătuit”.

O altă chestiune ridicată de creștini este durata spovedaniei. În general, timpul este în funcție de numărul și gravitatea păcatelor recunoscute. Cam 10-20 de minute pentru 3-4 păcate. Să nu se uite că spovedania adevărată, făcută din tot sufletul, cu lacrimi în ochi și neutînd esențialul, poate dura chiar și un minut. Dar, urmează iarăși un moment important: după spovedanie nu trebuie să mai păcătuim. Să zicem în gînd: ,,Ferește-mă, Doamne, de rău și îndeamnă-mă să fac numai bine!...”.

Ce este epitimia? Ați auzit de multe ori de acest cuvînt și nu știți ce înseamnă. Tot arhimandritul Vasilios Bacoianis ne învață. Epitimia este canonul pe care duhovnicul îl dă penitentului, ca să-i vindece sufletul întinat de păcate – post, rugăciune, mătănii, oprire de la împărtășanie. Prin comparație, medicul prescrie bolnavilor săi medicamente, ca să le vindece trupul. De mii de ori în viață greșim și tot de atîtea ori ne gîndim la Dumnezeu și Îl rugăm să ne ierte. Greșim din slăbiciune la ispitele pe care diavolul ni le scoate în cale și sperăm că poate Dumnezeu ne acordă absolvirea Sa. Cum se știe, Iuda n-a căzut în genunchi în fața lui Dumnezeu.

Urmarea a fost că l-a lovit depresia și s-a spînzurat. În schimb, cînd Adam și Eva au mîncat din Pomul cunoașterii sau cînd Cain și-a ucis fratele, Dumnezeu i-a iertat, fiindcă și-au recunoscut greșeala și s-au pocăit.

Așa și noi: cînd ne spovedim și ne deschidem sufletul în fața preotului, avem o stare sufletească mai specială, căci ne închipuim că ne aflăm chiar în fața Domnului. Dar și duhovnicul trebuie să fie pregătit pentru aceasta.

Isus Christos a fost Învățătorul, iar cei 12 apostoli, ucenicii Săi, pe care i-a îndrumat cu învățătura și exemplul Său. Smerenia Lui față de acei ucenici a mers pînă acolo

Rug Doamne, răcorește țara!

Suflă-i vîntul peste răni și alină ușor, seara, plînsul mamelor vădăni.

Pruncii mîngîie-i pe frunte și-i dezmiardă-ncetișor, și le spune să Te-asculte, că Tu ești tăticul lor.

Fă din lacrimi apă vie și cununi din suferinți.

Neamului dă-i veșnicie și ocean de biruinți.

Dă-ne, Doamne, mîntuirea pentru jertfa ce-am adus și ne curmă sîngiuirea…

Dă-ne Pacea Ta de sus! Și, ca semn de împăcare, odihnește morții lin.

De veghe la fiecare, dă-le, Doamne, cîte-un crin.

RADU GYR (1905-1975) încît le-a spălat picioarele. Nici măcar pe Iuda, care-L vînduse, nu l-a mustrat. El a fost aspru doar cu Petru (,,Satano!”), cel mai smerit dintre toți. De fapt, prin Petru, El i-a muștruluit pe toți ceilalți ucenici.

Dar cine poate fi duhovnic? Duhovnic poate fi orice preot care crede că poate asculta răbdător confesiunea credinciosului și îi mai poate da mîngîierea dorită.

Duhovnicul ar trebui să fie cum a fost Isus Crhistos cu Iuda – bun, înțelegător, răbdător, iubitor. Să nu uităm: duhovnicul are aceeași menire ca și medicul psihiatru – să vindece sufletul omului. Dar dacă medicul mai bîjbîie, duhovnicul ar trebui să meargă la sigur în vindecarea omului. Un psihiatru spunea: ,,Medicamentele noastre nu știm unde merg, fiindcă nu știm exact unde se află sufletul: la creier (locul rațiunii), sau la inimă?”. Prin urmare, dacă trupul-creierul se îmbolnăvește, suferă și sufletul. Astăzi, credința a început să joace un rol tot mai important în vindecarea bolilor psihice, numite și boli sufletești. Unde nu poate interveni psihiatrul, intervine preotul (duhovnicul). Așa se face că au apărut psihiatrii creștini. Și cea mai bună cale de vindecare a sufletului este SPOVEDANIA. Un proverb rusesc spune: ,,Fără tată trăiești, fără mamă trăiești, dar fără Dumnezeu nu trăiești”.

Depresia sau akedia. Astăzi, 90% din populația lumii suferă de depresie. Mulți bolnavi trec pragul cabinetelor psihiatrice. Dar și mai mulți aleargă la preot, unde, prin post, pocăință și rugăciuni, își găsesc leacul. Să nu uităm că și la psihiatru, și la preot îți deschizi sufletul, te pocăiești și mărturisești tot. În acele momente, sufletul ți se ușurează și te înseninezi cel puțin o perioadă. Sugestia și pocăința merg mînă-n mînă.

Pentru că la pocăință mărturisești tot, ți se golesc mintea și sufletul de toate gîndurile și faptele rele. Pocăința e un medicament foarte bun pentru bolile sufletului, care se completează cu medicamentele medicului. După ultimele cercetări, credința în Dumnezeu, sentimentul religios și legea morală se află adînc înfipte în ADN-ul nostru, sînt înnăscute. Încă de la vîrsta de 6 luni, pruncii au capacitatea de a deosebi binele de rău. Asta înseamnă că nu ne naștem ,,tabula rasa”. Să nu uităm: avem obligația să facem ce trebuie, nu ce vrem noi. Adevărul îl găsim numai în Evanghelii, și dacă, într-o bună zi, oamenii s-ar hotărî să se conducă numai după Evanghelii, psihiatrii și-ar închide cabinetele și spitalele și s-ar duce la pescuit.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 5 iulie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (26)

Ciudata moarte a lui Mussolini (4)

Pendula indică orele cinci. O comandă: SS-iştii prezintă arma. În curte agitaţia încetează deodată. Toţi privesc cu curiozitate la mașina care tocmai a intrat pe poartă. Din ea coboară un bărbat îmbrăcat cu o uniformă fără galoane. Are nişte cizme din piele fină, iar pe cap o bonetă neagră. Cum să nu-l recunoşti pe Mussolini? Îi iese înainte un trimis al Papei. Ducele nu e singur.

Alături de el şi dominîndu-l cu statura lui înaltă, păşeşte veteranul războiului din Etiopia, singura personalitate din acest guvern-fantomă, mareşalul Graziani; urmează doi miniştri fascişti, Barracu şi Zerbino, şi, în sfîrşit, Bassi -prefectul de Milano. Grupul urcă marea scară. În mijlocul salonului mare, cardinalul – o pată roşie în această încăpere întunecată – îl întîmpină pe omul care timp de douăzeci de ani a ţinut în mîinile sale soarta Italiei.

Schimb de amabilităţi. Banalităţi. „Ceilalţi”, cei de la Comitetul de eliberare naţională, întîrzie. Cardinalul arată atunci cu mîna către o uşă. Dacă ducele ar vrea să accepte? Ar fi mai indicat să aştepte în salonul vecin.

Mussolini îi lasă acolo pe demnitarii fascişti şi se ia după cardinal. Uşa se închide în urma celor doi. Încăperea e mica şi întunecoasă din cauza perdelelor mari, grele. Atmosfera e înăbuşitoare, închisă. Făcînd un semn cu mîna pe care străluceşte inelul de cardinal, monseniorul Schuster îi arată ducelui un mic divan.

Mussolini se lasă greoi pe divan. Cardinalul se aşază şi el alături.

Cei doi bărbaţi se simt evident jenaţi. Ca să spargă gheaţa, cardinalul sună şi cere să li se aducă o sticlă cu lichior şi prăjituri. După anumite ezitări, în cele din urmă conversaţia se leagă. Ca să spună ceva, cardinalul pomeneşte de căderea lui Napoleon. Privirea inexpresivă a ducelui devine deodată vioaie. Întotdeauna 1-a admirat pe Napoleon.

– Ce aveţi de gînd să faceţi? – îl întreabă prelatul.

– Mă retrag la Valtellina cu trei mii de cămăşi negre.

– Ca să continuaţi lupta în munţi?

– Oh! numai pentru cîtăva vreme. După aceea o să mă predau.

Atunci cardinalul schimbă tonul. Vorbeşte de resemnare, de ispăşire. Chipul lui Mussolini se crispează. Îi tremură buzele. Ia mîna cardinalului şi o sărută. Spune murmurînd că de la o vreme a început să fie iar credincios.

Orele 18. Zgomot de paşi şi de voci. Delegaţii Comitetului de eliberare naţională urcă în grabă scara mare. Sînt trei: generalul Cadorna, şeful lor, militar de carieră, bineînţeles îmbrăcat civil, avocatul Marazza şi inginerul Lombar di. Şi ducele, şi cardinalul s-au ridicat în acelaşi timp; cardinalul îi întîmpină pe cei trei, pe care i-a introdus un abate cam speriat. Cu o maiestate naturală, el le întinde inelul său ca să-1 sărute. Mussolini rămîne o clipă nemişcat. Pe urmă se îndreaptă spre Cadorna întinzîndu-i mîna. Generalul schiţează un gest de ezitare.

Apoi îi întinde şi el mîna. Ceilalţi doi îl imită...

Consilierii lui Mussolini intră şi ei, alcătuind un grup tăcut. Se simt stingheriţi. Nu se schimbă decît puţine cuvinte. Cardinalul şi ducele se aşază din nou pe divanul acela îngust, cardinalul în dreapta, iar Mussolini în stînga.

Se aduc fotolii, care sînt aşezate în semicerc, în faţa canapelei. La stînga lui Mussolini iau loc reprezentanţii Rezistenţei: Lombardi, Cadorna, Marazza. La stînga lui Marazza stau fasciştii: Barracu, Zerbino, Graziani, Bassi.

Acesta din urmă șade, aşadar, în dreapta cardinalului. În ultimul moment apare şi celălalt avocat din partea Rezistenţei, Giustino Arpesani. Trage un scaun, pe care1 pune între Cadorna şi Lombardi.

Discuţia va dura o oră. O oră patetică. În timpul acestor şaizeci de minute se va hotărî soarta lui Mussolini.

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (7)

III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (3)

3.2. Cercetări pentru modernizarea structurii şi dezvoltarea producţiei industriale (2) * În domeniul constmcţiilor de maşini: realizarea de avioane în concepţie proprie tip scurt-curier regionale, motorizate şi dotate cu echi­pamente autohtone; avioane mediu-curier, echipate cu motoare sovietice şi cu echipamente româneşti; avioane modernizate utilitare şi de turism şi sport; autoturisme cu caroserii modernizate şi cu caroserii noi, echipate cu noi grupuri motopropulsoare eficiente; autovehicule cu performanţe îmbunătăţite, specializate pe tipul mărfii de transport; nave RO-RO, portcontainere; cargouri polivalente și nave strict specializate pe mărfuri; nave cu propulsie mixtă - motoare și vele -, propulsie prin conversia directă a energiei valurilor; noi tipuri de echipamente pentru explorarea şi exploatarea resurselor mărilor şi oceanelor; tipuri noi de tractoare cu funcţiuni diversificate şi productivităţi sporite; maşini agricole pentru toate culturile și în toate condiţiile de sol din ţară; introducerea şi extinderea sistemelor flexibile de prelucrare și montaj în construcţiile de maşini; introducerea și extinderea sistemelor de proiectare şi fabricaţie asistate de calculator, facilitate de microelectronică; elaborarea de tehnologii noi de prelucrare, bazate pe surse concentrate de energie, și tehnologii cu regimuri intensive de lucru; fabricaţia „elastică” a produselor care să asigure o diversificare și satisfacere în timp scurt a cerinţelor beneficiarilor externi ş.a. * În domeniul electrotehnicii: intensificarea acţiunii de electronizare, automatizare complexă, cibemetizare-

robotizare a produselor, proceselor de producţie şi activităţilor din celelalte sectoare, realizarea de echipamente şi sisteme electronice complexe, evoluate, inclusiv cu microprocesoare, inteligenţă artificială și roboţi, pentru industria extractivă și geologie, industria prelucrătoare, agricultură și zootehnie, medicină și biologie etc; dezvoltarea unor sisteme de acţionare, comandă și reglaj bazate pe principii funcţionale noi, pentru comanda utilajelor tehnologice și a liniilor flexibile de fabricaţie; realizarea sistemului larg distribuit cu microprocesor, pentru conducerea proceselor industriale; testarea automată a produselor; realizarea de dispozitive optoelectronice și electronooptice, afişaje cu cristale lichide, microcelule cu plasmă și ecrane extraplate, inclusiv tehnologiile lor specifice; promovarea şi integrarea progresivă a tehnicilor de vîrf - microelectronica, fotochimia, holografia, magnetooptica, acustooptica, elastooptica etc.

-în structura sistemelor, utilajelor și produselor diverselor ramuri ale economiei naţionale; utilizarea pe scară largă a tehnologiilor neconvenţionale de prelucrare cu laser, plasmă, microunde, fascicul de electroni, încălzire prin curenţi de joasă şi medie frecvenţă, cristalizare în vid ş.a. * În domeniul chimiei: adîncirea gradului de prelucrare al ţiţeiului prin diminuarea ponderii păcurii faţă de total ţiţei prelucrat; creşterea calităţii lubrifianţilor care să asigure o perioadă mărită de utilizare; aprofundarea proceselor de hidrogenare a produselor grele şi reziduale, procese care să conducă la creşterea produselor albe; chimizarea superioară a gazului metan și a hidrocarburilor rezultate din prelucrarea integrală a ţiţeiului; producerea de catalizatori pentru realizarea unor tehnologii de vîrf cu valorificare integrală a materiilor prime și cu consum redus de energie; valorificarea complexă a minereurilor indigene la indici de extracţie

– Aş dori să ştiu, domnilor, ce condiţii vreţi să-mi puneţi.

Mussolini a deschis discuţia cu delegaţii Comitetului de eliberare naţională. Foarte natural. Ca şi cum ar prezida un consiliu de miniştri sau Marele consiliu fascist. Există deprinderi care nu dispar cu una, cu două.

De altfel, oamenii aceştia, astfel aşezaţi, dau impresia unui parlament în miniatură.

Prin geamurile închise răzbate confuz toată zarva din curte, zgomotul maşinilor ce vin şi pleacă, chemările în germană şi în italiană. Mussolini îşi priveşte cu atenţie interlocutorii. În ochii lor nu se citeşte ură, ci mai curînd mirare, mirare că se află acolo, cu el. Era logic ca generalul Cadorna să-i răspundă cel dintîi ducelui. El îi dă însă imediat cuvîntul avocatului Marazza, „fiindcă e vorba de o chestiune de natură politică”.

– Noi am interpretat invitaţia Eminenţei Sale – spune avocatul – în sensul unei capitulări necondiţionate, pe care sîntem autorizaţi s-o primim.

Tăcere. Mussolini nu răspunde direct. Ceilalţi îl observă. „Arăta foarte rău”, va remarca mai tîrziu inginerul Lombardi. Ducele întreabă după aceea ce garanţii li s-ar putea da fasciştilor şi lui însuşi, în cazul în care s-ar preda.

– Garanţiile obişnuite date prizonierilor de război.

– Şi în numele cui va fi luat acest angajament?

– În numele Comitetului de eliberare naţională şi în numele aliaţilor.

Nu e o discuţie aprinsă. Se discută calm, liniştit. Dar oare sînt de bună credinţă? Fără-ndoială că da. Totuşi, Franco Bandini, ultimul istoric al perioadei de sfîrşit a fascismului, remarcă: ducele vorbeşte în numele unei „forţe fasciste” care se află în totală descompunere; la rîndul lor, cei din Rezistenţă dau garanţii, care sînt însă iluzorii: cum ar putea ei, de pildă, să-i facă pe partizanii din Milano, fără să mai vorbim de cei din munţi, să respecte consemnul clemenţei? (va urma) ALAIN DECAUX superiori; recuperarea unor metale neferoase însoţitoare, rare şi disperse; obţinerea principalilor compuşi ceramici, precum şi a pieselor din materiale ceramice pentru electronică și electrotehnică, motoare termice, prelucrarea materialelor; elaborarea de procedee biotehnologice în scopul obţinerii de combustibili lichizi și produse de sinteză fină, enzime etc; diversificarea tipurilor de elastomeri; crearea polimerilor de uz special, termostabili, termoadezivi, necesari industriilor aerospaţială, constructoare de maşini, electronică și electrotehnică, uşoară, farmaceutică; realizarea şi dezvoltarea materialelor polimerice înalt şarjate şi compozite; obţinerea firelor şi fibrelor artificiale prin procedee fără utilizarea sulfurii de carbon, cu implicaţii în păstrarea echilibrului ecologic etc. * În domeniul materialelor de construcţii: realizarea de materiale de construcţii pe baza unor tehnologii moderne, cu consumuri energetice minime sau surse neconvenţionale de energie; utilizarea de materii prime cu costuri minime și care se găseau în cantităţi suficiente pe plan zonal; realizarea de noi materiale cu caracteristici superioare; noi tehnologii cu consumuri energetice reduse și produse cu proprietăţi fizicomecanice îmbunătăţite necesare modernizării ramurii construcţiilor; utilizarea materialelor refolosibile din alte ramuri ca materie primă sau adaosuri în industria lianţilor; realizarea de noi tipuri de lianţi; crearea de noi tipuri de cimenturi şi de adezivi; crearea de noi tipuri de sticle şi ceramici, tehnice și speciale, cu o gamă largă de utilizări în tehnicile de vîrf - sticle şi filtre optice speciale, sticle de cuarţ, sticlă laser, sticlă de pasivare, sticlă pentru contactele Reed, sticle pentru sudură cu mică, fire de sticlă submicronice, fire optice, sinteze de noi mase ceramice pe bază de oxizi puri pentru industriile electronică, electrotehnică, nucleară. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

(22 Restanele i pierderile Centenarului (22) Vinovăția pamfletului Odată cu efervescența vieții politice din România, după 1989, în noul cadru democratic creat, au apărut și forțe ostile noii deschideri naționale, încercînd să oprească afirmarea filonului de sorginte naționalistă. Dacă la București, unde Partidul România Mare – cu ramificații în teritoriu – a fost atacat pe varii planuri (presă, diversiune, furt la alegeri, sabotaj din interior, în justiție etc.), alte forțe din țară, care înmănuncheau dorințe și speranțe comune cu ideile PRM – în special în Ardeal – au primit replica din partea ne-românilor, cu vectorul Una din siglele U.V.R. de bază – UDMR, la care s-a alăturat, ca la un cortegiu funerar, pleava trădătorilor de țară. interpretînd textul ca pe un atac la persoană, fac Pentru că ultimele două episoade ale acestui mare tămbălău, inițiind acțiuni în judecată în serial au fost centrate pe apariția, evoluția și peste 40 de procese, măcinînd timpul, nervii și involuția PRM – fenomen cu o droaie de întrebări banii președintelui PRM. neclarificate, care nu poate fi epuizat nici într-un Demersul jurnalistic nefiind înțeles, inclusiv studiu de o amploare națională – să mai rămînem, sensul indicat de Dicționar pamfletului, acela pentru un număr de revistă, tot în acest perimetru de a ataca într-o ,,tonalitate politică, violentă și al zonei politice, deși acum apar particularități cu agresivă”, situația a degenerat într-o confuzie o oarecare diferențiere. generală, care a a reușit să inducă în masa de Pînă la abordarea subiectului propriu-zis, alegători un sentiment de renunțare la partea să ne întoarcem la ultimele două episoade, cele generoasă de simpatie pentru PRM. referitoare la PRM, spre a încerca exemplificarea Segmentul de populație mai puțin instruită a – ca efect publicistic, și ca reflectare a înțelegerii format masa critică de oameni derutați, căutînd sensului propus – a unuia dintre cele mai uzitate o altă orientare politică, sau înscriindu-se într-o (și fulminante) procedee stilistice în presa renunțare totală de participare la viața politică. regretatului Corneliu Vadim Tudor – pamfletul. În acel moment al hăituirii președintelui PRM, Ideea acestui comentariu a luat naștere din pe linia acelor pamflete (care erau sau nu erau constatarea lipsei de trimitere la acest produs produse toate de Corneliu Vadim Tudor) s-a literar, în analizele anterioare, ca mod de estompat o mare și reală speranță a Națiunii întrexprimare a unei atitudini explozive, polemice, în un partid și într-un om, chemați să dea un curs raport cu o stare de fapt dintr-un domeniu sau nou României.

Care ar fi fost parcursul tuturor dacă altul de activitate. Să pornim de la Dicționar: ,,Pamflet = specie literară, în versuri sau în proză, Dicționarul Limbii Române ar fi fost citit (și cu un pregnant caracter satiric, atacînd, într-o înțeles) și de magistrați? tonalitate polemică, violentă și agresivă, atitudini și Uniunea Vatra Românească – trăsături de caracter, concepții și realități sociale, speranța românilor transilvăneni politice, religioase ș.a.”.

Nici că se putea mai bine decît această definiție 30 august 1940. O filă neagră în calendarul – foarte clară și lămuritoare, explicînd (pe României contemporane, în special pentru românii înțelesul tuturor) modul și cîmpul de manifestare trăitori pe meleagurile Transilvaniei de Nord, a pamfletului. În acest context literar – doar teritoriu care – ca urmare a Dictatului de la Viena vorbim de literatură, nu de manele – de unde – fusese înglobat în granițele Ungariei horthyste. și-a ,,asigurat” președintele PRM valul de lături Timp de 4 ani – pînă la eliberarea Transilvaniei și de acuzații (ajungînd pînă la de către Armata Română (25 procese, în instanță) deversate octombrie 1944) – 2.600.000 împotriva sa și a partidului pe de locuitori, în majoritate care-l conducea? Cu atît mai români, și un teritoriu de mult cu cît genurile literare 43.000 km.p., aveau să se afle, abordate de Tribun în spațiul samavolnic, sub jurisdicția public nu constituiau nici statului maghiar. Atrocitățile o noutate. Noi, cei care am săvîrșite de ,,stăpînii” maghiari traversat acea perioadă, în ai acestei părți de Țară care președintele PRM excedea Românească asupra populației în pamflete, publicate în cele majoritare românești, nu vor trei ziare pe care le-a înființat fi uitate niciodată, Cartea de și le-a condus – ,,Revista Istorie consemnînd, filă cu România Mare”, ,,Politica” filă, tristele evenimente pentru și ,,Tricolorul”, am trăit poporul român. satisfacția constatării efectului Dovedind calități umane acestor bijuterii literare asupra pe care ungurii nu le-au avut, „Pamflete explozive“, ultimul după ce România s-a întregit țintelor vizate. În acest punct volum de versuri al lui Corneliu cu acest colț de Rai, locuitorii al explicației apare fenomenul de reacție al celor vizați care, Vadim Tudor, apărut în iulie 2015 de naționalitate română nu și-

au dorit răzbunare, iar Statul Român i-a tratat pe ungurii minoritari ca pe fiii lui, asigurîndule toate drepturile constituționale și civice. Pînă în decembrie 1989, conviețuirea celor două naționalități s-a desfășurat fără sincope, inclusiv în spațiul geografic cu o pondere mai mare a populației de etnie maghiară, ca să nu mai vorbim de conducerea centrală, unde stăteau în fotolii confortabile Vasile Luca, Alexandru Moghioroș, Ianoș Fazekaș, Karoly Kiraly, Geza Domokoș și mulți alții. Ba chiar, copiind politica marelui vecin de la Răsărit, prin înființarea Regiunii Autonome Maghiare, s-au acordat privilegii naționalității maghiare, în detrimentul românilor.

Acum, cînd sînt în ,,libertate”, maghiarii din România îl înjură pe Nicolae Ceaușescu și regimul său, pentru că – chipurile – au fost oprimați.

Adică? Nu le-a permis manifestări iredentiste, și n-a permis nici țării vecine și ,,prietene”, Republica Populară Ungară, să intervină în treburile interne ale României, în ,,ajutorul” cetățenilor de etnie maghiară. De fapt, cea mai dură confruntare a ungurilor din România cu Statul Român, era de ordin lingvistic – obligativitatea recunoașterii Limbii Române ca limbă oficială a Statului Român! Da, din acest punct de vedere, Statul Român i-a ,,oprimat” pe maghiarii din România, obligîndu-i să respecte Constituția Republicii!

Din păcate, după balamucul din decembrie 1989, naționalitatea maghiară din țara noastră nu se mai simte obligată să respecte legile și Constituția României – în fruntea acestor manifestări de frondă instalîndu-se organizația iredentistă Uniunea Democrată Maghiară din România – organizație antinațională, tolerată (în mod inexplicabil) de puterea de la București!

Faptul că, în dimineața zilei de 24 decembrie 1989, posturile de radio de la noi anunțau – ca pe un triumf al noii democrații – constituirea UDMR, presupume că această organizație exista dinainte, activînd în clandestinitate, probabil într-o altă formă de organizare. Imediat ce a ieșit la suprafață, încurajată de cercurile revizioniste de la Budapesta, UDMR a readus în spațiul public (de data aceasta în mod oficial), chestiunea Trianonului din vara lui 1920, ridicînd glasul pentru realipirea Transilvaniei la Ungaria, pentru repararea ,,nedreptății” ce i s-a făcut acestei țări după încheierea Primului Război Mondial.

Urzeala otrăvitoare a UDMR, începută întrun mod democratic la Tîrgu Mureș, și-a arătat roadele în săptămîna Crăciunului de foc al anului 1989, cînd, în secuime, sălbăticia hoardelor lui Attila a ieșit din nou la suprafața umană, secuii săvîrșind fapte abominabile, greu de imaginat, care întrec orice crimă de război. Mă refer la uciderea, în chinuri groaznice, a unor ofițeri și subofițeri de Miliție (Dumitru Coman, Liviu Teofil Ceuchișan, Dănilă Gabi), la maltratarea altor peste 100 de cadre din Miliție și Securitatea română, distrugerea a 38 de posturi de Miliție din județele Harghita și Covasna, de unde au fost sustrase 468 de arme și 17.832 de cartușe, la amenințarea cu evacuarea multor familii de români, la profanarea unor biserici și cimitire ortodoxe. În împrejurările în care noua putere instalată după lovitura de stat din decembrie 1989 nu făcea față evoluției rapide a stării de fapt din România,

Uniunea Vatra Românească pornea la drum plină de speranță și de încredere că românii din Transilvania vor avea de acum încolo (în noua conjunctură politică), un scut întru apărarea lor. Ziua de 8 februarie a confirmat adeziunea poporului la noua formă de organizare socială și civică, Conferința Națională de la Sala Polivalentă din Tîrgu Mureș adunînd peste 200 de delegați din cele 33 de filiale constituite pînă atunci, și sute de invitați. Înființată la Tîrgu Mureș, Uniunea Vatra Românească a avut un ecou favorabil în toată țara, dovadă cele 33 de delegații care au acoperit harta României, așa cum reiese din Gheorghe Funar - fost președinte al P.U.N.R. cuvîntul de deschidere, rostit de dr. Petru Silviu Olaru, președintele de onoare (provizoriu) al neputînd armoniza libertatea constituțională cu Uniunii: ,,Fiți bineveniți din cele patru zări de țară! libertatea greșit înțeleasă a individului, haosul În numele sfintei dreptăți și al sfîntului adevăr, dominînd viața cotidiană, în special în județele Mureșul adună apele țării: Alba, Arad, Bacău, cu populație de etnie maghiară, românii trebuiau Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Brăila, București, să reacționeze. În aceste teritorii în care sufla Buzău, Călărași, Cluj, Constanța, Covasna, vîntul separării celor două etnii, cu amenințarea Dîmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Harghita, izgonirii românilor din locurile lor natale, apar Hunedoara, Iași, Maramureș, Mehedinți, Neamț, germenii organizării românilor. Astfel, la Reghin, Satu-Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, la 25 ianuarie 1990, în prezența a numeroși Timiș, Tulcea, Vaslui, Vîlcea, Vrancea”. cetățeni din orașul viorilor și din localități de pe Așa cum era de așteptat, tonul luărilor de Valea Mureșului Superior și a Gurghiului, se naște cuvînt a fost civilizat și ponderat, nelipsind Frăția Românească, avînd deviza ,,Dreptate, frăție atitudinea fermă față de poziția UDMR în și demnitate socială”. Miercurea Ciuc se înscrie respectarea Constituției României și critica la cu Liga Democratică Română, în luna februarie adresa oficialităților române pentru letargia primind personalitate juridică. În același context, cu care controlează unele ieșiri în decor ale în perimetrul orașului Tîrgu Mureș, ca dovadă conducerii UDMR. În acest sens, românii au a reacției românilor la obrăznicia unor capete înțeles mesajul de la Tîrgu Mureș, într-un timp înfierbîntate din conducerea UDMR, se mai relativ scurt, documentele vremii arătînd că încropesc alte cîteva organizații civice, preconizînd U.V.R. ajunsese la aproape 4 milioane de membri parcă nașterea unei organizații puternice, care să și simpatizanți, la nivel național. Ca și în alte adune împreună mai măruntele inițiative. asemenea împrejurări, reacțiile adverse nu s-au Acest lucru se va petrece pe 1 februarie 1990, lăsat prea mult așteptate. Publicațiile în limba cînd, în clădirea Liceului ,,Al. Papiu Ilarian” maghiară din România, unele publicații de la din Tîrgu Mureș, în prezența a circa 2.000 de Budapesta, și chiar o parte din multitudinea de participanți, se pun bazele UNIUNII VATRA publicații postdecembriste de la noi – au sunat ROMÂNEASCĂ. Organizația, după un periplu alarma: Uniunea Vatra Românească face o pe la diferite personalități ardelene, în încercarea politică extremistă, șovinistă, antimaghiară, ar de a-și defini drumul, și după cîteva întîlniri în fi prima organizație ultranaționalistă din estul diferite formate în care s-a încercat cristalizarea Europei, după prăbușirea comunismului! proiectului, a ajuns la adunarea de constituire, Din păcate, neavînd la îndemînă un suport primind, într-un larg consens, denumirea de mai propriu în mass media, confuzia propagată sus. Ziarul local ,,Cuvîntul liber”, din 3 februarie de vectorii de opinie antivetriști, a pătruns în 1990, lansa știrea zilei, vestind românilor că: ,,În rîndul unui segment important al acelora care ziua de 1 februarie, în prezența a mii de cetățemi se raliaseră la programul Vetrei Românești, din Tîrgu Mureș și din județ, s-a constituit Uniunea presărînd derută printre ei și făcîndu-i să dea Vatra Românească. Au participat muncitori, țărani, înapoi. Începutul degringoladei s-a amplificat intelectuali, femei și bărbați, tineri și maturi. rapid printr-o confuzie și mai nocivă, de data Uniunea nu este o formațiune politică (în sens de aceasta – o confuzie generată în mod intenționat partid), ci are o pronunțată orientare umanistă, de unii membri ai P.U.N.R., care simpatizau de susținere a ființei naționale. A fost prezentată U.V.R., reprezentînd-o chiar în Parlament. Deși și votată în unanimitate Platforma-Program, care conducerea Vetrei s-a dezis de confundarea acestei detaliază obiectivele Uniunii. Ca obieciv principal organizații cu P.U.N.R., elaborînd și comunicate în este consolidarea democrației, conviețuirea armo­ acest sens, anatema nu s-a estompat, dimpotrivă, nioasă a naționalităților, cultivarea tradițiilor U.V.R. era tîrîtă din ce în ce mai mult în siajul multimilenare ale neamului, avînd ca puncte politic al P.U.N.R. referențiale: ardenta activitate a Școlii Ardelene și a Astrei, momentul împlinitor al unui vis de secole – 1 Decembrie 1918 – platforma Consiliului Provizoriu de Uniune Națională. Unul din obiective este și combaterea manifestărilor străine unei democrații reale. Adunarea s-a bucurat de prezența domnului general (r) Scrieciu, care a sugerat anumite linii de activități Uniunii. Au vorbit: Zeno Opriș, Gh. Roșca, Virgil Șt. Hobai, Radu Ceontea,Valeriu Lazăr, Ana Bad, Ioan Sabău, Mariana Ploeșteanu, Dumitru Pop, Radu Zamoveanu, Florin Demian, Vasile Udrea, Dumitru Cofariu”.

Clădirea Liceului Al.Papiu-Ilarian Așadar, cu borna de hotar 1 februarie, locul de naștere al U.V.R. urmată de 6 februarie (legalizarea la Tribunal),

Acum, judecînd la rece nedorita situație creată prin această alăturare politico-civică, nu ne mai mirăm de acea derută. Ce să gîndească omul de rînd, cel care a aderat cu inima și cu sufletul la chemarea Vetrei Românești, atunci cînd președintele Uniunii, Radu Ceontea, era și unul dintre liderii P.U.N.R., și care – într-un mod de-a dreptul iresponsabil (sau cine știe – la a cui comandă!) – reușește să impună introducerea în Statutul Vetrei o clauză extrem de nefavorabilă organizației? Iată dovada: ,,Uniunea Vatra Românească (...) posedă ștampilă și siglă proprie, elemente constitutive ale acestor însemne vor putea fi folosite doar ca parte componentă a siglei PARTIDULUI UNITĂȚII NAȚIONALE” – adică P.U.N.R.! Simțindu-se vexat în orgoliul lui de șef, Radu Ceontea a demisionat din funcția de președinte al Uniunii, în ziua de 28 februarie 1991, dar nu a abandonat lupta, convocînd, la Ploiești, filialele teritoriale ale U.V.R., intenționînd să transforme adunarea într-o Conferință Națională Extraordinară, cu tentativa de transformare a Uniunii în partid – încercare eșuată.

Mișcările pro sau contra, confruntînduse la fiecare întîlnire – indiferent de nivelul acesteia – forțele Vetrei Românești se risipesc în dueluri verbale și ale Comunicatelor de presă, în harababura creată nemaifiind timp și loc pentru traducerea în practică a generosului proiect inițial. Întruniri multe – la Ploiești, la Brașov, la Cluj-Napoca, la Tîrgu Mureș, la Deva. De la toate se așteptau rezolvări concrete, dar, din păcate, fiecare din aceste încercări de împăcare a taberelor a accentuat falia dintre cei care vroiau Vatra, în continuare, cu statut de organizație (nesubordonată niciunui partid), și cei care pledau pentru metamorfozarea ei în partid politic. Spre a sugera cine a cîștigat pînă la urmă, iată una din hotărîri, adoptată la Conferința Națională de la Deva, ca replică la propunerea de a se diminua numărul liderilor U.V.R., precum și blocarea ajungerii la vîrf a liderilor unor partide politice – la propunerea lui Gheorghe Funar, în conducerea Uniunii au fost aleși 9 vicepreședinți și s-a recomandat ca atît la nivel central, cît și teritorial, să fie cooptați în funcția de vicepreședinți, lideri ai partidelor politice din țară...

Dincolo de aceste frămîntări, multe create în mod artificial, după alți ani de tensiuni interne și ingerințe externe – în planul noii Românii, care bascula (atrasă ca de Fata Morgana) înspre NATO și UE – Uniunea Vatra Românească a sucombat.

Născută din rațiuni naționale (nu aventuriere), într-un perimetru de suferință seculară a poporului român, pentru a-i proteja existența și liniștea – în orizontul incert al postdecembrismului – Vatra Românească s-a autoflagelat, lăsînd Transilvania în bătaia vîntului iredentist.

Cum ar fi arătat astăzi România cu Vatra Românească angrenînd în iubire și în dragoste pentru Țară 10 milioane de români? Ar mai fi existat, astăzi, cîrtița UDMR, care șubrezește temelia românismului în Transilvania? Ar mai fi existat temerile pentru anul anul 2020, declarat de Parlamentul maghiar ,,Anul solidarității naționale” – Centenarul Tratatului de la Trianon – ,,tratat care a destrămat teritoriul Ungariei istorice”? Ar mai fi defilat Viktor Orban pe meleagurile Daciei, înconjurat de cohortele de maghiari-români, sub flamura steagului Ungariei? Încercați să dați răspunsuri la aceste întrebări, în primul rînd cei care ați trădat Vatra Românească, perpetuînd blestemul românesc de a ne băga singuri capul în ghilotină... (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 5 iulie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Slăbiciunea Rusiei și răsfrîngerea ei asupra întregii ortodoxii

(urmare din pag. 1) Istoria se schimbă în funcție de ce vor conducătorii. Și asta nu ar fi ceva extrem de grav, mai ales că încă există mijloace de informare independente care pot oferi un echilibru echitabil dezinformării oficiale. Problema este că, odată cu victoria asupra Estului, Vestul și-a pus în cap exact ceea ce Hitler dorea în urmă cu mulți ani, și anume să acapareze tot, fără război, dacă se poate, inclusiv întreaga creștinătate, fie ea catolică sau ortodoxă, inclusiv Rusia. Asaltul a început în urmă cu mulți ani, și azi observăm că frontierele Rusiei sînt asediate, într-un context mediatic în care, de fapt, rușii sînt agresorii. Este cea mai mare manipulare la care asist, asta dacă nu cumva astfel de manipulări nu au stat la baza primelor războaie mondiale. Există indicii în acest sens, în mod special legate de cel de-al II-lea război mondial, dar cum este deja tardiv, iar istoria este scrisă cu ceea ce se vede, nu cu ceea ce se află, de fapt, în spate, nu este cazul să dezvoltăm subiectul. Revenind în prezent, fără a fi împotriva lumii libere occidentale, fără a avea ceva cu Rusia, fără a fi părtinitor, nu poți să nu observi imensa manipulare, imensul aparat de distrus creierele, pe care mass media îl inoculează minților slabe și chiar celor mai puțin slabe, astfel încît mecanismul care stăpînește această lume să aibă în continuare controlul și puterea de a acapara cam tot ce mișcă pe Planeta albastră. În afară de cîteva țări, putem spune că pămîntul a devenit S.U.A.T. – Statele Unite Americane ale Terrei, locul în care vom ajunge sau se va ajunge la un moment dat, poate chiar mai curînd decît cred unii. Mai sînt cîțiva rebeli pe hartă: Rusia ortodoxă, Iranul șiit și Coreea de Nord comunistă. Mulți vor spune că India și China sînt oarecum independente, dar am mari rezerve în capacitatea Chinei de a rezista fără America, așa cum este și cazul Indiei. În ceea ce privește Venezuela, este mult prea aproape de SUA pentru a avea vreo șansă, mai ales în cazul în care Rusia decide să se închidă.

Că tot vorbeam de cel de-al II-lea război mondial și de evenimentele care l-au precedat, mă gîndeam la declarația premierului bitanic, din 1938, după ce a aterizat la Londra, venind de la Conferința de la München. Știți care au fost primele lui cuvinte la coborîrea din avion, imediat ce predase Cehoslovacia lui Hitler? Cuvinte dureros de naive: ,,Am semnat pentru o pace de 1.000 de ani!”. După un an a început războiul. În mintea conducătorilor de atunci ai Europei, fie că vorbim de Anglia sau Franța, se înfiripase un gînd tocit de vreme, cum că dacă lasă de la ei, dacă îi dau satisfacție lui Hitler, nu o să fie război, totul are să fie bine. Uite că nu e așa, uite că dacă te faci oaie, te papă lupul.

Revenind în vremurile noastre, se pare că acel premier al Angliei, Neville Chamberlain pe numele lui, s-a reîncarnat în actualul președinte al Federației Ruse, Vladimir Putin, care a moștenit slăbiciunea predecesorilor săi, fie că este vorba de Boris Elțîn, fie de Stalin. Se pare că rușii au o mare problemă cu propria lor siguranță, fiind atît de credincioși încît, orice ai face, ei stau la încasare.

Ortodoxia, în general, a făcut ca țările din acest spațiu să devină ele însele slabe, mult prea slabe, fără nici un fel de dorință de a face ceva important, de a încerca să se autodepășească. Rusia, o țară majoritar ortodoxă, a reușit, în ultimii 100 de ani,

să presare și asupra altor țări pasivitatea, o însușire care se pare că a prins doar la țările ortodoxe din Pactul de la Varșovia. Uite ce bine o duc țări precum Polonia și Cehia, ca să nu vorbim de Ungaria, Slovenia, Croația și Slovacia chiar. Noi, vai de capul nostru. Ne-au cucerit alții doar cu niște mărgele și cîteva oglinzi, în timp ce bulgarii au clacat mult mai repede, încă din 1994. Despre sîrbi nu mai zic nimic.

Au vrut să fie ei puternici, s-au bazat pe ajutorul altora, dar pînă și România i-a trădat în 1999. Încă o iau pe coajă în Kosovo, și asta și pentru că ortodoxia impune să întorci obrazul celălalt, în condițiile în care, în fapt, ai fi doar tîmpit să o faci. Așa cum un renumit călugăr român a spus, Isus ne-a îndemnat să fim buni, nu și cretini. Ei, se pare că acest gen de cretinism afectează în mod special zona ortodoxă a lumii, lăsînd pe cei care au ales pragmatismul să domine politic și social mapamondul. Ascunderea în spatele unor așa-zise valori morale, în timp ce oamenii mor pe capete, în timp ce verticalitatea, mîndria și onoarea propriilor tăi cetățeni scad considerabil, nu arată decît slăbiciune, frică și lașitate, nimic altceva. A te raporta la un sistem de legi internaționale, la niște organizații moarte, și a te ascunde în spatele tribunei, nu este un mod elegant de a fi președinte, este doar un mod de a-ți duce la final mandatul. Rusia a demonstrat că este slabă sau, în cel mai bun caz, egoistă. Pe ruși nu îi interesează ce se întîmplă dincolo de poarta lor și, din acest considerent, nu putem să îi acuzăm, acesta este modul lor de a se proteja. Modul indiferent în care Rusia își tratează potențialii aliați, și nu îmi pot scoate din minte Serbia, îi va cauza mari dureri de cap în viitor, atunci cînd o să vină momentul în care ea însăși va avea nevoie de aliați și nimeni nu va veni să ofere un minim ajutor.

La scara istoriei, ceea ce trăim acum este o picătură într-un ocean de dimensiunea Universului.

Dar, poate că în următorii 100 de ani, 1.000 de ani, situatia are să fie cu totul și cu totul alta, iar cei care vor avea ceva cunoștiințe de istorie își vor aduce aminte de egoismul țărilor ortodoxe, de fățărnicia Bisericii, de sărăcia spirituală și materială în care s-au zbătut, și nu vor fi la fel de permisivi, precum sîntem noi acum. În fapt, la cum decurg lucrurile în prezent, creștinismul va dispărea în maximum 500 de ani, iar conducerea lumii are să fie încredințată religiei mozaice, reprezentată de acel popor ales, care a demonstrat timp de sute de ani că prigoana nu l-a slăbit, dimpotrivă, l-a făcut să conducă lumea.

Problema este că am început să vedem din ce în ce mai clar modul în care religia cu care ne naștem ne afectează modul de trai, de a reacționa în fața provocărilor. Și, dacă este să ne raportăm la ceilalți, ajungem la concluzia că ortodoxia este destul de permisivă în fața multor provocări, și acest lucru afectează capacitatea de a prospera a populației, a enoriașilor.

Nu doresc să trăim cu capul plecat, așa cum văd că alte țări ortodoxe o fac. Nu doresc să întorc obrazul atunci cînd, efectiv, securitatea și onoarea propriului popor sînt în pericol. Nu doresc să trăiesc într-o țară în care Biserica nu se implică în mod activ în cultivarea încrederii în rîndul proprilior enoriași. Nu doresc să mai trăiesc într-o țară în care trădarea, minciuna, lașitatea și sărăcia sînt mult prea prezente în viețile cetățenilor și sînt aduse la rang de mod de trai. În fapt, aceste însușiri trebuiesc eradicate, inclusiv sărăcia. Eu cred că acel text din Biblie, în care ni se spune că săracul trece rapid în împărăția cerurilor și bogatul nu, a fost adăugat mulți ani după aceea, tocmai pentru ca mințile sărace și analfabete ale enoriașilor să nu care cumva să dorească să aibă mai mult decît însăși subzistența.

Progrestituţia umană Nu sărăcia materială determină falimentul unei ţări, ci sărăcia intelectuală şi, mai ales, cea spirituală. Iată de ce, României, după ce i-au pus pe butuci capacităţile productive, de la industrie pînă la agricultură, i-au subminat, ba chiar atacat pe faţă, sistemul de învăţămînt, prin legi înşelătoare şi îndoielnice directive U.E., ca mai apoi să tragă asupra spiritualităţii neamului nostru din toate direcţiile şi cu toate armele care le stau la dispoziţie, de la ziare şi televiziuni, pînă la ONG şi aceleaşi înşelătoare directive europene.

Biserica ortodoxă, ca instituţie, are păcatele ei, fiind ea însăşi oglinda societăţii care şi pe care o reflectă, dar nu se dărîmă o casă pentru că are mucegai pe la colţuri, ci i se repară, în primul rînd, acoperişul, iar apoi i se restructurează interiorul. În aceste vremuri de restrişte în care Biserica Catolică este compromisă total prin însăşi înscăunarea pe tronul Vaticanului a unui Papă de conjunctură impus de făcătorii globalismului, Biserica ortodoxă nu numai că nu ar trebui atacată, dar ar trebui susţinută cu şi mai multă forţă şi ardoare, ţinînd cont că este ultimul bastion al spiritualităţii rămas încă în picioare.

E drept că rănile şi bolile trupului au nevoie de spitale pentru a putea fi vindecate, dar pînă şi medicii vă vor spune că trupul, ca să poată fi vindecat, are nevoie înainte de toate de voinţa de însănătoşire a bolnavului, ori asta depinde de starea lui spirituală. Că lipsa de spitale şi de autostrăzi nu se datorează zidirii de biserici, nici nu vreau să pun în discuţie, deoarece numai tîmpiţii nu au înţeles încă acest lucru.

Aşa că, poate ar trebui să avem grijă şi să ne ferim de această sărăcie spirituală pe care unii ţin cu tot dinadinsul să ne-o bage pe gît împachetată în tot felul de drepturi şi cîştiguri ale omului, numite paliativ ,,progres”, dar care altceva nu sînt decît ,,progrestituţie”.

Viorel Boldiş Sîntem o țară ortodoxă. Nu putem schimba asta. Dar putem să ne desprindem de mentalitatea de victimă pe care tot o avem de ceva timp, să facem cumva ca următoarele generații să fie de învingători. Să copiem ceva din modul de gîndire occidental, să fim și gentlemani într-un anumit mod, dar să renunțăm să ne tot căutăm nouă vina, cînd, de fapt, nu avem nici una.

Fără o schimbare profundă a mentalității românilor nu putem să facem să ne fie mai bine. Și acest lucru nu se mai poate aplica la noi, la cei care acum asistăm la implementarea Noii Ordini Mondiale, dar se poate aplica generațiilor care urmează, copiilor care acum se nasc. Dacă ei vor fi scutiți de victimizare și învățați că nu e bine să fii trădător, că nu e bine să înșeli, că nu e bine să furi și că nu e bine să fii sărac, o să vedem o altfel de Românie în următorii 100 de ani. Mentalitatea de învingător trebuie să devină o regulă în România, așa cum și naționalismul ar trebui să fie nativ. Cum se poate face asta? Nu cu actuala Lege a Educației.

Nu! Rezultate poți obține cu implementarea la nivel educațional a unui ,,cod bushido” japonez, dar cu valențe dîmbovițene. Învingătorii nu se nasc peste noapte, dar se poate demara un astfel de proces pentru generațiile viitoare.

Biserica, ortodoxia au nevoie de o reformă, de un alt tip de comunicare și de proiectare a imaginii asupra românilor. Așa cum se prezintă acum, B.O.R. nu intră în totalitate acolo unde este cel mai mult nevoie de ea, în sufletele românilor.

RM

15

Vineri, 5 iulie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Un congres bine cîrpit Cine s-ar fi gîndit, cu numai un an în urmă, că Liviu Dragnea va rămîne doar un subiect de istorie a jocului politic făcut de serviciile secrete, că Sevil Shhaideh va trece așa de repede pe lîngă funcția de premier, că Sorin Grindeanu și Mihai Tudose se vor topi atît de rapid, ca niște oameni de zăpadă peste care a dat o vară fierbinte?

S-au dus și gata!

Românii zic mereu că ,,nu este pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”. Mai mult!

Desemnarea unui om lipsit de putere se termină adeseori pe dos. Viorica Dăncilă a fost privită ca o păpușă la dispoziția lui Liviu Dragnea. A fost și tocată pentru asta. Chiar și politicieni europeni și-au etalat neuronii cu asemenea afirmații făcute cu scopul de a trosni doi dintr-o lovitură. Și pe Dragnea, și pe Dăncilă! Și Ion Gheorghe Maurer, și Stefan Voitec, și Emil Bodnăraș cînd l-au susținut pe Nicolae Ceaușescu au făcut-o cu gîndul că îl vor manevra cum doresc. S-a terminat prost. Și pentru cei care l-au susținut pe Ceaușescu, și pentru cei care au acceptat-o pe Viorica Dăncilă.

Nu m-ar mira ca, peste o vreme, Viorica Dăncilă să devină un adversar redutabil pentru Klaus Iohannis și principala cauză a ratării celui de-al doilea mandat

pentru gomosul primar de Sibiu. Nu de alta, dar m-am săturat pînă în gît de profeți ca Rareș Bodgan și CTPopescu, acritura de Ene Dogioiu și ceilalți, doctori în toate și în nimicuri. Viața o ia nu după mintea profeților de ocazie, ci te miri pe unde și de ce, de parcă ar vrea să-și bată joc de bieții cititori în stele!

Congresul PSD n-a ieșit prost. A dat pesediștilor un sentiment de stabilizare a partidului. Are o conducere legală, validată de delegați, și cei cîțiva aleși se pot apuca de treabă. Congresul a venit ca o stopare temporară a crizei, ca o gură de oxigen. Dar nimic mai mult. Programul PSD, compus în același stil ca și precedentul, nu are nimic nou. Ceva autostrăzi, ceva majorări, ceva preocupări în plus pentru oamenii simpli.

Asta a și făcut PSD-ul în programul de guvernare. Și, spre marea surpriză a adversarilor, multe dintre promisiuni au și ieșit. Încă nu știm cu ce costuri. Dar de ieșit, au ieșit.

Din această listă de măsuri și promisiuni se vede și un lucru trist. PSD-ul nu-și poate depăși condiția. Nu are curajul să meagă mai departe în războiul cu statul paralel. Și nici în demontarea justiției transformată de Traian Băsescu (urmat și de Klaus Iohannis) și de binom în instrument de putere de tip totalitar. PSDul, sub noua conducere a Vioricăi Dăncilă, promite că abandonează aceste racile ale statului român. A ales să

Fiecare pasăre pe limba ei piere (6) Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU Ce despăgubiri ar fi trebuit să ceară România celor două vajnice beligerante, care s-au războit timp de un secol și jumătate pe pămîntul nostru? Am semnat Tratatul cu Ucraina împotriva intereselor noastre vitale, după cum am iscălit și actul de aderare la Uniunea Europeană ,,aruncîndu-ne legați la ochi în cușca lupilor mereu flămînzi”, așa cum opina, pe bună dreptate, editorialistul revistei ,,România Mare”, Dragoș Dumitriu. Ce a urmat în cei 11 ani de europenism? Am intrat în UE ca țară de mîna a doua, iar astăzi, am ajuns una de mîna a treia, colonia care fusesem în perioada interbelică, acea sursă de materii prime și piață de desfacere pentru fostele metropole coloniale, astăzi, diriguitorii Uniunii Europene. Am rămas fără industrie, care le stătea ca un ghimpe în spate țărilor europene occidentale, fără agricultură și fără cîteva milioane de locuitori, care, nemaigăsind locuri de muncă în țară, s-au dus să-i slugărească pe nababii străini, în schimbul unor salarii mult reduse față de cele ale muncitorilor occidentali. Comunitarii occidentali s-au repezit ca șacalii asupra României. Austria, o țară cît o stachină, vorba poetesei Leonida Lari, ne-a șantajat cu intrarea noastră în UE, pînă a pus mîna pe doi giganți economico-financiari – PETROM și Banca Comercială Română. Suedia a mîrîit ani de zile, pînă cînd societățile sale care operau în România au obținut condiții care le-au permis să realizeze venituri uriașe în comparație cu cele ale societăților noastre. O altă țară-strachină, Olanda, care se împotrivește și azi intrării României în Spațiul Schengen, cere, cu mentalitatea colonialistului de altădată, să preia în stăpînire Portul Constanța. Mai mult, pretinde că Portul nostru maritim face concurență Amsterdamului. Dar oare Londra, Lisabona, Valencia, Neapole, Salonic, Istanbul și alte porturi la Marea Adriatică, Marea Neagră și la Mediterană nu concurează portul olandez? De ce nu se aruncă autoritățile de la Haga asupra lor? În ultimul timp, Germania a reactivat ranchiuna pe care ne-o poartă de mai bine de un secol, amestecîndu-se brutal în treburile noastre interne și în activitatea Justiției. Pentru noi nu este o surpriză. Pînă și Helmut Kohl, care părea o minte mai

luminată, era obsedat de o atitudine ostilă față de țara noastră. În 1989, pe cînd se afla la Budapesta pentru a convinge autoritățile maghiare să suțină unificarea Germaniei, promitea că țara sa va ajuta Ungaria pentru recîștigarea Transilvaniei. Ideea aceasta izvorîtă din vajnicul spirit revanșard german a fost reafirmată în ultimii ani de diverși lideri și politicieni germani.

Anul trecut, la 1 Decembrie, cu prilejul aniversării Marii Uniri, postul german de televiziune ZDF Zweite transmitea că ,,România sărbătorește anexarea fostei provincii maghiare Transilvania”. O mare măgărie!

Oare cum ar primi cancelarul Merkel o notă transmisă de vreun post de televiziune din România prin care s-ar afirma că reunificarea Germaniei s-a realizat prin anexarea Republicii Democrate Germane, stat liber și independent, de către Republica Federală a Germaniei?

Klaus Iohannis n-a avut nici o reacție la adresa postului de televiziune amintit. Nici nu ne așteptam. Ca atare, liderii politici germani continuă nestingheriți să pună România la zid. Relativ recent, Manfred Weber, principalul candidat al Partidului Popular European la președinția Comisiei Europene, amenința România, partidele aflate la guvernare și pe procurorii care o anchetează pe fosta șefă a DNA, afirmînd că ,,dacă procedurile judiciare împotriva doamnei Kövesi nu sînt anulate, vom cere o dezbatere în următoarea sesiune plenară a Parlamentului European. De asemenea, apelăm urgent la PES (Partidul Socialist European) și la ALDE (Grupul european) să se pronunțe împotriva partidelor surori din Guvernul român”. Ce spui, Franz? De cînd ai devenit judecătorul suprem al Europei? Și Hitler tot cu astfel de intrigi și amenințări opera la vremea sa, și a sfîrșit cum trebuia. Știi oare cîte vieți, cîte destine, cîte familii a distrus Kövesi, această fiară cu chip de om, întocmind dosare fără obiect, în baza unor denunțuri mincinoase, smulse unor pușcăriași, dornici să-și îndulcească ori să scape de regimul de detenție? Știi, Herr Weber, că această doamnă a groazei este ea însăși o coruptă ereditară? Tatăl ei a fost învinuit de corupție, fratele și fostul soț, acuzați de aceeași meteahnă, iar, în ultima vreme, o asemenea incriminare este tot mai des rostită la adresa acestei Iude a dreptății. Departe de a constitui vreo autoritate în profesiunea de jurist (cînd a fost ,,descoperită” de Băsescu, instrumentase doar...

5 dosare), Kövesi, care a împărțit aula universitară cu

privească la lună și să se întrebe cînd mai plouă. Adică a ales să cîrpească situația, nu să o înfrunte și să lupte pentru o schimbare radicală.

La acest congres mă așteptam mai mult de la Liviu Pleșoianu. Contestația și strîmbele nu fac un conducător. În cel mai bun caz, îl antrenează. Nu înțeleg care sînt jocurile care l-au adus pe Orlando Teodorovici ca președinte executiv. Vineri se retrăsese din competiție, iar sîmbătă a intrat pe la mijlocul turnantei și a cîștigat o funcție pe care n-o merită. De fapt, s-a prefăcut că intră în competiție, s-a retras, și jocuri care ne scapă l-au readus în față. A devenit președinte executiv cînd el improvizează cumplit la Ministerul Finanțelor!? Încă mai are de tras pentru a drege ce se mai poate drege din viziunea aiuritoare a lui Darius Vîlcov, primarul de Slatina care a sucit mințile pesediștilor străini de economie și finanțe.

Aș mai face o remarcă. Acest congres de calmare a crizei din PSD ne-a arătat încă un lucru. PSD-ul n-a realizat de ce a pierdut alegerile europarlamentare. Cu atît mai mult cu cît vîrful de lance al întregului sistem anti-PSD, Klaus Iohannis, a ieșit la rampă exact în aceeași zi cu o pîrlită de diplomă și cu o înjurătură pentru a ecrana un PSD care încerca să iasă din criză.

Cornel Nistorescu Sursa: Cotidianul.ro terenul de basket, a surprins pe foarte mulți în postul de șefă a DNA. Ea a fost, însă, căutată cu lumînarea de netrebnicii care au plantat-o ca pe o buruiană otrăvitoare în fruntea unei asemenea instituții. Atît pentru sterila noastră opoziție, cît și pentru liderii de la Bruxelles, Kövesi a fost socotită arma prin care vor dărîma actuala putere. S-au înșelat. Kövesi a călcat permanent în străchini, a comis nedreptăți flagrante, a compromis Justiția, împreună cu procurorii din subordine, pentru ca, pînă la urmă, să fie măturată din scaunul groazei.

Acum, cînd Iohannis dă semne de nesiguranță în privința celui de al doilea mandat, opoziția internă și liderii de la Bruxelles încearcă s-o împingă spre fotoliul suprem al țării pe această gogoașă dezumflată. Mulți spun, însă, că voturile pe care Kövesi le-ar obține la un asemenea scrutin ar putea fi duse, acasă, într-o poșetă. Despre Iohannis, continui să cred că procentele de încredere de care se bucură din partea populației se vor dovedi, în final, niște gogorițe. Și asta, în pofida rezultatului obținut la un referendum fără obiect, dar suprapus anume alegerilor europarlamentare, astfel încît nici pînă azi nu s-a aflat de ce au fost atîția votanți pe liste suplimentare, în comune și cătune în care pînă azi nu a călcat picior de turist... Cum de s-a întîmplat asta, numai Dumnezeu și STS știe. Să sperăm că votul pentru prezidențiale nu va mai fi parazitat de un alt referendum, cerut aiurea de actualul președinte... Klaus Iohannis nu numai că n-a făcut nimic pentru a spera la un nou mandat, dar nici nu-i capabil pentru o asemenea înaltă funcție. Personal, îți spun de pe acum adio!, Herr Klaus. Ai fost un președinte inutil, recalcitrant, nedorit, potrivnic românilor și intereselor majore ale țării. Vei dispărea din fruntea țării, așa precum fiecare pasăre pe limba ei piere. La capătul acestui peregrinaj prin viața noastră actuală și a țării, mă întreb înspăimîntat: să ne fi blestemat oare Ceaușescu atît de cumplit, la zidul pieirii sale, încît de 15 ani să n-avem parte decît de conducători fanarioți atît de înrăiți? Nu cumva mîine ne vom trezi cu vreun ,,#rezist” la Cotroceni, care, cu mintea lui pătrunsă de ură va da foc țării? Să sperăm că acest popor atît de nefericit de-a lungul existenței sale, dar atît de rezistent, se va mobiliza la urne, ca la Rovine, la Podul Înalt și la Mărășești, și va pune pe jar întreg putregaiul uman intern, care vrea să vîndă și să distrugă o țară bimilenară, făurită și apărată cu prețul vieții de atîtea și atîtea generații de români.

Sfîrșit NICOLAE DĂSCĂLESCU

16

Vineri, 5 iulie 2019

Poveºti

adevãrate

Sylvia Hoişie, de la Holocaust la medicină.

Care este povestea ,,doamnei Polidin” Unul dintre medicii care au participat la inventarea Polidinului, unul dintre cele mai cunoscute vaccinuri româneşti care a protejat oamenii zeci de ani împotriva infecţiilor, în special celor virale, este Sylvia Hoişie, o supravieţuitoare a Holocaustului. Ea are acum 90 de ani şi întreaga viaţă a fost o luptătoare.

Sylvia Hoişie s-a născut în 1928, la Cîmpulung Moldovenesc. Născută într-o familie modestă, Sylvia şi sora ei mai mare au avut parte doar de cîţiva ani liniştiţi. În oraşul natal a reuşit să termine doar primele două clase gimnaziale, căci legile antievreieşti ale legionarilor începeau să intre în vigoare. La şcoală, ea şi restul colegilor evrei erau trimişi în ultima bancă, la distanţă faţă de restul. Îşi pierduseră identitatea, personalitatea – toţi erau strigaţi „jidani”. După doi ani a fost dată afară din şcoală. Nici în afara programului nu era mai bine, căci regulile erau stricte. „Legile rasiale spuneau că nu avem voie să ieşim din casă decît la anumite ore, nu aveam voie să deţinem radio, bicicletă şi nu puteam să mergem la cinema. Şi atunci cînd ieşeam din casă, trebuia să avem cusută pe haine, în dreptul pieptului, Steaua lui David”, mărturiseşte Sylvia într-un interviu. Nu a trecut mult timp după tragicul eveniment de la Iaşi, din 22 iunie 1941, căci zvonurile începeau să se adeverească: deportarea. Era începutul lui octombrie 1941 şi toţi evreii din oraş au fost chemaţi în gară. Copiii, părinţi şi bunici, indiferent de starea materială, vîrstă sau educaţie au fost urcaţi laolaltă în trenuri pentru transportat vitele.

După un drum infernal de lung, au ajuns în Atachi, în nordul Basarabiei. „Cu greu se poate descrie ce am văzut acolo: pereţii caselor erau umpluţi cu sînge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorîţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici am văzut pentru prima dată cum un om înnebuneşte şi cum este omorît după ce a fost legat de copac. Este vorba de unul dintre farmaciştii oraşului nostru. Trebuie să vă spun că în toată această perioadă am fost păziţi de militari români”, îşi aduce aminte acum medicul Hoişie.

După cîteva zile, au fost reorganizaţi şi trimişi în oraşul Moghilev. Acolo, după trei săptămîni, bunicii ei au murit. „Înainte de a trece Nistrul ni s-au luat toate actele de identitate, deci nu mai existam. A trebuit să predăm tot

aurul pe care îl aveam, iar banii a trebuit să-i schimbăm în ruble”. Acolo, în mijlocul Transnistriei, familia Sylviei împreună cu alte 40 au locuit o perioadă într-o casă de cultură. Au reuşit să facă rost de o sobă pentru a face ceai, căci de căldură nici nu se punea problema. Se ascundeau de „convoi” căci auziseră că dacă te prind, eşti dus în lagăr. În cele din urmă, pentru bruma de bani pe care o mai aveau, au convins nişte soldaţi nemţi să îi ducă întrun loc mai bun. Şi aşa au ajuns în Djurîn, unde sperau că vor lucra într-o fabrică de zahăr. Fabrica însă era dărîmată, iar ei s-au cazat într-o casă din ghetoul evreiesc de acolo, unde se mai aflau şi alţi bucovineni. „În camere era lut pe jos, fără apă, fără lumină, fără un pat, fără sobă, fără condiţii sanitare. Era începutul iernii 1941-1942. Nu aveam mîncare decît foarte puţină şi pe aceasta o obţineam prin schimburi: adică dădeai o haină şi puteai să primeşti o bucăţică de pîine. (...) Aşa am trăit aproape trei ani. Am lucrat şi la cîmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi cîţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului”. În România s-a întors abia în 1944. Au făcut cale întoarsă pînă la Moghilev, iar de acolo au fost preluaţi de trenuri militare. Nu s-au dus în Cîmpulung, căci nemţii încă nu părăsiseră oraşul, ci în Botoşani, unde se aflau ceilalţi bunici. Odată ajunsă acasă, Sylvia a început să înveţe din nou. Nu îşi dorea să devină medic, dar a fost convinsă de sora ei mai mare să dea la medicină, în Iaşi.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

O enigmă veche de 157 de ani: asasinarea lui Barbu Catargiu (3) Bănuitul Nicolae Bibescu Prefectul de Poliţie a fost o ţintă facilă, dintr-un motiv evident. S-a aflat lîngă Catargiu în momentul atacului şi el a scăpat fără zgîrietură. În ajutorul acestui scenariu au venit cîteva detalii date de cei care se aflau în faţa Camerei cînd cei doi s-au urcat în trăsură. Mai mulţi oameni au susţinut că atunci cînd au plecat, Bibescu şi-a întins mîna dreaptă peste umărul premierului – vasăzică şi-a dosit-o, propice să scoată arma. În fine, poate n-a scos-o el, dar altă ciudăţenie s-a constatat. Cînd trăsura a fost, în sfîrşit, oprită, Bibescu

ar fi susţinut că ucigaşul s-a urcat pe scara trăsurii – logica îndeamnă spre judecata că, dacă a tras aşa de bine ţintit, trebuie să fi fost la mică distanţă de victimă. Problema e că tot el strigase că se trage din clopotniţă şi, în plus, niciun martor ocular n-a văzut pe nimeni urcînd în trăsură ori fugind în jur. Ulterior, a schimbat declaraţia: ucigaşul a stat în clopotniţă, cu siguranţă. Bibescu a devenit şi mai pasibil de a fi suspectat după ce procurorul Deşliu a fost demis şi înlocuit cu Şoimescu (care a lăsat cazul baltă) după ce a fost chemat la Parchet să fie interogat.

Nu s-a stabilit gradul de vinovăţie al şefului Poliţiei, cert este că, după această ispravă, numele lui a rămas pentru toată protipendada bucureşteană - Bibescu-Pistol.

Bănuitul Gheorghe Bogati

Mormîntul lui Barbu Catargiu

RM

În ancheta sumară care a fost realizată după asasinat, a fost interogat şi Gheorghe Bogati, din Ardeal. Foarte mulţi l-au considerat autorul crimei. De ce? Pentru că avea toate datele. Din fişa care i s-a realizat reieşea că fusese ofiţer, dar acum era spion dublu – pentru austro-ungari şi otomani, dar şi pentru români. Trăia în sărăcie şi în medii rău famate, după cum observa istoricul Alexandru Lapedatu: „La 1862, se găsea în Bucureşti, ducînd o existenţă imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinîndu-se în casele de toleranţă, în special a

A reuşit să intre din prima încercare, chiar dacă erau patru candidaţi pe loc. În 1952 a susţinut examenul de stat şi a fost repartizată de către Ministerul Sănătăţii la Institutul Cantacuzino. În capitală a lucrat o perioadă la Institutul de Igienă, iar abia în 1953 a ajuns la Institut, care era condus de bacteriologul Petre Condrea, fost elev al celebrului microbiolog Ion Cantacuzino. „Aici era o secţie de producţie pentru vaccin antitetanic, care ulterior era trimis la Bucureşti, spre a fi finalizat. Tot în acea perioadă se iniţiaseră o serie de cercetări în epidemiologie şi aici am fost eu repartizată, la cercetări epidemiologice şi de laborator. Cînd ajungi în laborator, îţi dai seama că trebuie să înveţi încă pe atîta ca să poţi să înţelegi ceea ce faci. Aşa şi eu am început să învăţ să fac medicină de laborator şi, mai ales, bacteriologie”.

Ideea producerii de imunostimulatoare pentru creşterea imunităţii a fost preluată din Occident. O echipă de medici foarte tineri, printre care şi Sylvia Hoişie, au lucrat timp de şase ani la realizarea Polidinului. „Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente româneşti. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lîngă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior”. În primăvara lui 1966, medicamentul a fost înregistrat şi la OSIM, dar asta nu înainte de a testa efectele adverse ale produsului. „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rînd cîte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune”.

Sursa: HISTORIA.RO

uneia, Ioana Ţiganca”. Din această stare, Bogati a ajuns om important şi cu avere, imediat după atentat: a fost numit inspector silvic, fără să-l recomande nimic pentru funcţie. Lapedatu susţine că aceasta i-ar fi fost răsplata. După căderea lui Cuza, Bogati s-a refugiat în Ardeal. Cînd s-a redeschis cazul, locuia la Alba Iulia, de unde a fost arestat, percheziţionat şi interogat. Deşi spre sfîrşitul vieţii obişnuia să strige-n gura mare că el l-a ucis pe Catargiu, în momentul ambelor interogatorii a indicat doi indivizi, Dunca şi Grozescu, ca fiind agenţi ai liberalilor şi cei care au comis crima.

Bănuitul Dunca şi bănuitul Grozescu În seara zilei de 8 iunie 1862, oamenii de pe stradă, martori la incident, au indicat poliţiei pe „un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu boruri negre”, după cum consemnase Poliţia. Descrierea i-a dat o idee prefectului de Ialomiţa, care l-a identificat în persoana lui Dumitru Dunca, cu simpatii austro-ungare: „Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul“, spunea prefectul Moscu. Numai că Dunca n-a fost niciodată prins pentru a fi anchetat. Conform unor mărturii, ar fi fugit în Ardeal chiar în ziua crimei.

Nu a fost supus unei noi anchete. Bogati a declarat că murise şi că, de fapt, Grozescu ar fi tras. (va urma) Alexandra Șerban Sursa: Adevarul.ro

RM

17

Vineri, 5 iulie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (7) Grupul Grigore Sandu (3) Au existat, totuşi, suficienţi membri sau susţinători ai „Gărzilor Decebal” şi ai grupului Grigore Sandu care au scăpat, mulţi dintre ei fiind neştiuţi de Securitate. Însă Securitatea a continuat cercetările, urmărind prinderea tuturor celor care au fost susţinători sau membri ai acestor grupuri. Iată cîteva exemple: - Pentru că îl adăpostiseră în primăvara anului 1949 pe inginerul Străchescu şi pe Grigore Chelsoi, soţii Ilie şi Ana Odochian din Vatra Dornei, dorind să scape de arestare, s-au refugiat în munţi în octombrie 1949, locuind într-un bordei, Ilie Odochian fiind înarmat cu o armă Z.B. Au fost prinşi în octombrie 1951.

- Pentru că în iunie 1949 îl adăpostise în locuinţa sa pe inginerul Grodiuc şi aflînd că este căutat de miliţie în noaptea de 23/24 noiembrie 1949, Nicolae Gămălău a fost nevoit să se adăpostească, pentru a scăpa, într-un bordei construit în curtea sa, unde a stat ascuns pînă la 6 martie 1951.

- Spiridon Mazăre şi Ieremia Aniţei, foşti legionari din Vatra Dornei, au fugit în munţi în octombrie 1949, fiind înarmați cu două pistoale mitralieră, o armă Z.B. şi 50 de cartuşe, un pistolet şi muniţia aferentă, întrucît erau urmăriţi de miliţie. Cei doi au format un minuscul grup anticomunist care a rezistat o perioadă. Se ştie doar despre Mazăre că a fost prins într-un bordei în munţii din zona Vatra Dornei.

- Grigore Chelsoi a fost capturat în 1951 la doi ani de la distrugerea organizaţiei.

Persoanele arestate în cazul organizaţiei „Gărzile Decebal” şi a grupului Grigore Sandu au format mai multe loturi de deţinuţi. Le vom prezenta în continuare pe cele mai reprezentative: - Primul lot al organizaţiei „Gărzile Decebal”, format din 23 de inculpaţi, a fost judecat de Tribunalul Militar Iaşi, aflat în deplasare la Suceava, în septembrie – octombrie 1950. În cadrul acestuia, s-au aflat fruntaşii organizaţiei, doctorul Gheorghe Vasilache şi Constantin Străchescu. Mai tîrziu, în anii ʼ80, Gheorghe Vasilache avea să scrie în memoriile sale despre probele acuzării: „Analizez declaraţiile date împotriva mea de cetăţenii din Dorna Cîndreni. Majoritatea erau date de acei oameni necăjiţi, săraci, pe care i-am ajutat cel mai mult.

Le plăteam pînă şi reţetele de la farmacie şi, totuşi, aceştia au dat declaraţii împotriva mea. Se cunoştea după scris că acestea erau făcute de cineva cu carte şi priceput. Majoritatea nu erau în legătură cu organizaţia, eram acuzat de cei mai mulţi că ştiu doar că am fost primar pe timpul dictatorului Carol al II-lea, pe timpul mareşalului Antonescu şi înainte, pe timpul guvernului Goga-Cuza ( 40 de zile)”.

Cum era şi de aşteptat, avocaţii inculpaţilor nu au adus martori care să pledeze în favoarea acestora. Procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea în cazul lui Gheorghe Vasilache şi a lui Constantin Străchescu, iar pentru ceilalţi inculpaţi s-a cerut muncă silnică pe viaţă. Gheorghe Vasilache şi Constantin Străchescu au fost condamnaţi la moarte, degradare civică şi confiscarea averii, de acelaşi Tribunal Militar Iaşi. Ceilalţi 21 de inculpaţi care alcătuiau lotul au primit pedepse cuprinse 8 şi 15 ani de muncă silnică pentru „crima de uneltire împotriva securităţii RPR”, între 1 si 3 ani ani temniţă grea pentru „crima de nedenunţarea uneltirii împotriva securităţii interne RPR”, însoţite de degradare civică şi confiscarea averii. Fiecare condamnat era obligat să plătească 8.000 lei cheltuieli de judecată.

Ulterior, lui Constantin Străchescu şi Gheorghe Vasilache, pedepsele de condamnare la moarte le-au fost comutate în muncă silnică pe viaţă.

- Al doilea lot al organizaţiei „Gărzile Decebal” era format din peste 20 de inculpaţi, cei mai mulţi fiind profesori din Fălticeni. Pentru că fusese elementul de legătură între localnici şi partizani, Nicanor Chelsoi a fost desemnat „cap de lot” şi judecat în septembrie – octombrie 1950 de Tribunalul Militar Iaşi (aflat în deplasare la Suceava).

Procurorii au cerut iniţial condamnarea la moarte a lui Nicanor Chelsoi dar, în cele din urmă, instanţa i-a hotărît o pedeapsă cu ani grei de închisoare.

- Al treilea lot a fost judecat în septembrie – octombrie 1950 la Tribunalul Militar Iaşi, fiind format din militarii de la Centrul de Instrucţie al Securităţii de la Fălticeni. Prin sentinţa nr. 782/4 octombrie 1950, au fost condamnaţi

maiorul în rezervă (profesor în viaţa civilă) Dumitru Popescu la 25 de ani muncă silnică, sublocotenenţii Eftimie Petrescu şi Vasile Roşu la 20 de ani de muncă silnică, iar Emilian Săndulescu la 18 ani muncă de silnică. Tuturor acuzaților li s-a aplicat şi pedeapsa cu degradarea militară.

Iniţial, procurorul ceruse pentru toţi pedeapsa cu moartea.

- Filaret Gămălău a fost judecat şi el în aceeaşi perioadă, fiind condamnat la moarte alături de alte 11 persoane din lotul său. Acesta număra 84 de oameni (după propriile sale declaraţii), mulţi dintre ei nefiind membri ai grupării, ci doar „fovorizatori”. Fiind sfătuit în particular chiar de procurorul de caz, a formulat recurs, pedeapsa fiindu-i comutată la 25 de ani de muncă silnică. În urma experienţelor din închisoare, Gămălău a regretat că nu a fost executat atunci, mărturisind ulterior: „poate era mai bine să ne fi împuşcat acolo pe toţi, fiindcă ce a urmat după aceea... Doamne fereşte pe tot omul!... a fost un iad”.

A trecut prin închisorile Jilava şi Aiud, avînd parte de înjosiri, ocări şi maltratări, care l-au determinat la un moment dat să se gîndească la sinucidere. Alţi deţinuţi l-au văzut la Aiud foarte bolnav, muncind din greu pentru a-şi face norma obligatorie în fabrica penitenciarului.

Cu toate aceste încercări, fostul călugăr a supravieţuit, fiind eliberat, ca majoritatea deţinuţilor politici, în 1964. Întrucît nu s-a putut întoarce la Schitul Rarău, a fost nevoit să lucreze cîţiva ani în mina Leşu-Ursului din judeţul Suceava. Cu mari insistenţe, reuşeşte să obţină o parohie în eparhia Aradului, ajutat de un fost coleg de seminar devenit între timp episcop, Teoctist Arăpaşu, deoarece Mitropolitul Iustin Moisescu i-a respins categoric cererea de a obţine o parohie în Moldova.

La plecarea episcopului Teoctist ca Mitropolit al Olteniei la Craiova, noul episcop Visarion Aştileanu şi-a manifestat antipatia faţă de Gămălău, deoarece fusese deţinut politic.

Acest fapt l-a determinat pe cel din urmă să se transfere în eparhia Sibiului.

- Procesul grupului înarmat Grigore Sandu s-a desfăşurat tot în septembrie – octombrie 1950, la Tribunalul Militar Iaşi. Dumitru Crăciun, Vasile Rusu, Dumitru Bargovanu, Ion Jenică Arnăutu, Gheorghe Chirculescu şi Constantin Candrea au fost învinuiţi de „crimă de uneltire contra securităţii interne şi externe a statului”. Ca la toate procesele intentate deţinuţilor politici, au existat doar martori ai acuzării, nu şi ai apărării. Procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea pentru Dumitru Crăciun, Ion Arnăutu şi Constantin Candrea, iar pentru Gheorghe Chirculescu şi Vasile Rusu, s-a cerut muncă silnică pe viaţă. Pentru Dumitru Bargovanu s-a cerut o „pedeapsă exemplară”.

Toţi au fost consideraţi „elemente detractate, pleava societăţii”. Inculpaţii în acest proces, au beneficiat totuşi de circumstanţe atenuante pentru că nu fuseseră recunoscuţi şefi în grupul din munţi, nu făcuseră uz de arme în confruntarea cu Securitatea şi avuseseră o comportare bună în timpul cercetărilor şi al procesului, renunţîndu-se la pronunţarea pedepselor capitale în cazul acestora. Prin sentinţa nr. 781 din 4 octombrie 1950 a Tribunalului Militar Iaşi, s-au acordat următoarele condamnări: Dumitru Crăciun şi Ion Arnăutu la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică; Gheorghe Chirculescu – 15 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Vasile Rusu şi Constantin Candrea – 10 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică; Dumitru Bargovanu – 8 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică. Pentru fiecare condamnat se prevedea confiscarea parţială a averii, pînă la jumătate din valoare şi plata a cîte 8.000 lei cheltuieli de judecată. În timpul detenţiei la Aiud, Dumitru Crăciun a ajuns distrofic, iar din cauza lipsei oricărui tratament a murit. Prin decretul nr. 5/1963 s-a dispus reducerea pedepsei de muncă silnică pe viaţă a lui Constantin Străchescu la 25 de ani de muncă silnică, pentru ca în anul următor, prin decretul nr. 411/24 iulie 1964, atît Constantin Străchescu, cît şi Gheorghe Vasilache să fie graţiaţi. În anii ʼ80 ai secolului trecut, Gheorghe Vasilache şi-a scris memoriile, intitulate sugestiv „Vămile Satanei”, totalizînd 400 de pagini şi rămase în manuscris. Bătrînul doctor avea să moară la 28 septembrie 1988, în spitalul din Fălticeni.

Sfîrșit LUCIAN DIMITRIU

Jurnal de pe Frontul de Est (20) Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (3) „Führerul a răspuns că au fost deja date ordinele necesare pentru deplasarea italienilor şi pentru direcţionarea generală a trupelor spre nord. Antonescu a declarat, în continuare, că vrea să ocupe în sud nu numai Odessa, ci şi Sevastopolul şi Crimeea, ca să cuprindă astfel şi bazele aeriene ale ruşilor de pe care aviaţia acestora, cu noile lor bombardiere ce au o viteză de 500 km, bombardează Constanţa. Cu ajutorul hărţii, Antonescu a prezentat mai departe planurile sale privind înaintarea în Ucraina spre est şi sud a trupelor pe care le comandă, fără să prevadă totuşi date precise în legătură cu aceasta.

El a indicat numai prin gesturi cu mîna direcţia generală de înaintare pe care o avea în vedere.

După încheierea discuţiei, Führerul a avut o întîlnire cu Feldmareşalul von Rundtsedt, în timp ce Antonescu era informat, într-o încăpere alăturată, despre intenţiile germane privind Kievul etc., de către colaboratori importanţi ai Feldmareşalului von Rundtsedt”.

Notă: Paul Otto Schmidt (23 iunie 189921 aprilie 1970) a fost interpret în cadrul Ministerului German de Externe în perioada 1923-1945. În timpul carierei sale a servit ca traducător pentru negocierile lui Neville Chamberlain cu Adolf Hitler asupra Acordului de la Munchen, Declaraţiei britanice de război şi predării Franţei.

16 septembrie 1941 Locotenent-colonelul Vasile Scîrneci: „Ajun­gem la Kahovka... Aici întîlnim mulţi ostaşi şi civili basarabeni care au fost tîrîţi de oştile roşii la Marea Azov... Ne povestesc multe lucruri interesante. Sînt toţi numai în zdrenţe, s-au hrănit cu cartofi cruzi şi cu floarea soarelui...

Aceşti basarabeni au profitat de învălmăşeală şi au şters-o înapoi”.

- Unităţile Corpului de munte continuă marşul dincolo de Nipru.

- Locotenent-colonelul Vasile Scîrneci, comandantul Batalionului 3 vînători de munte, consemnează în Jurnal constatări şi impresii: „În orăşelul Berislav, aşezat pe terese deasupra Niprului, cîndva o aşezare frumoasă, acum, însă una cu pămîntul, nemţii au întocmit un cimitir, unde se odihnesc pe veci 509 bravi şi neînfricaţi ostaşi germani care s-au întrecut în măreţe fapte de arme. Ruşii au, însă, pierderi mult mai mari... Mijloacele noastre improvizate, sărăcăcioase, ne cam jenează (căluţii, căruţele cu coviltir etc.). Sîntem, însă mîndri şi băţoşi că, cu aceste mijloace, ne ţinem totuşi cot la cot cu ei. Toţi voim să arătăm nemţilor că nu ne lăsăm mai prejos de ei, cu toată sărăcia noastră. Ne îndreptăm spre Kahovka. [...] Întîlnim multe camioane în care germanii îşi adună morţii, pe care îi îngroapă pe marginea şoselei, în cimitire frumos rînduite, cruci format Eiserne Kreuz (Crucea de Fier), pe care sînt încrustate numele, gradul, etatea fiecăruia. Pe fiecare cruce, casca de oţel respectivă (unele ciuruite de gloanţe), apoi multe flori. Pe o movilă, deasupra şoselei, o cruce mare neagră străjuieşte pe cei peste o sută de eroi căzuţi numai aici, pe aproape. Germanii au un deosebit cult pentru morţii lor. Mai mulţi nemţi civili şi prizonieri adună morţii ruşi şi îi îngroapă şi pe aceştia, cu destulă cuviinţă“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 5 iulie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (13) II. Hitler îşi pregăteşte armele (3) Prima zi în Germania (3)

Cel de-al III-lea Reich, care acumula forţe enorme, gata pentru imposibila aventură, simţea din plin rezistenţa surdă din toate părţile. De aici desele sale schim­bări de dispoziţie şi puternicele izbucniri de mînie, cînd „poporul german” descoperea că lumea nu voia să gîndească la fel ca el.

Diplomaţii ţărilor mijlocii şi mici, care traversau Berlinul în această perioadă agitată, erau supuşi regimului duşului scoţian: ei treceau fără tranziţie de la cald la rece, de la primirea cea mai măgulitoare la atitudinea cea mai neîncrezătoare, de la manifestaţii de simpatie la avertismente îngrijorătoare, de la discursurile cele mai amabile (chemări, asigurări şi încurajări), la cuvinte pline de ameninţări. Și oricît de curată ar fi fost conştiinţa lor, oricît de reduse mijloacele lor de acţiune, ei trebuiau tot timpul să-şi pledeze nevinovăţia (după un obicei care s-a generalizat şi tinde să reglementeze raporturile de la mică la mare putere, ca relaţiile dintre

Casa Poporului – adevărata istorie (18) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (8) Un rol important, încă de la început, 1-a avut Uniunea Arhitecţilor din România care, prin reprezentanţii săi, a alcătuit colective de arhitecţi în Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, cu scopul precis de a studia zona cuprinsă între Dealul Uranus şi Piaţa Unirii şi, ca urmare, să precizeze cum văd aşezate viitoarele instituţii, străzi şi împrejurimi.

Acest mod de organizare a activităţilor de proiectare evidenţia seriozitatea şi experienţa profesională a unor specialişti aflaţi în trei mari zone ale României, care îşi susţineau şi propria personalitate în domeniul construcţiilor.

Din studiile făcute şi din discuţiile purtate a rezultat şi denumirea de „Centru Civic”, ce exprima complexitatea ansamblului cuprinzînd un mare palat, unde să-şi desfă­şoare activitatea principalele instituţii, dar şi alte clădiri din jur, care să găzduiască ministere.

Timp de cîţiva ani, după 1978, s-au dezbătut astfel de proiecte, însoţite de machete la diferite scări, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu. Rezultatul studiilor efectuate, ca şi cel al modificărilor în urma indicaţiilor date de Nicolae Ceauşescu, se expunea într-o sală de la parterul clădirii Comitetului Central al CC al PCR. Participanţii o numeau „Săliţă”.

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (122) 3 octombrie 2003 Indiferenţa, egoismul, gelozia, răutatea, invidia, toate astea ne aruncă în singurătate. Dar forţa noastră se află în Rugăciune. Astă-noapte am visat frumos: biserici, icoane cu sfinţi, Maica Domnului, Sf. Cruce. Am simţit miros de moaşte. Mă aflam în faţa Sf. Cruci. Cineva doreşte să sărute crucea, dar eu, care o susţineam să nu cadă jos, sînt împinsă, cu Cruce cu tot, spre pămînt, de acel om, care nu ţine cont de mine şi de ce fac eu.

Crucea este mare şi grea, e împodobită cu vîsc şi flori sfinţite. Mai am într-o mînă o casetă cu alte cruciuliţe mici, podoabe, cu lănţişoare de argint, foarte vechi, pe care le moştenisem de la o bătrînică şi voiam să le împart la lume. Efectuam parcă un pelerinaj pentru părintele Constantin Galeriu, care murise. Reuşesc să ajung la catafalc şi să-i sărut fruntea şi mîinile.

Isus vorbeşte sufletelor în suferinţă.

Mă trezesc şi alerg la Biserica Sf. Silvestru, la mormîntul preotului Constantin Galeriu, din curtea Bisericii şi mă rog şi-i mulţumesc pentru binecuvîntarea ce mi-a dat în ultima lui zi de viaţă pe pămînt.

RM

lup şi miel). Trebuiau să dovedească că ţara lor nu va întrebuinţa slabele sale forţe pentru a ataca pe puternicul vecin, că ea nu dorea „să încercuiască” pe nimeni şi că se va păzi să tulbure curentul ale cărui ape vijelioase izvorau din vreun imperiu puternic. În schimbul unor asemenea promisiuni, declaraţiile pacifiste care li se făceau aveau o rezonanţă stranie, în acest Berlin militarist, acoperit de stindarde şi plin de zgomotul cortegiilor.

Acest oraş imens şi primitor dădea, deci, vizitatorilor străini o impresie de nesiguranţă şi de lipsă de confort.

Eu o simţeam cu atît mai mult, cu cît amintirea unui eveniment dădea culoare pentru mine acelor locuri: nu oare în ace­eaşi gară unde eu avusesem o primire cordială, aceeaşi fanfară cîntase, cu o lună mai devreme, la sosirea dlui Hacha? Primit cu toate onorurile care i se datorau încă, preşedintele improvizat al nefericitei Cehoslovacii fusese condus în mod solemn la Wilhelmstrasse, supus unor manevre care se prelungiseră foarte tîrziu în noapte şi adus în stare să ceară el însuşi suprimarea ţării sale.

Or, şi eu fusei dus exact în acelaşi loc, la două ore după sosirea mea, de către şeful protocolului. Curtenitor dar grav, dl von Ribbentrop mă primi în biroul său, şi, în picioare, sub celebrul portret al lui Bismarck pictat de Lembach, ministrul mă invită să fac cu el obişnuitul

„tur de orizont”. El vorbea, servindu-se bucuros, pentru a-şi exprima mai bine gîndul şi a nu-i permite nici o deviere, de formule stereotipe, care îi mai serviseră deja. Expunerea sa, cum era obiceiul în acele zile în care conducătorii nazişti se străduiau să supună evenimentele doctrinei lor, lua repede întorsătura unei pledoarii. El avea drept sarcină de a repara nedreptăţile care se comiseseră la Versailles împotriva Reich-ului: în asta consta toată politica sa. Cu capul dat pe spate, cu buzele strînse şi subţiri, cu privirea sa albastră plină de ură, îi plă­cea să enumere acuzaţiile pe care se sprijinea procesul pe care Reich-ul îl făcea lumii. El amintea politica reparaţiilor şi aceea a dezarmării, „răpirea” coloniilor, izolarea Austriei, crearea Cehoslovaciei - acest stat duşman în sînul comunităţii germane, „absurdul” coridor polonez şi „imposibila” situaţie a Danzigului. Trebuia să fii atent: sentimentul nedreptăţii era o pîrghie capabilă să ridice lumea şi să o răstoarne. Reparînd unul cîte unul, fără vărsare de sînge, nedreptăţile făcute ţării sale, Führer-ul respectase dreptul internaţional. Dar forțele sale creşteau şi nu era deloc înţelept să te opui voinţei sale de a crea o ordine mai bună, o neînţelegere ostilă, încăpăţînată. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

În aceasta „Săliţă” aveau loc şi alte prezentări de proiecte şi machete care priveau diferite obiective industriale. Toate acestea se desfăşurau sub conducerea şefului partidului, ce reprezenta proprietatea statului şi, în acelaşi timp, era ordonator de credite la nivel naţional.

Intervenţiile lui Nicolae Ceauşescu în timpul prezentării proiectelor arătau că era capabil să înţeleagă un proiect, atît cît era necesar. Îşi completa concluziile cu vizionarea machetelor respective. Există un obicei în toate statele lumii ca, atunci cînd se prezintă proiecte ale unor însemnate obiective economice, acestea să fie însoţite şi de machete, la o scară indicată.

Mai este necesară o precizare. De fiecare dată cînd participa la asemenea prezentări, Nicolae Ceauşescu dovedea cunoştinţe despre rostul construirii noului obiectiv economic. Se documenta citind materialele primite de la consilierii săi.

Vizionarea proiectelor şi discuţiile purtate scoteau în evidenţă faptul că în anul 1982 încă nu exista o definitivare a folosirii spaţiului clădirii principale, care avea deja şi un nume: „Casa Republicii”. Această situaţie se menţinea din cauza răspunderii colosale pe care o aveau toţi, de vreme ce aici urma să fie cheltuită o importantă parte din bugetul României. După o multitudine de discuţii privind punctele de vedere ale proiectanţilor, s-a ţinut şi un concurs. S-au prezentat mulţi arhitecţi, unii dintre ei tineri, alţii avînd stagii îndelungate în arhitectură. Toţi lucrau în institute de proiectări.

Alegerea a avut loc în luna iulie 1982 la Neptun, unde Nicolae Ceauşescu se afla în concediu. S-au prezentat multe machete care reprezentau, în viziunea

participanţilor, felul în care să arate viitorul palat ce urma să fie numit „Casa Republicii”. Atunci Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de Preşedinte al României, a văzut toate machetele, atenţia fiindu-i reţinută de una singură.

Cîştigătorul concursului a fost tînăra arhitectă Anca Petrescu, cu un proiect care a suferit o serie de modificări într-o scurtă perioadă de timp, determinate, mai ales, de locurile în care urma să-şi desfăşoare activitatea Consiliul de Stat şi Guvernul. Prin cîştigarea concursului, arhitecta Anca Petrescu devine şef de proiect al acestui viitor mare palat.

Alegerea arhitectei Anca Petrescu, ca autor cîştigător şi numită şef de proiect al construcţiei, a dat naştere la multe comentarii legate atît de tinereţea sa în profesie (pe atunci avea înjur de 30 de ani), cît şi de speculaţia că ar fi fost nepoata Elenei Ceauşescu. De altfel, verificările ulterioare au exclus o asemenea relaţie de rudenie.

Această atitudine s-a menţinut zeci de ani, nemulţumiţii încercînd să evidenţieze urîţenia Casei Republicii. Marea lor majoritate se afla, desigur, la o vîrstă înaintată. Au tot ţinut-o în atenţia criticilor încă vreo 20 de ani şi au influenţat multe personalităţi din presa şi politica internă şi internaţională. S-a intenţionat ca numele tinerei arhitecte să fie legat de cel al politicianului Nicolae Ceauşescu şi de comunism. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

*** EPILOG

Dotată cu har premonitoriu, ştia întotdeauna ce avea să se întîmple. În ceea ce o privea, viitorul ei în această lume nu i se arăta în roz, ci în „beznă”. Oricîte eforturi am fi făcut, cu dragoste şi devotament, pentru unica noastră fiică, nu am putut-o îndepărta de precogniţia pe care ne-o expunea, zile în şir, privind tragedia ce urma să o trăim prin plecarea ei.

Discuţiile noastre pe această temă, despre plecarea ei (noi ne opuneam de fiecare dată previziunilor negative, străduindu-ne să muncim cît mai mult, să-i asigurăm un viitor, cu cele necesare vieţii) se transformau în adevărate conflicte fără ieşire. Ea ne vroia resemnaţi şi pregătiţi în credinţă pentru despărţirea cea mare, nu muncind şi acumulînd economii, „bunuri lumeşti, zadarnice”, pentru un viitor, în care nu se vedea trăind.

A căutat, cu disperare, în afara casei, înţelegerea şi salvarea, dar, negăsindu-le, se retrăgea în izolare dramatică, cu şi mai mare rîvnă, în posturi şi rugăciuni în genunchi, înlocuind hrana necesară cu fum din candele aprinse, înmulţind canoanele bisericeşti, aspirînd către Iubireapereche salvatoare, într-o formulă de viaţă armonioasă în credinţă curată, după toate regulile creştineşti. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Sînt mama Ameliei, fata care şi-a scris Confesiunile în „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei”, mărturia vidului pe care l-a trăit o fiinţă omenească, în căutarea Iubirii-pereche, alături de Dumnezeu. Ea oferind Iubirea şi niciodată primind-o. Mai mult decît un strigăt către oameni, Confesiunile Ameliei reprezintă un urlet continuu, ea aflîndu-se pe drumul nedrept şi absent de Iubire, aşezînd lucrurile, într-un fel ciudat, punînd întodeauna mai presus Adevărul decît Raţiunea. Orice părinte care pretinde că-şi cunoaşte copilul perfect se înşală. Multe din gîndurile şi frămîntările fetei mele leam cunoscut şi le-am trăit împreună cu ea. Unele, însă, pentru mine au constituit o surpriză, fiindu-mi bine tăinuite. Pe altele le-am intuit. Dar, ca părinţi ne-am dovedit neputincioşi în menţinerea ei în viaţă.

Profund credincioasă Divinătăţii, cu cît se apropia mai mult de Dumnezeu, cu cît îşi însuşea mai mult din învăţătura creştină, cu atît devenea mai critică cu persoana ei sporindu-şi sentimentul de decădere în păcat.

Copleşită, mereu îngenuncheată, refuzînd bucuriile elementare ale vieţii, îmbrăţişa, fără să-şi dea seama, şi nevroind să asculte, un regim atît de auster prin care nu putea obţine sănătatea trupului.

RM

19

Vineri, 5 iulie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (105) Runda finală în Pakistan (2) Împreună, John Lipka şi cu mine conducem prin furtună către clădirea Hoover. Holurile sînt pustii, după cum sînt aproape toate birourile. Însă cînd ajungem la biroul lui John, îl găsim pe acesta muncind de zor. Nici măcar nu a fost nevoie să îl sunăm dinainte. John are reputaţia de a se afla mereu la birou.

Eu şi John Lipka ne expunem împreună planul. Cînd terminăm, vedem că O’Neil e convins de reuşită.

– Sună bine, să-i dăm drumul.

Sînt necesare cîteva zile pentru a pregăti terenul în Pakistan. Informatorul ne oferă la început informaţii care se contrazic între ele, trimiţîndu-ne agenţii pe piste moarte pentru a confirma cele spuse. În cele din urmă, oamenii lui Art reuşesc să identifice locaţia exactă în care se află Yousef. Stă într-un hotel numit Su Casa Guesthouse. Îi dau lui Art undă verde să-şi asambleze echipa. În timp ce se pregăteşte să ia hotelul cu asalt, noi trebuie să îi oferim sprijin. Avem nevoie de ajutorul pakistanezilor.

John O’Neil, John Lipka şi cu mine discutăm acest aspect. Nu există decît un singur pakistanez în

Memoriile unui celebru criminalist român (72) Un dublu asasinat monstruos (14) Conform procedurii eram obligat să-i aduc la cunoştinţă noile elemente apărute în învinuire. Aşadar, dacă aş fi respectat în mod rigid acest principiu, aş fi riscat să încalc legalitatea! Deşi modul meu de a mă exprima pare a fi paradoxal, adevărul nu poate fi decît adevărat...

Am hotărît să respect doar parţial procedura în vigoare, în sensul că i-am adus la cunoştinţă că pe pantofi au fost găsite urme de sînge. Am evitat să-i spun amănuntul că petele fuseseră depistate în interiorul cusăturilor dintre talpă şi căpute şi... aceasta datorită împrejurării că pantofii erau degradaţi, iar balta în care păşise era formată dintrun sînge cald care, fiind fluid, reuşise să se infiltreze.

Scontam în atitudinea infractorului generată de reacţia omului incult care, din instinct de apărare, va izbuti doar să se autoacuze. Presupuneam că va fi tentat să mediteze asupra unui alibi în legătură cu sacrificarea unei păsări care, fiind decapitată, ar fi putut împroşca stropi de sînge pe suprafaţa pantofilor. Or, o asemenea împrejurare n-ar fi creat condiţiile necesare infiltrării sîngelui printre talpă şi căpută... ci doar balta de sînge uman în care a fost forţat să se mişte în timpul acţiunii sale criminale. Era limpede că în eventualitatea cunoaşterii zonelor ascunse (şi secrete)

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (24) Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (4) Înţelegem poziţia americană faţă de o ofertă petrolieră susţinută, preciză Saddam Hussein. Înţelegem că America încheie relaţii de prietenie cu statele din regiune urmărind interesul reciproc. Dar nu putem înţelege încurajările masive faţă de anumite părţi, în scopul de a afecta interesele Irakului.

Statele Unite doresc surse sigure de aprovizionare cu petrol. Este o preocupare legitimă, de care ţinem seama.

Dar pentru asta nu trebuie să folosiţi metode - pe care Statele Unite pretind, de altfel, că le dezaprobă - de intimidare şi supunere la presiuni diverse. Dacă faceţi uz de presiuni, vom răspunde în acelaşi fel, arătîndu-ne şi noi forţa. Sîntem conştienţi că voi ne puteţi oricînd face rău, în timp ce noi nu avem capacitatea de a vă ameninţa în vreun fel. Dar şi noi sîntem în stare să vă facem rău. Fiecare poate lovi pe măsura mijloacelor pe care le posedă, precum şi a capacităţii sale. Noi nu putem debarca în Statele Unite, dar arabii, individual, pot ajunge la voi...

care avem încredere: generalul Rahman Malik, unul dintre conducătorii superiori ai Serviciului Federal de Investigaţii. Îl sunăm, iar el se alătură micului nostru cerc de conspiratori. El îi va alege personal pe cei mai buni dintre agenţii săi pentru această misiune.

Sîntem gata. Pentru a coordona operaţiunea, O’Neil, Lipka şi cu mine ne întîlnim tîrziu în seara de marţi la Special Intelligence Operations Center. Nu e nimeni prin preajmă. Nu ne aflăm decît noi în cameră, stînd în faţa a trei ecrane mari, înconjuraţi de birouri goale şi de telefoane foarte silenţioase. Locul e atît de tăcut, încît ne simţim de parcă ne-am afla în interiorul unui submarin.

Am reuşit să ţinem această operaţiune sub control, ceea ce e o realizare în sine. O’Neil 1-a informat pe unul dintre agenţii FBI, însă informaţia nu a circulat mai departe în cadrul Biroului. În ce mă priveşte, l-am adus pe superiorul meu, Al Bigler. După Beirut I, trupul lui Al a fost găsit printre dărîmături. Echipele de intervenţie au crezut că murise şi l-au aruncat peste celelalte cadavre.

Un poliţist libanez care îl cunoştea s-a întîmplat să treacă pe lîngă morţi şi 1-a recunoscut pe Al. Cei doi erau prieteni; cînd poliţistul şi-a dat seama că Al încă respira, l-a dus la un spital şi i-a salvat viaţa. Al ni se va alătura în cadrul operaţiunii din această seară. Nu vrea să piardă această ocazie; are nişte conturi de reglat. Înainte de a putea apăsa pe trăgaci şi ordona captura, O’Neil încearcă să trimită un agent FBI la faţa locului.

Din nefericire, în momentul de faţă nu există nici unul în Pakistan. După unele verificări, aflăm că cel mai apropiat agent se află la Bangkok. O’Neil îi ordonă să ia următorul avion către Islamabad, însă nu va ajunge acolo la timp pentru a participa la operaţiune.

Al Bigler intră val-vîrtej în cameră.

– Cum stă treaba?

– Tocmai luăm legătura cu Art, îi spun.

El îşi găseşte locul, înclinîndu-se peste un birou gol.

Stabilesc contactul cu Art pe linia securizată. Îl pun pe difuzor.

– Bine, Fred, cum vrei să procedăm?, întreabă Art prin pocniturile și fîsîielile de pe telefon.

Mă uit împrejur în cameră. Fiecare dintre noi ştim ce se va întîmpla dacă această operaţiune nu se sfîrşeşte cu bine. Dacă pierdem un agent, dacă bărbatul pe care îl prindem nu este Ramzi Yousef, dacă pakistanezii ne pun beţe în roate – ni se va urca toată lumea în cap. Dumnezeu să te ferească de un birocrat înfuriat. Ne riscăm locul de muncă. Şi pensiile. Sincer să fiu, nu îmi pasă de carieră.

Nu am una, cu adevărat. Ambițiile mele nu au în vedere căţărarea pe piramida puterii din Departament. Cei de acolo sînt concentraţi pe cîştigarea acestui război, de a cărui existență puţini sînt conştienţi. (va urma) FRED BURTON

în care fuseseră depistate petele de sînge, infractorul nu s-ar angaja într-un alibi complet neverosimil care să-l demaşte în faţa instanţei.

Conform intuiţiei bine sedimentate în convingerea noastră, hotărîrea a fost luată. Învinuitul este trimis în judecată; dosarul fusese completat cu expertiza biologică privind urmele din interiorul tălpilor şi căputelor.

Dosarul prezenta un caz deosebit, un caz de anvergură al criminalităţii, dar îndrăzneala noastră de a învinui pe presupusul autor şi a solicita pedeapsa capitală, fără o prealabilă recunoaştere a acuzatului, ieşea din procedura clasică. Noutatea era reflectată de pretenţia ca acuzatul să fie condamnat... cu „nu” pe buze! Pentru asigurarea însă a unei juste orientări a instanţei care urma săşi asume o mare răspundere, am dat unele amănunte suplimentare preşedintelui (printr-o anexă scrisă) – explicaţii din care avea să reţină că noi, în anchetă, nu epuizaserăm elementul de bază al acuzării, preferind – datorită perfidiei infractorului – ca acest element să fie pus la îndemîna instanţei, pentru a fi exploatat chiar în timpul procesului. Deci, în instanţă, Lotzy P. urma să fie interogat cu privire la împrejurarea în care s-ar fi pătat de sînge pe pantofi. Aşa cum intuiserăm noi, acuzatul şi-a ales un alibi „bumerang”! A susţinut că ar fi sacrificat o pasăre, iar cînd preşedintele i-a replicat că jetul de sînge provocat de sacrificarea ei n-ar fi putut ajunge la locul unde au fost depistate urmele, sîngele infiltrîndu-se sub căpute doar cu prilejul păşirii prin balta de la locul faptei, acuzatul a primit trauma psihică ce

era de aşteptat. I se propusese şi un experiment care să confirme ori să infirme alibiul său. Însă el, ignorînd aşazisa şansă, a făcut mărturisiri complete, cerşind clemenţa instanţei. Cînd a luat cunoştinţă de sentinţa condamnării capitale, el a continuat să-şi menţină recunoaşterea ce se corobora cu celelalte elemente de probă. Sentinţa n-a fost executată decît după epuizarea tuturor căilor de atac.

Odată ajuns în Bucureşti, am fost asaltat de mai mulţi infractori care se eliberaseră din detenţie. Unii îşi ispăşiseră pedeapsa, alţii beneficiaseră de graţieri sau amnistii. Pe vremea aceea nu era legiferată obligaţia noastră şi a întreprinderilor de a-i plasa în diferite munci, adecvate pregătirii şi calificării realizate în penitenciare.

Pentru mine, care eram obsedat de îndatorirea de-a le oferi un loc de muncă, mizînd astfel pe reabilitarea lor şi liniştea noastră printr-o reală contribuţie la munca de prevenire – această împrejurare trebuia să constituie dominanta preocupărilor cotidiene. Luni de zile, împreună cu ofiţerii din serviciu, n-am făcut decît astfel de oficii, ducînd serioase şi insistente tratative cu directorii unor întreprinderi. Trebuia să-mi îndeplinesc această nobilă şi socială misiune, deşi nu era spectaculoasă şi atrăgătoare ca celelalte... De altfel, aveam şi nevoie de autoritatea necesară şi dreptul moral de a-l observa ori sancţiona pe cel care vagabondează, parazitînd. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Aici, Saddam Hussein nu se încurcă în precauţii diplomatice pentru a ameninţa Statele Unite cu un val de atentate teroriste. Şi pentru a se face mai bine înţeles, adaugă: - Puteţi veni în Irak cu rachete şi avioane, dar nu ne împingeţi pînă într-acolo încît să ajungem să uităm de orice reţinere. Cînd vom simţi că vreţi să ne răniţi mîndria şi că intenţionaţi să-i lipsiţi pe irakieni de şansa de a-şi făuri un nivel demn de viaţă, în acel moment vom renunţa la prudenţă şi vom alege moartea. Nu ne va mai păsa nici dacă veţi trimite 100 de rachete pentru fiecare rachetă pe care o vom lansa noi. Căci fără demnitate, viaţa nu mai are nici o valoare...

Saddam Hussein îl avertizează astfel pe preşedintele Bush că e pregătit pentru un război împotriva Americii, chiar dacă ştie că îl poate pierde.

- Nu e drept, continuă el, să i se ceară poporului irakian să verse rîuri de sînge timp de opt ani, pentru ca apoi să i se spună: acum trebuie să acceptaţi agresiunea Kuweitului, a Emiratelor Arabe Unite, a Statelor Unite şi chiar a Israelului. Nu vrem să spunem că toate aceste state sînt la fel. Mai întîi, sîntem profund răniţi şi afectaţi de faptul că între noi şi Kuweit sau Emiratele arabe a intervenit un astfel de dezacord. Soluţionarea acestei probleme trebuie aflată într-un cadru arab şi prin relaţii bilaterale directe. Noi nu punem America în rînd cu duşmanii noştri. Dorim ca locul ei să fie

alături de prietenii noştri. Încercăm să vă fim prieteni.

Dar repetatele declaraţii americane, făcute anul trecut, au lăsat clar să se înţeleagă faptul că America nu ne consideră prieteni. Foarte bine, americanii sînt liberi să decidă astfel. Cînd noi căutăm prietenia cuiva, ne place să avem onoarea, libertatea şi dreptul de a alege.

Vrem să ne comportăm conform rangului pe care îl avem, aşa cum şi noi îl tratăm pe fiecare după rangul său. Respectăm interesele altuia, însă ţinem cont şi de interesele noastre. Şi aşteptăm ca şi celălalt să ia în considerare interesele noastre, atunci cînd se ocupă de propriile interese. Ce se poate crede, însă, despre convocarea ministrului sionist de război chiar în cursul acestor ultime zile, în SUA? Ce semnifică oare declaraţiile înfierbîntate făcute recent de Israel, precum şi aceste zvonuri de război mai intense ca niciodată?

Probabil că, aflat încă sub impresia bombardamentului de la centrala nucleară de la Osirak, Saddam Hussein nu ezită să-şi arate teama de un atac iminent al Israelului, poate chiar cu sprijin american.

- Nu vrem război, pentru că ştiu din experienţă ce înseamnă războiul. Dar nu ne împingeţi să considerăm războiul ca unică soluţie pentru a trăi în demnitate și pentru a permite poporului nostru să se bucure de un nivel decent de viaţă. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Cazul spărgătorilor de biserici (1)

20

Vineri, 5 iulie 2019

RM

Am ales pe Domnul Isus Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (37) LUNA MARTIE 27 martie – Paștele nostru ,,Paștele nostru, Christos, S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7) Paștele din vechime era doar o preînchipuire a ceva mai înalt. Mielul din Vechiul Testament îl prevestea pe Neprihănitul Miel al lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi Cina cea de Taină este făgăduinţa celei mai înalte fericiri, a veşnicei Cine a dragostei, care nu va avea sfîrşit.

După obositoarea plutire de noapte pe mare, pe Apostoli îi aştepta la ţărm întărirea pregătită lor de Mîntuitorul. El ne întăreşte în cale şi pe noi, hrănindu-ne cu iubirea Sa. Osteniţi, striviţi de amărăciune, istoviţi de lupta vieţii, găsim mîngîiere, întărire şi hrană pentru sufletul nostru. Primind cu evlavie această Sfîntă Taină, pregustăm fericirea clipei cînd nevoinţa noastră de pe pămînt o să înceteze. Atunci, după ce vom fi împlinit lucrarea pusă asupra noastră, ne vom învrednici să vedem luminosul chip al lui Christos, Care îşi va întinde mîinile către noi de pe ţărmul unde ne aşteaptă ,,cina nunţii Mielului” (Apocalipsa 19, 9); şi noi ne vom împărtăşi atunci de fericirea veşnică, nesfîrşită.

Să curăţim aluatul cel vechi, să dăm morţii păcatele noastre vechi, năravurile noastre vechi, cu puterea Mîntuitorului, Care S-a jertfit pentru

noi şi ne cheamă să murim păcatului şi să trăim dreptăţii.

28 martie – Binele aproapelui ,,Nu pierde cu mîncarea ta pe acela pentru care a murit Christos” (Romani 14, 15) Dragostea trebuie să fie legea întregii noastre vieţi; dragostea trebuie să rezolve toate problemele.

Libertatea noastră de acţiune trebuie să se oprească acolo unde putem să-l necăjim pe fratele nostru.

Apostolul Pavel, recunoscînd pe deplin că nimic nu poate fi necurat în sine, ne sfătuieşte totuşi să nu mîncăm carne, din dragoste frăţească şi din respect pentru părerea altora: ,,Nu strica pentru mîncare lucrul lui Dumnezeu” (Romani 14, 20). Sîntem liberi să mîncăm orice fel de mîncare, însă din dragoste sîntem gata să şi renunţăm la ea. Să nu uităm niciodată de aproapele nostru. Gîndindu-ne mereu la binele lui, învăţăm să punem interesele lui mai presus de interesele noastre; învăţăm ca, rămînînd liberi, să ne supunem libertatea supremei legi – legii dragostei. ,,Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14, 7): orice facem îl înrîureşte pe aproapele nostru în bine sau în rău şi are o însemnătate mult mai mare decît presupunem noi. Dacă pînă şi prin ceea ce mîncăm îl putem „pierde” pe fratele nostru, cu atît mai mult o putem face printr-o vorbă rea și mincinoasă, printr-o judecată aspră, printr-un exemplu rău sau printr-un sfat nechibzuit. Aşadar, ,,luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi” (Efeseni 5, 15). (va urma)

Creștinii: grupul religios cel mai persecutat la nivel mondial Pe 28 mai a.c., Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care stabilește 22 august ca fiind Ziua Internațională pentru Comemorarea Victimelor Actelor de Violență bazate pe religie sau credință. Acest act simbolic nu este decît o consecință firească a datelor și statisticilor care arată, în mod indubitabil, că persecuția împotriva credincioșilor de diferite religii a atins cote alarmante la nivel mondial și că, din nefericire, continuă să se intensifice. Conform raportului organizației Aid to the Church in Need, se estimează că „o treime din populația lumii suferă de persecuție pe motive religioase, într-o formă sau în alta, iar creștinii constituie grupul cel mai persecutat”.

Faptul că, într-adevăr, creștinii sînt grupul cel mai persecutat în lumea întreagă îl arată o întreagă serie de rapoarte, rezoluții și luări de poziție.

Raportul Anual pe 2015 al Parlamentului European privind drepturile omului și democrația în lume și politica Uniunii Europene în această privință, adoptat în 2016, concluzionează: „În prezent, creștinii sînt grupul religios cel mai hărțuit și intimidat în țări din întreaga lume, inclusiv în Europa, unde refugiații creștini sînt curent persecutați din motive religioase (…) unele dintre cele mai vechi comunități creștine sînt în pericol de dispariție, în special în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu”.

Indexul 2019 al organizației Open Doors (Porți Deschise) analizează 50 de țări din lumea întreagă și evidențiază că numărul creștinilor care sînt supuși unui nivel ridicat de persecuție a crescut la aproximativ 14%, ceee ce înseamnă că unul din nouă creștini sînt supuși unui grad ridicat de persecuție. În perioada analizată de Index, s-a estimat că 4.200 de creștini au fost omorîți din cauza religiei lor, adică 11 creștini sînt uciși pe zi din cauza credinței. 1.266 de biserici sau de așezăminte creștine au fost atacate într-un singur an, în 2018.

Totodată, analizînd 34 de țări la nivel mondial, Raportul din 2018 al Intergrupului referitor la libertatea religioasă sau de credință și toleranța religioasă al Parlamentului European arată că 19 dintre acestea au

încălcări serioase ale libertății religioase: Afghanistan, Republica Central Africană, China, Korea, Egipt, Eritrea, Iran, Irak, Libia, Pakistan, Arabia Saudită, Somalia, Syria și Yemen.

Raportul referitor la libertatea religioasă în întreaga lume, publicat în noiembrie 2018 de organizația Aid to the Church in Need arată că persecuția ia amploare.

Studiind evenimentele ultimilor doi ani, raportul concluzionează că situația multor comunități religioase s-a înrăutățit și a ajuns la încălcări „semnificative ale libertății religioase” în aproape jumătate din țările analizate (18 din 38). La începutul lui mai 2019, Aid to the Church in Need a menționat că 2019 este „deja unul dintre cei mai sîngeroși ani pentru creștini”, luînd în calcul atacurile din Sri Lanka, Pakistan, India și Orientul Mijlociu. De asemenea, Alianța creștinevanghelică națională din Sri Lanka a raportat în 2018 – 86 de cazuri de violență împotriva creștinilor din Sri Lanka, comparativ cu 93 de incidente în 2017, 80 în 2016 și 90 în 2015.

Recent, în mai a.c., Raportul preliminar independent al Guvernului Britanic, solicitat de Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe, Jeremy Hunt a evidențiat creștinii ca fiind cel mai persecutat grup la nivel mondial. Raportul trage un semnal de alarmă asupra faptului că, dacă nu se acționează urgent, creștinii vor dispărea din anumite zone din Orientul Mijlociu.

Totodată, raportul arată că în Palestina creștinii au ajuns la mai puțin de 1,5% din populație, iar în Irak au scăzut de la 1,5 milioane în 2003 la mai puțin de 120.000 în 2019. Episcopul de Truro a afirmat în legătură cu acest lucru: „dovezile arată nu numai răspîndirea geografică a persecuției împotriva creștinilor, ci și creșterea în amploare. În anumite regiuni, nivelul și natura persecuției se apropie de definiția internațională a genocidului”. La rîndul său, Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe, Jeremy Hunt a afirmat: „Nu sînt convins că eforturile noastre au fost mereu pe măsura gravității problemei sau a evidenței factuale că aceia care îndură cea mai mare povară a persecuției sînt, deseori, creștinii. Nu trebuie să permitem niciodată ca

Am ales pe Domnul Isus Al meu bun Păstor, Cu El sigur voi ajunge sus învingător, Sus în cer, în nemurire vreau să fiu şi eu, Sus în cer, în strălucire, sus cu Domnul meu.

Un izvor de fericire am găsit în Domnul meu, Un izvor de apă vie este El. Vino, suflete, aleargă la izvorul mult dorit Este loc şi pentru tine, vino să fii fericit.

Seara cînd răsare luna Cheamă-L pe Isus.

Spune-I Lui în rugăciune tot ce ai de spus.

El te-ascultă, te primeşte ca pe fiul Său Şi îţi dă în dar iertarea sufletului tău.

Iar cînd zorii se revarsă pe cerul senin Rugăciunea ţi-o înalţă spre Domnul divin Mulţumeşte-i cu iubire, fii încrezător Singur nicicînd nu te lasă al meu bun Păstor.

Frații Groza

Sămînța bună

Societatea de unică folosință ,,Nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la calea lui și să trăiască” (Ezechiel 33.11) Articolele de unică folosință sînt în ziua de astăzi prezente peste tot. Pentru excursia de sîmbătă se cumpără farfurii de carton, pahare de plastic și un grătar de unică folosință. După utilizare, totul se aruncă la gunoi.

Această mentalitate ,,de unică folosință” se arată și în relațiile interumane. Căsătoriile se desfac, chiar dacă partenerii de viață și-au promis credincioșie. Angajații de ani de zile sînt scoși din funcție fără menajamente, pentru a restrînge costurile. Nimic nu mai pare să fie de durată. Omul însuși a devenit un ,,articol de unică folosință”.

Poate ești și tu o victimă a acestei mentalități. Ce contează! Gîndește-te la faptul că ești prețios pentru Dumnezeu! Ai preț în ochii Lui! Dacă toți te înlătură, El nu renunță la tine.

Ca și Creator, El ți-a dat viața. Tu nu ești un produs al hazardului, ci creatura lui Dumnezeu. Acesta dă vieții tale sens și împlinire. Tu trebuie să asculți de Creatorul tău și să trăiești pentru El. Dar, dacă ești sincer, trebuie să admiți că tu – ca și noi toți – ai dat greș aici.

Totuși Dumnezeu nu se îndepărtează de tine. El te iubește și nu vrea ca tu să fii veșnic pierdut din cauza păcatelor tale. De aceeea, El îți face o ofertă minunată: întoarce-te de pe calea ta greșită și trăiește! El așteaptă ca tu să vii la El și să recunoști înaintea Lui păcatele tale.

Apoi El îți dăruiește viața veșnică pe baza mîntuirii pe care a adus-o Isus Christos prin moartea Lui. Tu devii copilul Său iubit.

o înțelegere greșită a corectitudinii politice să ne inhibe răspunsul”.

Datele pe care le furnizează aceste rapoarte și concluziile lor trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru toate statele: pentru cele care se fac vinovate de încălcări grave ale libertății religioase să constituie un apel la încetarea și combaterea surselor de persecuție și la pedepsirea făptuitorilor; pentru statele cu un grad ridicat de protecție a drepturilor omului să constituie un semnal de alarmă care să urgenteze rezolvarea conflictelor la nivel juridic și diplomatic, atît prin măsuri simbolice (precum rezoluția recentă a ONU), cît și prin măsuri concrete, de aducere a făptuitorilor în fața forurilor internaționale și naționale de justiție.

Adina Portaru Sursa: Alfaomega.tv

RM

21

Vineri, 5 iulie 2019

S , ase,

S mai i rdem ANECDOTE ISTORICE Alege cum vrei să mori

Bufonul regelui Frederic al II-lea a fost amestecat într-un complot împotriva acestuia. Adus în faţa lui, regele i-a spus: – Pentru ca ai fost un ,,nebun” bun, îţi dau voie să-ţi alegi singur moartea.

– De bătrîneţe, Majestate, a răspuns prompt ,,nebunul”.

Dacă aţi fi…

Lady Astor i-a spus într-o zi lui Winston Churchill: – Dacă aţi fi soţul meu, v-aş pune otravă în cafea.

– Dacă aţi fi soţia mea – i-a răspuns el – cu siguranţă aş bea-o!

Mare pagubă!

Cînd se ducea la repetiții la Scala din Milano, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) cumpăra ziare mereu de la același vînzător. Într-o dimineață, însă, cîntărețul trecu mai departe fără să se oprească.

– Signore, ați uitat să cumpărați ziarele! – strigă vînzătorul.

P I Mo c c h io !

– N-am uitat, însă n-am portmoneul la mine.

– Nu-i nimic, signore! O să-mi plătiți mîine.

– Și dacă mor pînă atunci?

– Ei, mare pagubă!

Vă cred, dar…

Henric al VIII-lea, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme cînd relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

– Să nu-ţi fie teamă!, ripostă Henric.

Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

– Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă, însă, că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

Tare murdară trebuie să mai fie!

Demetrios Poliorcetul impusese la Atena nişte impozite uriaşe, justificîndule ca fiind „cheltuieli pentru săpun” destinat iubitei lui, Lamia. „A dracului femeie, tare murdară trebuie să mai fie!”, comentau glumeţii din Atena...

Cine plăteşte?

Pe cînd dirija a doua serie din vestitul său „Moftul Român“, Caragiale avea între colaboratori şi pe scriitorul Dumitru Teleor, cunoscut în cercurile literare sub numele de ,,Ţaţa“. Într-un rînd, întîlnindu-se amîndoi la un păhărel de vin şi fiind amîndoi lefteri de tot, Caragiale ceru băiatului din prăvălie: - Ia mai adă un ulcior, că plăteşte…

Teleor!

Cum nici Teleor nu prea avea putere de plată, a dat şi el o replică destul de gravă!

- Teleor n-are parale! Dar plăteşte Caragiale!

Istoria nu spune cine a plătit şi mai cu seamă cît s-a plătit!

Spiritul satiric nu îngenunchează Dramaturgul englez Richard Sheridan, autorul celebrei piese ,,Şcoala Scan­dalu­lui”, a supărat odată prin satira sa Parlamentul în aşa măsură, încît parlamentarii au cerut pedepsirea dramaturgului.

Sheridan a fost chemat în Parlament şi îndemnat să îngenuncheze şi să-şi ceară public iertare pentru cele scrise.

S-a supus poruncii, însă, cînd se ridică

de la podea, a început să-şi şteargă cu o băsmăluţă hainele, rostind cu sarcasm: - Doamne, cîtă mizerie e aici!

Originile pleşuve ale modei Un număr impunător de tendinţe în modă şi în comportament provin din complexele sau frustrările unor persoane sus-puse, de regulă regine sau regi, care, fiind stîngaci, pleşuvi sau scunzi, inventau diverse accesorii şi maniere pentru a-şi masca trăsăturile care îi deranjau. O asemenea frustrare stă şi la originea modei de a purta peruci în Secolele XVII - XVIII. Regele Franţei, Ludovic al XIII-lea, rămăsese de timpuriu pleşuv şi, pentru a-şi masca ,,infirmitatea”, a început să poarte o perucă fabricată din păr lung împletit în stofă. Exemplul regelui fusese imediat copiat de o sumedenie de curteni, chiar şi de cei care aveau o podoabă capilară bogată. Fiul său, Ludovic al XIV-lea, care i-a succedat la tron, a promovat portul perucii din aceleaşi motive, el suferind de calviţie, dar fiind şi scund, peruca pompoasă îi adăuga cîţiva centimetri buni în înălţime. Pe timpul acestui rege, perucile au devenit populare în întreaga Europă. Şi doar Revoluţia Franceză din 1789 a pus capăt acelui obicei, revenindu-se la portul natural.

22

Vineri, 5 iulie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (3) (urmare din pag. 1) Dar nu le-a mers cu noi, fiindcă ei n-au putere asupra noastră şi a fost de-ajuns să-i ameninţ pe Antichrişti cu o Mare Adunare Populară la ClujNapoca, pentru a le îngheţa sîngele în vine şi a-şi înghiţi decizia, iar prefectul ţărănist al Clujului a căzut el însuşi în groapa pe care o săpase altuia. Pe fratele meu de luptă, Funar, eu l-am salvat, aşa să ştiţi!

Am să vă dau două exemple comparative, ca să înţelegeţi prin ce mîrşăvii se încearcă reducerea mea la tăcere: în vreme ce Justiţia mafiotă l-a obligat pe colonelul Cristian Bernevig, care a omorît 5 oameni cu maşina, să plătească despăgubiri de 180 de milioane de lei, aceeaşi Justiţie mafiotă mă obligă pe mine să-i plătesc traficantului de copii şi geambaşului de case Valeriu Stoica aproape de 3 ori mai mult, adică 440 de milioane de lei!

Astăzi, avem cu toţii dovada iresponsabilităţii lui Emil Constantinescu. În loc să vină aici, la jubileul a 10 ani de la înfiinţarea Uniunii Naţionale „Vatra Românească”, el s-a dus la serbarea a 10 ani ai postului de Radio Contact, unde, zice presa, a cerut o dedicaţie cu Nana Mouskouri! Ia te uită de ce-i arde unui şef de stat, într-o Ţară unde minerii îşi dau foc de disperare şi intră în greva foamei pînă şi orbii! Or, poate că a cerut-o pe Nana fiindcă rimează cu nora lui, Sana Indoneziana!

Ne amintim că zilele trecute el a trimis un Mesaj de felicitare UDMR-ului, cu ocazia împlinirii a 10 ani de cînd această organizaţie ilegală ne sfidează şi unelteşte, pe faţă, la sfîrtecarea teritorială a României. La jubileul „Vetrei Româneşti” a trimis vreun mesaj similar? Nu! Şi ce-a mai făcut Emil Constantinescu? A participat la o şedinţă a Colegiului Medicilor şi Farmaciştilor ţărănişti, dovedind, încă o dată, că el n-a fost, nu este şi nu poate fi un preşedinte al tuturor românilor, ci numai al ţărăniştilor, liberalilor şi udemeriştilor.

Fiindcă dacă ar fi fost un adevărat factor de echilibru, imparţial, el ar fi trebuit să ia parte, la începutul lunii februarie, la o reuniune mult mai importantă, de interes naţional: şi anume la cel de-al IV-lea Congres al Federaţiilor Sindicatelor SANITAS, dar a evitat să iasă în public şi nici nu le-a băgat în seamă pe cadrele medicale care nu sînt ţărăniste, ci fac doar politica bolnavului, a salvării vieţilor omeneşti. De fapt, drama pe care o trăieşte Emil Constantinescu este alta: de vreo 2 ani încoace, el are un comportament de prizonier, el nu mai poate circula în libertate, prin nici o aşezare a Ţării, fiindcă îl fluieră şi îl huiduie lumea pe oriunde apare, de la concertul lui Julio Iglesias pînă la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie, la Alba Iulia. La agapa medicilor şi farmaciştilor ţărănişti, nedemnul şef de Stat s-a lansat într-o jalnică turnătorie la adresa PRM şi PDSR, care nu-l lasă pe el în pace, punînd Securitatea pe urmele lui. Delir total! Care Securitate? Aia care e moartă de 10 ani! Iată numai cîteva fraze, care demonstrează, încă o dată, că mintea sărmanului om a plecat rău cu sorcova, fiindcă el are convingerea că Istoria României începe de la el, dar, ce nenorocire, naţionaliştii şi populiştii nu-l lasă şi să termine Istoria, citez: „Am întors Istoria României! E drept, şi Kosovo ne-a ajutat. Dar oamenii importanţi (adică el – nota mea) şi Ţările importante ştiu să folosească împrejurările. Acum, toată lumea vrea să vină la Bucureşti (uite că d-na ministru din Germania, Barbara Stamm, a refuzat să vină pentru a primi decoraţia Steaua României – nota mea). Pentru prima dată în Istorie, acum

nimeni nu mai vrea să ia nimic (te cred şi eu, din moment ce au furat totul, de la Patrimoniul Naţional pînă la Bucovina de Nord – nota mea)”.

După care a dat din nou dovada nivelului gîndirii şi pregătirii sale, vituperînd împotriva unor ziarişti şi politicieni incomozi: „Ne dau nouă lecţii şmecherii, golanii, inculţii!”. Dacă acesta e limbaj de şef de Stat, atunci Zoe Petre e Ciocciolina! Şi cine vorbeşte de golani? Nu cumva şeful golanilor din Piaţa Universităţii? Ne pare rău pentru Emil Constantinescu, dar disperarea cu care se agaţă de Putere arată că el nu ştie să piardă şi dă un spectacol degradant în faţa opiniei publice interne şi internaţionale. Nu noi îl urmărim pe chiriaşul de la Cotroceni, ci dimpotrivă, el a asmuţit „Poliţia Politică” împotriva Opoziţiei, supraveghindu-ne telefoanele, locuinţele, familiile, tîrîndu-ne mereu prin tribunale şi ameninţîndu-ne cu puşcăria.

Numai că Biblia ne spune că „Cine scoate sabia, de sabie va pieri!” Un lucru regret: dacă medicii şi farmaciştii, fie ei şi ţărănişti, au văzut că Emil Constantinescu a intrat în criză, de ce nu l-au oprit acolo, pentru tratament?

Dragi prieteni, întreaga Ţară asistă, cu sufletul la gură, la dărîmarea şandramalei CDR-PDUDMR. Toţi se ceartă ca chiorii, se înjură ca la uşa cortului, îşi denunţă afacerile murdare, se exclud, se excomunică. E o păruială generală, sistem turneu, fiecare cu fiecare, care îmi aduce aminte de filmul „Zorba grecul” – în final, cînd stîlpii acelui funicular improvizat pe malul Mării se dărîmă ca beţele de chibrit, Anthony Quinn îi spune lui Alan Bates, rîzînd în hohote: „Şefule, ia spune, ai mai văzut o asemenea prăbuşire grandioasă?!”. După care a început dansul! Aşa şi cu actuala Putere politică din România. Praful şi pulberea s-au ales de ea! Există Dumnezeu, cu adevărat, şi El nu bate cu parul.

Totuşi, ce va fi după aceea? Rămînem la stadiul de colonie, de piaţă de desfacere, de „conservă marinată”? Priviţi adevărul despre „globalizare” şi „mondializare”, rostit de conştiinţele lucide din Occident. Am primit de la Paris, chiar ieri, un documentar imbatabil. Ziaristul francez Alain Finkelraut scrie: „Marea bătălie a Secolului al XXIlea va fi aceea dată împotriva cosmopolitismului mondialist, inamicul lumii”. Jean Marie-Rouart, de la Academia Franceză, afirmă: „O junglă economică în serviciul celui mai puternic şi al celui mai bogat – mondializarea e bazată, exclusiv, pe valori negustoreşti”. Politologul Christian Bobin: „Boala globalizantă devine insuportabilă.

Mondializarea înseamnă o economie pe punctul de a nimici indivizii”. Gînditorul Yves Berger: „Mondializarea e o catastrofă, o uniformizare a tot ce există, instaurarea unei hegemonii americane asupra lumii”. Toate aceste texte au apărut în nr. din 16 decembrie 1999 al prestigioasei publicaţii franceze „Le Figaro Littéraire”. Şi atunci, ce-i de făcut? Cum se poate apăra o Ţară ca România în faţa tăvălugului Noii Ordini Mondiale? Întîi de toate, trebuie ca forţele naţionale să cîştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale din acest an. Aceasta e o condiţie fundamentală, deşi avem indicii că se pregăteşte o mare fraudă electorală.

Apoi, trebuie să negociem, la sînge, cu organismele internaţionale, pentru ca România să fie lăsată să se gospodărească singură, să producă şi să exporte ceea ce, pînă în decembrie 1989, aducea în Ţară peste 15 miliarde de dolari anual. În sfîrşit, trebuie redeşteptate la populaţie sentimentul onoarei şi al demnităţii de a fi români, capacitatea de reacţie

Ardealul

Fiii tăi îşi blestemară ziua naşterii, amară întuneric şi ruşine, cazne grele şi omor şi ca turme fulgerate din senin se-nspăimîntară prigoniţi de-un înger negru tocmai pe moşia lor s-au lipit de stînci şi codri, şi în mlaştini se-adînciră şi-au durat colibe-n rîpe, tot prin peşteri au cinat se hrăneau cu rouruscă, mînătărci şi calomfiră peştele le-a fost tainul, jirul, trudnicul vînat Fluvii tragice brăzdară chipul tău ca de icoană ai trăit fără prihană un mileniu greu, de iad te-au secătuit de vlagă, ţi-au supt sîngele din rană ţi-au smuls vintrele de aur, grîul, munţii verzi de brad tu aveai aici cutume, ei – doar acte mincinoase dreptul tău era vecia, traiul demn şi înţelept în adîncul tău prinsese rădăcini un cer de oase ei le-au profanat cu ura şi cu lipsa lor de drept Aveai sanctuare dace, temple şi mulţimi de castre mii de pietre funerare şi inscripţii vechi de rit în întreg acest tezaur al eternităţii noastre ei au răsucit cu poftă plugul lor cel ruginit şi-au împodobit coroana cu scîntei de piatră rară despuiate samavolnic de pe sceptrul tău bogat ţi-au bătut cununi de flăcări şi de spini, ca să te doară fiere ţi-au turnat pe buze, în urzici te-au îmbrăcat Şi ţi-au pus căluş în gură, trupul tău de pom în floare l-au împresurat cu lanţuri, ca pe un tîlhar de rînd – în acest mileniu groaznic, fără lună, fără soare podul lacrimilor tale lega cerul de pămînt… Şi te-am liberat, de-a pururi, întregind a ţării horă în văzduhul jertfei noastre ca un astru viu răsari tu, pămînt al pătimirii, eşti mătasea Tricoloră ce-a încins, sărbătoreşte, brîul României Mari!

Corneliu Vadim Tudor

faţă de toţi acei factori care vor să ne dezbine, pentru a ne transforma în cerşetorii Europei. Vom arăta, tuturor, cum se conduce o Ţară ca România, în picioare, nu în genunchi – cu mîna pe drapel, nu întinsă la cerşit. În 48 de ore vom lichida Mafia care sufocă România! În 48 de ore vom confisca marile averi făcute prin fraudă! În 48 de ore vom scoate în afara Legii şi vom dizolva organizaţia segregaţionistă UDMR! În 48 de ore vom instaura Dictatura Legii! Pe scurt, vom salva Patria de la pieire!

Acestea fiind spuse, vă asigur de toată dragostea mea. Am traversat munţii, din nou, în toiul iernii, pentru a lua tărie unii de la alţii. Poate de aceea, la un sondaj pe tema „Care este cel mai important cîntec românesc al Secolului XX?”, am răspuns, fără a sta o clipă pe gînduri: „Treceţi batalioane române Carpaţii!”. Uniunea Naţională „Vatra Românească” nu e extremistă, dimpotrivă, ea e pîinea lui Dumnezeu cu cei care îşi văd de treaba lor şi care nu se poartă de parcă România ar fi sat fără cîini. Dar să-i ferească Domnul pe cei care-şi mănîncă omenia, care încalcă legile ospitalităţii româneşti, care incită la ură interetnică şi smintesc Norodul, să-i ferească Domnul pe sabotori şi spioni, pe ticăloşi şi canalii! Faţă de duşmanii şi jefuitorii Poporului Român vom fi necruţători! Atîta timp cît va exista Naţiunea, va exista şi Naţionalismul, nu numai în România, ci în toate Ţările lumii. Marile Puteri ar trebui să înţeleagă faptul că singurul antidot împotriva Mafiei, a traficului de droguri, de arme, de carne vie, a pedofililor, a terorismului internaţional – este Naţionalismul Luminat. Este imperios necesar ca la alegerile locale din iunie să ne unim toate forţele naţionale şi să alegem primari români în toate oraşele Ardealului, în primul rînd aici, în Târgu Mureş!

Trăiască „Vatra Românească”, Arhanghelul de pază al Ardealului!

Sfîrșit

RM

23

Vineri, 5 iulie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (27)

„Zbura ca să oprească dislocarea imperiului, să împiedice această nenorocire, pentru ca lumea să nu recadă în barbarie, scria Martha Bibescu, în amintirile ei, despre moartea Lordului Thomson.

Pax britanica și pax gallica – iată singurele noroace adevărate pe care le cunoscuse lumea de la romani încoace… Comunicații, apă, ordine, popoare infantile oprite să-și sară la beregată și să se extermine… Pază instituită în cer pînă ce oamenii își vor asculta rațiunea. Era nevoie de acest imperiu pe o durată nedeterminată. (…) Deodată, totul se făcu negru, apoi alb. Totul fu răsturnat, ridicat, apoi răsturnat din nou. Fleșa catedralei din Beauvais va opri, oare, corabia nebună? Dumnezeu nu va arunca, oare, ancora din turnul ei? În pădurea de la Allonne, braconierul Rabouille a pus capcana. S-a tupilat. Stă la pîndă. Dar nu vede venind iepurele de noapte, nici potîrnichea rătăcitoare, ci soarta Angliei dusă de vînt. Capcana în care cad, sugrumați, e un delușor ce se înalță spre cer de la începutul lumii. Acolo se prăbușesc; acolo li s-a înălțat pe neașteptate rugul.

– Am venit să aduc foc pe pămînt. De ce vă mirați că arde?

Lucrul «inimaginabil» se petrecuse. Venise să moară în Franța, împreună cu 46 de tovarăși de-ai lui, bărbați viteji ca și el. Doar 4 oameni din echipaj au scăpat din văpaia infernală; i-a stins rezervorul de apă, care le-a explodat deasupra. Iar dacă ar fi fost printre cei 4, ar fi murit de durere văzîndu-și nava distrusă. Noaptea, orașele vorbesc cu navele de pe mare și din văzduh. La două și șapte minute Aeroportul Le Bourget către R-101 în flăcări: – Ce viteză aveți? Întrebarea e repetată de cîteva ori; dar nu vine nici un răspuns. Convorbirea continuă, însă, între posturile din orașe, întretăiate de lungi tăceri, asemenea conversației celor ce se iubesc în noapte.

La două și treizeci și șapte de minute, Le Bourget îl întreabă pe R-101: – Mă recepționați?

Tăcere. Le Bourget întreabă la Valenciennes: – Știți ceva despre R-101 după ora unu cincizeci?

– Nimic, răspunde Valenciennes. În zori, incendiul era încă atît de violent, încît nimeni nu îndrăznea să se apropie. Din pricina ploii care cădea fără încetare, sau din cine știe ce motiv de neînțeles, drapelul englez continua să fluture la capătul epavei ce ardea, ca o salamandră în mijlocul flăcărilor. Mîna unui englez l-a luat de acolo imediat ce s-a putut ajunge la el, ca să-l restituie Angliei.

Cîteva țărănci bătrîne, din cele care îi erau dragi lui, toate asemenea celei care îl primise în casa ei de lîngă Amiens, au fost primele care i-au privegheat cenușa și au acoperit cu flori pămîntul ca trăznit de prăbușirea lui. Două țări mari au ținut doliu după el. Mai întîi Catedrala din Beauvais i-a tras clopotul în dungă, apoi toate catedralele din Franța și din Anglia. Turnurile de ancorare și-au coborît drapelul în bernă în întregul imperiu – la fel, toate catargele de pe mări. O navă de război, The Tempest (Furtuna), a venit să-l ducă pe insula lui. Cînd a acostat la Dover, forturile au tras o sută una lovituri de tun – număr fatal, salut rezervat regilor. Dintr-o depeșă primită în România de la Londra am aflat în ce loc anume spiritul meu trebuia să se alăture trupului său. Eram la Posada, acolo unde fusese casa arsă, iar în noaptea catastrofei mă îmbolnăvisem subit înainte de a fi aflat ceva. În telegramă se spunea: Bodies will lie in state in Westminster Hall all Friday…, «Trupurile neînsuflețite vor fi depuse solemn la Westminster Hall, vineri, toată ziua».

– Nu-i așa că e cea mai frumoasă sală gotică din lume?

A fost, deci, dus acolo, sub bolțile unde ne luaserăm rămas bun la 28 iulie din anul acela.

Imagini peste imagini îmi soseau de peste tot. Mi s-au trimis toate revistele din Franța și din Anglia.

Am văzut cele 47 de sicrie purtate pe afeturi de tun pe străzile Londrei, în mijlocul unei imense mulțimi îndoliate. Le-am văzut, înconjurate de o gardă de onoare, primind defilarea trupelor. Le-am văzut la Westminster Hall, aliniate unele lîngă altele, învelite toate cu același drapel, tulburătoare ca lespezile identice din vechiul basm, dintre care doar una acoperea o comoară, dar

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (71) nimic nu-ți îngăduia să ghicești care anume. Grație vrăjii magneziului, într-un instantaneu revelator, am văzut privirea primului-ministru ațintită asupra lor și am înțeles că și el căutase cu disperare, vreme de o clipă, să pătrundă misterul… Dar prietenul nostru încetase să mai poată fi aici sau acolo. Avea să fie, de-acum, doar acolo unde sîntem noi, în inima noastră, în amintirea noastră. N-avea rost să-l căutăm în altă parte. În Camera Lorzilor, panegiricul i-a fost rostit, conform uzanțelor, de opoziție și de guvern. MacDonald a spus doar cîteva cuvinte, ascultate într-o tăcere deplină. «Era cel mai drag coleg al meu și cel mai bun prieten… Numai el știa cît de singuratică poate fi viața unui prim-ministru.»

Apoi cele 47 de sicrie anonime au fost duse în orașul în care luase ființă dirijabilul și au fost coborîte în aceeași groapă din același loc, la Cardington, locul din care își luase numele. (…) Un muncitor s-a apropiat de noi.

Probabil că veniseră deja mulți turiști. Ne-a spus: – O să vă arătăm unde a căzut Lordul Thomson… (de parcă l-ar fi cunoscut). Aici era cabina centrală. 47 de cadavre au fost găsite aici. Am adunat ceasuri, butoni de manșetă, stilouri… Au fost tare multe! Și aparate de fotografiat! Iar ei… Uitați, ăsta, ne dăm seama că a fost un pantof… (Ne arătă un obiect inform pe jos, îl ridică, îl răsuci în mînă și-l azvîrli.) Dar despre ei, nu se știa…

Unii se făcuseră atît de mici (ne arătă pumnul), nu mai mari de atît, ca niște copii…

Holocaust înseamnă ars de tot. El fusese holocaust pe acest deal. Aici se mistuise minunata esență a acelui creier și a acelei inimi. Aici, trupul lui fusese redus la dimensiunile unui trup de copil. Și asta trebuia acceptat: «Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, căci a celor care seamănă cu ei este împărăția cerurilor»”. În martie 1916 – deci înaintea intrării României în război – are loc întîlnirea de gradul III dintre un fost cioban român și un viitor lord englez, acesta din urmă scriind, în engleză (dau traducerea): „Cerul îi ajută pe cei care se ajută ei înșiși. Maior Thomson. București, 21.3.16”. Cerul? Ce premoniție!

92) ION URSU. Istoric. Născut în 1875 la Cața (jud. Brașov). Medievist de formație, a scris cărți de referință despre Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Mă aflu în posesia unei cuvîntări pe care Ion Ursu a ținut-o la mormîntul de la Putna, la 15 iulie 1919 (pe stil vechi 2 iulie) cu prilejul unui pelerinaj, așadar în ziua comemorării morții marelui Voievod; textul a apărut în broșură, sub titlul „Personalitatea lui Ștefan cel Mare”, la Tipografia Ministerului de Război, în 1921. Profesor la universitățile din Iași, Cluj, București. Moare la numai 50 de ani, lăsînd în urmă părerea de rău că nu și-a putut duce pînă la capăt o carieră care se anunța sclipitoare. Lui Vasile Popa îi adresează o urare pe care, ca istoric, simțea că e imposibil să o împiedice vreo forță din lume: „Să trăim să ne vedem realizat idealul în curînd la Alba Iulia. I. Ursu”. A se observa că începe să crească frecvența localizării Marii Uniri.

93) OVID DENSUȘIANU. Fiu al unuia dintre detractorii lui Eminescu, Aron Densușianu, el s-a născut în 1873 și s-a dovedit a fi mai bun și mai valoros decît tatăl său. E creatorul Școlii lingvistice de la București, dar s-a ilustrat și ca folclorist și istoric literar, precum și ca fondator de reviste de profil („Viața nouă”, „Grai și suflet”). A scris prima istorie a limbii române (Histoire de la langue roumaine). Un opus notabil este și Păstoritul

la popoarele romanice. Membru al Academiei Române. Moare în 1938. În Memoriile lui Sextil Pușcariu, el e scăldat „în două ape”: cînd e lăudat și alintat „Ovidică” (ce greu e să ni-l închipuim, bunăoară, pe marele poet latin Ovidiu dezmierdat de „geții cei barbari” cu diminutivul respectiv) – cînd e încondeiat cu severitate, ca de pildă în pagina datată București, 3 VI 1920 (de fapt, o scrisoare a autorului către soția lui, fără de care nu putea trăi nici măcar o zi, dîndu-i raportul sistematic): „Astfel, a fost posibil să împiedicăm alegerea (în Academia Română – nota mea, C.V.T.) unor figuri șterse ale generației sterpe, bărbați care nu mai sînt tineri și nu sînt încă bătrîni. În schimb am ales pe Bogrea, Ortiz și Bănescu corespondenți și pe Vâlsan ordinar, cu toată tinerețea lor și cu toată opoziția ce ne-o făcea Densușianu. Acesta e singur în Academie, precum e singur în viață. Intră, ia parte la ședințe și pleacă, fără să găsească pe nimeni vrednic să schimbe două vorbe cu el, un izolat, care nu răzbește împotriva «cuceritorului de inimi», cum m-a numit Bianu în răspunsul său”. Un tablou antologic, bun de pus în ramă, face același Sextil Pușcariu în notițele sale din 25 mai 1922. Deși aici scrie doar în treacăt de Ovid Densușianu, îmi iau libertatea să reproduc textul în întregime, pentru a înțelege mai bine pulsul acelei epoci, intrată într-o acalmie, pe undeva, explicabilă, după suprema încordare din anii neutralității și ai războiului. Ce bine este să ai un asemenea cronicar, ca acest filolog din Bran!... „Sînt la București, la sesiunea Academiei, unde pierdem vremea lui Dumnezeu. O apatie generală, o lipsă de interes pentru instituțiune, la cei mai mulți membri, fac să nu fim aproape niciodată în număr spre a putea lua hotărîri valabile. Nici bucureștenii nu vin toți; unii din ei sînt plecați. Din provinciile noi, încalte sînt singur eu, căci Inculeț și Nistor își văd de ministeriatele lor, Ciobanu are de lucru în Basarabia, Lapedatu se alege deputat, Goga e în castelul său de la Ciucea, Lupaș la Cluj, Racoviță în excursii, căci gîndacii grotelor sale au tocmai acuma «sesiune generală», Vâlsan, după greaua operație făcută la Paris, se pare că e într-un loc de cură, Bârseanu, care făgăduise că-și va ținea în sfîrșit discursul de recepție, încă tot nu l-a terminat și, fără el, se cam sfiește să vină, Philippide încalte nici nu mai răspunde la scrisorile Academiei, bosumflat și supărat de cînd cu Dicționarul, Densușianu face grevă, căci sentimentele sale de bun român nu suportă să ia parte la ședințele Academiei conduse de «nemțofilul Onciul», Duică, după flebita care l-a ținut toată iarna în pat, se mișcă greu, Mrazek e secretar general, Saligny e bătrîn și slăbit, Marinescu vine la ședințe numai cînd face comunicări sau cînd nu trebuie, pentru ele, să-și întrerupă clientela…

Așa se destramă o instituție frumoasă! Sîntem o generație fără sfințenie pentru scumpele moșteniri, preocupată prea mult de cîștiguri. Atunci ne-am hotărît noi, tinerii – vorba vine! –, să scuturăm puțin din letargie pe babalîcii cu ambiții de a fi nemuritori, dar fără dragoste de adevărata nemurire, pe care n-o poate da decît un suflet veșnic treaz. Vom alege oameni noi la conducere, pe acei cîțiva care, fiind în București, pot munci. Moșul Jacques Negruzzi, singurul elector al Academiei (după moartea lui Maiorescu), a venit la mine, imediat după ce am sosit, să-mi spună că cei 7 ani de secretariat i s-au împlinit și mi-a dat să înțeleg că ar vrea, acum, cînd împlinește 80 de ani, să devină secretar perpetuu.

Dar tocmai el e cel ce nu face alta decît să iscălească tot ce lucrează Bianu, care, cu toți cei 66 de ani, muncește cu dragoste, așa cum a învățat de la Mitiță Sturdza. Am vrea să alegem pe Pârvan în locul lui Negruzzi, cu toată adînca jignire pe care o va simți cel ce se complace atît de mult în postul de secretar“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 5 iulie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (111) ,,Prințesa Susanna” (3) Sarah a scăpat cu bine şi de acest hop, pînă cînd proprietarul ei, domnul Devall, auzind că o fată cu semnalmentele ei făcea turul ţării dîndu-se drept prinţesă, a dat un anunţ prin care îi avertiza pe toţi cititorii că „prinţesa Susanna” este, de fapt, servitoarea lui. El şi-a mai trimis şi un angajat, pe nume Michael Dalton, să-i dea de urmă. Găsind-o pe plantaţia din apropiere de Charleston, a obligat-o cu pistolul să se predea şi să-1 urmeze înapoi la viaţa de sclavie, în Bush Creek. „Cît de dureros e să vezi cum o domniţă cu pretenţii atît de exaltate de pedigriu ajunge, surprinsă, în mîinile duşmanilor săi neînduplecaţi!”, exclama redactorul de la Annual Register. Dar Sarah Wilson nu-şi spusese ultimul cuvînt. Timp de doi ani a muncit în tăcere şi cu răbdare pentru Devall, iar cînd s-a ivit ocazia să evadeze, a profitat de ea. Întîi a apărut coincidenţa ca o altă slujnică, pe nume Sarah Wilson, să sosească în Maryland; apoi Devall s-a înrolat în armata de rezervă şi a plecat la luptă pentru obţinerea libertăţii. Reuşind cumva să o înlocuiască pe noua Sarah Wilson cu ea însăşi, de această dată a plecat pentru totdeauna şi s-a căsătorit cu William Talbot, un suflător la cornet în regimentul Dragonilor Uşori. Însoţindu-1 în campaniile sale, cînd războiul s-a sfîrşit, ea 1-a convins să rămînă în America.

Folosind banii strînşi în timpul carierei ei regale, au înfiinţat împreună o afacere de succes, iar Sarah a dat naştere unei familii numeroase. Stabilindu-se în cartierul Bowery - pe atunci o zonă decentă din New York - ei au trăit, după cum se spune, fericiţi pînă la adînci bătrîneţe.

„WINEGATE” În 1973, optsprezece dintre cei mai distinşi negustori de vin din Franţa au pus la cale o escrocherie în valoare de 800.000 de dolari pe piaţa

mondială de vinuri. Trezindu-se, în acel an, cu o producţie prea mică de vin din regiunea - de obicei, generoasă - Bordeaux, decît să accepte pierderea, cei optsprezece şi-au unit forţele (unii spun că au fost protejaţi de premierul de atunci, Chaban-Delmas) în propriul interes. Conduşi de Lionel Cruse, şeful firmei de îmbuteliere şi transport Cruse et Fils, Frères, ei au amestecat vin alb de calitate inferioară cu vin roşu, obţinînd astfel un vin roşu acceptabil, dar omiţînd să menţioneze că era un amestec (amestecurile se vînd la un preţ mai mic decît vinurile pure). Din păcate pentru ei, escrocheria nu a funcţionat. S-au scurs informaţii. Industria vinului şi întreaga Franţă au fost şocate. În special cuprinse de ruşine, într-o industrie în care reputaţia şi cinstea contează la fel de mult ca şi conţinutul produsului.

Guvernul a confiscat 1,9 milioane de sticle de vin amestecat - falsul Bordeaux - şi, de asemenea, a sechestrat alte 382.000 de galoane de vin aflate încă în ciubere. Şi acesta a fost sfîrşitul, după mai mult de un secol de activitate, al firmei Cruse et Fils, Frères.

Un falsificator prolific de ediții rare (1) Începîndu-şi cariera ca funcţionar şi ulterior ajungînd partener al aceleiaşi firme, precum tatăl lui, Ireland - un colecţionar înrăit de cărţi –, Thomas James Wise (1859-1937), un falsificator prolific şi-a făcut un nume ca expert în cărţi vechi şi ca descoperitor de ediţii rare, în special prime ediţii.

După moartea sa, colecţia personală, Biblioteca Ashley, a fost cumpărată cu 60.000 de lire sterline de către Muzeul Britanic.

Anii 1880 au fost martorii apariţiei multor grupuri de studiu literar. Carlyle, Dickens, Ruskin, Shelley, Swinburne, Thackeray şi Tennyson, toţi au avut o societate devotată creaţiei lor. Astfel de grupuri au sponsorizat publicarea, la preţuri accesibile, de facsimile ale unor prime ediţii. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

edina de partid 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

- Tovarășe Bulă, de ce nu ați fost la ultima ședință de partid?

- Păi, să vedeți...

(Ultima parte a răspunsului se poate găsi pe liniile 4/, 7/ și 11/, după rezolvarea careului.)

ORIZONTAL: 1) Adunarea generală de partid – Piesă de război; 2) Obiect scump – Sînt înscriși în partid; 3) Fructul oprit – Orificii nazale; 4) ...; 5) Servire irevențioasă – Cerbul polar – Rece la borcan!; 6) Informații inserate într-un text sau ziar – Talie de fată!; 7) ...; 8) Munte! – Făcută de oaie – Iod și hidrogen; 9) Puse la tavă! – Opus lui hăis – Soția zidită; 10) Numele popular al lunii aprilie – Mărgean; 11) ... – Bărbat de concepție.

VERTICAL: 1) Perioada cu un singur partid – Proces verbal!; 2) Cîntată eroilor – Se schimbă iarna – Vicii; 3) Opus sudului – Sec, sec! – Băutura adevărului; 4) Primele în grupă! – Zonă de răspîndire – Dublate!; 5) Acvile, vulturi – Glas de cioară; 6) Puse în temă! – Publicate în timpul vieții autorului; 7) Noimă, tîlc – Os la bazin; 8) Formă în care se toarnă literele tipografice – Notă medie!; 9) Face cafeaua și ceaiul – A brăzda; 10) A sorta – Lăsat pe altă dată; 11) Usturoi de prin Ardeal – Namilă, colos.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Banii noștri” 1) BANOS – FERMI; 2) AVARITIE – OO; 3) NISIPOS – UNO; 4) CD – COPII – EI; 5) NASIT – CARD; 6) O – ATEI – RIAL; 7) TATI – TU – C – I; 8) A -R – CAMATAR; 9) PARALE – UTA; 10) POPA – IRISI; 11) STI – TAIN – CA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.