Romania Mare, nr. 1508

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Două opere durabile vor rămîne după mine, care își vor purta reciproc de grijă: copiii și cărțile.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Călătoria către sine a eroului. Vadim, dincolo de cotidian

Motto: ,,Și cît de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel…”. Eminescu – ,,Luceafărul” Am început acest articol duminică noaptea, cînd Sfînta Maică a Domnului a fost sărbătorită, Crăișorul Munților a fost omagiat, Măriile adorm, la Țebea s-a așternut liniștea. Încerc să scriu despre Vadim, iar primul gînd este acel dat din cap și zîmbet dezamăgit al Tribunului – cîtă ipocrizie, domnule!, parcă îmi spune. Și are dreptate. Cîți mai simt azi ceva pentru Avram Iancu? Ceva adevărat, nu fals! Dar cîte Marii sărbătorite sînt conștiente de darul primit odată cu acest nume, al celei ,,binecuvîntată între femei”? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Noapte de toamn cu Isus Motto: ,,De aceea sînt bucuros de slăbiciuni, de defăimări, de nevoi, de prigoniri, de strîmtorări, pentru Christos, căci tocmai cînd sînt slab, atunci sînt tare”. Apostolul Pavel (Biblia, II Corinteni, XIII, 10) Afară-i timp de viscol, o toamnă de prăpăd Îmi zbuciumă copacii, îmi plumbuieşte casa Şi parcă la fereastră toţi morţii mi-i revăd Înveşmîntaţi în raze ce îmblînzesc vîntoasa M-am săturat de viaţă ca de-un ceasornic spart Politica ucide în mine poezia La toţi sărmanii lumii aş vrea să mă împart Precum împarte straja cămaşa lui Mesia Aşteaptă de la mine miracole să fac Toţi dezrădăcinaţii, copiii şi bătrînii Dar eu sînt mai nevolnic ca ultimul sărac Sălbăticit de muncă, nu mă mai ştiu nici cîinii Atît de tandră-i fiara ce i-a speriat pe zbiri De-ar şti toţi ipocriţii, m-ar nimici c-o floare Dar poate tocmai iarba cu nervii ei subţiri Este icoana lumii şi dăinuie mai tare Primeşte-mă, Isuse, mă-ntorc din pribegiri Învaţă-mă nu jertfa, ci tocmai ascultarea

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu te teme, turmă mică... (2) Era clar că avem de-a face cu o tentativă de a cîştiga timp, de a ne „pasa” elegant, de a ne convoca numai atunci cînd Puterea era la ananghie. În vremea asta, presa reacţionară, atît din Ţară, cît şi din exterior, era (şi mai este încă) plină de tot felul de denunţuri, din care reiese ce avantaje ar avea Partidul România Mare din cooperarea cu Arcul Guvernamental.

Care sînt acele avantaje? Ne-a băgat P.D.S.R.ul în Parlament? Ne-a creat vreo facilitate? Noi nici acum n-avem un sediu central, pentru că o unitate COMTURIST refuză de vreo 6 luni să-l elibereze, batjocorindu-l chiar pe primulministru, ca dovadă că această întîlnire a noastră se desfăşoară nu la partid, cum era normal, ci într-un hotel. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti) Ţi-am dăltuit biserici cu hramuri de martiri În inima mea slabă, prin care urlă marea Îmi e ruşine, Doamne, să afle toţi ai mei Că din turnirul zilei eu îmi dezbrac armura Că îmi îndoi genunchii şi şerpi de lacrimi grei Îmi scaldă geana arsă, obrajii, părul, gura Acesta-i luptătorul? Ce face omul crunt?

Unde îi e trufia? - întreabă fariseii A dat cenuşa-n floare pe capul meu cărunt Şi unghia Ta, Doamne, mai tare e ca zeii În Tine cred, în slava şi-n Învierea Ta M-am săturat de toate, de Tine nu mă satur De ai vreun gînd cu mine, dă-mi crucea cea mai grea Credo quia absurdum - şi Tertium non datur Neclară este vocea ce-mi picură de sus Astrală e lumina ce pieptul mi-l îmbată Te strig cu glas de ape: Isus! Isus! Isus!

Aştept senin un clopot să plec la judecată Într-un triunghi de aur te voi vedea, Părinte De-a dreapta Celui care, prin Tine, S-a jertfit E toamnă, vîntul stinge şi candela-n morminte Adorm cu capu-n carte. Te simt. Bine-ai venit!

Corneliu Vadim Tudor Noaptea de 13 spre 14 octombrie 1992

La 14 septembrie 2019, se împlinesc 4 ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Vadim Tudor. În memoria sa, la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Capitală, va fi oficiată slujba de parastas (orele 12), urmată de un serviciu religios la mormîntul Tribunului, din Cimitirul Ghencea Civil.

Pastila sãptãmînii

România și sindromul Deir Yassin

Nu credeam că în viața asta o să asociez un eveniment nefast generat în momentul nașterii statului Israel, cu actuala stare de fapt din politica românească, din toată România, de fapt. Pentru cei care știu ce s-a întîmplat pe 9 aprilie 1949, în Palestina, este simplu de înțeles și de făcut analogia.

De fapt, acest sindrom are o aplicabilitate mult mai largă și a fost utilizat intens în diverse războaie, fie ele mondiale sau doar regionale. Tactica Deir Yassin, atribuită oficial în primul rînd Israelului, dar nerecunoscută oficial niciodată de către Tel Aviv, a fost aplicată de Germania, Anglia și SUA în cel de-al II-lea război mondial, de Japonia în ,,incidentele” cu China, dar și relativ recent, de către SUA în războiul din Serbia.

Nu o să explic ce a fost acolo, în satul palestinian, pe 9 aprilie 1948. Sper ca cei care mă citesc și încă nu știu, să caute ce ne spune istoria despre ,,masacrul de la Deir Yassin”, chiar dacă, așa cum am spus, statul evreu nu îl recunoaște. (continuare în pag. a 16-a) TANO

NR. 1508 l ANUL XXX l Vineri 13 SEPTEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 13 septembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Steaua Bucureşti bate şi la Anderleşti! F Văcaru n-a auzit de Văcăroiu F O nouă diversiune ţărănistă la locuinţa preşedintelui P.R.M. F Petre Roman e frate geamăn cu camionul Molotov F Tănăsoiu bădăranul PARTEA I F Mult succes echipei de fotbal Steaua Bucureşti în Liga Campionilor Europeni! Prima sa adversară, Anderlecht Bruxelles, poate fi ţinută în şah chiar la ea acasă, prin aceleaşi două arme de bază, cu care Steaua a repurtat atîtea succese de prestigiu în ultimul deceniu: o linie de mijloc care să destrame jocul adversarilor încă din faşă, contraatacuri tăioase, eficiente şi fără complexe, concretizate în goluri paralizante pentru orice gazdă. Mare atenţie la culoarele apărării noastre, să nu intrăm în panică şi să nu dăm „bîlbe”. În concluzie: bine că actualul sistem nu e eliminatoriu, şi jucătorii militari trebuie să priceapă că punctele pe care e musai să le luăm în deplasare pe tot parcursul grupei-turneu, de aici, de la Bruxelles, le putem lua! F Ziarul „Dreptatea” a început un serial demolator cu titlul: „Pe cine reprezintă dl. Grigore Vieru?”. Autorul nu este altul decît acelaşi omuleţ rău, care de 4 ani şi jumătate rupe lanţul cu amigdalele şi bate ţăruşi cu fundul, Gh. Grigurcu. Aşa militează ţărăniştii pentru revenirea Basarabiei la patria-mamă, lovindu-i sistematic tribunii. Vorba aia, cleştele e gata: în Basarabia – K.G.B.-ul, în România – Opoziţia, bieţii luptători unionişti nu mai au nici o scăpare. Dar nici cu ei nu mi-e ruşine, fac greşeală după greşeală! Acum n-ar fi normal să-l apere pe Grigore Vieru însăşi Ana Blandiana, pe care poetul de la Chişinău o elogia printre „marii poeți” ai suflării româneşti, într-o emisiune difuzată cu o lună în urmă la Radio Bucureşti? Dacă şi mironosiţa asta miorlăită, cu 3 plachete subţiri ca mustăţile Motanului Arpagic, o fi mare poetă, atunci Gh. Grigurcu e mătuşa spionului Liviu Turcu. F Tămbălău mare la postul de radio „Total”, în noaptea de marţi spre miercuri; nu ştiu cine a avut ideea de a-i invita să se înfrunte în direct pe Adrian Severin şi Ion Marin (redactorşef la ziarul „Adevărul”). Ciobănaşul care îi ţinea panglica lui Ceauşescu a fost ceva mai diplomat, deh, e evreu şi ofiţer de securitate, are şcoală în el, se citeşte pe ochii lui bulbucaţi că nu e prost, el e numai ticălos şi lacom de avere. Ce ne facem însă cu nărodul ăla cu 4 clase la fără frecvenţă, Traian Băsescu? S-a băgat şi naşparliul în discuţie, se pare că telefonic, ceea ce l-a înfuriat pe Ion Marin, care a rostit în direct la Radio Total ceea ce nu credem că s-a auzit vreodată, pînă acum, la un post de radio românesc: „Băsescu este un imbecil care nu pricepe nimic.

Unui om care a stat mai mult pe mări şi oceane îi este greu să se exprime ca un om care se află cu

picioarele pe pămînt”. Apoi, ziarului „Cotidianul”, dl. Ion Marin i-a declarat: „Îmi cer scuze faţă de ascultători şi cititori pentru că a trebuit să mă cobor la limbajul unui marinar beat”. F Vreţi să ştiţi părerea noastră? În România nu va fi linişte pînă cînd (trecînd peste orice şantaj internaţional şi peste toată gălăgia obişnuită a borfaşilor) nu vor fi aruncaţi după gratii MARII GANGSTERI, care au jefuit ţara şi patrimoniul naţional. F A apărut al doilea număr al revistei „Cronica politică”, subintitulată „săptămînal naţional independent și echidistant”.

Nu ştim ce viitor poate avea o asemenea publicaţie într-o ţară suprasaturată de ifosele politicienilor, dar ştim că directorul ei, Horia Alexandrescu, a avut o idee foarte bună: rubrica „Topul politicienilor făcut de ei înşişi”. Aici, să mori de rîs! Iată-1 pe nemuritorul Vasile Văcaru, care pe primele 3 locuri îşi pune şefii (Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Oliviu Gherman), după care pe următoarele 4 locuri îi aşează pe cîrcotaşii din Opoziţie, care de fapt nu dau două parale pe el (Corneliu Coposu, Nicolae Manolescu, Petre Roman, Adrian Severin). Pe locul 8, în viziunea văcarică, se află unul Dângă, să ne fie cu iertare că avem un lapsus la memorie, dar noi nu ştim cine e, am crezut că e vreun instrument popular muzical, înfrăţit cu Drîmba sau Zdrînga.

De aliaţii P.D.S.R.-ului şi ai Guvernului, care îi ajută pe ei să conducă (Ilie Verdeţ, Tudor Mohora, Mircea Muşat, Ioan Iuliu Füro, Adrian Păunescu, Gh. Funar, Ioan Gavra, Valer Suian), ori de proprii lor tovarăşi de drum pedeserist (Nicolae Văcăroiu, Viorel Hrebenciuc, Octav Cosmîncă, Liviu Maior, Iulian Mincu, Florin Georgescu, Dan Mircea Popescu, Ovidiu Petrescu, Ioan Solcanu, Teodor Meleșcanu) – titanul cu părul cărunt (de cînd era pionier!) n-a auzit. El vibrează cu Coposu, Manolescu, Neulander şi Severin! Cine ştie, poate că trocul ăsta comic face parte din negocieri: adică l-a elogiat Văcaru pe Coposu ca să-1 elogieze şi Coposu pe Văcaru, cînd s-o întoarce din spitalul nemţesc. Noi nu vrem să fixăm conduita nimănui, fiecare e liber să se facă de rîs, pe răspundere proprie, dar atunci cînd nu-l vezi în primii 10 politicieni ai ţării pe primulministru al Guvernului format de partidul tău, în schimb îi vezi pe cei mai mari inamici ai primuluiministru şi ai partidului de guvernămînt, ignorîndu-i total pe reprezentanţii celor 3 partide aliate – chestia asta trădează o mentalitate de personaj predispus la trădare! „Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!” – sare cu gura Victor Surdu, care în aceeaşi revistă îşi

Au trecut patr u ani fãrã Tribunul Vadim

,,Azi plec, acest septembrie ucigaș...”

,,Azi plec, acest septembrie ucigaș își varsă albinonii-n mine pe Dunăre mai sus, un vechi oraș mă va primi cu orgile lui pline...”

CORNELIU VADIM TUDOR (Poezie din volumul ,,Epistole vieneze”, 1979)

Și ,,a plecat”, nu în septembrie 1979, cînd a scris aceste versuri, ci în septembrie 2015. Atunci a presimțit că-și bea ,,ULTIMA CAFEA”, amară pentru întreaga țară. Și, de atunci, România a devenit un biet jucător la tabla de șah, pe care toți neaveniții îl fac MAT.

Țara traversează o perioadă tristă a istoriei, însemnînd o luptă aprigă cu ,,morile de vînt”.

Măcinați de cei bogați, unii români au devenit și mai săraci. În Parlamentul European, Iuda contemporan vinde țara pe doi bani. Și cine credeți că e țap ispășitor? Ceaușescu și cei defavorizați.

Doamne Isuse, cu puterea Ta divină, aprinde în țară flacăra de lumină, acea lumină ce s-a stins, cînd VADIM a plecat în Necuprins.

Din fericire, fenomenul VADIM n-a murit.

Mai sînt tineri - precum Liviu Pleșoianu, curajos om politic cu vederi naționale - care vor să lase mai departe ceea ce au primit de la generația lui

RM

începe clasamentul cu... Corneliu Coposu (locul 1) şi îl termină cu... Victor Surdu, adică s-a pus pe el însuşi (locul 10). Oricum, Beethoven-Agrarianul e mai modest decît Alexandru Popovici de la PL ’93 care, după ce s-a autoproclamat prim-ministru într-o altă gazetă, se trece cu haripa lui şi politicianul nr. 1 al ţării. Dați-i înainte, băieţi, așa de bine vă developaţi, nici n-aveţi idee! Un clasament ca acesta, făcut de voi înşivă, ne scuteşte de orice comentariu, arată unde vă trage, de fapt, aţa şi ce păsărele zboară prin scărfîrlia voastră. F Enervat şi chiar şucărit de tupeul cu care „politicienii noştri” se laudă unul pe altul („ca scărpinarea porcului pe burtă”, zice Tudor Arghezi), ilustrul lider politic care sînt eu însumi, adică Alcibiade, am făcut şi eu un clasament al primilor 10 politicieni din România: 1) Alcibiade; 2) Familia lui Alcibiade; 3) Vecinii lui Alcibiade; 4) Alcibiade cînd era mic şi pe oliţă; 5) Alcibiade cînd făcea Armata la Cîrciuma Drumeţul, unde intri militar în Amfibii şi TABE şi ieşi în patru labe; 6) Vasile Văcaru Coposu Manolescu Raţiu; 7) Dîngă Nătîngă care stă să plîngă; 8) Contele Iosipescu Zambraccian; 9) Mihai de Hohenzollern Flitmaringen Klapaugen; 10) Ioan Stoicaritas. F Joi, 8 septembrie 1994, la ora 15,40, pe cînd senatorul Corneliu Vadim Tudor se afla la 700 de km distanţă de Bucureşti şi participa la sfinţirea pietrei de temelie a statuii voievodului Bogdan Întemeietorul – două hiene de presă iar au tulburat liniştea familiei sale, dînd tîrcoale locuinţei şi încercînd s-o fotografieze.

Alţi doi nemernici fotografiau casa dintr-o maşină Chevrolet, bleu-marin închis, cu nr. 2–B–53207. În clipa în care au fost întrebaţi care-i treaba şi ce vor să facă, un anume Cristian Răuţă a afirmat că sînt de la ziarul „Cotidianul” şi fac o anchetă despre casele naţionalizate. Atunci cînd un poliţist a încercat să-i legitimeze pe cei din maşină, aceasta a demarat în trombă, cu scrîşnet de roţi, de era să calce nişte bătrîni.

Verificînd la Serviciul de Circulaţie, s-a constatat că maşina aparţine „Societăţii Comerciale TIPOREX S.R.L.” care nu e alta decît... tipografia lui Ion Raţiu, S.R.L., care are sediul chiar în casa acestuia, din Str. Armindeni nr. 4. Culmea este că mîrşavul ziar măsluieşte anchete despre case naţionalizate, dar se face că uită că uriaşa vilă în care stă mister Raţiu a aparţinut savantului Dimitrie Gusti şi e revendicată de sociologi şi etnografi pentru a fi transformată în muzeu! Ticăloşia ţărăniştilor e colosală şi, dacă vor continua aşa, cu agresiuni asupra oamenilor, cu capete de porc însîngerate, cu ameninţări scelerate – foarte curînd nu-i vom mai trata ca pe nişte oameni.

Pentru că este o veritabilă crimă să ţii sub stare de şoc o femeie gravidă în 9 luni şi cu o fetiţă de 4 anişori de mînă, în absenţa capului familiei. (va urma) ALCIBIADE (Test reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 16 septembrie 1994)

Vadim, adică o Țară, nu o colonie, pentru care cel supranumit Tribunul a luptat pînă în ultima sa clipă de viață, lăsîndu-ne moștenire valorile în care a crezut cu toată ființa lui - păstrarea identității naționale, a suveranității și a credinței.

Calea, Adevărul și Viața i-au fost scut în Grădina Maicii Domnului, unde o clipă a poposit. Crescut în credințe străbune și luminos în ființa sa, a trăit intens, a ars ca o flacără, pînă cînd inima lui mare – prin care au curs sîngele Pămîntului și lacrimile ființelor fără apărare – s-a frînt. Cu blîndețe, cu discreție, a plecat spre Soare. Psalmii iubirii au înflorit trandafirii, înfășurați în panglică roș-galbenalbastră, sîngerînd pentru Patria noastră.

Dumnezeu să-i facă parte de lumina pe care a răspîndit-o pe Pămînt.

LILIANA TETELEA

RM

3

Vineri, 13 septembrie 2019

IN MEMORIAM CORNELIU VADIM TUDOR Epistolă scrisă cu cerneala ochilor Motto: ,,Numai atunci cînd iubim sîntem oameni. În rest, sîntem cetățeni”.

Corneliu Vadim Tudor Stimată domișoară Lidia, dragă redacție, Tare mult mi-am dorit acum, la împlinirea a patru ani de la trecerea lui în veșnicie, să scriu cîteva cuvinte despre vrednicul de pomenire Corneliu Vadim Tudor. Am aceeași durere în suflet ca în urmă cu patru ani. Am aceleași cuvinte în minte.... Nu pot să schimb nimic, nu pot să adaug nimic, suferința și dorul sînt aceleași. ,,Pe oamenii buni, cu credință, îi ia Dumnezeu. Pe cei răi, îi ia moartea”, așa spunea Vadim într-un aforism.

Pentru mine, 14 septembrie este cea mai tristă zi din viața mea. În acea zi de mare sărbătoare – Înălțarea Sfintei Cruci – a trecut în veșnicie mentorul meu drag, Corneliu Vadim Tudor. Vă scriu aceste rînduri acum, din inimă, cu ochii în lacrimi, care îmi apar ori de cîte ori îmi amintesc de el. Numi vine să cred că Vadim a murit, nu-mi vine să cred că au trecut deja patru ani de atunci. Se simte lipsa lui în țară, în politică, pe posturile de televiziune. Românii adevărați nu l-au uitat, îl plîng și acum și mai speră să se ridice un al doilea asemenea lui.

Dușmanii lui nu scot nici un cuvînt, le este încă frică de el, chiar și acum cînd nu mai este printre noi. Încă nu s-a ivit un nou Vadim în această țară, la fel de patriot, cinstit și drept. Am mai spus-o și o repet: Vadim este greu de egalat și imposibil de depășit. Nu sînt doi asemenea lui! Vorbesc mereu cu bunul Dumnezeu și Îl întreb: ,,De ce, Doamne, ai luat așa un om credincios, un om de valoare? De ce, Doamne, neai luat speranța? De ce, Doamne, ne-ai lăsat fără un apărător al celor necăjiți?

De ce, Doamne, ne-ai lăsat partidul fără președinte? De ce, Doamne, ai

lăsat aceste două prințese fără tată?

De ce, Doamne, l-ai luat atît de tînăr?

De ce, Doamne, nu l-ai lăsat să ajungă bunic și să se bucure de nepoți și de nepoate? De ce îi iei doar pe cei buni, și nu-i iei doar pe păgîni?”...

Lăcrimez și nu primesc nici un răspuns.

Doresc să continui aceste rînduri cu cîteva versuri pe care le-am scris după moartea lui. Sînt cuvinte izvorîte din inima mea, pe care le-am pus într-o carte și le-am citit pe posturile locale de televiziune din Suceava, atunci cînd am fost invitat.

Mi-l amintesc pe dragul meu Vadim În fiecare seară cînd mă rog

și mă închin În casa mea pe un perete Printre icoane sînt și trei portrete Sînt tata, mama și Vadim Îngenunchez și-n fața lor mă-nchin Mă rog mereu pentru sufletul lor Așa o să mă rog pîn-o să mor.

Vadim va rămîne nemuritor În inima românilor De-atunci cînd a plecat Vadim Eu plîng mereu și tot suspin Și mă întreb de luni de zile Unde-ai plecat, Vadime?

Mă uit mereu la poza lui Nu pot să cred că astăzi nu-i Mă uit și la televizor Aș vrea să-l văd, de el mi-e dor Atît de mult l-am îndrăgit Cînd a murit, la el eu am venit Am stat o noapte lîngă al lui sicriu L-am plîns că nu mai era viu A fost o noapte tristă, dureroasă Vadim era într-un sicriu, pe-o masă Se odihnea în acea casă

a lui Dumnezeu Biserica Sfîntul Gheorghe cel Nou

Dormea, nu părea mort, el părea viu De ce dormea el oare-ntr-un sicriu?

M-am întrebat, dar n-am găsit

răspuns Și-atunci m-am pus din nou pe plîns Priveam la el cum sta întins Și-am spus în gînd: dușmanii

l-au învins S-a terminat cu-al nostru vis Și mort era frumos, așa cum toată

viața a fost Am văzut multă lume îndurerată Partidul România Mare a rămas

fără tată Am auzit și-o voce tare: ,,Fără Vadim, Partidul România

Mare moare Încet, încet naționalismul

va dispare” Vadim strigă de acolo din mormînt: ,,Trezește-te, române, nu te lăsa înfrînt Eu sînt cu voi, chiar dacă-s mort Să vă ajut acum eu nu mai pot Atunci cînd eu puteam să vă ajut O serie din voi nu m-ați crezut Astăzi degeaba voi mă regretați Această soartă voi v-o meritați Și cît trăiți să nu uitați Că n-ați știut pe cine să votați

Modelul de român patriot, Corneliu Vadim Tudor Mă număr printre cei care i-au purtat respect şi l-au preţuit pe Corneliu Vadim Tudor cît a fost în viaţă, iar sentimentele mele pentru el au rămas aceleaşi și după plecarea lui dintre noi. De aceea, voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i apăra memoria și de acum înainte, aşa cum am făcut-o de fiecare dată, necondiţionat. Dumnezeu 1-a înzestrat pe Tribun cu tot ce trebuie să aibă un mare român, un patriot adevărat, neegalat de nici unul dintre contemporanii noştri. Acest lucru se poate constata ușor: de la moartea sa, survenită în urmă cu patru ani, nu a apărut vreun alt politician de inteligenţa, erudiția și imensa lui dragoste pentru acest neam.

Ne amintim de caracterul lui vulcanic și de verbul inegalabil: dădea imediat în clocot cînd venea vorba de România şi de români. Din cîte observăm, din păcate, Partidul România Mare, pe care l-a fondat și l-a consacrat în rîndul marilor partide politice, s-a şubrezit în ultima vreme. E evident că o astfel de formațiune ar trebui să se revigoreze şi să devină ceea ce a fost cîndva, pentru ca alegătorii să aibă

posibilitatea să-i voteze pe românii patrioţi, pe cei mai buni fii ai României postdecembriste... Tribunul ar fi fost cel mai potrivit politician care să se bată pentru interesul național, mai ales în aceste vremuri, cînd ţara este tot mai măcelărită de „bandele de mafioţi”, cum i-ar fi numit el, care manifestă o ură viscerală faţă de ţara noastră şi de poporul român.

Vocea lui Corneliu Vadim Tudor s-ar fi auzit acum şi ar fi trezit conştiinţa naţională la luptă pentru adevăr, dreptate şi o democraţie aşa cum este în toată lumea occidentală... Mă uit cu stupoare cum nimeni nu ia vreo hotărîre de a stopa hoţia şi birurile de pe capul românilor. Ba, mai mult, observăm cum cei de la putere trag sforile pentru a încurca iţele şi mai mult, încît bieții oameni să nu mai priceapă nimic, de parcă nu le e de-ajuns traiul greu și nesigur. Mulţi dintre ei habar nu au ce se întîmplă în ţara asta, ce se întîmplă cu ei și cu familiile lor. Nu sînt invenţii scriitoriceşti, ci este o realitate pe care o percepem zi de zi. Cu toate acestea, sînt încă destui români care, pentru o promisiune de doi bani în plus la pensie, sau alte

Eu de aici de sus privesc Cum cei pe care i-ați votat

vă jecmănesc Și vă mai spun încă o dată: Vă meritați această soartă” Vino, Vadime, și ne-ajută În țară e necaz și jale multă Vino, Vadime, de-acolo, din cer Avem nevoie de-o mînă de fier!

Românii cei buni nu l-au uitat Dar el e mort, of, ce păcat!

Astăzi, după patru ani de zile, eu mă întreb din nou: ,,de ce-ai plecat, Vadime?”...

Regret enorm că anul acesta nu pot ajunge la mormîntul lui să îi pun o floare, să îi aprind o lumînare. Dar o voi face aici, la Suceava, într-o sfîntă Biserică unde va fi pomenit. Starea de sănătate precară mă împiedică să vin la București, dar atîta timp cît respir, Vadim va fi pomenit de mine, așa cum am promis în poezie. Precizez faptul că nu sînt poet, acelea sînt gîndurile mele sincere așternute pe hîrtie. În încheiere, doresc să vă spun că sînt fericit că Revista ,,România Mare” trăiește, dar și foarte mîhnit, în același timp, deoarece Partidul România Mare a murit odată cu Vadim. Pînă în prezent, toate cele scrise în poezie s-au adeverit.

Cu durere și cu lacrimi în ochi, VASILE CERLINCĂ, Suceava

mici daruri electorale, votează contrar conştiinţei și voinţei lor. Cine sînt aleşii - îi vedem în băncile Parlamentului: mare parte dintre ei sînt aceiaşi care, de la revoluţia din decembrie 1989, aranjează legile în favoarea lor. Pentru a scăpa de puşcărie, aruncă vina unii pe alţii, folosindu-se de aceleaşi minciuni.

Degeaba am scăpat de dictatura comunistă, că am intrat în cea a banilor, stăpînită şi condusă de spirite malefice. Din această cauză, probabil, au dispărut din sufletul românului nostru mîndria de a fi patriot, dragostea faţă de brazda de pămînt, pentru care s-au jertfit generaţii întregi, cum a făcut-o şi Tribunul...

Numele lui Corneliu Vadim Tudor va fi legat și în posteritate de opera pe care a creat-o şi de ,,fenomenul România Mare”, reprezentat de revista și de partidul cu acelaşi nume... Noi nu ne vom dezice de el și de românismul lui, cultivat la scară naţională, sub semnul păcii şi al unirii între fraţi. Acesta a fost crezul Tribunului, pe care el l-a susținut cu dragoste de patriot înnăscut. Pentru toate acestea, se cuvine, zicem noi, ca numele să-i fie scris, în paginile de istorie, cu litere de aur.

ION MACHIDON

4

Vineri, 13 septembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Omule, a venit toamna!

Zi bună de scris melancolii pe pînze de cer albastru, care merg de-a lungul timpului, de toamnă galbenă călărind porci mistreţi după jir şi ghindă, acum, cînd pădurile îşi dau mîna întru bal de frăţie şi cîntec de ţambal la un pahar de coarnă albă din podgorii cu funigei de lună nouă...Şi gîndurile îmi zboară către iubire de poama vieţii, de inimă bună şi petreceri cu pastramă de berbecuţ. Scriu după datini de miri şi mirese, cu şolduri de rouă şi cobze de vînt la troiţe, cu ionatane în pîrgă şi calendare de miere de la albinele ce zboară din floare în floare pentru biruinţa lor de ceară senină. Şi uite aşa sînt luat prin surprindere de ploaia de frunze ce cade în legănări de braţe şi zumzet de rugină, pe cărările visului meu, cu iarbă în pîrgă şi soare de pepene galben. Iar păsările călătoare nu contenesc a-şi lua adio de la cuiburile care le-au fost casă pe timp de vară. Şi uite aşa se trezesc toţi diavolii în omul dornic să cînte şi să petreacă cu must din oale de pămînt din pivniţe răcoroase... Sînt în asentimentul ciobanilor care îşi zugrăvesc întru nemurire chipul

prin cîntecul îngînat la focul de sub pirostriile cu jintiţă pusă la fiert... Gîndul mă poartă la datinile şi obiceiurile noastre strămoşeşti, pe care generaţii de-a rîndul le-au păstrat ca pe cele mai preţioase comori din existenţa lor pe aceste plaiuri mioritice, sfinţite cu lumină divină şi curcubeu de pace eternă, cu spice de grîu pînă în podul cerului încovorit de vrăbii stelare, încălţate în şoşoni de albastru orbitor. Mă întorc cu plăcere la părinţii mei plugari, cu iţari şi cuşme pe cap, pentru a mă cunoaşte mai bine, pentru a nu uita de unde vin şi care îmi sînt rădăcinile toamnelor mele de aici, cu frumuseţi de măguri aurii şi lună muiată pe ghete cu apă răcoroasă, din izvoarele de la marginea codrului, sfinţită cu boncăluit de cerb şi cîntec de cocoş sălbatic...

Doamne, şi cît de aromată e ploaia ce bate în fereastra nopţii mele cu daruri de poeme şi viaţă de vis, cîntînd la arcuş de greieri virgini... Şi cît de tandră e lumina lunii ce curge din buzunare de bluze albastre peste sînii prunelor brumării... Şi cum să nu vorbesc azi despre natura în continuă primenire?... Şi cum să nu vorbesc despre curcubeul slobozit după fiecare horă de prigorii şi stoluri de lăstuni? Prin jocul lor, îmi arată cum a fost înainte, cum este în prezent, şi cum va fi, probabil, în viitor. Natura se schimbă, omul se schimbă, pămîntul, în general, se schimbă, cu fiecare zi a existenţei noastre, şi devine mai blîndă, mai nouă, născătoare de reverii, acum, cînd toamna îşi aşterne peste noi cearşafurile ei de ceaţă şi de ploi mocăneşti. Pentru toate acestea, cu smerenie, mă aplec peste ghizdul de lemn al fîntînii din satul copilăriei mele, săpată întru nemurirea lui, la răscruci de drumuri, unde să-şi potolească setea tot drumeţul în trecerea lui pe-aici, ducînd cu sine povara vieţii lui, în rugăciune şi credinţă. Şi iată cum stoluri de păsări sînt gata să umple cerul cu lumina zborului

RM

Scrisoarea săptămînii Calde urări de sănătate și putere de muncă Revistei ,,România Mare”, cu ocazia jubileului 1500. Felicitări pentru hărnicia redactorului-șef, Lidia Vadim Tudor.

Ați reușit, printr-o muncă asiduă și o mare hărnicie, să continuați activitatea în memoria marelui patriot naționalist, Corneliu Vadim Tudor. Felicitări tuturor celor care scriu în paginile acestei reviste patriotice a românilor, dar și celor care scriu despre Ardeal, despre românii de pe aceste meleaguri, celor care apără teritoriile românești aflate acum sub ocupație.

Să nu îi uităm pe eroii noștri militari, patrioți înflăcărați. Aș dori să citesc în paginile revistei discursul lui Nicolae Titulescu de la Ploiești, discurs care se referă la Ardeal, dar mi-ar plăcea să se publice și scrisoarea de răspuns a lui Ion Brătianu și Iuliu Maniu către Mareșalul Ion Antonescu. Dacă pentru Ion Iliescu, a fost un criminal de război, pentru mine, ca român, el a fost și este un erou național. Păcat că nu are un mormînt, o statuie... Rușine să le fie acelora care l-au blamat! Încă o dată urez succes deplin redacției Revistei ,,România Mare” și celor care scriu în paginile acestei publicații. Păcat că, odată cu dispariția de pe scena politică a Partidului România Mare, românii nu mai au pe cine să pună ștampila la alegeri.

Cu respect, GH. ROBESCU

lor, revenind mereu către meleagurile noastre, cele cu istoria iei româneşti, întru împrospătarea fiecărui anotimp cu flori multicolore şi o lume de basm.

Deci, omule, a venit toamna!, bucură-te de bucatele ei, că ele sînt rodul hărniciei palmelor tale.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Grădina botanică din Jibou, ,,perla Sălajului” Centrul de Cercetări Biologice – Grădina Botanică ,,Vasile Fati”, din județul Sălaj, este situat în partea de nord-est a orașului Jibou, pe terasa a doua a Rîului Someș. Grădina ocupă spațiul parcului de agrement al castelului medieval care a fost reședința familiei Wesselényi.

După 1959, Vasile Fati, profesor de biologie la liceul care a funcționat în clădirea castelului, a militat pentru ideea creării unei grădini botanice pe acest spațiu, cu o climă protejată de dealurile înalte care o înconjoară. Visul dascălului a devenit realitate în 1968, cînd au fost începute lucrările de amenajare a grădinii botanice.

În 1970, aceasta a devenit o unitate independentă, fidelă aceleiași nobile misiuni pentru care a fost creată, de a fi bază didactică pentru învățămîntul biologic și insituție de educație pentru publicul vizitator, în spiritul dragostei și respectului față de natură.

Proiectul a fost modernizat în anii 1978-1982.

Obiectivul se întinde pe 30 de ha și include un sector ornamental, o grădină romană, rosarium, o grădină japoneză, sector dendrologic, un complex de sere de 4.000 de metri pătrați, acvarii cu peste 40 de specii și varietăți de pești, galerie amazoniană cu cascade artificiale, plante tropicale și specii de papagali, precum și un parc zoologic, cu cerbi, căprioare, porci mistreți și voliere cu păsări. În curtea grădinii se află Castelul Wesselényi, cea mai mare construcție în stil baroc din țară.

Grădina botanică este amplasată la altitudinea de 272 m, cu un relief cu mari denivelări, dar și cu suprafețe plane. Întreg complexul este organizat pe sectoare, avînd în componență diferite zone care grupează plantele după criterii științifice, un complex de sere colecționare, de microproducție și cercetare.

Aici s-a dezvoltat un bogat fond dendrologic de plante exotice, pornindu-se de la plantația de bază a acestui sector, care datează din anul 1781, conținînd numeroase și valoroase

specii exotice lemnoase. Serele botanice adăpostesc colecții variate și valoroase de plante tropicale, subtropicale și mediteraneene, plantele fiind grupate sistematic sau ecologic. Grădina mai dispune de un pavilion înalt pentru colecția de palmieri și de un acvariu pentru colecții de plante tropicale, de un sector de plante utile, de un imens sector de plante ornamentale, de ierbar și piese de muzeu.

Personalul de specialitate din cadrul unității organizează manifestări științifice, seminarii, simpozioane, participă la congrese naționale și internaționale, colaborează la elaborarea unor publicații în țară și străinătate.

Anual, Grădina Botanică publică un catalog de semințe (Index Seminum), care este distribuit la peste 450 de grădini botanice din întreaga lume și la diferite institute de cercetări botanice.

RM

5

Vineri, 13 septembrie 2019

Polemici«Controverse Alexandru Philippide, ,,un romantic cenzurat de o rigoare aproape antică” S-a născut la Iaşi, la 1 aprilie 1900. A urmat, săi: Hölderin sau Novalis. Cîndva, în 1930, în paginile în acelaşi timp, Facultăţile de Drept, de Litere şi de volumului Stînci fulgerătoare, declara într-o simbolică Filozofie din Iaşi, luîndu-şi licenţa în drept în anul Schiță pentru un autoportret: ,,Lumea începe și 1921. În continuare, a studiat filozofia şi economia sfîrșește-n mine,// Ca algele pe funduri de-oceane,/ politică la Universitatea din Berlin, apoi economia, Dospite-n mîl albastru de ceruri sfărîmate/ Cresc literele şi filozofia la Universitatea din Paris. În anul cîntecele mele subterane.// Mi-i inima la adăpost// 1963 a fost ales membru titular al Academiei Române, Ca un culbec în fundul unei grădini pustii.// Hotarele mele sînt: cel care-am fost/ Și cel ce voi iar în 1965 i s-a decernat Premiul literar fi – hotare pustii...// Căci viața mea de ,,Herder” al Universităţii din Viena. adineauri/ Mi-i tot atîta de departe/ Ca Ca poet, a debutat în revista viața celei mai uscate mumii,/ Și pentru ieşeană ,,Însemnări literare”, iar în mine tot ce nu-i prezent – e moarte.// anii următori a devenit un colaborator Singur? Ce vorbă lipsită de-nțeles! De constant al revistei ,,Viaţa românească” atîtea ori Sfinx și Oedip!/ Trăiesc în mine editată de G. Ibrăileanu şi C. Stere ca o pădure-n mii de frunze,/ Ca vîntu-n la 1 martie 1906. A dovedit interes mii de fire de nisip...// Dac-aș fi vrut (pe pentru avangarda literară, publicînd vrmea cînd visam)/ Să fi fost altfel decît versuri în revistele de avangardă sînt,/ Aș fi vrut să mă fi născut pămînt,/ ,,Contimporanul” şi ,,Integral”. În Cu rîme-n mine, rădăcini și iarbă/ Pe anul 1922 a publicat primul său volum fruntea mea boltită cătră soare...// Sau de versuri, ,,Aur sterp”, care s-a poate... aș fi vrut să mă fi născut soare...”. impus imediat prin înnoirile aduse în Alexandru Philippide Poetul n-a renunțat decît foarte versificaţie şi prin ineditul imaginilor (1900-1979) rar la normele prozodice severe, poetice. Volumele următoare: ,,Stînci romantismul structural al poemelor fulgerate”, ,,Visuri în vuietul vremii” şi ,,Monolog în Babilon” (1967) dovedesc o rară sale fiind permanent cenzurat de un spirit de rigoare disciplină artistică, o desăvîrşită ştiinţă a versului şi o aproape antică. Mai mult chiar, o precizie carteziană, orientare a poeziei spre datele umane fundamentale - de desen simetric, păzește fără istovire vechea sete condiţii ale unei poezii de ţinută clasică. În proză s-a cosmică a poetului. El caută cu nesaț grandiosul ca impus cu volumul de nuvele ,,Floarea din prăpastie”. imagine poetică, pe urmele sistemelor himerice ale Alexandru Philippide a fost şi un remarcabil romantismului.

S-a scris mereu de către critici despre Al. traducător din lirica universală. A tradus din creaţia lui Baudelaire, din lirica germană (Novalis, Rilke, Philippide, romanticul. Fără îndoială, chiar în retorica Hölderlin) şi din poeţii ruşi Puşkin şi Lermontov. Ca poemului, el se manifestă, adesea, în consensul esteticii eseist a fost interesat de probleme ale literaturii române romantice: ,,Mi-am plăsmuit un suflet din țăndări de şi universale. Poetul Alexandru Philippide s-a format bolid,/ Aerian și aspru, cu nostalgii de vid/ Sori stinși la şcoala umanismului clasic şi a vizionarismului și-au stors cenușa din hăuri să închege/ Năpraznicele romantic german, dar s-a înscris şi în tradiţia așchii de mii de ani pribege./ Ecouri adunate din romantică a lui Eminescu. Pentru poetul şi eseistul haosul astral/ Mai gem și-acum în asprul meu suflet Philippide, romantismul este o atitudine fundamentală mineral...” (Frontispiciu). (...)

Creatorul cu voluptăți faustice trăiește înconjurat a spiritului omenesc, ,,un mod de viaţă sufletească”. În anumite condiţii istorico-sociale şi filozofice, acest de cărți, îi vizitează cu pioasă venerație pe clasici, mod de viaţă se cristalizează în creaţii literar-artistice, restituindu-i prin sine, prezentului: ,,Mai bine, din luînd naştere un curent creator. Romantismul - afirma cutia de fildeș juvaer/ De mare preț, să scoatem pe Alexandru Philippide - ,,înfăţişează unul dintre cele Homer... Din om cînd moare, piere numai chipul,/ Dar două mari sensuri ale spiritului omenesc: acela al neatins trăiește arhetipul” (Monolog în Babilon). (...)

El nu se teme să înfrunte ceea ce numește ,,Zările adîncirii pe calea visului şi a contemplaţiei în lumea dinăuntru, în lumea întîmplărilor psihice; celălalt sens urîte” – și să nu uităm că e un neîntrecut traducător al fiind al avîntului către lumea exterioară... Romanticul baudelaireenelor Flori ale răului în literatura română. e un om pentru care visul există ca o adîncă, fecundă Știe zugrăvi ,,demoni” și o face fără spaime mistice, cu ironia detașată a vechilor meșteri populari: ,,... un vînăt şi gravă realitate”. Înscriindu-se, de la început, în linia unui romantism trup cu craniul ros/ De vremi și pleșuvia lor schiloadă/ spiritualizat, lirica lui Alexandru Philippide exprimă, Împintenat cu stele, slab, ghebos,/ Satana rîde, sprijinit în substanţa ei, sentimentul de inadaptare la ordinea în coadă” (Decor vechi). În principalele sale volume unei existenţe lipsite de valori superioare. Este o poezie de versuri (Aur sterp, Stînci fulgerate, Visuri în vuietul refractară faţă de lumea brutală a veacului şi nutreşte vremii, Monolog în Babilon), păstrează o coordonată o aspiraţie spre puritate, spre valori durabile, căutînd unică – patima absolutului. Gravitatea întrebărilor pe linişte în zonele vaste şi fecunde ale visului - ca stare care și le pune, conținutul filosofic al liricii sale sînt de reverie. Chiar din volumul ,,Aur sterp” (1922) se turnate în ,,stilul de bronz” al poeticelor clasice.

Om al cărților, benedictin al muncii intelectuale, observă trăirea tipic romantică a însingurării. Ilustrativ pentru romantismul creaţiei lui Alexandru Philippide știe însă că poezia trebuie să fie experiență, viață este poemul ,,Izgonirea lui Prometeu”, inspirat fiind, autentică, refuzînd acea ,,existență fără amintiri/ la fel ca mulți poeți din literatura universală, printre Mai neagră decît cea mai neagră moarte” (În vuietul care și Goethe, de mitul lui Prometeu, consemnat de vremii). Înțelege că poezia înseamnă neliniște și căutare: ,,Mi-am tulburat fîntînile-ntr-adins/ Pe care le Hesiod. săpasem – ani de-a rîndul,/ Și-n suflet ruguri roșii mi*** Poet livresc, a cărui viziune e un spațiu unde am aprins” (Elegie). Suferințele sînt vii (,,Și sufletul experiența de viață nemijlocită trăiește în același mă doare ca un trup” – Romanță), amenințat uneori context cu demonul lecturii, Al. Philippide poate părea de temeri - ,,Dacă privești în suflet mult – ți-e frig” o apariție unică prin care vechi și statornicite tipare (Țintirim). Vulnerabil sufletește, poetul romantic are în estetic continuă să existe, în ciuda înnoirilor veacului. același timp ,,... o țeastă-n care tot cosmosul începe” Fidel normelor așa-zis clasice, el revine mereu la idolii (Un stol de păsări negre). Gîndește și visează...

Alexandru Philippide, Șerban Cioculescu și George Ivașcu

Vis i cutare - Nu eşti sătul de colindat prin stele, Prin miliardele de ani-lumină Cît zice-se că-i drumul pîn’ la ele, Chiar cu închipuirea cea mai plină De cosmos şi de cosmo-fantezii?

- Acolo-i ţelul marii poezii.

- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vînt Cu care ne-amăgim; comod cuvînt Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.

Mai bine să ne-ntoarcem pe pămînt Şi părăsind călătoria-n vid, Să cultivăm grădina lui Candid, Lăsînd închipuirea să măsoare Iluzia-n continuă mişcare A ţelurilor drumurilor lungi, La care să visezi, să nu ajungi... Şi poate-aici s-ar întîmpla să fie Şi mult rîvnita mare poezie Ispititoare – Căci totul este vis şi căutare.

Vox in deserto Noi existăm, nu vieţuim. Dar oare Nu este cel mai preţios secret, În omeneasca lume-ntîmplătoare, Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?

Secretul totuşi îl tăgăduim, Febrili din leagăn pîn’la ţintirim.

Maşina s-o lăsăm să se grăbească, Aceasta-i doar menirea ei firească.

Dar omul? Cu cît graba e mai mare Cu-atîta viaţă s-a scurtat mai tare.

Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns, Dacă cumva îşi află, abia cînd am ajuns La poarta de la care privim în urmă cum Trecutul ca un peisaj de scrum Se-mprăştie cu ultima suflare, Cînd piere totul, ritm, contur, culoare, Cînd omul, fără ţel şi fără drum, Tot singur moare.

Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

AL. PHILIPPIDE Imaterialitatea, spiritualizarea îi dau senzația de zbor, ca în visul fantastic al personajului din nuvela Floarea din prăpastie (1942): ,,... zbură cu o ușurință delicioasă care îl umplu de bucurie”.

Poezia lui Al. Philippide are o severă moralitate antică, iar poetul cu însemne socratice e răspunzător de cuvintele care în conștiința sa sînt ideile înseși și pot decide soarta lumii.

MIRCEA VAIDA (,,Tribuna” 1978)

6

Vineri, 13 septembrie 2019

Polemici«Controverse Paranormale (4)

L

Parastasul

a scurt timp după decesul soțului meu, s-a prăpădit și mama. Cînd s-a împlinit un an, conform preceptelor religioase, am făcut PARASTAS. Se întîmpla în luna decembrie, cînd era foarte frig afară, iar din cauza poleiului așternut pe pămînt erai nevoit să mergi cu mare grijă. Cînd am ajuns în fața bisericii – aproape de locuința mea -, avînd într-o mînă platoul cu colivă, iar în cealaltă sticla cu vin, am alunecat pe gheață și am căzut pe spate. Mîinile fiindu-mi ocupate, nu aveam posibilitatea să mă sprijin în ele. Am încercat să mă ridic, dar nu am putut, fiindcă alunecam. Un cerșetor care se afla în fața bisericii a venit să mă ajute. Eram înspăimîntată, gîndindumă că, probabil, coliva s-a risipit, sticla cu vin s-a spart, iar eu mi-am fracturat ceva. Mi se întîmplase, cu ani în în urmă să cad pe spate, în împrejurări similare, și am avut o rană la cap, fiind nevoită să stau în spital cîteva zile. Acum nu mă durea nimic. Presupuneam că încă nu simt nimic, fiindcă locul cu pricina a fost armorțit din cauza căzăturii. În sfîrșit, m-am ridicat și, spre marea mea uimire, platoul cu colivă era intact, sticla cu vin nu s-a spart, iar eu nu resimțeam nici o durere.

Intrînd în biserică, mă ,,consultam”, să văd dacă sînt teafără. Totul a fost în ordine, nici cea mai mică durere,

de parcă nu aș fi căzut pe solul înghețat, ci pe un pat de puf. Sînt absolut convinsă că ÎNGERUL meu, care de multe ori m-a ajutat cu puterea sa divină, mi-a demonstrat, și de această dată, că NU SÎNT SINGURĂ.

D

Iconița

upă plecarea din această lume a soțului și, apoi, a mamei, o perioadă de timp mi s-au întîmplat tot felul de lucruri bizare, cărora nu le-am găsit explicații.

Mama soacră mi-a dăruit o iconiță cu Isus Christos, foarte veche, avînd la bază o inscripție cu litere chirilice.

Inconița este pictată pe o foiță metalică așezată pe un suport de lemn. Am pus-o pe peretele din dormitor. Într-o zi, venind din sufragerie în dormitor, am observat jos, în mijlocul camerei, ceva ce semăna cu un mic tocător de lemn de la bucătărie. Nu-mi dădeam sama ce este. Cînd am ridicat obiectul, am văzut că era iconița. Numi explicam cum a ajuns acolo, și am presupus fie că a căzut cuiul din perete, fie că s-a rupt agățătoarea. Numai că... și cuiul, și agățătoarea erau la locul lor. Nu era curent în cameră, ușa și geamurile fiind închise. Părea, pur și simplu, că fusese luată de pe perete și trîntită jos. ... Nu voi ști niciodată cum s-a întîmplat un lucru atît de nefiresc. Într-o zi, am mers la cimitir împreună cu un preot, pentru a face o rugăciune la mormîntul cumnatei mele. Cînd am vrut să cobor din mașină, am deschis portiera și, în clipa în care am scos capul afară,

Așa au fost executați Regele Ludovic al XVI-lea și Regina Maria Antoaneta (1) Un rege trebuie să moară violent. Sună nemilos, dar se bizuie pe ideea străveche că imperiul ar putea să sufere prejudicii de îndată ce suveranul începe să dea semne de slăbiciune. Și prejudiciile trebuie preîntîmpinate. Valabil pentru toate culturile arhaice cunoscute. De fapt, de vitalitatea regelui depinde, nici mai mult, nici mai puțin, decît cursul naturii. Iar cînd puterea începea să scadă, în vechime, se stîrnea teama că vor veni catastrofele, epidemiile și foametea. Nu este greu de presupus ce teamă trebuie să inspire un monarh neputincios. Regii etiopieni erau venerați ca zei. Dar de îndată ce casta preoțească simțea că regele dă semne de slăbiciune trupească, acestuia i se trimitea un sol, care îi cerea să moară. Ordin îndeplinit, de obicei, fără murmur. Moartea violentă era, așa cum o spune James Frazer, o formă de respect față de regulile onoarei. Nici în Combodgea de altădată regii nu mureau de moarte bună. Cînd se îmbolnăvea, bătrînii țineau sfat și, dacă exista vreun dubiu, regele era imediat înjunghiat, în cadrul unei ceremonii rituale, și apoi ars, iar cenușa urma să fie adunată cu respect și venerată public, vreme de cinci ani.

Asemenea obiceiuri par să fi existat prin unele zone din Africa pînă aproape de zilele noastre. Etnologul britanic Charles Gabriel Seligman relata, la începutul Secolului XX, despre un trib, shilluk, de pe malul Nilului, al cărui rege ,,nu are voie să îmbătrînească, și nici să dea semne de îmbătrînire, pentru ca vitele să nu înceteze să se mai înmulțească, și grînele să nu putrezească în lanuri, și supușii să nu moară în număr tot mai mare”. Amănuntul picant este că decăderea monarhului se judeca după incapacitatea sa de a mai satisface apetitul sexual al haremului. În momentul în care doamnele dădeau știre că puterile conducătorului sînt pe cale să se stingă, acesta era asasinat fără multă discuție, desigur, în mod festiv.

În vreme ce multe popoare primitive obișnuiau să-și lase regele în funcție pînă cînd apăreau defecte exterioare vizibile, altele nu așteptau nici un semn, preferînd să-și ucidă suveranul în deplinătatea facultăților sale. În acest scop, se stabilea un termen dincolo de care nu mai avea dreptul să domnească.

Răgazul era cît se poate de limitat. Frazer citează vechi surse scandinave, potrivit cărora regii lor aveau dreptul să conducă doar nouă ani, după scurgerea cărora erau trimiși la moarte, printr-un act ritual. La începuturile Babilonului, regle își pierdea viața după doar un an de domnie. Mai tîrziu, obiceiul a fost schimbat, în favoarea suveranilor. Și tot atunci s-a creat o sărbătoare anuală numită sacaea, care dura cinci zile, în care domnii și servitorii își schimbau locul între ei. Un condamnat la moarte era îmbrăcat în straiele regelui, așezat pe tron, de unde i se permitea să dea ordine, să organizeze ospețe și să se desfete cu concubinele regale. Iar la capătul celor cinci zile era tras în țeapă.

Interesant este și un obicei descris de Joao de Barros, important istoric portughez din Secolul al XVI-lea. Nici un om cît de cît întreg la minte nu șiar fi dorit să domnească în regatul Passier din nordul

RM

Credin

Oricît am fi de foc şi pară, într-un colţişor din noi sălăşluieşte măcar atîta apă cît să ne domolească flăcările.

Oricît am fi de la pămînt, într-un colţişor din noi stă senin măcar atîta cer cît să ne înalţe sufletele.

Oricît am fi de întunecaţi, într-un colţişor din noi mijeşte măcar atîta lumină cît să ne arate calea.

Oricît am fi de păcătoşi, înlăuntrul nostru aşteaptă răbdător pînă în ultima clipă un colţişor de rai.

Viorel Boldiş ușa a venit înapoi cu putere – de parcă a fost împinsă de cineva – și m-a lovit rău la cap, în tîmplă, spărgîndu-mi ochelarii. A rămas și preotul înmărmurit și nu a găsit nici o explicație, mai ales că mașina se afla pe teren neted, nu în pantă, și afară nu era deloc vînt. La întoarcerea de la cimitir, pentru liniștea mea sufletească, l-am rugat pe părinte să vină cu mine acasă, pentru a sfinți locuința.

Nu sînt superstițioasă, dar recunosc că nu am rămas indiferentă la toate aceste anomalii. (va urma) LILIANA TETELEA Sumatrei, unde, din timp în timp, poporul era cuprins de un soi de furie rituală și mărșăluia pe străzi țipînd: ,,Regele trebuie să moară!”. ,,La auzul acestui cîntec de moarte – notează Joao de Barros - monarhul știa că i-a venit ceasul”. Iar cel care avea să aplice lovitura fatală trebuia să facă parte din familia regală și îi urma la tron celui ucis, cu condiția să reușească să-l apere o vreme, ceea ce, evident, nu-i reușea întotdeauna.

Fernao Pérez d’Andrade, care ajunsese pe coastele de nord ale Sumatrei în cursul unei călătorii spre China, relatează cum, numai în cîteva zile, trei regi au fost uciși și patru au ajuns pe tron ,,fără nici cel mai mic semn de dezordine sau de răscoală în oraș, unde totul își urma cursul firesc, ca și cum asasinarea suveranului ar fi fost un eveniment cotidian”. Din cîte se pare, poporul își justifica barbaria argumentînd imbatabil că zeul lui nu ar permite niciodată ca o ființă atît de puternică și de sus-pusă ca un rege să moară răpusă de bătrînețe ori de boală, omorul ritual fiind singurul sfîrșit demn de un monarh. Și odată ce am citit despre aceste deprinderi străvechi, binecunoscuta replică a lui Shakesperare, uneasy lies the head that wears a crown, capătă un înțeles cu totul nou. Chiar dacă omorul ritual festiv nu pare să fi fost neobișnuit în zorii regatelor germanice (există dovezi, spre exemplu, că regle suedez Domaldi a fost ,,sacrificat” de poporul său după trei recolte compromise), cei mai mulți regi europeni ai epocii moderne au rămas scutiți de o moarte violentă.

Există un loc care se pretează la meditație asupra morții regilor, ca nici un altul din Europa: Saint-Denis.

Saint-Denis este un satelit industrial de paragină, la nord de Paris. Biroul de informații turistice te deconsiliază hotărît să-l vizitezi. Localitatea se evidențiază astăzi în primul rînd din cauza pro­ centajului ridicat de șomeri și a celei mai mari rate de criminalitate din țară. Și prin aceea că este singura așezare din Franța în care locuitorii ,,proveniți din imigrație” reprezintă majoritatea. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

7

Vineri, 13 septembrie 2019

File de istorie • File de istorie 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei

N

icolae Paulescu s-a născut la 30 octombrie 1869 la București și a murit la 19 iulie 1931, tot la București.

Urmează cursurile primare în București, cele secundare absolvindu-le la Liceul Mihai Viteazul. În 1888 se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris, în 1891 obținînd un post la Serviciul medical al Spitalului Hotel Dieu, condus de profesorul E. Lancereaux. În anul 1892 devine extern, prin concurs, al Spitalelor din Paris, pentru ca doi ani mai tîrziu să devină, tot prin concurs, intern la Spitalul Notre Dame du Perpétuel Secours. Își susține teza de diplomă pentru doctoratul în medicină, titlu pe care îl obține în anul 1897 și, în același an, capătă și Certificatul de studii superioare în chimie biologică din partea Facultății de științe din Paris. 1897 s-a dovedit a fi un an prolific, profesorul Nicolae Paulescu obținînd tot acum și postul de medic adjunct al Spitalului Notre Dame du Perpétuel Secours din Paris, precum și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. Un an mai tîrziu devine posesorul Certificatului de Studii superioare în Fiziologie generală, în cadrul Facultății de Științe din Paris, iar în 1899 obține titlul de doctor în științe naturale la aceeași facultate. Cu toate ofertele atrăgătoare de a rămîne, în urma acestor studii strălucite, în Franța, Elveția sau S.U.A., profesorul Nicolae Paulescu revine în țară fiind nominalizat, în anul 1900, ca profesor la catedra de Fiziologie, pe care o înființează în cadrul Facultății de Medicină din București și pe care o va conduce pînă la sfîrșitul vieții, adică mai bine de 30 de ani.

Profesorul Nicolae Paulescu și-a început practic activitatea științifică în anul 1899, odată cu primele cercetări pe care le întreprinde cu A. Dastre pentru izolarea produsului activ al secreției interne a pancreasului. El a devenit cunoscut prin excepționalele sale rezultate privitoare la extirparea, printr-o metodă originală, pe cale temporală, procedeu adoptat în clinicile contemporane de profil, printre alții, și de celebrul neurochirurg american Harvey Eushing. Sînt notorii preocupările sale pentru tratamentul febrei și concluziile obținute în tratarea afecțiunilor pancreasului, iar în anul 1916 face cunoscute, în premieră, rezultatele hipoglicemiate cu extractul

Anul 1905. Tînărul Nicolae Paulescu și profesorul E. Lancereaux, la Paris

apos de pancreas în diabetul experimental, extract care conținea insulina mult căutată. În anul 1921 prezintă la Societatea de Biologie patru comunicări prin care anunță descoperirea pancreinei, respectiv, a insulinei, insistînd asupra acțiunii extractului pancreatic injectat în sînge la un animal diabetic și la unul normal, asupra influenței cantității de pancreas întrebuințată pentru a prepara extractul injectat în sînge la un animal diabetic și influenței timpului scurs de la injectarea intravenoasă a acestui extract animalului respectiv.

Descoperirea pancreinei, deci a insulinei, este făcută publică în presa de specialitate la finele anului 1921, brevetul pentru descoperirea sa epocală fiindu-i acordat în ziua de 10 aprilie 1922 de Ministerul Industriei și Comerțului din țara noastră.

Cercetările sale în privința pancreinei continuă în anii următori, în care Nicolae Paulescu semnalează reacțiile fizice și chimice ce trebuie să fie aplicate extractului apos de pancreas pentru a-l debarasa de substanțele proteice aflate în exces.

Descoperirea insulinei, această cucerire epocală a medicinei mondiale, care a preocupat zeci de ani pe cercetătorii din domeniu, este legată, din păcate, de o controversă amară cu privire la paternitatea ei.

Firește argumentul cronologic într-un astfel de caz este cel hotărîtor. Predecesorii lui Nicolae Paulescu au stabilit relația dintre pancreas și diabet (E. Lancereaux, 1877), iar Minkowski și von Mering au confirmat-o experimental. Dar cel care a identificat și caracterizat, din punct de vedere al acțiunilor sale, hormonul pancreatic, pe care îl denumește pancreatină, a fost profesorul Paulescu, în ziua de 21 iunie 1921, și făcut public în ziua de 30 august 1921 într-un material apărut într-o revistă de specialitate din Belgia.

Față de această dată, cei doi canadieni, Benting și Besta, care au lucrat în laboratorul profesorului Mc Lead al Universității din Toronto, și-au publicat primele rezultate cu privire la acțiunea hipoglicemiantă a extractului de pancreas abia în februarie 1922. Și cu toate acestea, lor li s-a atribuit Premiul Nobel, iar lui Nicolae Paulescu i s-a contestat paternitatea descoperirii sale. În legătură cu acesta, este demn de relevat faptul că cei doi canadieni l-au citat bibliografic pe Nicolae Paulescu în primul lor articol privitor la insulină.

Profesorul Nicolae Paulescu prezintă în fișa sa bibliografică un număr impresionant de lucrări publicate în țară și peste hotare, astfel: Tratat de medicină (în colaborare cu E. Lancereaux), Paris, vol. I 1903, vol. II 1906, vol. III 1912, vol. IV 1928; Tratat de Fiziologie Medicală, Ed. Vigot, Paris, vol.

I 1919, vol. II 1920, vol. III 1921; L’Hypophise du cerveau, 1907; Tratamentul febrei, 1916; Acțiunea extractului pancreatic în sînge la un animal diabetic; Acțiunea extractului pancreatic injectat în sînge la un animal normal; Influența cantității de pancreas întrebuințat pentru a prepara extractul injectat în sînge la un animal diabetic; Influența timpului scurs de la injectarea intravenoasă a extractului pancreatic la un animal diabetic – Comunicări ținute la Societatea de Biologie, la 23 aprilie și 23 iunie 1921; Recherches sur le rôle du pancréas dans

l’assimilation nutritive, în: Archives Internationales de Physiologie, aug. 1921; Diverse procedee pentru introducerea extrac­tului pancreatic în organismul unui animal diabetic, în: Archives Internationales de Physiologie, august, 1923; Le traitment du diabet, în: Presse médicale, 1923; Legile lui d’Ambard și constanta lor ureosecretorie sînt eronate, în: Journal d’Urologie, 1924; Localizarea instinctelor sociale pe scoarța lobilor frontali ai creierului, în: Archives Internationales de Physiologie, 1931; Traité de Physiologie, 1920.

Bibliografie critică: Lucrări care se referă la contribuția profesorului Nicolae Paulescu în descoperirea insulinei: Ian Murray, The Search for Insulin, în: Scottish Medical Journal, 1969; Ian Murray, Insulin – Credit for its isolation, în: British Medical Journal, 1969; I. Pavel, Le cinquantenaire de la découverte de l’insuline. La priorité de cette découverte; în: Le diabet, Franța, 1970; prof. M. Derot, La Découverte de l’insuline, în: La Vie Médicale, Paris, 1971; prof. H. Bour, De la découverte de l’insuline et pour servir son histoire, în: Le Révue du Practicien, Paris, 1972; I. Pavel, The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin, Ed. Academiei Române,

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lîngă Facultatea de Medicină din București

1976; Barbero et Bruni, Storia del trattamento del Diabete, Italia, 1979; dr. Bernard Knikht, This man (N. C. Paulescu) really discovered insulin, în : General Practitioner, Londra, 1979; Bliss, The discovery of Insulin – Paulescu este în mod intenționat nedreptățit; Lestradet H., Historique de la découverte de l’insuline, în: Histoire des Sciences Médicales, 27, 1-8, 1993; C. Ionescu Tîrgoviște, Insulina. Descoperirea medicală aparține românului N. C. Paulescu, 1996; C. Ionescu Tîrgoviște, Re-discovery of insulin, Ed. Geneze, București, 1996.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Mladin, Nicolae – Doctrina despre viață a profesorului Nicolae Paulescu, Editura Periscop, Iași, 1997 2. Paulescu, Nicolae C. – Fiziologie filosofică, Editura Anastasia, București, 1995 3. * * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românescă de-a lungul timpului, Editura Geneze, București, 2001

8

Vineri, 13 septembrie 2019

RM

Polemici«Controverse Călătoria către sine a eroului. Vadim, dincolo de cotidian

(urmare din pag. 1) Prea puțini și prea puține, pentru că dacă erau mai mulți, poate Dumnezeu nu lăsa să suferim rușinea călcării în picioare și a pierderii sufletului națiunii - pe care unii dintre noi le vedem petrecîndu-se zi de zi! Retrăim vremurile Sodomei, cînd Dumnezeu a cerut măcar 10 oameni buni pentru a salva acel popor rătăcit. Și nu s-au găsit – și au pierit!

Grea misiune, acest articol, deși am scris atîtea în amintirea dragă a lui Vadim. Am citit și am reflectat în ultimele zile din înțelepciunea sufită a lui Ibn Arabi, cu gîndul la Mihai Antonescu, prietenul meu și al lui Vadim, de curînd plecat dintre noi… Și am decis să scriu despre Vadim ca esență și misiune, dincolo de multele amintiri. Să scriu despre călătoria către sine a eroului, cum spunea Vasile Lovinescu, cel pe care Vadim îl considera ,,genial”, dar nu vorbea de el în public niciodată.

Am dat drumul muzicii – cea mai ezoterică dintre arte, o selecție de muzică barocă - poate prea bogată în detalii și orgolioasă de măiestria sa inegalabilă pentru o căutare interioară… - dar care reușește să mă rupă din cotidian.

Sfidînd vremurile, Vadim sfida ipocrizia.

Respingînd ipocrizia, Vadim a respins vremurile.

Cei ce resping vremurile sînt asemeni mîncătorului de zei - timpul -, sînt asemenea titanilor și eroilor mitologici… și au soarta acestora: devin damnați pentru că aduc lumina celor pe care zeii vor să-i țină în beznă! Da, zeii sînt întotdeauna falși – de aceea se tem de timp și nu au nevoie de lumină, și vor să scape de cei ce o aduc.

Am mai povestit – Vadim mă certa cînd foloseam cuvinte rare sau formulări filosofice. Avea oroare de ,,elitisme” nepotrivite – iar exprimarea publică, gazetăria, trebuia să fie directă – corectă, cultă, dar clară, pentru un mesaj cît mai puțin interpretabil.

De asta, cînd scriu de el folosind parabole, aluzii și locuțiuni ideatice, știu că m-ar dojeni – dar nu am ce să fac! Cînd scriu de Vadim nu pot să fac gazetărie – pentru mine, ca și pentru cei care i-au intuit complexitatea intelectului, nu e subiect al unei relatări, ci personaj epic, un om al destinului.

Este Erou al unei povești numită deșteptarea vieții noastre. Nu știu de cîți Eroi au avut contemporanii mei parte, dar Vadim se înscrie sigur în această rară categorie. În copilărie, citeam cu nesaț legendele Olimpului, acea continuă încleștare între eroi, zei și monștri. Acum mi-e greu să spun ,,copilării!...”, pentru că aș vrea să mai citesc despre eroi.

De zei falși avem parte la fiecare pas. Ne impun ,,democrația”, pe care ei o calcă în picioarele celei mai fățarnice tiranii! Ne impun ,,drepturile omului”… nedînd drept omului să rămînă om – ci un biet experiment antiuman! Ne impun lipsa de respect generală, față de părinți și munca lor, față de bătrîni și negarea datoriei pe care o avem față de acești creatori ai prezentului – ai părții încă bune a prezentului. Ne impun negarea istoriei, împroșcarea cu vinovății cumplite, anularea jertfei de sine de care e plină povestea neamului românesc. Și ne impun scuiparea Crucii, ca într-o inițiere satanică!

Am ascultat pînă acum Haendel, Pachelbel, Purcell… brusc, începe piesa care a redimensionat, a schimbat muzica – Toccata și Fuga în Re minor de Bach!

De eroi nu mai avem parte! De eroi care să apere credința și spiritul, prezente printre noi prin tradiție și respect față de Biserică, Națiune și Sanctitățile Lor Sufletul și Graiul Românesc! Nu sînt cuvinte mari – ci sînt Tot ce avem, sînt Comoara pe care pe care falșii zei vor să ne convingă că… nu are nici o valoare!

Acordurile înălțătoarei Gloria in Excelsis Deo a lui Vivaldi…

Rolul Eroului era să apere aceste valori, să ne facă să nu uităm niciodată ce reprezintă ele pentru noi – și că fără ele… vom dispărea! Rolul Eroului este apărarea Sufletului – precum misiunea din

legendele inițiatice a minunaților cavaleri eroi ai Mesei Rotunde era apărarea Sfîntului Graal, Suflu și Spirit al unor vremuri amenințate de demonii necredinței și vărsării de sînge. Contemporanul nostru, Corneliu Vadim Tudor a fost un asemenea cavaler; sabia sa era talentul gazetăresc și oratoric, armura sa era credința, iar pasiunea pentru cultură a fost calul înaripat de mintea sa strălucită. Redau acest tablou, această imagine alegorică pentru cei ce au urechi și aud, pentru cei ce au ochi – și văd.

Da, spuneam, este o căutare inițiatică. Căutarea maestrului ucis și ascuns… Nu este o imagine pentru profani, care vor spune ,,lasă, că știm noi, cavalerul tău era certăreț, provoca scandaluri, insulta etc. etc.”… Da, totdeauna profanii vor vedea așa – doar o anumită parte a suprafeței personajului! Sînt oamenii pentru care Sfîntul Pavel era murdar pe picioare, Decebal puțea a transpirație iar Napoleon era pitic! Inițiatul dă coaja la o parte pentru a ajunge la miez! Or, miezul este cel pe care l-am descris: Vadim a apărat Națiunea, Credința și Graiul! Și a fost ultimul apărător, din păcate – iar asta se vede în vremurile de acum.

Realitatea este că au trecut doar patru ani de la plecarea lui Vadim – iar falșii zei au pus stăpînire pe poporul său! Unde sînt contestatarii lui Vadim? Unii tac acum, ba chiar spun cîte-o vorbă frumoasă despre el - și-au dat seama de greșeala lor. Pe alții, invidia și trufia i-au transformat în cozi de topor, pentru că nu au avut puterea de a rezista… Trăind în cercul lor strîmt, norocul nu i-a petrecut ci, vremelnic fiind, doar i-a înșelat. Încep acordurile unei piese care transcende epocile – Adagio, de Albinoni.

Vadim a murit la nici 66 de ani. Dar, de fapt, cît trăiește un erou? Cît povestea, desigur. Popoarele dispar, limbile dispar, poveștile și eroii rămîn. Despre Noe, eroul potopului, au povestit evreii străvechi, care învățaseră de la akkadieni, care preluaseră de la sumerieni, care și aceia veniseră nu se știe de unde… și au dispărut de mii de ani. Legenda însă… trăiește!

Contemporanul nostru, Vadim, este eroul și legenda noastră – și va trăi după noi, pentru că legendele nu mor niciodată – și nici eroii lor.

Revin în prezent, la cotidianul ipocrit. Scriam de sărbătorirea de la Țebea. Unii rețin doar că Iancu a murit pribeag, răpus de trădare, supărare și băutură.

Păi dacă Iancu ar fi mort, s-ar mai porni mulțimi de oameni iar mărimile ar mai face cortegiu pentru a-l omagia? Da, sînt ipocriți, sînt falși, mulți sînt cozi de topor – dar tocmai asta dovedește cît de viu și adevărat este Avram Iancu!

Corneliu Vadim Tudor a fost un om al cuvîntului - fapta sa a fost cuvîntul – și, așa cum ne învață Ioan, Cuvîntul a fost la început. Vadim a fost un om al Credinței – un Atlas pe drumul Golgotei, care nu s-a plîns, ci și-a asumat rîzînd suferința și persiflîndu-i pe cei ce aruncau pietre. Lumea pe care a dus-o umeri a fost moștenirea unui mare trecut, al culturii și istoriei naționale, iar Golgota lui au fost aceste vremuri ticăloase. Vadim a fost un iubitor de Dumnezeu, iubind omul ca spirit și ființă fraternă.

Nu a urît și nu a hulit pe cei de alte religii, acesta fiind un alt dar al celui care înțelege rostul și valențele unei națiuni – ale unei mari națiuni, așa cum vedea el România. Oamenii mici și națiunile minore urăsc și disprețuiesc, spiritele mari sînt… precum Ierusalimul – loc pentru toate inimile credincioase! Închei cu o mărturisire: cei patru ani de vremelnică despărțire de mentorul meu de maturitate mi-au întărit convingerea că viața e un vis, în care avem posibilitatea să intervenim, să creăm capitole ale poveștii, dar finalul – trezirea - nu ne aparține.

Cum nu le aparține nici lor, falșilor zei, îngeri și demoni ai viselor noastre, la fel de închipuiți precum sentimentele pe care ți le provoacă în lungul somn al vieții. Adevărul… îl vei afla doar cînd te vei trezi.

Cînd știi ce ai pierdut

Mă întrebam și ieri, mă întreb și astăzi, de ce naiba sînt unii oameni ceva mai atenți la ce se întîmplă cu țara lor, cu neamul lor. Mă întrebam de ce suferă cînd văd cum viitorul țării, al copiilor lor, este pus sub semnul întrebării, cum semnul egalității șanselor este dărîmat, cînd văd că țara în care s-au născut este cucerită, pas cu pas, de către alții. Alții, da, aceia despre care, din întîmplare sau, poate, din dorința de a afla adevărul, știi că sînt secătuitori de resurse, aducători de sărăcie, haos și anarhie pe oriunde merg. De ce se nasc acești oameni, de ce nu sînt toți ignoranți și indiferenți la ce se întîmplă cu ei, cu neamul lor, cu țara lor? De ce nu există semnul de egalitate și la acest capitol, al responsabilității sociale față de locul în care s-au născut? De ce nu există în România? – pentru că prin alte părți acest sentiment este nativ, cultivat constant și foarte prezent în societate. În România însă, nu. În această săptămînă se împlinesc patru ani de cînd cel mai mare patriot al acestei țări, din ultimii 30 de ani, Corneliu Vadim Tudor, a ales să plece dintre noi. S-a dus, în mod sigur, într-un loc mai bun, într-o altă lume de unde, poate, încă încearcă să ocrotească acest neam. A plecat învins. Pentru cei care i-au citit operele, poeziile, pamfletele din ultimii ani, este evident acest lucru. A și recunoscut că a fost învins de un popor ce nu l-a meritat absolut deloc, de o presă bine plătită care l-a urît și, nu în ultimul rînd, a fost învins de mafia nenorocită a politicienilor care ne conduc. Internetul este plin de imaginea Tribunului, mulți sînt cei care abia acum încep să îl înțeleagă cu adevărat, mulți încep să vadă adevărul spuselor sale. Dar e prea tîrziu, și pentru el, pentru marele Corneliu Vadim Tudor, dar și pentru acestă țară ajunsă la cel mai de jos stadiu de colonie. Este prea tîrziu, dragi români, să mai sperăm într-o revenire a naționalismului, a patriotismului, a acelui ,,ceva” care, poate, ne va deștepta. Nici măcar cei care își exprimă regretul pe internet nu mai speră, iar cei care au îmbrățișat naționalismul, poate într-un mod mai delicat, nu atît de profund cum Tribunul a făcut-o, constată că lipsa de atitudine a poporului român, amnezia în care a căzut acum mulți, foarte mulți ani, devine pe cît de dezarmantă, pe atît de nocivă pentru viitorul țării, dar și pentru curajul celor care încă se încăpățînează să mai creadă în forța propriei țări.

România este un stat inert. Spiritul acestei țări a fost ucis pe 14 septembrie 2015, într-o zi de luni, într-o zi în care o nouă generație pornea în viață, pe băncile școlilor. Moștenirea pe care acest colos cultural o lasă țării lui, pe care a iubit-o atît de mult, constă în exemplul lui, în modul onest, sincer, curat, dar și coleric prin care a reușit să trăiască în cloaca politică, în țara care l-a iubit atît de mult, dar care l-a și trădat. Pentru că Vadim Tudor a arătat tuturor că se poate face politică și fără să furi, că poți să iubești România și pe români chiar dacă ei nu te înțeleg și nu vibrează alături de tine, că poți să cazi și să plîngi la căpătîiul țării, dar niciodată să nu te predai.

Corneliu Vadim Tudor a demonstrat românilor că a preferat să sufere, să fie singur împotriva unui curent nociv, cel al trădătorilor de țară, dar nu s-a predat niciodată, nu a bătut palma cu hoții, cu cei pe care i-a urît, cu cei care încă sînt la cîrma acestei țări. A preferat să plece demn, vertical din această lume.

Acesta a fost Vadim, un geniu neînțeles de mulți, ponegrit de și mai mulți, marginalizat de românii pe care i-a iubit și cărora a reușit să le lase în urmă, prin exemplul său, speranța că, totuși, prin astfel de oameni, România mai are o șansă. Poate că nu acum, poate că nu curînd. Dar exemplul lui Vadim, sacrificiul lui, va fi punctul de pornire către o nouă mentalitate și o nouă percepție a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii român.

Timpul lucrează în favoarea acestui om minunat, iar operele sale se pare că vor fi, așa cum chiar el a spus, acoperite cu un praf de aur. Românii, cei cu sufletul curat, cu inima deschisă și iubitori de țară, știu ce înseamnă cu adevărat numele Vadim Tudor, iar istoria va consemna cu litere de aur influența pe care acest om a avut-o asupra țării pe care a iubit-o atît de mult.

Acum, la patru ani de la dispariția lui, poporul român începe să înțeleagă cu adevărat cît de mult a pierdut România pe data de 14 septembrie 2015. Poate că este prea tîrziu pentru generația actuală să mai îndrepte lucrurile, dar sînt convins că Vadim Tudor, prin forța numelui său, va sta la baza renașterii acestei țări. Nu azi, nu mîine. Timpul, însă, ne va răspunde și ne va indica și calea, dar și momentul.

RM

9

Vineri, 13 septembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (14)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (8) trimişi căpitanii Eugen Brumă şi Gheorghe Vîlcu, din statul major al diviziei, la subunităţile care rămăseseră Pe direcţia loviturii principale (2) Trecînd peste toate aceste vicisitudini inerente unei campanii militare, unităţile diviziei au început deplasarea în dimineaţa zilei de 4 octombrie 1944, ora 23,30. Pentru ajungerea noastră în zona ordonată, regimentele aveau de trecut peste înălţimea numită „de la Herepea”. Era o formă dominantă din teren care şi pe timp bun se poate „escalada” destul de greu. Avînd în faţă acest obstacol natural mi-a venit în minte un marş pe care l-am executat cu ani în urmă, în campania din anii 1916-1917.

Am fost pus atunci într-o situaţie aproape similară cu cea de acum, evident, numai din punctul de vedere al terenului şi al anotimpului. Experienţa din acele zile de război mi-a folosit întrucîtva. De exemplu, am dispus ca unele încărcături din căruţe să fie aşezate pe spinarea cailor, animalele putînd să urce mai bine în acest mod. Am găsit unele soluţii şi în privinţa deplasării materialului de artilerie, dispunînd să se tracteze separat antetrenul şi separat gura de foc propriu-zisă. În această situaţie se putea asigura trecerea pieselor de artilerie peste înălţimea „de la Herepea”.

Deplasarea s-a desfăşurat pe o ploaie torenţială.

Animaţi însă de dorinţa fermă de a ajunge la timp la capătul etapei, ostaşii au făcut faţă cum nu se poate mai bine tuturor greutăţilor. În reuşita acţiunii şi-au spus cuvîntul atît priceperea şi capacitatea organizatorică a comandanţilor şi statelor majore, cît şi elanul luptătorilor. Pe timpul marşului ofiţerii din statul major al diviziei au fost trimişi în mijlocul coloanelor, fiind în măsură să rezolve pe loc problemele legate de deplasare, de asigurarea ordinei pe timpul marşului etc. Ca rezultat, s-a reuşit ca şi restul unităţilor diviziei să fie scos din capul de pod de la Dealul Sîngeoirgiului într-o ordine perfectă, în secret, organizîndu-se cu toată divizia un marş lung, în condiţii deosebit de dificile.

Deplasarea se continuă în ziua de 5 octombrie şi în noaptea de 5 spre 6 octombrie, timp în care primim succesiv mai multe ordine în legătură cu acţiunile la care aveam să participăm. Într-un astfel de ordin, eşalonul superior a stabilit ca pe ziua de 6 octombrie, ora 2, divizia noastră să fie gata de luptă. De la acea dată marea unitate urma să intre sub ordinele Corpului 2 armată român. Ulterior ni se comunică însă un alt ordin al Armatei 4 române, prin care ni se prelungeşte etapa de marş, precizîndu-ne că va trebui să ajungem în zona Poiana-Oprişani-Ferma Făget în dimineaţa de 6 octombrie. Şi în privinţa subordonării diviziei survin unele modificări. Armata stabileşte că de data aceasta vom intra sub ordinele Corpului 6 armată, nu 2, cum ni se precizase mai înainte.

Nici acest ordin n-a putut fi îndeplinit întocmai.

Drumurile foarte proaste, aglomerările de trupe, oboseala oamenilor – toate cele de mai sus au făcut ca deplasarea să se execute în condiţii extrem de grele. Marşul a continuat şi în ziua de 6 octombrie şi în noaptea de 6 spre 7. De abia în zorii zilei de 7 octombrie unităţile diviziei încep să sosească în zonă. În acea zi, pe la orele 11, divizia primeşte ordinul de operații al Corpului 6 armată, prin care i se stabileşte să se pregătească pentru atacul din ziua următoare, 8 octombrie. Acţiunea avea să se desfăşoare pe direcţia Poiana-Dosul Napului.

Odată precizate sectorul şi ziua atacului, s-a trecut de urgenţă la pregătirea lui. Am plecat personal la recunoaştere, însoţit de comandantul Brigăzii 9 infanterie şi de comandanţii regimentelor de infanterie şi de artilerie. Totodată, am stabilit să fie

în urma coloanei, cu „ordinul expres” de a urgenta marşul acestora. În urma însuşirii misiunii, a analizei situaţiei şi a recunoaşterilor executate în teren, am hotărît ca în ziua de 8 octombrie să atacăm în fîşia: cota 443 Vaskapu – cota 401. Regimentele 34 şi 40 infanterie în eşalonul unu. În eşalonul doi a rămas Regimentul 36 infanterie, dispus iniţial la Poiana, urmînd progresiunea dreptei.

S-a comunicat imediat această hotărîre comandanţilor de unităţi. Dar tocmai în acel moment a sosit la punctul de comandă căpitanul Cezar Tabarcea, din statul major al Corpului 6 armată. Acesta ne-a comunicat verbal, din împuternicirea generalului comandant, un alt ordin de luptă şi anume: „Divizia 9 infanterie va înlocui în noaptea de 7 spre 8 octombrie Divizia 206 sovietică”.

Ce era de făcut? Nimic altceva decît să executăm ordinul eşalonului superior. În acest scop am plecat de îndată spre punctul de comandă al marii unităţi sovietice. Pe drum fiind, ne-a întîmpinat un ofiţer din statul major al Corpului 104 sovietic. Împreună cu ofiţerul întîlnit şi cu căpitanul Dumitru Ghițescu am continuat deplasarea spre P.C.-ul Diviziei 206, care se afla în localitatea Poiana. Totodată, pentru a-i pune la curent cu noua misiune pe colaboratorii mei cei mai apropiaţi, am dat dispoziţie să fie chemaţi de urgenţă la Poiana, la punctul de comandă al diviziei sovietice, şi coloneii Iucăl, Boţea şi Iacob. Aceştia au ajuns la locul indicat mai repede decît m-aş fi aşteptat. Aşa că ne-am dus la punctul de comandă al unităţii sovietice împreună. Aici am întîlnit pe comandantul Diviziei 206 sovietice. Acesta ne-a prezentat cadrul în care acționaseră pînă atunci trupele de sub comanda sa. În acelaşi timp, căpitanul Ghiţescu a primit de la statul major al marii unităţi sovietice informaţii de detaliu cu privire la inamic. După ce s-a stabilit modul de înlocuire, pe temeiul datelor şi al faptelor pe care leam aflat, am dat ordinul ce se impunea: am stabilit

ca acţiunea să se efectueze în noaptea de 7 spre 8 octombrie, sub comanda colonelului Iucăl.

Pentru ajutorarea comandanţilor de regimente în pregătirea şi în desfăşurarea operaţiilor de înlocuire, am trimis ofiţerii din statul major al diviziei la unităţi, cu ordinul de a rămîne acolo pînă la terminarea înlocuirii. Ca urmare, căpitanul Gheorghe Pelerechin s-a deplasat la Regimentul 34 infanterie, căpitanul Gheorghe Lăzărescu – la Regimentul 40 infanterie, iar maiorul Ion Spînochi – la Regimentul 36 infanterie. Căpitanul Ghiţescu Dumitru a fost trimis la Divizia 206 sovietică pentru a asigura legătura cu această unitate aliată pînă la încheierea acţiunii de înlocuire.

S-ar putea ca cititorul să se întrebe de ce au fost luate atîtea măsuri pentru efectuarea unei simple înlocuiri? O astfel de operaţie s-ar părea, la prima vedere, că este destul de simplă. S-ar părea numai. În fond, este destul de complicată şi chiar plină de riscuri, aş putea spune. Dacă o astfel de acţiune e tratată cu uşurinţă, atunci putem să avem urmări nedorite. Şi pentru a nu fi puși în situaţia de a avea unele surprize neplăcute, se impune o pregătire minuţioasă a oricărei înlocuiri, indiferent de eşalonul la care se execută ea. Un prim element al acestei pregătiri îl constituie stabilirea precisă a ordinei de înlocuire a subunităţilor şi unităţilor, sincronizarea intrării în dispozitiv a celor care înlocuiesc şi ieşirea în ordine din poziţie a celor care sînt înlocuiţi. Totul trebuie să se desfăşoare „ca la carte”. Un alt factor deosebit de important de care se cuvine să se ţină seama la înlocuire se referă la păstrarea desăvîrşită a secretului atît pe timpul pregătirii înlocuirii, cît şi pe cel al executării propriu-zise a acesteia. Secretul trebuie păstrat cu sfinţenie. Nu trebuie uitat nici o clipă că inamicul atît aşteaptă: să prindă fie şi numai un amănunt în legătură cu înlocuirea, iar apoi să ne izbească tocmai atunci cînd trupele fac acest „du-tevino” spre linia întîi şi înapoi. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

Operațiunea Alpha: modul în care românii au deturnat Yak-23 sovietic pentru SUA În timpul conflictului coreean, aviația militară sovietică a atras cea mai mare atenție a Statelor Unite. Un avion - jetul de vînătoare Yak-23, care a fost folosit foarte limitat - a atras atenția specială a conducerii americane. După cum credeau americanii atunci, din cauza regimului secretului cel mai înalt, CIA a dezvoltat și a efectuat, în 1953, o operațiune de deturnare, dar așteptările SUA nu s-au concretizat.

Proiectul Alpha Multe documente despre evenimentele anilor ’50 sînt încă clasificate, deci există puține informații.

Unul dintre primii care a scris despre acest lucru în articolul său pentru revista ,,Planeta” a fost profesorul Chedomira Janic, care este implicat în istoria aviației.

A fost așa: la începutul anilor ’50, o parte din Yak-23 era în serviciu cu țările lagărului socialist: Ungaria, România, Bulgaria și Polonia. Conștientă de imposibilitatea de a deturna o aeronavă din URSS și de dificultatea de a „extrage” pe cerul de deasupra Coreei, informațiile americane au decis să acționeze prin țările din Europa de Est. Pentru a reduce la minimum consecințele internaționale neplăcute, s-a hotărît manevrarea întregii operațiuni. S-au desfășurat activități de căutare a ,,defecților” din țările socialiste - mai degrabă lacomi, de preferință singuri și cu convingeri politice anticomuniste.

Astfel, a fost găsit pilotul român Mihai Diaconu.

La 24 iunie 1953, a părăsit spațiul aerian al României pe Yak-23, în timpul unui zbor regulat și a aterizat în Iugoslavia. Se știe puțin despre soarta pilotului - el a fost dus în Statele Unite de reprezentanții CIA, unde a primit un nou nume. Avionul a fost trimis pe unul dintre site-urile de testare iugoslave, unde toate mărcile de identificare au fost eliminate. Gama completă de teste a inclus 21 de zboruri cu o durată totală de 9 ore cu participarea piloților iugoslavi. Unul dintre ei, căpitanul Vodopivets, cu legături către surse nenumite din conducerea de vîrf a Forței Aeriene a Iugoslaviei, într-un interviu acordat portalului de internet ,,Air Combat Information Group”, a vorbit despre soarta luptătorului.

Yak-23 cu stele americane pe aripi În octombrie, au început negocierile privind transferul unui avion american deturnat. Condiția era furnizarea către Iugoslavia a ultimelor avioane americane T-33, F-84 și F-86. S-a ajuns la un acord, iar luptătorul dezasamblat a pornit peste mări. Acolo a fost asamblat, marcat cu simboluri americane și testat. Mașina nu a făcut prea multe impresii asupra americanilor. Yak-23 nu a fost considerat în URSS ca fiind o experiență de succes. Acesta este motivul pentru care avionul a ajuns în Europa de Est - nu departe de granița cu Iugoslavia, cu care în acel moment a existat o altă răcire a relațiilor.

I.G.

10

Vineri, 13 septembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conspecte literare Duiliu Zamfirescu, așa cum nu-l cunoaștem e vremea cînd apărea în manualele de liceu, despre Duiliu Zamfirescu (1858P 1922) se spunea doar că, prin ciclul

,,Comănăștenii” (,,Viața la țară”, ,,Tănase Scatiu”, ,,Îndreptări”, ,,În război” și ,,Ana”), inaugurase la noi romanul-saga și că fusese de-un leat cu Delavrancea. Dar, răsfoind ,,Bucureștii romantici. Între veacul fanariot și Belle Epoque. Pagini antologice din istoria politică și sentimentală”, lucrare cu un titlu kilometric a istoricului Corneliu Șenchea, am mai aflat și alte chestiuni care merită să fie cunoscute.

Bunăoară că fusese moldovean din Țara de Jos, născut la Plăinești, lîngă Rm. Sărat, și că venise în București, în 1882, să lucreze la ziarul ,,România liberă”, fondat de Kogălniceanu în 1877. Cum arăta Duiliu Zamfirescu pe vremea aceea? În nici un caz îmbătrînit și sever, așa cum figurează în mai toate dicționarele și antologiile de literatură română. Părea frate geamăn cu Mateiu Caragiale (alt mare pedant, considerat de unii de-a dreptul țîcnit), în sensul că expunea un aspect fizic îngrijit, afectat și distant. Urmărea doar plăcerea personală, nu ca să fie pe placul celor din jur. Cunoscătorii în tainele sufletului omenesc îl bănuiau atins de o toană narcisistă. Nenea Iancu, atît de refractar cu izmenelile de ordin social și comportamental, îl poreclise ,,Duilă” (,,Ce mai faci, mă, Duilă?”). La rîndu-i, și Nicolae Petrașcu i-a creionat un portret: ,,(Duiliu Zamfirescu) mergea pe trotuar cu pas potrivit, luînd marginea de lîngă magazine și avînd gîndul concentrat în el însuși.

Străbătea străzile nu prea repede, ca să nu pară grăbit, ceea ce ar fi stricat la estetica lui, și nici prea încet, ca să aibă aerul unui pierde-vară”. Mai departe scrie: ,,Tînărul avea 24-25 de ani; era de statură mijlocie, cu talia subțire și c-o armonie secretă în mișcările ei. Cînd mă apropiai de el și îl observai mai bine, îi văzui fața cu obrajii albi, străbătuți de o undă trandafirie, mersul drept și frumos, gura potrivită pe care flutura o vorbă caldă și un surîs dulce (...) El purta jachetă neagră închisă la nasturi, pantaloni cu dungi subțiri, o gheată fină, în mîna stîngă ținea pălăria naltă și mînușile”.

După absolvirea facultății de Drept din București (1880), practică avocatura, intră în diplomație și se apucă de literatură. Cu sau fără pălăria și mănușile în mîna stîngă, frecventează saloanele literare patronate de: generalul Alexandru Candiano Popescu, cel cu efemera Republică de la Ploiești și mai apoi vîn­ zătorul lui Cuza și aghiotantul regelui Carol I; Zoe Mandrea, consoarta junimistului Nicolae Mandrea, cel care, în vara anului 1878, îl găzduise pe Eminescu la moșia sa de la Florești – Dolj; Elena MillerVerghi, semi-soacra lui Delavrancea. În general, îl preocupă cultura, muzica, flirtul, aventurile de salon.

Mare spadasin, își provoacă toți dușmanii la duel.

Printre victime se numără și Ion Stavri-Brătianu, președintele Tribunalului Comercial, care îl atacase în presă, confundîndu-l cu Delavrancea. Apropiat al lui Titu Maiorescu, a făcut și politică, în tabăra conservatorilor.

O latură mai puțin cunoscută a lui Duiliu Zam­ firescu a fost activitatea gazetărească, întinsă pe mai multe decenii. A semnat și cu pseudonimul ,,Don

Padil”. Deși snob în tinerețe, la maturitate a devenit un adversar al snobismului și un rival neîmblînzit al cronicarului monden Claymoor (de fapt, Mișu Văcărescu), snob pînă la moarte. Carnavalurile, seratele și balurile mascate din high-life-ul bucureștean sînt, aidoma lui Caragiale, ținta cronicilor sale: ,,Văzut-am călugărițe jucînd sîrba și bînd vin din comănace; văzutam militari căzînd sub masă și dînd bună-dimineața cu picioarele camarazilor; am văzut copii abia mijindu-le mintea și beți într-așa hal, încît te-apucă mila (...) În sfîrșit, multe poți vedea toamna la Filaret”.

Dar și alte aspecte ale cotidianului îl dezgustă pe gazetarul moralist: ,,Mulți privitori vin la teatru schimbați într-un fel de manechinuri, spre a vedea lumea, spre a fi văzuți sau spre a se distra”. Și mai departe: ,,Aceste dame, la brațul unor cavaleri în pantaloni cadrilați și strînși pe glezne, urcau scările teatrului, vorbind o idiomă curioasă, o amestecătură de grecisme cu franțuzisme și latinisme, care se cheamă limba românească”.

(Deh, fiecare epocă își are snobii săi.

Acum aproape două secole, erau francofilii. Astăzi, americanofilii. Mîine ce va fi, Doamne? Sigur, iarăși rusofilii, nepoții lui Brucan și ai lui Iliescu. Sau poate binladenezofilii, ebraicofilii, mamelucofilii? – n.n.)

Prin sărăcia, prostia, degradarea morală și ridicolul lor de fiecare zi, Bucureștii par un oraș vesel. În calitate de jurnalist sau ca persoană particulară, Duiliu participă la spectacolele de teatru și de muzică date de artiști italieni, francezi, nemți, și nu scapă nici unul. Tot frecventînd Teatrul Național, dat în folosință doar de cîțiva ani sub numele de ,,Teatrul cel Mare”, s-a îndrăgostit de cîntăreața spaniolă Silvia Montalba. Și, cum erau uzanțele, a început să o viziteze la cabină, oferindu-i flori, dimpreună cu omagiile sale. La fel cum făcea Eminescu la Viena cu celebrele staruri de la ,,Burgtheater”, unguroaica Frederica Bognar și vieneza Augusta Baudius-Wilbrandt sau cu românca Eufrosina Popescu, mai cunoscută sub pseudonimul de contesa Marcolini. Dar iubirea lui Duiliu s-a stins brusc în clipa cînd a aflat că e bolnavă de piept. Ce bizarerie: Elena Teodorini cînta la Madrid, iar Silvia Montalba cînta la București.

Un traseist politic – Barbu Delavrancea

B

arbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) s-a impus în conștiința contemporanilor și a urmașilor, în primul rînd, ca prozator, dramaturg, poet și jurnalist. Cercetîndu-i cu atenție opera, criticii i-au găsit, amestecate, și elemente de proveniență romantică, dar și de realism în direcția naturaliștilor francezi Emile Zola, Alphonse Daudet, frații Goncourt.

Mergînd pe această direcție, i s-a descoperit și o lacună impartonabilă: insistența, neacoperită de principiile estetice, pe care o folosește în des­ crierea reprobabilă, scabroasă chiar a personajelor sale, neglijînd analiza psihologică de atîncime. Neajuns pe care i l-a reproșat și amicul său, Caragiale. Acesta îi descoperise capacitatea redusă de constructor epic și de caractere, înlocuită cu un manierism stilistic și de o afectare bombastică, elemente care vor grăbi căderea în desuetudine a multor creații ale sale. Ceea ce s-a și întîmplat cu multe proze și cu mai toate poeziile lui

Delavrancea. Acest antagonism dintre cei doi scriitori nu a impietat în nici un fel asupra prieteniei lor. Iată ce-i scria Caragiale lui Delavrancea: ,,Întîi, ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi ne-am iubit fără să ne înțelegem; și tocmai tîrziu, spre bătrînețe, după atîtea lupte, am ajuns dar, biruiți, să ne înțelegem, fiindcă ne iubim, și să ne iubim, fiindcă ne înțelegem”.

O altă latură a personalității lui Delalvrancea a fost activitatea politică, îndeletnicire care îl va preocupa o mare parte din viață, avînd legătură cu profesia sa de avocat, și încă unul dintre cei mai străluciți din vremea sa, după cum mărturisea și Titu Maiorescu.

Anul 1883 va însemna implicarea lui Delavrancea în gazetărie și implicit stabilirea primelor contacte cu liberalii. Începe să apară cu foiletoane și pamflete în ,,România liberă” (pe care le semnează ,,Argus”), ,,Epoca”, ,,Timpul” și alte publicații. Devenind liberal, se duelează în presă și la tribuna Parlamentului cu eternii rivali conservatori, printre care Titu Maiorescu și Nicolae Filipescu, dar și în teren, unde trece drept un spadasin de temut. Se căsătorește cu Maria Lupașcu, nepoata Elenei Miller-Verghi, directoarea Pensionului ,,Insitutul normal de domnișoare”, și a unei importante căpetenii liberale. Peste cîțiva ani, nemulțumit că nu i se dă o funcție publică mai ca lumea, va dezerta la conservatori și îi va ataca pe liberali pe motiv că reprimaseră cu sălbăticie răscoala țărănească din 1907. Putem stintetiza activitatea politică a lui Delavrancea stabilind următoarele borne. Cum spuneam, în 1883 se înscrie la liberali. În 1887, nemulțumit că nu este băgat în seamă, trece la conservatori. Atunci scrie: ,,I.C. Brătianu este un ambițios vulgar, fără nici o mărime de inimă, fără nici o scînteie de demnitate”. Iar prietenul său, P.P. Carp, se distinge ca un ,,apărător al politicii drepte și cinstite”. În 1889 îi părăsește pe conservatori și trece înapoi la liberali. Cînd scrie iar: ,,I.C. Brătianu, Vizirul, ilustrul nostru șef, a salvat patria (...) și printr-o luptă eroică de o jumătate de secol a ridicat țara din umilință la gradul de progres, de demnitate și de glorie”. Cît despre P.P. Carp, vechiul său prieten, i se pare ,,absolut nul”. Este ales deputat și mai apoi primar al Capitalei cînd, impresionat de suferințele bietelor animale, desființează tramvaiele cu cai. În 1894, înapoi deputat liberal. Urmează cîțiva ani deputat de mai multe ori, cînd la ăia, cînd la ăilalți. În 1906 – vicepreședinte al Camerei. Între 1910 și 1911, ministrul Lucrărilor Publice în guvernul P.P. Carp. În 1918 moare la Iași, ca membru al guvernului liberal aflat în refugiu.

Cum se vede, omul politic Delavrancea nu s-a deosebit, prin nimic, de ceilalți confrați din vremea sa, dar și de cei din ziua de astăzi. Traseist, obedient și lipsit de scrupule, el i-a înjurat, în egală măsură, și pe liberali, și pe conservatori atunci cînd cînd nu i-au satisfăcut pretențiile. De aceea, contemporanii l-au poreclit ,,Palavrancea”. Încercînd să-l reabi­ liteze, admiratorii l-au scuzat, ex­ plicînd că dezertările sale au fost simple și scuzabile ,,rătăciri” de moment, căci, în realitate, el și-a iubit patria și n-a profitat în nici un fel de pe urma politicii. Mai mult chiar, spre sfîrșitul vieții, ajunsese dezgustat de partidele politice sau, cum am spune astăzi, ,,nu se mai regăsea” nici la liberali, nici la conservatori. Dacă ar mai fi apucat anii ’50, cu siguranță, ar fi trecut și pe la comuniști.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 13 septembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (36) Misterele lui Rasputin (3)

Încetul cu încetul, seminaristul a început să-i facă destăinuiri. Grigori nu auzise încă niciodată asemenea cuvinte. Mileti nu-i reproşa atîta destrăbălarea lui, cît mai ales felul în care păcătuia. El comitea păcatul, de dragul păcatului. Pentru asta era foarte vinovat în faţa lui Dumnezeu. În schimb, dacă ar fi săvîrşit aceleaşi greşeli, dar cu scopul de a alunga din trupul lui poftele cele nesăbuite, ar fi fost mult mai pe placul Domnului. Într-adevăr, această teorie ciudată – şi cît se poate de practică – era îmbrăţişată de nişte credincioşi care făceau parte dintr-o sectă misterioasă, urmărită de autorităţi, a aşa-numiţilor „hlîstî”. Adepţii ei trebuiau să caute să se purifice satisfăcîndu-şi cu vîrf şi îndesat poftele trupeşti. Rasputin, pe vremea aceea în vîrstă de treizeci şi trei de ani, se ştia înzestrat cu o energie erotică de nestăvilit care-l speria chiar şi pe el. Descoperirea sectei „hlîstî” s-a dovedit a fi pentru el drumul Damascului. Să-şi poată îmbina în voie aspiraţiile lui mistice cu o senzualitate imperioasă: ce noroc nesperat!

Hotărît, ăsta era drumul lui. După o şedere la mînăstirea din Verhoturie, care-i adăpostea tocmai pe membrii sectei „hlîstî”, a devenit tot mai convins de acest lucru. Grigori s-a dus la un pustnic, stareţul Makari. Rasputin a căzut în genunchi înaintea bătrînului şi i-a povestit toată viaţa lui de pînă atunci.

Totul. Păcatele, beţiile, viaţa lui destrăbălată, poate chiar şi furturile de cai, cum se şoptea prin sat. Şi i-a mai vorbit apoi şi de vedeniile şi de năzuinţele lui. Cînd şi-a ridicat ochii, a văzut că Makari îl privea zîmbind.

Pustnicul şi-a pus mîinile pe creştetul lui Grigori.

– Fii fericit, fiule – i-a spus el –, fiindcă dintre mii de oameni, Domnul te-a ales pe tine. Lasă-ţi nevasta, copiii şi pleacă, ascunde-te, cutreieră pămîntul.

Ascultă-i glasul şi, cînd ai să-i înţelegi cuvintele, numai atunci, întoarce-te înapoi printre oameni şi spune-le că vocea preasfîntului nostru Pămînt rusesc cuvîntează prin gura ta!

Secolul al XlX-lea e pe sfîrşite. Europa e mai carteziană ca oricînd. O expoziţie, cea din 1900 de la Paris, consacra triumful ştiinţei. Un triumf sub formă de apoteoză. Dacă are loc o reacţie spiritualistă – ca aceea a unui Péguy sau cea atît de deosebită a unui Bergson –, ea e impregnată de logică sau dă loc la discuţii largi, în timpul acesta, Rasputin „cutreieră” drumurile şi cărările Rusiei. E o altă lume. Acolo domneşte misticismul rus. Pe atunci puteai găsi în Rusia şi în Siberia mii de „drumeţi peregrini”. Printre ei erau şi tineri, şi bătrîni; într-o dimineaţă sau într-o seară îşi părăseau totul, casa, gospodăria, familia; rudele lor îi socoteau morţi. Se îmbrăcau în zdrenţe, dădeau uitării nume, nevastă şi copii. Aceasta se numea „să pleci în drumeţie”, uiti e stranstvo. Încotro se îndreaptă ei? Oriunde şi nicăieri.

Străbat cîmpiiie, cutreieră pădurile. Unii se duc în pelerinaj la Muntele Athos sau la Ierusalim. „Drumeţia” lui Rasputin avea să dureze cîţiva ani. Ea avea să fie marcată mai cu seamă de iniţierea lui completă în doctrina sectei „hlîstî”. Existau semne sigure de recunoaştere pentru adepţii acestei secte. Se întruneau în sate iniţiate, sîmbătă seara, în anumite case.

Pretutindeni pe întinsul Rusiei, aceleaşi ritualuri extravagante. La asfinţitul soarelui, ferestrele sînt închise ermetic. Membrii comunităţii se aşază pe jos, în cea mai desăvîrşită tăcere, bărbaţii în dreapta, femeile în stînga. Pe masă pîlpiie douăsprezece lumînări. Doi ţărani, un bărbat şi o femeie, stau în spatele mesei. Toţi ceilalţi se uită la ei cu respect, cu umilinţă, convinşi că în ei s-a pogorît Sfîntul Duh. Adunarea începe să cînte tărăgănat litanii care afirmă credinţa lor în doctrina hlîştilor. Cîntarea se

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (3) 1. Instaurarea regimului de stat republican democrat-popular la 30 decembrie 1947 (3) În economia mondială, în etapa actuală, dovezi deosebit de reprezentative şi de semnificative în sensul celor prezentate sînt, între multe altele, procesele şi fenomenele de distrugere şi degradare care au loc în economiile ţărilor est-europene, ca urmare a acţiunilor acestor state îndreptate, fie împotriva cursului normal al dezvoltării, fie că ele închid anumite căi şi impun altele, ignorînd inexplicabil legile generale ale funcţionării optime a sistemelor economice naţionale pentru a avea efectele necesare. Viaţa, practica au demonstrat şi continuă să demonstreze că aceste legi obiective obligă, în orice ţară, la armonizarea prealabilă riguroasă şi ştiinţifică, pe termen scurt, mediu şi lung, a tuturor subsistemelor pe care economiile naţionale le cuprind.

Cele de mai sus devin şi mai clare dacă avem în vedere exigenţele pe care le ridică, în actualul stadiu de dezvoltare a economiei mondiale, construirea şi funcţionarea la parametrii ridicaţi a diferitelor sisteme tehnice (de exemplu, sistemul informatizat al comunicaţiilor), ca şi a altor micro sau macrosisteme din sfera economică, concretizate, în ultimă analiză, în standardizarea anticipată a subsistemelor (componentelor) lor, după caz, la nivel naţional, regional sau chiar planetar.

Relaţiile de dependenţă dintre tipurile de acţiuni ale statelor şi efectele lor generale sînt confirmate,

cu puterea faptelor, şi de ritmurile comparative de dezvoltare economică înregistrate de ţările capitaliste şi statele democrat-populare, cu economie centralizată (planificată de către stat), în perioada de după a doua conflagraţie mondială. În toţi aceşti ani (a se urmări datele corespunzătoare în secţiunile următoare ale studiului), rata de creştere în ţările cu economie planificată s-a situat constant, atît peste nivelul mediu de creştere al ţărilor cu economie de piaţă, avansate, cît şi peste cel al economiei mondiale, în ansamblul ei. Un loc aparte în dezvoltarea economiei planetare, după al II-lea război mondial, aşa cum atestă datele de necontestat rezultate din documentele şi statisticile vremii, îl ocupă economia României.

2. Extinderea sectorului de stat în economie pe baza naţionalizării din 11 iunie 1948 (1) După terminarea celui de-al II-lea război mondial, reconstrucţia şi lichidarea înapoierii economice a României, dezvoltarea ei economică într-un ritm înalt, susţinut, pentru a se putea ridica într-un timp relativ scurt la nivelul statelor mediu dezvoltate şi apoi treptat la a celor avansate economic, reclamau cu o urgenţă maximă industrializarea accelerată a ţării, crearea şi dezvoltarea cu prioritate a ramurilor industriei grele, în cadrul cărora construcţiile de maşini trebuiau să ocupe ponderea cea mai importantă, şi înzestrarea agriculturii cu o bază tehnică modernă.

O problemă centrală şi stringentă era rentabilizarea

înteţeşte. Se proslăveşte cu „mare bucurie şi extaz” venirea Mîntuitorului. În curînd îşi scot cu toţii hainele şi cizmele.

La un moment dat, unul dintre ei se ridică în picioare. Şi începe să se învîrtească. Ceilalţi întră şi ei în joc şi se învîrt greoi. Aceasta continuă pînă cînd credincioşii ating extazul. Atunci se produce aşa-zisa „transformare miraculoasă”. Ei uită că se află într-o baracă de scînduri sau într-o casă ţărănească. Decorul reprezintă un palat de vis, aflat între pămînt şi cer, mai aproape de acesta din urmă. Bărbatul şi femeia aşezaţi în spatele mesei nu mai sînt Ivan sau Marina, ci Christos şi Fecioara Maria. Un singur strigăt, care se repetă frenetic: „Sfîntul Duh s-a pogorît în noi!” Din capul mesei, „Christos” le vorbeşte: ei nici nu caută să înţeleagă ce sens au cuvintele lui incoerente, hohotele de rîs, tînguirile lui. Îl ascultă, scot strigăte, plîng. Apoi urmează din nou dansuri. Şi din ce în ce mai sălbatice.

Au să ţină pînă-n zori. Pînă cînd se vor stinge luminile, întunericul favorizînd o împreunare generală între adepţii de ambele sexe. Este „împreunarea păcatului”, care se săvârşeşte din voinţa Sfîntului Duh. A doua zi, Rasputin pleacă din nou „în drumeţie”. ...După ce a lipsit ani de zile, Rasputin s-a întors la ai lui. Trebuie să spunem că acasă lăsase o amintire foarte urîtă. Consătenii îşi aminteau de el mai ales ca de un „desfrînat”. Cînd au auzit că acum era omul lui Dumnezeu, au izbucnit cu toţii în rîs. Chiar în noaptea cînd s-a înapoiat acasă, a coborît în beciul casei părinteşti. S-a zăvorit acolo. Îl auzeau de afară cum piînge, cum se tînguieşte şi cere iertare. Nu primea pe nimeni să-l vadă, decît în mod cu totul excepţional. Cei care reveneau din beci spuneau că sînt pe deplin convinşi: omul pe care-l văzuseră acolo rugîndu-se umilit nu putea fi, fără îndoială, decît un sfînt, spuneau ei, şi se jurau că aşa este. (va urma) ALAIN DECAUX întreprinderilor, care trebuia asigurată, în afara sporirii volumului producţiei, prin promovarea progresului tehnic, organizarea superioară a muncii, buna gospodărire a mijloacelor băneşti şi, îndeosebi, prin ridicarea productivităţii sub toate aspectele, economice, tehnice şi organizatorice, în ansamblul sectoarelor economiei României.

Bogăţiile naţionale ale ţării şi folosirea lor integrală, raţională, în folosul exclusiv al societăţii româneşti, favorizau crearea unor industrii puternice în ramurile hotărîtoare pentru edificarea unei economii complexe, cu o structură largă şi cu o eficienţă ridicată, în măsură să participe competitiv la schimburile de valori cu celelalte state. Exista posibilitatea dezvoltării industriei siderurgice, ramură de bază în sistemul industrial, introducînd metode moderne de lucru şi utilizînd minereurile neîntrebuinţate pînă atunci. O importanţă egală prezenta reorganizarea producţiei de ţiţei, exploatată neraţional sau lăsată în părăsire de trusturile străine. Largi perspective de dezvoltare existau pentru industria chimică bazată pe ţiţei, gaz metan, cărbune şi sare.

Absolut necesară şi pe deplin posibilă era crearea unei industrii puternice constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, capabilă să producă cantităţile şi tipurile de mijloace tehnice pe care le cereau înzestrarea şi modernizarea structurală a economiei.

La acestea se adăugau industria materialelor de construcţii, industria de exploatare a lemnului şi, în mod cu totul deosebit, electrificarea ţării, de importanţă capitallă pentru continuarea și ridicarea nivelului producției în toate ramurile economiei, precum și pentru îmbunătățirea condițiilor materiale ale vieții social-culturale pe întreg teritoriul României. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

La 18 ani de la 9/11 18 ani de la atacurile teroriste care au schimbat cursul istoriei Puţini sînt cei care nu-şi amintesc ce făceau pe 11 septembrie 2001, cînd au auzit că un avion de pasageri deturnat de un grup de terorişti intra în plin în turnurile World Trade Center din New York. Atacurile al-Qaeda au schimbat cursul istoriei mondiale într-o singură dimineaţă. În cei 18 ani scurşi de atunci, Statele Unite s-au angajat în două războaie costisitoare, şi-au întărit structurile de securitate şi au urmărit reţeaua de terorişti în întreaga lume. Deşi liderul al-Qaeda a fost ucis, grupul continuă să fie activ şi considerat o ameninţare, aspirînd la o nouă schimbare a istoriei mondiale prin provocarea de conflicte şi războaie.

Pentru mulţi americani, dar și pentru alţi cetăţeni ai lumii globalizate care au prins trasmisiunile TV live ale incidentului, senzaţia este că timpul a zburat, dar amintirile au rămas de parcă s-ar fi petrecut ieri. Iar cînd timpul zboară, dar tu rămîi prins într-un moment îndepărtat, nu e ușor să îţi dai seama cum s-a schimbat lumea de pe lîngă tine cînd tu nu te uitai. Și România a văzut căderea Turnurilor Gemene. Pe 11 septembrie 2001, televiziunile și-au întrerupt brusc programele de după-amiază și au intrat, poate pentru prima dată, în breaking-news adevărat. Nimeni nu știa foarte multe lucruri despre terorism, sursele de informaţii erau mult mai puţine decît sînt acum și jurnaliștii de televiziune au trecut printr-o „probă de foc”, aducînd în casele noastre cele mai șocante vești ale începutului de mileniu doi.

Ceva persistă la 18 ani de la atentate: o panică publică, ce a dus la transformarea în normal a atitudinilor islamofobe. Umflată artificial de retorica plină de ură a unor politicieni precum Donald Trump, islamofobia este mai întîlnită în prezent în America decît acum 18 ani. Într-o analiză cu date de la FBI, Washington Post arăta că rata infracţiunilor motivate de islamofobie era de cinci ori mai mare în 2015 decît înainte de atentate, deși pericolul terorist în America a scăzut. În 2015 au fost înregistrate cele mai multe incidente împotriva musulmanilor, odată cu atacul terorist de la Charlie Hebdo și cu propunerile lui Donald Trump de a le interzice musulmanilor să intre în ţară, scrie mic.com. O parte din presă ţine isonul unor astfel de atitudini, propagînd valul antiislam în spaţii și momente în care nu ar avea ce să caute. New York Post scrie că este vitală comemorarea evenimentului nu doar pentru a onora cele 3.000 de vieţi pierdute, „ci pentru a nu uita niciodată de inamicul islamist, care este la fel de periculos și la fel de plin de ură și azi”. Publicaţia amintește de atentatele din Nisa, Paris, Bruxelles pentru a le transmite americanilor că nu sînt în siguranţă nici

Ultimul cîine salvator din 11 septembrie 2001

Aproape 3.000 de vieţi s-au pierdut, iar alte 8.900 de persoane au fost rănite în cele patru atacuri teroriste coordonate de gruparea al-Qaeda la 11 septembrie 2001. 12 ani mai tîrziu, peste 1.140 de persoane - printre care membri ai echipajelor de intervenţii care au salvat oameni din turnurile World Trade Center - au fost diagnosticate cu cancer din cauza expunerii la zona de impact.

stă la bază. Oamenii care salută acest scenariu, într-un climat de nesiguranţă de diverse tipuri, uită că lumea construită după al doilea război mondial cu America la cîrmă, în ciuda problemelor pe care le are, „este probabil cea mai bună pe care a cunoscut-o Planeta vreodată”, apreciază Alexandru Lăzărescu. Tot acești oameni par să uite că „natura are oroare de vid” și că spaţiul lăsat gol de americani va fi umplut imediat de „noua specie de autocraţi, violenţi și lipsiţi de scrupule, care pare să prolifereze pe Glob, de la Erdoğan la Duterte, în Filipine, sau de către puteri autocratice revizioniste, precum Rusia sau China, care își vor putea impune voinţa, fără opoziţie, în regiuni extinse din Europa, Orientul Mijlociu sau Asia”, mai spune Lăzărescu. Este un scenariu pe cît de nenecesar, pe atît de probabil.

Mama care ateapt de 18 ani ca fiul ei s o sune din nou

acum, la 18 ani distanţă, deși cei vinovaţi pentru 11 septembrie au plătit. Stat Islamic, grupări care au legături cu al-Qaeda și „lupii singuratici”, toate acestea ar trebui să îi ţină pe americani, și chiar întreaga lume civilizată, într-un climat de panică.

De cealaltă parte, presa din colţul lui Clinton se folosește de evenimentul comemorativ pentru a face campanie. Washington Post publică un articol despre impresiile candidatei la Casa Albă din mandatul ei ca senatoare a statului New York, prezentă la faţa locului după atentate. Era un moment propice pentru a le aduce aminte americanilor, nu se mai știe pentru a cîta oară în acea campanie, cum Hillary a insistat personal pe lîngă președintele Bush pentru a obţine fonduri de ajutorare în valoare de 20 de miliarde de dolari pentru NY în acele zile, după care a militat pentru a obţine mai multe drepturi pentru echipele de intervenţie care au avut de suferit din cauza condiţiilor de la faţa locului. Ceea ce este perfect adevărat și de admirat. Și doar atît. Din toată suferinţa umană, din tot altruismul și curajul și compasiunea care au marcat acele zile, a mai rămas politica ce seamănă disensiune, care atrage atenţia spre sine, care este într-o căutare perpetuă de vinovaţi și inamici publici, incapabilă să ofere publicului o alternativă.

Trecînd prin atentatele din ultimii patru ani, ne dăm bine seama că 9/11 nu a fost un incident izolat. La 18 ani distanţă, pericolul încă există, dar mult mai prezent în Europa și pe continentul african decît în Statele Unite. „Încă avem tendinţa de a simplifica ceva ce este de fapt un fenomen extrem de complex, în special legiuitorii.

Oamenii vor să vadă terorismul printr-o singură prismă.

Realitatea confuză este prea dificilă pentru a-i face faţă”, explică Martha Crenshaw, cercetătoare implicată în strîngerea unei baze de date globale despre terorism, de la Universitatea din Maryland. „Terorismul este de fapt rar, exceptînd unele zone concentrate cum este Irakul acum sau cum a fost Irlanda de Nord în trecut. Și, de asemenea, nu sînt atît de mulţi teroriști sau jihadiști”, mai spune ea. Cu toate acestea, tocmai în SUA bate un puternic curent izolaţionist.

Cine ar fi putut prevedea că atentatele din 11 septembrie ar determina Statele Unite să se retragă semnificativ de pe scena internaţională? Desigur, acesta este doar unul din cel puţin două scenarii posibile și este unul determinat de mai mulţi factori, însă evocarea ameninţării teroriste, din ce în ce mai dificil de combătut,

La aproape două decenii de la tragedie, familiile victimelor încă suferă. Brad, fiul lui Mary Fetchet, lucra în turnul sudic al complexului World Trade, cînd primul avion a intrat în clădire. „Fiul meu l-a sunat pe soțul meu să-i spună că e în siguranță și să-i amintească de faptul că el se afla în celălalt turn”, a declarat femeia pentru ,,Voice of America”. Soțul ei a sunat-o la muncă să-i spună că Brad e în viață, însă chiar atunci femeia a văzut la televizor cum un alt avion a lovit al doilea turn. „Bineînțeles că speram, încercînd să calculez cînd anume s-a aflat în clădire și

Steve Sullivan, membru al unui echipaj de pompieri care a intervenit la Turnurile Gemene imediat după ce au fost lovite de avioanele deturnate de teroriști dacă a avut suficient timp să scape între momentul în care l-a sunat pe soțul meu și cel în care avionul a intrat în clădire.” Astfel, Mary Fetchet a mers acasă, așteptînd un apel de la fiul ei, care însă nu a mai venit. După tragedie, ea a organizat un grup de supraviețuitori. „Imediat am realizat că familiile celor care locuiesc în țară și în alte 90 de țări se confruntă cu dificultăți în a obține informații, iar multe decizii care se luau îi afectau direct”.

Ca urmare a tragediei, ea a fondat o organizație caritabilă care oferă servicii familiilor afectate de tragedie, cum ar fi sponsorizări pentru grupurile de susținere, cît și ajutor în identificarea rămășițelor celor dispăruți. „Am învățat atît de multe în acești 18 ani. Pare să nu existe un sfîrșit al acestor acte de terorism și violențe în masă, atît în Statele Unite, cît și în străinătate”.

Prima parte a Memorialului ce comemoreză atacurile din 11 septembrie 2001 este formată din plăci mici pictate în nuanţe diferite de albastru, create de mai mulţi artişti care au întrebat supravieţuitorii atacului cum arăta cerul în acea zi. În mijloc, mesajul: „Nici o zi nu te va şterge din amintirea timpului”.

Brbai afectai de o form rar de cancer Zeci de mii de persoane trăiau sau munceau în zona în care a avut loc tragedia din 11 septembrie 2001. Ei au inhalat aerul dens cu particule toxice, astfel că, de-a lungul anilor, mulți s-au îmbolnăvit, au murit sau încă primesc îngrijiri medicale. Sînt bărbați la care a fost descoperită o formă de cancer de sîn. Printre aceștia este și John Mormando, un bărbat de 51 de ani. În luna martie 2017, a mers la medic pentru că a observat un ganglion la nivelul pieptului și a descoperit că avea cancer, scrie ,,The Guardian”. Astfel de cazuri apar la mai puțin de 1% dintre bărbați, însă colegii i-au atras atenția că în perioada atacului terorist lucra în zonă. „Ne-am întors la muncă la o săptămînă de la atac, în timp ce turnurile încă ardeau și totul în jurul nostru era distrus. Ni s-a zis că aerul este ok și că trebuie să ne întoarcem la muncă. A fost ridicol. A fost oribil. Mirosul era respingător. Clădirile încă fumegau, au ars luni la rînd”, a povestit el. Mormando este unul dintre cei 15 bărbați diagnosticați cu cancer la sîn, după ce au lucrat în zona în care s-au prăbușit turnurile. Potrivit avocatului lor, probabil că sînt și mai multe cazuri. Și Michael Guedes, un polițist NYPD care a lucrat în zonă, căutînd rămășițele victimelor printre dărîmături, este în aceeași situație. El a povestit că, la acel moment, ultimul lucru la care se gîndea era starea de sănătate. „Nu prea te gîndești la asta. Vrei doar să îți faci treaba”, a spus bărbatul de 65 de ani, diagnosticat cu cancer la sîn în urmă cu patru ani. De atunci, face chimoterapie și este dependent de tratament. „Nu am avut cazuri în familie. Știu că sînt mulți oameni care s-au îmbolnăvit”, a mai spus Michael Guedes.

Jeff Flynn, în vîrstă de 66 de ani, a precizat pentru ,,The Guardian” că înainte să fie diagnosticat, în 2011, nici nu știa că este o boală care afectează și bărbații. „Am pălit.

Viața mea s-a schimbat într-o secundă”, a spus el. Flynn a lucrat la o companie de stocare de date în apropiere de World Trade Center și s-a întors la muncă la cîteva zile de la atac. Alte persoane au dezvoltat boli gastrointestinale și boli respiratorii, între aceștia fiind și elevii liceului Stuybesant, care au fost evacuați chiar în ziua în care a avut loc atacul. Ei s-au întors la ore o lună mai tîrziu.

Turnurile Gemene. Nici un membru al acestui echipaj nu a supravieţuit. ,,În acea dimineaţă, eu eram omul în plus şi am primit un telefon de la unitatea mea de bază din Bronx pentru a mi se transmite să merg la unitatea 288 din Queens. Aveau cîţiva oameni în concediu medical şi aveau nevoie de cineva. Acea tură mi-a salvat viaţa”.

Cînd Steve a ajuns la unitatea 288, peste 20 de minute, a aflat că şi aceasta plecase deja spre complexul World Trade Center. Steve a plecat singur spre turnuri.

Cînd a ajuns acolo, a aflat că, din echipajul 288, un singur om supravieţuise - pompierul pe care el trebuia să-l înlocuiască. Mai multe ore după dezastru, numele lui Steve a fost inclus pe lista oficială a celor morţi sau dispăruţi - timp în care familia sa nu a ştiut nimic de el.

Omul care a pclit 81 de etaje n flcri „Era Iadul pe Pămînt. Am fost la cîteva secunde de moarte... nu ştiam că aveam să scap”. Aceasta este mărturia bărbatului despre care se crede că este ultima persoană care a ieşit din Turnul de Sud al World...

Potrivit unor rapoarte, este unul dintre cei doar patru oameni care au reuşit să scape cu viaţă de la etajele superioare nivelului 81.

Aproape două decenii mai tîrziu, Ron DiFrancesco îşi aminteşte perfect ziua de 11 septembrie 2001, dar încă îl mai apasă un sentiment de vinovăţie cînd se gîndeşte la cei pe care i-a lăsat în urmă. „Timpul vindecă puţin, dar nu te face să uiţi ce s-a întîmplat. Şi cred că, pentru generaţia noastră, a fost un punct important în istorie. A schimbat lumea în acea zi”, a spus DiFrancesco.

Primul avion tocmai lovise Turnul de Nord, iar din biroul lui de la etajul 84 al Turnului de Sud, DiFrancesco, un canadian de 37 de ani care lucra pentru Euro Brothers, putea vedea fumul care se ridica din clădire. La cîteva momente după ce şi-a părăsit biroul pentru procedura de

evacuare, al doilea avion a lovit Turnul de Sud între etajele 77 şi 85. DiFrancesco a reuşit să treacă prin flăcări şi fum şi să coboare scările pînă la parter, unde un paznic l-a îndrumat spre o ieşire. Cînd a ajuns la ea, a auzit un zgomot teribil atunci cînd clădirea a început să se prăbuşească. S-a întors şi a văzut un jet de flăcări îndreptîndu-se chiar spre el. Cîteva zile mai tîrziu, s-a trezit la spital, cu răni la cap, arsuri pe tot corpul şi un os rupt.

18 ani mai tîrziu, DiFrancesco, care are acum 55 de ani şi locuieşte în Toronto, Canada, spune că amintirile din data de 11 septembrie 2011 încă îl mai bîntuie şi urmările îi influenţează viaţa de zi cu zi. „Cicatricile de pe cap şi de pe braţe îmi amintesc în fiecare zi cît de norocos sînt”, spune bărbatul. „Avem amintiri în toată casa. În sufrageria noastră, avem cîteva fotografii cu oraşul New York şi una cu World Trade Center. Avem cîteva albume cu scrisori trimise de oameni şi cîteva cărţi depre eveniment. Soţiei mele i-au dat chiar ceasul pe care îl aveam la mînă în acea zi. Era stricat, dar s-a oprit exact cînd s-a prăbuşit clădirea”, a mai adăugat el.

Experienţa i-a schimbat întreaga viziune asupra vieţii. „Pentru mine, să fiu atît de aproape de moarte m-a făcut să nu mă mai tem de ea”, a declarat DiFrancesco. „Cînd eram aproape mort, am văzut lumina şi eram pregătit să merg spre ea, dar sînt aici. Dacă ar fi să mor mîine, aş urî să îmi părăsesc soţia şi copiii, dar nu îmi este frică de moarte acum. Nu înţeleg totul - de ce eu am supravieţuit şi cei 61 de colegi ai mei, nu?”. Un lucru îi este clar lui Rob DiFrancesco, însă: „Atunci cînd ţi s-a terminat numărul, El te va chema. Ajungînd atît de aproape de moarte, cred acum că nu poţi schimba destinul. Să fim fericiţi pentru fiecare zi pe care o avem aici”, a spus supravieţuitorul catastrofei „Gemenilor”. În ultimii ani, Ron DiFrancesco a dat foarte puţine interviuri, printre care unul pentru cartea lui John Geiger, intitulată „The Third Man Factor” şi un altul pentru un articol din „Ottawa Citizen”. DiFrancesco preferă să nu intre în detalii în legătură cu experienţa sa traumatizantă şi spune că acest lucru îl face să retrăiască coşmarul. „Cînd văd clădiri înalte şi avioane, asta îmi stîrneşte amintirile. Zgomotele puternice şi haosul mă deranjează foarte tare. Sînt puţin claustrofobic, aşa că atunci cînd sînt într-o mulţime mare, mă deranjează. Mă deranjează şi ţipetele şi vocile ridicate”, a mărturisit bărbatul. „De fiecare dată cînd intru într-o clădire sau într-o cameră, trebuie să ştiu unde este ieşirea, pentru că în acea zi nu ştiam şi aproape că nu am reuşit să scap. Pare puţin obsesiv, dar a schimbat modul în care gîndesc şi acţionez”, a mai recunoscut acesta.

Procesul de vindecare a fost unul lung pentru Ron şi familia lui. De-a lungul anilor, DiFrancesco şi soţia lui au adunat poveştile prietenilor şi ale familiilor despre cum i-au afectat pe ei evenimentele din data de 11 septembrie 2001 şi ar putea, într-o zi, să publice o carte cu toate acestea.

Surse: Romanialibera.ro, Semneletimpului.ro, Scena9.ro

Cel mai norocos supravieuitor Steve Sullivan, pompierul murdar şi extenuat, ajuns celebru după intervenția de la World Trade Center, trebuia să fie mort, după cum spune chiar el. „Încă nu pot crede ceea ce s-a întîmplat în acea zi. N-am vorbit niciodată despre asta în public. Înţeleg pe deplin cît de norocos am fost. Sînt atît de recunoscător”, povesteşte el pentru prima dată într-o discuţie cu jurnaliştii publicaţiei britanice „Mirror”. În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, Steve a fost detaşat de la unitatea sa de bază, cu numărul 41, la o altă echipă, unitatea de pompieri numărul 288. În momentul în care el a pornit spre aceasta, a avut loc primul atac. Între timp, unitatea 41 plecase spre

Ultima parte a Memorialului este dedicată victimelor, fiind adunate la un loc numele tuturor celor care au murit în atentatele de la World Trade Center, în timp ce pe un perete este proiectată povestea vieţii lor pe scurt, narată de un membru al familiei.

14

Vineri, 13 septembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia, Mireasa-martiră (3) Tot ce a fost bun, curat şi sfînt pe pămîntul nostru dac a luat Cerul ca moştenire (2) Motto: „Chemaţi la cîrmă valorile ce stau în umbră, aruncate de puternicii zilei. Daţi Basarabiei drepturile ei. Fiţi demofili şi răsplata vă va fi mare!” (Vasile Ţepordei) Profesorul-jurnalist Onisifor Ghibu crede în necesitatea războiului dus ca jertfă de români pentru înfăptuirea măreţei Uniri a tuturor românilor. În acest sens, îi scria profesorului Iorga: „Noi credem şi acum că acest război trebuie făcut cu orice preţ, după ce el va fi pregătit cît se va putea mai bine.

Fără acest război nu numai că nu vom cîştiga ceea ce e al nostru, dar vom pierde şi ce avem: ne vom pierde sufletul şi vom pierde orice justificare morală de a mai trăi ca popor... România trebuie să-şi facă datoria faţă de idealul ei. Altfel ar dovedi că n-are ideal, iar popoarele fără ideal n-au drepturi la viaţă în vremuri ca acestea, cînd şi cele mai mari popoare îşi cumpără atît de scump acest drept sfînt”. În zecile de articole scrise cu însufleţire creştină de Onisifor Ghibu între 1914-1918, anii pribegiei, patriotul ardelean s-a intensificat astfel cu crezul Basarabiei, cu crezul şi idealul sfînt al Dacoromâniei. Explozia socială produsă de Revoluţia bolşevică în sînul Imperiului ţarist la 1917 a favorizat condiţiile creării Mişcării de eliberare naţională a românilor din Basarabia. Exponentul acestei Mişcări a devenit Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martieaprilie 1917 de către profesorul Onisifor Ghibu în cadrul Apostolatului său de la Chişinău, expresie a celei mai grăitoare mărturii, închegîndu-se astfel statul Republica Democratică Moldovenească, care avea să pregătească, prin autonomia politică şi teritorială, unirea ei cu România-Mumă, la 27 martie 1918. Numai din perspectiva istoriei prin prisma adevărului istoric privind poporul român şi flagelul comunist putem avea cu adevărat o atitudine demnă şi responsabilă. Începînd cu 1917, anul care a afectat la modul general istoria mondială şi în special istoria Europei de est şi a unei părţi reprezentative din Asia, cu răsfrîngeri seismice în Africa şi America de Sud, angajînd în complexitatea acestui fenomen de natură socio-politico-ideologică şi ţara noastră, România s-a situat ca un mare zid de apărare a Peninsulei Balcanice şi a Europei Centrale între 1917-1944, în faţa expansiunii ciumei roşii a ateismului bolşevic, fiind prima ţară căreia Ziderblum-Lenin i-a declarat război: „În perioada interbelică bandele bolşevice din Basarabia, sprijinite de agenturile sovietice, au asasinat 1.259 de soldaţi din jandarmerie şi 1.197 de poliţişti. În replică, justiţia militară a dat 6.350 de ani de închisoare celor 896 de terorişti arestaţi între 1920 și 1936, dintre care 98% erau evrei”.

Trebuie ca românii care cu adevărat respectă fenomenul românesc în unicitatea lui ortodoxă să fie demni în a demasca manipularea, să deconspire grupurile străine sau iudele vîndute, renegate, străine interesului nostru naţional, să respingă vehement falsurile istorice care ni se impun ca realitate obligatorie din partea marii Oculte: „Nu mai este astăzi un secret că doctrina comunistă îşi are originea la Marx, evreu din Germania. Că zisa Marea Revoluţie din Rusia anilor 1917-1921 i-a avut protagonişti pe Lev Bronştein zis Troţki şi pe Ziberblum zis Lenin, sprijiniţi material şi politic de marea finanţă iudaică din S.U.A. şi Germania”. (…)

Rolul militant al neobositului patriot ardelean Onisifor Ghibu în cetatea Basarabiei a fost intens şi imens. A colaborat la ,,Cuvîntul moldovenesc”, iniţiind apoi o Şcoală moldovenească de formare a viitorilor apostoli ai românismului, aducînd, cu sprijinul unor mari generali şi ofiţeri patrioţi în frunte cu Constantin Prezan, viitorul mareşal, la 1 Octombrie 1917, o tiparniţă la Chişinău, întemeind gazeta „Ardealul”, în paginile căreia a aşezat Declaraţia-program a Unirii: „Ţara de mîine a românilor trebuie să cuprindă întreg pămîntul locuit de ei, de la Tisa şi pînă la Nistru, şi încă dincolo de acest rîu... Nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pămînturilor în care noi sîntem cei mai vechi şi cei mai mulţi locuitori”. În cadrul Mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, roluri şi asumări decisive privind biruinţa acesteia au avut-o: Adunarea Uniunii Cooperatorilor din Basarabia (6-7 aprilie 1917), Adunarea extraordinară a reprezentanţilor clerului şi mirenilor (19-25 aprilie 1917), Congresul Ţărănimii din Basarabia (23-25 mai 1917), Congresul Învăţătorilor Moldoveni (25-28 mai 1917) şi Congresul militarilor moldoveni (Chişinău, 20-27 octombrie 1917) şi, la fel de important, presa naţională prin militanţii ei de seamă. Toate aceste mari voinţe au hotărît instituirea Sfatului Ţării care, prin cei 95 de deputaţi prezenţi, şi-a deschis primele lucrări la 21 noiembrie 1917, alegînd pe Ion Ianculeţ, ex-vicecomisarul Basarabiei, ca preşedinte al Sfatului Ţării, pe Pantelimon Halippa şi Mihail Savenco vicepreşedinţi, iar pe Ion Buzdugan, Veniamin I. Grinfeld, Boris Epure şi C. P. Misircov, ca secretari. (va urma) Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Jurnal de pe Frontul de Est (30) 9 octombrie 1941 Generalul Constantin Constantinescu: „Sub ploaia de gloanțe cade comandantul batalionului și rînd pe rînd comandanții de companii și totuși trupa rezistă pînă ce cad 700 de soldați morți și răniți...”.

- În urma contraofensivei germano-române de la nord de Marea Azov şi a manevrei Grupului blindat „Kleist”, cercul realizat în jurul trupelor sovietice la nord de Berdiansk este micşorat şi redus la triunghiul Bossan, Terumgovka, Andreevka.

- Continuînd ofensiva, Brigada 6 cavalerie atacă poziţa trupelor sovietice din satul Obitotşnaia, pe care îl ocupă în cooperare cu unităţi din Divizia 16 blindată germană.

- La încheierea luptelor, colonelul Ion Codreanu constată: „Rezistenţa ofiţerilor şi a trupei a fost mai presus de orice laudă, confirmînd încă o dată tradiţionalele virtuţi ale cavaleriei noastre”.

- Între factorii care au determinat succesul Brigăzii 6 cavalerie la Obitotșnaia, comandantul marii unităţii menţionează: „Ordinele verbale, confirmate ulterior prin scris trimiterea de ofiţeri de legătură din statul major al brigăzii, care să orienteze şi să dirijeze unităţile în vederile comandamentului, contactul personal cu comandanţii de regimente sau grupări prin sugestii, impulsiuni şi ordine directe (pe teren)”.

- La nord de Odessa, trupe ale diviziilor 10 şi 11 infanterie execută atacuri locale în zona Gnileakovo şi la sud de Tatarka.

- Un episod al luptelor de la sud de Tatarka este descris de generalul Constantin Constantinescu, comandantul Corpului 11 armată, în ordinul nr. 94: „Batalionul 1/ Regimentul 33 dorobanți, în dimineața de 9 octombrie 1941, pornește aprig la luptă, acoperindu-și stînga cu o companie, spre Tatarka și pătrunde repede cu celelalte două companii, în grupul de cazemate inamice. Aici, ostașii batalionului au fost primiți cu focuri extrem de puternice din cazemate, care constituiesc un foarte puternic punct de sprijin. Comandantul batalionului, căpitan Pîrîu Ion, nu se teme de focul inamicului pe care l-a înfruntat de atîtea ori și dă ordin comandanților de companii să nu ezite nici o clipă și să se arunce năvalnic asupra inmaicului. În scurt timp însă... sînt primiți de un foc ucigător din cazematele inamicului care erau aproape înconjurate. În acest moment inamicul contraatacă foarte puternic și prin surprindere, din trei direcții, cu multă infanterie precedată de 14 care de luptă. Sub ploaia de gloanțe cade comandantul batalionului și, rînd pe rînd, comandanții de companii, și totuși trupa rezistă pînă ce cad 700 de soldați morți și răniți, iar o parte însemnată de armament este zdrobită de focul inamicului pe unde a avut loc lupta sau în brațele celor ce au luptat, avînd mîinile încleștate pe armament și cu fața spre inamicul pe care îl înfruntase cu atîta bărbăție. Cei 37 de soldați și cîțiva ofițeri care au mai supraviețuit luptei au rămas hotărîți pe poziție și neclintiți pînă seara alături de scumpii lor șefi și camarazi care săpaseră pe teren cu sîngele lor ultima victorie”.

- Prin Decret-lege, pensiile se măresc astfel: cu 100% pensiile pînă la 750 de lei brut, cu 50% cele între 751 şi 1.500 de lei, cu 30% cele între 1.501 şi 2.500 de lei, cu 20% cele între 2.501 şi 5.000 de lei, cu 15% cele între 5.000 şi 10.000 de lei, cu 10% cele între 10.001 şi 20.000 de lei.

10 octombrie 1941 (1) - Comandamentul german solicită ca o brigadă de munte şi o brigadă de cavalerie din compunera Armatei 3 române să participe la operaţiile din Crimeea.

- Imediat, Comandamentul de Căpetenie român decide angajarea Corpului de munte, comandat de generalul Gheorghe Avramescu, cu o brigadă de munte și una de cavalerie „din cele ce au avut mai puține pierderi” (cu mijloace de întărire suplimentare).

- Comandamentul Armatei 3, împreună cu celelalte forţe rămase la dispoziţie, urma să primească de la Armata 11 germană misiunea de siguranţă şi pază a teritoriului situat la nord de Marea de Azov şi pe litoral.

- Brigada 6 cavalerie execută urmărirea forţelor sovietice într-un ritm extrem de rapid, în pofida timpului nefavorabil, frig şi zăpadă, şi a faptului că mulţi militari aveau mantălile puse direct peste bluze. „Priviţi prin prisma acestor greutăţi - releva colonelul Ion Codreanu - cei aproape 200 de km parcurşi, dintre care ultimi 90 numai în 10 ore, apar ca o realizare de care brigada se mîndreşte. Rezistenţa ofiţerilor şi a trupei au fost mai presus de orice laudă, confirmînd încă odată tradiţionalele virtuţi ale cavaleriei noastre”.

- Generalul Iosif Iacobici citează prin ordinul de zi nr. 30 Spitalul de campanie nr. 22 din Salz deoarece: „1. Locotenent-colonelul dr. Mihăilescu, medicul şef, ajutat de toţi medicii din subordine, au reuşit să facă dintr-o biserică și 2 școli dărăpănate un spital model de circa 600 de paturi, care la nevoie poate adăposti 1.000 de răniți. Sălile de operaţii şi pansament ca şi saloanele bolnavilor într-o ordine şi curăţenie perfectă. Răniţii curat şi foarte bine îngrijii din toate punctele de vedere.

2. A improvizat o baie și o bucătărie care deserveau întregul spital în foarte bune condiţiuni. Asemeni, a improvizat iluminatul saloanelor cu opaiţe şi al sălilor de operaţii cu electricitate. A pus în funcţie sobele şi a asigurat încălzitul întregului spital.

3. Medicii locuiesc în camere comune amenajate în apropierea răniţilor.

4. Personalul medical repartizat şi întrebuinţat judicios este permanent la datorie.

Echipele de Cruce Roşie, sub conducerea doamnelor Georgeta Ghica şi Maria Brăescu s-au remarcat prin concursul neprecupeţit şi prin munca neobosită pe care o depun zi şi noapte pentru îngrijirea şi tratamentul răniţilor în cele mai bune condiţiuni şi pentru întreţinerea localului. Am găsit aceste doamne spălînd geamurile în timpul liber”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 13 septembrie 2019

ADEVARATE

147 de ani de la moartea lui Avram Iancu

10 curiozități despre „Crăişorul munţilor” (2) 6. Luptele lui Avram Iancu Din toamna anului 1848 pînă în vara anului următor, Avram Iancu şi miile de români care făceau parte din Legiunea Auraria Gemina au fost implicaţi în mai multe operaţiuni militare pe teritoriul Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu armata ungară susţinută de secui. Motivul pentru care moţii au ales să se alăture habsburgilor a fost că ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică.

Cele mai multe dintre confruntările în care au fost implicaţi moţii lui Avram Iancu au avut loc în Munţii Apuseni. O bătălie importantă a fost consemnată în iunie 1849, la Abrud. Potrivit istoricilor, armata maghiară a fost silită să se retragă din oraş, după ce a pierdut peste 500 de soldaţi în lupte. Istoricul Silviu Dragomir susţinea că după ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară în anul 1848, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate, dar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste. Între timp însă, între Avram Iancu şi reprezentanţii armatei maghiare au avut loc mai multe tratative de pace. Ostilităţile s-au încheiat în luna august 1849 iar treptat, pînă în septembrie, moţii au renunţat la arme.

7. A fost arestat şi apoi decorat Avram Iancu devenise, la doar 25 de ani, un lider energic în Transilvania, dar şi un personaj incomod pentru autorităţile maghiare şi pentru cele imperiale.

Popularitatea de care se bucura în rîndul românilor l-a ajutat să reziste unor tentative de oprimare. În decembrie 1849, soldaţii austrieci l-au reţinut în tîrgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp au fost obligaţi să îl elibereze la presiunea românilor care se aflau în număr mare în acea zi la tîrg. Soldaţii au pretins că arestarea s-a făcut din greşeală. Două luni mai tîrziu, Avram Iancu avea să reprezinte interesele românilor din Transilvania în faţa împăratului austriac Franz Joseph, care l-a primit în audienţă la Pesta. Ulterior, împăratul a semnat decoraţia ,,Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, ce urma să îi fie acordată lui Avram Iancu, însă liderul transilvănean a refuzat să o primească. „Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Majestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atîta timp cît acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcînd abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea” – astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza decorația împăratului. Iancu

Bustul lui Avram Incu, Cîmpia Turzii

(

RM

unei hemoragii şi a acceselor de tuse chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămîni din viaţă. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, pe prispa casei unui localnic din Baia de Criş, numit Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Au fost găsite asupra lui o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului, susţin istoricii. Cauza decesului lui Iancu a fost o hemoragie puternică.

Preotul a consemnat pe certificatul de deces numele celui decedat: „Avram Iancu, eroul românilor”, vîrsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”.

Avram Iancu a fost înmormîntat la Ţebea, în Cimitirul Ortodox, în care se află şi Gorunul lui Horea.

Sfîrșit Daniel Guță (Adevarul.ro)

a acceptat, în schimb, medalia „Ordinul Sf. Ana”, din dispoziţia ţarului Rusiei.

8. A refuzat să îl întîmpine pe împărat În vara anului 1852, împăratul Franz Joseph a vizitat Transilvania, unde starea de tensiune între comunităţile română şi maghiară continua să existe.

Avram Iancu a pregătit întîmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Joseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului.

Nimeni nu a putut să explice gestul românului. „Dar cînd împăratul onoră cu vizita sa districtul minelor, se întîmplă că Iancu se ţinu departe de serbările pentru întîmpinare, însoţite de însufleţirea poporului, într-un chip demonstrativ de nerecunoscut şi nici chiar prin stăruinţa unor persoane dintre cele mai influente nu a putut fi înduplecat să-şi schimbe atitudinea sa sau săşi comunice măcar motivele acesteia”, relata istoricul Nicolae Buta în cartea publicată în 1924.

Avram Iancu a refuzat să ajungă în faţa împăratului austriac şi în celelate oraşe din Transilvania pe care Franz Jospeh le-a vizitat, deşi apropiaţii săi îl considerau îndreptăţit să reprezinte interesele moţilor în faţa împăratului. În luna septembrie a aceluiaşi an, Avram Iancu a fost arestat, dar eliberat în scurt timp.

Acelaşi an 1852 a reprezentat şi vremea ieşirii lui din viaţa publică.

9. Ieşirea neaşteptată din viaţa publică şi depresia După anul 1852, Avram Iancu a ieşit din viaţa publică. Istoricii români susţin că a căzut într-o depresie profundă. „Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui cîştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covîrşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta, în 1924. În momentele sale de luciditate Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sînt Iancu, eu sînt umbra lui. Iancu e mort”. Într-o scrisoare trimisă prietenului său, Ilie Măcelar, în 1860, Avram Iancu scria: „timpul speranţelor mele a trecut, iar credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi impune să-şi apere capul”. O altă scrisoare datată în 1867 a fost găsită asupra lui cinci ani mai tîrziu, la moartea sa. Era adresată împăratului Franz Jospeh, căruia Avram Iancu îi cerea ajutor, plîngîndu-se că a ajuns un om frînt cu desăvîrşire, într-o stare „vrednică de a se numi mizeră”.

Istoricii susţin că, în ultimii ani din viaţă, Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.

10. Cum a murit Avram Iancu Avram Iancu şi-a petrecut ultima parte a vieţii suferind de o depresie profundă. La începutul anului 1872, starea de sănătate i s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza

Rugciunea lui Avram Iancu E rînduită prost această stînă Zadarnic are jgheaburi şi păşuni Cînd turmele tot înspre rîpi se mînă Iar din ciobani numai cîţiva sînt buni E prea în calea lupilor, sărmana Sînt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic Şi nu mai crede nimeni în nirvana Din vechiul rai n-a mai rămas nimic S-au îngrăşat berbecii şi măgarii Păianjenii ruinei curg şuvoi Pereţii de stejar trosnesc de carii Căpuşile regine-s peste oi Au ruginit tălăngile în ploaie Şi laptele-i ca pînza grea de cort Şi orice miel se leapădă de oaie În măierişte zace-un înger mort Apasă greu blestem pe stîna asta Osînda Mioriţei a căzut S-ar mai putea răscumpăra năpasta Şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput Dar s-a făcut tîrziu pe munţii vineţi Pogoară doliul serii şi e ger În strunga verde vreau să mă închideţi Să-mi iau cuminecarea, şi să sper Iar tabăra să-mi treacă dinainte Înveşmîntată-n zeghe şi făclii La rătăcirea mea să luaţi aminte şi oglindiţi-o dreaptă în copii Eu mă topesc sub ierburi nestemate Cu fluiera şi doinele întregi Şi cine ştie, peste-un secol, poate Voi răsări în tabla altor legi CORNELIU VADIM TUDOR

16

Vineri, 13 septembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

România și sindromul Deir Yassin

(urmare din pag. 1) Un act care a băgat într-atît spaima în palestinieni, încît, la mulți ani după aceea, în cadrul unui sondaj efectuat de ONU, mulți au recunoscut că nu au revenit pe plaiurile natale din teama care le-a fost inoculată atunci, în acea noapte de aprilie. Genul ăsta de sindrom, printr-o acțiune brutală, directă și extrem de mediatizată, poate să ducă la paralizia totală a inamicului, în special în zona civilă, cînd e vorba de război armat, mai ales dacă zona mediatică are grijă să promoveze, prin cele mai dure imagini, scena. Iată de ce, pe timp de război, aliații au făcut Drezda una cu pămîntul în 1945, iată de ce în Serbia unele rachete nu nimereau ,,din greșeală” ținta militară și detonau în civili.

Un război în care frica pune stăpînire pe inamic este mult mai ușor de cîștigat, chiar dacă, la nivel oficial, niciodată nu vor fi recunoscute astfel de barbarii, totul urmînd să se transforme, în timp, fie în ,,victime colaterale”, fie în mituri, nerecunoscute niciodată la nivel de stat, dar rămase vii în conștiința publicului.

Probabil vă întrebați ce legătură are asta cu activitatea politică din România. Păi e simplu: soarta lui Liviu Dragnea, arestarea care închide un ciclu destul de lung, deschis de cazul Adrian Năstase, a indus o stare de paraliziea vieții plotice interne, politicienii români înțeleagînd

că nu este de glumit cu America, dar nici cu partenerii europeni atunci cînd vine vorba de interesele lor directe și economice. Ceea ce au făcut SUA – pentru că este evident că ei sînt cei care conduc acum România – a fost un semnal evident, clar, fără nici un fel de subînțelesuri, că nimeni în România nu se va mai simți în siguranță, la orice nivel, dacă prin ceea ce face ar putea să obtureze sau să eclipseze imaginea și interesele SUA în această parte a Europei.

Politicienii de după 26 mai 2019 au înțeles asta, iar mesajul SUA de acum cîteva zile, conform căruia fiica lui Liviu Dragnea a fost expulzată din SUA din cauza ,,faptelor de corupție” ale tatălui ei, dovedește că SUA nu se joacă.

Dominația mondială a partenerului nostru stra­tegic este evidentă, dură si pragmatică.

Americanii nu se joacă, mai ales cînd știu că românii sînt un neam de slugi, care întotdeauna s-au mîncat între ei pentru ca alții să cîștige.

Mă uit acum la cei care doar la nivel teoretic guvernează și mă pufnește rîsul. Niște limbrici politici, impotenți pe un spectru larg, care vin și își expun trădarea în fiecare zi, la oră de vîrf. În țara asta nu mai există Constituție, nu mai există legi, cel puțin nu pentru cei care ne conduc. Lege o să existe doar pentru proștii care validează noul stăpîn, zilnic, fără măcar să crîcnească. Mă mir sincer că încă mai sînt jurnaliști care încearcă să creadă că România este stat de drept, încă mai sînt oameni care mai rostesc cuvinte oarecum fără sens, gen ,,justiție corectă”, ,,Constituție”, ,,interes național”, ,,capital național” etc. În realitate, Iohannis – care este deja președinte pentru a doua oară, și știm cu toții asta – și PNL-

Putin l-a avertizat pe Bush de atacul din 11 septembrie

Președintele rus, Vladimir Putin, și-a avertizat omologul american, George W. Bush, despre un atac terorist asupra Americii, cu două zile înainte de atacul terorist din 11 septembrie 2001. Pe 9 septem­brie 2001, președintele rus, Vladimir Putin, l-a avertizat pe George W. Bush despre un atac terorist iminent asupra Americii, a declarat George Bibi, director în cadrul Centrului de Interes Național al SUA, într-o nouă carte. Bibi a petrecut mai mult de două decenii în serviciul public ca analist de informații, diplomat și consilier politic, inclusiv ca director de analiză pentru CIA. Noua sa carte se numește „Capcana rusă: cum războiul nostru din umbră cu Rusia se poate transforma într-o catastrofă nucleară”. „Putin l-a sunat pe președintele Bush cu două zile înainte de atac pentru a-l avertiza că serviciile de informații din Rusia au observat semne ale unui atac terorist iminent. Atacul care a fost pregătit de-a lungul timpului va veni din Afganistan ”, se arată în text. În decembrie 1998, centrul de combatere a terorismului din cadrul CIA a raportat șefului de atunci al Casei Albe, Bill Clinton, că Al-Qaeda se pregătea pentru atacuri în Statele Unite, care ar putea include chiar deturnarea unor avioane.

La 1 mai 2001, CIA a informat Casa Albă că „un grup de teroriști este în prezent situat în Statele Unite” și planifică deja atacuri teroriste. În iunie 2001, serviciile de informații britanice și americane au organizat un mare Summit comun, unde, potrivit lui Richard Dirlow, șeful serviciului

de informații secrete MI6, „tema principală a fost un eveniment terorist major” și că întîlnirea obișnuită „s-a transformat în ceva de rutină”. În raportul britanic din 6 iulie 2001 era scris: „Cel mai probabil loc pentru un astfel de atac împotriva

Occidentului de către UBL (Osama Bin Laden) și cei care își împărtășesc agenda sînt statele din Golful Persic sau țările din Orientul Mijlociu în general”. În aceeași lună, directorul CIA, George Tenet, s-a întîlnit cu consilierul de securitate națională al SUA, Condoleezza Rice, pentru a-l informa despre interceptări de mesaje și alte informații de top-secret, care arată probabilitatea tot mai mare ca Al Qaeda să atace în curînd în SUA. Rice a ascultat raportul, dar a declarat că Washingtonul

ul lui au pus deja piciorul pe grumazul țării, al românilor și au distrus speranțele că țara asta este sau că are să mai fie vreodată stat național independent.

Deci, hai să nu ne mai îmbătăm cu apă rece, nu mai are sens. Dar, de dragul poveștilor, putem să ne imaginăm că românii încă mai sînt liberi, buni și cinstiți. Pentru cei care au prins perioada kominternistă, care a fost mult mai brutală decît ceea ce trăim în prezent, putem spune că modul în care SUA au cucerit România a fost unul elegant, cu pierderi destul de mici și cu puțini bani cheltuiți. Uite ce înseamnă să ai materie cenușie, o strategie coerentă, determinare și mulți bani.

România, așadar, este prinsă între sindromul Deir Yassin și sindromul Stockholm. Nu știu dacă e bine, sau dacă e rău. Timpul ne va răspunde. Eu însă cred că, așa cum Rusia a pierdut România pentru totdeauna, prin modul agresiv și lipsit de respect prin care ne-a tratat – chiar dacă am avut și perioade bune cu ei – tot așa, în timp, SUA vor pierde România, tocmai prin modul arogant și lipsit de orice respect cu care ne tratează pe noi, pe români. Nu azi și nu mîine. Nu anul ăsta și nici peste 4 ani, dar sigur, în acest mod, SUA vor pierde, cel puțin la nivel afectiv, România, așa cum și rușii au pierdut-o.

Dacă bunicii mei i-au așteptat zeci de ani pe americani ca să ne scape de cizma rusească, e posibil ca nepoții mei să-i aștepte alți zeci de ani să vină rușii sau turcii, sau chiar bulgarii ca să ne scape de stelele americane. Nu știm ce are să fie, dar eu pun pariu peste timp că, la cum se poartă SUA acum cu România, cu românii, este doar o chestiune de timp pînă cînd o vor pierde. are acum alte priorități pe care să se concentreze.

Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, a pus sub semnul întrebării aceste informații, numindu-le o farsă concepută pentru a măsura reacția publicului și a autorităților americane. Pe 6 august 2001, președintele Bush a organizat o informare zilnică intitulată „Bin Laden este hotărît să atace Statele Unite”. Șeful statului a avertizat că teroriștii intenționează să acționeze pe teritoriul Statelor Unite pentru a lansa un atac terorist. Informațiile FBI indicau pregătirile pentru furtul unui vehicul.

Un alt avertisment a venit din partea lui Ahmad Shah Masoud, liderul Alianței de Nord, o asociație a comandanților de teren afgani care au ajutat CIA să lupte cu talibanii. Într-un discurs din aprilie 2001 la Parlamentul European de la Bruxelles, Masoud a spus că ofițerii săi de informații au primit date despre următorul atac terorist pe scară largă din Statele Unite. Masood a fost asasinat de al-Qaeda cu două zile înainte de atacuri - în aceeași zi în care Putin l-a sunat pe Bush cu un avertisment despre atac.

La 11 septembrie 2001, militanții au capturat patru aeronave de pasageri. Două dintre ele au lovit turnurile World Trade Center din New York.

Un alt avion a fost îndreptat și a lovit Pentagonul, în Washington DC, iar un al patrulea avion s-a prăbușit într-un cîmp din Pennsylvania. În atac au murit 2.977 de oameni. Osama Bin Laden a fost lichidat în Pakistan în 2011 în timpul unei operațiuni speciale, de către forțele speciale americane. Ordinul de a efectua această operațiune a fost dat de Barack Obama, care la acea vreme era președintele Statelor Unite.

P.V.

RM

17

Vineri, 13 septembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Moarte și minciună la Kabul

La celebrele anvelopări de blocuri exista o schemă prin care ,,clienții” de partid se îmbogățeau: cîștiga licitația o firmă cu pile, păstra un comision gras și, fără să facă nimic, dădea lucrarea altuia, care păstra un comision mai mic, apoi dădea lucrarea altuia… iar cel de la mîna a patra sau a cincea ajungea să lucreze efectiv – dar la un preț imposibil de mic! Deci făcea economii, angajînd necalificați, punînd materiale mai puține și de proastă calitate etc.

Ei bine, la fel pare a se petrece și în celebrul NATO – iar asta reiese din scandalul ce se iscă după atacul de la Kabul, în care a murit diplomatul (de fapt, ofițerul) erou, Vasile Rădună.

Ambasada – doar o acoperire?

De ce are România ambasadă la Kabul? Nu există nici cetățeni români cărora să le reprezinte interesele, iar Afganistan nu are ambasadă la București. Deci nu are nici un sens… cu excepția celui dezvăluit de publicația M-Security News (probabil corespondentul de război Mario Balint): ,,Atacurile de luni şi de astăzi de la Kabul au vizat operatori de intelligence care pregătesc serviciile secrete afghane. România este un actor cheie pe această piaţă, iar talibanii ştiu asta!”. Ei bine, se pare că tocmai acest centru de ,,Intelligence” ar fi fost ținta ,,teroriștilor”. Și pentru asta a murit un român – iar ambasadorul și ceilalți au fost salvați in extremis.

Voit sau din greșeală, ministrul de Externe a confirmat că, de fapt, funcția diplomatică și ambasada în sine sînt doar… o acoperire! Concret, ministrul a spus că ambasada României fiind ,,în proporție de 80% distrusă”, le-a cerut ,,diplomaţilor români din Kabul să vină acasă”, dar aceștia… au refuzat! ,,Noi le-am cerut oamenilor noştri să vină acasă, dar au spus că nu vor să îşi încheie misiunea brusc, ci să o continue, şi vor rămîne acolo”, a declarat Ramona Mănescu. Singurul comentariu poate fi – așa ceva NU există, ca diplomații să refuze comanda MAE! Singura explicație ar fi cea pe care am menționat-o: de fapt, diplomația e doar o acoperire, misiunea adevărată fiind cea menționată, una de tip Intelligence și instruire în domeniu - și, de fapt, respectivii NU răspund în fața ministrului de Externe, ci unor alte instituții.

Un fals NATO denunțat: ,,Românii și ceilalți nu au fost salvați de britanici” Presa din Afganistan, prea puțin citată aici, a dat informația că ambasadorul României a fost salvat de trupele speciale afgane – prezentînd și fotografia în care un tuciuriu masiv, super înarmat, zîmbea mulțumit alături de diplomatul român. Iar fotografia pare făcută noaptea, cînd numai afganii au dreptul să intervină.

Informația vine chiar de la presa oficială afgană – care NU a fost contrazisă de oficialii români. Mai mult, presa afgană vorbește de faptul că respectivele trupe speciale ar fi oprit atacul teroriștilor.

În paralel, cel mai important propagandist NATO, Radu Tudor, a afirmat că atacatorii au fost anihilați, după ora 6 dimineața, de trupele speciale britanice! ,,Anihilarea teroriștilor s-a produs în urma unei intervenții ample a forțelor speciale britanice”, a scris Radu Tudor, completînd: ,,Ele (forțele britanice) sînt sursa acestor imagini șocante”. De fapt, singurele poze pe care le-a dat prezintă niște răpănoși măcelăriți – și sînt prea oribile ca să fie date pe surse oficiale. Deci, probabil, sînt date pe canalele propagandei! Spre deosebire de afgani, nu există nici o imagine care să probeze ,,intervenția amplă a forțelor speciale britanice”. În plus, pe propagandistul NATO îl contrazice și cunoscutul jurnalist și corespondent de război, Adelin Petrișor: ,,Românii și ceilalți nu au fost salvați de britanici, așa cum se vîntură pe net, ci de forțele speciale afgane”.

Informație bombă: 20 de români, despre care NU se vorbește, au oprit atacul!

Pe o ,,sursă proprie” am primit informația că, de fapt, intervenția salvatoare a fost făcută de cîțiva contractori/mercenari români, care nu au suportat să vadă cum frații lor erau în pericol de a fi uciși și, întrun gest chiar eroic, ar fi intervenit și oprit agresorii.

Dincolo de contracte, ordinele primite, înțelegeri și alte formalități, românii au sărit pentru frații lor!

Desigur, de eroismul lor nu se va scrie cu nume și prenume – și nici nu vor primi vreo medalie. Nici măcar un spor la salariu, după cum veți citi.

La scurt timp, informația despre români a apărut și public, din altă sursă, în interesanta publicație M-Security News – și cu date suplimentare. ,,Mai mult de 20 de foşti militari români cu mai multe misiuni la activ, în Iraq şi Afghanistan, se află, în prezent, sub contract cu compania canadiană, cu contracte de adviser în vederea monitorizării accesului în checkpoint-urile din Green Village”, scrie sursa citată.

,,Securitatea era asigurată cu agenţi nepalezi, care au fugit în buncăre” De fapt, informația vine de la corespondentul de război al Radio România Actualități, Mario Balint, poate cel mai experimentat jurnalist în teatre de război. Și iată cea mai tare parte din informație: ,,Pînă IERI, miercuri, 4 septembrie, aceştia (militarii români) NU erau înarmaţi! Exista un pistol mitralieră la cinci oameni, pe motiv că GardaWorld «nu are arme»! Securitatea campului era asigurată cu agenţi nepalezi, care au fugit în buncăre în momentul atacului cu maşină capcană.

«Sîntem în curu’ gol», mi-a relatat un prieten, chiar în timpul atacului”.

Pentru ,,Libertatea”, jurnalistul Mario Balint a dec­ larat… halucinant: ,,Firma angajatoare, imediat după atac, şi-a retras toate VIP-urile din Green Village şi le-a escortat pe Aeroportul Internaţional Kabul. Pe români i-au lăsat în bază, nu au vrut să-i mute şi le-au dat şi sarcini suplimentare. Pe lîngă scanere şi asigurarea perimetrului, au fost însărcinaţi şi cu Quick Reaction Force (Forţa de Reacţie Rapidă) în cazul unui atac.

Nu li se mai respectă contractul deloc. Băieţii sînt veterani cu misiuni în Irak şi Afganistan şi s-au dus pentru bani acolo”. Dar, rețineți ce mai spune Mario Balint: ,,La această oră, cei 20 de specialişti români aşteaptă renegocierea contractului cu firma canadiană, asta în timp ce trebuie să ţină piept şi populaţiei civile din zonă, care escaladează constant zidurile sau aruncă cocktailuri Molotov”. Motivul? Opera NATO – ,,victimele colaterale”! ,,Asta din cauză că atacul a generat multe victime colaterale în rîndul celor care

locuiesc în imediata vecinătate a Cartierului Verde, iar responsabilă de această situaţie, în ochii locuitorilor din Kabul, ar fi prezenţa forţelor străine pe teritoriul afgan”, explică onest Mario Balint.

La NATO, ca la anvelopări la București!

Ce este cu acest mare contractor canadian care i-a angajat pe români și nu mai respectă contractul?

Aflăm tot de la M-Security News - ,,GardaWorld este cea mai mare firmă privată de securitate din lume”, și iată cîteva date: ,,Asigură, alături de forţele afghane, protecţia complexului Green Village din capitala Afghanistanului. Înfiinţată în 1995, compania canadiană de securitate a luat avînt şi de pe urma războaielor de la începutul anilor 2000 din Iraq.

Pînă în anul 2007, firma avea 5.000 de angajaţi în regiune”. Ca date ale afacerii: ,,Compania generează acum peste 3 miliarde de dolari venituri anuale şi este unul dintre cei mai mari angajatori din industria de securitate, cu 65.000 de angajaţi în toată lumea”.

Impresionant, nu? 3 miliarde! Dar, la o asemenea cifră de afaceri și la importanța și periculozitatea misiunii, ce caută ,,nepalezii” în ecuație? Reluăm informația: ,,Securitatea campului era asigurată cu agenţi nepalezi, care au fugit în buncăre în momentul atacului cu maşină capcană”. Cum adică, nepalezii apără o zonă în care se află ambasadele SUA, UK și a altor state NATO, printre care și România?!

Că doar toată nenorocirea de război din Afganistan e generată de NATO! Sigur, în trupele britanice există sau existau trupe ,,Ghurkas” din Nepal, dar nu par să fie din categoria acelora…

Nu, e vorba de profit, de afacere! Sînt angajați de firme contractoare NATO pentru că… sînt plătiți cu bani puțini! Adică, dacă un român primește cam 4.000 – 5.000 de dolari, un nepalez ia 500 de dolari!

Dar și fuge dacă aude vreo explozie, cum s-a și văzut!

Ei bine, din informațiile noastre, în asemenea firme sînt mulți angajați (militari) din Sri Lanka, India, Mongolia… vorba aia – ,,Noi sîntem NATO”! Deci, practic, la NATO se procedează ca la… anvelopările de prin București! Subcontractorii asigură cea mai periculoasă locație din lume… maximizînd profitul!

Fac economie la cheltuieli de personal, folosind personal din țări sărace – și nu militari experimentați mai scumpi, din spațiul ex-iugoslav, din foste state sovietice sau din România!

,,Noi sîntem NATO”… facem și spunem ce vrem!

Repet afirmația lui Mario Balint, corespondent de război al RRA: ,,Au avut doar o armă la cinci oameni!

Atacatorii au fost respinşi şi ucişi de contractorii români, care, din motive economice, sînt menţinuţi în prima linie! Începînd de astăzi, 5 septembrie, grupul de 20 de români, contractori privaţi la GardaWorld, asigură şi sarcinile de check-point, şi paza Green Village şi QRF! Fără a beneficia de salarii mărite!

Cine este nemulţumit poate reveni în ţară!”.

Da, noi sîntem NATO! Nu, poate voi!… Sînt curios ce va scrie presa militară oficială din România de situația aceasta - sau unii ,,specialiști” și jurnaliști sub contract! De asemenea, sînt curios de ce propagandistul NATO, Radu Tudor, NU a revenit asupra informației false privind oprirea asaltului de către britanici? Și nici despre acțiunea românilor?

O fi ordin pe unitatea de propagandă? Concluzia e clară: NATO e (învăluit într-) o mare minciună.

Pentru care mor români, și țara noastră cheltuie sume imense, plus că se lasă controlată informativ și implicată într-o relație încordată cu Rusia, China (curînd și Turcia?...) și multe state arabe – adică vechi și tradiționali parteneri cu care a făcut mulți bani și s-a ajutat la nevoie, pe vremuri.

DRAGOȘ DUMITRIU

18

Vineri, 13 septembrie 2019

V I ATA C R E S, T I N Ã ,

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (46) LUNA APRILIE 18 aprilie – Curăţirea sufletului ,,Da, voiesc a fi curățat” (Marcu 1. 41) Rigolele de pe stradă sînt pline de murdărie: picăturile de ploaie, amestecate cu gunoaie şi cu nisip, se prefac într-un val tulbure - dar o rază de soare, pogorîndu-se de la înălţimea cerului pe pămînt, a atras la sine, cu dragoste şi cu grijă, o picătură de apă tulbure, ducînd-o undeva sus, pe un pisc acoperit de zăpadă. Acolo, picătura aceea s-a pătruns de lumina soarelui, s-a lăsat în voia căldurii lui, şi în aerul curat de munte, în mijlocul albelor zăpezi, deodată s-a prefăcut ea însăşi într-un fulg de zăpadă imaculat, strălucitor ca un diamant, răsfrîngînd razele strălucitoare ale soarelui.

Murdăria pămîntească – necurăţia păcatului, duhoarea înăbuşitoare a patimilor pierzătoare – întunecă, întinează, dă pierzării sufletul omenesc, face să se stingă în el scînteia dumnezeiască. Aceasta zace în rău si în întuneric la fel ca picătura de ploaie în rigola cu apă tulbure, dar atotputernica iubire dumnezeiască, prin harul său, străpunge ca o rază de soare întunericul, învinge puterea păcatului şi, fără să se scîrbească de sufletul căzut, se sălăşluieşte în el, îi dă căldură, îi dă viaţă şi îl ridică de la pămînt. Sărmana inimă ameninţată de pierzanie, întunecată, amorţită, se deşteaptă, în ea iau naştere năzuinţe noi, foamea şi setea duhovnicească, dorul de patria cerească.

Privirea începe să se ridice spre înălţimi, căutînd lumina cerească; o nădejde înfiorată începe să umple sufletul păcătos, şi Duhul lui Dumnezeu, Cel Atotputernic şi cu neputință de stăvilit, îl atrage la Dumnezeu ca la Izvorul harului și al adevărului!

Puţin cîte puţin, viaţa lui Christos pătrunde în inima păcătoasă, şi sufletul curăţit, spălat în Sîngele Mielului, mai alb decît zăpada, bucuros şi strălucitor, intră în locașul luminii veşnice și al veşnicei fericiri!

19 aprilie – Grăbeşte-te! ,,Trebuie să fac pînă este ziuă lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, că vine noaptea, cînd nimeni nu poate să lucreze.” (Ioan 9. 4) Cît de des nu ni se întîmplă să pierdem prilejul de a ajuta un sărac, de a ne arăta compasiunea faţă de un om ce suferă, de a cerceta un bolnav, de a aduce bucurie şi mîngîiere unui bătrîn sau unui copil! Prea tîrziu ne dăm seama cît de multă vătămare a pricinuit delăsarea noastră în viaţa acelor oameni! Poate că sufletul le va fi fost copleşit de durere, le va fi fost înăbuşit de răul lumii, iar un cuvînt bun venit la timp din partea noastră le-ar fi risipit negura din suflet, şi odată cu ea, ameninţarea întunericului veşnic.

Am avut un copil alături: am înrîurit, oare, printr-o iubire adevărată sufletul lui gingaş? Nu, şi din acel copil a ieşit un necredincios, care poate că rătăceşte şi astăzi pe căile samavolniciei sau desfrînării, pentru că n-am ştiut să-l oprim la vreme.

Inimile bătrînilor sînt sfîşiate de singurătate: cîţi dintre ei nu varsă lacrimi în taină? Iar noi trecem pe lîngă ei fără să-i luăm în seamă şi, dintr-odată, moartea ne răpeşte putinţa de a îndrepta lucrurile.

Atunci, cuprinşi de durere neputincioasă, dăm fuga la trupurile lor lipsite de viaţă, aducem la mormînt lacrimile şi suspinele noastre, dar este prea tîrziu: ochii lor închişi nu ne mai privesc, gura lor nu ne mai vorbeşte, nu mai putem aduce înapoi nimic!

Ni se strînge inima, ne mustră conştiinţa, arătîndune fără cruţare tot ce am fi putut face şi n-am făcut; ne recunoaştem nepăsarea, neatenţia, însă nu le mai putem drege, nu putem să dăm timpul înapoi. Am fi putut înfrumuseţa viaţa bătrînilor cu o vorbă bună, de

Cum capătă o credinţă potenţa de a vindeca (3) Puterea gîndurilor (2)

Cartea lui Vance este plină de exemple din care reies efectele uimitoare și diverse ale efectului placebo, dar și limitările lui, la fel de diverse și aparent de neînţeles. Se pare însă că un rol central pentru efectele pozitive îl are credinţa, atît involuntară, cît și voluntară. Spitalele sînt cel mai comun teren pentru astfel de experienţe, iar credinţa în acest teatru ţine de aparenţa de credibilitate creată pacientului, de doctorii care umblă în halate albe și de asistentele care îţi iau sînge pentru analize, de mirosul specific din spital și de muzica din sălile de așteptare, și se extinde pînă la aspecte care operează la nivelul subconștientului. De exemplu, se pare că medicamentele placebo „mai scumpe”, adică puse în cutii ale unui brand de medicamente cunoscut, dau rezultate mai bune decît cele generice. Supozitoarele ar funcţiona mai bine în Franţa, pe cînd în Anglia pacienţii preferă tratamentul oral. Injecţiile funcţionează chiar mai bine, iar operaţiile simulate au cele mai puternice efecte, scrie Vance. Și mai uimitor este faptul că placebo-urile pot funcţiona și cînd pacienţii știu că iau placebo, lucru demonstrat într-un studiu publicat în 2010 de Harvard, devenit deja clasic în domeniu. Echipa de cercetători condusă de Ted Kaptchuk a comparat un grup care a luat placebo pentru sindromul de intestin iritabil cu persoane care nu au luat nimic și au arătat că relaţia de încredere dintre doctor și pacient a fost punctul forte pentru ca pacienţii să se lase educaţi cu privire la puterea placebo-urilor și să aibă o atitudine pozitivă care să ducă la rezultate concrete.

Li s-a explicat ce efecte au avut tratamentele placebo în alte studii riguroase pentru a induce procese de însănătoșire semnificative și au primit instrucţiuni să ia toate pastilele ca și cum ar fi medicamente reale, fără să rateze o doză. Este uimitor nu doar faptul că pacienţii și-au administrat singuri un tratament despre care știau că nu conţine nicio substanţă activă, dar că s-au simţit semnificativ mai bine după 21 de zile. Aceasta este credinţa voluntară. (…)

Mută muntele!

Vance merge și mai departe și spune că, dacă impactul grupului social este atît de profund, ar putea explica într-un sens de ce credinţa împărtășită ar putea avea efecte mai semnificative în realitate decît credinţa solitară. „Nicăieri nu este puterea credinţei grupului mai evidentă decît în pelerinajele religioase”, punctează Vance, fie că este vorba despre catolicii care merg anual în Lourdes, Franţa, de musulmanii de la Mecca sau de cel mai mare pelerinaj care se face la fiecare 12 ani la Maha Kumbh Mela și care, în 2013, a atras 70 de milioane de hinduși, cu speranţa vindecării. Din toate aceste locuri, și din altele, se întorc oameni obișnuiţi cu povești despre vindecări miraculoase.

Eficienţa rugăciunii în vindecare a fost testată în studii și experimente cu rezultate mixte și aproape imposibil de comparat. Unii au studiat biserici întregi care s-au rugat pentru pacienţi, alţii au luat în studiu doar cîţiva oameni. Unii s-au rugat o dată, alţii, de 10 ori. Unele studii au folosit budiști, altele, creștini. Mesajele rugăciunilor au fost diferite de fiecare dată, unii rugîndu-se pentru sănătate, alţii,

RM

Sămînța bună

Declarații remarcabile despre Biblie (2) ,,M-am bucurat în calea mărturiilor Tale, ca de toate bogățiile. Mă gîndesc adînc la îndrumările Tale și am sub ochi cărările Tale. Mă desfătez în orînduirile Tale și nu uit Cuvîntul Tău. Deschidemi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale!” (Psalmul 119.14 - 16,18) v „În Biblie se găsesc adevăruri mari, care depășesc puterea noastră de înțelegere și care ne arată cît de superficială este înțelepciunea noastră limitată. Dar, în exprimările principale și fundamentale, Biblia nu este greu de înțeles.“ (Charles H. Spurgeon, 1834-1892, lucrător activ în campaniile de trezire spirituală) v „Biblia este singurul document de informare al lui Dumnezeu, pe care îl avem în limba scrisă, omenească. De aceea, această carte este unică și absolut credibilă în totalitatea exprimărilor. Nu știința, filosofia sau ideologia pot corecta Biblia, ci Cuvîntul lui Dumnezeu este în stare să curețe sistemele noastre de gîndire.“ (Prof. Dr. Werner Gitt, fost director al departamentului Tehnologia Informației al PTB, Braunschweig) Este ușor să învinuim Biblia de inexactitate, dar este cu totul altceva să dovedim acest fapt. mîngîiere, cu un ajutor dat la timp, cu o încurajare sinceră – dar acum nu putem face mai mult decît să venim cu flori şi lacrimi la trupul lipsit de viaţă!

Să fim ,,toţi într-un gînd, împreună, pătimitori, iubitori de fraţi” (I Petru 3. 8), să nu lăsăm de azi pe mîine, să ne grăbim a ne ajuta aproapele din tot sufletul! Să facem cu osîrdie lucrările Domnului nostru, ,,pînă ce este ziuă” (Ioan 9. 4)! (va urma)

pentru împlinirea voinţei divine. „Să spui rugăciuni nu e totuna cu a te ruga; căci, dacă ar fi, atunci o echipă de papagali ar putea foarte bine să ia locul oamenilor în experimentul nostru”, spunea și C.S. Lewis. Rugăciunea este o parte misterioasă a fiinţei umane, dar în Biblie sînt lăsate indicaţii clare ca pentru vindecare să ne rugăm și să ţinem post.

Rugăciunea însă nu pare să fie gîndită cu scopul de a-L informa pe Dumnezeu sau de a-L schimba pentru a se mula pe cerinţele noastre, ci mai degrabă pare gîndită să ne schimbe pe noi. „Răspunsul la rugăciune nu constă în ceea ce ţi se întîmplă sau nu ţi se întîmplă, ci în ceea ce devii în și prin ceea ce se petrece. Întîmplările vieţii vin și trec. Ceea ce devii, rămîne”, explică pastorul Nicu Butoi.

Oliver Sachs este poate unul dintre cei mai cunoscuţi neurologi din istoria recentă. Fiind pasionat de natura umană și de umanitatea care se găsește în fiecare om, Sachs a trecut în scris unele dintre cele mai uimitoare cazuri ale sale, de la bărbatul care își confunda soţia cu o pălărie la pacienţi care nu își mai recunoșteau un picior, la gemenii autiști care comunicau numai prin numere prime imposibil de calculat și multe altele. În toate cărţile sale transpare credinţa sa conform căreia „creierul este cel mai incredibil lucru din univers”. Și mă întreb: oare cînd Duhul Sfînt a coborît peste ucenici și au început să vorbească în limbi străine, li s-a dezlegat mușchiul limbii sau al creierului? Avem tendinţa să catalogăm minuni din Biblie ca aceasta drept mituri, dar sîntem fascinaţi de cîte un caz cînd un om se scoală după o traumă și vorbește într-o limbă pe care nu a studiat-o niciodată. Ce minune!

Sfîrșit Eliza Vlădescu (Semneletimpului.ro)

RM

19

Vineri, 13 septembrie 2019

S , ase,

ttt Un pasager de la clasa întîi călătorea cu British Airways şi era servit de un steward foarte slobod la gură, dar foarte plăcut ca personaj. Cînd avionul se pregătea să aterizeze, însoţitorul de zbor i-a anunţat pe pasageri: „Dragii mei, căpitanul Marvey m-a rugat să vă anunţ că în scurt timp avionul ăsta mare şi fioros o să aterizeze, aşa c-ar fi super tare să ridicaţi măsuţele în poziţia iniţială”.

S-a dus în spatele avionului, să verifice dacă toată lumea era pregătită pentru aterizare, şi a observat că o doamnă foarte bine îmbrăcată, oarecum exotică, nu făcuse nici o mişcare.

– Poate că nu m-aţi auzit în zgomotul motoarelor ăstora mari şi puternice, i-a spus el, continuînd: v-am rugat să ridicaţi minunăţia aia pentru ca tipul din cabină să poată să ne ducă la sol.

Femeia a întors calm capul spre el şi a zis: – În ţara mea sînt prinţesă şi nu ascult de ordinele nimănui.

Auzind aceasta, însoţitorul de bord a replicat: – Ei bine, drăguţo, în ţara mea eu sînt regină, aşa că sînt mai mare în rang ca tine. Ridică naibii nenorocita aia de măsuţă! ttt Un bărbat intră într-un bar şi întreabă: – Al cui e rottweilerul de afară?

– Al meu, răspunde un motociclist. Ce-i cu el?

P I Mo c c h io !

S mai i rdem – Cred că micul meu chihuahua tocmai l-a omorît.

– Ce vorbeşti?, întreabă motociclistul un pic neîncrezător. Cum ar putea un chihuahua să doboare un rottweiler?

– Păi, cîinele tău se pare că s-a înecat cu cîinele meu.

ttt Un soţ dominator îşi conduce soţia acasă după o petrecere. La un moment dat, un poliţist îl opreşte şi-i atrage atenţia că merge cu 100 la oră, într-o zonă cu restricţie de 60 de kilometri pe oră.

– Mergeam cu 60 la oră, spune soţul.

– Radarul meu nu e de acord cu această afirmaţie, zice poliţistul.

– Aveam 60, urlă soţul.

– Nu aveaţi, spune poliţistul, vizibil enervat.

Soţia apare la fereastră şi şopteşte: – Domnule poliţist, n-ar trebui să vă certaţi cu soţul meu cînd e beat. ttt Doamna Peterson l-a chemat pe instalator pentru că maşina ei de spălat nu mai funcţiona. Cei doi n-au reuşit să-şi coordoneze agendele, aşa că doamna Peterson a plecat la muncă, i-a lăsat cheia sub preşul de la intrare instalatorului şi i-a dat următoarele

indicaţii: „Intră singur, repară maşina, lasă factura pe masă şi-ţi trimit un cec. Am un rottweiler pe care1 cheamă Killer (ucigașul – n. red.) şi care n-o să te deranjeze, dar orice ai face, nu vorbi cu papagalul!”.

Totul a decurs conform planului, iar cîinele l-a ignorat total pe instalator, dar în tot timpul cît a stat el acolo, papagalul a urlat, a cîntat şi a înjurat, pînă cînd l-a adus în pragul disperării. Cînd era pe picior de plecare, bărbatul n-a mai rezistat şi a zis: „Pasăre proastă, de ce nu taci odată?”. Răspunsul papagalului a fost: „Killer, la atac!”.

ttt O ştire transmisă la un post de radio din Chicago era despre un tip din California care primise prin poştă o amendă pentru depăşirea vitezei. El fusese fotografiat de una dintre camerele de luat vederi amplasate pe şosea. În plic, el a găsit o fotografie cu maşina sa şi una cu numărul de înmatriculare, plus o scrisoare, care îl informa despre data şi ora încălcării legii şi despre faptul că trebuia să plătească o amendă de 40 de dolari. Bărbatul s-a enervat atît de tare, încît a trimis scrisoarea înapoi, cu o fotografie a două bancnote de 20 de dolari. O săptămînă mai tîrziu, el a primit un plic de la poliţie, iar cînd l-a deschis, a văzut o fotografie cu o pereche de cătuşe.

Claire Gillman (,,Sîntem chit! 300 de rețete ale răzbunării”)

20

Vineri, 13 septembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Nu te teme, turmă mică... (3) (urmare din pag. 1) Referitor la această presă, care otrăveşte zi de zi viaţa României, îi ia în braţe pe adevăraţii borfaşi şi inventează infracţiuni acolo unde nu există, rămîn valabile aforismele pe care două spirite ilustre ale culturii germane, care scriau împreună epigrame în metru antic la Weimar, le-au rostit în urmă cu circa 200 de ani: „Este îngrozitor cînd proştii îşi bat joc de un om superior”, afirma Goethe, şi „Cu prostia înşişi zeii se luptă în zadar”, afirma Schiller.

Totuşi, să nu stricăm orzul pe gîşte, de unde atîta cultură la specimenele astea? Nu acesta este însă aspectul cel mai grav. Problema cu adevărat dramatică este aceea a semnelor tot mai evidente de slăbiciune a Guvernului. În iunie 1994, solicitat din nou pentru a ajuta la salvarea Guvernului, l-am întrebat pe primulministru ce se întîmplă cu adevărat, de ce nu se pot controla preţurile, de ce nu se limitează efectele nocive ale economiei subterane, ce are de gînd cu inflaţia asta, care depăşeşte sistematic ritmul indexărilor la salarii şi pensii. „Domnilor – ne-a răspuns premierul – situaţia se va stabiliza, ba chiar la prima jumătate a lunii octombrie se va înregistra o creştere a nivelului de trai cu 10-15%” – am încheiat citatul. Asta ne-a spus domnia-sa, aşa am spus şi noi opiniei publice. Rezultatul? Îl vedeţi şi dvs., acum, cînd am depăşit cu mult termenul preconizat de premier. Nu numai că nivelul de trai n-a crescut, dar puterea de cumpărare s-a prăbuşit şi mai mult, iar preţurile la pîine şi la carne au explodat din nou. Adevărul este că societatea românească arată la ora de faţă ca o haină cu buzunarele rupte, dacă îi permiteţi această metaforă unui fiu de croitor: indiferent cîţi bani s-ar strînge din impozite, indiferent ce împrumuturi şi credite am căpăta din străinătate, atîta timp cît marii gangsteri sînt în libertate şi mecanismele Mafiei funcţionează perfect, nu-i de mirare că se va scurge în permanenţă vlaga acestei Ţări. Iar, o dată ajunşi aici, daţimi voie să pun punctul pe i şi să declar, cu toată responsabilitatea, că Puterea actuală este extrem de slabă şi anchilozată în faţa valului infracţional.

Mereu se invocă limita competenţelor şi separaţia puterilor în stat, dar lumea a început să caute de mîncare prin gunoaie şi să moară cu legea în braţe, întrucît hoţii, speculanţii şi criminalii se plimbă teferi şi impozanţi, avînd chiar neruşinarea să-i vîneze, ei, pe oamenii legii. Este strigător la cer să vezi cele mai palpabile probe că Petre Roman, Adrian Severin, Traian Băsescu, Triţă Făniţă, Constantin Tutunaru, Crin Halaicu şi alţii ca ei au furat ca-n codru, dar iată că tot ei au gura mare, şi flutură nişte chitanţe mincinoase, şi mituiesc nişte judecători necinstiţi, pentru a căpăta legitimitate şi a-i da tot ei în judecată pe cei care i-au demascat.

Unde se mai petrece aşa ceva în lume? La care Televiziune Naţională din lume puşcăriaşii dau ei comunicate împotriva miniştrilor, a sena­torilor, a deputaţilor şi a altor temerari care încă se mai zbat să oprească avalanşa tîlhăriilor? Ce exemplu dăm noi tinerei generaţii, care vede un asemenea spectacol degradant şi ajunge la concluzia că asta nu-i Ţara lui Ştefan cel Mare, ci ţara lui Mafoamea şi a lui Rîmaru? În ritmul acesta, al unei paralizii infantile, nu-i de mirare că au trecut 3 luni de cînd un psihopat pe nume Raymond Luca, deputat al acestui partid cu termenul de garanţie expirat, PL ’93, a ultragiat grav Guvernul României, dar nu i s-a întîmplat nimic, a devenit chiar un fel de erou

al Opoziţiei. Numai că el ne-a insultat şi pe noi, de vreme ce acest guvern de, citez, „borfaşi, tîmpiţi şi escroci” e sprijinit de partidul nostru. Dacă Guvernului nu-i pasă de imaginea sa publică, nouă ne pasă de a noastră. Şi atunci, stăm şi noi strîmb, ca să judecăm drept: ce facem cu Ţara asta? Încotro o luăm? Putem lăsa totul pe umerii unor personaje care ne spun: „Domnilor, lăsaţine pe noi, o să vedeţi ce bine va fi!” – după care, la socoteala finală, pe ruinele fumegînde ale Ţării, să ridice din umeri şi să răspundă: „Fraţilor, asta-i situaţia”?! Daţi-i voie spiritului polemic şi pamfletar care nu-mi dă pace să vă spună un catren acidulat: „Au trecut 5 ani pe muche/ De la ruşinosul puci/ Leul a ajuns Păduche/ Ţara-i pusă pe butuci...”. (Aplauze însufleţite) Stimaţi invitaţi, picătura care a umplut paharul răbdării noastre este însă de altă natură.

Pe fondul timorării inexplicabile a acestui Guvern şi a P.D.S.R.- ului, în România începe să miroasă a asasinat politic. Şi cine oare sînt cei mai expuşi decît justiţiarii? Întîi au încercat să ne compromită în presa lor bezmetică, pe motiv că fiecare dintre noi ar avea cîte o hibă, în frunte cu mine, care aş poseda lacuri, moşii şi maşini luxoase. Aş fi bucuros dacă aş avea aşa ceva, întrucît cu banii munciţi cinstit am voie să cumpăr orice, atîta timp cît respect legile statului şi plătesc impozitele.

Realitatea este că n-am nici un lac, n-am nici o moşie şi n-am nici o limuzină luxoasă, aceasta din urmă aparţinînd unei Fundaţii, de la care încerc acum să o cumpăr în rate. Dar, nu mă justific eu faţă de nişte ziare atinse vizibil de morbul turbării şi care atacă furibund, vînează, bălăcăresc, cu disperarea bandelor care ştiu bine că, dacă ţinta lor vie va veni la Putere, ele vor înfunda, automat, puşcăria.

Văzînd că diversiunea asta n-are sorţi de izbîndă, pentru simplul motiv că cinstea noastră se poate dovedi cu acte şi documente ce pot fi consultate în mod public, şi că numele oamenilor noştri nu pot fi întîlnite nici pe Lista Caselor, nici în alte scandaluri – aceşti hăitaşi de profesie au început să atace la modul fizic. Prima acţiune de tip comando a avut loc la Constanţa, în ziua de 3 iunie 1994, cînd o gaşcă de circa 100 de ţigani beţi, instigată de 2 deţinuţi de drept comun, Dide Nicolae şi Cercel Lazăr, a agitat cuţite, lanţuri şi alte arme albe, strigînd „Moarte pentru moarte” şi încercînd să linşeze întreaga conducere a partidului. Totul sub ochii senini şi binevoitori ai şefului Poliţiei locale, colonelul Ionel Arghiroiu, „revoluţionar” şi el, ca şi lăutarul contrabandist Cercel. A fost nevoie să-l sun pe Telefonul Operativ pe primul-ministru şi să-l scot din şedinţa de Guvern pentru a-l informa de gravitatea excepţională a situaţiei şi a-l determina să-l convingă pe ministrul de Interne, Tărăcilă, să dea ordinele care se impuneau. Al doilea atac s-a produs recent la sediul partidului nostru, avîndu-l ca protagonist pe acelaşi deţinut de drept comun, Dide Nicolae, care, de altfel, şi-a înjghebat o trupă de şoc cu care ţine sub teroare şi blochează intrările în Senat, Camera Deputaţilor, Ministerul de Interne, Guvern, locuinţele unor politicieni incomozi. Uite că acestui gunoi uman nu i s-a întîmplat nimic, şi uite că nu l-a cercetat nimeni, şi toţi tremură de frica lui, în frunte cu ministrul de Interne, care dă interviuri timorate şi necugetate în presa reacţionară. În aceste condiţii, ce ar putea să facă un om ca mine? Pot eu să asist pasiv la tentativele de asasinat ale unor bestii care, imediat cum le-ai atins la interese şi le-ai demascat matrapazlîcurile, sînt în stare de crimă? Eu mă

simt direct răspunzător de viaţa fiecărui membru al partidului nostru, care ar putea fi periclitată datorită dezvăluirilor din revistele „România Mare” şi „Politica”. Pe mine mă apără gărzile, la mine se ajunge mai greu, dar pe dvs. n-are cine să vă apere, decît eu şi legile acestei Ţări! (Aplauze furtunoase) Fireşte, cu o condiţie: ca instituţiile fundamentale ale statului să-şi intre în atribuţii şi, cu orice risc, să-i pedepsească pe vinovaţi. Vă rog să mă credeţi, n-am nici o plăcere să pigmentez discursul meu de azi cu numele unor canalii irecuperabile social, dar veţi fi de acord cu mine că asta-i lumea în care trăim, o lume bolnavă, în care hoţii pozează în dizidenţi şi victime ale dictaturii, iar nişte primitivi abia ieşiţi din peşteră pot insulta zilnic şi pot ameninţa cu moartea pe oamenii care şi-au tocit coatele şi au albit pe băncile universităţilor din Ţară şi din străinătate.

Ing. Aurel Cristea a suferit o comoţie cerebrală şi huliganii vin la Judecătorie să-l ameninţe că data viitoare îl vor ucide de-a binelea! Coşmarul acesta nu se mai termină! Nenorocirea este că, la 5 ani de la cutremurul naţional din decembrie 1989, Ţara încă e ţinută sub presiune de o mînă de brute care, căţărîndu-se pe crucile unor copii neprihăniţi, au făcut averi fabuloase, au pus mîna pe zeci de mii de hectare de pămînt, şi-au însuşit la iuţeală întreaga reţea a sutelor de Cluburi şi Case ale Tineretului, au căpătat prin teroare şi şantaj cele mai bune sedii şi spaţii comerciale. Noi acordăm un adînc respect acelora care, în împrejurările sîngeroase şi tulburi din decembrie 1989, au fost răniţi ori şiau primejduit viaţa, dar supravieţuitorii ar trebui să înţeleagă primii că imaginea lor e batjocorită de o colonie de ploşniţe lacome. A întreprins oare guvernul ceva împotriva acestor bişniţari, care nu numai că fură vîrtos, dar nu plătesc nici măcar impozite? A întreprins oare ceva acelaşi Guvern împotriva judecătorilor corupţi, care îi aruncă în stradă pe chiriaşi, în absenţa Legii Imobilelor Naţionalizate? În orice stat din lume care se respectă, dacă Poliţia vede că Justiţia îi eliberează a doua zi pe infractori, automat îi arestează şi pe infractori, şi pe judecători, fiindcă altminteri orice idee de drept s-a dus pe apa sîmbetei şi populaţia îşi pierde încrederea în Stat. (Aplauze) În acelaşi registru al unei delăsări totale poate fi interpretată şi poziţia Guvernului, şi a partidului de guvernămînt faţă de fenomenul incalificabil al purificării etnice, întreprinse de organizaţia teroristă U.D.M.R. împotriva românilor din judeţele Harghita şi Covasna. Nu numai că Raportul dramatic întocmit de Parlament în anul 1991 n-a avut nici un efect, dar la 3 ani de atunci ungurii îşi continuă opera statornică de înspăimîntare a românilor, de izgonire a lor, de înfometare în propria noastră Ţară. Recent, alertat de aruncarea în şomaj a 1.500 de români de la IMASA din Sf. Gheorghe, am prezentat de la tribuna Senatului cîteva memorii ale acestor victime şi am propus înfiinţarea unei Comisii mixte de anchetă, Guvern-Parlament, dar partidul de guvernămînt nu m-a sprijinit, iar Opoziţia trădătoare de Neam m-a insultat, pentru că asta intră în preţul plătit de ea pentru cele 1 milion de voturi ungureşti care au băgat-o în Parlament.

Mai putem acorda sprijin unui Guvern care n-are bărbăţia să ia taurul de coarne şi să asigure protecţia necesară cetăţenilor acestei Ţări, să rupă pe genunchi steagurile Ungariei şi să arunce în Mureş, în Criş, în Someş ori în Bega, acele blestemate staţii de amplificare, unde se intonează ostentativ Imnul Ungariei pe teritoriul României? (va urma)

RM

21

Vineri, 13 septembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (36)

„Din cînd în cînd, Convorbirile literare publicau bucăţi de-ale lui. Împreună cu I. Popea a redactat şi revista Şcoala şi Familia. Foarte de timpuriu însă se ivi boala de ficat – el se temea de cancer – care-l stînjenea la lucru şi-l silea să se cruţe. De aceea activitatea sa de scriitor n-a fost niciodată continuă.

Afară de faimosul volum de Istoria şcoalelor din Braşov, publicat cu ocazia jubileului de 50 de ani al Gimnaziului din Braşov, celelalte planuri literare şi ştiinţifice rămaseră nerealizate – discursul de recepţie la Academie despre Gavril Munteanu n-a ajuns să şi-l ţină. Din cauza boalei lui, a concediilor repetate şi a vieţii retrase, într-o vreme el ajunsese ceva cam în umbră în viaţa publică din Braşov.

Adevărat că la Poiană sau la Maial sau la cîte-o serbare şcolară, nenea Andreiţă, cu ochii strălucitori, cu glumele lui spirituale, după care urma rîsul lui captivant, era totdeauna în centrul societăţii şi al atenţiei publice. Dar încolo, cei noi, cu deosebire Virgil Oniţiu şi Valer Branişte, deveniseră profesorii favoriţi şi conducătorii de fapt ai Gimnaziului. Abia mai tîrziu, Andrei Bârseanu se ridică iară în centrul atenţiei publice. Academia Română l-a ales membru activ al ei, iar Asociaţiunea, la memorabila adunare de la Blaj, pe care o conduse ca vicepreşedinte, răpită de personalitatea sa fascinantă şi de cuvîntările sale, într-adevăr, superioare, îl alese cu o mare însufleţire preşedinte. Se mută la Sibiu, unde se dedică Asociaţiunii. Aici el era unul din puţinii bărbaţi de încredere ai neamului. În momente grele, ochii mulţimii erau îndreptaţi spre acest om integru, pe care toţi îl ştiam capabil de jertfa supremă şi al cărui sfat cumpănea greu. Numai pe timpul crizei mari de pe vremea lui Mangra, a avut un moment de slăbiciune, pe care l-a regretat atît de mult, încît i-a zdruncinat adînc sufletul. În atmosfera de depresiune stăpînitoare, el n-a găsit energia să se ridice contra statificării şcolilor. Pe vremea aceea l-am văzut la Sibiu, abătut, tăcut, zdruncinat în credinţa sa. A venit apoi primăvara naţională, cu zilele mari ale toamnei 1918. Andrei Bârseanu era preşedintele Comitetului Naţional din Sibiu şi de atunci n-a fost ocazie în care el să nu fi fost reclamat în fruntea atîtor manifestări ale dezrobirii naţionale. A avut un singur păcat, că şi-a luat prea multe angajamente pe care, cu sănătatea sa şubredă, nu le putea duce la îndeplinire, mai ales că fu ales şi senator de AlbaIulia în toate parlamentele României Mari. Andrei Bârseanu a fost mare prin mintea şi inima sa, dar mai ales prin pilda binefăcătoare pe care a dat-o urmaşilor săi”.

Aici, în Albumul lui Vasile Popa, poetul lasă o urmă luminoasă, ca un poem într-un vers: „În zile de bucurie. A. Bârseanu. Sibiu 1/14 Decembrie 1918”.

125) ALEXANDRU BORZA. Soarta a făcut ca ţăranul simplu Vasile Popa să ajungă, pînă la urmă, şi la cărturarul cu care satul său se mîndrea în lume.

Acest Alexandru Borza s-a născut în 1887, la Berchiş (viitorul Borzeşti) – deşi în Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat despre care am amintit se afirmă că a văzut lumina zilei la Alba Iulia. A făcut o rapidă carieră ca naturalist: ajunge profesor uni­ versitar şi director al Gră­dinii Botanice din Cluj, pe care, de altfel, el o pune pe picioare.

Cercetează flora Insulei Şerpilor şi are şansa ca, pe parcursul studiilor sale, să descopere, mai ales în Cîmpia

Transilvaniei, noi specii de plante. Este unul dintre pionierii mişcării pentru ocrotirea naturii din România.

O fotografie din Enciclopedia Română Minerva (Cluj, 1930) ni-l înfăţişează sobru, cu cravată neagră şi cămaşă albă, purtînd barbă şi mustaţă, ca orice savant care se respectă. Moare la o vîrstă înaintată (84 de ani) în 1971. În „aide-mémoire”-ul consăteanului său

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (80) ceva mai vîrstnic, ilustrul botanist semnează alături de soţia lui: „Poţi fi fericit, însufleţitule apostol V. Popa, că visul a devenit realitate, s’a făptuit România mare, pentru care ai agitat în pribegiile-ţi îndelungate, la care te-ai gîndit în puşcăriile ungureşti. Prof. Dr. Al. Borza. Veturia Dr. Borza. Sibiu, 15. XII. 1918”. Aflaţi amîndoi într-o continuă mişcare – fiindcă ţara însăşi se mişca, se primenea – consătenii noştri se întîlnesc din nou, după 2 ani, de data asta la Cluj. Acum, savantul aplică, pentru certificare şi întărire, ştampila stabilimentului unde lucra: UNIVERSITATEA DIN CLUJ – GRĂDINA BOTANICĂ. A devenit şi mai înţelept între timp, vorbindu-i ciobanului de muncă, deşi chiar asta era munca lui, alergătura de la un cap la altul al ţării: „De aici înainte nu vorba, ci munca serioasă ne va mîntui! Prof. Al. Borza”. Ce ciudată e viaţa uneori! Nu ştiu dacă cineva a scris, pînă acum, vreo teză de doctorat închinată biografiei cărturarului Alexandru Borza, membru al unui mare număr de societăţi ştiinţifice din lumea întreagă – dar iată că avem, de-acum, o teză de doctorat despre un ţăran considerat semi-analfabet şi terchea-berchea, un om fără stare socială precisă, care şi-a vîndut turma de oi pentru a-şi lua lumea în cap. De partea unuia erau ştiinţa de carte, seriozitatea, morga doctorală, care se transmitea şi nevestei, de vreme ce aceasta intercala, în numele său, titulatura de doctor a soţului, după modelul austriac, unde toţi sînt doctori, chiar şi pacienţii. De partea celuilalt cîntăreau în balanţă făclia idealului, neastîmpărul, ideea fixă că, dacă pot să-mi permit un joc de cuvinte, graniţele României trebuie fixate în altă parte, mai la vest, şi mai la est, mai la nord, şi mai la sud. Şi atunci, care e morala? Cu ce unitate de măsură judecă posteritatea trecerea noastră prin viaţă?

126) TIMOTEI POPOVICI. Compozitor, dirijor şi profesor de muzică, născut în 1870 la Tincova (jud.

Caraş-Severin). Învaţă la Conservatorul din Iaşi, cu Gavril Musicescu. La vîrsta de 26 de ani devine profesor de muzică vocală la liceul de băieţi din Braşov – cel care ducea o lipsă cronică de dascăli de muzică, însuşi Ciprian Porumbescu trecînd peacolo, prilej cu care, la Braşov, şi nu în altă parte, a avut loc premiera operetei sale „Crai Nou”. În ultimul an al veacului XIX se stabileşte la Sibiu, unde lucrează ca profesor de cor la Liceul Andreian (după numele lui Andrei Şaguna), şi conduce, totodată, corul Catedralei Ortodoxe. A tipărit numeroase manuale de profil, precum şi un foarte util Dicţionar de muzică. Este autorul muzicii la piesa corală „La oglindă”, pe versurile lui George Coşbuc, ca şi al colindului „Florile dalbe” – ambele veritabile capodopere. Moare la vîrsta de 80 de ani, în 1950.

Consemnarea sa în „enciclopedia” lui Vasile Popa e spectaculoasă, fiindcă el îşi ilustrează gîndurile şi cu

un portativ muzical, deasupra căruia scrie tonalitatea în care trebuie să fie interpretat: „Energic”. Iată tot textul lui Timotei Popovici, în speranţa că el poate fi folositor muzicologilor români, pentru care, sînt ferm convins, e vorba de ceva inedit: „Sosit-a ceasul liberării neamului românesc şi a cîntecului românesc. (Solfegiul So-si-ta cea-sul li-be-ră-rii de-a-tî-tea vea-curi lungi do-rit). (Din «Marşul legionarilor români», compus cu ocazia sfinţirii steagului Legiunii rom. din Sibiu 4/17/XI şi cîntat cu ocazia marei adunări naţionale din Alba Iulia ţinută la 1 Dec. nou, în biserica protopresb. ort. rom. la liturghia festivă, în cor de bărbaţi, în loc de priceasnă.) Timotei Popovici”. Pe traseul legiunilor române de la 1848 către titulatura pe care, după aproape 80 de ani, şi-a luat-o Mişcarea Legionară – se cuvine a fi studiată şi resurecţia ideii de legiune romană, în Ardeal, în preajma făuririi Marii Uniri.

Pentru că, iniţial, legionarismul era un semn de latinitate, o trăsătură distinctă faţă de unguri.

127) VASILE SUCIU. Mitropolit de Alba Iulia şi Blaj. Născut în 1873, anul în care murea Andrei Şaguna – cu precizarea că primul era grecocatolic, iar celălalt ortodox. În 1920, cînd a devenit Mitropolit al Bisericii Române Unite, cu reşedinţa la Blaj, şi Papa de la Roma, şi Regele Ferdinand au confirmat această alegere. Se poate spune că el a re-ctitorit şcolile din „Mica Romă”. Autor prolific: Hipnotism şi Spiritism, Teologia Dogmatică Fundamentală (2 volume), Teologia Dogmatică Specială (2 volume), Raportul dintre ştiinţă şi credinţă etc. Mulţi îl consideră cel mai important teolog al Bisericii greco-catolice din Transilvania.

Membru de onoare al Academiei Române. În cartea sa despre ardeleni şi regăţeni, Ion Rusu Abrudeanu îl numeşte „simpaticul şi rusticul domn Vasile Suciu”.

Se stinge din viaţă destul de timpuriu, la 62 de ani, în 1935. În „letopiseţul” cu care l-a îmbiat tizul său, Vasile Suciu scrie: „În zile mari. Dr. Vasile Suciu.

Blaj, la 18 Dec. 1918”.

128) ALEXANDRU HODOŞ. Născut în 1863, în familia de luptători evocată de mai multe ori în capitolele anterioare, el îşi ia un pseudonim literar cu care face o oarecare carieră. Aici se referă la „poetul pătimirii noastre”, de care se simţea legat: „«Să ne mutăm în altă ţară», a spus o dată poetul Octavian Goga. Apoi, Zău lui Dumnezău, nu mai e de lipsă!

Al. Hodoş. Braşov, 4/1/1919”.

Revine, după 3 ani, de data asta cu pseudonimul literar, Ion Gorun, dar şi cu o scăpare de condei incredibilă pentru un scriitor (datează cu anul…1912): „«Dacă unirea teritorială s’ar face înainte de cea culturală, aceasta ar fi dezastrul neamului românesc» – a zis Eminescu – şi la vorbele lui să se ne gîndim şi astăzi. Ion Gorun, Sibiu, 30 Aug. 1912” (sic!). (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 13 septembrie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (23) II. Hitler îşi pregăteşte armele (13) Parada militară din 20 aprilie (2) În dimineaţa zilei de 20 aprilie, pe cînd mă pregăteam să ajung la legaţia României, auzii un zgomot de voci într-o cameră alăturată; era şeful protocolului român, prietenul meu, Gheorghe Cruţescu, care se certa cu dl. Fabricius, ministrul Germaniei în România, şi un reprezentant al lui Wilhelmstrasse. Cei doi nemţi păreau că susţin un lucru pe care Gheorghe Cruţescu îl respingea cu tărie. Aflai că două maşini decapotabile aşteptau la uşa hotelului; trebuia să mă grăbesc ca să figurez alături de alţi doi oaspeţi de onoare în cortegiul care se îndrepta spre marea tribună a Führerului.

Protestai şi eu, la rîndul meu, invocînd aranjamentele anterioare; dar niciunul dintre interlocutorii mei nu se lăsă înduplecat, deoarece primiseră ordinul formal să pună mîna pe mine şi să mă facă să particip la festivităţi în grupul „oaspeţilor de onoare”. Întrebai care erau acei oaspeţi cu care trebuia să împart onoarea de a fi primit în loja Cancelarului. Mi se răspunse, cu oarecare ezitare, că aceştia erau dl. Hacha („Preşedintele” a ceea ce mai rămînea din Cehoslovacia) şi monseniorul Tiso (şeful republicii „independente” a Slovaciei). Văzui roşu în faţa ochilor şi am declarat că nu ţineam cîtuşi de puţin la un asemenea exces de onoare. Dar aceasta nu ajuta la nimic; constrîngerea curtenitoare, dar neiertătoare, se strîngea în jurul meu: timpul trecea, trebuia să cobor.

Casa Poporului – adevărata istorie (28) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (8) Cabinetul Preşedintelui Senatului (2) Pe axul longitudinal al cabinetului sînt fixate trei mari candelabre care au structura din metal galben, iar pe fiecare sînt montate zeci de becuri acoperite de mici lustre de cristal cu formă cilindrică. În cadrul aceluiaşi montaj se găsesc mii de mici bucăţi şlefuite de cristal, ce pornesc de la cîrligul de susţinere, în jos, spre cercul mare al candelabrului. Candelabrul central este diferit şi mai mare, celelalte două sînt asemănătoare. În peretele exterior se găsesc ferestre mari, înalte de 8 metri, confecţionate din lemn de nuc şi sticlă. Toate au perdele şi draperii lungi pînă aproape de parchet.

Pardoseala este realizată din parchet din esenţă de lemn cu fibră tare şi densă, nelipsind stejarul, nucul, cireşul şi mahonul. Este aranjat în desene studiate care să fie plăcute la vedere. Conţine elemente care indică o proiecţie stilizată a tavanului. O mare parte

Balada (4) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (4) Aflîndu-se printre fruntaşii satului, Gheorghe Genoiu se aşeză la praznic în preajma notabilităţilor, avîndu-l ca vecin de masă pe maiorul Ştefan Protopopescu. Pe la orele amiezii, din depărtare se auziră repetate dangăte de clopote de la bisericile din comunele vecine. Preotul Nicolae Iordache se ridică în picioare şi făcu un semn mare al crucii, binecuvîntînd mulţimea.

- Iubiţi credincioşi, să-l ascultăm cu luare aminte pe domnul maior Ştefan Protopopescu. În liniştea lăsată ca dinaintea furtunii, glasul maiorului tună ca un fulger: - Oameni buni, ştiţi că se fac mari recrutări pentru oastea Ţării! Mai mult ca sigur, România va declara

RM

O idee fericită mă salvă... Eu sufeream în acel timp de urmările unei boli de ficat, ceea ce mă obliga să ţin un regim, lucru pe care toate gazdele mele îl cunoşteau. Nu exista nici un alt mijloc de a evita scandalul decît să mă prefac că am „o criză de ficat”. M-am prefăcut, scoţînd un strigăt bine imitat; apoi, sub ochii înmărmuriţi ai celor doi diplomaţi germani, îmi aruncai haina, gulerul tare, pantofii şi restul, şi mă aruncai pe patul meu, înconjurat de îngrijirile pline de atenţie ale secretarilor mei, care sesizaseră de îndată importanţa „crizei”.

Protocolul pierduse partida. După o serie de telefoane, dl Fabricius veni să-mi comunice surîzînd că, „dacă cumva criza avea să treacă, puteam să asist la paradă după cum doream”. Mă îmbrăcai peste puţin timp şi mă dusei însoţit de Gheorghe şi Radu Cruţescu la tribuna diplomatică. De acolo, am asistat la faimoasa paradă militară care trebuia să dezvăluie lumii forţele încă nebănuite ale formidabilei maşini de război germane.

Timp de şase ore, trupele motorizate ale Reichului defilară într-un şir neîntrerupt de care de asalt, mortiere, obuziere, tunuri uriaşe – spectacol măreţ, începînd sprinten în sunetele vesele are fanfarelor, sub un cer albastru de primăvară; se prelungea, apoi, timp de ore întregi, într-un zgomot obsedant de fierărie, eternizindu-se apoi ca o viziune de infern, ca un coşmar greu care nu voia să se mai sfîrşească, în faţa spectatorilor istoviţi şi cu nervii zdrobiţi.

Un coşmar de şase ore, preludiu chinuitor al dramei de şase ani care avea să urmeze... În văzul tuturor, la picioarele tribunei prezidenţiale, într-o lojă de onoare, ca într-o colivie aurită, se aflau d-nii Hacha şi Tiso, care participau resemnaţi

la triumful „Führerului”. Zării alături de ei, nu fără oarecare strîngere de inimă, fotoliul rămas liber, caremi fusese mai înainte destinat.

De la Berlin, ministrul afacerilor străine al României a plecat spre Bruxelles, Londra şi Paris. Într-o telegramă cifrată către Ministerul de Externe de la Bucureşti (nr. 39233 din 20 aprilie), Grigore Gafencu, pe baza impresiilor şi informaţiilor culese de la Berlin, îşi definea astfel misiunea ce o avea de îndeplinit în continuare: „Aceste date îmi permit, în vizitele pe care le voi face de acum înainte la Londra şi Paris, să urmez mai departe politica noastră cumpănită şi prevăzătoare, arătînd prietenilor noştri occidentali pe faţă, atît simţămintele prieteneşti, cît şi greută­ţile deosebite în faţa cărora ne aflăm şi căutînd să mă feresc de angajamente care, fără a întări situaţia noastră în mod hotărîtor, ne-ar expune la primejdii directe şi urgente. Voi arăta îndeosebi că socotim prezenţa anglo-franceză cu desăvîrşire necesară în Europa orientală, fiindcă ar fi o greşeală primejdioasă pentru toţi de a lăsa în această parte a Europei mai întîi un singur arbitru şi apoi un singur stăpîn, dar că trebuie să ne ferim de combinaţii care provoacă primejdia în loc de a o înlătura şi care, în cel mai bun caz, sînt inutile, fiindcă dacă războiul, care nu e încă cu desăvîrşire inevitabil, ar izbucni totuşi, cei care au interese asemănătoare şi simţăminte comune se vor găsi oricum laolaltă în momentele hotărîtoare”.

Sfîrșit GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

din pardoseală este acoperită de un imens covor din lînă.

Mobilierul este făcut din lemn de nuc. Se compune dintr-un birou, în faţa acestuia este o masă rotundă cu două scaune pentru cei chemaţi la discuţii. În apropiere se află o masă lungă, cam de patru metri, care are pe ambele părţi cîte patru scaune. În capetele mesei se găseşte cîte un scaun. Întregul aranjament al mobilierului se încadrează în cel obişnuit aflat în cabinetul unui director.

Pe peretele opus celui unde sînt ferestrele, se găseşte un şemineu realizat din bucăţi mari şi groase de marmură albă cu inserţii vineţii. Întreaga suprafaţă este sculptată şi nu diferă de elementele obişnuite ale altor şemineuri din mai toată lumea. Frumuseţea este amplificată de o şlefuire care îi dă lustru atrăgător. Pe şemineu se găsesc două vaze. Alte două sînt plasate la bază. Un şemineu asemănător, din aceeaşi marmură, se găsea şi la domiciliul soţilor Ceauşescu, construit în 1965. Şemineul rămîne ca o tradiţie în birourile importantelor personalităţi din zonele cu o climă temperată şi friguroasă. De obicei, nu sînt folosite decît în prezenţa unor oaspeţi străini cărora li se oferă toate condiţiile pentru ca să li se creeze o atmosferă agreabilă.

Pe acelaşi perete opus ferestrelor se află patru suprafeţe mari, numite oglinzi de ipsos, cărora li s-a imprimat o patină a vremii, pentru a exclude culoarea albă ce se poate degrada în timp. În mijlocul acestor suprafeţe se află cîte un tablou.

Din interiorul acestui cabinet se poate ajunge la cîteva încăperi a căror destinaţie urma să fie definitivată. Nu se exclud activităţile protocolare pentru decorarea unor înalte personalităţi, de servire a unei mese în cadru privat, sau de lucru pentru funcţionari din zona prezidenţială. Cabinetul mai are o uşă prin care se iese într-un balcon a cărui arhitectură este diferită de celelalte. Sub acest balcon se găsesc cinci coloane scurte cu rolul de a întregi frumuseţea.

Tot ce se află în acest cabinet reprezintă o armonie prin proporţionalitatea, dimensiunile, culorile şi bunul gust. În final, s-a urmărit ca să se creeze o sobrietate necesară desfăşurării activităţilor la un nivel înalt.

Concepţia a aparţinut în întregime specialiştilor.

Lucrările din acest cabinet erau terminate în mare parte la sfîrşitul anului 1989. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

război Puterilor Centrale! Armata noastră va lupta pentru eliberarea fraţilor noştri de peste munţi! Din locul unde ne aflăm se vede în zare Parîngul. Acolo este graniţa cu Austro-Ungaria! Prin lupta noastră, a tuturor, şi prin voia lui Dumnezeu, sînt convins, nu peste mult timp, munţii noştri ne vor aparţine de drept şi ne vom putea duce să sorbim din apa Oltului tocmai de la izvoarele lui! Ca mulţi dintre voi, şi eu voi pleca la război! Oameni buni, fac aici o mărturisire.

Dumnezeu nu a vrut să-mi bucure casa cu copii.

Dar am un fin, pe Fănică Genoiu, fiul lui Gheorghe Genoiu şi al lui Zinca Genoiu, oameni de ispravă în satul nostru. Aici, de faţă cu sfinţia sa, Preotul Nicolae Iordache, las cu limbă de moarte dorinţa mea. De nu mă voi întoarce din război, sora mea şi cumnatul meu să aibe grijă de finul meu şi să-l ajute să îmbrăţişeze meseria armelor!

Ultimele cuvinte ale maiorului Ştefan Protopopescu au fost acoperite de dangătele clopotelor. Muţimea

pătrunsă de eveniment părăsi în linişte curtea bisericii.

Un grup de copii îl înconjurară pe învăţătorul Onică Popescu.

- Domnule învăţător, pleci şi matale la război?

- Da copii!Voi vorbi cu o învăţătoare care să-mi ţină locul. *** În amurgul zilei, maiorul Ştefan Protopopescu şi-a chemat finul la el. Mai întîi l-a ospătat cu mîncarea lui preferată: mămăliguţă caldă cu ouă fierte şi unt şi lapte de capră proaspăt fiert. Pe prispa casei, maiorul s-a despărţit de copilul căruia îi îndrumase primii paşi în viaţă.

- Fănică, băiatule, nu aş vrea să mă uiţi prea uşor. Ştii bine că mie mi-au plăcut cîntecele din bătrîni. Îţi las ca amintire o baladă ciobănească de prin părţile noastre. (va urma) Florin Iordache

RM

23

Vineri, 13 septembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (2) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (2) Peste ani – ajuns deja părintele dinastiei Rockefeller –, cînd biografii încep să se ocupe de destinul şi trecutul lui, aceştia vor vorbi despre fapte care-l definesc drept un personaj controversat. S-ar fi ocupat de afaceri dubioase, precum furtul de cai şi revinderea lor, evident după ce li se schimbau unele semne naturale sau făcute de foştii proprietari. Într-o zi din iulie 1849, este chiar acuzat în tribunal de a fi violat „o femeie X”, contrar prevederilor legale și contrar demnităţii poporului din statul New York. Afirmaţia nu s-a putut verifica. În dosarul proceselor tribunalului, însemnările din ziua respectivă lipsesc. Banală întîmplare, intervenţia ulterioară? Greu de aflat, dar înclinăm să credem că i se atribuie ulterior o aventură sfîrşită rău pentru a-i „colora” şi pigmenta biografia, şi aşa încărcată! Nu e mai puţin adevărat că are reputaţia unui excelent cunoscător al femeilor şi se mîndreşte constant cu asta.

La căderea serii preferă companiile vesele din „saloon”uri, participă, cu succese categorice, la întreceri de tir cu arcul sau la unele încercări ale forţei mîinii, aşa încît

Memoriile unui celebru criminalist român (82) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (8) Cum explicaţia cu trecerea pe la dormitorul propriu n-a rezistat, fiind combătută de colegii săi, Cacuci trebuia să arate ce făcuse timp de două ore şi jumătate, de la 18,30 la 21. Explicaţiile date de el au coincis întrutotul cu constatările făcute la cercetarea locului faptei, coroborîndu-se perfect cu urmele materiale ridicate şi transformate, apoi, în probe de nezdruncinat. Mobilul fusese răzbunarea surorii pe care Alexandru o lovise...

Dacă iniţial se conchisese că numai Vasile – care nu venea din afară – putuse să nu lase urme de noroi pe ziarele ce ţineau loc de covor, în finalul cercetărilor, aflăm de la Cacuci că el şi victima se descălţaseră la intrare, lăsînd pantofii în bucătărie... Recunoaşterea, cu lux de amănunte, a faptei, de către criminal, a lămurit definitiv situaţia celuilalt bănuit, care era arestat.

Cacuci luase toporul de pe coridor, fără cunoştinţa cuiva, cu atît mai puţin a stăpînului... În final, cum era şi

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (34) Negocieri ratate (3) Kuweitianul Abdullah Bishara, secetarul Consiliului de cooperare din Golf, a participat la această discuţie. „I-am sugerat primului ministru - şi totodată prinţ moştenitor - să înainteze o propunere pentru ca cele două părţi să se pună de acord asupra următoarelor patru puncte: mai întîi să se pună capăt oricărei propagande ostile; presa, în special cea din Irak, să-şi înceteze atacurile; apoi, demobilizarea tuturor forţelor staţionate la frontiera dintre cele două ţări; în al treilea rînd, ceea ce este esenţial în domeniul diplomaţiei, să se ia măsuri de instaurare a unei încrederi reciproce, printr-un limbaj comun, vizite etc; şi, în sfîrşit, să se ajungă la un acord privind întîlnirea următoare”.

S-a decis ca tratativele să continue la Bagdad, ceea ce venea să întărească sentimentul kuweitienilor că, cel puţin în perioada imediat următoare, nu va fi pusă în aplicare nici o ameninţare. Cele patru propuneri hotărîte de delegaţia kuweitiană aveau mai degrabă un caracter suprarealist, avînd în vedere urgenţa situaţiei,

nimeni nu e surprins văzîndu-1 cu obiecte dintre cele mai diferite cîştigate astfel. La hotel întîrzie mult în restaurant, preferînd grupurile pline de viaţă. Băutura nu-1 atrage, în schimb practică jocuri de noroc, unde impresionează întotdeauna punînd sume mari. Nu ezită să-i sfătuiască pe unii dintre companionii de ocazie cum să-şi plaseze mai bine banii şi, desigur, pentru aşa ceva le percepe o taxă de cîţiva dolari, acolo.

Cînd larma se potoleşte, la ivirea zorilor se retrage în cameră, unde, cu o nedezminţită conştiinciozitate, îşi socoteşte cîştigurile de peste zi şi se gîndeşte invariabil la următorul drum, ca și la aventurile lui.

Revenirile acasă sînt scurte, mai scurte decît trecerile prin nu ştiu care localitate; el are o singură și mare grijă – afacerile – iar pe cea a casei şi familiei a lăsat-o în întregime pe seama soţiei, Elisa. Fiică a unui fermier modest, Elisa Davison se căsătoreşte cu „Big Bill” – Marele Bill – în 1837, iar în anul următor va și naşte primul copil. E o femeie econoamă și autoritară, dar pioasă, cu privirea tristă, cu gîndul la predicile auzite în biserica presbiteriană la care-l constrînge și pe soţ să meargă în duminicile rare – din timpul anului – cînd se află acasă. Atunci, „Big Bill”, cu fizicul său impunător, îşi leapădă brusc aerul boem şi mima de fanfaron, i se alătură ei și copiilor şi se îndreaptă preocupat spre lăcaşul sfînt. Imaginea cuplului nu-i înşală pe concetăţeni; aceştia nu se sfiesc să-1 declare pe loc... neizbutit, opinie care nu-1 interesează însă, întrucît, la

rîndul lui, are foarte proaste păreri despre bărbaţii ce nu se urnesc din localitate, pe care îi consideră nepricopsiţi, chiar dacă ei au mijloacele de trai asigurate.

Lui, în schimb, îi place să se mute, fie pentru a specula terenuri, fie pentru a evita încurcăturile cu justiţia, fie spre a-și înnoi clientela. Sau mai este și altceva? Oricum, John Davison, fiul său, viitorul „rege al petrolului”, cît a fost copil, a locuit în cinci case diferite, ultima fiind o clădire spaţioasă din cărămidă, aproape de Cleveland, oraşul care, peste ani, va deveni leagănul companiei Standard Oil. Locuinţa din Cleveland e şi cea mai confortabilă.

Doar atît, pentru că familia condusă de Elisa duce o viaţă nesigură. Revenind, ca de obicei, rar, mediculfanfaron oferă un ban de argint fiecăruia dintre cei cinci copii, achită fără crîcneli notele furnizorilor, dar nu cumpără nimic pentru viitor, deşi se laudă cu buzunarele doldora de bani. Înainte de a-şi relua turneul medical, se apropie evlavios de cartea de rugăciuni a soţiei şi aşază cîteva „green backs” – bilete de bancă! E un adevărat ceremonial la care Elisa convoacă toţi copiii să asiste, apoi le vorbeşte despre vicisitudinile vieţii şi despre necesitatea de a-şi respecta „jurămîntul dat Domnului, că-I vor îndeplini dorinţele, se vor dovedi economi, nu se vor îmbăta şi nu vor fuma, nu vor frecventa tripourile și nu se vor împrieteni cu femeile de proastă condiţie”. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

firesc, s-a hotărît punerea în libertate a celui nevinovat.

Trebuie spus însă că Vasile, deşi nevinovat, susţinuse cu tărie o împrejurare nereală şi deosebit de gravă, ce venea în acuzarea sa, anume că ar fi ţinut toporul încuiat în cămară, neizbutind să explice cum ajunsese să fie instrument al crimei. Mai mult chiar, încercînd să scape de învinuire, mersese pînă acolo încît afirmase că, odată ce toporul fusese mereu încuiat, înseamnă că autor al crimei ar fi putut fi concubina lui, Ana. Altfel nu putea explica, zisese el, cum toporul ajunsese la locul omorului, în timp ce lacătul cămării nu prezenta urme de violenţă. Prin conduita sa confuză şi chiar nesinceră, Vasile încurcase enorm ancheta.

Impasul în care ajunseseră cercetările fusese generat, deci, şi de depoziţiile celor cinci martori, care ascunseseră adevărul, în convingerea că ar fi putut contribui astfel la evitarea unei nedreptăţi ce s-ar fi putut face unui – după părerea lor – nevinovat: neputinciosul şi complexatul Cacuci.

Este important de reţinut, însă, că asemenea persoane care depun mărturii mincinoase, fără vreun interes material, ci doar ca urmare a credulităţii lor sau a compasiunii faţă de bănuitul aşa-zis nevinovat, prezintă o sporită nocivitate în raport cu martorii

mincinoşi corupţi, cărora, de regulă, din cauza antecedentelor lor penale, nu li se acordă încredere.

Imaginaţi-vă însă ce avalanşă de prelucrări am putut face din acest caz, în care se putea comite o eroare judiciară!... De cîte ori eram solicitat într-un caz unde se emitea presupunera că cel reţinut ar fi autorul probabil, probele avînd şi ele un caracter probabil, eram preocupat, pînă la obsesie, de evitarea vreunei erori judiciare...

Într-o zi de toamnă primisem însărcinarea să-i ajutăm pe colegii noştri din Baia Mare în rezolvarea unui caz ce stîrnise multiple comentarii. Mă însoţea căpitanul Ion Negulescu, unul dintre experimentaţii ofiţeri de miliţie judiciară. În tren, spre Baia Mare, am revăzut informaţiile primite, am comentat şi alte interpretări decît cele ce fuseseră făcute în primele zile.

Tînărul căpitan se arăta satisfăcut că mă însoţea pe teren. El era atît de bucuros încît nu mai realiza riscul şi greutăţile pe care le-am putea întîmpina... (va urma) DUMITRU CEACANICA

precum şi îngrijorarea, tot mai persistentă, în întreaga lume.

Pieţele mondiale ale petrolului au început să reacţioneze în faţa enormei puteri militare irakiene masate la frontieră. În aceeaşi zi, pe cînd cele două delegaţii se pregăteau să se îndrepte către palatul regal, unde erau aşteptate de regele Fahd, costurile barilului crescuseră cu 45 cenţi, iar petrolul din Marea Nordului (Brent) era cotat la aproape 20 dolari barilul.

La ora 21,30 a avut loc dineul. Regele Fahd, însoţit de regele Hussein al Iordaniei, sosit cu cîteva ore mai devreme, îi aşezase în dreapta sa pe prinţul moştenitor al Kuweitului, iar în stînga pe Ezzat Ibrahim. Înainte de a se aşeza la masă, el a fost informat de stadiul negocierilor şi în special de refuzul kuweitian de a merge dincolo de o contribuție de 9 miliarde de dolari. Atmosfera era apăsătoare, iar suveranul saudit s-a străduit să destindă ambianța, aducînd în discuție bucuriile pe care ți le oferă creșterea și reproducerea cailor pur-sînge arabi. Dar discuțiile nu se închegau. Eforturile patetice ale regelui Fahd aduceau mai degrabă cu un monolog forțat care se prelungea. Irakienii au rămas tăcuți, iar kuweitienii păreau triști și absenți. În realitate, cele două tabere își mascau prost decepția, în ciuda celor afirmate de unul dintre negociatorii kuweitieni: ,,În cursul acelui

dineu, probabil că irakienii au fost fericiți în adîncul sufletului lor, căci au ajuns la capătul unei întîlniri care se tremina fără nici un rezultat. Era exact ceea ce urmăriseră”.

La un moment dat, schimburile de păreri au devenit violente. Prințul Saad le-a spus că Kuweitul primise asigurarea din partea guvernului britanic că Irakul nu va ataca. Se pare că aceasta a fost o remarcă nefericită şi provocatoare. Ezzat Ibrahim i-a replicat puţin după aceea: – Ştim noi foarte bine cum să obţinem de la voi şi de la saudiţi banii de care avem nevoie.

Prinţul kuweitian şi adjunctul lui Saddam Hussein se aflau în picioare, faţă în faţă, cu glasul înecat de furie.

– Nu ne ameninţaţi, îi răspunde Saad. Kuweitul are prieteni foarte puternici. (Se gîndea cu siguranţă la Statele Unite şi la Marea Britanie). Avem şi noi aliaţi.

Veţi fi siliţi să plătiţi toţi banii pe care ni-i datoraţi!

Aceste vorbe ameninţătoare au fost ultimele pronunţate atunci. Cele două delegaţii s-au despărţit, practic fără să se salute, şi au ajuns la hotelurile lor.

Era aproape unu şi jumătate dimineaţa şi regele Fahd dormea de mult. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

,,O simplă omisiune a medicului legist”... (1)

24

RM

Vineri, 13 septembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (121) Un escroc inspirat de literatura horror (2) Trimis la închisoarea de stat din Windsor pentru zece ani, Adams a fost un deţinut model, ocupîndu-se de biblioteca instituţiei şi educîndu-i pe alţi prizonieri. Între timp, el îşi pregătea cea mai mare escrocherie din viaţa sa; una planificată cu mult înainte de arestare şi pornind de la premiza că, odată şi odată, tot va fi prins de autorităţi. El ştia că, după ce va fi eliberat din închisoare, nu îşi va mai putea continua traiul în Chester. Singura modalitate de a scăpa era „să moară”, apoi să adopte o nouă identitate. În acest scop, el a studiat hipnoza şi mai ales hipnoza autoindusă, astfel încît, pînă în momentul trimiterii sale în puşcărie, Adam îşi putea crea singur o stare de însufleţire suspendată, aproape insesizabilă faţă de moarte.

Tot înainte de încarcerare şi-a pregătit ajutor din afară. S-a folosit de hoţi profesionişti care au făcut diverse raiduri în interiorul şi în jurul oraşului Chester şi, amintindu-şi vechea zicală privitoare la onoarea între hoţi, a reuşit să introducă mai multe mii de dolari în închisoare, unde principalul său aliat era un delincvent cu meseria de bază... medicina.

Planul lui era perfect. Deşi vara reprezenta un anotimp mai convenabil pentru a petrece o noapte într-un cavou din cimitir, planul îi cerea să-şi simuleze decesul pe vreme de iarnă. Testamentul său, care numea persoana ce avea să-i ridice trupul neînsufleţit din închisoare, amintea şi cimitirul în care urma să fie îngropat - un loc îndepărtat, numit Cavendish. Acesta avea deosebitul avantaj că, în timpul lunilor de iarnă, cînd pămîntul era prea îngheţat pentru a fi săpat, coşciugele ce aşteptau să fie îngropate erau lăsate în cripte pînă primăvara, cînd pămîntul se înmuia.

Odată cu aniversarea zilei de naştere a lui George Washington, în februarie 1904, Adams „s-a

îmbolnăvit” şi a fost internat în spitalul închisorii.

La 26 februarie, complicele său, doctorul, 1-a declarat mort, semnînd un certificat de deces prin care se afirma că Adams murise de pneumonie.

Guvernatorul închisorii a inspectat „cadavrul” şi a fost uşor păcălit; imediat după aceea, Willliam Dunn - bărbatul numit în testamentul lui Adams - a sosit cu un coşciug decorat cu o ţesătură din lînă, ce avea găuri pentru aer, bine ascunse. Adams a fost scos din închisoare în acest coşciug; coşciugul a fost încuiat în criptă; mai tîrziu în acea noapte, acoliţii săi au sosit pentru a-1 duce într-un oraş îndepărtat.

Deghizîndu-se, Adams a trecut graniţa în Canada.

Cîteva luni mai tîrziu, un localnic ce se întorcea în Chester a pretins că 1-a văzut pe „mort” viu în Nova Scoţia. Aflat încă în interiorul criptei, coşciugul a fost deschis şi a scos la iveală un cadavru într-o stare de putrefacţie atît de avansată, încît o identificare precisă nu a mai fost posibilă. O autopsie postmortem ar fi dat la iveală adevărul, dar autorităţile s-au declarat satisfăcute şi coşciugul a fost ulterior îngropat, cu trupul respectiv înăuntru. Totuşi, pe parcursul anilor următori, s-a spus de mai multe ori că Adams încă mai trăieşte şi s-a cerut deschiderea unei anchete oficiale, dar iniţiativa a fost respinsă: se zvonea că însuşi Adams deţinea suficientă putere pe plan local pentru a opri anchetele. Oricum, e posibil ca el să fi dat naştere la poveştile despre reînvierea sa deoarece era incapabil să reziste tentaţiei de a-i înştiinţa pe locuitorii din Chester despre modul în care i-a păcălit – un strop de vanitate ușor de înțeles. În ciuda zvonurilor că a plecat în Mexic, nu s-a mai auzit niciodată nimic despre Adams – cu excepția unei singure situații, în 1911, cînd bibliotecarul public din Chester a primit o vedere din Paris. Cu data poștei 26 februarie, ziua comemorării ,,morții” lui Adams, pe ea era scris cu litere bătute la mașină: ,,În memoria lui Clarence Adams, nemuritorul joker. Odihneascăse în pace!”. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Produse lactate 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: Pus pe gînduri – Dus cu vorba; 2) Cingători (dim.); 3) A geme – Prins de cîrcei; 4) Ne dau vîrsta – Mod de prezentare; 5) Micuț în schelet – În prag!; 6) Cartonaș la bancă – Tăiat oblic; 7) Cea responsabilă cu lactatele – Olga Tudorache; 8) A avea habar – Cap de zlătar!; 9) Repetare – Identică;10) Însemn al puterii otomane – Specialitate de brînză.

VERTICAL: 1) Alba, pe mașini – Tăiatul ierbii; 2) Produs lactat fermentat – Lac de munte; 3) În acest loc – Migrații apicole; 4) Obuzier – Cîntată eroilor; 5) Deosebit de mare – Miros specific la brînză; 6) Apare telemeaua! – Compun miile – Date în plus!; 7) Materie primă de la stînă – Se scurge din brînză; 8) Grădini sub geamuri – Bine construit; 9) Lapte care începe să se prindă – Dumneata; 10) Produs provenit din lapte – Prăpăd.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Albinăritul” 1) APICULTURA; 2) LENESA – SEC; 3) BR – A – CANGE; 4) INTRA – BAI; 5) NARATOR – NT; 6) A – I – ER – PAR; 7) ROASE – MA – I; 8) IS – T – SENIN; 9) T – DULCI – AT; 10) CUPLU – IDO; 11) CARI – LAGAR

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.