Romania Mare, nr. 1501 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

ÎNŢELEPCIUNE

Faimoasa deviză politică ,,Jos Mafia! Sus patria!” mi-a fost inspirată de un amănunt de istorie literară: în anii studenției sale vieneze, Eminescu era salutat de colegii bucovineni cu strigătul ,,Sus Patria!”, la care el răspundea ,,Sus cu dînsa!”

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Un candidat pentru frica noastră tradițională Motto: „Nimic nu este mai detestabil decît respectul bazat pe teamă”. ALBERT CAMUS Am rîs cînd am auzit de nu mirea lui Geoană în fruntea NATO. Mi-a venit imediat în minte ,,ProstăNATO”, un cuvînt inventat, dar atît de cuprinzător pentru situație… După rîs, m-a apucat groaza, văzînd elucubrantele felicitări și anunțuri de satisfacție majoră – apropo, ce sintagmă idioată! - pentru ,,reușita României”! Cînd l-am văzut și pe Adrian Năstase, cel trădat și distrus de Geoană, exprimîndu-se prin sintagma menționată… era să cad în depresie; asta pentru că am avut un respect extraordinar pentru prestația politică a lui Năstase (nu și pentru toate faptele sale!). Apoi, brusc mi-am adus aminte că Adrian Năstase l-a invitat pe Iulian Fota să-i prezinte o carte… așa că, deh, ce pretenții să mai ai? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Adevăratul extremism (1) Nimic mai uşor decît să pui ştampile

şi etichete, treabă de oficiant poştal, care mînuieşte mii de scrisori şi colete pe zi. Mai are, el, vreme să gîndească? Atunci cînd aplică ovalul, cu cerneală violetă, „Par Avion”, sau „Post Restant”, ori cercurile pe care e înscrisă destinaţia, el o face maşinal, sec, pe bandă rulantă. Cine mai stă să se gîndească la emoţia umană cuprinsă într-un mesaj sau într-un pachet, la petalele unei flori strivite între filele unei cărţi sau la argintul lacrimilor care au „şters” uşor colţul unei pagini? Poate de aceea, una dintre cele mai frumoase bucăţi ale literaturii universale este schiţa lui Cehov închinată unui copil: acesta îi scria bunicului său despre umilinţele pe care le îndura, ca ucenic la o calfă de cizmar, punea acolo toată revolta surdă a sufletului său, adunată în sute de zile şi nopţi de foamete, şi sudalmă, şi bătaie, implorîndu-l pe Dumnezeu din ceruri să facă ce-o şti şi să-l ia acasă, în coliba lor - dar, ce păcat, prichindelul nu ştie adresa lui „papaşa”, aşa că pe plic a scris, naiv, „Bunicului”. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR („Politica” nr. 16, mai 1995)

„Cătun din Apuseni“, pictură de Vincențiu Sișu

Pastila sãptãmînii

Constituția minciunii Au trecut alegerile europarlamentare, euforia celor care au ,,cîștigat” s-a cam dus, procentajul celor care au pierdut continuă să scadă, iar Dragnea este tot la închisoare. Mircea Geoană a ajuns secretar adjunct al NATO, Laura Codruța Kövesi va ajunge procuror-șef european, dat fiind faptul că Macron s-a înțeles cu Iohannis să retragă din cursă propriul candidat, pentru a lăsa cale liberă lui Kövesi. USR și-a desemnat candidatul la președinție, în persoana lui Barna, iar Cioloș îl va seconda la Palatul Victoriei, precum un premier devotat francezilor, pentru că românilor nu are cum. (continuare în pag. a 14-a) TANO

Închid televizorul. Ies pe stradă Şi văd copii distrofici, care stau să cadă.

Acel nemernic ce l-a inventat Ar trebui, în piaţă, împuşcat!

Iar Europa le dă palme şi picioare Să-i cureţe haznaua de duhoare

Cerşesc românii-n porţi de cimitire Îi mituiesc partidele cu o tingire.

Mă-ntreabă lumea tristă, în surdină: „Această ţară o să-şi mai revină?”

Cu-o sticlă de ulei, cu nişte mici Le-aruncă-n scîrbă cîţiva firfirici.

Nu, n-o să-şi mai revină niciodată Atîta timp cît fi-va ocupată.

Aţi vrut o ţară ca afară? Na-vă! Nu-i prea tîrziu, voi, luzări proşti, să beţi otravă

Nespus s-a degradat acest popor Sub cîrmuirea „cozii de topor”.

Atîta vreme cît e colonia Unei Puteri cu nume greu: Mafia.

Şi fete de români, ce dau din fese Stau pentru baragladine, pe mese.

Eu nu-l mai recunosc, refuz coşmaru’ E ţara lui Enescu, sau Rîmaru?

Alegerile, toate, sînt furate De S.R.I şi liftele spurcate.

Mai văd românce, care mor de foame Prin TIR-urile unor creaturi infame.

Şi cum mai plînge inima în mine Cînd văd cum îşi dă cinstea pe ruşine.

Iar altele se duc, pentru un ghiul Se fac cadîne, Doamne, la Stambul.

Acceptă, ca prostit, un şmecher neamţ Care-i bun, poate, să îl ţii pe lanţ.

Se răsuceşte-n groapă Brâncoveanul Urmaşii scuipă crucea, pupă banul

Să mîrîie la gard, din cînd în cînd Cu faţa aia, de viţel flămînd.

Doamne, de ce ne-ai pus această cruce-n spate Tu nu pricepi că ţara nu mai poate?

El pentru ce s-a mai sacrificat Dacă românii s-au islamizat?

Cu gura-n care parcă are-un cleşte Şi cu vorbirea ţeapănă, de peşte.

Feisbucii şi-au luat ţara înapoi Şi o postează-n ghena de gunoi

Romnii se islamizeaz Ah, unde te-ai ascuns poporul meu? Nu vezi că ţării îi e tot mai greu? De ce eşti laş? Pe mîna cui o laşi? Te tragi din Roma, sau din papuaşi? Deschid televizorul - ce zăresc? Ţiganii manelişti ne umilesc.

Ne-a fost impus un surogat de neamţ Iar ţara-i bicicleta fără lanţ. Praful şi pulberea să se aleagă De cei ce-au scos din urne o mîrţoagă!

Sau să vă spînzuraţi de primul pom Căci hoitul vă miroase-a carcinom. Fir-aţi ai dracului cu Herr Slănină Vodă În nas să vi se spargă o diodă. Beţi bruderşaft cu cei ce ne-au fost zbirii Heil Klaus, monument al nesimţirii! Hai, că vă meritaţi această soartă Că prea staţi la televizor, bîrfiţi la poartă. Tot aşteptaţi ca alţii să găsească Soluţii pentru Ţara Românească. N-am cum să vă ajut, m-am ruinat Pentru un neam ce nu m-a meritat… Corneliu Vadim Tudor 14 aprilie 2015, Bran

NR. 1501 l ANUL XXX l Vineri 26 IULIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

Vineri, 26 iulie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F A decedat din viaţa Nelu Purcelu F „Internaţionala” va fi cîntată la fluibeculeţe F Bătaie ca-n filme la P.N.Ţ.C.D. Prahova F Evreii iar se iau de Antonescu, noi iar îi tragem de perciunaşi F Piticul Utecilă e admirat de Márko Belea F F.S.N. rămîne un partid de HOŢI

PARTEA I F Bine v-am găsit, nasoilor, naşparliilor, carpatodanubienilor, introvertiţilor, culturiştilor, bibicilor, tablagiilor, şi voi, frumoaselor, manechinelor, păpuşicilor, bîrfitoarelor, pufoaselor, arzoaicelor, bronzatelor, pe scurt, dragii mei cititori. Aţi crezut, poate, că o să scăpaţi de mine? De mine, mă? Nici în mormînt! Nu, nu-mi spuneţi nimic, ştiu tot! Ştiu că v-a fost greu fără bătrînul Alcibiade, deschideaţi revista la pagina doua, sau la pagina a noua, la pagina şaptişpea, care nici nu egzistă, citeaţi pe kant, pe urmă treceaţi şi la hegel, dar tot degeaba, ia „Săptămîna pe scurt” de unde nu-i, tare mult trebuie că aţi suferit, aud că vă tăvăleaţi pe jos, leşinaţi prin metrou şi, în cădere, trăgeaţi alarma, dar uite că totul are un sfîrşit şi vă dă tăticuţul vostru drogul acuşica, hopa, guriţa mare, închideţi ochii, start! F Cu adîncă durere, anunţăm încetarea din viaţă a celui care a fost Nelu Purcelu, de fapt, un porc în toată regula, care făcea naveta între restaurantele Şura Dacilor şi Favorit din Poiana Braşov. Bătîndu-i lui orologiul ceasului pentru ca s-o mierlească, a fost sacrificat într-o bună zi pentru a se face din organismul lui, printre altele, şi niscaiva ciorbă de burtă, numai că bucătarii, nefiind pricepuţi, n-au spălatără bine stomăcelul pîrîtului Nelu Purcelu, astfel încît el a transmis mai multe toxine în stomăcelele senatorului Vadim Tudor şi ale familiei sale, ceea ce i-a îmbolnăvit pe toţi de enterocolită, de erau, vorba aia,cît pe-acilea să dea colțul după tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa lui de viaţă. Pînă la urmă, victimele şi-au revenit, jurîndu-și că nu vor mai consuma ciorbă de abdomen nicăieri pe teritoriul României. Cît despre Nelu, fie-i grătarul uşor şi codrul aproape, veşnica lui pomenire! F În absenţa noastră, în Capitală s-au petrecut nişte chestii de se cutremură carnea pe noi, ia puneţi mina, nţţţ, nu acolo, mai sus! De pildă, aflăm din ziarul „Ziua” următoarea întîmplare cu rezonanţe istorice: „În staţia de metrou Piaţa Unirii, Piţigoi-band cîntă din fluibeculeţe”. Este lesne de imaginat cum sună „Internaţionala” şi „Republică, măreaţă vatră” intonate la fluibeculeţe, care cică ar fi nişte fluiere cu luminiţe. Dintr-un raport confidenţial al serviciilor noastre secrete, aflăm că faimosul Piţigoi lucrează acum de zor la noi şi valoroase invenţii: trombonolanterna, trompeto-candela şi ocarino-chibritul. F Se aude că dl. Corneliu Coposu ar avea cancer la plămîni. Păcat de el, că-i băiat tînăr şi frumos, dar părinţii lui ştie cît fumează? F Ziarul „Jurnalul Naţional” ne aduce tuturor aminte de o declaraţie făcută de dl. Nicolae Manolescu-Apolzan, în decembrie 1990: „Pe noi nu ne interesează politica nici cît negru sub unghie”. Care unghie, Donald? Cumva aia pe care ţi-ai băgat-o în gît de necaz şi de durere că n-au acceptat stăpînii voştri, americanii, autopropunerea matale, de a candida la Preşedinţia României? Şi, dacă nu te-nteresează politica, de ceai întors un C.A.P. pe dos, ca pe o căptuşeală, ca să-ţi faci un partid, adică un P.A.C.? Elev Apolzan, treci la tablă şi arată unghiile! Vezi ce negru eşti? Să faci bine să vii mîine la şcoală cu Gogu Rădulescu! F Lupte grele în cadrul P.N.Ţ.C.D. Să ne oprim, deocamdată, la caftul ca-n filme, care a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. La întîlnirea prilejuită pentru alegerea unei noi conduceri

locale, vicepreşedintele filialei, Gh. Ionescu, i-a strigat preşedintelui, Mircea Munteanu, care e şi deputat în Parlamentul României: „Eu te-am pus preşedinte de filială, eu o să te dau afară, mă porcule!”. Dar nu l-a dat afară, ci înăuntru, în mămiţica lui care l-a făcut pe el, după care i-a tras şi un pumn în figură, ce-i drept, cu multă simţire creştin-democrată. Atins în cele mai năvalnice sentimente ale sale, dl. deputat s-a scuturat ca de un vis urît, şi-a adus aminte că gruparea lor are un oareşicare antrenament din Parlament, aşa că şi-a făcut un elan scurt, cam ca Dan Petrescu şi Belodedici la 11 metri, şi i-a tras vicepreşedintelui său un şut în testicole, fiindcă aşa a văzut el în filmul „Tess”. Acum, să ne ierte duşmanii, dar situaţia era taman coaptă pentru un vot cu bile, întrucît un testicol devenise alb ca spumele lui Cerveni şi altul se făcuse negru ca faţa lui Patriciu. Lumea văzînd chestia asta s-a repezit să voteze, ca să nu mai piardă timpul, ştiţi cum sînt ploieştenii, mai republicani, mai expeditivi, doar e oraşul lui nenea Iancu Cara giale. Ghinionul lui Ghiţă Ionescu, sireacul om, să-l tragă 200 de ţărănişti de fudulii, ăla io, ăla io, au mă gîdil, fiecare se grăbea să le arunce în urnă şi să se ducă la Berbecul sau Pisica leşinată, să se magnetizeze cu o bere rece. E lesne de imaginat că bietul Ghiţă a orăcăit ca din gură de dinozaur, din păcate, tot mai subțire, şi încă mai subţire, aşa cum se întîmplă la fenomenul de castrare. Între timp, în hărmălaia cu pricina, s-a băgat şi coana Miţa Baston, adică nevasta deputatului Mircea Munteanu, cea care face şi desface totul în Filiala P.N.Ţ.C.D. Prahova. În fine, apare şi Poliţia, care, în loc să-i stropească bine cu apă, ca să-i trezească la realitate, se uită la ei şi rîde ca o muiere, adică ha-ha, că tare proşti mai sînteţi! În încheiere, voinţa deputatului Mirciulică a triumfat: pe jilţul suprem al Filialei a fost uns însuşi nepotul său, Toma Horia. F Dar, să trecem la alt Horia, de data asta, Brenciu. Într-adevăr, prezentatorul jocului TV Robingo are momente cînd e şi simpatic, dar sănătos nu se poate spune că este: sare în sus, ţopăie, atacă femei, cade cu pupitrul, ce s-o mai lungim, are brîncă pe el. Dar, nu asta ne deranjează, aşa o fi pe la ei, prin etnia Tootsie. Cel mai neplăcut lucru este că băiatul nu le vede la cultură, cred că n-a mai citit o carte de la un cap la altul de pe vremea exploziei de la Cernobîl, cînd a citit o carte poştală primită de la ta-su-mare din Kiev. La emisiunea de duminică, el a comis cîteva gafe supărătoare. De pildă, a întrebat-o pe o concurentă ce înseamnă „teogonie”. Femeia, deşteaptă de felul ei, a răspuns corect: „Naşterea zeilor”. Aş, ţi-ai găsit cu Brenciulică! „Greşeală – zice el – înseamnă tota litatea zeilor unui popor”. În realitate, ambele răs punsuri sînt corecte şi figurează în dicţionar, cu un plus de veridicitate pentru primul răspuns, cel formulat de femeia cu pricina, care are şi girul semanticii, fiindcă în greaca veche asta înseamnă teogonie: naşterea sau geneza zeilor. Da, dar a pierdut concurenta un punct preţios? A pierdut. Altă chestiune – prezentatorul, plin de sine, întreabă cine a folosit pentru prima oară expresia „Carne de tun”. Şi tot el zice că Chateaubriand, într-un pamflet publicat în 1814, împotriva lui Napoleon. În realitate, expresia a fost lansată de însuşi Napoleon, cu 25 de ani în urmă, în vreme ce, ca tînăr ofiţer, asista împreună cu un amic la declanşarea Revoluţiei Franceze pe străzile Parisului. Şi am mai auzit de la emfaticul prezentator

că păianjenul muşcă, ceea ce înseamnă, probabil, că animalele cu dinţi înţeapă. Din păcate, Horia Brenciu se uită prea mult în oglindă, ferestre și băltoace (să-și vadă freza și profilul) și prea puțin în cărți, el fiind cel mai incult prezentator din istoria de aproape 40 de ani a concursurilor de radio și televiziune. Unde sînteţi voi, Mihai Florea, Ion Mustaţă, Ioan Simion Pop? F Duminică, ne-a pătruns în case, prin mijlocirea micului ecran, Bulibaşa evreilor din lumea largă, Iliuţă Wiesel, feciorul lui Moişălă din Sighetul Marmaţiei. Interviul a fost realizat de fostul activist C.C. al U.T.C., Cristian Unteanu, evreu şi el, fireşte, care, după ce a lucrat la emisiunile revoluţionare ale Televiziunii, împreună cu Mihai Tatulici şi Jeana Gheorghiu, a fost debarcat după decembrie 1989 şi a ajuns să-l slugărească pe un alt evreu, Lucian Cornescu-Ring. Măi, cum se găsesc băieţii ăştia! Revenind la interviul cu acest Wiesel (om nu prost de felul lui, dar cam pozează în Shakespeare, cînd el e, de fapt, Ellie Glotter, adică Eugen Preda) – două chestiuni au iritat publicul telespectator, aşa cum reiese din telefoanele şi scrisorile pe care le-am primit: 1) n-a scăpat ocazia să spurce iar memoria Mareşalului Antonescu, ceea ce arată cît de sîcîitor şi cît de ingrat a devenit amestecul evreiesc în istoria naţională, mai ales că marele oştean i-a salvat pe evrei de la moarte; 2) a vorbit ba în franceză (răspunsurile la interviu), ba în engleză (cuvîntarea la Primăria din Sighet), ba în evreieşte (cîteva fraze răzleţe) – numai româneşte s-a făcut că a uitat, deşi limba română este limba lui MATERNĂ, a învăţat la şcoală în româneşte pînă la 12 ani, or, aşa ceva nu se uită pînă la moarte. Aşa sînt evreii, mai sensibili. Se prea poate, dar şi noi sîntem sensibili şi nu primim lecţii de la toţi şmecheraşii. F În urmă cu 3 luni, bătrînul Giovanni Spadolini urmărea cu inima cît un purice jocul voturilor pentru funcţia de preşedinte al Senatului Italiei. La un moment dat, datorită unei erori de calcul, a avut impresia că el a ieşit învingător, aşa că s-a îmbrăţişat fericit cu prietenii săi. Dar nu, cineva greşise la numărătoare, aşa că experimentatul politician avea să vadă afişat rezultatul final: pierduse cu numai un singur vot. Se pare că votul acesta a însemnat pentru el MOARTEA. Fiindcă a pus totul la inimă, şi zilele trecute s-a prăpădit. Putem să-i facem noi lui Tata Gherman una ca asta? F Autorul celebrului roman Numele tran dafirului, pentru care a luat Premiul Nobel – scriitorul italian Umberto Eco – a declarat recent: „Nu am nimic contra lui Berlusconi, nici contra fasciştilor, dar sînt supărat pe italienii care au votat pentru ei. În acest moment mă simt antiitalian”. F Rezervele de aur ale României au crescut la 80,5 tone. Mai căutaţi pe acasă pe la Triţă Făniţă, Petre Roman, Christine Valmy... F Titlul săptămînii a apărut în „Curierul Naţional”: „Dacă Aristide e reinstalat cu forţa, e un om terminat!”. Orice om e tentat să creadă că ar fi vorba de Aristide Dragomir, care, în pofida crizelor de furie pe care le-a făcut, a primit un picior în The Popow şi a fost scos d’amboulea din fotoliul de preşedinte al Fondului Proprietăţii Private Banat-Crişana. Dar nu, nu poate fi vorba de el, din două motive: 1) Dragomir nu e om, ci berbec; 2) la ora de faţă, el e deja terminat. De fapt, cel la care se referă ziarul este fostul preşedinte al Republicii Haiti. Dar, ce ne facem că Aristide revine în forţă şi în paginile ziarului „România liberă”? E vorba de articolul „Fuga lui Aristide”, care nu se referă nici la Aristide Dragomir, nici la Aristide din Haiti, nici măcar la Aristide Gunoiu, ci la un Aristide Badea, evadat de la „Poarta Albă”! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 12 august 1994)

Vineri, 26 iulie 2019

Criza globală și răzvrătirea naturii

Ce se cîștigă atunci cînd ceva se pierde? (1) Motto: ,,Now is the winter of our discontent…” (Shakespeare, Richard al III-lea, cca. 1595) ,,The life of man is poor, nasty, brutish, and short” (Thomas Hobbes, Leviathan, 1651) Judecînd fie și numai după motto-urile alese, criza globală despre care voiesc a scrie în acest articol nu se referă direct la societatea contemporană. Am împrumutat sintagma respectivă din titlul unui op de referință, publicat în 2014 de profesorul britanic Geoffrey Parker: ,,Global Crisis: War, Climate Change and Catastrophe in the Seventeenth Century”. „Răzvrătirea naturii” este invocată de jurnalistul german Phillipp Blom într-o carte recent tradusă în engleză (februarie 2019): ,,Nature Mutiny: How the Little Ice Age of the Long Seventeenth Century Transformed the West and Shaped the Present” . În fine, ultima parte a titlului meu este o răsucire a unei afirmații făcute de H. R. Patapievici în volumul ,,Omul recent – O critică a modernității din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci cînd ceva se cîștigă?” (Ed. Humanitas, 2001). Ce au în comun primele două cărți menționate mai sus? Ele descriu, cu nivele diferite de erudiție, perioada 1300 – 1850, numită de climatologi Little Ice Age (L.I.A.) sau Mica Glaciație, iar de istorici (d. ex., Hugh Trevor-Roper, 1959) - perioada crizei generale, axate pe evenimentele militare, religioase, politice, sociale, economice, culturale ș.a., dominante în Secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Mica Glaciație a urmat imediat unei perioade de încălzire globală (Medieval Climatic Optimum), care a durat cca. 300 ani (cca. 1000 – cca. 1300), cînd, de exemplu vikingii au traversat Atlanticul de Nord și au stabilit așezări înfloritoare în Groenlanda, în Anglia creștea viața de vie, iar în vestul și centrul Europei s-au construit cele mai importante catedrale. Din cauze naturale multiple (diminuarea activității solare, creșterea și intensificarea erupțiilor vulcanice, perturbații în circulația curenților oceanici, influențele ciclurilor Milanković), planeta noastră a suferit o reducere a temperaturilor medii globale cu 2 grade Celsius începînd din anul 1300. Pe măsură ce temperaturile scădeau, curenții oceanici au fost afectați, salinitatea apei marine a fost modificată, tipurile de condensare oceanică s-au schimbat, calotele polare și ghețarii continentali au început să crească rapid și să avanseze către latitudini mici, sistemele climatice din perioada încălzirii medievale (Sec. XI – XIV) au fost dereglate. Mica Glaciație a fost un eveniment global, cu manifestări mai evidente în emisfera nordică, unde trăia cca. 99% din populație. Scăderea temperaturii globale cu 2 grade Celsius a generat o lungă succesiune de evenimente brutale și extreme: furtuni violente, perioade interminabile de ploi reci, veri cu secete devastatoare, iar pe deasupra, friguri feroce și înghețuri persistente. Perioadele de creștere a recoltelor s-au redus în medie cu trei săptămîni, asta însemnînd fie o coacere întîrziată, fie lipsa totală a coacerii. La nivelul Europei, s-a instalat

,,Întoarcerea vînătorilor”, pictură de Pieter Bruegel cel Bătrîn, 1565

,,Leviathan”, capodoperă publicată pentru prima dată în anul 1651, în care Thomas Hobbes deplînge viața omului trăitor în vremea Micii Glaciații o criză alimentară pe termen lung și pe teritorii vaste. Lipsa frecventă a recoltelor (cerealele putrezind pe cîmp sau fiind distruse de grindină) și multiplele perioade de secetă au produs o diminuare dramatică a resurselor de hrană disponibile. Penuria alimentară a condus la foamete prelungită, căreia i s-au asociat epidemii și, în final, un număr incredibil de victime, de ordinul zecilor sau sutelor de milioane. În Secolul al XVI-lea, cînd Mica Glaciație începuse să se manifeste cel mai brutal, Europa nu se baza pe comerțul inter-țări și pe industrie, ci doar pe agricultura locală de subzistență, producătoare în special de cereale: grîu, orz, secară și ovăz, la care se mai adăugau vinul, berea (consumînd cereale) și măslinele (în regiunile mediteraneene). Fructele proaspete și legumele erau disponibile numai în sezon. Peștele maritim se consuma doar în zonele litorale. Carnea era prea scumpă pentru majoritatea europenilor ca hrană regulată, iar vînătoarea era un privilegiu apărat cu strășnicie de aristocrație. Despre clima rece a Secolului al XVII-lea există documente care descriu colapsul populației din cauza foametei în perioada Ming (China) și iernile criminale din America de Nord, cu numeroase victime printre coloniștii englezi, francezi și spanioli. Recoltele au fost insuficiente și în India. Imperiul Otoman a suferit unele dintre cele mai devastatoare ierni pe care istoricii le-au înregistrat vreodată. Situații similare sînt raportate și despre Japonia, Malaezia și Imperiul Aztec. Profesorul Parker deplînge „miopia” istoricilor, care nu au sesizat că, în Secolul al XVII-lea, un episod intens de răcire la nivel global a coincis cu un număr neegalat de revoluții și dezmembrări de state din întreaga lume (inclusiv dinastia Ming în China, Commonwealth-ul Polono-Lituanian și Monarhia Spaniolă), în timp ce alte state s-au apropiat de revoluție (d. ex., imperiile Rus și Otoman în 1648 și imperiul Mughal, Suedia, Danemarca și Republica Olandeză în anii 1650). În plus, Europa a văzut doar trei ani de pace neîntreruptă în întregul Secol al XVII-lea, în timp ce Imperiul Otoman s-a bucurat de doar zece. Imperiile chineze și Mughal au luptat aproape continuu. În toată emisfera nordică, războiul a devenit normă pentru rezolvarea problemelor interne și internaționale. În 1569, laguna Veneției a rămas înghețată pînă în martie, iar în iarna 1572 – 1573, lacul Constanța (Bodensee), dintre Germania și Elveția, a fost acoperit cu o gheață groasă pînă tîrziu în primăvară. În toiul iernii 1622, se putea ajunge pe jos, din Asia în Europa, traversînd strîmtoarea Bosfor, înghețată bocnă.

În iarna și mai grea a anului 1658, armata suedeză a mărșăluit din Jutland la Copenhaga, traversînd marea înghețată. Între 1309 și 1814, rîul Tamisa a înghețat de cel puțin 23 de ori. În cinci situații din acestea, gheața rîului a fost suficient de groasă pentru a suporta bîlciuri pe gheață („frost fairs“) de-a lungul mai multor zile. De exemplu, în 1683, locuitorii Londrei au putut circula cu trăsuri pe Tamisa și s-au bucurat de spectacole de patinaj, chioșcuri cu tarabe de cumpărături, taverne și chiar bordeluri. Bariere de gheață, extinse pe mulți kilometri, au încercuit Islanda. Porturile insulei au fost blocate, legăturile cu lumea înconjurătoare au fost tăiate. Culturile de cereale au eșuat, oamenii au trebuit să-și schimbe dieta. Împreună cu erupția vulcanului Laki, din 1783, Mica Glaciație a înjumătățit populația Islandei. Coloniile din Groenlanda, care înfloriseră timp de 300 de ani în Perioada Optimă Medievală, au sucombat din cauza foametei: culturile de cereale și animalele nu au mai putut supraviețui iernilor din ce în ce mai dure. Groenlanda a fost practic izolată de restul lumii prin ghețarii care o înconjurau, între 1410 – 1720. Regele Henric al IV-lea al Franței (1589 – 1610) s-a trezit cu barba înghețată. Păsările înghețau în aer și cădeau moarte pe pămînt. Femei și bărbați mureau de hipotermie. Lemnul, principala sursă de căldură, creștea mult mai greu din cauza frigurilor. Vinul îngheța în butoaie și zăpezi groase acopereau părți ale Spaniei. Europa era o lume înghețată. Iernile nesfîrșite și grele au stimulat, însă, apariția unei noi categorii de artiști, în special flamanzi și olandezi, pictorii de peisaje hibernale, o temă aproape necunoscută pînă atunci în arta europeană. Iarna teribilă a anului 1595, pictată magistral de Pieter Bruegel cel Bătrîn, a fost probabil sursa de inspirație a lui Shakespeare, care își începe marea sa dramă ,,Richard al III-lea”, scrisă în același an, cu faimoasa propoziție pe care am ales-o drept motto: ,,Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat…”

Ce s-a pierdut în timpul Micii Glaciații? (1) Multe zeci, poate sute de milioane de vieți, s-au pierdut din cauza foametei devastatoare, războaielor nemaipomenit de lungi (30 ani, 100 ani) și frecvente, pandemiilor pustiitoare (numai Moartea Neagră, 1347 – 1351, a produs între 70 și 200 milioane morți), secetelor prelungite, frigurilor năprasnice, inundațiilor catastrofale și altor cauze. Nu este întîmplător că exact în mijlocul Secolului al XVII-lea, Thomas Hobbes a deplîns în capodopera sa, ,,Leviathan”, viața omului trăitor în vremea Micii Glaciații ca fiind săracă, urîtă, brutală și scurtă. Franța a fost lovită rău de iernile neîndurătoare și recoltele proaste într-o vreme cînd țara era teatru de războaie religioase. Numai între 1562 și 1598, de exemplu, circa patru milioane de bărbați și femei din Franța au căzut victime războaielor, războaielor civile, inaniției și epidemiilor. Mica Glaciație, prin evenimente climatice extreme, a contribuit decisiv la exacerbarea suferințelor populației. În 1570, rîurile din sudul țării (zonele Provence și Languedoc) au înghețat complet. În 1594, portul Marsilia nu a mai fost navigabil din cauza ghețurilor. Un episod halucinant, povestit de Blom, exemplifică o tragedie inimaginabilă suferită de locuitorii Parisului. În 1590, în timpul sîngerosului război cu Liga Catolică, regele protestant al Franței, Henric al IV-lea (cel căruia i-a înghețat barba în somn!) a asediat orașul pentru a-l recuceri. Tactica aleasă a fost înfometarea. Pe 7 mai, armata sa a înconjurat orașul, a incendiat morile de vînt care produceau făină și a blocat străzile prin care se făcea, de regulă, aprovizionarea piețelor pariziene. Locuitorii Parisului, care suferiseră deja de gerurile din timpul iernii, îndurau acum o foame cumplită. La început, au fost mîncați caii și măgarii. Apoi, cîinii și pisicile au fost aruncați la fiert în cazane comunale. Disperați, mulți oameni s-au aruncat în Sena. (va urma) Constantin Crânganu Profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York

Vineri, 26 iulie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Timpul, pentru pictorița Georgeta Cristache, s-a oprit pentru totdeauna Georgeta Cristache făcea parte din lumea oamenilor simpli, fiind înzestrată cu o calitate în plus faţă de mulţi dintre noi, semenii ei, aceea de pictoriţă... Cu toate acestea, tot mai rar a putut fi văzută la întîlniri culturale, sindrofii, înscriindu-se în rîndul oamenilor singuratici. În ultimul timp, era răpusă la pat de o grea suferniţă, ducîndu-şi zilele în gîndurile şi frămîntările ei sufleteşti, aidoma artiştilor retraşi întru meditaţie şi linişte... Prin picturile pe care le-a realizat, putem spune, acum, cînd ea nu mai este printre noi, că a fost o temerară într-ale boemiei, prin consistenţa culorilor pe care le folosea la construirea tablourilor ei. Asta nu înseamnă că pictoriţa ar fi trăi altfel decît mulţi dintre colegii ei de generaţie... Azi, vorbind la trecut despre ea, la modul acesta, vorbim, de fapt, despre cugetul unui om care va rămîne în memoria colectivă un nume ales în arealul picturii noastre tradiţionale... Dumneaei, în realitate, reprezenta faţa nevăzută a pictorului, care ne atrăgea atenţia prin tablourile pe care i le descopeream în diverse expoziții... Pentru că am adus în discuţie cuvîntul expoziţie, aveam să observ, citind fișa biografică a artistei, că Georgeta Cristache era protagonista cîtorva expoziţii personale şi de grup. De fiecare dată, creațiile sale ne-au surprins plăcut, îndeosebi prin abundenţa culorilor, fără însă ca aceasta să agreseze ochiul privitorului... A participat la cîteva expoziţii colective, alături de alţi colegi de breaslă, cu aceleaşi preocupări, precum angelica pictoriţă Monica Steluţa Cocora sau Ecaterina Mihai, care organizează interesante evenimente culturale, unele de neuitat, precum au fost cele de la Casa memorială din Bucureşti, „Agatha şi George Bacovia”, sub egida Tribunei scriitorilor fără prejudecăţi, în cele două ediţii, patronate de revista ,,Amurg sentimental”. Cu acest prilej, am cunoscut-o şi noi pe distinsa pictoriţă, tăcută, jovială, cu chipul radiind de bucuria luminii din tablourile sale. În mod deosebit, am remarcat, din mănunchiul picturilor sale – toate avînd ineditul lor, prin temele abordate – tabloul de dimensiuni apreciabile, intitulat „Ţărăncuţa”, o adevărată bijuterie, care i-a adus mult succes în lumea artiștilor care trăiesc prin culori, prin dragostea pentru ţara-mamă, la fel ca orice poet patriot... Acest tablou ne-a atras atenţia, pentru că am găsit la el, ca inspiraţie, doinirea neamului nostru pe aceste plaiuri dacice de cînd este el; şi nu ca expresie artistică, ci, îndeosebi, ca

realizare a unui expozeu de artă de mare diversitate... Iată şi motivul: albastrul - care reprezintă bolta cerului, întru puritatea sfinţirii veşniciei acestor pămînturi; Tricolorul, însemnînd măiestria poporului nostru de-a lungul existenţei sale şi, nu în ultimul rînd, geniul femeiesc, dătător de viaţă şi frumuseţe. Georgeta Cristache a creat prin tablourile sale lumini nebănuite în liniştea dorurilor ei picturale, pentru că atunci cînd punea mîna pe penel, acesta cînta întru dragoste de semeni, rîdea şi plîngea... Aidoma nefericitei ei inimi, pînă deunăzi, cînd artista avea să urce la stele, depănînd, prin culorile sale, amintiri interesante, ca expresie artistică, după o analiză întemeiată pe ştiinţa picturii... Ca urmare, temerara pictoriţă merită, întru amintirea ei, atenţia cuvenită din partea criticii de specialitate. Dovadă sînt chiar aceste rînduri, în care am încercat să-i creionăm în mare parte personalitatea, de pictor al culorilor moderate, cu predilecţie, actoriceşti, în care abundă metafore poetice deosebite, la cel mai înalt nivel artistic, mai cu seamă în tablouri precum „Cal în furtună”, „Vas cu flori” şi, nu în ultimul rînd, în seria de nuduri, de o expresivitate moderată şi de bun-simţ. Dumnezeu să o ţină în pace, în lumina sfîntă a cerurilor Sale! ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

INVITAȚIE LA DRUMEȚIE

Călătorie prin frumosul ținut al Vîlcei (1) Să ne propunem o călătorie prin Vîlcea. Să străbatem panglicile argintii ale drumurilor ce șerpuiesc printre crestele semețe ale munților, care parcă se apleacă pe sub fruntea pleșuvă a dealurilor sau se alătură malurilor înverzite ale apelor înspumate. Sînt drumuri voievodale parcurse cîndva de Mircea cel Bătrîn, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Matei Basarab, Pătrașcu cel Bun, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu. Sînt drumuri ale oierilor, haiducilor, drumuri ce străbat ca o coloană infinită prin istorie, din vremuri străvechi pînă în zilele noastre. Oriunde vei merge în Vîlcea vei găsi acea frumusețe naturală pe care o degajă minunatul ținut, vei asculta glasul șoptit al istoriei și al legendei, admirînd, în același timp, la tot pasul, însemnele prezentului. ,,Multe și minunate lucruri are de văzut călătorul în Vîlcea!” – exclama, la începutul Secolului XX, scriitorul Alexandru Vlahuță.

Să pășim, în liniște, cu respect, la vetre ale istoriei noastre: Buridava dacică (Ocnița), Rusidava (Drăgășani), Pons Aluti (Ionești), Buridava (Stolniceni), Castra Traiana (Sîmbotin), Arutela (BivolariCozia), Praetorium (Copăceni-Racovița), Pons Vetus (Cîineni), Posada (Perișani). Și iarăși să pornim la drum. Să vizităm ,,perlele” Văii Oltului: Rîmnicu Vîlcea, Călimănești-Căciulata-Cozia, Olănești,

Castrul roman de la Arutela

Ce-ar mai fi de spus

Vă las urmele... cu majuscule, Cîteva formule de molecule, Cîteva versuri de adio Şi cazurile cu necazurile în escu... Eminescu, Antonescu şi Ceauşescu Poate într-o zi Veţi înceta de-a-i mai bîrfi... De-a-i mai face nebuni, criminali şi netoţi... Şi veţi ajunge la o concluzie raţională: Au fost şi ei români patrioţi... Vă mai las Un vraf de note Pentru a fi recitite cu răbdare Cu răbdare... Un weltanschaung al unei istorii criminale... Nume peste nume, Bărbaţi politici Femei politice Bărbaţi savanţi Femei savante Bărbaţi poeţi Femei poete Şi foarte mulţi cerşetori şi cerşetoare... Şi vă mai las O culegere de sentimente Contradictorii Din care va rezulta Iubirea mea pentru o singură femeie... La toate vîrstele... Şi Doamne, cît am iubit-o pe Ea... Cea care s-a iubit toată viaţa Cu El... Cîtă nefericire, cîtă nefericire... Nu vă speriaţi, Vă mai las obsesia mea pentru Comunism! Nu vă speriaţi, Oamenii se împart în comunişti şi anticomunişti... De aici a rezultat lupta de clasă Şi exterminarea reciprocă!... „Şi dacă visul cu moarte se sfîrşeşte...” Codul Genetic a hotărît: Omul poate fi ucigaş! Omul poate fi sinucigaş! Nu vă speriaţi... Nu vă speriaţi... Este tot ce ar mai fi de spus Despre Răsărit şi Apus! Florin Iordache

Govora, Ocnele Mari și Voineasa, și să ne răcorim la izvoarele miraculoase dătătoare de viață și vitalitate. Să ne facem un scurt popas la meșterii populari de la Horezu, Bărbătești, Vlădești, Lungești, Popești sau să ne oprim la Muzeul satului din Bujoreni – un sat vîlcean în miniatură, adus aici pe malul Oltului – și să admirăm meșteșugul și frumusețea creației populare românești, iscusința și talentul artistului vîlcean. Să admirăm focarele de cultură în care s-au zămislit slovele românești sau arthitectura caselor în care au trăit, au muncit și s-au afirmat reprezentanți de seamă din trecutul de cultură al poporului nostru: Anton Pann, Nicolae Bălcescu, Gib Mihăescu ș.a. Hotarul județului Vîlcea pornește de pe înălțimile semețe ale Munților Făgăraș, Lotru, Căpățînii, coboară în văi și urcă pe culmile dealurilor subcarpatice. Ținuturile vîlcene au constituit dintotdeauna o zonă limitrofă cu meleagurile transilvănene, fixînd limita nordică a Olteniei. Cel mai însemnat document care reușește să stabilească o delimitare reală

a înălțimilor muntoase dintre Țara Românească și Transilvania datează din 9 iunie 1520, din timpul domniei lui Neagoe Basarab, ,,unde curge Rîul Vadului și se varsă în apa Oltului și se unesc toate la vadul Genunei, care este mai sus de Cîineni, și de acolo pe Rîul Vadului pînă la obîrșie, la Stîlpul lui Neagoe și pînă la vîrful Muntelui Negru. Astfel, de acolo, tot pe vîrf, către partea de apus, Muntele Voineasei, și de acolo tot pe vîrf, pînă la Piatra Albă, și de acolo tot pe vîrf, pînă la vîrful Muntelui lui Pătru, și de acolo tot pe vîrf pînă la Măgura...” (Documenta Romaniae Historica). Linia de delimitare a celor două Principate Române va mai fi menționată și în alte documente ale vremii, la 1589, 1638, 1699. (va urma) COSTEA MARINOIU (,,Itinerare vîlcene”)

Vineri, 26 iulie 2019

Polemici«Controverse AMINTIRI LITERARE

George Lesnea despre Păstorel și Ionel Teodoreanu * ,,Spre deosebire de Ionel Teodoreanu, fratele său, Păstorel, era un conviv, un om de societate, un om după vechea tradiţie ieşeană, cam petrecăreţ, îi plăcea în adevăr să petreacă, dar afirmaţia că a fost un beţiv trebuie considerată o calomnie. Vechile cîrciumi ieşene erau, de fapt, nişte cluburi, unde se adunau intelectuali, oameni de mare valoare, veneau savanţi, scriitori. Aşa se întîmpla la Simion Paşcanu sau la Academia liberă, singura Academie care m-a primit printre membrii ei. Pe Păstorel l-am cunoscut cam acum cincizeci de ani. L-am zărit pe stradă. Abia se înapoiase de pe front. Era îmbrăcat elegant, aşa cum a fost întotdeauna. Îţi era drag să-l priveşti. Păstorel făcuse războiul la artilerie. Comandase o baterie a regimentului 24 şi luase parte la bătăliile de la Olt şi Argeş. Apoi ne-am întîlnit la Viaţa Românească, prin cîrciumile Iașilor, pe care aveam obiceiul să le mai calc. Şi în asemenea locuri se revărsa din belşug verva lui scînteietoare de epigramist, care a făcut multe victime. Ţin minte şi acum duelul lui cu Iorga. Totul a pornit de la reacţia marelui nostru istoric faţă de apariţia minunatei cărţi a lui Păstorel, Hronicul măscăriciului Vălătuc. Pe Nicolae Iorga l-a scandalizat limbajul cărţii, care era unul special, dar plin de savoare. La această supărare, Pătorel a răspuns prin Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Neculai. Era vorba de 100 de epigrame, sîngeroase, nedrepte. În această privinţă cred că a făcut o greşeală. Asta am desluşit-o şi dintr-un gest al lui cam tardiv – dar plin de tîlc. În 1940, în timpul concentrărilor, mă găseam la Bucureşti. Atunci m-am întîlnit cu Păstorel, care mi-a spus: «Dragă Lesnea, eu sînt dator la Brawo. (Brawo era tipografia ieşeană de pe Strada Gării, care tipărise aceste epigrame). Uite, ţine 3.000 de lei, pe care te rog să-i duci lui Voloţchi (unul dintre proprietarii tipografiei). Spune-i c-am zis eu ca restul volumelor să fie ars». Asta s-a întîmplat după asasinarea lui Iorga. Ajuns la Iaşi, am procedat întocmai. Păstorel îşi dăduse seama că făcuse un rău. Mai mult, acestea nici nu au fost printre cele mai reuşite epigrame ale sale”. * „Păstorel era redutabil în toate duelurile epigramistice pe care le avea. Duelul lui cu Topîrceanu rămîne de neuitat. Nici poetul Baladelor, care avea un spirit ascuţit ironic, n-a putut să-i ţină piept. Am avut şi eu cîteva dueluri epigramatice cu Păstorel, dar mai puţin tăioase. În 1940, în timpul concentrărilor, mă aflam la regimentul 24 artilerie. Comandantul bateriei din care făceam parte era chiar Păstorel, un excelent ofiţer de artilerie cu stagiu de război. Mai mult, era şi cam milităros, ţinea mult la uniformă şi nu se despărţea niciodată de cravaşă. În programul nostru era prevăzut un şir parcă fără sfîrşit de trageri. Ne sculam la trei, înhămam, primeam atelajele, ungeam copitele cailor şi plecam. Într-o asemenea zi, după toate aceste pregătiri, am observat că ducem lipsă de ofiţeri. Am aşteptat, am aşteptat. Trecuse de mult ora şase, ora de ieşire pe poarta cazărmii. Pe la ora şapte fără un sfert apare un grup de ofiţeri, nebărbieriţi, cu diagonalele hîite, într-o stare destul de hazlie. Plutonierul major, care făcuse şi războiul cu Păstorel, îşi îndreptă ţinuta, era, de altfel, foarte înalt, să-i prezinte raportul. Eu mă găseam aproape, în grupul de comandă. «Domnule căpitan, bateria cu un număr... de oameni şi cai este gata şi aşteaptă ordinele dumneavoastră». De partea cealaltă, nici o reacţie. Văzînd asta, plutonierul întreabă disperat: «Ei, domnule căpitan, ce facem cu bateria?». La acestea eu i-am şoptit la urechea lui Păstorel: «Azi majurul Irimia/ L-a întrebat de dimineaţă/ Ce să fac cu bateria?/ Pune-o repede la ghiaţă»”. * ,,Păstorel era foarte respectat pentru adîncimea de a glumi. Dacă snoava sau epigrama îi mergea la

inimă, o repeta pe loc. Îmi aduc acum aminte şi o altă împrejurare foarte asemănătoare. Trebuiau semnate nişte ordine de lăsare la vatră. Păstorel nu era de găsit. Am fost trimis să-1 caut eu. Am dat de el la Hună, o cîrciumioară foarte plăcută în Romanul de atunci, unde mai intram şi eu. Cum păşesc înăuntru, dau cu ochii de o masă mare plină cu ofiţeri. Unii se pregăteau să meargă acasă, alţii abia veniseră. Păstorel, în capul mesei, se

Păstorel Teodoreanu (1894-1964)

Ionel Teodoreanu (1897-1954)

lăuda că bateria lui merge bine. Dorind parcă încă o mărturie, mă întrebă de la distanţă: «Hei, domnule sergent Lesnea, cum merge bateria?”». Am răspuns pe loc: «De cînd e-n baterie el/ Merg toate treburile strună/ Comenzile lui Păstorel/ Le execută numai Hună». Cineva a publicat epigrama în Almanahul literar şi i-a atribuit-o lui Păstorel”. * ,,Epigramist necruțător, Păstorel avea săgeata otrăvită numai pentru anumiţi oameni, care nu-i erau plăcuţi. Spunea că unii oameni trebuie să fie săgetaţi, pentru ca să-şi dea seama ce sînt cu adevărat în realitate. Pentru el, epigrama reprezenta o formă a criticii sociale. Epigrama era şi clipa de veselie, de humor. La Botoşani se afla un mare avocat, Constantin Pillat. Era văr drept al poetului, mi se pare. Păstorel îl vizita ori de cîte ori se ducea la Botoşani. Stăteau la un pahar de vorbă... La un asemenea ceas, Păstorel îi face următoarea epigramă: «Măi Costică, măi Costică/ Vinu-i bun, ocaua-i mică/ Amîndoi ne-am îmbătat/ Eu pi muche, tu pi lat)». În 1940, după ce terminasem concentrarea, mă întorsesem acasă. Din cînd în cînd, mă întîlneam cu Păstorel în Iaşi. Venea la un avocat, Romeo Drăghici, prieten cu Enescu, care avea un vin grozav, un vin de Cotnari, de patruzeci de ani vechime. Apărea prin Iaşi cînd nu te aşteptai. Familia lui se mutase la Bucureşti. Prietenii îl trăgeau de limbă să afle ce-s cu aceste multe drumuri de la Roman la Iaşi. Răspundea invariabil că este chemat la comandamentul Corpului IV. Într-o zi, nu m-am mai putut răbda şi i-am replicat cu o epigramă: «Lăsînd tunul şi servanţii/ Ştim ce treburi ai pe-aici/ Nu te cheamă comandanţii/ Ci Cotnarii lui Drăghici»”. * ,,Păstorel era un epigramist foarte spontan. Nu se canonea. Stăpînea bine limba. Era şi un bun cunoscător al versificaţiei. Epigramele nu le scria. Le făcea în minte şi apoi le rostea. Pe unele le notau prietenii, pe altele le însemna el, dar cele mai multe se pierdeau. Multe din cele mai frumoase, poate, s-au prăpădit aşa. Au trecut de pe buze pe buze şi s-au stins”. * ,,În felul său, Păstorel a rivalizat în celebritate cu fratele său, însă erau diferiți. Ionel avea o altă structură sufletească. Nu era un suflet pornit pe ironie şi harţag. L-am văzut, e adevărat, şi pe Ionel cîteodată într-o stare de violenţă. De felul lui, era un om blajin. De altfel, şi scrisul lui îl caracterizează. Un scris uman, adînc duios, care îmbrăţişează cele mai pure sentimente, cum sînt

acelea din copilărie şi tinereţe, pe care le-a zugrăvit magnific”. * ,,S-ar putea spune că celebritatea lui Ionel Teodoreanu a fost grandioasă, fără pereche din acest punct de vedere în istoria noastră literară. Tirajele cărţilor, gloria pe care a avut-o în întreaga ţară, lucru pe care l-am constatat în turneele în care l-am însoţit, toate sînt elocvente în acest sens. Era un om de o fabuloasă popularitate. Cred că nici un scriitor român n-a cunoscut o atît de mare priză la public. Era ceva nemaipomenit, greu de imaginat. Parcă era un profet. Se ţinea lumea după el pe stradă. Îl opreau oamenii. Îi aruncau flori pe ferestre. Doamna Teodoreanu avea necazuri pentru că în fiecare zi îi soseau teancuri mari de scrisori, între ele, nu-i aşa, erau destule şi scrisori de amor...”. * „Discursurile lui Păstorel Teodoreanu erau rostite cu mare artă. Era și el un spirit retoric, dar fără elanul lui Ionel. Era mai sobru, mai închis. Bun şi devotat prieten, înţelegător al dramelor prin care trecea lumea. Părea neschimbat, indiferent de împrejurare. Îmi amintesc de o întîlnire emoţionantă, tocmai prin condiţiile dramatice în care a avut loc. Mă găseam pe front, într-un hal fără hal, plin de praf pînă peste cap, împovărat de tot echipamentul, şi aşteptam lîngă un agent de circulaţie un mijloc de transport cu care să pot pleca. În iureşul de camioane, trenuri, infanterişti, cavalerişti, zăresc un maior cu cizmele lustruite, cu ţinuta impecabilă. Automat, am dat să-mi aranjez uniforma. Cînd mă uit mai bine, îl recunosc pe Păstorel. Ştia întotdeauna să se ridice deasupra întîmplărilor. Din păcate, era cunoscut mai degrabă ca epigramist. El este, însă, un scriitor complex. Dacă am avea de la el numai Hronicul măscăriciului Vălătuc, şi tot am fi îndreptăţiţi să facem o asemenea afirmaţie. Nici epigramistul nu trebuie însă ignorat. A fost înzestrat cu geniul epigramei. Se spunea încă de pe atunci că Păstorel, asemeni lui Oscar Wilde, îşi punea geniul în viaţă şi talentul în cărţi”. * ,,Ultimele împrejurări în care l-am întîlnit pe Păstorel au fost la Bucureşti, la Ionel Teodoreanu. Aveau loc nişte seri literare la care participau Mihail Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu, Demostene Botez, Mihai Sevastos, Vasile Voiculescu şi încă cîţiva. Se citea literatură. Păstorel aducea cîte o schiţă. Zicea şi cîte un cîntec vechi, pentru care el scrisese versurile. Nu se mai ştie nimic despre acestea, am impresia. El le numea cîntece byzantine. Stăteam mult de vorbă la aceste serate. Fiecare era dator să povestească ceva. Ultima oară cînd am stat de vorbă, a fost însă acasă la Demostene Botez, care m-a poftit la o cafea într-o după amiază. Acolo a venit Păstorel cu nepotul lui, Afane. Am luat parte la un regal de epigrame făcute ca un joc mintal. Multe ore au trecut aşa, fără să simţim. Păstorel era, ca de obicei, într-o vervă strălucitoare. Am ieşit apoi împreună. Neam despărţit cam prin dreptul casei lui G. Călinescu”. * ,,Pe cînd zăcea pe patul de moarte, venise ceasul întocmirii testamentului. Pentru aceasta a fost chemat un grefier, un moldovean foarte voinic, frumos, care purta o pălărie uriaşă. Uitîndu-se la el de pe patul de moarte, Păstorel i-a zis: «Dumneata semeni cu Sadoveanu». În timp ce grefierul, care avea în adevăr o înfăţişare apropiată de cea a lui conu Mihai, lucra la elaborarea testamentului, s-a ivit un moment de mare tristeţe şi totodată de impresionantă putere morală. Grefierul îşi aducea aminte că a băut cîndva un pahar de vin cu Păstorel. I-o spune, la care Păstorel Teodoreanu sare cu vorba: «Nu-i adevărat domnule. Cum? Un singur pahar de vin n-am băut niciodată cu cineva ...». A murit într-un chip stoic. Ca şi Mihai Codreanu, s-a sfîrşit cu o mare seninătatate”. * „Dintre impresiile pe care le-am păstrat, rămîne și aceasta, care-i definește spiritul. Era pe patul de suferinţă şi au venit să-l vadă pentru ultima dată prieteni de-o viaţă. Mulţi erau absolvenţi ai Liceului Internat. Cu ultimele răsuflări, Păstorel i-a rugat să scrie pe crucea lui un epitaf: «Aici zace Păstorel/ Suflet bun şi suflet fin/ Dacă treceţi pe la el/ Nu-l treziţi că cere vin». Chiar în ultimele clipe de viață, a rămas cu surîsul pe buze”. (Selecție din interviul realizat de Grigore Ilisei, în anul 1977)

Vineri, 26 iulie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (128) Întoarcere în timp (19) Majoritatea celor care au plecat fraudulos din ţară, în speranța că vor trăi mai bine, au revenit: chemarea pămîntului natal. Și, apoi, ce avem noi în comun cu nemţii, cu americanii ș.a.m.d.? Fiecare îşi trage seva doar din rădăcinile sale. O mare stea de operetă care a strălucit pe scenă a preferat să coasă cojoace în Germania şi, în final, tot acasă s-a întors, dar după ce şi-a ratat cariera. Exemple sînt multe, dar mă opresc aici. Mie îmi este imposibil să înţeleg pe cineva care îşi lasă ţara şi părinții doar pentru o bucată de pîine mai bună, pe care, oricum, o înghiți cu lacrimi. ... Şi a venit cutremurul din 1977. Îngerul meu m-a păzit şi de această dată. Cu două ore înainte de a se declanşa, fusesem în vizită la o rudă care locuia în blocul de lîngă Cinematograful PATRIA, cel care avea să se dărîme. Fuseserăm invitați să rămînem la cină, dar am refuzat, nu ştiu de ce, mai ales că îmi era foame. Dacă nu plecam, azi nu mai scriam. Viaţa a început să intre pe făgaşul normal. Construcţiile erau „în floare”. Aeroportul internaţional de la Otopeni era terminat, însă puţini călători beneficiau de el, neavînd vize aprobate. S-a creionat o imagine dezolantă prin „cozile” interminabile la alimente, făcîndu-se economie „la sînge”, întrucît megalomania lui Ceauşescu a luat amploare, iar dorinţa lui de a nu avea datorii externe a dus la tot felul de restricţii: apa caldă limitată, programul TV redus la două ore pe zi, iar cînd ,,iubitul conducător” făcea vizite de lucru, magazinele goale, ca prin farmec, se umpleau cu tot felul de produse. În rest, însă, erau lipsuri cumplite: nu mai puteai cumpăra un pachet de unt, ci doar jumătate; salamul, doar cu suta de grame. Pentru economie, şi furnizarea de electricitate era redusă. A fost o generaţie de sacrificiu, dar care a realizat prin muncă cinstită o economie care asigura un loc de muncă, tratament gratuit, bilete cu preţ redus pentru munte, mare şi staţiuni balneare.

Această generaţie (bunici şi părinţi) a devenit o povară. În toți anii de după revoluție, a fost mereu marginalizată. Departe de nivelul de viață din ,,epoca de aur”, a cunoscut, mai degrabă, un trai ca ,,în epoca de piatră”. Cel puţin în ce mă priveşte, după decesul soţului meu, pensia abia îmi ajungea ca să-mi achit factura de întreţinere şi să-mi asigur minimum de existenţă. Chiar şi o pereche de ciorapi era o problemă ca să-i cumperi, şi asta, după 38 de ani de muncă, fără sîmbete libere, şi tot felul de sporuri. Nici vorbă de concedii şi, de fapt, de nimic. S-a mai schimbat puţin situaţia după majorarea pensiilor de către Guvernul Tăriceanu, sperînd mereu în promisiunile făcute în campaniile electorale, însă neonorate. O istorie a vorbelor, nu a faptelor, prin despărţirea „graniţelor” între bogaţi şi săraci, dintre „sus” şi „jos”; „etern” şi „efemer”, conturînd un imens decalaj în domeniul virtualităţii culturale, în care epocile vechi şi noi duc la o veritabilă „bătălie” între generaţii. Prăbuşirea uneia se încrucişează cu prăbuşirea alteia în dezastrul comun, prefigurînd un viitor care nu mai e al lor. Aruncînd o scurtă privire asupra opiniei lui Mircea Cărtărescu, împărtășită în cartea Postmodernismul Românesc, vom vedea că după schimbările politice de la începutul deceniului, şi „lumea culturală românească s-a văzut pusă în faţa unor dileme noi, producînd o stare de panică, scepticism şi resemnare. După prăbuşirea comunismului, literatura cunoaşte un fenomen de rapidă devalorizare. Scriitorii s-au văzut deodată marginalizaţi şi minimizaţi prin asaltarea mediatică a opiniei publice de către alte categorii intelectuale, pînă atunci inexistente. Au intrat brusc în centrul atenţiei politicienii, ziariştii, analiştii politici, oamenii de televiziune, cu opinii mai agresive decît literaţii. Editurile care funcţionau în sistemul socialist au început să publice romane erotice, thrillers, scrieri de ocultism şi magie etc., literatura originală românească fiind aruncată pe o plajă extrem de îngustă, la concurenţă devastatoare cu competitorii pieţei libere”. (va urma) LILIANA TETELEA

Cntec

Într-o zi voi sufla spre soare Ca pe o lampă-l voi stinge. Pe creștetul nopții luna Zăpada de aur și-o ninge.

Pămîntul și-a făurit trup Ca să crească pe scoarța-i păduri. Eu m-am întrupat din răsuri Să scriu poeme și să le rup. Părul tău era ca arama Cînd l-am știut, cînd l-am iubit. Poate-am visat. Poate-am trăit. Dragostei i-am dat la timp vama. Pînă voi sări în marele gol Mai am un pas, numai un pas. Dar în urma mea am să las Un stol de cîntece. Doar un stol. Steaua mea îmi face cu ochiul – Se clatină. Curînd o să cadă. Trupul tău era de zăpadă. Piaza rea mi-o ghicește ghiocul. Pămîntul și-a făurit trup Pe scoarța lui să ne poarte. Venim de departe. Plecăm mai departe. Licăr de rău. Zumzet de stup. ZAHARIA STANCU 7 februarie 1961

Napoleon, un bărbat cu patimi amoroase violente (4) Adesea mă certa din pricina simplității îmbrăcăminții mele și a culorilor pe care le alegeam. Purtam numai rochii albe, gri sau negre. Nu-i plăceau aceste nuanțe și se plîngea că prea puțin mă supun gusturilor lui. Mă apăram, spunînd că o poloneză trebuie să poarte doliu pentru patria sa. - Nu sîntem oare toți orfani? Cînd ne veți readuce la viață, o să port tot timpul culoarea roz. Fiecare conversație și fiecare temă constituiau o excelentă ocazie ca să-i reamintesc gîndul care mă domina în permanență. Numai înfăptuirea acestei aspirații putea să mă reabiliteze oarecum în fața opiniei publice. Doar astfel puteam să suport o situație contrară principiilor mele și care îmi producea suferință. În general, Împăratului nu-i plăcea să discute cu femeile despre politică. Le ridiculiza pe cele care se amestecau în ea. - Urăsc femeile-bărbat! Ar face mai bine să împletească ciorapi sau să nască prunci, decît să se amestece în domeniul unei științe care nu le este accesibilă. Iată cuvintele pe care le ascultam. Adesea, le apăram pe unele dintre femeile acuzate de acest defect. Și totuși! Nu înțeleg cu nici un chip cum de reușeam să port discuții de acest gen, fără să-l irit pe Împărat. Poate că se întîmpla așa datorită încrederii lui în dezinteresul și în lipsa mea de ambiții personale. Citea în sufletul meu, vedea că e plin de dragoste curată pentru patrie, fără vreun gînd ascuns, și că implorarea speranței pe care mi-o pusesem într-însul îmi dădea, în schimb, o ușurare a sufletului. Bunul mareșal Duroc îmi stimula și el nădejdea. Iubea și stima poporul nostru. În preziua plecării Împăratului, mi-a zis: - Răbdare, vei ajunge să-ți vezi împlinit țelul, care se află înscris în inima noastră. Te asigur că reconstruirea totală a patriei tale se află pe primul plan în intențiile lui

politice. Dar pentru a vă ajuta efectiv, trebuie să înlăture, mai înainte de orice, piedicile pe care le întîmpină personal, după care, fără îndoială, vom atinge țelul dorit. Într-adevăr, a doua zi după această convorbire, au sosit curieri din Franța și din toate țările Europei, ceea ce a grăbit plecarea Împăratului. Blocada continentală, pacificarea Spaniei, conspirațiile engleze, care trebuiau risipite, așteptările Austriei – iată marile probleme de atunci, care-l acaparau cu totul. Am rămas încremenită cînd Împăratul mi-a mărturisit: - Maria, mîine voi pleca. Mă apasă o mare răspundere. Sînt nevoit să abat furtuna care stă să izbucnească asupra popoarelor mele. Oare o să mă lipsești pentru totdeauna de prezența ta? Nu reprezint, oare, nimic pentru tine? Am izbucnit în lacrimi și am exclamat: - Plecați fără să fi făcut ceva pentru noi! Sentimentul descurajării îmi străbătea întreaga ființă. Am mai rostit doar aceste cîteva cuvinte: - Dumnezeule mare, ce-o să se întmple cu mine? - Vei veni la Paris, Maria. Ți-l voi da pe Duroc drept sprijin. Va avea grijă de tine, doar îl știi. Poți oricînd să i te adresezi lui, și dorințele tale vor fi îndeplinite, în măsura în care nu vei cere prea mult. - Sire, știți că am o singură dorință, o singură cerere, pe care o cunoașteți prea bine. Inima mi-e totdeauna la fel. Nu vreau alt dar din mîna voastră. Toate comorile lumii întregi nu mă vor putea mulțumi, și nici să mă ridice în proprii mei ochi. Sire, redați-mi patria. Atunci mă voi simți cu sufletul împăcat și voi scăpa de disprețul pe care-l merit. Voi aștepta această clipă cu încredere în promisiunea voastră, la umbra adăpostului meu de la țară. Amintirea voastră, împreună cu ideea care-mi săpînește gîndurile, va fi focul ascuns și sfînt al crezului căruia o să mă consacru. E îngropat în cele mai profunde tainițe ale inimii, îl voi întreține cu speranță, aduceri aminte și încredere.

- Nu, nu, Maria. Nu va fi așa. Știu că poți trăi și fără mine. Știu că inima ta nu-mi aparține. Nu mă iubești, Maria, o știu, pentru că ești sinceră, lipsită de orice prefăcătorie. Acest lucru m-a fermecat așa cum nu mi s-a mai întîmplat niciodată. Ești bună, dulce, inima ta e nobilă și atît de curată! Poți oare să mă lipsești de cîteva clipe de fericire, pe care să le trăiesc zilnic lîngă tine? Ah, Maria, nu le pot avea altfel decît prin tine. Și cînd te gîndești că lumea mă privește ca fiind cel mai fericit dintre oameni... Aceste cuvinte au fost spuse cu un surîs atît de amar, atît de trist, încît m-a încercat un sentiment ciudat pentru stăpînitorul lumii. În brațele lui m-a cuprins mila. I-am promis că voi face tot ceea ce și-a dorit. Sfîrșit MARIA WALEWSKA (,,Memorii”)

Vineri, 26 iulie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (7)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (3) Primele lupte (3)

Am deplasat brigada de infanterie la Adămuş, punînd în vedere colonelului Iucăl să fie în măsură să ia sub comandă Regimentele 34 infanterie şi 18 artilerie, constituite întrun detaşament cu care să se deplaseze prin Tîrnăveni către est, înapoia grupării colonelului Iacob (Regimentul 40 infanterie). În seara zilei de 13 septembrie, în jurul orei 18, colonelul Ion Boţea primeşte oficial comanda Regimentului 34 infanterie de la colonelul Ion Dumitrescu. Acesta din urmă este chemat la punctul de comandă al diviziei, instalat în primăria din Corneşti. I-am mulţumit ofiţerului, din inimă, pentru munca şi devotamentul de care a dat dovadă în timpul cît a comandat unitatea; l-am felicitat pentru frumoasa comportare pe care a avut-o în timpul luptelor desfăşurate în Dobrogea în zilele insurecţiei, iar apoi, în cele din Transilvania – de la Corneşti, Crăieşti şi altele. În vederea acţiunilor la care aveam să participăm, Divizia 9 infanterie primeşte succesiv de la Corpul motomecanizat două ordine de operaţii. În primul rînd se hotărăşte ca marea unitate să atace pe direcţia Cerchid – Ungheni, pentru a sosi cu grosul forţelor în zona Luca – Ungheni – Cerchezel, de unde să fie în măsură să continue atacul pe direcţia Ungheni – Tg. Mureş; în celălalt ordin se stabileşte ca divizia să rămînă apoi în apărare între Sînpaul şi Tirimia. În spiritul ordinelor primite, în prima parte a zilei de 15 septembrie am continuat atacul cu Gruparea colonel Iacob pe direcţia Cerchid – Ungheni, asigurîndu-mă către Tirimia şi reuşind ca unităţile diviziei să ajungă pe ali niamentul unor puncte dominante de trecere. Aici trupele au fost primite cu foc puternic de la nord de Mureş. Pentru noaptea de 15 spre 16 septembrie am stabilit următoarele măsuri: să se ocupe cu cîte o companie satele Ungheni şi Vidrasău; să se execute recunoaşterea punctelor de trecere dincolo de Mureş şi, în măsura posibilului, primele elemente să treacă la nord de rîu, în zona Vîrful Viei, cota 477, nord Vidrasău; să se amplaseze artileria în zona nord Beşineul, dealul Strîmta, nord Cerchizel. Apoi, prin ordinul de operaţiuni nr. 11, am ordonat trecerea diviziei în apărare, pe o poziţie ce îngloba înălţimea cu cota 305, înălţimea nord Beşineu, Făgădău, Golea, dealul Strîmta, formele de teren de la nord Cerchizel şi vest satul Tirimia, în următorul dispozitiv: Sectorul de est – comandat de colonelul Ion Iucăl. Compunere: trei batalioane din Regimentul 40 infanterie, două batalioane din Regimentul 34 infanterie, Regimentul 13 artilerie, divizionul 1 din Regimentul 18 artilerie. Sectorul de vest – comandat de colonelul Ion Boţea. Compunere: două batalioane din Regimentul 34 infanterie şi un divizion din Regimentul 18 artilerie. Am fixat misiunea fiecărui sector după cum urmează: cel comandat de colonelul Iucăl să interzică pătrunderea inamicului spre Tîrnava Mică, barînd direcţia Ungheni – Căpîlna de Sus, pe care va face şi efortul principal; sectorul comandat de colonelul Boţea avea să interzică pătrunderea adversarului peste Valea Beşineului. Limita de despărţire între sectoare a fost următoarea: cota 298 (pe şosea), dealul Ticului cu cota 453, dealul Gruieţului (toate la sectorul est), Dealul Craiului (la sectorul vest). Am stabilit ca fiecare sector să realizeze un dispozitiv adînc eşalonat, să întindă elemente de supraveghere pe Mureş şi Niraj şi să se organizeze puternic la teren. O atenţie deosebită s-a acordat organizării apărării anticar, numind pe colonelul Ion Faur – comandantul Regimentului 18 artilerie – răspunzător cu conducerea de ansamblu a apărării. I-am cerut ofiţerului să plaseze majoritatea mijloacelor anticar călare pe Șoseaua Ungheni – Caprina de Sus şi pe direcţiile care duc la Beşineu şi Tirimia, iar în adîncime – pe dealul Ticului 453, Dealul Viei. Am mai stabilit ca în cantonamente şi oriunde vor staţiona trupele diviziei să se ia cele mai serioase măsuri de siguranţă, camuflaj şi de apărare anticar. În rezervă am oprit Regimentul 36 infanterie şi divizionul 63 artilerie independent, pe care le-am amplasat în zona Găneşti – Abus – Căpîlna. În după-amiaza zilei de 15 septembrie, la orele 18, căpitanul Dumitru Ghiţescu, de da biroul 3 operaţii al diviziei, este chemat la Tîrnăveni, la punctul de comandă al Corpului 6 armată. Aici, el primeşte

ordinul de operaţii nr. 55, prin care se face cunoscut că Divizia 9 infanterie intră sub ordinele corpului. La corp se pregăteau cu febrilitate planurile pentru forţarea Mureşului. Subordonarea noastră acestei mari unităţi se încadra în planul de ansamblu al eşalonului superior care viza conducerea luptelor de pe Mureş.

În vederea forţării Mureşului În vederea forţării Mureşului şi a continuării înaintării pe direcţia Vidrasău – Săuşa – Band, Corpul 6 armată stabileşte ca divizia să recunoască imediat posibilităţile de trecere peste Mureş, în sectorul Ungheni – Chirileu. Pentru a urgenta executarea acestor măsuri, şeful biroului 3 operaţii

Comandantul Diviziei 9 Infanterie la un observator înaintat în timpul luptelor din zona Vidrasău mi-a comunicat telefonic ordinul corpului de armată. Dar recunoaşterile nu s-au putut executa în detaliu. Vălul nopţii ne-a împiedicat să stabilim toate elementele ce se impuneau. În noaptea de 15 spre 16 septembrie, la orele 23, primesc de la Corpul 6 armată ordinul prin care se fixează Diviziei 9 infanterie următoarea misiune pentru ziua de 16 septembrie: să forţeze Mureşul în zona Vidrasău – Moreşti şi să înainteze pe direcţia dealul Perilor – Castel – Hîrtoape. Ca urmare a misiunii primite, în dimineaţa de 16 septembrie, divizia a dat ordinul de operaţii nr. 13, referitor la forţarea Mureşului. Pentru a da cititorului posibilitatea să înţeleagă cît mai clar, de la sursă, concepţia unei acţiuni oglindite într-un ordin de operaţii de mare unitate, îmi voi permite ca, în cuprinsul lucrării de faţă, să prezint unele din aceste documente, în baza cărora mii de oameni, imense cantităţi de armament şi de tehnică de luptă au acţionat pe spaţii mai mult sau mai puţin întinse, în condiţii diferite de teren şi de stare a vremii. Nu voi uita niciodată cîtă energie consumă un comandant şi ofiţerii de stat major într-un timp foarte scurt pentru alcătuirea unor astfel de ordine. La început se enunţă mai multe ipoteze, se judecă fiecare în parte, se cîntăresc cu simţ de răspundere avantajele şi dezavantajele uneia sau alteia dintre soluţii, pentru ca, pînă la urmă, să se precizeze o singură soluţie, UNICĂ şi INDIVIZIBILĂ – care întruchipează hotărîrea şi concepţia comandantului. Şi cît simţ de răspundere se cere atunci cînd trebuie să stabileşti cum să acţioneze oamenii, pe ce direcţie să atace, cu ce forţe, în ce dispozitiv, ora „H” etc.! Acum iată ce cuprinde ordinul de operaţii din 16 septembrie 1944: „ORDIN DE OPERAŢII Nr. 13 1) Divizia 9 infanterie, întărită cu divizioanele de artilerie grea, forţează Mureşul în zona Vidrasău – Moreşti şi înaintează pe direcţia dealul Hegyost – 498 – dealul Perilor – Castel 523 – Hîrtoape 458. Zona de acţiune limitată: La est (faţă de Corpul 33 sovietic) Vaidacuta – Tirimia – Ungheni – Bând – Pogăceaua (toate inclusiv). La vest (faţă de Divizia 21 infanterie) Bernadia – dealul Ticuiul cu cota 453 – dealul Săuşa – Craiul de Cîmpie – Valea Fîntînelor – Bandului (toate exclusiv). Se acoperă la est. Ţine legătura cu Corpul 33 sovietic care operează către Tîrgu Mureş. 2) Ideea de manevră: Forţarea Mureşului se face între Vidrasău, Moreşti, ocupînd succesiv: obiectivul 1 – dealul cu cota 498 – satul Săuşa; obiectivul 2 – dealul Perilor – dealul Viei Săuşa – dealul Ticuiului. Efort cu dreapta. Ocuparea obiectivelor se face astfel: a) Obiectivul 1 – faza 1, ocuparea înălţimii dealul Vîrful Viei (cota 477) şi dealul Săuşa; faza 2, ocuparea înălţimii cu

cota 498, marginea de nord-vest a satului Săuşa. Efort cu dreapta. b) Obiectivul 2, faza 1, ocuparea înălţimii cu cota 436...; faza 2, ocuparea înălţimii dealul Perilor, dealul Viei Săuşa, Dealul Ticuiului. După ocuparea obiectivului 2, divizia va fi în măsură să continue înaintarea către obiectivul dealul Popii, dealul cu Pădure – la Hîrtoape (sud Grebenişul de Cîmpie). 3) Dispozitiv, misiuni de executare: a) Gruparea colonel Iucăl: Regimentul 40 infanterie; două batalioane din Regimentul 34 infanterie; Regimentul 13 artilerie. Forţează Mureşul în regiunea Vidrasău – Moreşti, pentru a pune stăpînire, într-o primă fază, pe înălţimea Vîrful Viei 477, apoi pe înălţimea cu cota 498. Continuă înaintarea pentru a pune stăpînire întîi pe cota 436, apoi pe dealul Perilor, dealul Viei, Săuşa în legătură la est cu Corpul 33 sovietic şi acoperindu-se către est. Efort cu dreapta. Limita de est – limita de est a diviziei; vest – Bernadia – Dealul Ticuiului 453 – Dealul Săuşa – Oroiul de Cîmpie – nord Fînaţele Bandului. b) Gruparea colonel Boţea: două batalioane din Regimentul 34 infanterie; divizionul 2 din Regimentul 18 artilerie. Face demonstraţiuni în regiunea Chirileul – Sînmarghita. În caz că surprinde trecerea, cucereşte întrun prim salt dealul Săuşa, apoi Săuşa şi înălţimile vest. La ordinul diviziei va continua înaintarea pentru a pune stăpînire pe înălţimile nord-est Ticuiul Petii 483. Va ţine legătura la est cu Gruparea colonel Iucăl, acoperindu-se spre vest pe direcţia 483, pădurea Petea de Cîmpie. Limite: La est – limita de vest a Grupării colonel Iucăl; la vest – limita de vest a diviziei. În caz că trecerea nu se poate executa, gruparea va trece după primele trei batalioane ale Grupării colonel Iucăl, dirijîndu-se după aceea către obiectivul ordonat. c) Artileria: Comandantul artileriei, colonel Alexandru Merişeanu. Organizare: Gruparea de sprijin nr. 1 – comandant: comandantul Regimentului 13 artilerie; compunere: Regimentul 13 artilerie. Gruparea de sprijin nr. 2 – comandant: maior Bobocea; compunere: divizionul 2 din Regimentul 18 artilerie. Gruparea de ansamblu – comandant colonel Garozzi; compunere: Regimentul 6 artilerie grea şi divizionul 1 din Regimentul 1 artilerie grea moto. Misiuni: grupările de sprijin direct vor pregăti şi vor sprijini trecerea prin concentrări de foc şi, eventual, opriri Ia cererea infanteriei. Gruparea de ansamblu: întăreşte sprijinul direct; execută contrabaterie; eventual interdicţie la Săuşa, Berghia, Petea de Cîmpie, Oroiul, Band. După atingerea primului obiectiv, grupările de sprijin direct se vor deplasa la sud de Mureş şi la nord de şoseaua Ungheni – Ogra, urmînd ca trecerea să se facă după ordin ulterior. d) Rezerva diviziei: Comandant: colonel Manolescu; compunere: Regimentul 36 infanterie, în zona Mica, Abuş, în măsură a se deplasa la ordinul diviziei spre Cerchid. e) Apărarea A. C. Se va organiza prin grija colonelului Faur, cu următoarele mijloace: bateriile 9 şi 109 A.C., bateria 76,2 mm. Trecerea mijloacelor A.C. la nord de Mureş, la ordinul Diviziei. 4) Apărarea A. A. Compania 32 A. A. va face siguranţa grupării de artilerie grea în zona sud Cerchid, apoi a podului. Artileria divizionară şi infanteria îşi vor face siguranţa A. A. cu mijloace proprii. 5) Pionierii: Mijloacele de trecere ale batalionului 32 pionieri se voi găsi la Cerchid, gata a se deplasa în regiunea Vidrasău. Împinge recunoaşterea în zorii zilei la Vidrasău şi Chirileu pentru a recunoaşte posibilităţile de trecere ale materialului din zonă. Va întinde, după trecerea primelor batalioane, în locul recunoscut, un pod de 8 tone cu material din zonă. Mijloacele de trecere se vor pune la dispoziţia colonelului Iucăl. 6) Transmisiuni: P. C. divizie de la 16 septembrie ora 8 la Cerchid. Compania 132 transmisiuni va continua întinderea axului de transmisiuni pînă la Vidrasău. Prescripţiuni: nici un tren de luptă sau regimentar nu va trece la nord de Cerchid, în afară de trăsurile strict necesare pentru transportul muniţiei şi al armamentului greu. Muniţia şi hrana necesare se vor da pe oameni. COMANDANTUL DIVIZIEI 9 INFANTERIE”

(va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

Vineri, 26 iulie 2019

Polemici«Controverse Un candidat pentru frica noastră tradițională (urmare din pag. 1) Probabil ,,strategicii” au descoperit un nou ,,experiment Pitești” pentru a-i transforma pe deținuții politici… Un om slab – de asta au nevoie la NATO – nu de un român. Și dacă mai era nevoie de vreun argument pentru ca PSD să înțeleagă cît de mult îi iubește ,,aliatul strategic”, acum au ocazia să vadă în direct. Dar se pare că degeaba!... Spunea Adrian Năstase despre (alegerea lui) Geoană: ,,Ne-a costat cinci înfrîngeri succesive și situaţia în care ne aflăm astăzi”. Acum Năstase îl felicită! Dar Geoană a mai făcut ceva, de data asta grav, pentru țară. Adică, pe scurt, a fost cam așa: Iliescu a avut ideea creării unor personaje locale puternice, care să susțină partidul, inclusiv financiar; Adrian Năstase i-a crescut, dar ținîndu-i în frîu, arătîndu-le tot timpul cine e stăpînul! Geoană a cîștigat alegerile din 2005 în PSD contra lui Ion Iliescu și Șerban Nicolae… dar cum a reușit? Simplu: promițîndu-le baronilor PSD că vor avea libertatea deciziei, că nu se va băga peste ei! Geoană a fost poreclit de Iliescu ,,Prostănacul”, are fixonomie ca atare, discurs bun pentru TV, patalama de la americani! Adică omul perfect pentru ca boierimea din PSD, căreia i se suise la cap, să facă tot ce vrea, sub acoperire! Și au făcut, spre nenorocirea țării, dar și a PSD. Secretarul general adjunct al NATO era condus acasă de celebra soacră – care-i plătea și chiria la RAPPS! -, la ședințele de partid era ținut sub papuc de Ilie Sîrbu, șmecherul socru al lui Ponta, iar manevrele oculte erau lăsate pe seama lui Michi Șpagă. De fapt, Geoană nu a putut ține niciodată în frîu vreo adunare. Tot atunci au început să intre în joc, la nivel de suit în cap, diverse personaje din Servicii, pe care îi vedem, azi, consilieri sau oameni de afaceri. Da, Geoană este un om slab - asta i se citea pe față, dar și în faptele sale. Geoană nu s-a impus nicăieri, nu era ascultat… ,,Marele om” s-a lăsat călcat de presă pentru o casă RAPPS – trebuia să fie ,,cu moț”! s-a agățat de Marian Vanghelie ca sprijin, și-a angajat cumnatul în funcție bănoasă riscînd scandaluri, altă rubedenie făcea jocuri prin bursă… Geoană copia, imita gesturi ale unor personalități, stilul de discurs american… în fine, un om slab! Un om slab (ca să folosesc repetiția, ca accentuare a ideii, așa cum îi place lui). Un om slab, de asta aveau nevoie cei care doreau să distrugă PSD, singurul partid capabil să aibă un cuvînt în fața poruncilor occidentale – euroatlantice. De ce insist cu Geoană? Pentru că exemplul său e edificator pentru ceea ce se petrece în țară și mai ales pentru relația cu stăpînii de peste Ocean. Vă veți întreba de ce un Adrian Năstase, un Gheorghe Tinca, Meleșcanu, un Valeriu Stoica sau un alt om puternic nu a fost cooptat în structurile internaționale? Pentru că au nevoie de oameni din Est slabi, nu puternici - și în nici un caz patrioți! Geoană, un personaj slab, ridicol chiar – avea… supraofertă! Iată, de exemplu, ce declara Adrian Năstase în 2010, comentînd alegerile din 2005, cînd Geoană a cîștigat alegerile din PSD: ,,Cu o zi înainte de alegeri a venit la mine Mircea Geoană şi mi-a spus că el va candida. (…) Eu credeam atunci că nu are şanse să cîştige. După aceea am aflat de faptul că avea o formulă de exit, o variantă alternativă dacă ar fi pierdut, ar fi putut să meargă la un post la BERD, la Londra. Am

realizat că pînă la urmă a fost vorba de un joc de poker”. Aici greșește puțin Năstase – era un joc de poker, dar unul în care Geoană avea cărți în mînecă! Ce îl recomanda pe chiriașul RAPPS, ginerele soacrei sale, pentru a fi în fruntea BERD? Păi cam ce l-a recomandat pe Juncker în fruntea Comisiei Europene – o structură nevertebrată și… o misiune! Un om slab, avut la mînă, căruia i se dădea o misiune și o ,,formulă de exit”. ,,Cînd devii atît de șters sau impopular în țara ta, încît nu ai putea nici să cîștigi alegerile pentru a fi în comitetul unei asociații de proprietari, atunci devii cu adevărat potrivit ca să ocupi o funcție de conducere în NATO sau în UE...”, comenta politologul Bogdan Duca după numirea lui Geoană la NATO. Da, acești ,,prostăNATO” sînt necesari în România, sînt preferați pentru a conduce! Ce e Iohannis, dacă nu o specie de „prostăNATO” cu frînă la fălci? Ce sînt ,,liderii” peneliști, pesediști - sau golănașii zgomotoși și ridicoli de la USR? Niște ,,prostăNATO” pe diverse trepte ale involuției umane. Despre marele partid… Cine e Teodo rovici?! Ce relevanță are pentru politică? Pentru social-democrație? Pentru vreo idee, în general? Dar Fifor? Dar Firea? Dar Viorica Dăncilă? Da, o apreciez pe Dăncilă, sincer și obiectiv – dar ce relevanță are ea pentru un român care se simte călcat pe gît, chiar dacă nu recunoaște public?! Dar hai să vedem și cine sînt cei mai răsăriți… Vă dați seama că Geoană, prin imbatabilul său cretinism politic, l-a adus pe Băsescu la putere? Da, în 2004, cînd Geoană era propus premier în pereche cu Năstase președinte, a declarat, între cele două tururi ale prezidențialelor, că PSD nu are nevoie de voturile PRM și că Marko Bela va fi vicepremier. Da, așa a pierdut Năstase voturile PRM și, cu ocazia asta, fotoliul prezidențial! Da, așa a ajuns Băsescu președinte, moment în care a început acțiunea consecventă de distrugere a PRM – încheiată cu izolarea și moartea lui Vadim. Da, Năstase l-a felicitat pe cel care l-a distrus, da, PSD îl laudă pe cel care l-a distrus! De ce fac asta? Pentru că le e frică! Cine nu e cu americanii și nu e preș în fața Bruxelles-ului ajunge la pușcărie sau în pămînt! Pînă și puternicul Dan Voiculescu, cel pe care aceiași ,,parteneri” l-au făcut praf, uite-l cum le cîntă în strună! De frică! De fapt, alegerile prezidențiale… despre asta sînt: care e mai fricos, care slujește mai plecat ,,Poarta”, acela cîștigă! Acela e ales de un popor care pare a fi din ce în ce mai obișnuit cu frica. Ce legătură are asta cu ,,națiunea”, ,,libertatea”, calitatea de ,,partener”?! Nici una, evident, cum și noțiunile respective și-au pierdut sensul într-o lume a fricii, imposturii, ignoranței și semidoctismului, a perversiunilor și nonvalorilor, a trădării aproapelui și chiar a propriei naturi umane. Da, am militat pentru reunirea unei grupări naționale… De aceea am zis - Pleșoianu. Am zis… dar deocamdată aștept. Aștept un răspuns concret la invitațiile zonei naționale, la propunerile concrete! Deocamdată… mă abțin de la comentarii pe această temă. Mai e o săptămînă și vom vedea… Oricum, e clar: un alt Vadim nu avem, sau un Ceaușescu, un Antonescu… un român, în fine, greu e de găsit! ,,Europeni”? E supraofertă! Trei la metru de ștreang! Restul - nu e tăcere, e frică…

Contele de Monte-Cristo Mulți dintre noi am citit cartea sau ne-am uitat la acest film emblematic, o adevărată victorie a Binelui asupra Răului, o treaptă în plus spre civilizație, o dramă transformată într-o mare, dar și dureroasă victorie. Mulți am suferit alături de Edmond Dantes și am condamnat mizeria pe care Fernand Mondego i-a făcut-o, mai ales că acesta o iubea pe ascuns pe Mercedes, iubita lui Dantes. Nevinovat, Dantes petrece mulți ani în închisoare, dar îngerul său păzitor l-a vegheat, așa că acesta evadează, devine Contele de Monte-Cristo și revine cu planuri mari de răzbunare. Nu, nu povestim cartea aici. Doar trecem în revistă ceea ce, în 1844, Alexandre Dumas tatăl a expus în acest roman, o ficțiune putem spune, dar foarte prezentă în democrația românească a începutului de Mileniu. Probabil că fostul președinte al României, cînd a decis să lupte în politică, mai puțin cu măsuri de dezvoltare reală a țării, și mai mult cu cătușe și pușcării, nu citise acest roman, pentru că acolo, ca și în viața reală, există șanse mari ca cel care adoptă un astfel de program justițiar, chiar de el să piară. Poate că și înainte de Băsescu, în România au existat crime, oameni închiși pe nedrept, abuzuri crase ale Justiției. După 2005, însă, chiar dacă mulți nu percepeau dezastrul care va urma, la amplitudinea lui actuală, astfel de lucruri au început să existe, unele recunoscute, altele cunoscute, altele intuite de către populație dar multe, foarte multe rămase total necunoscute românului de rînd. Au fost oameni de afaceri, au fost politicieni, au fost, poate, și alții, dar care este posibil ca, într-o zi, să iasă la suprafață. Abuzurile Justiției, greșelile ei, sînt la fel de devastatoare și ireversibile așa cum sînt cele ale medicilor. Sînt multe cazuri care nasc semne de întrebare, sînt multe accidente care au fost trecute mult prea ușor cu vederea fie de autorități, fie de mass-media, sînt încă mulți oameni care au fost bine tăvăliți de către procurori, pentru ca ei să fie declarați inocenți de judecători. Nu am trăit anii ’50, cînd Justiția comunistă, kominternistă, a executat oameni nevinovați, a trimis în lagăre și a distrus viețile a mii de români. Nu am fost atunci acolo, dar sînt contemporan cu victimele actualei Justiții și nu pot să nu mă întreb unde începe și unde se termină separarea puterilor în stat, unde se află, de fapt, independența judecătorilor, a celor care, în final, decid cine să fie condamnat și cine nu. Și, peste toate acestea, la ce fel de organ de stat, român sau european, poți să mergi și să își cauți dreptatea, în cazul în care acel judecător a ascultat anumite ordine și nu a fost corect în decizia luată? Ceea ce era valabil odată, este valabil și acum. Justiția este mumă pentru unii și ciumă pentru alții, în funcție de cine se află, de fapt, în spatele anumitor interese, de cine activează ,,în cîmpul tactic” și cine este, cu adevărat, puternic în această țară. Ultimii ani au demonstrat că cei care au puterea în Parlament nu o au și în realitate. Cei care au avut, realmente, puterea în România ultimilor 15 ani au fost cei care au controlat Justiția, Serviciile, instituțiile de forță în general. Parlamentul a fost captiv în tot acest angrenaj, iar impotența președinților de partid, gen Tăriceanu sau Dragnea, a fost evidentă. Este adevărat că au fost scoase la iveală o sumă de Protocoale, dar, în privința Sistemului, declasificarea lor a fost pionul sacrificat pentru a ascunde mizeria care încă se află în zona gri a colaborării dintre Servicii și Justiție. Pentru românii care au creier și chiar îl și folosesc, existența Statului Paralel nu este deloc o glumă, nu este o ,,Fata Morgana”, dovezile existenței lui sînt la tot pasul. Întrebarea pe care orice politician și-o pune este dacă să fie loial acestui Stat Paralel sau să se lupte cu el. Din păcate, unii nu au nici măcar privilegiul de a alege, mai ales că, în general, reprezentanții Statului Paralel își aleg ei pîrghiile și le promovează, prozelitismul fiind destul de reținut în această zonă. Întrebările pe care orice român trebuie să și le pună pe acest subiect sînt multe, sînt pertinente, sînt logice și sînt, în mod absolut, obligatorii. Și ca să nu le înșirăm pe toate, este suficient să răspundem simplu la întrebările: ,,De ce Liviu Dragnea este la pușcărie?”, ,,De ce Iohannis, Băsescu, Orban, Blaga, Udrea și mulți alții nu sînt?”. Aceste întrebări reprezintă baza pe care fiecare român trebuie să înceapă să își construiască un set de valori, un nou mod de a vedea trădătorii care distrug națiunea română, și să își folosească activ mintea atunci cînd merge iar la vot. Și cînd o să voteze, să se mai întrebe încă o dată de ce un serviciu secret, S.T.S., este cel care se îngrijește de votul lui, în locul Biroului Electoral Central. P.S.: La întrebarea ,,De ce Liviu Dragnea este la pușcărie?”, răspunsul este simplu: de prost! Și nu, Liviu Dragnea nu este acel patriot despre care mințile simple ale unor PSD-iști au început să vorbească. El a vrut să își scape pielea și a jucat la două capete, crezînd că o să scape de pușcărie ,,cu vorba bună”. Chiar dacă eu am convingerea că el este victima unui sistem judiciar viciat, că nu este cel mai bun exemplu pentru Justiție, că a fost, de fapt, o făcătură, Liviu Dragnea a greșit. Acum, ca să revenim la începutul acestui material, nu știm dacă cel care l-a trădat și l-a trimis după gratii are bucurii la Irina, iubita liderului PSD, dar poate că timpul ne va răspunde la această întrebare. În roman, Mercedes se mărită cu Mondego, așa că e bine să fim atenți la ce va fi în următorii 3 ani. Poate că romanul lui Alexandre Dumas - tatăl are să renască în Mileniul III, sub titlul ,,Contele de Teleorman”, cu Edmond Dragnea în rolul principal.

Vineri, 26 iulie 2019

File de istorie • File de istorie O mare personalitate a Bucovinei: compozitorul Ciprian Porumbescu (1853 – 1883) Drumeție prin Bucovina În urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940, sute de mii de români din Transilvania, printre care s-a numărat și unul din semnatarii prezentului studiu, împreună cu întreaga sa familie, au fost obligați de regimul Ungariei horthyste să se refugieze în România. Atunci, numeroase familii din județul Satu Mare, inclusiv cea a autorului relatărilor pe care le prezentăm în continuare, au găsit adăpost în Bucovina, începînd cu toamna anului 1940 și pînă în vara anului 1945, în comuna Măzănăești, plasa Ilișești, județul Suceava. Perioada șederii noastre în Bucovina a avut un puternic impact asupra întregii noastre familii, în special asupra copiilor. Unii dintre frați și-au continuat studiile elementare, alții au pășit cu sfială pragul școlii unde preda învățătoarea Maria, și ea, tot din refugiu. Tot în acea perioadă, doi frați, sora Zîna și un băiat, Aurel, s-au născut în Măzănăești, fiindu-le nași de botez familia Buzabric, despre care discutăm deseori cu multă dragoste și respect. Dorul de a revedea comuna Măzănăești și pe locuitorii ei, în special pe nașii fraților noștri, a fost motivul care ne-a determinat ca, în timpul concediului, după 25 de ani, să plecăm împreună într-o excursie în Bucovina. Am pornit la drum cu trei Dacii, luîndu-ne cu noi și copiii, ca să cunoască și ei ce a însemnat refugiul pentru românii transilvăneni și cum am fost primiți de bucovineni și, în special, de oamenii din Măzănăești. Din Ilișești am parcurs un drum îngust prin pădure, cu mult dorita umbră pe timp de vară. Pomii făceau plecăciune pînă aproape de șosea și parcă ne urau bun venit, îndemnîndu-ne să urmăm calea aleasă. După ce drumul a părăsit pădurea, în fața noastră s-a deschis un peisaj mirific, așa că nu puteam să nu ne oprim pentru a face o serie de fotografii, pe care le păstrăm ca un talisman pentru fiecare dintre noi. Pe drum, pe un deal micuț am întîlnit un sat ca o pictură, scăldat în lumina razelor de soare. Pe tabla de la intrare scria: Stupca. În centrul satului era un indicator: Muzeul Ciprian Porumbescu. Am fost întîmpinați de o doamnă profesoară - pe care sătenii o numeau ,,Doamna Elena” - cu un zîmbet de ,,Bine ați venit!”. După ce ne-am prezentat ca foști refugiați, ne-a spus că și la Stupca au fost refugiați din Transilvania. Oamenii din Stupca și acum își aduc aminte de familia Piersic, medic veterinar. El a ajutat țăranii pentru tratarea animalelor și vindecarea lor. După o perioadă scurtă de ședere, familia lui Florin Piersic s-a mutat în localitatea Corlata. Apoi, am fost invitați să vizităm muzeul. În camera din față erau un pian, o masă cu șase scaune, un pat, o bibliotecă cu numeroase cărți, iar deasupra pianului se afla expusă o vioară. Printre exponate existau multe documente și note muzicale, aparținînd compozitorului Ciprian Porumbescu. În interiorului muzeului se mai afla și o carte de impresii, destinată opiniilor vizitatorilor. Ne-am notat și noi – atît părinții, cît și copiii noștri – impresiile, după vizitarea întregului muzeu. Despre localitatea Măzănăești vom scrie un material separat.

Un mare muzician și patriot român Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853 la Șipotele Sucevei, localitate care făcea parte atunci din Imperiul habsburgic, într-o casă modestă de țară. Părinții lui erau Emilia și preotul ortodox Iraclie Golembiovski (Golemb, Galamb, Porumbel). În 1881, Ciprian își schimbă numele de familie în Porumbescu. A copilărit și învățat la Stupca. El a început studiul muzicii la Suceava și la Cernăuți, apoi a continuat la „Konservatorium für Musik und Darstellende Kunst” în Viena, cu Anton Brukner și Franz Kren. În această perioadă îl frecventează la Viena pe Eusebius Mandyezewski, compozitor bucovinean, cu care se perfecționează, în particular, la teoria muzicii. Între 1873 și 1877, a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți. Ciprian Porumbescu a fost unul dintre cei mai faimoși compozitori din vremea sa. Printre cele mai populare lucrări ale sale amintim Balada pentru vioară și orchestră și Crai Nou, pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă

a Gimnaziului Românesc din Brașov, unde pentru scurtă vreme a fost și profesor (1881-1883). A compus muzica pentru celebrul cîntec Pe-al nostru steag e scris Unire, compoziție pe care Albania a preluat-o drept fundal muzical al Imnului său național (Hymni Flamurit). Cu ajutorul unei burse, își continuă studiile la Viena, unde a dirijat corul Societății Studențești ,,România Jună”. În anul 1880, a publicat 20 de piese corale și cîntece la unison, reunite în Colecțiunea de cîntece sociale pentru studenții români Cîntecul Gintei Latine, Cîntecul Tricolorului, Imnul Unirii, Pe-al nostru steag... -, prima lucrare de acest gen din literatura română. După acea perioadă, crează și alte lucrări: Rapsodia Română pentru orchestră, Serenada, La malurile Prutului, Altarul Mînăstirii Putna, Inimă de român, Odă ostașilor români, Crai Nou și altele. Cea mai frumoasă etapă a vieții lui Ciprian Porumbescu s-a petrecut în 1882, odată cu premiera operei sale Crai Nou, la Brașov, piesă în două acte, pe textul poeziei lui Vasile Alecsandri. Succesul a fost imens, astfel că spectacolul a fost reluat în 12 și 23 martie (vezi filmul artistic de lung metraj ,,Ciprian Porumbescu”, de Gheorghe Vitanidis, cu Vlad Rădescu în rolul compozitorului). Ciprian Porumbescu s-a stins din viață la 6 iunie 1883, în casa natală din Stupca, sub ochii tatălui său, Iraclie, și a surorii sale, Mărioara, la vîrsta de 29 de ani, fiind înmormîntat în cimitirul satului, în apropiere de altarul Bisericii ,,Sfîntul Dumitru”. Atît mormîntul compozitorului, cît și statuia ridicată în memoria sa au fost incluse pe lista monumentelor istorice din județul Suceava. Localitatea Stupca se numește azi Ciprian Porumbescu. Din anul 1950, principala instituție de muzică din România, Conservatorul, i-a purtat numele pînă în anul 1990. De ce oare, după 1989, a fost retrasă această denumire? Din anul 1998, fostul Conservator ,,Ciprian Porumbescu” poartă numele de Universitatea Națională de Muzică.

Societatea ,,Arboroasa” Societatea „Arboroasa”a fost o societate a studenților români din orașul Cernăuți, capitala Ducatului Bucovinei din Imperiul Austro-Ungar. Această societate a funcționat în perioada 1875-1877 și a atras mai multe zeci de participanți la activitățile sale, care au fost de natură culturală și patriotică. O figură centrală în cadrul societății a fost cea a compozitorului Ciprian Porumbescu. Denumirea societății provine de la un vechi nume al Bucovinei, acela al hatmanului Luca Arbore (Eugenia Glodeanu, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică 1860-1918, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, 1998). Asociația a fost înființată la 23 decembrie 1875, la Universitatea din Cernăuți. Inițiatorul constituirii societății a fost Teodor V. Ștefanelli, care a fost și membru al Societății ,,România Jună”. Scopul societății a fost acela de a întări simțirea patriotică, de a promova creațiile literare și culturale, precum și de a dezvolta un spirit național și social (Dan Jumară, Studențimea Bucovineană și Marea Unire în Acta Moldaviae Meridionalis, Anuarul Muzeului Județean Vaslui, nr. XXI, 1999 – 2000, p. 173-181). Printre liderii ,,Arboroasei” s-au aflat studenții Ciprian Porumbescu, Gherasim Buliga, Ion Topală, Zaharia Voronca, Orest Popescu și Dimitrie Onciu. Ei doreau să consolizeze identitatea națională și să ridice prestigiul românilor din Bucovina. Ei au organizat conferințe despre literatura și istoria națională, precum și serate muzicale și literare, au înființat biblioteci și săli de lectură, au menținut legături frățești cu societăți din Transilvania și Vechiul Regat (Ion Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Biblioteca Bucureștilor, 2002). Gheorghe Buliga a fost primul peședinte, urmat de Ciprian Porumbescu. Motto-ul asociației a fost compus de Vasile Alecsandri (,,Uniți în cuget, uniți în Dumnezeu”). Membrii asociației purtau o panglică în culorile albastru, galben și roșu, ale Tricolorului Românesc, iar imnul național oficial a fost scris de Stefanelli, muzica fiind compusă de Ciprian Porumbescu (Emanuel Turezynski, Czernowitz, Ein von Bildungs Bürgertum... Universitäten in Östlichen... Stat und Nation). La 1 octombrie 1877, membrii Societății ,,Arboroasa” au trimis o telegramă de condoleanțe Primăriei Iași, cu scopul

de a marca 100 de ani de la decapitarea lui Grigore al IIIlea Ghica, domnitorul care a refuzat să cedeze teritoriul Bucovinei către Austria. O a doua telegramă, de data aceasta de felicitare, a fost expediată la București, pentru a marca evenimentul căderii Plevnei, în timpul Războiului de Independență. Autoritățile austriece au considerat că aceste două telegrame sînt acte de trădare și au desființat Societatea ,,Arboroasa”. Acțiunea oficialilor austrieci a determinat o reacție puternică în presa de limbă română la Oradea, Iași și București. C.A. Rosetti a publicat în mod repetat, în ziarul Românul, articole despre acțiunea abuzivă de desființare a societății, încît s-a realizat o notificare din partea guvernului român, la Viena. Membrii Comitetului de conducere, Ciprian Porum bescu, Zaharia Voronca, Constantin Murariu, Orest Popescu și Eugen Sireteanu, au fost arestați. Procesul a avut loc la Cernăuți și, după reținerea lor timp de unsprezece săptămîni la închisoare, Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză. În ciuda achitării conducerii Societății, liderii ei au fost plasați sub o strictă supraveghere. În decembrie 1878, studenții români au constituit un nou grup, sub numele ,,Societatea Academică Junimea”, care a continuat obiectivele stabilite de Societatea Arboroasa. În anul 1990, Societatea ,,Arboroasa” a fost reînființată de istoricul și jurnalistul român Dumitru Covalciuc, care a devenit și președintele acesteia. Societatea funcționează și în prezent la Cernăuți, promovînd păstrarea identității naționale a românilor din nordul Bucovinei.

Sărbătoarea de la Putna din anul 1871 În anul 1870, împlinindu-se 400 de ani de la sfințirea Mînăstirii Putna, studenții români de la Viena au decis să transforme acest eveniment într-o mare sărbătoare. Izbucnirea războiului franco-prusac a determinat, însă, amînarea sărbătorii pînă în anul 1871. Despre această amplă manifestare, Mihai Eminescu a consemnat că ea... ,,a pornit dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cît de glorios, pe atît de nefericit”. La 18 martie 1871, studenții români din Viena au ales un comitet pentru organizarea sărbătorii de la Putna. Din acel comitet au făcut parte Ioan Slavici, președinte, Mihai Eminescu, secretar, precum și alți studenți, printre care s-au numărat: Petru Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocineschi și Elie Luția. Au mai fost antrenați prefectul Oreste Renney și Arcadie Ciupercovici, egumenul Mînăstirii Putna. La Putna s-a desfășurat o activitate amplă, pe lîngă parada costumului național, iar prin grija colonelului Boteanu, pe mormîntul lui Ștefan cel Mare s-a depus o urnă de argint, cu pămînt adus din toate teritoriile românești. Prin muzica celor 30 de lăutari conduși de vestitul Grigore Vindircu și prin entuziasmul lui Ciprian Porumbescu, s-a creat o atmosferă emoționantă. După ce a cîntat la vioară, cu lacrimi în ochi, Ciprian Porumbescu s-a adresat tatălui său, spunînd: ,,Tată, am cîntat Daciei întregi”. La 14/26 august 1871, seara, în atmosfera creată de dangătul clopotelor Mînăstirii Putna, a avut loc privegherea religioasă la mormîntul lui Ștefan cel Mare. Printre cei prezenți s-au aflat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Tocilescu, Constantin Istrate și o delegație din partea Mitropoliei Moldovei. A doua zi, participanții s-au adunat în fața porticului festiv și, în prezența a peste 4.000 de oameni, A.D. Xenopol a rostit cuvîntarea festivă. Au rămas memorabile cuvintele: ,,Tu, umbră măreață a lui Ștefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău și, cu puterea ta de fier, încoardă-ți voința pentru împlinirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuiește spre nemurire”. Mihai Eminescu a socotit că ,,serbarea de la Putna a avut un rol deosebit, se va ridica simțul național aproape adormit pînă acum și va lua alt avînt, iar studenții ce-au sosit din toate părțile și-au făcut cunoștințe și legături de prietenie și frăție între dînșii, vor fi propagatorii cei mai zeloși ai ideii, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provincile de unde se trag... Deși despărțiți prin hotare politice, toți știu că sînt unul și același neam, și această convingere va mări puterea lor de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țară”. Serbarea de la Putna, cu adevărat importantă și grandioasă, a fost, pentru tinerii Ciprian Porumbescu și Mihai Eminescu, un moment semnificativ în devenirea lor politică și creatoare de valori inestimabile. Prof. dr. Ioan Corneanu, Ing. Mircea Pîrlea

Vineri, 26 iulie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Lipsesc doar trăsurile pe Calea Victoriei, și sîntem ca la 1853 Tratatul de pace de la Adrianopol din 4 septembrie 1829 avea să oficializeze statutul Rusiei de putere protectoare asupra Țărilor Române, în dauna Turciei care, pierzînd războiul cu rușii, ajunsese să păstreze o suzeranitate formală în zonă. Tot atunci s-a hotărît ca în Moldova și Țara Românească să se aplice o Constituție numită ,,Regulament Organic”. Cu respectarea acestei Constituții, în perioada dintre anii 1829 și 1834, au fost însărcinați succesiv generalii Feodor Pahlin, Piotr Jeltuhin și Pavel Kiseleff. Pe lîngă libertatea comerțului, pacea de la Adrianopol a mai însemnat și inițierea de numeroase reforme, prin care s-a realizat apropierea Țărilor Române de Europa. Urmarea a fost că, primind acceptul de a face comerț liber, românii și-au înmulțit legăturile economice, politice și culturale cu Occidentul, angajîndu-se pe drumul modernizării pe toate planurile. Practic, acest proces de extindere și întărire a relațiilor s-a realizat pe 3 căi mai importante: - Din ce în ce mai mulți tineri boieri români au început să plece la studii în Franța, Austria, Germania, Anglia. Impresionați de cele văzute acolo, ei au învățat multe și s-au arătat nerăbdători să aplice și la noi ideile moderniste europene; alții s-au apucat să-și consemneze impresiile de călătorie, care, curînd, vor vedea lumina tiparului, spre beneficiul mai ales al generațiilor viitoare, dornice de informații. Printre neobosiții călători din Secolul al XIX-lea, îi amintim doar pe făgărășanul Ion Codru Drăgușanu, autorul lucrării ,,Peregrinul transilvan”, și musceleanul Dinicu Golescu - ,,Însemnare a călătoriei mele”. - Surprinzător, dar o importantă contribuție la emanciparea protipendadei ieșene și bucureștene și-au adus-o și ofițerii ruși, ocupanți ai Țărilor Române, cu toții școliți prin Europa. Etalînd maniere elegante, uniforme strălucitoare și vorbind cu ușurință în limbile străine de circulație, subordonații generalilor Jeltuhin, Bagration, Kiseleff, Gorceakov, Miloradovici sau Durenberg erau nelipsiți de la teatre și din saloanele de dans, ba chiar și de la zaiafeturile ținute în casele boierilor de prim rang, unde, adeseori, încheiau căsătorii răsunătoare. Sau cu odrasle făcute din flori, așa cum este cazul cu Sașa, fata unei boieroaice, făcută cu generalul Kiseleff și care avea să devină soția lui Alexandru Odobescu. - În sfîrșit, să nu-i trecem cu vederea nici pe călătorii străini veniți în Țările Române cu misiuni comerciale și diplomaticești, sau numai în tranzit. Plasat la jumătatea Secolului al XVII-lea, un astfel de călător, probabil un prelat francez, a constituit sursa de inspirație pentru Mihail Sadoveanu, cînd l-a creat pe abatele de Marène, unul dintre eroii romanului ,,Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă”. În drumul său spre Țarigrad, unde avea să-i înmîneze sultanului o scrisoare de taină din partea marchizului de Croisy, secretarul și ministrul Regelui Soare, înaltul oaspete trece prin Moldova și se îngrozește de sărăcia cumplită în care trăiau poporenii. Dar, în același timp, se minunează că oamenii aceia, prin tot ce zic și fac, i se par mai aproape de natură și de Dumnezeu. Un alt călător care a străbătut pămîntul românesc a fost irlandezul Patrick O’Brien. În septembrie 1853, el s-a îmbarcat la Constantinopol pe vaporul austriac ,,Ferdinand I” și nu peste multă vreme a ajuns la Sulina. Impresiile adunate în cele 4 luni de călătorie le-a consemnat într-o carte, ,,Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna și iarna anului 1853”. Lucrarea a văzut lumina tiparului în 1854, cînd rusofobia occidentală atinsese cote alarmante, și orice scriere împotriva expansiunii rusești era bine venită. La noi, Editura ,,Humanitas” a pus-o în circulație în anul

2016, în traducerea și cu o prefață semnate de Constantin Ardeleanu. Patrick O’Brien s-a născut la Dublin în 1823, unde avea să-și facă studiile în Drept și să practice avocatura. Cîțiva ani, fusese și deputat în Parlamentul de la Dublin. În 1853, și se pare că nu numai din plăcerea de a călători, pleacă la drum cu misiunea secretă, primită de la Ministerul britanic de Externe, de a încredința cîteva scrisori lui Robert Gilmore Colquhoun, consululgeneral britanic la București, și contelui de Westmorland, ambasadorul britanic la Viena. Jurnalul călătorului O’Brien este o carte interesantă prin ineditul și pitorescul descrierilor, cum ar fi casele boierești din sudul țării, care, înconjurate cu flori și copaci,

seamănă cu locuințele irlandezilor. Aceeași încîntare o trăiește și cînd ajunge la poalele Carpaților acoperiți cu zăpadă, în drumul său pe ruta Brașov-Sibiu-AradSzolnok, făcut cu trăsura și, mai departe, spre Viena, cu trenul. De asemenea, tipurile umane, unele întîmplări și ciudățenii îi sporesc valoarea. Pentru a înțelege mai bine starea societății românești de la jumătatea Secolului al XIX-lea, este necesară o cunoaștere a conextului politic european. Cum se știe, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia și-a întins protecția asupra Moldovei și Țării Românești, stîrnind îngrijorare, nu numai a Turciei, care-și pierduse influența în zonă, dar și a celorlalte puteri – Marea Britanie, Franța și Austria, care își vedeau amenințate interesele în întreaga Europă. De aceea, Marea Britanie și Franța, urmărind intimidarea Rusiei, au sărit în ajutorul Turciei. În general, românii îi detestau pe ruși, pentru că erau violenți, abuzivi și nu respectau înțelegerile internaționale. A nu se uita că în 1885 Rusia ocupase iarăși Moldova și Țara Românească, toată Delta și zona Mării Negre. Din această cauză navigația pe Dunăre devenise tot mai dificilă, iar orașul Tulcea, altădată prosper, își pierduse importanța economică, deoarece rușii refuzau să dragheze portul. La fel procedaseră și în cazul strîmtorilor Mării Mediterane, pe care le ocupaseră samavolnic. În atare situație, puterile occidentale îi amenințau pe ruși că, dacă nu eliberează strîmtorile, trec la atac. Destul că acaparaseră Gurile Dunării. Această perioadă tulbure, întinsă pe vreo 5 ani și marcată de numeroase amenințări, lupte locale și tratative nesfîrșite între unii și alții, s-a numit Criza Orientului. Spre cinstea lor, românii au știut să profite de situația încordată, obținînd mari victorii diplomatice: Unirea Principatelor de la 1859, sub Cuza; întronarea unui prinț străin la 1866; Independența de la 1878. În felul acesta, s-au pus bazele edificării Statului Român modern. (Ceea ce n-au mai reușit și după 1989, cînd, așa-zișii lor diplomați, corupți și incompetenți, s-au dus la negocieri ca mieii la tăiere, și țara a pierdut tot – și economie, și suveranitate, și respectul întregii Europe. – n.n.) Pe scurt, așa au stat lucrurile în plan politic în momentul cînd O’Brien a vizitat Țara Românească și a notat în jurnalul său toate evenimentele la care a fost martor. Cum spuneam la început, el a pus piciorul pe pămînt românesc în septembrie 1853, cînd a debarcat la Sulina. ● Au urmat 4 zile de carantină la Brăila, o localitate pustie și înecată

de praf, căci așa erau uzanțele impuse de ruși, carantina. ● De la Brăila, ajunge la Galați cu o brișcă, traversînd Siretul pe un pod de pontoane. Îi place orașul, curat și vesel, și dacă s-ar îmbunătăți navigația pe Dunăre, ar deveni un adevărat centru european. De la Galați, oaspetele nostru ia vaporul în direcția Giugiu. Călătoria este un chin – frig, umezeală, țînțari, ploșnițe, seviciu mizerabil. ● Prima oprire la Hîrșova. Apoi la Cernavodă (nu se construise podul lui Anghel Saligny) – sărăcie, deznădejde, soldați români pregătindu-se de război. Își aduce aminte de un proiect mai vechi al românilor, de a construi în acel loc un canal Dunăre-Marea Neagră, lung de 65 de km. Profită de bunăvoința unui localnic și face o plimbare călare pînă la Constanța. ● O’Brien ajunge la Silistra fără dificultăți. După o scurtă vreme, iată-l la Giurgiu. Conform Tratatului de la Viena, toate țările Europei aveau dreptul să navigheze pe Dunăre și în Deltă. Dar, ca de obicei, rușii n-au respectat nici acest tratat și, în curînd, Dunărea va fi închisă cu totul. Îi place orașul. ,,La Giurgiu, comerțul cu grîne e foarte dezvoltat, și între acest oraș și Rusciuc e un du-te-vino continuu”. ● Călătoria spre București e un chin. ,,La drept vorbind, scrie memorialistul, în Țara Românească nu există drumuri. Sînt doar niște cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat, iar cînd plouă sau după dezghețuri, cu rîuri de noroi în care trăsurile se afundă pînă la osie (...) În schimb, iarna, se merge mai bine cu sania”. Dar Patrick O’Brien are și cuvinte de laudă la adresa locurilor vizitate. ,,(Țara Românească) e deosebit de furmoasă. Cu siguranță, nu există în toată Europa pămînt mai roditor și climă mai blîndă ca aici. Țara are belșug de grîne, de vin, de păduri și de vite”. (Acest pasaj amintește de Ardealul descris de Nicolae Bălcescu – n.n.) ● În sfîrșit, diligența, trasă de 8 cai, intră în București. Orașul arată frumos cu cele peste 300 de biserici ale sale, cu clădirile de cîte 2-3 etaje, cu grădinile și hotelurile elegante din centru. Traiul zilnic este ieftin în București, în schimb, chiriile sînt mari. Bucureștii sînt un mic Paris: teatre, grădini publice, luminații, trăsuri, restaurante, bărbați și femei cu ținute elegante. Promenadă pe Șoseaua Kiseleff, inaugurată în 1830. Trăsuri, cai, femei frumoase, ofițeri ruși, prințul Gorceacov peste tot. Armata lui de 18.000 de soldați, cantonată în afara orașului. ● Țara Românească are 3,5 milioane de locuitori și poate hrăni 5 milioane. Cu toate acestea, mare parte a populației o duce rău. De ce? Comerțul e dominat de străini. Agricultura e neglijată și primitivă. Păduri uriașe, neexploatate. ● Cum se conduce o țară? ,,Prin acordul ruso-turc de la BaltaLiman, domnitorul e numit pe 7 ani, dar obligat să fugă după 3. El și-a cumpărat tronul de la Poartă cu venitul țării pe 2 ani de domnie. Are și sprijinul Rusiei, dar nu pe gratis. (...) Corupția face prăpăd. În general, străinii vorbesc cu dispreț despre români și conducătorii lor, și nu-i invidiază pentru țara lor frumoasă și bogată (...) Străinii îi cred pe români o adunătură de barbari”. ● Dar ce părere are oaspetele nostru? ,,Românii sînt oameni înețelegători și blînzi. Și pe nedrept victime ale războiului ruso-turc. Comerțul lor e la pămînt. La fel și industria (...) Domnitorii și Divanul, vasali rușilor și turcilor, practică o corupție pe față. Ar putea ieși din acest marasm dacă ar fi lăsați să se conducă singuri, dacă ar fi independenți și dacă ar găsi un conducător ales din casele imperiale apusene”. ● O altă vizită la Oltenița. În fața orașului, pe celălalt mal al Dunării, fortificația Turtucaia. Octombrie 1855: urme ale războiului rusoturc nu strînesc același sentiment de teamă precum un cortegiu funerar. ,,Pe un cîmp nu se aud cîntece de jale. Îți iei cafeau și îți fumezi pipa liniștit lîngă un cadavru. La oraș e liniște și deprimare. Se aud plînsete”. ● După război și moarte, înapoi în București. Întîlnire cu Robert Gilmore Colquhour, consulul-general britanic la București. Urmează călătoria la Viena, pe ruta BrașovSibiu-Arad-Szolnok. Munții Carpați oferă o imagine de o mare frumusețe. PAUL SUDITU

Vineri, 26 iulie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (29)

Ciudata moarte a lui Mussolini (7)

E încă noapte adîncă. Este ora 4,30. Locotenentul Birzer doarme. Superiorii lui i-au încredinţat o sarcină grea: „protecţia” lui Mussolini. E un protector care, dacă e cazul, trebuie să se preschimbe în gardian. O santinelă intră gîfîind în camera lui: – Mussolini pleacă. S-a şi urcat în maşină! Birzer sare din pat, se îmbracă repede, dă fuga la maşina lui şi aleargă la Duce. Acesta din urmă e pe punctul de a se urca în maşină. În jurul lui s-au adunat miniştri şi ierarhi, printre care şi Graziani. Birzer se apropie şi-şi pocneşte călcîiele: – Duce, cum puteţi pleca fără să vă anunţaţi escorta? – Te rog să taci, pot să fac ce vreau şi să mă duc unde-mi place. Liberează-mi trecerea. – Dar nu fără să fiţi escortat – răspunde Birzer cu o încăpăţînare militărească. Atunci intervine mareşalul Graziani, care-i strigă: – Liberează trecerea. Ducele poate să facă ce vrea! – Nu fără escortă, domnule mareşal. Eu sînt răspunzător. Birzer se întoarce către SS-iştii care aşteaptă la o parte, în camionul lor. Aceştia sar jos, îşi agită automatele şi grenadele. În fruntea lor, Birzer îşi face drum prin cordonul fasciştilor care înconjură maşina lui Mussolini. Se apropie şi-şi pocneşte din nou călcîiele: – Duce, acum putem pleca. Fără să spună un cuvînt, Mussolini se urcă în maşină. Se aşază şi priveşte pierdut departe. Schiţează apoi cu mîna un gest obosit. Birzer îl interpretează ca un asentiment. La comanda lui, coloana se pune în mişcare. Maşina lui Birzer deschide drumul, urmează apoi maşina lui Mussolini, camionul cu SS-işti şi o maşină a SD-ului.

Ex-ducele nu mai este decît prizonierul foştilor săi aliaţi. ... Direcţia: Menaggio, tot pe malul Lacului Como. Mussolini ajunge acolo după ivirea zorilor. Mănîncă ceva, apoi, în cursul dimineţii, dă o raită pînă la Grandola, la vreo cîţiva kilometri de acolo. După aceea se întoarce iar la Menaggio. Lasă impresia că se învîrte pe loc şi, literalmente, asta face. Împotriva oricărei speranţe, spune într-una că aşteaptă coloana Pavolini. Şi, bineînţeles, nu soseşte nimic. Seara, la Menaggio, Mussolini o întîlneşte din nou pe Clara Petacci, care a făcut tot posibilul ca să-l găsească. Oare omul acesta care poate să se îndoiască de orice, şi înainte de toate de oameni, e într-adevăr mişcat de fidelitatea ei? În zorii zilei de 27 soseşte Pavolini. În sfîrşit! Dar e singur. Unde e faimoasa coloană? Nu există. Şi nici n-a existat vreodată. Şi o pornesc din nou. Au măcar vreo ţintă? Iluzia fortăreţei de la Valtellina a murit. Nimeni nu se mai gîndeşte la ea. Important este să-şi salveze pielea. Mussolini se îndreaptă spre frontiera elveţiană. Aceasta este ţinta lui ascunsă: Elveţia. Cu cîteva zile înainte a repetat de mai multe ori: – Sînt cetăţean de onoare al oraşului Lausanne. Nu mai are alături de el decît vreo cinci, şase miliţieni şi cîţiva ierarhi. Convoiul e alcătuit acum numai dintrun autoblindat şi trei maşini mari. Asta e tot. Merg de-a lungul lacului. Cerul este cenuşiu. Temperatura e destul de scăzută. Dar în grădinile care coboară lin pînă la marginea apei, în mijlocul unuia dintre cele mai frumoase peisaje din lume, totul e înflorit... La cîteva sute de metri de Menaggio se întîlnesc, cu totul întîmplător, cu un convoi german de-al Luftwaffe,

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (10) III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (6)

3.5. Cercetări pentru sporirea contribuţiei ştiinţelor fundamentale în rezolvarea problemelor prioritare economico-sociale Orientînd cercetarea ştiinţifică spre satisfacerea necesităţilor economiei naţionale, a producţiei, programele şi planurile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic au rezervat, în tematica lor generală, un loc distinct activităţilor ştiinţifice din domeniile fizicii, chimiei, matematicii, biologiei - şi din altele -, cu rol decisiv atît în rezolvarea problemelor economico-sociale de importanţă fundamentală pentru ţară, cît şi în mărirea contribuţiei ştiinţei româneşti, prin realizările ei, la îmbogăţirea tezaurului cunoaşterii ştiinţifice universale. Pe baza şi în viziunea mobilurilor relevate ale etapei date, obiectivele acestora au avut în vedere cu precădere: * În domeniul energeticii nucleare: reactoare nucleare energetice avansate, bazate pe fisiunea nucleară; reactoare nucleare energetice bazate pe fuziunea termonucleară; combustibili nucleari cu uraniu natural; combustibili nucleari cu toriu; combustibili nucleari cu plutoniu; moderatori nucleari; materiale de interes nuclear; echipamente pentru reactoare nucleare energetice avansate şi pentru ciclurile combustibililor nucleari; fiabilitatea şi securitatea nucleară a instalaţiilor nucleare; tratarea deşeurilor nucleare; protecţia contra radiaţiilor nucleare; fizica şi tehnica reactoarelor nucleare şi termonucleare. În aplicaţiile industriale ale fizicii: aparatura nucleară şi conexă, instalaţii şi echipamente nucleare; tehnologii industriale neconvenţionale, bazate pe fenomene şi procese atomice şi nucleare; tehnici nucleare şi metode fizice pentru

aplicaţii; materiale noi, cu proprietăţi fizico-mecanice, componente şi dispozitive; izotopi radioactivi şi stabili, compuşi marcaţi cu izotopi, produse radiofarmaceutice. În domeniul dezvoltării ştiinţelor fizice: fizica cuantică a structurii materiei; fizica nucleară şi subnucleară; fizica stării solide şi a materialelor; fizica laserilor şi a plasmei; fizica Pămîntului şi a spaţiului cosmic; biofizica. * În domeniul matematicii: cercetările cu privire la proprietăţile structurilor de bază ale Algebrei, Geometriei şi Analizei matematice; cercetările privind bazele matematice ale informaticii în strînsă legătură cu dezvoltarea inducţiei calculatoarelor şi extinderea folosirii calculatoarelor în toate domeniile de activitate - logica şi teoria modelelor, teoria calculabilităţii şi complexităţii calculului, inteligenţa artificială etc; cercetările privind modelele predicţiei operatoriale cu aplicaţii în prospectiva geofizică, seismologie, meteorologie; cercetările de statistică matematică cu aplicaţii la conducerea sistemelor economice şi sociale, controlul statistic al calităţii produselor, în agricultură şi gospodărirea apelor, în evaluarea resurselor geologice; cercetările operaţionale şi teoria grafurilor cu aplicaţii în organizarea şi optimizarea proceselor industriale, a transporturilor, a serviciilor; cercetările privind vibraţiile şi undele, elasticitatea şi plasticitatea, mecanica materialelor compozite, mecanica rocilor şi pămînturilor, mecanica fluidelor nenewtoniene şi cristaline, termomecanica, cu aplicaţii în prospecţiuni geologice şi geofizice, în industria roboţilor, în industria spaţială, în metalurgie şi industria extractivă, în valorificarea noilor surse de energie ş.a. * În domeniul biologiei: acumularea de noi cunoştinţe despre procesele vieţii, crearea de concepte şi descoperirea de legităţi noi pentru ştiinţă şi elaborarea pe baza acestora de aplicaţii în diferite domenii ale industriei, agriculturii, ocrotirii sănătăţii şi protecţiei

care, şi el, se îndreaptă spre nord; sînt vreo douăzeci de camioane. Cele două grupuri se unesc. Într-o maşină se află Mussolini. Într-alta, Claretta Petacci îl urmează mereu, însoţită de fratele ei Marcello... Merg aşa toată dimineaţa, fără nici un incident. Deodată, pe la orele 12 – unii spun douăsprezece şi jumătate –, cu puţin înainte de a ajunge în localitatea Dongo, coloana se opreşte brusc. Ce s-a întîmplat? Drumul, care a devenit îngust, e barat cu obstacole. Ofiţerii germani coboară şi se apropie de buştenii îngrămădiţi acolo unul peste altul. În spatele lor sînt ascunşi nişte civili înarmaţi. Sînt partizani din brigada 52 garibaldiană. Se apropie comandanţii lor: Bellini della Stelle, supranumit Pedro, şi Lazzari, care preferă să i se spună Bill. Sînt însoţiţi de un interpret, un elveţian care vorbeşte dialectul alemanic. Ei explică că au sarcina să controleze deplasările de trupe ale Wehrmachtului. Raportul de forţe pare nefiresc. În faţa coloanei aceleia bine înarmate, în faţa celor o sută de oameni căliţi în lupte, nu se găseau decît vreo optsprezece partizani! Pedro lasă însă să se înţeleagă că în spate are nişte „forţe importante”. Instrucţiunile pe care le-a primit sînt categorice: „În conformitate cu acordurile semnate la Milano, lăsaţi-i să treacă pe germani, dar numai pe germani, şi în consecinţă verificaţi totul cu minuţiozitate”. Maiorul nazist aprobă dînd din cap. În ceea ce-l priveşte, îi convine. De ce nu? În situaţia de faţă! Ofiţerii merg pînă acolo încît îi însoţesc pe italieni la percheziţia pe care-o fac... Cu multă atenţie, partizanii inspectează maşinile, apoi camioanele. Îi dau jos din maşină pe Marcello Petacci şi pe sora lui şi-i iau cu ei. Claretta poartă un taior gri şi o bluză albă cu dantelă. În picioare are nişte pantofi albaştri. Cînd trebuie să-i urmeze pe partizani, ia din maşină un mantou de vizon şi şi-l aruncă pe umeri. (va urma) ALAIN DECAUX mediului înconjurător; identificarea, selectarea şi crearea prin tehnici clasice şi de inginerie genetică a noi suşe de microorganisme producătoare de substanţe utile - proteine, enzime, antibiotice, vitamine, hormoni, polizaharide etc; metode biotehnice bazate pe activitatea microbiană utilizate în valorificarea superioară a zăcămintelor de ţiţei, cărbune şi minereuri; elaborarea de biotehnologii pentru prelucrarea materiilor prime existente, MRR-urilor de natură biologică, care puteau conduce la surse noi de materii prime şi produse; obţinerea de gaze combustibile pe cale microbiană; elaborarea metodelor şi realizarea de preparate biologic active imobilizate cu aplicaţii în industria de biosinteză şi chimico-farmaceutică; diversificarea şi utilizarea culturilor de celule şi ţesuturi vegetale ,,in vitro” în vederea înmulţirii vegetative intensive a plantelor şi sporirii producţiei vegetale; realizarea de noi produse pe bază de colagen cu utilizări în medicina veterinară şi zootehnie; elaborarea metodelor de păstrare a echilibrului ecologic şi de protecţie a mediului înconjurător; intensificarea acţiunilor de valorificare complexă - hidrologică, agrosilvică, turistică - a zonelor carstice; reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate; conservarea cadrului natural şi a speciilor rare sau pe cale de dispariţie. Aceeaşi orientare de principiu a fost adoptată şi promovată şi în celelalte domenii ale cercetării. Ştiinţele economice - de exemplu -, ancorate în realităţile şi în tendinţele ce se manifestau pe plan naţional şi mondial, au aprofundat studiul legilor obiective pentru a contribui la perfecţionarea conducerii dezvoltării economico-sociale a Patriei. Concomitent, ele au adîncit cunoaşterea impactului economic şi social al revoluţiei ştiinţifice şi tehnice la nivelul ţării şi al relaţiilor economice şi tehnico-ştiinţifice pe care aceasta le avea cu celelalte state, procesele progresului istoric în lumea contemporană, provocările globalizării şi viitorul României în era societăţii informaţionale, a cunoaşterii, la începutul noului mileniu. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

(25 Restanele i pierderile Centenarului (25) Statul romn i cultura naional (10) Un fel de epilog Am parcurs pînă acum un drum jalonat de 24 de etape jurnalistice – tot atîtea episoade dintr-un serial incitant, așezat sub emblema istorică a primului Centenar al Marii Uniri de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia – cu un generic seducător, care vrea să sugereze interferența sintagmei cu doi termeni apolinici – Restanțele și Pierderile Centenarului – două extreme palpabile, care ne urmăresc asiduu, pînă dincolo de aparențele realului. De-a lungul unei jumătăți de an, în cele două pagini din mijlocul revistei – prin materiale documentate din surse credibile, și ilustrate cu imagini edificatoare – cititorii noștri au avut posibilitatea să cunoască o parte a realității contemporane a României, reflectată, în mod special, prin actul de cultură, văzut în multiplele lui ipostaze. Am arătat, fără menajamente, starea de fapt a unui important sector din viața României – Cultură, Istorie, Civilizație, Patrimoniu Cultural – domeniul în care am avut precursori valoroși, care și-au lăsat, apăsat, amprenta pe latura cognoscibilă a Poporului Român. Mergînd pe firul Istoriei, cu exemplificări concrete, am putut face o constatare cel puțin ciudată (dacă n-ar fi și contraproductivă), aceea că, atunci cînd Statul Român și Națiunea Română treceau prin momente mai dificile, care le-ar fi putut pune sub semnul întrebării chiar existența, manifestările de ordin cultural erau simțite ca un element firesc, parte intrinsecă a Poporului, menite să contribuie la dezvoltarea spiritului național, a iubirii de glie și a sacrificiului suprem, atunci cînd Patria o va cere. Cînd, însă, își face loc starea de normalitate, dispărînd subjugarea națională și spectrul unor războaie distrugătoare, cînd avîntul libertății culturale și educaționale are cale liberă, tocmai în acel moment istoric România clachează, factorii decizionali se pierd în lucruri insignifiante, operînd cu factori distructivi, degenerînd în ceea ce se poate numi abandonarea Statului Național – adică (pe românește) – Trădare! Această caracterizare se potrivește, de minune, anilor cuprinși în arcul post decembrist, ajungînd pînă în anul de grație 2018 – Anul Centenar – în care Parlamentul, Guvernul, Președinția n-ar fi trebuit să pună geană pe geană pînă cînd nu puneau în practică proiectele vehiculate în spațiul public cu atîta emfază. Dar, n-a fost să fie așa! Altfel, Istoria și Cultura Națională n-ar mai fi fost călcate în picioare. Noi n-am mai fi scris despre ruinele naționale care jalonează Țara, de la Est la

Sala Unirii de la Alba Iulia

Monumentul de la Adamclisi Vest și de la Nord la Sud. N-am mai fi scris – așa cum am scris – despre Cazinoul din Constanța, despre Conacul Elenei Cuza de la Foltești, despre furtul aurului dacic de la Sarmizegetusa, despre cianura de la Roșia Montană, despre posibila dispariție a Caselor Memoriale Octavian Goga și Tudor Arghezi, despre îngroparea în nesimțire a imobilului din București, unde a fost ales domnitor Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, despre ruinele casei Ceahlăului literaturii autohtone, Mihail Sadoveanu, despre... despre atîtea și atîtea locuri care plîng cu lacrimi de moloz și praf, așteptînd trezirea autorităților. Ce bine ar fi fost dacă aceste situații n-ar fi existat, și eu ar fi trebuit să abordez subiectul în altă cheie jurnalistică, înlocuind sintagma din titlu cu una care să sune astfel: Stelele pămîntești ale Centenarului! Dar, n-am avut noroc! Profesiunea și conștiința de jurnalist m-au întărit, dîndu-mi puterea să descopăr aceste exemple și să le prezint, cu umbrele și luminile lor, pentru ca organele decizionale – în principal, Ministerul Culturii și Identității Naționale – să se trezească din somnul puterii și să repare lucrurile (acolo unde mai este posibil), iar cititorii să cunoască realitatea și starea Patrimoniului Național, Cultural și Istoric al României.

Începuturi promițătoare Guverne și guvernanți, oameni de cultură și culturnici, specialiști în conservarea trecutului patrimonial – o adevărată armată de oameni angre nați într-un sistem complex și elastic, schimbător și, totodată, peren – asudă (sau ar trebui să asude) pentru buna funcționare a acestui angrenaj național. Făcînd această introducere minimă, mi-am dezvăluit ideea de a aborda, în continuarea acestui demers al descoperirilor în ceea ce privește problematica ,,Statului Român și a Culturii Naționale”, una din laturile istorice ale universului apropiat, imaginat ca Patrimoniu Național. Pentru a înțelege un fapt ce ține de dialectica unei alelopatii temporale, vom deschide Cartea de Istorie la capitolul Patrimoniul Cultural Național, unde vom fi față în față cu alte abordări ale acestui subiect, ceea ce demonstrează că România n-a fost tot timpul în derivă, existînd o vreme extrem de propice grijii pentru această avuție națională și pentru salvgardarea ei. Poate nu este cazul să începem cu primele secole ale erei noastre, cînd pămîntul de azi al României se afla sub diferite stăpîniri care au lăsat urme adînci în distrugerea patrimoniului cultural. Totuși, nu ar trebui să evităm documentele de arhivă care consemnează unele pierderi din acele timpuri uitate, cum ar fi: pe la jumătatea Secolului al XVlea, nobilii din Transilvania erau îndemnați să

ardă bisericile românești și să alunge preoții care slujeau în aceste lăcașuri de cult; războaiele cu turcii aduc mari pierderi, prin foc, fiind cunoscut acest procedeu de acțiune al armatei otomane pe teritoriile cucerite; studiul istoricilor ne arată că, de-a lungul timpului, în muzeele din străinătate, precum și în diferite colecții particulare sau în biblioteci, s-ar afla circa 120.000 de bunuri culturale, irecuperabile pentru țara noastră. Cercetători precum Virgil Cîndea și Constantin Daicoviciu, au documentat cum, de exemplu, Matei Corvin și Carol al VI-lea (colecționari de vază ai vremii lor) au dat dispoziții ca unele valori arheologice depistate la Cetatea Dacică Ulpia Traiana Sarmizegetusa și la Micia (Deva), să fie transportate la Buda și la Cabinetul Imperial de antichități de la Viena. Ideea ocrotirii patrimoniului național creștea și prindea contur odată cu dezvoltarea societății, în cele trei Țări Românești. Unde se putea afla, concret, acest debut al unei efervescențe în materie de înființare și administrare a unor entități cu rol colecționar, decît pe lîngă curțile domnești, pe lîngă cele nobiliare și pe lîngă mînăstiri, în acest peisaj fiind amintite nume precum: Brâncoveanu, Cantemir, Cantacuzino, Mavrocordat. Din faza incipientă, această preocupare se cuantifică în primele așezăminte organizate pe principii științi fice – muzeele – care oferă, pentru prima dată, un nou cadru pentru prezentarea și valorificarea culturală a unor exponate de patrimoniu, care, odată ce sînt aduse în acel loc, își amplifică valoarea de colecție, devenind un obiect cu valoare culturală adăugată. În acest cadru nu putem omite anul 1790, an în care Samuel Brukenthal (fost guvernator al Transilvaniei și consilier intim al Mariei Tereza) organizează prima colecție de artă, la Sibiu, ceea ce va deveni, din anul 1817, Muzeul ce-i va purta numele. În mod cronologic, semnalăm apariția muzeeler în toate cele trei Țări Românești, astfel: 1834 – Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Muzeul Național de la Sf. Sava, din București; 1851 – Muzeul din Brașov; 1872 – Muzeul Banatului din Timișoara; 1879 – Muzeul din Constanța; 1880 – Muzeul de Artă din Craiova etc. În anul 1900, cu 18 ani înainte de făurirea României Mari, aveam 24 de astfel de așezăminte. În afara creșterii numărului muzeelor, a crescut și diversificarea acestora. De asemenea, știința muzeală a luat locul primelor improvizații, muzeograful calificat aducînd un plus de cunoștințe și de instrucție în acest mediu de dezvoltare culturală. Cum era firesc, epocalul eveniment de la 1 Decembrie 1918 aduce modificări substanțiale și în lumea instituțiilor muzeale, reglementări

Muzeul Brukenthal din Sibiu, locul în care a fost expusă prima colecție de artă, la 1790

a Culturii Naționale. În acest context, generos cu atenția acordată evaluării și conservării monumentelor istorice, o explozie de Legi și Decrete poziționează tînărul Stat Român (ieșit recent de sub tutela regimurilor burghezomoșierești) pe un loc de frunte în panoplia țărilor cu regim politic schimbat, din Europa. Pentru că numărul acestor instrumente de lucru este impresionant de mare și extins pe o plajă largă de timp, ceea ce va fi imposibil de reprezentat într-un articol de revistă, vom puncta doar unele repere semnificative pentru a demonstra evoluția fenomenului, urmînd ca, acolo unde va fi cazul, să Hanul lui Manuc dezvoltăm expunerea cu alte informații. precum o nouă Lege pentru conservarea și 1. La 25 aprilie 1945 (a se constata – încă restaurarea monumentelor istorice și Legea nu luase sfîrșit războiul în care era angrenată organizării bibliotecilor și muzeelor publice ce și România!), se emite Decretul nr. 1384, de fixează, la nivel național, coordonatele dezvoltării clasare ca monumente istorice a unor vechi cetăți, uniforme (și sub controlul Statului) a întregului precum: Adamclisi, Callatis, Capidava, Celei, spațiu românesc. Datorită unor minți luminate, Cernavodă, Dinogeția, Drobeta, Enisala, Hîrșova, precum Emil Racoviță, Constantin Daicoviciu, Iglița, Isaccea, Măcin, Slava Rusă, Ulmetum, cu Al. Tzigara-Samurcaș, Dumitru Leonida, Grigore efect imediat – închiderea carierei de piatră de Antipa și alții, bogatul material avut la dispoziție la Hîrșova, urmînd și alte măsuri raportate la a putut fi amenajat și pus în circulație culturală, celelalte cetăți amintite. cu accesul la aceste incinte benefice a maselor 2. Anul 1948 aduce în atenția specialiștilor și a populare, ajunse într-o relație biunivocă, într-un opiniei publice alte luări de atitudine în domeniu, cadru în care se împleteau aidoma unor pîraie cum ar fi: Consiliul Superior al Muzeelor propune care contopeau în ele liantul unui trecut glorios înființarea unui Muzeu al Unirii în Palatul cu prezentul aducător de schimbări radicale. încoronării de la Alba Iulia; se încep lucrările la Dincolo de creșterea numărului de unități Cetatea Făgărașului și la Cetatea Hunedoarei; muzeale – numai în prima jumătate a Secolului al se oprește demolarea Castelului Banffy de la XX-lea au fost înființate 50 de asemenea instituții, Bonțida și a Castelului Feldioarei. majoritatea cu tematică de istorie – s-a dezvoltat 3. Ca legi fundamentale pentru reglementarea simțitor preocuparea de scoatere la lumină a acestui domeniu, care au rezolvat multe probleme unor vestigii istorice, precum și consolidarea și moștenite din trecut, sau ivite atunci, semnalăm conservarea acestora, încercîndu-se reconstituirea cîteva: înființarea, în 1950, a Comitetului pentru monumentului istoric și introducerea acestuia în Așezăminte Culturale; înființarea Comisiei circuitul național. Restaurarea Curții Vechi din Științifice a Muzeelor, Monumentelor Istorice și de București ne demonstrează că oamenii implicați în Artă și a Comisiei de expertiză și evaluare a operei acest inedit proiect au înțeles esența și importanța de artă (ambele în anul 1951); pe lîngă Academia principiului respectării modelului inițial, încer României se înființează Comisia științifică a cînd o restaurare cît mai fidelă, utilizînd elemen muzeelor, monumentelor istorice și artistice, cu tele disponibile și viabile. Iată cum arată această sarcina de a inventaria monumentele, comisie interpretare, în hotărîrea unei Comisii din 27 ce a elaborat Regulamentul privind protejarea, iunie 1930: ,,Rămășițile contraforților originali restaurarea și folosirea monumentelor de cultură. 4. Prin HCM (Hotărîrea Consiliului de ai altarului și ale laturii de nord a naosului se vor Miniștri) 781/1959, ia naștere Direcția Monu păstra așa cum s-au găsit, mutilați de restaurarea mentelor Istorice, entitate care pune bazele din timpul lui Vodă Știrbei, sub simple copertine de juridice și organizatorice – într-un cadru unitar piatră purtînd o inscripție explicativă (...). Cele două ferestre oarbe ale naosului se vor coborî la vechiul național – ale acestei activități. 5. Pentru coordonarea planurilor naționale nivel din timpul lui Mircea Ciobanu. Zidurile ce se de ocrotire a monumentelor istorice, cu găsesc în jurul bisericii și care reprezintă diferite recomandările UNESCO la 1 iulie 1970 se adaosuri ce s-au făcut în trecut, vor fi păstrate pe înființează Comitetul Național ICOMOS. o înălțime de 30-40 cm, și vor fi consolidate cu o 6. La 30 octombrie 1974, Marea Adunare copertină de ciment sclivisit”. Națională votează Legea nr. 63 a ocrotirii patrimoniului cultural național, iar anul următor Deplina maturitate vine cu un set de legi adiacente, care – aplicate in După avîntul generat de Marea Unire de corpore – constituie Sistemul Juridic Românesc la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, cel de-al de Ocrotire a Patrimoniului Cultural Național. doilea Război mondial a stopat activitatea de Este evident că, beneficiind de o asemenea bază conservare a patrimoniului cultural, mai mult legislativă și juridică – aplicată și pragmatică – decît atît, o seamă de monumente istorice au avut de suferit de pe urma acestei conflagrații, unele fiind distruse iremediabil. După 23 August 1944, în grila de programe a noii orînduiri instalate în România, problematica patrimoniului cultural național (sub toate aspectele vizibile) a constituit o preocupare primordială, forțele – umane și financiare – dirijate în această direcție, fiind de mărimi considerabile. Primul rol în demersul Guvernului de la București în rezolvarea problemei amintite l-a avut elaborarea unor legi clare, puse de acord cu noua politică a Statului Român, cu accentul pe dezvoltarea culturii de mase și integrarea omului Castelul Corvinilor din Hunedoara nou în procesul activ al creării noii structuri

România a consemnat transformări benefice în sistemul descoperirii, reabilitării și protejării (conservării) vastului patrimoniu cultural național. Ajungînd la acest punct, simt o neputință de ordin fizic, determinată de imposibilitatea de a nota – măcar în fugă – rezultatele acestui buchet de legi românești, aplicate în anii în care dezvoltarea economică a României cunoștea parametri nemaiatinși vreodată (cu un consum financiar gigant), și cînd – în acest iureș industrial – Statul Român, prin pîrghiile lui specifice, nu uita de Cultură, de Istorie, de patrimoniul acestora, salvînd de la moarte zeci și sute de vestigii istorice, fără de care Țara și viața românilor ar fi fost mai sărace. Totuși, o sugestie am. Cînd treceți acum pe lîngă obiective de interes istoric sau turistic, precum: Adamclisi, Sarmizegetusa, Curtea Veche, Hanul lui Manuc, Cernica, Dăbîca, Galata, Humor, Gioagiu de Sus, Densuș, Geamia din Constanța, Cetatea Bîtca Doamnei, Biserica Colțea, Turnul Bărăției, Castelul Bran, Castelul Matei Corvin și Teatrul Național din Cluj-Napoca, complexul ,,Nicolae Iorga” de la Văleni de Munte, Castelul Teleky de la Cornești (Mureș), Cetatea Chioarului, Casa Sfatului, Cetățuia și Biserica Neagră din Brașov, mînăstirile Tismana, Rîmeț, Bogdana, Muzeul ,,Octavian Goga” din Ciucea și alte asemenea semne ale rădăcinii noastre istorice și religioase – trimiteți un gînd bun către memoria celor care au făcut ca aceste repere ale existenței noastre să nu dispară, iar noi să ne bucurăm de splendoara lor! Așa cum au dispărut (și dispar, în prezent) unele obiective care au făcut parte din episoadele acestui serial, ajuns la final. Avea dreptate istoricul Nicolae Densușianu, autor al unor lucrări de prestigiu precum ,,Cercetări istorice în arhivele Ungariei și Transilvaniei”, ,,Documente privitoare la Istoria Românilor”, cînd spunea: ,,Am ajuns timpul cît Țara noastră să fie despuiată de aceste urme mărețe, de aceste monumente sfinte care au fost ridicate nu pentru gloria Germaniei și Engleterei, ci pentru slava poporului roman din Dacia”. Astăzi, după atîția ani, se pare că am dat uitării acest adevăr, tratînd – într-o vreme de pace și de creație – cu iresponsabilitate, protejarea și conservarea valorosului patrimoniu național. Întorcînd-ne la literatura veche, să medităm împreună cu versurile poetului Vasile Cîrlova, care nu și-au pierdut valabilitatea nici astăzi: ,,O ziduri întristate, o monument slăvit! În ce mărire înaltă și voi ați strălucit, Ce jale vă cuprinde, cum totul v-a pierit! Sub osîndirea soartei de tot ați înegrit”. Sfîrșit GEO CIOLCAN N. A.: Cu articolul de față se încheie serialul început în urmă cu o jumătate de an. Scriind aceste episoade – unele adevărate documentare – am dorit să oferim cititorilor Revistei ,,România Mare” posibilitatea de a trăi emoția întîlnirii cu Istoria, cu oamenii care au făurit-o, dar, din păcate, și cu unii care au transformat-o în ruine. Dincolo de aspectele dureroase ale pierderii unei părți din Patrimoniul Cultural Național, cititorul rămîne cu descrierea faptelor, avînd privilegiul de a cunoaște realitatea palpabilă a României de azi. În curînd vom începe un nou serial, credem, tot atît de incitant, sub un generic inspirat din viața înconjurătoare. Mulțumesc pe această cale redactorului-șef al revistei, domnișoara Lidia Vadim Tudor, pentru generozitatea dovedită în publicarea serialului amintit, cît și pentru excelenta punere în pagină a articolelor respective!

Vineri, 26 iulie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Constituția minciunii (urmare din pag. 1) PSD-ul se duce în jos, așa cum îi stă bine unui partid care intră în istorie decis să moară pe mîna lui, prin desemnarea unui candidat propriu pentru Cotroceni, care se pare că nu este nici Pleșoianu și nici Mircea Diaconu, singurii care aveau cît de cît șanse să intre în turul doi. ALDE dorește să meargă cu Tăriceanu, ProRomânia dorește să fie la fel de singură în cursă ca și pînă acum, asta doar de amorul artei. Dar cu un Ponta în cursă și cu doamnă de mucava la PSD, recte Dăncilă, sînt șanse mari ca ProRomânia să intre în turul doi, în luptă cu Iohannis pentru că, orice ar fi, sibianul are asigurat un nou mandat, mai avînd încă multe lucruri bune de făcut pentru cei care ni l-au pus în geam. Bun, așa cum am spus, românii o doresc pe Firea în cursa pentru Cotroceni, așa cum arată sondajele de opinie, ea avînd un procent destul de ridicat de încredere. Probabil că sondajele celor care ne mint și își bat joc de români, fie că e vorba de Pieleanu, fie că e vorba de alții, sînt făcute în afara Bucureștiului, și poate doar în zona rurală. Pentru că orice om care gîndește cît de cît cu propriul creier știe că Firea nu a făcut în București mai nimic. Nimic în afară de niște fîntîni, alte rînduri de borduri și multe spectacole. Pe scurt, cam mult circ pentru că la altceva nu se pricepe. Dacă o să fie președinte, sigur va permite Pelicanilor să zboare peste toată Europa și vom avea mult, foarte mult circ. Românii și-l doresc și pe Iohannis, și asta chiar este de neînțeles. El nu a făcut nimic cît a fost președinte, nimic altceva decît a fi Gică contra în tot

și de a fi Gigi duruʼ cu Guvernul și cu toți românii care nu erau #rezistenți la tîmpeniile lui. În fiecare zi calcă Constituția în picioare, interpretează legea în funcție de interesele sale și își asmute cînii pe cei care se opun aberațiilor lui. Ei bine, românii tot pe ăsta îl vor! Avem, așadar, trei candidați la președinție, de fapt mai mulți, dar trei dintre ei, persoane care nu au dovedit nimic, absolut nimic, conduc detașat în preferințele electoratului. Mă rog, aș mai spune că sînt scoși în față de către cei care fac și tot refac sondajele de opinie, de fapt mesaje subliminale de manipulare a populației, ca să voteze ce vor ei, dar și de către S.T.S., a cărui menire este să aducă rezultatul alegerilor în zona sondajelor, pentru ca minciuna să fie credibilă și prostul să înțeleagă că, de fapt, votul lui chiar contează. Lucru total fals, dar asta e altă poveste. Chiar, că tot vorbim despre alegeri, de vot și de democrație, vedeți voi în Parlament sau aiurea vreo inițiativă legislativă prin care S.T.S. să piardă rolul decident în procesul de votare? Eu nu am văzut nimic, cel puțin deocamdată. A scrie despre politica românească este un non sens, este pierdere de timp. Țara asta se transformă într-o Ucraina mai soft, într-o Arabia Saudită săracă, țări în care a spune adevărul este ori periculos, ori ignorat, iar a minți și a înșela prostimea este ceva firesc, ceva normal. Așa cum am spus, noi ne-am întors în timp mulți, foarte mulți ani, dincolo de 1821. Am revenit la perioada fanariotă, perioada în care cei care veneau și cumpărau firmanul de domnie aveau obligații majore atît față de Înalta Poartă, cît și față de îmbogățirea lor. Românii nu contează, ei fiind obișnuiți, de fapt, cu postura de slugă, postură pe care o avem și acum, în aceste vremuri. Asta este, poate, menirea noastră, a românilor pe acest

Uraaa, Gabi Firea candidează!

Vestea face înconjurul cartierelor și va ajunge curînd și la Onești! Primărița de București s-a externat și a revenit în bătălia pentru putere. Asta înseamnă că operația a reușit și atentatul cu sîrmă a eșuat. Vom avea o familie de candidati. Gabi Firea – viitor președinte și Pandele, vice-candidat sau fost prinț consort. Sau fost prim Domn al doamnei. Luni se hotărăște Viorica Dăncilă. Marți șochează partidul și anunță. Se taie în voturi și cuțite cu Gabi Firea. Sau se bat în genti. Jumătate de PSD, cea care nu vrea la Cotroceni și e moartă după ministere și după bugetul din Piața Victoriei, va merge cu Dăncilă. De ce să se bată pentru Cotroceni cînd toată lumea știe că acolo nu se fac bani? Doar dat cu gura, apărut la televizor și excursii! Cealaltă parte, mufată la SRI în timpul complotului de spargere a PSD-ului, încă ezită. Să bată și ea palma cu Iohannis și să scape de toate dosarele sau să încerce să ocupe fotoliul în care președintele a dormit în acești cinci ani? Ca toate moldovencele, Gabi Firea este flămîndă de putere și de glorie. Bani nu-i mai trebuie. Ea și Pandele și cu sprijinul lui Gabi Oprea și cu pământurile și oile lui Becali pot deschide două bănci în Pipera. Dar putere, nu au. Or puterea este mai dulce ca mierea. Bani are tot prostul. Dar să conduci România este cu totul altceva. Îi poți dubla pedeapsa lui Liviu Dragnea, poți să asculți toate convorbirile telefonice între Dăncilă și Teodorovici (apropo, cum de i s-o fi tăiat maioneza cu candidatura la președinție și finanțistului străin de finanțe?) Gabi Firea e gata de luptă! Are cele 24 de firme ale Primăriei care pot lipi afișe. Are grupul de ilfoveni care sub conducerea lui Gabi Oprea poate face minuni. Strâng bani, semnează proteste, huiduie la comandă și cer modificarea Constituției. Pandele se poate reprofila pe vaporeni. Jongleria cu voturile lui Traian Băsescu de la Ambasada Română din Paris se poate muta în porturi și restaurante. Pe fiecare vapor se mai poate deschide o Secție de votare. Diaspora poate vota și pe bărci. Pipera se poate umple de secții de votare, de biserici și de linii cu autobuze Otokar. Gabi Firea va avea televiziunea ei, festivalul ei, muzeul ei, caleașca ei albă cu care să vină la Primărie și la Cotroceni. Și va dormi într-un dirijabil ancorat la granița dintre Voluntari și Capitală ca să înțeleagă poporul că ea le vede pe toate și le rezolvă fără să facă nimic. Cornel Nistorescu Sursa: Cotidianul.ro

pămînt, așa că nu văd de ce să ne opunem. Sîngele apă nu se face, corect? Slugi! Cam asta sîntem. Începînd de la Iohannis, un argat-șef pus să ghidoneze alți argați care să țină bine înlănțuite cîteva milioane de iobagi, în majoritate români, în majoritate ortodocși. Și iobagilor le cam place, atît timp cît se pot manifesta vulgar pe Facebook și să rîdă de alții, nevăzînd cît de proști sînt, de fapt, ei înșiși. Să revenim, așadar, la vîrfurile de lance ale românilor din afară. Să vedem de ce Geoană a ieșit cîștigător la NATO și de ce Kövesi a ieșit cîștigătoare sau va ieși (nu se știe!), la Parchetul European. Logica simplă îmi spune că organizația NATO se pregătește de ceva mare și dorește să scoată castanele din foc cu mînă românească. La nivel european sînt niște polițe de plătit la un anumit nivel, iar Kövesi pare că se potrivește mănușă pentru asta. Cine crede că românii ăia au fost puși acolo din mare dragoste a străinilor pentru noi, se înșală amarnic. Rolul lor este de a rezolva niște probleme delicate care există între țările care contează în lumea asta și cam atît. Legat de Geoană, eu prevăd că o să mai crească puțin și după aceea o să devină un adevărat Javier Solana al finalului de Secol XX. Nu sînt deloc impresionat de statutul la care a ajuns, dar aștept cu nerăbdare să văd ce hîrtii va semna, ce declarații își va asuma și ce cărbuni încinși are să scoată el din foc, cu mînuțele lui românești. Acest lucru este valabil și pentru Laura, doar că acolo lucrurile vor fi și mai delicate. Poziția pe care o va avea îi va oferi multă putere dar și șanse mari de a-și rupe gîtul. Analiza mea pe acest subiect rămîne neschimbată. Românii au sarcina de a stinge niște incendii pe care alții nu au curajul și nici nebunia sau nesăbuința să o facă. Timpul ne va răspunde și am convingerea că nu vom aștepta prea mult.

Iohannis, în așteptarea noului voucher de vacanță Preşedintele României, Klaus Iohannis, n-a vorbit nici pînă în ziua de astăzi despre ce-a făcut la reunirea extraordinară a Consiliului European de la Bruxelles, acolo unde Vestul şi-a împărţit funcţiile importante, iar Estul a fost poftit la final să strîngă praful de pe tobă. Domnul Iohannis nu a oferit nici o explicaţie, de parcă ar fi fost la Bruxelles într-o excursie pe banii lui, şi nu într-o misiune oficială de maximă importanţă pentru ţară, pe banii puşi în contul Palatului Cotroceni de contribuabilii români. Preşedintele României, Klaus Iohannis, n-a vorbit nici pînă astăzi în legătură cu decizia Curţii Constituţionale cu privire la referendumul pe care l-a convocat. Domnul Iohannis nu a oferit nici o explicaţie, de pe parcă referendumul nu ar fi adus transformări majore în sînul societăţii româneşti şi de parcă nu ar fi făcut încă o dată reclamă proastă ţării peste hotare, acolo unde România are imaginea unei ţări profund corupte şi complet neguvernabile. Domnul Iohannis nu a catadicsit să ofere nici o explicaţie, de parcă referendumul ar fi fost plătit de domnia sa din banii cîştigaţi pe chiriile celor „n” spaţii pe care le are la Sibiu, şi nu din banii contribuabililor români. În ciuda muţeniei afişate de preşedintele României, nici un protestatar nu se leagă cu lanţuri de porţile Palatului Cotroceni şi nici un ONG nu cheamă

lumea în stradă împotriva celui care prin tăcerea sa sfidează opinia publică. Singurele lucruri care l-ar putea scoate pe Klaus Iohannis din muţenia în care s-a adîncit ar putea fi refuzul Parlamentului de a ridica imunitatea parlamentară a unui deputat urmărit penal de DNA, nepunerea în aplicare a unei recomandări venite din partea Comisiei de la Veneţia ori intervenţia forţelor de ordine la un miting neautorizat organizat împotriva Ciumei Roşii. Probabil că marele mut nu va vorbi nici în ziua în care-şi va depune oficial candidatura pentru al doilea mandat de preşedinte al României, rezumîndu-se să posteze un comunicat sec pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale. Pentru că dacă ar alege să vorbească, atunci ar trebui să explice ce-a făcut în cei cinci ani de mandat prezidenţial. Şi asta ar însemna vreo cinci-şase ore alocate scrierii discursului, vreo 10 ore pentru repetarea textului şi cam trei-patru minute pentru citirea acestuia în faţa camerelor de luat vederi, ceea ce ar însemna un efort uriaş şi o adevărată pierdere de timp pentru leneşul mut adus de la Sibiu şi proptit în fotoliul prezidenţial. Nu mai bine în timpul ăsta Klaus Iohannis trage sforile la Bruxelles, Berlin şi Bucureşti pentru a face rost de un nou voucher de vacanţă valabil cinci ani pentru staţiunea de lux Palatul Cotroceni? SORIN AVRAM (,,Cotidianul”)

Vineri, 26 iulie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei UN PUNCT DE VEDERE

Să-ți dai viața pentru Ţară Existența oricărui stat, într-o lume extrem de aglomerată și guvernată de legea junglei, impune sacrificii. De cele mai multe ori, sacrificiul suprem. Istoria omenirii abundă în asemenea exemple. Cei care n-au fost capabili de jertfe au dispărut. Este și motivul pentru care fiecare țară își etalează eroii, își venerează înaintașii, respectă sacrificiul celor care și-au dat viața pentru perpetuarea națiunii și încearcă să mențină trează iubirea de patrie a tinerei generații pînă la nivelul ultim, nivelul sacrificiului suprem. În România a fost o lungă perioadă de timp în care fiecare bărbat ajuns la vîrsta majoratului depunea jurămîntul de credință față de Patrie, prin care se angaja să-și pună viața chezaș în cazul în care Ţara i-o va cere. La sugestia celor care vedeau în puterea Armatei un obstacol în derularea programului de control total al țării, sugestie susținută în mod mîrșav de o politică internă străină intereselor naționale, acelei perioade i s-a pus punct.

Să-ți dai viața pentru țară? Să-ți dai viața pentru țară. Iată o propoziție care stîrnește hohote de rîs pentru 80% dintre tinerii de azi ai României. Născuți și crescuți în anii ipocriziei fără limite, ajunși la maturitate atunci cînd valorile adevărate ale țării sînt aruncate la gunoi, ei nu sînt capabili să înțeleagă pe deplin semnificația reală a cuvîntului ,,țară”. Cu atît mai puțin ce înseamnă ,,Patria”. Oricît ne vom strădui, nu vom reuși să-i convingem pe cei ajunși la vîrsta la care mai ieri părinții lor depuneau jurămîntul către țară (și efectuau stagiul militar obligatoriu) că merită să-ți dai viața spre binele patriei tale. Nu vor înțelege în ruptul capului de ce ar trebui ca vreunul dintre ei să moară în numele a ceea ce azi a devenit un simplu substantiv comun și, în mare măsură, desuet. Și, nu este vina lor. Este, în totalitate, vina noastră, a părinților și bunicilor lor. Logica tinerilor de azi, în simplitatea ei, este superbă și în același timp dezamăgitoare pentru oricine s-ar încrede în ei atunci cînd țara, pentru supraviețuire, ar avea nevoie de sacrificiul generației lor: „A făcut ceva țara asta pentru mine? Nu. Atunci de ce aș face eu ceva pentru ea? Iar chestia cu datul vieții este, în mod sigur, o vrăjeală. Cine ar fi tîmpitul care să moară pentru un nume? Pot trăi la fel de bine, chiar mai îndestulat, într-o altă țară, numită altfel, unde nu-mi cere nimeni vreun sacrificiu personal”.

Uitatele aspecte ale educației tineretului Ce văd acești tineri aici, în România? În ce mediu se dezvoltă ei? Există, chiar și în proiect, vreo intenție de a educa generația care vine în spiritul dragostei și respectului față de România? Este cineva preocupat de modul în care tinerimea de azi se raportează la țara ei? Răspunsul îl cunoaștem cu toții. Sînt aspecte care nu preocupă pe nimeni! Conducătorii noștri nu sînt capabili să depășească nivelul cancanului de mahala, al jocului alba-neagra cu o populație îndobitocită de promisiuni mincinoase și adusă la vot pe principiul traistei cu ovăz agitate înaintea botului dobitocului care trage la căruță. Pot ei, tinerii, să evite această realitate cînd noi, cu toții, trăim invadați de politici unio-europeniste care au ca scop final dispariția națiunilor suverane? Cum ar fi posibil să gîndească ei altfel, să fie conștienți de ceea ce reprezintă pentru fiecare dintre ei Țara, Patria, dacă noi toți, fără a ne opune, ne lăsăm îmbuibați (precum gînsacul pregătit pentru iminenta sacrificare) de o propagandă agresivă în favoarea formării omului de tip nou, a cetățeanului

S v fereasc sfntul de poporul romn Să vă ferească sfîntul de poporul român Nici nu mai ştiu ce fel de cuvinte, ce fel de metafore să folosesc pentru acei care sapă morminte pe sufletul neamului meu românesc.

european fără țară, fără patrie, fără strămoși și lipsit complet de trecut? Orice exemplu contrar este inutil atunci cînd o propagandă destinată dezrădăcinării, ostilă existenței unei Armate Naționale, invadează mintea tinerilor. Desigur, copiilor și nepoților noștri le putem da ca exemplu sacrificiul soldatului român, abnegația Armatei României. Le putem arăta crucile miilor de tineri de vîrsta lor pieriți pe cîmpurile de luptă cu gîndul la țară și la supraviețuirea acestui neam, cruci albe care populează cu zecile de mii cimitirele militare din lumea largă… Inutil! Pentru ei, Armata este o instituție fără utilitate. De ce? Fiindcă așa li s-a spus încă din fragedă copilărie. Pentru ei, Armata este, de asemenea, o instituție în care pe timp de pace (pace care nu ne costă nimic, fiind asigurată „forever” de aliații noștri din Vest care altă treabă nu au) militarii primesc lefuri frumoase fără să facă nimic. Așa le-a fost zugrăvită lor instituția militară de fiecare dintre guvernele perindate succesiv la conducerea țării! Pentru ei, militarul este un personaj ciudat, puțintel retardat care, incapabil să facă altceva, s-a angajat pe bani mulți la stat, primește uniformă împopoțonată cu grade lucitoare și știe doar să bată pas de defilare la parada de Ziua Națională. Așa le-a fost prezentat militarul român de către politicienii imbecili ai acestei țări! Așa le-a fost zugrăvită lor Armata Națională și slujitorii ei, purtătorii de uniformă, cei care au jurat să moară oricînd pentru țară, de către politicienii care, pe considerentul că nu mai avem nevoie de Armată fiindcă ne vor apăra americanii, prin legi strîmbe, au adus Armata României, unul dintre pilonii importanți ai existenței noastre ca națiune, la nivelul unui apendice neînsemnat. Asta le-a spus tinerilor noștri politicienii iresponsabili, retardații parveniți care cred că o hîrtie semnată, mai voit, mai cu forța, cu indiferent cine, va garanta pe vecie apărarea României. Ei sînt politicienii care încearcă să convingă societatea (din prostie sau din mîrșăvie) că menținerea unei armate puternice reprezintă o cheltuială inutilă, nejustificată din punct de vedere financiar. Cum ar putea copiii și nepoții noștri să creadă că realitatea este cu totul alta? Cum am putea noi să-i convingem că politicienii de azi greșesc și că această greșeală va avea consecințe dezastruoase pentru țară, cînd ei văd cum noi, cetățenii autodeclarați responsabili, n-am schițat nici măcar un gest prin care să stopăm acest dezastru, n-am rostit un cuvînt care să trezească în tineret simțul responsabilității față de viitorul țării acesteia și nu neam dovedit în nici un mod responsabilitatea pe care o clamăm acum?

mărețe ale eroilor naționali, de cînd privim cu nepăsare eliminarea din simțirea generațiilor ce vin a mîndriei naționale pe considerentul că a fi mîndru de originea ta este contraproductiv pentru integrarea noastră în Europa. Într-o Europă în care ne aflăm de la începuturi! Și exemplele ar putea continua, lista faptelor decăderii noastre fiind extrem de lungă.

Nu ne naștem cu iubirea de țară în A.D.N.

Posibilitatea dispariției României de pe harta lumii nu este o metaforă

E ușor să acuzăm tineretul că nu-și iubește țara. Numai că dragostea de țară, respectul față de înaintași, prețuirea faptelor eroilor națiunii nu vin de la sine. Nu ne naștem cu ele în A.D.N. Ele trebuie atent cultivate, începînd din familie, continuînd în școală și apoi confirmate în fiecare zi prin faptele noastre, ale adulților, prin exemplul permanent al celor care ne conduc… Sînt decenii de cînd nimic din toate acestea nu mai există. Sînt decenii de cînd, pur și simplu, nu mai sîntem interesați de viitorul acestei țări. Se adună deceniile de cînd acceptăm deznaționalizarea, de cînd nu ne împotrivim aruncării istoriei României la coșul de gunoi, de cînd nu crîcnim atunci cînd sînt desconsiderate sau negate în totalitate faptele

Nu, domnilor, nu tinerii sînt de vină pentru că sînt așa cum sînt! Ei trăiesc realitatea pe care noi le-o construim. Realitatea de care noi ar trebui să ne preocupăm. Iar nouă, nu ne pasă. De aceea, să nu ne mire dacă mîine sau poimîine România va dispărea de pe hartă ca și cum n-ar fi existat vreodată. Și asta chiar se poate întîmpla! Nu este o metaforă, nu este o fantezie. Se poate întîmpla fiindcă, azi, să-ți dai viața pentru țară a ajuns doar o propoziție lipsită de miez, ilară. O propoziție care, ca o glumă bună, stîrnește rîsul a peste 80% din tineretul României. Dușmanii noștri știu asta prea bine! Teodor Palade Sursa: Art-emis.ro

Îşi tot bat joc partidele toate, şi stînga şi dreapta şi dracuʼ să-i ia, şi fură pe faţă tot ce se poate, şi e tot mai săracă patria mea. Mă doare să văd cum în tăcere poporul român îşi plînge de milă, în timp ce corupţii de la putere sînt tot mai corupţi şi mai plini de silă. Unde sînteţi voi, poeţi ai ţării, cei plini de premii, dizidenţii eroi? V-aţi spălat gura cu apele mării şi tăceţi prin reviste plătite de noi. Hai, daţi din gură, ieşiţi în faţă, demascaţi pe corupţii acestei ţări, poporului ţineţi-i speranţa în viaţă, nu-i puneţi doar la mormînt lumînări. Cărtărescu, Dinescu, alţi escu, nu scrieţi doar de dragul de-a scrie şi nu-l mai bîrfiţi pe Mihai Eminescu, el nu s-a vîndut ca şi voi, pe-o simbrie. Mă doare să văd cum în tăcere şi poeţii cu ştaif se vînd pe doi lei, pe glorie falsă, pe false himere... Va avea istoria grijă de ei. Nici nu mai ştiu ce fel de cuvinte, cum să le mai urlu, cum să le îngîn... Vînzători de ţară, luaţi aminte, să vă ferească sfîntul de poporul român! Viorel Boldiș

Vineri, 26 iulie 2019

Poveºti

adevãrate

Grădina Oteteleşanu: de la hohote de rîs la tîrnăcoape (1) Zona centrală a Bucureștiului era și atunci, ca și soţilor Oteteleşanu, casa rămîne, prin testamentul făcut acum, zona în care se întîmplau toate, zona în care de Iancu, Academiei Române, care o închiriază unor trebuia să fii văzut dacă voiai să se știe că exiști. În jurul antreprenori. Iar aceştia o transformă într-un restaurant Bisericii Amzei existau mai multe clădiri hotel, reședințe cochet cu terasă în faţă, cu biliard în interior şi sală de construite de familiile bogate ale acelor vremuri, concerte. Unde mai pui că reşedinţa beneficiază de un atu printre care se numărau: Marghiloman, Oteteleșanu, semnificativ: în spatele casei se afla o grădină străjuită de Kretzulescu, Manu, Arion, Chrissoveloni. Iancu platani, tei şi castani, la adăpostul cărora se va construi o Oteteleseanu, ministru al Controlului între anii 18511853 și ministru de Finanțe în 1966, deținea importante scenă de unde vor zbura în văzduh acordurile muzicii lui proprietăți în București, adevărate locuri de promenadă Strauss, Offenbach, Kalman sau Lehár. Intrată în conştiinţa bucureştenilor cu numele de Terasa Oteteleşanu, casa cu pentru crema societății bucureștene. Undeva, în Secolul al XVIII-lea, boierul oltean Iancu (Ion) Oteteleșanu îşi cumpără o bucată de pămînt în centrul Bucureştilor, lîngă Teatrul Naţional, şi îşi construieşte aici o casă după moda pariziană. Iar casa devine faimoasă în epocă, dat fiind faptul că Elena, cea de-a doua soţie a lui Oteteleşanu, organizează numeroase baluri şi serate, dînd strălucire reşedinţei. Protipendada bucureşteană găsise locul ideal unde femeile puteau să-şi etaleze toaletele elegante, iar bărbaţii să facă politică. Terasa Oteteleșanu aducea laolaltă poeți, actori, pictori, sculptori și ziariști, rămași în istoria noastră în rîndul marilor personalități: Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Ioan Slavici, Octavian Goga, St. O. Iosif, artiștii plastici Camil Ressu, Iosif Iser, Niculae Dărăscu, Francisc Sirato, Piața Teatrului Național. În fundal, terasa Oteteleșanu sculptorii Dimitrie Paciurea și Fritz Storck etc. Claudia Millian, soția lui Ion Minulescu, a grădină din buricul Bucureştiului devine, pe la sfîrşitul numit grădina „Academia liberă a scriitorilor”. Una dintre picturile artistului Camil Ressu înfățișează primului deceniu al Secolului al XX-lea, un adevărat loc așa zisa „masă a scriitorilor”, la care sînt așezați Ion de pelerinaj pentru mulţi scriitori, artişti plastici şi actori. Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovan, Aceasta e, pe scurt, povestea Grădinii Oteteleşanu. Să pictorii Alexandru Szathmari și Iosif Iser, precum și intrăm, însă, în atmosfera acelor ani... compozitorul Alfonso Castaldi. La Terasa Oteteleșanu Antreprenorii: Mitică şi Stere a avut loc o celebră secvență - „Se bat scriitorii” În 1903, un anume Mitică Georgescu, care avusese povestită de Vlaicu Barna în cartea sa, „Între Capșa și Corso”. Protagoniștii – un personaj cunoscut al vremii închiriată o grădină restaurant pe strada Cîmpineanu, și colecționar de artă, Al. Bogdan-Pitești și poetul G. foarte aproape de Teatrul Naţional, căuta un loc central Gregorian de la care a încasat două palme. Aici putea unde să poată deschide un restaurant cu scenă de fi întîlnit și redactorul Grigore Ventura, de la cotidianul teatru pentru sezonul estival. Era o adevărată modă în ,,Timpul”, împreună cu Leandru, cîinele său, de care Bucureştiul acelor timpuri să ai un local cu grădină şi nu se despărțea niciodată și pe care îl îmbăta cu bere. grădina înzestrată cu scenă de teatru. Scena atrăgea după Ventura devine personajul „Rică Venturiano” care este sine o clientelă cu mult mai numeroasă, iar cîştigul era ridiculizat de Caragiale și tot despre el aflăm peste ani că mulţumitor atît pentru patron, cît şi pentru actorii rămaşi a fost implicat în scenariul de asasinare a lui Eminescu. fără angajamente în timpul verii. Mitică Georgescu, negustor cu ochiul format pe Ca un element de cancan, chiar şi după a doua căsătorie localuri cu vad, găseşte locul mult căutat la Oteteleşanu. a lui Iancu Oteteleşanu, în casa de pe Calea Victoriei Aşa că se asociază cu un alt negustor, Mihail Stere, şi continuă să locuiască şi prima soţie a acestuia, fapt care închiriază casa şi grădina. Ca să facă loc unei scene dă prilej de bîrfă prin tîrgul Bucureştilor. După moartea mari, cu cabine pentru actori, decoruri şi cortină, cîţiva arbori din grădină sînt culcaţi la pămînt. Se construiesc loji, se aşază mese şi scaune în faţa scenei. Şi gata, teatrul de vară e pregătit să-şi deschidă stagiunea. Primul moment artistic e, însă, compromis din cauza unui fals cîntăreţ: individul pretinsese că e celebrul şansonetist Paul Dalmed. Se trece peste eşecul iniţial şi se aduce o altă trupă care prezintă „Traviata“ de Verdi, dar şi acest spectacol produce dezamăgire patronilor şi spectatorilor: nici un interpret nu‑şi învăţase partitura. Vrînd să nu piardă investiţia făcută, Mitică Georgescu îl cheamă pe actorul Nicolae Niculescu-Buzău să 1871 – Casele Oteteleșanu, hartă realizată colonelul Papazoglu alcătuiască o trupă de operetă şi

de comedie. Iar Niculescu-Buzău se achită cu succes de sarcină şi încropeşte repede un ansamblu artistic de 50 de persoane: actori, cîntăreţi, balerini. Ansamblul se produce pînă la finalul stagiunii, iar numele Grădinii Oteteleşanu intră în conştiinţa colectivă. Răcoarea dată de copacii din grădină, spectacolele pline de farmec şi veselie, servirea ireproşabilă de la mese, toate atrag un public numeros.

Teatrul de operetă, impus la Oteteleşanu Opereta s-a impus greu în arta românească. Pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, teatrul de operetă era prezentat numai de trupe străine. Cîţiva artişti români încercaseră să creeze trupe de operetă autohtone, dar strădaniile lor fuseseră zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucureşti, opereta nu şi‑a putut face loc pînă cînd nu şi-a găsit un sediu şi un om care să o promoveze cu adevărat. Şi aceasta se petrece abia în 1904, cînd Constantin Grigoriu închiriază Grădina Oteteleşanu de la antreprenorul Mihail Stere. Tenor de operă şi operetă, profesor de muzică, autorul comediei „Don Vagmistru“, Grigoriu pune bazele primei trupe profesioniste de operetă de la Bucureşti. Cererea lui Grigoriu pentru aprobarea deschiderii stagiunii de vară în Parcul Oteteleşanu datează din 20 aprilie 1904. Iată cum suna solicitarea trimisă Direcţiei Generale a Teatrelor: „Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luînd pe a mea seamă conducerea unei trupe de operă, operetă şi comedie, formată din elemente româneşti, spre a da reprezentaţiuni în Parcul zis Otetelişeanu precum şi în alte săli şi grădini de spectacol din capitală şi provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent; cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagină şi în afară de aceste piese mă voi servi şi de vechiul repertoriu deja jucat în capitală de trupele de operă şi operetă. Pentru care vă rog respectuos a-mi se da cuvenita autorizaţie spre a mă servi la trebuinţă. Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88“.

Primele spectacole (1) Cu toate greutăţile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena Grădinii de vară Oteteleşanu răsună vocile lui Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu-Buzău, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Ana Grand, în opereta „Prinţesa de Canari“ de Lecocq. Frumos montat, cu decoruri şi costume de epocă, spectacolul suferă însă critici din pricina şarjelor la care interpreţii apelează prea des şi din pricina textului considerat a fi plin de vorbe seci: „Eu sînt generalul Bombardos!/Du-te la dracuʼ de scîrbos!/Eu sînt gene ralul Pataquès/Vedea-te-aş sus pe meterez!“. După două reprezentaţii, spectacolul e retras de pe afiş. Şi piatra de temelie a Companiei lirice Grigoriu se pune cu prilejul celei de-a doua premiere: „Vînt de primăvară“ de Johann Strauss. Constantin Grigoriu impusese artiştilor un program strict: repetiţiile începeau la ora 9.00 dimineaţa şi ţineau pînă la ora 13.00. Se lua apoi o pauză pînă la ora 15.00, după care din nou repetiţii pînă spre seară. Vrînd să fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul şi pleca ultimul. Urmărea întotdeauna repetiţiile din stînga scenei pentru a observa cît mai bine jocul şi interpretarea artiştilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul creării spectacolelor, renunţase să mai joace în ele, cu o singură excepţie: atunci cînd s-a montat „Voievodul ţiganilor“ de Johann Strauss. Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Artiştii trupei se pregătesc să plece fiecare pe drumul lui: unii, în lungi turnee prin ţară, alţii, la Teatrul Naţional. Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. (va urma) Sursa: Historia.ro, Vdistrict.ro

Vineri, 26 iulie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Enigma unui nume: Basarabia (3)

Jurnal de pe Frontul de Est (23)

De la „musulman” la „besermen” şi apoi la „bersameni-basarabeni”

Stenograma întrevederii Adolf Hitler Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (6) 18 septembrie 1941 (2)

Se pare că, într-un mod similar, în cronicile poloneze de mai tîrziu a apărut informaţia despre „bersabeni-basarabeni” ca participanţi la cucerirea Sandomirului din 1259 de către mongolo-tătari. După cum s-a menţionat mai sus, la gurile Dunării se aflau puţini cumani, o perioadă de timp ei nefiind încă într-o legătură strînsă cu Saraiul. Din această cauză, la campania din 1259 ar fi putut participa doar cumanii de la est de Nipru, unii dintre ei fiind musulmani. În scrierile poloneze ulterioare, cuvîntul musulmana fost înlocuit cu besermen, apoi, sub influenţa numelui dinastiei muntene şi a Ţării Româneşti pe care aceasta o conducea, noţiunea menţionată ar fi evoluţionat spre cunoscutele formule „bersameni-basarabeni”. De la denumirea populaţiei, pînă la apariţia numelui regiunii Basarabia, mai rămînea un singur pas.

Legături între Chilia şi Ţara Românească În Secolul al XIV-lea, în sud-estul european se afirmă tot mai mult ţările române extracarpatice, care tindeau să obţină ieşire la Marea Neagră prin gurile Dunării. Spre acelaşi punct strategic, dar din altă direcţie, se mişcau otomanii, care supuneau una după alta ţările creştine din sud-estul european. O importanţă deosebită la gurile Dunării o avea oraşul Chilia, în care se afla o comunitate genoveză puternică. După un război de 17 ani, în 1387, Genova a încheiat o pace favorabilă cu Ivanco, feciorul lui Dobrotici. Dar, se pare că succesul menţionat a fost victoria lui Pir, deoarece eforturile economice pentru obţinerea ei fuseseră importante, iar Genova, inclusiv comunitatea de la Chilia, era nevoită să se confrunte cu pericolul otoman. În atare condiţii, interesele Chiliei şi cele ale ţărilor române extracarpatice coincideau. Nu trebuie uitat nici faptul că la Chilia exista şi o comunitate românească numeroasă, favorabilă stabilirii unor relaţii prieteneşti cu ţările menţionate. Aceşti doi factori menţionaţi, necesitatea Ţării Româneşti de avea ieşire la mare şi conjugarea forţelor Chiliei şi ale muntenilor în vederea contracarării pericolului otoman, au condiţionat, cel puţin, decizia de a merge, în momente foarte dificile, pe cursuri paralele în politica lor externă. Aceasta ar reieşi indirect din titulatura lui Mircea cel Bătrîn, care, la 10 ianuarie 1390 şi 6 iulie 1391, se intitula stăpîn al Dîrstorului şi al pămînturilor lui Dobrotici. Se pare că sub impactul otomanilor, care, în 1389, la Cosovo, obţinuseră biruinţă categorică asupra sîrbilor, potentaţii din principatul lui Dobrotici şi de la Silistra ar fi apelat la ajutorul lui Mircea cel Bătrân. Atrage atenţia faptul că Mircea cel Bătrîn se intitula stăpîn pe ambele maluri ale Dunării, pînă la Marea cea mare, manifestînd interesul deschis al Ţării Româneşti de avea deschidere spre litoralul pontic. În titulatura lui Mircea cel Bătrân se manifesta şi interesul Ţării Româneşti faţă de teritoriul din apropierea gurii Dunării, numit evaziv „spre părţile tătăreşti”, indiferent dacă se avea în vedere un anumit teritoriu de la sud, ori de la nord de acest fluviu. Un asemenea punct de vedere al domnului muntean nu putea să nu fi fost abordat şi în relaţiile cu potentaţii de la Chilia... I. Ţurcanu, în dorinţa sa de a demonstra că numele Basarabia nu provine de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, ci de la un han cuman din prima jumătate a Secolului al XIII-lea, respinge orice argumente indirecte despre anumite legături politice dintre Chilia și Ţara Românească.

Chilia s-a aflat pentru o vreme în stăpînirea Ţării Româneşti În primele decenii ale Secolului al XV-lea, Chilia s-a integrat treptat în componenţa Moldovei. În 1412, Chilia făcea parte cu certitudine din Ţara Moldovei, o parte a ei, împreună cu acest oraş, urmînd să revină Ungariei. În procesul de întărire a autorităţii Moldovei la Chilia, un rol pozitiv l-a putut juca faptul că Mircea cel Bătrîn şi alţi domni ai Ţării Româneşti – care s-au declarat (în 1406, 1409, 1413, 1415, 1419, 1421, 1433, 1440) domni ai acestei ţări „pînă la marea cea mare” – ar fi stăpînit un braţ dunărean, eventual Sulina. Din 1448 pînă în 1462, în Chilia s-a aflat o garnizoană transilvăneană, iar între 1262 şi 1365, una munteană. Din 1365 pînă la 1484, ea s-a aflat în componenţa Moldovei. În 1484, otomanii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, peste doi ani fiind încheiată pacea moldo-otomană, potrivit căreia cele două oraşe, împreună cu circumscripţiile lor, au trecut sub autoritatea Porţii. În acelaşi an au fost stabilite hotarele circumscripţiilor Chilia şi Cetatea Albă cu teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Conform relatărilor lui Mustafa, kadiul de Aidos, la lucrările de delimitare au participat „700-800 oameni destoinici” numiţi de Ştefan cel Mare. Hotarul Cetăţii Albe a fost stabilit pe cursul rîului Alcalia (la vest) şi pe lîngă Cetatea lui Iurghici, numită ulterior Palanca Ianâk Hisar (la nord). Pe teren au fost „întrebaţi creştinii bătrîni de acolo”. „Creştinii din Moldova” au indicat hotarele circumscripţiei respective. „Creştinii bătrîni” au relatat unele informaţii care sînt importante şi pentru precizarea anumitor detalii referitoare la perioada cînd Chilia nu se afla în componenţa Moldovei. Martorii ar fi indicat mai întîi hotarul circumscripţiei „cînd o ţinea Ungaria”. Apoi ei au indicat hotarul circumscripţiei ,,cînd o stăpînea Ţara Românească”. Această informaţie este importantă deoarece ea constituie o primă indicaţie directă referitoare la stăpînirea Ţării Româneşti asupra Chiliei şi a circumscripţiei din jurul ei. (va urma) Ion Chirtoagă

- Aflat în zonă, şeful de stat major al Diviziei 1 gardă apreciază că „rezistența inamicului n-a putut fi înfrîntă din cauza slabei capacități operative a unităților”. - Mai mult, s-a produs şi un moment de panică. „Pentru oprirea celor ce se retrăgeau, comandantul regimentului m-a trimis la flancul drept, unde era colhozul. Se înserase bine, gloanțele șuierau pe lîngă mine, dar am reușit să-i opresc, să-i organizez pe grupe, să-i încurajez să se înapoieze pe front și să-și reocupe poziția părăsită, arătîndu-le consecințele dezertării. Nu am întîlnit nici un ofițer în acestă situație“ (Fostul locotenent Gheorghe Petrescu din Regimentul 6 de gardă Mihai Viteazul). - „Am văzut un convoi mare de prizonieri români duşi pe străzile Odessei, la port, pentru îmbarcare în vapoare pentru a fi transportați în Siberia prin Sevastopol” (Declaraţia prizonierului sovietic I. Bondarenko). - Urmare Memoriului înaintat de guvernul român la 15 septembrie 1941, în problema atitudinii autorităţilor ungare în ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor asumate la Viena la 30 august 1940, ministrul Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, solicită să fie primit de Mihai Antonescu căruia îi face cunoscut „tot loialul său sprijin” în susţinerea drepturilor româneşti şi adaugă că „este un moment politic în care trebuie cîteodată să urmeze unele ordine de aspect formal pentru a evita un conflict româno-ungar în aceste împrejurări”. În replică, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe român îi precizează: „noi, aici, trebuie să executăm ordinele istoriei” şi propune organizarea unei confeirnţe bilaterale în cadrul căreia să se rezolve problemele critice care puteau deveni ameninţătoare „pentru ordinea economică şi financiară internă”. - După ceremonia religioasă de la Catedrala din Chişinău, sicriul în care se afla corpul neînsufleţit al generalului Alexandru Ioaniţiu este urcat într-un avion mortuar şi trimis la Bucureşti.

19 septembrie 1941 „A sosit vremea să înceteze dezbinările dintre noi. Să înlăturăm cauzele care ne-au separat în grupuri şi grupuleţe şi să trecem peste nimicurile vremelnice pentru că astăzi se decide soarta de mai bine şi mai rău a poporului nostru” (Ziarul Timpul). - Corpul de cavalerie începe trecerea Niprului la sud de Berislav. - Pe frontul Odessei luptele sînt la fel de grele. „La ora 7 artileria pregăteşte atacul timp de 60 de minute. Îi răspunde artileria inamică, făcînd să clocotească văile şi să întunece cerul de fum şi praf care întunecau şi îngreunau observaţia. La ora 8, Batalionul 3 cu companiile 9 şi 10 în linia întîi şi a 11 în rezervă debuşează la atac. Regimentul 30 dorobanţi nu poate progresa nici de data aceasta” (Jurnalul de operaţii al Regimentului 9 dorobanţi). - Prizonierii sovietici declară că Odessa este pregătită pentru apărare, deşi populația este demoralizată. - Feldmareşalul Gerld von Rundstedt, comandantul Grupului de armate „Sud”, este decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III-a, pentru „modul strălucit în care a condus operaţiunile”. - „A sosit vremea să înceteze dezbinările dintre noi. Să înlăturăm cauzele care ne-au separat în grupuri şi grupuleţe şi să trecem peste nimicurile vremelnice pentru că astăzi se decide soarta de mai bine şi mai rău a poporului nostru. A căuta să despicăm firul în patru şi să bîrfim atunci cînd trebuie să depunem toate eforturile în slujba ţării înseamnă să luptăm contra intereselor naţionale sabotîndu-le. Şi naţia nu are nevoie de asemenea elemente”. - În sesiunea de toamnă a Academiei Române, academicianul Ion Simionescu se referă şi la rolul instituţiei: „Academia Română trebuie să-şi continue menirea ei de trezire şi întărire a conştiinţei naţionale prin cultură şi în teritoriile azi descătuşate. În urma brazdelor trase de vrednicii ostaşi trebuie să urmeze semănătorul de cultură naţională pentru a trezi la acţiune energia dormitîndă de pînă acum”. (Editorialul „Frontul unităţii naţionale în timp de război”, ziarul Timpul)

20 septembrie 1941 (1) Regimentul 27 infanterie: „Încep pierderile: comandantul batalionului 3, maior Luca Emil cade eroic pe cîmpul de luptă străpuns de două gloanțe. Trece la comanda batalionului căpitanul Ceacu, care după 20 de minute este rănit. Numesc la comanda batalionului 3 pe căpitanul Donceanu Alexandru... În drum spre postul de comandă, însă, este şi el rănit. Căpitanul Bogdan cade rănit grav în abdomen şi evacuat. Căpitanul Mihăilescu este rănit foarte grav. [...] Este de remarcat cum, în prima zi a atacului, în numai 8 ore, s-au schimbat la un singur batalion 5 comandanți” (Jurnal de operaţii). - Generalul Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane, decide să pătrundă în Crimeea cu Corpul 54 armată, prin poziţiile fortificate din istmul Perekop, în timp ce Corpul 30 armată urma să asigure flancul stîng, iar Corpul 49 alpin să respingă trupele sovietice la est de calea ferată care lega cotul Niprului cu oraşul Melitopol. - În cadrul acestei concepţii, corpurile de munte şi de cavalerie din cadrul Armata 3 române urmau să înlocuiască (pînă la 25 septembrie) Corpul 49 alpin german, să consolideze capul de pod de la Berislav şi să participe la ofensivă spre est, la nord de Marea Azov. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Vineri, 26 iulie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (16) II. Hitler îşi pregăteşte armele (6) Conversația cu Göring (1) Între timp, eu îmi executam programul. El comporta o vizită la Ministerul aerului, unde mă aştepta mareşalul Goring. Mareşalul tocmai coborîse din avion. El petrecuse cîteva zile în Tripolitania ca oaspete al colegului său, Balbo. Lucrările pe care italienii le efectuau în coloniile lor îl impresionaseră profund şi primele cuvinte pe care mi le adresă fură un protest vehement împotriva „smintiţilor” care lipsiseră o mare putere ca Germania de orice debuşeu colonial - „dar noi ne vom lua înapoi coloniile, v-o promit!”. Şi cum acest ultim cuvînt îi aminti alte necazuri care mă priveau mai direct, el îmi vorbi cu oarecare ciudă despre garanţiile pe care România tocmai le acceptase din partea Franţei şi Angliei. Mai puţin grijuliu în expresiile sale şi cu o curtoazie mai puţin afectată decît cea a dlui. von Ribbentrop, mareşalul Göring avea, totuşi, în înfăţişarea sa solidă de împărat roman din epocile de decadenţă, o oarecare sinceritate comunicativă care îndemna la conversaţie. Dat fiind că intervenise în momentul încordării germano-române

Casa Poporului – adevărata istorie (21) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (11) Întregul edificiu reprezintă un efort naţional, prin participarea întreprinderilor de proiectare, a celor producătoare de materiale şi a celor de execuţie. De-a lungul realizării construcţiei s-a constatat talentul şi priceperea tuturor constructorilor în exercitarea profesiilor lor. Aici lucrau mii de oameni, ajungînd ca în ultimii ani numărul lor să fie zilnic de 18.000. Acestora li se asigurau cazarea, masa și salariile, cu toate sporurile prevăzute de legile în vigoare. Asigurarea forţei de muncă se făcea de către Secţia Gospodărie a CC al PCR împreună cu comitetele judeţene ale PCR. Exista şi un interes material al fiecărui participant pentru că venitul lunar era substanţial, comparativ cu încadrări asemănătoare din alte întreprinderi. În fiecare zi se producea o fluctuaţie de plecări-sosiri de 50-100 de persoane, ca urmare a unor evenimente neprevăzute în familiile acestora. Întrucît concurenţa la angajare era mare, se introdusese şi un criteriu care prevedea ca toţi cei ce fuseseră condamnaţi să nu fie admişi, în afară de autorii accidentelor de circulaţie din culpă. A existat şi o armonie a vîrstelor cu o gamă largă de cunoştinţe. Unii au fost creatorii lucrărilor de sculptură

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (125) EPILOG (4) Cu inima strînsă, înfiorată, tremurînd de emoţii, căutînd răspunsul la întrebarea: de ce noi am fost aleşii?, citeam înscrisurile Ameliei, întorcînd pagină de pagină, trecînd cu fiecare prin Purgatoriu. Murind şi înviind cu Confesiunile în braţe, cînd am dat de fraza: „Scrie tu, mama, în amintirea mea, romanul vieţii mele, pentru ca toţi doritorii de nepăcat să nu mă urmeze pe mine!”. Amelia îşi căuta sinele, fără o conduită bine stabilită, fără să beneficieze de sfaturi sănătoase, ţinînd cont mai mult de cele venite din afara casei. Şi, ca un făcut, oameni de „bine”, care nici nu ne cunoşteau, cu o percepţie falsă despre ceeea ce sîntem, cum gîndim şi trăim, cu ce ne confruntam, ne judecau în mod nedrept şi nepermis, arătîndu-ne ca vinovaţi de nefericirea ei. Încă de copil, s-au găsit astfel de binevoitori, care i-au inoculat frica şi neîncrederea în cuvîntul părintesc, chiar şi în potenţialul ei de curaj şi decizie. Am apelat la psihologi spre corectare. Însă, între ea şi noi s-a săpat mereu la o prăpastie. Rezultatul a fost un dezastru: neascultarea şi înstrăinarea de părinţii cei „răi şi vinovaţi”. Cu frustrare în suflet, pierzîndu-şi echilibrul şi încrederea

pentru a domoli mînia Führerului şi pentru a sugera un mijloc de împăcare, el se credea în drept să-mi vorbească mai liber decît colegii săi despre garanţiile anglofranceze. Dialogul urmă destul de aprins... - Aţi chemat pe englezi şi francezi în ajutor, vreţi ca ei să se lupte pentru dv.? - Pentru independenţa şi frontierele noastre ne-am hotărît să ne luptăm noi înşine, domnule mareşal. - De cînd sînteţi diplomat, domnule ministru? - Numai de cîteva luni. Dar sînt douăzeci şi cinci de ani de cînd sînt soldat. Această aluzie la trecutul meu în aviaţie îl făcu pe Göring să continue pe un ton mai amabil. - Trebuie să vă daţi totuşi seama că această garanţie nu vă serveşte la nimic. Cînd Germania promite să acorde sprijin militar, o face, căci este în măsură să o facă. (...) Dar Anglia nu vă poate ajuta. Din motive egoiste, ea caută să atragă de partea ei ţări care nu o interesează şi pe care le lasă apoi baltă cînd pericolul se apropie. Ajutorul promis de Anglia este inoperant. V-aţi întrebat, domnule ministru, pe unde v-ar putea parveni ajutorul englez în caz de război? Apoi se reculese şi-mi vorbi cu gravitate de politica de încercuire: – Această politică condusă de Londra este periculoasă; şi ea este periculoasă mai ales pentru dv.

Reich-ul îşi aminteşte de 1914; el nu va admite niciodată să se lase încercuit; Reich-ul nu mai vrea să se lupte cu lumea întreagă. Se va apăra, deci, cu îndîrjire şi va ataca punctele cele mai sensibile şi mai slabe ale frontului duşman... l-am răspuns fără să şovăi: – Nu există politică de încercuire. Nu există ţară mare sau mică care să dorească să atace Germania. Orice încercuire politică sau militară a Reich-ului, cu tendinţă agresivă, este absolut exclusă. Nu voi spune acelaşi lucru despre o anumită încercuire psihologică care pare că se conturează din ce în ce mai mult. Dar nu-i vorba de o politică dusă de către guverne. Este vorba de un sentiment de teamă şi de lipsă de securitate, care tinde să unească, pe deasupra frontierelor, toate popoarele europene. Eu vă las pe dv. să apreciaţi care este politica ce a provocat un astfel de sentiment. Mă voi limita să vă amintesc supărătoarea impresie pe care a provocat-o în lumea întreagă ocuparea Cehoslovaciei. Şi îmi voi mai permite să vă reamintesc anumiţi termeni, ca, de exemplu, spaţiu vital sau sferă de influenţă, care întreţin în lume o nelinişte profundă şi generală. Această nelinişte există în ţara mea. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

în marmură, dar şi în ipsos, cum era maistrul Bela Gothard. Alţii şi-au evidenţiat talentul în domeniul sticlei şi metalului. Ţesăturile din diferite fibre au fost realizate în multe cooperative şi mînăstiri, după desene îndelung concepute de specialiştii aflaţi în sistemul de organizare al Casei Republicii. Covoarele, majoritatea din lînă, au fost confecţionate la o fabrică din Cisnădie, judeţul Sibiu. Multe din ele au fost asamblate în interiorul saloanelor întrucît mărimea şi greutatea lor nu permiteau introducerea în clădire. Fiecare are greutatea de 1-2 tone. Toate atrag atenţia prin culorile pastelate deosebit de plăcute, ca şi desenele. Predomină roşul deschis, griul şi bejul. Modelele amintesc de tradiţiile poporului român şi sînt făcute ca să se adapteze rolului sălilor în care se găsesc.

Din conţinutul raportului rezultă că fusese întocmit ca urmare a indicaţiei date de Nicolae Ceauşescu. Pentru prima dată se menţionează într-un act oficial numele Casa Republicii. Raportul a fost aprobat de Nicolae Ceauşescu la data de 25 mai 1982 şi trimis în copie factorilor care aveau atribuţii la această lucrare şi care aveau obligaţia de a pune în mişcare construcţia ei.

Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (1)

În prima parte a anului 1982 a început să circule informaţia, în cadrul Cancelariei CC al PCR, că în locul denumirii de Casa Poporului aceasta era de fapt Casa Republicii. Cu noua denumire fusese de acord chiar Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu. Întrucît se apropia declanşarea unor acţiuni care aveau în atenţie începerea construcţiei noului edificiu, Cancelaria CC al PCR a prezentat la data de 26.04.1982 un raport Preşedintelui României, în care erau menţionate cîteva aspecte de organizare.

Construcţia este situată pe fostul Deal al Arsenalului, care a fost lucrat şi armonizat cu întreaga zonă din jur. Partea superioară a acestui deal se află la 18 metri mai sus decît malul drept al Dîmboviţei. Pe el se găseşte Casa Republicii, denumită Palatul Parlamentului. Clădirea are forma unui dreptunghi, cu latura mare orientată spre partea de est. Corespunde, prin axul său central, cu mijlocul Pieţei Unirii, legătura făcîndu-se printr-un bulevard care are numele Bulevardul Unirii. Latura mare a Palatului Parlamentului are lungimea de 275 metri. Lăţimea este de 235 metri şi înălţimea de 84 metri, măsurată de la sol. Suprafaţa totală la bază este de 64.625 metri pătraţi, iar cea desfăşurată pe etaje este de 330.000 metri pătraţi. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

nu numai în proprii ei părinţi, dar şi în ea, căutîndu-şi pacea şi Iubirea, acolo unde nu le afla, apropierea de Biserică şi învăţătura creştină nu au dus-o spre bucuria vieţii şi împlinire, ci spre exagerări, devenind tot mai neputincioasă în faţa vieţii. Pe parcurs, şi-a abandonat toate proiectele, căutînd a fi prezentă în permanenţă în lăcaşul sfînt şi rugăciuni. Spera să-şi afle menirea pe pămînt, prin Iubirea-pereche. Iubirile veneau şi plecau, unii tineri nu ar fi intrat nici la cununia lor în Biserică, dar să-şi mai închine viaţa permanentelor frustrări în posturi, în rugăciuni şi ascultări de slujbe. Negăsindu-şi Iubirea în smerenie şi umilinţă, îndemnată mereu să facă mai mult, cu şi mai multă străduinţă, a început să nu mai preţuiască viaţa, slăbindu-şi fibra biologică, permiţîndu-i morţii premature să vină. Conflictul esenţial între noi, părinţii, şi copilul nostru are la bază alegerea acestui drum pe care Amelia păşea şi care nu o putea duce decît la pieire. Viaţa pentru Amelia nu a fost decît un vid imens către care a fost aruncată de binevoitori, îndemnată să trăiască într-o singurătate periculoasă, în absenţa Iubirii sincere din partea semenilor ei. În căutarea împlinirii, prin practici religioase, Iubirea pe care o aştepta nu s-a mai arătat. Pentru ea, o fiinţă atît de sensibilă şi slabă, sub imperiul dotării cu prea multă rîvnă şi mare sete de a primi Iubirea, din punctul meu de vedere, ca mamă a ei, consider că, Biserica, cu învăţătura creştină, a reprezentat o sursă a unei filosofii sceptice de

viaţă şi de distrugere. Impunîndu-şi să respecte întrutotul, şi mereu mai mult, ea, înmulţind canoanele, eu, certînd-o, mă plasam în afara aspiraţiilor ei creştineşti, fiind acuzată. Dar, pe ea, practicîndu-le, au dus-o la îmbolnăvire şi moarte. Amelia avea convingeri certe asupra existenţei divinătăţii şi a ajutorului pe care îl putem primi. Spre deosebire de mine, care, în permanenţă, l-am căutat pe Dumnezeu, şi nu l-am aflat, ea îl avea pe Dumnezeu, în toată fiinţa ei. Pentru ea nu a existat îndoială! Se dăruia Divinităţii şi semenilor, fie cei de aproape, fie cei de departe. Şi uita de sine. Ea nu-l striga pe Dumnezeu în faţa greutăţilor vieţii, ci îi mulţumea pentru tot ce-i dădea să ducă, ca să se mîntuiască. Eu îl strigam pe Dumnezeu să-mi vină în ajutor, ea se adresa oamenilor, pentru că, fără iubirea lor, simţea că va muri. Pe Dumnezeu „cel văzut şi nevăzut” Îl iubea necondiţionat. Şi-I mulţumea la orice capăt de frază: „Fie Voia Ta, Doamne!” Se bucura tot atît de mult şi de raza de soare pe care o simţea, şi de lumina din ochii celui ce-i primea darul, şi de un vis de noapte, chiar dacă era coşmar, dar şi de boala şi chinul, pe care le primea bucuroasă, spre ispăşirea păcatelor făcute şi nefăcute. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

Documentele care au stat la baza începerii activităților pentru construirea Centrului Civic și Casei Poporului

Vineri, 26 iulie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (108) Lillybrook (2) Unul dintre curentele de opinie din cadrul Serviciului Secret a fost convingerea că Oswald nu încercase să-1 ucidă pe Kennedy, ci pe Connally, pentru a se răzbuna. El a greşit ţinta şi a împuşcat persoana nepotrivită. Nu ştiu dacă asta e ceea ce s-a întîmplat cu adevărat. Numai Oswald ne-ar putea spune. Însă am rămas mereu nedumerit de faptul că această informaţie nu a ajuns niciodată în Raportul Warren. Ajungem la sediul echipei de intervenţie. Atît tata, cît şi eu privim lung pe geam, pierduţi în gînduri. Aproape că văd cum Fred Davis şi cu mine coborîm din maşina veche după o noapte lungă de muncă. Locul nu s-a schimbat prea mult. – Tati, uite! O maşină de pompieri!, strigă Jimmy fericit. – Tatăl tău obişnuia să conducă maşina aia, îi explică tatăl meu. Zîmbesc. Jimmy pare impresionat. Îmi dau seama că acesta e un moment special. Trei generaţii de bărbaţi Burton laolaltă e un eveniment care nu s-a întîmplat des în ultima vreme. Nu prea ne-a mai rămas timp de petrecut în trei.

Memoriile unui celebru criminalist român (75) Cazul spărgătorilor de biserici (4) Din antecedente, aflarăm că Grebov obişnuia să consume zilnic alcool, în diferite restaurante, unde i se dădea de băut pe credit. Ne-am notat zilele din ultima perioadă în care fuseseră devastate bisericile și am verificat dacă suspectul îşi achitase datoriile chiar în zilele consumării spargerilor sau în cele imediat următoare. Rezultatele au fost semnificative. A reieşit că, după fiecare golire a „cutiei milei”, Grebov îşi achita datoriile la unul sau două restaurante. În întărirea noului element de suspiciune, s-a stabilit că Grebov nu achitase nimic nici unui creditor înainte de a se săvîrşi vreo spargere. Indiciile şi, în final, probele administrate neau îndreptăţit să-1 cercetăm pe Grebov sub stare de reţinere. Astfel, au fost descoperite parte din bunurile furate. Autorul, examinat de medicii specialişti, a fost declarat iresponsabil penal, fiind bolnav psihic, aşa cum apreciaserăm noi, judecînd după paradoxalul său comportament la locul faptelor. Prezentînd însă un pericol social, infractorul a fost internat într-o unitate sanitară de specialitate.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (27) Replica ambasadoarei americane (2) Preşedintele se arată conciliant: – Nici noi nu dorim preţuri prea ridicate şi vă reamintesc că în 1974 i-am sugerat lui Tarik Aziz să scrie un articol, în care a fost criticată politica preţurilor scumpe. A fost primul articol arab care a exprimat acest punct de vedere. La care Tarik Aziz intervine pentru prima dată: – Politica noastră în cadrul OPEC se opune schimbărilor bruşte ale preţului petrolului. Saddam Hussein: – 25 dolari barilul nu este un preţ mare. Ambasadoarea: – Mulţi americani din regiunile noastre petrolifere ar fi încîntaţi dacă preţurile ar depăşi 25 de dolari! (Din nou i se oferă un semnal verde. Saddam Hussein poate să creadă că ambasadoarea şi, mai departe, preşedintele american aprobă revendicările privind preţuri mai mari). Saddam Hussein: – La un moment dat, preţul a scăzut la 12 dolari barilul, în acest fel, noi am pierdut 6-7 miliarde de dolari, ceea ce este un dezastru pentru modestul buget irakian.

– Freddy, s-a lămurit situaţia aia de la birou? Nu mai au treabă cu tine, nu-i aşa? – Nu, tată. Nu mai au. – Asta a fost culmea, mormăie el. – Pai, da. Dar problema a fost rezolvată, totuşi. După ce l-am prins pe Ramzi Yousef, vestea s-a răspîndit ca fulgerul prin toate agenţiile. FBI a făcut o declaraţie publică şi şi-a asumat meritul pentru captură. Normal, acest aspect nu i-a deranjat pe cei de la Serviciul DSS. Ne place să rămînem în umbră. Însă de data asta, Al s-a înfuriat. În ziua de după anunţul public, m-a trimis să ţin o conferinţă de presă cu reporterii care joacă după cum le cîntă Departamentul de Stat. Am spus adevărul legat de operaţiune. Acesta a fost un succes înregistrat de programul Rewards for Justice, iar noi eram mîndri de el. Cuiva nu i-a plăcut faptul că am făcut astfel de declaraţii publice. În săptămînile care au urmat, eu am fost cu deosebire luat în vizor. Inspectoratul general al Departamentului de Stat a deschis o investigaţie asupra mea. La fel a procedat şi biroul Inspectoratului General al Departamentului de Justiţie. În loc să se bucure de succesul nostru, Inspectoratul General a vrut să ştie de ce nu am urmat procedurile adecvate. Totul a mirosit a vînătoare de vrăjitoare, iar în vreme ce FBI şi CIA au promovat agenţi şi au înmînat bonusuri financiare pentru a se felicita reciproc după prinderea lui Yousuf, băieţii

noştri din Islamabad nu au primit nimic. Jeff și Bill nu au primit nici măcar o scrisoare de mulţumire. Acest lucru m-a indignat şi am scuturat bine copacul pînă au primit, în cele din urmă, ceea ce meritau. – S-a terminat investigaţia?, întreabă tatăl meu. De vreme ce majoritatea acestor evenimente s-au desfăşurat în public, eu am avut încredere în tata şi i-am spus ce se petrecea în interiorul biroului. Cineva situat cu mult mai sus decît mine pe scara ierarhică a fost extrem de lezat de operaţiunea mea. Cu toate acestea, ei au pierdut din vedere rezultatul acţiunii. Curăţasem străzile de un criminal – un criminal care se pregătea să ne vîneze diplomaţii din Pakistan. Acest adevăr a însemnat prea puţin pentru hîrţogarul aflat în spatele vînătorii de vrăjitoare. Singurul lucru de care i-a păsat a fost procesul, amabilitățile birocratice care, în Lumea Întunecată, compromit operaţiuni şi ucid omeni. Îl privesc pe tatăl meu în ochi. Îi pot mirosi apa de colonie Old Spice și îmi aduc aminte de copilărie. El mirosea mereu a Old Spice şi a ţigări Lucky Strike. – Da, tată. Investigaţia a luat sfîrşit. Nu s-a ales nimic de ea. Totul e în regulă. – Eşti sigur?, întreabă el temător. – Da, şi întrerup contactul vizual pentru a urmări drumul. Sincer să fiu, cred că ceilalţi agenţi din birou au fost mai supăraţi decît mine în privința asta. (va urma) FRED BURTON

Aceste unităţi sanitare, în care erau internaţi infractorii bolnavi psihic – autori ai unor fapte antisociale (iresponsabili penal), erau un gen de colonii de ergoterapie (de tratament prin muncă), unde se administra şi o terapeutică medicală pentru ameliorare... maladiile fiind incurabile. Se punea însă problema pericolului ce-ar exista, în eventualitatea evadării bolnavilor furioși, cu potenţial criminogen. Dacă umanismul legislației noastre interzice condamnarea unor astfel de persoane, cel puţin, spuneam noi, trebuie să organizăm o pază corespunzătoare pentru toate unităţile sanitare de ergoterapie. Multe luni de zile şi apoi ani, ne-am ocupat de realizarea acestei importante măsuri de pază, colaborînd cu Ministerul Sănătăţii.

S-au scurs cincisprezece ani de cînd, împreună cu, pe atunci, maiorul Ion Sîntea, soseam în oraşul acela muncitoresc, chemaţi să desfăşurăm, alături de cadrele miliţiei locale, munca de descoperire a autorului unei fapte nefireşti... Prezenţa noastră, a celor doi, fusese reclamată de incertitudinea în care se aflau cercetările. Îl preferasem pe Ion Sîntea, el fiind cel mai indicat în dezlegarea acestei enigme. Sîntea absolvise două facultăţi, una din ele fiind cea de psihologie – tocmai psihologia în care puneam multă bază şi de care

aveam, deci, vitală nevoie. Nu puţine au fost cazurile în care m-am putut convinge că această ştiinţă poate fi considerată – pe bună dreptate – cel mai preţios armament din arsenalul nostru, în lupta cu necunoscutul. Luni. 30 decembrie 1963, la orele 10, Alexandru fusese găsit mort pe patul din locuinţa sa. Toporul folosit de asasin rămăsese înfipt în capul victimei. Uşa de la intrarea în locuinţă fusese găsită deschisă şi nu prezenta urme de forţare; într-o cutie erau 200 lei; pe comutatoarele electrice se descoperiseră fragmente de urme digitale; pe uşa din partea dreaptă a şifonierului, imediat sub dispozitivul de închidere, se găsiseră, de asemenea, urme digitale; pe duşumeaua din dormitor şi pe ziarele ce erau întinse jos nu rămăseseră urme de noroi, deşi în ajun plouase. În primele zile, se făcuseră investigaţii în rîndul persoanelor din vecinătatea locului faptei. Şi iată ce se aflase: Alexandru locuise în cartierul pavilioanelor pentru muncitori, împreună cu concubina sa, Elisabeta. La locul de muncă, Alexandru îşi desfăşurase activitatea conştiincios, în viaţa particulară, însă, se comportase ca un om violent, nestatornic, uşuratic. În perioada cît trăise cu soţia sa legitimă, Oana, în mod frecvent venea beat acasă, o brutaliza, alungînd-o de la domiciliu, dar o rechema de fiecare dată, după ce ieșea de sub influenţa alcoolului. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Ambasadoarea înclină aprobator din cap: – Mi-e uşor să înţeleg, pentru că am trăit aici mulţi ani. Vă admir extraordinarele eforturi pe care le depuneţi pentru reconstrucţia ţării. Ştiu că aveţi mare nevoie de capital. Înţelegem şi credem că veţi putea avea posibilitatea de a vă reclădi ţara. Dar noi nu avem nici un fel de opinii privind conflictele inter-arabe, cum este şi diferendul de graniţă pe care îl aveţi cu Kuweitul. Am ocupat postul de ambasador în Kuweit în anii ’60. Pe vremea aceea, primisem instrucţiuni să nu formulăm vreo opinie în această problemă, care nu privea de fel Statele Unite. James Baker a ordonat purtătorului oficial de cuvînt să reafirme această instrucţiune. Sperăm că veţi reuşi să reglementaţi această problemă folosind toate metodele potrivite, prin intermediul lui Klibi (secretarul general al Ligii Arabe – n.tr.) sau al preşedintelui Mubarak. Tot ce dorim noi este ca dvs. să găsiţi o soluţionare rapidă a problemei. În acest sens, aş putea să vă atrag atenţia asupra felului în care privim noi această chestiune? (Alt semnal verde: diferendul de la graniţa IrakKuweit nu e treaba noastră). – Sentimentul meu, după 25 de ani de serviciu în zona Golfului, este că obiectivul pe care îl urmăriţi se bucură de un larg sprijin din partea fraţilor dvs. arabi. Sa trecem acum la chestiunea petrolului. Dvs., domnule preşedinte, aţi luptat într-un război cumplit şi greu.

Ca să fim sinceri, ne vom rezuma să constatăm că aţi desfăşurat trupe masive în sudul ţării. Desigur, problema nu ne priveşte pe noi. Dar cînd acest lucru intervine în contextul pe care chiar dvs. l-aţi evocat cu ocazia zilei naţionale a ţării dvs., cînd, în plus, am luat cunoştinţă şi de punctul de vedere irakian, conform căruia măsurile adoptate de Emirate şi de Kuweit sînt, în ultimă instanţă, asimilabile unei agresiuni militare contra Irakului, atunci mi se pare normal să devenim îngrijoraţi. Şi, în consecinţă, am primit instrucţiuni să vă întreb, într-un spirit amical şi străin de orice confruntare, care vă sînt intenţiile. Eu nu fac decît să vă descriu îngrijorarea guvernului meu. Departe de mine gîndul că situaţia ar fi simplă. Simplu este numai interesul pe care noi îl purtăm. Preşedintele irakian spune: – Nu cerem oamenilor să nu se simtă preocupaţi atunci cînd pacea este ameninţată. Este un sentiment omenesc şi nobil, pe care îl împărtăşim cu toţii. E firesc ca o superputere, cum e cazul ţării dvs., să se simtă implicată. Dar ceea ce noi cerem e ca dvs. să nu vă exprimaţi propriile preocupări într-un sens care s-ar putea să încurajeze un agresor, facîndu-1 să-şi închipuie că ar putea obţine sprijinul dvs. în agresiunea pe care o pune la cale. Dorim să găsim o soluţie justă, prin care să ne fie recunoscute drepturile, fără a-i priva pe alţii de drepturile cuvenite. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Descoperirea autorului unei fapte nefirești (1)

Vineri, 26 iulie 2019

Doar ce trebuie... Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (40) LUNA APRILIE 2 aprilie – Mijloc de vindecare E îndoielnic că în clipa marii dureri care îi lovise pe toţi Isus se simţea în stare să se supună lui Dumnezeu şi să se arate îndată mulţimilor. De obicei, oamenii au nevoia firească de a-şi trăi durerea mai întîi în singurătate. Cutremuraţi de o lovitură neaşteptată, ei simt de cele mai multe ori nevoia de linişte şi singurătate, şi această nevoie vine din frica pe care omul o încearcă fără voie în faţa clipei întoarcerii la viaţă. Singurătatea, pustiul îţi cuprind sufletul. Ai trăit multă vreme alături de cineva, aţi fost împreună la bine şi la rău; astăzi, după cuvîntul Evangheliei, unul din voi a fost luat, iar celălalt a fost lăsat - a fost lăsat fără ajutor, fără sprijin pe acest pămînt! Cum ţi se strînge inima de durere! Cum îţi vine să te ascunzi de oameni pînă cînd va trece prima clipă de durere sfîşietoare! Totuşi, Domnul ne cheamă şi pe noi, cum l-a chemat pe Isus, să ne ridicăm şi să Îl urmăm. Oricît de mult neam răsfăţa singuri durerea, nu o s-o vindecăm. Singu rul mijloc de a vindeca inima rănită este s-o îndrepţi către Dumnezeu, să uiţi în El de durerea ta şi să-i ajuţi în numele Lui pe ceilalţi. Vedem că Domnul nu-i spune acestui urmaş al lui Moise să se ridice singur, ci îi spune: „Voi fi cu tine; nu Mă voi depărta de tine, nu te voi părăsi. Voi umple locul rămas pustiu; nu numai că nu te voi părăsi, ci nu Mă voi depărta nici măcar cu un pas de tine, numai să te ridici şi să Îmi slujeşti. Mergi înainte, să nu-ţi fie frică de viitor. Toată tăria, apărarea, înţelepciunea, vigoarea, mîngîierea ta se află în această făgăduinţă: Eu voi fi cu tine!”. Să ne ridicăm şi noi şi să Îl urmăm. Să-I încredinţăm lui durerea noastră şi să pornim împreună cu El în întîmpinarea durerii lumii. Va trebui să mergem de-a

lungul şuvoiului nenumăratelor dureri omeneşti: acolo ne vom îngropa propria noastră durere şi îi vom mîngîia pe alţii ,,cu mîngîierea cu care noi înşine sîntem mîngîiaţi de Dumnezeu” (II Corinteni 1, 4).

3 aprilie – Domnul te va da în vileag 21)

,,Tu ai făcut acestea, iar Eu am tăcut” (Psalmi 49,

Așa zice Domnul. Pînă acum a tăcut, şi ţi-ai închipuit că El nu vede, că unul sau altul din păcatele tale se pot ascunde de El şi pot rămîne fără urmări. ,,Fiindcă nu se face curînd judecată celor ce fac rău, de aceea s-a umplut inima oamenilor de pofta de a face rău” (Ecclesiastul 8, 11). Pînă la o vreme, Domnul îngăduie să crească pălămida amestecată cu grîul, dar vine vremea cînd îi aduce aminte omului de tot ce acesta a uitat, spunîndu-i: ,,Tu ai făcut acestea!”. Şi acum ne vorbește deja cuvîntul lui Dumnezeu dîndu-ne pe faţă păcatele; ne vorbesc, de asemenea, viaţa şi experienţa, făcîndu-ne să ne lovim de urmările lor. Totul a pornit de la lucruri mărunte: la început te-a înfăşurat, ca un fir subţire, un obicei rău sau altul, iar acum acel fir subţire s a prefăcut într-un odgon gros, ce te-a legat de mîini şi de picioare. Urmele păcatelor tale se întîlnesc în copiii tăi, în apropiaţii tăi, în ceea ce faci, şi îţi spun: ,,Tu ai făcut acestea!”, dar tu întorci capul şi mergi mai departe. În sfîrşit, glasul mustrător al Domnului va răsuna în sufletul tău nepăsător, şi vei auzi de la el nu numai: ,,Tu ai făcut acestea!”, ci şi ,,Voi da în vileag păcatele tale;înţelege asta, tu, cel ce ai uitat de Dumnezeu”. Ia aminte la acest glas, fiindcă îţi spune adevărul, şi cazi cu pocăinţă şi cu inimă zdrobită înaintea Domnului, Care îţi dă în vileag păcatele ca să te înţelepţeşti. El vrea şi poate să-ţi ierte şi să-ţi şteargă fărădelegile şi, dîndu-ţi o inimă nouă, să te pună pe o „cale nouă şi vie”. (va urma)

Sfinţii despre viitorul război mondial: ,,Cel de-al treilea Război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere!” (2) Sfînta Macaria rusoaica: * ,,– Întrebare: Matuska, anul ăsta ne simțim așa de rău – oare fiindcă îmbătrînim? – Răspuns: Nu, așa sînt vremurile; puterea noastră este săpată de către vrăjitori. Va fi chiar mai rău – dear da Dumnezeu să nu apucăm acele vremuri“. (5 octombrie 1988) * „Curînd, omul nu va mai fi bun; aceasta se va întîmpla curînd. Sfîrșitul lumii este nimic; dar atunci va fi dărîmare și clădire, iar oamenii – totul va fi amestecat cu urăciune, și veți fi pînă la genunchi în sînge“. (25 martie 1989) * ,,– Curînd o să se întîmple ceva… – Ce anume, Matuska? – Război, război va fi pretutindeni, vor începe să se bată cu bîte, bătîndu-se între ei, iar mulți oameni vor fi omorîți. Cînd au să se bată cu bîtele, toți vor rîde, dar cînd au să înceapă să tragă cu pușca, toți vor plînge“. (4 martie 1992) * ,,Morții sînt lăsați așa cum trebuie să fie, dar noi toți vom fi răsuciți. Nu va mai fi cine să îngroape morții – o să-i arunce doar într-un șanț și o să-i îngroape“. (28 mai 1992) Părintele Dionisie Ignat de la Colciu: *,,O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în cîţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorîţi. Sîntem în vremurile de pe urmă. Sînt semne vădite”. Părintele Iosif Vatopedinul: *,,Lucrurile sînt acum într-o stare de deteriorare – condiție care, în momentul de față, este comuna pentru lumea întreagă. Și, ca urmare a acestei condiții, va începe mînia lui Dumnezeu. Am atins limita. Și acum se va întîmpla ceea ce Dumnezeu, în mila Sa, a îndurat.

El acum va pedepsi aspru, datorită dreptății Sale, pentru că a venit timpul pentru aceasta. Va fi un război, și mai multe războaie, și vom trece prin mari dificultăți”. *,,Acesta este începutul acestor evenimente, eve nimente tulburătoare, evenimente militare. Cei care pun în mișcare acest rău sînt evreii. Ei sînt îndemnați de către diavol să facă aceasta, pentru a distruge sămînța ortodoxiei în Grecia și în Rusia. Acesta va fi principalul lor obstacol în dominarea lumii. Și, fără îndoială, ei îi vor obliga pe turci să vină aici, în Grecia, pentru a-și începe lucrarea lor; iar Grecia, deși are, teoretic, un guvern, nu are un guvern cu adevărat. Îi lipsește puterea, iar turcii vor veni aici. Acesta va fi momentul cînd Rusia, de asemenea, își va pune în mișare forțele sale pentru a se împotrivi turcilor. Evenimentele se vor desfășura astfel: cînd Rusia vine în ajutorul Greciei, americanii și NATO vor încerca să prevină aceasta, pentru a nu se forma nici o alianță între două țări ortodoxe. De asemenea, ei vor provoca la luptă alte puteri, cum ar fi Japonia și altele. Va fi mare sacrificiu pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin. Vor pieri 600 de milioane de oameni. Vaticanul, de asemenea, se va implica mult, pentru a împiedica rolul crescînd al ortodoxiei și pentru a preveni o alianță între țările ortodoxe. Astfel, se va împlini pronia Divină”. Schimonahia Nila: * ,,Maica spunea că, la sfîrşitul vremurilor, în locul Petersburgului, va fi mare. Moscova parţial se va prăbuşi, în subterana ei se află multe goluri. Iar cînd au întrebat-o despre casa şi orăşelul în care locuieşte, ea a răspuns: - Din orăşel nu va rămîne nimic. Va rămîne căsuţa mea şi încă una. Va fi război, distrugeri, însă căsuţa mea nu va fi distrusă. Eu nu voi vedea acestea, iar voi

Învață tot ce e de învățat Aleargă doar cît e de alergat, Vorbește doar ce trebuie de spus Din cînd în cînd, privește și în sus.

Culege doar ce trebuie cules Alege tot ce este de ales, Zîmbește dar nu fals, un zîmbet cald Și taci mai des, așează-te pe prag... Arată tot ce e de arătat Și cîntă cînd e timpul de cîntat, Ascultă că n-o să ai de pierdut Coboară cînd este de coborît. Privește doar ce trebuie privit Gîndește cu răbdare, nu pripit, Adună tot ce este valoros Trăiește, dar cu grijă, cu folos. Samy Lupu

Sămînța bună

Să mulțumim Motto: ,,Binecuvîntat să fie Domnul, căci El a ascultat glasul rugăciunilor mele... De aceea îmi este plină de veselie inima.” (Psalmul 28.6, 7) Înaintea unei misiuni dificile, un soldat a îngenuncheat în camera lui și a început să se roage cu insistență cerînd ajutorul lui Dumnezeu. În timpul rugăciunii a auzit, însă, o bătaie puternică în ușă. Cînd a mers să deschidă ușa, l-a văzut pe comandantul său care a venit să îi vorbească. Cînd acesta a înțeles că soldatul întîrziase să-i deschidă pentru că era în rugăciune, i-a mărturisit că și el a făcut același lucru cu mulți ani în urmă, cînd I-a cerut cu insistență lui Dumnezeu să-l păstreze cu viață prin toate misiunile pe care urma să le împlinească. După aceea, însă, a încetat să se mai roage, pentru că nu mai avea nimic să Îi ceară lui Dumnezeu. Cînd i-a auzit răspunsul, soldatul i-a zis comandantului: ,,Domnule comandant, ar trebui să începeți rugăciunea chiar din aceste momente și să vă rugați cu stăruință în fiecare zi, pentru că, deși nu mai aveți nimic de cerut, ați rămas totuși atît de mult în urmă cu mulțumirile”. Acelui comandant Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, i-a păstrat viața și, în timp de război, l-a ocrotit încă mulți ani. Dar el a încetat să se mai roage, pentru că, deși nu mai avea nimic de cerut, a uitat să mulțumească! Este și situația noastră asemănătoare cu a comandantului? Dacă nu mai avem nimic de cerut lui Dumnezeu, să începem să-I mulțumim pentru atîtea binecuvîntări pe care ni le-a dăruit în viața noastră, cu toate că nu le merităm. o să le vedeţi. Iată, drumul spre Egorievsk va rămîne şi căsuţa mea, şi nu-i nimic lîngă ea. În timpul războiului, orăşelul va fi distrus. Sosi-va timpul cînd chinezii vor năvăli asupra noastră şi tuturor le va veni foarte greu. Aceste cuvinte maica le-a repetat de două ori: «Copilaşi, am văzut un vis. Va fi război. Doamne, adolescenţii, de la paisprezece ani, vor fi recrutaţi şi trimişi pe front. Acasă vor rămîne doar copiii şi bătrînii. Soldaţii vor umbla din casă în casă, îi vor mobiliza pe toţi şi-i vor goni la război. Vor domni jaful şi nelegiuirile celor înarmaţi şi pămîntul va fi împresurat cu cadavre. Copilaşii mei, cît de milă îmi este de voi!» – de multe, multe ori repeta maica”. Sfîrșit Sursa: Aparatorulortodox.md

Vineri, 26 iulie 2019

S , ase,

S mai i rdem *** - Să te ajut la lecții, Nicușor? - Nu, că a zis profesorul să fac eu singur toate greșelile... *** - Ceasul pe care mi l-ați vîndut nu face doi bani! Îndată ce-l culc, nu mai merge. - Păi dumneata poți să mergi cînd ești culcat? *** Nevastă-mea e foarte atentă cu mine. Cînd am venit ieri acasă, am găsit papucii gata pregătiți, masa era pusă, pînă și pipa era umplută. - Și cît te costă rochia ei de Revelion? *** - Te-a trecut și pe tine în testament? - Nu, că încă n-a murit... *** - Și cum îți spuneam, de emoție ocheam fără să trag. Cînd, în sfîrșit, am apăsat pe trăgaci... - Înțeleg, l-ai ucis din primul foc! - Aș! Tocmai atunci m-a trezit ceasul deșteptător. *** - Care este cel mai mare succes pe care l-ați avut pînă acum?, fu întrebat scriitorul W. Faulkner.

P I Mo c c h io !

- Drept cel mai mare succes îl consider – răspunse scriitorul – aprecierea unui scoțian, care-mi scrise: ,,Ultima dvs. carte mi-a plăcut atît de mult, încît am cumpărat-o”. *** - Dumneata ești un pictor cu totul aparte! De ce pictezi numai bărbați? - Fiindcă femeile se pictează sin gure... *** Un tînăr actor a jucat rolul prin cipal dintr-o piesă de Moliѐre, iar după reprezentație colegul său îi spune: - Dacă te-ar fi văzut Moliѐre, s-ar fi întors în mormînt! - În cazul acesta, ar fi stat în poziție normală, fiindcă ieri ai jucat tu acest rol. *** - S-au scris niște minciuni îngro zitoare despre cartea mea!, spune scriitorul prietenului său. - Fii mulțumit, era mai rău dacă s-ar fi scris adevărul. *** Psihiatrul: - Povestește-mi totul în ordine cronologică. Ce a fost la început? Pacientul, calm: - La început am creat cerul și pămîntul. Apoi, au început problemele!

*** Regizorul: - Principalul este să îți trăiești rolul. Cînd începi să o sugrumi pe Desdemona, gîndește-te că-i nevastă-ta.... *** - Crezi în dragoste la prima vedere? - Bineînțeles! L-ai văzut pe bărbatu-meu? M-aș mai fi măritat cu el dacă îl vedeam și a doua oară? *** La grădina zoologică se primește o scrisoare: ,,Cum se poate recunoaște o cobră regală?”. Specialistul răspunde: ,,Dacă v-a mușcat o cobră și trăiți mai mult de o jumătate de oră, n-a fost cobră regală, asta precis!”. *** - Învăț engleza, franceza și algebra! - Bravo! Cum se spune ,,bună ziua” în algebră? *** - Aș vrea să trăiesc pînă la o sută de ani! – suspină soția. - Imposibil! – intervine soțul. - De ce? - Pentru că, de zece ani încoace, tot la patruzeci ai rămas! *** În tramvai, un bărbat mestecă mereu gumă. După vreo jumătate de

oră este interpelat de femeia din față: - Degeaba îmi vorbești atîta, sînt complet surdă! *** În fața unui mare magazin universal: - Vai de mine, dragule, ăsta nu-i copilul nostru! - Taci! Căruciorul este mult mai bun... *** - Cînd devine clasic un scriitor? - Cînd oamenii care n-au citit nimic din operele lui încep să afirme că au citit! *** - Săptămîna trecută bărbatu-meu a desenat un panou, iar astăzi a și fost expus la Galeria Națională! - Ce vorbești? În ulei sau tempera? - În vopsea obișnuită, cu care a pictat: ,,Garderoba obligatorie!”. *** - Spune-mi ce citești și am să-ți spun cine ești! - Interesant!... Lecturile mele sînt din Ovidiu, Horațiu, Homer... - Atunci ești un mincinos! *** - Șefule, aș vrea să merg la înmor mîntarea soacră-mii, îmi dați voie? - Cum să nu? Cine n-ar vrea să participe la o asemenea festivitate?

Vineri, 26 iulie 2019

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Adevăratul extremism (1) (urmare din pag. 1) Cum să ajungă o asemenea epistolă? Unde să ajungă? Scriu toate acestea cu durere. Nimic nu mă întristează mai mult decît ştampila aplicată, în mare grabă, pe fruntea unui om. Om care, instantaneu, se metamorfozează în pachet şi poate fi trimis către orice destinaţie, inclusiv în faţa plutonului de execuţie. Săptămîna trecută, am publicat un articol al colonelului dr. în istorie Gheorghe Romanescu, despre maniera în care îşi mai omoară timpul, în faţa blocului, unii pensionari. Fiind încă proaspătă o transmisie radiofonică în direct, din Aula Parlamentului, unde mînuisem floreta oratoriei, unii dintre bătrîni şi-au exprimat acordul cu poziţia pe care am avut-o. Atunci, un fîrtat de-al lor, care strînge cotizaţii pe la P.D.S.R. (aliatul nostru), a rostit: „Vadim ăsta e un extremist ordinar!”. Şi „extremist”, şi „ordinar”, cam multe păcate pentru un singur om. De fapt, judecătorul meu improvizat nu ştia nimic despre mine, aşa cum nici eu nu ştiu nimic despre el, decît numele lui, dar asta n-are nici o importanţă. El fusese intoxicat de presa ticolăşită, care, de altfel, şi pe idolii săi de la partidul de guvernămînt îi face albie de porci. Avînd o credinţă oarbă într-un asemenea tip de presă, care îi livrează zilnic, la domiciliu, contra vreo 2.000 de lei pe zi, crime şi violuri după pofta inimii, sărmanul pensionar n-a mai stat să judece cu capul propriu, ci a prelucrat marfa gata ambalată, şi ştampilată de alţii. Nu-l condamn, desigur. Atîta poate mintea lui. În fond, de ce să piardă el vremea încercînd să descifreze universul complex al unui om, cu încărcătura lui de tandreţe şi generozitate, cu frămîntările şi rugăciunile sale, cu dragostea mistuitoare faţă de părinţi, ori faţă de copii şi animale?! Şi nu-i, oare, mai comod şi mai orgolios să

bravezi în faţa partenerilor de table, între două ţigări şi un borcan de iaurt, demonstrînd cum poţi tu, un moşneguţ aparent umil, să demolezi dintr-o mişcare un senator şi şef de partid? Nimic mai simplu decît să trăieşti în imaginaţie: stai pe bancă, în părculeţ, şi îţi imaginezi că nu eşti lîngă ghenă, ci la Catedrala în care s-a autoîncoronat Napoleon, la 2 decembrie 1804! Ca prin farmec, totul se metamorfozează. Şi, dacă te concentrezi şi mai mult, pînă la broboane pe frunte, poţi realiza chiar un transfer de persoane, prin timp şi spaţiu: tu, pensionarul, să iei locul împăratului, iar el, împăratul, să fie teleportat în Drumul Taberei, printre blocuri, în postura unui amărît de casier P.D.S.R., fiindcă altfel nici nu merită, de vreme ce, şi el, a fost un „extremist ordinar”. Iar în vremea asta, adevăratul, nocivul, scan dalosul extremism se întinde în vălătuci, precum gazul sarin în Metroul din Tokyo. N-aş vrea să împing prea departe în timp exemplificările. Săl luăm, pentru azi, pe deputatul Adrian Severin. Infractor dovedit: a jonglat cu casele şi vilele, a dat declaraţii mincinoase, a scos mari sume de dolari peste graniţă, a acumulat o mare cantitate de certificate de proprietate, cu permisiunea unei legi strîmbe, pe care tot el o impusese, în 1991. Lucrurile sînt cît se poate de clare: dacă şi aşa ceva se contestă, înseamnă că Legea Gravitaţiei nu e Legea Gravitaţiei, ci a fermentaţiei vinului, iar Pămîntul e pătrat. Între evreul Nachum Nacht, care a încercat să scoată din România 455 de monede de aur, şi evreul Adrian Severin, care a scos valize cu dolari, nu sînt diferenţe esenţiale: doar atît că pe primul l-au prins la graniţă, iar pe cel de-al doilea nu l-a prins nimeni, deşi există acte acuzatoare din belşug. Dar, Adrian Severin n-ar fi el însuşi dacă ar rămîne numai hoţ. El a văzut multe filme cu ilegalişti, aşa că a învăţat bine lecţia nr.1: cum să devii din acuzat - acuzator! Astfel, aidoma oricărui evreu

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (3) Am să vă împărtăşesc cîteva dintre gîndurile înălţătoare ale unui vagabond de geniu, pe care, în plimbările mele prin Bucureşti, alături de marele scriitor care a fost Eugen Barbu, îl întîlneam uneori şi îl salutam cu respect, fiindcă făcuse 13 ani de temniţă grea şi era un idealist. E vorba de Petre Tuţea, care scria despre Poporul Român, citez: „Poporul Român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric Poporul Român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale Europei. A reuşit vreo invazie să-şi impună stilul şi credinţele aici? (...) În principiu, am certitudinea invincibilităţii Poporului Român. Aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, aşa va ieşi din orice impas. E atît de viguros Neamul ăsta al nostru că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Istoria lui îmi dă argumente că Poporul Român nu poate fi înfrînt”. Eu, unul, cred cu tărie în vocaţia mesianică a Poporului Român. Da, avem o misiune pe lume! Dumnezeu nu ne-a creat întîmplător şi nu ne-a aşezat de florile mărului aici, la Gurile Dunării şi în Carpaţi. În această operă grandioasă, voi, revoluţionarii, aţi avut şi veţi mai avea un cuvînt greu de spus. Acum, ştim cine sînt vrăjmaşii şi lichidatorii României. Nici 1.000 de Securităţi n-ar fi reuşit să-i demaşte atît de bine cum au făcut-o singuri, în aceşti aproape 11 ani. La orizont se prefigurează cel mai mare război de eliberare din Istoria României – eliberarea de sub jugul Mafiei, care n-are Patrie, n-are Naţionalitate, n-are Lege, n-are Dumnezeu. România trebuie să reînceapă să muncească, să se bucure de viaţă, să reintre, cu fruntea sus, în rîndul Ţărilor lumii. Noi

credem într-o Europă a Patriilor şi a Naţiunilor. Cine vă spune că se poate şi altfel – ori nu ştie legităţile istorice, ori minte deliberat, pentru a vă domina şi deznaţionaliza mai uşor. Iar cei care pretind că P.R.M. ar fi izolat pe plan intern şi extern ignoră, cu bună-ştiinţă, faptul că acesta e cuvîntul de ordine al Mafiei, să demonizeze, în orice punct al Globului, acele mişcări patriotice care îi strică toate socotelile. Slavă Domnului, Planeta nu stă numai în infractorii ăştia şi noi avem destule relaţii de cooperare pe plan internaţional. Eu sînt încrezător în biruinţă. Au încercat să mă distrugă, numai cu tunul şi cu bazuka n-au tras în mine, dar ei n-au nici un spor. N-au ce să spună despre mine, numele meu nu se regăseşte în nici o afacere murdară, pe nici o listă de datornici la bănci, în nici un Consiliu de Administraţie, au tot căutat cu lumînarea – mai ales că toate Serviciile Secrete ale Ţării sînt în mîna lor – dar, pînă la urmă, s-au lăsat păgubaşi, iată de ce am mîinile libere şi pot să mă lupt cu balaurii Mafiei, iată de ce tot mai multă lume vine alături de noi, în ciuda boicotului la care ne supune postul public de Televiziune TVR, pentru care, pur şi simplu, P.R.M. nu există. Nu-mi fac griji, fiindcă nici Vlad Ţepeş şi nici Tudor Vladimirescu n-au apărut la nici o Televiziune, dar tot au făcut ordine în Ţară. Aşa şi cu noi. Lăsaţi-i pe cei de la Putere să-şi piardă suflul şi să-şi termine muniţia. În această luptă pe viaţă şi pe moarte, un ajutor de primă mărime ne dă, de aproape 1 an încoace, formaţiunea politică desprinsă din UNORD, care a fuzionat, prin absorbţie, cu P.R.M. Un număr important din aceşti revoluţionari va intra în viitorul Parlament, pentru că locul unor astfel de oameni este în principalul forum democratic al Ţării.

care, prin anii ‘50-’60, mergea pe străzile Germaniei şi se repezea din senin în gîtul vreunui neamţ, urlînd ca un apucat ,,ăsta m-a dus la gazare, mi-a smuls unghiile, vreau despăgubiri” (deşi nu-l văzuse în viaţa lui!) - Adrian Severin se năpusteşte periodic, ca un lup încolţit, la cîinii ciobăneşti care nu l-au lăsat să mai dea iama pe la stînă, bulbucîndu-şi ochii şi strigînd ca un disperat: ,,Fasciştilor!”. El a văzut că acest cuvînt încă mai are un efect magic invers, adică poate băga un om în sperieţi, dacă nu chiar la zdup. Dar, asta n-ar fi nimic! Pentru un apologet al operelor lui Vladimir Ilici Lenin (cum reiese din Cuvîntarea pe care o ţinuse la omagierea lui Nicolae Ceauşescu, în urmă cu vreo 20 de ani), obsesia cu fascismul e explicabilă, ţine de arsenalul contra-propagandei de tip bolşevic. Ceea ce caracterizează ultima parte a activităţii lui Adrian Severin este o foarte suspectă agitaţie pe plan extern. Şi aici e pusă în aplicare lecţia nr. 2. Nu se ştie prin ce pîrghii oculte ale sionismului a ajuns un fel de băgător de seamă pe la grupul socialist din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Din această poziţie, el scrie nişte cearceafuri interminabile la ziarul „Ziua”, pe care nu le citeşte nimeni, în afară de echipa de corectori, desigur, care îşi blesteamă nopţile şi face febră musculară în grup. Trebuie să recunosc, cinstit, că, cu toate păcatele sale, Petre Roman are infinit mai mult bun simţ decît evreii agresivi de tipul Adrian Severin şi Radu Feldman Alexandru, care parcă au turbat. (Încă o dată, cer iertare evreilor cinstiţi, pe care îi asigur de preţuirea mea.) Ce-a făcut acest Severin? A cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decît suspendarea Turciei din Consiliul Europei! De ce? Pentru că el, mă mir că nu v-aţi dat seama, apără drepturile omului kurd! În ceea ce mă priveşte, mă pronunţ cu fermitate în favoarea creării unui stat al kurzilor - un popor de peste 20 de milioane de oameni, împărţiţi între 5 state, are dreptul la propria lui ţară. (va urma) A bătut ora să vă luptaţi şi cu alte arme, mai bune şi mai eficiente, astfel încît lumea să vă cunoască aşa cum sînteţi cu adevărat. Atunci cînd vă veţi întoarce pe la casele voastre, risipite prin toate judeţele şi pe toate meleagurile Ţării, spuneţi-le oamenilor că m-aţi văzut, m-aţi auzit, că nu sînt nici nebun – cum mă pictează hoţii pe care i-am prins la furat – că nu sînt nici extremist, nici antimaghiar, nici antisemit, nici antiţigan, şi nici n-o să bag Ţara în război, după cum mint, în mod iresponsabil, cei care n-au ce să spună despre mine – eu sînt, pur şi simplu, un patriot cu gura arsă după setea de Adevăr şi Dreptate, care s-a săturat ca Poporul lui să fie răstignit la fiecare răscruce a Istoriei. Aici, la cîţiva paşi, în parcul de peste drum, îşi dorm somnul de veci 69 de eroi ai Revoluţiei, din cei 100 căzuţi în Municipiul Braşov. Am depus la monumentul lor funerar o coroană de flori cu mătase Tricoloră, am ascultat slujba oficiată de preasfinţii părinţi, am răspuns onorului prezentat de o gardă militară şi, la un moment dat, în pacea asfinţitului de august, pe crucea înaltă, de oţel, au poposit 3 porumbei. Am privit scena aceasta ca pe un semn de la Dumnezeu. Să ne gîndim şi la fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina, teritorii străvechi româneşti, care vor reveni la Patria-Mamă. Nu vom abandona niciodată acest ideal! Pregătiţi-vă, români, de ultima Revoluţie din acest veac şi din acest mileniu, cînd se vor înfricoşa antichriştii care v-au prigonit, şi v-au împuşcat, şi v-au îndoliat, şi v-au flămînzit, iar martorii vor întreba, aidoma Regelui David, în Psalmul 114: „Ce aveţi, munţilor, de săltaţi ca nişte berbeci, şi voi, dealurilor, ca nişte miei? Da, cutremură-te, pămîntule, înaintea lui Dumnezeu!”. Sfîrșit Corneliu Vadim Tudor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

Vineri, 26 iulie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (30)

Într-o scrisoare foarte lungă (numărînd 1.736 de cuvinte!) pe care Regina Maria, aflată în refugiul de la Iaşi, i-o adresează Marthei Bibescu, rămasă în Bucureşti, la 12 septembrie 1917, una dintre cele 37 de întrebări adăugate în Post-Scriptum sună astfel: „E adevărat că Marie-Nicole a dat recepţii pentru duşmani?”. Biografia acestei femei este de senzaţie şi, dacă cineaştii români ar şti ceva mai multă carte (mă refer la cultura profundă, singura care contează şi care durează), am avea un film captivant despre ea. Era, deci, fiica lui Nicolae Bibescu (fiul mai mare al domnitorului Gheorghe Bibescu) şi a nepoatei Mareşalului Ney. Aceştia au avut nu mai puţin de 6 fete, toate foarte înalte, talie neobişnuită pentru femeile acelei epoci – ele îl moşteniseră pe strămoşul lor, viteazul ostaş al lui Napoleon. Forţa fizică deosebită i-a permis tinerei MarieNicole să traverseze Bosforul înot, în admiraţia întregii Europe. Portretul acestei femei deosebite, ca şi întîmplările legate de cumpărarea Palatului Mogoşoaia pentru Martha Bibescu, de la verişoara ei primară, sînt descrise în cartea lui Ghislain de Diesbach: „Foarte diferită, dar şi mai bizară, e Marie-Nicole, zisă tanti Cocole, care la 11 ani fusese logodită cu prinţul Arsene Karagheorghevici, fratele mai mic al viitorului rege al Serbiei, Petru I. Cînd prinţul venise să îşi facă cererea oficială, se prezentase la Villa Elchingen, dar nu cu un buchet de flori, ci, conform tradiţiei orientale, ţinînd în mînă o colivie de răchită în care gîngureau două turturici. Dacă familia Bibescu îşi ascunsese uimirea, prinţul nu a reuşit să şi-o ascundă pe a lui la vederea obezităţii viitoarei soacre şi a mărturisit că s-a simţit descurajat la gîndul că şi soţia lui putea deveni la fel. În realitate, tînăra fată urma nu să se îngraşe, ci să crească de o manieră fenomenală, căpătînd cu vîrsta trăsături virile, puţin potrivite pentru a atrage soţi. Reînnoind performanţa Lordului Byron, MarieNicole a fost prima femeie care a traversat Bosforul înot şi a cîştigat mai multe cupe sportive. Această fostă campioană de tenis a devenit bărbatul familiei şi a dovedit-o făcînd faţă, în 1890, situaţiei create de moartea tatălui ei. După moartea mamei sale, trei ani mai tîrziu, se pomenise, fără o pregătire specială, în faţa unor probleme de moştenire cu atît mai greu de rezolvat cu cît tutela prinţesei Zoe complica lucrurile. Marie-Nicole s-a sprijinit pe ajutorul intendentului de la Mogoşoaia, un tip mic, negricios şi şmecher, ţigan de origine, care avea aerul rău al unei vulpi prinsă în cursă. Cu şmecheriile lui de ţigan şi cu ştiinţa înnăscută a problemelor legate «de pămînt», Niko a reuşit să întărîte între ei oamenii de afaceri ai celorlalţi moştenitori şi să îi asigure lui MarieNicole partea leului. Se spune că Marie-Nicole i-ar fi promis, ca răsplată a succesului, că se va căsători cu el, lucru pe care l-a şi făcut de altminteri, mai puţin din recunoştinţă, cît pentru a avea fără plată un om capabil să-i administreze moşia. Servil cu cei mari şi dur cu inferiorii, sărmanul Niko, cum îl numea soţia lui, era antipatic, dar deranja puţin. Plecat toată ziua, nu apărea decît la orele de masă, cînd se fofila umil la locul lui, de parcă s-ar fi simţit jenat de calitatea de consort. Neştiind franceza, nu putea să se amestece în conversaţie şi nu deschidea gura decît pentru a mînca. Graţie lui, ca şi unei economii riguroase, Marie-Nicole a reuşit să restaureze prosperitatea familiei, deşi această luptă înverşunată pentru fiecare sfanţ a făcut-o să fie aspră atît cu ea însăşi, cît şi cu alţii. Doar sora sa Starjenska a reuşit să scoată de la ea nişte bani pentru a-şi menţine stilul de viaţă. Într-o seară, cînd Marie-Nicole contempla visătoare perlele superbe purtate cu mîndrie de sora ei preferată, cineva a murmurat: «Calculează cît au costat-o în bucăţi de lemn…» După moartea surorii sale, îşi va transfera marea afecţiune asupra fiului şi fiicei acesteia, pe care îi va trata ca pe proprii ei copii. Pe măsură ce i se îmbunătăţeau finanţele, iar

sărmanul Niko devenea tot mai puţin folositor, MarieNicole începu să se depărteze de el, aducîndu-l din nou la postul de intendent. Într-o zi s-a îndrăgostit de un june politicos, cu 15 ani mai tînăr ca ea, care s-a lăsat sedus, căci îi plăcea Mogoşoaia şi n-avea un sfanţ. Marie-Nicole a divorţat de sărmanul Niko şi l-a expediat la o moşie îndepărtată, cu un venit substanţial pe viaţă. Peste cîţiva

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (74) ani, Martha Bibescu îi va face o vizită la Mogoşoaia şi o va găsi în mijlocul registrelor ei, enumerînd cu voce tare cîştigurile şi pierderile: «Grîul s-a vîndut bine, rapiţa a mers, două însămînţări în loc de una… fînul şi otava au fost satisfăcătoare…». Apoi, oprindu-se pentru a-şi trage respiraţia, va adăuga: «Sărmanul Niko a murit, aşa că de acum înainte voi avea o cheltuială mai puţin». În 1902 se căsătoreşte cu Alexandru Darvari şi se va purta cu el ca George cu Martha, adică apreciindu-l ca obiect de lux şi de plăcere, asupra căruia ai toate drepturile fără să îi recunoşti şi lui vreunul. Nu se jenează să îl înşele pe acest Adonis, dar el nu are dreptul să o facă. «Îşi rezervă infidelitatea ca un drept suveran, pe care nu i-l recunoaşte şi lui; cea mai mică abatere a lui Alexandru devenea cu neputinţă. Devenise el soţia Cezarului.» Cu vîrsta, androginul care tăia valurile Bosforului a devenit una dintre cele mai ciudate persoane din Bucureşti, temută pentru despotismul şi vorbirea ei directă, dar şi admirată pentru îndrăzneala şi dezinvoltura cu care îşi conducea viaţa, fără nici o jenă. Replicile ei au rămas celebre. Întoarsă de la o şedere la Berlin şi fiind întrebată de un român foarte snob ce a văzut acolo, a răspuns: «Toată lumea, tot timpul». Din punct de vedere fizic nu avea de ce să o invidieze pe sora ei Starjenska, dacă ar fi să judecăm după portretul pe care i l-a făcut acesteia Martha: «Buze subţiri pe un chip lat, o gură cu contururi înguste care, fără a fi mare, are ceva rigid, care pune în evidenţă bărbia plină de voinţă şi un nas dominator, asemănător tatălui ei… Înfăţişarea ei nu are nimic senzual. Tenul e cafeniu-închis, buzele atîrnă pe obrajii cu riduri adînci; are păr rar, fără culoare, neted şi pieptănat lins cu mare grijă, ridicat în sus, în moda chinezească, apoi întins pe tîmple şi adus în sus într-un coc oarecare… Ochii sînt goi, fără sprîncene groase, cum se poartă în Orient, aproape lipsiţi de gene şi mici»… Martha o va urma în succesiune la moşia de la Mogoşoaia, care, la fel ca şi opera ei literară, îi va ocupa spiritul, îi va mobiliza forţele şi o va asimila, mai mult decît căsătoria, familiei Bibescu”. Maria Darvari a trăit mult, murind la peste 90 de ani, în 1953. Verişoara ei primară i-a supravieţuit 20 de ani – se poate deduce că între ele era o mare diferenţă de vîrstă, de cca 30 de ani. Acel noiembrie al anului 1916 a fost rodnic pentru ţăranul nostru, fiindcă pe o singură filă, de pildă, el recoltează, una după alta, iscăliturile a trei boieroaice: Eufrosina Catargi, Maria Darvari şi Maria (Maruka) Cantacuzino. Aflată la mijloc, madame Darvari scrie aşa: „Să trăiască România, ţara noastră frumoasă şi iubită. Maria Darvari. Născută P-sa Bibesco”. 107) MARIA CANTACUZINO. Altă doamnă din protipendadă. Scrisul femeii e apăsat şi cu litere foarte mari, negre: „Ţara Românească are în pieptul ei 7 vieţi şi va birui. Maria Cantacuzino”. Nu e alta decît viitoarea soţie a lui George Enescu – de altfel, semnătura ei se găseşte şi în paginile anterioare, într-un „tablou de grup” al Cantacuzinilor. Fac din nou apel la amintirile Reginei Maria fiindcă, în mod miraculos, mai toate personajele Condicii de Drum a lui Vasile Popa se regăsesc şi în... „Condica de Drum” a suveranei (în sensul că şi această femeie remarcabilă a fost o pribeagă, şi în ţara ei, şi în lume, cînd a plecat la Paris şi la Londra să pledeze cauza României Mari). Încă o dovadă a veridicităţii Albumului întocmit de ciobanul nostru! Aceea era societatea românească, nu alta! Dacă în cartea Reginei ei apar aşa

cum i-a văzut aceasta, în cartea Ţăranului ei apar aşa cum s-au văzut ei înşişi, chiar ei fiind memorialiştii! Prezenţa Marukăi Cantacuzino (care a divorţat de ministrul Mişu Cantacuzino pentru George Enescu) e valoroasă prin prisma asocierii sale, permanente, în paginile amintirilor regale, cu numele marelui compozitor: „Iaşi, 25 Noiembrie/8 Decembrie 1917. Această zi cam dureroasă se sfîrşi în casa Marukăi, unde, încurajată de cîţiva aliaţi credincioşi, de diferite neamuri, am ascultat minunatul arcuş al lui Enescu. În seara asta cîntecul lui s-a ridicat pînă la o culme de o chinuitoare frumuseţe, foarte potrivită cu frămîntarea încordată a acestor clipe. Ne-a mişcat, mai ales, acea prodigioasă sonată a lui, «Le Quex», care parcă te ridică într-o lume de o neînchipuită înălţare. Enescu o cîntă ca nimeni altul în lume. Lasă apoi vioara, se aşează la pian şi ne cîntă «Izbăvirea», din «Parsifal». (…) Iaşi, 23 Februarie/8 Martie 1918. Cuvintele nu pot descrie tragedia pe care o trăim. Sîntem ca un trup ale cărui haine au fost prinse de o maşină, trup care e fără îndurare tras către o moarte sigură. (…) M-am trîntit pe un colţ al marelui divan din camera Elisabetei (fiica ei – nota mea, C.V.T.). L-am rugat pe Enescu să ne cînte simfonia lui «Le Quex» (Regina nu prea se pricepea la muzică, o dată zice «sonată», altă dată zice «simfonie» – nota mea, C.V.T.) şi acolo, înconjurată de prietenii (reprezentanţii aliaţilor – nota mea, C.V.T.) care aveau să ne părăsească a doua zi, în umilirea şi deznădejdea noastră, am ascultat cu tot sufletul acea muzică de o frumuseţe supraomenească. În fiecare notă mi se părea că aud strigătul de agonie al ţării noastre. (…) Enescu sta drept, liniştit în mijlocul furtunii, şi cînta ca un zeu, una dintre cele mai splendide bucăţi de muzică ce s-au scris vreodată şi mi se părea că în sunetul viorii lui se tînguia în hohote de jale, în noapte, toată durerea sufletului meu, pe care n-o puteam rosti în cuvinte”. Aceia care sînt interesaţi de fidelitatea soţilor pot afla că frumoasa Maruka nu i-a fost credincioasă genialului său soţ, printre ibovnicii săi figurînd şi filosoful Nae Ionescu (1890–1940). Fac apel, din nou, la excelenta carte a lui Ghislain de Diesbach, care îi creionează acestei femei un medalion pe cinste: „Prinţesa Cantacuzino, născută Maruka Rosetti. Înaltă, slabă, de o frumuseţe de icoană, trăieşte împreună cu cumnata ei Cantacuzino, născută Ghika, într-un palat de un lux barbar, scufundat tot timpul în penumbră. Cînd Maruka Cantacuzino primeşte, doar lumina unei cupe antice sau cea a căminului îngăduie invitaţilor să înainteze pe dibuite printre mobile pentru a o saluta pe stăpîna casei. Foarte bine educată, pasionată după muzică, are ca amant pe George Enescu, cu care se va căsători în cele din urmă. Seratele ei sînt prilejul unor puneri în scenă fastuoase. Zace culcată pe jumătate pe o sofa enormă, împodobită cu brocart roşu, înconjurată de prietenele preferate şi formînd astfel, la lumina candelabrelor, un tablou care aminteşte mai puţin Decameronul lui Winterhalter, cît Femeile din Alger de Delacroix. Martha va auzi pentru prima oară la prinţesa Cantacuzino Pelleas şi Melisande. «A fost o dată în viaţa mea», va scrie ea mai tîrziu. «Nu voi mai auzi niciodată această muzică, nu voi mai asculta niciodată aceste cuvinte de linişte. Plîng pentru că am plîns». În amintirea acestui trecut strălucitor, Martha se va duce, cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, să facă o vizită prinţesei Cantacuzino, vestigiul unei epoci şi al unei lumi: «Un spectacol îngrozitor» va nota ea. «O bătrînică neputincioasă. Plînge, repetă: şi tu eşti singură… Infirmiera intervine: toată lumea e singură în întregul univers. Bătrînica neputincioasă, cu o privire dementă, cu bărbie dublă, cu mîini grele, reia discuţia cu o voce copilărească: Baz vine deseori aici, ca şi Alice…» Trecerea în revistă a amintirilor, făcută de o fantomă…”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Vineri, 26 iulie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (114) ,,Regina fraudelor” în domeniul asistenței sociale (2) Cînd a primit o vizită inopinată din partea unui asistent social la unul din apartamentele din mahala, „a împrumutat” copiii din vecini pentru a creşte numărul de plozi. Cheltuind banii la fel de repede cum îi cîştiga, călătoriile de sfîrşit de săptămînă la Las Vegas au devenit o obişnuinţă. Noul ei soţ, care a pretins că nu ştia nimic despre această fraudă, era fericit să o ajute să cheltuiască prada - şi ani de zile s-au bucurat unul de celălalt, chiar dacă Dorothy a mai născut cinci copii - avînd acum treisprezece copii adevăraţi pe care să-i adauge în acte, la cei deja patruzeci si nouă fictivi. Schema s-a prăbuşit în 1980, cînd o prietenă aflată în vizită la vila lor a observat cecuri de la asistenţa socială rămase pe birou şi a încercat să şantajeze cuplul. Cînd cei doi soţi au refuzat să plătească, prietena i-a denunţat la poliţie. Dar pînă cînd autorităţile au sosit, Dorothy Mae dispăruse cu toţi copiii, lăsîndu-l pe John să plătească oalele sparte. Fugind în Jamaica, şi-a instalat opt dintre copii într-un apartament de 12.000 de dolari chirie lunară şi i-a înscris la o şcoală particulară. Timp de un an, în timp ce se strîngeau dovezi cu care să i se intenteze un proces prezidat de un mare juriu, nimeni nu a putut-o găsi - pînă cînd, din nou, a apărut o informaţie anonimă. Cînd Dorothy a refuzat să se întoarcă de bunăvoie în California, guvernul din Jamaica a forţat-o să se urce într-un avion cu destinaţia Miami. Întîmpinată la aeroport cu un mandat de arestare, a fost extrădată în California şi trimisă la opt ani de închisoare. Soţul ei a primit o sentinţă mai uşoară. Averea lui Woods, estimată la 2,4 milioane de dolari, a fost confiscată. În timpul celor nouă ani de zile cît a durat frauda, din 1971

pînă în 1980, Dorothy Mae Woods a primit 377.458 de dolari ca ajutor social şi o cantitate necunoscută de bonuri valorice pentru mîncare şi ajutor medical gratuit. Odată ce bunurile sale au fost confiscate, autorităţile au descoperit cecuri neîncasate de la serviciile sociale în valoare de 14.000 de dolari şi bonuri pentru hrană în valoare de 100.000 de dolari, ca şi alte beneficii medicale. Nimeni nu a mai reuşit de atunci să dea o asemenea lovitură serviciilor sociale americane.

ÎNGERI PĂZITORI

,,Yeti” – creația unor farsori? (1) Cunoscut şi sub numele de „îngrozitorul om de zăpadă”, această creatură, una dintre cele mai renumite în rîndul diferitelor arătări păroase, jumătate om, jumătate maimuţă, necunoscută în analele ştiinţei, se spune că a supravieţuit în regiunile înalte şi depărtate ale Munţilor Himalaya. La fel ca şi în cazul monstrului din Loch Ness, singura dovadă a existenţei sale rămîn mărturiile locuitorilor sau muntenilor - determinîndu-i pe cei sceptici să bănuiască că yeti există doar în imaginaţia farsorilor sau a celor care suferă de rău de înălţime. Totuşi, locuitorii Nepalului spun că există trei feluri de yeti: micul yeh-the, mai marele meh-the şi giganticul dzu-the. Legendele în această zonă abundă. Stareţul Mînăstirii Thyang-boche de la poalele Muntelui Everest povesteşte prozaic despre desele vizite ale lui yeti în grădinile mînăstirii. În 1974, o tînără fată Sherpa, Lakhpa Domani, pretinde că s-a întîlnit cu un yeti în timp ce avea grijă de iaci în satul Pheriche, Nepal. Acesta era o creatură mare, asemănătoare unei maimuţe, cu păr negru şi roşcat, cu pomeţi proeminenţi şi ochi mari. O luase în braţe o bună bucată de drum, după care îi dăduse drumul cînd ea s-a zbătut, apoi a atacat iacii, ucigînd doi înainte de a fugi. (va urma) STUART GORDON

Prin Europa 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Țară cu ieșire la Marea Adriatică; 2) Stat baltic cu capitala Riga – Alfa și Omega!; 3) Usturoi (din Ucraina!) – Singurul element chimic descoperit în România; 4) Rînduri petice – Sete!; 5) Campioni – Sodiu – British Thermal Unit; 6) Cete! – Argint – Scriitoare de naționalitate germană din România (Lotte); 7) O întrebare! – Țară din Regatul Unit; 8) Mic principat în sud-vestul Europei – Din vechea Galia; 9) Ion Olteanu – Tipi; 10) Țară insulară din Europa de Sud – Aici este situată Curtea Penală Internațională. VERTICAL: 1) Cel mai mare oraș din această țară este Bratislava; 2) Nordul Letoniei! – Altă țară baltică, cu capitala la Talin; 3) A se mînia ,,... și Ion Anapoda”, comedie de G.M. Zamfirescu (neart.); 4) Localitate în Austria; 5) Într-un sens! – Țară din Cîmpia Panonică; 6) A produce o uitare – Pitic; 7) Personaj legendar – Bulgaria (auto) – Sorin Horia; 8) Țară în Europa de Vest, unul din membrii fondatori ai U.E.; 9) Republică din Europa Centrală, compusă din 9 landuri federale; 10) Face parte din Peninsula Iberică – Aici se află Curtea Penală Internațională. DICȚIONAR: VOIS, IAEI PAUL BĂGNEANU Dezlegarea careului ,,La seceriș” 1) SECERATOARE; 2) ESENIN – AMAN; 3) CEREALE – ASA; 4) EU – SL – LADA; 5) T – SC – EE – ORZ; 6) ACTUAL – S – IA; 7) IR – SILOZ – H; 8) SNOP – MALURA; 9) IAP – FINA – AR; 10) T – IRAN – RODI; 11) AUTOMAT – REA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.