Romania Mare, nr. 1507

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Marile bucurii ne vin prin surprindere, atunci cînd nu ne așteptăm. Încercați să nu mai faceți fixații cu diferite scopuri și obiective, lăsați viața să curgă în mod firesc și să vedeți ce miraculoase rezolvări găsește Dumnezeu.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

,,Dovadă clară de trădare naţională” - Iohannis, obligat să răspundă Motto: ,,E rînduită prost această stînă/ Zadarnic are jgheaburi şi păşuni/ Cînd turmele tot înspre rîpi se mînă/ Iar din ciobani numai cîţiva sînt buni/ E prea în calea lupilor, sărmana/ Sînt lotri mulţi”.

Corneliu Vadim Tudor – ,,Rugăciunea lui Avram Iancu”

,,Este o dovadă clară de trădare naţională, solicit imediat destituirea domnului K.W. Iohannis din funcţia de preşedinte al României şi începerea urmăririi penale”. Asta îmi scria săptămîna trecută un vechi amic de-al meu și… fost coleg de liceu cu Tribunul – Dragoș Popovici, fost lider sindical al TAROM. Și, cînd am citit ce scrie, am ajuns la concluzia că subiectul e ,,dinamită” pură!

Pe vremea cînd conducea România, Traian Băsescu a declarat, în repetate rînduri, că ,,este cel mai informat om din țară”. Și marinarul nu greșea, pentru că președintele conduce CSAT, iar în structura aparatului său se află și Comunitatea Națională de Informații, care grupează, într-un trunchi comun, toată zona de Intelligence – mai bine zis toate informațiile care vin de la Servicii. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu te teme, turmă mică... (2) În definitiv, cu ce drept moral mai poate ieşi acest personaj sinistru în faţa Naţiunii, pe la toate praznicele, pomenile şi ceremoniile naţionale, făcîndu-şi nişte cruci ortodoxe pînă la genunchi, conducînd şi vămuind Comisia de Apărare a Camerei Deputaţilor, trăgîndu-ne, el, cu forţa către un Occident iluzoriu, după ce tatăl lui ne trăsese, tot cu forţa, către Moscova?!

Oare familia asta, cu nume schimbat, Neulander, n-are stare nici o clipă, e jurată să ne tot ducă ba într-o direcţie, ba în alta, numai pentru că are ea microbul rătăcirilor nomade în sînge? E ca şi cum, păstrînd proporţiile, în Germania şi Rusia ar scoate capul acum nişte ipotetici copii ai lui Hitler şi Stalin, dînd lecţii, pedepsind, ameninţîndu-i pe toţi că, dacă nu vor învăţa democraţia în cîteva zile, va fi vai şi-amar de capul lor! În numărul de joi, 3 noiembrie, al ziarului FSN-ist „Azi”, împroprietărit în mod fraudulos cu o tipografie de 4 milioane de dolari, acest infractor naţional Petre Roman declară, citez: „În sfîrşit, lucrul esenţial este acela de a şti cum să ieşim din starea de Opoziţie” – am încheiat citatul. Răspunsul e foarte simplu: trebuie să intraţi în starea de puşcărie, singura care vi se potriveşte! (Aplauze, amuzament şi animaţie în sală) (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti)

C  p  u n  Vo d  E un munte de slănină Şi-are-o faţă ca de sodă Toţi românii se închină: Iată-l pe Căpşună Vodă! Îl votară căpşunarii Risipiţi în patru zări Ne-au cam dat cu flit, hoinarii: Votul marii răzbunări!

Ei au pedepsit o ţară Ce-n pustiu i-a alungat Pentru pîinea lor amară Ne-au dat un handicapat.

Straşnică mobilizare Pe Facebook şi Internet!

Hai la ţară de vînzare Are banner şi-n closet!

A vîndut copii, turbatul Plîng familii după ei Na rinichiul, ia ficatul Inima? 5.000 de lei!

N-am crezut că ne va bate Dumnezeu aşa de rău: Ne-a arătat că se poate După Chior - un Mutălău.

E mutant, n-are charismă Zici că-i zombi împăiat Berlinul ne-a tras o cizmă Fiindcă prea des l-am trădat.

Reichul IV se-nfiripă La Dunăre şi-n Carpaţi Şmecherul n-are echipă Doar nişte băsişti mascaţi.

Iese Dosia la bătaie Trei piftii-s la guşa ei Sar în curul gol, din baie Pleşu şi cu alţi lachei.

Doi beţivi îşi cer răsplata Buldogul şi Orban L. Numai sapa şi lopata Mai vindecă PNL. La fasole cu ciolannis Stau la coadă interlopi -

„La pescuit în Deltă“, pictură de Ion Voineagu

Pastila sãptãmînii Gheoghe Dincă, țapul ispășitor al ,,rețelei” Spre deosebire de presa ,,corporatistă” cea de toate zilele, noi ne-am abținut să ne dăm cu părerea despre ce se întîmplă la Caracal. Este dureros, sfîșietor de dureros, dar, în fapt, reprezintă o radiografie a ceea ce înseamnă România la acest început de mileniu. O țară neguvernată, o țară a nepotismului, o țară a corupției, a clanurilor, a mafiei de stat, a procurorilor, a poliției, a străinilor, a tuturor, numai a românilor onești, nu. Asta este România, ăsta este Sistemul. ,,Incidentul Caracal” a venit ca o mană cerească pentru presa românească. În fiecare zi asistăm la ,,nucleare” sau la tot felul de tîmpenii de știri, jurnaliștii (sau ce or mai fi ei) au încercat să aducă cît mai mult trafic acestor știri false sau parțial adevărate, în majoritate legate de tragedia Alexandrei, și nu numai. Îl admir pe Alexandru Cumpănașu pentru determinarea cu care luptă cu Sistemul și sper să facă cumva să îl zdruncine nițel, pentru că de distrus nu poate fi vorba. (continuare în pag. a 14-a) TANO

La Putere tot golanii-s Aţi votat de-aţi dat în gropi.

Aţi vrut să scăpaţi de Chiorul Dar, de fapt, voi l-aţi salvat Vă înjură tot poporul Mai bine v-aţi fi-mpuşcat.

Hai, veniţi acum acasă Luaţi-vă ţara-napoi!

Ah, ce farsă dureroasă Şi ce baie de noroi!

Iar e-n lanţuri ţara asta Ticăie bomba cu ceas Ne-a lovit, din nou, năpasta După un tătar - un sas.

Plîngi pînă îţi crapă buza Tu, nefericit norod: Pe tronul lui Vodă Cuza Stă Căpşună Voevod!

Sceptrul lui Mihai Viteazul E la neamţul second-hand Exilul beleşte prazul Ce ruşine! Ce mai brand!

Biată Ţară Românească Eşti la capăt de destin...

Adolf Hitler să trăiască Şi nepotul lui cretin!

Corneliu Vadim Tudor (Pamflet scris în noaptea de 3 spre 4 decembrie 2014)

NR. 1507 l ANUL XXX l Vineri 6 SEPTEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 6 septembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Şase, tovarăşul Herşcovici vine rabin-şef la Procuratura Generală F Nicoleta Franck a fost dată afară de tanti Anica, nevasta lui Mihai de Hohenzollern F Titlul săptămînii; „Patriciumara” F Ziarul „Ziua” va fi dezinfectat de Sanepid F Ardei Umplut dă vînturi prin munţii patriei

PARTEA A III-A F În Competiţia Naţională „Cine-i mai abject ca mine”, pe locul I a trecut ziarul „Ziua”, care a devansat cu 100 de puncte celelalte tomberoane de gunoi ale presei române, cum sînt „Evenimentul zilei”, „România liberă”, ,,Academia Caţa­ven­ cu”, „Baricada”, „Tineretul liber”, „Telegraf”, „22”, ,,Expres” ş.a. După o suită inimaginabilă de minciuni grosolane şi falsuri politice, conform cărora Ion Iliescu ar fi transformat ţara într-o baie de sînge, ziarul ţiganului informator Sorin Roşca Stănescu publică vineri, 26 august, o aberaţie care ne taie respiraţia: cică Vadim Tudor ar fi avut relaţii amoroase cu soţiile celor mai buni prieteni ai săi, Eugen Barbu şi Mircea Muşat. La o asemenea porcărie, te descalifici ca om dacă răspunzi, e ca şi cum noi am scrie că ţiganul SRS trăieşte cu maicăsa, coana Delia dactilografa, dar noi nu ne punem la mintea lui, fiindcă biata femeie n-are nici o vină că a născut un monstru care se masturba lîngă propria lui soţie şi plîngea de neputinţă, pînă cînd femeia l-a dat afară din casă şi s-a măritat cu un bărbat adevărat. Întreaga lume aşteaptă cu uimire să vadă: pînă unde, la ce nivel al haznalei poate coborî furtunul colector al acestui „ziar” bezmetic, fără precedent în istoria presei române? Oare redactorii, corectorii şi colaboratorii sănătoşi la cap nu-şi dau seama că vor rămîne marcaţi pe veci de stigmatul satanic al atingerii de acest lepros, pe nume Sorin Roşca Stănescu, pe care nici măcar sinuciderea nu-l mai salvează de la flagelarea publică? F Nu e de mirare că, pe acest fond patogen, în vecinătatea ,,denunţului” cu amantele (?!) mai în vîrstă ale lui Vadim Tudor, a apărut un fel de articolaş, de la „corespondentul nostru din Londra”, un anume Nae Naşulea (ce nume de ocnaş!) unde se afirmă că ziarul „The Independent” a publicat acuzația că Mareşalul Antonescu „a fost un ofiţer de cavalerie sifilitic”. Noi nu credem că au putut scrie englezii o asemenea porcărie, dar, chiar dacă, să zicem, au şi englezii un şarpe turbat ca S.R. Stănescu, putea oare un ziar românesc să reproducă aşa ceva fără nici un comentariu, putea să-i intoxice astfel fie numai chiar şi pe cei 22 de amărîţi de abonaţi ai săi? F Este, deci, explicabil că putregaiurile astea flămînde de la „Ziua” au început să fie bătute bine, temeinic, cu metodă, de tot mai largi categorii de oameni ai muncii, precum covoarele din fața blocului, după următorul orar: 10-14 şi 18-20. Dacă există în calendar o Ziuă a Morţilor, de ce n-ar exista și Ziua Viermilor?

F Nu putem înţelege ce se petrece cu Cristian Ţopescu, dar face gafă după gafă. Sîmbătă a anunțat de două ori că meciul de fotbal Tottenham Hotspur – Manchester United va fi transmis „în direct”. Cînd colo, la orele 21,30, era noapte la Bucureşti şi soare în Anglia, partida fiind înregistrată. Pentru admiratorii lui Ilie Dumitrescu, despre care afirmam că a jucat bine, precizăm că „Hotspur” înseamnă „Pinten fierbinte”.

F România invadată de băuturi falsificate. După ce am semnalat măsluirea sticlelor de vodcă, iată că

pînă şi cea mai scumpă marcă de whisky, „Chivas Regal”, a fost falsificată. Şi unde credeţi? La FreeShopul de la Aeroportul Otopeni, unde, sub eticheta originală şi cu un dop desigilat, se vinde o băutură înăsprită artificial, ca la argăsirea pieilor, prin procedee chimice şi, mai mult ca sigur, cu riscuri mari pentru sănătatea oamenilor. F Reacţia lui Ardei Umplut la articolul demolator pe care i 1-a consacrat deputatul Ioan Gavra a fost pe măsura aşteptărilor: Piticul Utecilă a făcut o criză de furie, şi-a mîncat carnetul de activist C.C. al U.T.C., a telefonat la emisiunea „Vorbeşte Moscova”, ca să ceară ajutor, după care, sesizînd că toată lumea îl ignoră, s-a văzut nevoit să se apere singur. Şi a făcut-o în stilul lui, de Mucea-Flaimucea, care scuipă, zgîrie şi, vorba copiilor care am fost, „furculiţă şi cuţit, cine naiba s-a-mpuţit?!”.

Incredibilul „editorial” a apărut în nr. de joi, 25 august, al ziarului care abia acum îşi merită cu prisosinţă numele de „Excrementul zilei”. Încă din titlu, activistul din Găgeşti îşi trădează obsesiile sexuale, ştiţi care, alea cu găinile violate, conform devizei lui de viaţă: „Cea mai mică şi mai fină/ E tîrtiţa de găină!”. Aşadar, titlul e „O găinărie la nivel înalt”. Iată cum vorbeşte eunucul ăsta cu mamelele pînă la burtă şi cu burta rezemată de Antena 1, unde tot apare la tembelizor, despre ministrul Justiţiei, valorosul om de carte Gabriel Iosif Chiuzbaian: la aflarea veştii că Ioan Gavra ar fi membru P.U.N.R., ministrul „s-a supărat rău de tot, bolnav de blenoragie (?!?!) să-i fi zis că e şi n-ar fi arătat, prin gesturile de rigoare, o mai mare jignire revoltată” (cum o fi aia „jignire revoltată” nu ne putem imagina). Pe Ioan Gavra, caricatura asta de om ştampilată „Cristoiu” îl numeşte „jumătate măscărici, jumătate tembel” – e vorba, să nu uităm, de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor! Vorbele aceluiaşi domn Gavra ,,n-au pentru viaţa noastră politică o importanţă mai mare decît o are, pentru aerul vast (?!) al munţilor, vîntul tras întîmplător și fără voia lui, de un turist”. Probabil că turistul e chiar el, Ardei Umplut, care de-aia şi evadează uneori la munte, ca să tragă pîrțurile de rigoare, fenomene meteorologice, confundate de ciobani cu niște trăsnete în toată regula, urmate de căderi de pietre ca la Poltergeist, avalanșe, gălbează în oi și tricofiție la lehuze, eșapări pe care, în mod normal, dacă le-ar slobozi în vila sa din Str. Nicolae Iorga, monstruoasa creatură ar provoca explozii de gaze lacrimogene şi cutremure de gradul 8 pe scara Schifter. Pe urmă, de la Gavra, umflata cocomîrlă sare înapoi, prin răsucire de şopîrlă, la Chiuzbaian, pe care îl acuză că „s-a pretat la o găinărie”. Odată aprinse beculeţele psihanalitice ale iubirii sale maladive faţă de găini, violatorul din Găgeşti apucă bine subiectul şi-l stoarce ca un veritabil dozator TEC, făcînd din nou un salt mortal către Gavra: „De aceea, îl înţeleg că e în stare să facă orice pentru a fi, ca găina (?!) în vîrful muşuroiului căruia specialiştii îi mai zic şi partid politic”. Carevasăzică, P.U.N.R.-ul, votat, de peste 1 milion de oameni, e un muşuroi. Alte ticuri

RM

nervoase ale imbecilului care se visează „analist politic” şi e împins în faţă de alţi imbecili ca şi el, pe la Radio şi Televiziune, sînt acelea referitoare la „clipirea ochilor”. Mai întîi, îl vede pe Ioan Gavra „clipind şmechereşte”. Pe urmă, Chiuzbaian ,,a minţit fără să clipească”, dar să vedeţi că şi Ion Iliescu ascultă jurămîntul lui Chiuzbaian „fără să clipească”. Asta e şcoala de gazetărie a lui Ardei Umplut: cadavre decedate, penisuri tăiate, oameni muşcaţi de nas, gaze prin munţi, în aerul „vast” (o fi vrut să zică „tare”) al munţilor, blenoragii, violuri, găinării ş.a.m.d.

Acesta e primul caz din istoria presei române cînd un autor seamănă perfect cu articolele sale, adică scrie exact cum arată: murdar, slinos, năduşit, mirosind ca un copac oţetar de care se freacă animalele rîioase, complexat, peltic, asimetric, mahmur dimineaţa, cînd de-atîta beţie pleacă deacasă cu izmenele în cap şi cu căciula cu urechi în loc de lenjerie intimă, dar ce intimitate poate avea un vîrcolac pitic, care, atunci cînd se spală, sîmbăta, se urcă în cadă ca un alpinist, ajutîndu-se de lanţul de la WC, de-a rămas o dată spînzurat?!

F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Banda de puşcăriaşi şi infractori de la „Ziua” mai aruncă pe piaţă, la derută, o minciună ordinară: cică senatorul Vadim Tudor „a pus mîna şi pe moşiile Cio­ căneşti şi Răcari”. Ăştia sînt absolut damblagii, au pierdut orice control. Dă-le, Doamne, acestor piraţi de presă atîtea zile de viaţă cîţi metri pătraţi de pămînt are scriitorul amintit, pe moşiile (?!) lui, de care n-a auzit niciodată şi de care nici măcar nu ştie în ce judeţ se află! Alo, Stănescu, Cristoiu şi gaşca, vedeţi că aţi uitat de adevărata proprietate a senatorului: cei 2 metri pătraţi de pămînt de la Ghencea Civil, unde sînt înmormîntaţi părinţii lui, nu vă duceţi şi acolo, să le risipiţi osemintele?

Săptămîna viitoare vom publica dezmințirile date în mod oficial de primarii celor două comune, deoarece cu leprele astea de presă numai aşa merge, să le bagi cu nasul în propriile lor mizerii.

F Revoltat de toate aceste falsuri oribile, şeful unei cunoscute publicaţii ne-a telefonat şi ne-a spus: „Aici e vorba de un scenariu, scris cu două scopuri: să-l scoată din pepeni pe Vadim şi să-i convingă pe proştii care cumpără «Ziua». Se pare că, în spatele acestui ziar ca un Dobermann ucigaş, se află Raymond Luca şi Dinu Patriciu, care trăiesc în devălmăşie cu putoretele alea de la «România liberă», Dorina Băieşu şi AnaMaria Vinţan. Ar fi interesant de urmărit cum a reuşit «Ziua» să publice, încă de la nr. 1, o pagină şi jumătate de Mică şi Mare Publicitate, pe bani grei, cînd, de fapt, cetăţenii n-au trimis anunţuri aici. Angajaţii şi acţionarii de la «România liberă» (care cîştigă 18 milioane de lei pe zi numai din Publicitate!) ar trebui să înţeleagă, în sfîrşit, că o mare parte din banii lor se duc în gaura asta fără fund a falimentarului ziar condus de hidosul turnător S. R. Stănescu.

Dar cum a pus, totuşi, mîna «România liberă» pe atîtea pagini de Publicitate, cînd e ştiut faptul că aici cuvîntul costă 809 de lei, iar la alte ziare numai 50 de lei? Se pare că un joc necinstit face directorul Editurii Presa Naţională, Stan Pelteacu, care deversează cam 90 la sută din anunţurile primite în vechea Agenţie, de la Sala Palatului, către «România liberă», iar cei de aici pasează din mers şi la «Ziua»“. F A dat faliment şi şi-a încetat apariţia ziarul „Ora”.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 2 septembrie 1994)

RM

3

Vineri, 6 septembrie 2019 ROMÂNIA RURALĂ… ȘI REALĂ

Cum poate fi resuscitată România rurală? (2)

În multe dintre satele depopulate, autorităţile, localnicii sau cei plecaţi își doresc să pună pe picioare proiecte care să reînvie zona. Acesta este cazul satului Merișor, din judeţul Covasna, părăsit de locuitori de zeci de ani. Oamenii mai vin în sat numai ca să-și lucreze pămîntul, iar zona e ruptă de civilizaţie, nu are curent electric, iar drumurile de acces sînt foarte rele. Primăria comunei are planuri mari pentru sat, sperînd să-l poată transforma întrun sat turistic, din fonduri europene, unde turiștii să poată gusta frumuseţea și sălbăticia zonei.

Deocamdată însă, Merișor se poate lăuda doar cu sălbăticia și cu faptul că numele său încă se regăsește pe hartă și în arhive. La un sat de vacanţă în Lindenfeld, satul-fantomă din Caraș-Severin, visează și primarul comunei Buchini, de care aparţine localitatea. Mai mulţi urmași ai foștilor locuitori și-au exprimat interesul de a clădi case de vacanţă în sat, dar pînă atunci mai sînt multe de făcut. De exemplu, refacerea drumului pietruit care leagă satul de comună sau racordarea satului la reţeaua electrică.

Turiștii pot fi atrași în zonele cu peisaje frumoase și dacă aspectul caselor este unul îngrijit și plin de culoare, spun membrii Asociaţiei Acasă în Banat. Obiectivul asociaţiei este acela de a păstra patrimoniul cultural al regiunii Banat și de a readuce în satele bănăţene culoarea. Ajutaţi de voluntari, membrii asociaţiei (abia înfiinţate în 2018) au renovat case din Valeapai, Ramna, Șoșdea, Ersig (judeţul Caraș-Severin), Șemlacu Mare și Bucovăţ, Grabaţ (judeţul Timiș). În iunie 2019, cu 200 de voluntari și 4.000 de ore de muncă, asociaţia a reușit să schimbe aspectul comunei Eftimie Murgu (judeţul Caraș-Severin), numită pînă în anii ’70 Rudăria, o zonă cunoscută pentru peisajele sale, pentru Cheile Rudăriei și pentru cele 22 de mori de apă funcţionale, un monument istoric inclus în patrimoniul naţional. Au fost vopsite porţile și ferestrele caselor celor cu dificultăţi materiale sau cu o vîrstă înaintată, faţadele au fost reparate și zugrăvite, iar două fîntîni și un pod au fost recondiţionate. La finalul proiectului, casele au primit flori la ferestre. „Credem că, în urma acestui proiect, toată lumea a avut ceva de cîștigat.

Comuna Eftimie Murgu e acum mai frumoasă, iar turiștii care ajung aici să viziteze morile de apă sînt atrași și să se plimbe prin sat, să stea de vorbă cu oamenii, să guste din bunătăţile locului. (…) Noi, toţi voluntarii, am cîștigat o experienţă uimitoare, ne-am dat seama că, adunîndu-ne forţele într-un timp foarte scurt, putem face miracole”, a declarat Radu Trifan, președintele asociaţiei. În timp ce,

în Banat, o mînă de oameni inimoși aduc culoare și bucurie caselor cu proprietari nevoiași sau îmbătrîniţi, în Moldova a luat naștere iniţiativa întineririi unui sat care, de altfel, ar fi trebuit să pună lacătul destul de repede pe ușa școlii.

Slalom printre proceduri de resuscitare

1.000 de euro. Numai că, așa cum e pretutindeni în zona Apusenilor, lipsa locurilor de muncă îi face pe tineri să aleagă mai degrabă să plece din locurile natale. Există soluţii de a revitaliza satele, dar ele trebuie să pornească de la problema majoră care a dus la depopularea și îmbătrînirea lor: decalajul de nivel de viaţă dintre sat și oraș și persistenţa sărăciei în zonele rurale.

În căutarea unei soluţii

„Criza a adus o schimbare în patternurile de În 2016, un primar dintr-o comună din Concești, plecare din România spre străinătate”, ceea ce judeţul Botoșani, a găsit soluţia pentru ca satul să înseamnă că în prezent sătenii pleacă din ţară în nu rămînă fără copii, în condiţiile în care natalitatea număr mai mare decît orășenii, susţine profesorul Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială din București. Dacă veșnicia s-a născut la sat, așa cum spunea Blaga, și sărăcia se perpetuează de la generaţie la generaţie tot aici, subliniază profesorul.

Din 1970 pînă în 1996, românii au migrat de la sat la oraș, în 1997 sensul migraţiei inversîndu-se, dar revenirea la sat s-a făcut mai ales din motive de sărăcie. Următorul pas a fost acela al înmulţirii plecărilor în străinătate și, firesc, al creșterii nivelului de aspiraţii. „Oamenii din satele României au aflat ca trăiesc mult mai rău decît în Italia și în Spania, dar și mult mai rău decît în orașe. Și, pînă cînd nu începe să funcţioneze piaţa locurilor de muncă, s-a redus la jumătate, iar majoritatea locuitorilor piaţa produselor agroalimentare în orașe, mai bine sînt trecuţi de 60 de ani. A cumpărat, cu 250.000 pleacă în străinătate”, explică profesorul Sandu. de lei, cîteva case care erau de vînzare, unele cu În urmă, în ciuda caselor frumoase care au răsărit, etaj, și a anunţat, inclusiv pe Facebook, că pot fi a cîștigului antreprenorial și educaţional al celor locuite de familii care au copii. Oamenii au venit de plecaţi, satele au rămas populate cu vîrstnici, dar pretutindeni, din Neamţ, din Iași sau din Hunedoara, și sărăcite, pentru că, „în comunităţile îmbătrînite, bucuroși să găsească un loc primitor, iar alte cîteva sute de familii au cerut rezidenţă, după ce casele sărăcia, chiar dacă nu a fost, vine mai ușor”.

Politicile publice bazate pe creativitate reprezintă au fost ocupate. Deocamdată, primăria nu mai are una dintre soluţiile la criza satului românesc, fonduri pentru a cumpăra și renova și alte case, deși proiectul ar putea continua în viitor. În numai doi ani potrivit profesorului Sandu. Cazul satului Viscri, însă, populaţia școlară a satului a crescut cu 50%, din judeţul Brașov, este unul fericit, nu doar datorită iar profesorii și-au putut păstra locurile de muncă, prinţului Charles, care a făcut celebru satul după ce după ce 12 familii cu 58 de copii s-au mutat în casele și-a achiziţionat o locuinţă aici. Caroline Fernolend, renovate, în care puteau locui fără să plătească chirie. un fost contabil, a schimbat chipul satului, „Oamenii s-au adaptat, sînt muncitori. S-a înmulţit promovînd vînzarea de produse artizanale locale puţin şi populaţia. Toată lumea este mulţumită. Era în Londra. Înfrăţirea unora dintre comunele ţării o situaţie disperată şi trebuia să luăm măsuri ca cu o comunitate din străinătate, care favorizează să nu dispărem de pe hartă”, spune viceprimarul cooperarea instituţională între localităţile din care au comunei de la graniţa cu Ucraina. Pe termen lung, plecat românii și cele în care muncesc, reprezintă, în nu există garanţii că noii veniţi, și mai ales copiii și opinia profesorului, una dintre „soluţiile modeste, adolescenţii, vor și rămîne aici, în lipsa unor locuri de nemiraculoase, care ajută la dezvoltare”. Nu în muncă decente. Pe termen scurt însă, proiectul pare a ultimul rînd, e nevoie de intervenţie la nivel micro, fi unul de succes, numai că autorităţile au de tranșat pentru că o listă a comunităţilor sărace mai mici problema măsurilor care să ajute oamenii nu doar să decît satele, cu analiza tipului de sărăcie prezentă vină aici, dar și să se lege de aceste locuri. Și primăria acolo, oferă posibilitatea unei intervenţii ţintite, din comuna Almașu Mare a iniţiat un proiect de mai eficiente, conchide Dumitru Sandu, după ce repopulare a zonei: tinerii care se căsătoresc și rămîn inventariază o întreagă listă de posibile soluţii la aici cel puţin 5 ani primesc o primă de instalare de criza satelor românești. „Am o presimţire că nu mai rămîne nimeni aici”, spune un sătean de 94 de ani din satul buzoian Chiperu, unde pe uliţele satului n-a mai răsunat de ani de zile rîsul zglobiu al unui copil.

O profeţie care se poate împlini sau nu, în funcţie de cum ne raportăm la satele ţării. Dacă satele nimănui ajung să fie considerate ale noastre, ale tuturor, dacă vom sprijini puţinii oameni care luptă, cu resursele lor financiare și de creativitate, la reabilitarea zonelor rurale, dacă vom alege oameni care știu și vor să gestioneze resursele locale pentru a dezvolta comunităţile, atunci poate că viaţa, tinereţea și prosperitatea își vor da din nou întîlnire pe prispele caselor și pe uliţele satului.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 6 septembrie 2019

Atitudini«Polemici A plecat dintre noi un ziarist excepțional – prieten cu Vadim!

Motto: ,,Oare credeți că v-am creat pe voi fără rost și că nu vă veți întoarce la Noi?” Coran (Al-Mu’minun:115-116) Dacă se poate spune despre un predicat că poate fi dureros, atunci cu siguranță ,,a fost” este pe primul plan. ,,A murit” e șocant, izbitor… ,,a fost” e dureros, ca o confirmare interioară și definitivă a șocului. A ceea ce sperai că e doar un vis urît sau un zvon. Scriam acum cîteva zile că viața ziaristului Mihai Antonescu a fost un roman ciudat, contrastant și plin de paradoxuri - ca și cum ai introduce un generos și nefericit demon dostoievskian în scrierile lui Ilf și Petrov. A fost…

Cu certitudine, nu i-ar fi plăcut să-l laud. Se simțea bine cînd era atacat, pentru că, nu știu de ce, avea o dorință de contrar și de contrarietate. Era lucid, dar nervos. Era generos, dar avea dorința de fi văzut ca un fel de… asasin. Era un om care se dăruia cu totul unei prietenii, dar brusc simțea nevoia unui capăt – care însemna o trecere la regimul armelor; prietenia devenea război, brusc!

Mihai Antonescu era… Aici m-am oprit prima dată. ,,Mihai Antonescu era…”. Nici acum nu-mi vine să cred că am scris propoziția asta pe care, din nefericirea firescului vieții și vîrstei, am folosit-o de prea multe ori. La Mihai nu a fost însă vîrsta, abia împlinise 54 de ani, nici firescul vieții. A fost un destin într-o lume ciudată, în care un om genial și selectiv se regăsea tot mai greu.

Nu știu dacă pot spune că a fost cel mai bun prieten al meu – dar a fost singurul cu care am avut o comuniune incredibilă de gînduri și idei, care ne-a făcut să creăm ziare, campanii de presă, să trăim clipe intelectuale unice, care neau făcut să trecem peste dezamăgirile provocate, periodic, unul altuia. Din martie 1990, pînă mai ieri, în final de august 2019. Am fost aceeași generație, am trăit cu speranța tinerilor dezghețați ai anilor ’90, prea buni pentru a înțelege că noua viață nu ne dorea prea inteligenți, prea ieșiți din comun, ci precum cei ce îi vom vedea trecînd pe lîngă noi în viteza ,,succesului”: șmecheri inculți, limitați intelectual, cu obiective pe măsură – pe care mai tîrziu aveam să-i regăsim ca ,,oameni care au știut ce-au vrut de la viață”. Mihai, genial la propriu și posedînd o cultură vastă, nu a știut… Cea mai bună carte a Americii nu a fost niciodată tipărită, spune un personaj care îmi aducea tot timpul aminte de Mihai, acel Raymond Reddington, din serialul ,,The Blacklist”. Așa și cu Mihai Antonescu: are mii de articole – multe, repet, geniale sau cel puțin excepționale – dar nu le-a publicat întrun volum. Nu a urmat cursurile unei facultăți, i se părea o ipocrizie. Nu avea nevoie, cultura lui extraordinară, în multe, multe domenii, făcea inutile diplomele. A făcut emisiuni memorabile la Dan Diaconescu, despre bănci, circuite financiare, punînd în dificultate experți, provocînd reacții de massă. ,,Dumneavoastră trebuia să fiți guvernatorul Băncii Naționale”, îi strigau cei din partidul lui Diaconescu.

Editorialele și analizele sale din „Bursa” au avut impact pe piața de capital… iar el era un autodidact, fără ,,patalama”.

Joi noapte a murit pe la 2… Cred că pe la 6 dimineața l-am visat, cum zîmbea și-mi spunea ,,Cel puțin am reușit să termin ASE-ul”. Nu știu ce-o însemna, dar era învăluit într-o lumină aurie, părea fericit… Nu mi s-a mai întîmplat așa ceva. Cum, la fel, cînd am demarat un mare și temerar proiect de presă, ,,Atac la persoană”, trecuseră vreo 6 ani de cînd nu mai știam nimic de Mihai – și mă gîndeam: ,,uite, unul ca Antonescu mi-ar trebui acum”. Nu am spus nimănui asta, dar a doua zi a apărut în carne și oase la redacția din Palatul Universul! Aveam să demarăm una dintre cele mai dure publicații – de fapt un trust de presă cu extensii locale în toată țara, la care au lucrat multe vedete actuale ale presei, ba chiar și unii recenți miniștri. Vremuri fabuloase, cu Sorin Vântu, alt tip genial și plin de contrarii, asociat cu Mitică Dragomir, ale războaielor cu Sorin Roșca Stănescu, meciuri și prietenii cu Ion Cristoiu, Max Bănuș, George Stanca, dar mai ales cu Vadim Tudor. Cîte episoade ale perioadei 19982001 nu se leagă pe nebunia noastră de presă – ,,Primul săptămînal de scandal”…

Mihai fondase ,,Cațavencu”, alături de Liviu Mihaiu, Denis Dinulescu, Petru Berteanu, Doru Bușcu, Morar și

ceilalți – fusese redactor-șef adjunct la prima formulă.

Colaborase cu mine la prima mea revistă, ,,Strada”, apoi colabora în paralel la cei doi inamici din presă – Cristoiu (EvZ) și Vadim Tudor, cu escală pe la noua ,,Ziua”, a lui Roșca Stănescu. Cîte nebunii! Plus acea absurdă condamnare pentru antisemitism, poate cea mai stupidă decizie a unei instanțe – dar care i-a creat lui Mihai o aureolă în fața statelor arabe. Mihai a devenit un călător în Orient – a și realizat la TVR o emisiune cu acest nume - a fost invitat la ziua lui Saddam Hussein la Tikrit, a legat prietenii pînă la nivelul apropiaților familiei Al Assad. Nu a fost un om religios, dar cred că în lumea Islamului – culmea, el, nesupusul! - și-a găsit puțină pace transcendentă. Poate și datorită unui om extraordinar, doctorul Nakechbandi. Mihai nu a fost însă niciodată un antisemit, un anti-israelit, sau un susținător al islamismului, iar apropierea lui de statele laice din Orient a fost și dintr-un spirit de frondă față de dominația mondială americană, și din reflexul lui de a sări în ajutorul celui pe care îl credea nedreptățit.

Da, asta am uitat să spun la început: chiar dacă nedreptățitul – sau cel slab și căzut - făcea parte dintr-o tabără nu tocmai prietenă, sărea pentru el! Îi plăcea luxul – dar cel bazat pe rafinament, pe calitate adevărată, nu pe criteriul cu care sînt păcăliți idioții, prețul ridicat. Așa a judecat și femeile – frumoase și inteligente, provocatoare nu prin plastic și dantele. Așa a judecat și prietenii – ,,cu care să aibă ce vorbi”. Îl iubea pe Tribun sincer, cu prețuirea pentru omul de spirit dar și pentru cel care știa să arunce, însă și să suporte o ironie – dar nu din partea oricui! Mihai făcea parte din acea categorie restrînsă. M-a ajutat să fac primul ,,Memorial Vadim” – în care am vorbit de gazetar, așa cum era: și cu bune, și cu ștrengăriile care îl făceau pe temutul Tribun atît de drag celor care l-au înțeles cu adevărat. Celor care nu doreau să profite de el – ci care căutau pe cineva cu care aveau ce să vorbească sau de la care puteau asculta ceva inteligent. Da, Mihai, malițios din fire, avea în Vadim un loc de refugiu, indiferent unde lucra. Ei, acum sînt amîndoi împreună – mi-e groază să mă gîndesc cum arată presa Raiului jurnaliștilor!

Nu, gata, mă opresc, pentru că aș putea scrie enorm… poate chiar un roman - ciudat, contrastant, plin de paradoxuri, plin de absurd și de ideal. Încerc o definire onestă, din punctul meu de vedere, Mihai rămîne pentru mine ca variantă ocolitoare la ceea ce nu înțeleg - și nu vreau să înțeleg - din prezentul și din secvența mea de viitor.

E posibil ca, lunile viitoare, cîțiva prieteni ai lui Mihai să publicăm cele două cărți lăsate în manuscris. Una este un fel de istorie a presei anilor ’90, cealaltă un fel de documentar al unei afaceri de care s-a ocupat în ultimii ani – cea a lui Omar Hayssam și a ,,răpirii jurnaliștilor” în Irak.

Termin brusc, nu-mi dau seama cînd și cum s-a terminat.

Voi reveni, fiindcă… Fiindcă Mihai Antonescu a fost un mare ziarist, un uriaș talent – și pentru mine un prieten pe care nu pot să-l prețuiesc nici acum cum se cuvine. La fel ca un moment unic din viață, pe care nu știi dacă l-ai cîștigat sau l-ai pierdut.

La revedere, Mihai Antonescu!

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

TABLETĂ DE SCRIITOR

Pentru unii, ,,Gigel” e literă de lege

Întîmplarea pe care vreau s-o relatez s-a petrecut într-un mijloc de transport în comun în Bucureşti, însă de data asta mă abţin să mai precizez traseul şi autovehiculul, să nu se creadă că aş fi plătit de careva să denigrez RATB-ul...

De altfel, nici nu aş avea motive, pentru că şi mie, ca majorității bucureştenilor, ne este util şi, aşa cum este, cu un parc încă învechit, reușește, totuşi, să facă faţă transportului călătorilor de la suprafaţă. Mai ales atunci cînd este vreo avarie la metrou... Vreau, însă, acum, să mă refer la cu totul altceva: o poveste tristă, adevărată, pe care încerc să o pun pe hîrtie la modul pe cît de sincer, pe atît de real, fără să folosesc epitete sau alte figuri de stil. Ar însemna ca întîmplarea pe care o redau să-şi piardă din ,,farmecul” ei... Aşadar, mă aflam într-un mijloc de transport în comun, la uşa de la mijloc... Mă ţineam de bară, ca nu cumva, la vreo frînare bruscă, să fiu aruncat pe podea. Puţină prudenţă nu strică... Pe scaunul din dreapta, o femeie în vîrstă. După cum arăta, părea că la viaţa ei fusese un om obișnuit... Poate contabilă... Învăţătoare... Asistentă medicală... O dădeau de gol trăsăturile feţei, felul cum vorbea, mîinile curate, cu degete lungi, subţiri... în nici un caz nu părea să fi fost muncitoare în fabrică. În faţa mea, la circa o jumătate de metru, o chivuţă la vreo şaptesprezece ani, subţire ca o trestie, cu privirea-n pămînt, ceea ce mă făcea să cred că am în faţă chipul femeii supuse, ţinute sub papuc, fără de vreun ajutor sau vreo fărîmă de milă din partea cuiva... Îndată mă copleși un sentiment de tristețe și de compasiune, mai ales văzînd-o cum răsufla din greu sub povara unui sac burduşit cu cine ştie ce obiecte... Părea a fi, după chipul ei muncit și după fizicul firav, o ființă răpusă de griji şi trudă.

Era însoţită de un tînăr bine legat, cu tenul smead și ochi negri, care privea în toate părţile, numai la cea pe care o însoţea nu, deși aceasta abia se mai putea ţine pe picioare din cauza greutăţii sacului pe care îl purta în spate... Scena aceasta o vedeam nu doar eu, ci toată lumea care se afla în acel moment în mijlocul de transport cu pricina. Şi erau destul de mulţi oameni: femei, copii, tineri, bătrîini... Fiecare se manifesta în felul lui... Unii zîmbeau cu mîna la gură... Alţii şuşoteau între ei, făcînd haz de ceea ce vedeau. Doamna de care am amintit, de pe scaunul ei, copleşită de situaţia în care se afla tînăra, nu rezistă şi se adresă celui care o însoțea: - Ia-i, tinere, dumneata sacul acela din spate, nu vezi cît de firavă este, că abia se mai ţine pe picioare?

Auzind vorbele rostite de femeie, biata tînără, gata să se prăbuşească sub greutatea din spate, schiţă un zîmbet, în semn de mulţumire.

- Ce, doamnă, nu mai poate? – se oțărî brusc însoțitorul fetei. Ia să vedeţi că poate, îi zise acesta, cu un şuvoi de vorbe că nu ştiai ce să zici şi ce să crezi... Şi nu termină vorba, că scoase din buzunar un cuţit cu buton și, desfacîndu-l ostentativ, îi zise: - Îl vedeţi? Ăsta e Gigel... El face legea şi ordinea-ntre noi...

Nici una, nici două, cu dosul lamei de cuţit, trase un semn de-a lungul sacului acela burdușit, de parcă ar fi avut pietroaie în el.

- Maică, reuşi să zică femeia, nu e bine ce faci...

Dar autovehiculul se opri în staţie, iar nărăvaşul om o smuci aşa de tare pe sărmana fată, că aceasta se prăbuşi pe ciment, cu sacul peste ea... După scurt timp, mașina se puse în mişcare, iar prin geamul luminos, prin care se strecurau cîteva raze de soare, desluşeam o dîră de sînge care se prelingea peste marginea bordurii... Şi toate astea s-au întîmplat sub privirile îngrozite ale călătorilor, pentru că obiectul ucigaş din mîinile individului însemna, în lumea lui, literă de lege, menită să umilească și să supună sărmana ființă de lîngă el...

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

5

Vineri, 6 septembrie 2019

Polemici«Controverse La 19 august s-au împlinit 128 de ani de la trecerea în veșnicie a pictorului Theodor Aman

Un ctitor cultural, un artist patriot Una din marile personalități ale veacului XIX românesc a fost, fără nici o îndoială, Theodor Aman (1831-1891). Fără să fi atins geniul lui Grigorescu și al lui Andreescu, l-a întrecut, totuși, pe Tattarescu, cel alături de care a întemeiat, la 5 octombrie 1864, Școala de Arte Frumoase, din București. Este, cu o seculară anticipație, primul mare pictor și grafician pe care l-a dat Oltenia, pictură ce va culmina, în Secolul XX, prin Țuculescu, Ghiață și, mai cu seamă, Corneliu Baba. În casa lui Dimitrie și a soției sale Pepica, în urmă cu 188 de ani, la 20 martie 1831, se năștea fiul lor, Theodor.

După ce a învățat o vreme la Școala Centrală din Craiova, unde îl avusese ca profesor de desen pe Constantin Lecca, urmează Colegiul ,,Sf. Sava” din București. Aici îi are ca profesori pe A. Treboniu Laurian, Costache Aristia, Aron Florian, Carol Wallenstein. La izbucnirea Revoluției de la 1848, Aman avea numai 17 ani, vîrstă la care, însă, cu o deplină maturitate, intră în vîrtejul evenimentelor, înscriindu-se în ,,Clubul revoluționarilor” din Craiova și participînd cu tot entuziasmul la schimbările istorice și politice care se petreceau atunci. Doi ani mai tîrziu, el pleacă la Paris să studieze pictura, unde, la numai 19 ani, va trebui să se orienteze către un curent de artă și să-și aleagă maestrul sau maștrii, și asta într-un moment în care, departe de orice conciliere, aici se înfruntau cele mai diferite curente și manifestări de artă. Îl atrage, astfel, geniul picturii istorice, ceea ce îl face să fie prezent în atelierul lui Michel Martin Drolling, apoi în cel al lui François Eduard Picot – ambii discipoli ai lui David și pontifi ai artei oficiale. Elevul rîvnește la virtuozitatea profesorilor, dar nu se lasă influențat de aceștia decît în limitele temperamentului său. Dintre marii maeștri, îl atrag îndeosebi Rubens, Velasquez și Watteau. Exemplul contemporanilor Horace Vernet, Couture și, în parte, Courbet îl interesează de asemenea, și prezența lor se face simțită chiar în primele lucrări (Primul atelier al artistului în anii de studiu, Al doilea atelier, Autoportretul din 1853).

Aman își ia în fața academismului categorice și îndrăznețe libertăți, ce pot fi constatate în alegerea temelor, simțindu-se atras și răspunzînd tot mai des solicitărilor venite din mediul social al satului sau al orașului. Îl regăsim în sfera romantismului de tendință progresistă, prin interesul manifestat de pictor față de

libertatea istorică, de legendă, predilecția pentru trecutul eroic, alegîndu-și conflicte violente, prin atracția față de genul dramatic și de dinamismul acțiunii. Evocarea patriotică a trecutului nostru național din poezia lui Bolintineanu și a lui Alecsandri și-a găsit un perfect echivalent în imagini și culori în numeroasele compoziții ale lui Aman.

Autor de compoziții istorice, Aman se adresează națiunii întregi, implicîndu-se în bogatele evenimente ce brăzdează epoca sa. Astfel, reprezentînd visul unității naționale, el pictează tablourile Unirea Principatelor și Hora Unirii de la Craiova (1857), iar după înfăptuirea actului istoric, Votul de la 24 Ianuarie. Lupta pentru cucerirea Independenței i-a inspirat lui Theodor Aman opere de o largă respirație, ca Bătălia românilor cu turcii pe Insula Sf. Gheorghe sau Izgonirea turcilor la Călugăreni. Ancorat în actualitatea politică a vremii, pictorul ni se înfățișează cu Masacrarea bulgarilor de către turci (1876), după evenimentele sîngeroase din Balcani. O clară semnificație o au și tablourile Vlad Țepeș și solii turci și Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș, acestea reliefînd un înalt exemplu de demnitate națională. Criticii consideră că ultimul dintre aceste două tablouri este cea mai izbutită compoziție pe temă istorică din creația lui Theodor Aman.

La Paris, Aman expune la Salonul parizian din 1853 Autoportret, primul tablou ce vestea drumul către maturitatea artistică. Apoi, el abordează o serie de fondatori ai spitalelor, figuri istorice ca Mihail Cantacuzino, Mihail Racoviță, Grigore Ghica I, Grigore Ghica al II-lea, făcîndu-le portretele din ordinul lui Carol Davila. În 1874 și 1889, Theodor Aman realizează cele mai bune Autoportrete. Cu aceeași dragoste pentru șevalet, el reușește, în forma cea mai rotundă, să pună în rame portrete precum: Principesa Zoe Brâncoveanu, Portret de femeie, Potret de femeie cu cîine. Prin prisma acestor tablouri a reușit să transforme arta interpretării figurii umane într-una de analiză psihologică profundă. În lucrările La o serată, Privind în album, Trei femei jucînd cărți, În parc, În grădină, Petrecere cu lăutari ș.a., pictorul reliefează realitatea imediată a unei societăți lipsite de preocupări serioase și de bune moravuri.

Pictorul a manifestat, de asemenea, un profund interes față de viața țăranului și bogăția portului popular,

Savoarea însemnărilor teatrale ale unui cronicar interbelic

se scrie hic sunt leones (aici sînt lei), adică aici începe împărăția fiarelor, neantul – tot așa, pentru francezi și englezi, de la Viena încolo – pusta maghiară, bărăganul nostru, stepa rusă, Anatolia, pînă-n Persia și mai departe – începe «pitorescul». Se confundă rasele, peisajul, vestmîntul, limba. Nu o dată, ne-am plîns că vin scrisori cu adresa Bucarest – Bulgarie.

E drept că și noi, pătrunși de măreția peninsulei, ne cunoaștem foarte bine centrele balcanice, dar n-am putea răspunde, repede, ce limbă vorbesc brazilienii și ce limbă argentinienii, sau care e capitala Mexicului, a Suediei, a Norvegiei, a Danemarcei, fără să mai pomenim de recentele republici balte.

Anachronisme ,,În vara lui 1937 se juca la Londra, cu mare succes, un fel de operetă-revistă, Balalaika, cu multe tablouri și cu toate clișeele rusești: zăpadă, arhiduci, căzăceasca, proletari, costume naționale, revoluție, coruri de țigani în mătase, decadența nobililor, cabaretul din Montmartre al refugiaților la Paris și alte vehicule mistico-slave, care circulă de cîteva decii în confortabilul Occident romantic.

La un moment dat, un om din popor, certîndu-se cu altul, îi arunca, spre desfătarea generală, cîte un terem-tete! Energic, destinat să evoce, pe lîngă decorul moscovit și costumele colorate ale stepei, vocabularul pitoresc al rușilor. Dacă nu mă-nșel, acest terem-tete e mai mult maghiar decît rusesc, după cum un caramba pe care-l scrîșnea, într-o revistă de la Folies-Bergères, mai acum cîțiva ani, un moldo-valah patetic, ni se pare mai mult o expresie catalană decît una daco-romană. Dar oamenilor din Occident, marilor popoare civilizate, în special englezilor, puțin le pasă de etnicul local al unor depărtate ținuturi. Ei amestecă neamurile acestui Orient din vecinătatea Asiei, le confundă cu dezinvoltură. După cum, în vechile hărți romane se indicau cîteva localități din nordul Africii pentru ca, pe restul continentului, să se

*** Facem și noi înșine, și pe propria noastră spinare, experiența lui terem-tete... În piesele naționale, amestecăm costume poloneze și maghiare, îmbrăcînd pe boierii din al XIV-lea veac la fel cu cei din al XVIII-lea.

Interioarele palatelor domnești sînt înalte, monumentale, ca un castel medieval, cînd, din zidurile rămase la Curtea de Argeș, Tîrgoviște sau Plumbuita, se vădește grația dar și modestia de proporții a arhitecturii noastre vechi.

Dacă ar juca englezii piese românești rurale, n-ar proceda altfel de cum face teatrul nostru Național: costume de operetă, țărăncuțe pudrate și buclate ca o păpușă din vitrina magazinului «Lelița». Femeile poartă marame lungi, fote grele, ca la o zi de hram, chiar dacă vin de la culesul porumbului, unde le-a prins furtuna. Actorii care

„Jocul brîulețului“ - una dintre cele mai frumoase picturi realizate de Theodor Aman La cumpăna mijlocului de veac XIX, pe cînd copilărea Mihai Eminescu, iar Brâncuși și Enescu încă nu se născuseră, undeva, în tinerele noastre Principate Unite, un pictor de geniu își făcea schițele la umbrarul salcîmilor și plopilor unui sat de cîmpie. Era vară, era bine, se clădeau schelele de grîne și patriarhala margine de sat mirosea a aburi de pîine și a iarbă tăiată cu un ciob de ulcior. Patru țărani români frămîntă pămîntul cu picioarele și joacă de mama focului. Înlănțuirea lor, precum a spartanilor la oaste, alcătuiește un brîu viu. Pe boltă, în zare, parcă Sfîntul Ilie s-ar îndemna să prăvălească morile de apă ale unei ploi binefăcătoare. S-ar zice că meșterul Theodor Aman se gîndea la ,,Pastorala” beethoveniană.

Sau la Faust, cre îi spunea clipei: ,,Rămîi, că ești atîta de frumoasă!”. acestea fiind prezente în lucrări ca Țărani cu butoaie iarna, Car la marginea apei, Plecare la cîmp. De prin 1872, Theodor Aman începe să graveze, redînd scene din mediul rural, prezentînd mizeria poporului în lucrări ca Adunați la mămăligă, Popas la munca cîmpului, Uriașul, În fața casei, Țăran cu căciula în mînă. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din București, Thedor Aman și-a încheiat neobosita activitate de artist și pedagog cînd abia împlinea vîrsta de șaizeci de ani. El a fost acela care a introdus în pictura românească problemele artei europene, continuînd ceea ce pictorii de la 1848 întrerupseseră brusc, punînd în România, totodată, bazele unei vieți artistice moderne. Muzeul Aman, construit de el, a rămas ca unul din cele mai cunoscute monumente arhitectonice ale Capitalei. ,,Coardele romantismului și ale violoncelului, atîrnat și astăzi în atelierul pictorului, s-au rupt mai demult. Rămîne imaginea unui inițiator de seamă și a unui artist, care n-a mai îndrăznit să se înalțe prea sus, crezînd că va fi socotit mic de către cei care nu știau să zboare” (O.W. Cisek). ,,R.M.” joacă moșnegi își lipesc mustăți, plete și bărbi albe ca ale lui Dumnezeu, vorbesc lat, colo, țărănește și-și scuipă-n palmă, etnic. Prispa casei, pridvorul cîrciumii sînt numai colonete pe care se răsucesc zorele. Pavilionul de la șosea al arhitectului Mincu a rămas marele regizor al decorului rustic românesc. Cîțiva sîlpi de floarea-soarelui adaugă indispensabila notă vegetală patriarhalei viziuni.

Iată pe Claudiu, regele asasin din Hamlet: vine să se roage, în toiul nopții, să-și urle remușcările în fața iconostastului. Fiindcă e rege, apare, bineînțeles, cu coroana pe cap. Terem-tete! În primul act din «Vlaicu Vodă», boierii țării se adună în jurul unei scorburi, la miezul nopții, să comploteze în pădure... Sînt îmbrăcați în giubele, ca la ceremonie, cu căciuli împăunate, cu săbii bătute-n pietre scumpe.

Terem-tete!...

Uitați-vă la pantalonii proaspăt călcați ai juneluiprim, care vine, dragă doamne, de la slujbă... Poartă ghete de lac, iar cînd își expune tălpile, iată-le nou-nouțe, fără fir de praf, parcă ar fi călcat numitul amorez numai pe covoare persane. Dar slujnicuțele cu șorțuleț dantelat, ciorapi de mătase și funde-n păr, ca la Hollywood?

Terem-tete! *** Cînd vom ucide romantismul în teatrul realist și cînd vom scoate vulgaritatea din teatrul unde se cere un zaimf de poezie?”

VICTOR EFTIMIU

6

Vineri, 6 septembrie 2019

Polemici«Controverse Paranormale (3) Tubul strălucitor De curînd, într-o noapte, cam pe la orele trei, m-a trezit din somn o lumină puternică. Dormitorul era mai luminos decît ziua, cînd strălucește Soarele. Îndreptîndumi privirea spre geam, am observat că pe terasa blocului de vizavi cobora din înaltul cerului, în poziție verticală, un imens tub strălucitor. Părea format din franjuri, pe care erau înșirate mărgele strălucitoare în toate culorile, predominînd roșul și violetul. Părea că se va opri pe terasa blocului; a dispărut, însă, cînd a atins terasa. După cîteva secunde, TUBUL, cu mare viteză s-a îndreptat spre înaltului cerului, dispărînd în nori.

Dimineața, m-am întrebat dacă nu cumva am visat, însă, la Radio, cineva povestea că a văzut un ,,tub strălucitor”, avînd dimensiunea de circa un metru, așa cum l-am perceput și eu. Tubul nu era pămîntean, și sînt sigură că era un SOL din altă galaxie, dacă e să dau crezare teoriei lui Samuel Aun Weor, care susține că există UNIVERSURI PARALELE: ,,Trăim într-o lume multidimensională: din nefericire, persoanele percep doar lumea celor trei dimensiuni. O ipoteză îndrăzneață sugerează că există un univers fantomă, asemănător cu al nostru. Există o interacțiune foarte slabă între aceste două universuri, în așa fel încît nu vedem această altă lume care se amestecă cu a noastră. În vechile timpuri ale celor «O mie și una de nopți», în America, unde existau anumite triburi semite ascunse în interiorul pămîntului, se cunoștea cheia care permitea oamenilor să se introducă în DIMENSIUNEA NECUNOSCUTĂ. În aceste timpuri în care ne găsim, «Triunghiul Bermudelor» atrage atenția lumii: mai mult de o sută de nave au fost înghițite de a PATRA VERTICALĂ, în Triunghiul Bermudelor. Nu demult, o escadrilă de cinci avioane a fost devorată de «Triunghiul Bermudelor», le-a înghițit a PATRA VERTICALĂ: s-au trimis ajutoare, dar

AMINTIRI LITERARE

Clara Schumann (2) ,,Cît despre tatăl meu, nu am mai auzit de nume: eram ca moartă pentru dînsul. Nu trăiam decît pentru soțul meu.

Urmăream fiecare mișcare a inteligenței lui așa încît, în ziua cînd mintea începu a i se tulbura, am crezut cănnebunesc și eu cu el. Vroiam să-l urmăresc în faza asta nouă a vieții, și nu știam unde duce. El era Dumnezeul meu. Dar într-o noapte se deșteptă și-mi zise: «Scoală-te și ieși o clipă, te rog». Cînd m-am întors, l-am întrebat de ce mi-a zis să ies, și-mi răspunse: «Mi-a fost frică să nu-ți fac vreun rău». Apoi a plecat pe malurile Rinului, unde nu mi-a fost îngăduit să-l caut. Îmi trimitea vorbă să-l iert că nu poate face altfel, încredințîndu-mă că astfel vom fi cruțați de dureri și mai mari. Și iată-mă singură cu un bărbat nebun și cu 10 copii, fără un ban. Tata nu-mi scria, de teamă să nu-i cer bani. Prietenii organizară o colectă, iar eu începui a călători și a da concerte. Îmi lăsai soțul timp de 3 ani la un medic din Bonn și, cu toate stăruințele mele, nu putui izbuti să-l mai văd. Într-o zi, tocmai trebuia să cînt într-un concert la Londra, cînd primii o scrisoare care-mi spunea că soțul meu e pe moarte și ar fi bine să plec să-l văd. Și-am fost silită să-mi dau concertul. Lumea spunea că am cîntat deosebit de frumos în seara aceea; eu însă n-auzeam nimic și nici nu știu dacă am cîntat și ce am cîntat. Știu numai că toată sala înota înaintea ochilor mei și că toate se învîrteau în jurul meu. Îndată după concert am plecat spre Bonn. Abia l-aș fi recunoscut. Numai ochii erau tot frumoși și se ațintiră asupra mea cu o strălucire subtilă. «Scumpa mea!» - strigă deodată, întinzîndu-mi brațele. Nu voia să mănînce nimic, sub cuvînt că vor să-l otrăvească. Numai de la mine primi nițică hrană, urmărindu-mi toate mișcările. Am fost aproape fericită, în durerea mea cumplită, de-a mai simți o dată dragostea lui mare. Apoi se stinse. Iar eu... singură pe lume cu 10 copii de hrănit! E greu”.

N-am mai văzut-o cîțiva ani, pînă la 1869, cînd mama mă luă la Köln ca să asist la un concert dat de Clara Schumann și de Stockhausen. Dimineața am

totul a fost inutil. Avioanele de salvare care au plecat în căutarea celor cinci avioane, au fost înghițite, la rîndul lor, de a PATRA VERTICALĂ. Se spune că există pămînturi fermecate, regiuni din o mie și una de nopți, și că toate acestea aparțin celei de a Patra Dimensiuni”. Poate TUBUL STRĂLUCITOR de acolo a venit.

Umbra Timp de un an de zile, după decesul soțului meu, pe peretele din dormitor, deasupra patului, dacă mă trezeam la o anumită oră din noapte, observam o UMBRĂ ciudată, întunecată, cam de mărimea unui măr mai mare. Încercînd să-mi dau seama de unde provine, în momentul cînd o fixam cu privirea, aluneca cu viteză pe perete, apoi intra în perete, părînd că acesta o absoarbe ca un burete. Aveam o senzație neplăcută, părea că UMBRA ,,mă privește”. A dispărut după un an. Curios a fost faptul că într-o zi, la intrarea în apartament, la ușă am găsit o foaie de hîrtie albă, pe care era desenat exact conturul UMBREI, părînd a fi desenul unui copil. Pe palier nimeni nu se ocupă de desen, și nici copii nu sînt.

Nu-mi dau seama cum a ajuns acel desen la ușa mea, știu doar că el mi-a creat o stare de confuzie. Uneori, cînd mă trezeam noapea, mi-era teamă să mă uit la perete, să nu văd UMBRA. Dar tot mă uitam, din curiozitate. M-am liniștit, după aproape un an, cînd, în sfîrșit, a dispărut.

Altare pentru lumină El ne-a dat Lumina, dar nu o vedem,/ De întuneric ne împiedicăm./ Aprinem Ruguri cu aură de durere,/ Flacăra lor în noi răspîndind/ Cărări în vid, pe care e atît de greu să simți/ Dacă L-ai trădat sau nu pe Dumnezeu./ Nu e dificil de închipuit/ Că EL în noi este desăvîrșit,/ Dar mereu declarăm război/ Luminii din noi,/ În amintirea unui timp uitat, cînd/ O flacără fără contur ne-a trădat./ O, Doamne Sfinte,/ Transformă Lumina în cuvinte,/ Cînd rostim un cuvînt/ LUMINA să strălucească pe Pămînt. (va urma) LILIANA TETELEA

ascultat repetiția generală; apoi ne-am dus la ,,Flora” să prînzim. Pe cînd ședeam la ,,Flora”, cîțiva domni trecură pe dinaintea noastră și se așezară la o masă în apropiere.

Cînd ne-am sculat de la masă, domnii ne întîmpinară, și îl recunoscurăm pe dl. de Werner, pe care-l văzusem la Düsseldorf, la principele de Hohenzollern. Dînsul îl prezintă mamei pe tînărul principe al României și pe reprezentantul său la Paris, dl. Strat. Eram foarte bucuroasă de a-l revedea pe tînărul prinț, pe care îl întîlnisem foarte des la Berlin, ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărîre de-a se jertfi pentru un popor tînăr, îmi părea cavalerească și nobilă. În sfîrșit, plecarăm, fiind vremea să ne pregătim de concert. Mă-mbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot și foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în 4 colțuri. Mi se părea că nu mai văzusem ceva așa de frumos. Pe cînd mămbrăcam, prințul României se anunță și fu primit. Eram așa de nerăbdătoare, încît îmi încheiasem și mănușile. În sfîrșit, pleacă! Intru în salon și dau să zic: ,,Cum, mamă, nu ești încă îmbrăcată?”. Dar o expresie ciudată pe fața mamei îmi oprește vorba. Ea începu să se plimbe prin casă, și-mi zise: ,,Prințul României acum a plecat de-aici.

Mi-a cerut mîna ta”. Eu făcui o față decepționată, dar așa de decepționată încît mama se aștepta iar la obișnuitul ,,nu”, cu care răspundeam tuturor pretendenților; dar am răspuns numai: de acum? Și după 15 minute de răzgîndire: ,,Să vie, mamă, acesta e cel bun”. Mama scrise cîteva rînduri d-nei Schumann, ca să-i spună că nu putem merge la concert fiindcă mă logodesc...

După ce prințul sosise, am fost chemată și eu. Cînd am deschis ușa m-am oprit puțin, ca să nu cad, apoi m-am dus drept la dînsul și i-am întins mîna; el a sărutat-o. N-a rămas decît un ceas și jumătate, căci venea de la Paris, unde drebuia să se întoarcă chiar în seara aceea. Cît a fost lîngă mine și mi-a vorbit de datoriile, de mărimea misiunii sale și de greutățile ei, a fost bine; eram plină de însuflețire. Primeam tot ce-mi cerea. Prețuind munca mai presus de toate, n-aveam niciodată destul de lucru.

Dar, după plecarea lui, am avut o noapte grozavă; o groază

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Din tainia tcerii Frumoasa mea, ne-a-nveșmîntat argintul Și-aducem tot mai mult c-un fel de toamnă...

Surîsul tău doar parcă a rămas Spre-a defini pe veci o mare Doamnă.

Da, știu și eu, am fost furați de ani, Magia lor ne-a-nvăluit ca-n ceață, Dar pruncii noștri ne-au urcat la cer Mereu mai motivați, mereu mai plini de viață. Și pas cu pas, noi i-am urmat pe-un drum Ce duce din iubire pe-a visurilor creste, Arzînd total un ideal, un zbor, Și-o viață demnă de o magică poveste.

Azi ne-nclinăm, ca frunzele pe ram, Și ce n-aș da să-ți fie veșnic bine: Sînt lîngă tine, stînca cea rămas...

Da, sînt aici, și numai pentru tine.

Doi parteneri, doi călători pe-o cale Atît cît ne-a fost dat s-avem de Sus: De-am strălucit o clipă în lumină Spălați am fost în lacrimi de Isus.

Mereu egali, mereu cu grijă sfîntă Ne-am rezemat de cer cînd ne-a durut...

Cît mi-am dorit să pot întoarce timpul Cu fulgerarea primului sărut.

O amintire, poate, în suflet te-a rănit Și stele-n ochi ți-au răsărit deodată...

Vezi, ai și-acum același plîns frumos Ca-n vremea cînd erai micuță fată.

Dar nu mai plînge, floare de lumină, Iubirile nu mor sub nici o toamnă, Eu te admir ca la-nceput și-ți mulțumesc, Frumoasa mea și nobila mea Doamnă. Îți mulțumesc de rugul ce-l aprinzi Din fragezi zori și pînă-n asfințit, Cît eu veghez în numele iubirii Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că te-a zidit.

Ajunși în pisc zăpezile ne dor...

Dar ce splendori oferă-mpărăția!

Trăim sublimul ca pe-un magic vers Și-o rugă ce deschide veșnicia.

Sîntem întru Isus o mică turmă, Dar nu mai plînge, pruncii vin din urmă.

Ilarion Boca, 30 august 2019 cumplită mă cuprinse... El îmi dăduse o fotografie, în care avea o privire încruntată și la care nu mă puteam uita fără spaimă. Mă gîndeam: ,,Dacă o fi să mă privească tot așa, eu mor”. Eram logodită de 4 săptămîni și nu-l puteam asculta fără să tremur. Abia în fața altarului m-am linștit de tot. Și n-am mai văzut-o niciodată pe Clara Schumann. În cei dintîi 10 ani am fost foarte rar în casa părintească; numai de două ori. Dar i-am ridicat în inima mea tăcută un altar, în care nimeni n-a pătruns, și i-am închinat o admirație fără margini. A treia zi după nunta noastră, organizase fratele meu un concert frumos. Dar Clara n-a putut veni.

Era un cvartet din Köln, cu concursul onoratului meu profesor Königslow, d-ra Schreck, din Bonn, foarte bună cîntăreață, și un cor de fete tinere, prietenele mele din copilărie, din Neuwied, care cîntau: ,,Du bist wie eine Blume!” (Tu ești ca o floare). Nu-mi puteam stăpîni lacrimile. Și-am plecat. Mă duceam departe, departe în lume, pe un tron singuratic, în moara muncii neobosite.

Apoi am fost mamă... și apoi a venit noaptea, pe pămînt, pentru mine... și ziuă nu s-a mai făcut de atunci!

Sfîrșit REGINA ELISABETA A ROMÂNIEI (CARMEN SYLVA)

RM

7

Vineri, 6 septembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (13)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (7) agăţat de coasta dealului printr-o drăcească pînză de Teribila cotă 495, în mîinile noastre (4) foc, cum aţi căzut fără murmur în împlinirea ordinelor Eşalonul superior ne mai anunţa că Regimentul 40 infanterie va rămîne deocamdată în prima linie, intrînd sub ordinele Diviziei 8 cavalerie. Ţinînd seama de aceasta, ni se fixează iarăşi o nouă misiune de atac, asemănătoare oarecum cu aceea din ziua de 27 septembrie. În mod concret, marea noastră unitate urma ca în cursul zilei de 28 septembrie, cel mai tîrziu pînă la ora 11, să reia atacul cu dreapta, în cooperare cu Divizia 11 infanterie, pentru a pune stăpînire pe formele de teren cu cotele 435, 417.

Am hotărît să execut acest atac cu batalionul 3 din Regimentul 36 infanterie, întărit cu compania 1 din Regimentul 34 infanterie. Am însărcinat pe colonelul Manolescu, comandantul Regimentului 36 infanterie, să coordoneze această acţiune.

Atacul porneşte la ora 14, după o scurtă pregătire de artilerie. Subunităţile progresează destul de greu din aceleaşi cauze ca şi în ajun (focul puternic al adversarului). Pînă la ora 19, batalionul ajunge totuşi la 400 metri sud de cota 435, cînd este depăşit de batalionul comandat de căpitanul Mihăilescu, din Regimentul 3 „Olt”. Sosesc apoi în zonă şi unităţile Diviziei 21 infanterie. Se trece, în sfîrşit, la înlocuirea care se amînase de atîtea ori. Aceasta se execută în cursul nopţilor de 28 spre 29 şi de 29 spre 30 septembrie.

Regimentele Diviziei 9 infanterie se regrupează în zona Şeulia–Cucerdea–Bord–Giuluş. Marea unitate este apoi trecută în rezerva Armatei 4 române.

şi a datoriei şi cum şiruri întregi aţi revenit, trecînd prin faţa mea spre spitale, cu trupurile sfîrtecate.

Am avut momente de mîndrie pentru ostaşii mei şi momente de strîngere de inimă cînd am văzut cum se macină mîndra şi frumoasa Divizie 9 infanterie.

N-avem dreptul încă să judecăm după rezultate, ci după faptele voastre, care au fost atît de măreţe, iar acolo, pe coastă, prin acoperiri, nu s-a arătat vederii noastre tot ce aţi înfăptuit; s-au petrecut acte de sacrificii şi eroism legendar, ele trebuiesc cunoscute de toată lumea. În acea încleştare a morţii aţi luptat cu un inamic viclean

Regruparea diviziei în vederea unor noi misiuni După şapte zile şi tot atîtea nopţi de acţiuni ofensive neîntrerupte, duse pentru cucerirea Dealului Sîngeorgiu, divizia trece într-o zonă de regrupare.

Pe timpul luptelor despre care am amintit, unităţile s-au comportat eroic. Un mare număr de militari din divizia de dobrogeni au scăldat cu sîngele lor pămîntul patriei. Un simplu bilanţ ne demonstrează că marea noastră unitate a dat un greu tribut de sînge în luptele de pe Dealul Sîngeorgiu. Iată pe scurt, cifric, în ce au constat jertfele marii noastre unităţi: ofiţeri – 24 morţi, 65 răniţi; subofiţeri – 7 morţi, 46 răniţi; soldaţi şi gradaţi – 500 morţi şi peste 3.600 răniţi. Pentru modul în care s-au comportat militarii în înfruntările de pe Dealul Sîngeorgiului, s-a dat un ordin de zi pe divizie.

Ordinul respectiv poartă numărul 11. Prin el am căutat să subliniez încleştările la care au luat parte ostaşii diviziei, greutăţile luptei, faptele de arme săvîrşite de ei. Pentru a informa pe cititor despre conţinutul acestui ordin, îl voi cita cu foarte mici prescurtări: „OSTAŞI EROI AI DIVIZIEI 9 INFANTERIE! Zile grele şi însîngerate au venit prea repede, şi tributul vostru de sînge a fost prea mare în timpul ce s-a scurs de la 19 la 28 septembrie 1944. Atacul de la Vîrful Viei (cota 477) din ziua de 17 septembrie a.c. asupra unui zid ce străjuieşte Mureşul l-aţi dat cu un avînt care a nesocotit moartea. Atacurile date la 22 septembrie 1944 şi apoi la 26 septembrie, ca şi toate atacurile şi contraatacurile date în celelalte zile, dincolo de Mureş, pe Dealul Sîngeorgiului, vor trece în legendă!...

Avîntul cu care voi aţi înfruntat moartea ce pîndea de pe coastele dealului şi de pe vîrfurile lui cu cotele 495, 463 şi apoi 409 şi 453 întrece orice închipuire şi orice aşteptare! Atacul cotei 495, din ziua de 26 septembrie 1944, va rămîne ca exemplu. Cu piepturile voastre brave, cu armele în mîini aţi vrut să spargeţi zidul de foc, dar mulţi au căzut, rostind cuvintele: «cota 495 sau 463»! Sînt cotele blestemate, este creasta însîngerată! Am fost lîngă voi şi v-am văzut cum aţi trecut prin foc ucigător Mureşul, cum v-aţi

Luptele Diviziei 9 Infanterie pe timpul marii ofensive desfășurate între Arieș și Șomeșul Mic (9-10 octombrie 1944) şi bine întărit şi nu v-aţi sfiit să daţi lupta făţişă, aţi luptat cu focul inamicului, cu greutăţile terenului şi ale vremii; aţi luptat şi aţi învins cele mai mari piedici puse în calea voastră. Înfrăţirea între arme, între soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri a fost sublimă; toţi s-au jertfit fără a precupeţi nimic! (...) Sacrificiile voastre vor cîntări greu în afirmarea drepturilor Neamului nostru.

Bravii mei ostaşi, lupta nu s-a sfîrşit. Cei rămaşi, strîngeţi rîndurile, căci noi zile de măreţe fapte ne aşteaptă...”.

Tot de aici, de pe cîmpul de luptă, am trimis soţiei o scrisoare datată 27 septembrie. Am decis să o reproduc aici, pentru că din ea se pot vedea mai bine frămîntările şi trăirile mele de atunci, durerile pentru cei căzuţi în luptă sau răniţi. „SCUMPA MEA! Scriu de la un post de observaţie înaintat. Pînă la linia inamică sînt 2 kilometri. Vedem de aici toate mişcările, pentru că este un afurisit de deal cu pante repezi spre noi şi cu vîrfuri, unde inamicul are observatoare bune. De vineri, 22 septembrie, şi pînă azi, 27 septembrie, sînt 6 zile, pe care le consider cele mai grele pentru mine şi întreaga divizie. De 6 zile şi 6 nopţi o ducem în atacuri şi contraatacuri. Am fost nevoiţi să spargem zidul de foc cu piepturile ostaşilor şi ofiţerilor noştri... Şiruri nesfîrşite de răniţi se scurg zi şi noapte şi defilează trişti prin faţa mea... Am pierdut mulţi ofiţeri – peste 40 de morţi şi răniţi. În ceea ce priveşte soldaţii, morţii sînt cu miile, ca să nu mai vorbesc de răniţi. Dar ce pot să fac mai mult? E

război, şi cerinţele se satisfac cu sacrificii. Cel puţin am speranţa recuperării unui număr mare de răniţi.

Cu toate cele spuse mai sus, atmosfera din jurul meu este bună; ostaşii ştiu că sînt aproape de ei şi pentru ei.

Cei din imediata apropiere, în cap cu Leonin, sînt gata de orice sacrificiu; toţi sînt plini de curaj. În toată această frămîntare, gîndul la voi şi la faptul că am primit veşti bune sînt un balsam şi o încurajare, încolo sînt sănătos; au fost oboseli mari, dar le-am învins. Toate vor trece şi iarăşi va veni buna dispoziţie... Închei scrisoarea în simfonia macabră a cîmpului de luptă.

Vă doresc şi vă îmbrăţişez pe toţi. Costin“

Pe direcţia loviturii principale (1) După scoaterea noastră din capul de pod din zona Dealului Sîngeorgiului, Divizia 9 infanterie avea să participe, alături de alte mari unităţi române şi sovietice, la o acţiune de mare amploare care urmărea în final zdrobirea forţelor inamice din Podişul Transilvaniei.

Lovitura principală a Grupării de forţe sovietice şi române urma să se execute pe direcţia Turda–Cluj, pentru a rupe apărarea adversarului între Viişoara (10 km est Turda) şi Deleni (12 km nord vest Turda), a nimici iniţial forţele hitleriste şi horthyste din faţă, a elibera oraşul Cluj şi a ajunge pe Someşul Mic, între Gherla şi Gilău. În continuare trebuia să se dezvolte ofensiva spre nord-vest, către Oradea şi Carei.

Potrivit planului comandamentului superior, Armata 4 română urma să treacă la ofensivă executînd un atac principal pe direcţia Cîmpia Turzii–Cojocna şi un atac secundar pe direcţia Berghia–Şeulia– Frata. Ulterior, ea avea să continue acţiunea pe direcţia generală Jibou–Poarta Someşului. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, hotărîrea luată de comandantul Armatei 4 române prevedea constituirea unei grupări compuse din cinci divizii de infanterie şi din majoritatea artileriei grele a armatei, grupare care să rupă apărarea inamică între Viişoara şi Poiana, pe un front de 8 km. În vederea constituirii grupării a fost nevoie să se efectueze o seamă de înlocuiri şi de regrupări de trupe. Astfel, patru mari unităţi, între care şi Divizia 9 infanterie, trebuiau să se deplaseze de la centrul dispozitivului la flancul stîng, pe o distanţă care varia între 80 şi 100 km. Ca urmare, în seara de 4 octombrie, la ora 20 şi 30 minute, am primit ordinul verbal al Armatei 4 române, confirmat apoi şi prin telegraf, ordin prin care s-a stabilit deplasarea diviziei din zona Giuluş-Şeulia-Bobohalma-Tîrnăveni, pe itinerarul Tîrnăveni-Corneşti-Ocna Mureşului. De aici marea noastră unitate urma să fie în măsură să acţioneze ofensiv pe direcţia Lunca Mureşului-Turda.

Pentru deplasarea în zona stabilită, Divizia 9 infanterie avea de executat un marş de circa 80 km în două etape, pe un singur itinerar. În faţa noastră se ridicau unele probleme complicate privitoare la organizarea coloanelor de marş, la menţinerea unui ritm constant de deplasare. Orice neregulă în astfel de situaţii, oricît de mică ar fi fost ea, s-ar fi repercutat negativ în îndeplinirea misiunii. În acelaşi timp divizia trebuia să mai ţină seama şi de faptul că pe acelaşi itinerar se efectuau şi aprovizionările de toate felurile.

Coloane nesfîrşite, tractate auto sau hipo, făceau un du-te-vino spre linia frontului şi înapoi, la punctele şi bazele de aprovizionare din interior. În legătură cu deplasarea noastră pe itinerarul Tîrnăveni-Corneşti-Ocna Mureşului ţin să amintesc o precizare a ordinului primit de la Armata 4 şi anume aceea că „Mişcarea ordonată trebuie realizată trecînd peste orice greutăţi”. Într-adevăr, trebuia să facem faţă nenumăratelor greutăţi determinate atît de cele arătate mai sus, cît şi de faptul că deplasarea se făcea pe o vreme de toamnă, cu ploi reci şi pe un teren desfundat, pe un drum cu pante repezi. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 6 septembrie 2019

RM

Polemici«Controverse ,,Dovadă clară de trădare naţională” Iohannis, obligat să răspundă (urmare din pag. 1) Desigur, e o diferență uriașă de pregătire în domeniul Informațiilor (și nu numai!) între Băsescu și Iohannis, dar aceasta nu-l scuză pe actualul președinte de faptul că putea să se intereseze, să fie perfect documentat și chiar să intervină în cazul care zguduie România: criminalitatea organizată, la scară extinsă, în domniile traficului de persoane și exploatării sexuale – inclusiv la minore – cu legături în zone mult mai dure care ies la iveală, inclusiv cu crime, în acest complex infracțional. Poate chiar și crime ,,în serie”.

Or, după cum reiese din datele de care eu habar nu aveam, Klaus Iohannis nu numai că NU a intervenit, dar nu s-a arătat nici interesat! Mai mult, a îndepărtat atenția opiniei publice către zona politică – arătînd din nou către ,,pesediștii ăștia”. De fapt, cam la fel cum a făcut și în cazul ,,Colectiv”, cînd presa făcea anchete care demonstrau existența unor ,,mîini criminale”, iar el, mutînd atenția publicului, își lichida adversarii politici cu ,,corupția ucide”. Inclusiv Guvernul! Scopul s-a dovedit clar – ,,a fost nevoie să moară oameni” ca să fie instalat ,,Guvernul meu”, adică Cioloș, cel care a avut o singură acțiune remarcabilă: Ordonanța (OUG dată de ministrul Prună) prin care a schimbat Codul Penal și Codul de Procedură Penală, dînd ,,Statului paralel” un instrument prin care să distrugă pe oricine. De fapt, în asta a și constat misiunea acelei echipe ,,pro-occidentale”!

Acum, însă, a apărut o adevărată NUCLEARĂ, care poate exploda chiar în fața președintelui Iohannis – vorba lui Băsescu – ,,cel mai informat om din România”. Așa cum scriam la început, fostul bătăios lider al sindicatului TAROM, Dragoș Popovici, activ acum ca secretar general al Asociaţiei Consiliul Unirii, a adresat o scrisoare deschisă Parlamentului, Guvernului şi procurorului general al României… act pe care mi l-a trimis și mie. În scrisoare, Popovici cere tragerea la răspundere a preşedintelui Klaus Iohannis pentru ceea ce scriam mai sus - lipsa de reacţie faţă de situaţia persoanelor dispărute. Pare o nebunie, dar citiți atent ceea ce poate însemna ,,Apocalipsa lui Klaus”: ,,De cinci ani, domnul K.W. Iohannis este preşedintele României. În această perioadă, anual au dispărut circa 400 de persoane de sex feminin (foarte multe cu vîrsta sub 18 ani). În cinci ani sînt circa 2.000”. Da, acestea sînt date clare – iar cifrele sînt uriașe –, deci este IMPOSIBIL să nu-i fi fost aduse la cunoștință președintelui! Și, totuși, iată explozia NUCLEAREI: ,,Niciodată în aceşti ultimi cinci ani, domnul K.W. Iohannis nu a spus un singur cuvînt despre această situaţie de o gravitate maximă”, scrie Dragoș Popovici. Dreptul la viaţă şi dreptul la libertate pentru toţi cetăţenii sînt garantate de Constituţia României, iar președintele este garantul respectării Consituției. Așa că întrebarea lui Popovici este firească: ,,De ce nu a făcut nimic preşedintele României?”. Acum Popovici pune în față cele două variante: 1. ,,Nu a ştiut nimic… Ar fi de o gravitate maximă să fie aşa”. 2. ,,A ştiut şi nu a făcut nimic…

Ar fi de o gravitate de neimaginat…”. Cert este că ,,Preşedintele României este preşedintele tuturor românilor, deci este şi preşedintele celor circa 2.000 de cetăţeni de sex feminin care au dispărut în timpul de cînd K.W. Iohannis este preşedintele României”, așa cum bine subliniază Dragoș Popovici. Rezultă clar: preşedintele României ,,nu a ştiut sau nu a vrut să facă absolut nimic pentru ca celor 2.000 de cetăţeni români să le fie respectate drepturile fundamentale, respectiv dreptul la viaţă şi dreptul la libertate”. Concluzia lui Popovici este clară și întemeiată: ,,Această totală indiferenţă a preşedintelui României, domnul

K.W. Iohannis, faţă de viaţa şi libertatea cetăţenilor României îl face incompatibil de a mai fi preşedintele României”. Adresîndu-se Parlamentului, Guvenului și procurorului general, Dargoș Popovici lansează acuzația cea mai dură, demers la care se vor alătura mulți cetățeni: ,,Avînd în vedere că este o dovadă clară de trădare naţională, solicit imediat destituirea domnului K.W. Iohannis din funcţia de preşedinte al României şi începerea urmăririi penale împotriva cetăţeanului K.W. Iohannis pentru complicitate la comiterea infracţiunilor de lipsire de libertate pentru cele 2.000 de persoane de sex feminin dispărute în ultimii cinci ani”.

Reamintesc un detaliu important: Dragoș Popovici NU este politician – și cu atît mai puțin NU este pesedist! Este un om de 70 de ani, neobosit luptător pentru drepturile salariaților din cel mai periculos sector, aviația – și care pune în fața președintelui niște cifre CRIMINALE! Unui asemenea OM și unor asemenea evidențe și ACUZAȚII președintele trebuie să le răspundă! CUM de nu a intervenit public, niciodată, cînd este imposibil să nu-i fi fost aduse la cunoștință aceste cifre!? În plus, CE a făcut președintele Klaus Iohannis cu aceste cifre de cînd a izbucnit scandalul public național, odată cu tragedia de la Caracal?! DE CE a tăcut Iohannis chiar și acum, cînd a izbucnit scandalul?

DE CE, în loc să intervină, a încercat din nou, ca după ,,Colectiv”, să abată atenția opiniei publice către zona politică? Deci, cu toată răspunderea afirm: această NUCLEARĂ lansată de Dragoș Popovici poate să-l distrugă pe președintele care a preferat vacanța la Neptun intervenției în ceasul al 12 pe un subiect pe care îl cunoștea – și, mai mult, despre care avea aceste date uluitoare! Și apropo de această ,,abordare” prin ,,diversiune” a nenorocirii ce iese la iveală odată cu cazul Caracal… La mijlocul săptămînii trecute, în 48 de ore, nu mai puțin de 4 articole au fost scrise împotriva agenției Sputnik (cu care colaborez) de ziariști plătiți din banii MApN. De fapt, e impropriu să-i numesc ziariști – sînt niște politruci, reiterați într-o ecuație nouă. A ocupației americane. Cel puțin cei originali, din armata sovietică, ,,însuflețeau” ideologic Armata Roșie – în sprijinul patriei, URSS; actualii politruci fac asta apărînd SUA și NATO! Fac parte din categoria celor care nu mai spun ,,cerul României” – ci spațiul aerian NATO! Ei apără „teritoriul NATO”!

Sau baza militară a SUA de la Deveselu. Din nou, impropriu spus o apără; de fapt, în atacurile stupide la Sputnik, ei confirmă că acolo este ceva necurat!

Care e problema acestor politruci? Capete luminate din presa română nu se pleacă în fața tentativelor de dominație și manipulare – și spun clar – e ceva dubios în scandalul de la Caracal, iar cineva vrea să oprească orice cercetare care se referă la rețele, ca nu cumva să se ajungă la Deveselu. ,,Credeţi că aici, la doar 8 km de scutul vieţii, nimeni, dar nimeni nu ştie ce se întîmplă în zonă cînd lucrurile-s probate de ani? La 8 km de partener, care supraveghează toată zona, rețeaua cuprinde instituții ale statului, interlopi, politic, lume bună și rea, și clienți importanți”. Am citat-o pe Sorina Matei, excepționala jurnalistă, care s-a bătut ca o leoaică și cu o altă implicare evidentă a unor forțe din SUA – cazul micuței Sorina. La fel judecă, au scris sau au spus, s-au revoltat mari nume ale presei române, în nici un caz „de-ai rușilor” – dar nici manipulabili: Ion Cristoiu, S.R. Stănescu, Cornel Nistorescu, Victor Ciutacu, Mircea Badea, Mirel Curea, Simona Ionescu, Floriana Jucan, Andrei Bădin și mulți alții – practic toată elita presei române, toți

jurnaliștii cu experiență nu înghit gogoșile pe care le doresc ,,unii”. Și pe care doresc să le camufleze cu... ,,tema rețelelor și legătura cu Deveselu sînt… mîna rușilor”. Perfect descrie situația cunoscutul economist și internaut Dan Diaconu: ,,Ştirea cu prostituţia de la Deveselu a fost calificată oficial propagandă rusească şi nici dracu nu-şi mai permite să spună ceva, în ciuda faptului că sînt înregistrate plîngeri penale - dacă Licuriciul a zis că e propagandă rusească, aşa rămîne”. De fapt, Sputnik a citat din publicații naționale cunoscute – sau a preluat date din presa locală – dînd și link către sursă! La fel ca majoritatea investigatorilor de marcă din presă, ne-am exprimat dubiile că sub nasul Serviciilor americane și românești pot să colcăie nestingherite rețele de trafic de persoane și de prostituție! Și da, ca și publicații de prestigiu din România, am readus în atenție cazurile din 2012 – în care se vorbea de americani de la Deveselu. Care nu au fost niciodată anchetați! Întrebare: oare pe ,,ziariștii” militari nu îi interesează soarta unor adolescente românce – și cum s-a făcut justiție în acel caz? Numai apărarea americanilor este importantă? Dar apărarea de luatul pe nimic a resurselor, de jaful băncilor și al multinaționalelor, de călărirea instituțiilor statului – de colonizarea statului? Sau de clanurile mafiote care, iată, fac legea? Sau de rețelele de trafic de droguri, care tranzitează chiar statele NATO sau controlate de NATO – din Afganistan pînă în Olanda (apud DIICOT). Toate astea nu sînt importante? Nu sînt de apărat? Politrucii armatei nu le văd, iau bani ca să ,,apere” România de… Sputnik Moldova?!

Tot din zona de propagandă occidentală se spune că naționalismul românesc – ca și cel european - e… ,,mîna rușilor”! Sincer, îmi e rușine cînd văd români prostiți cu așa ceva! Dar mai tare mi-e rușine să văd oameni din structuri militare care, în loc să fie patrioți și să apere țara, națiunea, fac jocul străinilor care vor să impună aici totul – de la interesele lor economicofinanciare și militare, la morala pervertită. Am fost prea aproape de Vadim Tudor ca să suport politrucii ideologiilor de ocupație – și să văd cum militarii români, de la cei din armată, la cei din Servicii, sînt îndoctrinați și intoxicați cu tot ce e străin de ceea ce reprezintă spiritul mîndrei noastre națiuni.

Limba romn Cînd pleci de acasă, că acasă-s doar spini, şi îţi iei lumea-n cap, printre străini, şi laşi toate-n urmă, şi vatră, şi stînă, tu porţi în desagă doar limba română.

Ajungi să speli vase şi să strîngi din dinţi, cînd alţii te-njură de ţară şi părinţi, şi i-ai sfărîma c-o singură mînă, dar tu taci din gură în limba română.

Cînd cuprins de dor te-ai întoarce acasă, dar de la servici domnii nu te lasă, dorurile toate în suflet ţi s-adună, şi-ţi doinesc acolo în limba română.

S-ajungi să ai bani, să ai de toate cele, dar să nu te bucuri cum ai vrea de ele, căci soarta e perfidă şi te tot amînă, atunci te consolezi cu limba română.

Românule pribeag prin aste ţări străine, ce-ajungi să te întrebi: acasă-i unde-i bine?

Răspunsul ţi-l dau eu: acasă eşti doar pînă vei şti să locuieşti în limba română.

Viorel Boldiş

RM

Vineri, 6 septembrie 2019

9

File de istorie • File de istorie Samuil Micu – ideolog al Școlii Ardelene, cărturar, om politic, pedagog, ecleziast Samuil Micu s-a născut la 2 noiembrie 1745, în un element de poezie, care lipsește celorlalți doi. satul Sad, și a murit la 13 mai 1806, la Buda. Se Viziunea sa pentru viitorul nației este dublată de o trăgea dintr-o familie de preoți, cu origine nobiliară. privire spre trecut, de unde extrage elementele bune: Unii din înaintașii săi, numiți Micula, veniseră de smerenia, naivitatea, plăcerea de a povesti cu inima deschisă. Deși istoric, Samuil Micu peste munți în Transilvania. Unchiul păstrează mult de la cronicari și, în său dinspre tată era episcopul Ioan primul rînd, de la Neculce, prezintă Inochentie – Micu Clain. Primele asemănări cu stilul dulce și sfătos al cunoștințe de carte le capătă la Sad, acestuia, care degajă o atmosferă de apoi, se mută la Blaj. În acest vechi pace și înțelepciune. centru de cultură, erau două institute Samuil Micu scrie în limba română, (seminarii): Sfînta Treime (cu 20 de cu mijloacele unui erudit, principala elevi) și seminarul lui Pavel Aron, sa operă istorică, Istoria și lucrurile episcop, care avea 12 elevi, dar cu și întîmplările românilor, rămasă în timpul ajung la 24. La acest institut manuscris. Lucrarea, de mari proporții, își continuă studiile Samuil Micu și, după absolvirea lor, îl aflăm călugăr deși ar putea fi socotită și o cronică, la Mînăstirea Bunei Vestiri (unde are un conținut istoric și pedagogicspre deosebire de Sf. Treime, oamenii Samuil Micu (1745-1806) educativ. Rolul istoriei este admirabil mînăstirii se numeau călugărei sau redat în cuvintele: ,,...că istoria calugărași). În această calitate, iaste dascălul tuturor lucrurilor, și Samuil Micu primește numele monahal de Samuil. bisericești și politicești, că nu numai cu cuvinte, ci După moartea lui Aron, Samuil Micu devine și cu pilda adeverează cele ce învață”. Samuil aduce director de studii la Mînăstirea Bunei Vestiri și în opera sa istorică îmbinarea spiritului tradițional Seminarul lui Aron (1764), calitate în care rămîne cronicăresc și încercarea unei viziuni moderne asupra doi ani (1766). Samuil Micu pleacă apoi la Viena evenimentelor istorice. Cele patru părți ale Istoriei (1766), unde face studii la Colegiul ,,Pazmonian”, sale urmăresc redarea originii românilor, istoria care era patronat de împărăteasa Maria Tereza. După domnilor Țării Românești, a domnilor Țării Moldovei terminarea studiilor se întoarce la Blaj (1772) și este și istoria bisericească a episcopiei românești din profesor de etică și matematici. În anul următor, Ardeal. Samuil Micu sfîrșește însă prin a se deosebi îl însoțește la Viena pe Grigore Maior, fostul său de cronicarii moldoveni sau munteni, deoarece a profesor. Îl aflăm prefect de studii la Colegiul Sfînta urmărit să realizeze istoria tuturor românilor, deci nu Barbara (1777), unde îl găsește Gheorghe Șincai, o cronică provincială, ci o adevărată sinteză de istorie care se întorcea de la Roma (1779). românească.

Samuil Micu scoate la Viena o Carte de rugăciuni La data aceea însă era foarte greu să realizeze o (1779) și în anul următor (1780), împreună cu istorie globală a poporului român, deși avea viziunea Gheorghe Șincai, lucrarea Elementa linguae daco- necesară acesteia. În general, gîndirea istoricului romanae sive valachicae. Samuil Micu se întoarce merge mînă în mînă cu cea a filosofului și pedagogului, la Blaj (1783), unde continuă o asiduă activitate de ca și a filologului și om al bisericii. Dar elementele publicații, dar are și mari disensiuni cu episcopul acestor discipline, în cazul scrierii istoriei, devin I. Bob, care nu-i permitea să părăsească ordinul anexe la subiectul istoric, în timp ce, pentru fiecare călugăresc. Totuși reușește să primească aprobarea dintre ele, Samuil Micu scrie cărți în specialitate. lui I. Bob (19 iunie 1784) și iese din călugărie. În De pildă, ca filolog, Samuil Micu scrie, împreună cu anul următor, cere să fie numit paroh al Sibiului, Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae dar fără rezultat. I. Bob îl transferă (1788) la sive valachicae. Pentru înțelegerea acestei cărți Alba Iulia. De aici, pleacă la Buda (după anul trebuie să se știe că la reprezentanții Școlii Ardelene 1801), unde funcționează ca cenzor și corector al se observă două tendințe (cum sublinia și George cărților românești ce erau imprimate la tipografia universității. Samuil Micu moare la Buda, la 13 mai 1806.

Samuil Micu are o operă impresionantă, des­ fășurată în domeniul scrierilor istorice, filologice, teologice și pedagogice, filosofice. Ca toți ideologii Școlii Ardelene, Samuil Micu își desfășura activitatea în a doua jumătate a Secolului al XVIIIlea cînd, în condițiile dominației habsburgice asupra Transilvaniei, idealul românesc de căpătîi era dezvoltarea conștiinței naționale, pentru ca, pe această bază, să se poată organiza temeinic lupta de eliberare națională. Demonstrarea drepturilor românilor pe plan istoric cerea ca un imperativ argumentul vechimii și continuității autohtonilor, originea lor nobilă latină, unitatea de neam și de limbă. Samuil Micu nu a fost un luptător ca ceilalți corifei ai Școlii Ardelene, dar prin activitatea sa teoretică, prin scrierile și problematica abordată, el devine un luptător de atitudine, și prin aceasta și om politic.

Recunoaștem în Samuil Micu pe primul vizionar din cadrul triadei ce includea pe Gheorghe Șincai și Petru Maior. Samuil Micu păstrează în ființa sa

Călinescu) privind lexicul: de a dovedi pe toate căile că majoritatea cuvintelor sînt de origine latină și de a elimina slavonismele. La acestea se adaugă și munca de primenire a limbii. Mai era și problema înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin, cu rezerva cărților bisericești, unde procesul de înlocuire era mai anevoios. Elementa linguae a fost precedată de lucrarea lui Samuil Micu, Carte de rogacioni, prima scriere cu litere latine publicată de un învățat român.

Indicațiile ortografice de la sfîrșitul volumului deschid seria numeroaselor încercări de latinizare a ortografiei. Iar Elementa linguae reprezintă una din primele gramatici în spirit latinizant, unde se văd clar tendințele spre radicalizare a ortografiei și gramaticii.

Cît privește aspectele religioase ale operei lui Samuil Micu, dacă Istoria bisericească a românilor ardeleni este lucrare de istorie, în schimb, Teologie dogmatică și moralicească despre taina maslului... este o carte de dogmă, unde apare clară concepția eclesiastului. La fel, pe filosof în întîlnim în Metafizica, iar pe pedagog, în cărțile pentru școală și tălmăcirile din alte limbi.

Spiritul erudit, intuiția, talentul de povestitor, fac din Samuil Micu un mare teoretician, iar opera lui cu exemplificări și extinderi și de luptă în realizarea idealurilor românești, de eliberare națională și unitate, face din Samuil Micu unul din însemnații iluminiști români.

Lucrări de referință: Carte de rogacioni pentru evlavia homului chreștin, Viena (1779); Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, în colaborare cu Gheorghe Șincai, Viena (1780); Propovedanie sau Învățături la îngropăciunea oamenilor morți, Blaj (1784); Biblia adecă dumnezeasca scriptură, Blaj (1795); Theologhia moralicească, 2 vol., Blaj (1796); Loghica, Buda (1799); Legile firei. Ithicà și Politicà sau Filosofia cea lucrătoare, în patru părți împărțită și întru acest chip așezată pre limba rumînească, Sibiu (1800); Filosofia cea lucrătoare a rînduelelor dreptului firei, partea a doua, Sibiu (1801); Acathist sau carte cu multe rugăciuni pentru evlavia fieștecărui creșthin, Sibiu (1801); Theologhie dogmatică și moralicească, Blaj (1801); Istoria, lucrurile și întîmplările românilor (mss. Publicat fragmentar); Istoria bisericească, 2 vol., tipărită fragmentar de Timotei Cipariu în Acte și fragmente (1855); Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, tipărită fragmentar de August Treboniu Laurian în Instrucțiunea publică (1861); Scurtă cunoștință a istorii românilor, introducere și îngrijirea ediției de C. Cîmpeanu, Buc. (1963), în original Brevis Notitia Historiae Valachorum ab origine gentis usque Seculum XVIII; Scrieri filozofice, studiu introductiv și ed. critică de Pompiliu Teodor și Dumitru Ghișe, Buc. (1966). Alte lucrări de istorie a bisericii: Istoria bisericească universală pe scurtu; Istoria împarechiarei între biserica răsăriteană și a apusului; Istoria Conciliului de la Florenția.

Lucrări destinate uzului școlii: Metafizica, Aritmetica, Viața și fabulele lui Isopu.

Traduceri din: Fleury, Istoria bisericească universală (Sec. I – IV) în patru tomuri; Mormantel, Belisariu.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Duicu, Serafim: Pe urmele lui Samuil Micu, București, Editura Sport-Turism, 1986 2. * * * * * * * * *: Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul II G – O, București, Editura Geneze, 2000

10

Vineri, 6 septembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Portretul lui Garabet Ibrăileanu la tinerețe Activitatea literară a lui Garabet Ibrăileanu (1871-1936) s-a desfășurat pe două direcții distincte: cercetarea literară teoretică și creația originală.

Schemativ, contribuția lui de cercetător al literaturii a îmbrățișat cele trei elemente definitorii ale actului literar: teoria, critica și istoria literară. Ca teoretician al literaturii, în perioada de formație intelectuală dintre anii 1889 și 1905, Ibrăileanu a îmbrățișat ideile materialismului dialectic și istoric și ale poporanismului, precum și metodologia de analiză, de natură sociologică și psihologică. Acum a pus în circulație termeni precum ,,tendenționismul în artă”, ,,spe­ ci­­ficul național în literatură” sau ideea că ,,arta este o reflectare a realității prin imagini artistice realizate cu ajutorul cuvîntului”.

De asemenea, nu puteam uita nici de principiiul estetic generat de teoria ,,raportului dintre forma și fondul operei literare”. Această ultimă contribuție, la care se raliase și socialistul Dobrogeanu-Gherea, avea să-i provoace lui Titu Maiorescu – cel care impusese ,,Direcția nouă” în cultura română – o lungă și virulentă reacție de negare. În general, teoriile din această perioadă aveau să cadă în desuetudine, și autorul lor va reține, pe mai departe, doar cîteva dintre ele.

A doua perioadă, cea dintre 1906 și 1920, cores­ punde curentului poporanist de la revista ,,Viața românească” din Iași și se aplică, în primul rînd, la promovarea scriitorilor de această orientare, ca și la descoperirea tradițiilor poporanismului românesc sub raport ideologic și literar. Aceste principii le-a folosit criticul cînd a făcut analiza unor scrieri de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Topîrceanu, Hogaș, Brătescu-Voinești și alții. Să nu uităm că la ,,Viața românească” s-au consacrat scriitori ca M. Sadoveanu, M. Sevastos, C. Hogaș, Lucia Mantu, Otilia Cazimir, Topîrceanu, Demostene Botez. Toate aceste opinii Ibrăileanu le-a cuprins în lucrările sale de mai tîrziu: ,,Spiritul critic în cultura românească” (1909), ,,Literatura și societatea” (1912) sau eseul ,,Creație și analiză” (1930). Să nu uităm nici Ediția ,,Eminescu” (1933), precum și sprijinul, nemijlocit și de lungă durată, acordat activității publicațiilor ,,Viața românească” și ,,Însemnări literare”.

Ultima perioadă din viața și activitatea lui Ibrăileanu este aceea dintre anii 1920 și 1933, o perioadă ,,eclectică – după cum susține și «Dicționarul de scriitori români» (1978), în care nu mai reclamă scriitorilor decît specific național, adică originalitate, ferirea de imitații, realism și luciditate”.

Prin anii ’50 - ’60, în plin proces de sovietizare, Garabet Ibrăileanu a fost revendicat de noua putere, care l-a repus în circulație, împreună cu alți scriitori ,,progresiști”, precum Nicolae Bălcescu, I.C. Vissarion, Sahia, Dobrogeanu-Gherea, Mille, Raicu Ionescu-Rion. În zilele noastre, abia dacă se mai vorbește despre acest teoretician al culturii române, bazată pe tradiție, și creator de școală literară. A fost scos și din manualele de liceu, fiind considerat un scriitor minor. Și nici romanul său de analiză, ,,Adela” ( tipărit tîrziu, în 1933), nu mai interesează pe nimeni. Și este nedrept, căci, la ora cînd fusese gata de tipar, scrierea reprezenta o noutate în materie. Dar discreția excesivă și teama că persoanele reale, care îi inspiraseră personajele imaginare, pe baza confuziei dintre realitate și ficțiune, i-ar putea aduce necazuri, l-au determinat pe autor să

tot amîne publicarea cărții. Iar cînd a făcut-o, tehnica numită analiza psihologică a personajelor era deja cunoscută prin romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade și alții.

Vă prezentăm, în continuare, cî­ teva medalioane din tinerețe, simple crochiuri, executate de Ibrăileanu probabil în perioada 1896-1900, cînd, încetîndu-și activitatea în presă, zice-se că n-ar mai fi scris nimic.

Dar iată că revista ,,Manuscriptum”, în numărul 24 din anul 1974, vine să demonstreze contrariul.

Anume că, în acea perioadă, liderul grupării de la ,,Viața românească” nu s-a mulțumit doar cu lecturile intense, ci a pus mîna și pe condei. Și ca suprem argument, publicația Muzeului Literaturii Române, din Bulevardul Eminescu (fost Dacia), adaugă: ,,Hîrtia, cerneala și grafia sînt specifice anilor 1895-1901”.

„V

Ioan Creangă

iața sa de mic copil și pînă ce intră în seminarul din Iași, o cunoaște cu deamănuntul din scrierea sa «Amintiri». Școlile primare le-a făcut la țară, iar mai tîrziu a învățat la seminariul de la Socola. Dar neplăcîndu-i a fi preot, s-a făcut institutor la Iași, unde a murit...

El nu cunoștea nici o limbă streină, și deci aproape nici n-avea vreo cultură literară. El a fost deci un talent natural cu totul, asemănător cu acei necunoscuți creatori ai literaturei populare. Și în adevăr talentul său are toate însușirile literaturei populare. Același amestec de «melancolie» și «ironie» ca și în literatura populară. Și același caracter de «povestire», aproape fără șir, plină de digresii. El începe să spue ceva, apoi își aduce aminte de altceva, face o digresie și așa mai departe. Prin urmare, caracteristicile lui Creangă sînt: că «povestește», și povestește amestecînd melancolia cu ironia. În «Amintirile» sale are bucăți de o duioșie nemaipomenită și glume foarte pipărate. O altă bucată frumoasă e «Moș Nichifor Coțcariul», unde Creangă s-a arătat artist în toată puterea cuvîntului. Apoi avem o mulțime de «povești», dintre care cea mai frumoasă e a lui «Harap-Alb». În rezumat, Creangă a fost un țeran, un adevărat țeran, dar înzestrat cu un mare talent artistic.

Viața, natura, toate le-a simțit ca un țeran, dar înzestrat cu un mare talent artistic. Viața, natura, toate le-a simțit ca un țeran, dar un țeran artist. Viața și literatura streină n-au nici o parte în scrierile sale; - el este, putem zice, «culmea românismului» în literatura noastră”.

„N

Ion Luca Caragiale

ăscut în Muntenia. Trăiește în București. Ca putere artistică, el poate fi pus alăturea de Eminescu. El e prozator. A scris comedii: «O noapte furtunoasă», «Conul Leonida față cu reacțiunea», «O scrisoare pierdută», «D’ale carnavalului» și «Soacra»; o tragedie: «Năpasta»; și cîteva nuvele, dintre care cea mai însemnată e «O făclie de Paști».Apoi a scris o mulțime de articole de jurnal pline de spirit și de ironie. În comediile sale, el își bate joc cu un talent deosebit de nepotrivirea ce există între «formele» de civilizație din țara noastră și între «fondul» barbar și incult. Se știe că în România civilizația nu s-a produs încetul cu încetul ca în alte țeri, ci a fost adusă de-a gata. Dar din acest amestec al unor forme superioare cu un fond înapoiat, au rezultat o mulțime de fenomene caraghioase.

Caragiale, cu talentul său, a observat aceste fenomene

1902, Iași – Garabet Ibrăileanu (dreapta), Constantin Stere (centru) şi administratorul publicaţiei ,,Viaţa Românească”. caraghioase, le-a descris, și astfel a reușit să ne dea piesele sale, cari sînt de o colosală putere artistică. Tot la aceasta a ajuns și prin articolele sale de ziar. În «Năpasta» (tragedie) el ne arată o întîmplare nenorocită la țară, și ne face să vedem pe de o parte că și țeranii sînt capabili să aibă sentimente și patimi puternice, iar pe de altă parte cum justiția adesea se poate înșela și condamna pe nenorociți. În «Făclia de Paște» ne arată pe un evreu, Leiba Zibal, cuprins de frica că va fi ucis în noaptea de Înviere de către un fost rîndaș al său, Gheorghe (care îl amenințase cu moartea). Sentimentul de frică e descris cu un talent nemaipomenit, și astă bucată ar putea fi iscălită de oricare scriitor strein. În sfîrșit, Caragiale are un extraordinar talent de observație, și un tot așa de mare talent de a scrie ceea ce a observat”.

„N

Gheorghe Coșbuc

ăscut în Transilvania. Trăiește la București.

Cel mai mare poet român de azi, și vrednic concurent al lui Eminescu.

A început să scrie în ziarele din Transilvania. De la dînsul avem pînă acum două volume: «Balade și idile» și «Fire de tort». Am văzut că Eminescu este poetul întristarei, al decepției, poetul generației tinere actuale. Coșbuc, din contra, este poetul vesel, optimist, încrezător în viață și în bucuriile ei. Starea sufletească descrisă în poesiile lui Coșbuc e starea sufletească a unui țeran cu dare de mînă, voinic, muncitor, care trăiește în mijlocul naturei și care are nervii sănătoși.

Dacă Eminescu zice: «tu în colț petreci în tine», Coșbuc zice: «luptă», căci: «Viața...

Resboi e de viteji purtat, Cei lași se îngrozesc de ea...»

(1896-1900)”. *** Este pasionant să citești încercările de debut ale unui scriitor care avea să cunoască celebritatea. Ai ocazia să descoperi sîmburele operei de la maturitate, mijloacele prin care s-a dezvoltat, influențele suferite în evoluția sa. E ca atunci cînd, răscolind vreo arhivă, dai peste fotografia lui Napoleon în școala primară, căci, după cum spunea și Flaubert, marile opere ne fac să credem că autorii lor nici n-au existat.

Nu altfel stau lucrurile și cu medalioanele pe care Garabet Ibrăileanu le-a închinat lui Creangă, Caragiale și Coșbuc. Cu ce scop? Să-și formeze mîna? Sau să răspundă la vreo comandă gazetărească? Nu putem ști.

Dar putem face altceva: să le comparăm cu studiile ulterioare, mai ample și mai de adîncime, consacrate celor trei scriitori, și să evluăm rezultatul. La urma urmelor, comparatistica nu înseamnă doar să pui față-n față doi scriitori. Mai înseamnă și să urmărești evoluția cuiva în diferite etape ale existenței sale literare.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 6 septembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (35) Misterele lui Rasputin (2)

Chiar de la parter intri în plină istorie. Pe pereţi se înşiruie întreaga familie imperială a Rusiei, tablouri, acuarele, fotografii. Mi-a ieşit înainte prinţesa Irina; e nepoata celui din urmă ţar, Nicolae al II-lea. E prinţesă Iusupov de mai bine de cincizeci de ani şi, cu toate acestea, a rămas tot frumoasă.

O scară îngustă şi dai într-o încăpere mare din care prinţul şi-a făcut salonul lui de primire. Şi aici, în mijlocul mobilelor rare, amintiri din Rusia, puzderie de amintiri...

Vocea prinţului este caldă, amicală: – Poftiţi, poftiţi... ce bine-mi pare că vă văd!

Supremă cochetărie, ca să-şi primească oaspeţii, prinţul Iusupov şi-a scos ochelarii lui negri. Şi atunci nu i se mai vedeau decît ochii. Nişte ochi albaştri extraordinar de limpezi. Nişte ochi care aproape au orbit, ochi care-i plăceau lui Grigori Efimovici Rasputin...

Totul a început în octombrie 1905. În Jurnalul ţarului Nicolae al II-lea, la data de 1 noiembrie se află această simplă însemnare: „Am cunoscut un călugăr din gubernia Tobolsk care se numeşte Grigori”.

Grigori era prenumele unui ţăran siberian care avea să facă vîlvă în lume: Rasputin. Rasputin în limba rusă are un sens foarte precis: „rasputnîi” înseamnă „desfrînatul”. Să fi fost oare numele lui adevărat, aşa cum afirmă fiica lui, Maria, în Memoriile ei? Aceasta aminteşte că „rasputie” înseamnă în ruseşte „răspîntie”.

Asta ar fi originea numelui său de familie. Un istoric rus de şcoală franceză, Constantin de Grunwald, afirmă însă, bazîndu-se pe registrele de stare civilă, că totul e numai legendă. Siberianul se numea Grigori Novîh. Se născuse în 1864 sau 1865, într-o familie de ţărani mai înstăriţi.

Porecla de „desfrînat” nu se datora decît purtării lui destrăbălate. E foarte adevărat că, în Jurnalul ei, ţarina

nu pomeneşte niciodată numele de familie „Rasputin”.

Ea îl desemnează întotdeauna fie prin prenume, fie printr-un singur cuvînt: ,,Prietenul” nostru. În sătucul Pokrovskoe, tatăl lui Grigori era cărăuş.

Pentru viitorul Rasputin, caii au constituit bucuria copilăriei. Stătea ceasuri întregi în grajd şi se uita la ei. Cîteodată se urca pe cîte unul, se culca pe spinarea lui şi-i vorbea la ureche. În clipele acelea i se părea că timpul a încetat să mai existe. Asta nu-1 împiedica însă ca, odată plecat de acasă, să se amestece cu toţi derbedeii din sat în încăierările care aveau loc, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari bătăuşi. Într-o zi, tatăl lui i-a arătat o carte mare cu poze în care era vorba despre naşterea lui Isus. A fost o adevărată revelaţie. În fiecare seară, Grigori îi cerea tatălui său, Efim, să-i arate cartea aceea. Cînd a învăţat-o pe dinafară, a dorit să cunoască şi urmarea poveştii. În curînd, la Pokrovskoe nimeni nu cunoştea mai bine decît micul Grigori povestea lui Isus.

Avea doisprezece ani cînd s-a produs un eveniment care avea să aibă urmări cu totul neprevăzute. Sub ochii lui, fratele mai mare, Mișa, a căzut în apă. Grigori n-a stat o clipă pe gînduri şi s-a aruncat după el. S-ar fi înecat amîndoi dacă n-ar fi reuşit să-i salveze un ţăran care trecea din întîmplare pe acolo. Contractînd o aprindere de plămîni, Mișa a căzut la pat şi peste cîteva zile a murit. Grigori a supravieţuit, dar, spune biograful său, Fülop-Miller, ,,într-atît l-a zdruncinat accidentul, încît a fost cuprins de fierbinţeli”. Fierbinţelile au dispărut, apoi au reapărut, fiind şi mai mari. Săptămîni în şir, copilul a zăcut aproape fără cunoştinţă. S-a vindecat.

A uitat de boala aceea. Dar, dacă vreun psihiatru ar fi studiat comportarea ulterioară a lui Rasputin, ar fi putut oare şi el s-o uite?

A crescut şi s-a făcut un flăcău zdravăn, rezistent la muncă. În curînd, cîrciumarul din sat a ajuns să-l

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (2) 1. Instaurarea regimului de stat republican democrat-popular la 30 decembrie 1947 (2) Corespunzător cu pactul social realizat în cadrul consultării electorale naţionale, din 28 martie 1948, şi cu condiţiile statornicite în România, Constituţia Republicii Populare Române, ca lege fundamentală cu o forţă juridică superioară celorlalte legi, a stabilit noua structură economică-socială şi politică a ţării, modul de organizare şi de funcţionare a sistemului organelor Statului, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti în R.P. Română. Republica Populară Română - se subliniază în Constituţie - este un Stat popular unitar, independent şi suveran. În Republica Populară Română puterea de Stat emană, de la popor, direct şi secret. Poporul îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Organul suprem al puterii de Stat a R.P.R. este Marea Adunare Naţională.

M.A.N. a R.P.R. este unicul organ legislativ al Republicii Populare Române. Organul suprem executiv şi administrativ al R.P.R. este guvernul. El coordonează şi dă directive generale ministerelor de resort, dirijează şi planifică economia naţională, realizează bugetul Statului, asigură ordinea publică şi securitatea Statului.

Guvernul conduce politica generală a Statului în domeniul relaţiilor internaţionale.

Pe planul Structurii Economiei României, Constituţia din 1948 precizează: în R.P.R., mijloacele de producţie aparţin Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperatiste sau particularilor, persoane fizice sau juridice. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele,

izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telefonul, telegraful şi radioul aparţin Statului ca bunuri comune ale poporului. Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a Republicii Populare Române.

Cînd interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sînt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege. Această prevedere cu impact complex asupra perspectivelor economiei, prevăzută ca opţiune de principiu şi în Constituţia României din 1923, a creat cadrul juridic necesar extinderii proprietăţii de stat la noi în ţară pe baza naţionalizării principalelor mijloace de producţie.

Corelat cu ordinea de Stat şi cu structura economiei, Constituţia Republicii Populare Române a mai consacrat natura funcţiilor economice ale puterii de stat, în ţara noastră, stipulînd între altele: Statul îndrumă şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării, asigurării bunăstării poporului şi garantării independenţei naţionale. Pentru a stimula ridicarea agriculturii, Statul poate crea întreprinderi agricole, proprietatea Statului. El încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Comerţul intern şi extern este reglementat de Stat şi se exercită de întreprinderi comerciale de stat, particulare şi cooperative. Statul acordă protecţie iniţiativei particulare pusă în slujba intereselor generale. Aceste prevederi, prin conţinutul şi dimensiunile legiferate, au creat pentru Statul democrat-popular, nou instaurat, atît baza legală, cît şi obligaţia constituţională de a organiza şi de a conduce

socotească unul dintre cei mai buni muşterii ai săi.

După o noapte de beţie era în stare să are un cîmp întreg fără să dea nici cel mai mic semn de oboseală.

Cu fetele din sat, Grigori se arăta, fără îndoială, cel mai îndrăzneţ dintre flăcăi. Nu era nici mai frumos, nici mai îmbrăcat decît oricare altul: pur şi simplu plăcea. Se pare că ţăranii aceia aveau moravuri destul de libere, aşa cum se întîmplă, de altfel, de cele mai multe ori în ţările sărace: dragostea e singura plăcere care nu costă nimic.

De libertatea aceasta Grigori se folosea din plin. S-a căsătorit cu o blondă drăguţă cu ochii negri care se numea Praskovia. Dar asta nu 1-a împiedicat să-şi petreacă mai departe nopţile la cîrciumă şi să alerge după fete. Într-o zi, în timp ce împingea la plug şi-şi întorcea caii la capătul unei brazde, a auzit deodată în spatele lui „un cor minunat, ca cel al femeilor de la biserică”. S-a întors. Ce a văzut l-a făcut să înlemnească. I-a povestit apoi prietenului său Dmitri Pecerkin: ,,Foarte aproape de el se afla o femeie nespus de frumoasă, Sfînta Fecioară, şi ea dispărea şi apărea, străpunsă parcă de razele aurii ale soarelui de amiază. În văzduh, mii de îngeri cîntau un imn solemn şi glasul Fecioarei Maria le răspundea”.

A fost o arătare de numai cîteva clipe. Anii s-au scurs.

Grigori luase locul tatălui său şi transporta călători.

Ajungea pînă la Tobolsk sau Tiumeni şi cîteodată pînă la Verhoturie, în Urali. S-a pomenit vreodată cărăuş care să nu schimbe şi el o vorbă cu călătorii săi? Unul dintre aceştia, un călugăr novice, pe nume Mileti Saborovski, a rămas mirat cînd a auzit că ţăranul acela simplu vorbea despre problemele religioase cu atîta pricepere.

Seminaristul i-a pus întrebare după întrebare. Grigori, foarte în largul său, i-a răspuns cum nu se putea mai bine.

Novicele a rămas uimit: el ştia foarte bine ce reputaţie avea Grigori la Pokrovskoe. Cum de putea să îmbine o cunoaştere atît de aprofundată a Sfintei Scripturi cu o viaţă atît de dezordonată? (va urma) ALAIN DECAUX nemijlocit întreaga dezvoltare economică a României, în mod centralizat.

De relevat că prevederile cu privire la caracterul economiei şi la atribuţiile de dirijare, planificare şi control ale Statului, cuprinse în Constituţia R.P.R. din 1948, au avut ca temei fundamental efectele nefaste, de proporţii nemaiîntîlnite pînă atunci de poporul român, ale dezorganizării producţiei şi ale anarhiei, care, aşa cum s-a arătat deja, dominau întreaga viaţă internă şi externă a României. Mai mult, după cum evidenţiază datele care urmează, economia ţării noastre, şi după primii trei ani parcurşi de la terminarea celui de-al II-lea război mondial, se confrunta cu probleme extrem de grele care reclamau intervenţia masivă a Statului, atît pentru redresarea economică şi lichidarea urmărilor războiului, cît şi pentru transformarea României într-un stat industrial-agrar avansat.

Aceste obiective strategice, de importanţă cardinală pentru viitorul României, erau întregite, sub aspectul suportului decisiv, de experienţa diferenţiată a majorităţii ţărilor lumii, inclusiv a ţării noastre, care a demonstrat în modul cel mai evident şi concludent posibil că, în epoca contemporană, statul poate să acţioneze asupra dezvoltării economiei, prin mijloace specifice, în trei feluri, cu rezultate însă radical diferite: a) el poate să acţioneze în direcţia cerinţelor legice ale dezvoltării economice, şi în acest caz dezvoltarea economiei se va realiza mai armonios, mai repede şi cu eficienţă generală înaltă; b) el poate să acţioneze împotriva cursului obiectiv necesar, normal, al dezvoltării economice, şi atunci economia va regresa şi se va duce, în cele din urmă, de rîpă, şi c) statul poate să închidă dezvoltării economice anumite căi şi să-i dicteze altele, caz în care, ca şi în situaţia anterioară, va avea loc o mare risipă de resurse naturale, financiare şi umane, cu consecinţe grave pe planul vieţii sociale şi independenţei în relaţiile internaţionale. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Incendiile din Amazon – cnd vor deveni efectele ireversibile?

Cineva trebuie s salveze Amazonul. Dar cine?

Deși un imn popular descrie cerul de deasupra orașului brazilian Porto Velho ca fiind veșnic albastru, orașul, la fel ca o mare parte din bazinul Amazonului, a fost învăluit într-o perdea densă de fum zilele acestea. Și Sao Paolo, cel mai mare oraș al ţării, s-a cufundat în întuneric în miezul zilei, preţ de o oră, după ce fumul a ajuns deasupra lui, de la o distanţă de 3.000 de kilometri. Iar în timp ce Amazonul arde, scînteile ajung în cele mai îndepărtate colţuri ale Planetei, stîrnind reacţiile aprinse ale liderilor politici, activiștilor de mediu și oamenilor simpli sau celebrităţi.

Incendiile din Amazonul bra­ zilian au crescut cu 83% faţă de anul trecut, conform datelor Institutului de Cercetare Spaţială, care a înregistrat 72.843 de incendii, cel mai mare număr de cînd acestea sînt monitorizate, din 2013. Statele cele mai afectate sînt Roraima, Acre, Rondônia, Mato Grosso do Sul și Amazonas, ultimul decretînd starea de urgenţă. În nord-vestul statului Rondônia (cu capitala în Porto Velho), situat în partea superioară a bazinului hidrografic al Amazonului și cunoscut pentru ritmul accelerat de defrișare a pădurilor, numărul incendiilor a crescut cu 190% faţă de anul trecut. „Incendiile din zona amazoniană variază, ca intensitate și răspîndire, de la an la an și de la lună la lună, în funcţie de schimbările economice și climatice. Incendiile din august anul acesta se caracterizează prin intensitate, răspîndire și persistenţă ridicate, în special la marginile principalelor drumuri din zona centrală a bazinului amazonian”, a declarat Douglas Morton, directorul Laboratorului de Știinţe ale Biosferei al NASA. A fost nevoie de multă presiune din partea organizaţiilor internaţionale pînă ce președintele Jair Bolsonaro a decis să mobilizeze Armata pentru a ţine focul sub control, iar îngrijorările globale cu privire la ceea ce se petrece în Amazon au fost respinse și ridiculizate de oficialii brazilieni. Președintele nu și-a asumat vreo responsabilitate pentru această criză, deși a transmis, încă din perioada campaniei electorale, semnale clare că va susţine un program agresiv de defrișare, pentru a face loc exploatărilor industriale și de minerit, proiectelor de infrastructură și celor de extindere a zonelor agricole.

Amazonul, sub focul ncruciat al nemulumirilor interne i internaionale „Casa noastră arde”, a scris pe Twitter președintele francez Emmanuel Macron, catalogînd incendiile din Pădurea Amazoniană drept „o criză internaţională”. În replică, Bolsonaro l-a acuzat pe Macron că folosește subiectul incendiilor pentru a-și adjudeca un capital politic, etichetînd propunerea liderului francez ca membrii G7 să discute despre această criză drept o reminiscenţă a unei „mentalităţi colonialiste deplasate, care nu-și are locul în Secolul 21”. Președintele brazilian a pasat responsabilitatea pentru incendii pe umerii ONG-urilor care ar fi dat foc Pădurii Amazoniene pentru a deteriora imaginea ţării, o tentativă „orwelliană” de a se disculpa, după cum a numit-o Leo Varadkar, prim-ministrul Irlandei. ,,Macron nu reușește nici măcar să evite un incendiu previzibil într-o biserică ce face parte din patrimoniul mondial, și vrea să dea lecţii ţării noastre?”, a fost reacţia iritată a lui Onyx Lorenzoni, șeful de cabinet al președintelui Bolsonaro, după ce statele din G7 au oferit 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din Amazonia. Lorenzoni a susţinut că Brazilia poate da lecţii oricărei naţiuni pe tema protejării pădurilor native.

Presiunea internă și internaţională a fost în continuă creștere, iar Bolsonaro s-a dovedit mai sensibil la periclitarea intereselor economice ale ţării sale decît la argumentele de ordin ecologic.

La o zi după refuzul ferm al sprijinului financiar

oferit de G7, purtătorul de cuvînt al Președinţiei braziliene a anunţat că ţara sa este deschisă primirii de ajutoare financiare, condiţia fiind însă ca acestea „să nu contravină suveranităţii braziliene și ca gestionarea fondurilor să fie în responsabilitatea noastră”. Schimbarea de poziţie vine în urma creșterii indignării internaţionale la adresa modului în care ţara gestionează incendiile din Amazon, dar și a posibilelor consecinţe economice pe care mai multe state europene nu au ezitat să le comunice.

Franţa și Irlanda au ameninţat, înaintea Summitului G7, cu blocarea acordului cu Piaţa Comună a Sudului (Mercosur), organizaţie din care fac parte mai multe state sud-americane, dacă guvernul brazilian nu oprește defrișările care au alimentat incendiile. Guvernul finlandez a cerut statelor UE să ia în calcul mai multe restricţii comerciale, Mika Lintila, ministrul de Finanţe finlandez solicitînd o analiză în regim de urgenţă a posibilităţii blocării „importurilor de carne de vită braziliană”. „Amploarea incendiilor din zona Amazonului este șocantă și ameninţătoare, nu numai pentru Brazilia și celelalte ţări afectate, ci pentru întreaga lume”, a declarat și Steffen Seibert, purtătorul de cuvînt al cancelarului Angela Merkel.

Cerul celui mai mare oraș brazilian, Sao Paolo, s-a întunecat complet Organizaţia Earth Alliance, printre fondatorii căreia se numără și actorul Leonardo DiCaprio, a anunţat crearea unui fond de urgenţă din donaţii pentru conservarea pădurilor din Amazonia, iniţiatorii proiectului propunîndu-și să strîngă 5 milioane de dolari. La sfîrșitul lunii august au avut loc proteste împotriva politicilor guvernamentale de mediu în 40 de orașe ale ţării, în timp ce în mai multe capitale europene oamenii au manifestat în faţa ambasadelor și consulatelor braziliene. Marina Silva, fostul ministru al mediului din Brazilia, a condamnat pe Twitter modul în care Guvernul gestionează această criză, dar și politicile de mediu lipsite de responsabilitate. „Această ţară a depus un efort herculean pentru a reduce defrișarea în Amazon și acum vedem că totul se dezmembrează.

Brazilia încetase să mai fie un ticălos, doar pentru ca acum să devină un paria. Trebuie să oprim această nebunie”, a subliniat Silva.

Din culisele defririi Amazonului

23 august 2019 - Incendiu în junglă, la Porto Velho, Brazilia

Jurnalistul Cătălin Striblea, care a fost în urmă cu cîţiva ani într-o expediţie jurnalistică organizată de BBC în Amazon, spune că acolo se duce permanent o bătălie crîncenă între interesele și nevoia de supravieţuire a diferiţilor actori. În tot acest război, copacii dispar cu repeziciune, făcînd loc unui peisaj insolit, pe care jurnalistul îl descrie foarte sugestiv: „E un peisaj bizar. În stînga, pădurea tropicală e ca o perie: palmieri, nuci brazilieni, arbuşti, liane, flori şi-o grămadă de insecte

favoarea sprijinirii micilor proprietari. Activitatea ei a deranjat multă lume, așa că, după ce a fost ţinta unei tentive de asasinat și a primit zeci de ameninţări cu o „moarte lentă”, femeia a intrat într-un program care-i oferă dreptul la securitate asigurată de stat, fiind păzită de un poliţist 24 de ore din 24. Înţelegînd că nu pot conta pe sprijinul Guvernului, după ce incendiile din Amazon s-au înmulţit cu repeziciune, luptători din rîndul populaţiei Xikrin au parcurs tot teritoriul vast al statului Para într-o singură săptămînă, alungînd fermierii și tăietorii de lemne din zonele incendiate și confiscîndu-le drujbele și alte instrumente. Unul dintre luptătorii Xikrin spune că Fumul incendiilor este văzut din spațiu, după cum sînt nevoiţi să apere un teritoriu pe care să-l poată arată și imaginea dată publicității de NASA lăsa moștenire nepoţilor. Și o fac, deși legea spune că care bîzîie neîntrerupt. În stînga e un lan de soia, această responsabilitate revine poliţiei federale. aproape de maturitate, cu frunzele galbene. Drumul ntre defriare i incendii, un singur e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac”. pas. Unul cu consecine incalculabile Focurile de anul acesta sînt cele mai mari din ultimul „Dacă în trecut seceta a fost principala cauză a deceniu, dar nu depășesc anvergura celor din 2005, incendiilor, incendiile de anul acesta se datorează susţine jurnalistul. De fapt, pădurea de aici arde, mai mai ales defrișărilor”, explică Douglas Morton, mult sau mai puţin, în fiecare an. Unul dintre marii directorul Laboratorului de Știinţe ale Biosferei de la agricultori din nordul Braziliei, Agamenon da Silva NASA. Creșterea dramatică a numărului de incendii Menezes, se întreba dacă nu cumva lumea a înnebunit, din Pădurea Amazoniană ilustrează accelerarea după valul de reacţii internaţionale stîrnit de incendii defrișărilor care au loc aici, fapt demonstrat și de și după ce statele puternice ale lumii au ameninţat suprapunerea hărţii cu focarele de incendii cu harta că ar putea boicota produsele braziliene. Focul este suprafeţelor despădurite. Majoritatea incendiilor o metodă de a elibera teren pentru agricultură, sînt provocate de oameni care încearcă să se deci pentru a supravieţui, spune agricultorul, iar debaraseze astfel de reziduurile din zonele defrișate, opinia sa este susţinută de aproape toţi agricultorii. această practică fiind larg răspîndită nu doar în Dar mai ales de președintele brazilian, punctează bazinul Amazonului, ci în întreaga zonă tropicală, Striblea, subliniind că susţinerea acestui președinte de afirmă Jeffrey Chambers, de la Laboratorul naţional extremă dreapta vine tocmai de la cei mai puternici american ,,Lawrence Berkeley”. Defrișările masive agricultori care lucrează în zona amazoniană. Aici, din Pădurea Amazoniană au început în anii ʼ70 și interesele diferiţilor actori se apără, și nu de ieri, cu au ajuns la apogeu la sfîrșitul anilor ʼ90 și începutul arma în mînă, povestește jurnalistul. Pe de o parte, lui 2000. Aproximativ 28.000 de kilometri pătraţi este vorba de interesele celor veniţi în Amazon în anii de pădure au dispărut în 2004 numai în Brazilia, ʼ70 și ʼ80, încurajaţi de politicile diverselor guverne care deţine 60% din Pădurea Amazoniană. După braziliene să se stabilească în Amazon, ca măsură de 2004, ritmul despăduririi a încetinit, doar pentru ca a combate sărăcia. Unele guverne au marșat pe latura defrișările să se accelereze din nou în 2014.

Supranumele de plămîn al Planetei provine economică, susţinînd marii fermieri veniţi să defrișeze din faptul că Amazonul joacă un rol important în pădurea, iar altele au fost preocupate de mediu, absorbţia dioxidului de carbon și în producerea plătind pe cei dornici să exploateze zona într-un mod oxigenului, încetinind astfel ritmul încălzirii globale. sustenabil. Nou-veniţii nu au fost niciodată văzuţi cu „Ne aflăm deja într-o situaţie foarte critică în ce ochi buni de populaţia băștinașă săracă, deţinătoare privește schimbările climatice. Dacă distrugem a unor părţi din pădure, care și-a văzut ameninţată Amazonul, emisiile de dioxid de carbon vor crește singura posesiune de valoare. Cu atît mai mult cu cît atît de masiv încît toată lumea va avea de suferit”, străinii veniţi aici au început să taie pădurile, să vîndă avertizează cercetătoarea Adriane Esquivellemnul și terenul sau dreptul de folosire a acestuia.

Muelbert, de la Universitatea din Leeds, Marea După ce au exploatat suprafeţele primite de la guvern, Britanie. Esquivel-Muelbert este autoarea unui noii fermieri și-au dorit mai mult, așa că au căutat studiu publicat anul trecut, care arată că, în ultimii să cumpere terenurile comunităţilor sărace. Dacă 30 de ani, în Amazonia au apărut mai multe specii de acestea s-au opus, adesea s-a folosit violenţa împotriva plante care tolerează seceta, în timp ce altele, specifice lor, asasinatele și răpirile nefiind un incident izolat. zonelor umede, au început să dispară. Pădurea Maria Bastos de Santos e unul dintre oamenii Amazoniană influenţează, de asemenea, ciclul apei la pe care ameninţările nu i-au speriat. A riscat totul, scară regională și, posibil, globală, cel puţin jumătate devenind președinta unui sindicat care îi reuneşte din ploaia care cade deasupra Pădurii Amazoniene pe micii proprietari din districtul Santarém și fiind produsă de ea însăși. Experţii estimează că luptînd pentru a opri preluările abuzive de terenuri, o creștere, fie ea și modestă, a defrișării, ar putea ajutînd localnicii să-și apere drepturile în justiţie afecta aprovizionarea cu apă a orașelor Braziliei, și susţinînd o campanie mediatică permanentă în dar și a ţărilor vecine, în timp ce defrișările masive ar putea influenţa aprovizionarea cu apă a zonelor aflate la distanţă, precum California sau Africa. În 2018, cercetătorii Thomas Lovejoy și Carlos Nobre au încercat să afle care este punctul critic din care începe degradarea ciclului hidrologic, pornind de la un model mai vechi, care estima că, la un procent de 40% de despădurire, centrul, sudul și estul Amazoniei ar înregistra o scădere a precipitaţiilor și un sezon uscat mai lung. O Și pădurile Africii sunt mistuite de flăcări - imagine furnizată de NASA defrișare de 20-25% s-ar putea să

reprezinte însă mai corect punctul din care Pădurea Amazoniană s-ar angaja spre o tranziţie de neoprit spre un ecosistem mai uscat, asemănător savanei, au sugerat cercetătorii. Schimbarea speciilor din pădure va afecta modul în care se comportă pădurea, dar interacţiunea viitoare dintre specii și consecinţele acestei schimbări sînt dificil de evaluat. Dacă 60% din Pădurea Amazoniană se va transforma în savană, acest lucru va însemna că, în loc să stocheze CO2 din atmosferă, pădurea ar începe să elibereze gaze cu efecte de seră, într-o cantitate echivalentă cu emisiile globale de combustibili fosili care au loc într-un interval de 5-6 ani, spune Nobre. În prezent, aproximativ 17% din sistemul forestier al Amazonului este pierdut, fără a lua în calcul și porţiunile lui degradate.

Vorbind despre scenariul conturat de cei doi cercetători, climatologul Abigail Swann de la Universitatea din Washington comentează: „Nu este ceva ce știm cu certitudine, dar este o posibilitate. Și nu doar una nebunească, ci una cît se poate de reală”.

n cutarea unei soluii Defrișările, incendiile și schimbările climatice funcţionează sinergic în Amazon, iar rezultatele se văd deja în secetele din 2005, 2010 și 2015-2016, au avertizat Lovejoy și Nobre. În acest punct, Amazonul nu are nevoie de defrișările masive promise de Bolsonaro în campania electorală, ci de reîmpăduriri care să îl readucă în marja de siguranţă, susţin cercetătorii.

Harta dată publicității de NASA, ce indică informații despre monoxidul de carbon care se ridică în atmosferă, concentrația gazului fiind evidențiată prin culorile verde, galben și roșu închisă Organizaţia internaţională ,,World Wide Fund for Nature” a iniţiat o petiţie care solicită celor 9 ţări pe care se întinde Pădurea Amazoniană să protejeze teritoriul care este sursa a 20% din oxigenul Planetei.

De asemenea, aici se regăsesc 34% din pădurile primare, 30-50% din fauna și flora lumii, dar și 20% din rezervele de apă dulce lichidă ale Terrei.

Petiţia cere statelor să declare stare de urgenţă de mediu și socială în Amazon, să oprească incendiile, să ia măsuri de restaurare a ecosistemelor distruse, să promoveze agricultura sustenabilă și să protejeze teritoriile indigene. Organizaţia atrage atenţia asupra faptului că modificările operate în obiceiurile noastre înrădăcinate ar putea proteja mai bine nu doar Amazonul, ci ecosistemele Planetei – este vorba de a mînca mai rar alimentele cu carne sau de a alege produse confecţionate manual și ștanţate cu simbolul FSC, care garantează că lemnul a fost tăiat legal și a fost crescut sustenabil. (…)

Prosperitatea de astăzi are ceva putred chiar la baza ei, avertiza Jeff Wacker, de la compania ,,Electronic Data Systems”: „Trebuie să reparăm întîi fundaţia, ca să mai putem locui iar în casă. Am ajuns la limitele fizice de construire pe această temelie.

Trebuie să existe altă fundaţie”.

Cu ochii pe vîlvătaia care mistuie Amazonul, ar trebui să ne gîndim că, pentru a salva Planeta, trebuie să ne salvăm mai întîi pe noi înșine de maniera egoistă în care sacrificăm casa și viitorul de mîine al copiilor Planetei pe altarul bunăstării de astăzi.

Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

14

Vineri, 6 septembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Gheoghe Dincă, țapul ispășitor al ,,rețelei” (urmare din pag. 1) Acum cîteva zile am reluat șirul evenimentelor, am recitit diverse declarații ale celui care se presupune că a făcut grozăviile de acolo, Gheorghe Dincă, am pus cap la cap informațiile publice, și singura concluzie logică la care am ajuns a fost aceasta: Gheorghe Dincă nu are nici un fel de treabă cu acele crime, el este doar cel sacrificat de către ,,rețea”, el este ,,pionul” pe care cei care se ocupă cu traficul de carne vie, și nu numai, îl sacrifică pentru ca totul să revină la normal. Gheorghe Dincă nu doar că nu a ucis pe nimeni în viața lui, sau cel puțin

Stau şi mă întreb Ca fiecare român lovit din toate direcţiile de viaţă, stau şi mă întreb cum se face că în ţara mea nu există domeniu în care cuvîntul de ordine să nu fie „lipsa”. Dacă în ziua de azi vreo minte luminată ar dori să caracterizeze România printr-un singur cuvînt, ori de-ar fi să i se pună o firmă ţării ăsteia, acolo, deasupra uşii cu clopoţel, pe frontispiciu, ar trebui scris cu litere de-o şchioapă, „La LIPSĂ”. Ca un virus deosebit de activ, ca o boală extrem de contagioasă, ca o tornadă care adună în vîrtejul său întreaga natură înconjurătoare, „Lipsa” ne-a invadat existenţa. Actorii, medicii, militarii, pensionarii de toate categoriile şi nuanţele, sindicaliştii din mai toate domeniile de activitate, protestatarii mai mult sau mai puţin profesionişti, jandarmii, ba chiar şi procurorii care au descoperit în România Edenul lor pămîntean, toți acuză lipsa de solidaritate. Şnapanii de politicieni se scuză pentru ceea ce au promis în campanie şi apoi nu le-a mai păsat prin lipsa de fonduri, lipsa unei legislaţii moderne, lipsa de timp (prea puţini patru ani…) sau prin lipsa de cvorum în diferite comisii şi comiţii, în plenul Parlamentului sau la sedinţele de partid care, deşi obscure, ne hotărăsc soarta.

Cei care din tembelism, din înclinaţia spre trădare sau din dorinţa de a se îmbogăţi peste noapte au amanetat pe nimic petrolul, gazele naturale, aurul, pădurile, flota comercială sau energia dau vina pe lipsa de investitori români, pe lipsa de potenţial financiar, pe lipsa de tehnologie şi pe lipsa de spirit antreprenorial românesc.

Preşedintele nostru cu vagi urme de sînge arian în pedigriu invocă lipsa de viziune şi lipsa de interes a Guvernului pentru ceea ce el n-a făcut fiindcă n-a vrut, nu l-a interesat, nu a cerut încă voie de la stăpînii săi sau pentru că i-a fost prea lene. Prietenii parfumaţi cu miresme

Se golesc, masiv, pușcăriile Penitenciarele devin din ce în ce mai aerisite, în ultimii doi ani numărul deținuților scăzînd cu 2.000, ne spun reprezentanții sindicatelor din domeniu. Pentru că nici un spațiu de detenție nu corespunde normelor europene, eliberările înainte de termen se fac pe bandă rulantă, astfel că, în curînd, s-ar putea ajunge la închiderea unor penitenciare.

Dacă pînă în 2017 numărul deținuților a crescut constant, în ultimii doi ani pușcăriile au început efectiv să se golească, ne spun sindicaliștii din sistemul penitenciar. ,,Numărul deținuților scade de cînd a intrat în vigoare Legea recursului compensatoriu. Pînă acum doi ani numărul deținuților nu scădea, din contră, creștea. Acum, că li se scad cele șase zile pe lună din pedeapsă pentru că nu au condiții optime de cazare, a scăzut, dar pe noi nu ne ajută cu nimic, pentru că sîntem din ce în ce mai puțini.

Cam în toate penitenciarele noi nu respectăm condițiile impuse de Uniunea Europeană. La patru luni executate, apare cu cinci luni executate. Unii au ieșit foarte, foarte repede, după un foarte scurt sejur, dacă au stat trei sau patru ani de zile în spații neconforme. Au fost cazuri cînd

pe nimeni în ultimul an, dar pînă și el devine tot mai uimit la aflarea lucrurilor pe care a fost și pe care este în stare să le facă, devenind pe zi ce trece tot mai ,,experimentat”, un personaj demn de ,,Vineri 13”, fără să aibă măcar habar de ceea ce spune. Sînt ferm convins că sacrificiul lui, al lui Gheorghe Dincă, a fost planificat, acesta primind în schimb asigurări că va avea o viață bună în închisoare, că familia lui are să fie protejată etc. Sacrificarea unor pioni în detrimentul binelui general al ,,clanului” este o practică uzuală în zona crimei organizate. Gheorghe Dincă face parte dintr-o rețea de plasare a fetelor pe piață, el avînd, probabil, un rol primar, acela de ,,recoltare”. Mai departe de aici însă, apar alte personaje, unele cu însemnul legii pe ele, altele cu însemne ale unor agenții de pază, iar altele pur și simplu nu se vor afla niciodată pentru că sînt poziționate atît de sus, încît nimeni nu le va deranja vreodată liniștea. Un lucru este evident în toată această tragedie: totul este cusut cu ață albă, un

fals de la un capăt la altul. Eu sînt convins că, dacă fata răpită nu ar fi fost nepoata lui Alexandru Cumpănașu, cazul Caracal ar fi fost închis demult, iar în cîrca lui Dincă ar fi fost puse toate fetele dispărute în acest oraș, în ultimii 10 ani. Și totul se închidea simplu, presa croșeta minciunile sfruntate ale instituțiilor de forță din România, și totul intra în uitare.

Cred că, pentru a face lumină în acest caz, este nevoie ca Gheorghe Dincă să fie audiat și să i se asigure protecție sporită ca martor, cu condiția ca el să ,,verse” tot, inclusiv numele celor care au ucis acele fete, pe membrii rețelei și, în mod clar, să îi indice pe acei oficiali, politiști, politicieni și alți bandiți la costum care fac jocurile. Doar în acest mod are să se afle adevărul, doar așa acele fete își vor găsi liniștea acolo unde sînt acum. Spun asta pentru că, așa cum sînt convins că Gheorghe Dincă nu este criminal în serie, la fel de convins sînt că Alexandra nu se mai află de mult timp printre noi.

sörösiste verzulii, cei care au adoptat # ca semn al noii lor religii, se răzvrătesc perpetuu pentru lipsa de democraţie, pentru lipsa de transparenţă a Guvernului, pentru lipsa de compasiune a jandarmilor incendiaţi prietenos cu acele cocteiluri purtînd numele unui ilustru revoluţionar rus sau pentru lipsa de simţ cetăţenesc a acelora care, adunaţi mişeleşte în partidul „Ciuma Roşie”, conduc ţara. Între miile de drame zilnice, una izvorîtă din chiar inima Olteniei a acaparat orizontul zilnic al românilor.

Ea ne demonstrează, clipă de clipă, că poliţia naţională plătită din belşug cu banii noştri se află într-o cruntă lipsă de profesionalism combinată cu acea lipsa de inteligenţă specifică unei ţări suferind de nepotism cronic. Această dramă, ivită brusc din umbra anonimatului, ne mai arată că Institutul Naţional de Medicină Legală este departe de ceea ce credeam cu toţii că este, fiindcă duce lipsă de tehnologie, cumulată cu lipsa de profesionişti. Tot aşa, din nenorocirea caracaleană, am aflat că mult lăudatul STS, administratorul numărului de urgenţă 112, este şi el plin de lipsuri. Îi lipseşte aparatura cu care Serviciul se lăuda că lucrează de vreo trei ani, îi lipseşte instruirea operatorilor, îi lipseşte operativitatea şi, ca în oricare instituţie românească de importanţă strategică, îi lipseşte o conducere responsabilă.

Ce să mai vorbim despre Justiţie? Ea, cucoana legată la ochi şi cu balanţa balansîndu-se periculos în mîna stîngă, duce, în primul rînd, lipsă de un ministru adevărat.

Experimentele de pînă acum, cu personaje neafiliate politic sau cu politruci înmuiaţi pînă la piele în cloaca politicului, au adus-o pînă în pragul falimentului. Acum chiar, cînd scriu aceste rînduri, o nouă schimbare politic/ profesionist a fost pusă pe tapet, agitînd orgoliile şi aşa tulburate care bîntuie tăcute culoarele sinistre ale paşilor pierduţi. Justiţiei româneşti îi mai lipseşte un Cod Penal modern şi, ceea ce ştim cu toţii din proprie experienţă, pe

Justiţia românească o caracterizează lipsa obiectivităţii, lipsa de corectitudine şi lipsa de imparţialitate, atribute care ar trebui să-i fie hainele de fiecare zi. Dureros, lipseşte o răspundere reală a magistraţilor şi respectul faţă de lege la toate nivelurile.

Pe plan intern ne lipseşte un program de ţară, un preşedinte care să merite această funcţie, o democraţie reală, un partid cu adevărat naţional, un guvern responsabil, o Bancă Naţională care să urmărească bunăstarea financiară a românilor şi nu a altora de peste mări şi ţări. Ducem lipsă, stimaţi concetăţeni, de o Armată cu adevărat naţională. Ne lipsesc autostrăzile, căile ferate moderne, respectul administraţiei în raport cu cetăţeanul care o plăteşte (oricît de sărac ar fi el) şi ne lipseşte, în mod evident, corectitudinea necesară relaţiilor interumane care caracterizează oricare popor civilizat. În politica externă ne lipseşte competenţa, corpul de diplomaţi iubitori de ţară, verticalitatea în raport cu ceilalţi actori de pe scena politică internaţională, cooperarea între factorii interni responsabili, respectul faţă de noi înşine şi, mai presus de toate, ne lipseşte cu desăvîrşire mîndria de a fi român.

Nimeni n-ar putea enumera toate lipsurile aflate în prăvălia numită România. Cînd crezi că le-ai notat pe toate, o nouă lipsă apare, ca din neant, fără nicio avertizare prealabilă. Dacă noi, românii liberi şi democratizaţi de peste trei decenii, ne-am specializat în ceva, atunci producerea de lipsuri pare a fi devenit domeniul în care sîntem maeştri… Ne simţim în elementul nostru aşa, jonglînd veseli cu lipsurile mari şi mici, importante sau neglijabile. Şi, în această imensă aglomerare de lipsuri, specifică poate indiferenţei noastre ancestrale, se pare că nimeni nu observă ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat: ne lipseşte Viitorul!

Teodor Palade (Art-emis.ro)

au plecat și cu cîte doi-trei ani de zile mai devreme decît ar fi trebuit. Eu zic că nu este bine, atîta timp cît deținutul trebuia să-și execute pedeapsa pentru fapta comisă, de ce să-i dau drumul mai devreme cu un an, doi, trei? Dar nu decid eu, decide politicul”, ne-a declarat Florin Stoica, secretar general al Sindicatului Național al Lucrătorilor din Penitenciare (SNPL).

peste o treime”, ne-a mai precizat Florin Stoica, secretarul general al SNPL.

Un agent la 200 de deținuți Problema deficitului de personal din penitenciare s-a agravat în ultima vreme, dată fiind pensionarea unui număr important de angajați. ,,Lipsa de personal nu a fost rezolvată, pentru că nu am primit bani pentru a da drumul la concursuri și, chiar dacă numărul deținuților a scăzut, activitățile și misiunile nu au scăzut. Cadrele s-au împuținat din ce în ce mai mult, dacă anul trecut eram 13.500, acum sîntem 12.000. Orele suplimentare efectuate sînt foarte multe, iar un agent lucrează pentru două posturi. Avem un singur agent pe o secție de 150200 de deținuți, asta înseamnă că acel om devine robot, că nu-și execută acele misiuni la timp, pentru că nu se poate împărți în trei-patru locuri, că e singur și este vulnerabil.

Deficitul la nivel național este de 8.000 de cadre, deci de

Polițist de penitenciar Începînd cu acest an, lucrătorii din penitenciare au devenit, în mod oficial, polițiști de penitenciare, cu un statut propriu, adoptat prin lege. Principalele avantaje obținute prin statut au fost legate de echipamente și de plata ratelor la bancă. ,,Chiria va fi transformată în ajutor de achiziție de locuință, astfel că polițiștii din penitenciare vor primi bani doar pentru plata ratelor la casele pe care și le cumpără. Este vorba despre o sumă echivalentă cu 50% din salariul de funcție. La fel este și la Poliție și la Armată.

Legislația pentru comisiile de disciplină și de concursuri este prinsă în statut, că pînă acum era cuprinsă în niște ordine de ministru și Curtea Constituțională a spus că nu este în regulă. Acum avem același statut ca și al polițiștilor, cu normă de hrană, sporuri de periculozitate, echipament.

La echipament înainte de lege aveam o valoare foarte mică, acum avem alocată o sumă de 2.600 de lei pe an, aceeași ca și a polițiștilor de la Ordine Publică”, a mai adăugat Florin Stoica.

Sursa: Lupuldacicblogg.wordpress.com

RM

Vineri, 6 septembrie 2019

15

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Stăpînii şi arendaşii UN PUNCT DE VEDERE

Ipocrizia aprinde pădurile Planetei.

Amazonul este doar începutul Pădurea Amazoniană arde în vîlvătăi și dispare. În mulțimea de date statistice ale ultimelor săptămîni, care vorbesc de milioane de hectare de pădure dispărute, iată doar o valoare cît se poate de reprezentativă. Conform ,,New York Times”, suprafața despăduririlor în Pădurea Amazoniană a crescut cu 39% anul acesta în comparație cu perioada similară a anului trecut. Este o valoare care ne semnalează două lucruri extrem de grave: în primul rînd că pădurea amazoniană scade constant, an de an, și, în al doilea rînd, faptul că în 2019 ritmul despăduririlor s-a accelerat dincolo de orice imaginație. Surprinzător? Dimpotrivă, este logic să se întîmple asta și ritmul despăduririlor la nivel global nu are cum să fie oprit, oricît de multă ipocrizie ar folosi țările dezvoltate ale lumii.

Președinții Boliviei și Braziliei au sfîrșit prin a fi arătați cu degetul de liderii țărilor dezvoltate ca autori morali ai dezastrului amazonian, considerîndu-se că politicile și mesajele lor au încurajat fermierii din zonele rurale să elibereze prin despădurire noi suprafețe agricole.

Acuzele au mers chiar mai departe, sugerînd că Brazilia poartă responsabilitatea pentru sănătatea Planetei prin conservarea Pădurii Amazoniene și că ar trebui să fie la înălțimea acestei responsabilități. Serios? Adică toți marii poluatori ai lumii nu au nici o responsabilitate și nici o vină în ceea ce privește sănătatea Planetei? Responsabilitatea este doar a celor „condamnați” să producă suficient de mult oxigen cît să poată înghiți automobilele celor bogați? O astfel de afirmație mi se pare de o aroganță teribilă în condițiile în care Pădurea Amazoniană nu face decît să curețe o parte din noxele generate de țările altminteri atît de „preocupate” de aerul Planetei.

Fără doar și poate este imoral să încurajezi incendierea pădurilor și, în caz că este adevărată, atitudinea celor doi președinți este de condamnat. Dar să nu uităm că există încă cîteva miliarde de cetățeni ai Planetei cu un comportament în egală măsură imoral, din neglijență sau intenție, cînd vine vorba de impactul lor asupra protejării Terrei. În frunte cu liderul lumii libere.

Ipocrizia poate aduce, eventual, voturi din partea celor ignoranți și mulți, dar cu siguranță nu rezolvă problema Planetei și viitorul copiilor și nepoților acestora. Pentru că marile păduri vor continua să scadă atîta vreme cît țările în curs de dezvoltare care le dețin în America Latină, Africa sau Asia nu vor avea nici un beneficiu economic de pe urma păstrării lor. Pentru că, pînă la urmă, totul se reduce la economie și la oportunități pierdute. Iar țările dezvoltate știu mult prea bine aceste lucruri, doar că le aplică cu sfințenie doar în cazul lor. Inclusiv atunci cînd emit din nimic certificate de CO2.

Ar trebui condamnată o țară care încearcă să maximizeze valoarea economică a pămîntului în căutarea dezvoltării și prosperității propriului popor dacă acest lucru este dăunător Planetei?

Dacă da, atunci poate ar trebui să mai facem cîteva lucruri în partea dezvoltată a lumii: să interzicem termocentralele - cu riscul creșterii prețului energiei, să interzicem fabricarea automobilelor de mare litraj - cu prețul unei deplasări mai lente, să obligăm țările exportatoare de petrol să plătească și pentru uzinele captatoare de bioxid de carbon - cu riscul dezechilibrării lor economice, să facem prohibitivă orice investiție în echipamente consumatoare de oxigen și producătoare de CO2 - cu riscul dispariției unor întregi ramuri

economice, iar lista ar putea continua. Cum? Asta ar duce la șomaj? La stagnare economică și chiar recesiune? La scăderea nivelului de trai din țările dezvoltate? La oportunități economice nefructificate? Păi nu este exact ceea ce li se cere țărilor subdezvoltate, deținătoare de păduri tropicale și amazoniene, adică să renunțe la oportunități economice de dragul Planetei? Priviți în jur. Care sînt oportunitățile de o amploare similară la care renunță țările dezvoltate de dragul Terrei? Dimpotrivă. Grija cea mai mare este că nu cumva un efort prea mare în direcția reducerii emisiilor de bioxid de carbon să aibă un impact negativ asupra economiilor dezvoltate. Privind la contribuția țărilor dezvoltate la poluarea Planetei, chiar au acestea autoritatea morală să acuze Brazilia de iresponsabilitate? De fapt, penalizarea Braziliei cu sancțiuni economice pentru lipsa de grijă pentru Pădurea Amazoniană arată o abordare total pe dos, contraproductivă, ce denotă aroganță și aplicarea de standarde duble pentru țările dezvoltate și cele subdezvoltate.

Abordarea ar trebui să fie total opusă.

Practic, țările deținătoare de păduri ar trebui încurajate să își păstreze pădurile prin finanțare, în funcție de pădurile pe care le dețin. Oxigenul generat de acestea ar trebui să devină o marfă, care să fie plătită în consecință de cei care îl consumă cel mai mult, așa cum toate celelalte materii prime au un cost. În felul acesta, ar dispărea oportunitatea economică de a distruge pădurile și ar apărea o alta, mai atractivă, de a le păstra și de a le extinde. Aceasta este marea schimbare de paradigmă care ar întoarce cu 180 de grade regulile economice mondiale.

Oxigenul este o marfă și țările care îl „exportă” ar trebui remunerate și încurajate, astfel încît să producă și mai mult.

Există o serie de studii care arată efectul pozitiv pe care o împădurire masivă a Pămîntului l-ar avea asupra cantității de bioxid de carbon în atmosferă. Cel mai recent studiu publicat în revista ,,Science” arată că, de fapt, restaurarea pădurilor este cea mai eficientă metodă de luptă împotrivă schimbărilor climatice. Studiul arată că, lăsînd deoparte suprafețele agricole și cele locuite, ar exista spațiu pentru încă 0,9 miliarde de hectare de păduri noi pe Pămînt, ceea ce ar reprezenta o creștere de 25% a pădurilor existente. Cei 500 de miliarde de copaci plantați astfel ar duce la o micșorare cu 25% a bioxidului de carbon în atmosferă. În acest timp, comportamentul liderilor mondiali frizează absurdul. După ce pădurea a ars, grupul țărilor dezvoltate G7 a oferit 20 de milioane de dolari pentru a fi refăcută. De ce nu s-au dat 20 de milioane pentru a fi păstrată?

Hazardul moral este evident. Atîta vreme cît țările dezvoltate vor finanța păduri doar după ce acestea dispar, mesajul este clar: dacă vreți bani, faceți pădurile să dispară. Cînd, de fapt, remunerarea ar trebui să fie exact inversă: dacă vreți bani, păstrați pădurile! Căci regenerarea lor durează zeci, dacă nu chiar sute de ani, și va fi imperfectă. Multe specii vor dispărea definitiv.

Lipsa înțelegerii necesității unui nou model economic, care să eticheteze oxigenul produs de păduri ca o marfă ce ar trebui plătită, are un impact deja devastator. Iar pădurile Pămîntului vor continua să dispară într-un ritm înfricoșător atîta vreme cît țările dezvoltate nu vor fi dispuse ca, în locul declarațiilor sforăitoare și ipocrite, să facă un transfer de avuție către țările care dețin „plămînii Planetei”.

Radu Crăciun (Republica.ro)

Au venit în ţară la rugăminţile noastre, transmise prin portavocile TV ale momentului. Fie că era Graur, fie că era Tatulici, fie că erau Tinu şi Popescu, fie că erau Cristoiu sau Alexandrescu, ei cereau să vină în ţară, cît mai repede şi cît mai cu bani, investitorii, cei care acum ne sînt, în mare, şi stăpîni, lucru pe care sînt sigur că nu-l doream prea tare la acel moment. Şi au venit. Cu bani, mai mulţi sau mai puţini, cu condiţii grele şi cu mită multă, unii. Poate nu chiar toţi au plătit politicienii şi poate nu chiar toţi încă dau comisioane grase celor care s-au perindat sau încă se perindă la conducerea acestei ţări. Este de notorietate faptul că fiii, fiicele, amantele sau doar cunoştiinţele celor care stau sau au stat prin Parlament sau prin Guvern au posturi asigurate sau doar rezervate în companii, în marile companii străine. Şi poate că e bine aşa, într-un fel, o mînă spală pe alta. Este, de asemenea, ştiut că, în multe cazuri, companiile mari care au venit aici, fie să investească, fie doar să îşi tragă comisioane, sînt reprezentate, chiar dacă doar din umbră, de diverşi acoperiți de prin Servicii.

Da, nu este nimic demonstrabil şi, dacă acoperiţii sînt descoperiţi, se lasă şi cu moarte de om. Cam ăştia ne sînt stăpînii acum, pentru că ei decid, indirect, cum să fie viaţa noastră, a românilor. Ei merg şi discută cu politicienii, evident prin intermediul pseudo-oficial al ambasadelor, sau doar prin organizaţii ,,oneste” de oameni de afaceri bine intenţionaţi şi sugerează acestor săraci cu duhul ce trebuie făcut, astfel încît românul de rînd să rămînă aşa cum a spus Brâncuşi: sărac şi prost!

Ei, stăpînii, nu se văd. Nu-i ştim decît foarte vag. Feţele lor rar ies la iveală, pentru că proiecţiile lor publice sînt, de fapt, cele care le sînt și vocea. Arendaşii sînt cei care-i reprezintă. Fie că sînt ei români, fie că sînt nişte străini pierduţi, tot arendaşi sînt de fapt. În loc de bici au doar un laptop, iar plugul ţăranului de altădată este acum reprezentat de credite, dobînzi sau doar nişte prezentări în power point. Excel-ul este acum batoza ce treiera odată, iar conturile bancare sînt căruţele de grîu care plecau spre străinătăţuri. Jandarmul de altădată, acel ,,dom’ plutonier” din Moromeţii, este acum personalizat de ANAF, Parchet şi chiar Parlament, cel care, într-un fel sau altul, ocroteşte buna conlucrare dintre arendaşi şi ,,negrii” de pe tarla.

Nu voi nega şi nu voi contesta vreodată pe cei care investesc şi oferă oportunități celor care doresc să cîştige o pîine. Nu cred în idealurile comuniste şi nici în munca voluntară. Niciodată nu am fost atras de astfel de idei. Dar ce văd acum că se întîmplă în România, în 2019, nu are nici o legătură cu un sistem capitalist, nici comunist, şi nici măcar democraţie nu este. Ţara asta, România, a devenit un sat fără cîini, unde cei care au fost plătiţi să o apere, o fură cît mai mult, iar cei care au fost aleşi să o reprezinte, o trădează. Sîntem cu toţii la cheremul unor ,,umbre” care ne vorbesc prin intermediul oamenilor de paie şi care distrug, pe zi de trece, speranţele de mai bine ale românilor.

Marea greşeală a partidelor naţionaliste din ultimii trei ani a fost că marşează pe un mesaj social-naţionalist, în condiţiile în care fiecare român, chiar dacă iubeşte cu disperare această ţară, îşi doreşte să prospere şi să aibă ocazia să îşi arate dorinţa de muncă, dorinţa de îmbogăţire. Exemplul lui Iliescu, acest golan sadea ajuns la conducerea ţării pe un val de entuziasm popular, conform căruia a fi sărac este un lucru bun, trebuie să dispară. Sărăcia nu este bună, nu de sărăcie are nevoie acest popor. Nivelul cultural al unui om, al unei naţiuni crește doar după ce nivelul primar este asigurat.

Or, nemernicii ăştia care ne conduc destinele omoară din faşă orice speranţă de mai bine a acestei ţări, favorizînd doar o parte a populaţiei, în detrimentul majorităţii. Iată de ce au plecat oamenii afară şi iată de ce nu se vor mai întoarce. Colonia asta, România, nu mai are nimic de oferit celor care vor să crească cu adevărat fie material, fie intelectual, pentru că imbecilii care au capturat-o nu se vor da la o parte decît, poate, printr-o revoltă populară de anvergură, dar neplătită de afară, gen #rezist, şi nici adusă cu autocarele, gen PSD. Nu! Nu aşa se repară această ţară, nu cu bani, nu cu găleţi şi ulei. Ţara se poate repara doar printr-o mişcare al cărei obiectiv să fie eradicarea furtului, a trădării şi a celor care fac asta. Îndepărtarea şi înlocuirea acestora cu legi bune, cu o Justiţie bună, cu un ANAF corect şi cu o legislaţie care să permită fiecăruia să îşi dezvolte o afacere, fără să fie îngenunchiat de inspectori, Fisc, poliţistul de pe stradă şi politicianul care cerşeşte bani de campanie.

Furia celor care protestează la Paris a plecat de la lucruri simple.

Dacă cei de acolo ar şti cît de împovărat şi îngenunchiat este, de fapt, românul de rînd, nu ar mai face mişto de România niciodată, ci ar aprinde cîte o lumînare din cînd în cînd, cu mesajul ,,deşteaptă-te, române!”

16

Vineri, 6 septembrie 2019

Poveºti

adevãrate

147 de ani de la moartea lui Avram Iancu

10 curiozități despre „Crăişorul munţilor” (1) Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.

Avram Iancu (1824 - 1872) a fost omul de care şi-a legat speranţele marea parte a moţilor implicaţi în acţiunile politice şi în luptele de apărare a comunităţilor de români din Transilvania acelor vremuri. Iancu a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului, dar şi ca un personaj controversat, pentru că unele dintre acţiunile sale au fost mai puţin înţelese. Istoricii români l-au numit erou naţional, iar în prezent Iancu este unul dintre cele mai omagiate personaje din istoria Transilvaniei. Iată zece lucruri mai puţin cunoscute despre cel supranumit „Crăişorul munţilor”.

2. A avut o iubită unguroaică Una dintre presupusele iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o adolescentă maghiară din Abrud, mai tînără decît el cu zece ani. Aceasta a fost fiica unui avocat din Abrud. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaş menţionează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viaţa acestuia, în luna mai a anului 1848, cînd maiorul Hatvani intra pe neaşteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflînd că trupele revoluţionare maghiare se apropie de oraş, Háni l-a înştiinţat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecît pentru a-şi salva viaţa şi l-a condus prin grădina din spatele casei. Potrivit istoricilor, astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Cîmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.

3. Adunarea de la Blaj, plănuită în casa lui În martie 1848, casa din Tîrgu Mureş în care locuia Avram Iancu a fost locul de întîlnire al cîtorva zeci de tineri care au plănuit organizarea unei mari adunări naţionale a românilor, la Blaj. Evenimentul era privit ca o acţiune revoluţionară, în care comunităţile de români urmau să îşi afirme identitatea şi să ceară

Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă. De acum, Iancu nu era numai al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania”. Așa era descris Iancu, potrivit istoricului Florian Dudaş, autor al volumului „Avram Iancu, eroul românilor” (1993). Două săptămîni mai tîrziu o nouă adunare naţională avea loc la Blaj, iar de această dată, potrivit istoricului Silviu Dragomir, Avram Iancu reuşise să adune 10.000 de moţi, care s-au alăturat altor câteva zeci de mii de români, ce au cerut desfiinţarea iobăgiei şi drepturi egale cu maghiarii din Transilvania.

5. Cine au fost oştenii lui Avram Iancu

1. A fost nepot al lui Horea Avram Iancu s-a născut în anul 1824, la Vidra de Sus, un sat din Munții Apuseni, aflat în nord-vestul județului Alba, însă data exactă a nașterii sale nu este cunoscută. A avut un frate, pe nume Ioan. Potrivit istoricilor, Iancu, viitor lider al moților, provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său fiind pădurar și apoi jude domenial, iar bunicul său a fost preot. Acesta era fratele lui Horea, cel ce avea să devină unul dintre conducătorii răscoalei țărănești din 1784, din Transilvania. Prin urmare, Iancu a fost nepot al celebrului Horea. Avram Iancu a urmat școala primară în satul natal, fiind apoi mutat de părinți la Poiana Vadului și Cîmpeni, absolvind la vîrsta de 13 ani. Gimnaziul l-a urmat la Zlatna, după care s-a înscris la Liceul Piarist din Cluj. Începînd cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. După doi ani, în 1846, așa cum obișnuiau toți cei care terminau științele juridice, a încercat să ocupe o funcție administrativă, mai precis o slujbă de practicant fără salariu. Cererea sa a fost însă respinsă de guvernul din Cluj deoarece provenea dintr-o familie de iobagi, doar nobililor fiindu-le aprobată ocuparea unor astfel de funcții. După cîteva săptămîni, s-a înscris cancelist la Tîrgu Mureș, la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei). În martie 1848, își ia examenul de avocat.

RM

drepturi politice egale cu cele ale ungurilor din Transilvania. „În seara de 26 Martie 1848 vreo trei zeci de tineri români se adunară în locuinţa lui Avram Iancu din Tîrgu Mureş. Inimosul practicant de avocat trecea deja de atunci ca unul dintre conducătorii tineretului pentru marele său suflet românesc şi pentru autoritatea prin care, în chip tainic, cucerea pe toţi tovarăşii săi. În momentele acelea, oraşul secuiesc era tulburat de strigătele frenetice ale ungurilor, care pretindeau unire sau moarte, adică uniunea Ardealului cu regatul Ungariei”, scria academicianul Silviu Dragomir, în 1924.

Cîteva zile mai tîrziu, Iancu părăsea oraşul Tîrgu Mureş pentru a se deplasa în satele din Munţi Apuseni, cu scopul de a-i mobiliza pe moţi să lupte pentru cauza naţională. „Cereţi vîrtos să se şteargă iobăgia, pentru că, lucrînd pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, aţi plătit şi de o sută de ori pămîntul care vă dădea hrana vieţii de pe o zi pe alta, cu atît mai mult că l-aţi plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru şi pentru el s-a vărsat sîngele strămoşilor voştri”, era apelul pe care l-ar fi adresat Avram Iancu înaintea marii adunări naţionale de la Blaj, informa istoricul Silviu Dragomir, în volumul ,,Avram Iancu” (1968), apărut la Editura Ştiinţifică. Această declaraţie radicală nu a fost rostită la prima adunare naţională de la Blaj, unde Iancu a avut un discurs mai moderat în faţa mulţimilor, susţin unii istorici.

Tensiunile dintre români şi maghiari în Transilvania s-au acutizat în vara anului 1848, după desfiinţarea prestaţiilor iobăgeşti, pentru că oamenii îşi cereau dreptul asupra proprietăţilor. Între timp, autorităţile din Cluj au decis unirea Transilvaniei cu Ungaria, situaţie cu care o mare parte a românilor transilvăneni nu era de acord. „Delegaţia prezentă un memoriu împăratului în care, protestînd împotriva uniunii, afirma că naţiunea română din Transilvania îşi pierde atît limba, cît şi naţionalitatea, prin uniunea cu Ungaria, căci în înţelesul articolelor de lege din ultima dietă ungară, numai limba maghiară e recunoscută ca limbă de stat, iar celelalte sînt respectate numai într-atîta că nu vor fi exterminate. Pe urmă, în Ungaria e recunoscută prin lege numai naţiunea maghiară, iar celelalte naţiuni ale ţării nu sînt nici măcar pomenite”, scria academicianul Silviu Dragomir în 1924, explicînd de ce românii transilvăneni se opuneau unirii dintre Transilvania şi Ungaria. În acelaşi an, în Abrud a fost înfiinţată garda naţională maghiară, în timp ce românii erau somaţi să se alăture cauzei ungurilor. Iancu le-a cerut moţilor din Apuseni să se înarmeze şi să fie pregătiţi de ostilităţi. A transmis unei comisii guberniale maghiare sosită în Ţara Moţilor că ţăranii români nu se vor răzvrăti însă împotriva autorităţilor ungare, dar

4. Sloganul cu care i-a mobilizat pe moţi

Drapelul de luptă al lui Avram Iancu

Potrivit istoricilor, Avram Iancu a reuşit să strîngă 2.000 de moţi din satele Munţilor Apuseni, la adunarea naţională de la Blaj, din 30 aprilie 1848. „Voi sînteţi poporul!” a fost sloganul cu care tînărul revoluţionar îi mobiliza pe moţi. Iar oamenii l-au urmat pe Iancu deşi, între timp, guvernatorul ungar al Transilvaniei a cerut interzicerea adunării naţionale. De asemenea, autorităţile făceau presiuni asupra localnicilor din satele Apusenilor să nu se prezinte la astfel de întruniri. În mai multe sate din Transilvania, potrivit istoricului Silviu Dragomir, au fost montate spînzurători, cu scopul de a-i intimida pe localnici, iar de Paşti, înaintea adunării, autorităţile ungare au declarat starea de asediu. Totuşi, evenimentul a avut loc. „Au sosit Iancu şi Buteanu, venind la adunare cu muntenii.

Purta un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini.

O simplă pălărie neagră cu pene de cocoş pe ea.

îşi vor revendica pămînturile şi pădurile. Moţii care i s-au alăturat „Crăişorului munţilor” au fost organizaţi militar. În lunile următoare a fost înfiinţată Legiunea Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu, avînd propriul steag. În satele din Apuseni erau organizate tabere de instrucţie şi un fel de miliţii populare ale românilor. Unele au fost dispersate de soldaţi gărzii naţionale maghiare şi de infanteria Ungarei, mult mai bine pregătită din punct de vedere tehnic. Potrivit istoricilor, la cea de-a treia adunare naţională de la Blaj, care a avut loc în 21 septembrie 1848, Iancu a adus 6.000 de moţi, ce puteau trece ca o armată.

Oamenii cereau oprirea persecuţiilor împotriva românilor şi afirmau oponenţa faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria. (va urma) Daniel Guță (Adevarul.ro)

RM

17

Vineri, 6 septembrie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia, Mireasa-martiră (2) Motto: „Fie ca Dumnezeu care poate totul, care ştie adevărul să ne facă parte de Basarabia întregită la trupul Ţării”. (Antonie Plămădeală - Mitropolitul Ardealului)

Tot ce a fost bun, curat şi sfînt pe pămîntul nostru dac a luat Cerul ca moştenire (1) Aşa s-a întîmplat şi cu Neamul nostru străvechi şi binecuvîntat: descendent din prima Familie a lumii, ascendent al marelui Imperiu trac, urmaş al marelui Regat dac, cocon al marilor cnezi, voievozi şi domnitori, odraslă a boierilor şi vlădicilor aleşi, candelă a mamelor iubitoare, luminător al iluştrilor cărturari, stejar al falnicilor ţărani, steag al eroilor, apoteoză legendară, cruce a martirilor, imn al sfinţilor, care a ajuns graţie neunirii spiritual-politice din lăuntru, respectiv a nepăsării de Dumnezeu şi graţie vrăjmaşilor din afară, să fie prigonit, călcat de copitele migratoare, sfîrtecat de imperii creştine şi necreştine, amăgit de culte creştine, prădat şi jefuit de boierimea calicească, trădat de ciocoime, manipulat de masonerii, amanetat de arendaşii alogeni, vîndut de proletari, donat de neoburghezia social-liberală, spulberat la răscruce de vînturi, prăbuşit la porţi străine şi ferecate, tîrît şi osîndit permanent la sărăcie, boli, scuipări, pălmuiri, batjocoriri. Graţie, aşadar, pseudo-aristocraţiei interesate de tron şi avere, nu şi de Ţară, şi a micimii înaltului cler ortodox în mare parte, grijuliu doar de el, nu şi de Dumnezeu, Neamul nostru creştin din toate Principatele dacoromâne şi-a aflat Unitatea politică de la Viteazul Mihai, după secole de suferinţe, înfrîngeri, biruinţe, îngenuncheri, pătimiri şi răstigniri.

Prima Mlădiţă regală care a fost leagănul marilor personalităţi crescute la Sînul dacoromânismului ce s-a trezit spre comuniune, spre Unirea cea Mare a fost Basarabia, Mireasa şi Martira, care a pătimit cel mai mult dintre toţi românii. Au fost în istoria noastră doar cîţiva mari Voievozi cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de ţară, dar graţie trădătorilor omniprezenţi au plătit cu viaţa. Asemeni lor au mai fost şi cîţiva oameni aleşi cu diverse misiuni şi vocaţii, care au punctat istoria, cultura, spiritul nostru şi norodul mereu chemat şi predispus totdeauna la jertfa cea mare pentru Neam şi Dumnezeu. O singură dată s-a ridicat Ţara Românilor de la un capăt la altul prin cei mai aleşi, mai bravi, mai erudiţi, mai curaţi şi mai creştini Fii ai ei, ca să păstreze de-a pururi prin Marea Sfîntă Jertfă, care a consfiinţit idealul Unităţii, Identităţii şi Demnităţii Neamului Ortodox Dacoromân, ca armonie între Fiii aceleiaşi Naţii şi între alţi semeni purtători de omenie, prin Libertate, Dreptate, Adevăr, Credinţă, Nădejde şi Dragoste întru Dumnezeu, dar s-au năpustit din toate părţile toate năpîrcile, toate hienele, toţi şacalii, toate viperele, toate jivinele, toate tîrîtoarele, toate dihăniile feroce dinăuntru, care au crescut la sînul aceluiaşi neam prea darnic, toţi renegaţii şi alogenii cu ura lor viscerală, prelinsă ca un venin de şarpe, şi le-au frînt primăvara tinereţii, le-au ferecat vara împlinirilor vocaţionale în zărci şi casimci, le-au năpăstuit toamna doldora de roadele înţelepciunii între furtunile Bărăganului şi stepele încremenite ale Siberiei, mînjind cu denigrările mîrşavei lor mişelii neaua iernii ninsă ca prolog al viitorului de pe frunţile străluminate de aura eroic-mucenicească.

Dacă boierimea locală basarabeană s-a calicit cu poporul şi s-a căciulit mai mult cu muscalii, ca pe vremuri cu fanarioţii, datinile, tradiţia, limba, credinţa, veşnicia au rămas în grija puţinilor boieri şi vlădici demni şi a ţăranilor din sînul cărora au ţîşnit marile personalităţi basarabene ce au aprins Rugul Românismului. Un astfel de vlăstar care a crescut Stejar falnic a fost boierul creştin Vasile Stroescu, ctitor de biserici în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. În plan politic, ajunge membru onorific al Academiei Române şi senator al Ardealului în Parlamentul României Mari. Acest mecena al culturii româneşti, donează ardelenilor un milion de coroane prin banca „Albina”, renovînd şi construind sute de biserici în Transilvania şi nu numai: „În nordul Moldovei a înfiinţat, pe cheltuiala sa, aproape 30 de şcoli primare, iar în 1906 a oferit 200.000 de ruble în scopul construirii unei mari catedrale ortodoxe la Bucureşti. Pentru a îndulci situaţia economică a ţăranilor basarabeni şi-a arendat moşiile acestora la preţuri foarte mici”. A fost voinţa Domnului ca un boier, basarabeanul-ardelean Vasile Stroescu să fie un artizan şi un ctitor în Ardeal pentru Unirea cu Ţara şi un cărturar-pedagog, ardeleanulbasarabean Onisifor Ghibu să devină animatorul basarabenilor pentru acelaşi sfînt Ideal. Profesorul Onisifor Ghibu devine membru corespondent al Academiei Române, ministru, senator, ambasador în Basarabia al ASTREI ardelene - veritabilă Academie a Românismului. Ca emisar al ASTREI, la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, Onisifor Ghibu se refugiază şi reînvie la Bucureşti, la 20 martie 1915, gazeta de apărare şi afirmare a românismului în vederea Unirii tuturor românilor, ,,Tribuna”, alături de fraţii-redactori arădeni, Constantin Bucşan şi Ghiţă Popp. În primul ei număr a scris: „Ceasul cel mare se apropie. A mai şovăi acest crez al celor care se intitulau deja-cetăţeni ai viitoarei România Mare, e păcat. A mai căuta idealul neamului nostru în altă parte ar fi o nebunie. Şi o crimă, orice împotrivire în faţa acestei porniri fireşti şi nobile, care uneşte azi un popor întreg. Un ideal cere muncă şi jertfe pînă la capăt. Astăzi ne îngăduim a vorbi prin coloanele acestei reviste, cu toată modestia şi sinceritatea. Mîine dacă va trebui, vom lăsa condeiul şi vom prinde arma pentru izbînda acestui ideal”. (va urma) Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Jurnal de pe Frontul de Est (29) 28 septembrie 1941 (2) - „Cine a asistat la această bătălie și a trăit clipă de clipă emoțiile luptelor date de vînătorii Brigăzii 2 munte, unde companii și batalioane, copleșite de forțe mult superioare și adesea încercuite, au rezistat în jurul bravilor lor ofițeri, s-au despresurat prin forțele lor proprii, rupînd cercul spre grosul trupelor brigăzii, luptînd la disperare cu grenada și baioneta, trebuie să se închine cu recunoștință în fața acestor eroi. Este o pagină de epopee care a stîrnit admirația ofițerilor germani, martori ai acestei bătălii.

Se poate spune, de data aceasta, că aici, în stepa Nogai, apărarea a biruit pe atacator”.

- În aprecierea generalului Gheorghe Avramescu, eroismul lor a fost sublim.

- Într-un mod asemănător s-au comportat şi unitățile de cavalerie. Relevînd modul în care au luptat regimentele 9 Roşiori şi 5 Călăraşi la Adamoviska, comandantul Diviziei 72 infanterie germană îşi exprima întreaga recunoştință pentru ,,spiritul hotărît de atac şi pentru vitejia lor” (Jurnalul de operații al Brigăzii 2 munte).

- „Numărul refugiaţilor din Ardealul cedat a crescut în ultimul timp în mod simţitor.

Motivul refugiului acestora se datorează, în primul rînd, mizeriei în care se zbat şi din cauza persecuţiei cărora sînt supuşi din partea autorităţilor maghiare şi populaţiei civile.

Toţi lucrătorii români din întreprinderile industriale mari au fost daţi afară şi înlocuiţi cu lucrători maghiari necăsătoriţi aduşi din ineriorul Ungariei. S-a introdus o nouă modedă metalică şi de hîrtie care nu are putere circulatorie decît în regiunile ocupate de unguri. În ultimul timp, autorităţile maghiare au început să evacueze din Ardeal toate subzistenţele şi vitele în Ungaria” (sinteză a Inspectoratului de jandarmi Cernăuţi).

- În Sala „Dalles” se inaugurează sezonul artistic cu vernisajul expoziţiei pictoriţei Pia Masacci Căpuşneanu.

30 septembrie 1941 - Mihai Antonescu: „Pămînturile româneşti nu sînt pămînturi de tîrguit. Neamul românesc n-are pămînturi de pus în balanţă. Aceasta este poziția pe care stăm”.

- Prin lupta trupelor germane şi române situația de la nord de Marea de Azov este complet restabilită.

- Victoriile obținute de Armata 3 română au fost obținute cu prețul unor mari pierderi umane şi materiale, care l-au determinat pe generalul Petre Dumitrescu să declare: ,,Se impune grabnic o reorganizare radicală. Altfel nu vom mai putea opera decît în condiții submediocre”. Aprecierea generalului român este confirmată de pierderile înregistrate numai în luna septembrie de armatele 3 şi 4: 8.911 de morți, 31.779 răniți şi 6.083 dispăruți.

- Pe frontul de la nord de Marea Azov, Vasile Scîrneci notează: „Se lasă frigul şi întunericul. Bilanţul zielei este totuşi sîngeros – a curs sînge... Artileria noastră este complet mută. Şi-a depăşit, probabil, alocaţia. În zadar îi cer focul. Îi implor, apoi îi înjur. Ruşii trag cu nemiluita, nu-i interesează alocaţia... Burează. Frigul ne pătrunde în oase. Sînt murdar, murdar, plin de jeg, de praf şi de... păduchi. Din fericire, puricilor nu le prieşte umezeala din... hotelul meu. Şoriceii îşi fac promenada pe unde nimeresc: pe cap, pe nas, pe corp. A şaptea noapte de cînd nu m-am dezbrăcat şi descălţat”.

- O delegaţie a refugiaţilor ardeleni, în frunte cu I.P.S.S. Nicolae Bălan prezintă membrilor guvernului o serie de probleme cu care se confruntau în ceea ce priveşte şcolarizarea copiilor, plasarea în locuri de muncă, situaţia financiară etc. În final, Mihai Antonescu îi asigură: ,,Trebuie să spun că niciodată n-a trecut prin minte cuiva, şi cu atît mai puţin prin a acelora care conduc destinele Statului şi hotărăsc pentru drepturile asupra Transilvaniei, să facă cel mai vag raport între acţiunea de la Răsărit şi teritoriile de peste Nistru şi drepturile noastre asupra Ardealului. Ar fi trădat şi unirea românească, şi drepturile Carpaţilor, şi drepturile strămoşilor din Carpaţi, dacă s-a fi îndreptat pe acest drum. Prin urmare, zvonurile şi fantezia acestor răuvoitori nu se reazemă pe nimic. Pămînturile româneşti nu sînt pămînturi de tîrguit. Neamul românesc n-are pămînturi de pus în balanţă. Aceasta este poziția pe care stăm. Prin urmare, să faceţi să se liniştească lumea ardeleană şi să nu poată crede vreodată că ne-am depărtat de la acest comandament al conştiinţei şi instinctului de viaţă românească”.

- În Consiliul de Colaborare, Ion Antonescu declară: „Fiecare ministru este liber să-şi aleagă colaboratorii apropiaţi, cu o singură condiţie: să fie de bună credinţă, cinstit, muncitor şi cu iniţiativă”.

- Conducătorul Statului mandatează Institutul Naţional al Cooperaţiei să aprovizioneze populaţia românescă din Banatul iugoslav şi Timoc cu sare, petrol, chibrituri, tutun şi zahăr, Banca Naţională fiind autorizată să finanţeze acţiunea cu 175.000.000 lei. Conform datelor Institutului Central de Statistică, în zona frontierei bulgaro-iugslavă, pe o suprafaţă de circa 21.000 kmp, trăiau, în 290 de localităţi, circa 750.000 de oameni din care 60% erau români. Acestora li se adăugau cei 100.000 de români din Banatul iugoslav.

- Comandantul militar al Chişinăului, colonelul Eugen Dumitrescu, informează Legiunea de jandarmi Lăpuşna că în ghetoul din Chișinău erau 9.497 de evrei (3.466 de bărbați și 6.031 de femei), care lucrează la instituții publice („în raport cu posibilitățile lor fizice”) şi care „se hrănesc prin grija lor proprie şi ceea ce pot să cumpere din piaţa ghetoului”.

- Bucureştenii sînt aprovizionaţi cu cantităţi insuficiente de zarzavaturi, legume, fructe, păsări, peşte şi mălai. De pe piaţă lipsesc grăsimile, brînzeturie, săpunul de rufe. Preţurile erau în urcare la toate categoriile de alimente. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 6 septembrie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (22) II. Hitler îşi pregăteşte armele (12) Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (6) Cuvintele, rînd pe rînd ameninţătoare si înşelătoare, rostite în faţa mea la adresa Angliei, păreau să conţină un astfel de gînd.

Ceea ce era limpede era că țara spre care se îndrepta acest gînd interesat, ţara de care Hitler avea nevoie pentru a împărţi cu ea lumea în părţi egale, nu exista în realitate; nu exista decît în închipuirea lui Hitler: Anglia, aşa cum era ea în realitate, nu îndreptăţea cu nimic asemenea iluzii. Cum ar fi putut Anglia să favorizeze ceea ce avea să răstoarne cu forţa ordinea, echilibrul, dreptul naţiunilor şi să zdruncine temeliile pe care se sprijinea civilizaţia, măreţia şi existența poporului englez, cînd ea își fondase politica pe o ordine în care domnea echilibrul şi pe o comunitate imperială care rezista prin consimţămîntul comun? De aceea „visul” lui Hitler avea să-l ducă, din ce în ce mai mult, spre catastrofă.

Totuşi, nu este lipsit de interes să remarcăm că, atunci cînd totul era deja stabilit – deoarece Beck hotărîse să apere Danzigul, iar Hitler era hotărît să ia acest oraș – ministrul Afacerilor Externe al Poloniei se îndrepta către Germania, iar cancelarul Reich-ului privea spre Anglia: amîndoi mînaţi de aceeaşi dorinţă de a primi un semn salvator de înţelegere.

Casa Poporului – adevărata istorie (27) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (7) Cabinetul Preşedintelui Senatului (1) În anul 1982, cînd a început proiectarea lui, purta numele de Cabinetul 1, în el urmînd să-şi desfăşoare activitatea Preşedintele României. După evenimentele din decembrie 1989, destinaţia a fost incertă pînă în anul 2006, cînd a fost repartizat preşedintelui Senatului, care şi-a început activitatea în acest loc.

Ca să ajungi la Cabinetul 1 se foloseşte Scara monumentală sau liftul dinspre Calea 13 Septembrie.

Lîngă acest cabinet se mai află unul căruia i s-a spus Cabinetul 2. Era destinat Elenei Ceauşescu.

Existenţa celor două cabinete apropiate, unde să-şi desfăşoare activitatea profesională doi soţi, era un caz singular în lume. Realizarea lor, atît ca poziţionare cît şi în privința mobilării, s-a făcut cu acordul beneficiarilor.

Discuţii în acest sens, purtate în cadrul documentărilor, nu au fost sesizate, dar cu siguranţă au fost transmise

Balada (3) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (3)

Copilăria (3) Gheorghe Genoiu avea cu ce să se laude la boierii Bădescu. Băiatul cel mare era premiat la şcoală de învăţătorul Onică Popescu, Zinca rămînea grea şi năştea copil după copil, iar trebile gospodăriei îi mergeau strună. Pe lîngă perechea de boi şi car, Genoiu îşi cumpărase un cal şi o vacă. Venea la conac mîndru nevoie mare, călare pe cal şi însoţit de cei doi nedespărţiţi cîini, Bulău şi Ghizdău. Purta întotdeauna o cămaşă curată de in, înflorată. Boierii căpătaseră o mare încredere în el şi-i dădeau pe mînă cheile de la pătule, de la beciuri şi de la bucătăria de vară. Îl puneau să se tocmească pentru zilele de muncă şi să-i supravegheze pe pălmaşi la cîmp, la vie, la culesul prunilor şi la pădure. Socotelile le ţinea boieroaica, o femeie aprigă de statură mijlocie, cu ochi de vulturoaică şi cu nasul mare şi coroiat! Soţul ei, maiorul

RM

Şi unul, şi celălalt păreau a-şi pune speranţa în bunăvoinţa altcuiva pentru a îndepărta nenorocirea.

Dar Germania lui Hitler nu putea să renunţe, pentru un principiu, la un punct din programul său. Ea era angajată într-o mişcare pe care nimeni nu o putea opri: deci, lumea era aceea care trebuia să cedeze. Falsa speranţă pusă în schimbarea concepţiilor despre libertate ale englezilor nu era, de altfel, decît concluzia fatală a unei lungi serii de raţionamente greşite. Hitler se servea de o dialectică adevărată numai în aparenţă, pentru a-i înşela pe ceilalţi şi, fără îndoială, şi pe el însuşi; cuvintele sale. În mod intenţionat moderate, răsunau ca tictacul regulat al mişcării unui ceasornic care reglează o maşină infernală.

El îşi asumase o sarcină de reformator. El voia să creeze o ordine nouă în care vechile valori să fie golite de conţinutul lor: Europa, de sensul său istoric; lumea, de echilibrul său; dreptul, de noţiunea de echitate; morala, de sentimentul de binefacere; religia, de prezenţa lui Dumnezeu. El credea ca va putea realiza un asemenea plan dacă ar proceda „modest” - în etape.

Rasa seniorilor ar putea atunci să colonizeze pămîntul şi cerul cu oa­menii şi zeii germani.

Toate acestea, evident, nu puteau sfîrşi decît rău. O imposibilă voinţă de nedreptate obseda mintea lui Hitler şi îl îndrepta spre catastrofă. Această catastrofă risca să fie cu atît mai întinsă şi mai generală, cu cît forţele care puteau să se opună Răului poporului german erau încă împrăştiate şi ne­pregătite.

Aceasta era impresia capitală pe care mi-o lăsă vizita la „Reichskanzlei”; era cu atît mai de temut că acest personaj, vibrant şi încordat, în care orice om cu bun simţ presimţea învinsul viitorului, avea să cîştige,

în prealabil, o întreagă serie de victorii îngrozitoare, împotriva unei lumi neglijente şi luate pe nepregătite.

proiectanţilor. Singuri, arhitecţii nu ar fi avut asemenea iniţiativă, întrucît erau cunoscute sensibilităţile şi orgoliile observate în timp. Aceeaşi situaţie a fost avută în vedere şi pentru spaţiile din imediata apropiere a cabinetelor, folosite ca săli şi dormitoare.

Există convingerea că descrierea acestor cabinete intră în interesul cititorilor atît prin dimensiune cît, mai ales, prin mobilier şi bogăţia ornamentelor sculptate în lemn de nuc, cireş şi în marmură, toate avînd, prin finisajul ce le-a fost dat, un statut de unicate.

Cabinetul 1, prin dimensiunile pe care le are, reprezintă o relaţie directă cu mărimea edificiului dar şi cu funcţia pe care o avea locatarul principal. Lungimea este de 24 metri şi lăţimea de 15 metri, înălţimea de 9 metri şi suprafaţa de 360 de metri pătraţi.

Cabinetele de lucru cu o mărime apropiată sînt puţine în lume şi acestea se găsesc îndeosebi în zona statelor din Asia, dar şi în cele care au aparţinut sistemului comunist. Mărimea spaţiilor avea şi semnificaţia nedeclarată a puterii comunismului. În realizarea unor asemenea importante dimensiuni n-au lipsit cerinţele determinate de politicile cultului personalităţii. Într-un asemenea cabinet îşi desfăşura activitatea numai un singur om. Parte din discuţiile purtate în medii diferite evidenţiau faptul că, într-un spaţiu imens, se pierde orice fel de sentimente de intimitate.

Alţii credeau că puterea îl face pe cel care o deţine să se simtă, permanent, chiar foarte bine. Se mai constată că dorinţa de impunere a dominaţiei devenea o obsesie.

Niciodată, mai ales beneficiarii care au urmat, nu au fost sesizaţi cu păreri despre cabinetul în care lucrau. Oricum am lua-o, nelipsind criticile, întregul Cabinet 1 oferă condiţii civilizate de lucru, pentru ca personalitatea care îl ocupă, temporar, să aibă un randament deosebit.

Pentru a se ajunge în acest cabinet venind din hol, se trece printr-o încăpere în care îşi desfăşoară activitatea directorul de cabinet. Uşa de intrare este şi ea tot atît de impunătoare, executată din lemn de nuc. În arhitectura interioară a cabinetului se găsesc ele­ mente decorative deosebite, remarcîndu-se pilaştrii poziţionaţi cîte doi în ritmul traveelor existente. Pilaştrii sînt făcuţi şi ei din lemn de nuc, cu multe sculpturi şi intarsii din rădăcini cu diferite nuanţe şi esenţe din lemn. Tavanul este realizat din ipsos şi lemn, distribuit în semi-casete care au în interior cîte o aplică. În total sînt aproximativ 50 şi rostul lor este de a contribui la o mai bună iluminare, dar şi la crearea unei frumuseţi suplimentare. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

de cavalerie Marius Bădescu o cam dăduse în patima petrecerilor. Venea rar la conac şi stătea mai mult la Piteşti, unde îşi îndeplinea funcţia de ofiţer. Maiorul şi-a dorit tare mult un fiu, dar Cel de Sus nu a vrut şi le-a pus în braţe soţilor Bădescu o fetiţă, pe Eleonora.

Aceasta, dolofană şi neastîmpărată, semăna cu maică-sa. Avea un simţ al proprietăţii ascuţit şi precoce.

Cu vocea ei peltică, micuţa Eleonora se lăuda: - Heleşteul e al meu! Pătulul e al meu! Beciul e al meu! Coteţul de găini e al meu! Păpuşa e a mea!

Fănică Genoiu se juca de-a mama şi copilul cu Eleonora. Băieţelul era, desigur, păpuşa vie a Eleonorei.

Maria Bădescu le urmărea jocul şi intervenea, învăţîndu-i cuvinte franţuzeşti.

- Eleonora şi Fănică, ţineţi minte, în limba franceză la ,,tată” se spune ,,mon père”, la ,,mamă” - ,,ma mère”, la ,,băiat” - ,,mon garçon”, iar la ,,fată” - ,,ma fille”.

De cînd începuse să citească ziarele, Fănică Genoiu aflase că undeva, prin Europa era război şi că francezii şi germanii se luptau pe viaţă şi pe moarte! Multe lucruri îi erau explicate pe înţelesul lui de către naşul Fănică Protopopescu. Maiorul Protopopescu era de partea francezilor. Cînd a aflat de victoria Armatei

franceze pe Marna, de bucurie a dat pe gît mai multe pahare de ţuică şi i-a zis finului: - Copile, ţine minte cuvintele lui naş’tu! România va intra în război de partea Antantei şi va ieşi învingătoare! Şi eu voi merge la război. Dacă nu mă voi întoarce, las cu limbă de moarte ca sora mea Maria şi soţul ei, maiorul Bădescu, să-ţi îndrume paşii în cariera militară.

Tu, Fănică, să înveţi şi să ajungi ofiţer ca mine! *** Era ziua de 15 august 1916. La biserica din Bădenii Dăniceilor cu hramul ,,Sfînta Maria Mare” se serba sfîntul praznic. Curtea era plină de mese lungi acoperite cu ştergare pe care gospodinele puseră baniţe cu mîncare, ulcioare cu vin, clondire cu ţuică, colaci, cozonaci, mere văratice. Lumea venise buluc de pe tot podişul Cotmenei. La asemenea mari sărbători, argeşenii ştiu să se înveselească. Se spun glume, se cîntă din fluier, se schimbă opinii, se pomenesc cei dispăruţi şi se pun la cale micile afaceri între săteni. Fetele şi băieţii se strîng în grupuri, coboară vîlcelele şi, la răcoarea pădurii, îşi fac planuri pentru viitoarele căsătorii. (va urma) Florin Iordache

Parada militară din 20 aprilie (1) Vizita mea oficială luase sfîrşit în seara zilei de 19 aprilie. Totul se petrecuse fără cel mai mic incident, mă simţeam profund uşurat.

Dar mă mai aştepta încă o încercare. Îmi fixasem plecarea pentru a doua zi. Ori, a doua zi era 20 aprilie, ziua aniversării lui Hitler. Germania sărbătorea cei 50 de ani ai Führerului său. O mare paradă militară trebuia să aibă loc.

Dl. von Ribbentrop dorise ca eu să fiu oaspetele său oficial în această zi de sărbătoare. În felul acesta îmi fusese comunicată invitaţia la timpul său, la Bucureşti.

Eu refuzasem această parte a invitaţiei, ţinînd să dau vizitei mele un caracter strict diplomatic; numai poporul german putea să aibă motive să-l sărbătorească pe Hitler, în anul 1939. Nimeni nu insistase, şi în programul fixat se ţinuse seama de dorinţa mea.

Odată ajuns în capitala Reich-ului, am fost obiectul unor demersuri mai insistente. Dl. von Ribbentrop, apoi mareşalul Göring mă îmbiară insistent să asist la parada militară. Răspunsei că puteam face aceasta numai cu titlul privat, misiunea mea oficială încheindu-se în seara de 19 aprilie. Se căzu de acord că mă voi duce la tribuna diplomaţilor, însoţit numai de ministrul României la Berlin. Dar direcţia protocolului îmi rezervă o surpriză de ultimul moment. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

RM

19

Vineri, 6 septembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (1) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (1) „«Sînteţi fericit cu atîtea cărţulii ale dvs.?» Primind răspunsul afirmativ al bibliomanului, John D. i-a replicat: «Mie, singurul lucru care-mi face plăcere este să obţin cîştiguri».” (R. Courau, Rockefeller – Roi des pétroles, Payot, Paris, 1934) Toate poveștile frumoase încep cu: „A fost odată ...”.

Cea care urmează e altfel, dar s-ar putea face o excepţie, aşa încît: ...A fost odată, undeva, într-o mică localitate americană, o familie de modeşti imigranţi, probabil irlandezi, cum erau atîţia cei care, din cauza sărăciei, a lipsei de perspective cît de cît încurajatoare, luaseră drumul pribegiei în căutarea unui posibil remediu.

Febra aurului trecuse, nu însă şi ecourile ei, căci abia ajunseseră pe meleagurile europene poveştile palpitante cu îmbogăţiţi peste noapte, cu bulgări de metal galben cît mărul sau cine mai ştie ce fruct. Mirajul lor e prea mare ca să-şi mai facă loc şi întîmplările triste, cu cei eșuați în mizerie sau alcool - dacă nu-şi pierduseră viaţa luptîndu-se zi ori noapte cu uneltele şi pămîntul tare

Memoriile unui celebru criminalist român (81) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (7) În timpul procesului de cercetare a surorii suspectului, printr-o confruntare cu martorul Dan numai cu privire la momentul schimbării lenjeriei şi al orei sosirii fratelui la dormitor, s-a obţinut recunoaşterea acesteia că minţise.

I-am spus să nu vorbească în continuare despre petele de sînge de pe cămaşă, ci să spună numai cînd a spălat-o. „Cămașa n-a avut decît o pată de sînge”, a protestat ea, uitînd, de fapt, să răspundă la întrebarea pusă. Ca şi cînd reacția ei n-ar fi însemnat cine ştie ce, am discutat mai departe, cu naturaleţe, despre ziua cînd avusese apă caldă şi spălase lenjeria, și despre alte aspecte, revenind doar mai tîrziu la chestiunea petei de sînge – deşi acesta era subiectul care ne interesa. Oana, care se afla în ipostaza martorei demascate ca nesinceră, cu privirea în jos şi frămîntîndu-şi mîinile cu o vădită stare de nelinişte, a rămas cu convingerea că ancheta cunoştea de-acum tot, şi a dat în continuare relaţii precise, arătînd

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (33) Negocieri ratate (2) La un moment dat, cei doi principali negociatori au trecut într-o încăpere alăturată şi au discutat între patru ochi timp de aproape zece minute. Apoi, Ezzat Ibrahim, conducătorul delegaţie irakiene, 1-a întrebat pe prinţul Saad: „Ce-aţi zice să-i chem şi pe membrii delegaţiei mele să vină să asculte ceea ce aveţi să-mi spuneţi?”. Kuweitianul a acceptat. Atmosfera lipsită de animozitate contrasta cu gravitatea mizei aflate în joc.

Schimburile de păreri au început să devină mai încordate atunci cînd s-au abordat probleme financiare.

Deşi astăzi atît irakienii, cît şi kuweitienii neagă faptul că au discutat despre acest subiect, el a fost dezbătut îndelung şi cu asprime. Ezzat Ibrahim a amintit de cererea privind cele zece miliarde de dolari şi a adăugat că Irakul s-ar mulţumi şi cu împrumuturi, dacă nu există contribuţie de 9 miliarde de dolari.

Atmosfera era apăsătoare iar suveranul saudit s-a străduit să destindă ambianţa, aducînd în discuţie bucuriile pe care ţi le oferă creşterea şi reproducerea cailor pur-sînge arabi. Dar discuţiile nu se închegau.

sau cu vecinii suspicioşi și cu neşansa. Alţii, resemnaţi, s-au gîndit să lucreze pămîntul, şi-au întemeiat familii, ce s-au mărit cu timpul. Apar, sau se revine la tradiţionalele şi diversele profesii, necesare într-o aşezare omenească, ale cărei pretenţii cresc mereu: cîrciumari, tîmplari, cizmari, zidari, croitori, frizeri – care, cîteodată, mînuiesc cu o dexteritate impresionantă mai curînd cleştele de scos măsele decît briciul de ras ori foarfeca –, hotelieri de modă nouă, şerifi, judecători, preoţi şi mai ales cîntăreţi şi cîntăreţe, dansatoare cu vocaţii multiple. Treptat, lumea pestriţă se stabilizează, îşi creează matca ei şi, după ea, cît de cît structurile societăţii. În localitatea Richford, situată în statul New York, se instala și o familie al cărei cap era William Avery Rockefeller. Unii, încercînd să stabilească locul exact de unde provin Rockefellerii, susţin că au origini germanice sau irlandeze: un Johan Peter Rockefeller ar fi plecat de la Coblenz în 1720. Strămoşii lui, familia Rochefeuille, ar fi emigrat de la Aveyron pe cînd hughenoţii se refugiau pe malurile Rinului. Oricum, e cert că William face parte din a treia sau chiar a patra generaţie născută pe pămînt american. E un ins care, în pofida preocupărilor lui medicale, mai mult sau mai puţin curate, mai mult sau mai puţin justificate de o pregătire adecvată, nu va bănui niciodată că, de fapt, va crea o dinastie – cea a Rockefellerilor. Dar să nu anticipăm! Colindă localităţile învecinate, pe cal sau într-o minusculă trăsură ce face un zgomot infernal,

poate pentru a-şi anunţa sosirea – îndelung aşteptată, după cum pretinde de fiecare dată. E înconjurat imediat de copii sau de gură-cască și abia apoi de cei interesaţi.

Tuturor, fără excepţie, le împarte cărţi de vizită, pe care, cu litere mari, aurii, și caracter ales cu grijă, se află scrise cuvintele: „Doctor William A. Rockefeller.

Celebrul specialist în cancer. În trecere doar pentru o zi”. Nu este medic şi, precum el, sînt mulţi în America primei jumătăţi a veacului XIX! Dacă, totuşi, a vindecat cîndva, undeva, pe cineva sau a susţinut unul dintre pacienţi că s-a lecuit datorită medicamentelor oferite de el – nu se ştie! E cert că, primindu-i spre consult și neavînd cunoştinţe medicale nici măcar minime, este un excelent causeur; debitează minute în şir anecdote dintre cele mai vesele, amuzînd copios pacienţii, în faţa cărora trece drept un om stenic. Femeile se consideră şi mai cîştigate: după convorbirea cu „specialistul în cancer”, se aleg cu sfaturi numeroase referitoare la cele mai insolite aspecte ale vieţii de familie sau sociale. Şi, ce este mai important, nimeni nu pleacă de la el cu mîna goală: măcar cu cîte un flacon – e adevărat, oferit la preţ cam piperat – cu etichetă şi eficienţă garantată. În ceea ce priveşte conţinutul, nu sînt dubii: „apă chioară”, după o expresie foarte potrivită, în care pune unele diuretice și o cantitate variabilă de zahăr, spre a face gustul diferit pentru fiecare flacon. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

că pata era plasată pe piept, în partea stingă, la circa 10 cm sub guler. În acest moment psihologic, am intervenit pentru obţinerea unui răgaz; trebuia să ne ocupăm de o altă ofensivă ce reclama urgenţă. Am invitat-o pe Oana într-o altă cameră, lăsînd-o să înţeleagă că fuseseră omise alte activităţi mult mai importante, pe care le neglijaserăm pe parcurs, luîndu-ne cu vorba. Totul fusese bine gîndit...

După acest „armistiţiu”, a fost reluat atacul corespunzător unei alte etape de cercetare. Prin confruntări repetate între martorul Dan şi ceilalţi martori, precum şi între aceştia şi sora bănuitului, s-a izbutit, cu foarte mari dificultăţi (din cauza atitudinii deosebit de refractare a martorilor) să se obţină depoziţii care confirmau schimbarea lenjeriei şi ora reală la care bănuitul sosise la dormitor... În această fază a anchetei, trebuia să exploatăm la maximum elementele de vinovăţie acumulate împotriva suspectului Cacuci, pentru a se clarifica raportul real al acestuia faţă de actul criminal. În acest scop, am considerat ca absolut necesară reţinerea lui, măsură faţă de care anchetatorul penal a avut unele rezerve, apreciind-o ca prematură şi insuficient motivată. Am înţeles justificarea de ordin formal, în sensul că nu putea dispune reţinerea bănuitului Cacuci, atît timp cît avea pe

altul arestat – împotriva căruia exista un lanţ de probe indirecte, relativ bine conturate.

Verificările în rîndul colegilor de cameră ai lui Cacuci au exclus ca nefondată explicaţia dată de acesta surorii sale, anume că, după plecarea de la bufet, se despărţise de victimă şi plecase la dormitor. Cu toate eforturile întreprinse, însă, nu s-au putut indentifica martori care să-1 fi văzut în compania victimei, după plecarea de la bufet (orele 18,30). Aşadar, era necesar să folosim, în scopul demascării lui Cacuci, datele obţinute prin cercetarea surorii sale şi a celorlalţi martori. Ţinînd seama de caracterul deosebit de refractar al suspectului, am apreciat ca oportună confruntarea în scară, pe mai multe etape şi probleme. Cu multă greutate, dîndu-şi seama că era demascat, şi chiar de către sora sa, Cacuci a recunoscut existenţa petei de sînge, „precizînd”, însă, că era o pată provenită de la bărbierit. Momentul culminant al confruntărilor l-a constituit cel referitor la ora reală a sosirii la dormitorul surorii sale, problemă în care bănuitul s-a încurcat definitiv, constatînd că însăşi sora lui şi, împreună cu ea, ceilalţi martori arătau că ajunsese numai la orele 21, rămînînd, astfel, nejustificat timpul de la plecarea lui din local pînă la acea oră. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Eforturile patetice ale regelui Fahd aduceau mai degrabă cu un monolog forţat care se prelungea. Irakienii au rămas tăcuţi, iar kuweitienii păreau trişti şi absenţi. În realitate, cele două tabere îşi mascau prost decepţia, în ciuda celor afirmate de unul dintre negociatorii kuweitieni: „În cursul acelui dineu, probabil că irakienii au fost fericiţi în adîncul sufletului lor, căci au ajuns la capătul unei întruniri care se termina fără nici un rezultat. Era exact ceea ce urmăriseră”.

Spre sfîrşitul mesei, regele Fahd s-a adresat cu un larg surîs oaspeţilor, anunţînd că Arabia Saudită va acorda acel miliard de dolari aflat în discuţie, ca „o donaţie a ţării mele pe care o face Irakului, fără a impune vreo condiţie”.

Irakienii au mulţumit călduros suveranului care, la puţin timp după aceea, s-a ridicat de la masă pentru a se retrage în apartamentele sale. Era puţin peste ora 23,30. Fahd a crezut că, prin acest gest, a dezamorsat încordarea dintre cele două delegaţii, iar acest optimism era împărtăşit şi de regele Hussein, care i-a lăsat, la rîndul său, pe irakieni şi kuweitieni să discute între ei.

Prinţul Saad îi spune atunci lui Ezzat Ibrahim: – Înainte să reglementăm toate detaliile privind împrumutul acesta de 9 miliarde de dolari, trebuie să mai abordăm o problemă, şi anume să convenim asupra

traseului definitiv al frontierelor noastre. O putem face acum, în cursul acestei întrevederi, după care banii sînt ai voştri.

Ibrahim, care se înfuriase, i-a acuzat pe kuweitieni de rea credinţă şi 1-a întrebat pe Saad: – De ce nu a fost evocată această problemă a diferendului asupra frontierei încă de la începutul întîlnirii?

Prinţul răspunde printr-o formulare ciudată: – Nu am avut ordin din partea emirului să abordăm această chestiune la începutul discuţiilor.

Schimburile de păreri au devenit atunci mai violente.

Prinţul Saad le-a spus că Kuweitul primise asigurarea privind posibilitatea unei donaţii. După dezbateri înde­ lungate, prinţul moştenitor a acceptat în principiu un împrumut de nouă miliarde de dolari. Refuzul de a acorda încă un miliard a fost privit de irakieni ca o dorinţă de a-i umili. Ibrahim a răspuns: „Nu sînt autorizat de preşedintele Saddam Hussein să accept mai puţin de zece miliarde”.

După amînarea şedinţei, la ora 19,30, şi după rugăciunile la moschee, delegaţia kuweitiană a revenit la hotel şi s-a reunit, în aşteptarea dineului ce urma să fie oferit de regele Fahd al Arabici Saudite. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 6 septembrie 2019

RM

Sămînța bună

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (45) LUNA APRILIE 16 aprilie – Făclia lui Dumnezeu Atunci cînd, în toiul nopţii, străbatem un loc pustiu, cufundat în întuneric, cu felinarul în mînă, drumul ni se luminează doar pas cu pas - vedem doar petecul de pămînt pe care urmează să călcăm. Astfel, înaintăm treptat şi în siguranță, deşi în jur este o beznă de nepătruns, pînă ce ajungem la ţintă. Felinarul şi-a îndeplinit rostul: ne-a luminat, pas cu pas, toată calea. În acelaşi chip ne călăuzeşte şi Domnul: Cuvîntul Său ne slujeşte drept făclie pe calea vieţii. El luminează drumul de sub picioarele noastre, dîndu-ne această lumină în măsura care ne trebuie pentru a putea înainta în siguranţă, pas cu pas, zi de zi, spre ţinta propusă. Nu întotdeauna străluceşte pentru noi soarele: adeseori ne înconjoară un întuneric de nepătruns, dar neprivind în viitor, ci preocupîndu-ne doar de prezent, întotdeauna primim de Sus destulă lumină ca ziua de astăzi să fie limpede pentru noi.

După ce ne-am îndeplinit cu smerenie datoria pe ziua de astăzi, să ne încredinţăm Domnului şi să aşteptăm cu răbdare lumina Lui şi pentru ziua de mîine. Astfel înaintînd ascultători, pas cu pas, şi avînd în fiecare zi drept armă lumina lui Dumnezeu, vom ajunge în cele din urmă, cu ajutorul dumnezeiesc, la ziua plină de bucurie cînd ,,soarele tău nu va mai asfinţi şi nici luna ta nu va mai descreşte, căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică, şi zilele tînguirii tale se vor sfîrşi” (Isaia 60. 20).

17 aprilie – Martorul Învierii ,,Şi mahrama care fusese pe capul Său nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată într-un loc deoparte.” (Ioan 20. 7)

De ce atîta grijă pentru un lucru ce nu pare a fi de vreun folos? Mahrama care se afla pe capul lui Isus a fost împăturită cu grijă de mîinile îngereşti şi pusă deoparte! Această mahramă îşi îndeplinise deja menirea, acoperind chipul mort al Mîntuitorului, iar acum, după Învierea Lui, părea că nu mai face trebuinţă nimănui. Şi totuşi, îngerii s-au îngrijit şi de ea! De ce? Pentru că la Domnul nimic nu se iroseşte, ci El păstrează chiar şi ceea ce purta semnul morţii, dorind să-Și arate biruinţa şi prin aceasta.

Dintr-un simbol al lacrimilor, această mahramă s-a prefăcut într-un stindard al biruinţei. Începuse prin a însemna nereuşita, stricăciunea si moartea, dar de atunci înainte avea să vestească slava veşnică şi viaţa cea nesfîrşită.

Așa se întîmplă şi cu multe din lucrurile trăite pe pămînt cu durere: acestea vor apărea în veşnicie într-o lumină nouă, ne vor învăţa să binecuvîntăm şi să slăvim cele pentru care am vărsat cîndva cele mai multe lacrimi. Giulgiul era un lucru legat de moarte, dar a devenit martor al Învierii lui Christos, una dintre dovezile faptului că acolo zăcuse Mortul înfășurat cîndva în el, Care era deja Înviat. Și în viaţa noastră multe lucruri care păreau moarte, lipsite de viaţă, au înviat sub suflarea Celui ce ,,nu va stinge feştila” (Matei 12. 20), Care reface cele dărîmate, cele nefăcute pînă la capăt ori rostite numai pe jumătate, Care pe cele nedesăvîrşite le aduce la împlinire! Atunci înţelegem că acele clipe care ni s-au părut pierdute ne-au adus, de fapt, cel mai mare folos. Atunci viaţa noastră părea că bate pasul pe loc, fără scop şi fără folos, Domnul ne ducea înainte fără să ne dăm seama, şi în sufletul nostru se pregătea o cotitură mare, hotărîtoare. Locul care părea a fi pustie neroditoare a înflorit în chip minunat; chiar atunci cînd ne lăsam pradă deznădejdii şi rătăceam prin beznă,

Cum capătă o credinţă potenţa de a vindeca (2) Goana după explicaţii

E imposibil să nu îţi pui întrebări despre viaţa lui Mike care să explice într-un fel sau altul miracolul său medical. Am vrut să aflu mai multe, iar răspunsurile lui Mike chiar m-au surprins. M-am gîndit că, dacă doar el a avut parte de rezultate cu adevărat miraculoase, care au trecut dincolo de așteptările cele mai optimiste ale medicilor, înseamnă că poate e vorba de acea credinţă care poate muta munţii din loc. Dar m-am înșelat. „Nu sînt un om religios, nu mă rog. Totul se reduce la un lucru – am crezut cu toată fiinţa mea că medicamentul va funcţiona. Cînd am ieșit din operaţie, nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș fi putut face parte din grupul de control. Pe măsură ce am văzut schimbările, jubilam că am fost atît de norocos să primesc un medicament ce ar putea aduce îmbunătăţiri semnificative în viaţa mea.

Familia, prietenii și colegii, uimiţi de cît de dramatică a fost îmbunătăţirea, mi-au întărit această percepţie, iar dispoziţia și perspectiva mea de viitor s-au îmbunătăţit la fel de dramatic. (…) Vorbirea mea s-a îmbunătăţit și comunicam clar. Cogniţia și claritatea mintală s-au îmbunătăţit, la fel tiparele de somn și tremorul în picioare. Mi-am recăpătat expresiile faciale și îmi tîrșîiam mai puţin picioarele. Credeam că este vorba de un medicament miraculos”, mi-a spus Mike. Au urmat îmbunătăţiri impresionante în relaţiile cu prietenii și în viaţa de familie, iar căsnicia sa este mai puternică acum ca niciodată, pe cînd certurile, sentimentul de neputinţă, lipsa de speranţă și chiar gîndurile de suicid au rămas după experiment doar „o amintire vagă”. Și-a schimbat Mike gîndirea după ce a aflat că nu a primit niciodată medicamentul miraculos? Da. Dar crede că ar putea fi vorba totuși de o intervenţie divină?

Chiar deloc. „Nu o văd ca pe o intervenţie divină. O creditez pe dr. Poston pentru succesul meu, ea a fost

campionul meu de la început. Fără ea, nu aș fi fost inclus în experiment și mi-e teamă că viaţa mea ar fi fost mult mai rea. Relaţia mea cu soţia, copiii, părinţii, colegii și prietenii ar fi continuat să se înrăutăţească.

Eram la pămînt și aveam nevoie de ceva care să mă trezească, să văd posibilitatea unui viitor pozitiv. Acum, că știu că am făcut parte din grupul placebo, recunosc că puterea de vindecare a stat mereu în mine. Am realizat că cel mai puternic medicament pentru boala mea sînt propriile mele credinţe. Acum iau fiecare zi ca pe un dar și nu mă uit la Parkinson ca la o sentinţă la moarte. Mi-am schimbat complet atitudinea faţă de viaţă”, îmi explică Mike. Mănîncă numai organic, face sport și meditaţie zilnic, pregătește aventuri împreună cu copiii săi și, în general, este un om foarte ocupat cu însănătoșirea sa fizică, mintală și a vieţii de familie.

Dar nu este un om religios, după cum nu pare a fi nici Vance, deși ambii au avut parte de miracole medicale, unul într-un context în care a existat o rugăciune expresă pentru asta, iar altul într-un context în care nu a existat, cel puţin din cîte știe Mike. Ceea ce nu ar trebui să ne mire, dacă ştim povestea biblică a lui Toma, zis și Necredinciosul. „Credinţa poate produce minuni, dar minunile nu pot produce credinţă”, scria și unul dintre cei mai importanţi scriitori creștini contemporani, Philip Yancey, în cartea ,,Dezamăgit de Dumnezeu”. Cu toate acestea, poate faptul că Mike nu crede că miracolul său are natură divină să anuleze vreo intenţie divină necunoscută lui de a-l vindeca?

Sau să minimalizeze impactul pe care vindecarea l-a avut în viaţa sa? Oare miracolele lui Isus au fost cumva anulate sau efectul lor negat doar pentru că unii nu au crezut în dreptul Său divin de a face minuni?

Astăzi tindem să vedem miracolele ca pe o anulare sau suspendare a ordinii naturale, însă una dintre

Declarații remarcabile despre Biblie (1) ,,Mai mult prețuiește pentru mine legea gurii Tale, decît mii de bucăți de aur și de argint.” (Psalmul 119.72) v „Am testat timp de 40 de ani Sfînta Scriptură, iar credința mea este astăzi mai puternică decît acum 40 de ani. Toate promisiunile sînt vrednice de crezare și adevărate.“ (Hudson Taylor, 1832-1905, misionar în China) v „Am citit aceste Scripturi sfinte regulat și, cugetînd la ele, am convingerea că această Carte … cuprinde mai multă bogăție și frumusețe a limbii decît toate celelalte cărți, indiferent în ce perioadă și în ce limbă ar fi fost scrise.“ (Sir William Jones, 1746-1794, unul dintre cei mai mari cunoscători de limbi străine - știa 28 de limbi străine - și unul dintre cei mai buni cunoscători al Orientului) v „Cît de sărăcăcioase, cît de demne de dispreț sînt cuvintele filosofilor noștri, cu toate contradicțiile lor, în comparație cu Biblia! Este posibil ca o carte care este așa de simplă și în același timp așa de completă, să cuprindă doar cuvintele oamenilor?“ (Jean Jacques Rousseau, 1712-1778, filosof) v „Biblia este atît un document istoric unic, cît și o sursă de informații istorice demne de crezare. Ea a condus la mii de descoperiri arheologice și a dat naștere unei impresionante literaturi despre culturile vechi.

Această Biblie s-a dovedit a fi adevărată oriunde s-au putut face verificări – atît în descrierea detaliilor, cît și în prezentarea marilor evenimente.“ (Dave Balsinger și Charles E. Sellier, arheologi americani) îngerii ne slujeau scoțîndu-ne din întuneric la lumină – la lumina cea minunată a iubirii dumnezeieşti, în care toate ale noastre, pînă şi cele mai umile, vor străluci cu o frumuseţe nouă, nestricăcioasă, transfigurîndu-se. (va urma) intenţiile lui Isus prin vindecările Sale era tocmai să indice către restaurarea ordinii naturale așa cum a fost ea creată iniţial, apreciază autorul creștin Timothy Keller în cartea ,,Argument pentru Dumnezeu”. Ceea ce ar putea explica și de ce lui Vance nu i s-a părut o rebeliune împotriva lui Dumnezeu să caute logica din spatele biologiei și nici să concluzioneze că totul stă în creier.

Puterea gîndurilor (1) La bine cunoscuta Clinică Mayo din Statele Unite, neurologul radiolog David Kallmes a făcut un experiment în cadrul căruia le injecta pacienţilor cu vertebre fracturate un substitut de os. O lună mai tîrziu, rezultatele indicau aceeași detensionare a durerii și în grupul de control, care fusese supus unor operaţii simulate. „Șocant pentru cei mai mulţi și surprinzător pentru mine”, spunea Kallmes despre rezultate.

Christopher Spevak, doctor specializat în durere și adicţie la Centrul Medical Militar „Walter Reed”, din SUA, are de-a face cu veterani care au suferit răni grave pe cîmpul de luptă. Metoda lui implică terapie cu pacienţii despre viaţa acestora și despre toate amintirile din armată. La final, Spevak le administrează opioide concomitent cu un stimul care le evocă o amintire plăcută, de exemplu bomboane mentolate sau un anumit parfum. După un timp, Spevak reduce medicamentele, dar oferă în continuare celălalt stimul.

Spevak crede că, prin această metodă de inspiraţie pavloviană, creierul este antrenat să recurgă la propria farmacie a organismului atunci cînd primește stimulul pozitiv. „Avem amputaţi care și-au pierdut trei sau patru membre și care nu mai sînt pe opioide. Dar avem și veterani din Vietnam care își administrează doze mari de morfină pentru dureri de spate de peste 30 de ani”, spunea el. (va urma) Eliza Vlădescu (Semneletimpului.ro)

RM

21

Vineri, 6 septembrie 2019

S , ase,

S mai i rdem www O soţie suferea foarte mult de fiecare dată cînd soţul ei îşi aducea motocicleta la reparat în sufrageria casei lor. Într-o zi, el şi-a împins motocicleta de pe verandă în camera de zi, unde a început să cureţe motorul cu o cîrpă înmuiată în motorină. După acest proces îndelungat şi cînd, în sfîrşit, a fost mulţumit de aspectul motorului, s-a decis să pornească motocicleta, ca să se asigure că totul mergea cum trebuie. Din nefericire însă, motorul era în viteză, aşa că motocicleta a pornit şi s-a izbit de uşa de sticlă a verandei. Soţia a fugit să-l ajute, dar bărbatul se tăiase în bucăţile de geam spart, aşa că femeia a sunat la salvare. După ce a primit îngrijiri la Urgenţe, bărbatul a fost trimis acasă să se odihnească. Între timp, soţia a curăţat sufrageria şi a turnat toată motorina în closet. La un moment dat, în aceeaşi după-amiază, soţul s-a trezit, şi-a aprins o ţigară şi s-a dus la toaletă.

S-a aşezat pe veceu şi a aruncat ţigara înăuntru.Totul a explodat instantaneu, iar nefericitul bărbat a fost aruncat, cu o forţă incredibilă, prin uşa de la baie.

P I Mo c c h io !

Auzind bubuitura şi ţipetele soţului, femeia a alergat sus şi l-a găsit în hol, pe jos, mormăind ceva, cu pantalonii rupţi şi cu fundul ars. Soţia a sunat din nou la Urgenţe şi, întîmplător, aceiaşi medici au răspuns apelului. L-au aşezat pe o targă şi, în timp ce-1 duceau spre maşină, soţia le-a povestit toate întîmplările din ziua respectivă. Cei doi au rîs atît de tare, încît au scăpat targa şi, la impact, bărbatul şi-a rupt şi clavi­cula. O răzbunare binemeritată pentru repararea motocicletei în sufragerie, nu-i aşa? www Jake era pe moarte, iar soţia sa, Becky, îi stătea la căpătîi, veghind cu o lumînare aprinsă. Îl ţinea de mînă, plîngea şi se ruga.

Jake s-a trezit, s-a uitat în sus, iar buzele lui palide au început să murmure: – Becky, draga mea...

– Şşt, dragul meu, a zis ea.

Odihneşte-te, nu mai vorbi.

– Becky, a continuat el. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva.

– Nu trebuie să spui nimic, a spus Becky. Totul e bine, odihneşte-te!

– Nu, nu. Vreau să mor în pace, Becky. Am... am avut o aventură cu sora ta, cu prietena ta cea mai bună, cu prietena ei cea mai bună şi cu mama ta.

– Ştiu, dragul meu, a şoptit Becky.

Acum lasă otrava să-şi facă efectul. www Un tip şedea liniştit şi îşi citea ziarul, cînd soţia lui i s-a furişat în spate şi l-a plesnit cu o revistă peste cap.

– Asta pentru ce-a fost? a întrebat bărbatul.

– Pentru bucata de hîrtie pe care scria Laura Lou şi pe care am găsit-o în pantalonii tăi, a răspuns soţia.

– Laura Lou e calul pe care-am pariat acum două săptămîni, cînd am fost la hipodrom, a explicat el.

– O, dragule, îmi pare rău. Trebuia să fi ştiut că exista o explicaţie.

Trei zile mai tîrziu, în timp ce bărbatul se uita la un meci de fotbal, soţia s-a apropiat din nou şi l-a lovit peste ceafă, dar de data asta cu o tigaie de fier, ameţindu-1 bine.

Cînd şi-a revenit, a întrebat-o: – Acum cu ce-am greşit?

– Te-a sunat calul, a răspuns ea. www În 1853, un act dc duşmănie a dus la inventarea celui mai popular fel de mîncare din toate timpurile. George Crum era bucătarul-şef de la Moon’s Lake House, un local din Saratoga

Springs, New York. Într-o zi cu adevărat nepotrivită, un client a încercat să se plîngă de cartofii prăjiţi pe care-i comandase pentru că erau prea „groşi şi moi“ şi nu erau destul de săraţi.

Bucătarul furios a decis să se răzbune.

El a tăiat cartofii incredibil de subţire, i-a aruncat în uleiul încins pînă s-au făcut maro, a azvîrlit un pumn de sare peste ei şi i-a trîntit în faţa clientului mofturos. Clientul a încercat unul, a zîmbit şi apoi a mîncat încet restul porţiei. Aşa au apărut cartofii Saratoga, care au rămas delicatesa locală pînă în timpul Prohibiţiei, cînd Herman Lay i-a introdus şi în sud-estul Statelor Unite.

Acum ei sînt cunoscuţi sub numele de ,,chipsuri” şi nu lipsesc de la petrecerile din toată lumea. www O mămică tînără şi frumoasă, aflată la o întîlnire mondenă, şi-a încredinţat copilul foarte simpatic şi zîmbăreţ unei doici care lucra pentru un alt cuplu bogat de-acolo şi i-a spus: – Schimbă-1!

– În ce, doamnă? a întrebat doica. Într-o broască?

Claire Gillman (,,Sîntem chit! 300 de rețete ale răzbunării”)

22

Vineri, 6 septembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Nu te teme, turmă mică... (2) (urmare din pag. 1) În comparaţie cu această insolenţă agresivă şi cu furturile calificate comise de aşa-zişii premieri Petre Roman şi Theodor Stolojan, guvernarea lui Nicolae Văcaroiu a apărut pentru noi ca o rază de speranţă. Acest om a fost şi a rămas un foarte bun economist, un om serios şi, pînă la proba contrarie, un om cinstit. Vă rugăm să ne credeţi că, dată fiind experienţa noastră de viaţă şi unele calităţi psihice poate mai pregnante decît la alţii, sîntem oameni extrem de greu de indus în eroare. Aşa că l-am observat şi l-am analizat pe noul prim-ministru, cu un real spirit critic. El nu s-a bătut cu pumnii în piept că ar fi fost vreun dizident, cum, de altfel, nici eu, nici Eugen Barbu, nici Mircea Muşat sau alţii nu ne-am mîncat omenia şi nu ne-am falsificat biografia. Această plagă a dizidenţei profitoare a primit zilele trecute o replică nimicitoare din partea marelui romancier Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel şi autentic patriarh al culturii ruse, care a declarat: „N-am avut niciodată nimic comun cu dizidenţii. Opiniile mele au fost întotdeauna radicale, diferite, patriotice”. Cam aşa au fost cei mai mulţi intelectuali români – şiau făcut cu cinste datoria faţă de Ţară, fiecare la locul lui de muncă. Misiunea lui Nicolae Văcaroiu nu era uşoară. Trebuia mai întîi să repare ce au stricat cei doi aventurieri care l-au precedat şi, concomitent, să construiască ceva nou, să-şi aplice programul. Neîndoielnic, s-au înregistrat unele succese reale, între care aş aminti: 1) limitarea prăbuşirii economice; 2) o relativă stabilitate a monedei naţionale, în comparaţie cu ceea ce ar fi putut să fie; 3) cîteva acorduri internaţionale de răsunet, menite să scoată România din izolare. La cele mai multe reuşite ale Guvernului Văcăroiu şiau adus contribuţia senatorii şi deputaţii Partidului România Mare, dar şi cei cîţiva oameni ai noştri prezenţi în eşaloanele III şi IV ale unor structuri guvernamentale, în special cei care lucrează în Corpul de Control al primului-ministru. Au existat unele situaţii în Parlament cînd Opoziţia, care se pretinde pro-occidentală şi nespus de democratică, a refuzat să participe la votarea unor acorduri internaţionale vitale pentru relansarea economiei, boicotînd lucrările şi părăsind sala. Noi am rămas însă pe loc şi, deşi unele dintre aceste acorduri nu corespundeau întru totul doctrinei politice şi viziunii noastre economice, le-am votat, pentru simplul motiv că în luna de graţie octombrie a anului 1992 nu mai era nici măcar un singur dolar în vistieria Ţării, or, o economie fără lichidităţi valutare nu are cum să funcţioneze. Nu trebuie să fii economist pentru a înţelege că astăzi nu mai e cale de întoarcere şi că România trebuie să meargă înainte, pe drumul reformei economice, fiindcă altminteri riscă să fie izolată din nou, ca în ultimii 5 ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu, or, o situaţie autarhică ne-ar fi fatală tuturor. Aici, lucrurile sînt clare pentru toată lumea şi cei care ne acuză pe noi că am fi împotriva privatizării, a modernizării, a democratizării societăţii româneşti – o fac pe risc propriu şi îşi pierd orice credibilitate. De altfel, cele mai multe atacuri ne vin tocmai din tabăra unor foşti secretari PCR, activişti UTC şi propagandişti, care în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 s-au dat de 3 ori peste cap, au năpîrlit şi au devenit monarhişti înfocaţi, oferindu-ne una dintre explicaţiile cele mai plauzibile ale căderii regimului comunist – promovase prea multe lichele! Revenind la economie, important este însă ce fel de concesii sîntem dispuşi să facem şi dacă va fi mai bine pentru populaţie. Încă mă menţin la părerea, exprimată şi la Congresul partidului nostru, că într-o societate anarhică nu poate prinde viaţă o reformă de acest

tip, care se întoarce împotriva cetăţenilor. Mai pe înţelesul tuturor, nu pot fi desfăcute ambele şuruburi deodată – şi politic, şi economic – fiindcă atunci se dezmembrează toată maşinăria. Un exemplu concludent este privatizarea aceasta forţată, care n-are sorţi de izbîndă. Mai ales în Ţări puternic dezvoltate, ca Franţa şi Anglia, paşii în direcţia privatizării se fac cu multă prudenţă, ba chiar se înregistrează unii paşi în direcţie opusă.

Dar, nu o dizertaţie economică vreau să vă ţin aici, nici n-aş fi capabil de aşa ceva, în raport cu redutabilii specialişti pe care îi avem. Tot ceea ce vreau este să vă arăt efectele în plan social ale unor măsuri economice. De fapt, ale absenţei unor măsuri economice. Auzind ce elogii i-am adus premierului Nicolae Văcăroiu, unii dintre dvs. v-aţi putea întreba, pe bună dreptate: atunci de ce ne-aţi mai chemat, de ce mai puneţi problema menţinerii sau retragerii sprijinului parlamentar acordat Guvernului? Trebuie să spun, cu mîna pe inimă, că eu ţin la Nicolae Văcăroiu, pe care îl consider un om sacrificat. Necazul este că el nu conduce întotdeauna Guvernul, mai sînt şi alţii, care îi dau peste mînă. O veritabilă frînă în calea unor intenţii lăudabile ale premierului are două segmente: în primul rînd, Fondul Proprietăţii de Stat, care lucrează uneori în paralel, ba chiar împotriva Guvernului Văcăroiu, şi, în al doilea rînd, însuşi partidul de guvemămînt. Cum s-ar zice, o frînă de mînă şi una de picior, şi, dacă ne referim la Vasile Văcaru, avem de-a face chiar cu un picior în ghipsul tradiţional. (Rîsete) Ca să nu mai vorbim de politica în profil teritorial, de unii prefecţi prost pregătiţi sau de-a dreptul infractori, ori de unii primari ai Opoziţiei, care şi-au făcut un titlu de glorie din a paraliza orice acţiune notabilă a Puterii executive, pentru a demonstra că ei nu tratează cu nimeni şi că, mai devreme sau mai tîrziu, tot se va alege praful. Aici avem de-a face cu un alt aspect al aşa-zisei noastre democraţii originale, care ar merita o abordare specială. Regretabile au fost şi unele acţiuni ale reprezentanţilor P.D.S.R. şi ai Guvernului, care au făcut presiuni asupra primarilor noştri din Topoloveni şi din comuna Dersca, şi, pentru că aceştia n-au cedat şi n-au trecut la „Te slăvim, partid iubit părinte”, li s-au înscenat nişte farse şi au fost destituiţi. Am făcut repetate apeluri verbale şi în scris să ni se spună şi nouă unde au greşit aceşti oameni, pentru că, dacă au încălcat legile, nu trebuie să-i dea afară Guvernul, îi vom da noi, fiindcă n-avem nevoie de oameni necinstiţi în bătătura noastră, dar uite că n-am primit nici un fel de răspuns. În aceste condiţii, normal că primarul din Dersca a dat în judecată Prefectura judeţului Botoşani şi a cîştigat procesul. (Vii aplauze) Şi atunci, ce fel de alianţe avem noi, domnilor? De ce nu vă ţineţi cerberii în zgardă, de ce-i asmuţiţi împotriva noastră, care v-am ajutat zi de zi să vă menţineţi la guvernare?

Cîtă dreptate avea Camil Petrescu atunci cînd scria: „Marea înţelepciune e să-ţi alegi prietenii care nu te vor sili la compromisuri”.

Doamnelor şi domnilor, aşa după cum am mărturisit chiar în Comunicatul prin care Comitetul Director v-a convocat la Bucureşti, noi nu ne vom dezice de 2 ani de cooperare fructuoasă cu Guvernul Văcăroiu, pentru că, altminteri, am anula toate eforturile pe care le-am depus. Din păcate, sau mai exact din fericire, viaţa merge înainte. Uneori, pleacă omul de acasă la serviciu şi ajunge la stadion, sau la Balul Parteneriatului pentru Pace. Aşa şi cu alianţele politice. Care alianţe, de fapt, în ceea ce ne priveşte, nici nu există. Începînd cu primăvara acestui an, atît eu, cît şi alţi membri ai Comitetului Director am ridicat problema încheierii unui Protocol scris

între P.R.M. şi P.D.S.R., eventual şi cu participarea celorlalte partide din arcul aşa-zis guvernamental. În repetate rînduri, de la lună la lună, pînă vinerea trecută, cînd ne-am întîlnit din nou la Palatul Victoria, am spus partenerilor noştri de dialog că nicăieri în lume nu s-au mai parafat acorduri politice doar pe baza unor întîlniri la o cafea şi la o băutură răcoritoare (contribuţia P.D.S.R.) – şi pe baza unei lupte acerbe, la tribuna Parlamentului şi în cele două reviste ale noastre (contribuţia P.R.M.). Vorba aia: unii cu foloasele, alţii cu ponoasele. Şi măcar de-am fi solicitat vreun folos, dar mărturie pot depune mulţi oameni din această sală, ca şi poziţiile exprimate la Conferinţele de Presă ale noastre: noi n-am cerut niciodată nimic, timp de 2 ani. În urmă cu aproape 3 luni, apreciind că Ţara a intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale şi că un partid nu-şi poate asuma de unul singur răspunderea uriaşă a guvernării pe o Mare în furtună, care ne poate duce pe toţi la naufragiu, am formulat cererea perfect îndreptăţită a antrenării noastre la guvernare. Ea s-a produs înainte de includerea celor 2 membri P.U.N.R. în Guvern, aşa că orice speculaţie pe această temă n-are nici un suport real. Ca semn că n-am solicitat participarea la guvernare de dragul Puterii, ori pentru a rezolva situaţia unor membri marcanţi ai partidului nostru, este faptul că n-am cerut vreun minister sau vreun departament anume. Tot ceea ce am vrut noi a fost să consfinţim printr-un act politic o alianţă care funcţiona într-o singură direcţie şi, totodată, să fim şi noi de faţă atunci cînd se iau decizii fundamentale pentru prezentul şi viitorul Ţării. Mai ales că unele proiecte de lege sau ordonanţe guvernamentale născute în laboratoarele Executivului ne-au prins pe picior greşit în Parlament, acolo unde eram chemaţi să le votăm la repezeală, fără însă a şti despre ce este vorba. Un singur exemplu, din foarte multe: impozitul aplicat pe cîini, de care am aflat abia în Senat; l-am rugat pe ministrul Finanţelor să renunţe la aberaţia aceasta, i-am telefonat în pauză primului-ministru să retragă textul de lege, fiindcă ne facem de rîsul lumii, întrucît impozitul este, de fapt, o taxă pe singurătatea bătrînilor, amîndoi miau promis că vor anula acest proiect şi, cu toate astea, a doua zi l-au introdus din nou şi s-a votat.

Numai că avem şi noi mîndria noastră, n-am fost şi nu vom fi niciodată remorca altui partid şi nici o rotiţă din ceea ce, îndeobşte, se numeşte „maşina de vot”. Ei, bine, toate demersurile noastre în această direcţie au fost tratate cu superioritate, ba chiar cu o doză de aroganţă din partea unor lideri P.D.S.R., care ne-a lăsat un gust amar. Nu ni s-a răspuns la nici una dintre adresele oficiale pe care le-am înaintat Executivului, pentru rezolvarea unor probleme de viaţă şi de moarte ale unor colectivităţi de oameni, nu ni s-a răspuns la nici o interpelare, ori, dacă s-a răspuns, s-a procedat superficial – de pildă, un consilier al ministrului Justiţiei şi-a permis sămi trimită un răspuns la o interpelare prin care ceream scoaterea în afara legii a Fundaţiei Sörös, dar răspunsul era stupid şi preciza că, atîta timp cît Fundaţia Sörös funcţionează legal, ea nu poate fi scoasă în afara legii – l-am întrebat pe dl. ministru Chiuzbaian cine a putut să-mi dea un asemenea răspuns paradoxal şi tautologic, iar el mi-a spus că habar n-are despre ce e vorba, el n-a semnat nici o adresă de acest gen. Să deducem din asta că există o dublare a Puterii în stat? Am încercat, dincolo de limitele răbdării şi mîndriei mele, să abordez aceste chestiuni, şi multe altele, cu domnii Oliviu Gherman, Adrian Năstase, Ioan Solcanu, Nicolae Văcăroiu, Octav Cozmîncă, Florin Georgescu şi cu alţi demnitari. În mod inexplicabil, toate diligențele noastre s-au izbit de un zid opac, de fapt, de nişte răspunsuri sibilinice, care nu angajau nici un termen precis, nici o voinţă concretă de a ieşi din inerţia asta. (va urma)

RM

23

Vineri, 6 septembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (36)

„Am ridicat năframa, cu mătura în mîna stîngă, am ţinut-o în loc de toiag arhieresc, am spus cuvintele acestea: «Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Isus Christos, cu darul şi cu îndurările iubirii, să vă ierte, domnule Iuliu Maniu, de păcatele dvs., iar eu, nevrednicul preot, prin puterea care mi s-a dat, vă iert de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Spirit, Amin.» Şi Maniu a răspuns: «Acum pot să mor». În 5 februarie, Maniu a murit. A fost o supraveghere, strigăte la noi. Ciolpan, toţi gardienii erau pe sală. Am ieşit la măturat, s-au întors cu ochii la noi, ca să ne împărţim toţi la măturat, pe unde să mergem. În momentul acela, au strigat la noi: «Păi, în partea aceea astăzi nu mergeţi la măturat!». În momentul acela, gardianul cel mai bun, căruia îi ziceam Piccolo, a venit aproape de mine şi mi-a zis: «Banditule, mişcă-te! Azi-noapte a murit Maniu»…

Acesta a fost motivul pentru care a strigat, ca să poată să-mi comunice ce a vrut”. Ultimele cuvinte ale venerabilului luptător: „Ce femeie frumoasă a fost Clara”… Urma pe care o lasă el în Albumul acesta e discretă, jos, în colţul din stînga al paginii: „Ziua istorică să fie începutul gloriei unitare al (sic!) întreg neamului! I. Maniu. În 3 decembrie 1918”.

După semnătura lui, pe pagina următoare, mai mulţi voinici care îl păzeau şi al căror nume nici nu mai contează, scriu ceva care ne duce cu gîndul la epoca napoleoneană: „Garda va muri mai bine, dar nu se va preda!”.

121) VASILE GOLDIŞ. Fiu al episcopului de Arad Iosif Goldiş (1837–1902), Vasile Goldiş se naşte în 1862, în satul cu nume greu Mocirla (azi Lunca Teuzului, jud. Arad). Profesor la Şcoala Normală din Caransebeş, pe urmă la liceul din Braşov. Scrie la „Tribuna” lui Ioan Slavici, tot bănăţean, şi el. Înfiinţează ziarul „Românul”, în 1911. Fruntaş al Partidului Naţional Român, deputat de Rodna în Parlamentul de la Budapesta. Preşedinte al „Astrei” din 1925. El a redactat Declaraţia de la Oradea, din 12 oct. 1918, în care se cere „plenitudinea drepturilor naţionale pentru români”. În Consiliul Dirigent (1918–1919) deţine portofoliul Instrucţiunii şi Naţionalităţilor (calitate în care, din ordinul lui Iuliu Maniu, îl însărcinează pe Sextil Puşcariu cu înfiinţarea Universităţii Române din Cluj), fiind, în aceeaşi perioadă, şi ministrul Ardealului în guvernul lui Ionel I. C. Brătianu. În primăvara anului 1926 părăseşte noul Partid Naţional Ţărănesc (aşa era denumirea iniţială) şi îşi formează propriul Partid Naţional, cu care intră în Guvernul generalului Al. Averescu – de altfel, nu după multă vreme, Partidul Naţional (Goldiş) şi Partidul Poporului (Averescu) vor fuziona. În calitate de ministru, el semnează Concordatul cu Vaticanul. Ratificarea acestui act mai mult politic decît religios a fost urgentată datorită bolii pe care o avea Regele Ferdinand (cancer la colon) şi dorinţei acestuia de a fi iertat de Biserica Catolică. Întreaga istorie o găsim sintetizată într-o carte recent apărută, consacrată suveranului: „În primele luni ale anului 1927 se constată o ameliorare a stării Regelui Ferdinand. La 18 februarie 1927, O. Goga scrie soţiei sale, Veturia, că a aflat de la generalul Averescu «că după opinia doctorilor, pînă peste trei-patru ani nu poate fi vorba de un deznodămînt. A terminat cura de radiu, va mai face acum numai injecţii. A suportat bine, Averescu e foarte mîndru, zice că a dat o mare bătălie cu succes». (…) Sănătatea Regelui Ferdinand, după o scurtă ameliorare, devenise tot mai şubredă, din cauza unei răceli. De aceea, potrivit fiului său, prinţul Nicolae, «preotul l-a iertat de păcate, l-a primit din nou în sînul Bisericii Catolice şi l-a împărtăşit.

Faptul că fusese excomunicat pentru că-şi botezase

copiii în religia ortodoxă fusese una dintre marile lui dureri. Acum, că fusese iertat de păcate, parcă îşi mai revenise, chiar a fost în stare să plece la Scroviştea şi să se odihnească pe frumoasa terasă a casei». La rîndul său, C. Argetoianu arată în memoriile sale că s-au făcut intervenţii pentru ridicarea «micii excomunicări» asupra Regelui Ferdinand. Demersurile au avut succes,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (80) căci, notează acelaşi contemporan al evenimentelor: «Abia în aprilie 1927 şi în faţa morţii, biserica s-a mai înmuiat şi Papa a trimis un prelat în Bucureşti cu iertarea deplină şi cu binecuvîntarea apostolică».

Datorită atitudinii concesive a Papei, Ferdinand a grăbit semnarea Concordatului cu Vaticanul. Însuşi principalul negociator român în relaţiile cu Sfîntul Scaun, Vasile Goldiş, mărturiseşte că a mers la Roma în vederea iscălirii Concordatului atît ca urmare a dispoziţiilor primite de la primul-ministru Al. Averescu, cît şi «luînd în deosebită socotinţă şi dorinţa exprimată de M. S. Regele». Potrivit lui Valeriu Anania, Ferdinand a avut conversaţii cu Goldiş, căruia i-a dat instrucţiuni precise.

Negociatorul român a fost, de altfel, acuzat că a grăbit semnarea Concordatului ca urmare a devotamentului său faţă de rege. Aşa se explică schimbarea radicală a poziţiei ministrului român al Cultelor şi Artelor, care fusese un adversar al semnării Concordatului cu Sfîntul Scaun. Multe prevederi ale Concordatului au determinat nemulţumiri. (…) În ansamblu, Concordatul era defavorabil României; cu toate acestea, el a fost ratificat de Parlament, în 7 iulie 1929”.

Astăzi, la mai bine de 75 de ani de la semnarea acelui act istoric, nevoia noastră, a românilor, de relaţii bune cu Vaticanul este mai stringentă decît oricînd. Aşa că se poate aprecia că, în perspectivă istorică, Vasile Goldiş a făcut bine. Era, de bună seamă, un om deosebit de cultivat. A scris mai multe cărţi didactice, dintre care se remarcă o ambiţioasă Istorie Universală, în 3 volume.

Membru de onoare al Academiei Române. Moare în 1934, înconjurat de stima şi preţuirea tuturor. Rîndurile pe care le lasă el posterităţii sună ca un aforism: „Fiecare individ prin naţiunea sa îşi află legătura cu eternitatea.

Vasile Goldiş”. Ceva mai sus, şi soţia sa face un bun oficiu patriotic, scriind o urare devenită profesiune de credinţă, pe toate buzele: „Trăiască românia (sic!) mare!

Helene Goldiş”.

122) MIRON CRISTEA. Primul Patriarh din Istoria României. Născut în 1868 (ca şi Vasile Popa) în Topliţa Română, jud. Mureş (azi: jud. Harghita). Numele de botez era Ilie, el fiind copilul unor ţărani fruntaşi, Domniţa şi Gheorghe Cristea. E învăţător la Orăştie, timp de 1 an. Apoi studiază, vreme de 4 ani, la Universitatea din Budapesta – filologia modernă şi filosofia. Îşi trece doctoratul cu o lucrare susţinută în ungureşte: Opera poetică a lui Eminescu (1894). Se întoarce în Ardeal şi e hirotonit diacon de către Mitropolitul Miron Romanul (1897). Este uşor de dedus că, mai tîrziu, el şi-a luat numele de Miron de la acest părinte spiritual al său.

Lucrează ca redactor, timp de 3 ani, la „Telegraful român”, publicaţia bisericească din Sibiu. În 1909 e ales Episcop al Caransebeşului. În iunie 1918, cînd îl întîlneşte la Caransebeş, Sextil Puşcariu îl descrie drept „episcop tînăr, frumos, elegant şi cuceritor”. La Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, ţine o cuvîntare înflăcărată, după modelul „brevetat” de Simion Bărnuţiu cu 70 de ani în urmă. E desemnat să facă parte din delegaţia care merge la Bucureşti, pentru a-i înmîna Regelui Ferdinand Actul Unirii. În februarie 1920 este ales Mitropolit primat al României Mari, funcţie care se transformă, în 1925, în cea de Patriarh – la solemnitate participă cei

mai înalţi ierarhi ai bisericilor ortodoxe din Răsărit.

Miron Cristea face un pelerinaj la Sfîntul Mormînt, vizitîndu-i, cu prilejul lungului său turneu ecleziastic, pe Patriarhii de Ierusalim şi Constantinopol, dar şi pe Mitropolitul Atenei, peste tot fiind primit cu înalte onoruri. Pe tot parcursul întregii sale vieţi a rămas fidel jurămîntului rostit la ceremonia de învestitură ca episcop, în Catedrala Metropolitană din Sibiu: „Făgăduiesc că credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească (…) vor fi stelele conducătoare ale activităţii mele. Şi nu mă voi abate nici în viitor de la calea cinstită, de bun român şi de convins ortodox”. La el a apelat Carol al II-lea pentru funcţia de prim-ministru în debutul dictaturii regale (1938– 1939). Moartea Patriarhului, la 6 martie 1939, a fost interpretată de români ca un semn rău, prevestitor de nenorociri, ceea ce s-a şi adeverit. Trebuie spus că la funeralii, care au avut loc pe un frig pătrunzător, de februarie, au dat onorul cuvenit Regele Carol al II-lea, fiul său, Mihai, şi primul-ministru, Armand Călinescu. În „cărţoiul” ciudat al lui Vasile Popa (transilvănean, ca şi el) viitorul Patriarh nu se osteneşte prea tare cu scrisul, punîndu-şi doar apostila şi funcţia: „Miron, Episcop”. Mai găsim o dată semnătura lui, după 4 ani, însoţită de noua sa calitate: „Miron Cristea, mitr. primat. 1922”.

123) EMILIA RAŢIU. Văduva memorandistului Ioan Raţiu. Într-adevăr, un destin fericit au avut nevestele marilor luptători, de a apuca ziua izbăvirii, răzbunîndu-şi bărbaţii! Aici, respectabila femeie semnează alături de fiica ei: „Să trăiască «România Mare», să trăiască «Unitatea tuturor Românilor».

Să trăiască apostolul cauzei noastre Naţionale, care lumea au cutreerat, făcînd cunoscută cauza noastră.

Să trăiască Vasile Popa. Emilia Dr. Raţiu. Felicia Raţiu. Sibiu 1918”. De remarcat că, dintr-un simplu şi curios călător, despre care unii făceau glume chiar în „caietul de suveniruri” al său, Badea Vasile a devenit, în starea de spirit foarte excitată de atunci, Apostol al cauzei naţionale!

124) ANDREI BÂRSEANU. Poet şi folclorist (1858–1922). Originar din Dîrste (Braşov). A rămas în memoria românilor ca autor al versurilor marşului patriotic „Pe-al nostru steag”, pe muzica amicului său, cu care a studiat la Viena, Ciprian Porumbescu.

A publicat Doine şi strigături din Ardeal, în colaborare cu Urban Jarnik. Foarte utilă, la vremea ei, culegerea sa Cincizeci de colinde. Preşedinte al „Astrei” şi membru al Academiei Române. Nu putea ca tocmai moartea lui să-i scape „hagiografului” epocii, Sextil Puşcariu, care, aflat în comuna sa natală, Bran, notează în ziua de 25 august 1922: „În 19 august a murit la Bucureşti Andrei Bârseanu. A fost un bărbat la locul lui. A studiat la Viena, unde, la «România Jună», fusese între studenţii care ne-au făcut fală şi unde se plămădeau atîtea caractere. De la el a învăţat Urban Jarnik româneşte şi împreună au publicat cea mai bună culegere de Doine şi strigături din Ardeal. Prieten al lui Porumbescu, el a scris versurile pentru faimosul Trei culori cunosc pe lume şi tot ale lui sînt Uniţi să fim în cuget. Avea un talent remarcabil de versificaţie şi momente de inspiraţie adevărată, apropiindu-se mult de Alecsandri în focul de a scrie. Ca profesor la Braşov, nepotul lui Meşotă a fost un admirabil dascăl. Eu nu l-am avut profesor, căci era la Şcoala comercială; ştiu însă de la colegi că cursurile lui de istorie şi limbă română erau o plăcere pentru elevi. Pe lîngă căldura inimii avea şi un dar de expunere simpatic şi uşor. Prietenii săi erau I. C. Panţu şi D. Făgărăşanu şi era în Braşov unul din cei mai înfocaţi luptători pentru principiile Junimei şi admiratorul lui Eminescu“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 6 septembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (120) Un șarlatan de mare clasă: Frank Abagnale În mod variat cînd pilot de avion, cînd doctor pediatru, cînd absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii Harvard şi apoi profesor de sociologie, acest impostor întreprinzător se descrie astfel în autobiografia sa, Prinde-mă, dacă poţi: „Am fost, pur şi simplu, un şarlatan de mare clasă, cu abilităţi uimitoare”. Poate că aşa o fi, dar abilitatea sa nu a fost atît de uimitoare încît să îl ferească de necazuri: şi-a scris povestea vieţii într-o celulă de închisoare, de unde a fost eliberat după patru ani, primind iniţial o sentinţă de doisprezece ani. Ca şi în cazul altor impostori criminali, principala sa victimă a fost, în final, el însuşi. „Am furat fiecare bănuţ din viaţa mea şi am cheltuit toţi banii pe delicatese şi un stil de viaţă luxos”, scria el, după ce şi-a petrecut marea parte a vieţii de adult pregătind farse şi asumîndu-şi false identităţi. „Nu m-am considerat niciodată un criminal”. Dar închisoarea trebuie să-l fi învăţat ceva, pentru că, odată ce a fost eliberat, şi-a luat o slujbă cinstită pentru prima dată în existenţa sa. Se spune că s-a implicat în domeniul apărării legii şi prevenirii crimelor, cîştigînd o avere... un fel de „pune un hoţ să prindă hoţi”.

Un escroc inspirat de literatura horror (1) Cariera lui Clarence Adams, un escroc din America Secolului al XlX-lea a culminat cu reuşita de a-şi convinge concetăţenii că a murit. Bogătaş iubitor de cărţi despre criminalitate şi ocultism, Adams strîngea astfel de publicaţii şi alegea din ele cîteva pentru biblioteca publică a oraşului Chester din districtul Windsor, Noua Anglie. Deşi aparent o persoană energică, implicîndu-se în politica regională, acasă, la ferma sa de la marginea oraşului

Chester, petrecea ore întregi răsfoind cărţile din biblioteca personală, ocupînd lumile de vis create de Edgar Allan Poe, Hoffmann, Wilkie Collins şi Robert Louis Stevenson. Ultimul roman al acestuia din urmă, Doctor Jekyll şi domnul Hyde (1886) - o poveste terifiantă despre un doctor cu dublă personalitate, drăguţ şi decent în timpul zilei, un monstru criminal în timpul nopţii - l-a influenţat într-atît pe Adams, încît acesta a decis să îşi creeze o viaţă dublă cu care să-i păcălească pe toţi cunoscuţii săi.

Astfel, în timp ce activa ca preşedinte al întîlnirilor de comitet şi ca asistent social în timpul zilei, noaptea devenea hoţ. Nu avea familie, iar îngrijitoarea în casă era o femeie în vîrstă, care nu punea nici un fel de întrebări. În următorii şaisprezece ani, el a planificat şi executat un set ingenios de pungăşii, aproape toate pe timpul nopţii, furînd o varietate mare de bunuri de la vecini, fabrici şi depozite. Se distra criticînd public incapacitatea poliţiei derutate şi avansînd propriile teorii cu privire la tipul de criminal pe care aceasta ar trebui să-l caute.

S-au executat multe arestări ale unor hoţi cunoscuţi, dar crimele continuau şi de-abia în 1902 adevărul a ieşit la suprafaţă. Un doctor, chemat de urgenţă la domiciliul lui Adams, l-a găsit grav rănit.

Rana fusese cauzată de mai multe focuri de armă ce avuseseră loc la o fabrică din localitate: Adams nu şi-a putut nega implicarea, căci urme lăsate de sîngele său au fost găsite în preajma fabricii. Chiar şi cînd i s-a dat sentinţa, Adams nu a dezvăluit nimic. „A fost o aventură nemaipomenită şi m-am distrat copios de pe urma ei”, a declarat el. „Ca hoţ, am rămas alert din punct de vedere mental toţi aceşti ani şi mi-am dovedit mie însumi că această îndeletnicire, dacă este studiată corespunzător, cu profesionalism, poate fi dusă la îndeplinire în pofida tuturor poliţiştilor din lume. Dar nu am facut-o niciodată pentru bani, doar pentru că, pur şi simplu, mi-a plăcut”. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Albinritul 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1. Ocupația de creștere și îngrijire a albinelor; 2) Nu e harnică deloc – Sec; 3) Intrare în Brăilă – Prăjină cu cîrlig în vîrf; 4) A pătrunde în școală – Stațiuni balneare; 5) Povestitor – Nete!; 6) Într-un cerc! – Luat la bătaie; 7) Uzate – Două la mama!; 8) Ioan Sla­ vici – Cerul limpede; 9) Precum fagurii din stupi – Acute!; 10) Pereche de oameni – Limbă simplificată; 11) Insecte care rod lemnul – Piesă mecanică.

VERTICAL: 1) Stupărit; 2) Pe ea, ai un somn confortabil – Ciolan – Ac sucit!; 3) Plantă topită – A selecta – Tare; 4) Produs apicol – Casele albinelor; 5) Ce-i în gușă, și-n căpușă!

– Necredincioasă – Bile!; 6) Apă stătătoare – În horă! – Mănunchi de fire textile; 7) Abrevierea abrevierii! – Semințe mici; 8) Marginea de sus a oalei – Domn polonez – Ion Ghica; 9) Șefa albinelor – Capră mică; 10) Armele albinelor – Leneșul din stup.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,CULORI”: 1) MARO – HO -EG; 2) ROZ – RIURATA; 3) AVALANSA – OL; 4) S – LANSA – ALB; 5) CE – JU – ATEE; 6) DUEL – LEAR – N; 7) R – IR – R – IZ; 8) ACUM – CARBON; 9) ALBASTRU – O; 10) INMII – A – TON.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.