Romania Mare, nr. 1505

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Noi trăim pe o Planetă a crimei: în fiecare zi, sînt ucise miliarde de păsări și animale. Nu se putea altfel, Doamne?

CORNELIU VADIM TUDOR

C\ini ai nimnui Rătăcitori şi neajutoraţi cîini fără vîrstă, nume şi dreptate fiţi întru totul binecuvîntaţi voi, ce dormiţi pe dale îngheţate

EDITORIAL Un pericol de neignorat: fanatismul, de la Hitler la… Iohannis

Voi, care puneţi semn de carte trist atîtor nopţi şi zile hăituite cînd pliscul unui vultur exorcist scobeşte ochii unei vechi ursite

O reflecție dureroasă – ,,Ro­ mânia fără suflet îl merită pe hainul Klaus Iohannis!”. Gîndul îi aparține jurnalistului sibian Marius Albin Marinescu, fondatorul publicației ,,Justițiarul” - și, în același timp, primul care a tras semnalul de alarmă – arătînd cine este cu adevărat primarul Sibiului, actualul președinte ,,german”. Am pus cuvîntul german în ghilimele, deoarece, vorbind germana de la vîrsta de 3 ani, am crescut în admirația marii culturi și a eroicului spirit german – aspecte care nu au nici o legătură cu Iohannis. Cum nu au avut nici cu Hitler, accidentul sinistru al marii națiuni.

Desigur, nu-l compar pe Iohannis cu Hitler, dar… constat că amîndoi sînt accidente săvîrșite – sau liber consimțite – de națiunea română, respectiv, de cea germană. Și nu voi compara cu ceva suferințele cauzate de Hitler – este imposibil să faci comparații sau paralele cu Holocaustul! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Iar eu mă rog să fie cer de mai să nu mai tremuraţi în epidaur căci pentru voi o coajă de mălai e mai de preţ ca sculele de aur

Veniţi la uşa mea arareori cu pieptul rupt şi însetat de milă stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori firave monumente de argilă

Motto: ,,Nu există decît un pas de la fanatism la barbarie”.

Denis Diderot

Pastila sãptãmînii

Din Agnita, cu dragoste Mă aflu printre cei care au un mare respect pentru numele și activitatea celui care a fost Ioan Gyuri Pascu. Consider că prin moștenirea pe care el a lăsat-o românilor – moștenire culturală, desigur – el se poate număra printre marii actori ai României, și am spus în repetate rînduri că locul lui este în inimile românilor, dar și pe Aleea Artiștilor, de la Cimitirul Bellu, din București. Este părerea mea, desigur, pe care mi-o mențin, chiar dacă sînt voci care spun că el trebuie să își doarmă somnul de veci acolo unde și-a dorit, respectiv în Cimitirul Evanghelic din Agnita, alături de familia lui. Eu cred că cei care au intrat în conștiința neamului românesc nu mai aparțin, de fapt, familiilor lor, menirea lor de dincolo de timpuri fiind aceea de fi așezați acolo unde le este locul, alături de marile nume ale culturii naționale. (continuare în pag. a 14-a) TANO

„Țărani la cîmp“, pictură de Marian Ciolacu

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Politica instinctului naţional (2)

Motto: „Naţionalismul este singura doc­ trină salvatoare pentru un Stat începător ca al nostru. Nu se poate concepe liberul parcurs al tuturor forţelor distructive în mijlocul Poporului nostru.” (Octavian Goga, 1936) Şi tare mi-e teamă că reprezentanţii clasei noastre politice se află acum în situaţia preoţilor din Byzanţ, care îşi pierdeau vremea în lungi conciliabule pe tema „au îngerii sex?”

– în vreme ce musulmanii năvăleau cu caii, în acea blestemată zi de mai a anului 1453, sub cupola basilicii lui Justinian, Sfînta Sofia.

Pentru că, în vreme ce clasa noastră politică se maturizează greu, şi despică firul în patru, şi practică sofismul de irelevanţă al atacului „ad hominem” – în catedrala vieţii sociale româneşti au năvălit molimele, şi foametea, şi spectrul fiecărei ierni fără căldură, şi o umilitoare mizerie. Fac parte dintre acei oameni care, pînă nu se lovesc cu capul de pragul de sus, nu pot asimila nişte adevăruri pentru care să se bată ulterior cu toată convingerea. Aşa că voi relata o mică experienţă de viaţă, pe care am trăit-o nu demult, în vara acestui an. Mă aflam în ziua de 23 August, pînă nu demult Sărbătoare Naţională, de petreceri populare şi de artificii, cînd o elementară datorie morală m-a făcut să particip la înmormîntarea celui din urmă frate al iubitului meu părinte, un oltean falnic, cu o figură semeaţă, de pandur, care s-a prăpădit de bătrîneţe şi neputinţă, la aproape 87 de ani. (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (18 septembrie 1996, Opera Română din Bucureşti)

Copii ai foamei, cîini ai nimănui ce cruciadă veşnică vă cheamă?

Ne-aţineţi calea cînd sîntem sătui cînd nu mai vrem să ştim de nici o dramă Şi cum vă bucuraţi din răsputeri la gestul cel mai mic de mîngîiere aţi şi uitat sudalmele de ieri făgaşe moarte prind din nou putere Dar o minune ţine cît un crin rămîneţi iar mai singuri ca-nainte şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin şi-un foc de oase joacă pe morminte Păziţi cu îndîrjire de eroi pe vetre vechi ruinele şi lemnul stăpînii s-au mutat în case noi dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul Şi ca un duh al locului natal voi bîntuiţi prin vaste şantiere progresul nu-i deloc sentimental neputincioasă, spiţa voastră piere Şi cît de blînzi şi de încrezători voi lingeţi mîna ce vă dă otravă cu vintre sfîrtecate de sudori daţi singuri piept cu taina cea grozavă Noi n-avem timp, sîntem şi-aşa destui tragismul nostru poate că-i mai mare un egoism atroce face pui albeşte Valea Plîngerii de sare Copii ai foamei, cîini ai nimănui la ce icoane să vă cer iertare?

Corneliu Vadim Tudor

NR. 1505 l ANUL XXX l Vineri 23 AUGUST 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 23 august 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Şase, tovarăşul Herşcovici vine rabin-şef la Procuratura Generală F Nicoleta Franck a fost dată afară de tanti Anica, nevasta lui Mihai de Hohenzollern F Titlul săptămînii; „Patriciumara” FZiarul „Ziua” va fi dezinfectat de Sanepid F Ardei Umplut dă vînturi prin munţii patriei

PARTEA I F Caracterul funerar al lunii august nu s-a dezminţit nici în acest an; dovadă sînt inundaţiile catastrofale din Moldova, de ambele părţi ale Prutului, care au produs victime omeneşti şi pagube materiale incalculabile.

Asta e una dintre marile anomalii ale României: nu plouă două săptămîni - e secetă; plouă două săptămîni – sînt inundaţii. Sîntem alături cu sufletul şi cu faptele de fraţii noştri loviţi de nenorocire. F Nu putem fi, însă, alături de maniera în care Televiziunea ne minte în faţă, deşi n-o costă nimic să spună adevărul. Vineri și duminică au fost transmise cele două părţi ale unui film excelent, intitulat „Furia îngerilor”, prezentat şi de revista „Panoramic Radio-TV” şi de crainica Cristiana Bota ca fiind realizat în 1990. Totuşi, filmul e făcut cu 7 ani mai devreme, în 1983, aşa după cum atestă toate cataloagele cinematografice şi aşa după cum chiar cei din Televiziune ar fi putut să-şi dea seama dacă s-ar fi uitat cu atenţie la genericul din final, jos, în stînga. Ulterior, stimulaţi de succesul filmului, realizatorii au mai turnat şi alte episoade. F Dar, desigur, asta e floare la ureche faţă de suita copleşitoare de greşeli comise de mai vechiul nostru client Vasile Şelaru de la „România liberă”. Nu vrea băiatul ăsta să se alfabetizeze şi pace! Îi arăţi un abecedar, mînat de cele mai nobile intenţii, dar el face spume la gură și urlă: „Comuniștilor! Propagandiștilor! Huo!”. Îi arăţi pe urmă o fotografie a lui Octavian Paler, în poziţia lui preferată, adică lustruindu-şi chelia retrovizoare cu palma colectivizatoare, nebunul de Şelaru sare ca ars şi crede că e Vladimir Ilici Lenin după cobaltoterapie. Care e ultima ispravă a istericului care terorizează cîrciumile Braşovului? A publicat luni un fel de articol despre Castelul Bran şi Dracula, în care, vai nouă, nu e nimic adevărat, n-a izbutit tembelul să nimerească nici un nume autentic. Redăm suita inimaginabilă a zbîrcelilor acestui urechist prăpădit, pe care încă nu se ştie cine 1-a minţit că poate fi ziarist: 1) pomeneşte în mai multe rînduri de directorul Complexului Castelului Bran, Cornel Taleş, dar numele corect al omului este Corneliu Taloş; 2) ne pomenim şi cu un prof. Radu Aneste Petcu, de la Facultatea Hyperion, numele corect fiind Radu Aneste Petrescu; 3) hop şi un cercetător de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, pe nume Constantin Rezacovici, care, de fapt, nu există, poate o fi vrut să zică de istoricul Constantin Rezachevici, ceea ce e cu totul altceva; 4) în final, e pocit şi numele muzeografei Ana-Maria Baumann, care, în viziunea şelărească, apare... Buman! Bravo, Vampire Şme­ naru, eşti un reprezentant de cinste al Şcolii de Gazetărie a lui P.M. Borfaşu, Florica Icechim, Anton Uncur ş.a. Bine totuşi că, în locul marelui regizor american Copolla, n-a apărut Coposu... F Pe unde trece, Gregorian Bivolaru produce tămbălău! În timpul Taberei Internaţionale de Yoga de la Costineşti (sau Scornicești, n-am înţeles prea bine, că cotcodăceau găinile lui Cristoiu), acest nebun ce-şi zice „guru” a luat o palmă peste felinarele alea urduroase, de la un tînăr revoltat că el, vraciul, chamanul, vrăjitorul, i-ar fi manglit nişte lucruri.

Amintim tuturor că bivolul Griguţă ne-a dat şi pe noi în judecată, în urmă cu un an de zile, nu se ştie de ce, aşa, ca să se afle-n treabă şi să facă circ la Tribunal.

F În continuare vine neinvitată la Conferinţele de Presă ale P.R.M. o femeie de serviciu de la „Cotidianul”, Diana Georgescu, care, fiind total lipsită de talent şi studii, scrie numai măscări. Meştere Raţiu, nu-ţi mai trimite slugile la manifestările politice

ale unor partide parlamentare, mai ales că nu sînt binevenite nicăieri – e ca şi cum matale te-ai înfiinţa proţap, neinvitat, la Regina Angliei, taman cînd femeia e cu părul pe moaţe, păi șade frumos? F Procurorul General al ţării, Vasile Manea Drăgulin, nu numai că n-a întreprins nimic pentru aducerea în faţa instanţei a marilor gangsteri – dar, mai nou, îi vînează şi-i pedepseşte pe subalternii cinstiţi, care vor să facă ceva pentru aplicarea legii. Este şi cazul lui Marian Capotă, şeful Serviciului de Anchete Speciale, care, aflat în concediu, s-a pomenit că i s-a retras indemnizaţia de conducere, ceea ce înseamnă că va urma şi debarcarea. În locul acestui om integru şi redutabil profesionist, Lică din Ferentari vrea să-l aducă pe un extraterestru ramolit, de vreo 65 de ani (tînără speranţă!), pe nume Herşcovici. Păi ce facem, oameni buni, ne întoarcem la anii ’50, cînd dreptatea era împărţită după bunul plac, de evrei şi ţigani? S-au terminat românii în România, fraţilor, iar ajungem slugi la noi acasă? F Ziarul „Adevărul” (fost „Scînteia”) a alunecat în mod ruşinos, pe o coajă de pepene, căzînd ca o gloabă în şanţul extremei drepte, antiromâneşti. De altfel, toată campania declanşată de foştii politruci şi securişti de la „Scînteia” împotriva tînărului om politic Adrian Năstase nu poate fi calificată decît astfel: tentativă de asasinat moral!

Mai bine s-ar uita Procuratura Generală şi Curtea de Conturi cum au reuşit gargaragiii ăştia de la „Scînteia”, ca şi colegii lor de pungăşii de la „România liberă” şi „Scînteia Tineretului” să privatizeze şi să jefuiască patrimoniul incomensurabil al acestor trei publicaţii.

F În revista „Politica” poate fi citit, în fiecare număr, serialul „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”, de Corneliu Vadim Tudor. Este vorba de întîmplări şi destine umane de la cumpăna anilor 1989 şi 1990, care, publicate acum, probabil că îi vor face pe unii să roşească de laşitatea lor de atunci... F Am cumpărat zilele trecute lucrarea „Micul Gotha” (în franceză), tipărită de Institutul Henri al V-lea din Paris. Între paginile 627 şi 638 ale acestui almanah al nobilimii europene se află capitolul „Regatul României”, unde citim tot felul de chestii utile, care ar putea să-i facă pe aligatorii monarhişti de pe malurile Dîmboviţei şi Begăi să mai închidă fălcile alea, că intră vapoarele. Iată situaţia hergheliei regale, tradusă cuvînt cu cuvînt din această lucrare ştiinţifică: A) Margarita, născută la 26 martie 1949, la Lausanne (Elveţia). Regele a dat de înţeles că fiica sa mai mare ar putea să-i succeadă, dar ultima constituţie monarhică exclude femeile şi descendenţii lor de la linia de succesiune (Legea Salică). Pentru moment, nici o măsură legală şi satisfăcătoare nu poate şi nu va putea fi luată fără consultarea românilor şi a parlamentarilor lor.

Prinţesa Margarita e celibatară. B) Hélène, născută la 15 noiembrie 1950, la Lausanne (Elveţia). Ea s-a căsătorit civil la 20 iulie 1983, la Durham (Marea Britanie) şi religios (ortodox) la 24 septembrie 1983, la Lausanne, cu Robin Medford-Mills, născut la 8 decembrie 1942, la Spartley, Yorkshire (Marea Britanie). După ce a învăţat în Sudan, el a devenit profesor la Universitatea Durham. Cuplul s-a separat în octombrie 1991 şi a divorţat. Din căsătoria lor s-au născut: I) Nicolae Medford-Mills, născut la 1 aprilie 1985, la Meyran (Elveţia); II) Elisabeta MedfordMills, născută la 4 ianuarie 1989, la Newcastle (Marea Britanie). C) Irina, născută la 28 februarie 1953, la Lausanne (Elveţia). S-a căsătorit la Phoenix, Arizona (SUA) cu John Kreuger, divorţat de precedenta soţie, născut la 3 august 1945, la Solna (Suedia). El este fiul familiei Torsten Kreuger şi Diana Beve. Cuplul

RM

trăieşte în SUA, unde dl. Kreuger conduce o crescătorie de cai. Din căsătoria lor, s-au născut: I) Michael Kreuger, născut la 25 februarie 1985, la Coos Bay, Oregon; II) Angelica Kreuger, născută la 29 decembrie 1986, la Coos Bay, Oregon (după cum se vede, numai românași de-ai noştri – nota red). D) Sophie, născută la 29 octombrie 1957, la Tatoi (Grecia). E) Maria, născută la 13 iulie 1964, la Hellerup (Danemarca). Trăieşte în S.U.A. F Şi acum, bomba bombelor, ceva atît de interesant, încît înşişi autorii acestei lucrări erudite se simt datori să repete: „Regele Mihai, care n-are decît fete, a dat de înţeles că fiica lui mai mare, Margarita, îi va succede la tron şi îl prezintă, în acelaşi timp, pe nepotul său, Nicolas Mills, copilul celei de-a doua fiice, ca pe un moştenitor posibil, în plan secund.

Totuşi, conform legii dinastice tradiţionale, moştenitorul legitim va fi un prinţ de Hohenzollern, care descinde direct din progenitura fratelui mai vîrstnic al Regelui Ferdinand şi n-a renunţat înainte la tronul României, ceea ce înseamnă că actualul şef al casei princiare, Friedrich Wilhelm (născut în 1924) va fi urmat de fiii săi, Karl (1952), Albrecht (1954), Ferdinand (1960)”. Fraţilor, ce-or avea toţi nemțălăii ăştia cu poporul român? Nici unul nu ştie româneşte, toţi sînt puşi pe căpătuială, chiar atît de blestemaţi să fim noi, românii, ca să ne aducem mereu stăpîni străini pe cap, nu ne putem oare conduce singuri? F Şi acum, veni şi rîndul lu’ coana-mare Nicoleta Franck, şandramaua aia de 72 de ani, care împuşcă francul, ne tot înjură din Elveţia şi instigă la război civil, în ziarul ţărănist „Dreptatea”! „Actuala Putere de la Bucureşti trebuie convinsă să plece de bunăvoie, pentru se evita vărsările de sînge”(?!).

Am aflat şi ce-i cu coţofana asta hoaţă. E fiica unui evreu de prin Iaşi, pe nume Apotheker (în traducere, Farmacistul). Se pare că e, de asemenea, nepoată a Anei Pauker. Prin 1946, a fost arestată pentru că făcea spionaj în favoarea Angliei. În fine, cu chiu, cu vai, s-a pripăşit prin Elveţia, unde a intrat pe sub pielea de crocodil a lui Mihai Fără De Ţară. Dar, stupoare! Tanti Ana de Boulion Sarma a intrat la o idee de gelozie, şi fandaxia a fost gata, aşa că i-a trîntit-o verde în faţa aia ca o muşama de han tirolez: „Madam Franck, dumneata te învîrteşti cam mult pe la noi prin casă, ia să nu te mai prind pe-aici!”. Și a dat-o afară! Acum, Niculina ce era să facă? S-a zgîriat pe ochi, şi-a muşcat proteza ortopedică cu proteza dentară şi şi-a luat tălpăşiţa. Dar nu pentru mult timp, fiindcă au intervenit alde Coposu, Raţiu şi celelalte fosile de la Muzeul Antipa, ca Mumia lui Israel de la Marea Moartă să fie reprimită la Versoix.

F Atragem din nou atenţia domnilor Nicolae Văcăroiu, Viorel Hrebenciuc, Octav Cosmîncă şi Ioan Bogdan (de la Curtea de Conturi) că, de exact 85 de săptămîni, revista „Dilema”, editată de Fun­ daţia Culturală Română, înjură Guvernul pe banii Guvernului. Domnule Augustin Buzura, noi înţelegem că eşti uns cu toate alifiile şi joci la două capete, dar, de dragul lui Andrei Pleşu, ai păgubit pînă acum statul cu 1 miliard de lei. Chiar vrei să apuci ziua aia în care vor veni la putere nişte justiţiari care să vă bage la zdup pe amîndoi pentru jefuirea vistieriei naţionale, oare chiar n-ai nici măcar instinct de autoconservare? F Ţapul Emil este animat de spirit democratic, precum Agamiţă Dandanache de clopoţeii care făceau lica-lica, lica-lica. În toiul unui simpozion pe teme de presă, desfăşurat la Mangalia, sau în Mongolia, nu s-a înţeles prea bine (cine tot plătește chiolhanele astea?), patrupedul a behăit următoarea declaraţie: „La alegerile din 1996, va fi un cutremur total, şi primul pas pe care îl voi face, odată ajuns la putere (?!), ar fi desfiinţarea ziarului Guvernului, «Vocea României»“. Vai, vai, se poate una ca asta, Miluţă, să desfiinţezi tu ziare, ca un despot? Totuşi, ne-a venit inima la loc: publicaţia nu dispare chiar de tot, „Vocea României” va fi transformată de Opoziţie în „Vocea Ungariei”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 2 septembrie 1994)

RM

3

Vineri, 23 august 2019

500 de ani de la fascinanta călătorie în jurul lumii a lui Fernando Magellan – odiseea Secolului al XVI-lea

Fernando Magellan (în unele surse, Ferdinand Magellan) a rămas cunoscut în istorie ca fiind primul explorator european care condus o expediție în jurul lumii, primul care a descoperit o cale de acces din Atlantic către „Marea Sudului a lui Balboa” (Pacificul) prin periculoasa strîmtoare din Țara de Foc și primul care s-a încumetat să traverseze imensa și pustia întindere de apă a Oceanului Pacific.

Perioada Secolelor XV-XVI este cunoscută în istorie drept cea a marilor descoperiri geografice, iar în centrul atenției stau cei doi mari colonialiști medievali: Imperiul portughez și Imperiul spaniol. După Reconquista, fiecare și-a îndreptat busola către o destinație: portughezii au luat calea Africii de Nord, spre Indii, iar spaniolii s-au îndreptat către necunoscutul Vest.

Curte unde, pînă la vîrsta de 15 ani, a fost pajul regineiconsort Eleanor de Viseu. În 1505, regele Manuel I l-a numit pe Francisco de Almeida vicerege al coloniei portugheze India și l-a înzestrat cu o armada de 22 de nave, cu scopul de a asigura controlul portughez asupra rutelor comerciale cu mirodenii și crearea unor noi avanposturi comerciale de-a lungul coastei de est a Africii. Pe lista celor 500 de oameni ai lui Almeida se afla și Fernão de Magalhães. A

Marile sfere de influență Drumul cuceririlor portugheze începe să fie trasat pe hartă de către Bartolomeo Diaz, care, în 1487, ajungea în Capul Bunei Speranțe, ca mai apoi, în 1498, Vasco da Gama să descopere drumul către Indii. În mai puțin de un secol, portughezii își clădiseră un imperiu în Orient.

La vest, călătorind pe ape necunoscute, spaniolii aveau să descopere, prin italianul Cristofor Columb, Lumea Nouă. În 1493, Reyes Católicos, Isabella I a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon, stabileau prima așezare europeană de peste Oceanul Atlantic. Trecuseră doi ani de la descoperirea lui Columb cînd monarhii Imperiului spaniol au cerut Papei Alexandru al VI-lea să taie interesul portughezilor față de noile teritorii. Așa că, în 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, lumea era împărțită în două de o frontieră maritimă de 480 de kilometri vest de Insula Capului Verde, care pe atunci se afla sub ocupație portugheză. Astfel, descoperirile și rutele maritime de la est de frontieră aparțineau portughezilor, iar cele aflate la vest, Imperiului spaniol.

Indiferent de împărțirea oficială ce deja fusese făcută, cele două mari imperii coloniale aveau un obiectiv comun: găsirea unei rute comerciale maritime spre Insulele Moluce, cunoscute şi drept Insulele Mirodeniilor, localizate în zona Indoneziei de astăzi.

Condimentele ce se găseau acolo erau extrem de rare și, în același timp, extrem de căutate pentru proprietățile lor în gastronomie, dar și cele afrodiziace. Iar prețul era pe măsură: valorau de pînă la zece ori greutatea lor în aur. Pentru spanioli, drumul către scorțișoară și cuișoare era imposibil de accesat, căci portughezii dețineau, conform tratatului, rutele maritime de la est, de-a lungul coastei africane. Singura soluţie era să se îndrepte către vest – și ea avea să vină, în 1516, de la... un portughez.

Navigatorul își schimbă numele, dar năravul, ba Ideea salvatoare pentru spanioli venea de la un fost soldat al Casei Regale portugheze, despre ale cărui origini nu se știe mare lucru. Unele surse afirmă că Fernão de Magalhães s-a născut în anul 1480 la Sabrosa, un oraș din nordul imperiului, și că tatăl său era un mic nobil, primar al orașului. Fernão a crescut la

rămas în flota portugheză opt ani, timp în care a participat la numeroase bătălii, afirmîndu-se în cucerirea orașului Malacca, în 1511. Acolo și-a făcut un prieten pe viață: exploratorul Francisco Serrão, cel care, mai tîrziu, avea să fie trimis în insulele Moluce și care avea să îi trimită informații prețioase. În urma luptelor din Maroc, din 1513, portughezul s-a ales cu o rană care l-a lăsat șchiop, dar și cu acuzații de negoț cu maurii. Cu toate că acestea s-au dovedit a fi false, Magalhães a căzut în dizgrație, nemaiprimind vreun post în Flota Regală. Încă de pe vremea cînd era paj, Magalhães era pasionat de hărțile pămîntului și hărțile cerului. Avantajul de a lucra pentru Casa Regală l-a materializat în accesul la biblioteca regală, unde a descoperit ruta vestică spre Indii. Comparînd o hartă din 1492 a lui Martin Behaim cu un glob pămîntesc realizat de către Johannes Schöner, a aflat că ambii susțin existența unui loc de trecere în sudul Braziliei, mai exact la 40 de grade latitudine sudică. Eliberat de obligațiile față de regele Manuel I, care nu i-a permis să încerce un nou drum către Insulele cu Mirodenii, Fernão de Magalhães își oferă serviciile Coroanei spaniole, obținînd o nouă cetățenie și un nou nume – în 1517 devine Fernando Magellan. În Secolul al XVI-lea, pînă ce europenii începeau să dezlege tainele din afara continentului lor, toate călătoriile peste oceane aveau o semnificație deosebită, dar au existat și unele care nu doar că s-au soldat cu descoperiri foarte importante, dar povestea lor pare desprinsă din romanele de aventuri – călătoria lui Magellan în jurul lumii este una dintre acestea. Detaliile biografice care țin de cariera de explorator fac din Fernando Magellan probabil unul dintre cei mai mari aventurieri ai vremii sale. În zilele noastre, a călători pe tot cuprinsul Planetei și să vezi tot ceea ce îți propui nu este deloc o dificultate și aproape că nici nu mai e ceva ce impresionează, dar în Secolul al XVI-lea, cînd cel mai rapid mijloc de transport, dar și cel mai periculos era velierul (corabia cu pînze), realizăm că descoperirea unei simple insule aflată la capătul lumii cunoscute era o faptă ce nu trebuia uitată.

Entre dos aguas Se pare că la Curtea spaniolilor erau mulți portughezi naturalizați: fiind numit alcalde în Sevilla, un fel de magistrat care avea atît atribuții judiciare, cît și administrative, Magellan a fost pus sub protecția conaționalului său, Diogo Barbosa. Acolo, împreună cu ajutorul prietenului său, cosmograful Rui Faleiro, și cu susținerea arhiepiscopului Juan Rodriguez de Fonseca, consilierul intim al Regilor Catolici, Magellan a pus la punct proiectul de navigație pe „drumul

mirodeniilor”, pe care i l-a prezentat regelui Carol Quintul. Regelui i-a plăcut atît de mult planul încît i-a numit pe Magellan și Faleiro căpitani ai expediției și i-a ridicat la rangul de comandori ai Ordinului Santiago.

Carol Quintul le-a oferit cinci carace, alimente care ar fi trebuit să le ajungă doi ani și un echipaj de aproximativ 270 de oameni. Vîntul a suflat pentru prima dată în pînzele flotei pe 10 august 1519 și a plecat din Sanlúcar de Barrameda către Insulele Mirodeniilor, cu nava amiral Trinidad în frunte, condusă de Fernando Magellan.

După patru luni, pe 13 decembrie 1519, flota lui Magellan a aruncat ancora în golful Santa Lucia, ceea ce astăzi este Rio de Janeiro. Au pornit la drum după 18 zile, spre sud, de-a lungul coastei, explorînd orice fir de apă care ducea către interior, căutînd pasajul pe care Magellan îl găsise pe hartă. Cu cît înaintau mai mult, cu atît vremea devenea din ce în ce mai rece și mai capricioasă, iar echipajul începea să își piardă răbdarea cu viziunile căpitanului. În mai 1520, Magellan a trimis nava Santiago în recunoaștere, însă, în timpul unei furtuni, aceasta a naufragiat. Apoi, în octombrie, pe cînd explorau o cale navigabilă îngustă, căpitanul navei San Antonio, aflat într-o situație avantajoasă, a întors ambarcațiunea și a pornit înapoi, spre Sevilla. Fernando Magellan nu s-a descurajat și a crezut mai departe în harta și busola lui.

După 27 de zile friguroase, vîslind printre fiorduri, cele trei vase au ieșit din „canalul tuturor sfinților”, cunoscut acum drept Strîmtoarea Magellan.

Pierduți în mijlocul oceanului necunoscut Mica flotă începea deja să se destrame foarte rapid: prima avea să fie distrusă, a doua s-a întors în Spania, iar cea de-a treia a trebuit să fie incendiată și scufundată deoarece muriseră atît de mulți oameni încît mai rămăsese echipaj suficient doar pentru două corăbii. În final, și acestea se vor despărți, una dintre ele fiind capturată de portughezi.

Cînd au ieșit în cele din urmă în imensa Mare a Sudului a lui Balboa, Magellan a numit-o Oceanul Pacific. Acesta s-a dovedit însă ultima și cea mai mare provocare a expediției deoarece nu se așteptase nimeni ca gigantica masă de apă care se afla în fața lor să fie atît de vastă, o întindere pustie de apă sărată care te farmecă prin frumusețea ei, dar care te ucide lent odată ce rămîi fără provizii (sau rapid dacă ai „noroc”). Magellan a avut nevoie de 98 de zile pentru a traversa Oceanul Pacific, iar în toată călătoria sa nu a întîlnit decît două mici insule, sterpe și pustii (cel puțin pe ruta pe care a urmat-o el). Echipajul rămas a suferit cumplit din cauza lipsei de alimente proaspete, de apă potabilă proaspătă și a scorbutului, oamenii fiind nevoiți să mănînce talaș, piei de vită și șobolani.

Sfîrșitul odiseei Abia într-un final au ajuns pe arhipelagul Guam, în niște insule locuite de băștinași sălbatici, periculoși – exploratorul a numit aceste insule Ladrones. Cu toate că Magellan și-a găsit sfîrșitul într-o luptă cu niște băștinași din Filipine, corabia comandată de ultimul căpitan supraviețuitor, Juan del Cano, a reușit să se întoarcă în Spania cu o mare încărcătură de cuișoare pe 6 septembrie 1522, devenind astfel primul om care a călătorit în mod efectiv în jurul lumii într-o singură expediție. Din cei 270 de oameni, doar opt au mai revenit în viață în Spania. Magellan nu a mai apucat să se întoarcă, a murit la Mactan, aflat puțin mai la vest de longitudinea celui mai îndepărtat punct din est la care ajunsese cu cîțiva ani în urmă, adică în Insulele Moluce – astfel, am putea spune că Magellan a realizat ocolul Pămîntului. Călătoria sa se înscrie alături de cele mai importante expediții din istorie, demonstrîndu-se pentru prima dată că Pămîntul este sferic și totodată descoperindu-se Patagonia, Strîmtoarea Magellan și revelîndu-se imensitatea Oceanului Pacific, denumire dată tot în cadrul acestei călătorii.

Surse: Rodney Castleden: „Descoperiri care au schimbat lumea”, traducere din limba engleză de Carmen Weston; București, Editura Meteor Press, 2012; Momenteistorice.ro; Historia.ro

4

Vineri, 23 august 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Îl iubesc pe Emil Talianu, pentru că îl iubește pe Mihai Eminescu Deunăzi, am avut onoarea și bucuria să citesc din creaţia domnului Emil Talianu două volume interesante de eseistică, însemnînd un volum uriaş de muncă de cercetare prin biblioteci şi arhive. Este vorba de cartea „Vasile Rusescu, un scriitor al sudului“, recent apărută la editura „Amurg sentimental”, care aduce în actualitatea contemporanilor figura ilustrului scriitor de la Gostinu-Giurgiu, devenit, prin căsătorie, brăilean.

Cartea are multe noutăţi privind copilăria zbuciumată a scriitorului Rusescu şi „Personalităţi din localităţi giurgiuvene”, 2017.

Asta ca introducere la noua sa lucrare, care pe mine m-a impresionat şi m-a determinat să spun că Emil Talianu este o figură ilustră nu doar pentru literatura şi cultura din arealul giurgiuvean, ci și pentru literatura naţională, îndeosebi prin munca de cercetare pe care a desfășurat-o asupra celui care avea să plece la stele, în urmă cu 130 de ani. Este vorba de marele nostru poet, îndrăgit de generaţii întregi de români, Mihai Eminescu.

Cartea, sau mai bine zis, broşura, pe care Emil Talianu o editează în memoria marelui nostru dispărut, are ca subiect de studiu un număr al revistei „Familia”, consacrat morţii lui Mihai Eminescu,

văzută de contemporanii săi. Din acest motiv am ajuns la constatarea că îl iubesc pe Emil Talianu pentru că îl iubeşte pe Eminescu, iar faptele lui scriitoriceşti, de-a lungul timpului, confirmă şi întăresc ceea ce am spus mai înainte. Nu avem un alt scriitor sau un alt cercetător în arealul geografic vlăscean precum este Emil Talianu, care şi-a consumat o mare parte din viaţă în munca de cercetare literară, scoţînd din colbul timpului numele unor scriitori de mult uitaţi.

Emil Talianu, prin cartea „130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu“, ne dă o lecţie de memorie despre ceea ce înseamnă să ne cunoaştem contemporanii, pentru că nu este suficient să spui că „l-am citit pe Eminescu în vremurile actuale“, fără să te fi informat despre viaţa lui, despre zbuciumul său şi sărăcia în care a trăit, dar mai ales despre perioada de mare durere pentru neamul românesc, cînd Eminescu avea să plece la cele veşnice sub privirea doctorului Şuţu şi a altor medici de la vremea aceea.

Lucrarea are ineditul ei prin forma de scriere poetică, prin claritatea frazelor şi documentelor pe care Emil Talianu le-a inclus în această carte. De exemplu, fotografia lui Eminescu, antetul revistei „Familia”, nr.26/1889, desenul realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, şi alte date pe care le-a cules cu atîta sîrguinţă şi cu atît de mult respect faţă de poetul nostru care ne-a înfrumuseţat limba poetică şi care ne-a învăţat limba română. În opinia mea, Eminescu este poetul liric care, prin sinceritatea şi simplitatea versurilor sale, ne transmite atîta filozofie încît ne impresionează

INVITAȚIE LA DRUMEȚIE

Printre primele mențiuni cu privire la efectul apelor minerale de la Călimănești-Căciulata sînt și cele consemnate de către doctorul C. Marseille în ,,Curierul românesc”, care fusese trimis de domnitorul Grigore Ghica, în 1829, să studieze apele minerale din Țara Românească. În 1854, a venit la Căciulata și Alexandru Golescu care, prin măsurile luate, va proteja apele minerale de inundațiile Oltului.

Pentru eficiența lor recunoscută, apele minerale de la Călimănești au fost recomandate și împăratului Napoleon al III-lea. În 1873, eșantioane din apele minerale de pe valea Oltului aveau să fie prezentate la Expoziția internațională de la Viena.

La Călimănești a poposit Grigore Alexandrescu, în vara anului 1842, împreună cu Ion Ghica. La Cozia, admirînd frumusețea inegalabilă a peisajului și măreția ctitoriei lui Mircea, avea să scrie: ,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/ Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate/ Zidul vechi al mînăstirii în cadență îl izbesc”. Un alt mare scriitor, Octavian Goga, care este legat de județul Vîlcea prin bunicul său, Ion Bratu, refugiat din Ardeal, după 1848, la Rîmnicu Vîlcea, va dărui literaturii române poezia antologică ,,Oltul”.

Oltul, în reala sa măreție, va fi admirat de scriitor în iarna anului 1908, pe cînd se afla în ,,căsuța de la Căciulata”, unde pregătea volumul de versuri ,,Ne cheamă pămîntul”: ,,Atunci am văzut Oltul de aproape

şi emoţionează cu poezia lui la aceiaşi parametri. Iată că Emil Talianu a reuşit, şi de data aceasta, pe mine personal, să mă captiveze şi să mă ţină cu sufletul la gură citindu-i cărţile. Citindu-i această nouă apariţie tipografică, în opinia mea, pot spune că a comis un act de cultură reală, cu informaţii bine cîntărite, toate venind în sprijinul contemporanilor noştri care vor să cunoască felul în care au decurs funerariile celui ce avea să plece la cele veşnice, în urmă cu 130 de ani.

Emil Talianu este un ilustru cărturar care caută, atît cît îi permite timpul, să scormonească prin arhive, prin documentele păstrate de-a lungul timpului, şi să ofere nu numai nouă, contemporanilor de azi, ci şi celor care vor veni după noi, informaţii utile din viaţa şi opera unor scriitori supuşi analizei sale. Este nevoie de asemenea lucrări de anvergură pentru că în felul acesta avem posibilitatea să ne cunoaştem înaintaşii, cu bune și rele...

Eminescu va rămîne veşnicul Mihai Eminescu pentru români, aşa cum Emil Talianu şi-a construit cu migală, cu multă trudă, numele său de cercetător, de iubitor de literatură tradiţională. Un om deosebit, care trebuie descoperit. Cum? Citindu-i cărţile. Sînt sigur că nu se va opri aici, iar surprizele din partea domniei sale cu siguranţă ne vor lua prin surprindere.

Emil Talianu, la rîndu-i, trebuie descoperit de tînăra generaţie, care să ia aminte la ceea ce a făcut el şi ce face pentru cultura românească. De data aceasta, ne-a surprins frumos cu eseul închinat lui Mihai Eminescu, meritul său fiind incontestabil. În concluzie, Emil Talianu este omul pe care, cum am mai spus ceva mai devreme, îl iubesc, pentru că îl iubeşte pe Mihai Eminescu!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Govora

de aici rănile soldaților au fost vindecate. Informația a fost transmisă primului-ministru de la acea vreme, I.C. Brătianu, care a decis demararea de cercetări asupra acestor ape tămăduitoare. Așa a fost adus inginerul geolog francez Bochet, recunoscut ca expert în captarea apelor minerale, precum cele de la Vichy și Aix-lesBaines. După ce a făcut primele expertize de la Băile Govora, acesta a dat girul terapeutic al apelor minerale.

Fiind în perioada de dezvoltare a stațiunilor balneare din întreaga Europă, statul român a decis să dezvolte stabilimente pentru sănătatea oamenilor. Astfel a fost construit din lemn primul stabiliment de băi, împreună cu alte trei hoteluri. 1910 este anul în care statul român

Numele staţiunii Băile Govora se leagă de cel al Mînăstirii Govora, care este situată în localitatea Govora Sat. Fundație voievodală cu o bogată istorie (zidită în Secolele XIV-XV), a fost refăcută de Vlad Călugărul și Radu cel Mare, între 1492 și 1496. Încăperile care au adăpostit tipografia au fost înnoite în vremea lui Matei Basarab. Apoi va fi înfrumusețată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1710-1711). Pictura a fost executată în 1711, în tabloul votiv fiind înfățișat domnitorul Radu cel Mare, împreună cu soția sa, Catalina, și alte personaje, printre care cărturarul Antim Ivireanul. În 1636, domnitorul Matei Basarab a instalat la Govora o tipografie, de sub teascurile căreia au ieșit cărți importante: Psaltirea slavonă (1637 și 1638), Pravila cea mică (1640), Ceaslovul (1640), Evanghelia învățătoare (1642). Monument de cultură românească veche, Pravila este întîia carte de legi apărută în limba română, fiind tipărită de către Meletie Macedoneanul, cu sprijinul meșterului Ștefan de Ohrida. Pravila de la Govora va fi tipărită, apoi, într-o ediție specială, și pentru Transilvania.

Istoricul staţiunii Băile Govora este legat, de asemenea, de numele a două personalităţi - I.C. Brătianu (1821-1891), fost prim-ministru al României, şi generalul dr. N. Popescu Zorileanu - care, în urmă cu 130 de ani, au pus bazele acestui aşezămînt profilat pe tratarea afecţiunilor respiratorii şi reumatismale. Dezvoltarea staţiunii se datorează și cercetării medicale la care şiau adus contribuţia ing. Anghel Saligny și A. Bernard, precum și geologul francez Bochet. În anii urmatori, generalul medic Nicolae Popescu Zorileanu a aflat că la Govora există ape tămăduitoare care pot vindeca rănile soldaților, căpătate în Războiul de Independență. Atunci o companie (circa 120 de militari) a fost cazată la Mînăstirea Govora, iar cu apa minerală

a decis să concesioneze zăcămintele de la Călimănești și de la Govora, pentru 49 de ani, Societății Govora Călimănești, al cărei capital majoritar aparținea familiei Brătianu.

Acesta a fost momentul dezvoltării Băilor Govora.

Mai toată protipendada Bucureștilor și a Europei venea la Govora, la băi, devenind de ,,bon ton” să te afli aici în vacanță de cură. Efectul terapeutic al apelor minerale de la Govora, dar și de la Olănești și Ocnele Mari, alte două stațiuni balneare din zonă, devine din ce mai cunoscut și căutat.

Călătoria pe meleagurile Vîlcei oferă vizitatorului, așa cum s-a văzut, posibilitatea de a se bucura de frumusețile sale naturale, istorice și spirituale. Numai străbătîntu-i drumurile, stînd la izvoarele sale cristaline, ascultînd simfonia codrului secular, sau poposind la vetrele sale istorice și ascultînd glasul șoptit al trecutului, poți înțelege mai bine semnificația și valoarea acestui ținut românesc, udat de apele înspumate ale Oltului.

Sfîrșit COSTEA MARINOIU (,,Itinerare vîlcene”)

Călătorie prin frumosul ținut al Vîlcei (4) Călimănești-Căciulata-Cozia (2)

RM

pentru întîia oară și am stat lîngă el o lună de zile. Îmi aduc aminte de o căsuță de la Căciulata, unde stăteam adese pe malul Oltului (...) În iarna aceea am simțit că e un trecut românesc care mai vorbește de poveștile lui, și că sînt realmente în fața tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor”. Săpate în stînca timpului, cuvintele calde ale scriitorilor vin să aducă mărturii și simțiri deosebite despre această străveche așezare.

RM

5

Vineri, 23 august 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Anton Pann Într-un an, odată, prin preajma primului mare război din ultimele două, fosta societate a scriitorilor hotărîse să dea o agapă în onoarea unui mare eveniment. Societatea cîștigase printr-o strădanie personală primele fonduri importante, fără să mai cerșească de la bunăvoința capricioasă a guvernelor succesive derizoriul bacșiș anual.

Sînt de atunci vreo 40 de ani trecuți, și ceea ce se numește azi scriitor răspundea la o noțiune prea puțin aproximativă, cu toate că, de la un folclor admirabil, ignorat de o protipendadă de domnișori fals franțuzită, literatura românească atinsese cu poezia lui Eminescu un apogeu.

Trebuie spus că, deși în răspăr temperamental ca mai totdeauna cu colegii de meserie, comitetul din care poate mi-aș aminti că, fără să-l frecventez, făceam parte și eu, m-a însărcinat, după ce încercase mai multe viori obosite, să redactez ornamental o listă de bucate literară... Se obișnuia stilul facil și de o puerilitate senilă al schimonosirii epigramatice, în calificările acordate conținutului farfuriilor și paharelor cu băuturi.

Aveam nevoie și de un desinator, care n-aș fi voit să fie pe gustul orișicui, și l-am ales pe cel mai inteligent, mai cultivat și mai puțin acceptat dintre toți, pe mult regretatul, tînărul Henri Sanielevici, ucis pe frontul din 1916.

- Să facem, dragă Sanielevici, un menu demn de o asociație de scribi, i-am spus. Un chenar pătat de frunze înfășurat într-o panglică în zigzaguri, pe lățimile căreia să scriem cîte o sentință, cîte o vorbă, cîte un crîmpei de frază, de jur-împrejur.

Modelul nu era genial, ba era chiar destul de mediocru, parcă inspirat din felicitările de anul nou ale factorilor poștali, tipărite cu bronz și prezentînd un porumbiel cu plic în cioc. Realizat cu creionul lui Sanielevici, el era mai mult decît interesant. Rămîneau de găsit sentințele necesare. Cinstea literară ne intezicea împrumuturile din limbile străine. Se impunea un text românesc. În ce mă privește, selecția era făcută. Pregătisem pe masă Povestea Vorbii, a lui Anton Pann. Dar încă îmi lipsea consimțămîntul desinatorului, cu care e obligatoriu să fii de acord.

Am deschis cu băgare de seamă cartea lui Pann. Am citit ceva împreună, apoi altceva și, în sfîrșit, am stat o noapte întreagă amîndoi, citindu-l și recitindu-l pe Pann pînă la ziuă. Exploziile de rîs ale pictorului verificau sentimentul meu din belșug. El nu-și închipuia că deasupra unui mormînt uitat de 60 de ani, juca vîlvătaia unei comori îngropate. Am ales vreo sută de zicale, pe care le-aș cita cu însuflețirea din momentul culesului făcut, dar le-am pierdut.

Nu i-am citit comitetului zicalele adunate, și oaspeții agapei, cu prozatori și poeți, au luat cunoștință de ele de-abia la masă. O întrebare circula printre camarazi: cine era autorul? Binevoitorii și prietenoșii mă felicitau.

Pizmașii presupuneau că inscripțiile cu care își imaginau că am de gînd să mă laud, le furasem ca un plagiator, din cine știe ce literatură. Niciodată blestemata invidie nu-ți permite, în concepții și idei, dreptul de primogenitură.

Am lăsat masa să sofisticheze pînă ce m-am încredințat cu de-amănuntul că le-am preparat colegilor, ca ultim desert, o rușine meritată. Am scos din buzunar Povestea Vorbii, al căreia singur titlu e o bijuterie verbală, și le-am arătat subliniate cu roșu sentințele reproduse. Oameni de spirit, ei ar fi rîs inteligent. Dar nu erau oameni de spirit. Ca niște vinovați, ei au îngălbenit. Nici unul din intelectualiștii prezenți nu citise nimic din literatura obscurului cîntăreț de strană, scrisă pe genunchi.

Anton Pann și Creangă se găsesc pe aceeași linie și, în împrejurări sociale, și artistice, la distanțe de sute de ani și de poști, aproape identică cu François Rabelais, autorul vestiților Gargantua și Pantagruel. La Rabelais și Creangă suculența condeiului, delicioasă, consistă mai ales în stil, în limbă, de aceea tălmăcirea amîndorura îi decolorează și-i face searbezi, dovadă traducerile vechiului text rabelaisian în franțuzeasca modernă, cît și a românului nostru din bojdeucă. Facultatea de invenție a lui Anton Pann, într-o formă pe care el însuși o recunoștea, scriind în lăbărțarea grabei, inferioară intențiilor lui, e, relativ, copleșitoare; el scrie, aleargă, se frămîntă, se sperie hărțuit între pasiuni rebele și nobile preocupări, terorizat de Zamfira lui, de nevestele altora, care toate au avut pesemne de ce să-l iubească la nebunie, fugind de la una la alta de frica unui bărbat, negustor de porci sau a unui boier înșelat, dintr-un dulap sau pe fereastră, săracul, pînă la bătrînețe. Și, ca Jean Jacques Rousseau, mai avea și copii, mai mult sau mai puțin legitimi.

Dar, ca Balzac, a murit decepționat că nu și-a găsit răgazul să-și revizuiască manuscrisele literare.

După un portret desinat cu fidelitate de penița altui scriitor, Barbu Delavrancea, Anton Pann era un bărbat tare frumos. Profilul lui fin, ochiul lunguieț și visător, buza întredeschisă ca pentru o perpetuă sărutare îi trădează inima amoroasă. Părul îi era lung, călugăresc.

Pann a scris de toate, pe lîngă literatura care-i face un loc însemnat între clasicii noștri. Căci năzdrăvanul nostru paracliser, dascăl, cîntăreț, compozitor și profesor de ,,parlaghie”, a publicat pentru străduințele slujbei și ale învățăceilor lui tot soiul de cărți, originale sau compilate. Compozitorul în parlaghie scrie cu note culcate, fără portativ, înșirate unele după altele, ca niște cuneiforme și chirilice orizontale, pentru opt tonuri denumite ,,glasuri”. În ceasurile lui de secretă pocăință, dezmințită a doua zi de scăpărarea îmbietoare a ochilor verzi ai unei credincioase, prezentată la ușa altarului cu pomelnicul, prescura și lumînărica de acatist, Pann trebuie să fi cîntat adeseori în sine entifonul pe glasul al patrulea: Din tinerețele meee...le/ Multe patimi se luptă cu mine. *** De prin lume adunate/ Și iarăși la lume date. Iată două stihuri, din substanța cărora pornește Povestea Vorbii. Ele indică pe de o parte originile profunde ale acestei povestiri, și pe de alta, meșteșugul transpunerii, din gura plugarului, pe foaie de pergament, a înțelepciunii rafinate.

Un studiu asupra lui Pann, cu numele parcă predestinat, va avea sarcina să-i analizeze calitatea ironiei și satirei, susținute la nivel de la un capăt la celălalt al operei lui. Poate că trebuie adoptat și în ce-l privește, acest neologism cărturăresc, rezervat pentru etichetarea, nițeluș pedantă, a unei construcții literare omogene, masivă de la temelie la vîrf. E vorba de un scriitor realizat întegral și cu pasiune și nu de un diletant, care alternînd meseria de protopsalt cu vocația, s-ar amuza, ca mulți dintre contemporanii noștri încă recenți să-și adauge o floare la ureche și să sîcîie o coardă maimuțărită: Mulți mari lucruri socotesc Și nici mici nu isprăvesc. ,,Scriind îmi petrec vremea foarte dulce”, spunea undeva omul care se îndulcea din toate și care putea foarte lesne, fără demonul interior, să rămîie lipit, ca o muscă pe altă linguriță, cu o dulceață mai apropiată de buze și limbă decît de minte.

Pann trebuie de-abia descoperit.

Optica dascălului Bisericii Olteni e ea și sentimentală oarecum, dar mai ales caricaturală. În felul lui, Pann a fost și un portretist, cu preferințe pentru grotesc. Citiți: ,,Ascultă, mamă Marghioală”, citiți ,,O văduvă-n vîrstă”:

Bătrînă, zbîrcită, Cu doi dinți în gură, barbă ascuțită, Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nțepată, Cu ochi ceacîră, gura lăbărțată, Fruntea cucuiată, fața mohorîtă, Peste tot negoasă și posomorîtă, Umbla-ntunecată și tot înnorată, Nu o vedea nimeni să rîză vreodată. Îmbelșugarea variată a moșului și strămoșului e de natură să mire, și ea nu vine atît ,,de la lume”, cum îi place lui să afirme, cît din izvoarele proprii, și snoavele și înțelepciunea lui se țin într-un stil care-i numai al lui.

Pann scrie: ,,Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoată cu acul, și tot se isprăvește”, și asta, pe limba lui nevorbită în tîrg și în folclor. ,,De scund este scund, dar nu-i dai de fund”, e de Anton Pann, nu de altcineva, cît și ,,Omul nu moare de cîte ori se îmbolnăvește”, cît și ,,Omul nevoiaș se-neacă și pe uscat”. Cine a mai spus că ,,Găina ouă atunci cînd îi vine”? Un profesor de literatură grăiește într-altfel; el zice ,,momentul de creație” sau ,,creativitatea”.

Mă rog, în treacăt, și alte mostre de plasticitate și stil: ,,La copacul căzut toți aleargă să taie crengi”. În manieră cultivată, asta se exprimă cu ,,lovitura măgarului” și cu ,,ingratitudine”. Pann nu voia să fie un cultivat, făcînd abstracție de cîtă turcească, grecească și italienească știa. Dintr-unele adîncituri ale slovelor lui se zărește că el știa și mai mult. ,,Te mîngîie cu ghimpi”, ,,În față te netezește și în spate te cioplește” sînt ale lui Pann. Nici ,,După ce răstoarnă carul, atuncea vede drumul cel bun” nu poate fi expresia unui altuia. Nimeni n-a mai zis: ,,Lelea joacă pînă-n noapte, iar bărbatu-i e pe moarte”, nici ,,Dacă m-am căsătorit, nu m-am și călugărit”.

Zice: ,,Au mîncat aguridă părinții și li s-au sterpezit copiilor dinții”. Tot el zice cu mult înțeles, ca în toate aluziile și stîrnirile lui, că ,,Mărgăritarul stă în fundul mării și mortăciunea plutește pe deasupra apei”.

Poporul, pe care îl iubește – rădăcina lui – și care l-a răsplătit citindu-l, pe cînd lumea selectă și cărturarii ei se lepădau de el, ca de un răzleț vulgar, bun pentru băieții din piață, e unanim prezent în scrisele lui. Citiți și ,,Cucul și privighetoarea”, o fabulă în care estetul, cumpărător de valori examinate, e Măgarul cu urechea subtilă.

Temele lui nu ies, prin seria filiațiilor admise, din Esop, din La Fontaine, din Homer, din povestirile Șeherazadei. Ele sînt neîntrerupt originale și noi. Un ilustrator va găsi întotdeauna, în sentințele, în morala și imaginația lui Pann, motive și pretexte proaspete și virgine. Tot el scrie: ,,N-aveai parte de ac” și ,,paște vînt”.

A tălmăci în românește este la el ,,a români” - o bijuterie.

Vocabularul lui spune de un om, care se întristează, că ,,se melancolește”. A șovăi se zice în Pann: ,,a sta în două gînduri”, și cînd cu gîndul nu gîndești se zice ,,gînd cînd n-ai”. Îți plac astăzi participiul ,,înzîmbit”, abreviațiile nerefuzate de geniul limbii, ca ,,une”, în loc de ,,unele”. Și... unele rime, cînd prozodia lui Pann calcă exact ritmul, accentul ideii și silaba, examinate astăzi, sînt neașteptat de bune.

Plăcută mult e sfiala de sine, acea stare puțin întîlnită mai cu seamă la scriitorii de duzină și sută, și care dă artistului ceea ce se cheamă modestie, o sinceră și cinstită modestie, și-l împiedică de la înfumurare.

Desigur că dacă-i căutăm noduri în papură lui Pann, îi găsim cîte poftim, dar valoarea sîmburelui le face caduce și insignifiante. Nici fînul nu se ia din stoguri cu furculița, nici porumbul nu se măsoară cu țoiul și degetarul. Și vom ține strictă socoteală de epoca în care înaintașul nostru a trăit, tocmai ceea ce face din el un primus inter pares și un clasic adevărat.

Anton Pann a trăit 60 de ani.

Pe mormîntul lui și în curtea Bisericii Lucaci, din București, se citesc și astăzi, cînd se împlinește un veac de la probreganie, versurile lui, scrise în vederea morții și săpate în piatră: Aici s-a mutat cu jale În cel mai din urmă an Care în cărțile sale Se citește Anton Pann.

TUDOR ARGHEZI (1954)

6

Vineri, 23 august 2019

Polemici«Controverse Paranormale (1) Lămîiul Dumnezeu și Freud au întîlnit spiritele rîurilor, demonii pădurilor virgine, vrăjitorii nopții, în Real și Ireal. Nu vom ști niciodată adevărul-adevărat, căci e greu de descifrat. Este mai bine ca, întemeiat pe adevăr, să învingi o iluzie, decît, întemeiat pe iluzie, să te învingă adevărul (T. Vianu). În primul an după decesul soțului meu, am fost martora unor întîmplări bizare, aș putea spune, paranormale. Pentru a nu fi privită cu suspiciune, le-am spus doar celor apropiați, dar și în privința acestora am dat greș, după ce am citit în privirea lor neîncredere. Și cum să creadă că un lămîi cu crengile uscate de 3-4 ani, și neudat, s-a umplut de frunze, în plină iarnă, fără soare, așa cum s-a întîmplat după Bobotează, cînd preotul a venit la sfințirea casei, stropind cu agheazmă peste tot, inclusiv lămîiul? În sîmbăta următoare vizitei preotului, la fix o săptămînă, lămîiul a ,,înviat”, avînd frunze mai mari decît în ,,tinerețe”.

Soțul meu plantase acel lămîi în urmă cu 15 ani și, de atunci, l-a îngrijit permanent, cu multă dragoste și răbdare pînă ce s-a îmbolnăvit, iar lămîiul a început să se usuce și să-și piardă frunzele. Ultima frunză a căzut în ziua în care soțul meu a murit. De atunci n-am mai udat lămîiul. L-am păstrat, însă, în amintirea omului drag pe care îl pierdusem.

Renașterea lămîiului am considerat-o un semn al înscrierii omului, a vieții sale de familie, într-o ordine superioară, exemplară, cosmică.

Din tulpină în tulpină Frunzele sale-n alai

Zîmbete din cronici Alexandru cel Bun și nevestele sale

Domnia lui Ale­ xandru cel Bun (14001432), lungă și paș­ nică, a fost una de prosperitate pentru Mol-­ dova, de pace și con­ solidare, foarte ne­cesară tînărului stat. A purtat oștirea țării și ceva războaie, unul cu turcii și două cu teutonii, ajutînd pe regele Po­ loniei, la Grunwald și Marienburg. Însă aceste momente nu alterează imaginea aproape idilică a epocii.

Viața sentimentală a blajinului voievod a fost însă cu mult mai agitată, fiind dăruit cu patru cununii. Prima soție a fost Margareta, catolică din Transilvania, fiica palatinului Ștefan de Losontz. Ea a construit biserica catolică de la Baia, biserică papistașă, după cum se spunea atunci, cu trimitere la Papa care îi călăuzea pe catolici. În această biserică de la Baia a și fost îngropată Margareta, căci a murit de tînără.

Alexandru s-a însurat a doua oară cu Neacșa, o româncă de data asta, care s-a stins și ea, la puțină vreme după cununie. A urmat Ringala, de neam mare, vara regelui Vladislav al Poloniei. Ringala era și ea văduvă cînd și-a unit destinul cu Alexandru. Ambii aveau experiență conjugală, ceea ce ar fi trebuit să constituie o garanție a unirii lor. Dar nu a fost așa, căci căsătoria, vestită cu surle și trîmbițe la 1411, se desface fără mare tărăboi la 1421, așadar după zece ani. Nu se știu cauzele, se pare că Ringala a plecat de bună voie.

Pe o dîră de lumină Par lacrimi scurse din Rai. După ,,renașterea” lui miraculoasă, lămîiul a mai trăit cîțiva ani. Om sau Pom, avem același scor: zero.

Ceasul Păstram în casă un ceas de masă rotund, cu clopoțel, stricat de ceva timp, pe care, însă, nu am vrut să-l arunc. Prezența lui era încă legată de amintirea soțului meu. Deși nu mai funcționa, ceasul acela ne fusese de trebuință într-un mod mai puțin obișnuit: cînd soțul meu a fost bolnav la pat, ținea ceasul lîngă el, bătînd în clopoțel ca să-l aud dacă nu eram în dormitor și avea nevoie de ceva.

Cînd s-a împlinit un an de la deces, am făcut parastas. Am dus cele cuvenite la biserică pentru sfințire și, la întoarcere, m-am așezat la masă împreună cu mama mea. În timp ce mîncam colivă, am auzit un ticăit de ceas: tic-tac, tic-tac...

Sunetul venea de la ceasul stricat, care se afla pe bufetul din bucătărie și care nici măcar de praf nu mai fusese șters. A funcționat trei zile, apoi s-a oprit. L-am dus la un ceasornicar pentru a-l repara. Cînd i-am spus omului că ceasul ,,a mers” trei zile fără să-i învîrt arcul, după ce l-a desfăcut, s-a uitat cu suspiciune la mine și mi-a spus: ,,Doamnă, cred că ați visat, arcurile sînt căzute, ruginite, și în nici un caz ceasul nu putea funcționa. Iar de reparat, nici vorbă!”. Dacă nu le-aș fi avut drept martore ale întîmplării pe mama și o vecină, chiar aș fi crezut că am visat. ,,Și totuși, se învîrte”, a spus Galileo Galilei, cînd nimeni nu l-a crezut. Păstrînd proporțiile, spun și eu: și totuși, a mers... Cum? Prin ce miracol? (va urma) LILIANA TETELEA Era o catolică prea hotărîtă într-o Moldovă ortodoxă.

Atunci asta putea fi o problemă.

Alexandru făcuse deja o pasiune pentru însurătoare.

Despre cea de-a patra soție știm că o chema Marina și era, evident, fiica lui Marin. Ea a fost mama lui Petru Aron, unchiul cel hain al lui Ștefan cel Mare.

Peripeții la însurătoare cu Vasile Lupu Pe Vasile Lupu, rămas văduv după moartea doamnei Tudosca, inima nu l-a îndemnat să țină un doliu prea sever, căci în același an trimite o solie de boieri în Caucaz, să-i caute o soție. Femeile din acele părți, circaziene sau georgiene, erau vestite pentru frumusețea lor.

Credincioșii mesageri au găsit, după oarece căutări, o fată frumoasă cum cre­ deau că nu mai este alta, Ecaterina. Părinții au fost de acord să o dea domnului, binînțeles, după ce au primit 1.500 de galbeni. Hanul tătar care stăpînea acele ținuturi a primit și el 1.000 de galbeni. Apoi alaiul pornește spre Moldova. Frumusețea Ecaterinei îi uimește pe toți, încît ,,părea că toate farmecele își așezară reședința în persoana ei” – cum spunea un călător italian care a văzut-o. Nu e de mirare că pașa de Silistra a vrut s-o păstreze pentru sine, ținînd-o închisă mai bine de două săptămîni. O eliberează doar la porunca strașnică a sultanului, care-l amenință cu moartea, după ce primise de la Vasile Lupu mai bine de 3.000 de galbeni. Nevasta devenise scumpă voievodului, în sensul propriu al cuvîntului. După atîtea peripeții, mare bucurie au avut călătorii noștri cînd au ajuns la Iași, depunînd-o pe Ecaterina, frumoasă, vie și nevătămată, în brațele nerăbdătorului ei logodnic.

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Adie vntul, iarba se nclin O, frămîntare veșnică a lumii!

O, răvășirea mea în Univers!

Cum te topești în lacrima iubirii Și-n rugul nesfîrșit al unui vers.

Cum din adîncurile tale, peste vreme, Aduci din nou la viață poezia, Lumina încleștărilor, tăcerea, Și peste toate-acestea tragedia.

Cum de pe crestele albastrelor visări Și azi văd revărsările trăirii Cu viscole cum sînt doar în povești Și-n temnița de foc a amintirii.

O, frămîntare veșnică a lumii, O, rana mea de vise și iluzii, Nevindecarea mea, chemare ne-nțeleasă Cînd te resping cu fermele-mi concluzii.

La ce să-mi fii mereu izvorul vieții?

La ce să-mi fii mereu greu început?

M-am săturat să-mi scutur veșnic floarea Din vasul meu... același vas de lut.

La ce să-mi fii iar simfonia pură Din care să renasc, ca din blestem, în parte...

Ajunge omului o eră de Sisif Și visului i-ajunge înc-o moarte.

O, frămîntare veșnică a lumii, O, frămîntare veșnică a mea, Rămîn un mag ce prin lumină trece...

Departe-n cer mi-e candelă o stea.

Mă-ndrept spre ea, îi simt lumina vie, Și iată că răsar în veșnicie.

Adie vîntul, iarba se înclină, Ca flacăra ce-n candelă suspină.

Ilarion Boca, 8 august 2019 La un an după aceste evenimente, celor doi li se năștea primul copil, Ștefă­ niță, viitorul domnitor.

Iancu de Hunedoara Domnia lui Iancu de Hunedoara (1441-1456) a fost parcă un șir neîntrerupt de războaie cu turcii. I-a făcut plăcere să-i învingă pe Ialomița și în Campania cea lungă, dar a și fost învins la Varna și Kosovo. Lupta de la Varna a fost, de altfel, una de cumpănă. Vladislav, regle Ungariei, a murit în această confruntare, iar turcii i-au pus capul într-o lance. Iancu însuși, căzut de pe cal, era să-și afle sfîrșitul. Însă, după ploaie vine soarele, iar turcii au ajuns din nou să-i știe de frică. Turcii de toate vîrstele. Se povestește că mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii prea plîngăcioși cu vorba: ,,Taci, că vine Iancu!”.

Voievodul Transilvaniei ajunsese un fel de baubau pentru Imperiul otoman.

Ultima mare biruință împotriva Semilunii a obținut-o la Belgrad. Sultanul Mahomed al II-lea a plecat de aici cu așa grabă, că și-a lăsat nevestele și căruțele cu bogății în mîinile lui Iancu. Le-a lăsat, dar a primit și el o amintire de neșters de la oștenii transilvăneni: o săgeată care i s-a înfipt temeinic în coapsă, în timp ce fugea pe cel mai iute cal ce s-a putut găsi.

ALIN POP

RM

7

Vineri, 23 august 2019

Vitejii Armatei Române

23 august 1944 – Apocalipsa armatei române și începutul comunizării acesteia Departe de mine intenția de a pătrunde în spatele evenimentului de la 23 august 1944, cînd Regele Mihai I a organizat din umbră puciul contra Mareşalului Ion Antonescu, sau de a face acuzații pentru care stau pavăză istorici de renume ai țării noaastre. Cu toată sinceritatea vă spun că doresc să relatez un alt punct de vedere, anume al urmașului celor care au pierit pe frontul sovietic, după actul de la 23 august 1944.

Amănuntele complotului şi răsturnării situației la comanda junelui monarh sînt notorii. O grupare minoră de sfetnici regali şi oameni politici dubioși şi mînați de ambiții personale nebănuite au ticluit la o lovitură de stat gîndită cu picioarele şi neorganizată. Evenimentele de la 23 august 1944 au împins România în ghearele URSS evitînd negocierea unui armistiţiu, pînă pe 12 septembrie 1944 – mult prea tîrziu –, încheiat de comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. Practic, de la 23 august pînă la 12 septembrie 1944, România a fost stat ocupat, lipsit de apărare față de ocupanții sovietici. În mai puțin de o săptămînă, sovieticii au mărșăluit ,,victorioși” la Bucureşti, aranjînd comunizarea țării, cu contribuția autorităților aservite.

Istoricii și diplomația internațională consideră că România a fost înțeleasă ca un stat care și-a vîndut aliații şi care înjunghie mișelește pe cei cu care a bătut palma.

Părăsirea Axei nu a fost, culmea, privită bine nici de către Aliaţi, care nu au recunoscut României postura de stat aliat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1946 şi a obligat-o la plata unor copleșitoare datorii de război. Din acel moment, România este privită în cancelariile lumii ca un stat trădător. Din punct de vedere diplomatic, un stat care îşi onorează pînă la sfîrșit obligațiile, chiar dacă este învins în conflict, este privit mai îngăduitor de opinia publică internațională şi de guvernele statelor învingătoare. Exemplul îl poate constitui Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. Uzanțele primordiale ale dreptului internaţional accentuează onorarea cuvîntului dat şi statornicia faţă de o înţelegere. Guvernul Sănătescu a uzurpat această consuetudine a diplomației şi a trădat chiar Armata Română, care lupta eroic pe front şi care, în 1941, eliberase Basarabia de sub jugul sovietic.

Actul de la 23 August 1944 nu poate fi catalogat ca fiind o insurecție militară militară, nici una populară de tip comunist şi nici o răscoală cu caracter social de eliberare conform dogmelor anilor ʼ70 - ʼ80 ale istoriografiei comuniste, ci, pur şi simplu, o lovitură de stat care a copiat aproape la indigo modelul italian

din 1943, prin care Mareșalul Antonescu a fost demis şi arestat, apoi predat unor paramilitari pro-sovietici, aflați în ilegalitate, care l-au predat moscoviților.

Istoriografii evită prezentarea parcursului trupelor române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944.

Sute de mii de ostași ai Armatei Române au fost dezarmați de sovietici şi deportați în gulagul siberian. Cei mai mulți au murit pe drum sau în inumanele lagăre de muncă polare. Autorii actului de la 23 august au trimis la moarte sute de mii de ostași ai Armatei Române luaţi prizonieri din cauza actului imatur şi iresponsabil petrecut atunci.

Urmașii acestora se pot uita cu privirea senină în ochii familiilor urmaşilor celor peste o sută de mii de schelete ale ostașilor români uciși în Siberia? Cifra prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al II-lea război mondial a fost mare şi a a crescut mai ales după anul 1943. Armata Roșie ,,eliberatoare” a luat prizonieri de război din Armata Română după momentul 23 august 1944, crunta acțiune prelunginduse pînă la conturarea și semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. O parte a prizonierilor proveneau din Basarabia și Bucovina de Nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar majoritatea erau cetățeni români care nu deveniseră cetățeni sovietici. Primii au fost declarați de sovietici ,,moldoveni”, fiind separați de prizonierii „români”, în lagărele de muncă forțată, sovieticii ținînd evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov sublinia că în 1945 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. Conform statisticilor Marelui Stat Major Român, de la finele conflagrației mondiale, cifra combatanților cuprinși în predicamentul „dispăruți” (din care marea majoritate erau „captivi de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în bătăliile împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în Vest, în conflictul împotriva Germaniei naziste și Ungariei horthyste. Statistica nu specifică dacă cei 309.533 de dispăruți „pe frontal răsăritean” cuprind și combatanții capturați de Armata Roșie după 23 august 1944. Într-o notă secretă redactată în martie 1945 de militarii membri ai Comisiei române pentru administrarea armistițiului se specifică faptul că, pînă la 23 august 1944, cifra militarilor dispăruți pe front a fost de 163.015 militari, iar începînd cu 24 august, rușii au luat în captivitate

Însemnări din războiul antihitlerist (11)

Gruparea colonel Manolescu continuă şi ea PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (5) înaintarea.

Batalionul 1 din Regimentul 36 infanterie Teribila cotă 495, în mîinile noastre (2) Atacul a început la ora 7, după o pregătire de artilerie de 10 minute. Batalionul 2, comandat de maiorul Voiculescu, şi batalionul 3, comandat de maiorul Niculescu, reuşesc relativ repede să înfrîngă împotrivirea elementelor înaintate ale apărării inamicului şi să se apropie la circa 200 metri în faţa primei tranşee duşmane. Batalionul 4, comandat de maiorul Dumbravă, a fost oprit în imediata apropiere a trecerii de la Cipău, regimentul putînd să-1 introducă în luptă numai cu aprobarea diviziei.

Subunităţile din primul eşalon au continuat înaintarea, dar progresiunea lor a devenit la un moment dat tot mai anevoioasă. Aceasta deoarece focul vrăjmaşului a crescut în intensitate. Subunităţile au continuat însă atacul şi pînă spre seara zilei s-au apropiat şi mai mult de înălţimea cu cota 495. Batalionul 2 se afla la mai puţin de 100 m de cotă. Concomitent cu aceste acţiuni, încercarea Grupării colonel Iacob de a relua atacul rămîne fără rezultat. Inamicul execută un foc de o intensitate deosebită, producînd pierderi mari batalioanelor 1 şi 2 din Regimentul 40 infanterie.

reuşeşte să depăşească pe anumite direcţii subunităţi din Regimentul 34 infanterie şi să se apropie pînă la 100 m sud de şaua dintre cotele 495, 463. Batalionul 3 din aceeaşi unitate înregis­trează şi el unele succese care merită să fie evidenţiate: cu trupele din stînga ajunge la circa 400 m de înălţimea cu cota 463, iar pînă la căderea serii curăţă în întregime de elementele inamice pădurea „R. M.”.

Odată cu lăsarea nopţii, împotrivirea duşmanului devine foarte aprigă. Inamicul dezlănţuie un puternic contraatac, în cadrul valurilor de infanterie au putut fi numărate şi 14 tancuri. Contraatacul a fost îndreptat pe direcţia în care înaintaseră batalioanele din Grupările coloneilor Botea şi Manolescu. Subunităţile române au rezistat cît au putut, dar apoi, la ordin, au fost nevoite să se replieze, cedînd între 100-150 metri din terenul cucerit. Faţă de această situaţie, am cerut trupelor să păstreze cu orice preţ linia pe care s-au oprit. În acelaşi timp am cerut artileriei antitanc să-şi împingă tunurile cît mai aproape de liniile infanteriei, pentru a fi în măsură să facă faţă unui nou eventual contraatac cu blindate.

97.732 de ostași ai Armatei Române. În perioada cuprinsă între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a intrat în vigoare Convenția de Armistițiu, militarii sovietici au luat în prizonierat între 130.000 și 160.000 de soldați, subofițeri și ofițeri ai Armatei Române şi au sustras din România o pradă de război care depășește cuantumul a două miliarde de dolari. Situația a fost întărită și din punct de vedere militar prin diminuarea efectivelor Poliţiei Române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a efectivelor Ministerului Forțelor Armate încartiruite pe teritoriul României, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. În aceeași ordine de idei, numărul de grăniceri şi jandarmi a fost redus, prin trecerea în rezervă sau prin arestări abuzive, de la 74.086 la 58.018 militari. Întregul sistem al Armatei Române a fost amputat, de la 419.000 de încorporați în mai 1945, la doar 136.000 de militari în decembrie 1947. În schimb, cifra militarilor sovietici de ocupație în România urcă de la 80.000 la 8 mai 1945, la 615.000 la 1 martie 1946. Cu toate că, progresiv, cifra lor descrește (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), militarii sovietici au simbolizat esențialul în evoluția fenomenelor politice desfășurate în România, potrivit arhivelor.

Ceea ce s-a întîmplat la 23 august 1944 denotă faptul că principalii factori de decizie de atunci au trădat Armata Română, care lupta în prima linie pentru menținerea teritoriului României Mari şi a suveranităţii naţionale. Militarii din Armata Română s-au trezit pe front, în urma loviturii de stat de la 23 august ținuți prizonieri, umiliţi, dezarmați de către sovietici. La 23 august 1944 calea spre comunizarea României de către URSS a căpătat undă verde.

Majoritatea istoricilor români (mă refer la cei de bună credință și nu la cei care sînt plătiți să cînte în strună), actul de la 23 august 1944 este înțeles ca un act al trădării Armatei Române. O parte a generalilor Armatei Române şi-a dat seama de trădarea conducerii de la Bucureşti, care îi cadorisea pe comuniștii ruși, şi a intenționat să se alăture în iarna lui 1945 armatei germane din Cehoslovacia şi să activeze în serviciul Guvernului Naţional condus de Horia Sima la Viena.

Generalul Avramescu a fost arestat şi ucis de ruşi, ceilalţi generali români au fost închişi de către comunişti pînă la decretul de eliberare din 1964. Toți veteranii de război combatanți pe pe Frontul de est au fost degradați şi nu au primit pensie pînă în anul 1990, cu cîteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu. În acest context, actul de la 23 August 1944 poate fi considerat, din punct de vedere istoric, o dramă militară pentru poporul român, de fapt, începutul calvarului comunist de 40 de ani.

Lucian Dimitriu

Restul artileriei trebuie să fie gata în orice moment să intervină la cerere. În spiritul aceleiaşi idei, şi anume de a nu da nici un pas înapoi, am stabilit ca subunităţile din rezervă să se consolideze la teren pe linia atinsă. Ele urmau să execute misiuni în funcţie de evoluţia luptelor.

Sub protecţia focului de artilerie, grupările comandate de coloneii Botea şi Manolescu au mai întreprins, după căderea întunericului, atacuri de noapte cu obiective limitate, în cadrul acestor acţiuni s-au evidenţiat în mod deo­sebit următoarele subunităţi: compania 5 – comandată de căpitanul Nicolae Cîţă, compania 6 – comandată de locotenentul de rezervă Ion Teodorescu, compania 9 – comandată de căpitanul de rezervă Gheorghe Modoi, cam­pania 10 – comandată de căpitanul Ion Pană (toate din Regimentul 34 infanterie). S-au mai remarcat companiile comandate de sublocotenentul Constantin Nicolae şi căpitanul Gheorghe Andreescu, Ion Todiraşcu, Vladimir Adamide (toate din Regimentul 36 infanterie).

Cu toată hotărîrea de care au dat dovadă în luptă subunităţile noastre, ele au fost din nou oprite din înaintare. Focul vrăjmaşului şi terenul mocirlos erau tot atîtea piedici în calea atacului trupelor române. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 23 august 2019

RM

Polemici«Controverse Un pericol de neignorat: fanatismul, de la Hitler la… Iohannis (urmare din pag. 1) Pur și simplu, ideea de Holocaust nu poate fi compatibilă cu concepția și spiritul românesc, deci nu se poate face o comparație a imensei suferințe a evreilor folosind limba română. În limba română se poate doar plînge și exprima respectul infinit pentru acea tragedie inegalabilă. În schimb, hula, da, hula a fost o formă de marginalizare a unui segment al societății pe care Hitler l-a promovat ca bază a celui mai cumplit act criminal din istorie – iar Iohannis a încurajat și el o formă de blam, chiar de hulă! Și da, aici accidentul penibil din prezent aduce cumva – păstrînd proporțiile – cu debutul accidentului de atunci. Și mai există o asemănare despre care merită să discutăm: promovarea fanatismului imbecilizator. În monstruoasa sa lucrare-program, ,,Mein Kampf”, Hitler alocă un capitol special ,,Evreului”, definind evreii ca principala sursă a tuturor relelor; Hitler a menționat ,,evreul” în fiecare discurs al său, indiferent de ocazie și de domeniu. Ținta desemnată a fost preluată cu bucurie de o populație dezorientată și manipulabilă, iar radicalizarea, explozia fana­ tismului, a fost următorul pas al (aparatului de manipulare al) lui Hitler.

Iohannis a venit la putere pe o platformă anti-PSD, care în scurt timp a trecut de la ținte nominalizate, la ,,pesediștii”. Deci, la un larg segment al societății, care a început să fie blamat, insultat într-un mod pe care îl mai regăsim doar în perioade sinistre ale istoriei.

Chiar hulit – pentru că oribilele atacuri au primit binecuvîntarea unor lideri spirituali ai noului fanatism (Liiceanu, Șora…). La fel ca în discursurile lui Hitler, în cele ale lui Iohannis segmentul blamat a fost prezent peste tot; ,,pesediștii-ăștia” a devenit laitmotivul lui Iohannis, elementul vinovat de tot și de toate!

Exact ca Hitler, Iohannis îi consideră vinovați indiferent de ocazie și de domeniu, hrănind un fanatism vizibil!

Fericiți cei ce nu sînt conectați la Internet, mai ales cei care nu sînt în rețeaua de „socializare” Facebook! Ar vedea cît de înspăimîntătoare este fața fanatismului susținut de Iohannis!

Revin cu asemănările; evreii luptaseră în primul război mondial în armata germană, săvîrșind acte de bravură, medaliate și lăudate în presa vremii; după numai cîțiva ani, ei devin ,,pericolul național” pentru fanaticii lui Hitler – care, după alți cîțiva ani, cuceresc puterea avînd ca ideologie pericolul evreiesc! Evreul a devenit simbolul speculei, al corupției umane și de stat, obstacolul dezvoltării poporului german! Acum cîțiva ani, PSD și PNL au luptat împreună contra lui Traian Băsescu și a sistemului său; atunci pesediștii erau buni; după numai cîțiva ani, au devenit ,,pesediștii-ăștia”, adică pericolul național, simbolul corupției de stat și umane, obstacolul dezvoltării României.

Sigur, veți spune pe bună dreptate, cei de acum, Iohannis și ai lui sînt niște personaje de rîs, nu se poate ajunge la nenorocirile de atunci.

De acord, așa cum am spus, nimic nu se poate

compara cu demența criminală a lui Hitler și ororile perioadei de atunci. Dar, nu neglijați că mințile slabe, odată ajunse la putere, capătă accente monstruoase, chiar dacă ridicole!

Cum altfel poți fi, dacă nu de o monstruozitate ridicolă, atunci cînd dai curs unor insulte triviale adresate unui segment masiv al populației pe care o prezidezi?! Sau cînd sînt atacați, agresați pe stradă magistrați, demnitari sau chiar oameni simpli?! Și cine face asta? Indivizi fanatizați, de calitate intelectuală (și psihică!) jenantă – iar tu, președintele statului, te fotografiezi cu ei?!

Nu este asta ,,monstruozitate ridicolă”? În plus, să nu uităm și de mințile ciudate ale celor care ,,creează” strategii de ,,imagine” și electorale; este bine cunoscută fascinația acestor ,,oameni din umbră” pentru modele istorice controversate sau chiar damnate – iar propaganda lui Hitler este în continuare considerată una dintre cele mai de succes din istorie, chiar dacă este vorba de un succes al diavolului!

Poate exagerez, dar mai atrag atenția la o asemănare: convingerea populației germane de necesitatea unor măsuri dure s-a făcut prin episodul – sau punerea în scenă – a arderii Reichstag-ului. Iohannis a avut episodul ar­ derii de la ,,Colectiv”, după toate analizele gazetarilor, o altă punere în scenă, în urma căreia a demisionat premierul PSD, iar Iohannis și-a impus ,,guvernul meu”.

Nu am avut ,,nopți ale cuțitelor lungi”, dar am urmărit execuții prin presă - care a primit informații din dosare sau a putut transmite arestări în direct, personalități în cătușe, condamnări etc. Rafalele ucigașe ale presei germane – și, din păcate, din presa țărilor apropiate ,,spiritului” – erau îndreptate împotriva segmentului blamat. Ceea ce am văzut și vedem și azi…

Repet – nu e vorba de o comparație cu sufe­ rința acelor ani – ci de o periculoasă asemănare, de un ridicol monstruos, a fanatizării unui segment și de blamare a altuia. Și de a readuce în memorie că fanatismul imbecilizant a produs orori fără egal! Hitler a fost un monstru, dar fără fanatici l-ar fi dat pînă la urmă afară și din berăria din München! Iohannis nu e un monstru – dar, păstrînd proporțiile, e monstruos ceea ce încurajează el.

Da, vreau să se înțeleagă clar: este condam­ nabilă în cel mai înalt grad susținerea, sau întreținerea acestui fanatism, a acestei imbe­ cilizări agresive! Mă uit la ,,comunicatorii” lansați de propaganda lui Iohannis – cred că doar în vremea Anei și a lui Luca mai apăreau asemenea personaje inculte și de o agresivitate patologică! (deși pregătirea Anei Pauker era mult peste ce vedem acum în preajma lui Iohannis, poate da mărturie și consilierului ei, Mihai Șora).

Sau urletele bolnave ale președintelui PNL (!!!)

Orban – ,,Ciiiine este generalul pentru care merită să ne sacrificăm fiecare minut, fiecare picătură de energie și fiecare stop de sudoare?”.

Fanatism în stare de internare!

Așa cum spuneam la început, sînt filogerman, așa cum a fost și Vadim, pentru care Germania

însemna acel izvor inegalabil de genii ale artelor și filosofiei, sau acea putere generatoare de ordine și bunăstare a națiunii lui Bismarck, Friedrich cel Mare sau Ludwig al Bavariei. Mă doare că frumoasa și milenara limbă germană trebuie să poarte povara unor sintagme generate de un deceniu de fanatism! La fel mă doare să văd cum istoria noastră, frumoasa cultură a discursului politic sînt maculate de un fanatism imbecil – cu atît mai imbecil cu cît e fără motiv! Alegerile au fost libere, tabăra politică susținătoare a fanatismului a fost pînă de curînd aliata celor blamați și este constituită din figuri la fel de ,,corupte”, din ,,baroni” la fel acuzabili!... Acești imbecilizați nu realizează că niște șarlatani și haimanale agresive au ajuns să fie purtătorii lor de mesaj! Oare chiar nu sesizează nimeni pericolul?!

Recent, organizatorul mitingului civilizat de pe 10 august, un medic stabilit la Londra, mărturisea că unii dintre acești derbedei, considerați ,,lideri”, i-au spus în față: ,,Mă piș pe revendicările diasporei, de ce nu ne-ai cerut nouă voie să organizezi mitingul?!”. Aceștia sînt ,,liderii” oamenilor susținuți de Iohannis – și care susțin un asemenea președinte. Sînt oameni care au nevoie de ,,vinovați” pe pîine, nu de soluții constructive, singurul argument pe care îl respectă este ,,execuția”! Și supunerea față de cuvîntul ,,Fratelui cel mare”, pe care îl respectă pentru putere – și pentru puterea de a pedepsi.

Așa a fost cu românii fanatizați ai anilor ’30 - ’40 față de Germania, așa a fost cu cei din deceniul următor față de URSS – și așa e acum față de SUA. Adică puterea care i-a susținut pe Kövesi, Lazăr, Coldea și toate celelalte tentacule ale Sistemului care îi ,,mînca” pe ,,pesediștii-ăștia”.

Este foarte posibil ca indivizii aceștia fanatizați să fie baza electorală a unui nou ,,establishment”, cu Iohannis președinte și gruparea sa în fruntea Guvernului și a Parlamentului. Și a Justiției… ,,independente” – că altfel vor ieși ,,Abteilung”urile în stradă și vor impune ,,legea” și „Justiția”.

Da, deci așa ceva e foarte posibil - și asta e foarte periculos. Deci, paralela privind fanatizarea nu e lipsită de sensul alarmei. Chiar e cazul să fim îngrijorați!

Ce putem face? În primul rînd, neintrînd în cursa ,,răspunsului cu aceeași monedă”. Pentru că asta înseamnă molipsire – adică îmbolnăvire.

Soluția e oferirea alternativei – una serioasă – sau chiar unele. Altceva, nu există!

Pentru cei care-l susțin pe Iohannis, e mai greu. Se vor trezi ca nemții – cînd vor cădea de la mare înălțime, iar istoria îi va acuza. Totuși, a apărut și la ei o variantă de salvare – pe care deja unii ,,lideri” o atacă; este vorba de suspomenitul doctor Tomescu, care a demonstrat că se poate manifesta politic civilizat. Că se poate vorbi în manifestarea politică publică fără ,,muie” și fără spînzurători, ,,penali” etc. Poate fi o soluție dar…

Pînă una alta, vă propun cele două alternative care ar putea salva România – și care ar putea reveni acum, pe fondul căderii PSD: socialismul suveranist (Ceaușist) și naționalismul. Teme despre care voi scrie săptămîna următoare. Fac asta și cu speranța de a putea demonstra că România mai are suflet. Și nu că ne îndreptăm către fanatism, deci către barbarie, așa cum avertiza marele Diderot.

RM

9

Vineri, 23 august 2019

File de istorie • File de istorie Vlad al III-lea Basarab Țepeș, Domn al Țării Românești, Domnul dreptății și al ordinii desăvîrșite Vlad Țepeș (1431-1476), este unul dintre cei mai străluciți voievozi români, om politic, diplomat, luptător pentru centralizarea statului, comandant de oaste și strateg.

Vlad Țepeș este una din figurile voievodale controversate ale istoriei noastre medievale.

Situîndu-se între legendă și adevărul istoric, supranumit Țepeș (de la principală pedeapsă pe care o utiliza – tragerea în țeapă), Vlad Țepeș era fiul lui Vlad Dracul și nepotul direct al lui Mircea cel Bătrîn. În copilărie și o parte din adolescență este ostatic la turci, împreună cu fratele său, Radu cel Frumos.

Maturizîndu-se, are tendința de a se despărți de Imperiul Otoman și de a urca în scaunul înaintașilor săi Basarabi. Cu ocazia atacării de către turci a Cetății Giurgiu, el trece în Țara Românească. Documentele vorbesc despre o primă domnie a lui Vlad Țepeș în anul 1448. Dată fiind calitatea de ostatic, se pare că această domnie (care n-a durat decît o lună, cel mult două) a fost luată cu ajutorul turcilor, cu sprijinul celui mai puternic pașă de la Dunăre, cel de Nicopole. În acest timp, pe tron era Vladimir al II-lea, dar care se găsea în campania sud-dunăreană condusă de Iancu de Hunedoara. Întorcîndu-se din bătălia de la Kossovopolje (octombrie 1448), Vladislav își reia domnia. Dar și Vlad Țepeș se desprinde de Imperiu, în timp ce Radu cel Frumos rămîne sub scutul sultanului.

Nu știm cu exactitate cînd merge Vlad Țepeș la curtea lui Iancu de Hunedoara, dar în răstimpul cît stă la curtea acestuia, se întîlnește cu vărul său, Ștefan cel Mare, și împreună își perfecționează măiestria armelor și a tacticii de luptă. Vlad pregătește acolo acțiunea de ocupare a tronului Țării Românești, ajutat de Iancu de Hunedoara. Acesta nu mai apucă să vadă finalizarea pregătirii, deoarece se stinge la 11 august 1456, iar Vlad Țepeș preia domnia pe data de 22 august 1456, în urma victoriei asupra lui Vladislav.

Domnia principală (1456-1462) se caracterizează prin măsuri însemnate și eficace în interior și prin lupta pentru independență împotriva Imperiului Otoman. Sultanul Mahomed al II-lea, care vedea în Vlad Țepeș un obstacol puternic în calea expansiunii sale, organizează în anul 1462 o mare expediție împotriva domnului muntean. Deși la început oștile otomane sînt înfrînte, sultanul primește în ultimul moment ajutorul lui Radu cel Frumos, pretendentul la tron sprijinit de el. Vlad Țepeș este înfrînt și trece în Transilvania pentru a ajunge la Matei Corvin, regele Ungariei, cu care avea un tratat de alianță. Acesta dă crezare uneltirilor negustorilor sași, care îl acuză pe Vlad Țepeș de trădare, și îl închide. Mai întîi, Vlad a îndurat o detențiune de patru ani, aspră, într-o cetate de pe Dunăre, la Vișegrad, după care (1466) i se va fixa o reședință într-o casă din Pesta, unde va sta zece ani, timp în care se va căsători cu sora lui Matei Corvin. Cît despre urmași, documentele pomenesc un singur fiu al lui Vlad Țepeș, Mihnea cel Rău, viitorul domn al Țării Românești (1508-1509). Dîndu-și seama de greșeala făcută, și cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș este restabilit în scaun în anul 1476.

Ultima domnie durează doar o lună. Laiotă Basarab, care pierduse tronul, vine cu sprijin de la turci, Vlad Țepeș este atacat prin surprindere, garda personală lăsată de Ștefan cel Mare (200 de curteni) este aproape în întregime decimată, și Vlad este ucis. Se pare că este înmormîntat în Biserica de la Snagov.

Opera lui Vlad Țepeș este, pe cît de rodnică, pe atît de necesară pentru destinele Țării. Ea se constituie din necesitatea organizării unei rezistențe active împotriva Imperiului Otoman, aflat în plină ofensivă.

De aici decurg măsurile interne luate de Vlad Țepeș, pe linia centralizării puterii domnești, a creșterii autorității și a prestigiului său intern și extern. Se evidențiază două categorii de măsuri. Din prima, face parte lupta asiduă și consecventă împotriva boierimii anarhice, care, folosind imunitățile feudale, se întăriseră mult după moartea lui Mircea cel Bătrîn și deveniseră adevărați domnitori pe pămînturile lor.

Ei erau dispuși mereu să trădeze. Prin măsuri radicale, inclusiv tragerea în țeapă, Vlad Țepeș reușește să aducă boierimea la ascultarea față de domn.

Dînd prioritate unor elemente credincioase din rîndurile micii boierimi, tîrgoveților și țărănimii libere, el scade însemnătatea sfatului domnesc, contribuind ca și Iancu de Hunedoara, și mai cu seamă, Ștefan cel Mare, la centralizarea puterii domnești. Aceluiași scop îi sînt destinate și măsurile de întărire a oștirii. Orientarea spre păturile mijlocii se reflectă și în domeniul oștirii. Apare clar că nu steagurile marilor boieri aveau prioritate în oastea lui Vlad Țepeș, ci elementele populare, Oastea cea Mare, alcătuită din toți locuitorii în stare să poarte arme. Oastea cea Mare a fost prezentă în 1462, anul bătăliei hotărîtoare purtate de Vlad Țepeș împotriva dușmanilor interni și externi. Avînd nevoie de luptători, Vlad Țepeș și-a alcătuit o gardă personală din 60 de luptători, care făceau cerc în jurul lui, dar a apelat și la mercenari (nu prea mulți).

Vlad Țepeș apare însă și în calitate de strateg. El nu a avut timp, ca alți domnitori, să folosească cele patru elemente tactice, presat mereu de otomani, care năvăleau în țară, în grupuri mai mari sau mai mici. De aceea, la Țepeș nu se cunoaște o bătălie mare ca Posada, Rovine sau Călugăreni. Presat mereu de ofensiva otomană, el a dat întîietate luptelor de hărțuială și, mai ales, unui aspect al acestora – surprinderea. Este semnificativ, în acest sens, ,,Atacul de noapte” asupra taberei otomane.

A doua categorie de măsuri, care izvorîse tot din necesitatea întăririi autorităților domnești și impunerii lui Vlad Țepeș ca singur mare stăpînitor, au fost măsurile luate împotriva hoților, a necinstiților, chiar și a elementelor de jos, care erau indivizi leneși, neproductivi. Din această necesitate s-a născut spiritul lui de dreptate și dorința de a pune ordine în toate. Modul în care împărțea dreptatea l-a făcut pe Vlad Țepeș un Solomon dunărean și un Basarab al dreptății și al ordinii desăvîrșite. Și toate aceste acte de politică internă le-a subordonat principalului scop al operei sale – asigurarea independenței țării. Acesta este sensul scrisorii adresate brașovenilor (10 septembrie 1456): ,,... gîndiți-vă și voi că, atunci cînd un om sau un domn este tare și puternic, atunci poate face pacea cum vrea, iar cînd e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui și va face cu dînsul ce vrea”.

Mai întîi, trebuie rejudecată structura sa intimă.

Mai ales pentru că el este cunoscut în istoriografie cu numele de Dracula (fiul dracului, adică al tatălui său, Vlad Dracul) și Țepeș (de la pedeapsa tragerii în țeapă).

Trebuie să ținem seamă de faptul că această pedeapsă nu era singulară, nici la noi, nici în istoria medievală, și că, așa cum aprecia Constantin C. Giurescu, ,,în întreaga Europă, exista în vremea aceea o atmosferă de cruzime, că Vlad Țepeș n-a întrecut în privința aceasta pe alți monarhi ai veacurilor XV și XVI”. Pornind de la narațiunile săsești denigratoare, Vlad Țepeș a fost prezentat, în multe lucrări, ca un personaj crud, sadic, caz patologic chiar. În ultima vreme, a fost asemuit și identificat cu personajul fantastic și supranatural Dracula vampirul, iar România, patria acestuia.

Xenopol a înțeles prea bine, însă, că măsurile luate de Vlad Țepeș au corespuns unei necesități istorice (rațiune de stat) puse în slujba impunerii, în fața străinătății, a

independenței țării. ,,Crud pînă în măruntaie – notează istoricul –, străin de milă și de îndurare, el puse cumplita fire în slujba țării sale și, după ce o curăți de relele lăuntrice, tăind și acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept în contra înjosirii în care căzuse țara”.

Nu trebuie uitat faptul că în epoca lui, Vlad Țepeș apare ca un om smerit și un credincios creștin. El este ctitorul Mînăstirii Snagov, precum și al bisericilor de la Tîrgșor (Prahova) și al Mînăstirii Comana. România nu este patria lui Dracula-vampirul, ci a domnitorului Vlad al II-lea Basarab, domnul dreptății și al ordinii desăvîrșite, a luptătorului pentru centralizarea statului și asigurarea independenței sale.

Bibliografie critică: Andreescu, Ștefan, En marge des rapports de Vlad l’Empaleur avec l’Empire ottoman, Buc., 1976; Idem, Vlad Țepeș (Dracula) între legendă și adevăr istoric, Buc., 1976; Bogdan, I., Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, Buc., 1896; Idem, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în Sec. XV și XVI, Buc., 1905; Idem, Cronicile slavo-române din Sec. XV-XVI, Ed. revizuită și completată de P. P. Panaitescu, Buc., 1959; Bonfini, A., Rerum Hungaricarum Decades, Lipsiae, 1771; Cantacuzino, C. I., Cetatea Poienari (Sec. XV-XVI), Buc., 1971; Cazacu, Matei, Vlad Țepeș, erou de epopee, Buc., 1970; Cîmpina, Barbu T., Complotul boierilor și răscoala din Țara Românească din iulienoiembrie 1462, Buc., 1954; Idem, Victoria oștirii lui Țepeș asupra sultanului Mehmed al II-lea (cu prilejul împlinirii a 500 de ani), Buc., 1962; Chalcocondil, Laonic, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Buc., 1959; Dragomir, Silviu, Documente noi privitoare la relațiile Țării Românești cu Sibiul în Secolele XV și XVI, Buc., 1927; Florescu, Radu, Mc. Nally R.T., Dracula. A Biography of Vlad the Impaler, 1431 – 1476, New York, 1973; Ghibănescu, Gh., Vlad Țepeș, studiu critic, 1897; Giraudo, Gianfranco, Drakula, Contributi alla storia delle idee politiche nell’Europa Orientale alla svolta del XV secolo, Veneția, 1972; Giurescu, Constantin C., O biserică a lui Vlad Țepeș, la Tîrgșor, Buc., 1924; Idem, Viața și faptele lui Vlad Țepeș sau Draculea, 1968; Guboglu, Mihail, Vlad Țepeș și Mehmed al II-lea, în lumina cronicilor turco-bizantine, Buc., 1976; Gündische, Gustav, Cu privire la relațiile lui Vlad Țepeș cu Transilvania în anii 1456-1458, Buc., 1963; Ionașcu, I., Mînăstirea Tîrgșor, un fost metoh al Spitalului Pantelimon, Buc., 1938; Iorga, N., Îndreptări și întregiri în istoria românilor, după acte descoperite în arhivele săsești, Buc., 1905; Idem, Cronica lui Vavrin și românii, 1927; Karadja, C., Incunabulele povestind despre cruzimile lui Vlad Țepeș, în Omagiu lui Nicolae Iorga, Cluj, 1931; Lapedatu, Al., Mînăstirea Comana, 1908; Manolescu, Radu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (Secolele XIV – XVI), Buc., 1965; Minea, I., Vlad Dracul și vremea sa, Iași, 1928; Năsturel, P. Șt., Vlad l’Empaleur libérateur de Hîrșova et de Ruse 1462, 1970; Papacostea, Șerban, Cu privire la geneza și răspîndirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș, 1966; Popescu, Demetru Petru, Basarabii, Buc., 1989; Ronay, Gabriel, The Truth about Dracula, New York, 1972; Rosetti, Dinu V., Unde este mormîntul teribilului domnitor?, Buc., 1973; Stoicescu, Nicolae, Vlad Țepeș, Buc., 1979; Stoide, C., Contribuții la studiul istoriei Țării Românești între anii 1447 și 1450, Iași, 1973; Șerban, C., Relațiile lui Vlad Țepeș cu Transilvania și Ungaria, Buc., 1976; Ștefănescu, Ștefan, Țara Românească de la Basarab I ,,Întemeietorul” pînă la Mihai Viteazul, Buc., 1970; Tocilescu, Grigore, 534 documente istorice slavoromâne din Țara Românească și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Buc., 1931; Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Ed. a IV-a, II De la întemeierea țărilor Române pînă la moartea lui Petru Rareș 1546, text stabilit de N. Stoicescu și Maria Simionescu, note, comentarii, prefață, indice și ilustrația de Nicolae Stoicescu, Buc., 1986.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

10

Vineri, 23 august 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... În 2016, în jurul Mării Negre, erau peste tot militari

Nu prea avem la îndemînă informații despre cum ședeau lucrurile cu turismul în Rusia de pe vremea țarilor. Și aceasta pentru că, în situația în care ne găsim, cu sursele documentare distruse de inundațiile catastrofale din luna mai 2016, ne-a fost peste mînă să aflăm cîte ceva despre afluxul vizitatorilor de altădată în această țară întinsă pe două continente. Noroc însă cu memoria, care a înmagazinat destule impresii de călătorie în țara sovieților, lăsate posterității de atîția scriitori români și străini. Și îl alegem, la întîmplare, pe româno-francezul Panait Istrati care, sedus de binefacerile societății comuniste din URSS, atît de lăudate după 1920, cea mai bună dintre societățile posibile, a făcut o vizită la fața locului, să vadă ce și cum, și să se minuneze. Dar decepția i-a fost cumplită, motiv pentru care a scris o carte, ,,Spovedaniile unui învins” (1929), și un eseu, ,,Omul care nu dorea nimic” (1930). Comunismul instalat în URSS de Lenin, Troțki și Stalin era altfel decît comunismul teoretizat de Marx și Engels, adică o utopie, în sensul că, în ciuda progreselor economico-sociale și culturale vizibile, se înregistrau și multe anomalii, ca de exemplu, prigonirea Bisericii, precum și privilegiile și opulența liderilor comuniști față de sărăcia cumplită a masselor. Și rău a făcut Istrati cu sinceritatea sa, căci și-a pus în cap toată ovreimea comunistă din Franța și nu numai.

Tonul acestei atitudini l-a dat scriitorul Henri Barbusse care, într-un articol publicat în ,,L’Humanité”, l-a acuzat pe scriitorul nostru de atitudine ,,antisovietică”.

Așa cum se știe, ,,antisovietismul” era o teorie lansată de fosta Internațională Comunistă și se referea la dezacordurile obiective ale unor state comuniste față de poziția URSS pe plan internațional. Și, în mod necesar, trebuiau nimicite toate ,,rătăcirile” care ar mai fi izbucnit ici și colo.

Tot la fel avea să o pățească și Constantin Virgil Gheorghiu care, prin cartea sa, ,,Omul care călătorea singur” (1954), a fost acuzat de antisemitism și de atacuri la adresa democrației instalată în URSS și în alte țări comuniste, precum și în România lui Petru Groza.

Cam în aceeași perioadă, în timpul primului război, o experiență asemănătoare trăise și scriitorul Constantin Constante, părintele pictoriței Lena Constante, fostă deținută politic, și socrul matematicianului Grigore Moisil. De la acest neobosit călător ne-a rămas o carte, ,,Colindînd prin Rusia Sovietică. Note și impresii de călătorie, 1916-1918”, care, între altele, ne dezvăluie multe din obiceiurile și tradițiile rușilor, cum ar fi: mîncatul semințelor de floarea-soarelui, existența, în toate orașele și colțurile de stradă, a kipiatokurilor, butoaie cu apă fierbinte, pentru prepararea ceaiului.

Amănunte despre sufletul rusului, oscilînd între bunătate, răutate, milă și cruzime. Să nu uităm și că Rusia este (era) patria galoșilor. Dar și armeanul din București Levon Harutiunian a fost nevoit să trăiască o vreme în lagărele politice din Siberia (1945-1956).

Cu acest prilej, prizonierul memorialist a cunoscut alte aspecte ale rușilor, privitoare la moralitate, sălbăticia și primitivismul unora, noi metode de suprimare, corupția sistemului și viața cumplită din lagăr etc.

După instalarea comunismului și începutul sovie­ tizării României, și alți scriitori au avut privilegiul să călătorească prin URSS, cum ar fi Sadoveanu, G. Călinescu, E. Barbu, Camil Petrescu, Jebeleanu și atîția alții. De data aceasta, atenția lor a surprins numai aspecte laudative la adresa constructorilor socialismului.

După 1990, dorința unora de a vizita fosta Uniune Sovietică a scăzut, și numai cei extrem de curioși și curajoși s-au încumetat la un drum atît de lung și plin de pericole. Dintre ei, astăzi îi acordăm atenția cuvenită ziaristei Sabina Fati. În anul 2015, ea a publicat volumul ,,Singură pe Drumul Mătăsii: 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie” prin care, reeditînd performanța fictivă a lui Jules Verne, și-a propus și a reușit să viziteze China, cele 6 republici din

Asia Centrală, precum și Iran, Georgia și Turcia. În felul acesta, ne-a pus la dispoziție nu numai istoria unor locuri puțin cunoscute, ci și perspectivele extrem de prielnice pentru locuitorii respectivi. Care, deținînd zăcăminte uriașe de gaze naturale, tentează, în egală măsură, trei imperii la fel de fioroase: Rusia, China și SUA. Rezumînd o carte atît de valoroasă într-o frază, Sabina Fati ne avertizează: pe Drumul Mătăsii de astăzi mărșăluiesc, în pas cadențat, China și Rusia, în timp ce SUA, trezindu-se tîrziu, au pierdut acest război.

Americanii au făcut o greșeală majoră: au sprijinit politic și militar China care, astfel, a devenit periculos de puternică. La rîndul ei, Rusia, stăpînind zona sute de ani, ridică pretenții îndreptățite de hegemonie. Și unii, și alții, deși se dușmănesc, s-au aliat și au pus stăpînire pe Europa. Acesta este viitorul.

Retrăgîndu-se acasă, pentru reajustarea forțelor, Sabina Fati a pornit la un alt drum, la fel de lung, în jurul Mării Negre, care s-a materializat într-o carte de 460 de pagini, ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, apărută în anul 2016 la Editura ,,Humanitas”. De data aceasta, efortul cititorului a fost mai lesnicios, căci zona ne este, în parte, cunoscută, și mesajul pare mai ușor de înțeles.

Plecarea Sabinei Fati s-a făcut din Constanța și, în continuare, folosind autobuzul, vaporul și trenul, drumul ei a trecut prin Ucraina (Cetatea Albă, Nikolaev, Herson, Mariupol, Harkov) – Rusia și Crimeea (Odesa, Feodosia, Sevastopol, Soci) – Georgia și Abhazia (Batumi) – Turcia (Trabzon, Samsun, Sinop, Istanbul) – Bulgaria (Burgas, Varna) – România (Mangalia). Un drum trecînd prin 7 țări, traversînd 8 granițe și consumînd fix 90 de zile.

Notîndu-și impresiile de călătorie prin Ucraina și Rusia, bazate pe aspecte eminamente politico-socio-economice și culturale, autoarea cărții a folosit fix 100 de pagini. În schimb, s-a dovedit și mai concisă cînd a explicat, ca un comentator politic de înaltă clasă, cauzele conflictului ruso-ucrainian din 2014: ,,SUA și aliații ei vest-europeni poartă cea mai mare responsabilitate a crizei din Ucraina, și rădăcina răului provine din ideea expansiunii NATO, ca element central al strategiei de a scoate Ucraina de pe orbita Moscovei”. Și, rămasă fără pavăza ei, s-ar impune o concluzie de bun-simț: Rusia ar fi o pradă ușoară în fața trupelor NATO ajunse pînă sub zidurile Kremlinului. În consecință, și cu asta am terminat, Putin este îndreptățit să sune mobilizarea pentru apărarea țării. Destul că suportă din greu consecințele prostescului embargou economic, impus de aceleași forțe, ca urmare a anexării de către Rusia a Crimeii care, oricum, era vechi teritoriu rusesc. Ce reacție ar avea SUA dacă Putin ar amplasa trupe la granița de sud a Canadei? Dar, din păcate, asemenea raționamente nu le auzim la televiziunea publică.

Sabina Fati și-a ales vremuri tulburi să ocolească Marea Neagră în sensul acelor de ceasornic, sau poate nu s-a putut altfel, cine știe? Dovadă granițele închise și furnicarul de militari, înarmați pînă-n dinți, care au împiedicat-o să meargă pe lîngă litoral, obligînd-o la un ocol de 500 de km și nopți nedormite. Cum ar fi drumul la Odesa, care, în loc să ducă direct în inima Crimeii, la Simferopol, face un ocol spre nord, la Harkov. Apoi, după o buclă în jurul Mării Azov, a fost silită să coboare spre Rostov-pe-Don, și de aici, mai departe, spre Kerci, Novorossisk și Soci. Cauza fiind, cum se știe, războiul dintre Rusia și Ucraina, izbucnit în 2014 și soldat cu anexarea Crimeii.

Vizitarea celor mai importante clădiri și parcuri din Soci, cum ar fi ,,Dacea verde”, vestita casă de vacanță a lui Stalin, îi oferă jurnalistei noastre prilejul să ne aducă aminte de sîngerosul dictator, dacă nu cumva ne era dor de el. ,,Stalin era scund de statură (1,65), nu știa să înoate și se temea de apă. Umbla prin apa din piscină, o apă de mare adusă cu cisternele, crezînd că e mai sănătos, în loc să înoate. În schimb, nu-i plăcea să pășească prin apa mării, prin valurile de la mal (...) Ca tuturor dictatorilor, și lui Stalin îi plăcea să joace șah. Că o făcea la Kremlin sau în casele sale de vacanță din întreaga Rusie, el juca șah

în picioare. Se plimba gînditor în jurul mesei și, cînd era cazul, apuca piesa adversarului și o înlocuia satisfăcut cu piesele sale. Cea mai grea sarcină o avea adversarul, care trebuia să joace inteligent și cînd pierdea. Altfel, putea să-și piardă viața sau să ajungă în Siberia (...) Construită în 1937, pereții vilei lui Stalin sînt verzi și groși de 70 cm, camerele sînt friguroase și nu au covoare, căci dumnealui era suspicios și voia să audă tot ce se întîmpla în jurul său. Deși deschisă turiștilor cu 200 de dolari pe noapte, vila era mai rar vizitată din cauza frigului (chiar și vara), dar și din cauza fantomei lui Stalin...”.

Intrînd în contact cu ziariștii locali și chiar cu simpli cetățeni, extrem de volubili în fața străinilor, Sabina Fati mai află că, din cauza consumului exagerat de alcool (mai ales vodcă), 10% dintre bărbații ruși, dar și din ce în ce mai multe femei mor înainte de 55 de ani. Și fiindcă veni vorba de vicii, în Rusia alcoolul și fumatul nu se practică decît acasă și în restaurante, nu și în locurile publice. Altfel, riști amenzi. Dar Sabina Fati are și umor: ,,În perioada URSS, soțiile primeau bilete la băi individual. Urmau: aventuri, curvăsărie, copii din flori, bătăi, divorțuri. Și acum e la fel...”.

O situație asemănătoare o întîlnești și în Georgia. În perioada 1991-1993, s-a desfășurat războiul dintre georgieni și abhazi, provocat de intenția georgienilor de a deschide la Suhumi o filială a Universității din Tbilisi. Pînă atunci, georgienii și abhazii trăiseră în pace și armonie... Dar și-au băgat coada politicienii criminali și analfabeți. (Exact ca noi, cu ungurii.)

Urmarea: 20.000 de morți și 200.000 de refugiați. Rușii au profitat și au pus gheara pe Abhazia care, pînă în 1990, era considerată Coasta de Azur a Mării Negre.

Pe turci se pare că nu-i mai interesează regiunea, ca pe vremea sultanilor. Căci au probleme mult mai serioase în interior, cum ar fi relațiile incomode dintre islamiștii președintelui Recep Erdogan și europeniștii coborîtori din ideologia măritului Kemal Atatürk. Un alt pericol îl reprezintă pretențiile teritoriale ridicate de kurzi. Cît despre bulgari, aliații tradiționali ai rușilor, a nu se uita că Todor Jivcov ceruse ca Bulgaria să devină republică unională sovietică. Cine nu crede, să-și petreacă vacanța la Burgas, suprasaturat de ruși, stabiliți aici, sau numai în tranzit. Investițiile masive realizate aici de oligarhii ruși, precum și concesionarea Portului Burgas pe 30 de ani unei companii rusești au întărit și mai mult vechea prietenie bulgaro-rusă, făcînd imposibil proiectul lui Klaus Iohannis de a înființa o flotă NATO, românobulgaro-turcă, împotriva rușilor. În acest timp, românii, aliați cu americanii, se sumețesc să lupte împotriva vecinilor. Dar cu ce, din moment ce și-au desființat armata, în nădejdea că NATO le va sări în ajutor? Cît despre submarinul ,,Delfinul”, cumpărat de la ruși în 1985, cu scopul de a vîna... submarine nucleare, acesta zace la Constanța, mîncat de rugină. La fel ca fregatele luate pe bani grei de la hoții de britanici. În încheiere, să procedăm și noi ca Sabina Fati și să dăm încolo un subiect atît de complicat, precum un conflict cu Rusia, notînd ce prăjituri a consumat ea în periplul ei atît de interesant.

Bunăoară, la Berdiansk s-a delectat cu celebrele gogoși cu cartofi, tradiționale în tot spațiul ex-sovietic.

La Mariupol - ,,Oriahovii”, un tort făcut din nucă, ciocolată și căpșune. Ceai negru de tei. La Rostovpe-Don, într-o cofetărie, unde se cîntă jazz, gustă din tortul ,,Napoleon”, numit așa după victoria rușilor împotriva francezilor, din 1812. De la Soci la Batumi cu vaporul, ocolind Abhazia. Putea trece granița mult mai simplu, dar n-ar fi intrat în Georgia, fiindcă se opune poliția. Poate de aceea nu i-a plăcut ,,Akamis”, un fel de mămăligă fiartă în must și lăsată la uscat pe sfoară. Oroare! La Trabzon – înghețată de salep, un fel de pudră făcută din tulpină de orhidee sălbatică, cu un gust incredibil. La sfîrșit, ceai, băutură tradițională a turcilor, care, astfel, rivalizează cu rușii, englezii și chinezii. De la Varna la Mangalia, 115 km făcuți cu autobuzul. Odată ajunsă în patrie, Sabina Fati se jură că nu mai pune gura pe dulciuri. O fi făcut diabet?

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 23 august 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (33)

Ciudata moarte a lui Mussolini (11)

Nişte ţărani privesc curioşi la acești necunoscuţi. Îi văd, lîngă maşină, pe civil şi pe cei doi oameni înarmaţi, care discută între ei. Portierele se trîntesc. Motorul porneşte. Civilul s-a instalat între scara automobilului şi aripi. Stă cu spatele spre şosea. Maşina se pune în mişcare, încet. Atît de încet încît ceilalţi doi pot s-o urmeze în pas alergător...

Bărbatul cu impermeabil se numea Valerio. Acelaşi care, în cursul nopţii, îl înştiinţase pe generalul Cadorna că i s-a încredinţat misiunea de a-l executa pe Mussolini. La orele opt dimineaţa a sosit la Como, a alergat la prefectură, a făcut tărăboi, a cerut, a ameninţat. În cele din urmă a obţinut o hîrtie, semnată de un secretar, care confirma că are „misiunea de a executa instrucţiunile”. Imediat după aceea a sărit în maşină şi a luat-o spre Bolzanigo. „Fiat”-ul negru continua să meargă cu foarte mică viteză. Astfel au parcurs vreo cincizeci de metri, pînă ce au ajuns la grilajul vilei Belmonte, una din acele frumoase proprietăţi care se află puzderie de-a lungul Lacului Como. Grădina vilei este înconjurată de un zid din blocuri de piatră naturală, avînd o faţă prelucrată.

Acolo grilajul intră puţin înăuntru, ceea ce face ca şoseaua să se lărgească niţel.

Valerio îi face semn şoferului să oprească. Ce s-a petrecut după aceea? Dispunem de trei relatări ale lui Valerio, făcute la date diferite. Ele se contrazic însă în privinţa foarte multor puncte. O altă relatare, foarte recentă, aparţine şoferului care a condus maşina, şi căreia îi vom da citire. Din textul ei se desprinde o indiscutabilă şi în acelaşi timp tragică sinceritate.

Orice comentariu n-ar face decît să scadă valoarea acestei mărturii extra­ordinare: „Dintr-un salt, Valerio s-a dat jos de pe aripă şi a deschis cu un gest hotărît cele două portiere ale maşinii din partea dinspre şosea... «Coborîţi» – a spus colonelul pe un ton aspru, şi cei doi prizonieri s-au dat jos din maşină. Cred că în clipa aceea Claretta şi-a dat seama de ceea ce avea să urmeze, căci a aruncat cîteva priviri în jur, părînd foarte agitată. «Comandantul» (aşa-i spuneam) i-a împins, atingîndu-i aproape cu trupul lui, pînă lîngă zidul cel mic... Nu erau în nici un caz mai mult de doi metri.

Se poate spune că Mussolini şi Claretta, odată coborîţi din maşină, n-au făcut decît un singur pas la stînga.

Valerio rosti foarte repede cîteva cuvinte, pomenind de un «ordin» şi de o «sentinţă de moarte», dar n-am prea auzit mare lucru, iar toată scena se desfăşura extrem de rapid. Mussolini a rămas imobil de parc-ar fi fost absent, dar Claretta dădu deodată dovadă de o energie neaşteptată. Se agăţă de Mussolini, uitîndu-se cînd la Valerio, cînd la Mussolini: «Nu, nu se poate, nu puteţi face una ca asta!». Avea o expresie foarte încordată, vocea îi era schimbată, iar privirile îi erau rătăcite.

Atunci Valerio îi strigă cu asprime, nervos: «Pleacă de acolo sau te dobor şi pe tine». Dar Claretta rămase mai departe lipită de Mus­solini ca şi cum n-ar fi auzit. În clipa aceea, Valerio apăsă pe trăgaci. Am auzit clar cum percutorul a făcut «pac», lovind în gol.

Valerio îşi reveni imediat; apa curgea şiroaie pe el. A scos un pistol şi 1-a îndreptat asupra celor două victime, în acelaşi timp 1-a strigat pe Pietro. I-a strigat: «Adu-mi arma ta»“.

Pietro a coborît în fugă pînă la noi. I-a întins lui Valerio MAS-ul său, pe care acesta 1-a apucat, băgîndu-şi pistolul înapoi în buzunar. Valerio a tras rafala mortală.

Cele două cadavre au rămas în drum mai bine de două ore, sub ploaia care începuse din nou să cadă, păzite de Lino şi Sandrino. Cît despre Valerio, el plecase la Dongo, ca să participe la executarea celor cincisprezece ierarhi fascişti arestaţi odată cu Mussolini. În sfîrşit, a venit o maşină ca să ia trupul lui Mussolini şi al Clarettei. Ceva mai tîrziu, ele au fost transportate cu acelaşi camion în care fuseseră azvîrlite şi celelalte cincisprezece cadavre însîngerate, ale celor executaţi la Dongo.

A doua zi dimineaţa, cele şaptesprezece cadavre au fost aruncate într-un colţ al Pieţei Loreto din Milano.

Acolo, sub marchiza unui garaj, fuseseră împuşcaţi odinioară de către nemţi cincisprezece patrioţi. O mulţime imensă s-a adunat imediat. Oamenii se împingeau, rîdeau, se înghesuiau, nu reuşeau să vadă bine. Cineva, un individ de statură uriaşă, cu aspect neglijent, a avut ideea să-i agațe pe fostul dictator şi pe amanta lui de acoperişul marchizei.

I-au legat lui Mussolini picioarele cu un laţ. L-au ridicat întîi pe el, pînă cînd capul i-a ajuns la doi metri de pămint. Claretta a fost şi ea atîrnată alături de el.

Apoi, peste piaţă s-a aşternut o tăcere adîncă.

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (14) III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (10)

4.2. Realizări în domeniul creaţiei ştiinţifice şi tehnice originale naţionale (2) În anii 1966-1985, ca urmare a amplificării activităţilor de cercetare ştiinţifică şi de promovare a progresului tehnic în economia şi viaţa socială a României, au fost realizate şi introduse în fabricaţie 35 mii tipuri noi şi modernizate de maşini, utilaje, aparate şi instalaţii şi peste 14 mii materiale şi bunuri de consum.

Concomitent, s-au aplicat în producţie 12 mii tehnologii noi şi perfecţionate. În fiecare interval de cinci ani, aproape jumătate din producţia ramurilor creatoare de bunuri şi valori a fost înnoită şi modernizată, iar în anii 1981-1985, progresul tehnic a asigurat circa 52% din sporul de productivitate a muncii realizate în economie.

De relevat şi faptul că, în aceeaşi etapă, creaţiile tehnico-ştiinţifice originale naţionale au început, încă din primii ani, să fie tot mai frecvent prezente în

saloanele şi expoziţiile specializate internaţionale, unde concurau cu cele realizate în celelalte state. În anii 1968, 1969 şi 1970, de exemplu, din cele 45 invenţii româneşti prezentate la saloanele şi expoziţiile organizate la Bruxelles, Viena, Nancy, Londra, Nürenberg şi Oberhausen, au fost premiate 43, din care 31 au fost distinse cu medalii de aur, corespunzător locului I pe ramura tehnică respectivă, şi 12 cu medalii de argint, corespunzător locului II. Mutaţiile produse în condiţiile şi în realizările cercetărilor ştiinţifice şi tehnice originale naţionale ale ţării, în acel timp, au avut, concomitent, ca rezultat direct, apropierea indicelui de creativitate al acestora de cel al ştiinţei şi tehnicii din statele cu performanţe înalte, în domeniu, ale lumii. Poziţia înaintată a ţării noastre, sub acest aspect, este atestată de datele publicate de Organizaţia Mondială pentru Invenţii în situaţia numărului de cereri de brevete şi de brevete acordate de unele ţări în anul 1987.

Analiza lor evidenţiază realitatea potrivit căreia România, cu cele 4.821 cereri de brevete de invenţii şi

*** Cînd Churchill a sosit în iunie 1945 pe malurile Lacului Como, sub paza unei escorte impunătoare, a cerut să fie dus mai întîi la Dongo şi după aceea la vila Belmonte. Dar el voia nu numai să vadă. Voia şi să afle.

A cerut să-i fie aduşi martori: Barbieri, locţiitorul comandantului grupului de partizani care a organizat ambuscada. În plus: Carlo Ceresoli şi Carlo Terreni.

Aceştia din urmă i-au povestit că au asistat la descărcarea bagajelor şi a lăzilor pe care le luase cu el Mussolini. Churchill a ascultat şi relatarea brutarului din Gera „care a cîntărit pe cîntarul din prăvălia lui 36 kg de aur şi diamante găsite într-o valiză, la marginea unui rîu ce se varsă în lac”. Brutarul susţinea că în valiză se mai găsea ceva: – Mai erau şi nişte hîrtii, dar au fost aruncate în apă...

Să fi fost vorba de hîrtiile pe care le căuta Churchill?

Probabil că n-a reuşit să dea de urma lor cu ocazia primei călătorii pe care a făcut-o acolo. Fiindcă s-a întors din nou peste două luni. La Moltrasio, Serviciile de Securitate reţinuseră pentru el vila lui signor Donegani, un fost prieten al ducelui, în momentul acela, refugiat în Elveţia. Bineînţeles, oamenii din sat erau cu toţii numai ochi şi urechi. Ei au povestit mai tîrziu că observaseră de mai multe ori nişte vizitatori nocturni „care, după o scurtă şedere, erau duşi cu automobilul departe de vilă”. Alt amănunt neobişnuit: „Într-o dimineaţă, căminul din salonul în care Churchill îşi petrecea cea mai mare parte a timpului a început să scoată un fum negru cu miros caracteristic: – Mirosea a hîrtie arsă – avea să spună o bătrînă”.

Să-1 cităm pe Richard de Grandmaison, subliniind faptul că el se afla la Lacul Como în timpul celei de-a doua vizite a lui Churchill şi că a făcut o anchetă amănunţită la faţa locului, chestionîndu-i el însuşi pe ţărani: „Călăuzit de un tînăr care la ora actuală este unul dintre partizanii mişcării neofasciste, un observator a ajuns pînă sub ferestrele faimosului salon. L-a zărit pe prestigiosul locatar, care trăgea din obişnuita lui ţigară de foi şi cerceta nişte documente, avînd un aer mai preocupat ca de obicei. El frunzărea teancurile, examina, alegea, privea cu lupa colţurile filelor, ca să le întindă în cele din urmă, una cîte una, generalilor săi, care se aflau aşezaţi în fața căminului. Gestul lui era însoţit de un singur cuvînt: – Rubbish... Rubbish...“. (va urma) ALAIN DECAUX 2.451 brevete de invenţii acordate la autohtoni, ocupa în anul menţionat, 1987, locul 12 în lume în domeniul contribuţiei cu invenţii proprii la tezaurul mondial al creaţiei tehnico-ştiinţifice originale. Dacă avem în vedere că, în anul 1988, numărul cererilor de brevete de invenţii de la autohtoni a fost de 5.615 şi cel al brevetelor de invenţii acordate acestora de 2.589, iar în anul 1989 numărul lor era de 5.875 şi, respectiv, de 2.900, rezultă că locul avansat ocupat de România pe acest plan, în acest timp, s-a consolidat şi mai mult între statele dezvoltate de pe glob.

La cele prezentate mai înainte se cer a fi adăugate şi următoarele date, cu o semnificaţie aparte: din totalul cererilor de brevete de invenţii depuse de solicitanţii naţionali începînd din 1906 - anul apariţiei primei legi a invenţiilor în România - peste 81% dintre ele reprezentau rodul cercetării ştiinţifice şi creaţiei tehnice româneşti desfăşurate în anii 1966-1988. La originea saltului făcut în domeniu, în anii menţionaţi, a stat, alături de factorii prezentaţi, mişcarea naţională organizată de invenţii, care se extindea şi creştea neîntrerupt în întreaga ţară, cu efecte pozitive profunde asupra evoluţiei vieţii economice şi gradului de civilizaţie materială şi spirituală a întregii naţiuni române.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Cltorii n Istorie Istoria celei mai preioase Coroane: Cununa de Spini a lui Christos 3 noiembrie 2006, ora 15.00. Ca în fiecare primă zi de vineri din lună, la Catedrala NotreDame de Paris începe procesiunea de adorație a celor trei relicve sfinte, expuse, cu această ocazie, în trei casete transparente în fața altarului: în centru, cea mai prețioasă și mai venerată - Sfînta Coroană (Cunună) de Spini, în stînga sa, o bucată din Adevărata Cruce, iar la dreapta un cui al Răstignirii.

Canonicii, în frunte cu Cardinalul, prezintă fragmente din textele biblice referitoare la faptele din viața lui Isus despre care amintesc lucrurile respective, păzite simbolic de cavaleri ai Sfîntului Mormînt (bărbați și femei), îmbrăcați în mantale albe, cu crucea roșie brodată pe umărul drept.

Ceremonia se termină după circa o jumătate de oră și credincioșii doritori trec cu smerenie și sărută relicvele, în frunte cu Coroana de Spini, aflată într-un colan transparent. O întîlnire tulburătoare pentru orice creștin, de a se afla față în față cu relicve care îi permit să intre în contact material cu Însuși Mîntuitorul! Dar aceste mărturii extraordinare ale nașterii unei religii, creștinismul, au o istorie a lor, destul de complicată și care le sporește și mai mult misterul și semnificațiile adînci.

Simbolul În cele mai multe dintre tradiții (egiptene, grecești, mozaice ș.a.), coroana are o semnificație deosebită: ea simbolizează recunoașterea forței spirituale acordată de Divinitate celui care primește o învestire regală. Această credință avea să se zdruncine serios în perioada Evului Mediu prin confruntările dintre papi, care își revendicau supremația și exclusivitatea spiritual-religioasă și stăpînii politico-militari, care susțineau interesul politic. Treptat, regii încearcă și reușesc să acapareze și prerogative spirituale importante, iar acest fapt se legitimează, printre altele, prin stabilirea de legături cu relicve sfinte.

Astfel, la 23 iulie 1164, relicvele magilor au fost transferate de la Milano, în catedrala carolingiană din Köln, unde au cunoscut o atenție specială: din ordinul lui Otto al IV-lea, prima raclă a magilor a fost îmbrăcată în aur, pe care este reprezentată chiar suita regală. În mod asemănător și din aceleași rațiuni, Ludovic al IX-lea al Franței hotărăște să recupereze cercul de trestie, care străpunse cu spinii săi fruntea Mîntuitorului, precum și alte relicve sfinte. Dacă la 26 aprilie 1248, Sainte Chapelle din Paris era inaugurată pentru prețioasele relicve, patru zile mai tîrziu, împăratul german Frederic al II-lea

începea reconstrucția somptuoasă a noii catedrale (Domul) din Köln, în onoarea regilor magi, pe care îi considera drept strămoșii săi. Aceste acte de legitimitate au fost, în același timp, și unele de recuperare istorică și au contribuit, dincolo de efemerul impact asupra puternicilor zilei, la consolidarea tradiției creștine.

Peripeiile celei mai preioase coroane Identificate și ridicate la cinstirea ce li se cuvenea destul de tîrziu, lucrurile care aminteau de Patimile Domnului Isus Christos au cunoscut multe peripeții de-a lungul celor peste 2000 de ani de existență.

Diferitele surse istorice atribuie Sfintei Elena, mama împăratului Constantin al Bizanțului, canonizat și el, meritul descoperirii relicvelor sfinte ale lui Isus Christos: lemnul Crucii de răstignire, Coroana de spini pusă în batjocură pe capul Mîntuitorului de către soldații romani, și instrumente ale Patimilor: sulița, cuiele folosite ș.a., pe care le-ar fi depus la Biserica Sfîntului Mormînt, ridicată la Ierusalim, din inițiativa sa, la 326.

Referințe făcute la acestea, în timpul persecuțiilor din primele secole, ori povestirile creștinilor, în care își arătau venerația lor în cadrul marilor liturghii de Paște de la Locurile Sfinte, au fost confirmate, pe la 409, de Sfîntul Paulin de Nole care spune că „spinii cu care Mîntuitorul a fost încoronat” constituiau relicve ținute la loc de onoare, împreună cu Crucea pe care a fost răstignit și cu stîlpii la care a fost biciuit în Biserica Muntelui Sion din Ierusalim. Cassiedorus (circa 570), în comentariile sale asupra Psalmilor, scrie despre Coroana de spini, printre alte relicve care au adus gloria Ierusalimului. La rîndul său, Gregory din Tours, în lucrarea ,,De gloria martyri” (422) arăta că spinii din coroană erau încă verzi, arătînd o prospețime păstrată în mod miraculos. Au urmat mărturiile lui Antonices din Piacenza (Secolul VI) ori cele ale călugărului Bernard care arată că, în mod indubitabil, începînd cu Secolul al V-lea, Coroana cu spini a fost venerată la Ierusalim, unde se mai află, se pare, în anul 870. Pericolele războaielor și ale jafurilor la care era supus Sfîntul Mormînt prin invaziile perșilor au făcut ca relicvele sfinte să fie transferate la Constantinopol, în capela imperială. În ciuda unor presupuneri, nu se poate stabili cu exactitate momentul transferării Coroanei în capitala Imperiului byzantin.

Este sigur că ea apare la Constantinopol spre mijlocul veacului al X-lea, cînd aflăm că un fragment din relicvă

(4)

era închis într-un relicvariu din aur emailat dedicat „împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, urcat pe tron la anul 913”.

Respectivul relicvariu a fost dus, prin intermediul celei de-a 4-a cruciade, în Germania de către cavalerul Ulrich von Ulmen la Limburg-pe-Lahn. Începînd cu mijlocul Secolului al X-lea, după relatările lui Constantin al VII-lea, în al său ,,Tratat de ceremonii”, împărații din Orient conveniseră să realizeze o colecție impresionantă de relicve ale Patimilor, a cărei zestre să sporească mereu, prin contribuția succesorilor lor. Ele au fost treptat grupate într-una din capelele palatine, cea a Fecioarei, zise „a Farului”. Acest loc sacru a fost evocat de pelerinii occidentali și orientali în Secolele XI-XII; tot aici, Nicolas Mesaritul, păzitorul comorilor Palatului Sfînt din Constantinopol, în jurul anului 1200, le putea admira zilnic. Într-un celebru manuscris el a lăsat o descriere a 10 dintre cele mai prestigioase dintre ele, printre care și Coroana Sfîntă. După ajungerea Coroanei în Byzanț, se pare că spinii s-au dispersat de-a lungul secolelor prin danii efectuate fie de împăratul Byzanțului, fie apoi de regele Franței. S-au numărat circa 70, de aceeași natură, care se reclamă drept originali.

Astfel, împăratul Justinian ar fi dat un spin Sfîntului Germain, episcopul Parisului, spin

Napoleon I care s-a păstrat la biserica Saint-Germain-desPrès; împărăteasa Irène, pe la 798-802, i-a dăruit lui Carol cel Mare mai mulți spini depozitați la Aachen, 8 dintre ei fiind prezentați cu ocazia consacrării bisericii de aici de către Papa Leon al II-lea. Patru au fost dați lui Saint-Corneille de Compiègne în 877 de Carol cel Pleșuv. Un singur ghimpe a fost trimis, în 927, regelui anglosaxon Athelstan, cu ocazia unor negocieri maritale. Altul în 1150 unei prințese spaniole, iar unul, în 1200 a ajuns la Andechs, în Germania. După prădarea Constantinopolului în 1204, cruciații au fondat Imperiul latin de Răsărit care a existat pînă în 1261. În 1238, împăratul latin al Byzanțului, Baudoin II de Courtenay, confruntîndu-se cu mari dificultăți financiare și dorind să salveze Regatul latin de la Ierusalim, s-a împrumutat la bancherii venețieni, punînd drept gaj sfintele relicve. Aflînd despre aceasta, Ludovic

Capela Sfîntă, locul care a adăpostit Sfintele Relicve, inaugurată la 26 aprilie 1248 al IX-lea (cel Sfînt) regele Franței le-a răscumpărat din mîinile genovezilor la prețul enorm atunci, de 135.000 de livre (de aur), după luni de zile de verificare a autenticității, și le-a depus în mod solemn la Villeneuve-l’Archevêque, la 10 august 1239. La catedrală a rămas un relicvar al acestei comori: Crucea palatină care mai păstrează încă o parte din montura aurită, cu numele împăratului Byzanțului Manuel I Comnenul.

Doi ani mai tîrziu, regele a mai achiziționat o primă bucată din Sfînta Cruce și alte șapte relicve dominicale, în special „Sfîntul Sînge” și „Piatra Mormîntului”. În anul următor, au fost adăugate „Sfintei colecții” bucăți din Sfînta Lance și din Sfîntul Burete.

Sfnta Capel – relicvariul ales

Pentru a adăposti prețioasele relicve, în frunte cu coroana de spini a lui Iisus, regele Ludovic al IX-lea a ridicat, între 1243 și 1248, Capela Sfîntă (Sainte-Chapelle), concepută ca un relicvariu gigant. Plasată în ansamblul arhitectural al Palatului de Justiție, situat în partea vestică a Insulei Cetății, ea constituie astăzi „decanul de vîrstă” al construcțiilor de aici, chiar dacă, părăsită de podoabele sfinte pentru care a fost creată, pare astăzi nu la locul ei în contextul arhitectural judiciar. Capela superioară mai poartă încă mărturiile acestui fapt istoric. Scenele din Vechiul și Noul Testament ce figurează în viitralii sînt completate cu relatări privind aducerea relicvelor Patimilor. Regele Franței, care primește coroana de la Dumnezeu și devine astfel păzitorul coroanei (de spini) a Mîntuitorului, își afirmă astfel legitimitatea în cadrul creștinătății occidentale. Multe scene de încoronare și de martiriu subliniază legăturile privilegiate dintre religia catolică și monarhia (dinastia) capetiană: regele este soldatul lui Dumnezeu, gata să lupte pentru apărarea adevăratei credințe. Această „peșteră” din sticlă, frumos împodobită, urmărea punerea în valoare a soclului cu relicve și a prețioasei racle a cărei cheie o avea doar regele, pentru a arăta comorile de neprețuit oaspeților săi. Inaugurată cu mare pompă, la 26 aprilie 1248,

Catedrala Notre-Dame din Paris

aceasta a devenit, în acest fel, un mare relicvariu Catedrala Notre-Dame din Paris, în urma al Creștinătății.

Revoluției Franceze.

1804 - Restituirea relicvelor Catedralei Notre Coroana de Spini la Notre-Dame Dame, de către Napoleon I, unde se află și astăzi.

Prețioasa relicvă a fost expusă ocazional în Incendiul care era pe cale s Catedrală, începînd din Secolul al XVIII-lea, pe soclul Pietà de Coustos, dar și pe o strană din curtea distrug secole ntregi de istorie edificiului. În veacul următor apare și în mîinile Au fost momente de cumpănă şi de profundă Fecioarei din capela din Saint-Sacrament. În tulburare în lumea creştină pe 15 aprillie a.c, după timpul Revoluției franceze, Coroana, considerată ca obiect de patrimoniu, a fost depusă la Biblioteca ce unul dintre marile ei simboluri, Catedrala Notre Națională. Unele dintre relicve, scăpate cu greu Dame din Paris, a ars ca un rug. În săptămîna cea de distrugerile Revoluției franceze (cînd însăși grea a patimilor pentru credincioşii catolici, după Catedrala a fost scoasă la mezat și amenințată cu o lungă perioadă de mişcări sociale şi nelinişti, transformarea în magazin de mărunțișuri), la care Franța întreagă a văzut pe viu cum focul este gata s-a adăugat și Sfînta Coroană au fost remise prin să distrugă ce nu au reuşit două războaie mondiale.

Comandantul din 1801 arhiepiscopului de Paris Sute de oameni au asistat, paralizaţi de spaimă și au fost aduse la Notre-Dame de Napoleon I, cu şi cu ochii în lacrimi, la scena dureroasă în care cîteva săptămîni înainte de încoronarea sa aici, ca turla înaltă de 93 de metri, făcută din 500 de tone întîi împărat al francezilor, în 1804. de lemn şi 250 de tone de plumb, s-a prăbuşit. Un Din 1806, prețioasele mărturii au fost depuse preot care a salvat oameni şi în timpul atacurilor în Tezaurul catedralei. Prin aceasta, suveranul teroriste de la Bataclan este considerat erou, după și-a răscumpărat, poate, dreptul de a-și pune ce a intrat în edificul cuprins de foc alături de singur coroana pe cap, iar Papa și-a păstrat pe cel pompieri şi a salvat Sfîntul Sacrament și Coroana de a rămîne doar martor principal al încoronării. de Spini care a fost purtată de Mîntuitor la Relicvele au fost încredințate Consiliului Răstignire. După ce au fost scoase din catedrala Canonicilor și plasate sub paza statutară a în flăcări, relicvele au fost plasate într-un cufăr Cavalerilor Sfîntului Mormînt, de la Ierusalim.

Napoleon I și Napoleon al III-lea au dăruit fiecare cîte un relicvariu pentru a le conserva; primul, unul în stil neoclasic, secundul, din cristal și pietre prețioase, în stil neogotic, provenit din atelierul lui Viollet-le Duc.

Sfnta cruce Bucățile din Sfînta Cruce pe care a fost răstignit Isus Christos constituie unele din cele mai venerate relicve creștine. S-a calculat că volumul total al Sfintei Cruci era de 178.000.000 mmc, din care s-au păstrat circa 4.000.000 mmc.

Cele mai mari bucăți se păstrează în diferite lăcașuri de cult de la: Roma, Muntele Athos, Bruxelles, Veneția, Gent și Paris.

Sfintele cuie

Sfîntul Mormînt, Ierusalim

Cuiele cu care a fost țintuit pe cruce Domnul transportat sub pază la sediul Primăriei din Paris, Isus Christos au și ele parte de o poveste de unde au fost duse la Muzeul Luvru. interesantă. Unul dintre ele se spune că a fost Spinul miraculos folosit în realizarea coroanei de fier a regilor din sutana Monseniorului longobarzi, altul a fost utilizat la căpăstrul calului lui Constantin cel Mare și încă unul la coiful Un mic fragment din coroana Mîntuitorului, o aceluiași împărat. bucățică de spin, plasată într-un relicvariu, se află la București, la Catedrala Sfîntul Iosif. Povestea Cronologia istoriei acestei relicve a fost relatată de preotul Francisc Sfintelor Relicve Doboș, purtătorul de cuvînt al Arhiepiscopiei 326 - Din inițiativa și cu contribuția Sfintei Romano-Catolice de București. ,,Obiceiul era ca în Elena, mama împăratului Constantin, la Ierusalim prima vineri a fiecărei luni, coroana Mîntuitorului se construiește basilica Sfîntului Mormînt; să fie scoasă spre venerația credincioșilor. În timpul 360 - Doamnele Ethérie și Pèlerin din Bordeaux unei astfel de venerații, un preot în vîrstă a scăpat povestesc liturghiile de la Ierusalim, în care sînt coroana și din ea s-a desprins un mic fragment. amintite relicvele sfinte, inclusiv Coroana de Fragmentul a fost plasat într-un relicvariu și i-a fost spini. Secolul al V-lea - Episcopul Paulin din dăruit, în semn de prețuire, Monseniorului Vladimir Nole citează Coroana de spini ca figurînd Ghika”. Relicva sacră, cu spinul din coroana lui printre relicve.

Isus, a fost păstrată asupra sa de Monseniorul 614 - Chrosroês, regele perșilor, dăruiește Vladimir Ghika pînă la moarte. ,,Fericitul Vladimir prețioasele relicvarii împăratului Heraclius. Ghika a folosit în permanență relicva. Primele 630 - Împăratul byzantin Herac­lius relatări despre vindecări miraculoase datează aduce relicvele de la Ierusalim. din 1927. O călugăriță a suferit arsuri severe pe 635 - Acesta le pune în siguranță în față, în urma unui accident. Monseniorul a venit palatul imperial din Constantinopol. cu relicva, s-a rugat și, în cîteva zile, rănile s-au 1239 - Are loc transferarea Coroanei de vindecat complet. Călugărița nu mai avea nimic pe spini și a fragmentului din Sfînta Cruce în față”, spune părintele Doboș. Monseniorul a purtat capela din palatul regelui Franței, Ludovic relicva asupra lui toată viața, iar după moartea lui, al IX-lea, fiind răscumpărate de la venețieni. în detenție la închisoarea Jilava, fragmentul de spin 1248 - Inaugurarea Capelei Sfinte, unde a ajuns la ÎPS Ioan Robu și este păstrat la Catedrala sînt depuse prețioasele relicve.

Sfîntul Iosif, alături de alte 10 relicve sacre.

1793 - Topirea relicvariilor și disper­ Mircea Duțu (Historia.ro) sarea relicvelor de la Sfînta Capelă și Maria Andrieș, Doxologia.ro

14

Vineri, 23 august 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Din Agnita, cu dragoste (urmare din pag. 1) Dată fiind realitatea, am vrut să văd cum este prezent numele marelui actor în conștiința celor din Agnita, și, mai ales, cum este el cinstit de către conaționalii lui. Am fost acolo, așadar, și am avut o mare, o foarte mare dezamăgire. Orașul este frumos, specific orașelor mici din Ardeal, cu oameni primitori și foarte binevoitori. Pentru a ajunge la locul unde Ioan Gyuri Pascu se odihnește, am întrebat aproximativ 12 persoane, neexistînd în oraș nici un fel de indicator care să te ajute la identificarea cimitirului unde este înmormîntat, mai ales că în Agnita sînt două cimitire, unul ortodox și unul evanghelic. Din cele 12 persoane întrebate, doar două au reușit să mă îndrume pe drumul corect, 10 indicîndu-mi cimitirul greșit, respectiv cel ortodox, loc unde am fost îndrumat de prima dată.

Odată ajuns în Cimitirul Evanghelic, amiază fiind și lume mai deloc, am căutat mormîntul celui care, timp de mai mult de 25 de ani, ne-a adus zîmbetul pe buze, ne-a făcut să rîdem, să fim, poate, mai buni cu noi, cu semenii noștri. Eram convins că, după aproape 3 ani de la moartea lui, voi vedea un monument deosebit, așa cum este și cel care se odihnește acolo. Și da, era deosebit… deosebit de trist. Mormîntul lui Ioan Gyuri Pascu uimește prin modestia lui. O grămăjoară de pămînt, cu două cruci de lemn la cap și o piatră veche, foarte veche, pe care era inscripționat numele altei rude, probabil. Pe una din crucile de lemn este gravat numele lui, iar pe cealaltă numele surorii lui, care a plecat la ceva timp după ce Gyuri a ales să ne părăsească. Ce este trist, foarte trist, este că acolo, în acea groapă, sub acel mormînt de pămînt, se află două

Fie să fim …oameni liberi

România, ca stat, ca națiune, nu mai contează absolut deloc la nivel internațional, la nivel european, la orice nivel ne-am dori să fim. Trădătorii ne-au dat cu totul, și nu mă refer aici la resurse, fie ele umane, fie ele naturale sau doar materiale. Mă refer la demnitate, onoare, curaj, potență intelectuală.

Vin alegerile prezidențiale, în fapt, cele ,,guverna­ mentale”. Actualul guvernator al României, Klaus Iohannis, s-a deplasat dincolo de baltă, la Washington DC, pentru a negocia un alt firman de domnie. Probabil că ne va costa destul de mult, mult mai mult decît zecile de tineri uciși la Colectiv, rețelele de prostituție, clanurile interlope și alte mizerii pe care politicienii ultimilor 30 de ani le-au plantat în cadrul societății românești, pentru a profita la maxim de poziția lor, de puterea lor efemeră.

Poliția, Serviciile și tot ce înseamnă instituții de forță sînt ale lor, nu au fost niciodată ale poporului, așa cum, la nivel teoretic, a fost, cîndva, Armata. Armată care nu mai există, evident. Acum vedem doar niște generali bășinoși, care își mai împart ,,sărăcia” și bugetul de stat. În mediul online, dar și pe stradă, este vehiculat un nume din ce în ce mai mult expus, nume care trece încet, dar sigur, de la nivel de șoaptă, la nivel de strigăt. Poate un strigăt de disperare al țării, tărîm românesc ce își dorește revenirea la demnitate. Numele despre care vă vorbesc este Liviu Pleșoianu, iar cei care îl doresc să fie președinte au demarat deja strîngerea de semnături pentru intrarea lui în luptă, așa cum se pare că există o mobilizare și pentru a-l promova. Nu îl cunosc pe Liviu Pleșoianu și nici nu țin neapărat să o fac vreodată. Dar va avea votul meu acum, în noiembrie 2019. Vot pe care i-l voi da și în primul, și în cel de-al doilea tur. România, acest sat fără cîini, această turmă de oi păzită de lupi, această doamnă îngenunchiată și adusă la stadiul de legumă la nivel politic, geopolitic, economic și social, care are nevoie de demnitate. Are nevoie de un alt gen de politicieni, de o altfel de abordare

sicrie, unul peste altul, despărțite fiind doar de un mic strat de pămînt și, poate, de niște scînduri. Oare așa înțelege orașul Agnita, prin primarul lui, prin consilierii săi, să îl onoreze pe Ioan Gyuri Pascu, să îi cinstească amintirea? Atît de jos am ajuns noi, ca popor, încît să lăsăm de izbeliște mormîntul unui actor atît de îndrăgit? Unde sînt cei care l-au admirat, unde îi sînt prietenii? Unde îi sînt colegii din Divertis, unde sînt cei care l-au iubit?

Modul în care primarul din Agnita înțelege să trateze această problemă dovedește faptul că nu are nici cel mai mic interes pentru memoria celui care, așa cum localnicii recunosc, a pus Agnita pe harta țării.

Primarul al cărui nume nu îl știu și nici nu doresc să îl aflu, așa cum nici partidul care l-a spus acolo nu mă

interesează, sînt convins că are o avere pe măsură.

La fel și consilierii locali de acolo. Toți, o apă și un pămînt, se pare – nu înțeleg că ar trebui să se ridice la nivelul uriaș al micuțului Gyuri, nu au ales să pună pe lista de priorități un monument pentru numele faimos care le este în somn de veci acolo, nu au făcut nici măcar un minim gest, după mai bine de 3 ani pentru a-i aloca măcar un loc de veci individual, așa cum sigur se întîmpla dacă era vreun nenorocit de politician îngropat acolo. Pentru că, vă asigur, dacă vreun deputat sau senator moare și e îngropat acolo, în mod sigur primarii, prefecții și toți trepădușii de stat îi asigură imediat un monument de marmură neagră, cu inserții aurite și îngerași la cap. Cînd este vorba de o valoare culturală, mormîntul este lăsat de izbeliște, doar, doar o să fie uitat. Uite că nu e!

Toți cei cu care am interacționat în localitate spun că locul lui Ioan este acolo, în cimitirul din localitatea lui natală. Bun, am spus eu, dar voi, comunitatea, nu faceți nimic pentru el, pentru amintirea lui? Cum puteți să spuneți că onorați numele lui, cînd nici măcar un minim respect nu i-ați acordat după ce el a plecat la cer?

Există, însă, și vești bune. Un grup privat, de prieteni ai marelui actor, lucrează pentru a-i ridica acestuia un monument, fapt care m-a bucurat enorm. Același grup organizează în luna septembrie a fiecărui an un concert, în Agnita, în cinstea marelui artist. Pentru asta nu doar că le mulțumesc celor care nu l-au uitat, dar am convingerea că această manifestare anuală va avea, de la an la an, din ce în ce mai mulți participanți. Și asta pentru că amintirea lui Ioan Gyuri Pascu trebuie să rămînă vie, un exemplu de viață trăită frumos, în slujba și pentru bucuria publicului.

Fie ca Dumnezeu să îl binecuvînteze acolo, sus, iar noi, cei de jos, să îl păstrăm în amintirea și în inimile noastre!

a vieții. Românii trebuie să se trezească cumva, să își îndrepte spatele, să își ridice capul și să zîmbească. Pentru că în lumea asta, în viața asta, contează și cum trăiești, cum alegi să trăiești, nu doar să supraviețuiești. Nu mă refer la cei 40% inconștienți care îl vor vota din nou pe Iohannis. Nu mă refer la cei care sînt prea proști pentru a înțelege că votul lor, dat cui trebuie, chiar poate conta.

Nu mă refer la cei care vor vota pe linia partidului, așa cum o vor face PSD, PNL și cine mai știe ce alte capete pătrate. Eu mă rog ca cei peste 50% indeciși să iasă la vot și să repare greșeala pe care, timp de 30 de ani, românii tot o fac. Chiar dacă e încă prea singur, Liviu Pleșoianu și-a asumat un mare, foarte mare rol, o mare povară, și cred că noi, cei care încă stăm pe margine, sîntem datori să îi acordăm o șansă. Am dat mereu greș, ani și ani, votînd aceiași nemernici, aceleași partide cretine, aceeași bandă de borfași. E timpul să acordăm voturile noastre altor figuri, altor partide, altor concepte. Noi, cei neînregimentați politic, acei oameni liberi pe care Liviu Pleșoianu îi dorește cît mai mulți și cît mai prezenți în ,,viața cetății”. Chiar dacă mereu am spus, o spun și poate că o să o mai spun – că România nu mai are nici un fel de șansă de a redeveni o națiune – voi acorda mereu o șansă celor care ies la bătaie, în lupta electorală, și am să le acord, fără nici un fel de rezervă, necondiționat, votul meu de încredere. Înainte de a critica, de a judeca, de a spune ceva negativ despre Liviu Pleșoianu, vreau să îi analizați pe ceilalți, pe Iohannis, pe Tăriceanu, pe Dăncilă, pe Barna și pe restul prezidențiabililor. Veți observa că singurul visător decis să schimbe România în bine este Pleșoianu. Cel puțin la nivel declarativ. Restul o fac doar prin vînzarea resurselor în afară. Iohannis va da gazul din Marea Neagră, Tăriceanu ne-a vîndut deja de cîteva ori, Dăncilă a capitulat și a predat PSD-ul – nu că asta ar fi ceva rău –, iar Barna va submina instituția familiei, prin validarea căsătoriei între bărbați, urmînd să valideze și căsătoriile între oameni și animale cîndva, pentru că se pare că asta ne așteaptă în viitor. Cum am spus, nu celor spălați pe creier mă adresez, nu celor care cîștigă în mod direct din ,,punerea” în funcție a viitorului guvenator. Mă adresez oamenilor liberi, ei pot să voteze,

pot să schimbe și să redea o șansă românilor. Pentru că, pentru a fi om liber chiar merită să te sacrifici, dacă nu pentru libertatea ta, măcar pentru a celor care trăiesc cu tine, sau care vin după tine.

… responsabili În tot ce facem în viață, fie că păzim un magazin, fie că păzim o țară. Fie că producem arme, mașini de spălat sau doar vapoare, în tot ce facem, există responsabilitate.

Asta dacă ești om de rînd, cetățean al țării. Dacă ești judecător sau procuror, se pare că nu pățești nimic, indiferent cît de mult greșești în activitatea pe care o desfășori zi de zi. Indiferent cîte vieți distrugi, nimeni, niciodată, nu va pune la îndoială deciziile tale de procuror sau de judecător. Asta pentru că cei aflați într-o o altă categorie sînt la fel de corupți și putrezi ca și cei care îi lasă în libertate, și aici mă refer la o rasă aparte de politicieni, și anume aceea de trădători. Cei care au trădat țara, cei care o trădează zilnic, cei care semnează mereu pentru vînzarea la bucată a națiunii. Politicienii trădători sînt protejați de Servicii și, implicit, de Justiție. Iată cine sînt de fapt cei care nu răspund pentru faptele lor, cel puțin nu în fața țării, nu în fața justiției. Poate că vor răspunde în fața istoriei, dar asta deja e altă poveste. Dar, noi, restul, sîntem responsabili pentru ce facem, zi de zi, și răspundem pentru faptele, vorbele și acțiunile noastre. Și asta pentru că noi, cei responsabili, nu avem curajul să ne ridicăm și să cerem socoteală celor care ne distrug viețile și visele, viitorul copiilor noștri. Democrația asta se pare că nu ne face bine nouă, ca națiune, dar pică mănușă pentru bunăstarea țărilor care ne dirijează liderii politici prin telecomandă. Cît va mai dura, oare, nebunia asta? Cît o să mai stăm în genunchi? Cît o să mai răbdăm minciunile altora care se îmbogățesc pe spatele țării? Iar țara încă îi validează din 4 în 4 ani…

Nota redacției: Acest articol reflectă punctul de vedere al autorului, și nu reprezintă poziția oficială a revistei „România Mare“.

RM

15

Vineri, 23 august 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Te întrebi uneori de ce abia se ține pe picioare în plină zi Jean-Claude Juncker? Faci jocul propagandei ruse. Și dacă mai ai și ghinionul ca spunerea ta să fie preluată și lăudată (așa cum făcea pe vremuri ,,Europa Liberă” cu tot ce era cîrteală antisocialistă) de vreun site declarat rusesc (precizez, declarat, deoarece adevăratele site-uri rusești sînt sub acoperire de site-uri pro-occidentale) imediat ești ghilotinat ca agent de influență al Rusiei.

Trucul ăsta mizer e folosit și în discreditarea celor care pun la îndoială versiunea oficială privind Cazul Caracal.

Ferească Dumnezeu să zici și tu acolo că s-ar putea ca afacerea să aibă legătură cu Deveselu! La Antiterorism există o sumă de cuvinte care, rostite într-o interceptare, declanșează imediat alarma.

Ai zis ,,Am o bombă pentru tine, ea te iubește”? O întreagă mașinărie tresare automat la cuvîntul ,,bombă”.

Așa și cu cuvîntul ,,Deveselu”. Ajunge să-l pronunți întîmplător, ca de exemplu, să zici nu departe de Caracal e Deveselu, că imediat moderatorul din fața ta se albește la față și cere publicitate, camerele de luat vederi se întunecă, cei din Regie leșină, bombardați de SMS-uri gen ,,Opriți-l!” și o armată de caporali de presă tresare gata săți ardă cîteva bulane pe spinare.

Dacă faci imprudența de a spune că afacerea ar putea fi în legătură cu militarii americani de la Deveselu, te-ai ars.

Mai întîi ești proscris mai ceva decît dacă ai pune la îndoială virginitatea Fecioarei Maria. Apoi ești dat cu capul de tastatura computerului pentru că faci jocul propagandei ruse.

Neîndoielnic, propaganda rusă abia așteaptă să facă mare caz de implicarea militarilor americani de la Deveselu în Cazul Caracal. Înseamnă asta că noi n-avem voie să credem și în ipoteza cu Deveselu, ba mai mult să afirmăm asta public? Înseamnă asta că pur și simplu – vorba cronicarului – se sperie gîndul?

Militarii americani de la Deveselu sînt și ei oameni.

Din cîte știm de la hitiți încoace, printre oameni sînt și porci. De ce n-ar fi și printre militarii americani de la Deveselu? Chiar dacă prezența lor lîngă Caracal ține de parteneriatul nostru strategic. Eu unul n-am susținut în public implicarea militarilor americani de la Deveselu. De fapt, n-am susținut nici o ipoteză privind Cazul Caracal.

N-am făcut altceva decît să semnalez, în numele opiniei publice, zecile de nedumeriri privind felul în care se desfășoară ancheta încă de la ora 6, vineri, 26 iulie 2019. Și văzînd contradicțiile, tîmpeniile, aberațiile, bîlbîielile din documentele oficiale, am susținut, jurnalist convins că avem buni profesioniști și în instituțiile de forță, că nu pot fi atîția proști în același timp și același loc. Prin urmare, am zis și voi zice că explicația contradicțiilor și bîlbîielilor stă nu în prostie, ci în efortul uriaș de a ascunde adevărul.

Care efort nu poate fi explicat altfel decît prin intrarea în joc a Rațiunii de stat. În America s-a ivit și a înflorit scandalul sinuciderii miliardarului Jeffrey Epstein într-o închisoare de maximă siguranță. Miliardarul era acuzat de trafic sexual cu minori, și în folosul unor personaje suspuse din America și din lume. Dacă respectivul ar fi vorbit, sărea în aer America.

Sinuciderea din America a stîrnit zeci de întrebări din partea presei și a opiniei publice. Explicațiile autorităților conturează o operațiune secretă decisă la cel mai înalt nivel. Scandalul pune la îndoială multe dintre instituțiile americane. E o pagubă. Sînt sigur că la cel mai înalt nivel s-au pus în balanță două pagube produse Americii. Una ivită din dezvăluirile miliardarului, alta, din sinuciderea sa dubioasă. S-a conchis în cele din urmă că paguba produsă de dezvăluiri ar fi infinit mai mare decît cea produsă de sinuciderea cu cîntec. Și s-a optat pentru sinucidere.

Rațiunea de stat e prezentă în mii de asemenea cazuri din Istoria lumii. În timpul celui de-al doilea război mondial n-a ordonat Churchill să nu fie apărat Coventry de bombardamentele nemțești, deși, prin deținerea Codului Enigma, se știa de lovitură? A făcut asta pentru ca nemții să nu se prindă că le fusese spart Codul. Au murit sute de englezi. Ei și? A contat rațiunea de Stat. De ce n-am crede că și în cazul Caracal e vorba de o rațiune de Stat? S-au luat în calcul pagubele produse de imaginea publică a anchetei dezastruoase și pagubele produse de descoperirea adevărului. Și s-a conchis, ca și în scandalul din SUA, că pagubele produse de prostiile din anchetă – compromiterea unor instituții, de exemplu – sînt de preferat celor produse de dezvăluirea adevărului despre Cazul Caracal.

Sînt multe posibilități ca afacerea să aibă legătură cu Deveselu. Poate că Gheorghe Dincă e colaborator însemnat al unui Serviciu de contrainformații care asigură securitatea Bazei. Nimic nu e mai util pentru obținerea de informații decît un taximetrist ilegal. Raporta cine a venit nou în Caracal și cine și cum se deplasează. Poate că Gheorghe Dincă era un pion dintr-o rețea controlată de Servicii care punea la dispoziția militarilor americani de la Deveselu femei în afara oricărei suspiciuni. Poate că era un simplu furnizor de femei unui client de la Bază. Casa era pe post de bordel de lux. Așa s-ar explica hălăduirea lui din 25 iulie 2019 prin Caracal și Craiova după ce o lăsase acasă pe Alexandra. Poate că acest client a omorît-o pe Alexandra din greșeală sau surprinzînd-o cu telefonul în mînă. Poate că Gheorge Dincă a recunoscut un omor pe care nu l-a comis el. Poate că fata moartă a fost luată de ceea ce în Servicii se numesc ,,curățătorii”, cei specializați în dispariția cadavrelor.

Poate, poate…

Poate ne înșelăm.

N-avem, însă, dreptul să ne expunem cu voce tare ipotezele?

N-avem voie nici să ne gîndim la Deveselu?

ION CRISTOIU

2. Cercetarea corupției și a plasei de interese de la Primăria Caracal.

3. Cercetarea activității și afacerilor clanului fraților Ciocan, de la proprietăți, promovări de rude, viață de organizație PSD etc.

4. Cercetarea procurorilor și polițiștilor implicați în dosarul rețelei de prostituție din 2012, dosar cercetat superficial și închis în grabă și fără audierea personalului american beneficiar al rețelei de prostituție.

5. Cercetarea grupului de afaceri și prostituție al românilor din Bari condus de Elena, Mihai și Popicu (Gheorge Dincă) în anul 2010.

6. Cercetarea afacerilor grupului din Caracal-Redea și legăturile acestuia cu primarul din Redea, Dan Bâlă.

7. Cercetarea incendiilor provocate la casele din Redea aparținînd celor care au votat sau au depus memorii împotriva primarului Dan Bâlă.

8. De cercetat creșterea spectaculoasă a firmelor lui Remus Rădoi și susținerea acordată firmelor sale la dobîndirea contractelor cu statul.

9. De inventariat rapoartele și notele informative trimise de S.R.I. despre mafiile locale din Caracal și Craiova. Dacă există! Și dacă nu, de ce?

10. De cercetat dacă există o legătură între disparițiile de persoane și mafia românească de la Cancun (Mexic), grupul lui Rechinu’ din Craiova și trecerile frauduloase de fronieră în SUA. 11. De cercetat rapoartele S.I.E. și S.R.I. în legătură cu nașterea, existența, funcționarea și susținerea acestei rețele de clonare de carduri, de treceri frauduloase în SUA și legăturile acestora cu rețelele de droguri.

12. De verificat dacă rețelele de clonat carduri și treceri peste graniță în SUA, dezvoltate în rîndul comunităților de romi, contribuie cu bani la unul din serviciile secrete din România. Și dacă sînt controlate de acestea?

13. De cercetat legăturile între crima organizată și banii negri pentru politicieni și pentru partidele politice.

14. De cercetat legăturile între grupurile mafiote și de interlopi din România și mafia italiană.

15. De cercetat dispariția tuturor fetelor susceptibile de răpire pentru rețelele de prostituție.

Lămurirea totală sau parțială a subiectelor enumerate ar ajuta autoritățile din România la stabilirea unor măsuri care să mai repare ceva din situația de acum.

CORNEL NISTORESCU

UN PUNCT DE VEDERE

Ion Cristoiu – lecție de atitudine și lovitură dată imbecilizării românilor Articolul lui Ion Cristoiu se numește ,,Diversiunea «Monstrul cu butoiul»”. Azi: ,,De ce-i interzis și să ne treacă prin gînd că-i vorba de Deveselu?”. La o primă citire s-ar putea spune că veșnicul opozant dă o palmă Sistemului care încearcă să pună piciorul pe grumazul presei sau al exprimării libere. Alții vor spune ,,e clar, Cristoiu e omul rușilor!”. Desigur, alții vor inventa altele pe care… nici nu mă obosesc să mi le imaginez.

L-am citit de trei ori, am încercat să-l transform întrun format comentat, dar am renunțat. E ca o piesă a lui Caragiale, oricît ar părea de imperfecte scrierile, dacă scoți un cuvînt sau chiar o literă, s-a pierdut sensul. De aceea am preluat textul integral. Pe de altă parte, cred că e interesant să-l citiți și online, pe Blogul lui Cristoiu, pentru a vedea și reacțiile. Sînt foarte interesante pentru acest articol deoarece… de fapt, este un manifest contra imbecilizării!

A celor care acceptă talpa pusă libertății de gîndire, a celor care cred neabătut într-un timp în care nimic lumesc nu e de crezut, a celor supuși manipulării unei propagande, indiferent cărui pol îi slujește. Deci, da este un manifest, ca să folosesc un termen drag ,,comunistului” Cristoiu – așa cum Partidul Comunist a avut ,,Manifestul” lui Marx și Engels, așa și ,,Apriorica voie de a gîndi” are acest articol al revoltei lui Ion Cristoiu. Pardon, al Revoluției – pentru că Ion Cristoiu înlocuiește ,,ideologia monstrului cu butoiul”, cu cea ,,afară din butoi”, chiar și dincolo de zidurile înalte de la Deveselu.

Iată, deci, articolul lui Ion Cristoiu.

DRAGOȘ DUMITRIU

„Diversiunea Monstrul cu butoiul”. Azi: „De ce-i interzis și să ne treacă prin gînd că-i vorba de Deveselu?“ Infecta campanie de discreditare a celor care pun la îndoială versiunea oficială în Cazul Caracal are drept unul dintre punctele principale acuzația că astfel se seamănă neîncredere în opinia publică față de instituțiile statului nostru de drept, care instituții au nevoie ca de aer de convingerea cetățeanului că se dau de ceasul morții pentru a-i garanta lui, cetățeanului, siguranța vieții bla, bla, bla. Acuzația nu e deloc nouă. Pe vremea comunismului, chiar și a celui ceaușist, mai descuiat decît cel dejist, dacă puneai la îndoială o decizie a Partidului, erai imediat taxat de semănător de neîncredere în partid, în comunism, în poporul român. Instituțiile noastre, în frunte cu Securitatea, nu puteau fi decît perfecte. Din simplul motiv că erau instituții ale poporului muncitor.

Alături de această acuzație, se cultiva pe scară largă menită a sugruma din fașă orice încercare de a afla adevărul, o alta la fel de aiuritoare. Zicerea sau scrierea ta despre realitățile

Mistere, cauze și piste de lămurit Obsesia jurnaliștilor pentru detalii legate de crimele de la Caracal rivalizează cu trecerea pe sub lupă practicată de investigatorii profesioniști. Din păcate, amatorismul și subiectivismul celor care au deschis dosarul ,,Caracal” ar putea să îngroape adevărul pentru totdeauna. Sau să-l ridiculizeze. Altceva pare să rămînă de neatins. Este vorba de decăderea instituțiilor, de comportamentul uman viciat în legături de tip mafiot, de afacerile dincolo de limita legii practicate în zonă, duse pînă la absurd și grotesc și extinse pînă în capitala României.

Ca să putem ieși din cazul Caracal avem nevoie de o detașare. Și de o cercetare a problemelor mari, ca să nu zic enorme. Iar procurorii să-și facă treaba. Și polițiștii așijderea! Cu declarații, cu martori, cu probe puse sub lupă. Pentru a ieși din fundătura în care ne-am trezit ar fi necesare cîteva lucruri.

1. Eliminarea din rîndul anchetatorilor a tuturor oficialilor locali sau regionali și cercetarea lor separată.

Cazul Caracal a fost posibil din cauza complicității polițiștilor cu procurorii locali (inclusiv a unor judecători) și a celor de la Slatina și Craiova.

din jur, dacă era critică, servea propagandei imperialiste.

Nu se judeca o clipă dacă ai sau nu dreptate. Nici n-avea importanță. Corectă sau incorectă, falsă sau adevărată, afirmația, suspiciunea, îndoiala, bombăneala ta servea fără ca tu să știi sau (vai de tine!) cu bună știință imperialismului american. Imperialismul american a dispărut din campaniile de discreditare a celor care nu vor altceva decît să afle adevărul încă încredințați că democrația înseamnă transparență, opusă secretoșeniei de tip dictatorial.

Locul propagandei imperialiste l-a luat propaganda rusă

16

Vineri, 23 august 2019

Poveºti

adevãrate

138 de ani de la nașterea lui George Enescu

Cum s-a transformat Jurjac într-un compozitor de renume mondial (1) O copilărie umbrită de moartea celor şase fraţi ai săi, dar luminată de farmecul descoperirii muzicii.

George Enescu, cel mai important compozitor român, s-a născut acum 138 de ani în ţinuturile Dorohoiului, la Liveni, şi a trăit pînă în 1955.

Despre George Enescu s-a scris mult, atît în presa vremii, cît şi ulterior, i-au fost dedicate muzee, precum cele de la Bucureşti, Dorohoi, Tescani şi Liveni, iar biografia sa este binecunoscută, la fel ca şi opera muzicală. Dincolo de ceea ce se ştie despre marele Enescu, un grup de cercetători botoşăneni, condus de colonelul în rezervă Sergiu Balanovici, şeful Secţiei de Memorialistică de la Muzeul Judeţean, a scos la lumină din arhivele naţionale documente inedite, care zugrăvesc un altfel de George Enescu.

Este vorba despre mărturii unicat şi articole din presa botoşăneană. Toate aceste documente au fost adunate într-o lucrare de memorialistică, „George Enescu.

Memoria arhivelor botoşănene“, publicată cu sprijinul directorului Arhivelor Naţionale de la Botoşani, Rodica Crăcană, şi lansată la Casa Memorială „George Enescu“ din Dorohoi, un loc cu totul special pentru genialul compozitor român. „Sînt informaţii de un real interes din viaţa marelui compozitor şi muzician George Enescu. Sînt documente din arhivele judeţene de la Botoşani care pun în evidenţă legăturile artistului cu locurile natale. De asemenea, sînt anumite scrisori, trimiteri din presa scrisă care fac referire la Enescu“, precizează Florin Ştirbăţ, muzeograf şi coeditor. Totodată, este pentru prima dată cînd aceste documente inedite au fost reunite într-un volum. „Lucrarea încearcă să cuprindă, sperăm noi, toate documentele existente în arhivele din Botoşani, cu referire la George Enescu“, adaugă şi Rodica Crăcană.

Aspecte din copilăria marelui compozitor, dar şi aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi familia lui Enescu au fost scoase la iveală prin prisma lucrării cercetătorilor din Botoşani şi a documentelor strînse. În cercetare au fost incluse lucrări şi mărturii strînse de preotul Nicolae Hodoroabă în perioada interbelică.

Tatăl – violonist, mama – pianistă şi chitaristă Aşa cum arată şi Nicolae Hodoroabă, talentul muzical al familiei Enescu a dăruit un alt statut şi o altă perspectivă asupra viitorului urmaşilor, mai ales prin contribuţiile prinţilor şi boierilor îndrăgostiţi de muzică bisericească. Tatăl lui George Enescu, nepotul renumitului Enea Galin, era, de asemenea, un mare talent în domeniul muzical. Se numea Constantin Enescu şi s-a născut la 1848 în Zvorîştea. Iniţial, tatăl său, văzîndu-l înzestrat cu acelaşi talent nativ în domeniul muzical, doreşte să-l facă preot. Deşi cunoştea perfect latina, era credincios şi cînta dumnezeieşte, cum spune preotul Hodoroabă, Constantin Enescu nu a călcat pe urmele lui Enea Galin. Pleacă de la seminar, ajunge pentru o perioadă învăţător la Vîrful Cîmpului şi, mai apoi, se îndreaptă către agricultură. Mai precis, ajunge arendaş de moşie, devenind un personaj înstărit.

Ajunge administratorul moşiei familiei Cozmovici din Mihăileni şi astfel ajunge să-şi cunoască viitoarea soţie, pe Maria Cozmovici, mama lui George Enescu.

Se căsătoresc şi devin o familie de muzicieni deosebit de talentaţi. „Dar tatăl maestrului nu cînta admirabil numai din gură, ci şi din vioară. Talent muzical înnăscut a avut şi mama sa, care cînta foarte bine din chitară. Tatăl ei, preotul Ioan Cozmovici din Mihăileni, i-a tocmit un muzician reputat din Bucovina, de la care a luat lecţii de piano şi chitară, specializîndu-se, însă, în chitară. Tot de la acesta a mai luat lecţii de germană şi de franceză“, mărturisea Hodoroabă, citat în „Memoria arhivelor botoşănene“. Familia Enescu dădea adevărate concerte în casele lor din Liveni şi

RM

Dorohoi. Constantin Enescu cînta la vioară, acompaniat de soţia sa, Maria, la chitară sau la pian. Mărturiile epocii arată că tatăl lui George Enescu era deosebit de cult, învăţînd singur limbi străine. „Citea mult. Era un autodidact. Cunoştea bine literatura şi limba franceză pe care le-a învăţat singur. A vizitat principalele oraşe din Apus: Viena, Budapesta, Paris, Berlin şi Londra“, se arată în „Memoria arhivelor botoşănene“.

De ce a fost „Cocuţă“ ţinut ascuns de ochii lumii În familia înstărită şi deosebit de cultă a lui Constantin şi a Mariei Enescu se naşte George Enescu la 7 august 1881 în sătucul Liveni-Vîrnav, la acea vreme în comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi. Astăzi, din punct de vedere administrativ, Liveniul se află în comuna George Enescu, denumită astfel omagial după numele muzicianului din judeţul Botoşani. Specialiştii Muzeului Judeţean din Botoşani au reuşit să găsească în arhive inclusiv actul de naştere al lui George Enescu.

Conform acestui act, de fapt, marele compozitor se numea Ghiorghe. „Din anul una mie opt sute optezeci şi unul, luna august, în nouă zile, oarele opt postmeridiane. Act de naştere a lui Ghiorghe Enescu, de sexul bărbătesc, născut alaltăieri, pe oarele opt postmeridiane, în comuna Cordăreni, fiu al dlui Costache Enescu, în etate de treizeci şi trei de ani, şi al dnei Maria Enescu, în etate de treizeci de ani, ambii de profesie arendaşi, domiciliaţi în comună“, se arată în actul original. Oamenii din sat ţineau minte exact cum a văzut lumina zilei George Enescu. „Iaca, părinte, aici l-o făcut duduca pe conaşu’. Aici o lehuzît, pe-un divan aşezat lîngă peretele cu fereastra. Parc-o văd amu’ pe duduca Marhioliţa, Dumnezeu s-o hodinească!“, îi povestea o bătrînă din Liveni preotului Hodoroabă în anii ’20. Era al şaptelea şi ultimul copil al familiei Enescu.

Şase fraţi morţi Din Ghiorghe, micuţul născut la Liveni, devine George, un nume franţuzit de tatăl său, în urma călătoriilor la Paris. Ţăranii de pe moşie nu reuşeau să-i spună decît Jurjac sau Jorjîcă. George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vîrste fragede. Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit pînă la vîrsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar pînă la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar

putea rămîne şi fără acest ultim copil. Practic, pentru a nu purta ghinion şi acestui prunc, familia se mută în satul Cracalia, aflat la o distanţă mică de Liveni, tot pe moşiile lui Constantin Enescu. Aici, Jurjac, cum îl strigau sătenii, a fost ţinut o bună perioadă ascuns de ochii lumii. Maria Enescu nu dorea să-l arate nimănui. „De la 1 an, de teamă să nu-l deoache, mama sa nu dădea voie să-l vadă nimeni şi de aceea ţinea copilul mai mult ascuns în casă“, spunea preotul Hodoroabă în biografia dedicată lui Enescu. Mai mult decît atît, Maria fiind şi foarte religioasă, îşi ducea în permanenţă copilul la Mihăileni şi apoi la Mînăstirea ,,Sfîntul Ioan cel Nou” de la Suceava, pentru a-l împărtăşi. Maria Enescu trăia în permanenţă cu teama că George ar putea muri, la fel ca fraţii săi. „La mînăstire, plătea la călugări ca să-i închine odorul pe la icoane, să-i citească acatiste şi să-i facă rugăciuni, pentru sănătate şi fericirea lui“, scria Nicolae Hodoroabă. În perioada interbelică, oamenii din Cracalia îşi aduceau aminte că micul Jurjac a crescut printre fustele mamei, mai mult închis în casă. Doar intervenţia energică a tatălui a făcut ca micuţul George Enescu să se poată juca în bătătură. „Marhioliţă hăi, lasă bre, băietul să se gioace şi să iasă pe-afară, ce-l ţîi închis ca la arest? Vrai să-l creşti un sălbatec?“, spune Constantin Enescu într-o mărturie cuprinsă în „Memoria Arhivelor Botoşănene“.

Odată ce Constantin Enescu a pus piciorul în prag şi a luat atitudine faţă de protecţia exagerată din partea soţiei sale, George a crescut pe uliţele satului printre copiii ţăranilor, aşa cum îşi aminteau localnicii în perioada interbelică. Însă copilăria idilică a fost scurtă, fiindcă la vîrsta de numai 7 ani, George Enescu deja pleca pe drumul devenirii sale ca muzician, tocmai la Viena. Pînă atunci, însă, a copilărit la Liveni, Cracalia şi Mihăileni. C. Livan, un ţăran din Cracalia, care avea 60 de ani în anii ’20, îi povestea preotului Hodoroabă cum oamenii de pe moşie îi făceau jucării lui Enescu. „Dacă-l ştiui pe băiet? Îi făceam mingi de păr pentru gioacă“, îi spune bătrînul preotului. Un alt bătrîn, care avea 80 de ani la vremea aceea, îi povestea şi el preotului Hodoroabă despre copilul George Enescu şi despre plăcerile lui din pruncie. „Satu’ nostru, părinte, o oblicit, că el o agiuns om mare! Ave sămne bune aş de mîţîţăl: ave conţăt în cap. Că iaca, o lua aşa spre asfinţit pe gios, pe malul gîrlei şi-i plăce tare cum şusîie apa, cum rag gitile, cum cîntă păsările, cum orocăiesc broaştele“, spunea Toader Duper.

De altfel, şi în perioada studiilor, Enescu venea acasă şi petrecea vacanţele pe plaiurile natale. „Îi plăceau mult plimbările pe cîmp, prin lanuri, prin văi, pe malul apei.

Plimbările nu le făcea călare, numai pe jos sau cu trăsura.

Pe la 1890, mama sa mutîndu-se în casa părintească din Mihăileni, marele muzician petrecea o parte din vară la Cracalia, iar restul, în Mihăileni“, scria preotul Hodoroabă. Această din urmă localitate era un tîrg dezvoltat cu o viaţă economică înfloritoare. Aici a rămas în tradiţia locală o suită de amintiri despre micul Enescu. „Eu aşa ştiu de la bunicul meu. A învăţat să cînte la vioară şi la pian. Aveau un pian mare aici în casa bunicului. Moşul meu îmi povestea cum mergea desculţ şi îl vedea pe Jorjîcă, nepotul popii Cosmovici, cum îi cînta bătrînului la vioară pe prispa casei. Din casă se auzea pianul. A învăţat şi de la lăutarii de aici“, spune Petru Bozeac, un bătrîn care şi astăzi locuieşte chiar lîngă casa lui Enescu de la Mihăileni. Cu toate că era lăsat să bată uliţele şi să stea cu copiii de ţăran, era diferit, iar spaimele mamei sale şi-au pus amprenta pe copilul George. O recunoştea singur în amintirile sale. „Îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, avînd simţămîntul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decît orice, simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?“, povestea compozitorul în „Amintirile lui George Enescu“ consemnate de criticul muzical Bernard Gavoty. (va urma) Ionuț Cristian Ungureanu, Cristina Niculescu, Cosmin Pătrașcu Zamfirache (,,Historia.ro”)

RM

17

Vineri, 23 august 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Bucovina, dulce Bucovina - Asasinarea voievodului Grigore al III-lea Ghica, un eveniment ignorat de istoriografia de azi (3) Generalii împăratului (2) Cei doi guvernatori care au condus destinele Bucovinei în perioada în care aceasta s-a aflat sub regimul administrației militare, Gabriel Freiherr von Spleny (1775-1778) și Karl Freiherr von Enzenberg au lăsat o frumoasă amintire, ambii fiind adepți ai „iosefinismului”, animați de spiritul toleranței și preocupați de dezvoltarea economică și socială a provinciei. De altfel, generalul Enzenberg, deși tirolez de origine, cunoștea foarte bine limba română deoarece trecuse și pe la comanda regimentului grăniceresc român de la Năsăud. Pentru a înțelege modul în care Iosif al II-lea și-a cîrmuit numeroasele provincii, de la Țările de Jos (actuala Belgie) pînă în Croația și din Toscana pînă în Bucovina, trebuie să recitim îndemnurile fostului său perceptor, Christian Augustin Beck, după care împăratul s-a călăuzit toată viata: „Suveranii trebuie să aibă în vedere că misiunea lor este aceea de a oferi siguranță și bunăstare supușilor. Asemenea unor părinți adevărați ai tărîmului strămoșesc, nu trebuie niciodată să piardă din vedere legile dreptății și ale virtuții”.

Primul guvernator militar, Gabriel Spleny, a ocupat Bucovina la 10 octombrie 1774 cu trei regimente de infanterie și două de cavalerie. Teritoriul cedat de turci, prin convenția din 7 mai 1775, era de 10.441 km pătrați, însumînd patru orașe, 226 de sate și 52 de cătune, cu o populație de circa 70.000 de locuitori, dintre care aproape 48.000 de români, 15.000 de ruteni, armeni, ruși, evrei etc. În proclamația dată cu prilejul anexării Bucovinei, Spleny îi anunță pe noii supuși ai monarhiei habsburgice despre schimbarea statutului lor: „Această bucată de loc a Moldovei, pe unde s-a pus hotar și semne, împărătești pajure, este în stăpînirea împărățiilor sale, crăiasa apostolicească Maria Tereza și împărăția sa Iosif Secundul. Și de acum înainte, orice poruncă de la Poarta Otomană ori de la Divan (de la Iași, n.n.), nimeni să nu cuteze a asculta, ci toate poruncile vor veni de la Măria Sa baron Spleny și a oamenilor Măriei Sale”. De acum încolo se încetățenește și denumirea de Bucovina, (Buchenland, Țara fagilor), toponim slav care este atestat documentar pentru prima dată într-un act dat de domnitorul Moldovei, Roman I, la 30 martie 1392.

„Bucovina a exercitat o atracție deosebită pentru alte etnii” Ca orice spirit teutonic, riguros și metodic, Spleny își începe activitatea efectuînd un cuprinzător recensămînt al populației bucovinene. Spre deosebire de recensămintele moderne de populație, în care se înregistrează fiecare persoană cu caracteristicile respective (naționalitate, limba maternă, confesiune, etc), în această măsurătoare întreprinsă în primele luni ale anului 1775 au fost consemnați capii de familie și starea lor socială, pe localități. Aflăm astfel că în Bucovina existau 16.000 de capi de familie, ceea ce, folosind clasicul multiplicator demografic de 5, ne dă o populație de aproximativ 75-80.000 de locuitori. Marea majoritate a capilor de familie erau țărani (15.000), restul reprezentîndu-i pe boieri (179), preoți (415), călugări (466), evrei (526), țigani (294) etc. La țărani se apreciază că 20% ar fi fost ruteni.

Dacă voi insista mai mult asupra evoluțiilor demografice din timpul ocupației austriece (1775-1918), o voi face doar pentru că această schimbare a ponderii românilor în cadrul populației Bucovinei reprezintă fenomenul cel mai dramatic petrecut în acești ani. Dacă românii din Transilvania, și mai ales din Basarabia, au fost supuși unui cumplit proces de deznaționalizare, nu același lucru se poate spune despre conaționalii noștri din Bucovina. Dar, în fond, efectele politicii de imigrație practicată de autoritățile habsburgice au fost mult mai grave decît în cazul celorlalte două provincii amintite mai sus, în Bucovina ducînd la situația în care ponderea

românilor în cadrul populației bucovinene scade de la 68%, în 1786 la 34%, în 1910. De altfel, intensitatea acestui proces de imigrație poate fi sesizată încă din primii ani ai ocupației austriece, recensămîntul din 1786 arătînd că în doar 11 ani populația Bucovinei crescuse cu aproape 55%.

Administrația militară habsburgică a încurajat imigrația în principal ca să atenueze efectele războiului ruso-turc (1768-1774), dar și ca să compenseze părăsirea Bucovinei, după 1775, de către o parte a populației moldovenești, care s-a stabilit în Moldova.

Acest flux de migrație a inclus boieri (ceea ce avut ca efect secundar slăbirea păturii conducătoare a românilor bucovineni), o parte din cler și foarte mulţi călugări, mai cu seamă după reducerea mînăstirilor la trei (Putna, Dragomirna și Sucevița), comasarea averilor mînăstirești și constituirea Fondului religionar grecooriental (1783). Este, însă, puțin probabil ca țăranii să fi părăsit Bucovina.

Pe de altă parte, au fost imigrări românești în Bucovina venind din Transilvania și Maramureş. De pildă, numai în 1778 au venit din Ardeal în Bucovina 4.587 de români și 431 de secui. Aceștia fie au întemeiat sate noi precum Tereblecea, Botoșana sau Teodorești, fie s-au stabilit alături de băștinași în sate ca: Stupca, Corlata, Gura Humorului, Solca etc. „Bucovina a exercitat, însă, o atracție deosebită pentru alte etnii, în special pentru ruteni și evrei. Condițiile naturale erau foarte prielnice, dar și înlesniri de altă natură – reducerea robotei, scutirea de prestarea serviciului militar pe 50 de ani – au stimulat imigrarea” (Vladimir Trebici). Climatul de toleranță instaurat de Gabriel von Spleny va fi contribuit și el destul de mult la afluxul de populație spre Bucovina, precum și la impresia bună pe care i-o vor păstra bucovinenii multă vreme: „Monarhia – spunea generalul austriac – nu trebuie să se amestece în religia, libertățile și obiceiurile lor (ale românilor, n.n.)”.

Ca o consecință a acestei politici, de exemplu, așezămîntul agrar al lui Grigore al III-lea Ghica din 1776, mult mai favorabil țăranilor decît prevederile legale similare din celelalte provincii imperiale, rămîne în vigoare. Practic, cu excepția celor trei orașe (Cernăuți, Siret, Suceava) și a ocolului Cîmpulungului, populat de țărani liberi, restul pămîntului se găsea în stăpînirea mînăstirilor, a episcopiei de Rădăuți și a boierilor. În 1783 se secularizează moșiile bisericești și se formează Fondul Bisericesc, care cuprindea jumătate din provincie și avea menirea de a întreține bisericile și școlile. Însuși împăratul Iosif al II-lea, recunoscînd Biserica Ortodoxă, a acceptat să fie Patronul Suprem al acesteia. Din ordinul aceluiași suveran, moaștele Sfîntului Ioan cel Nou luate de mitropolitul Zolkiev au fost readuse la Suceava și așezate în biserica ,,Sf. Gheorghe”. Cu toate acestea, a avut un deosebit impact negativ faptul că Biserica din Bucovina a ieșit de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și a intrat sub cea a Mitropoliei Ortodoxe de la Karlowitz, aflată în Serbia. A urmat o invazie de prelați sîrbi, care, printre altele, au trecut și la sîrbizarea numelor românești, astfel încît o serie de patronimice au căpătat terminația „ovici” în loc de cea românească „escu”. Exemplul cel mai cunoscut este, evident, cel al marelui Eminescu, tatăl acestuia purtînd numele de Gheorghe Eminovici.

Schimbarea subordonării Bisericii bucovinene a mai avut și alt efect nedorit pentru români: noul episcop Daniil Vlahovici, urmașul lui Dositei Herescu, a favorizat puternic elementul ucrainean. Trebuie, însă, de asemenea menționat că omul de care se leagă în cel mai înalt grad reformele aplicate în primele trei decenii de administrație austriacă este moldoveanul Vasile Balș, care a și îndeplinit funcția de căpitan districtual al Bucovinei între 17921808, fiind primul român ce a onorat această demnitate.

Sfîrșit Dan Falcan (,,Historia.ro”)

Jurnal de pe Frontul de Est (27) Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (10) 27 septembrie 1941 (1) Locotenent-colonel Brădăţeanu: „Voi face tot posibilul, chiar supraomenesc, ca să nu cedez o palmă de pămînt, dar cereți ajutoare înapoi, altfel vom fi distruși”. Înainte de fi împuşcat în cap și piept, ofiţerul ordonă: „Băieți, mai contraatacați o dată!”.

- La nord de Marea de Azov lupta devine dramatică, trupele sovietice reușind să rupă frontul pe mai multe direcţii şi să se infiltreze în spatele dispozitivului Corpului de munte român şi Corpului 30 armată german.

- Circa opt batalioane de infanterie sovietice, sprijinite de artilerie, aruncătoare, brandturi și aviație, atacă spre Malaia Belozierka, pătrund printre batalioanele 16 și 10 vînători de munte și încercuiesc Batalionul 10 vînători de munte (la flancul stîng al Brigăzii 2 mixte munte), care se apără eroic, într-o evidentă inferioritate numerică.

- Relevînd eroismul și sacrificiul vînătorilor de munte, generalul Ion Dumitrache consemna: „Prin jertfa lor eroică ei au scăpat însă de la încercuire celelalte batalioane ale Brigăzii... Batalionul 10 vînători de munte a ținut piept cu dîrzenie de front și nu s-a clintit o clipă. Însă pe la orele 10.15, locotenent-colonelul Brădățeanu raportează că este atacat și din flancul stîng și din spate și că tunarii de la divizionul tunuri munte, aflați în poziție în spatele lui, sînt copleșiți de inamic, dar că luptă la baionetă pentru salvarea tunurilor lor.

«Voi face tot posibilul, chiar supraomenesc, ca să nu cedez o palmă de pămînt dar cereți ajutoare înapoi, altfel vom fi distruși» - menționează ultimul lui raport.

- La cîteva minute după primirea raportului, un curier alergînd în grabă și ostenit de oboseală, care sosea de la Batalionul 10 vînători de munte, raportează că batalionul este complet încercuit, colonelul, majoritatea ofițerilor și ostașilor - morți la datorie. Nu i se poate da nici un ajutor întrucît sîntem complet încercuiți de o masă de care de luptă inamice care pătrunseseră în spatele poziției noastre, iar grupul meu nu mai avea rezervă decît doctorul, preotul, cîțiva sanitari, pionieri și ordonanțele... Și au continuat să lupte aceste resturi ale Batalionului 10 vînători de munte timp de 48 de ore, cînd singure, spărgînd zidul de foc făcut de bolșevici, au reușit să vină la grupul lor pe marginea de sud a satului Malaia Belozierka. Atunci am aflat că pierduseră în două ceasuri de luptă 20 de ofițeri, în frunte cu comandantul lor, și peste 400 de ostași din efectivul de 600 intrați pe poziția de luptă. De-abia acum am putut afla de la ostașii care scăpaseră ca prin minune de eroismul legendar cu care a luptat și murit locotenent-colonelul Brădățeanu.

Lovit la început în umăr, a continuat lupta contraatacînd mereu cu rezervele lui pînă ce, inamicul strîngînd cercul în jurul lui, este lovit în cap și piept. Ultimele lui cuvinte au fost: «Băieți, mai contraatacați o dată!»” .

- Aflată în rezerva Corpului 30 armată german, Brigada 6 cavalerie primeşte misiunea să restabilească legătura cu Armata 3 română şi să blocheze înaintarea trupelor sovietice la zona de joncțiune. Prin lupte înverşunate, unitățile marii unităţi reuşesc să limiteze pătrunderea inamicului spre sud-vest, păstrînd pînă în final aliniamentul Adamovista, Elisavetovska.

- În luptele de la Akimovka, duse în interiorul satului, printre case, unul din gloanțele inamicului răneşte în brațul drept pe sublocotenentul Titus-Dimitrie Josep, comandant de pluton în Regimentul 6 roșiori, arma căzîndu-i din mînă. După ce îşi prinde brațul rănit, din care curgea sînge, în reverul mantalei, ofițerul continuă lupta pînă ce un alt glonte îl răneşte la cap, pătrunzîndu-i prin cască. Și-a revenit în timp ce sanitarii îl duceau la postul de prim-ajutor. În Spitalul de zonă interioară nr.

310 a stat 14 luni, fiind declarat invalid de război. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 23 august 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (20) II. Hitler îşi pregăteşte armele (10) Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (4) Fără să ţină seama de stupefacţia provocată de astfel de explicaţii, Hitler se prefăcea că a fost surprins în buna lui credinţă de incapacitatea adversarilor săi de a înţelege lucrurile: „De ce această soluţie ar fi ea în contradicţie cu acordurile de la Munchen? Ce puteau face aceste acorduri împotriva unei descompuneri care era în natura lucrurilor? Şi cu ce drept Anglia avea pretenţia să intervină pentru a împiedica evoluţia firească şi normală a situaţiei în Europa Centrală?”

Deodată, vocea lui Hitler se făcu mai ascuţită, debitul cuvintelor deveni mai nervos, mai sacadat; părăsi fotoliul şi continuă să vorbească stînd in picioare, plimbîndu-se în lung şi în lat. Monologul se transformă în discurs public. Hitler abordase subiectul care îl obseda: rezistenţa engleză. ,,Englezii se încăpăţînează să nu înţeleagă. În loc să se înţeleagă cu noi, cum le-am propus de atîtea ori, ei se încăpăţînează să ne bareze drumul şi să ne caute gîlceavă. Ei nu acceptă puterea noastră politică.

Ei se opun dezvoltării noastre economice. Ei caută pretutindeni aliaţi împotriva noastră. Ei ne subminează influenţa şi ridică împotriva noastră bariere iluzorii; ei

Casa Poporului – adevărata istorie (25) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (5) De cum se intră în Holul de Onoare atenţia este atrasă de o imensă scară ce face legătura între parter şi primul etaj. I se spune:

Scara monumentală Este poziţionată în centrul holului. Impresionează prin mărimea ei. Are lăţimea de 30 de metri şi înălţimea de 27 de metri. Prima jumătate a scării care pleacă din hol, are o singură parte care însumează 40 de trepte. La mijloc este o mică platformă de odihnă de la care pornesc în dreapta şi în stînga două scări, tot cu atîtea trepte. Această despărţire a scării îi creează mai multă frumuseţe. Un model asemănător a fost creat de aceiaşi proiectanţi şi la Palatul Cotroceni, unde realizează legătura dintre parter şi etajul 1, dar care are dimensiuni mai mici. Întreaga scară este realizată din beton, structura ei de rezistenţă fiind deosebită. Este acoperită cu plăci din marmură albă care au diferite

Balada (1) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (1)

Copilăria (1) Toamna anului 1913 coborîse cu dărnicie peste satele înşirate ca mărgelele pe aţă, pînă sus pe spinarea de deal a Cotmenei, o prelungire a Munţilor Făgăraş. Pe toată întinderea acestui ţinut, călătorul este întîmpinat de căsuţe albe cu pridvor, heleştee săpate anume pentru a păstra apa ploilor, livezi de pruni şi zăvoaie, islazuri cu iarbă grasă pe care pasc cirezi de vite şi turme de oi, pîlcuri de pădure întreţinute de localnici pentru a se apăra de alunecările de teren, deoarece pe aici rîpile sînt săpate de natură în pămînt argilos.

Regiunea se află între cele două oraşe istorice ale Ţării Româneşti: Piteşti şi Râmnicu Vîlcea. Viaţa locuitorilor de pe platforma naturală a Cotmenei nu a fost niciodată uşoară pe aceste meleaguri şi poate nu întîmplător, una din primele mînăstiri româneşti a fost Cotmeana, ca semn al preţuirii credinţei strămoşeşti şi a bunelor orînduieli obşteşti!

RM

întreţin o campanie de ură şi pregătesc un război general a cărui responsabilitate ar vrea, încă de pe acum, s-o arunce asupra noastră. Ce ne reproşează ei? Noi nu dorim decît ceea ce ni se cuvine. Noi vrem coloniile noastre de care avem nevoie; ele sînt necesare vieţii noastre economice, sentimentului nostru de forţă şi onoare.

Vrem ca Anglia, al cărui imperiu noi îl respectăm, să respecte la rîndul ei sfera noastră de interes şi spaţiul care ne este indispensabil pentru a trăi”.

Aici oratorul, dus de elocinţa sa, îşi dezvăluia adîncul gîndirii. Germania, sosită prea tîrziu la împărţirea lumii şi nevrînd să se mulţumească cu partea pe care Dumnezeu o rezervă poetului, aspira la o nouă distribuire a bunurilor în univers. Această idee, care conţinea năzuinţele cele mai scumpe ca şi setea sa de putere, Hitler o exprimase britanicilor, punîndu-le aceeaşi întrebare pe care împăratul Wilhelm, la vremea lui, i-o pusese lui Joseph Chamberlain şi regelui Eduard: „Vreţi să împărţiţi lumea cu noi?” Şi din nou englezii au răspuns: „nu”.

Acest „nu” încăpăţînat şi implacabil, pe care Hitler credea că îl aude ori de cîte ori el evoca imaginea „perfidului Albion”, îl umplea de o turbare „eroică şi sfîntă”. Hitler se transformase, se schimbase la faţă: vocea lui tuna ameninţătoare şi o stranie licărire îi strălucea în ochi. Mînia îi eliberase sufletul: acesta scăpase constrîngerii „limitelor” pe care şi le impusese provizoriu şi se arăta, aşa cum era de fapt: violent şi nesupus. Nu nutrea el proiectele cele mai îndrăzneţe,

capabile să-i deschidă, prin capriciul combinaţiilor politice care se ofereau, cînd regiunea exotică a fostelor colonii, cînd spaţiul din Răsărit pînă la marginile Cubanului şi Caucazului, cînd cele mai fertile teritorii ale Africii? Se părea că Führerul nu ridicase în jurul lui aceste faimoase limite din care modestia lui îşi crease un orgoliu, decît ca să se poată mai bine sprijini pe ele cînd îşi va con­centra forţele pentru a lovi într-un singur punct. El nu s-a atins de Austria cînd armatele sale pătrundeau în Renania; dăduse asigurări oraşului Praga în momentul cînd anexa Austria; consimţise să garanteze Boemia cînd răpea regiunea Sudeţilor.

Apoi, cînd ocupa Cehoslovacia, el abandona zdrenţe din această ţară vecinilor ei, ştiind că rîndul Poloniei şi al Ungariei va veni repede. Dar direcţia spre care politica sa, înconjurată de mii de precauţii verbale, trebuia să-şi îndrepte principalul efort, pentru a provoca străpungerea decisivă spre lumea exterioară rîvnită, era Anglia. Toate gîndurile sale se îndreptau spre acest punct culminant al acţiunii sale cuceritoare.

Succesele sale în Germania şi în Europa centrală nu ar valora nimic pentru el şi nu i-ar fi posibil să fixeze într-un cadru mondial destinele imperiale ale poporului german dacă nu ar ajunge să aibă o confruntare supremă cu Anglia pentru a-i cîştiga complicitatea sau pentru a-i doborî rezistenţa. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

mărimi. Balustradele, aflate în ambele părţi ale scării, atrag atenţia prin grosime şi felul în care sînt sculptate şi şlefuite. În componenţa scării se găsesc pilaştri şi coloane de rezistenţă placate cu marmură sculptată cu motive florale.

Finisajul întregului hol dar şi al scării a fost realizat de militarii unei unităţi a Ministerului Apărării Naţionale sub comanda col. ing. Mihai Bartoş.

Spatele scării este orientat spre curtea interioară a Palatului Parlamentului, ceea ce face ca, prin cele trei mari ferestre existente în peretele exterior, să poată intra lumina naturală.

Acest ansamblu, format din hol şi scară, a stat în atenţia deosebită a arhitecţilor şi inginerilor constructori. Este rezultatul interesului depus de arh.

Anca Petrescu, în calitate de şef al proiectului, care a sesizat încă de la început că acest prim-contact cu interiorul Palatului Republicii trebuie să provoace o impresie deosebită prin ceea ce se vede.

După anul 1990 au început să apară, mai ales în presă, păreri şi atitudini ale unora care aveau sau nu legătură cu domeniul arhitecturii. Nu le-a plăcut mai nimic din ce s-a realizat în acest edificiu. Scara, pentru ei, este o copie a alteia, din alte părţi de lume. Nu au avut capacitatea de a sesiza noile elemente care au

devenit caracteristice şi chiar de referinţă. Ura lor a avut o singură ţintă: nimic nu a fost bun şi util. Iar spiritul românesc trebuie adus pe un plan inferior.

Revenim la Scara monumentală cu menţiunea că, pentru reuşita sculpturilor realizate în plăcile de marmură, se confecţionau, la început, modele în mărime naturală din ipsos şi polistiren. Era un mod sigur de a nu se pierde marmura. Pe timpul construcţiei s-a avut permanent în vedere ca această scară să aibă elementele care să-i dea monumentalitatea. Aceasta a fost cauza pentru care s-au căutat și aplicat multiple intervenţii. Schimbările succesive în proiectul iniţial au creat şi interpretări în unele grupuri din care rezultă că acestea erau rezultatul cererilor lui Nicolae Ceauşescu, permanent nemulţumit de ceea ce se făcea. În realitate a existat un interes în ambele părţi pentru o reuşită deplină. Pe tot parcursul scării, pe mijlocul ei, se află un covor lung şi foarte lat, de culoare roşie, fixat la fiecare treaptă. Această culoare este caracteristică tuturor covoarelor din edificiile importante dar şi în clădirile mai mici. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Pămînt arabil e prea puţin. Moşii întinse nu au fost niciodată în trecut. Soarta argeşenilor, fie boieri, fie ţărani, a fost legată mai ales de rodnicia livezilor de pruni. Ei au învăţat să scoată din sucul de prună o băutură uşor alcoolizată şi intens parfumată, ţuica de Piteşti. Acest elixir al vieţii este nelipsit din casele oamenilor, cum se zice ,,de la Vlădică pînă la opincă”…

Pentru Gheorghe Genoiu din Bădenii Dăniceilor, ziua de 1 septembrie 1913 era o adevărată sărbătoare. În acea zi avea să-l ducă la şcoala primară pe întîiul născut dintre copiii lui, mogîldeaţa de Ştefănel. Fănică al lui Gheorghe Genoiu dădea semne că-i va plăcea învăţătura. Observînd înclinaţiile copilului, îl luase pe lîngă el naşul Fănel Protopopescu, maior de cavalerie şi om tare bun la suflet. Maiorul, deşi căsătorit, nu mai spera să aibe copii şi, printr-o întîmplare, se ataşase de acest băieţel cu ochi negri şi strălucitori. A vrut să-l înfieze, dar tatăl copilului, paznic la conacul soţilor Bădescu, nu a fost de acord.

- Apăi, coane Fănică, dacă tot îţi place băietul, eu şi Zinca mea te rugăm să ne ajuţi să facem un ofiţer de ispravă din această mogîldeaţă!

Botezat cu numele naşului, Fănică al lui Gheorghe Genoiu şi-a petrecut mai tot timpul copilăriei în casa maiorului Protopopescu, aflată peste drum de bojdeuca părintească. Conacul Protopopescu era construit din cărămidă, străjuit cu arcade şi cu o verandă largă în stil vîlcean. Prin curtea mare, la umbra brazilor şi stejarilor seculari, copilul Ştefănel hoinărea în voia lui. Naşul îl punea şi la treabă, să sorteze prunele şi să dea cu mătura pe verandă. Din cînd în cînd îl omenea pe copilaş cu monezi de cinci parale. Dar naşul Fănel îşi învăţa finul şi să socotească şi să descurce literele alfabetului. Tatălui îi creştea inima cînd îi era lăudat băiatul şi abia aştepta să-l vadă mergînd la şcoală. Şi acea binecuvîntată zi se arăta frumoasă, cu cer senin şi soare tămăduitor. Mama Zinca le pregătise straie curate şi merinde pentru drum. *** Gheorghe Genoiu sorbi tacticos din ţoiul de dimineaţă, îşi pieptănă mustaţa şi barba stufoasă, îşi luă de mîini odrasla şi, însoţiţi de cei doi cîini credincioşi, Bulău şi Ghizdău, tatăl şi fiul o porniră de vale prin pădurea de arini. (va urma) Florin Iordache

RM

19

Vineri, 23 august 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (112) Frăția insignei (4) Aproape că îi spun mai multe, cum ar fi că războiul dintre agenţii continuă, în ciuda încercării de a le unifica sub egida Department of Homeland Security.

Evenimentele de la 11 septembrie au determinat multe schimbări pozitive, cum ar fi bugete mai mari pentru Serviciile de Spionaj şi mai mulţi agenţi şi resurse folosite în cadrul investigaţiilor, însă au creat totodată mai multe straturi ale birocraţiei, mai multe reguli şi proceduri pe care toată lumea trebuie să le urmeze.

Zilele nonconformiştilor care improvizează din mers s-au sfîrşit.

Pe vremea mea, am început cu un număr de trei agenţi lupta împotriva unei ameninţări teroriste. Lumea era teritoriul nostru şi nu deţineam nici un manual de reguli. Dormeam aşa cum ne aşterneam şi făceam tot ce puteam pentru a limita măcelul. Duceam lipsă de resurse, fonduri şi tehnologie, însă aveam cu adevărat şansa de a face ceva important. Agenţii din ziua de azi nu pot face ceea ce făceam noi. Ei sînt îngrădiţi de prea multe restricţii, de prea multe manuale de urmat,

Memoriile unui celebru criminalist român (79) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (5) Cu ocazia discuţiilor premature purtate cu bănuitul, îi comunicase de aşa manieră rezultatul, încît acesta trăsese concluzia că identificarea efectuată nu era sigură, concluzie întărită de faptul că, în continuare, după aceste discuţii, fusese lăsat în libertate.

Am restudiat locul faptei. Am constatat, cu acest prilej, că urmele digitale care rămăseseră pe uşa şifonierului se găseau în locul unde, în mod obişnuit, se apasă pentru a se închide uşa. Am conchis şi noi că urmele erau recente – eventual, produse odată cu cele de pe comutatoare – deoarece, într-o altă ipoteză, ar fi trebuit să se şteargă, prin suprapunerea altor urme ale victimei, care umbla zilnic în şifonier. Ne-am întărit, astfel, convingerea că cele două expertize erau realiste şi ne-am orientat atenţia mai mult în direcţia exploatării acestei probe materiale valoroase.

Tot restudiind locul faptei, am mai constatat că prin ferestrele dormitorului se putea distinge, din

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (31) Invazie, sau ,,șantaj irakian”? (2) Arafat se întîlneşte apoi cu prinţul moştenitor, şeicul Saad. Întrevederea celor doi este mai destinsă.

– Ar trebui să plătiţi cele 10 miliarde, spune conducătorul OEP. Irakienii sînt un pericol. Ştiţi că eu sînt originar din Kuweit, am trăit aici mulţi ani. Căutaţi să rezolvaţi această problemă.

Prinţul Saad răspunde: – Voi pleca la Djeddah.

– Dar nu cu mîinile goale. Propuneţi o soluţie.

Prinţul are un gest evaziv.

– Din păcate, decizia finală nu se află în mîinile mele.

Interlocutorul şefului OEP pare profund îngrijorat de întorsătura pe care au luat-o evenimentele.

– Puteţi face faţă unei confruntări militare?, îl întreabă Arafat.

Saad răspunde: – Nu, nu sîntem la fel de puternici ca Irakul. Nu avem intenţia să ne luptăm cu ei.

La 30 iulie, CIA este în măsură să evalueze forţele irakiene masate în apropierea Kuweitului: 100.000 de

de prea mulţi şefi pe care trebuie să-i facă fericiţi. Le lipseşte libertatea şi flexibilitatea de care ne bucuram noi. Mă gîndesc că dacă rămîneam în serviciul DSS, aş fi fost sufocat de atmosfera din ziua de azi.

– Cred că ai dreptate cu privire la atacurile majore.

Cum ar fi Pearl Harbor şi 11 septembrie, îmi spune veteranul cu amărăciune.

– Păi, sînt o mulţime de locuri în care sistemul se poate destabiliza. Cînd se întîmplă acest lucru, noi avem de suferit. Înainte de 11 septembrie, se depuneau eforturi pentru a repara acele fisuri, însă mai rămîne multă muncă de făcut. Împărtăşirea informaţiilor este încă o problemă, iar agenţiile locale de apărare a legii, care alcătuiesc prima linie în războiul contra terorismului, încă nu primesc datele de care au nevoie. Ele nu dispun de acces liber la majoritatea acestor date. Încă ne lipsesc resursele umane de tip HUMINT în zona Lăzii cu Nisip. Coordonarea dintre agenţii rămîne superficială, chiar şi pe durata crizelor. Politica se amestecă în orice, în special după acel fiasco din Irak, cel cu privire la armele de distrugere în masă.

Acestea fiind spuse, băieţii buni sînt cei care formează apărarea acum. FBI a făcut o treabă bună perturbînd celulele operaţionale de aici, din Statele Unite. Au existat unele succese notabile de cînd au căzut Turnurile. Peste hotare, ne-am descurcat mai

puţin bine. Londra, Madrid, Indonezia – toate îmi reamintesc că mai avem încă multe de făcut.

– Păi, atunci poate că e un lucru bun. Poate că ţara asta are nevoie de cîte o lovitură, o dată la cîţiva ani.

Comentariul veteranului mă surprinde.

– De ce?, întreb.

– Sîntem un popor adîncit într-o mulţumire de sine şi avem o memorie scurtă. Pearl Harbor, 11 septembrie – au fost într-adevăr încercări pentru ţară. Ne-au făcut să ne trezim şi să ne dăm seama de pericolele reale cu care ne confruntăm.

- Poate, spun eu. Ideea că uciderea americanilor ar putea fi o binecuvîntare deghizată e o anatemă pentru mine. Mi-am petrecut întreaga viaţă adultă încercînd să previn astfel de evenimente. În acelaşi timp, mi-am dat seama că veteranul are, într-o oarecare măsură, dreptate. Oamenii obişnuiţi din New York, Washington D.C., Chicago şi din alte oraşe mari sînt mai conştienţi decît oricînd de ameninţarea pe care o reprezintă terorismul. În aceste locuri, clădirile de birouri dispun acum de planuri de evacuare, truse de prim-ajutor şi organizează exerciţii pentru situaţii dezastruoase. Companiile au pregătit planuri pentru scenarii, cu scopul de a-şi susţine continuitatea operaţiunilor în caz că sediile lor sînt ţinta unui atac. (va urma) FRED BURTON

stradă, orice mişcare, atunci cînd lumina în cameră era aprinsă, situaţie care ne îndreptăţea să presupunem că infractorul nu riscase să acţioneze cu lumina aprinsă.

Ori cunoscuse bine interiorul, ori se folosise numai de lumina de pe hol. Am restudiat şi modul de împrăştiere a picăturilor de sînge, ajungînd la concluzia că era firesc ca autorul să se fi pătat. Pe îmbrăcămintea bănuitului Cacuci, însă, nu fuseseră depistate asemenea pete. În schimb, se găsise sînge pe îmbrăcămintea lui Vasile.

Care dintre ei era autorul omorului?

Sîntea a început să studieze, cu ajutorul unei lupe, hainele lui Cacuci. Mi se părea destul de tîrzie această căutare; eventualul criminal avusese destulă vreme să spele orice pată. Cu toate acestea, surpriza n-a întîrziat să apară: pe căptuşeala reverului stîng al hainei, Sîntea a descoperit o pată ce părea a fi de sînge.

Aşadar, pe lîngă ipotezele referitoare una la Vasile şi alta la Cacuci, am admis ca plauzibilă şi o altă eventualitate, determinată de faptul că ambii aveau urme în sau de la locul crimei: aceştia acţionaseră de conivenţă, în calitate de coautori, sau, cel puţin, unul din ei fusese surprins de celălalt şi tăinuia fapta.

Această presupunere se baza pe interpretarea probelor existente concomitent în acuzarea celor bănuiţi şi pe

insistenţele lui Vasile, care spunea mereu: „Trebuie să fi rămas urme acolo, în locuinţă”, făcînd parcă trimiterea indirectă la urmele ridicate cu ocazia cercetării locului faptei.

Aflaţi într-o asemenea dilemă, atît noi, cît şi colegii din miliţia locală, am transformat şi nopţile în timp de lucru, acţionînd cît mai operativ şi, în acelaşi timp, cu meticulozitate, în vederea clarificării situaţiei; bănuitul Vasile se găsea arestat şi continua să existe pericolul unei erori judiciare.

Cu privire la justificarea timpului de către Cacuci, acceptaserăm, deci, teza unei „apărări” cu cinci martori mincinoşi. Aceştia, chiar dacă nu fuseseră corupţi prin mijloace materiale, l-ar fi putut susţine pe Cacuci din compasiune, încercînd să-l apere de o eventuală, după concepţia lor, nedreaptă arestare. Împreună cu Sîntea am intrat în acest „război” cu martorii (nişte femei care locuiau împreună cu Oana, sora bănuitului), procedînd la reaudierea lor. Spre dezamăgirea noastră, însă, toţi şi-au menţinut vechile declarații, susţinînd că bănuitul venise, în seara zilei de 29 decembrie, la domiciliul surorii sale, în jurul orelor 19, așa cum, de altfel, afirma şi el. (va urma) DUMITRU CEACANICA

oameni, între care se află trupele de elită ale Gărzii republicane, 300 de tancuri şi 300 piese de artilerie grea. La Washington domneşte încă liniştea. Ea va fi întreruptă a doua zi. La data de 31, John Kelly pătrunde în Capitoliu, în incinta lui Rayburn Building, pentru a depune mărturie în faţa ,,sub-comitetului pentru Orientului Mijlociu” din Camera reprezentanţilor.

După ce şi-a încheiat expunerea, răspunde calm întrebărilor care i se pun, în special de reprezentantul Lee Hamilton.

– Am văzut în presă un citat indirect, unde ministrul Apărării, Richard Cheney, ar fl declarat că Statele Unite s-au angajat să plece în Kuweit, pentru a asigura apărarea acestuia în caz că e atacat. Este exactă declaraţia? Ar putea dl. Kelly să o clarifice?

– Nu cunosc citatul la care vă referiţi, dar am deplină încredere în poziţia Administraţiei cu privire la acest subiect. Nu avem nici un tratat de apărare încheiat cu statele din Golf. Asta este clar. Noi susţinem independenţa şi securitatea statelor prietene din regiune. Încă de la Administraţia Truman, noi am menţinut forţe navale în această zonă pentru că stabilitatea este în interesul nostru. Noi facem apel la o rezolvare paşnică a tuturor diferendelor şi credem că trebuie respectată suveranitatea fiecărui stat din Golf.

– Dacă, de exemplu, Irakul ar viola frontiera cu Kuweitul, indiferent pentru ce motiv, care ar fi poziţia noastră referitor la utilizarea forţelor americane?

– Este genul de ipoteză care nu vreau să fie abordat.

Ajunge să spun că am fi preocupaţi în mod deosebit, dar nu mă pot aventura în sfera formulărilor de tipul ,,dacă”...

– Într-o astfel de împrejurare, este corect dacă afirmăm că nu avem nici un tratat, sau vreun angajament care să ne oblige să aducem în zonă forţe americane?

– Este exact!

Intervenţia lui John Kelly a fost difuzată la radio de BBC „World Service” şi ascultată la Bagdad. În aceste ore cruciale, cînd evenimentele oscilau între pace şi război, Kelly îi transmite lui Saddam Hussein un semnal care s-ar putea traduce printr-o garantare de neintervenţie a Statelor Unite.

Nu mai există decît un singur exemplu, la fel de grav în istoria recentă a diplomaţiei americane, privind un asemenea pas greşit. Este vorba de declaraţia secretarului de stat Dean Acheson care în 1950 afirmase în faţa Congresului: „Coreea de Sud nu face parte din perimetrul de apărare al Statelor Unite”. La scurt timp după această declaraţie, Coreea de Nord invada Sudul. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 23 august 2019

RM

Sămînța bună

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (43) LUNA APRILIE 11 aprilie – Înrîurirea binelui ,,Faptele lor vin cu ei.” (Apocalipsa 14.13) Înrîurirea pe care viaţa şi activitatea noastră pămîntească o poate avea asupra celor din jur se întinde cu mult dincolo de mormînt. În natură nici măcar un singur sunet nu piere: el se răspîndeşte în spaţiul infinit şi se transmite cu mult dincolo de hotarele auzului nostru. O pietricică aruncată face luciul mării să fremete, şi valurile mărunte pe care le-a stîrnit ea vor merge tot mai departe, mişcarea lor trecînd la nesfîrşit în alte mări si în oceane. Şi fiecare cuvînt bun spus pe pămînt, fiecare gînd bun, fiecare intenţie bună şi fiecare iniţiativă bună capătă, fără să ne dăm seama, o înrîurire neprevăzută şi nesfîrşită. În acest înţeles, faptele noastre „vin cu noi”. Tot ce săvîrşim în Christos şi pentru Christos, tot ce ÎI are pe Christos ca izvor şi ţintă, sămînţa binelui sădită de noi într-un suflet tînăr, pornirile bune pe care le urmăm: toate acestea nu mor odată cu trupul nostru. Cînd pămîntul inimii omeneşti este îngrăşat, el va odrăsli roade la fel de neîndoielnic cum cresc si cum se coc sub ochii noştri, an de an, fructele pomilor.

Oare natura, aflată într-o veşnică înnoire, nu ne arată și ea neîndoielnica și nemăsurata realitate a înrîuririi binefăcătoare? Cel ce-a sădit cîndva un pom a murit demult, dar sub umbra pomului călătorii osteniţi îşi găsesc şi acum odihna.

Au trecut aproape trei mii de ani de la moartea psalmistului David, dar cuvintele lui continuă să răsune pînă astăzi în toată lumea creştină, şi înrîurirea psalmilor săi se răsfrînge asupra unei nenumărate mulţimi de inimi omeneşti. Apostolul Pavel şi mulţi alţi drepţi care au răposat demult îsi continuă lucrarea si astăzi oriunde sînt citite cuvintele lor şi se vorbeşte despre ei.

Aşijderea, pînă şi cea mai umilă viaţă închinată lui Dumnezeu, cea mai smerită lucrare în ogorul Domnului lasă pe pămînt urme, şi chipul duhovnicesc al acestor ostenitori nebăgaţi în seamă va trăi, înrîurirea lor va lucra şi va aduce folos multora mult timp după moartea lor.

12 aprilie – Renaşterea noastră ,,Ca să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui.” (Filipeni 3.10) Christos a murit pe cruce. Cum au trecut prin asta Apostolii, prietenii Lui, toţi ucenicii Lui? Ei au sperat

pînă în ultima clipă, căci un asemenea deznodămînt li se părea cu neputință de închipuit. Aşteptau o minune care să abată nenorocirea, dar moartea nemiloasă le-a spulberat toate nădejdile. Oare nu ni se întîmplă şi nouă să trecem prin împrejurări asemănătoare? N-am întîlnit şi noi pe calea vieţii evenimente inexplicabile, încercări ce ne-au sfîşiat sufletul, contradicţii misterioase, enigme rămase nedesluşite?

Asupra noastră se abat pe neaşteptate grele lovituri ale soartei; în mijlocul clocotului vieţii apare fără de veste moartea, răpindu-ţi ceea ce ai mai drag, lăsîndute încremenit de durere. Pentru ucenicii Domnului, cea mai grea încercare a fost aceea că pentru sărăcăcioasa lor înţelegere această moarte contrazicea toate aşteptările. Din cuvintele Lui înţeleseseră că El este Viaţa şi Adevărul şi că, dacă vor crede în El, nu vor vedea moartea, că Tatăl rămîne în El: şi atunci, cum ar fi putut să-şi lămurească moartea Lui? Poate omul să pătrundă vreodată căile şi planurile lui Dumnezeu?

Poate să afle pricina şi explicaţia oricărei întîmplări?

Dar atunci unde este credinţa noastră? Credinţa vie, adevărată, poate apărea numai dintr-un întuneric deplin, dintr-o orbire desăvîrşită. Deplina încredere în Dumnezeu apare doar atunci cînd nu putem vedea, nici simţi nimic în jurul nostru. De cele mai multe ori, renaşterea noastră se săvîrşeşte în durere, în furtună, în dezamăgire, în destrămarea nădejdilor.

Supunerea necondiţionată faţă de legea dragostei se obţine doar prin asceza trupului, prin zdrobirea şi nimicirea trufiei din noi. Învierea lui Christos a fost la fel de neaşteptată ca un cutremur. A fost un lucru la care nu se aştepta nimeni, care părea cu neputinţă. Dar „puterea Învierii Sale” vă va elibera şi pe voi. Rămîneţi neclintiţi în întuneric, şi lumina, puterea şi iubirea Lui vă vor lumina. Nu respingeţi nădejdea! Vi s-a părut că a murit, dar El e veşnic viu şi v-a îndrăgit cu iubire veşnică. Biruinţa voastră aduce cu sine şi biruinţa altora. Domnul îşi va arăta puterea în voi; oamenii vă vor vedea credinţa, supunerea în încercări, îndelunga răbdare, bucuria duhovnicească în vremea necazului, pacea netulburată în mijlocul furtunilor vieţii, şi vor spune: „Iată roada, iată puterea Învierii Lui!” Prin această putere a lui Christos, care în neputinţa voastră se săvîrşeşte (v. II Corinteni 12.9), vi se va da să împliniţi chiar şi cele cu neputinţă de împlinit, să atingeţi cele de neatins.

13 aprilie – Îngerul de pe piatra durerii ,,Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei.”

(Matei 28.2)

Raport Pew: restricţiile religioase s-au intensificat în ultimul deceniu în Europa Restricţiile aplicate libertăţii religioase au cunoscut în ultimii ani o înăsprire vizibilă la nivelul întregului continent european.

Deși Orientul Mijlociu și Africa de Nord rămîn regiunile cu cele mai ridicate niveluri ale restricţiilor religioase din lume, Europa a trăit cele mai puternice creșteri privind anumite tipui de restricţii. Evaluarea aceasta, făcută de Pew Research Center, a analizat evoluţia restricţiilor religioase impuse de guverne, de indivizi sau de grupuri sociale, între anii 2007 și 2017. În ultimii 10 ani, scorul Europei privind restricţiile guvernamentale și ostilitatea socială în privinţa religiei s-a dublat, fiind una dintre cele mai mari creșteri între cele cinci regiuni ale globului analizate de raportul Pew. Mai mulţi factori au influenţat climatul european al restricţiilor religioase. Numeroase ţări europene au luat măsuri legislative pentru a interzice purtarea de veșminte sau simboluri religioase. În 2010, Spania a interzis purtarea publică a două tipuri de veșminte islamice: burqa și niqabul. Franţa a incriminat și ea

purtarea vălului islamic care acoperă complet faţa în anul 2011. În 2012, Republica Moldova a interzis închinarea publică a musulmanilor, iar în Germania, o curte din Köln a clasificat circumcizia drept abuz fizic atunci cînd nu este efectuată din motive medicale.

Hărţuirea numitor grupuri religioase a dus și ea la creșterea scorului Europei în privinţa limitărilor aduse libertăţii religioase. Potrivit unei analize asupra anului 2015, în 38 din cele 45 de ţări europene evaluate existau incidente, cel puţin limitate, de hărţuire religioasă.

Unele dintre acestea fuseseră influenţate de valul de imigranţi extracomunitari. De exemplu, parlamentarul olandez Geert Wilders pornise o campanie împotriva creșterii numărului de musulmani în vestul Europei, acuzînd un „tsunami de refugiaţi din ţările islamice care ne ameninţă femeile și civilizaţia.”

Europa nu stă prea bine nici în privinţa indicatorilor de ostilitate religioasă socială, fiind printre ţările cu un scor peste medie la acești indicatori. Numărul ţărilor europene în care cetăţenii raportează violenţă sau

Sfaturi creștine ,,Tu m-ai apucat de mîna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul tău...” (Psalm 73.23-24) v Fii optimist și nu vei vedea spinii din cauza trandafirilor. Pesimistul nu vede trandafirii din cauza spinilor. v Dacă dorești să reușești în viață, trebuie să lupți în fiecare zi cu același entuziasm. v Nu te teme niciodată de umbre. Ele apar doar cînd există lumină. v Eșecul nu înseamnă că Dumnezeu te-a abandonat, ci că El are o idee mai bună pentru tine. Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunți, ci trebuie să încerci din nou cu mai multă credință. v Dumnezeu vrea să facă lucruri mărețe în tine și prin tine. Așa că vino la El cu tot ceea ce îți pare imposibil de realizat. v Nu judeca în grabă, căci vei regreta repede. v Mergi cît de departe poți vedea acum, și cînd vei ajunge acolo, vei vedea și mai departe. v Nu înceta niciodată să zîmbești, nici chiar atunci cînd ești trist, pentru că nu se știe cine va fi încurajat de zîmbetul tău.

De ce după Învierea lui Christos îngerul nu și-a luat zborul, ci a rămas pe piatra de la intrarea în mormînt?

Nu era firesc ca după săvîrşirea marii biruinţe a Învierii să se întoarcă în cer? Şi totuşi, el a rămas pe piatră, pentru ca prin prezenţa sa să reverse lumină asupra acelei pietre, să o transfigureze, să vestească celor îndureraţi de moartea lui Isus biruinţa asupra morţii şi să prefacă plînsul lor în laudă înălţată Domnului. Învierea lui Christos aruncă raze de lumină asupra întregului nostru trecut, asupra tuturor mormintelor noastre. Ea ne vesteşte că acolo nu mai este loc pentru ceea ce numim „moarte”; ne şterge lacrimile, dă durerii o nouă însemnătate. Dă, Doamne, să vedem şi noi un înger mîngîietor, aducător de veste bună, pe fiecare piatră a durerii care apasă inima noastră; dă să vedem deschisă uşa nădejdii, raza iubirii dumnezeieşti și triumful Învierii!

Prisosul pătimirii noastre ,,ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, prisos de veşnică slavă” (II Corinteni 4, 17). (va urma)

ameninţări cu violenţa din partea unor indivizi sau grupuri care doresc să forţeze alţi oameni să le adopte credinţele religioase a crescut de la 4 la 15. Hărţuirea adepţilor mișcării Martorii lui Yehova în Ucraina, în anul 2015, este un astfel de exemplu. Patru adepţi ai acestei mișcări religioase au fost ameninţaţi cu arma, bătuţi și forţaţi să își asume crezul creștin ortodox ca singur crez adevărat. În anul 2016, doi bărbaţi islamici au fost uciși după ce au fost acuzaţi de ofensă adusă profetului Mahomed.

Caracteristică pentru ultimul deceniu de restricţii religioase în Europa este și creșterea numărului de ţări în care grupuri organizate au folosit forţa sau coerciţia pentru a-și impune propria viziune religioasă.

Numărul acestora a crescut de la 21 la 33 (din 45). Pe lîngă cazurile de atacuri întreprinse de persoane care își declarau adeziunea la gruparea Stat Islamic, au existat și cazuri, precum cel din Finlanda, în care o grupare neonazistă a publicat materiale antisemite și antiislamice și a organizat mitinguri în ţară, precum și activităţi antireligioase în Suedia.

Singura categorie care a înregistrat scăderi în Europa, precum și în lume, este categoria conflictelor între grupuri religioase.

Alina Kartman (,,Semneletimpului.ro”)

RM

21

Vineri, 23 august 2019

S , ase,

S mai i rdem www Directorul unei întreprinderi pri­ mește în serviciu un nou salariat și îl întreabă cît timp a stat la instituția de unde vine.

- Patru ani, răspunde cel întrebat.

- Bine, și de ce ai plecat?

- A fost o amnistie. www În compartimentul unui tren intră un vînător și-și așează arma pe genunchi, cu țeava îndreptată spre vecinul său, care-i atrage atenția: - Luați seama să nu se descarce.

- Nu-i nimic! Pot să o încarc din nou! www Un reporter curios a întrebat-o pe o artistă de cinema: - Cum vă explicați că bărbații la treizeci de ani arată mult mai tineri decît femeile la aceeași vîrstă?

- Foarte simplu, răspunse artista, zîm­ bind. Pentru că femeile la acestă vîrstă, de obicei, sînt mai mari cu zece ani. www John este amendat de judecător cu 1.020 de dolari pentru că și-a bătut nevasta și soacra.

P I Mo c c h io !

- Nu înțeleg de ce această sumă?, întrebă acuzatul.

- O mie de dolari, domnule, este amenda pentru bătaie, iar 20 de dolari este impozitul pe distracție prevăzut de legile țării noastre. www - Regret, dar nu pot să pun diagnosticul maladiei dumneavoastră.

Cred că de vină este alcoolul... spune medicul pacientului.

- Nu vă faceți probleme, domnule doctor. Am să vin cînd o să vă treziți. www Tatăl mergea cu băiețelul lui, în vîrstă de 4 ani, pe stradă. La un moment dat trec pe lîngă un buldog.

- De ce te strîmbi și scoți limba la cîine?, întrebă sever tatăl.

- Dar el a început.... www La un restaurant, un client comandă două ouă fierte. Altul, de alături, zice: - Să-mi dai și mie două, dar vezi să fie proaspete.

Chelnerul, la bucătărie: - Patru ouă fierte, două să fie proaspete. www - Doctore, trebuie să-ți mărturisesc o chestiune care-mi creează complexe.

Bătrînul meu prieten, deși are aceeași vîrstă ca a mea, se menține încă tînăr.

Spune că aleargă zilnic 10 km, că soția sa e mulțumită de el, pe cînd eu... În fine, ce aș putea face?

- Povestește și dumneata aceleași lucruri. www Într-un grup, cineva spune o anecdotă. O femeie care încearcă să pară tînără atrage atenția: - Anecdota aceasta are o vechime de peste 50 de ani.

- Vă mulțumesc, spuse povestitorul.

Aveți o memorie foarte bună! www O mașină trece pe roșu. Polițistul o oprește: - Dumneavoastră știți ce înseamnă cînd ridic mîna?

- Cred că da! De 30 de ani sînt învățătoare... www Mitică are 65 de ani, dar vrea să se însoare cu o femeie de 30. Prietenul său încearcă să îl facă să se răzgîndească: - Uite, Mitică... peste 10 ani, tu o să ai 75 de ani, iar ea 40, peste 20 de ani, tu o să ai 85 de ani, iar ea 50. Ce-ți trebuie o femeie atît de bătrînă?

www - Ce vîrstă aveți, doamnă?

- Am văzut 30 de primăveri!

- Și în ce an ați văzut-o pe ultima? www - Timp de 25 de lungi și minunați ani, soția mea și cu mine am fost perfect fericiți, mărturisea barmanului un gentleman rezemat în coate de barul de la ,,Savoy” din Londra.

- Și apoi, sir?, a întrebat politicos barmanul.

- Apoi ne-am întîlnit. www - Cîți ani ai, domnișoară?

- Optsprezece.

- Dar sora dumitale mai mică?

- Douăzeci și doi. www La un moment dat, televiziunea franceză, pentru a împrospăta emi­ siunile de actualități, a făcut o serie de schimbări printre reporteri.

Unul dintre ei, întrebat ce crede despre aceste schimbări, a declarat: - Nu sînt împotriva unor figuri noi.

Pot spune însă că, în timp ce reporterii sînt alții, actualitățile au rămas aceleași.

Cum se întîmplă și cu nevastă-mea: își vopsește părul, dar tot ea rămîne.

22

Vineri, 23 august 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Politica instinctului naţional (2) (urmare din pag. 1) Acolo, într-un sat spînzurat de un deal cotropit de ciulini, unde îşi duce viaţa, de sute de ani, toată stirpea mea de ţărani dinspre tată, mi-a fost dat să văd mizeria în stare pură. Bieţii oameni se străduiau, ce-i drept, ca odinioară adolescentul rătăcitor Eminescu, să-şi acopere goliciunea şi zdrenţele, făceau eforturi mari să păstreze ritualul după datină, cu monede aruncate la răspîntii, în pulberea drumului, pentru copii, cu rînduielile şi obiceiurile pomenilor, şi colivelor, şi cu acea „cruce de vin”, pe care nu mai puţin de 4 preoţi, tot din neamul nostru, au făcut-o, după tradiţia creştină, peste trupul celui dispărut, ca să nu mai vorbesc de bocitoare, cu cîntecul lor sfîşietor – dar eu, unul, parcă aveam trupul sfîrtecat de un vultur mitologic, şi inima mea era cea mai îndoliată bocitoare, pe ruinele Ţării mele. Un sat pînă nu demult înfloritor şi doldora de viaţă, acum era calcinat de secetă, Oltul se făcuse mic ca un firicel de sînge la gura Eroului Necunoscut, nu mai putea să-l treacă nimeni nici călare, nici înot, oamenii nu aveau apă de băut, iar Prefectura şi Ministerul Apelor şi Pădurilor nu se îndurau să le sape o fîntînă, ca să nu mai vorbim de drumul infernal de rău şi gloduros, în pantă, de era cît peaci ca acel ţăran viteaz, care se acoperise de glorie la Cotul Donului şi, mai apoi, în Munţii Tatra, să se prăvale cu sicriu cu tot între copitele celor doi boi costelivi care trăgeau carul mortuar. „Doamne Dumnezeule mare din ceruri – mi-am spus – asta-i icoana Ţării mele, Doamne, cum de s-a ajuns aici, ce blestem ispăşim oare de-o ducem pe timp de pace mai cumplit ca pe timp de război?”

Onorat auditoriu, iertată să-mi fie descrierea acestei scene funeste, dar sînt genul de om care nu face calcule niciodată, nici de imagine, nici de impresie artistică. De altfel, întreaga mea viaţă poate că n-a fost altceva decît încercarea de a mă lupta cu imaginea strîmbă pe care mi-au tot zugrăvit-o unii şi alţii. Eu îmi împart toată averea cu săracii – iar vrăjmaşii mei mă înfăţişează exact pe dos. Eu am renunţat la toate onorurile pentru a mă lupta cu caracatiţa mafiotă care sufocă România – iar greşiţii mei au grijă să-mi inventeze cele mai sinistre acuzaţii, pe care nici un om normal nu le poate crede fără a se face de rîs.

N-am avut niciodată o viziune catastrofică asupra vieţii, întotdeauna mi-am făcut curaj, spunîndumi că se poate şi mai rău, dar de data aceasta sînt în măsură să afirm, după o îndelungată chibzuinţă şi filtrare prin propria mea putere de judecată, că Poporului meu i-a ajuns cuţitul la os şi că ne aflăm, vorba unui gînditor cinic, „pe culmile disperării”.

Acesta e motivul fundamental pentru care, la 7 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, am devenit cel de-al 7-lea candidat la Preşedinţia României, cifră pithagoreică, desigur, care ar putea să însemne noroc pentru Ţară şi, de ce nu, un pluton de execuţie pentru mine. Fiindcă e un act deosebit de temerar să te încumeţi a te bate pentru Independenţa, Unitatea şi Prosperitatea unei Ţări ca România, într-o vreme în care au avut grijă atîţia aventurieri români şi străini să-i tragă la sorți cămaşa şi să-i înspăimînte, sau să-i reducă la tăcere pe aceia care încă mai cred în Istoria Naţională, în Adevăr, Cinste şi Dreptate. Nu miam propus un discurs incendiar. Într-o Ţară care stă pe butoiul de pulbere al nemulţumirilor populare, exact discursurile incendiare mai

lipseau! Nu cred că este nici timpul, nici locul, să lansez ceea ce, îndeobşte, se numeşte „ofertă electorală”. A reduce tragedia unei Ţări puse pe butuci la termenii aceştia de piaţă politicoeconomică, în virtutea legii cererii şi ofertei, mi se pare o impietate. Tot ceea ce pot să spun este că ştiu bine ce am de făcut. Am dovedit de atîtea ori că sînt omul faptelor şi că nu-mi este teamă decît de Dumnezeu. Vreau pentru Ţara şi Poporul Român tot ceea ce este mai bun. Renaşterea României nu este un „ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”, ci o posibilitate reală, aflată la îndemîna noastră, a tuturor. Antrenaţi în iureşul Internetului, şi al robotizării, şi al sondajelor, şi al reţelelor informative şi speculative care înfăşoară ca nişte benzi magnetice Planeta, noi am uitat să trăim şi să rezolvăm cu palmele noastre ceea ce niciodată nu vor rezolva sateliţii.

Mă uit cu o uimire crescîndă la unii lideri politici, care pot vorbi 24 de ore din 24 despre cum se bate un cui, dar dacă îi rogi să-l şi bată, efectiv, nu vor reuşi, pentru că demagogia e cucoană mai mare ca lenea. Şi iarăşi nu pot pricepe, în ruptul capului, cum mai pot avea unii curajul de a se prezenta în faţa Naţiunii, pentru a face aceleaşi deşarte promisiuni populiste, pe care le-au făcut şi în 1990, şi în 1992 şi pe care, dacă nu vom fi cu băgare de seamă, le vor face şi în anul 2000, şi în 2004 şi aşa mai departe, pînă la calendele greceşti.

Ce proastă părere au aceşti oameni despre Poporul Român! Cum îşi aduc aminte de el numai la alegeri, din 4 în 4 ani! Într-adevăr, îţi trebuie o uriaşă doză de lipsă de bun-simţ să apari şi să juri solemn că vei revărsa Cornul Abundenţei pe creştetul cărunt al Poporului Român, după ce, ani de zile, tu şi camarila de partid şi de stat din jurul tău n-aţi făcut altceva decît să înfometaţi acest Popor, să-i jefuiţi Patrimoniul Naţional, să-l lăsaţi iarna fără căldură şi vara fără apă, pe scurt, să-l umiliţi. Iar dacă noi am cerut să se pună capăt jafului, şi anarhiei, şi batjocurii, am nimerit între focurile încrucişate ale acelora cărora am avut îndrăzneala să le stricăm toate ploile şi care neau ştampilat imediat ca extremişti, reclamîndu-ne la noua Înaltă Poartă a lumii, care s-a mutat de la Ţarigrad la Consiliul Europei. Dar, să nu ne plîngem de soarta noastră, de vreme ce pentru aceeaşi „crimă” de a fi român şi de a crede cu sfinţenie în Steaua Polară a României Mari, un om al martirajului creştin, Ilie Ilaşcu, şi-a lăsat cele două fetiţe în mila megieşilor săi de peste Prut şi stă ca un zimbru în cuşcă.

Da, vom înfăptui România Mare! Da, vom îndrepta Ţara pe făgaşul unei integrări reale în structurile euro-atlantice, acţionînd pentru respectarea demnităţii noastre ca Popor şi pentru informarea corectă a opiniei publice cu privire la costurile mari şi la sacrificiile care ni se cer!

Da, vom edifica o societate a „capitalismului popular”, care constă în realizarea prosperităţii şi a dreptăţii sociale! Da, vom închide odată pentru totdeauna robinetele jafului şi vom găsi leacul pentru hemoragia Patrimoniului Naţional!

Da, vom asigura o protecţie adevărată pentru cele mai dezmoştenite categorii ale populaţiei României: tinerii şi vîrstnicii! Da, ne vom bate din răsputeri pentru reformarea din temelii a tuturor domeniilor de activitate, de la Justiţie şi Sănătate, pînă la Sistemul Energetic şi Serviciile Secrete. Am vorbit mereu la plural, nu din orgoliul pluralului

majestăţii, ci pentru că îmi place să cred că am vocaţia muncii în echipă. Cine se iluzionează să creadă că el deţine „piatra filosofală” pentru toate problemele şi că va avea un răspuns la orice chestiune – comite nu numai păcatul biblic al deşertăciunii şi vanităţii, ci şi păcatul de neiertat al tulburării minţii norodului.

Astăzi, în această zi de toamnă care se poate transforma foarte bine într-o zi de primăvară, îngăduie-mi să-ţi vorbesc ţie, mai întîi, Femeie Româncă: eşti vlăguită de muncă şi lipsuri, ai cearcăne de nesomn şi-ţi frămînţi mîinile în căutarea hranei pentru copiii şi bărbatul tău, nu mai ştii ce să inventezi şi tot potriveşti hăinuţele copiilor mai mari pentru a le da ca ştafetă celor mai mici, tu nu mai ai timp de tine, eşti ca o pasăre de jertfă plutind pe apele unei tranziţii dinspre niciunde spre nicăieri, şi cît de frumos porniseşi în viaţă, şi cît de înălţător te avîntaseşi în zorii Istoriei, şi cît de minunat se sprijină bolta de rezistenţă a Neamului Românesc pe umerii tăi; pe tine te invoc, femeie româncă, Mamă a Patriei şi zămislitoare de prunci, tu eşti cea mai frumoasă femeie din lume şi cea mai milostivă, iar dacă mă vei vedea îngenuncheat de crucea pe care o port, ai îndurare, şi şterge-mi fruntea, şi dă-mi un strop din apa vieţii, fiindcă eu pentru tine urc Dealul Calvarului. Îţi vorbesc şi ţie, muncitorule, rugîndu-te să mai rabzi puţin, fiindcă nenorocirea şomajului care te-a lovit nu e o fatalitate, nu face parte din soarta ta, iar munca şi avuţia fabricii tale nu pot fi prădate la nesfîrşit; te văd zilnic în drumurile mele, eşti tot mai abătut, ai pe obraz cenuşa unei bărbi albite de timpuriu, nu ţi-ai mai cumpărat veşminte noi de ani de zile, tu te-ai lăsat pe tine, întotdeauna, la urmă, deşi fără tine ce-ar fi oare Ţara aceasta?; vino alături de mine, şi am să te înnobilez cu sentimentul că tu meriţi totul, şi n-o să îngădui nimănui să te mai jefuiască, ori să te ţină pe la poarta uzinei, ori să-ţi dea leafa de mizerie cînd vrea el, patronul, investitorul strategic, cînd la fel de bine poţi să fii chiar tu stăpîn pe munca şi bunurile pentru care au făcut răni în palmă tatăl tău, şi tatăl tatălui tău şi întreaga voastră dinastie de oameni care fumează ţigări proaste, şi îşi îneacă amarul în băuturi falsificate, şi îmbătrînesc înainte de vreme, numai că toate acestea trebuie să ia sfîrşit odată şi-odată.

Ascultă-mă şi tu, ţăran român, tu, care eşti Alfa şi Omega pentru Istoria Românilor, astăzi ţi s-a rupt plugul în brazdă, fiindcă aia nu era brazdă adevărată, ci şenila unui tanc de ocupaţie, ai primit ceva pămînt, ce-i drept, dar nimeni nu te-a ajutat să-l munceşti, să cumperi tractoare, utilaje şi seminţe pe cît de bune, pe atît de ieftine, şi nimeni nu te-a ferit de copitele capitalismului bancar, care nu vor să priceapă că grindina, furtuna sau seceta ţi-au făcut pulbere recolta şi abia dacă îţi duci existenţa de pe o zi pe alta, acolo, în dunga zării, la capătul fiecărei din cele 44 de milioane de parcele care au pulverizat pămîntul arabil al Ţării, te aşteaptă un drapel cu Vulturul Cruciat, vino sub faldurile lui, fiindcă noi tot ţărani sîntem, dar am trecut prin niscaiva şcoli, şi cunoaştem Legile, şi rînduielile celor mari, aşa că te vom apăra şi nu va fi departe ziua cînd obştile ţărăneşti vor renaşte, iar gospodarii vor face din cele 14.000 de sate ale României 14.000 de stupuri rodnice de albine, miracol la care bogăţia pământului românesc şi măreţia ţăranului făuritor de Pîine şi de Istorie ne dau, cu prisosinţă, dreptul. (va urma)

RM

23

Vineri, 23 august 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (34)

118) AL. VAIDA-VOEVOD. Pentru mine, rămîne o enigmă felul în care acest om politic a scăpat de temniţele staliniste! Intuiesc că numai Petru Groza a putut să-l ferească de închisoare, datorită legăturilor de familie tipice aristocraţiei româneşti din Ardeal. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu Iuliu Maniu, care a plătit în chip tragic o activitate politică interbelică pe care Vaida-Voevod n-a avut-o. Născut în anul 1872, la Olpet (jud. Cluj), astăzi Bobîlna, Vaida (traducerea ungurească a numelui Voevod, sau viceversa) a îmbrăţişat cariera medicală: pe baza unei limbi germane bine însuşite la Liceul săsesc din Bistriţa, el urmează medicina la Universitatea din Viena. Şi totuşi, nu practică medicina decît foarte puţin, vara, cîte o lună-două, la Băile de la Karlsbad (azi Karlovy-Vary). Prin Aurel C. Popovici ajunge în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului. A intrat, de tînăr, în Mişcarea Naţională, întruchipată, atunci, de Partidul Naţional din Ardeal. Deputat în Parlamentul de la Budapesta, el rosteşte, la 18 octombrie 1918, un discurs incen­ diar, pe care îl consider semnalul asaltului final dat de unioniştii români împotriva Budapestei. Titlul acelui discurs spune totul: Declaraţia de liberă dispunere de soarta sa a Poporului Român din Ardeal şi Ungaria. După Unire, devine membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918–1920).

Prim-ministru al României Mari, în 1919–1920, după răsunătoarea plecare a lui Ionel I. C. Brătianu din Sala Oglinzilor de la Versailles şi după retragerea cabinetului General Arthur Văitoianu. El se foloseşte de puternicele legături create pe linia francmasoneriei şi efectuează o vizită la Londra, menită să amelioreze condiţiile Tratatului de Pace, pentru ţara noastră, ceea ce s-a şi întîmplat.

Numai că Guvernul Vaida-Voevod n-a ţinut mult, ţara cunoştea prea dese trepidaţii ca să poată susţine, pe termen lung, o anumită formulă politică – erau patimi mari, orgolii gestante şi, aşa cum se întîmplă în momente revoluţionare, o vie nerăbdare a populaţiei de a încerca mai multe variante guvernamentale, dacă se poate chiar simultan. Ca unul care trecuse şi el prin asemenea „cutremure”, Al. Marghiloman notează, în Jurnalul său: „Ieri (4 aprilie 1920 – nota mea, C.V.T.) Vaida mi-a cerut o întîlnire, ca să-mi spuie că este foarte amărît. Chiar în ziua în care îşi lua rămas bun de la Lloyd George şi de la membrii Conferinţei (de la Versailles – nota mea, C.V.T.) a fost nevoit să le anunţe retragerea sa. Lloyd George, nemulţumit, nu înţelegea cum era posibil din moment ce avea majoritatea. Nu s-a făcut nici o sforţare pentru a-l reţine. Se lucrează la distrugerea a tot ce făcea puterea partidului lor în Transilvania. Ei nu sînt obişnuiţi să fie guvernaţi de «ukaze»; aceasta mergea pe timpul lui Tisza.

Averescu se ia după sfaturile unui descreierat (Goga) şi ale unui borfaş (Tăslăoanu). Frumos rezultat va fi cînd partidul, care singur era sprijinul românismului, va fi distrus în profitul intriganţilor şi străinilor. Toată lumea în Transilvania este îngrijorată”. Se subînţelege că nu Marghiloman, ci Vaida-Voevod l-a făcut „descreierat” pe Octavian Goga! Şi atunci, cum era să reziste România Mare? În anii 1932 şi 1933 mai conduce, în trei rînduri, Consiliul de Miniştri, cum se numea pe atunci. În 1934 declara: „Mă consider părintele spiritual al Gărzii de Fier, ba mai mult, ca naş al acestei organizaţii”. (Şi Barbu Catargiu ar putea figura la obîrşiile Mişcării Legionare, cu a sa deviză „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!” În 1979 am publicat, pe pagina I a revistei „Săptămîna”, un editorial intitulat chiar „Totul pentru ţară” – primul meu scan­dal internaţional!) În 1935 creează un partid

numit „Frontul Românesc”, dar cu un ecou slab pe scena politică. La bătrîneţe îşi scrie Memoriile, destul de liniştit şi ferit de griji. Moare la vîrsta de 78 de ani, în 1950. La Alba Iulia, în 1918, el venise aureolat de prigoana la care fusese supus de unguri: lumea ştia că, pe timpul războiului, Vaida a fost silit să trăiască în Austria şi Elveţia, cît despre discursul rostit în Parlamentul

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (78) ungar, cînd el era cît pe-aici să fie linşat, românii aveau un respect desăvîrşit faţă de autorul său. Însemnarea lui prefigurează un comportament european, de protejare a minorităţilor (dar, rădăcinile sînt în Biblie, Dumnezeu învăţîndu-i în mai multe rînduri pe evreii lui Moise să-i ocrotească pe străini, fiindcă şi ei au fost robi în altă ţară): „Cine iubeşte libertatea neamului său, respectează şi libertatea altor neamuri. Dr. Alex. Vaida-Voevod.

Alba-Iulia, 3 Dec. 1918”. Deşi Petre Carp nu e prezent în „panoplia” lui Vasile Popa, fac apel la memoria lui, fiindcă, pe tema asta, „guru” de la Ţibăneşti a scris ceva pilduitor: „Primul semn al unei stări înapoiate, din punct de vedere al culturii, este intoleranţa. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că, în afară de concepţia creierilor săi, nu mai este absolut nimic altceva în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sînt manifestările gîndirii omeneşti”.

119) ŞTEFAN CICIO-POP. Unul dintre mulţii „POPI” ai Ardealului, care, aproape toţi, şi-au luat şi alt nume, pentru a se distinge unul de altul (Ion PopFlorantin, Dionisie Pop Marţian, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Pop Reteganul ş.a.). Cel de care ne ocupăm acum s-a născut în 1865, în judeţul Dobâca. Face liceul la Sibiu, iar studiile de drept le urmează la Budapesta şi Viena. În procesul memorandiştilor, e unul dintre avocaţii cei mai eficienţi. În 1905, la vîrsta de 40 de ani, e ales deputat de Şiria şi, pînă în 1918, se luptă în Parlamentul de la Budapesta pentru drepturile românilor, dar şi ale celorlalte naţiuni oprimate de unguri (sîrbi, slovaci, ruteni). Interesant de notat că în casa lui din Arad a fost pregătită Marea Adunare de la Alba Iulia. Adunare pe care el a deschis-o, în calitate de vicepreşedinte al ei.

Devine, după Unire, ministrul Justiţiei în primul guvern Vaida-Voevod, apoi preşedintele Camerei Deputaţilor pe timpul guvernării lui Iuliu Maniu. În Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat (Editura Cartier, 1999, prefaţat şi coordonat de Mioara Avram) Ştefan Cicio-Pop nu e menţionat. Dar asta nu înseamnă că el n-a fost important – asta înseamnă că, pe măsura trecerii timpului, Istoria noastră o scriu, din nefericire, oameni care n-au nimic comun cu Poporul Român, neavînd altă grijă decît, vorba Poetului Naţional, să se lustruiască pe sine, să se introducă ei înşişi în manuale şi enciclopedii. În ianuarie 1982, pe cînd realizam un reportaj de scriitor pentru Televiziunea Română, în cinstea Unirii Principatelor – despre care am pomenit anterior în această lucrare – ţăranii din Ighiu mi-au relatat că hotărîrile luate în Sala Cazinei Militare de participanţii la Marea Adunare Naţională erau aduse la cunoştinţa lor, a celor peste 100.000 de români de afară, de un bărbat masiv, cu părul alb şi cu o voce de leu. Era Ştefan Cicio-Pop, care, nu încape îndoială, îşi „construise” acest glas de stentor de-a lungul nenumăratelor sale pledoarii ca avocat şi discursuri ca parlamentar. În Condica de Drum el îşi trece, cu o trufie tipică bănăţenilor, cea mai înaltă funcţie pe care o avusese pînă atunci: „Doresc fiecărui român fericirea ce am simţito (sic!) eu în ziua memorabilă de 18 Noemvre/1 Decemvre/1918 la orele 12 amiază, cînd s’a proclamat Unirea noastră cu România! Alba Iulia/20 (3 Dec.) Noemvre 1918. Dr. Ştefan C. Pop,

fostul preşedinte al Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania”.

120) IULIU MANIU. Una dintre cele mai preţioase semnături din Condica de Drum. Mai mult bărbat de stat decît om politic, Iuliu Maniu (1873–1953) a fost unul dintre acei români prin care Dumnezeu a făcut posibilă Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă. Avocat de profesie (ca şi Avram Iancu) a lucrat, în tinereţe, ca jurisconsult al Consistoriului din Blaj; nu era greco-catolic, ci calvin. Încă din tinereţe, se îndreaptă către cariera politică, în 1896 fiind preşedintele Societăţii studenţilor români, sîrbi şi slovaci de la Budapesta. În acelaşi an, e ales membru în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român din Ardeal. Nu peste multă vreme, devine deputat în Parlamentul de la Budapesta, reprezentînd cercul Vinţul de Jos. În 1915 e înrolat în armata austro-ungară, ca simplu soldat neinstruit, dar urmează, în paralel, o şcoală de ofiţeri de rezervă, pe care o absolvă cu gradul de sublocotenent. Întîi luptă pe frontul din Rusia, apoi pe cel din Italia, unde e rănit la un picior (bătălia de la Piave, 1915). După un an, îl întîlneşte, la Trient, Sextil Puşcariu, alt român ardelean silit să lupte în armata austro-ungară: „În ziua cînd aveam, totuşi, să plec spre Innsbruck – era, dacă nu mă înşeală memoria, în 16 iunie 1916 – pe cînd luam masa în restaurantul din gară, zăresc la o masă vecină un sergent de artilerie, în care recunosc pe Iuliu Maniu.

(Memoria l-a înşelat, totuşi, fiindcă la acea oră Maniu nu era sergent, ci sublocotenent – nota mea, C.V.T.) El tocmai sosea pe front, după ce terminase şcoala de «voluntari» la Sibiu, unde îi făcură ungurii multe mizerii, şi avea să vină la divizia la care fusesem împărţit şi eu. Îmi păru rău că sosea tocmai cînd plecam eu, căci dacă nu, îi făceam rost să fie împărţit (repartizat – nota mea, C.V.T.) la muniţii.

Stînd cu el la masă, vorbirăm despre situaţia politică.

El era foarte hotărît pentru intervenţia României în război contra Puterilor Centrale, crezînd cu siguranţă că pînă în toamnă România va declara război. Voia să vadă odată izbucnit acest conflict între români şi unguri, care acum, la lichidarea generală a nedreptăţilor vechi, trebuia să hotărască între ambele popoare”. Cine putea anticipa că tînărul militar îmbrăcat în hainele oastei de strînsură a unui imperiu muribund va ajunge, nu peste multă vreme, în 1918, să facă ordine în capitala imperială, în fruntea a 40.000 de soldaţi români, şi, că după alţi cîţiva ani, va fi primul-ministru al României Mari, în trei rînduri (1928–1930, 1930 şi 1932– 1933)? Cît de ciudată e Istoria! Nici acum nu ştiu dacă Istoria influenţează destinul oamenilor sau oamenii influenţează destinul Istoriei… Dintr-o lucrare invocată anterior, la medalionul consacrat publicistului Ion Rusu Abrudeanu, aflu cum s-au petrecut lucrurile în acea Vienă haotică, din toamna anului 1918; reamintesc că respectiva carte e scrisă de pe poziţiile unei adversităţi nefireşti, pe alocuri înverşunată şi ridicolă, împotriva lui Iuliu Maniu – dar unele adevăruri faptice rămîn neatinse de toxinele nesfîrşitului „război româno-român”, care ne-a făcut şi încă ne mai face atîta rău, tuturor.

Pamfil Şeicaru s-a inspirat copios din aceste evocări. „Într-adevăr, spre sfîrşitul lunii octombrie 1918 dl. Maniu îşi face apariţia la Viena, unde mersese, din însărcinarea Consiliului Central din Arad, spre a organiza o armată revoluţionară română din elementele armatei austro-ungare, ajunsă în completă debandadă. Ca sublocotenent de artilerie, Maniu formează aici «Sfatul Soldaţilor Români» cu sediul în Cazarma «Ferdinand» şi sub conducerea efectivă a căpitanului Loichiţa“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 23 august 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (118) Un artist american, celebru pentru farsele sale mediatice (2) SINA a continuat să prospere, reprezentantul ei vizitînd grădini zoologice şi ferme, în timp ce Abel organiza parade în frunte cu fanfara asociaţiei. Nici măcar sunetele îngrozitoare produse de membrii trupei muzicale, ce interpretau cum doreau şi cum se pricepeau, nu i-au oprit pe privitori să aplaude, încredinţaţi că SINA este cu adevărat o cruciadă morală ce merită luptată. După care, totul a scăpat de sub control. Serviciul Regional de Taxe şi Impozite i-a cerut lui Prout să returneze impozit pe banii moşteniţi de la tatăl său.

Nemulţumiţi de răspunsurile primite în scris, inspectorii financiari au vizitat sediul din New York al SINA şi au descoperit că acesta nu era decît o debara pentru mături, ce servea drept punct de primire a miilor de scrisori trimise de susţinătorii cauzei SINA. Inspectorii au ameninţat că îl vor da pe Prout în judecată dar, dîndu-şi seama că au de a face cu o farsă şi nedorind să pară idioţi sau lipsiţi de simţul umorului, i-au lăsat pe Abel şi pe Prout în pace. Totuşi, sfîrşitul nu era nici pe departe atît de fericit. Buck Henry a cîştigat un rol într-un serial de televiziune şi, devenind cunoscut, a fost identificat drept Prout, astfel încît nu a mai dat interviuri în calitate de preşedinte al SINA. Însă chiar şi peste ani de zile, mulţi oameni mai credeau că SINA a existat cu adevărat şi că animalele trebuie să fie acoperite în spiritul decenţei.

Complet diferită (cel puţin în atitudinea faţă de nuditate, animală sau umană) a fost promovarea,

în 1967, de către Abel, a „Cuartetului de coarde cu bustul gol” din Franţa. Într-un comunicat de presă ce anunţa sosirea cuartetului în Statele Unite, el explica cum Madeleine Boucher, Michelle Andre, Maria Tonchet şi Gretchen Gansebrust (o violoncelistă şi trei vio­loniste) interpretează cu bustul gol pentru a produce tonalităţi pure şi „neinhibate”. Angajînd patru modele pentru o sesiune foto în care tinerele apăreau în fuste albe simple, Abel a trimis fotografiile la cele mai cunoscute ziare şi reviste. Farsa a prins de minune. Sute de persoane doreau fotografiile cu autograf, impresarii doreau să promoveze recitalurile, iar Frank Sinatra şi-a exprimat dorinţa ca acest Cuartet să înregistreze pentru casa sa de producţie, Reprise. În 1964, plictisit de campania prezidenţială dusă de Lyndon Johnson şi de foamea presei pentru candidaţi de mîna a doua, Abel a prezentat-o pe „Yetta Bronstein”, în cadrul unei emisiuni radio interactive, drept exemplul model al bunicii evreice. Yetta a dat lovitura în New York cerînd tipărirea de timbre poştale cu imaginea nudului lui Jane Fonda atît pentru a ajuta Poşta Americană să strîngă fonduri, cît şi pentru a-i mulţumi pe cetăţenii „care nu-şi pot permite să cumpere Playboy”. Fluturaşi răspîndiţi peste tot pledau: „Votați pentru Yetta și veți vedea cum lucrurile se îndreaptă către mai bine”. Deşi campania ei electorală nu a avut succes, Yetta a cîştigat o asemenea popularitate, încît, în 1968, Abel a readus-o în atenţia opiniei publice pentru campania de alegere a primarului oraşului New York, avînd ca slogan electoral: „New York are nevoie de o mamă”. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Cri mari 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Ucigaș – Euforie; 2) Nemți de la noi – A seca bălți; 3) Iau popii la joc – Pus bine; 4) Nord-Est – Bluză fără mîneci – În plen!; 5) Cotă medie! – Curat, pur; 6) Stilată – Platan; 7) Purtată la gîtul sau pe umerii femeii – În plic!; 8) Cadre medicale; 9) Marea galbenă – Intrare; 10) Scaun pe cal – Nună – Tunde!

VERTICAL: 1) Secare – Mai mare ca popa, la cărți; 2) Sst! – A anexa; 3) Mari campioni – Ciolănoși; 4) Centru în Asia! – Roman; 5) În sală! – Taler; 6) Nașă alintată – Cerneală; 7) A rămîne fără apă – Curea de cîine; 8) Simțul ochiului – Turmă de oi; 9) A se ridica; 10) Loca­ lități rurale – Cu tenul palid și negricios.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Plante de leac” 1) ASANA – PAR; 2) MUSETEL – ON; 3) ANINA – ARSA; 4) NASE – TN – TL; 5) TT – CS – ROB; 6) COADA - SUPA; 7) AA – ITALIA; 8) PRAGA – UNSA; 9) SET – RAGACE; 10) A – UMANITAR.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.