Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
Nu e deloc greu să fii creștin. Greu e să fii om de nimic și fără Dumnezeu.
CORNELIU VADIM TUDOR
EDITORIAL
Prin cenușa memoriei Motto: ,,Realitatea nu se for mează decît în memorie”. Marcel Proust Răscolind prin uriașa memo rie a Internetului realizezi cît de mică e ținerea noastră de minte. Bombardați zilnic cu ,,știri șoc”, cu ,,dezvăluiri” și ,,declarații fulminante” – am început să amestecăm falsele alarme cu probleme de gravitate maximă. Poate că asta se și dorește și numai așa se explică uluitoarea ușurință cu care actuala opinie publică trece peste sau uită probleme de o gravitate majoră. De fapt, se dovedește că ,,Diplomatul” despre care scriam acum două săptămîni avea dreptate – avem de-a face cu un veritabil proces de imbecilizare a românilor. Așa că, deși în memoria Internetului rămîn multe… ghinion: pe cine mai interesează? Vă propun un recurs la memoria infailibilă a Internetului – să zicem… oare ce se petrecea în urmă cu un an? Iată, de exemplu, o știre ce pare comică: pe 10 octombrie 2018, echipa lui Rareș Bogdan și Cozmin Gușă înregistra un… partid politic! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
Pastila sãptãmînii Alianța hoților Cei care trăiesc pe aceste plaiuri și care încă gîndesc, știu că România este condusă, la nivel macro, de către partenerul strategic numit Statele Unite ale Americii – SUA. Mai sînt și alte țări interesate, țări conectate puternic la economia României, și vorbim aici de Germania și de Franța, state care ne oferă vorbe și mîngîieri pe creștet în schimbul unor resurse economice consistente. Țările europene de rang superior – numim aici Olanda și chiar Italia – sînt bine înfipte în economia noastră românească și nu lasă loc de nici un fel de interpretări cînd e vorba de piețe de desfacere sau de plătit taxe în România. Revenind, însă, la SUA, mereu am crezut, am perceput, că Departamentul de Stat a impus politica derulată în prezent în România, și, cumva, ingerințele destul de ilegale ale ambasadorului SUA la București în afacerile interne ale României erau percepute ca fiind proiecția forței Washingtonului asupra Bucureștiului. (continuare în pag. a 16-a) TANO
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Renașterea Patriei (3) În virtutea acestei democrații, în valorile căreia noi credem, are și România voie de la înalta Poartă a Cerului să-și urmeze destinul fără a da socoteală, în permanență, de monumentele istorice pe care le ridică, de legendele sale, de murmurul izvoarelor, de fîșîitul coasei vîntului prin iarbă și grîne, de cerul cu stele și de legea morală, de care vorbea filosoful din Königsberg. După 45 de ani de așa-zis comunism – care nici n-a existat, fiind o utopie – perioadă din care 20 s-au petrecut sub cizma Armatei Roșii, adusă pe grumazul nostru de un Occident cinic, România n-are numai dreptul, ci și datoria să-și redescopere și să-și cultive valorile naționale. Una dintre explicațiile acestui boicot permanent instituit de grupurile de presiune din exterior constă în faptul că niciodată și nicăieri în lume Mafiei Transnaționale nu i-a mers cu naționaliștii, care n-au acceptat înstrăinarea pămînturilor și a Patrimoniului Național. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)
Zeflemeaua
Bogiile toamnei
Mongolia, mon amour – MongoliaMagnolia Pagina 10
Asasinatele politice – o povară grea pentru România
Paginile 12-13
Noi am făcut mişto subţire Şi de marxism, şi de fascism.
Iar la acest popor, sudalma E o religie de stat.
Cînd va veni sfîrşitul lumii Românii nu vor fi atenţi Isus a spus: „Talita kumi“ Dar nu pentru inconştienţi.
Ce Decebal şi Burebista? Ce patriotul cărturar? Trăiască Miţa Biciclista Şi berea rece la pahar!
La treburile serioase Noi nu ne concentrăm destul Avem o somnolenţă-n oase Şi-o zeflemea de prost fudul.
Iar Ziua Domnului, ca hoţul În miez de noapte va sosi Femeia va dormi, iar soţul Reviste porno va citi.
Mitică veşnic să trăiască Şi noi pe lîngă el, noroc! Filozofia chelnărească E tot pe loc, pe loc, pe loc!
Ceac-pac! Dar la reluări de faze Parcă ne mai trezim puţin N-avem profil de kamikaze Tiparul nostru-i byzantin.
N-avem conştiinţa tragediei Şi totul luăm „à la légère“ Noi, campionii băşcăliei Am compromis orice mister.
Întreaga drojdie se scurse Din mahalale de Fanar Şi-n loc să fim un roib de curse Noi am ajuns din cal – măgar.
Apocalipsa furtunoasă Îi sperie pe pămînteni… Pe noi nu ne-o găsi acasă – Vom fi la meci, sau la pomeni.
Avem o scuză de faţadă: „Lasă, că merge şi aşa!“ Trădăm la primul colţ de stradă Şi-apoi încălecăm pe-o şa.
Pe primul loc e-njurătura Ea pentru toate e un leac Simţi cum îţi umple toată gura O moştenim din veac în veac.
Senzaţia e de plutire De infinit paraşutism
Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma Noi suduim neîncetat
Aceasta, poate, ne e soarta S-o tragem şi pe asta-n piepţi N-aveţi decît să-nchideţi poarta Dacă tot face ea pe moarta… Hai, că românii e deştepţi! Corneliu Vadim Tudor
NR. 1513 l ANUL XXX l Vineri 18 OCTOMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Vineri, 18 octombrie 2019
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F La „Ziua” se bea porceşte şi se împerechează cîineşte F Ne-a scris Dângă F U.T.C.-ul naşte monştri F Mona Lisa cu Mustaţă/ Vîntură din fusta creaţă F Katz bombardează Bucureştii F Halaicu a fost botezat cu găinaţ PARTEA A III-A F Aşa după cum se ştie, sîmbătă noaptea bucureştenii au fost alertaţi de nişte bubuituri formidabile. În panica produsă cu acest prilej, timp de circa 30 de minute, Alcibiade a realizat o anchetă-fulger printre diferite personalităţi. Întrebarea a fost: ce se petrece, cine trage? Iată răspunsurile: SILVIU BRUCAN – Uraaa! Au venit ai noştri, n-aşa, recunosc pîrîituri de Kalaşnikov, n-aşa, şi rachetele lui Ţiolkovski, n-aşa, pe traseul Heleşteu-Dămăroaia - Poşta Vitan-Bîrzeşti unde, n-aşa, am depus scrisoarea celor şase. Stăteam pe prispa modestei mele viluţe şi făceam biluţe, n-aşa, împreună cu tovarăşa mea de luptă revoluţionară, Alexandra, n-aşa, Sidorovici, şi am văzut cerul luminat ca la 23 August ’44, n-aşa, atunci mi-am pus găina în cap (pălăria mea pleoştită), mi-am luat rubaşca, n-aşa, şi m-am suit, n-aşa, pe Casa Scînteii, să întîmpinăm trupele sovietice cu nişte flori de plastic, n-aşa, că le-aştept din ’58 şi ultima mea dorinţă e să mai bat un kazaciok! EMIL CONSTANTINESCU – Am fost şi eu surprins, ca toată lumea, de aceste zgomote inimaginabile. Mă aflam chiar în zona Resta urantului Bucur, la iarbă verde, cu familia. Mun cisem toată după-amiaza la repetarea unui exerciţiu de apărare civilă, în conformitate cu Simpozionul NATO; adică am cărat apă cu găleata pe la diferite blocuri, iar oamenii, milostivi, m-au răsplătit cu ce aveau la îndemînă, cum ar fi căpăţînile de zahăr, păstîrnacul şi spanacul. În momentul primei explozii, eu îmi făceam siesta, mă aflam priponit de Podul de la Operetă şi mă adăpam, ca să zic aşa, din Dîmboviţa, care nu curgea, dar îmi dădea Ana Blandiana să sug dintr-un biberon. Uitaţivă-n ochii mei, sînt un om serios, jur că nu vă mint: cînd au pocnit ăia prima oară, m-au apucat nevricalele, am dat din copitele din spate, am behăit fără nici un control şi am vrut s-o rup la fugă, dar m-au oprit la timp numeroşii mei alegători, care mi-au adresat cuvinte duioase, cum ar fi: „Ptrruuu, Ţapule, şezi blind, unde o zbugheşti, de trei zilencoace, iarba nu-ţi mai place, ce znamenie ciudată mai eşti tu, Ţapule, tu dai vînturi şi regurgitări tubulare, şi tot tu te sperii!”. Ulterior, am întreprins nişte investigaţii necesare. Cred că a fost vorba de nişte explozii spirotehnice, de-ale lui Spiroiu, pe care le foloseam şi eu cînd eram geolog – să zicem că identificam un zăcămînt de aluminiu sau de tablă de conserve, atunci legam două fire electrice între ele, turnam deasupra nişte carbid, pe urmă înălţam zmeul cu paratrăznet, ca să capteze electricitatea atmosferică şi, în final, dacă ploua se producea explozia, iar dacă nu ploua mă fugăreau ţăranii că le-am speriat caprele. CORNELIU COPOSU – Aşa după cum se ştie, la ora bombar damentelor eu eram în Germania. Dar am auzit cu claritate totul, nu încape nici o îndoială, avem de-a face cu o nouă diversiune a Puterii, îndreptată împotriva liniei Maniu-Mihalache. Raţionamentul neo-cripto-comuniştilor a fost pe cît de simplu, pe atît de diabolic: să demonstreze omenirii că la Bucureşti se trage, şi situaţia e scăpată de sub control, pentru a nu-i acorda viză Majestăţii Sale, Regele Mihai. Am solicitat o informare corectă de
la doamnele Simina Mezincescu şi Doina Cornea, care au fost paraşutate în zonă şi chiar le-au atins nişte focoase într-o parte mai sensibilă, numită în germană Das Pasarikän, ceea ce va constitui un cap de acuzare în procesul pe care îl vom declanşa la Haga împotriva comunismului. GHEORGHE FUNAR – Lucrurile sînt foarte clare, mă mir că n-aţi observat?! Aici e mîna Ungariei, care, înfuriată de scobiturile noastre arheologice, a plătit nişte ires ponsabili ca să facă şi ei un crater în mijlocul Bucureştilor. Conform Constituţiei, ei n-aveau voie să sape după Telejurnalul de la ora 20, dacă aş fi fost primar la Bucureşti le-aş fi dat o amendă să mă ţină minte. În timp ce noi găsim forumuri romane, ei umblă după potcoave de cai morţi şi conserve de gulaş. VICTOR SURDU – Io n-am auzit nimic. Ştiu că s-a tras pe undeva, dar am crezut că sînt nişte dopuri de şampanie desfăcute de P.D.S.R., de bucurie că ne-a absorbit partidul. Aflaţi de la mine: P.D.A.R. e un partid sfînt, care filială ne-a trădat, a bătut-o Cel de Sus cu grindină. De pildă, prin grija lui Gelu Voican Voiculescu, încropisem şi noi o filială în Sahara. A pus-o necuratul să ne trădeze. Pe noi! Pe mine, care vorba aia, de la ’48 mă lupt cu atîtea baterii duşmane! Imediat a fost lovită de grindină, nu le-a mai crescut la ăia nimica-nimicuţa, aveau şi ei acolo, pe lîngă casă, ca tot omul Saharei, nişte straturi de lobodă, nişte lanuri de grîu, cîteva bidoane cu zaibăr, niscaiva sămînţă de iaurt și ketschup, alesbules, praful şi pulberea a mai rămas! F Lăsînd gluma la o parte, spaima pe care au tras-o bucureştenii sîmbătă a fost reală. Am înţeles că nişte ovreiaşi zurbagii, Moise-Marcu Katz şi Gh. Vapler, au inaugurat un Cazinou şi l-au sfinţit nu numai cu Episcopul de Bucureşti (?!), ci şi cu bombardele şi jerbe de artificii, ceea ce în Israel n-ar fi îndrăznit. Amenzile date de Poliție, cîte 150.000 de lei, au fost prea mici. În concluzie: cine-o face ca Katz, ca Katz să păţească! F Referindu-se la masa îmbelşugată dată cu acel prilej, în valoare de vreo 20.000 de dolari (aproape 40.000.000 de lei!), tinerele Gabriela Dima şi Camelia Levința de la „Tineretul liber” se referă la „un aranjament de fructe exotice”: pepeni verzi, galbeni, piersici, struguri etc. Păi astea nu sînt exotice, fetelor, de vreme ce cresc şi în România! F Mai ţineţi minte articolul „Diversiunea Ardeal”, pe care turnătorul Secu S.R. Stănescu 1-a publicat în urmă cu vreo 3 ani în „România liberă”? Ei, bine, ticălosul face constant o politică pro-maghiară şi antiromânească – în ziarul „Ziua” de luni el publică o corespondenţă de la agentul lui de legătură din Budapesta, Balazs Barabaş, intitulată cu neobrăzare „Le facem probleme ungurilor. Cele mai multe incidente la frontiera maghiară le provoacă românii”. Ce otrepe ordinare! Şi atunci cum rămîne cu agresivitatea şi mojicia grănicerilor, vameşilor şi poliţiştilor unguri, cum rămîne cu snopirea în bătăi a atîtor şi atîtor turişti români? F Ne pare rău pentru coafezele şi şoferii care, în goană după senzaţii ieftine, citesc „Excrementul zilei”, dar dacă ar avea o doză de luciditate şi-ar da şi ei seama că publicaţia asta, clocită în mintea de psihopat a numitului Cristoiu Ion, cultivă falsul şi minciuna. Vorba aia: două vorbe, trei minciuni. Într-o singură zi, luni, 19 septembrie, s-au mai născut două scandaluri:
RM
prefectul judeţului Hunedoara, dl. Georgel Răican, i-a dat pe hingherii de presă în judecată, iar M.Ap.N. a dezminţit oficial elucubraţiile puse pe seama secretarului de stat Ioan Mircea Paşcu, din care reieşea că Armata ar avea nişte „planuri secrete” în caz de conflict etnic. Avînd în vedere că tot luni avocatul Viorel Dumitrescu a introdus la Tribunal acţiunea noastră de dare în judecată a acestor netrebnici, vă daţi seama că şoferii şi coafezele vor rămîne fără senzaţii tari... F Un alt nebun în libertate: Iosipescu-Zambra! Zurbagiul ăsta care-şi zice conte, dar el e un infractor de gang, a făcut recent tămbălău la Hotelul Împăratul Romanilor din Sibiu, după care, la plecare, a agăţat de clanţa uşii un prezervativ plin cu apă. Probabil că o fi vorba de prezervativul unde l-a lepădat taică-său înainte de a-l concepe... F Incredibil, cele mai mari salarii pe economia naţională le au angajaţii RENEL-ului. Am intrat zilele trecute în posesia unui document din care reiese că directorul general al acestei instituţii bugetare (repetăm: bugetare!) a avut neruşinarea de a-şi fixa singur un salariu de peste 2.100.000 de lei pe lună, iar un inginer principal are leafa de 1.100.000 de lei, fără a mai socoti primele, premiile și alte împărtăşanii pe care şi le fac reciproc. Ce înseamnă asta? Înseamnă că şeful de la RENEL are o leafă de trei ori mai mare decît şeful statului! F Nimeni nu ştie ce a căutat negroidul Crin Halaicu la Sărbătoarea de la Ţebea. Are Halaicu legătură cu Avram Iancu cum are legătură trotineta cu tancu’. Un lucru se ştie însă cu certitudine, şi nu e deloc o glumă: în timpul slujbei religioase oficiate la mormîntul Crăişorului, din senin s-au năpustit cîteva stoluri de ciori, care au cîrîit şi au croncănit peste chelia lui tetea Crin, probabil că l-au recunoscut drept regele lor neîncoronat şi-au purces să-i dea onorul concretizat în două kile de găinaţ... Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 septembrie 1994)
Epigrame Toamna pe uli
Sub arome de frîncuşă, Pe la vile din cîmpii, Toamna bate iar la uşă, D.N.A.-ul… şi mai şi.
Spre ri mai democrate Berze, gîşte, cormorani Părăsesc în toamnă ţara Şi se duc la africani… Unde iarna e ca vara.
Familie de romni În toamnă-avem cămara plină Lucrînd din zori şi pînă’n seară Şi în garaj o limuzină... Dar ce s-or face cei din ţară?
Toamna se numr... În toamnă, cît mă ţin bojocii, Meticulos şi foarte-atent, Voi număra pe lac bobocii... Şi „gîştele” din Parlament.
Parodie de toamn Azi, în ţara mea, română, Cea mai hîtră de pe lume, Un bătrîn şi o bătrînă Merg ţinîndu-se... de glume. NAE BUNDURI
RM
3
Vineri, 18 octombrie 2019
Om bogat, om sărac. Două roluri, acelaºi scenariu: încălzirea globală (II) Schimbrile climatice accentueaz clivajul dintre state Studii recente au arătat că încălzirea globală creează o falie între economiile lumii, fie oferindule un impuls, fie sancţionîndu-le mai mult sau mai puţin drastic. La nivel global, decalajul dintre ţările bogate și cele sărace s-a redus cu aproximativ 15% între 1975 și 2010, dar ar fi putut fi cu 25% mai mic decît este în prezent, dacă nu ar fi intervenit încălzirea globală – a constatat un studiu din 2019 al cercetătorilor Universităţii Standford, primul care a contabilizat cît de mult a afectat încălzirea globală economia ţărilor. „Rezultatele noastre arată că majoritatea celor mai sărace ţări de pe Pămînt sînt considerabil mai sărace decît ar fi fost fără încălzirea globală. În același timp, majoritatea ţărilor bogate sînt mai bogate decît ar fi ajuns în absenţa acestui fenomen”, a explicat cercetătorul Noah Diffenbaugh, autorul principal al studiului. „Datele istorice arată în mod clar că recoltele sînt mai mari, oamenii sînt mai sănătoși și noi sîntem mai productivi la lucru atunci cînd temperaturile nu sînt nici prea ridicate, nici prea reci. Aceasta înseamnă că, în ţările reci, puţină căldură poate ajuta. În locurile care sînt deja fierbinţi, lucrurile merg în direcţia opusă”, a declarat Marshall Burke, co-autorul studiului. Deși sînt principalele surse de gaze cu efect de seră, ţările bogate, mai nordice faţă de cele sărace, au ajuns mai aproape de nivelul de temperatură optimă pentru creștere economică. Astfel, potrivit studiului, Islanda are o creștere economică aproape dublă faţă de scenariul în care încălzirea globală nu ar fi avut loc, iar Canada, Norvegia și Finlanda au adăugat între un sfert și jumătate la PIB-ul pe cap de locuitor din același motiv. Pe de altă parte, schimbările climatice sînt responsabile de scăderea cu 17-30% a PIB-ului pe cap de locuitor în cele mai sărace state ale lumii, ţări precum India sau Ciad avînd întîrzieri economice chiar și mai mari (PIB-ul pe cap de locuitor este cu 31% mai mic în India și cu 39% mai mic în Ciad). Chiar dacă creșterea temperaturii are loc lent, cîștigurile și pierderile pot căpăta proporţii dramatice în timp. „Este ca un cont de economii, unde mici diferenţe în rata dobînzii vor genera mari diferenţe în soldul contului pe 30 sau 50 de ani”, spune profesorul Diffenbaugh. (...) În final însă, toată lumea va trebui să suporte costul încălzirii globale, pe măsură ce efectele acesteia se resimt tot mai puternic, subliniază Diffenbaugh, explicînd că numeroși factori (printre care costurile economice ale dezastrelor) ar putea șterge din beneficiile culese acum de pe urma activităţilor ce au generat schimbările climatice.
Cum arat „Apocalipsa crizei climatice“ Să privești un dezastru prin medierea ecranului este cu totul altă poveste decît să fii în epicentrul lui, spune Angelique Nixon, profesor la Universitatea din Indiile de Vest, care a publicat un eseu pe tema amplificării inegalităţii ca urmare a dezastrelor provocate de schimbările climatice. Nixon s-a născut în Nassau, capitala Bahamas-ului, așa că a trăit la cote maxime tensiunea produsă de uraganul Dorian, în orele și zilele în care nu a avut nici o veste de la rudele ei rămase pe insula natală. Pentru a povesti despre ce s-a întîmplat în Bahamas, Nixon folosește adjective precum „dureros” și „oribil”, precizînd că, deși „acesta este un dezastru dintr-o insulă mică, nu există nimic mărunt în el”. Deși „este aproape prea mult” să povestești despre istoriile celor care au așteptat zadarnic să fie salvaţi, precum și despre povestea supravieţuitorilor cărora uraganul le-a răpit membrii familiei, autoarea insistă asupra faptului că așa arată, la scară mică, „apocalipsa crizei climatice”. Majoritatea statelor sînt insuficient pregătite pentru impactul unui uragan precum Dorian, care a atins 295 de kilometri pe oră, cu rafale de peste 345 de kilometri pe oră, punctează Nixon. Ce s-a întîmplat în Bahamas ar trebui să ne ofere cel puţin două subiecte de meditaţie. Unul se referă la faptul că cele mai vulnerabile comunităţi sînt lovite cu cea mai mare intensitate de dezastre (cum este cazul haitienilor din Bahamas, unii fără acte, care probabil nu au cerut să fie evacuaţi în unele cazuri, de teama deportării), iar vindecarea și întoarcerea la normalitate ar trebui să înceapă cu refacerea acestora. Un alt subiect de reflecţie este cel legat de ce se va întîmpla cu Planeta noastră atunci cînd criza climatică „va atinge masa critică”. Ce se va întîmpla atunci cînd cei mai mulţi dintre noi vor deveni refugiaţi climatici, se întreabă autoarea, susţinînd că trebuie să ne gîndim deja la măsurile care să contracareze schimbările climatice, care „ne transformă spaţiul în care trăim în zone ale morţii”. O lume cu 4 grade Celsius mai caldă este una de coșmar, totuși aceasta este destinaţia spre care ne îndreptăm în următorii zeci de ani, scrie jurnalista Gaia Vince într-un articol pentru ,,The Guardian”, remarcînd că guvernele nu reușesc să ia măsuri ferme pentru a reduce nivelul emisiilor de carbon, iar mulţi experţi consideră că există un risc considerabil ca limitarea încălzirii globale la 1,5 grade Celsius să eșueze. Unele modele climatice estimează că, la sfîrșitul
secolului, Planeta se va găsi aproape de un prag de încălzire de 3-4 grade Celsius, cu menţiunea că acestea sînt temperaturi medii globale, iar nivelul pînă la care va urca temperatura depinde de cît de sensibilă se va dovedi clima la dioxidul de carbon. Nimeni nu știe, cu adevărat, cum va arăta o Planetă cu cîteva grade mai caldă, însă scenariile pe care le construiesc experţii sînt unele mai sumbre decît altele, pomenind despre dispariţia recifelor de corali și a gheţarilor, creșterea nivelului mării, extincţia multor specii sau despre faptul că tot mai multe regiuni ale lumii vor deveni nelocuibile, generînd mase uriașe de refugiaţi, conflicte regionale sau la o scară mai largă. Stephan Pacala, profesor de ecologie la Universitatea Princeton, redă peisajul lumii supraîncălzite printr-o imagine foarte sugestivă: un dulap după ale cărui uși colcăie o mulţime de monștri, așteptînd doar un semnal pentru a da buzna afară. „Toate cercetările noastre știinţifice arată că monștrii care vor provoca pagubele cele mai mari vor începe să iasă de dincolo de ușă atunci cînd nivelurile de dioxid de carbon se vor dubla”, avertizează profesorul. E o lume în care civilizaţia nu va dispărea, dar care se va modifica în datele ei cunoscute, afirmă Johan Rockström, directorul Institutului de Cercetare asupra Impactului Climatic din Potsdam, Germania: „Va exista o minoritate bogată care va supravieţui păstrînd un stil de viaţă modern, fără
îndoială, dar va fi o lume turbulentă, plină de conflicte”. Nu există căi ușoare de a salva Planeta, avertizează Thomas Friedman în cartea sa dedicată acestui subiect, și nu există nici prea mult timp, potrivit multora dintre experţi. Putem descoperi însă o motivaţie suficient de solidă pentru a ne salva singura casă pe care o știm de dezastrele care nu sînt încă inevitabile. Donella H. Meadows, expertă în mediu, obișnuia să le trimită prietenilor e-mailuri cu vești rele despre mediu împreună cu știri sau note care să resusciteze optimismul. Una dintre ilustraţiile folosite de ea îi avea ca protagoniști pe un director executiv dornic să petreacă puţin timp liber fără a fi întrerupt și pe fiica sa mai mică, extrem de interesată să-i acapareze toată atenţia. Frustrat de întreruperile permanente, tatăl i-a dat copilului o fotografie realizată de NASA, cu Pămîntul văzut din spaţiu, pe care a rupt-o în bucăţi mici, propunîndu-i să recompună imaginea. Întorcînduse cu un suspin de ușurare la ziarul său, în care spera să se afunde nestingherit pentru cel puţin o jumătate de oră, tatăl a fost luat cu asalt de fetiţa zîmbitoare, care reconstituise fotografia în doar cîteva minute. Descoperise pe spatele fotografiei imaginea unei persoane, așa că tot ce a avut de făcut a fost să recompună imaginea acesteia, refăcînd astfel și imaginea Pămîntului. Într-un moment în care costul salvării Planetei crește mereu, în timp ce noi abia dacă sîntem dispuși să cheltuim mărunţiș, doar imaginea persoanei, dăltuite adînc în cea a Planetei, ar mai putea infuza vitalitate unui efort care se dovedește, cel puţin deocamdată, anemic. Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)
4
Vineri, 18 octombrie 2019
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
Prin Poarta Sărutului Aseară am visat cum cerul se dădea pe buze cu parfumul luminii din ochii tăi de zare senină și al sînilor de zmeură coaptă la adieri de frunze cu cîntec de vioară, în miez de sărut de inimă marmoreeană. Şi era anotimp de vorbă bună şi linişte de revărsări de ape pletoase, cînd zorii se iveau, la braţ cu melancolia din grădina bujorului sălbatic, cu pălăria pictată de gărgăriţe legate la gît cu eşarfe de dor... Şi veneam nu ştiu de unde, în grădina mea, cu filele învrednicite de cele mai noi cîntări pe clapele aripilor de toamnă. O toamnă cu strugurii ca ugerul de vacă, cocoţaţi pe dealuri cu bivoli păscînd cu soarele-n spinare... Şi tremurau stele de poame galbene din pomii înșirați pe calea bunei speranţe, de unde vin cele mai grăitoare cîntece de licurici şi de viori, cu greieri ce se înălţau pe aripi de funigei, de rîuri cu păsări-fecioare şi copaci virgini, din raze de fîn miruit cu parfumuri de rouă apolinică, jucînd geamparaua peste dealuri, prin viroage cu bursuci, la cumetrii de porumb în lapte, din lanurile din jur... Şi era sîmbătă seara, cînd inima iepurelui se tăvălea, în visul meu, pe canapeaua de varză verde acoperită cu faguri de brumă, îmbrăcaţi în haine de lună răcoroasă, văruită cu mierea apei de izvor, ţesută din fire de ploi de bulbi văratici... Şi am visat cum luna se dădea de-a huţa pe cumpăna fîntînii cu hoarde de furnici plecate în cărăuşie, în somn
haotic, în miez de pepene argintiu, întru amintiri din copilăria şi adolescenţa mea cu obrajii roşii, de la laptele proaspăt, supt pe ascuns, de la vaca pe care o duceam la păscut şi pe care hrăneam cu lingouri de rouă în fiecare dimineaţă, în alai de privighetori... Pentru că aşa a vrut Dumnezeu cu mine şi copilăria mea: să batem mingea între doi melci cu coarnele înfipte în coastele cerului.... Şi visez întru toate cele, cu gîndul omului deprins cu dagoste de culori senine şi doruri puse la dospit în prea plin de miere albă din floarea dulce a codrului prin care trec herghelii de cai, în galop de inimă zeiască... Ah, şi visul mă leagănă în melancolie de doruri de plaivas cu cerneală albastră, de gureşe şoapte, de sfîntă toamnă cu damigene de must şi fudulii de mere ionatane... Şi visez... Visez în somnul meu că vin de pe dealuri cu ploi de tămîioasă, la întîlnirea cu chipul tău frumos ca floarea-soarelui, sculptată din melancolii de zarzări în floare. Şi visez, visez tot mai aprige şi tandre căderi de frunze peste cărarea pe care luna coboară în amintiri de funigei căprui şi sindrofii cu greieri. Bolborosiri de cîntece de toboşari se strecoară de sub fereastra sufletului meu, deschisă spre primăveri de flori, de precuvîntări, de cîntece de inimi vesele, stropite cu nouă carafe de vise necunoscute din bujorii clipelor noastre cu petale multicolore, pentru scrierea acestui poem, cu sacîz de lumini hoinare din privirea veveriţelor, făcute covrig în țărîna soarelui dogoritor, din care ne tragem ritmul sacadat al inimii... Ziua se îndreaptă încet spre seara de împletit jurnale din frunze de viţă de vie, iar fanfare de grauri, vînturîndu-se într-un cor al bucuriilor,
RM
i bun, i ru e tot acas Mi-e dor de găuri din asfalt Că sînt de-acasă de la mine. Sînt gropi, dar tot în ele calc Cînd fug să cumpăr niște pîine. Pe margine de drum se-ntind În rînduri, rînduri la paradă Copaci cu frunze de argint Ce niciodată n-or să cadă. Pe ramuri cîntă ciocîrlii Cînd liniștea încet se lasă Și pașii-ncet, încet mă poartă Căci drumu-acesta duce-acasă. Și inima, și versul meu, Și drumul, pomii, ciocîrlia Sînt date de la Dumnezeu. Măicuța mea e România. George Bârzănescu se îndulcesc cu aromele boabelor zemoase... Şi iată că e seară, iar cerul se dă cu strălucitul ruj al buzelor tale, întru sindrofii peste păduri înlunate şi ape împletite în caiere de dor după tăcutul meu vis, de care-mi aduc aminte, spre mîntuirea amprentelor mele, de trecător prin poarta sărutului tău. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“
Frumusețea naturii în parcurile și grădinile din Capitală (2) Parcul Carol I Parcul Carol, denumit cîndva Parcul Libertăţii, a fost ridicat pe Dealul Filaretului, pe o suprafaţă totală ce a atins la final 41 hectare (incluzînd un lac de agrement, cu o întindere ce acoperă 2 hectare). Amenajarea parcului a început în anul 1900, fiind inaugurat în 1906, pentru a sărbători 40 ani de domnie ai regelui Carol I. Parcul conţine numeroase obiective turistice (Mausoleul, Fîntîna Zodiac, Arenele Romane, Monu mentul Eroului Necunoscut, Muzeul Naţional Tehnic, Statuile Giganţii etc.), astfel că începînd din 2004, a fost înscris pe Lista Monumentelor Isto rice. Parcul este o ade vărată oază de linişte şi de verdeaţă, iar bucureştenii aleg de- seori să se plim be pe îngustele alei. Plin de pomi înalţi, amintiri ale vremu
rilor trecute, parcul a reuşit de-a lungul timpului să-şi păstreze renumele şi să rămînă cunoscut ca unul dintre cele mai frumoase parcuri bucureştene.
Parcul Herstru Parcul Herăstrău, cel mai mare parc din capitală, cu o suprafaţă de 110 ha, dintre care 70 sînt ocupate de lac, este şi cel mai frumos şi curat parc din Bucureşti. Dacă acum 10 ani parcul fusese lăsat în paragină, acum el este la fel de primitor şi bine amenajat ca și cele din capitalele occidentale, avînd alei largi şi curate, grădini ordonate, amenajate cu flori, statui şi busturi ascunse printre copaci, precum şi spaţii special destinate amatorilor de sporturi. Parcul Herăstrău a luat naştere în 1936, fiind construit într-o zonă mlăştinoasă care a fost asanată. În acelaşi an, în incinta parcului a început să funcţioneze Muzeul Satului, una dintre cele mai mari instituţii de gen din Europa. Punctele de atracţie din Parcul Herăstrău sînt: zona Expoflora
(găzduieşte anual expoziţii florale), Insula Tran dafirilor, Grădina Japoneză, Aleea Cariatidelor, statuia generalului Charles de Gaulle. Parcul Herăstrău mai are şi un teatru de vară, pavilioane de expoziţii, cluburi nautice şi de sport, cafenele, cluburi şi restaurante, un hotel şi multe alte facilităţi. Lacul Herăstrău este utilizat pentru agrement, pescuit sportiv, sporturi nautice şi navigaţie. (va urma) Sursa: epochtimes.ro
RM
5
Vineri, 18 octombrie 2019
Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ
TABLETĂ Or fi vreo 25 de ani de atunci. Locuiam în mijlocul fin al Capitalei și scoteam un crîmpei de ziar cotidian, ,,Bilete de papagal!”. Primisem din Cluj, de la o doamnă maghiară, antreprenoară de flașnete, chiar o comandă de ,,planete” pe culori, verde, albastră, roză pentru tineri, pentru vîrstnici și pentru fete de măritat, ca să nu se încurce ciocul papagalului profetic între vîrste, sexe și națiuni. Stătusem vreo alți 20 de ani în același apartament dintr-o casă cu cîteva etaje, între generali, medici, samsari de lux, oameni de afaceri, escroci, socri, gineri, cumnați, internaționali și între lăzi de gunoaie împuțite. Voiam să mă mut o dată pe an, dar neavînd banii de chirie niciodată la termen, tărăgănam, că aveam și un proprietar îndatoritor. Veneam la ușa lui, mă primea cu mii de amabilități și cu țigări, îmi afirma că citește și că mă admiră și, binevoitor, îmi dubla la fiece temen chiria. Asta se petrecea ritmic, la cîte șase luni. Între clauzele contractului mereu înainte, a intercalat la un termen și aliniatul că proprietarul, care pe atunci reprezenta excelenta ordine de stat, își rezervă dreptul să-mi viziteze apartamentul la orice oră din zi și noapte. De ce? Ca să nu fug pe furiș cu bagajele la spinare și cu chiria neplătită. În realitate, știa că am nevastă simpatică – gurile spuneau că e și frumoasă – și d-l se gîndea că în lipsa mea de acasă, ocupat pînă spre ziuă într-o redacție, și-ar putea încerca norocul. Proprietarul a fost, însă, prudent. Îl prevenisem cu politeță că nevastă-mea, țărancă bucovineancă, nu era fiică de bulevard, că se trăgea din niște vlăjari cu suman și care, indiferent, în ițari sau în catrințe, știu să dea la trebuință și cu cuțitul. Deputat, avocat și bărbat politic, averescan, întreținea cu ,,fonduri” un ziar, ,,Îndreptarea”, care a îndreptat țara de a prăpădit-o. Era vlăstarul unui ceasornicar din Calea Victoriei, confecționat cu o bucătăreasă, și s-a căsătorit la timpul lui cu o femeie bogată, slută și cocoșată. Mai făcuse și un export de zahăr pe un șperț de 30 de milioane. Chiria se ridicase de la 2.500 lei la 250.000, și scadențele la polițe ajunseseră la cîte trei zile una, încărcate fiecare cu dobînzile neachitate. Îmi interzicea să-mi iubesc pisicile și cîinii, și participam la o promiscuitate sufocantă. La gunoaiele menajere se adăugau împuțiciunile de moralitate. Un general prefera să se radă în odaia slujnicei și furase din Ungaria războiului din 1916 o iapă Esterhazy. Ordonanțele lui vindeau tacîmurile și farfuriile anexate de către comandant de la magnați și grofi, prin mahala. Dat la consiliul de război pentru hoții dovedite, procesul a fost, cînd ajunsese la puroi, oprit, din motive de patriotism. Apărarea generalului era originală. În dreptul fiecărei acuzări de jaf (erau aproape o sută) se ivea argumentul vitejiei, afirmată la o cotă geografică a statului major. Cunoșteam fără să vreau întregul moral al elegantului imobil. Un alt general, ilustrat la Turtucaia prin înecarea în Dunăre a cîtorva mii de soldați, comandați dintr-un tripou din București, își gusta laurii acasă, unde întreținea, și acolo, un tripou cu cagnotă. Pe cînd mai funcționase în calitate de generalisim al frontului de sud, doamna generalisimă, în uniformă masculină, albastră, pălărie bicorn cu trese de aur, își striga ,,mașinile” armatei a II-a și a IV-a cu vocile tinerești ale unui stat major personal de ofițeri splendizi, așezați la rînd pe lungimea unui gang de 20 de metri. În momentul ieșirii, doamna își aducea aminte
un amănunt și se întorcea în curte să dea ordine culinare bine auzite: - Nu uita, Luiza, că avem 40 de persoane la dejun. Vezi să se coacă bine curcanii! Icrele și înghețata vin de la Capșa. Eu ies după cumpărături. Și viața socială curgea fericită... Doctorul cutare, care își făcuse studiile medicale ajutat de acul unei croitorese, abandonată la diplomă, alerga după fetele din casă și, avînd în tratament o paralizie cu avere mare, susceptibilă de a fi tocată, i-a luat bătrnului paralitic baba, zbîrcită, amatoare de o tinerețe întîrziată. Un alt vecin, căsătorindu-se de curînd, și nopțile dezamăgindu-l, a obținut a doua zi un supliment de zestre, menit să refacă o virginitate cunsumată de către un frate al noului căsătorit. Și așa mai departe... Cei 50-60 de membri ai onorabilelor familii conlocuitoare, bărbați, femei și domnișoare, își purtau putregaiul în tunici, în smokinguri și în pantofi de lac. Dar nu fusesem în timpul ostilităților numai un soldat prost. Sufeream și de o scădere personală. În calitate, dragă Doamne, de scriitor, eram după aceea peste măsură de vizitat. Între alți admiratori entuziaști, un coleg mă iubea cu frenezie. Îmi șterpelea scrisorile de pe masa de lucru și le ducea cu un raport interpretativ la Siguranța generală. Am aflat mai tîrziu că fusesem amantul bunicămi și copilul din flori al unui mitropolit și al unui profesor de teologie, sau al ambilor acestor tați. Excedat de candidații și candidatele la o literatură care ajunsese să mă înspăimînte, am publicat atunci – acum, deci, vreo 25 de ani – un articol, ,,Omul care nu știe să plece”. Într-adevăr, se fixa pe scaun la mine cîte un personaj, cîte o personajă care voia să știe cine e mai mare, Goethe, Hugo, Balzac, Dostoievski, Stendhal, Tolstoi sau Flaubert. Articolul mi-a fost de mult folos și n-a mai venit nimeni să mă cerceteze. Ca să scap de variatele balamucuri și atentate literare, am fugit din centru la periferie, unde eram un cetățean obscur. De-abia parohul din mahalaua mea mă dovedise scriitor, și l-am rugat să nu mă spuie, de teamă să nu fiu asaltat de romancierii și poeții din cartier, care au fost destul de cuminți. I-am satisfăcut pe cît am putut în fosta mea calitate de ,,delegat de mahala”, o dregătorie încredințată de către vechea primărie, de obicei, confraților cîrciumari. Sînt în nevoia de a publica din nou proza de odinioară. Bănuiam că mai îmbătrînind cu 25 de ani, ,,omul care nu știe să plece” s-a înțelepțit. Dacă nici aureola cheliei nu-l socratizează, ce-i mai rămîne cărturarului de făcut? Numai decesul? Oamenii și oamenele își aduc aminte de căruța lui Orfeu. Trecîndu-le în fugă pe dinainte, n-au apucat să se urce la timp în ea, săgetați în momentul oportun de drăgălașul Cupidon, care oprește lumea în drum pe cîte o bancă de la șosea încă din mitologie. Credeam că pruncului cu apripi și arc, fraged și pe vremea lui Eminescu, i-ar fi crescut nițcaiva mustăți și că ar fi chelit și el nițel, dacă nu mai are ce să cănească. Oamenii învățați măcar din experiența altora mai pot să spere în reversibilitate. Ți-ai găsit! Gata să se lase de vechile lor meserii (intelectuale), simpaticii dilentantiști își închipuiesc că acolo și-a oprit armăsarii să și-i potcovească în Mărțișor și că pot apuca un bilet în diligență. Săracii! Ei nu știu că și unul, și celălalt, și Orfeu, și Apolo, n-au mai dat pe la mine de nu se ține minte. Dar cîinii mei, Ursei și Mocanu, cu simțul critic dezvoltat, miros literatura cale de o poștă, și de telefon, zgîndărit toată vremea, mă scapă bucovineanca. Totuși, tenacitatea vîrstelor succesive e încăpățînată. Aș putea s-o rog să mă lase în pace? TUDOR ARGHEZI (1956)
Casa lui T. Arghezi de la Mărțișor, depozitar al istoriei și amintirilor despre scriitor Puţină lume ştie că, în toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lîngă guvern sau pe lîngă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărît ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. Mitzura Arghezi, fiica marelui poet, a reuşit, pe parcursul întregii sale vieți, să contribuie major la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care a preluat-o de la tatăl său. Ea a susținut activ toate activitățile culturale organizate și desfășurate la Casa Memorială ,,Tudor Arghezi – Mărțișor”, al cărei custode a fost timp de 40 de ani, pînă la moartea sa, survenită în urmă cu 4 ani, la 27 octombrie 2015.
RESTITUIRI
Tudor Arghezi și dulceața de zmeură
Zilele trecute, o vizită cu toți ai mei la Arghezi, a cărui vilă albă se înalță pe Dealul Văcăreștilor, în mijlocul celor două pogoane de pămînt ce le stăpînește. At mosferă de familie, cu nuanțe de simplitate patriarhală dominată de spiritul diriguitor al poetului în toate domeniile de viață. Patru pisici, cîte una pentru fiecare membru al familiei, care au stîrnit entuziasmul Leliei și Margaretei, în special Alba, pisica lui Arghezi, albă și grațioasă ca un bibelou, și 6 cîini. Mitzura, înaltă și subțire, domnișoară învoalată, purtînd cărare la mijloc și rochie lungă; Baruțu, negru, masiv, cu ochi focoși, tăcut, timid, interiorizat; amîndoi menținuți într-o naivitate vădită în fața vieții; doamna Arghezi, comunicativă, ospitalieră, generoasă gospodină. Bascul alb al lui Arghezi distona cu gravitatea vorbirii lui. Povestiri interesante, reflecțiuni înțelepte și, în genere, o situare de mare simpatie față de condiția noastră inferioară de evrei... Dulceața de zmeură pe care ne-a servit-o venea de la Mînăstirea Văratec, amănunt pe care poetul l-a legat de o altă povestire. În timpul bolii lui, nevastă-sa, neputînd să pregătească dulceață acasă, a scris unui călugăr din județul Neamț, prieten cu poetul, rugîndu-l să-i trimită dulceață de acolo. Curînd după aceea, prietenul a murit, ucis într-un mod bestial de frații lui călugări – i-au strîns testiculele în mîini pînă la expiere. De atunci, spune Arghezi, nu mai poate asculta la radio slujba religioasă. La plecare, ne-au condus cu toții pe aleea care duce spre stradă, drum lung și cochet, pe care, cu cîțiva ani în urmă – spunea Arghezi – l-a făcut și fostul rege Carol. I-a fost oaspete, pesemne în urma gestului de generozitate prin care îi achitase toate datoriile asupra proprietății. Și aici așezarea lui Arghezi a fost tot o întîmplare, întrucît el fusese ferm hotărît să plece din țară. Mi-a spus din nou, răspicat: ,,Îmi place România, dar nu-mi plac românii!”. EMIL DORIAN (,,Jurnal”, 7 mai 1942)
6
Vineri, 18 octombrie 2019
Polemici«Controverse ,,Bijuteriile” Pămîntului (1)
În infinitul tablou ,,pictat” de Creator, pe un teren bine marcat în al stelelor mers, Poarta ce deschide întregul Univers, se află Planeta Albastră, rotindu-se în jurul lor cu Om și Pom roditor. Omul mereu a sperat să străbată Planeta în lung și-n lat. ,,Puterea”, însă, l-a văduvit de ceea ce nici n-a avut. Impusă în comunism, aleasă în capitalism, ,,Puterea” este la fel: trage spuza doar pe turta ei. Lumea, presărată între Cer, Pămînt și Ape, nu-ți aparține și, dincolo de ele, e zborul printre stele. Dormim, visăm, trăim... fugind de întunericul no pții... în visele zorilor. E lumea... în zborul gîndurilor. Cu privirea vrei să cuprinzi totul, dar lumea ta e atît de mică, încape într-o ulcică de cafea, amară și așa. Viața, amăgire de o clipă - fiindcă omul trăiește doar Clipa -, așterne la picioarele tale întrebările, căutările, nedumeririle, o izbîndă a Soarelui peste lumea dezlănțuită. Și visul... că într-o zi vei călători și tu. Lipsesc însă banii, puterea Satanei. Timpul bătucește cărările nevăzute – dorințe neîmplinite -, amestecînd la un loc lumi și fapte. Regretul te cuprinde ca o ispășire a faptului că din tot ce ți-a dăruit Dumnezeu, nimic nu e al tău. E doar un împrumut, nimic mai mult. Ca pensionar, călătorești doar pe micul ecran, an după an, foarte aproape de ,,final”, fiind din ce în ce mai trist că-ți este dor de comunism, cînd ,,Olandezul zburător” nu venea-n ogorul tău, la secerat de suflet nevinovat. Treziți la realitate, Tricolorul a fost arborat. Oare Vadim n-a plecat? *** Mă consider o ființă norocoasă că, prin ,,Discuții din priviri”, cu I.B.P. am descoperit ,,bijuterii” de neimaginat:
La Rochelle ,,Pîraiele lumii și-au adunat spumele astrale, aruncîndu-le în valurile Atlanticului, care cheamă toate șoaptele pămîntului într-un singur loc. Și el e un nume
Așa au fost executați Regele Ludovic al XVI-lea și Regina Maria Antoaneta (6) În seara de 14 ianuarie, regele stătea posomorît, în turnul său auster. Primindu-l pe Malesherbes în vizită, l-a îmbrățișat și l-a rugat să-l aducă pe Pater Edgeworth, pentru ultima împărtășanie. A cerut și o listă a deputaților care îi hotărîseră moartea. Văzîndu-le numele, a oftat: ,,Sînt foarte întristat că domnul de Orléans, ruda mea, a votat pentru”. Cléry a încercat să-i dea curaj, anunțîndu-l că se așteaptă o revoltă a armatei. ,,Ar fi regretabil, i-a răspuns regele, nu ar face decît să crească numărul jertfelor”. În zilele următoare, Malesherbes nu a mai venit. Ca să-și găsească o ocupație, suveranul a dezlegat anagrame, aduse de Cléry. Pe 20 ianuarie, la ora două după-amiaza, ușa s-a dat brusc de perete. Cincisprezece persoane s-au prezentat înaintea lui Ludovic, printre care primarul, ministrul de Justiție Garat și diverși funcționari ai departamentului. Regele s-a ridicat. Garat a citit decizia Convenției, prin care era acuzat de conspirație împotriva libertății națiunii și condamnat la moarte. Monarhul a ascultat nemișcat și a cerut apoi un răgaz de trei zile, ca să se poată ,,pregăti de înfățișarea înaintea Domnului”, apoi să poată fi vizitat de confesorul său; a mai cerut să fie scutit de paza permanentă și să-și mai vadă o dată familia. Garat a promis să transmită Convenției rugămintea sa. De teamă să nu o ia înaintea execuției, nu i s-a mai dat nici cuțit, nici furculiță la prînzul care a urmat. Regele a mîncat cu degetele, pentru prima și ultima oară în viața lui. Seara trîziu a auzit iarăși larmă în fața
de rezonanțe poetice. O amintire venită peste vremi, cu toată vibrația sa medieval meditativă. Flăcările valurilor îi șoptesc, luminile zorilor îi strigă ecoul... Nu-i firesc ca malurile să-i țină isonul? La Rochelle... La Rochelle...” Pare curios, dar nici Parisul, nici Nisa, nici un alt oraș al Franței nu te încîntă ca el... Nopțile sale sînt dulci ca mierea. Printre firele plaselor întunecate se strecoară lumina discretă a neonului, care face din străzile miniaturale ale centrului un mister. Parcurile
Portul La Rochelle
RM
CIOBURI DE GÎNDURI
Contraste
Au plîns ieri clopotele peste toată firea Cu lacrimi împletite-n rîs și-n fum, Iar îngerii și-au strîns la piept psaltirea Și doar puțini au mai rămas cu noi la drum. Venea ca sfinții de la schit și moș Ion, Un fel de umbră dulce și suavă, Cărînd în gîndul lui un axion Și-o cupă încărcată cu otravă. Așa ne împărțim de cînd în sens ne știm, Ca împărați și slujitorii de cuvinte, Vrem, dureros, o flacără să fim, Atîta cît să nu ne pierzi din gînd, Părinte.
gînguresc, luminate de iureșul mașinilor, iar veșnic cîntatul Atlantic lovește uimit în porțile bătrînului port, ce nu vrea în ruptul capului să miște nici o lacrimă din pietrele înălțate strajă, la hotarul dintre pămînt și ape, încă de cuceritorul orașului, Richelieu. Ulițele strîmte se adună către vechiul port, ca ramurile unui copac spre trunchiul lor. Statuile nu îmbracă uscatul, ca în alte orașe mari din Franța, dar statuar e totul, căci pietrele păstrează și azi parfumul veacului de aur al romanelor lui Dumas. Limuzinele, care aduc aici cele mai frumoase grații ale Franței și ale Pămîntului să concureze cu frumusețea Atlanticului, par niște caracatițe caraghioase, prin modernul lor discrepant. Orașul vechi este o oază în lumea civilizată. Primăria uitată de vreme te îmbie la judecăți tăcute. La Rochelle, orașul cu vii rezonanțe romantice, trăiește din plin preamoderna viață, cu cea mai firească naturalețe. Se simte o chemare ispititoare la petreceri, la învieri de amintiri despre bătrîna cîrciumă pe care pămîntul a început s-o încalece ca pe-un vas vechi. Și plaja... Un adevărat viespar care zumzăie la soare încă din aprilie...
ușii. Era Garat. Convenția a aprobat toate cererile sale, l-a anunțat el, cu excepția amînării. Apoi l-a anunțat de sosirea lui Pater Edgeworth. La un semn al lui Ludovic al XVI-lea, ministrul și suita lui s-au retras. Regele l-a condus pe preot în camera sa din turn. Cei doi și-au întrerupt conversația, primind știrea că urmează să vină copiii și regina. Se spune că Maria Antoaneta ar fi plîns fără încetare, dar suveranul și-a ținut firea și i-ar fi adus încă o dată aminte fiului de datoria sa, mai întîi să-i ierte și apoi să se roage pentru călăii săi. A făcut cu degetul mare semnul crucii pe frunțile celor doi copii și i-a mîngîiat pe creștet. Nu a permis alor săi să-și petreacă noaptea alături, dar a promis să-i mai vadă o dată de dimineață. Cînd era condusă spre ieșire, MariaAntoaneta a leșinat. Și-a luat rămas-bun de la familia sa cu puțin înainte de ora 11. Cele din urmă ore le-a petrecut împreună cu
Pe drumul către eșafod. Alături de rege, Pater Edgeworth
Și-atît cît să avem și noi un loc în cer Cu îngerii și sfinții împreună, Îndrăgostiți de viață și mister Dar și răniți de-a adevărului cunună. Un fin pastel e lumea noastră-n toamnă, Tîrziul ca balsamul duce spre chilie, Visăm frumos, dar visul azi ce-nseamnă Cînd n-avem nici un drum spre veșnicie? Citim scriptura, zelu-i la foc mic... Rîvnim la cer și nu-nvățăm nimic. Ilarion Boca, 8 octombrie 2018 Parcul ce ascunde Atlanticului fața veche a bătrînului port, vizitat doar pentru pitoresc, ceva mai spre cîmpie, orașul vechi, căsătorit cu cel nou, nu te mai îndeamnă la reverie. Orașul acesta e un castel bătrîn. Unele case seamănă cu cele din Sighișoara noastră. O Sighișoară mutată pe malurile Atlanticului. Iată ce e La Rochelle! (va urma) LILIANA TETELEA
preotul. ,,Vai, a spus regele, așa trebuie să fie, să iubesc și să fiu iubit cu atîta gingășie?”. Apoi s-a confesat. Preotul a avut ideea să improvizeze o liturghie. Pater Edgeworth a cerut voie gărzilor, apoi li s-a adus o măsuță de lemn, care a servit drept altar. Spre ora unu, Ludovic s-a întins pe priciul său și l-a rugat pe Cléry să-l trezească la 5. Era treaz înainte de venirea lui Cléry și i-a zis: ,,Am dormit bine. Ziua de ieri a fost foarte obositoare”. Servitorul l-a ajutat să se îmbrace și să-și potrivească frizura în tăcere. La ora 6, Pater Edgeworth a făcut încă o slujbă. Regele a ascultat îngenuncheat, a fost împărtășit și a primit Sfîntul Maslu. Apoi Cléry l-a rugat pe regele său să-l binecuvînteze. Ludovic i-a îndeplinit dorința și i-a dat în păstrare un sigiliu pentru fiul său și cîte un inel pentru regină și pentru fiica sa. Și l-a rugat să le explice că nu mai vrea să-i vadă încă o dată. Dorea să-i scutească de o despărțire crudă, i-a explicat. De la ora 7, nu au mai încetat bătăile la ușă. Zbiri prea zeloși. La ora 9, pe 21 ianuarie 1793, și-a făcut apariția Antoine Santerre, șeful gărzii care îl păzea pe rege, și a pronunțat cuvintele pe care în Franța le știe orice copil: ,,Monsieur, e vremea să mergem”. Nu la fel de cunoscut este răspunsul regelui, pe care astăzi l-am considera ,,cool”: ,,Mai am ceva de făcut, vă rog să așteptați la ușă. Voi fi imediat la dispoziția dumneavoastră”. Santerre trebuie să fi fost așa de surprins, încît s-a conformat fără să protesteze. Ludovic al XVI-lea a închis ușa și a îngenuncheat înaintea lui Pater Edgeworth: ,,Vă rog să-mi dați ultima binecuvîntare, Pater! Și rugați-vă pentru mine”. Apoi și-a luat pălăria, a deschis ușa și a ieșit. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG
RM
7
Vineri, 18 octombrie 2019
File de istorie Cronicari români din Ardeal
Ioan Lupaș - Biserica și Școala Românească din Brașov
Ioan Lupaș a văzut lumina zilei la 9 august 1880 în localitatea Săliște, comitatul Sibiului și s-a stins din viață la 3 iulie 1967. A fost înmormîntat la Mînăstirea Cernica, de lîngă București. A urmat studiile secundare la Sibiu și Brașov, iar cele universitare la Budapesta (1900-1904). În anul 1905, își ia titlul științific de doctor în filosofie. În perioada 1905-1909, a funcți onat ca profesor de istorie bise ricească la Institutul de Teologie și Pedagogie ,,Andreian” din Sibiu și a mai îndeplinit, în perioada 19091919, funcția de protopop la Săliștea Sibiului. A participat și la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. A fost ales ca membru în Marele Sfat Național. În perioada 19181920, a îndeplinit și funcția de Secretar General al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent. După făurirea Statului Național-Unitar Român, în perioada 1919-1944, devine și profesor de Istoria Modernă a României și de Istorie a Transilvaniei, la Universitatea din Cluj. Ca istoric și om politic s-a remarcat ca un veritabil om de stat, ceea ce a făcut ca în mai multe rînduri să fie ales deputat în Parlamentul României, iar în Cabinetul condus de Octavian Goga a îndeplinit și funcția de Ministru de Stat. După cel de-al II-lea război mondial, cînd în România a fost instalat regimul sovietic, cei mai luminați intelectuali români au fost arestați și întemnițați. Din anul 1950 și pînă în 1955, Ioan Lupaș a fost și el întemnițat la închisoarea sinistră din Sighetul Marmației, unde a întîlnit și alți intelectuali români, unii dintre ei decedînd în timpul anilor de detenție grea. În studiile sale, valoroase sub raport documentar, Ioan Lupaș a relevat necesitatea unor contacte permanente pe plan politic, economic, social, cultural și național dintre Transilvania și celelalte provincii surori: Moldova și Țara Românească. Ioan Lupaș a lăsat în urma sa o operă imensă, din care amintim: Cîteva pagini din trecutul comunei Săliștea – schiță istorică; Șovinismul confesional în Istoria Românilor Ardeleni; Biserica Ortodoxă din Transilvania și Ungaria din veacul al XVIIIlea; Contribuții la Istoria Culturală și Politică a epocii lui Șaguna; Mitropolitul Andrei Șaguna; Scrieri comemorative la marcarea centenară a nașterii lui Șaguna; Viața unei mame credincioase, Anastasia Șaguna; Viața și faptele Mitropolitului Transilvaniei, Andrei Șaguna; Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și Ioan Bob la Curtea de la Viena; Principele Ardelean Acațiu Barceai și Mitropolitul Sava Brancovici; Contribuții la Istoria Românilor Ardeleni; Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheorghe Lazăr; Din Istoria Ziaristicii Românești; Istoria Bisericească a Românilor Ardeleni; Episcopul Andrei Șaguna și conducătorii Asociației Transilvane; Avram Iancu; Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureșanu; Contribuții la Istoria Ziaristicii Ardelene; Lecturi din izvoarele Istoriei Române; Lecturi din izvoarele Istoriei Române din Conferințe și comunicări istorice,
vol. I-V; Răscoala țăranilor din Transilvania 14371438; Istoria Unirii Românilor; Realități istorice în Voievodatul Transilvania, Secolele al XII-XVI-lea; Doctorul Ioan Piuariu Molnar, viața și opera lui; Documente istorice transilvănene; Manual pentru Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a; Manual de istorie pentru clasa a IV-a de liceu; Din Istoria Transilvaniei ș.a. Ioan Lupaș ne-a lăsat și o Cronică a preotului Vasile din Brașov, din Secolul al XVIII-lea: ,,O cronică scrisă în Limba Română se ivește în Transilvania în primele decenii ale Secolului al XVIII-lea. Este cronica protopopului Vasile, de la Biserica Sfîntul Nicolae din Șcheii Brașovului. Nu e decît prea firesc ca începutul istoriografiei ardelenești în limba română să-l găsim la Brașov, unde este amintită «cea mai veche școală românească» lîngă Biserica Sfîntul Nicolae. Această Biserică a fost clădită din piatră pe la 1495, cu ajutorul bănesc al lui Neagoe Basarab. În cursul secolului următor, sub influența curentului de «Reformă Religioasă», care, prin stăruința lui Ioan Honterus, au sporit așezămintele culturale săsești cu o tipografie și cu Liceul Evanghelic Săsesc, făcură și Românii brașoveni încercări stăruitoare de a-și dezvolta modesta lor școală. Aceste încercări sînt legate de numele protopopului Mihai, tatăl canonicului Vasile. Din însuși textul Cronicii știm că protopopul Mihai era om cu multă învățătură, studios în străinătate, prin Serbia, și după terminarea studiilor fusese hirotonit în Țara Românească la 1576. În anii din urmă au ieșit la iveală din arhiva Brașovului socotelile lui privitoare la cheltuielile ce a făcut, zidind pe seama vechii școli românești o construcție de piatră la 1597, lîngă Biserica Sfîntul Nicolae. (Aurel A. Mureșianu, Clădirea școalei românești la Brașov, o construcție de piatră la 1597, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, volumul IV)
Biserica Sfîntul Nicolae, din Șcheii Brașovului
Cu doi ani mai tîrziu acest distins protopop ieșea, împreună cu judele Brașovului, Ciril Greissing, întru întîmpinarea lui Mihai Viteazul, reușind a-l îndupleca să cruțe satele din Țara Bîrsei. Adevărat că însemnările păstrate în fragmentul de Cronică românească brașoveană sînt mai mult de interes local și chiar familiar (sic!). Despre tatăl său Mihai și despre fratele său Constantin știe cronicarul Vasile amănunte prețioase. Cronologia lui e prea pedantă; după obișnuința indicațiilor anilor de la nașterea lui Christos, el ține să adauge aproape în fiecare loc și anul de la Adam și pe acela de la așezarea unui grup de bulgari în Șcheii Brașovului (1392). Se găsesc în Cronica lui Vasile totuși cîteva amănunte, proprii a oferi cititorului atent putința să descifreze din textul lor laconic informații, care aruncă lumină asupra unor frămîntări sufletești de ordin mai general. Astfel, chiar începutul Cronicii arată că între brașoveni și sibieni era o nobilă emulație, să aibă în serviciul lor preoți români cît mai învățați. De la brașoveni izbutiră să împrumute sibienii pe preotul Bratu, care s-a așezat în comuna Rășinari la sfîrșitul Secolului al XV-lea. Dar, spune Cronicarul Vasile, «creștinii din acest oraș s-au sculat de au mers iară la Sfat cu cuvinte bune, de au profitat să le scrie cărți la Sibiu, să-și întoarcă pe preotul Bratu înapoi, ei n-au putut că n-au vrut să-l dea localitatea Rășinari, nici Sfatul Sibiului, ei au dus acolo pe fiul său popa Petru aici în Biserica cea nouă, care a fost făcută din piatră». Altă însemnare de ordin general este cea ce privește la năzuința lui Mihai Viteazul de a așeza în orașele din Transilvania oameni de ai săi. Astfel, la Brașov a adus chiar din orașul său natal (Floci) pe preotul Neagoslav și l-a instituit la Biserica Sfîntul Nicolae în locul preotului Balea, care însurînduse a doua oară a fost nevoit să părăsească tagma preoțească, deoarece printr-o hotărîre a Dietei din Alba Iulia din vara anului 1600, s-a interzis preoților români căsătoria a doua oară, care le fusese încuviințată prin hotărîre unanimă a Sinodului ținut la Aiud în 1569 sub păstorirea Episcopului Pavel din Turda. După căderea lui Mihai Viteazul, prietenul său Neagoslav nu s-a putut menține multă vreme în slujba bisericii din Brașov. Aducîndu-i-se învinuirea de «necuviință și trufie», el a fost destituit prin comuna înțelegere a mitropoliților Luca din Tîrgoviște și Teoctist din Alba Iulia, fiind îndrumat să se întoarcă, de unde a venit. (Colecția Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol.V, p. 4) Acest amănunt, deși la prima privire puțin însemnat, este totuși atît de elocvent; el arată că și la începutul Secolului al XVII-lea, ca și cu trei veacuri mai tîrziu, coabitarea elementelor din sudul Carpaților cu cele din nord întîmpina serioase dificultăți și că, îndată ce a dispărut înfăptuitorul Unirii de la 1600, protejații lui au rămas expuși tendințelor de evacuare și reîntoarcere la vatra lor, tendințe pentru a căror ducere la îndeplinire se puteau găsi oricînd motive sau pretexte potrivite pentru a îmbrăca nedreptatea în haina unor aparențe de procedură legală (via juris). Cronica protopopului Vasile cuprinde însemnări cronologice de la 1392 pînă la 1633, de cînd datează ultima însemnare, izvorîtă din condeiul lui. Originalul românesc al Cronicii nu s-a păstrat. Cuprinsul ei îl cunoaștem din traducerea germană, în care se spune lămurit: «ex vallachico». (Vezi și studiul părintelui Ștefan Mateș despre această Cronică, în Revista Drum drept, vol.1, 1918)“. IOAN CORNEANU, LACIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată „Cronicari Români din Ardeal“)
8
Vineri, 18 octombrie 2019
RM
Polemici«Controverse Prin cenușa memoriei (urmare din pag. 1) Trecuseră doar cîteva zile de cînd Realitatea TV fusese zguduită de un scandal al drogurilor. ,,Directorul postului de știri Realitatea TV, Edward Pastia, împreună cu Octavian Hoandră și alte persoane au depus actele pentru înscrierea Partidului Realitatea”, se afirma în anunțul oficial al portalului postului TV. Cozmin Gușă declara chiar că e un partid pe care și-l asumă, „dar e al oamenilor din Realitatea, e normal ca ei să îl înființeze, să meargă acolo”. Și, atenție la motiv: ,,În fața intenției PSD de a închide sau prelua acest post critic, nimeni din clasa politică, de la Iohannis în jos, nu ne-a sprijinit”, declara Cozmin Gușă. După numai cîteva luni izbucnește un alt scandal la ,,acest post critic”, de data asta pe bani luați de la un ,,penal” anchetat de DNA, fost parlamentar PDSR, drept pentru care formația de surle și trîmbițe a lui Rareș Bogdan primește interzis pe post – iar vedeta ,,anticorupție” devine liberală! Ba chiar, deși Iohannis nu făcuse nimic ,,în fața intenției PSD de a închide sau prelua” Realitatea, Rareș, fost prestator și beneficiar al (manifestărilor) lui Vanghelie, devine vedeta președintelui! Sigur, veți spune, chestia asta e minoră. Nu e chiar așa… și voi explica la final de ce afirm asta. Hai să luăm un alt caz, tot de acum un an, de data asta mult mai grav! E vorba de o acuzație extrem de gravă la adresa lui Mugur Isărescu – și anume că Banca Națională a știut de creditele preferențiale luate de personaje politice controversate, unele dintre ele fiind ulterior condamnate pentru fapte vizînd corupție la nivel înalt! De data asta nu mai e vorba de spectacolul burlesc oferit de Rareș Bogdan, ci de un interviu luat de sobra și profesionista jurnalistă Elena Cristian finanțistului Lucian Isar. Adică soțul frumoasei Alina Gorghiu și unul dintre cei vizați să preia finanțele sau Banca Națională odată ce PNL se instalează la putere. Deci, Lucian Isar se referea direct la modul în care Elena Udrea, Ioana Băsescu sau Remus Truică au obținut credite de milioane de euro de la diverse bănci din România. Or, Isar punea problema clar: conform normelor bancare și recomandărilor BNR, pentru acele persoane era ,,imposibil de luat” asemenea împrumuturi. Însă, Lucian Isar dădea în vileag existența unei ,,marje de credite lăsată de BNR la latitudinea băncilor, în condiții stabilite la înțelegere”. Marja este, atenție - de circa 15% din totalul de credite! Ei bine, scopul existenței acestei aberații este de a atrage clientela VIP, aducătoare de imagine băncii respective. Însă, în cazul lui Isărescu, Lucian Isar spunea că ar fi vorba de altceva. Atenție la ce spune soțul fostei președinte a PNL: ,,Asta este o negociere privată tocmai pentru a avea de partea BNR-ului, de partea domnului Isărescu, lobby-ul bancar. Vă dați seama ce venituri ar trebui să aibă doamnele pe care le-ați menționat (Elena Udrea, Ioana Băsescu, n.n.) ca să poată să ia un credit de 3 milioane? În perioada în care se trăgeau acele credite de trei milioane de euro, ca să te încadrezi la 180.000 de euro cu o casă care valora mai mult, trebuia să ai cam 12.000 de euro pe lună”. Or, aici apare problema – BNR știa de aceste credite! Dar Lucian Isar acuza clar: ,,Vă spun că, din punct de vedere bancar, aceste credite sînt chiar imposibile și mai mult, este imposibil ca domnul Isărescu sau domnul Cinteză să nu știe de creditele astea”. Și da, Isar puncta un adevăr: BNR este singura instituție cu drept și obligație de control al băncilor, iar vice-guvernatorul Cinteză e străvechiul șef al controlului BNR. Era, de exemplu, și în perioada băncilor lui Sorin Vîntu sau ale Băncii Turco-Române, Carpatica etc. Și încă un aspect care rezultă din cele de mai sus: Udrea, Ioana Băsescu sau Truică făceau parte din ,,lobby-ul” lui Isărescu! Problema ridicată de Isar e însă mult mai complexă: cu complicitatea BNR s-a permis finanțarea de către bănci a unor activități dovedite ulterior ca dincolo de lege, chiar infracționale. Cum sună asta? Păi acum un an suna războinic, dar în iulie anul acesta sună… ,,în ceea ce priveşte BNR, Biroul Executiv a hotărît în unanimitate susţinerea pentru funcţia de guvernator a lui Mugur Isărescu”, a declarat președintele PNL, Ludovic Orban. Adică PNL a votat la unison reinvestirea lui Mugur Isărescu pentru un nou mandat! Probabil că și soția lui Isar, Alina Gorghiu... Tot acum un an, Elena Udrea era anchetată de FBI în arestul din Costa Rica. De ce? Nimeni nu știe! A avut treabă
cu România? Se pare că nu, pentru că ne-ar fi spus și nouă ceva, doar e șmechera noastră, de România. A avut treabă cu SUA? Sincer, așa cred – și am și scris că minunata bază de la Deveselu e temă de studiu. Adică americanii au anunțat întîi o sumă pentru construcție, apoi alta, iar în final sutele de milioane de euro au ajuns la o firmă implicată în multe scandaluri. Sigur, sînt banii americanilor, e firma lor, cumva ar fi treaba lor… dacă nu s-ar fi desfășurat pe teritoriul încă românesc. Și… dacă nu ar fi aflat și Băsescu, dar și isteața Elena Udrea. Sigur, sînt supoziții! Cert este că FBI a anchetat-o pe Elena și nu ne-a spus nici de ce, nici ce aflat! Și mai cert e că, după un an, același FBI a preluat un caz care răscolește România – și în care, din nou, Deveselu este implicat. Cel puțin prin apropierea geografică și… strategică de nenorocirile de la Caracal. Acum înțelegeți de ce am început cu ridicolul Rareș Bogdan, am trecut la ,,greul greilor”, Isărescu, și am încheiat cu relațiile dintre ,,șefii României” și… ,,adevărații șefi ai României”? Am vrut să demonstrez că situația e generalizată la toate nivelele! Evident, aș putea continua la nesfîrșit cu aceste comparații dintre trecut și prezent – iar în majoritatea situațiilor critice vom observa același paradox: uitarea completă și/sau rotirea cu 180 de grade a atitudinii! Cum se traduce asta? Prin senilitatea generalizată sau… prin imbecilizarea populației! De aceea am lăsat puțin spațiu reușitei moțiunii de cenzură: pentru că este unul dintre exemple, care intră la ,,și altele”. Doar nu vom lua în serios schimbarea Vioricăi Dăncilă cu alde orbani… chiar așa rău am ajuns? Adică da, imbecilizarea populației face ca personaje de genul să ajungă în fruntea țării, dar chiar să mai și consemnăm incidentul… e prea de tot! Totuși, am crescut, am învățat și m-am format pe vremea marelui Nicolae Ceaușescu, am studiat și am admirat faptele voievozilor, ale regilor unificatori de țară… chiar să ajung să vorbesc de ,,Șase case”, ,,Sică Borhot” sau ,,Batistuță Vanghelion”?! Are și profesia asta limitele ei. Sincer vorbind, aceste personaje au mare noroc cu Ion Cristoiu și Adrian Sîrbu. Primul a transformat știrea de fapt divers în articol de prima pagină – deci automat toate nebuniile au loc pe frontispiciu: de la găina cu trei picioare la – iată! - ,,Guvernul meu” cu Sică-șomeru-azi-premieruʼ! Al doilea, Adrian Sîrbu, a dat țării cea mai abjectă și bolnavă colecție de violuri, tîlhării și crime din istoria televiziunii române, creînd și el, astfel, termen de comparație pentru ceea ce trăim azi – la nivel politic, desigur. Deci, da, din cauza acestor monștri (lipsiți de sacru) ai mass media putem vorbi, fără să fim luați cu pietre, despre moțiune și efectele sale. Pe scurt, că pe lung ar fi același lucru – viziunea lui Iohannis și a echipei ,,liberale” este clară: atacuri și insulte, încălcarea Constituției, ipocrizie, aroganță și, peste toate, satisfacerea pretențiilor ,,adevăraților șefi”. Sau stăpîni – fără ghilimele. Ce ați vrea să scriu despre obiectivele prioritare, gen ,,desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din Justiție” – singura care ancheta și cerea tragerea la răspundere a magistraților care făceau abuzuri și distrugeau vieți? Sau cum aș putea cauționa abrogarea prevederilor OUG 114, referitoare la domeniul gazelor, energiei electrice, taxării în domeniul comunicațiilor – cu acele prevederi privind taxarea lăcomiei multinaționalelor? Sau faptul că vom da gazele fără să beneficiem, nici pe departe, de cît ar trebui să avem de pe urma acestor bogății naționale? Nu există un plan de guvernare, nu există propuneri coerente – doar atacuri și… ,,vom tăia”! Vor concedia bugetari… ce ipocrizie! Ei, liberalii, s-au lăfăit în banii lăsați de Adrian Năstase! Da, vor da afară, înlocuind pe actualii – cu pilele lor, angajate pe bani mai mulți! Și, mai presus de toate, vor schimba bruma de suveranism a PSD cu obediența totală, atît de plăcută ,,partenerilor”! Și nu, nu vă gîndiți că vor fi probleme între nemți și americani – care să fie mai bine servit. În final, după alte cîteva episoade gen moțiunea, vor fi amîndoi satisfăcuți - iar românii vor fi de două ori mai fericiți, în imbecilizarea care va atinge cote… strategice! Vă voi demonstra la anul, așa cum am făcut-o acum cu episoadele anului trecut, de pe vremea asta. Internetul nu uită… spre deosebire de români. Iar așa cum spune ,,căutătorul timpului pierdut”, Marcel Proust, realitatea nu se formează, poate, decît în memorie. O memorie care nu ne mai aparține – deci nici realitatea nu mai e a noastră, ci a celor care ne impun o așa zisă memorie – precum unor computere, în care bagă ce memorie vor.
Și a căzut Dăncilă La cald vorbind, nici nu mă bucură și nici nu mă întristează picarea Guvernului, a premierului Dăncilă, a PSD-ului în general. Știu că nu are să se schimbe nimic în România, că doar fețele diferă și cam atît. Cînd e vorba de accesul la huzurul politic, toți sînt frați, și, chiar dacă îi mai vedem încordîndu-și mușchii în mod suburban pe la TV, nu înseamnă că se schimbă ceva. Nu știu acum ce are să se întîmple în mod exact, poate că Ana Birchall, omul de încredere al ambasadorului Hans Klemm, are să fie premier, sau poate doar interimar. Poate că nu. Rămîne să vedem. Cert este că realitatea va fi aceeași, resursele naturale vor pleca poate mai rapid de la noi, taxele vor crește, românii vor fi tot mai săraci, iar comisioanele la contractele cu statul vor crește, de asemenea. Procurorii vor fi și mai puternici, judecătorii tot mai timorați, iar avocații… vor fi și ei pe acolo. Justiția nu va fi oarbă, așa cum nu cred că a fost nici în ultimele sute de ani. Nimic nou pentru românul de rînd – schimbări majore la trădători și liniște și bani la perdanți. România a mai pierdut încă o dată. Klaus are, pentru a doua oară, posibilitatea de a avea ,,Guvernul meu”, dar, din fericire, nu au mai murit 70 de tineri pentru îndeplinirea acestei dorințe. Presupun că primele măsuri ale noii guvernări vor fi legate de ,,integrarea Justiției” astfel încît el, Klaus, și gașca lui, să fie apărați de hoți. Se vor reface niște OUG-uri prin care multinaționalele vor cîștiga mai mult în detrimentul României și vor fi puse la punct alte chestiuni menite să îi răsplătească pe cei care asigură liniște și protecție președintelui și conducerii partidului care îl susține. Dacă e să vorbim sincer, dacă toți românii ar fi sinceri cu ei înșiși și ar avea curaj să vorbească, politicienii actuali, în frunte cu premierul demis și cu președintele României, prin faptelor lor, au dovedit că sînt trădători autentici ai națiunii. Locul lor, dacă trăiam într-o țară normală, era în altă parte, una ceva mai răcoroasă și strîmtă, și nu în funcțiile lor actuale. Prin invocarea protecției străine, prin suprataxarea românilor și eliminarea României din zona dezvoltării economice, prin oferirea resurselor naturale și nu numai, către partenerii strategici, în schimbul unei șepci, toți cei care s-au perindat pe la putere în ultimii 30 de ani, fără excepție, merită pușcărie pe viață, confiscarea averilor pînă la al treilea grad de rudenie, și ștergerea lor definitivă din istorie. Nimeni să nu își aducă aminte vreodată de ei, nimeni să nu le pomenească vreodată numele și să cadă pentru totdeauna în uitare. Asta le este, de fapt, pedeapsa. Dar uite că, la adăpostul prostiei, al ignoranței și al lașității românilor, ei stau bine merci pe putere și pe bani, și urinează de sus pe mulțime, sub pretextul că sînt aducători de speranță. Guvernul Dăncilă a căzut. PSD, și el. Taxele vor fi la fel de mari, prețurile vor fi la fel de umflate, benzina va costa la fel de mult, sărăcia va rămîne la fel de prezentă, iar speranța celor care încă mai stau în România se reduce, în mod constant, la fiecare patru ani.
RM
9
Vineri, 18 octombrie 2019
Vitejii Armatei Române
Însemnări din războiul antihitlerist (19)
PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (13) Direcţia generală – Carei (2)
Concomitent cu lupta pentru eliberarea oraşului Carei, Divizia 11 infanterie, împreună cu Divizia 133 au desfăşurat acţiuni ofensive pline de succes, care au dus la eliberarea celeilalte mari aşezări de la graniţa de nord-vest a României – oraşul Satu Mare. În dimineaţa zilei de 25 octombrie, trupele române ale Armatei 4 au continuat înaintarea, urmărind cu impetuozitate inamicul care se retrăgea. În scurt timp bravii ostaşi ai diviziei mele au atins graniţa cu Ungaria şi s-au angajat în lupta cu duşmanul pe teritoriul ţării vecine. Divizia 9 infanterie a fost regrupată în eşalonul doi al corpului, la nord de Carei, care a rămas în rezerva Armatei 4 române. Ziua de 25 octombrie, dată la care au fost eliberate ultimele brazde din pămîntul românesc cotropit de fascişti, va rămîne înscrisă au litere de aur în istoria poporului nostru. Cu prilejul încheierii victorioase a luptelor pentru eliberarea teritoriului naţional, comandantul Armatei 4 române, sub ordinele căruia am luptat şi noi, militarii din Divizia 9 infanterie, a dat un ordin de zi în care se spunea printre altele: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbînda dreptăţii poporului nostru. Tineri şi bătrîni, aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Apoi, alături de armata sovietică, aţi trecut la atac şi, după lupte grele, de zi şi de noapte, fără răgaz, aţi înfrînt dîrza apărare a Mureşului. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dîrz şi hotărît, şi l-aţi învins... (...) Pe acei care au căzut la datorie îi vor pomeni urmaşii, şi numele lor va fi scris în cartea de aur a poporului român. Luînd pildă de la cei care au pus patria mai presus decît viața, continuăm lupta”. Într-un alt ordin, datat ceva mai tîrziu, comandantul Armatei 4 române arăta: „În campania pentru dezrobirea Transilvaniei, Divizia 9 infanterie ia parte cu tot elanul la oprirea ofensivei inamice, începînd din ziua de 05.09.1944. De la 6 septembrie trece la atac pentru a zdrobi şi arunca la nord de Mureş inamicul care reuşise să creeze cap de pod la sud de rîu. Între 21 şi 31 septembrie, după lupte duse zi de zi şi cu mari sacrificii, creează un cap de pod în zona Dealului Sîngeorgiu pe care-l menţine, respingînd şi producînd mari pierderi inamicului. Începînd de la 9 octombrie, ia parte la ofensiva de dezrobire şi aruncare a inamicului de pe teritoriul românesc, urmărind cu înverşunare şi împiedicîndu-l de a mai opune rezistenţă. În ziua de 25 octombrie eliberează prin lupte oraşul Careii Mari, aruncînd ultimele elemente inamice în afara frontierei României. Pentru faptele de arme şi pentru modul eroic cum s-a comportat pe cîmpul de luptă, citez prin ordin de zi pe armată Divizia 9 infanterie, comandată de generalul de brigadă Ionaşcu Costin, şi bravele Regimente 34 infanterie şi 18 artilerie care s-au acoperit de glorie, luptînd pentru dezrobirea Transilvaniei. COMANDANTUL ARMATEI IV-a, General de CA. Gh. Avramescu” Un ordin de zi pe care ţin să-l reproduc în continuare a fost dat în ziua de 25 octombrie 1944 de către comandantul Corpului 6 armată, generalul Emanoil Leoveanu. Iată conţinutul ordinului: „Iubiţi ostaşi! După lupte crîncene de două zile şi două nopţi, în care aţi vărsat mult sînge şi am sacrificat multe vieţi, aţi cucerit astă noapte Careii Mari şi frontiera din zona Corpului nostru de armată. Vă mulţumesc tuturor – ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi! Şi rog să ne înclinăm pentru eroii căzuţi dintre noi!
Generalul-colonel în rezervă Costin Ionașcu, în mijlocul unui grup de veterani ai războiului antihitlerist (fotografie din anul 1964) Ţara, ca şi mine, este mîndră de voi. Sănătate şi izbîndă deplină, pînă la victoria totală! COMANDANTUL CORPULUI 6 ARMATĂ, General de C.A. Em. Leoveanu” În sfîrşit, după încheierea luptelor din zona oraşului Carei, am dat şi eu, în calitatea pe care o aveam, un ordin de zi. În el am ţinut să evidenţiez în mod deosebit felul în care s-au comportat militarii din Grupul 132 cercetare. Am arătat, printre altele, că Grupul de cercetare nr. 132, comandat de căpitanul Teodor Dumitrescu, avînd ca subalterni pe locotenentul Gheorghe Postelnicu, sublocotenentul Virgil Ionescu şi sublocotenentul Romeo Duţescu, a întreprins acţiuni care fac cinste unei subunităţi. Încheierea luptelor din zona Careiului şi, o dată cu aceasta, eliberarea ultimei brazde din glia ţării au constituit pentru noi, luptătorii, unul din jaloanele importante ale drumului de foc pe frontul antihitlerist, moment de bucurie şi mîndrie pentru ceea ce realizasem, de încredere în viitor – sentimente pe care ni le manifestam în cele mai variate forme, de la îmbrăţişările spontane ce nu ţineau seama întotdeauna de ierarhia militară, pînă la scrisorile trimise acasă, prin care doream să le împărtăşim şi celor dragi din bucuria noastră. Răsfoind scrisorile pe care le mai păstrez din perioada războiului, am dat şi peste aceea în care miam aşternut într-un fel gîndurile ce mă stăpîneau atunci. Cu permisiunea cititorului, voi reda mai jos un pasaj din scrisoare: ,,Careii Mari, 26 oct. 1944 Draga mea, Nu ţi-am scris de mult, din septembrie, de la Mureş, pentru că am fost foarte prins de luptele pe care le-a dat Divizia. (...) După această primă victorie pentru țara noastră întreagă, speranțele noastre s-au mărit, înfrîngerea dușmanului hitlerist se apropie. Se spune că vom merge mai departe pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei; este o nouă încredere și mîndrie pentru noi și armata română. Nu vă îngrijiți prea mult, acum știm ce ne așteaptă, și credința noastră în victoria finală este și mai mare, ca și timpul revederii care se apropie. Cele bune la toți. Te îmbrățișez. Cu drag, Costin”.
DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (1) Trecerea Tisei (1) După încheierea victorioasă a luptelor de pe teritoriul naţional, trupele române au continuat cu elan înaintarea dincolo de graniţa de nord-vest a ţării, pe teritoriul Ungariei. În cartea participării noastre la marea înfruntare împotriva fascismului aveau să se consemneze noi pagini de epopee. Astfel, după data de 25 octombrie 1944, Armata 4 română, în legătură la dreapta cu trupe sovietice din Frontul 4 ucrainian şi la stînga cu unităţi din Armata 40 sovietică, a continuat urmărirea forţelor hitleriste şi horthyste spre nord-vest. Dînd peste cap rezistenţele opuse de ariergărzile inamicului, trupele noastre au reuşit să ajungă la sfîrşitul lunii octombrie pe Rîul Tisa.
Adversarul a opus în această zonă o rezistenţă dîrză. Din această pricină încercările marilor unităţi din eşalonul unu al Armatei 4 române de a forţa Rîul Tisa din mişcare şi de a forma capete de pod pe malul de vest n-au reuşit. În noaptea de 1 noiembrie, Divizia 9 infanterie, aflată în rezerva armatei, în zona Baktaloranthaza, Rahod, Jako, primeşte un ordin de operaţii din care rezultă că trupele noastre vor continua înaintarea în scopul de a ajunge cît mai repede pe Tisa şi de a constitui următoarele capete de pod la nord-vest de marele curs de apă: Corpul 2 armată în zona Cigand, iar Corpul 6 armată în zona nord Tiszaberczel. În cadrul acestei acţiuni, Diviziei 9 infanterie i se ordonă să se deplaseze în zona Szekely, Nyirbogdany, Nyirlet şi să fie în măsură să intervină spre ambele capete de pod. Marea unitate începe deplasarea în dimineaţa zilei de 1 noiembrie, pe un timp ploios. Mişcarea se execută pe două itinerare, divizia ajungînd la destinaţie în seara zilei. Trupele s-au îndreptat apoi către locurile fixate pentru staţionare. În acest timp se primeşte ordinul Armatei 4 potrivit căruia divizia trebuie să continue de urgenţă marşul pentru a ajunge cît mai repede în zona Tisza Konyar, Dobrad, Retkozberencs, unde urma să intre sub ordinele Corpului 2 armată. În jurul orei 1,30 după un repaus de cîteva ceasuri, timp în care s-a servit masa, unităţile au reluat marşul. Coloanele marii unităţi se găseau deja în deplasare cînd căpitanul Dumitru Ghiţescu, şeful biroului de operaţii al diviziei, este chemat la telefon de maiorul Gheorghiu, de la secţia 3 operaţii a Armatei 4 române. Acesta îi transmite ordinul ca marea noastră unitate să se oprească cu coloanele pe locul unde se găseau şi să aştepte noi ordine. Şi aşa am făcut. Am trimis imediat pe căpitanii Gheorghe Vîlcu şi Gheorghe Lăzărescu,
Acțiunile Diviziei 9 Infanterie pentru dezvoltarea capului de pod de la Nord de Tisa, în direcția Prugy Mezozombor (17-21 noiembrie 1944) ambii din statul major al diviziei, pe cele două itinerare de deplasare a unităţilor, cu ordinul expres: „opriţi pe linia atinsă”. Unităţile ajunseseră cam la 5 km nord-est Berkesz. Trupele au rămas în aşteptare pînă către orele 9,45, cînd ni se comunică din partea Corpului 6 armată că divizia intră sub ordinele acestei mari unităţi. Corpul ne-a ordonat în acelaşi timp să schimbăm direcţia de deplasare către vest, pentru a ajunge în zona Kiralytekek psz., Ibranyi tn., Belegrad (7 km sud-est bifurcaţia de cale ferată Tiszaeszlar). Prin ofiţerii de stat major trimişi la unităţi se transmit de urgenţă noile dispoziţii. Trupele se încolonează în scurt timp, schimbă direcţia de marş şi pornesc la drum. Pînă către seară ele ajung în locurile fixate, rămînînd deocamdată în rezerva Corpului 6 armată. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)
10
Vineri, 18 octombrie 2019
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Mongolia, mon amour – Mongolia-Magnolia C
u ceva vreme în urmă, fusesem pus pe o listă cu jurnaliști care urmau să-l însoțească pe Iliescu într-o șușanea la Paris. Delegația oficială – securiști, consilieri, coana Ninocica, medici personali și nelipsiții trepăduși – avea rezervat un charter nounouț. Noi, ăștilalți – mîna de ziariști, cîțiva miniștri și parlamentari de duzină, atîrnători, pocnitori aferente Cotrocenilor – trebuia să ne înghesuim într-o cursă de linie. Iar eu, copil de pripas, mă și apucasem să răsfoiesc albume cu minunile expuse la Muzeul Luvru, să nu mă sperii, cînd voi ajunge acolo, căci voiam neapărat să intru la Luvru. Nu ca alții, care se duc la Paris doar să se urce în Turnul Eiffel, ca să-i scuipe în cap pe ăia de jos. Sau, cum i s-a întîmplat unui senator de Brăila, să petreacă o noapte, cu o vagaboandă japoneză, în propriul Merțan parcat lîngă Arcul de Triumf. Pînă la urmă, în locul meu a plecat o nepoată a lui Iliescu, care avea să devină deputată și europarlamentăreasă. ă împăcasem cu idea că scrisu-mi-e să nu ies vreodată din țară. Pînă în vara aceasta, cînd mi s-a făcut oferta de a vizita Mongolia, fără să mișc un deget. De pașaport, viză, bilete de avion, rezervări la hotel, alea-alea, urmînd să se ocupe alții. Pe cuvînt, exact ca-n filme! Cînd eram în facultate, aveam doi colegi mongoli. El era mai bătrîior, nașparliu și veșnic posomorît. Sau poate doar vigilent. Ea era mai tinerică și uneori veselă. Se numea Țețegma, care în limba ei înseamnă floare. Odată, am mers, toată grupa, la o bere. Am invitat-o la dans și i-am spus că, dacă se mărită cu mine, am să o strig Florica. Știa, și a dat să rîdă. Atunci, el a apărut nu știu de unde și mi-a smuls-o din brațe. Cineva de alături mi-a șoptit să nu mă implic, fiindcă ăștia sînt kaghebiști și, la o adică, odată scaldă junghiu-n tine. Ca să-l mai liniștesc pe mongol, l-am întrebat ce face Bayamunt, marele lor șahist din anii aceia. ,,Da, a zimbit el pentru o clipă, l-am întîlnit, recent, la Moscova…”. Pe lîngă această amintire, mai știam că Mongolia e un fel de colonie sovietică, dovadă că eternul lor conducător, Jumjaghin Țedenbal, fusese însurat cu o Nadejdă Pavlovna încă de pe vremea lui Stalin. Rusește mai știam, din liceu, totuși mi-ar fi trebuit un ghid de conversație român-mongol, să nu creadă ăia că sînt ultimul pîrlit de pe lume. m găsit un atlas geografic. Mongolia – țară așezată în mijlocul Podișului Gobi, are cam 3 milioane de locuitori la o suprafață uriașă, de 1.564.160 kmp (cît 5 Germanii la un loc). Deși deține resurse naturale uriașe, trei sferturi din populație este nomadă, trăiește în corturi (iurte) și abia un sfert dă semne timide de modernizare: blocuri cu 3-4 etaje, șlapi chinezești din plastic și vodcă rusească la concurență cu berea autohtonă ,,Ginghis”. Mare parte din forța de muncă a Mongoliei se risipește în Rusia, în China și în Coreea de Sud. Doar pe linie sportivă Mongolia pare să însemne ceva: în afară de Bayamunt, care îi rupsese cu bătaia pe Boris Spaski, Vasili Smîslov sau Tigran Petrosian, se mai lăuda cu halterofili și luptători de libere, mari campioni mondiali și olimpici. Dar, sincer, nu prea îmi făcea cu ochiul o vîjîială pînă acolo (12-14 ore cu avionul pe ruta interminabilă: București-Moscova-Ulan Bator), și mă gîndeam la o scuză, ceva credibil, un certificat medical-beton: amputație de picioare sau vreo paralizie de la gît în jos. Și salvarea mi-a venit de la cine mi-era mai drag: vechea mea prietenă Raluca Feher, o turistă neobosită și inspirată, autoarea cărții ,,Splendidul loc al fericirii supreme sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia”, apărut în anul 2016 la Editura ,,Trei”. Între anul călătoriei sale în Mongolia, 2009, și apariția cărții s-au scurs 7 ani, o perioadă de gestație destul de lungă, tipică mai degrabă romanelor și pieselor în mai multe acte, ar spune unii. Nici vorbă, s-ar încontra alții, care știu că, în această perioadă, Raluca Feher n-a prea avut timp de scris, căci a călătorit în lumea întreagă: în Japonia
M
A
(2007 și 2015), în America de Sud (2010-2011), în Coreea de Sud (2013). Șederea în America de Sud (ArgentinaChile-Columbia-Brazilia-Uruguai) s-a materializat printr-o carte-fluviu, ,,America văzută de la brîu în jos”, apărută în 2015. O carte atractivă prin limbaj și interesantă prin conținut. Motiv pentru care am pus mîna pe condei și, în maniera lefteropopesciană l-am informat pe Turbatu că sănătatea mea prea delicată nu-mi mai permite asprimile de tot felul ale drumului la dracu-n praznic etc… șa că dacă e cineva curios să afle cum stă treaba cu Mongolia, să caute cartea Ralucăi Feher, paginile 9-163, sau revista noastră și să o deschidă la pagina 10. Pe 25 iunie 2009, Raluca Feher aterizează cu ,,Air Canada” pe Aeroportul din Beijing. Hîrtii, bilete, formulare, pașapoarte. Australieni și australience, nemțoaice, franțuzoaice. Un zvon îi înțepenește pe toți: ,,A murit Michael Jackson!... Taaci!... Supradoză de medicamente…”. Peste o oră, zbor spre Ulan Bator. * ,,Sub noi e Gobi, își începe curajoasa călătoare prima pagină a jurnalului. Și deasupra lui Gobi aleargă nori mici și albi. Mongolia, pămînt românesc…”. Adică: blocuri sovietice de culoare roz-parizer cu euri și magazine de telefonie mobilă, însemne ale civilizației, dar și ale subdezvoltării. Străzi cu gropi, pîlcuri de arbuști ofticoși, praf, cîini și cerșetori. Ulan Bator, nici sat, nici oraș. (Ecou de romanță: ,,Ghii, măi Batore!” – Agârbiceanu.) În luna iunie, 8 grade, să mori de frig, nu alta. Iarna cum o fi? De la o agenție de turism i se oferă, pe lîngă vize, rezervări la hotel și transport, nelipsitul ghid. Padme este o tînără profesoară de engleză, care își cîrpește salariul făcînd pe ciceronele local. Dar nu știe engleză și nici istoria patriei sale. Așa că excursionista din România, răsfoind un pliant turistic primit pe aeroport, ne informează că din Mongolia au plecat să sperie Europa hunii, turcii și hoardele lui Ginghis-Han. Aflăm și o explicație a succeselor militare: * ,,Armele mongolilor erau făcute din mătase, fiindcă mătasea e ușoară, greu de străpuns și curată, deci previne infecțiile lăsate de săgeți și sulițe”. Tot Raluca Feher ne lămurește în continuare: * ,,Venind spre zilele noastre (1921-1922), să facem cunoștință cu baronul Roman Nicolaevici Maximilian von Ungern-Sternberg, un ofițer rus născut în Austria, care a condus, o vreme, Mongolia, susținînd că e reîncarnarea lui Ginghis-Han. În cele din urmă, a fost prins, judecat și executat”. Dar acest moment a fost lesne uitat, căci adevărata problemă a localnicilor, marea lor dramă, a fost să trăiască între ruși și chinezi. Cam cum ne-a fost nouă între ruși, turci, unguri și țigani. Întoarsă acasă, pe Șoseaua Iancului, călătoarea își consultă cele 3 agende și 2 calculatoare, pentru un fir roșu, o linie directoare în curgerea epicului. Pentru început, nimic: * ,,Mă uit la notițe, 7 ani mai tîrziu, și încerc să găsesc ceva care să explice următoarele două rînduri: - lanțul de cranii - armele simbolice de luptat împotriva prostiei. Răvășesc geamantanele cu amintiri. Nimic. Nimic, nimic”. (Exact ca atunci cînd răsfoiești o agendă telefonică mai veche și dai peste un număr de telefon și nu știi al cui este, fiindcă n-ai scris alături nici un nume.) * ,,Și de ce arme simbolice? Prostia trebuie eradicată cu sabia. Sau poate un vaccin în cap, după cum spunea Grupul «Divertis» cu ani în urmă”. Fiindcă, după cum afirma moralistul Ion D. Sîrbu, ,,trăim într-o explozie a prostiei. Prostia ca valoare. Prostia inteligentă, științifică, șmecheră, descurcăreață, prostia sublimă, Cezarică, divină. Prostia cu acoperiș. Prostia ca monolog. Ea nu cunoaște nimic și nu recunoaște nimic”. ar Mongolia mai înseamnă capre, oi, cămile, vaci, vulturi care zboară razant înconjurînd mașinile ca albatroșii o corabie, șoareci și iaci. Iată o scenă ținînd de intimitatea sau poate de tradițiile localnicilor: * ,,Intrăm într-o iurtă. O femeie cu fața lată
A
D
– mamă, soție sau bunică – apucă o bucată de balegă și o aruncă pe foc. Apoi, cu aceeași mînă, scoate grațios o bucată de carne din ceaun și o pune pe masă. Nu e apă, și sigur au crăpat toți microbii...”. Și Mongolia a trecut printr-un comunism feroce, și totuși șamanismul a supraviețuit. * ,,Ovooo-urile sînt grămezi de pietre în care sînt înfipte crăci legate cu bentițe galbene și albastre. Ovooo-urile, un fel de toițe din lumea creștină”. Care o fi anotimpul rece în Mongolia, dacă în iunie e frig de mori? Normal, tot iarna, cu zăpadă de 6 metri. Ceva mai încolo, după frigul strașnic, imediat căldură incredibilă. Gobi: * ,,Pe o rază de 100 de km nici un copac. Și totuși păsările. Ce mănîncă?”. Un proverb chinezesc: * ,,Decît om în Gobi, mai bine bou în China”. Și tot pe acolo: ,,Aho! Aho! Sîntem pitici mișto. Avem gagici cu țîțe mici”. La noi, strigarea a suferit o mică variație: ,,Aho! Aho! Sîntem pitici mișto. Avem și barbă, și carici, sîntem pitici voinici”. Să vezi și să nu crezi: borzig, care se citește borțîg = un fel de pîine uscată, cuvînt mongol, este scris de Ralucuța cu â, în prelungirea nebuniei declanșate de Academia Română în 1991, chitită să măcelărească vechea grafie. De parcă ar fi cuvînt românesc provenit din latinește. e un mare succes se bucură în Mongolia vînzarea de animale: porumbei, cîini, pisici, cămile, capre. Toate, invariabil, oricît le-ai păzi, se întorc la vechiul stăpîn. Altceva: orașul Dalanzagdan. Aici s-au găsit zăcăminte uriașe de cupru, argint, aur, molibden. Dar s-au băgat canadienii: vă dăm 60% din profit. Băieți deștepți, le-au dat muie. Cum am pățit noi cînd ne-au ciordit americanii gazele. * ,,Cămila este oaia mongolilor, face parte din familie și apare în poze. E o adevărată fabrică de brînzeturi și mezeluri, de țesături, confecții și covoare”. Karakorum ese capitala fostului imperiu al lui Ginghis-Han. Călăreau pe cai pitici și iuți și trăgeau cu arcurile în fugă. * ,,Se hrăneau cu bort-ul, mîncarea tradițională a mongolilor de ieri și de azi. Este făcută din carne de vacă tăiată fîșii și puse la uscat, cam o lună, pînă devine ca niște bețe de tobă. E ușor de transportat, chiar sub șaua cailor. Se spune că doar un deget din carnea uscată, timp de 3 ani, și măcinată bine, ar putea hrăni 3-4 soldați. Astăzi, Karakorum este o ruină, ca tîrgul de vechituri din Vitan”. Exact cum e la noi Sarmizegetusa sau Cetatea Neamțului. Deși, aparent, sărăcia nu le dă ghes la cîntat, totuși mongolii cîntă de mama focului. * ,,Dar cîntecul, modulat în gît, nu are o funcție artistică, ci este un stil al tradiției și unității lor sociale. Își cîntă istoria, animalele, pădurea”. Cine i-a văzut îndeaproape a constatat că mongolii sînt foarte puternici. Nu prea înalți, dar puternici. Secretul stă în laptele matern supt pînă la vîrsta de 5-7 ani. Și încă ceva: oile mongole au o borsetă în loc de coadă, un fel de portmoneu de blană, plin cu grăsime. Tot pînă pe la 6-7 ani, copilul primește coada grasă din care suge delicioasa grăsime care aduce sîngele în obrăjori. upă o scurtă ședere în orașul Ulan Bator, Raluca Feher se pregătește să decoleze spre China, păstrînd în amintire periferia jalnică a orașului. Doar centrul mai are, ici și colo, un aer occidental: blocuri de peste 10 etaje, bănci, magazine, cluburi de karaoke, farmacii și benzinării. În rest, trafic infernal, claxoane, șoferi care se bagă peste tot, taie fața, nu semnalizează. * ,,Reclame la orice și puzderie de neoane. Calcă-l pe ăla, că e mongol, dă-l în ... mă-sii!”. Probleme la hotel: deși avusese camere rezervate încă de la Tokyo, nimeni nu știe de vreo rezervare. ,,Fuck you very much!”. După cum am văzut pînă acum, Mongolia nu este Elveția. Prin urmare, chiar că nu merita să-mi rup pingelele pînă acolo și, Doamne ferește, să mă căptușesc cu vreo hepatită. S-a dus Raluca Feher și mi-a fost de ajuns. La fel cum o altă peregrină, Sabina Fati, a dat ocol Mării Negre și s-a căptușit cu un diabet tot gustînd din patiseria locului. În timp ce eu, sedentarul incurabil, doar din ce am citit, am fost mai în cîștig decît toți călătorii cei fără de hodină. PAUL SUDITU
D
D
RM
11
Vineri, 18 octombrie 2019
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (41) Misterele lui Rasputin (8)
Doctorul de Lazovert bănuieşte că statul-major rus a luat cît se poate de în serios raportul englez. Atît de în serios, încît în vara anului 1914 generalul Ianuşkevici, şeful statului-major, ar fi dat un ordin imperativ: – Ia să mă scăpaţi de Rasputin încă din vara asta! Cert este că exact în epoca respectivă una dintre discipolele fanatice ale lui Rasputin, ţăranca Guseva, care fusese repudiată cu brutalitate, s-a năpustit cu pumnalul asupra stareţului. Rănit grav în pîntece, Rasputin a trebuit să stea în pat săptămîni în şir. Cînd s-a aflat că Rusia intenţionează să intre în război, stareţul a trimis o telegramă la Petersburg, implorîndu-1 pe ţar să nu înceapă un război care „ar însemna sfîrşitul Rusiei şi al împăraţilor”. Zadarnic. Ce hotărîre ar fi luat oare Nicolaie al II-lea dacă Rasputin ar fi fost lîngă el? Ar fi fost cruţată oare lumea de unul din cele mai îngrozitoare războaie din cîte a cunoscut istoria? Vindecat şi reîntors la Petersburg, Rasputin avea să fie acolo mai puternic ca oricînd. E consultat în orice chestiune: în numirea miniştrilor, în probleme de ordin politic şi militar. În acest domeniu, corespondenţa dintre Alexandra şi ţar constituie un document de-a dreptul uluitor. Între cei doi soţi planează în permanenţă umbra uriaşă a lui Rasputin. Să judecăm noi înşine, consultînd următoarele extrase din scrisorile adresate de ţarină soţului ei: „15 septembrie 1915: Să nu uiţi ca înainte de deschiderea Consiliului de Miniştri să iei în mînă iconiţa pe care ţi-a dăruit-o Prietenul nostru şi să te piepteni de mai multe ori cu pieptenul lui. – 1 noiembrie. Prietenul nostru e tare necăjit din cauza numirii lui A. Trepov la Ministerul Transporturilor; ştie că ţi-e duşman... – 11 noiembrie: L-am întîlnit pe Prietenul nostru la Ana, ieri după-amiază, între orele 5,30 şi 7. Nu e de acord ca bătrînul Goremîkin să fie eliberat din funcţie. Gîndul acesta îl chinuie cumplit. Spune că e un om înţelept. – 6 ianuarie: Prietenul nostru regretă că s-a început ofensiva fără să i se ceară părerea; ne-ar
fi povăţuit să mai aşteptăm. – 11 ianuarie 1916: Să nu crezi că sînt nebună fiindcă ţi-am trimis sticluţa pe care mi-a dat-o Prietenul nostru. Am gustat şi noi din ea cu toţii. Toarnă-ţi un păhărel şi bea în sănătatea lui. (Răspunsul ţarului: Am băut-o toată.) – 14 martie: Îţi trimit o floare şi un măr de la Prietenul nostru. E de părere că generalul Ivanov ar fi foarte potrivit pentru postul de ministru de Război. – 23 mai: Prietenul nostru te roagă insistent să nu-1 numeşti pe Makarov ministru al Afacerilor Interne. – 4 iunie: Prietenul nostru te roagă să nu ordoni trupelor să înainteze pe frontul de nord; nemţii or să se retragă ei singuri dacă vom înregistra în continuare succese în Galiţia”. Cel mai grăitor exemplu se poate citi însă la data de 10 noiembrie: „Dacă Prietenul nostru n-ar fi, ah, nu ştiu ce s-ar întîmpla cu noi. Ne salvează cu rugăciunile şi cu sfaturile lui înţelepte. El este sprijinul şi ajutorul nostru”. Numirea jalnicului Protopopov în postul de ministru al Afacerilor Interne va fi şi ea opera lui Rasputin. Hotărît, totul se duce de rîpă în Rusia. Se vădeşte o totală şi îngrozitoare criză de autoritate. Pe front, dezordinea se transformă într-un adevărat haos. Şi armatele se retrag pretutindeni. În întreaga ţară s-a stîrnit un val de indignare, toţi repetă un nume, un nume care de acum încolo va fi acoperit de oprobriu: Rasputin. Toate greşelile, toate eşecurile ţarului sînt atribuite de acum înainte destrăbălatului mujic. E acuzat în mod făţiş de spionaj. Altfel cum s-ar putea explica înfrîngerile de pe front? Concomitent, unii aristocraţi şi politicieni se gîndesc la o pace separată cu Germania. Tot doctorul de Lazovert ne spune acest lucru. Şi el citează, printre complotişti, şi pe prinţul Andronnikov. Care e planul lor? Să-1 determine pe ţar să abdice. S-o proclame pe împărăteasă regentă. Dar pentru asta e absolută nevoie de Rasputin. Numai el ar putea-o convinge pe Alexandra.
Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (8) 3. Organizarea şi conducerea planificată a reconstrucţiei şi dezvoltării economiei (2) În agricultură, conform recensămîntului din ianuarie 1948, proprietatea agricolă după întinderea stăpînită era repartizată la peste 5,5 milioane de proprietari, din care aproape 3,8 milioane, reprezentînd 69% din totalul proprietarilor, dispuneau de suprafeţe între 0,5 şi 2 hectare. Această situaţie nu numai că făcea aproape imposibilă utilizarea mijloacelor şi metodelor moderne de lucru a pămîntului, în ţara noastră, dar perpetuau relativ constant condiţiile de obţinere a unor producţii agricole dintre cele mai scăzute. La naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, o mare parte din utilajul întreprinderilor era învechit pînă la degradare. Sortimentul maşinilorunelte era limitat, lipsind în general gama maşinilor moderne, de mare randament şi specialitate. Caracterul prea variat al produselor diferitelor întreprinderi nu permitea decît achiziţionarea de maşini şi de instalaţii multilateral utilizabile, în detrimentul însuşi al volumului producţiei şi productivităţii muncii. Deşi în ansamblul lor produsele întreprinderilor industriale erau de o varietate redusă faţă de necesităţi, în majoritatea întreprinderilor se fabricau produse cu foarte multe sortimente. Multe întreprinderi fabricau aceleaşi produse, în timp ce alte produse, în special mijloace tehnice pentru producţie, nu se fabricau aproape deloc.
Erau cazuri frecvente cînd un produs cerut într-o cantitate care abia ar fi asigurat rentabilitatea pentru o singură întreprindere era executat în mai multe întreprinderi, fapt ce făcea ca o parte din acestea să lucreze cu pierderi foarte mari. Pe de altă parte, această situaţie făcea ca o serie de întreprinderi să producă bunuri ce nu erau strict necesare pentru situaţia grea din acea perioadă, lipsind în felul acesta de materii prime, materiale şi fonduri băneşti o serie de întreprinderi ale căror producţii erau absolut necesare pentru accelerarea reconstrucţiei şi dezvoltării economiei. Prin reorganizarea industriei naţionalizate şi a celorlalte ramuri de producţie, trebuiau create unităţi producătoare mari care să poată oferi unui număr crescînd de oameni ai muncii condiţii optime de lucru şi de trai, posibilităţi mai mari de ridicare a nivelului lor profesional; să desfiinţeze unităţile mici înzestrate cu o tehnică rudimentară şi să le înglobeze în unităţi viabile, cu perspective de dezvoltare; să restructureze utilajul existent prin investiţii noi şi îndeosebi prin regrupări în întreprinderi concentrate şi specializate pe produse, care să poată asigura o rentabilitate şi o competitivitate ridicate. Pornind de la situaţia existentă şi de la necesitatea concentrării şi dirijării tuturor mijloacelor materiale şi de muncă din economie, potrivit cu interesele generale imediate şi de perspectivă ale ţării, Statul DemocratPopular Român a înfiinţat încă în primele săptămîni de după naţionalizare (prin Decretul nr. 119 din 2 iulie 1948) Comisia de Stat a Planificării, înlocuită ulterior
Şeful Intelligence Service-ului în Rusia se numeşte Samuel Hoare: i se prezice o carieră strălucită. Fără prea mare greutate, el ghiceşte planul conjuraţilor. O pace separată cu Germania? Ar însemna o catastrofă pentru Marea Britanie şi pentru Franţa. Va trebui evitată cu orice preţ. Şi, deoarece numai Rasputin ar putea s-o ,,manevreze” pe împărăteasă, vor trebui să scape de Rasputin. Suprimarea lui a devenit o ,,necesitate politică”. Cine o să-1 „lichideze” însă pe stareţ? Un agent englez? Nu. Căci, în cazul unei nereuşite, alianţa militară dintre Rusia şi Marea Britanie nu trebuie să aibă nimic de suferit de pe urma acestui fapt. Sir George Buchanan, ambasadorul Angliei la Petrograd, declară că „acţiunea trebuie condusă exclusiv de către ruşi, fără ca englezii să se compromită”. Şi ajungem astfel la o explicaţie cu totul nouă a morţii lui Rasputin. Pînă acum a fost în general acceptată versiunea unică a prinţului Iusupov. Ea poate fi rezumată fără nici o dificultate. Vara anului 1916 e pe sfîrşite. Într-o bună zi, Rodzianko, preşedintele Dumei, a exclamat într-un salon: – Ce poţi să faci cînd toţi miniştrii şi toţi cei din anturajul Maiestăţii-Sale sînt creaturi ale lui Rasputin? Singurul mijloc de salvare ar fi asasinarea mizerabilului ăsta, dar nimeni n-are în Rusia curajul s-o facă. Dacă n-aş fi aşa bătrîn, nu m-aş da în lături. Printre cei de faţă se află şi Felix Iusupov. Are douăzeci şi nouă de ani. E căsătorit cu prinţesa Irina, nepoata lui Nicolaie al II-lea. Fiind fiu unic, nu e mobilizat. Şi are oroare de violenţă. E mare iubitor al artelor, frecventează actori, dansatori. Autorul său preferat? Oscar Wilde. În Jurnalul său, ambasadorul Franţei notează: „Prinţul Felix Iusupov e înzestrat cu o inteligenţă vie şi cu mult simţ estetic; diletantismul lui se complace însă cam prea mult în fantezii perverse, în imagini literare care zugrăvesc viciul şi moartea... Instinctele, înfăţişarea, atitudinea sa îl fac să semene în mult mai mare măsură cu eroul din Dorian Gray decît cu Brutus sau cu Lorenzaccio”. (va urma) ALAIN DECAUX cu Comitetul de Stat pentru Planificare. Acest organ guvernamental de programare a întregii activităţi economice şi de coordonare a tuturor sectoarelor economiei, pe baza unui plan general de stat, avea să rezolve - potrivit prevederilor decretului de înfiinţare - sarcini dintre cele mai importante pentru asigurarea dezvoltării echilibrate şi dinamice a economiei noastre naţionale. Printre acestea, asigurarea proporţiilor necesare şi interdependenţelor între diferitele ramuri şi sfere de activitate ale economiei ocupau primul loc. Comisia de Stat a Planificării avea de cercetat realităţile economice atît în ansamblul lor cît şi în amănunt, pentru a stabili într-un mod cît mai judicios locul şi rolul lor în cadrul planului economic de stat ce urma a fi elaborat. Ea avea să urmărească planurile de investiţii, repartizarea şi controlul creditelor, să asigure, prin stabilirea condiţiilor de dezvoltare a tuturor sectoarelor economiei, o activitate de producţie pe scară tot mai largă şi la un nivel de eficienţă mereu mai înalt. În acelaşi timp, aceasta avea să fundamenteze şi să precizeze condiţiile pentru o prezenţă activă a economiei noastre naţionale în viaţa economică internaţională şi pentru întărirea continuă a independenţei ei în relaţiile cu economiile tuturor celorlalte state. Pe linia coordonării şi organizării activităţii economice (pe baza Decretului nr. 126 din 12 iulie 1946), Statul Român a trecut la reorganizarea întreprinderilor industriale pe ramuri. Ministerele care coordonau activitatea industrială au fost autorizate să înfiinţeze, cu aprobarea prealabilă a Consiliului de Miniştri, centrale industriale pe ramuri şi grupe de întreprinderi, după obiectul de producţie. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA
RM
ROMNIA – 101
Asasinatele politice – o povar grea pentru Romnia
făcea parte din tradiția noastră“. După alte manifestări rebele, copiind atît uni formele ,,cămășilor negre“ fasciste-italiene, cît și ,,cămășile brune,, ale SA din Germania, pledînd pentru un discurs mistic-religios și xenofob, creatorul Gărzii Motto: ,,Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămîne nici diferență proiectîndu-se în modalitatea de ,,operare“. de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, decade moralicește măcar cenușa mea,,. (1 iunie 1946 – Mareșalul Ion Din această analiză, unele asasinate politice rămîn și pînă acolo încît ordonă executarea (în spitalul unde Antonescu, fost conducător al Statului Român – în astăzi învăluite în mister, mai ales privite prin prisma era internat pentru recuperare, în urma unei operații realizării posibilităților de acțiune, într-un cadru oficial fața plutonului de execuție) de apendicită) a colegului lor legionar, jurnalistul (public), ce părea a asigura securitatea și intangibilitatea Mihai Stelescu, pentru că acesta avusese curajul să-l Istoria – ptat de sngele persoanei vizate spre a fi lichidată. Oricum, acest critice într-un articol pe ,,Căpitan”. Ca un amănunt material neavînd coordonatele și nici pretenția unui crimelor politice macabru, care ne indică degradarea politicii legionare studiu de specialitate, prezintă informația ca atare, cu din România, sub îndrumarea malefică a lui Corneliu De-a lungul secolelor care s-au succedat, în toate Zelea Codreanu, a fost ,,pedepsit” și Mihai Stelescu – societățile umane – indiferent pe care scară a dezvoltă Material realizat de Geo Ciolcan un grup de 10 legionari, studenți la Teologie (!?), au rii socio-umane se aflau – asasinatele pătruns în salonul de spital și au descărcat în bolnav... politice (interpretînd sintagma ca pe anumite comentarii acolo unde se 120 de gloanțe, după care i-au aplicat în cap mai multe o luptă pentru putere) au constituit simte nevoia acestor completări. lovituri cu un topor! una din cele mai barbare modalități De multe ori, trădați chiar de După atîtea năbădăi în comportament – tocmai din de a crea avantaje sociale sau de persoane de mare încredere, ori partea celui care se legitimase ca salvator al poporului a accede la funcții înalte în stat. de tovarăși de luptă și de idei, român – a venit și scadența. În urma unui răspuns dat lui Executate direct sau mai pe ocolite, sau prinși în diferite capcane, Nicolae Iorga (care criticase în termeni duri Mișcarea în stil personal, prin comploturi persoanele la care facem referire în Legionară), Corneliu Zelea Codreanu este judecat și ori sub umbrela unor organizații rîndurile acestui material au rămas condamnat, în final, la 10 ani de muncă forțată, pentru extremiste, asasinatele politice în Istoria României ca niște repere ultraj adus unui demnitar aflat în exercițiul funcțiunii. au generat întotdeauna răsturnări ale tristeții și neputinței acestui În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, în pădurea radicale de situații, chiar dacă, neam, dar și ca victime ale unor Tîncăbești (la 30 de km. de București), în timp ce era uneori, scopul malefic al acțiunii nu acțiuni antinaționale, retrograde și transportat, împreună cu alți 13 legionari, la închisoarea a fost atins în totalitate. Dacă luăm criminale: Mihai Viteazul, Tudor Jilava, C.Z.Codreanu este omorît prin strangulare, în considerare represaliile, în unele Vladimirescu, Barbu Catargiu, I.C. aceeași soartă avînd-o și colegii lui. Duca, Nicolae Iorga, Armand Călicazuri privite ca o armă a dreptății Motivul suprimării grupului de Corneliu Zelea Codreanu nescu, Virgil Mad (fals înțeleasă, deseori), ajungem să legionari, prezentat de oficialități, a (1899-1938) gearu, Ștefan Fo- apreciem proporțiile naționale ale fost acela de încercare de evadare, dar, riș, Lucrețiu Pătrăș acestor crime. din mărturiile participanților reiese că Pentru că titlul de mai sus face referire directă canu, Ioan Petru Culianu, Gheorghe a fost vorba de o execuție la ordinul la țara noastră, vom face excepție de la cazuistica Argeșanu, Victor Iamandi, cei 66 dat de Carol al II-lea. internațională a acestor exemple și vom concentra de deținuți de la Jilava, foști dem Dacă în privința legionarului Cor- analiza pe unele spețe din Istoria modernă a României nitari, masacrați în noaptea de 26/27 neliu Zelea Codreanu ne-am putut – ca un preambul la subiectul principal care a inspirat noiembrie 1940, de către legionari. edifica cu motivația morală – neexis Am lăsat la urmă din acest tabel suiacest material. tînd, însă, o hotărîre judecătorească în generis, în mod intenționat, 3 nume, Crimele care se încadrează în coordonatele unui această speță – de a-i suprima viața, în cu rezonanțe (politice, sociale – asasinat politic, fie că sînt săvîrșite la comandă cazul celor doi foști conducători de stat străină, cu o largă rețea de indivizi – unele în mîna naționale și internaționale) aparte, – Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu unor organizații care urmăresc fie răsturnarea ordinii ceea ce le creează și un statut special, – oportunitatea uciderii lor, dar, mai sociale și de stat, fie încetinirea dezvoltăriii unei prin semnificația acțiunii acestora și a implicării lor în viața României ales, simulacrul de proces de care societăți anume, în scopul acaparării unor bogății jumătății și sfîrșitului de Secol au avut parte, crează o mare dilemă naturale – fie vor eliminarea unor personalități Mareșalul Ion Antonescu juridică, lăsînd în urmă – iată, după marcante, care pot înrîuri mersul societății – fiecare XX: Corneliu Zelea Codreanu, Ion (1882-1946) 8, și respectiv, 3 decenii – multiple în parte și toate la un loc lasă o pată neagră asupra Antonescu și Nicolae Ceaușescu. Destinul celor 3 personaje – toate societății și țării în arealul cărora se petrec asemenea semne de întrebare. Chiar dacă putem trei încadrîndu-se perfect în scala sintagmei ,,Înger și fapte abominabile. fi de acord că Istoria este plină de enigme ce se așteaptă Referitor la Țara noastră, din analiza surselor Demon“ – a cunoscut un sfîrșit tragic, marcînd Istoria a fi dezlegate pe scala timpului, enigma condamnării istorice și a documentelor din diferite epoci, cu acestui popor, și lăsînd numeroase semne de întrebare la moarte a celor doi șefi de stat și comandanți ai toate că întîlnim și multe inadvertențe – diferențe în legătură cu justețea horărîrii de condamnare la Oștirii Române poartă pecetea unor acte de răzbunare în prezentarea unor cronologii și în interpretarea moarte. Totuși, schema acestui triunghi de sacrificiu pe – ca măsură de plată din partea unor personalități faptelor intrinseci - se detașează acele criterii care Altarul Patriei pare în dezechilibru, prin latura pe care (sau camarile) dominate de Ion Antonescu și Nicolae nu lasă dubii asupra mobilului urmărit - gradul de se înscrie liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu. Ceaușescu, pe cînd se aflau la putere, și de umilire a Să detaliem această poziție. unor personaje din jurul celor doi. Viitorul ,,Căpitan“ al Legiunii, Corneliu Zelea Fără a citi printre rînduri, numele acelor călăi Codreanu, născut la Huși, dintr-o familie alogenă (tatăl vor rămîne înscrise cu litere negre în Cartea trădării – Ion Zelinski, mama – Eliza Brunner), s-a dovedit a fi un ins introvertit, care a aderat la mișcări anarhiste și a Neamului: Regele Mihai și Ion Iliescu, ajutați de un îmbrățișat doctrina lui Hitler, ajungînd, în anul 1924, la anturaj dubios și, în cel de-al doilea exemplu, alogen, un grad de anarhie maximă, prin împușcarea prefectului cu ură fățișă față de români. Ion Antonescu, după ce de poliție din Iași (Manciu), chiar în sala de judecată, se luptase cu năbădăiosul Carol al II-lea, cu Elena în cadrul unui proces în care apărea ca inculpat. Prin Lupescu, cu Mișcarea Legionară (pe care, culmea – această crimă cu tentă politică, săvîrșită de un tînăr chiar el o promovase la guvernare), cu șefii partidelor cu un mesaj morbid, s-a deschis o cutie a Pandorei politice, care nu-l înțelegeau – emite istoricul Ordin pe scena politică românească, în epoca modernă, ,,Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!”, la 22 iunie 1941 Automobilul în care a fost ucis primu-ministru judecată în mod just de istoricul Neagu Djuvara: ,,Asta visînd eliberarea și întoarcerea la Patria-Mamă a al României în perioada 7 martie 1939 – este marea învinuire care se aduce legionarilor: au pămînturilor românești dintre Prut și Nistru. N-a fost 21 septembrie 1939, Armand Călinescu introdus în moravurile politice românești ceva ce nu să fie așa, cel de-al doilea război mondial a luat o altă
Cripta familiei Călinescu, Curtea de Argeș turnură, Antonescu căzînd în lațul întins de Regele Mihai, arestat și predat rușilor. Fără a se ține cont de negocierile înaintate, purtate pe canale diplomatice, la inițiativa Mareșalului, la Ankara și Stockholm, pentru un armistițiu cu Aliații – rezultat ce ar fi creat alt statut României, la încheierea păcii – Ion Antonescu a fost judecat ca un criminal de război, și condamnat la moarte, sentința fiind pusă în aplicare, în Fortul Jilava, la 1 iunie 1946. Regele Mihai – decorat de Guvernul sovietic cu cea mai înaltă decorație a URSS, și primind cadou un avion – a refuzat să semneze grațierea sau comutarea pedepsei capitale, în urma scrisorii trimisă de Maria Antonescu (Mareșalul, demn, nu a înaintat o asemenea cerere). Au rămas memorabile cuvintele fostului conducător al statului, rostite înainte de a fi împușcat: ,,Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămîne nici măcar cenușa mea”. După 1989, noile instanțe judecătorești din România s-au apucat să tulbure somnul Mareșalului, contestînd sentința din 17 mai 1946, cu unele modificări (Curtea de Apel București – 5 decembrie 2006). Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a intentat recurs, astfel că, la 6 mai 2008, a anulat sentința Curții de Apel București, respingînd definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, la 17 mai 1946 (de condamnare la moarte a lui Ion Antonescu). După cum se poate constata, nu a intervenit nici o schimbare în optica Justiției românești (democratice) de azi și cea a Justiției din 1946, în care dicta soția lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici în ceea ce privește ,,vina” lui Antonescu de a aduce înapoi Basarabia! În acest fel, cuvintele Mareșalului, rostite în fața plutonului de execuție, își află acoperirea în faptele românilor de azi... Povestea celuilalt conducător de stat, condamnat la moarte de un așa-zis Tribunal (aflat tot sub influența unor ,,români” ca Silviu Brucan), este și mai terifiantă, culminînd cu executarea sentinței chiar în Sfînta zi de Crăciun – în stilul celui mai barbar trib dintr-o îndepărtată insulă din ocean! Cu motive puerile (și inventate), fără a avea dreptul la o apărare legitimă, și într-o grabă suspectă, Nicolae Ceaușescu a fost judecat într-o cazarmă din Tîrgoviște, și împușcat lîngă peretele acelei unități militare, mai rău ca un cîine de pripas. Ceaușescu n-a avut inspirația lui Antonescu de a ,,gratula” poporul român cu sintagma de ingrat,
Muzeul Comunismului din Tîrgoviște, fosta unitate militară unde au fost executați soții Ceaușescu
dimpotrivă – el a tot așteptat, în naivitatea lui de țăran din Scorniceștii Oltului, să fie salvat de popor, acel popor care îl ovaționa la scară națională și care-i înălța ode și cîntece. Dovedindu-se, și de data aceasta, ingrat, poporul român a jucat sîrba pe cadavrul și pe amintirea conducătorului care-l scosese la lumină din negura deceniilor păstorite de o regalitate străină de neam și țară. Astăzi sîntem un popor din care o treime se află în bejenie, prin țările lumii, căutînd un coltuc de pîine, sclavi moderni ai începutului de Mileniu III. Poate că suportăm și blestemul conducătorului împușcat – culmea – în numele poporului! – în ziua de Crăciun a anului 1989...
80 de ani de la crima de pe podul Elefterie 21 septembrie 1939. O zi obișnuită, de toamnă, puțin după ora 13. Armand Călinescu, primul-ministru al Guvernului României, se întorcea de la o ședință de la Marele Stat Major, făcînd drumul spre locuința sa din Cartierul Cotroceni, drum ce traversa Dîmbovița, în prelungirea bulevardului Kalinderu (azi, strada Știrbei Vodă), intrînd pe podul Elefterie. În limuzină – un Cadillac negru – în afară de șeful guvernului, se mai aflau șoferul și agentul de pază, Radu Androne. Nimeni din mașina oficială nu a observat automobilul care-i urmărea de o bună bucată de drum. În punctul descris mai sus, șoferul mașinii urmăritoare, Miti Dumitrescu, accelerează, trage brusc de volan și izbește, în aripa din spate-dreapta, limuzina guvernamentală. În același timp, din față apare o căruță încărcată cu fîn, care-i taie calea, iar impactul nu poate fi evitat: Cadillacul se oprește pe partea stîngă a străzii, în poziție oblică față de direcția de înaintare. Din acest moment, lucrurile se petrec într-o viteză uluitoare, fapt ce demonstrează punerea la cale a asasinatului pînă în cele mai mici amănunte: agentul coboară să vadă ce se întîmplă, și pînă să scoată pistolul, cade împușcat. Aceeași soartă o are și primul-ministru – cînd a vrut să deschidă portiera mașinii, din 6 revolvere o ploaie de gloanțe s-au abătut asupra sa, acesta căzînd ciuruit pe pavaj. În corpul și în capul omului de stat aveau să se descopere peste 20 de gloanțe trase de echipa morții din acea zi. Era ora 14, și misiunea criminală fusese îndeplinită conform planului. Cine era Armand Călinescu, și de ce fusese suprimat atît de brutal? Născut la Pitești (1893), într-o familie de români cu avere, Armand Călinescu dobîndise, în tinerețe, o pregătire solidă, fiind licențiat în Filosofie, doctor în Drept și în Științe Economice și Politice, la București și Paris. Intrînd de tînăr în politică (Partidul Țărănesc, devenit apoi Partidul Național Țărănesc), Armand Călinescu este de partea valorilor naționale, manifestînd împotriva organizațiilor de extremă dreaptă, confirmînd poziția sa în toate funcțiile politice pe care le-a ocupat în România: prefect de Argeș, subsecretar de stat la Interne, ministru de Interne, vicepreședinte și apoi președinte al Consiliului de Miniștri (premier), ad-interim la Armată și la Educație Națională. Odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, Guvernul României face cunoscută poziția sa de neutralitate, printr-un comunicat în care se stipula, printre altele: ,,În ceea ce privește politica externă, sîntem hotărîți a păstra mai departe atitudinea pașnică de pînă acum, urmărind buna înțelegere cu toți vecinii țării. În acest spirit, guvernul e gata să reînnoiască propunerea pentru încheierea unui pact de neagresiune. Totodată, însă, guvernul veghează la siguranța intereselor naționale și a luat măsurile necesare pentru a face față nevoilor apărării fruntariilor”.
Garda de Fier îl ura pe Armand Călinescu, sub domnia sa la Interne fusese executat Corneliu Zelea Codreanu, în pădurea de la Tîncăbești. În acest sens, amenințările nu au întîrziat să apară – atît la cabinet cît și la domiciliu primește mesaje de amenințare cu moartea, dezvăluind intențiile malefice ale ,,Cămășilor verzi”. La un moment dat, s-a încercat răpirea fiului primului-ministru, acțiune ratată (se urmărea eliberarea copilului în schimbul eliberării din închisoare a unor fruntași legionari). Conform documentelor descoperite după atentat, precum și declarațiilor unor membri marcanți ai Mișcării Legionare, hotărîrea de suprimare a lui Armand Călinescu se clocise la Berlin, în anturajul șefilor spionajului militar german, cu participarea lui Horia Sima. La pachet, acțiunea criminală îi viza pe Carol al II-lea, Armand Călinescu și Gabriel Marinescu – toți considerați a fi dușmanii înrăiți ai Gărzii de Fier. În luna septembrie, trec în mod fraudulos granița în România mai mulți legionari de frunte (Horia Sima, Dumitru Dumitrescu), se întîlnesc în case clandestine și pun la cale scenariul, descris la începutul acestui capitol. După asasinarea lui Armand Călinescu și a agentului său de pază (șoferul reușise să fugă), echipa morții are curajul de a se deplasa la postul public de radio, unde, după ce rănește militari din pază și lucrători din Radio, care încercau să-i oprească, intră în studio, întrerupe emisiunea, și, prin Traian Popescu, anunță la microfon: ,,Primul-Ministru Armand Călinescu a fost omorît. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”. Plutonul de gardă de la Radio reacționează, îi înconjoară și îi somează pe atacatori, aceștia depun armele și se predau.
Mormîntul lui Nicolae Ceaușescu din Cimitirul Ghencea civil Finalul, devenit public, este cunoscut – membri din echipa morții (Dumitru Dumitrescu, Traian Popescu, Cezar Popescu, Ion Moldoveanu, Ion Vasiliu, Ion Ionescu), cărora li s-au alăturat complicii, arestați între timp de poliție, au fost împușcați imediat, fără judecată, cadavrele acestora fiind lăsate mai multe zile chiar în locul în care fusese ucis primul-ministru. Alături, o pancartă avertiza trecătorii despre ce va urma: ,,Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară”. Ca represalii, în multe piețe din unele orașe din țară au fost executați legionari (300), determinîndu-l pe fruntașul legionar Ștefan Palaghiță, să afirme: ,,Împușcarea lui Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, ne-a costat uciderea aproape a întregii elite legionare, zdruncinînd extraordinar ierarhia mișcării”. Chiar dacă închidem Cartea de Istorie a Neamului, pe filele ei se văd pete de sînge. Ne-am omorît singuri conducătorii. Sau ajutați de dușmani, prin acte de trădări și comploturi: Burebista, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu. Chiar și pe Alexandru Ioan Cuza (prin surghiunul obligat, în urma unei lovituri de palat), l-am trimis la moarte, printre străini, aducînd în locul acestuia un conducător străin de Țară, de Neam și de Religie. Cît va mai putea Țara să ducă pe umeri dureroasa povară a asasinatelor politice?
14
Vineri, 18 octombrie 2019
RM
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (4) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca la-nceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) Întemniţat în lagărul stalinist din regiunea Sverdlovsk, Haralambie Cercun se stinge din viaţă în iarna lui 1942, avînd doar douăzeci de ani. N-a rezistat gerului cumplit din Siberia, foamei şi maltratărilor. A murit în floarea vîrstei, cu o mare durere în suflet. Acasă a rămas scumpa sa mamă, aşteptîndu-l şi rugîndu-se, cînd inima începea să plîngă, în lumina dimineţii sau la ceas de noapte, întru salvarea fiului drag, pe care cu dragoste l-a crescut ca să-i fie sprijin la bătrîneţe. Însă au venit străinii. Pe aceste meleaguri nimeni n-a adus atîta nenorocire, batjocură şi moarte ca imperiul bolşevic. La 23 iunie este întemniţat în închisoarea din Cernăuţi Gheorghe Vieru, fiind acuzat de „agitaţie antisovietică”. Au rămas cu inimile sfîşiate de durere soţia – Ilinca, copiii – Gheorghe şi Maria. Peste opt zile, va fi arestat Dumitru Bunduc pentru faptul că în perioada interbelică a intrat în componenţa „unui partid contrarevoluţionar” din România. Membrii familiei au apucat drumul calvarului spre taigalele siberiene fără de sfîrşit, unde scumpa lui soţie şi-a găsit mormîntul. În primul an de putere sovietică, în Ţinutul Herţa au fost introduşi în lista „elementelor care prezintă un pericol social” 57 de persoane, care sînt condamnate la diferite termene de închisoare. Nicolai Kureleak, fost şef de secţie la procuratura regională, în materialul „Represiunile şi reabilitarea“, scria: „În Bucovina de Nord, represiunile s-au desfăşurat în trei etape: anii 1940, 1941 şi 1944 - 1953 [...]. Dosarele erau examinate de judecătoria regională, tribunalele militare, consfătuiri speciale. Toate aceste persoane au fost reprimate, fiind încălcată legislaţia penală. Or, cînd au fost săvîrşite presupusele crime, în Bucovina de Nord încă nu era instaurată puterea sovietică şi, deci, activitatea respectivă nicidecum n-a fost îndreptată împotriva statului sovietic”. Dorind să scape de fiorosul regim stalinist, românii din Ţinutul Herţa fugeau peste frontiera care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. Treceau în Patria-mamă, în Ţara luminii şi libertăţii. În informaţia organizaţiei raionale de partid din 30 octombrie 1940, adresată comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei se menţiona: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi tîrzii. Chiar strîngerea roadei în mod colectiv întîmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”. Tot în luna octombrie, opt tineri din localităţile Horbova şi Hreaţca au hotărît să treacă în România, fiindcă nu mai puteau suporta situaţia ce domina pe meleagurile voievodale. În noaptea de 13 spre 14 octombrie 1940, în România au trecut 17 tineri din satele herţene. În seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din ţinut, constituind peste 80 de oameni, s-a îndreptat către frontiera sovieto-romînă, pe care au trecut-o lîngă localitatea Proboteşti. Ajungînd pe teritoriul României, ei au desfăşurat Tricolorul, apucînd drumul în direcţia Dorohoiului. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, peste 150 de locuitori din nordul Bucovinei şi din Ţinutul Herţa, conduşi de către profesorul şcolar Vasile Morărean din Ostriţa, au hotărît să treacă clandestin în Patria-mamă. Lîngă satul herţean Lunca, românii au fost întîmpinaţi de gloanţele grănicerilor sovietici. Drept mărturie serveşte documentul descoperit în fondurile arhivei Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi, care ne comunică faptul că în ziua de 29 ianuarie 1941, comisia alcătuită din locotenentul Lubinenko, comandantul pichetului de grăniceri nr. 25, felcerul militar Subotin şi sublocotenentul Stronenko, au întocmit un act despre moartea unor persoane care au încercat să violeze frontiera de stat. Au fost împuşcaţi românii: Andrei Mosariuc, în vîrstă de 41 de ani, Ion Burlă - 35 de ani, Gheorghe Voronca - 21 de ani, Eugenia Florea - 28 de ani, Andrei Mosariuc - 25 de ani, Osa Teurean - 32 de ani, Vasile Iaremei - 17 ani, Veronica Antonovici - 17 ani, Nistor Florea - 32 de ani, Ion Rodici - 45 de ani, Toader Florea - 49 de ani. Ei au închis ochii pentru totdeauna în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, la ora 6 şi 15 minute. Corpurile lor tinere şi neînsufleţite au rămas în zăpadă pînă la căderea amurgului, coborînd în groapa comună a iernii, săpată în pămîntul istoric şi plin de durere al Ţinutului Herţa, la ora 19. Conform informaţiilor păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi, tot la Lunca au murit: Antonovici Dumitru - 32 de ani, Doroş Toader - 26 de ani, Cute Toader - 46 de ani. În mîinile călăilor stalinişti nimeresc cinzeci de persoane, dintre care patruzeci şi şapte de bărbaţi şi trei femei. Douzeci de oameni erau născuţi în localitatea Mahala, azi raionul Noua Suliţă, paisprezece - în localitatea Ostriţa, actualul raion Herţa, zece - în oraşul Cernăuţi, cîte doi - în localităţile Voloca şi Ceahor, astăzi raionul Hliboca, un martir a venit pe lume în localitatea Plaiul Cosminului (Molodia), acelaşi raion, iar altul a văzut lumina soarelui în oraşul Drobeta-Turnu Severin din România. În numărul celor arestaţi intrau patruzeci şi opt de români şi doi ucraineni. Patruzeci şi patru de oameni aveau studii primare, unul – Vasile Morărean – poseda studii medii, iar cinci martiri nu ştiau carte. Lista arestaţilor era compusă din treizeci şi opt de ţărani, unsprezece muncitori şi un profesor şcolar. Încep interogatoriile. Timp de două luni întemniţaţii sînt supuşi diverselor metode de tortură. În zilele de 28-31 martie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sîngeros din luna ianuarie. Doisprezece martiri sînt condamnaţi la moarte: Ion Boiciuc, Florea Bujeniţa, Ion Cudla, Toader Eremei, Ştefan Gureliuc, Petru Guzma, Gheorghe Medvighi, Vasile Morărean, Vasile Moraru, Vasile Tihon, Ion Toderean, Ilie Voronca. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi
Jurnal de pe Frontul de Est (34) 20 octombrie 1941 (2) Toate acestea au influenţat grav moralul ostaşilor, între cauze colonelul Radu Dinulescu consemnînd: - „lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.); - „lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor”; - „educaţia din ultimii 20 de ani a românului”; - „tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică”; - „anunţarea că, după ocuparea Odessei, se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce într-adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi”; - „lipsa în genere a unei comportări care să cultive cît mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sînt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborîţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sînt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic”; - „lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de a-şi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate”; - „egoismul nestăpînit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai, în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina, şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi, au dus de asemenea la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii. S-au constatat cazuri cînd soldaţii au jefuit chiar pe proprii ofiţeri, morţi în luptă”; - „lipsa de pregătire morală în vederea continuării războiului dincolo de graniţă («Majoritatea soldaţilor - consemna şeful Secţiei 2 informaţii - spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism»)”. La nord de Crimeea, întrevăzînd rezistenţa puternică a inamicului, generalul Gheorghe Avramescu hotărăşte să restrîngă frontul Brigăzii 8 cavalerie prin introducerea în linie a Brigăzii 1 munte, cu forţele principale în faţa istmului Salkovo. Prin urmare, apărarea istmului Genicesk a revenit exclusiv Brigăzii 8 cavalerie. - Apreciindu-se că „toţi acei care, pe baza dispoziţiunilor legale în vigoare nu sînt obligaţi a presta serviciul militar sau a servi Armata şi nici nu îşi riscă viaţa în războiul actual, trebuie să fie obligaţi să contribuie proporţional cu veniturile lor la construirea unui stoc de îmbrăcăminte pentru satisfacerea nevoilor sociale urgente”, evreii majori, bărbaţi sau femei, sînt obligaţi - conform Decretului - lege nr. 2.909 - să predea statului în mod gratuit efecte civile de îmbrăcăminte, în raport cu veniturile anuale, cu care erau înscrişi în matricolele fiscale pe exerciţiul 1940-1941. Cei care se sustrăgeau acestei sarcini sau încercau să eludeze decizia erau pedepsiţi cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani şi amendă de la 100.000, la 500.000 de lei.
21 octombrie 1941 (1) - În nordul peninsulei Crimeea, Armata 11 germană introduce în dispozitiv şi Corpul 30 armată, care participă la luptă, în istmul Perekop, alături de Corpul 50 armată. - Corpul de munte român continuă pregătirile pentru a pătrunde prin istmurile Genicesk şi Salkovo. - La Odessa, generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al Odessei informează pe prof. Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, despre activităţile Comandamentului „Odessa” pînă în seara zilei precedente: „1. Se procedează la strîngerea şi internarea în ghetouri a evreilor şi strîngerea şi internarea în lagăre a bărbaţilor între 18 și 50 ani. Pînă în prezent s-au internat: 11.306 evrei, 3.481 prizonieri, 11 terorişti. S-au luat toate măsurile de reprimare severă a tuturor celor ce s-ar preta la acte de sabotaj, precum şi de identificarea teroriştilor ce eventual ar mai fi în oraş. 2. Se procedează la deminarea oraşului prin unităţile de pionieri puse la dispoziţie, execuîndu-se în primă urgenţă: deminarea catacombelor şi a localurilor destinate diferitelor autorităţi şi apoi deminarea oraşului. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
pO V E S T I
15
Vineri, 18 octombrie 2019
ADEVARATE (
RM
Profeiile lui Rasputin care s-au adeverit
Grigore Rasputin a devenit una dintre cele mai misterioase personalități din istoria Rusiei. Mulți istorici și experți încearcă să găsească și astăzi ceva nou care să poată dezvălui și mai mult acest personaj, văzut drept un fraudator în care familia regală și-a pus pur și simplu totala încredere. Alții spun că a avut un psihic foarte puternic. În ciuda opiniilor existente, multe dintre predicțiile sale s-au adeverit deja. Să vorbim despre ce a prezis Rasputin și cum au devenit vorbele sale realități.
nceputul revoluiei i moartea familiei regale În 1912, Rasputin și-a publicat propria carte, „Meditații pioase”, în care a conturat toate predicțiile. În scrisorile sale, el a vorbit despre cum se roagă pentru familia regală, pentru că, în curînd, i se prevăd probleme negre. În 1916, Rasputin l-a averizat pe țar că vor să-l omoare și a povestit detalii despre moartea sa și a familiei sale. El a mai spus că „oamenii vor fi în mîinile criminalului cu armele diavolului“, iar poporul rus va lupta și va împrăștia moartea în întreaga lume (făcînd probabil aluzie la bolșevism). De asemenea, a
spus că acești monștri vor guverna și batjocori oamenii de trei ori în 75 de ani. Acum, să ne gîndim dacă acestea s-au adeverit. Într-adevăr, tînărul prinț Felix Iusupov a dat ordin să-l ucidă pe Rasputin, care, după părerea sa, a avut o influență proastă asupra țarului și a rudelor sale. Nobilii care au fost semnalați în predicțiile sale au devenit participanți la crimă. Și, după numai două luni, a început aceeași revoluție despre care a menționat Rasputin și execuția familiei regale. Uniunea Sovietică, așa cum știm cu toții, a existat pînă în 1991. Adică din ziua morții lui Rasputin au trecut aceiași 75 de ani.
Prediciile istorice ale lui Rasputin El a prevăzut al doilea război mondial, precum și cea mai severă blocadă a întregului război - blocada de la Leningrad. Există mărturii despre o ceartă a lui Rasputin cu un german căruia i-a strigat că deși vor asedia Petersburgul, ei vor muri de foame, vor încerca să intre, dar nu vor ajunge în oraș pentru că mulți oameni își vor da viața pentru apărarea lui. El a mai spus că toate acestea se vor întîmpla în al 25-lea an de la moartea sa. Mulți nu au
Cum a schimbat URSS 17 submarine pe rcoritoare Pepsi
În 1959, președintele SUA, Dwight Eisenhower, și secretarul general Nikita Hrușciov au încercat să stabilească relații între URSS și SUA. În primul rînd, la New York a avut loc o expoziție a realizărilor economiei sovietice, iar pe data de 29 iulie a aceluiași an, americanii au ajuns la Moscova. Pentru prima dată, oamenii sovietici au încercat „răcoritoarea burgheză“ Pepsi, care a fost pe gustul liderilor comuniști. În parcul capitalei, Sokolniki, au fost instalate multe standuri, prin care sovieticii au fost introduși în farmecele lumii capitaliste. Pepsi-Cola a avut un succes uriaș cu vizitatorii la eveniment. Pe toată durata expoziției, cetățenii sovietici au băut 3 milioane de pahare din băutură. Delegația executivă a Pepsi&Co, reprezentată de Donald Mackintosh Kendalla, a ajuns la delegația americană și i-a oferit lui Hrușciov să guste din băutură. Acestuia i-a plăcut foarte mult și au început negocierile privind aprovizionarea directă cu Pepsi către URSS. În 1972, deja sub Leonid Brejnev, Donald Kendall a obținut monopolul asupra vînzării
băuturii în Uniunea Sovietică. Astfel, Pepsi a devenit primul „produs al capitalismului” care a aprovizionat rafturile magazinelor sovietice. Pînă la prăbușirea URSS, 21 de fabrici americane erau amplasate pe teritoriul său. Concentratul de băuturi, a cărui rețetă a fost ținută secretă, a fost adus din SUA, iar în URSS a fost diluat și îmbuteliat cu etichete de marcă. Unicitatea acordului constă în faptul că rubla nu a fost moneda de decontare internațională, și părțile au convenit pe barter. În schimbul concentratului de suc, URSS a furnizat Statelor Unite vodkă marca Stolichnaya. Datorită americanilor, vodka rusă a devenit un brand internațional și a fost vîndută anual în Europa și America, în valoare de 200 de milioane de dolari. Contractul cu Pepsi a fost semnat pînă în 1989, iar cînd acțiunea s-a încheiat, Gorbaciov a apelat la americani cu o cerere de extindere a ofertei. Cu toate acestea, situația s-a schimbat, vodka în schimbul de
crezut și l-au considerat un nebun, dar după cum arată istoria, acest lucru s-a realizat. Rasputin chiar a văzut zborul lui Gagarin în spațiu. O confidentă a sa, Anna, a scris cuvintele lui Grigore, în care spunea: „Aici privesc cerul și văd că americanii merg pe acolo și pe Lună își pun steagul rușinos. Dar nu îi vom lăsa, pentru că țara noastră va cuceri spațiul”. A făcut o predicție și despre Hiroshima și Nagasaki, în 1916. În această zi, Grigore s-a învîrtit în jurul camerei, strigînd cuvinte ciudate și spunînd constant că vede oamenii arzînd și țipînd. A văzut două orașe arse în care nu există oameni. El a mai menționat că „Dumnezeul japonezilor nu va avea milă și nu va opri o mînă furioasă”.
Predicia celui de-al treilea rzboi mondial Previziunile lui Rasputin despre cel de-al treilea război mondial sînt și ele cunoscute. Cel mai interesant lucru este că și faimoasa clarvăzătoare „Baba Vanga“ a vorbit despre a treia ciocnire între interesele țărilor. În ambele predicții, experții au identificat principalele aspecte: trei șerpi se tîrăsc în toată Europa și lasă o amprentă (cel mai probabil este consolidarea a trei țări agresoare). El a spus că acești trei șerpi vor ucide și vor distruge toată viața, dar în final vor muri din propria sabie. Pacea va veni, dar va fi învăluită în sînge stacojiu. După aceea, vor fi puține persoane și cîteva lucruri care trebuie curățate pentru a intra în lumea nouă. El a mai spus că „trei fulgere” așteaptă lumea și că un om însetat de sînge va veni din Occident, înrobind oamenii cu bani, iar din est - sărăcia. concentrat de răcoritoare al partenerilor occidentali nu mai era satisfăcătoare. Conducerea sovietică a propus un nou barter. În schimbul siropului Pepsi, URSS a acceptat să renunțe la o flotilă de submarine diesel, dezafectate. Au aranjat-o pentru americani și au emis cererea pentru un nou lot de sirop dulce. În total, URSS a transferat 17 submarine, construite între 1951 și 1957. Anterior, toate armele au fost eliminate din ele. Pepsi&Co a vîndut submarinele la fier vechi. Fiecare submarin a adus corporației 150 de mii de dolari. Toate submarinele erau învechite și dezafectate, cu toate acestea, în această afacere exista mai mult simbolism decît afaceri. O parte din puternica flotă a URSS a fost înstrăinată în schimbul siropului capitalist, care s-a dovedit a fi mai scump pentru cetățenii și liderii socialismului dezvoltat decît prestigiul forțelor armate ale patriei. Comunismul a pierdut în lupta împotriva capitalismului și a fost învins nu de bombe
și tancuri, ci de blugi, VCR-uri, filme de la Hollywood și răcoritoare Pepsi. În 1991, cînd URSS s-a prăbușit și capitalismul a intrat în republicile deja independente, contractul a încetat să mai existe. Directorul Pepsi&Co, Donald Mackintosh Kendall, care era prieten cu Hrușciov și Brejnev, în 2004 a primit Ordinul de prietenie din mîinile președintelui rus, Vladimir Putin. Pagină realizată de D.A.
16
Vineri, 18 octombrie 2019
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Alianța hoților (urmare din pag. 1) Ei bine, nu este chiar așa. Bănuiam noi că nu e chiar ăsta adevărul, și asta pentru că în SUA încă mai există niște mecanisme prin care puterile separate ale statului pot să se apere și să limiteze cazurile de corupție din politica americană. Hîrjoneala dintre Trump și Biden, din ultimele săptămîni, și recenta procedură de demitere a președintelui SUA de către Congres, la inițiativa democraților, precum și recentele declarații ale fostului primar al New York, conform cărora Biden s-a amestecat abuziv în politica Ucrainei, dar, mai ales, conform cărora ,,încă nu am ajuns la România” – ei bine, toate acestea ne-au arătat destul de clar cine face, de fapt, jocurile la București și care sînt interesele reale. Păi, uite că și ei, americanii, au bandiții lor, hoții lor, corupții lor, dar care, fiind mai deștepți și mai puternici, nu acționează în propria curte, în propria hazna politică, ci își proiectează nemerniciile peste mări și țări, acolo unde terenul este bun pentru asta, gen România. În felul acesta înțelegem de ce Hans Klemm nu este înlocuit de nimeni – deoarece Cogresul îl apără cu putere și îi anulează pe toți cei care sînt propuși să ne fie ambasadori, așa înțelegem de ce actualul ambasador al SUA la București merge oriunde dorește și împarte ordine discret politicienilor români, și
nimeni nu îl deranjează nici măcar cu o întrebare. Așa înțelegem că, de fapt, în România, SUA sînt reprezentante de către imaginile unei elite destul de obscure a partidului democrat, care nu doar că se amestecă abuziv în politica românească, dar nici măcar nu are bunul simț să ne spună că, de fapt, reprezintă doar o gașcă de hoți care au făcut un pact cu o altă gașcă de hoți, românii, alături de care conduc țara asta, lucru foarte profitabil. America lui Trump nu a ajuns în România și se pare că nici nu va ajunge. Democrații lui Biden au pus piciorul în România și Ucraina și sînt convins că și prin alte țări est-europene, și, avînd în mînă cătușele și procurorii, conduc în realitate aceste state, ducînd în penibil și inutilitate mecanismele democratice pe care, teoretic, înșiși americanii le au la export, atunci cînd trimit Armata prin lume să caute petrol. Petrol e și la noi, că doar nu vă imaginați că ei sînt prezenți aici de dragul Deltei Dunării. În prezent, la Washington D.C se duc lupte pe contre între Casa Albă – pe de o parte, și democrații și republicanii laolaltă – pe de altă parte. Miza este viitorul mandat de președinte al SUA la alegerile de anul viitor. În România lui Klemm nu se schimă nimic, dimpotrivă, puterea democraților lui Biden devine și mai mare. Guvenul Dăncilă a căzut, premier interimar are să fie cel mai probabil Birchall, omul americanilor, care va desființa Secția Specială de Control a Abuzilor din Magistratură, o va executa pe șefa CSM și va mai pune o piatră de moară la gîtul românilor. Aceste lumînări care se vor aprinde curînd vor lumina și frica parlamentarilor
Conspirație confirmată: preluare prin Servicii și… implicare NATO Motto: ,,Trădătorii rămîn trădători oricîte explicații puerile și baliverne ar scoate pe gură. Ștampila rămîne”. Col. (ex)SRI Daniel Dragomir
conspirație împotriva PSD – sau pentru preluarea celui mai mare partid.
,,Atenție – la nivel internațional se execută o lucrare contra PSD!”, se intitula un editorial pe care l-am publicat acum cîteva săptămîni. Scriam că ,,lucrarea” anti-PSD are capetele la Bruxelles și Washington. Acum avem o confirmare a ,,conspirației”. De fapt, fără ghilimele, din păcate… Dar și o imixtiune la cel mai înalt nivel în România – care a dus la căderea guvernului. Dacă nici asta nu e grav, atunci nu vă obosiți să citiți articolul de față.
Revenind la ex-liderul TSD, acesta mai scrie: ,,Nu voi susţine niciodată măsuri care să lezeze interesele electoratului de stînga”. Să-l întrebăm care sînt acele măsuri teribile? Pensiile, salariile, impozitarea multinaționalelor? Dar, atenție la finalul mesajului: ,,Este un moment zero pentru stînga românească şi îi invit pe colegii mei să se gîndească la cum îi reprezentăm pe votanţii noştri printr-o schimbare majoră de direcţie politică”, a scris Gabriel Petrea - adică un îndemn clar la nesupunere, revoltă, ori rupere. Dar, privind în urmă postările ,,revoltatului” om de stînga, nu prea se găsesc ,,supărări” asemănătoare. Dimpotrivă, laude pentru Viorica Dăncilă. Deci, o schimbare bruscă, de ultimă oră, care vine, ,,întîmplător”, la cîteva ore după vizita la Institutul Aspen, condus de secretarul general al NATO… De aceea, cred că se potrivesc rîndurile lui Daniel Dragomir, colonelul de Intelligence: ,,Trădătorii rămîn trădători oricîte explicații puerile și baliverne ar scoate pe gură. Ștampila rămîne. Sînt milioane de oameni care au tras și au muncit pentru PSD ca să vină un terchea berchea să își bată joc de toate eforturile lor”.
Trădări neașteptate… la cîteva ore după o vizită! Cele mai dureroase trădări la moțiune au fost cea a șefului tineretului PSD, deputatul Gabriel Petrea, și a senatorului Mihnea Costoiu, rectorul Politehnicii. De remarcat că imediat după trădare, deputatul Petrea a postat pe Facebook un mesaj plin de șabloane tip… Ana Birchall și de inspirație #REZIST. ,,Am făcut acest pas cu amărăciune, dar cu responsabilitate - resursele acestei guvernări şi acestui stil de management politic s-au epuizat”, scrie Petrea, declarînd că rămîne ,,un om de stînga” care crede ,,în continuare în reconstrucţia unui proiect politic care să vorbească despre competenţă, meritocraţie, orientare euroatlantică şi interes pentru ce reprezintă tinerii pentru această ţară”. Ei bine, tocmai despre această ,,orientare euroatlantică” este vorba – pentru că asta pare a-l fi făcut pe Petrea săși schimbe opțiunea la vot. Mai precis, în seara dinaintea moțiunii, Petrea a postat o fotografie în care el și Mihnea Costoiu apar alături de Mircea Geoană, în spate fiind bannere ale Institutului Aspen, condus de fostul lider PSD. Petrea publică și o explicație – celebra lozincă ,,Sîntem NATO” (We are NATO). Reamintim că Mircea Geoană a fost numit în mod ciudat în fruntea NATO. În spațiul public s-a făcut legătura între o bogată rudă de-a sa din SUA, sponsorizarea Institutului Aspen și numirea lui Geoană. Semnificativă este și o întrebare sub această poză: ,,Ia zi, Gabi (Petrea, n.n.), cum votezi la moțiune? Nu poți fi și cu Nato, și cu Dăncilă”, comentează un prieten de-al lui Petrea fotografia. Prietenul, un anume Bogdan Trifan, are o poză cu #REZIST… Dacă ne reamintim și de palma dată Vioricăi Dăncilă de vicepreședintele Mike Pence la recenta vizită în SUA, dar și tupeul exagerat al Anei Birchall față de PSD concomitent cu susținerea bruscă de care s-a bucurat din partea SUA -, încep să se lege unele lucruri. O adevărată
,,Este un moment zero”
,,Trebuie să recunoască că a fost ofiţer acoperit al SIE” Problema nu e însă atît de simplă – iar fostul președinte Traian Băsescu, ,,cel mai informat om din România”, pune o problemă gravă: PSD, partidul cel mai puternic, e preluat ,,sub acoperire”… și chiar un celebru ,,acoperit” SIE e beneficiarul! Există o legătură pe linia Aspen – NATO – SIE? Vai, cum se poate?... Doamne, ferește! Chestiunea e că fostul președinte Traian Băsescu a făcut o analiză a situației de după moțiune – și a constatat existența unei mari ,,probleme” – Victor Ponta, pe care chiar el îl deconspira ca ofițer acoperit al SIE, e beneficiarul moțiunii: ,,Problema e că Victor Ponta este marele cîştigător şi are spaţiu de manevră de la stînga la dreapta”, a declarat Băsescu la RTV. ,,Nu ştiu dacă vreun om politic a fost vreodată într-o asemenea situaţie”. Iar situația paradoxală este că ,,pe de o parte, a contribuit la căderea Guvernului - pe de altă parte, poate salva PSD”, consideră Traian Băsescu. Dar, atenție, în octombrie 2014, Traian Băsescu, din calitatea de președinte al României, a făcut o declarație fulminantă: ,,Victor Ponta trebuie să recunoască că în perioada 1997-2001 a fost ofiţer acoperit al SIE”
PSD, partid care a murit de facto în iunie 2019, și care va dispărea de drept în următorii ani. Statul polițienesc se va întări, democrația e moartă deja, iar românii se vor bucura ca proștii, așa cum o fac de fiecare dată. Președintele Iohannis va fi în vacanță încă 5 ani, PNL își va redeschide taraba cu acel procentaj de 50% comisioane la contracte. USR se va autodistruge prin incompentența și lipsa de realism a apretaților de la vîrf, PSD duhnește deja a mort, iar Dăncilă va intra în istorie, din păcate, ca cel mai prost premier din ultimii 30 de ani. În ceea ce privește viitorul, o anchetă realistă la Washington poate să aducă puțină lumină și în zona obscură a României, și există o șansă minimă (dar există!) ca Justiția americană să vină să îl pună la adăpost pe Hans Klemm, și, odată cu el, să fie puși la păstrare toți cei care au colaborat cu el în favoarea intereselor americane private, și judecați pentru trădare. Tare bine ar prinde un asemenea exemplu pentru România, poate îi mai sperie pe trădători și îi mai potolește. Poate că, totuși, o minune mai este posibilă și americanii vor ajunge la București, ne vor elibera de bandiții lor și îi vor înlătura pe bandiții noștri. Mereu am spus că România poate fi eliberată de nemernici doar de către o putere străină, pentru că nu mai există nimic românesc pe aceaste meleaguri, nimic în afară de lașitate și trădare. Ei bine, uite că șansa României este acum în mîinile lui Trump și ale republicanilor care îi mai sînt alături. Este o șansă minimă, dar ea există. O scrisoare de ajutor către Giuliani și Trump nu ar strica în aceste vremuri triste. Nu știi niciodată ce poate să urmeze. (întrebarea e… ce înseamnă ,,a fost”?!). Mai mult, Băsescu făcea o legătură între apartenența la Servicii și ascensiunea sa în magistratură și, ulterior, în politică. ,,A fost (ofițer), în perioada 1997-2001, ceea ce explică şi propulsarea lui de la Parchetul de la Judecătoria de sector direct în Parchetul General”, a spus Băsescu, subliniind că ,,nu este nici o bombă, este o realitate pe care eu sînt gata să o demonstrez”.
Ponta ,,a executat în Italia misiuni foarte precise” O altă mărturie în acest sens a venit de la unul dintre cei mai importanți investigatori de presă, cu legături în zona informațiilor militare – Mirel Curea. ,,Pe parcursul anului 2000, în perioada premergătoare plecării la un stagiu de trei luni, dec. 2000 – feb. 2001, în Italia, la Procuratura Naţională Anti-Mafia, Victor Ponta a fost selecționat, recrutat, pregătit și trimis în misiune ca ofițer SIE sub acoperire, cu gradul de căpitan”, a scris Curea pe Facebook. Redactorul-șef adjunct al ,,Evenimentului zilei” scria că (Ponta) ,,a executat în Italia misiuni foarte precise, în principal de cunoaștere a unor metode de lucru ale Serviciilor de Informații interne din Peninsulă, pe linii de muncă speciale, de care s-a achitat onorabil. Atît de onorabil, încît la întoarcerea în țară, a împărtășit din cele aflate ofițerilor SIE cu atribuțiuni pe linia respectivă, sub forma unor cursuri”, scrie Curea, completînd: ,,Idem în SUA, în martie 2001, la Departamentul Trezoreriei al SUA (US Secret Service), idem, în iulie 2002, la OLAF”. Un traseu interesant, care este completat „din nov. 2002, în politică! Ca civilii!”, scrie Mirel Curea, care conchide: ,,Ponta este și securist!”. Deci, două surse de prim rang afirmă că Ponta are legături directe cu SIE – ba chiar ,,dottore” a și ,,executat misiuni”. De care poate știe și actualul său consilier de la partid, fostul șef militar al SIE, generalul Silviu Predoiu. Întrebarea care se pune clar în aceste condiții este: căderea Guvernului și preluarea PSD (tentativa, deocamdată) este tot o ,,misiune foarte precisă”, pe linia SIE - NATO?... Oare cum de a ajuns asociatul lui Ștefureac (consilierul lui Maior la Ambasada de la Washington) să fie mîna dreaptă a lui Ponta? Poate l-a ajutat cartea de muncă semnată de fostul șef al SIE, Rotaru? Plus altele… despre care știe, cine credeți? Același Mircea Geoană… de mai sus… și de la NATO! Întrebare de final: devine PSD un partid al SIE și NATO… sau dispare? DRAGOȘ DUMITRIU P.S. - Să nu uităm că singura afacere (la vedere) a adjunctului lui Ponta, Mihai Tudose, a fost o firmă în care a fost asociat cu Gabriel Vlase (actualul șef al SIE) și cu Georgian Pop, fostul șef al Comisiei SRI de pe vremea lui Maior.
RM
17
Vineri, 18 octombrie 2019
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Ce va face Turcia fără NATO? Consecințele unei posibile excluderi a Turciei din NATO Parlamentarii americani amenință că vor retrage Turciei apartenența la NATO. Senatorul republican Lindsey Graham a declarat că este gata să prezinte un proiect de lege pentru suspendarea participării Ankara la blocul militar în legătură cu operațiunea militară din Siria. Declarații despre potențiala expulzare a Turciei din NATO au fost făcute înainte în Statele Unite. La sfîrșitul lunii ianuarie 2018, forțele armate turce au luptat în zona orașului sirian Afrin. Chiar și atunci, pe canalul de televiziune american Fox, care este considerat cel mai loial președintelui american Donald Trump, a fost difuzată o declarație cu privire la necesitatea opririi aderării Ankarei la Alianța NordAtlantică. Administrația Trump a vorbit despre același lucru în luna iulie a anului curent, cînd situația din jurul Ciprului a fost din nou agravată. Adică, ideea de a expulza Turcia din blocul militar NATO a fost prezentă pe Dealul Capitolului de cel puțin cîteva zile. Încă nu este clar cum se vor întîmpla toate acestea din punct de vedere procedural. În Carta NATO, procedura de excludere a unui stat nu este elaborată în detaliu. În articolul 13, o posibilă retragere a unei țări din NATO este descrisă astfel: „După expirarea termenului de douăzeci de ani al prezentului acord, orice parte contractantă se poate retrage din acesta la un an după ce notifică Guvernul Statelor Unite ale Americii despre încheierea acestui acord, care va informa guvernele celorlalte părți contractante despre livrarea către acesta a depozitării fiecărei notificări de încetare a prezentului acord“. Adică nu vorbim deloc despre excludere, ci doar despre ieșire și, mai ales, din inițiativa statului membru NATO. Deci, se pare, mai întîi la Bruxelles (sau Washington) este necesar să se dezvolte o procedură de retragere din alianță, aprobată de toți membrii NATO, apoi, pe baza acestui document legal obligatoriu, să excludă Turcia din blocul militar. Între timp, nici nu este clar cum să interpretăm practic amenințările americane împotriva Ankara. Așadar, în 1949, părinții fondatori ai NATO nu au crezut că în viitor un stat va trebui exclus din bloc pentru „comportament inadecvat”. În această privință, suspendarea aderării Turciei la NATO nu poate fi cel mai bun precedent pentru alianță. Pînă în prezent, singurul
exemplu de acest fel este suspendarea voluntară a participării Franței lui Charles de Gaulle la structurile militare ale blocului. Cu toate acestea, Washingtonul a uitat aparent că situația din estul Mediteranei și din Orientul Apropiat și Mijlociu de la sfîrșitul Războiului Rece s-a schimbat, dacă nu radical, atunci semnificativ. Paradoxal, dar, pentru Turcia de azi, aderarea la NATO nu este atît de vitală cum arăta, de exemplu, în timpul Războiului Rece. Atunci, Ankara, într-adevăr, a fost prima linie de apărare a NATO pe flancul de sud-est al alianței și, potrivit strategilor occidentali, în acei ani trebuia să servească drept obstacol insurmontabil pentru răspîndirea comunismului. Totuși, Rusia modernă nu mai este o amenințare pentru Turcia. Cei mai apropiați vecini ai Ankara, care pînă de curînd erau jucători regionali puternici, sînt învinși precum Irakul sau Iranul, epuizați de sancțiuni, lipsiți de acces la tehnologii avansate și împrumuturi din Occident și au rămas, în mod semnificativ, în urma construcției forțelor armate moderne și de înaltă tehnologie. Este posibil ca în viitorul Turciei, aderarea la NATO să fie necesară doar pentru a descuraja nuclearul Iranului, dar aceasta este încă o perspectivă foarte îndepărtată, care poate să nu devină o realitate. Nu ar fi exagerat să spunem că Turcia este principalul jucător regional, iar interesele Ankarei sînt departe de a restricționa răspîndirea comunismului sau de a contracara amenințarea rusă. Cu alte cuvinte, strategia turcă de astăzi este de a crea un anumit potențial militar pentru acțiuni în zone pur specifice, iar alegerea armelor și a echipamentelor militare care ne vor permite să rezolvăm aceste probleme este deja relevantă pentru tactica turcă modernă. Direcții similare pentru Turcia sînt acum clar vizibile - acestea sînt Grecia, Israel și Cipru. Aceasta este suprapusă problemei dezvoltării hidrocarburilor în estul Mediteranei. Și în această zonă, axa Grecia-Israel este clar - atît în zonele de producție, cît și pe traseele posibile pentru transportul materiilor prime. Este clar că pot exista diverse tipuri de confruntări. Desigur, sînt necesare calcule economice în acest domeniu - ce, cînd și cît. Cu toate acestea, componenta militară din toate prognozele și evaluările din această zonă este cea mai
O vară politică de-a dreptul caniculară (4)
Firește că alegătorii au pierdut mai bine de două ore ca să reflecteze asupra numelui fiecărui candidat înscris pe buletinul de vot, dar și asupra panseurilor politice nebuloase, formulate de președintele Iohannis, prin acel referendum inutil. Dacă alegătorii s-ar fi prezentat la urne pe tot parcursul zilei, și nu toți la aceeași oră, cozile ar fi fost evitate. Pe de altă parte, dacă întrebările legate de referendum n-ar fi fost plasate în ziua alegerilor, procesul votării s-ar fi desfășurat mult mai repede. Dar nu este prima oară cînd președintele Klaus Iohannis calcă-n străchini în diferite probleme politice. S-a mai pomenit oare ca președintele altui stat să se așeze în fruntea mișcărilor de protest împotriva guvernului propriei țări? Este de-a dreptul scandalos să-l auzi pe Klaus Iohannis cum se declară un apărător al democrației, cînd aproape că nu a fost zi în care să nu blameze Guvernul și Parlamentul, două dintre instituțiile fundamentale ale statului de drept, rezultate din alegeri legale, la care au participat toate partidele politice. Cum poate să se autointituleze apărător al democrației, cînd n-a schițat nici cel mai mic gest împotriva celor care acționau pe diverse căi, pentru a înlocui statul de drept cu statul paralel? Cum poate acest sas, străin de sufletul românului, să pretindă că apără țara, al cărei președinte este, din nefericire, și
pe cetățenii ei, cînd, în cinci ani de mandat n-a vizitat decît o singură dată Basarabia (bine ar fi fost să nu fi trecut niciodată Prutul), susținînd, cu acel prilej, că această străveche provincie românească se va reintegra în trupul țării-mamă atunci cînd românii și moldovenii vor decide acest lucru? Așadar, pentru Klaus Iohannis, românii și frații lor de peste Prut, aflați în robie de 80 de ani, ca urmare a criminalei înțelegeri dintre Germania hitleristă și Rusia stalinistă, sînt două popoare diferite, așa cum susțin Moscova și Kievul. Mă întreb nedumerit: oare cum îndrăznește un asemenea individ să candidepze pentru încă un mandat de președinte al țării noastre? Nu se găsește nici un român, în toată țara, căruia să i se încredințeze cea mai înaltă funcție în stat? Cum îndrăznește un asemenea dictator înnăscut să afirme că apără Justiția, cînd se opune din răsputeri reformei în acest domeniu? Klaus Iohannis, care duce în spate un sac de dosare penale, apără acea Justiție care i-a blagoslovit cu N.U.P. afacerile imobiliare ilegale de la Sibiu și alte fapte ilicite, săvîrșite din fotoliul de primar municipal și de președinte al Formului German, moștenitorul Grupului Etnic German. În aceste condiții, sînt limpezi ca lumina zilei deciziile lui Iohannis de a-i menține în fruntea unor înalte instanțe pe doi procurori toxici, ca Laura Codruța Kövesi și Augustin Lazăr, și de a o numi
directă. Dacă nu există putere militară, atunci nu există nici un efect de pîrghie. Și dacă există ceva, atunci apare o anumită platformă pentru un posibil dialog. Prin urmare, amenințările lui Recep Tayyip Erdogan de a expulza Turcia din NATO nu pot fi de speriat. Și Ankara nu se va retrage din politica actuală, iar NATO în acest sens nu este nici un asistent și nici un aliat al lui Erdogan. Dar pentru Alianța NordAtlantică, în cazul unei astfel de pedepse a Turciei, pierderile din punct de vedere militar-politic, militarstrategic și, în final, pur și simplu reputațional pot fi pur și simplu catastrofale. În primul rînd, va apărea un decalaj uriaș în solidaritatea euro-atlantică, care nu va putea fi închisă, la prima vedere, care nu va putea fi închisă în viitorul apropiat. În al doilea rînd, din nou pe ordinea de zi, va exista un întreg bloc de întrebări despre sensul existenței continue a alianței ca atare. Cu alte cuvinte, Turcia poate juca rolul unui fel de piatră de castel în arcul blocului NATO, iar dacă această piatră este eliminată, întreaga alianță se poate prăbuși. În ceea ce privește amenințările lui Donald Trump de a distruge complet și de a șterge economia turcă (a se înțelege cum poate fi distrusă nu numai economia, ci și Turcia în ansamblu), astfel de aspirații afectează în mod semnificativ interesele UE și nu atît economic cît geopolitic, deoarece ultimul zid al drumului migranților din Orientul Apropiat și Mijlociu spre Europa se poate prăbuși. În orice inițiative și planuri militare-politice, aliații sînt importanți. În sfîrșit, o astfel de politică a șefului Casei Albe aruncă pur și simplu cele mai noi obstacole în stabilirea cooperării militare-tehnice pe scară largă între Moscova și Ankara. Iar acest lucru pe termen lung poate duce la o reformatare radicală a peisajului militar-politic al întregii regiuni. Unii au impresia că Trump a făcut o greșeală majoră în aprovizionarea Turciei cu luptători F-35 de generația a cincea. Se pare că președintele american vrea acum să agraveze situația și să piardă în cele din urmă unul dintre cei mai importanți aliați ai săi din regiune. Este posibil ca în viitorul apropiat, tonul nepromițător și amenințător al evaluărilor și declarațiilor americane în legătură cu Turcia să fie corectat în mod substanțial. În caz contrar, Statele Unite vor primi un alt Iran pentru sine în această regiune explozivă, iar Moscova va deveni un beneficiar brusc în acest caz (și fără prea mult efort). M.K. judecător la Curtea Constituțională a României pe Livia Stanciu. Că așa stau lucrurile, o dovedește și recenta hotărîre a penalului Iohannis de a se opune numirii, în funcția de ministru al Justiției, a doamnei Gârbovan, un ilustru magistrat, atît sub raportul pregătirii juridice, cît și al moralității, care ar fi putut să așeze pe principiile normalității Justiția românească, transformată de Macovei și Prună într-un instrument al luptei de clasă. Ziua de 26 mai a marcat, totodată, sfîrșitul conflictului dintre Dragnea și Iohannis, conflict ce părea ireductibil. Cîștig de cauză a avut Iohannis, dar, după încărcătura penală pe care o duce în spate, acesta are șanse, după ce va părăsi Cotrocenii, să beneficieze de o sentință similară. Înverșunat din adîncul ființei sale împotriva fostului lider al PSD, care-l împiedica să-și facă mendrele puterii în mod discreționar, Iohannis n-a avut liniște pînă nu și-a văzut adversarul la pămînt. De atunci, mulți politicieni, nu doar social-democrați, se întreabă nedumeriți: este Dragnea mai vinovat decît Petrov, alias Băsescu, turnătorul la Securitate, cu mare vocație și mare profit, coruptul-corupților, care a jefuit Flota maritimă a țării și și-a însușit în mod abuziv imobile, terenuri intravilane, o moșioară și multe alte bunuri din averea statului, sub protecția Justiției care, și astăzi, se lasă sedusă de minciunile unui asemenea șarlatan din născare? (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU
18
Vineri, 18 octombrie 2019
V I ATA C R E S, T I N Ã ,
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (50) LUNA APRILIE 29 aprilie – Să ne pocăim
,,Vrednic de crezare şi de toată primirea este cuvîntul că Isus Christos a venit în lume să-i mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu” (I Timotei 1.15) ,,N-am venit să-i chem la pocăinţă pe drepţi, ci pe păcătoşi” (Marcu 2.17) ,,Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2.4) Vrednic de crezare şi de toată primirea este, aşa cum spune Apostolul Pavel, acest cuvînt, fiindcă pe pămînt nu poate fi aflat altul mai frumos, mai dătător de bucurie şi mîngîiere, şi nici unul dintre cuvintele înţelepţilor nu i se poate asemui. Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul - Născut, a venit în lume ca să-i mîntuiască pe păcătoşi! Auzind acest cuvînt, înţelegîndu-l aşa cum trebuie, omul va dobîndi îndată cea mai mare bogăţie a lumii şi se va umple de o fericire pe care nimic altceva nu i-o poate da. Ceea ce scria Apostolul Pavel fusese vestit mai înainte omenirii păcătoase de către însuşi Mîntuitorul: ,,N-am venit să-i chem la pocăinţă pe drepţi, ci pe păcătoşi” (Marcu 2.17). Luaţi aminte: Dumnezeul dragostei nu L-a trimis pe Fiul Viu la sfinţi sau la drepţi – nu, ci L-a trimis să-i caute şi să-i mîntuiască pe cei pierduţi, să-i spele cu Sîngele Său pe cei necuraţi, să-i cheme pe păcătoşi la o viaţă nouă, să răscumpere cu moartea Sa toată omenirea care pierea în păcate! El vrea ca ,,toţi oamenii să se mîntuiască și la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2.4). Nu vrea moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii. Auzind de această uimitoare minune, întreaga lume ar fi trebuit să cadă la picioarele Mîntuitorului! Să ne pătrundem, deci, şi noi de înţelesul minunat al acestor cuvinte și, chiar dacă pînă acum nimic n-a fost în stare să ne clintească inima împietrită şi îndărătnică, acum, luînd aminte la această minunată chemare a iubirii dumnezeieşti, striviţi, copleşiţi de nemărginita milostivire a Mîntuitorului nostru, Care Şi-a vărsat pentru noi Sfîntul Sînge şi Care îi cheamă la pocăinţă pe păcătoşi, să ne grăbim a cădea la picioarele Sale, pocăindu-ne cu rugăciune fierbinte şi mulţumire pentru darul Lui negrăit.
30 aprilie – Rugăciunea de taină ,,Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie
Este toleranța un păcat, sau o virtute? (3) Toleranţa și morala creștină
Marele filosof și om politic englez John Locke a scris în 1689 eseul său celebru, „Scrisoare despre toleranţă”, în care afirma: „Toleranţa este caracteristica principală și cea mai importantă a adevăratei biserici”. Este uimitoare grija pe care Dumnezeu o avea în Vechiul Testament pentru drepturile străinilor. Mai mult chiar, în ciuda faptului că Dumnezeu îl alege pe Avraam, observăm în Scripturi prezentarea pozitivă a unor persoane care nu făceau parte din familia acestuia și care au manifestat o credinţă demnă de a fi lăudată de Dumnezeu, uneori în ciuda unui trecut sau a unei descendenţe care le dezavantaja. Dumnezeul lui Israel este Cel care Se preocupă de popoarele din jur, le trimite profeţii, le vorbește uneori direct, alteori prin profeţii Săi – totul pentru ca și ele să Îl poată cunoaște. Planul lui Dumnezeu din Vechiul Testament era ca Israel să poată fi un exemplu de credinţă, înţelepciune și prosperitate în așa fel încît mai multe popoare să spună: „Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi”. Cei care văd în Vechiul Testament un Dumnezeu
la arătare” (Matei 6.6) La temelia fiecărei vieţi sfinte trebuie să se afle o convorbire vie, statornică, a sufletului cu Dumnezeu, în tainiţa inimii, departe de oameni, faţă către faţă, dacă se poate spune aşa, cu Domnul Însuşi. Întreaga însemnătate a rugăciunii stă în această relaţie nemijlocită, strînsă şi personală a omului cu Dumnezeu, prin care omul află intrarea la tronul Celui Preaînalt. Fără îndoială, peste tot şi întotdeauna sîntem în prezenţa lui Dumnezeu, dar Însuşi Christos ne-a arătat că trebuie neapărat să ne retragem pentru a ne ruga în singurătatea odăii noastre, şi experienţa ne arată întregul folos al unei asemenea retrageri atunci cînd devine obişnuinţă. Acolo, în acest sanctuar al nostru, departe de tot ce este pămîntesc, omenesc, vom găsi izvor de apă vie pentru a ne potoli setea duhovnicească, iar flacăra credinţei ni se va aprinde cu puteri noi; acolo ne vor fi date aripi pentru a zbura fără de primejdie peste adîncul îndoielilor şi păcatului. Să căutăm, aşadar, însingurarea, şi în ea Îl vom găsi pe Tatăl nostru ceresc; întru lumina feţei Sale, cu conştiinţa vie a iubirii Lui părinteşti, vom învăţa să ne rugăm. Deşi Domnul nu cere de la noi rugăciuni lungi şi nu socoate a fi un merit rostirea de vorbe multe, trebuie totuşi ca, începînd ziua, în care poate că ne aşteaptă nu puţine griji şi greutăţi, să prindem puteri noi în singurătatea odăii noastre. Acolo vom pune la picioarele Lui tot ce ne sperie la lucrarea ce ne aşteaptă şi, chemînd binecuvîntarea Lui asupra lucrării acesteia, luminaţi de lumina Lui, plini de Duhul Lui, înarmaţi cu rugăciunea, să ieşim fără frică în întîmpinarea în cercărilor ce ne aşteaptă. Să fim convinşi că de fiecare dată cînd ne înfăţişăm lui Dumnezeu, chiar şi doar pentru scurtă vreme, vom primi binecuvîntare de Sus, şi ,,Tatăl Ceresc, Care vede întru ascuns, ne va răsplăti nouă la arătare”.
1 mai – Liniştea din toiul furtunii ,,Iată, El mă ucide, însă eu voi nădăjdui” (Iov 12.15) Corabia pluteşte pe mare. Oricît ar fi de adînc noianul acesteia, oricît ar fi de puternice valurile, oricît s-ar înverşuna furtuna, totul este bine atîta timp cît apa nu a pătruns în vas. Grija cea mare a marinarului nu este aceea de a-şi scoate corabia din mare, ci de a împiedica apa să o inunde. La fel şi cu grija creştinului: ea nu stă în a fugi de griji, de ispite, de încercări, ci în aceea ca nimic să nu-i poată tulbura liniştea sufletească, inundîndu-i sufletul ca un val de nestăvilit, fără a lăsat loc pentru altceva. Dacă vom da intrare liberă în inima noastră nenumăratelor griji mici şi mari, care nu încetează să-l asedieze pe fiecare din noi, acestea nu vor întîrzia să ne provoace nemulţumire, enervare, amărăciune, şi vom fi o intolerant ignoră, cu bună știinţă, harul, mesajele repetate de îndemn la pocăinţă și întoarcere, răbdarea și dragostea pe care Dumnezeu le demonstrează în felul Său de a lucra cu oamenii. Tocmai pentru că El este autorul Binelui și tocmai pentru că știe efectele devastatoare ale răului, alege să îi pună capăt, pentru a nu strica armonia și fericirea celorlalte fiinţe din univers. La urma urmei, cei care aleg altceva decît voinţa Sa descoperită trebuie să își asume și consecinţele alegerilor lor. Dar să nu uităm că, și atunci cînd ne lasă să suportăm consecinţele alegerilor noastre greșite, înainte de acesta El ne dă suficient timp ca să decidem ce vrem să facem cu viaţa și destinul nostru.
Toleranţa și lumea de astăzi Peter Garnsey, profesor emerit la Jesus College din cadrul Universităţii Cambridge, afirma, lămurind destul de mult conceptul modern al toleranţei, că ea „presupune dezaprobare împreună cu refuzul de a acţiona împotriva celor priviţi cu rezerve în raport cu anumite principii morale sau politice. Toleranţa este un concept activ, care nu trebuie confundat cu indiferenţa, apatia sau acceptarea pasivă. (…) Toleranţa implică un anumit nivel de acceptare și un anumit nivel de dezaprobare”. Oamenii sînt atît de diferiţi încît, fără un exerciţiu voluntar de acceptare
RM
Sămînța bună
Cît cîntărește o rugăciune? (1) ,,Dar eu către Tine îmi înalț rugăciunea, Doamne, la timpul potrivit. În bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, Dumnezeule, potrivit adevărului mîntuirii Tale!” (Psalmul 69.13) O femeie sărăcăcios îmbrăcată, pe nume Luise, avînd privirea unui om învins, a intrat într-o băcănie. S-a apropiat de proprietarul magazinului în cel mai umil mod și l-a întrebat dacă i-ar da voie să ia cîteva alimente. I-a explicat liniștită că soțul ei era foarte bolnav și incapabil să lucreze, că au șapte copii și că duc lipsă de hrană. John, proprietarul, a privit-o cu dispreț și i-a cerut să părăsească magazinul. Presată de nevoia familiei, femeia a adăugat cu sfială: – Vă rog, domnule! Vă voi aduce banii cît de curînd posibil. Proprietarul i-a spus că nu-i poate da pe datorie, întrucît ea nu avea un cont la magazinul lui. Lîngă cîntar se afla însă un client care asistase la discuția dintre cei doi. Acesta a făcut un pas în față și i-a spus proprietarului că va plăti el alimentele de care femeia are nevoie pentru familia ei. Proprietarul a spus cu voce șovăielnică: – Ai o listă de cumpărături? – Da, domnule, a răspuns femeia. – Bine, a spus proprietarul, pune lista ta pe cîntar și, în contul greutății ei, îți voi da alimente. Femeia a ezitat un moment, cu capul plecat, apoi și-a luat poșeta, a scos din ea o bucată de hîrtie și a scris ceva pe ea. povară atît pentru noi înşine, cît şi pentru ceilalţi. Starea noastră de spirit morocănoasă va arunca o umbră peste tot ce ne înconjoară, şi vom începe să emanăm răceală. Să învăţăm, deci, să nu ne lăsăm doborîţi de griji şi de greutăţi, să nu le exagerăm importanţa: atunci lumea noastră duhovnicească va rămîne intactă şi în mijlocul acestor furtuni ne vom bucura, după cuvîntul apostolesc, pururea. Nu există nimic mai aducător de bucurie şi mîngîiere decît să vezi un om care întotdeauna, chiar şi în mijlocul unor multe şi grele griji, este plin de linişte, de pace, de bucurie. Un asemenea om răspîndeşte lumină în bezna vieţii, lucrează mai bine ca orice predică, poate da sprijin şi îmbărbătare fratelui descurajat, dîndu-i putere să-şi continue calea grea. ,,Noi întru toate pătimim necaz, dar nu sîntem striviţi; sîntem lipsiţi, dar nu deznădăjduiţi; sîntem prigoniţi, dar nu părăsiţi, doborîţi, dar nu nimiciţi” (II Corinteni 4.8-9). (va urma) a diferenţelor dintre noi, omenirea nu ar putea exista. Chiar dacă societăţile umane par a fi atrase mai mult spre modelele de uniformizare socială decît spre toleranţă și acceptarea celuilalt, credem că dezideratul acceptării celuilalt și al dreptului la o conștiinţă liberă trebuie apărat și susţinut. Iar trecutul și chiar prezentul nu ne încurajează să credem că lucrurile merg de la sine în direcţia cea bună. Dimpotrivă, drumul libertăţii este presărat cu neașteptat de multă suferinţă și intoleranţă, uneori ascunse în metafore ale libertăţii și egalităţii. Înţeleasă în felul acesta, toleranţa nu ne face pasivi, ci implicaţi în fericirea și bunăstarea celuilalt, ne obligă să ne exprimăm dezaprobarea, dar să preţuim omul dincolo de ideile sale sau de tradiţia din care vine. Totuși credem că orice definiţie a toleranţei în afara modelului hristic este săracă și incompletă. Un Model care se pleacă și astăzi să scrie pe nisipul vremii cuvinte care pot domoli inimi și pot deschide perspective de iertare și har pentru toţi cei ce au răbdarea să le vadă și să le ia în serios. El nu este indiferent și nici pasiv la neputinţele noastre, ci Unul care „zilnic ne poartă povara”. „Nici Eu nu te osîndesc, du-te și să nu mai păcătuiești” nu este un simplu edict de toleranţă, ci ceva cu mult mai mult, este un edict de libertate și de dragoste. O poruncă. Veșnică! Sfîrșit Adrian Neagu (Semneletimpului.ro)
RM
19
Vineri, 18 octombrie 2019
S , ase,
Istorioare cu tlc Grigorie Ghica i sfntul Grigorie ,,Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnasa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mînă, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într-o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfîntului Grigorie, onomastica lui Vodă. - Ce vorbă ai să-mi spui, creştine? Negustorul răspunse: - Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun că astă-noapte am visat un vis grozav. - E, ce vis, creştine? - Mi s-a arătat sfîntul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi zise: ‹‹Scoală, jupîn Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!» Şi m-am sculat Măria-Ta, tremurînd, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lîngă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Îi răspunse scurt: - Bine, jupîn Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş. Ce bacşiş! Cînd a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mînă. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s-adunase lumea şi rîdea.
P I Mo c c h io !
- Aşa, jupîn Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfîntul Grigorie!” (,,Vatra” – 15 februarie 1894)
Kiseleff i Mehedineanul ,,În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpînitor de atunci al Munteniei, ieşise într-o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiseleff. - Nazat, că dau foc! Kiseleff să ridică în droşcă. - Eu sînt generalul Kiseleff. - Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hîrtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi-l întinse soldatului: - Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec. Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blînd: - Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mîna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mînă n-am voie să-i iau. Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpînire, apoi întinse puşca: - Îndărăt, generale, că trag foc. - Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş. - Îndărăt, generale! Şi soldatul a tras cocoşul şi a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele
soldatului căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l-a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat-o.” (,,Vatra” – 15 ianuarie 1894)
O anecdot cu William Shakespeare Răutăcios cum îl știm, William Shakespeare i-a dat peste cap planurile colegului și prietenului său, Richard Burbage, pentru un rendez-vous cu o tînără domniță care locuia în apropierea teatrului. Shakespeare îi surprinsese pe cei doi făcînd planuri pentru o întîlnire secretă. „Anunță-te ca Richard al III-lea”, i-a spus femeia actorului. Ce i-a trecut lui Shakespeare prin minte? S-a grăbit către casa femeii, a spus la ușă numele de cod stabilit și s-a instalat cu ea în budoar pentru o partidă de amor. Cînd Burbage și-a făcut apariția cîteva minute mai tîrziu, Shakespeare i-a transmis un mesaj: „William Cuceritorul a fost înaintea lui Richard al III-lea!”
Capul i plria Scriitorul danez Hans Christian Andersen (18051875), celebru pentru basmele sale, era cunoscut și prin faptul că nu avea deloc grijă de hainele sale. Odată, un oarecare l-a oprit pe Andersen pe stradă şi l-a întrebat cu sarcasm: – Acest obiect mizer de pe capul dumitale se numeşte pălărie? Andersen i-a răspuns: – Dar acest obiect mizer de sub pălăria dumitale se numeşte cap?
20
Vineri, 18 octombrie 2019
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Renașterea Patriei (3) (urmare din pag. 1) Aici, în aceste resorturi de ordin economic, se ascund motivațiile adevărate ale satanizării Naționalismului. Noi am avut meritul de a demonstra primii – și uite că numeroase publicații calcă acum pe urmele noastre – că aproape fiecare emisar străin care vine și ne ține predici despre morală, despre democrație, despre drepturile omului, despre integrare euro-atlantică, dacă îl cauți bine vei vedea că e vîrît pînă în gît în privatizări frauduloase, în contracte scandaloase de armament, în comisioane de ordinul a zeci de milioane de dolari. Cele mai cunoscute exemple sînt perechea inseparabilă formată din fostul ambasador S.U.A. la București, Alfred Moses, și congresmanul american de origine maghiară Tom Lantos, un fel de Stan și Bran, ediție revăzută și adăugită. Primul e implicat în Afacerea „Bell Helicopters”, prin care Mafia americana de armament a vrut să ne vîre pe gît nu mai puțin de 98 de helicoptere de luptă „Cobra”, în valoare totală de 1,5 miliarde de dolari, în condițiile în care România nu stă în drum de așa ceva, iar trupa nu are haine de iarnă și cartofi la masă, iar al doilea e amestecat, printre multe altele, în privatizarea necinstită a Hotelului București. Aveți acum explicația atacurilor pe care acești comis-voiajori le-au tot lansat, și de la București, și de la Washington, împotriva forțelor naționale din România. Am spus-o, încă din 1990, că Democrația consumă tot ce a produs Dictatura, dar n-aș fi crezut că politicieni americani, de talia unui George Bush, se pot lăcomi într-un asemenea hal, la o Țară vlăguită, cum e România. De fapt, ca să ridicăm ștacheta discuțiilor, se poate vorbi de un ultim și periculos atac pe care Congregația Răului îl dă împotriva Națiunilor. Iar acest atac poartă numele de Mondializare. Pîrghiile prin care se acționează pentru îngenuncherea și paralizarea Țărilor sînt numeroase: într-o Țară mare și glorioasă, cum e Franța, se încurajează o inimaginabilă invazie de străini, care au ajuns acum la circa 8 milioane. Am avut șansa să particip, în aprilie 1997, chiar de Paștele Catolic, la cel de-al X-lea Congres al Frontului Național din Franța. Dacă aș fi fost mai slab de îngeri, cu siguranță că aș fi cedat nervos: cca 30.000 de demonstranți, aduși din toată lumea, la Strasbourg, în special homosexuali, lesbiene și maghrebieni, țineau ora șul sub asediu, mărșăluiau în cercuri șerpuitoare, ca să pară cît mai mulți, și făceau o larmă infernală, împotriva cui? Împotriva a tot ceea ce are mai bun aristocrația veche a Franței, reunită în jurul bunului meu amic, Jean Marie Le Pen! Am aflat și cîți bani au pus la bătaie adevărații fasciști pentru obstrucționarea acelui Congres de înaltă ținută: cîteva milioane de dolari! Într-o Țară ca Iugoslavia s-a creat un război artificial pe toate cele trei flancuri posibile – și civil, și religios, și etnic – pînă cînd aceasta s-a dezmembrat. La fel s-a dezmembrat și Cehoslovacia. Un scenariu mai mult sau mai puțin asemănător s-a brodat pe seama României, care, alături de Iugoslavia și Cehoslovacia, datorează mult Tratatului de Pace de la Versailles, din 1919. Pe un calculator bine pus la punct se urmărește culpabilizarea Țărilor, anihilarea capacității lor de reacție, fărîmițarea unora dintre ele în mici protectorate, care ar putea fi mai ușor de stăpînit și exploatat. Dacă ne gîndim bine, două idei persistă în Istoria Umanității, din Roma Antică și pînă azi: Ideea Colonială și Ideea
Națională. Rostesc toate acestea, acum și aici, pentru a defini mai bine locul pe care îl ocupă Partidul România Mare pe scena politicii românești și, în ultimul timp, a politicii europene. Tocmai pentru că sîntem creștini, noi sîntem și trebuie să rămînem naționali. Pentru că Dumnezeu nu a creat Popoarele întîmplător, altminteri Umanitatea ar fi rămas în stadiul Turnului Babel. Le vine foarte ușor israelienilor, americanilor și chiar germanilor și olandezilor să ne dea lecții de democrație, și toleranță, și multiculturalism, și spiritualizare a granițelor pînă la desființarea lor – în vreme ce ei s-au luptat în Istorie, ba se mai luptă și acum, pentru fiecare palmă de pămînt, pentru însemnele naționale proprii. Îmi place să cred că sînt un bun cunoscător al Istoriei Popoarelor, așa încît nimeni nu mă poate induce în eroare și la orice tentativă a unor politicieni străini de a crea diversiuni în România, eu îi invit pe români să le reteze elanul cu tratatele de Istorie și să demonstreze că acest Popor are un coeficient de inteligență cu mult mai înalt decît cred inspectorii care ne tot irită cu aerele lor de stăpîni. Dacă n-ar fi fost așa, mai mult ca sigur că am fi dispărut ca Stat în Istorie – așa cum Ungaria a dispărut de 2 ori, iar Polonia de 3 ori. În aceste condiții, cînd nori negri bîntuie, de aproape 8 ani, pe cerul României și cînd Mafia Transnațională a trecut la ultimul asediu împotriva Poporului Ro mân – adică stăpînirea prin înfometare și lichidare a surselor de hrană și de energie – Partidul România Mare consideră că a trecut vremea menajamentelor și ridică în mod hotărît drapelul Tricolor prăvălit în țărînă. Fiindcă mai rău de atît n-are cum să fie. Mai rău decît distrugerea deliberată a Patrimoniului Național, decît vîn zarea pămîntului către străini, în special în Transilvania, decît epurarea etnică și maghi arizarea forțată a județelor Harghita și Covasna, decît abandonarea iresponsabilă a Basarabiei de Sud, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și singurei noastre Insule, Insula Șerpilor, mai rău decît toate eșecurile succesive pe care le-a înregistrat România în acest an de grație, 1997, și care ne sînt prezentate drept... succese, mai rău decît toate aceste fenomene n-are ce să se mai petreacă cu soarta noastră. Unde se elaborează oare politica internă și politica externă a României? La București – sau la Bruxelles, TelAviv ori Washington? Actuala Putere, instalată la cîrma Țării printr-o suită inimaginabilă de minciuni și promisiuni populiste, cum ar fi făgăduiala că imediat vor da năvală în România nu mai puțin de 60 de miliarde de dolari, și-a atins, într-un termen record, limita maximă a incom petenței. Ea se complace în iluzia bolnavă că Istoria României începe o dată cu ea, în noiembrie 1996, dar vorba unui verset biblic, „trufia merge înaintea căderii”. Inegalabilul romancier Stendhal scria, pe la 1820, că Guvernul Franței are o colecție de imbecili. Tare sînt curios ce ar fi scris dacă ar fi văzut ce fel de miniștri are „Micul Paris” de la Porțile Orientului. Permiteți-mi să mai dau un citat, din opera lui Miguel Cervantes: „Cine vrea să se îmbogățească într-un an, va fi spînzurat în șase luni”, zicea eroul de la Lepanto. La noi, în România, maxima a fost preluată, ca de obicei, în mod creator și original: „Cine a stat la pușcărie un an, vrea să ne spînzure în șase luni”. Există particularități ale sufletului și minții fiecărui om, care îl fac să înțeleagă într-un mod specific o
realitate, să filtreze altfel decît alții o capodoperă a artei plastice sau a muzicii universale. Lui Napo leon Bonaparte, de pildă, îi plăceau două lucruri, în mod deosebit: ceasul deșteptător, din argint, al lui Frederic cel Mare, pe care l-a luat cu seninătate de pe biroul acestuia, atunci cînd a cucerit Potsdamul, precum și „Mona Lisa”, a lui Leonardo Da Vinci, păstrată de ilustrul împărat, vreme de aproape 18 ani, deasupra patului său. Ca o picanterie, voi spune că, atunci cînd întrerupea o relație amoroasă cu vreo nimfă a epocii („Nu mai mult de 3 minute!” – zicea, malițios, același Stendhal) – corsicanul se uita la ceas și rostea, grăbit, invariabila formulă: „Deja!” Noi, românii, care începem să simțim rigorile unui stat polițienesc, zicem puțin altfel: „Dejeu!” Tot astfel, după decenii întregi de lecturi mai mult sau mai puțin folositoare, din Biblie, Tolstoi a devenit brusc creștin atunci cînd a focalizat și a pătruns în profunzime porunca de a răsplăti răul cu bine. Păstrînd proporțiile – mutatis mutandis – vom spune și noi că milioane de români, inclusiv cei care au fost niște fanatici ai C.D.R., au trăit o revelație ca de „Sabath Negru” atunci cînd au asistat la inimaginabilul holocaust animal declanșat de această veritabilă „echipă a morții”. Pentru oaspeții străini prezenți la Congresul nostru și care n-au de unde să cunoască toate nestematele sufletești ale acestui Popor, voi spune că românul este un om cu frica lui Dumnezeu, foarte milostiv și cuminte, iubitor și ocrotitor de animale. Așa cum împodobește românul mînjii, iezii și mieii de Paști, cu ciucuri de lînă colorată și clopoței, așa cum își bușumează el calul cu fîn și busuioc, dîndu-și uneori haina de pe el pentru a-l ocroti de mușcătura crivățului iernii, așa cum își învață el pruncii, de mici, să hrănească păsările cerului și căprioarele pădurii, n-o mai face nimeni. Un mare istoric francez, l-am numit pe Jules Michelet, relatează o scenă desprinsă parcă din scrierile fantastice ale lui Borges, Márques sau Julio Cortazar: pe la mijlocul Secolului XIX a întîlnit o familie de țărani români care avea un băiețel de 6 ani; acesta începuse, de la o vreme, să dispară de la masa de prînz, preț de un sfert de ceas, după care apărea radios; azi-așa, mîine-așa, pînă cînd tatăl copilului s-a luat după el, în fundul grădinii; ceea ce a văzut acolo putea să ia graiul oricui: așezat pe un buștean, acel înger neprihănit dădea, din pîinea lui, de mîncare unui șarpe – probabil legendarul „șarpe al casei”, care nu face rău nimănui; înspăimîntat, gospodarul a pus mîna pe sapă şi a ucis reptila; dar ceea ce a urmat e şi mai fantastic, intrînd în zona crepusculară a tragediilor antice – începînd de atunci, copilul a plîns, n-a mai vrut să mănînce nimic, scîncea şi nu reuşea să şoptească decît „puiu, puiu şi iar puiu”, cum scrie Jules Michelet, după care, în mai puţin de o săptămînă, s-a prăpădit. Este o poveste adevărată, relatată de unul dintre marii creatori de Şcoală Istorică din Europa. Ce am vrut să spun prin asta? Am vrut să spun că românii au o relaţie cu totul şi cu totul specială cu toate vietăţile firii, care sînt privite drept creaturi miraculoase ale lui Dumnezeu. Nu întîmplător, Balada Naţională a folclorului nostru milenar este „Mioriţa” – oiţa năzdrăvană, care intră în ciclul cosmic al vieţii şi al morţii. Pentru un asemenea Popor milostiv, uciderea, prin înfometare, a milioane de vietăţi, cu scene de groază, apocaliptice, printre care şi canibalismul bietelor animale – ei, bine, efectul a fost înfiorător. (va urma)
RM
21
Vineri, 18 octombrie 2019
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (41)
144) CEZAR PE TRESCU. Scriitor şi publicist. Născut în 1892, la Hodora (jud. Iaşi). Întemeiază, ală turi de alţi scriitori, revista „Gîndirea”, la Cluj, mutînd-o apoi la Bucureşti. A închinat Războiului pentru Între girea Neamului romanul „Întunecare“ – incontestabil, o frescă majoră, care se înscrie în galeria valoroaselor noastre creaţii romaneşti. Mai rămîn în urma lui şi alte romane, care au fost bine primite de publicul român interbelic: Calea Victoriei, Aurul Negru, Apostol. Excelentă literatura sa pentru copii, în care se distinge cartea „Fram, ursul polar“, ecranizată într-un serial de Televiziune care se difuzează şi acum cu succes. Membru al Academiei Române. Moare la vîrsta de 69 de ani, în 1961. Înclin să cred că Vasile Popa i-a prins pe Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu împreună, pesemne în aceeaşi redacţie, sau cafenea, fiindcă romancierul foloseşte acelaşi stilou cu cerneală violetă ca şi ziaristul, sub însemnarea căruia scrie şi nu pune nici el data: „Mai poate fi o mulţumire mai mare pentru acel care a îndurat temniţele Ungureşti şi Ruseşti, decît acea (sic!) de a umbla acum numai printre fraţii liberaţi? Cezar Petrescu”. (E pentru prima oară cînd se spune că Vasile Popa a fost închis şi de ruşi!) Bănuiala mea e întărită de acelaşi neobosit Sextil Puşcariu care, în amintirile sale, scrie în ziua de 9 martie 1919, la Cernăuţi: „La noua gazetă, care poartă vechiul nume al «Bucovinei» Hurmuzăcheştilor, au venit ca redactori doi tineri cu pana bună: P. Şeicaru şi Cezar Petrescu”. 145) NICHIFOR CRAINIC. Poet creştin, publicist şi doctrinar. Pe numele adevărat Ion Dobre, el se naşte în satul Bulbucata, nu departe de Dunăre (jud. Giurgiu). Face studii de teologie şi filosofie la Viena. E unul dintre cei mai importanţi gînditori ai ortodoxiei româneşti. Lirică de factură tra diţionalistă, dar de o mare forţă a expresiei, pe filonul creştin. Una dintre poeziile sale, „Isus prin grîu“, m-a impresionat atît de puternic, încît am publicat-o pe pagina I a numărului inaugural al revistei mele „România Mare”, în 8 iunie 1990. După cîţiva ani, am cunoscut-o pe sora sa, Stana Dobre, pe care mi-a prezentat-o unul dintre discipolii lui Nichifor Crainic de la revista „Glasul Patriei”, unde scriitorul şi-a cîştigat existenţa, după îndelungata şi nedreapta sa detenţie (1947–1962); e vorba de publicistul Nedic Lemnaru, care a adus-o pe sora lui Nichifor Crainic la Fundaţia pe care o conduc, astfel că am ajutat-o cu bani şi alimente, pînă într-o zi, cînd bătrîna a plecat să-l întîlnească, în veşnicie, dincolo de curcubeu, pe strălucitul ei frate. Am făcut demersuri pentru recuperarea, de la SRI, a manuscriselor confiscate de Securitate, dar conducerea instituţiei, în loc să i le dea unicei moştenitoare a poetului, le-a cedat Muzeului Literaturii Române. Cu alte cuvinte, în loc să cîştige sora lui o pîine, la bătrîneţe, au cîştigat nişte străini. Pînă la urmă, a fost bine şi aşa, fiindcă, nu demult, a apărut un volum de Memorii, cu trei secţiuni: „Pribeag în ţara mea“, „Mărturii din închisoare“ şi
„Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare“. Pentru a ne face o idee despre tortura înfiorătoare la care regimul străin de ocupaţie i-a supus pe marii oameni ai ţării, fie în vederea mancurtizării, fie de-a dreptul pentru exterminare, am să reproduc un fragment referitor la bolile pe care acest autentic martir le-a avut în temniţă: „Am fost depus în subsolul Ministerului de Interne (unde, mai tîrziu, a funcţionat Senatul României – nota mea, C.V.T.), în celula nr. 2. În contrast cu frumuseţea acestui nou edificiu din faţa fostului Palat Regal, arestul era de o mizerie înfiorătoare. Patul era turnat în ciment. Peste el, o putoare de saltea de paie. Sub
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (85) ea, o grămadă de obiecte de-ţi vărsai maţele numai cînd le vedeai. Peste saltea un cearşaf care, neschimbat luni de zile, devenise el însuşi otreapă, că trebuia să-l dai la o parte şi să te culci direct pe saltea. Nu s-a schimbat nimic în lunile cît am fost ţinut acolo. Noaptea, o altă nenorocire. Uşa de fier compact nu se închidea. În locul ei, a doua uşă de drevele, tot de fier, încrucişate, prin ale cărei spaţii rombice putea să intre aerul. Aerul intra, nu intra, dar năvăleau şobolanii flămînzi, rupîndu-se din turmele care răpăiau pe coridor. Dacă găseau pe jos o fărîmitură din mămăliga vînătă şi împuţită, ce ni se da drept mîncare, se luau la bătaie guiţînd, muşcîndu-se sălbatic pînă cînd cel învins ceda. Patul era scund. Se ridicau cu labele pe aşternut şi te priveau în ochi cu o îndrăzneală fioroasă. Imposibil să închizi ochii. Ţi-era teamă că în somn îţi ronţăie nasul sau urechile. Am căpătat o boală de piele, o mîncărime generală de neîndurat. Medicul, unul cu faţă buboasă, care te examina în pragul celulei, mi-a prescris autohematoterapie. Un agent sanitar venea zilnic, îmi extrăgea sînge din braţe şi-l introducea în fesă. Mi-a şoptit că se numeşte Rusu şi ştie cine sînt. Tratamentul acesta e o batjocură. Să ştiu că sînt pus sub consemn special. Îmi spune adevărul fiindcă şi el e un bun român. După o lună de autohematoterapie, fără nici un rezultat, am ieşit din nou la medicul cu faţă buburoasă. Mi-a dat un nou tratament, să mă ung pe tot corpul cu o alifie gălbuie, pe flaconul căreia scria «Scabiosin». Şi mai scria că, după două ungeri, rîia a trecut. Trebuia să stau expus o jumătate de zi despuiat şi uns cu alifie, văzut de pretutindeni. În spatele celulei peretele era tot de geam. Pe-acolo ne supravegheau jandarmii, care se grămădeau la geam şi rîdeau de mine. În faţă, uşa de drevele încrucişate, prin care mă vedeau gol toţi cei care treceau la anchetă. Scabiosinul meu nu da nici un rezultat. Timp de 25 de zile am fost expus batjocurii tuturor, gol şi uns cu alifie, văzut din toate părţile. Cîteodată cobora şi Teohari Georgescu, mic, rotofei, cu părul creţ, postîndu-se fumînd în faţa uşii, uitîndu-se crunt, pe cînd Banciu, care îl însoţea, blond, roşcovan şi jovial, se ascundea ca să rîdă. În vremea asta, am rugat pe plutonierul de jandarmi Moldoveanu să-mi facă un serviciu, pe care îl făcea şi altor arestaţi. S-a răstit la mine, strigînd: «D-ta nu ştii că eşti sub consemn special?». Ancheta mea s-a terminat la Interne. Am fost vărsat la Văcăreşti, plasat în hruba din dosul spitalului, cu pereţii picurînd de apă, care prinseseră muşchi ca peşterile şi unde şoricioaicele îşi făceau puii în buzunarele paltoanelor noastre. Toţi generalii, foşti miniştri ai lui Antonescu, primeau oarecare îngrijire medicală; eu, absolut nici una. M-am strecurat pînă în cabinetul medicului-şef. Îl chema Ionescu, om tînăr, cu o meşă de păr alb şi şchiop. Specialitatea, chirurg. Mi-a şoptit la repezeală: «Ştiu perfect cine sînteţi şi vă port adînc respect. Dar
am ordin să nu vă dau nici un fel de medicament». Noroc că atunci puteam încă primi medicamente din afară. În două zile m-am vindecat. La Interne suferisem două luni. În anul cît am fost ţinut la Văcăreşti mi s-a anulat sentinţa pronunţată în contumacie, mi s-a admis rejudecarea procesului, mi s-au anulat martorii şi, cînd să se judece fondul, a căzut de la justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, care era destinat morţii. Avocatul meu, Petre Pandrea, a fost exclus din barou, eu pus în lanţuri şi depus la Aiud, nejudecat. Locuiam în celulă cu un ungur, fostul secretar general al Partidului Naţional Maghiar din România, şi cu ziaristul Vilman, un om plin de haz. Nu fusesem niciodată bolnav de rinichi. Aveam toate organele sănătoase. Au început dureri cumplite la rinichiul drept. Doctorul Ronca, medicul penitenciarului, nu m-a examinat niciodată să-mi spună ce am şi nu mi-a dat absolut nici un medicament. În dureri atroce, care au durat 11 zile, i-am cerut măcar o sticlă cu apă fierbinte. Mi-a răspuns că dacă îmi dă mie, trebuie să dea la toţi şi n-ar mai rămîne apă pentru făcut mîncare. Era un răspuns în batjocură, din care am înţeles că am acelaşi regim ca la Interne şi ca la Văcăreşti. După 11 zile de chinuri disperate, am eliminat o piatră de mărimea unui bob de fasole mijlociu, fără nici un ajutor medical. De la Celular fusesem mutat la Secţia a II-a unde, într-o cameră mare, zăceam pe saltele de paie, fără paturi, înghesuiţi ca sardelele, vreo 50 de inşi pe două rînduri, între care rămînea un spaţiu liber, larg de un metru şi jumătate. Aici s-a declarat a doua criză, aceasta la rinichiul stîng. Dureri care mă înnebuneau. Funcţiona la această secţie un medic intermediar, ales dintre doctorii care avea rolul să trieze pe cei suferinzi şi să-i scoată la vizita medicală. Era în persoană un fost cuzist combatant, Al. Cureleanu, degradat acum de stupefiante. Mă zvîrcoleam de durere, dar nu era loc să mă mişc, fiindcă între vecini n-aveam decît un spaţiu măsurat de 40 de centimetri, cît puteai să te culci pe-o coastă. Noaptea, ieşeam în spaţiul gol de la mijloc şi mă tăvăleam gemînd în chinuri, dorindumi moartea. Generalul Florin Rădulescu, un vechi prieten, nu dormea toată noaptea, supraveghindu-mă înspăimîntat. Doctorul Cureleanu a refuzat să mă scoată la vizita medicală. După 9 zile de turbare, am eliminat în sînge o piatră tot cît fasolea, care avea o formă curioasă, era pe jumătate zimţată, fapt care a provocat sîngele. Dr. Cureleanu m-a dus cu piatra la spital, pentru curiozitatea ei. Mi-a spus că nu m-a scos la vizită pentru a nu fi acuzat că protejează pe naţionalişti. Minţea ca un morfinoman. Avea ordin să nu mă scoată. La spital, un alt doctor deţinut mi-a strecurat două fiole de stupefiante să le am pentru vreo eventuală criză. Cureleanu le-a văzut. Cîteva zile s-a ţinut de mine şi nu m-a lăsat pînă nu i leam dat, că-i trebuia pentru alt nenorocit şi are să mi le restituie. Canalia le-a băut. A treia criză renală a izbucnit mai tîrziu şi a ţinut pînă după eliberare. Mă aştepta o altă suferinţă. Nu mai ştiu în ce an. Zilele noastre treceau la fel de goale, iar timpul, neumplut cu fapte, devenise abstract, incolor şi anonim. După Farcaş, venise comandant căpitanul Dorobanţu. A fost cea mai grozavă iarnă. La începutul ei, în prezenţa a trei ofiţeri de la Bucureşti, ni s-au controlat bagajele individuale. Nu ne dăduse încă uniforme de puşcăriaşi. Cînd mi-a venit rîndul, un ofiţer a dat ordin: «Ia-i paltonul!» Gardianul mi l-a luat. Rămîneam într-o haină de vară şi într-o pătură subţire ca foaia de ceapă. Am urmărit percheziţia: nimănui nu i s-a mai confiscat paltonul. Am cerut să ies la raport la acel ofiţer. Gardianul a ţipat la mine: «Să nu te mişti!»“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
22
Vineri, 18 octombrie 2019
Atentate celebre (5) Atentat la Ciudad Trujillo (5) Sinistră figură acest Ramfis. În materie de torturi fizice şi morale el era mai crud chiar decît celebrul său frate. Lui M. Baez, deţinut în închisoare şi care făcuse greva foamei timp de două săptămîni, i-a dat într-o zi să mănînce pilaf cu carne. După ce a terminat de mîncat, îi spuse că bucăţile de carne pe care tocmai le înghiţise au fost tăiate din corpul propriului său copil. – Eşti canalia cea mai josnică ce poate exista, dar una ca asta nu cred că ai fost în stare să faci!, i-a zis Baez. Şi, ca să arate că este chiar mai crud şi mai cinic decît îşi putea închipui deţinutul, a poruncit să fie adus capul tăiat al micuţului Baez. Nefericitul tată a murit în clipa în care a văzut grozăvia... Doctorul H. Subero, ataşat al Ambasadei dominicane la Paris, a publicat în anul 1964, în revista vest-germană „Stern”, următoarea declaraţie: „În anul 1960 am organizat împreună cu alţi prieteni un complot împotriva lui Trujillo. Am fost trădaţi şi arestaţi cu toţii. Am fost încarceraţi cîte zece în celule de 10 metri pătrați, care nu aveau nici o fereastră măcar. Ne ţineau
Casa Poporului – adevărata istorie (33) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (13)
Salonul Alb (2) În continuare, vom descrie spaţiile aflate în latura Palatului Parlamentului dinspre Piaţa Constituţiei. Aceasta este cea mai expresivă faţadă a întregului edificiu. Înainte de a se intra în clădire se află un peron lung şi destul de lat destinat primirii oaspeţilor importanţi. Pentru a ajunge la acest peron, după ce se coboară din autoturisme, se urcă multe trepte, suficiente ca marile personalităţi, mai toate în vîrstă, să fie determinate ca să gîfîie din greu. Acest aspect mai este suplimentat şi de faptul că toţi diplomaţii se grăbesc. Trebuie să rezulte că n-au niciodată timp pentru a merge lejer şi că sînt şi într-o formă fizică şi psihică deosebită. Mijlocul acestui peron, ca şi cel al întregului palat se află în axul Bulevardului Unirii.
Balada (9) Basarabia (2) La Ioneşti se suiră în trenul care îi ducea la Bucureşti. În Gara de Nord Ştefan Genoiu a trăit clipe emoţionante alături de aprigul său tată. Gheorghe Genoiu şi-a încredinţat feciorul comandantului de eşalon. - Domnule Maior, vă dau în grijă şi mogîldeaţa mea! Naşul Ştefan Protopopescu, căzut eroic la Jiu, a dorit ca Fănică al meu să ajungă ofiţer! Boierul nostru, domnul colonel Marius Bădescu, ne-a promis ajutorul. Călătoria lungă pînă la Chişinău a fost pentru elevi deosebit de instructivă. Comandantul eşalonului le-a predat adevărate lecţii de istorie şi geografie. Cu memoria lui fragedă şi dorinţa nestăvilită de a şti, Ştefan Genoiu a reţinut numele rîurilor pe care trenul militar le traversa: Ialomiţa, Prahova, Teleajen, Buzău, Rîmnic, Milcov, Siret, Bîrlad, Bahlui, Prut şi Bîc... Apoi oraşele mai mari: Ploieşti, Buzău, Rîmnicu Sărat, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Huşi, Iaşi, Ungheni şi Chişinău. A putut admira sondele de petrol de pe valea Teleajenului, podgoriile care se întindeau pînă hăt departe, pînă la culmea Odobeştilor, codrii de pe dealurile Vasluiului, dealurile Prutului şi prea frumoasa vale a Bîcului... Ajuns în capitala Basarabiei, Ştefan Genoiu şi-a dat seama că ţara lui, România Mare, era cu adevărat o Ţară mare, frumoasă şi bogată!
RM
dezbrăcaţi de orice veşminte, nu aveam aer, nu ni se dădea de mîncare. În fiecare noapte, la ora două, eram duşi la interogatoriu, unde eram biciuiţi pînă Ia şase dimineaţa. Trei dintre noi au murit în urma torturilor la care au fost supuşi”. Teroarea şi cruzimea cu care erau reprimate toate acţiunile care i se păreau suspecte lui Trujillo nu erau însă singurele motive pentru care acesta era urît pînă şi de oamenii din imediata lui apropiere. Pe lîngă acestea, Trujillo era şi cel mai bogat om din ţară. Cum a ajuns hoţul de cai să fie cel mai avut om din insulă? Graţie unor idei care, de bună seamă, nu pot trece prin capul oricui. Mai întîi, a decretat că soldaţii trebuie să-şi spele uniformele şi lenjeria de două ori pe săptîmînă, după care a înfiinţat singura spălătorie şi curăţătorie din Ciudad Trujillo şi a numit-o pe Maria Martinez, soţia lui, directoare. În felul acesta, soldaţii lăsau jumătate din solda lor la casieria doamnei Martinez (de ce nu şi-o fi zis Trujillo?). A înfiinţat apoi o fabrică de vopsele şi lacuri şi n-a uitat să dea imediat şi instrucţiunile de rigoare: fiecare casă particulară trebuie vopsită în fiecare an! După ce a construit o fabrică de sîrmă ghimpată (cum de nu s-a gîndit chiar de la început la aşa ceva?), a ordonat ca toate proprietăţile particulare să fie împrejmuite cu sîrmă de acest fel!
Încet, dar sigur, a pus mîna pe întreaga economie a insulei. El deţinea o treime din pămîntul arabil al ţării, peste 80% din culturile de zahăr şi dispunea de două miliarde de dolari bani lichizi, depuşi la diferite bănci europene. Pentru o parte din aceşti bani, urmaşii lui se mai judecă şi astăzi... Lipsit de scrupule, avid după averea pe care şi-o dorea mult mai mare, el nu respecta decît monopolurile americane. Cînd bogăţia lui a atins valori incredibile, interesele clanului Trujillo au început să se ciocnească cu cele ale puternicilor magnaţi de la Washington, pe care pînă atunci nu-i deranjaseră deloc atrocităţile comise de tiranul din insulă. Trujillo a devenit o povară pentru S.U.A., care vor încerca să se descotorosească de prea-supusul lor Trujillo, îndelung protejat. În aceste condiţii prielnice, se naşte ideea unui complot împotriva lui. Era în 1961, după 31 de ani de teroare şi cruzime, cum numai Inchiziţia şi fascismul le-au mai practicat. Planul era simplu. Conspiratorii trebuia să folosească prilejul ce li se oferea prin vizita de inspecţie pe care Trujillo urma să o facă împreună cu generalul Roman Fernandez, ministrul său de război şi rudă apropiată. (va urma) Nicolae Nicoară
Intrarea în Palatul Parlamentului se face printr-o uşă masivă care are aceleaşi caracteristici ca ale celei dinspre Calea 13 Septembrie. Este şi singura, ceea ce o face ca să capete o valoare şi mai mare. Cînd s-a depăşit această uşă se intră într-un imens hol de primire, placat în întregime cu marmură albă. De aici se face legătura cu mai multe săli, saloane şi galerii, printre ele aflînduse şi Sala Unirii. În lungul faţadei palatului se găsesc patru mari săli dispuse simetric. Sala Drepturilor Omului, Sala Nicolae Titulescu, Sala Nicolae Bălcescu şi Sala Nicolae Iorga. Acestea au, fiecare, suprafeţe cuprinse între 400700 metri pătraţi. Finisajul lor este realizat din lemn sculptat. Pentru a se ajunge la ele, există o galerie care are lungimea de 150 de metri şi o lăţime de 18 metri, împărţită în trei zone distincte, despărţite cu uşi glisante făcute din lemn şi sticlă. Întreaga galerie este placată cu marmură albă în combinaţie cu borduri de marmură roşie de Moneasa. În holul mare există două scări, în stînga şi în dreapta, prin care se poate ajunge la primul etaj. Sînt şi ascensoare. Tot din hol porneşte o galerie care duce spre Camera Deputaţilor.
Sala Unirii (1)
Deşi drumul a fost obositor, cele două zile şi două nopţi petrecute în tren au trecut pe nesemiţite datorită cîntecelor, glumelor, jocurilor, povestirilor şi anecdotelor cu care se distrau elevii. Ştefan Genoiu era îmbrăcat cu suman, pălărie ciobănească, iţari, cămaşă de in înflorată şi opinci. Părea a fi un pui de cioban. Din această cauză, viitorii colegi l-au poreclit „Mocanul”. Odată ajunşi la destinaţie, instalarea în liceu a fost precedată de măsuri riguroase de igienă: vizită medicală, baie şi rufărie curată. Baia trebuia să se facă la Spitalul Militar aflat la margine de oraş, la circa 6 km. Un ofiţer i-a luat pe elevi în primire, i-a pus în coloană şi le-a comandat: - Direcţie: baie... înainte... marş! La sosirea la spital s-a dat ordin să se împacheteaze hainele civile şi s-a atras atenţia să nu se lase obiecte de piele deoarece se vor introduce la etuvă. Dar copilul de mocan nu văzuse în viaţa lui o etuvă şi nu ştia la ce se foloseşte. El a crezut că hainele civile se predau şi în locul lor se va primi echipament militar, împlinindu-se visul lui de a îmbrăca uniforma militară. Aşa că puse şi opincile la pachet. La scoaterea din etuvă toate au fost bune, în afară de opinci, care deveniseră atît de mici, încît nu le-a mai putut încălţa. Ruşinat şi demoralizat de această întîmplare, a început să plîngă, jelindu-şi opincile: - Aoleo, opincile mele, aoleo, opincile mele... În timp ce el plîngea cu sughiţuri, colegii rîdeau cu leşinuri. Cînd toţi elevii s-au îmbrăcat şi s-au încălţat, ofiţerul a ordonat încolonarea, iar opincarului i-a dat
Este cel mai amplu spaţiu din tot Palatul Parlamenlului. A fost proiectată, iniţial, ca în acest loc să se poată desfăşura cele mai importante recepţii la nivelul şefului stalului. Primul nume pe care 1-a avut a fost Sala Banchetelor, ceea ce a determinat ca toate lucrările de finisare şi mobilierul să corespundă cerinţelor exigente specifice protocolului. După anul 1990 a primit un alt nume: Sala Unirii. Dat fiind faptul că în acest loc înalte personalităţi urmau să stea între o oră jumătate pînă la două în cadrul recepţiilor, arhitectura sălii a fost atent analizată în mod repetat cu tot atîtea proiecte. S-au remarcat eforturile conjugate ale arhitecţilor şi inginerilor constructori. Intrarea în această sală se face prin trei uşi. Cea principală este şi centrală, cu o înălţime de 14,50 metri, fiind formată din două canaturi. Lăţimea unei astfel de uşi, despre care se poate spune că este monumentală, asigură spaţiul necesar pentru trecerea simultană a doi preşedinţi de stat, în condiţii lejere. Acest aspect are o importanţă deosebită şi de el se ţine seama în toată lumea. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU ordin să rămînă la spital, în aşteptarea unui soldat care trebuia să vină cu o pereche de bocanci. Coloana a plecat, iar opincarul a rămas singur şi s-a pus din nou pe plîns. Trecea timpul şi nu venea soldatul mult aşteptat. La un moment dat, a apărut în sfîrşit un vlăjgan de soldat cu o pereche de bocanci soldăţeşti. Cît era vlăjganul de mare, atît era de blajin, astfel încît între el şi micul elev s-a închegat o prietenie ad-hoc. Opincarul a fost ajutat să-şi încalţe bocancii, însă erau atît de mari, încît în ei mai încăpea încă un picior de al lui. Dar aşa butucănoşi cum erau, i-a încălţat şi a pornit-o la drum. Pe trotoar, tot timpul a fost ţinut de mînă de vlăjgan. Tabloul era cam acesta: o namilă de om ţinea de mînă un copil firav, care se chinuia să tîrască cu picioarele lui greutăţi ce depăşeau puterea lui fizică. Pasul soldatului era de două ori mai mare decît al prichindelului şi, cu toate sforţările celor doi de a-şi potrivi mersul, aceştia nu reuşeau. Copilul era tras de vlăjgan cu smucituri caraghioase. După două ore de mers au ajuns în sfîrşit în curtea liceului. Micuţul argeşean a fost predat ofiţerului de serviciu şi introdus la clasă. Rîsete nesfîrşite au izbucnit din toate colţurile. Derutat, fiul de mocan a rămas stană de piatră, mirat de veselia ce o provocase în jurul său... Aşa a luat sfîrşit una din zilele cele mai grele ale opincarului, aflat la aproape 1.000 km depărtare de satul natal, lipsit de dragostea părinţilor şi de protecţia soţilor Bădescu. (va urma)
Florin Iordache
RM
23
Vineri, 18 octombrie 2019
Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (7) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (7)
Prima întreprindere (2) Înţelegerea fiind încheiată, cu acte în perfectă regulă, John D. îşi dă demisia de la „Hewitt and Tuttle” și creează o firma concurentă: „Rockefeller, Clark and Co” care va vinde – sau va expedia – mărfuri de tot soiul: peşte şi sare, cereale şi ipsos. Dacă noua firmă a fost privită cu neîncredere sau nelinişte, iarăşi nu ştim. E cert, în schimb, că ea prosperă cu repeziciune. Rockefeller se ocupă cu problemele financiare şi de contabilitate, rămînînd, de regulă, la birou, iar asociaţii – pentru că, între timp, celor doi li s-a alăturat un al treilea – pleacă după clientelă. Sînt mai în vîrstă și versaţi în a convinge patronii diferitelor firme să recurgă la serviciile „prompte și exemplare” ale asociaţiei „Rockefeller, Clark and Co” sau „Clark and Rockefeller”, cum o scriu alţii. Dacă fondurile sînt insuficiente sau, mai exact, fondul de rulment, cum se zice, și că acesta trebuie să crească mai repede decît veniturile - e un lucru care nu s-a aflat cu exactitate. John D., acum om de afaceri, se prezintă celui mai mare
Memoriile unui celebru criminalist român (87) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (2) Învinuitul împotriva căruia se luase măsura arestării alterna cu uşurinţă în depoziţiile sale de la recunoaşteri incomplete la retractări şi apoi din nou... la un fel de mărturisiri. Această situaţie de echivoc se menţinea de mai multe săptămîni. Se punea problema evitării greşelilor ce mai tîrziu n-ar mai putea fi reparate. În acelaşi timp, doream să nu poată scăpa printre degete nici adevăratul vinovat, care nu era exclus să se fi angrenat într-un îndrăzneţ joc al derutărilor. Cel care urmărea mersul cercetărilor înjghebase un dosar cu o primă documentare. Acesta era admirabilul meu coleg, maiorul Lefter Paul. Abia apucasem să răsfoiesc şi eu dosarul şi iată că noile informaţii ajunse la Inspectoratul general întregeau istoricul faptei şi stadiul în care se găseau cercetările. Liniştea sătenilor din comuna Cornu-Dolj a fost tulburată cînd într-o zi din primăvara anului 1965 secţia de evenimente înregistra un caz de omor cu
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (39) Declanșarea invaziei (5) În cîteva minute, obiectivul le-a fost expus: întocmirea de urgenţă a unui document juridic care va fi semnat de preşedinte şi care trebuia să stipuleze toate măsurile pentru o îngheţare totală a averilor Irakului şi Kuweitului pe teritoriul Statelor Unite. Era o măsură inutilă pentru Bagdad, dar destinată să salvgardeze interesele guvernului kuweitian aflat acum în exil. În timp ce lucrau, ministrul adjunct de Finanţe, Paul Robson, telefona în întreaga lume, în toate capitalele europene şi în Asia pentru a contacta guvernatorii băncilor centrale. Aceste personalităţi, surprinse de un apel telefonic atît de matinal, aflau de invazie, cel mai adesea, chiar de la Robson. Responsabilul american avea drept consemn să le ceară să aplice în cel mai scurt timp măsuri identice pentru a îngheţa toate activele, înainte ca Bagdadul, prin intermediul noii puteri instalate în Kuweit City, să întreprindă vreo iniţiativă. George Bush ă fost trezit la ora 4,45 dimineaţa; documentele erau gata. Le-a semnat, iar îngheţarea
bancher local, Truman Handy, îi inspiră încredere prin siguranţa sa şi primeşte suma solicitată ca împrumut. E vorba de 2.000 de dolari. Luînd cecul cu un gest scurt, ca și cum el îi făcea o onoare prin aceasta, John D. pleacă grav și semeţ spre sediul firmei, la numărul 3 de pe River Street. Abia aici, în faţa asociaţilor, îşi dă drumul: paşii de dans ciudaţi, dar dezlănţuiţi, sînt însoţiţi de melodii ce au aceleaşi cuvinte: „Valorez 2.000 dolari credit. Sînt un om mare!”... E mult, e puţin? Sînt bani insignifianţi dacă judecăm din perspectiva a ceea ce avea să mînuiască Rockefeller peste numai cîţiva ani. Dar cît de utili pentru momentul în care au fost ceruţi și obţinuţi! De altfel, suma va permite firmei un anume succes. E drept că proprietarii dovedesc „aplicaţie, tenacitate şi adevărat instinct al comerţului”. (Peste ani, calităţile de mai sus i se vor atribui, de regulă în exclusivitate, lui John D., însă la ora respectivă, ele aparţin tuturor asociaţilor.) Cifra de afaceri atinge 100.000 dolari, după un anume timp. Însă dincolo de calcule trebuie să facem loc primelor iniţiative care-i marchează ascensiunea lui Rockefeller. Pus în situaţia de a solicita altcuiva credite și izbindu-se de neîncrederea bancherului, nu ezită să-şi prezinte firma ca supra-excedentară şi, asemeni metodelor de mai tîrziu ale lui Sir Basil Zaharoff, să-i ofere creditorului mită. Convins, bancherul revine după puţină vreme să ofere împrumutul cerut. Cum
John D. lipseşte de la birou chiar atunci, colaboratorul său, nepus în temă, este sincer – firma nu e deloc suprabogată, zice el – şi afacerea cade! Momentan, pentru că, nu se ştie cum, Rockefeller îl convinge din nou pe bancher, obţinînd ceea ce-şi propusese. E tînăr, dar nu se poate plînge că n-a izbutit de la început: locuieşte într-o casă arătoasă, are o caleaşcă şi cai. Şi, ce este mai important, a reuşit să se facă admis printre cei două sute de membri ai „Cleveland Union Club”, despre care se zice că era echivalentul unui titlu de nobleţe pentru americanii secolului trecut. Firesc ar fi să se creadă ajuns sus. Dar, e sigur, în sufletul său, John D. şi-a jurat să devină Rockefeller și încă nu este. Pînă atunci, în afacerile firmei e din ce în ce mai obsedat de eliminarea celor mai diverse cheltuieli. În ochii lui, orice ban e plătit inutil dacă nu se obţine ceva în plus! Iar o asemenea optică este gata să-l coste îndeajuns, aproape un faliment. Întîmplarea se petrece într-o vreme în care aproape întreg capitalul fusese angajat într-un transport de cereale, pe Marile Lacuri. Oamenii de afaceri și experţii în asemenea transporturi ştiu că itinerarul traversează o zonă bîntuită de furtuni şi, în mod obligatoriu, îşi asigură vasele, plus mărfurile. Cum înaintea plecării în cursă a navei sale e un timp însorit, iar asigurarea costă prea mult, după socotelile lui, Rockefeller păstrează banii în seiful firmei. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN
ferocitate. Victima era Niculina, soţia nelegitimă a paznicului Cioică Dumitru de la primărie. Cadavrul fusese descoperit de vecini în curtea locuinţei. În dimineaţa sesizării începură imediat şi cercetările. Femeia fusese asasinată prin numeroase lovituri de cuţit. Urme de sînge erau peste tot, atît în dormitor cît şi în curtea unde fusese descoperită victima. S-a constatat că femeia primise prima lovitură în timp ce se afla în pat. Fiind surprinsă de agresor, din dorinţa de a se salva, a fost nevoită să sară pe fereastră. Urmele de sînge facilitau şi ele formarea unor supoziţii cu privire la mişcările autorului şi ale victimei. Colegii noştri craioveni reţinuseră, în concluziile lor, că asasinul ar fi urmărit victima pînă în curte, unde şi-a continuat acţiunea criminală. În încercarea de a se contura mobilul faptei – neexistînd nici un fel de date pe latura disensiunilor pentru împărţirea averii – ofiţerii şi-au îndreptat atenţia asupra geloziei sau răzbunării. Continuînd investigaţiile, ei s-au axat şi mai mult pe mobilul geloziei cînd aflară noi amănunte din viaţa lui Radu, cumnatul victimei. Acesta cultiva relaţii amoroase cu Niculina, frecventîndu-i casa atît în prezenţa, cît şi în absenţa soţului. Actul medicului legist scotea în evidenţă că moartea victimei s-ar fi produs în timpul nopţii, între orele 24
şi 2. În formularea acestei concluzii medicul se folosea de conţinutul stomacal. De altfel, aceste aprecieri erau susţinute şi de mărturiile vecinilor. Ei auziseră, în liniştea nopţii, ţipetele de ajutor ale Niculinei. Ofiţerii aflaseră că Cioică, soţul nelegitim al victimei, în tot timpul nopţii fusese de serviciu la primărie. Dimineaţa, cînd vecinii i-au adus trista veste, omul a fugit spre locul nenorocirii, tînguindu-se. Ajuns în curtea locuinţei sale, unde zăcea corpul neînsufleţit al femeii, s-a prăbuşit peste ea, ca să vadă, poate, dacă mai trăieşte. În aceste împrejurări, deja îşi murdărise hainele de sînge. Pufoaica, purtată pe umeri, căzuse şi ea lîngă victimă. Tot în aceste clipe îşi făcu apariţia şi fiul său – rezultat din prima căsătorie – care tocmai se întorcea din oraş unde lucra şi făcea naveta săptămînal. El încercase să-şi consoleze tatăl. De altfel, tînărul Cioică nu se arătase prea afectat de pierderea unei mame vitrege. Ea îi făcuse „multe necazuri...” şi nici el nu concepea, încă de la început, ca tatăl său s-o aibă de soţie pe Niculina, care nu i-ar fi putut înlocui pe adevărata lui mamă. (va urma) DUMITRU CEACANICA
averilor intra în vigoare. Serviciul de presă al Casei Albe a întocmit un comunicat pentru a anunţa această decizie. Apoi, la puţin timp după aceea. Franţa a îngheţat averile irakiene şi kuweitiene. Marea Britanie a îngheţat şi ea imediat averile kuweitiene (5,4 miliarde de lire sterline depuse în băncile engleze), dar s-a decis să aştepte ziua de 4 august pentru a proceda în acelaşi fel şi cu averile Irakului. Reuniunea care s-a desfăşurat fără întrerupere în Situation Room toată noaptea a permis să se ia şi o altă iniţiativă. După ce a trecut primul moment de stupoare, căci nimeni n-a crezut cu adevărat în ameninţările lui Saddam Hussein, responsabilii prezenţi, sau cei ce dialogau prin video, schiţau bazele unei replici. Opţiunea militară nu fusese încă discutată, dar alegerea căilor diplomatice a fost mai clară. Emirul şi colaboratorii săi, refugiaţi la Djeddah, au fost contactaţi încă de la sosirea lor în Arabia Saudită. Responsabilii americani au lucrat în strînsă consultare cu ei, în tot acest timp, pentru a convoca de urgenţă Consiliul de securitate al Naţiunilor Unite. În Manhattan, la sediul Naţiunilor Unite, auto mobilele desfăşurau manevre insolite la o oră atît de avansată din noapte. Ambasadorii şi delegaţiile lor soseau în clădirea de sticlă construită pe malul Hudson-
ului. La ora 4,30 dimineaţa, rezoluţia 660, prima în legătură cu criza irakiană, a fost votată. Ea cerea Bagdadului o retragere imediată şi necondiţionată din Kuweit şi restabilirea unui statu-quo. Numai Yemenul a refuzat să voteze, în timp ce URSS, China şi chiar Cuba s-au alăturat Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii. Ambasadorul irakian la ONU a replicat afirmînd că guvernul său ,,a răspuns unei cereri de ajutor provenită de la tinerii revoluţionari kuweitieni”. Rezoluţia se referea la capitolul 7 al Cartei Naţiunilor Unite care prevede aplicarea de sancţiuni împotriva unei ţări agresoare şi, dacă ele eşuează, să se instituie „o blocadă sau alte operaţiuni pe calea aerului, pe mare sau terestre din partea forţelor statelor membre ale Naţiunilor Unite”. La Washington, Brent Scowcroft, Richard Haas şi toţi cei ce au participat la maratonul nocturn, care a durat de la ora 21 la ora 5 dimineaţa, ştiau că nu dispun decît de trei ore pentru a se întoarce acasă, să facă o baie şi să-şi schimbe ţinuta. Reuniunea convocată de George Bush la Casă Albă trebuia să înceapă la opt fix. La 10,30 dimineaţa (21,30 cu o zi înainte la Washington), la sfîrşitul conferinţei de presă, miniştrii de Externe american şi sovietic pleacă la aeroport. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
24
RM
Vineri, 18 octombrie 2019
MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (126) Alchimiștii – niște șarlatani? (4) În Anglia anului 1782, James Price a invitat în casa sa din Surrey cîţiva bărbaţi de seamă care îl văzuseră cum transforma mercurul în argint prin încălzirea acestuia la un loc cu o pudră albă, şi apoi argintul în aur cu ajutorul unei pudre roşii. Rugat să producă mai multă pudră, Price a spus că efortul i-ar distruge sănătatea (sugerîndu-le celor ce credeau în el că procesul este psihic, nu „pur şi simplu” chimic). Cedînd nervos în mijlocul controverselor ce au urmat, el s-a sinucis înghiţind cianură în faţa celor trei membri ai Societăţii Regale, trimişi să cerceteze natura pretenţiilor sale atît de mult dezbătute. Un farsor descoperit? Nici în acest sens nu există dovezi concrete. Trucurile alchimiştilor au fost evidenţiate întrun ziar din aprilie 1722, în cadrul unei şedinţe a Academiei Regale de Ştiinţă din Paris, de către M. Geoffrey, un sceptic. El a descris cum şarlatanii alchimişti pot folosi creuzete cu fund dublu, cu suprafaţa de jos umplută cu fier şi cupru, iar în sus, cu ceară vopsită pentru a semăna cu ceea ce se află în partea inferioară. Între aceste suprafeţe, ei puneau aur sau argint sub formă de pulbere. Nu era aşadar surprinzător cînd, încălzind plumbul, se descoperea o bucată de aur sau argint pe fundul recipientului. Unii foloseau chiar şi o baghetă umplută cu praf de aur sau argint şi închisă la un capăt cu ceară sau unt, pentru a amesteca în metalul fierbînd în timpul unor ceremonii complicate, menite să distragă atenţia. Sau făceau găuri în bucăţi mari de plumb, în care turnau aur topit; sau, confecţionînd cuie jumătate din aur şi jumătate din argint, pretindeau că transmutaseră preţioasa jumătate de aur din argint după ce introduceau cuiul într-un alcool puternic. Peste tot, şarlatanii puneau în circulaţie monede realizate o parte din aur şi o parte din argint, ce dispăreau imediat după ce primul sau cel de-al doilea „experiment” era încheiat cu succes. Aşadar, unde-i noutatea? Totuşi,
fascinaţia persista. Escroci aşa-zis aristocraţi, precum Saint-Germain, s-au afirmat pretinzînd că ei cunosc secretul tinereţii, vitalităţii şi bogăţiei veşnice - şi că oricine va fi de acord să semneze pe linia punctată (aşadar, să plătească o anumită sumă) nu va mai trebui niciodată să-şi facă griji în astfel de privinţe. Vă sună cunoscut? Indiferent cum, aici intră în ecuaţie acel caveat care îi face pe raţionalişti să tremure - „falsificatorii există doar pentru că există aur adevărat”. (Jalaludin Rumi: 1207-1273).
ÎNGERI PĂZITORI
Farse telefonice Barry Alfonso, un jurnalist şi compozitor american ce şi-a început activitatea în San Diego la mijlocul anilor ’70 alături de alt coleg de-al său în ale farsei, Boyd Rice, se bucură separat şi de o altă carieră, cea de înflăcărat înşelător al massmedia, explorînd posibilităţile de dezinformare şi manipulare oferite de mijloacele de comunicare în masă şi specializîndu-se ca un „cercetător psiholog telefonic”: „Cînd aveam aproape zece ani, mă duceam în magazine şi mă aşezam în vitrină ca şi cum aş fi fost un manechin, ţinînd în mînă un aspirator invizibil. Oamenii se opreau şi mă priveau. Era doar o simplă glumă, dar totodată mă jucam puţin cu realitatea, şi magazinul devenea micul meu teren de distracţie... și de ce nu?”. Lui Barry îi place la nebunie să facă tot felul de renghiuri telefonice: „Începi un mic joc în care persoana de la capătul firului poate învinge, iar dacă închide receptorul repede, eşti pierdut”. Dar de ce? Care este motivaţia? Barry explică: „Ceea ce noi, farsorii, ne propunem este alchimia gîndirii. Ceea ce voi gîndiţi, despre absolut orice, defineşte modul în care voi percepeţi motivaţiile noastre, şi acest mod de a percepe lucrurile defineşte experienţa pe care o veţi avea de pe urma acestor motivaţii. Schimbă modul de a gîndi, şi astfel vei schimba şi percepţia, şi experienţa”. (va urma) STUART GORDON
Fructe n livad 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ORIZONTAL: 1) Fructe aromate, cu carnea zemoasă și sîmburi tari; 2) Rece la borcan! – Orator (var.); 3) Efectul atingerii pielii cu o plantă iritantă; 4) Un alt drac – Octavian Goga; 5) Teci de fasole; 6) Are fructe de culoarea portocalei – Zeul vînturilor; 7) A săpa în piatră – Deliciu porcesc; 8) A zice de mai bine – Vas pe ocean; 9) Desigur – Fructele păcatului biblic – Cap de orator; 10) Celebru fabulist grec – Arahide. VERTICAL: 1) Fructele pentru un bun rachiu – Numite și agude; 2) Ou moale în apă – Pește asemănător cu crapul; 3) Proverb; 4) Cal roșcat – Petunie! – Marin Preda; 5) Fructe aromate, asemănătoare cu fragii; 6) Armata Irlandei – Din nou!; 7) Fructele lui Creangă – Titlu de boier; 8) Piese de război – Mia de kilograme; 9) Vas de ciorbă – Oxigen și azot; 10) Fructe mici roșii, bune de dulceață – Fructe mălăiețe. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,TRĂSURILE” 1) C – OAC – CSI; 2) CABRIOLETA; 3) ARAB – NUCAR; 4) L – BIRJA – BA; 5) EVA – OU – OI; 6) A – NS – RACLA; 7) SS – FIARA – S; 8) CUPEU – ORT; 9) ARAC – A – IAC; 10) DILIGENTA; 11) SARAC – HAUI.
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 021/315.22.50
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.