Romania Mare, nr. 1514

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Mnstirea Sihstria – Neam

Imnu-i manea. Steagul – cearșaf.

Ne facem singuri țara praf...

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Noi NU mai sîntem români!

Motto: ,,Merg cu lipsa de prejudecăţi pînă la graniţa unde începe lipsa de bun-simţ”.

George Pruteanu Da, știu, sună… lipsit de pre­ judecăți: președinte - Iohannis, premier – Orban, șeful Servi­ ciilor Secrete – Hellvig, lide­ rul partidului ,,generației #REZIST” - Barna, ,,simbolul dreptății” – Kövesi. Numai nume… românești. Economia e pe mîni străine, ba chiar și agențiile de stat au manageriat străin! Și se pare că nimic nu domolește acapararea României de elementul străin, sau de esență, ori exprimarea externă. Iar lumea pare a dori asta… Nu doar în politică, dar și în modul de vorbire, de manifestare. Dumnezeu să-l odihnească pe George Pruteanu - cred că ar fi murit zilnic în perioada asta!...

Cu toate acestea, eu unul nu pot accepta nați­ onalismul etnic, pentru că națiunea aceasta a avut părinți din multe neamuri – nu doar români ,,puri”. Originea neamului nostru nu e precum ar dori obtuzii ,,puriști”, ci e spectaculosul re­ zultat al unei multiple și benefice combinații etnice de la granița imperiilor romane, cel de apus și cel de răsărit. Și zău că ar trebui să ne mîndrim că sîntem veri primari cu turcii, prin vitejii cumani, cu mîndrii osetini caucazieni, prin sîngele moștenit de la cei care poate ne-au dat și numele de valahi, sarmații alani - sau ,,iașii”, de unde și numele capitalei culturale a românilor. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Tabla de șah a nebunilor

Vin alegerile, cele prezidențiale, zic ei. În fond, doar o nouă validare pe care poporul o oferă găștilor care se perindă prin zona politică, acestor vînzători, trădători sau doar bandiți, pe care îi vedem pe la televizor și, rar, foarte rar, pe stradă.

Generalii și-au pus pe table pionii – Coldea pe Barna, Hellvig pe Iohannis, iar Predoiu se pare că l-a pus pe Diaconu. Mircea Diaconu, acel actor de mîna ,,doi și-un sfert”, pe care sînt convins că mulți îl știți deja. Deci, conform știrilor vechiculate prin presă, asistăm la o luptă între un fost adjunct al SRI, Florian Coldea – care, ,,se zice”, ar fi în spatele USR –, un director SRI, Eduard Hellvig,

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Renașterea Patriei (4) Nu cred că în Europa civilizată s-au mai petrecut asemenea scene de coşmar, cu necuvîntătoare care rodeau zăbrelele din fier ale stabilimentelor, după care erau azvîrlite în cazane uriaşe, fierte şi scoase cu cangea, ca întrun iad animalier, care avea nevoie de un Dante modern. Ştiu oameni care au suferit cumplit în faţa televizoarelor şi, prin telefoane şi scrisori adresate revistelor noastre, „România Mare” şi „Politica”, s-au întrebat dacă mai ne putem numi noi, românii, un Popor creştin şi civilizat?!

Ulterior, aveam să aflăm cu toţii că lichidarea celor 72 de combinate de creştere a păsărilor, a porcilor şi a bovinelor a fost o condiţie impusă prin Acordul ASAL, semnat de Guvernul României cu Banca Mondială. Aşadar, crimă cu premeditare! De ce? Pentru ca România să devină din exportatoare – o importatoare de carne. Imediat, au fost micşorate taxele vamale pentru importurile de alimente, după care s-a trecut la fazele următoare ale înrobirii noastre alimentare: abandonarea campaniei agricole, retragerea tuturor subvenţiilor din agricultură, vinderea la străini a celor mai importante fabrici de pîine, distrugerea mecanizării, prin falimentarea Uzinelor Tractorul din Braşov şi Semănătoarea din Bucureşti. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

un bun prieten al lui Iohannis și al lui Rareș Bogdan – deci PNL –, și, ultimul pe listă, fostul adjunct al SIE, generalul Predoiu, care e și el un băiat de băiat pe la ProRomania. În schemă nu apare STS – deși știm sigur că niște generali de pe acolo au interese economice majore în industria telecomunicațiilor –, nu apare SIE, chiar dacă se tot spune că este în zona de interes a Vioricăi Dăncilă, fost premier și viitor pierzător în alegeri.

Unde sînt interesele DIPI sau ale DGIA? Ăștia cu cine sînt, cu cine vor să ,,tragă” în noiembrie?

Oare să fie ei mai integri și să stea deoparte? Nu prea cred, mai ales că în spațiul public a apărut știrea conform căreia însuși Cumpănașu ar avea în spate un… securist. Cine să fie oare? (continuare în pag. a 16-a) TANO

Prietenii mei din pmnt Prietenii mei din pămînt Aşteaptă întîia zăpadă Atunci le va da Duhul Sfînt Puterea să iasă, să vadă.

Ca grîul ei vor încolţi Ca iarba vor rîde la soare Şi trîmbiţa-n cer va vesti, La toţi, Învierea cea mare.

Acum e nevoie de ei Acum să le cerem dovada Uşori sînt, şi-atîta de grei Pe cai nărăvaşi ca zăpada.

Nici unul din ei n-a murit Prin preajmă le simt răsuflarea Deşi au un trup putrezit La suflet mai vii sînt ca marea.

Oh, Doamne, cît mi-este de dor!

Acum ei sînt stele pe boltă Ei văd, din înaltul lor zbor Cum cască poporu-a revoltă.

Le-a dat Dumnezeu forţe noi Să lupte cu răul din lume Începe un an de război Cu rîuri de sînge în spume.

Ce rol va juca Neamul meu?

Mai rău îi va fi, sau mai bine?

Te scoală din somnul cel greu, Poporul meu drept ca un zeu, Şi-ascultă comanda la mine!

Corneliu Vadim Tudor Ianuarie 2014, Bran

NR. 1514 l ANUL XXX l Vineri 25 OCTOMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 25 octombrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Furat de la Oliviu Gherman F Un om nebun: Petre Roman F Taximetristul lui Bîl-Bîl F Noi și zguduitoare Anunţuri Matrimoniale F Blandiana pupă poala popii F Văleleu, Opoziţia sîngerează! F Circul Glotter PARTEA I F Ştiţi oare ce a caligrafiat cu mîna lui preşedintele Senatului pe pagina de gardă a Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere? „Furat de la Oliviu Gherman” – aşa a scris titanul algoritmului, precum scriau şi nuntaşii pe furculițe și linguri, ca să-i dibuiască mai iute pe făptaşi. F Hotărît lucru, Petre Roman e nebun!

Dar un nebun din ăia îndîrjiți, pe care îi dai afară pe uşă, dar ei intră pe fereastră, îi dai afară şi pe fereastră, dau buzna prin sistemul de canalizare, cu părul şi hainele pline de toate mizeriile din lume, dar fericiţi că tot ei au ultimul cuvînt.

Neobrăzare cu care puiul de general iudeo-sovietic a apărut joi la televizor, declarînd că echipa lor „a demontat cu inteligență toate achizițiile”, arată că, într-adevăr, că nu un temnicer îi trebuie săracului om, ci un brancardier de la Balamuc. „Ultimul ocupant stalinist” eşuează, lamentabil, în grotesc şi caricatură ieftină. În Parlament el făcea apel la Cartea Sfîntă, iar întreaga asistență striga: „Talmudul! Talmudul!”. Bine, oricum, că nu i-au strigat, cam tot aşa cum i-a strigat o babă aristocrată lui Cassanova: „Arată puţa, micule, să vedem cît eşti de creştin şi de român!”. Cît e de român se vede după figura lui tot mai buhăită şi plină de buburuze, cu o frunte înspăimîntător de teşită, cu o gură rapace, ca de ştiucă, şi cu un gît care izvorăşte din fălci pătrățoase, ca Dunărea din Munţii Pădurea Neagră, dar uită să se continue, terminîndu-se abrupt. Degeaba ar vrea Neulander să pozeze în Roman și să alunge rasa lui Israel din fizionomia lui, n-are cum, pe măsură ce înaintează în vîrstă seamănă tot mai mult cu tasumare, Ernestălă Buhălă, rabinul din Oradea.

Agitaţia insolentă a acestui infractor înnăscut îl face să comită gafă după gafă: după tăvăleala pe care i-a tras-o, scurt, preşedintele P.R.M., la dezbaterea Raportului Anti-Corupţie (ceea ce arată că a amînat degeaba discutarea Raportului, mai bine rămînea prin străinătate!), iată că fostul agent K.G.B. se ridică de jos, se scutură de praf, îşi face socoleala că încă e tare pe poziţii, de vreme ce deţine valori de vreo 50 de milioane de dolari şi e sprijinit de unele grupări de presiune din Est şi din Vest – aşa că sare iar la beregăţi şi transmite un Mesaj către Congresul Naţional al Revo­ luţionarilor, desfăşurat la Braşov. Acum a interpretat un rol, iar şi-a tras pulovărul ăla mincinos pe trupul diform împăroşat şi pistruiat, ca să arate că el e ţapinar sau plugar din popor. Nu ştim cine scrie cuvîntările şi mesajele ăstuia, dar ştim că îşi bate joc de el, fiindcă nimic nu e mai ridicol decît să pui în gura unei odrasle de general N.K.V.D., care se trage din evrei rătăcitori, cruvinte evanghelice şi vechi pilde româneşti.

Vorba lui: „şi eu sînt os de ardelean, prin soţie”, ceea ce înseamnă că osul cu pricina e al coanei Mioara. Dar, să vedeţi cum sare Petrică de la Mioara la Mioriţa: „Această gîndire (a dictaturii lui Ceauşescu – nota red.) ar fi putut să fie ca un saltimbanc ce provoacă rîsul sănătos al mulţimii. Ar fi trebuit să fie ca un lup turbat ucis de bîtele infinitelor veghi ale ciobanilor Mioriței”. Aici gura păcătosului adevăr grăiește:

în Balada Națională, ciobanii (la plural) sînt cei care îl omoară pe stăpînul oiței năzdrăvane, cum l-au ucis evreii și rușii pe Ceaușescu. După ce face paradă de creștinism și-L tot invocă pe Cel de Sus adoptînd un ton profetic, de genul „adevăr grăitam”, fostul propagandist și lector al Centrului Universitar de Partid București, instalatorul de chiuvete și flotoare, încheie aidoma unui Patriarh: „Dar, spunem ca și primii creștini: Dumnezeule, dă-ne seninătatea de a accepta ce nu putem schimba etc., etc.”. Ce vorbești, Ștrulică? Unde erai tu cînd spuneau chestia asta primii creștini? Dar K.G.B.-ul şi Mossadul unde erau ele? Aud? Şi oare tot primii creştini te-au învăţat să te zbaţi „ca un lup turbat” ca şeful statului român să fie ucis în Sfînta Zi de Crăciun? Noi credem că te-ai răzbunat, fiindcă nu te-a acceptat ca ginerică, băieţică, le împuţeai casa de usturoi și ai fi fost în stare să le furi şi niscaiva obiecte, că îţi umblă ochii numai după furat, de cînd Armata Roşie te-a lepădat. F Dar, nebunia delirantă a acestei paţachine care are impresia că reprezintă ceva pe lumea asta, rostind pe la tot felul de simpozioane și conferinţe niște discursuri de o banalitate paralizantă, a apărut în toată măreţia ei în seara de sîmbătă cînd a declarat iar în faţa camerelor de luat vederea ale Televiziunii: „Partidul nostru și-a propus ca la viitoarele alegeri să cîştige 18 la sută din voturile electoratului, astfel încît să devenim iarăşi partid de guvernămînt”. V-am spus noi că-i diliman?

Cînd toată lumea îşi dă seama că banda de răufăcători adunată sub sigla F.S.N. abia dacă mai atinge pragul mortal al celor 3 la sută, vine Zdrulea Frînarul, cu tupeul lui de la Universitatea de Partid Jdanov, şi trasează ca sarcină (?!), nu se ştie dacă partidului sau poporului, să cîştige 18 la sută şi să conducă iarăşi ţara! Auzit-aţi vreo porcărie mai mare? Dar care or fi hoţii ăia din Televiziune care tremură ca varga şi difuzează asemenea enormităţi la ore de vîrf? F Printre cele mai dezgustătoare slugi ale codoaşei bătrîne Petre Roman se află, din păcate, Radu Berceanu. Păcat de băiatul ăsta, am crezut că va avea puterea să se desprindă la timp, ca senatorii Ion Predescu şi Eugen Dijmărescu, dar se pare că puternice interese financiare îl ţin prizonier. La microfonul Parlamentului, acest Berceanu l-a ameninţat, ca ultimul derbedeu, pe senatorul Romul Vonica (de profesie judecător!), strigîndu-i să-şi pregătească valiza de lemn şi hainele groase, de iarnă, pentru că la puşcărie e frig iarna! Vedeţi, oameni buni, că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti? Deci un om integru ca Romul Vonica îi demască pe borfaşi, iar borfaşii, în loc să intre după gratii, sau măcar să-şi pună cenuşă în cap, trec la contraatac, ameninţîndu-1 pe justiţiar că-l vor băga ei la zdup, fiindcă, vorba aia, Petrică Fără Gît a trasat sarcină să cîştigăm alegerile şi să formam din nou Guvernul! Stimaţi compatrioţi, aici, în pilda asta incredibilă, se află explicația ticăloșirii fără precedent a societății românești! Nu mai spuneți nimic, nu mai întrebați nimic, tot ce e peste exemplul ăsta – e în plus. F Referindu-se la acuzația stupidă a lui Neulander, că Vadim Tudor ar fi „omul rușilor”, Adrian Păunescu publică un pamflet nimicitor în „Vremea”, iar ziaristul Constantin

RM

Gheorghe scrie în „Jurnalul Național”: „O mai mare prostie rar ne-a fost dat să citim. Dar nici dl. Roman nu-i mai breaz. Înghesuit de dl.

Vadim cu argumente ruseşti, îi răspunde cu aceeaşi monedă, acuzîndu-l că ar fi omul... ruşilor, agentul firmelor Iliuşin sau Tupolev!

Dacă n-ar fi penibil, ar fi de rîs (...). În plus, nu vedem de ce ar fi mai ruşinos să fii omul ruşilor decît, să zicem, omul francezilor, sau nemţilor, sau ungurilor, sau americanilor. Atîta timp cît eşti omul altcuiva, în detrimentul interesului naţional, tot trădare se numeşte că faci. Şi pentru asta exista, pe vremuri, un leac: dulceaţa ca de miere a glonţului patriei. Acum, asta se vindecă numai cu comisioane grase. E un mare progres! Democraţia a învins! Ura! Trăiască oamenii tuturor! Numai omul românilor să nu fii! Că ţara e săracă şi nu poate plăti un comision!” F Tot porniri asasine, ca şi Petre Roman, are celălalt Petre (Mihai Băcanu), infractor şi el, cu înalte studii de specialitate la Jilava. Ignorînd cu desăvîrșire furtișagurile bandei lui Neulander, borfaşul P.M. Băcanu îi trimite o scrisoare borfaşului Gheorghe Florică, pe pagina I a ziarului unguresc de limbă română: ,,Domnule Florică, de ce nu te-ai făcut general de tancuri?

Să te năpusteşti asupra lor cu tunurile?”. Adică asupra Guvernului României! Păi n-avea cum, Băcane, că el în vremea asta îi învăţa pe contrabandiştii arabi cum să rupă sigiliile puse tot de Garda Financiară, în răstimpuri se năpustea asupra tovarăşei Lili Kent, dar nu cu tunul, ci cu limba aia fleaşcă, de şarpe moleşit de alcool, pe urmă mai lua şi sute de mii de dolari, pe care îi făcea jumi-juma cu Spiroiu, ehei, executa un program foarte încărcat generalul de carton, ca să nu mai vorbim de faptul că tancurile erau pline de ţigări şi conserve de pateu de ficat stricat... F În același ziar infect, care din titlu spurcă numele sfint al României, monarhista isterică Roxana Iordache face sul poza Regelui Mihai şi, pardon de expresie, se auto-satisface cu ea pînă vorbeşte iraţional, în onomatopee şi cotcodăceli, ca penticostalii tremurici, interzişi de lege. După ce se ia, hodoronc-tronc de acelaşi Vadim, para­ trăsnetul tuturor canaliilor: „Mai mult, un corupt al regimului comunist, şeful P.R.M., a ameninţat cu apelul la preşedintele Iliescu, peutru dizolvarea Parlamentului”. Se impun două pre­ cizări: 1) Senatorul de Bucureşti îşi învinge scîrba produsă de o femeie cu mustaţă ca Halaicu şi o invită să producă o dovadă, o singură dovadă, a coruperii sale de către regimul comunist, avînd în vedere că el a fost un simplu redactor AGERPRES cu o leafă de 4.030 de lei pe lună şi a locuit în două cămăruţe de bloc, în timp ce Octavian Paler, de pildă (şeful masculei), se lăbărța într-o vilă superbă oferită de Gospodăria C.C. al P.C.R.; 2) Dizol­ varea Parlamentului a devenit necesară, fiindcă oamenii cinstiţi şi patrioţi nu mai pot supravieţui sub acelaşi acoperiş cu trădătorii de ţară din Opoziţie şi cu „pozne ale firii” ca această broască ţestoasă de 75 de ani, pe nume Alexandru Paleologu, ori vagaboanda aia de Rada Istrate, care striga în toiul furtunoasei şedinţe de miercuri, din fundul sălii: „Ruşine, Vonicaaa! Ruşine, criminalule!”; disperarea ţigăncuşei din Scor­ nicești e dictată de priceperea că, la noile alegeri, Opoziţia n-o să mai pătrundă în Parlament decît aşa, simbolic, ca să aibă Partida Naţională de cine să rîdă... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 7 octombrie 1994)

RM

3

Vineri, 25 octombrie 2019

Ecologia limbii romÂne

„Dovada faptului că în univers există civilizaţii inteligente este că nu ne-au contactat pe noi”, îmi spunea cineva. O reflecţie ce pare rezonabilă, chiar dacă e mai degrabă ironică, cînd te gîndești la agitaţia din jur. Mă întreb ce anume îi determină pe entuziaștii comunicărilor „de gradul trei” să creadă că se vor înţelege de minune cu extratereștrii, dacă oamenii nu se pot înţelege între ei în interiorul aceluiași gen uman și avînd atîtea în comun. Înţeleptul Confucius considera că, dacă nu cunoști mai întîi valoarea și puterea cuvintelor, nu poţi cunoaște mai mult. Poate că în aceasta se află o parte din explicaţia eșecului omniprezent în comunicarea noastră unii cu alţii.

Ne aflăm în plină agitaţie comunicaţională, dar și în plină incomunicare. Prea puţini dintre participanţii la această agitaţie cunosc valoarea și puterea cuvintelor, prea puţini mai reflectează la importanţa exprimării corecte, îngrijite, clare, la proprietatea termenilor, la schimbul de idei cu interlocutorul.

societăţii muncind într-un domeniu în care calitatea limbajului este esenţială (…). Este vorba nu numai de comunicarea în masă, ci şi de învăţămînt, de industriile culturale, de viaţa politică. După Habermas, în aceste domenii, succesul în muncă este condiţionat de succesul în comunicare (…). Şi mai grav mi se pare faptul că această indiferenţă, această ignoranţă şi acest dispreţ se generalizează de la o generaţie la alta; în loc să se retragă, ele avansează ca o «maree neagră»”.

Cartea oferă nu doar rezultatul unui arbitraj, ci și un cumul de informaţii și de explicaţii utile tuturor celor dispuși să-și perfecţioneze exprimarea și, implicit, gîndirea; să respecte logica naturală a limbii; să preţuiască limba ca pe un instrument nu doar de comunicare, ci și de cunoaștere și autocunoaștere. Adresabilitatea ei este foarte amplă, de la studenţii facultăţilor de jurnalism,

MĂ exprim, deci exist Într-un fel, apariţia blogurilor a instituţionalizat egocentrismul latent al celui ce vrea doar (sau în primul rînd) să se arate, să devină vitrină pentru ceilalţi. Dialogul este mult depreciat în aceste cadre.

A devenit o notă de subsol a comunicării. De aici și scăderea capacităţii și a disponibilităţii „vitrinei” de a face ajustări în urma interacţiunilor cu privitorii ei, de a corecta sau îmbunătăţi ceea ce gîndește și ceea ce exprimă. Mai mult, a apărut un divorţ între a gîndi și a exprima, în defavoarea gîndirii și spre exacerbarea exprimării. Se constată atît tendinţa de creativitate în rău, în inventarea a tot mai multe greșeli de exprimare în limba română, cît și tendinţa de răspîndire și tipizare a lor, dată fiind circulaţia accelerată a informaţiei cotidiene. Parcă tot mai puţini sînt preocupaţi de acest vehicul al expresiei, care este limba. O tratează ca pe un mijloc de transport în comun tot mai hîrbuit, mai aglomerat, în care se urcă fără bilet, se face scandal, se contestă controlorii și se respiră un aer viciat.

O nouĂ Încercare de „ecologizare” a limbii Voci de specialiști în lingvistică și în comunicare care să reacţioneze la acest fenomen dezolant nu sînt multe în spaţiul public de la noi. După vidul lăsat de regretatul George Pruteanu, unele posturi de televiziune și de radio au realizat, totuși, nevoia unei educaţii de masă cu privire la utilizarea limbii.

Au apărut cîteva emisiuni de specialitate. Au apărut și cărţi care atrag atenţia asupra degradării limbii naţionale, asupra ignoranţei sau a neglijenţei utilizării ei în mass-media. Sînt de remarcat acele lucrări care păstrează și o notă umoristică și ironică – o haină mai adecvată pentru intenţia educativă a conţinutului lor.

De pildă, cele ale lingvistului Radu Paraschivescu. În stilu-i glumeţ, acesta emite „certitudinea de fier” că astăzi se vorbește „o limbă de lemn a unei lumi de plastic”. În proaspăt apăruta carte ,,Mareea neagră: limba română sub asediu”, Dumitru Borţun abordează problema din perspectiva specialistului în comunicare și în relaţii publice. Și constată, judecînd după greșelile monitorizate ani buni în massmedia din România, că gramatica limbii române a devenit un fel de învăţătură ezoterică, pentru o elită secretă, tot mai împuţinată, de iniţiaţi. Ceea ce autorul deplînge în primul rînd este atitudinea faţă de limba română tocmai a celor pentru care ea constituie pîinea de toate zilele: „Ceea ce mi se pare foarte grav pentru destinul unei naţiuni este faptul că această indiferenţă, această ignoranţă şi acest dispreţ se găsesc la lucrători din instituţiile massmedia, oameni care îşi cîştigă existenţa, îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a

de comunicare, de relaţii publice, de publicitate etc., la persoane publice, la oameni politici, la jurnaliști, artiști, redactori din edituri, la posturi de radio și televiziune, la traducători, editori, autori de subtitrări, de materiale promoţionale etc., adică „tuturor celor care se exprimă în spaţiul public și care nu vor să se facă de rîs. Am scris această carte – continuă autorul – cu gîndul la cei care şi-ar dori să se exprime corect şi inteligibil, frumos şi memorabil, dar care nu au avut norocul să se nască într-o familie de oameni instruiţi, să urmeze o şcoală bună, cu profesori cultivaţi şi dedicaţi, să se hrănească cu lecturi de calitate sau să întîlnească oameni providenţiali”. Şi totuŞi, de ce e atÎt de important cum ne exprimĂm? Îmi vine în minte întrebarea leneșului incurabil cu aparenţă de filosof detașat, personajul lui Ion Creangă din ,,Povestea unui om leneș”: „Ce atîta alergătură pentru astă pustie de gură?”. Dacă nu avem de-a face cu o lene sistemică, anchilozantă și nici cu o falsă detașare filosofică faţă de tot ce reprezintă lumea înconjurătoare (care s-ar solda mai degrabă cu tăcerea de aur), atunci este important cum ne exprimăm, pentru că aceasta ne definește ca fiinţe superioare, ca oameni. Întîi de toate, sîntem homo loquens. Apoi, felul în care vorbim și scriem ne recomandă celor din jur și, în funcţie de acesta, sîntem trataţi în diferite contexte și comunităţi, sîntem catalogaţi, creditaţi sau nu, acceptaţi, toleraţi sau respinși. Exprimarea ne trădează sau pledează pentru noi în privinţa nivelului de instruire, a caracterului, a clasei sociale, a statutului profesional, a educaţiei familiale, a culturii generale etc. În ceea ce Goethe numea „afinităţi elective” intră și acele manifestări de atracţie faţă de cineva pe care nu ni le putem explica raţional. Dar, cu siguranţă, în resorturile iraţionale ale afinităţii, ale alegerii cu sufletul a cuiva, intră și felul în care acea persoană se comunică pe sine. Îmi amintesc relatarea unei amice care a pus capăt brusc prieteniei cu un jurnalist, după ce acesta i-a scris pe e-mail următoarea întrebare: „Ce mai faci drăguţ-o?”. Nu am considerat deloc decizia ei ca fiind capricioasă. Un alt motiv pentru care merită să acordăm atenţie exprimării este că domeniul comunicării este unul viu, în perpetuă transformare și îmbogăţire, iar noi nu ne permitem să ne plafonăm, să rămînem „morţi” sau „săraci” în raport cu el, mai ales dacă reprezintă

un aspect semnificativ din viaţa și activitatea proprie. Este de datoria noastră să ne perfecţionăm, să fim actuali, informaţi și să avem o „igienă” a limbii vorbite, corespunzătoare standardelor la care funcţionăm. Altminteri, sîntem în impostură și contribuim la propagarea „mareei negre”.

La începutul anilor 1990, mă surprindea să constat că unii conaţionali nu vedeau în libertatea de expresie proaspăt cîștigată de români, cu preţ de jertfă, ceva prea important. Motivul era că, fie cu ea, fie fără ea (ca în vechiul regim totalitar), ei nu prea aveau ce să exprime, iar această sărăcie interioară devenise un fel de unitate de măsură a tuturor celor pe care-i auzeau în spaţiul public. (…)

De ce ar mai fi important cum vorbim și cum scriem? Pentru că limba naţională face parte din coordonatele esenţiale ale identităţii noastre. Se cuvine să o cultivăm și să o transmitem mai departe înnobilată, nu sărăcită; curată, nu maculată. Se impune o adevărată ecologie a limbii române, cîtă vreme nu este prea tîrziu. În plus, limba naţională este și limba maternă, limba în care visăm, iubim, creăm, ne împrietenim sau chiar locuim, după expresia poetului Nichita Stănescu, care afirma atît de mișcător: „Limba română este patria mea”. Cei care au îndrăgit această limbă au avut privilegiul să întîlnească profesori exemplari, care le-au deschis un orizont larg și luminos al capacităţilor expresive în limba maternă și care merită pentru totdeauna recunoștinţă. Nu puţini sînt oamenii de cultură care aduc omagiu unui „domn Trandafir” care le-a schimbat destinul prin probitatea și farmecul cu care și-a exercitat profesia. Îmi amintesc și acum emoţia încercată atunci cînd am auzit pentru prima oară recitat poemul „Limba noastră”, al lui Alexei Mateevici, de către profesoara mea de limba și literatura română, regretata Felicia Mihăilescu: „Limba noastră-i o comoară/ În adîncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam ce, fără veste,/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste…”.

Astăzi îmi atrag atenţia mai ales versurile de final, care îndeamnă la a preţui și a reînvia graiul românesc: „Înviaţi-vă, dar, graiul/ Ruginit de multă vreme/ Ștergeţi slinul, mucegaiul/ Al uitării-n care geme!”.

Cuvintele acestea capătă profunzime cînd afli că poetul Alexei Mateevici (1888-1917), erou naţional al Basarabiei, decedat în mod tragic la 29 de ani, a fost un mare patriot, care i-a încurajat pe cîmpul de luptă, la Mărășești, pe soldaţii români, din postura sa de preot. Versurile sale sînt astăzi versurile Imnului Naţional al Republicii Moldova. A fost și un bun traducător din limba rusă, postură din care a avut ocazia de a preţui frumuseţea și complexitatea limbii materne, româna. De ce mai este important felul în care folosim limba maternă? Pentru că prin ea avem acces la cultură și ne putem îmbogăţi sufletește. Prin ea, creăm echivalenţe valorice între operele culturii universale și traducerile în limba noastră. Datorăm farmecul și profunzimea unor opere precum ,,Faust”, ,,Anna Karenina” sau ,,Visul unei nopţi de vară” nu doar autorilor lor – lui Goethe, Tolstoi, Shakespeare –, ci și talentului lingvistic al unor traducători precum Ștefan Augustin Doinaș, Ștefana Velisar Teodorescu, Șt. O. Iosif. În anul 2013, a fost instituită ziua de sărbătorire a limbii române, la 31 august. Este o iniţiativă lăudabilă, dar consider că, dincolo de formalisme, limba română ar trebui sărbătorită în fiecare zi, cu fiecare prilej de exprimare. Nu putem să o neglijăm, să o sărăcim și să o maculăm timp de 364 de zile pe an, ca apoi, pentru 24 de ore, să-i acoperim zdrenţele cu lauri. A fi patriot presupune și a te strădui să vorbești o limbă română îngrijită. Adică a deveni un adevărat ecologist al limbii naţionale. Dacă ne pasă atît de mult de un mediu natural sănătos și curat, cum nu ne-am îngriji de mediul nostru lingvistic cotidian, pentru a-l înfrumuseţa și a-l însănătoși?

Corina Matei (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 25 octombrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Pagini de jurnal, scrise la focul încins al unei dureri personale De ani buni, citesc cu interes scrierile de la rubrica „Balsamuri spirituale” din populara revistă „România Mare”, pe care le semnează cu dezinvoltură scriitoricească doamna Liliana Tetelea. Aceste scrieri mustesc de adevăr şi au un parfum dulce-amar de pagini de jurnal scrise la focul încins al unei dureri personale, urmare a evenimentelor trăite de dumneaei de-a lungul existenţei sale. Se vede cu ochiul liber că destinul nu i-a prea purtat noroc, dacă e să luăm în calcul boala de tuberculoză de care a suferit în fragedă tinereţe, la vîrsta cînd se fac planurile de viață, fiind nevoită să devină, pentru cîteva luni, locatara sanatorului de la Sinaia... Din păcate, această boală, care pînă în 1989 era ţinută sub control, astăzi, după cum vedem, face ravagii în rîndul populaţiei ţării noastre. Autoarea scrie din suferinţa condeiului ei, tragico-liric, în care se simte durerea omului apăsat de suferinţă, măcinat de griji şi de lipsuri majore pentru un trai normal...

Cunoscătoare a epocii totalitare, cînd ţara avea să beneficieze de programe de dezvoltare pe diferite perioade de timp, întru modernizarea ei din temelii, autoarea vine cu date concrete din realizările înfăptuite de comunişti, dispreţuiţi, astăzi, de capitaliştii vînzători ai avuţiei naţionale, cu iresponsabilitate politică, sărăcind astfel poporul român, cîndva fericit şi plin de viaţă... Şi dă şi cîteva exemple: Casa Poporului, Sala Palatului, Metroul ş.a., obiective de interes naţional de care beneficiază, culmea ironiei, şi oamenii politici care blamează vechiul regim, pe unde apucă, pozînd în constructorii capitalismului modern în ţara noastră. Numai că faptele lor de antiromâni îi dau de gol... Mărturisirile Lilianei Tetelea sînt spuse din conştiinţa scriitorului onest, corect în informaţii faţă de cititorii săi. Ne prezintă realitatea ca martor al acelor vremuri, nu la nivel de confesiune literară, construită din mărturisirile altora, ci din participarea directă, ca martor, la dezvoltarea celor două epoci: comunismul, cu politicile sale de dezvoltare şi modernizare a ţării, şi a capitalismului, protectorul dictaturii banilor, al hoţilor, impostorilor şi mincinoşilor... Dovadă sînt cei 30 de ani de cînd ţara noastră este într-un haos total...

Liliana Tetelea nu fraternizează, nici pe departe, cu ,,valorile” promovate de noul regim, deși ar fi putut, dar nu o face, din devotamentul ei faţă de sine şi de glia strămoşească. Pentru că, după felul cum se prezintă, ea

este animată de un profund simț patriotic, dovedindu-se o româncă vrednică de ţara ei, de aceea, locul scrierilor sale este cît se poate de nimerit în revista regretatului Corneliu Vadim Tudor, „România Mare”. Nu vrem să pactizăm cu nimeni, ci să spunem, la rîndul nostru, că autoarea, în balsamuri spirituale, oferă cititorilor evenimente la care mulţi dintre scriitorii și gazetarii noştri, ajunşi la vîrsta senectuţii, au luat parte, dar, nu înțelegem de ce, ei se feresc să vorbească despre acea epocă aşa cum o face Liliana Tetelea. Pentru că şi ei au trăit în regimul comunist, cu bunele şi relele lui, iar istoria țării trebuie făcută cunoscută generaţiilor care vor veni după noi. E firesc ca ele să afle cum au stat lucrurile în cazul comuniştilor, constructorii României de aur, mai ales cînd vedem cu toţii ce a devenit ea azi: o ţară în care poți muri cu zile, cu mulți semeni de-ai noștri defavorizați, nevoiți să suporte mari lipsuri materiale, cu tineri analfabeţi funcțional, înscrişi la facultăţi cu nota 1 la Bacalaureat. O fi bine, o fi rău, ca şi distinsa Liliana Tetelia în „balsamurile” sale, am scris şi noi, ca oameni care am trăit în comunism, unde am avut posibilitatea să învăţăm carte gratuit şi să avem o slujbă sigură... Astăzi, parcă toate relele s-au întors împotriva naţiunii române.

De ce? Pentru că ne risipim în spectacole televizate groteşti, de prost gust, măcinaţi de gîndul de a pleca fiecare pe unde îl taie capul, în Occidentul unde ,,curge lapte și miere”, ori după cai verzi pe pereţi, în spațiul virtual. Sîntem asaltați din toate părțile de o ofensivă furibundă la adresa simbolurilor și valorilor naționale, prin care sînt discreditate în mod intenţionat legendele şi tradițiile noastre, determinîndu-ne, într-un fel sau altul, să uităm de rădăcinile strămoşeşti și să trăim într-un haos total, sub masca unei libertăţi prost înţeleasă și doar la nivel de supravieţuire.

Liliana Tetelea, în „Balsamuri spirituale”, este ea cu eul ei, nu la o cafea, ci în faţa colii albe, lăsînd gîndurile să vorbească despre perioada comunistă, față de care istoria trebuie să fie corectă, şi nu falsă, așa cum ne-o livrează diverși istorici și analiști politici, ducînd în eroare tînăra generaţie și generînd confuzii generale.

Subiectele pe care autoarea le tratează şi le aduce în actualitate fac parte din fermentul vieţii fiecăruia dintre noi... Viaţa autoarei este una specială, iar talentul ei este unul de povestitor autentic... Cine ştie, poate că, într-o zi, vom descoperi între coperțile unei noi cărţi a autoarei aceste scrieri, găzduite de ani buni de revista ,,România Mare”, sub genericul ,,Balsamuri spirituale”, reprezentînd pagini emoţionante de memorialistică, demne de reţinut de istoria literaturii.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Frumusețea naturii în parcurile și grădinile din Capitală (3)

RM

25 Octombrie – Ziua Armatei Române

Monumentul Eroilor Patriei

De-aici se vede Țara ca-ntr-un vis De epopee-n veci nemuritoare, Un evantai de fapte larg deschis Spre împlinirea noastră viitoare.

De lîngă Monumentul ridicat

Să nemurească faptele de glorii, Istoria se scrie ne-ncetat

Să ne-amintim și-acum de mari victorii.

Aici, pe trepte, zborul e zidit Să preamărească faptele de arme Ce-au scris Istoria într-un granit Pe care timpul n-a putut să-l sfarme.

De la cei morți, ce rădăcini ne sînt

Adînc înfipte în fertila glie,

Trecînd prin Domnitorii de pămînt

Ce i-au fost Țării dreaptă temelie, Pînă la marii căpitani de oști, În zale primeniți să nu-i mai doară, Pe-aceste marmure poți să cunoști Cum devenit-am, noi, Popor și Țară,

Și-n Revoluții cum ne-am înălțat

Elanul renăscut din așteptare,

Și, cum, în lupte, mereu un soldat

Tragic mai învăța și cum se moare.

Toată furtuna noastră, monolit, Momente cruciale de dreptate, Cu dalta-i scrisă pe acest granit Ca pe a Țării glorioasă Carte.

Și, pe izbînda noastră, corolar,

Simbolizînd victoria plenară,

Se-nalță, liber, frunza de stejar,

Purtată de-un oștean, ca de o Țară.

Aduceți pruncii la acest lăcaș Al mărturiei noastre ce rămîne. Într-un crîmpei din marele oraș Deschisă-i Cartea Nației Române !

GEO CIOLCAN

Parcul Circului Parcul Circului, ceva mai puţin cunoscut, are o întindere de peste 26 de hectare şi conţine specii rare de plante. Are în compunere şi un lac cu lotuşi egipteni, una dintre principalele atracţii ale parcului.

Construcţia parcului Circul de Stat a început în 1958, fiind amenajat pe locul fostei gropi ,,Tonola”, pe un relief realizat aproape în întregime artificial.

Numele parcului se datorează învecinării sale cu

clădirea Circului. Suprafaţa de 26 hectare a fost amenajată după planurile arhitectului Valentin Donose, şi ascunde în mijlocul său ,,Lacul cu izvoare naturale”, pe malul căruia cresc lotuşi egipteni. Într-o anumită perioadă a anului, aceştia înfloresc şi redau parcului un ambient roz, perioadă în care acest loc este foarte vizitat de iubitorii de plante şi fotografii pasionaţii de peisaje naturale. Lacul se află printre dealurile parcului, acest aspect de ,,groapă” fiind redat prin construirea de terase proiectate în succesiuni şi prin plantarea a peste 20 de mii de arbori şi arbuşti, observîndu-se prin tot parcul grupe de coniferi. În acest spațiu se găsesc sculpturi cioplite în trunchiurile arborilor uscaţi, realizate de artistul plastic C. Teodorescu.

Vegetaţia a fost distribuită liber pentru a crea o stare aerisită a parcului, iar din diferitele alei şi peluze se pot admira perspective deosebite, formate dintr-un amestec de plante şi animale, lacul şi clădirea Circului, care parcă păzeşte cu semeţie parcul. În ultimii ani, aleile au fost modernizate, s-a refăcut sistemul de iluminare şi s-au adus specii de păsări (prezente în majoritatea parcurilor bucureştene) care convieţuiesc cu cele 3 specii de reptile şi amfibieni. (va urma) Sursa: epochtimes.ro

RM

5

Vineri, 25 octombrie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Berăria ,,Caragiale” În dosul barului berăriei cu firma ,,Caragiale” (vizavi de Teatrul Național din acea perioadă, pe Str. Cîmpineanu, colț cu Calea Victoriei – nota red. R.M.) era o odăiță misterioasă, necunoscută de majoritatea clientelei, abia bănuită chiar de clienții fideli și inițiați în tainele localului – o odăiță rezervată mandarinilor, amicilor personali ai Maestrului, care-și înscrisese numele glorios pe firma berăriei. Erau cîțiva numai, se furișau repede prin spațiul principal care despărțea șirul meselor, pentru a rămîne ceasuri întregi în acea odăiță, nevăzuți, neștiuți de restul muritorilor.

Cine era Mitică din opera lui Caragiale?

Caragiale avea, între alții, doi prieteni buni, intimi, în a căror prietenie se complăcea pururea. Unul era scriitor ca și el. Se numea Delavrancea și era una din personalitățile cele mai reliefate și cunoscute ale epocii. Celălalt era militar, un maior, Mitică Lambru, mai tîrziu generalul Lambru, apoi membru cu vază în Partidul Liberal și parlamentar al aceluiași partid.

Conul Mitică Lambru, pe vremea aceea, era maior în Regimentul ,,6 Mihai Viteazul” iar cel care scrie aceste rînduri era simplu soldat cu termen redus în batalionul comandat de maiorul Lambru, și redactor la ziarul liberal ,,Secolul”, ziarul vechilor cadre ale partidului. Pe atunci soldatul cu termen redus făcea un stagiu numai de 6 luni și instrucție numai dimineața, la cazarmă, astfel că, după-amiază, cel care evocă acea vreme scria la gazetă, iar seara își bea halba cu bere în tovărășia bohemilor epocii la berăria ,,Caragiale”.

Conul Mitică Lambru era un bărbat frumos, inteligent, bon-vivant, spiritual, și, deși simplu maior,

era una din figurile cele mai cunoscute și simpatizate ale Bucureștilor, o adevărată figură a Capitalei. Înalt, subțire, cu o față fină, cu trăsături delicate, încadrat într-o timpurie bărbuță albă ca zăpada, excelent militar, sever dar drept, de o rară bunătate sub armura unei discipline germanice. În afară de cazarmă se complăcea într-un cerc de civili de distincție, oameni politici, scriitori și ziariști, într-o prietenie frățească pentru Caragiale.

Scăpărările de spirit, actele lui anecdotice, ieșirile lui cavalerești, butadele lui Conu Mitică Lambru erau celebre, populare, intraseră în legendă. Mai tîrziu a fost general, apoi deputat.

La izbucnirea războiului în 1916-1918, a renunțat la mandatul de parlamentar, a reintrat în armată comandînd o unitate, s-a distins prin cîteva ingenioase lovituri strategice, intrate de asemenea în legendă, ca și prin bravura lui. În partea a doua a campaniei, conul Mitică Lambru și-a reluat locul în Parlamentul de la Iași, din care a revenit și a rămas în aceeași calitate în Parlamentul din București. Era un excelent tovarăș de pahar, vesel, vioi, spiritual, știind să judece cu înțelepciune paharul, să extragă din el toată puterea de iluzie și optimism, care înveșmîntă tristețea și urîțenia lumii și a oamenilor într-o atmosferă de magie. Baudelaire a spus că dacă ar fi lipsit vinul din această lume, ar fi lipsit ceva din inteligența omenească. Și conul Mitică Lambru era un om foarte inteligent, și ținea să fie foarte inteligent.

O polemică celebră în presa vremii: I.L. Caragiale – Anton Bacalbașa Motto: ,,Profesiunile de credinţă politică le scrie «cu îndelungă fidelitate» proletarul intelectual, iar boierul le subscrie «cu robustă convingere»”… I.L. Caragiale Un pamflet al lui I. L. Caragiale, în care scria despre ,,tineri culţi şi independenţi, proletari, intelectuali” ieşiţi ,,din rîndurile poporului”, care au luat locul vechilor ,,grămătici” şi ,,măscărici”, în slujba boierilor de odinioară, îl viza pe Anton Bacalbaşa, socialist convins, ce se înscrisese de curînd în Partidul Conservator şi era redactor la oficiosul acestuia, ,,,Epoca”.

Anton Bacalbaşa îi răspunde lui I. L. Caragiale prin articolul ,,O infamie colectivistă”, în care creionează portretul unui scriitor talentat, dar ,,în declin”, ,,la sfîrşitul carierei”, într-o perioadă ,,de istovire intelectuală”, dar obligat de guvernanţii liberali să scrie la ,,Gazeta poporului” pe care el însuşi o numise ,,ruşinea presei”. În loc să-i dea un ajutor necondiţionat unui om ca I.L. Caragiale, colectiviştii l-au umilit, obligîndu-l să-şi renege credinţele sale politice radicale. Liberalii erau numiţi ,,colectivişti”, după o expresie a lui Eugeniu Stătescu, care declarase, într-un discurs în Parlament, că Partidul Liberal ar fi o ,,colectivitate”. Polemica amicală continuă cu o scrisoare deschisă a lui I. L. Caragiale: ,,D-sale, dlui Tony Bacalbaşa, membru al partidului socialist ştiinţific, prim-redactor la «Epoca»”.

Anton Bacalbaşa, în replică, publică şi el o scrisoare, adresată ,,dlui I. L. Caragiale, fost scriitor în activitate, actualmente în declin şi la «Gazeta poporului».

Articolul este însă antijunimist, ceea ce explică reacţia pe care a avut-o Titu Maiorescu în momentul publicării acestuia. ,,În sfîrşit vai de capul nostru: Caragiale e redactor la «Gazeta poporului» şi schimbă spirite cu Bacalbaşa Toni, redactor la «Epoca» – ţară de farsori şi zeflemişti”.

Un incident nedorit vine să învenineze şi mai mult relaţiile dintre cei doi prieteni. Toni Bacalbaşa este nevoit să recurgă la un duel cu un necunoscut. În ,,Gazeta poporului” apare o dare de seamă a întregii afaceri, cu titlul ,,Scandalul de la «Capşa»”. Şerban Cioculescu socoteşte ,,reportajul scris sau inspirat” de I. L. Caragiale. Îl reproducem integral: ,,SCANDALUL DE LA «CAPŞA» Scandalul Sîmbătă seara, pe la orele 6 1/2, un scandal a avut loc la cofetăria «Capşa». La un moment dat, pe cînd d.

Anton Bacalbaşa vorbea cu d. N. Filipescu, un tînăr, d.

T. Bogdanovici, doctorand în medicină, intern la Spitalul Colţea, se apropie de d-sa şi-i trage cîteva palme. D. Bacalbaşa răspunzînd cu cuvintele «Ce, eşti nebun?», d.

Bogdanovici îi aruncă un număr din Moş Teacă, zicîndu-i: «Citeşte, mi-ai insultat pe mama».

Cauza În adevăr, în Moş Teacă no. 38, sub rubrica «Moş Teacă» în provincie, se insultă în mod grav dna Lysacowska, muma dlui Bogdanovici. Publicul care era la «Capşa» la primul moment să revoltase contra

Fratele lui Take Ionescu, printre clienții nelipsiți Oaspete nelipsit în odaia din dos a berăriei ,,Caragiale” mai era și Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu. În ciuda divergențelor politice, era prieten bun, nedespărțit, al lui Delavrancea, deci prieten al lui Caragiale. Era fratele lui Take Ionescu, fost ofițer de cavalerie, intrat în politică, fiind deputat, bineînțeles cînd partidul era la Putere. El nu avea acea strălucire de talent a fratelui său, dar distincția purtării lui în lume și în relațiile cu oamenii, amabilitatea și modul curtenitor de a fi, voia bună pe care o răspîndea în jurul lui, îl făceau simpatic, mai cu seamă fiind foarte sociabil prin firea lui, trăsătură de caracter care-l asemuia cu fratele lui mai mare întru toate. Nu știu dacă omul acesta atît de binevoitor a scris ceva vreodată, dar știu că avea o mare și sinceră pasiune pentru presă și ziariști. Fără a fi un om prea bogat, a întemeiat ziarul ,,Acțiunea” care, deși înfățișa ideile și lupta unui partid politic, era susținut cu sacrificii din propria-i pungă, cu propriile-i mijloace. În această modestă uzină a gazetăriei, șiau oțelit, ca debutanți, penele lor de ziariști eminenți confrații de astăzi Romulus Seișeanu și Mihail Mora.

Victor Ionescu avea nu numai o mare dragoste frățească pentru Take Ionescu, nu numai cuvenita admirație, ci un adevărat cult. Totuși, se spune că uneori, după un pahar, ori mai multe, în amurgul melancolic al chefului, Victor suspina pe portativul elegiac al regretului: - De nu ar fi fost Take!... Take mi-a răpit situația ce mi se cuvenea!

Dar același Victor era în stare să facă moarte de om pentru fratele lui, Take Ionescu!

Victor Ionescu a fost în timpul războiului ministru al Țării la Lisabona și a murit departe de Țară, la Nisa, unde a fost înmormîntat.

Spre ziuă, cînd berăria ,,Caragiale” trăgea obloanele, Caragiale, Delavrancea și Victor Ionescu se duceau undeva să ia o cafea.

D. KARNABATT (,,Bohema de altădată”, Ed. Vremea, 1944) acestei agresiuni; dar aflînd cauza, toţi au blamat pe d.

Bacalbaşa, dînd deplină dreptate tînărului doctorand.

Atitudinea dlui Bacalbaşa D. Bacalbaşa, care n-a ripostat la loviturile primite, luînd Moş Teacă, declară că nu ştie de acest articol. D. Bogdanovici îi răspunde: directorul unui ziar trebuie ca să ştie ce se publică în foaia lui. D. Bogdanovici, după ce a isprăvit consumaţia pe care o luase, se îndreptă spre uşă şi aici este oprit de d. Bacalbaşa, cu cuvintele: «Vom merge la secţie».

La secţie D. Bogdanovici urmează pe d. Bacalbaşa la secţia a 6-a. Aci, d. M. Dendrino, comisarul secţiei, după ce află despre ce e vorba şi ia adresa atît a reclamantului, cît şi a inculpatului, întreabă pe d. Bacalbaşa dacă voieşte să se încheie proces-verbal pentru a trimite pe d. Bogdanovici în judecată. După mai multe gîndiri, d. Bacalbaşa renunţă deocamdată. Părţile sînt chemate pentru a doua zi, duminică, la ora 9, la secţie; d. Bacalbaşa însă nu s-a mai prezintat.

Duel Ieri, d. Bogdanovici primi vizita dlor Alex. Seulescu şi C.D. Anghel, cari au declarat că sînt martorii dlui Bacalbaşa. Imediat d. Bogdanovici-şi constitui martori pe dnii I. L. Caragiali (sic) şi căpitan Milicescu. În momentul cînd scriem aceste rînduri nu ştim ce hotărîri au luat martorii”.

Iată şi epilogul incidentului care pusese în primejdie viaţa lui Toni Bacalbaşa: ,,Ieri dimineaţă la ora 10 a avut loc la hipodrom un duel cu pistolul între dnii Anton Bacalbaşa şi T. Bogdanovici. S-au schimbat cîte două focuri la 25 de paşi fără nici un rezultat” (,,Gazeta poporului”, 14 decembrie 1895, la Ultime informaţiuni).

După cîteva zile, Anton Bacalbaşa publica articolul În chestie personală 8, ca o reacţie a apariţiei neaşteptate a lui I. L. Caragiale ca martor al părţii adverse. Pe lîngă valoarea intrinsecă a paginii biografice, reţinem jocul de cuvinte: ,,Ex-umoristul a încercat să devie omorist”.

PUȘA ROTH (Revista culturală LEVIATHAN, 2018)

6

Vineri, 25 octombrie 2019

Polemici«Controverse ,,Bijuteriile” Pămîntului (2) Versailles (dialog cu gîndul)

- Domeniul Versailles, întins pe sute de hectare, nuți spune nimic?

- N-am reușit să-i calculez măreția dată de om memoriei și arhitecturii lui unice.

- Bine, dar aici e plin de surprize.

- E exhaustivul după care aleargă de veacuri incertitudinea și certitudinea, adunate grămadă și aruncate peste tot...

- E visul pe pămînt!

- Muzeu și lacăte ferecate...

- E nemaipomenită rivalitatea pe care și-au dorit-o toate femeile lumii.

- Aici au locuit marile regine ale Franței – toate cu numele de Maria: Maria Teresa de Austria, soția lui Ludovic al XIV-lea, Maria Leszczynska a lui Ludovic al XV-lea și, desigur, frumoasa Maria Antoaneta, soția lui Ludovic al XVI-lea...

- E epoca de aur a Ludovicilor. E istorie, fantezie...

- Sînt tancurile ce difilează, zguduind oglinzile din sălile cu tapițerii de un rafinament unic, oglinzile care îi amețesc pe vizitatori. Nici faciștii nu s-au încumetat să-l devasteze. Și istoria, chiar și revoluțiile care s-au succedat pe sub ferestrele lui, toate l-au apărat.

Privim fascinați spectacolul ce se desfășoară firesc, fără să-i pese de uimirea noastră...

Așa au fost executați Regele Ludovic al XVI-lea și Regina Maria Antoaneta (7) În cea de-a doua curte a închisorii Temple, gărzile l-au pus pe rege în căruță, împreună cu Pater și doi jandarmi. Nimeni nu a scos o vorbă pe drumul către locul de execuție. Regele a citit din breviarul lui Edgeworth. Se auzeau pasul cadențat al soldaților, răpăitul tobelor. După un drum chinuitor de lung, căruța a ajuns în Place Louis XV, numită astăzi Place de la Concorde, adică Piața Armoniei.

Trei călăi l-au escortat pe rege pe platforma pe care se afla ghilotina. Cînd au încercat să-l dezbrace, i-a împins cu blîndețe deoparte, vrînd să-și scoată singur gulerul și cravata. Au vrut să-i lege mîinile. ,,Să mă legați, pe mine?”, le-a răspuns, mirat. ,,Faceți ce vi s-a poruncit să faceți, dar pe mine să nu mă legați, vă rog.

Renunțați!”. Dar ei nu au renunțat. Pater Edgeworh, aflat alături, i-a șoptit: ,,Sire, oare nu vedeți în această umilință o ultimă asemănare dintre Maiestatea Voastră și Isus Christos?”. Atunci regele le-a zis călăilor: ,,Faceți ce vreți, voi bea paharul amar pînă la capăt”.

I s-au legat mîinile la spate. Mulțimea amuțise.

Se lăsase deodată o liniște suprapămînteană. Atunci regele și-a întors fața către cei aflați în piață și a strigat: ,,Îi iert pe cei care mi-au urzit moartea și mă rog lui Dumnezeu ca sîngele pe care îl varsă ei să nu se întoarcă niciodată asupra Franței...”. Restul cuvintelor sale au fost acoperite, căci Santerre dăduse imediat ordin

Ludovic al XVI-lea înainte de ghilotinare

Din gurile nimfelor, jerbe de apă se reped peste alte cascade, aruncate de feciori nevinovați. Un prunc își lasă după colț plinul de ape care nu se mai sfîrșește.

Lebede, balauri, șerpi, fecioare, toate se amestecă în iureșul multicolor de ape. Curcubeie nenumărate se înșiruie ca la paradă în fața soarelui ce poposește

printre picăturile de apă, aruncîndu-le cu dărnicie în unde de culori. Și... printre curcubeie defilează oameni.

Care, aici, par mai mici ca oriunde... Un cerb singuratic, rănit, stă gata să cadă.

- Simboluri, domnule Gînd. Simboluri ale rănirii amorului altora.

- Aș, nu e decît o piatră ce-mi poate inspira dorința de gurmand... La vînătorile care se perindau pe aceste alei nu te gîndești?

- Poate vînători... de grații.

- Și de... căprioare. Cu o imaginație mai bogată, ai putea auzi cîinii ieșind din acareturile aflate în dreapta

să se pornească tobele. Călăii au fixat în grabă trupul regelui pe scîndură, lama a căzut, au înclinat scîndura și capul lui Ludovic al XVI-lea s-a rostogolit în coș.

Liniște. Liniște înspăimîntătoare. Mulți s-au repezit săși înmoaie batistele în sîngele care sărise pînă foarte departe. Și apoi au izbucnit strigăte de bucurie. Din acea clipă, regatul francez a intrat în istorie.

Maria Antoaneta a fost decapitată în același an, la 16 octombrie, în același loc. A rămas cît se poate de politicoasă, pînă în ultima clipă. Călcîndu-l din greșeală pe picior pe unul dintre călăi, se pare că i-a spus: ,,Vă rog foarte mult să mă iertați, Monsieur”.

Delfinul a fost eliberat din închisoare după execuția mamei sale, fiind trimis spre reeducare, în ucenicie la cizmarul Antoine Simon, iacobin de nădejde, care urma să-l transforme într-un adevărat ,,cetățean”. După ce cizmarul a sfîrșit și el pe eșafod – fiind suspectat de monarhism, se pare – Louis Charles de Bourbon, între timp în vîrstă de 7 ani, a fost readus în închisoarea Temple, unde, părăsit și maltratat, s-a stins 2 ani mai tîrziu, de tuberculoză. Doar Marie Thérèse Charlotte a supraviețuit detenției. La 3 ani după moartea părinților ei, a fost răscumpărată de Curtea de la Viena.

Trupul lui Ludovic al XVI-lea, îmbrăcat într-o vestă albă de pichet, pantaloni bufanți din mătase cenușie și ciorapi albi, a fost purtat într-un coșciug de lemn, deschis, cu capul între genunchi, pînă la fostul cimitir parohial din Rue d’Anjou și apoi îngropat. La 21 ianuarie 1793. La 16 octombrie, Maria Antoaneta a fost adusă la același cimitir. Procurorul PierreLouis Olivier Desclozeaux, a cărui casă se învecina cu cimitirul, a cumpărat mai tîrziu parcela de pămînt și a marcat locul în care se găseau regele și regina cu două sălcii pletoase. Astăzi, acolo se înalță Chapelle expiatoire, Capela ispășirii. Clădirea în stil neoclasic este cel mai important loc de pelerinaj al monarhiștilor francezi. Altarul din beciul capelei, pe care apare o coroană cu spini în relief, marchează locul exact unde s-a aflat mormîntul lui Ludovic. S-a aflat, deoarece cele cîteva rămășițe ale lui Ludovic și ale Mariei Antoaneta au fost exhumate pe 21 ianuarie 1815 și mutate la Saint-Denis.

Gîndind din punctul de vedere arhaic, este posibil ca un regat de grandoarea celui francez să se stingă, pur și simplu, după îndeplinirea, de-a dreptul rituală,

RM

Micului Trianon, de unde servitorii le dădeau drumul în zilele de vîntătoare.

- Alaiul. Bine spus. Privește statuile ascunse printre arborii crescuți după reguli rivalizînd cu dumnezeirea.

- S-o luăm sistematic. Urcă, te rog, aceste scări de marmură roșie care nu se mai sfîrșesc. Poți privi imensul parc în perspectivă. În față sînt fîntîni, alei fără număr. Totul este simetric. Întîi scările care împresoară Terasa Versailles-ului și a Micului Trianon. Saloanele somptuoase... Paturile în care reginele și amantele regilor se pierdeau în artă...

- Să ne oprim, domnule Gînd, la palatul mare, la adevăratul Versailles. Să privim porțile aurite și să închidem apoi toate ușile, să nu mai vină nimeni...

Francezii sînt foarte mîndri de ceea ce au. Versailles se află la 23 km de Paris. Exact locul unde oamenii au pus piatra de temelie a unui oraș de peste 95.000 de locuitori. E patria lui Ludovic al XIV-lea, întemeietorul de drept și de fapt al marelui palat. Din 6 mai 1682, Versailles a devenit capitala regatului, și întreaga măiestrie de grădinar a lui Ludovic al XIV-lea o admiră veacurile.

- Vino să vedem Sala armelor, Sala de onoare, Sala miniștrilor și Sala de marmură. În partea dreaptă, marile apartamente ale regelui, iar pe cea stîngă, ale reginei...

Sub Camera armelor e vestita cameră a lui Ludovic al XIV-lea, totul păstrat cu sfințenie.

- Ludovic al XV-lea a dat Versailles-ul forma de U, din forma de potcoavă pe care o avusese înainte... iar Louis Philippe a instalat în palat marele muzeu istoric, dedicat ,,Tuturor gloriilor Franței”.

- Și strălucirea de astăzi au dat-o oamenii din leatul 1956, care au restaurat Palatul. (va urma) LILIANA TETELEA

a acelui regicid? Într-un fel sau altul, ar fi dificil de imaginat ca, după abolirea monarhiei, un Ludovic al XVI-lea să-și facă bagajele și să se retragă la pensie undeva, în străinătate. Strălucirea pe care o emană astăzi statul francez nu este lipsită de legătură cu faptul că, pe un paricid epocal, așa cum l-au îndrăznit francezii, s-a putut clădi o cu totul altă statalitate, cu o

Execuția Reginei

mîndrie națională cît se poate de specială. Conștiința de sine republicană a Franței se susține, în ultimă instanță, și prin realitatea că abolirea monarhiei a fost un act de curaj prometeic. Revoluționarii francezi nu au contestat niciodată măreția și strălucirea monarhiei. Știau bine că nu ucid o paiață încoronată, ci însăși forma supremă și absolută a monarhiei, un rege olimpian. Revoluția se autoîntruchipa într-un tînăr Zeus doborîndu-l din Olimp pe Cronos cel bătrîn – și, așa cum Zeus era moștenitorul lui Cronos, și republica franceză își revendica statutul de moștenitoare a regatului francez. În ghidurile turistice franceze, Palatul Versailles nu este denigrat, ca o provocare a unui tiran feudal, ci se bucură de toate onorurile ca monument național, simbol al măreției și gloriei Franței. Privind cu atenție ritualurile republicane, spre exemplu cum, de Ziua Națională, pe 14 iulie, președintele republicii primește parada militară exact pe locul unde a fost decapitat Ludovic al XVI-lea, e limpede că în Franța regatul a rămas, în unele privințe, mai viu decît în unele monarhii actuale.

Sfîrșit ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

7

Vineri, 25 octombrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Damaschin Bojincă, apărător și promotor al românismului (1) Damaschin Bojincă s-a născut în anul 1802, în localitatea Gîrliște, lîngă Anina, și a murit în anul 1869, la Dumbrăveni, județul Suceava. A urmat cursurile Școlii Latine din Oravița, apoi pe cele de teologie, drept și filosofie la Vîrșeț, Timișoara, Seghedin, Oradea și Budapesta. După terminarea studiilor, Damaschin Bojincă a activat ca avocat la Înalta Tablă Regească a Ungariei, apoi din 1833 ca profesor la Seminarul Academiei Mihăilene din Iași. În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în perioada 1860-1861, a fost Ministru al Justiției.

Pe lîngă faptul că a scris mai multe cărți cu subiecte de drept, el a tradus și a interpretat polemica lui Petru Maior cu Kopitar Bartolomeu. În anul 1828, el ia atitudine viguroasă și polemizează cu Sava Tököli, cu privire la originea românilor, astfel se încadrează cu toată ființa sa alături de ceilalți luminători români din Transilvania, privind existența, permanența și continuitatea românilor transilvăneni în toate epocile istorice. A fost o vreme redactor la ,,Biblioteca Românească” din Budapesta, în care a publicat o serie de studii științifice despre Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Radu Șerban și despre familia Huniazilor. Totodată, a tipărit prima operă de educație în Limba Română, cuprinzînd idei progresiste. A mai avut și preocupări în domeniul folclorului. De asemenea, se înscrie și printre organizatorii învățămîntului în limba română în Moldova.

Damaschin Bojincă a tradus multe piese de teatru, care au apărut în ,,Biblioteca Românească” și care au fost jucate la noul teatru din Oravița, la a cărui inaugurare, în anul 1817, a participat el însuși ca student.

Tot în ,,Biblioteca Românească”, în perioada 1829-1830, a publicat: Istoria Românilor; Perso­ nalități reprezentative ale Istoriei Românilor; Istoria Culturii; Scurtă cuprindere și așezări cronologice. A avut polemici drastice cu Thuroczi, Engel, Benkö, Ghebardi și cu Vincze Karoly.

Polemica lui Damaschin Bojincă cu Kopitar Bartolomeu și cu Sava Tököly ,,Deci numai cît deschise ochii Istoria pentru Începutul Românilor, de Petru Maior, să vadă strălucirea de după orizont a razelor solare, deodată se și sculară mulți, seci și fără măduvă cîrtitori (precum și asupra altor cărți istorice nesocotesc asemenea mădulare, mai lesne fiindu-le oarece carte gata a critica, adică a judeca ce e bine și ce e rău, decît singuri a scrie ceva cu temei); dintre care unii de față, alții de dos defaimă pe autorul numitei Istorii Românești; alții iară îndelung urgiseau Istoria aceasta, mai una, mai alta asupra ei mormăind.

Precum am citit mai de multe ori în novele, dar și în foile patriotice, cum fără de sfială se curma toată Nația Românească cu defăimări din răutatea unora ca acele inimi vomute (vărsate). Unul dintre aceștia a fost cîrtitorul din Viena, Kapitar (sic) Bartolomeu, cel ce, după ce mai de multe ori zbîrlindu-și coama și ascuțindu-și colții asupra Românilor (cum se vede din disputațiile din anul 1814 sub titula: Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, din 1815; Reflexiones

in Responsum Domini Recensentis Viennensis etc.; mai pe urmă din anul 1816: Contemplatio Recensionis de origine Valachorum in Dacia; tipărite, care și astăzi pentru iubitorul de a le citi în mai multe locuri se găsesc) după ce mult nepăciuiră pe autorul zisei Istorii, mai pe urmă de puterea întru științe a vîrtosului Petru Maior lovit, căzu ca arborele cel scurt la rădăcini, de puterea vîntului mare de primăvară răsturnat; de unde nici dînsul, fiind cu totul învins despre adevărul ce se cuprinde în Istoria fratelui Petru Maior, nici altul oricine cuteza ceva asupra Daco-Românilor a scorni, cu atît mai puțin a voame (vărsa) defăimări de neam, împungătoare vătămări, care tot cetitoriului cu simțire sănătoasă și cu judecată întreagă nu cauzează altă, decît greața fioroasă. Însă după ce a repausat Petru Maior, autorul Istoriei despre Începutul Românilor în Dacia, răuvoitorul din Hale, Sava Tököly (din Răspunderea dezgurzătoare a răuvoitorului din Hale, în anul 1823, sub titula «Erweiss dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind», adică arătare cum că Românii nu sînt viță de Romani, de c. consiliar făcută, la care se mai adaugă «Arătarea cu scripturi vrednici de credință întărită, cum că Românii sînt adevărați strănepoți ai Romanilor întîi latinește țesută, iar acum în limba Daco-Românească preîntoarsă», tot de același autor Damaschin T. Bojincă, la Înalta Tablă Regească a Ungariei jurat notaroș, Buda, 1828, p. 12-15), acel răuvoitoitor din Hale era sîrbul ungurizat Sava Tököly, născut la Arad, trăitor între 1761-1842, mai puternic decît Iorgovan (Hercules) i se părea, că nu cuteză cînd viețui dînsul nici cît e negru sub unghie asupra Românilor, se ridică, în anul 1823, la Hale, un bărbat fără nume, adunînd o cărticică în limba nemțească, cu care în tot modul sucindu-se, se scremea deși fără temei a arăta cum că Daco-Romanii nu sînt străbunii Românilor, ci ai Slavilor.

Fiind acest bărbat unul dintre cei mai mari adversari ai Neamului Românesc, precum prin multe fapte multor cunoscute s-au arătat, nu se rușina în prima față a cărții sale, cu cuvinte vătămătoare și fără rușine a urgisi și a micșora Nația Românească, cea din sîngele strălucitului Romulus și Remus. Încă, ca să se vadă a avea ceva putere de adevăr scornirile lui fabule (prin care răcni veninul cel ce de demult fierbea în rînza lui, văzînd ridicarea Românilor în cultură) se prefăcu, cum că prin cartea sa nu zice alta, decît adevărul despre începutul Românilor în Dacia; măcar că așa-i de departe adevărul de scopul lui, ca și cerul de pămînt. Așa scornind dînsul, că toată lumea se va mira de știința și cunoștințele lui cele istoricești, ceea ce a făcut ca înțelepții de a-l rîde și de a-l bîrfi.

Mult pregătindu-mă, oare răspunde-voi la cartea aceasta din Hale, ca la un lucru de nimic, fără de rînd scris și fără nici o sistemă alcătuit, au nu încheiesem: la una carte ca aceasta, care nici întru băgare de seamă nu se ia aceasta și nici un lucru vrednic de adevăr nu cuprinde în sine, a nu fi de lipsă oarece a răspunde; însă după ce văzui că la atîta fățărnicie, nerușinare și fără simțire a venit pornirile unor oameni, Românilor de rău voitori; și întru atîta s-a înrădăcinat semeția și trufia în inimile inamicilor Neamului Românesc, cît călcînd toate legile cunoștinței sufletești, iară datorința firească, care fără deosebire a cinsti și a

iubi pe aproapele său, frîngînd, nu numai că nu se rușinează, văzînd că Românii atîta omenie simțesc și nutresc în piepturile sale, cît aceasta de ură și minciuni, nimic nu răspund, zic nu numai că nu se rușinează de nobila tăcere a Românilor, ci părînduli-se cum că Românii nu sînt în stare de a răspunde, cu cît literații Românilor mai adînc tac, cu atîta urîturi la Neamul Românesc, mai tare defăimîndu-l din toate puterile se silesc a micșora Ginta Română, și a vărsa mînia și scîrba inimilor sale spre dînsa, ca și cînd ar fi niște bîrfitori neînvinși; după ce, zic, văzui unele ca acestea, cugetai a fi îndatorat, ca un mădulariu al dulcei Nații Românești, a apăra Neamul meu, cel ce nimănui nici o nedreptate nu face, nimănui nici o împiedicare în înălțarea culturii nu pune, precum nici într-altele, ce se ating de fericirea cuiva; ca pe un Neam zic, cel ce de cîrtitoriul din Hale fără dreptate hulește, cu cunoștința sufletească de unele defăimări și urgisiri scîrboase ca acestea, a-l apăra îndatorat ar fi mai socotit. Începutul disertației lui Sava Tököly din Hale asupra Românilor scrisă este acesta: «Varbreitet hat sich eine Sprache von europäischen Orient, nicht durch Macht, nicht durch Industrie, viel wäniger durch die Kultur order Gelehrsamkeit, sondern vielmehr bey Knechtschaft, Trägheit, Unwissenheit, durch eine gevisse Schlauheit der Menschen, welche die sprache reden», aidcă: Se lăți o limbă din Europa de către Răsărit, nu prin vreo putere, nici prin industrie, cu atît mai puțin prin cultură sau învățătură, ci mai mult prin servitutea, lenea, neștiința și vicleșugul oamenilor celor ce vorbesc limba aceasta. În Ungaria și Transilvania se zice aceasta rumunească, iară oamenii aceia ce o vorbesc se numesc Rumuni”.

Damaschin Bojincă despre originea lui Iancu de Hunedoara (1) ,,Lățind eu pînzele corabiei mele printre vînturi și linele valuri a Mărei Țcorviniane sau Huniadiane spre arătarea ursitei, adică a nașterii și a minunatelor fapte ale lui Ioan Țcorvin de Huniade, fostul cîndva Guvernator al Ungariei și ărintele strălucitului Crai al Ungariei, Matei Corvin, eu mi-am propus să descopăr iubitorilor de cunoștințe fii românești, aceea ce este de mult prea cunoscut tuturor neamurilor luminate și ce în toate limbile cu desfătare se citește din credincioase istoriile țărilor, și se mărește de drept judecătoarea inimilor tuturor literaților sau învățaților europenești, adică întîiu: cum că vestitul de toată lumea erou Ioan Corvin de Hunedoara e născut din Neamul Românesc; a doua: cum că eroicele lui fapte, de măiestrie militară în purtarea armelor, istețimea lui la orice întîmplare și bărbăția însoțită cu adevărată înțelepciune în bătălii, atîta sînt de minunate, cît pînă aci de neamul omenesc nu au fost auzite.

Spre a arăta cu temei și cu deplină adeverire vreo faptă, care noi singuri n-am văzut-o, nici n-am auzit-o din gurile bărbaților, care au viețuit tocmai în timpul întîmplatei fapte, sau doară și de față au fost, și care de comun se socotesc de mărturii adevărate, trebuie să cercetăm istoriile sau înscrisurile cele despre acea faptă sunătoare; care cu cît mai mult se apropie de timpul în care s-au întîmplat acea faptă, cu atît mai mare li se măsoară, iară de sînt tocmai din acel timp de bărbați întregi în credință însemnată, atunci nu e de lipsă mai mult a se disputa sau a se îndoi despre căutatul adevăr“. (va urma) IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari Români din Ardeal”)

8

Vineri, 25 octombrie 2019

RM

Polemici«Controverse Noi NU mai sîntem români! (urmare din pag. 1) Sau rudenia directă cu popoarele slave, al căror sînge ne curge prin vene și ale căror cuvinte ne încîntă sufletul – ,,iubire”, ,,dragoste”, ,,duh”… - și formează cel puțin un sfert din ceea ce rostim zilnic. Și astea sînt doar cîteva exemple…

De fapt, toată istoria noastră excepțională a fost scrisă și cu mintea, sudoarea sau sîngele unor ,,străini”, dar care s-au dovedit - prin fapte! - mai români decît… românii! Povestea țărilor române începe cu voievozi cumani, cultura trece prin georgianul Antim Ivireanul, prima portretizare a României a fost scoțiana Maria Rosetti - pictată de evreul ungur Rosenthal!, la Mărăști, Oituz și Mărășești românii înving pentru România Mare alături de ruși, sub conducerea mareșalului Averescu, găgăuz (cuman) după mamă! Sau poate cineva spune că regina (anglo-rusoaică) Maria și regele (german) Ferdinand nu au fost modele de patriotism? Nu, toți acești eroi sînt, prin transcendentul destinului lor și al nostru, ,,ai României”! Toți aceștia au avut o patrie - sau un vis care avea să se numească România! Țara de la marginea imperiilor romane, moștenitoare a milenarelor rădăcini traco-pelasge, altoi al Orientului și latinității, loc al frumosului și al atîtor suflete neliniștite… mereu în căutarea și apărarea piciorului de plai, acea identitate unică a gurii de rai. ,,Miorița” noastră folosește, în majoritatea variantelor, termenul turanic ,,cioban”, venit aici odată cu păstorii nomazi și războinici (og)uzi, pecenegi și cumani, iar ,,Meșterul Manole” are multe rădăcini în Grecia, inclusiv sacrificiul Anei, fără legături în autohtonul creștin.

Dar marea deosebire dintre aceste figuri, fapte și idei transcendente ale istoriei și străinii de neam care azi au ajuns în frunte - este că nimic din ceea ce au făcut sau măcar gîndit acele lumini ale temeiniciei noastre nu se referea la supunere, la tîrguirea libertății, la pierderea identității națiunii! Oricît de străini de origini ar fi fost, acei oameni ai destinului istoric NU au pus niciodată problema înstrăinării! Or, asta se petrece acum. Mai mult ca niciodată.

Otomanii nu ne-au islamizat, dar ,,partenerii europeni” vor să renunțăm la credință – cel puțin ca la un factor determinant în societate. ,,La nivel politic, decizional, instituțional, în Uniunea Europeană e o rușine să recunoști că Europa e un spațiu creștin”, e concluzia la care a ajuns Mircea Diaconu, după 5 ani de Parlament European. Spațiul european își distruge sistematic propriile valori, spunea fostul europarlamentar. Și încearcă să le distrugă și pe ale noastre. ,,E atît de grav, cît nu ne putem imagina”, explica marele actor. Renunțarea la religie, ca fundament al moralei societății și al spiritualității, ca pas esențial în pierderea identității națiunilor! În alienarea pe care structurile transnaționale ale puterii mondiale o doresc pentru membrii lor, în special pentru cei din Est! Paranteză: cît va mai trece pînă cînd ortodoxia va fi asociată – indirect – cu habotnicia și chiar fanatismul, deocamdată ,,apanaj” al Islamului? Occidentul ,,civilizat”… rîurile de sînge ale Ierusalimului (evreu, arab și creștin) ,,eliberat”, flăcările autodafe-urilor, sclavia africanilor, genocidul nativilor americani… cuptoarele Holocaustului, bombele atomice spun totul, de 1.000 de ani de cînd Occidentul și-a impus propria morală!

Revin și atrag atenția că situația noastră nu e simplă – Occidentul nu acceptă nimic din Est! Nu știu care e ținta finală, dar remarc că tot ce vine din Orient – uneori chiar și Israelul – poartă antetul ,,așa nu!”, sau… pur și simplu e trecut sub uitarea mistificatoare. Dictatură, metode ,,nedemocratice”, corupție, ,,terorism” etc. etc. – totul ,,vine” din Orient, asta vor să credem! Aminteam mai devreme de România Mare; am văzut manifestațiile din Vrancea, și nu numai, celebrarea unor momente de glorie – dar cum e posibil să nu se pomenească de faptul că în ,,Triunghiul de foc” au murit un număr egal de ruși, luptînd alături de eroii Armatei Române? În schimb, sînt invitați reprezentanții SUA, țară care nu a avut nici o legătură cu România Mare – dimpotrivă, nu a recunoscut-o niciodată oficial!… Aici nu e vorba doar de istorie, ci de alienare programată… strategică!

Uitați-vă la demnitarii noștri cum se comportă atunci cînd e vorba de SUA și UE! Fața li se luminează ca lampa lui Ilici, ochii ies din orbite de zici că e criză de Basedow, zîmbetul pare conectat direct la 380!... Cît despre vorbe… Probabil că așa se petrecea pe vremea lui Stalin! Glorie marelui frate!

Cînd rostesc America, ai impresia că sînt gata de război, că s-ar pune în fața gloanțelor… pentru cei de acolo, nu pentru țara lor! Ce rușine! Și, culmea, vorbim de persoane cu pretenții, de jurnaliști, de intelectuali, nu de muncitorii care așteptau cu flori armata sovietică! Sincer, nici nu înțeleg de ce mai stau în România, de ce nu pleacă în raiul lor? În fond, ei nu vor decît o țară supusă total SUA – și care să asculte total, orice spun SUA! Deci, de ce să se mulțumească doar cu copia sau colonia de aici? Să meargă acolo, la original, să vadă cum e! Ce să mai… din anii ‚50 nu am mai avut parte de asemenea politruci penibili – care, ca și atunci, fac prozeliți! Fiindcă această atașare de valorile altora, această alienare și imbecilizare au succes! Cum altfel ar putea fi votat un Iohannis, un Orban?!

Cum altfel, decît într-o societate imbecilizată, o adunătură de șmecheri s-ar putea aduna să creeze ,,un partid naționalist”?!

Cît de penibil sună ,,partidul naționalist al lui Borza”, căruia i s-a alăturat ,,naționalistul” Meleșcanu! Cît de alienat – de imbecil chiar! - să fii, să crezi (în) așa ceva?!

Ceea ce scriu în titlu e foarte serios – nu mai sîntem români! Chiar dacă pe buletin scrie cetățenia română, noi nu mai avem nimic în comun cu ideea de care aminteam, a celor care, indiferent de etnie, au luptat, au trăit și au murit pentru națiunea română! Nu pentru colonie, nu pentru starea de alienare! O stare probată prin dezastrul de la Referendumul pentru familie, de faptul că guvernul nu e lăsat să pună în aplicare proiecte de suveranitate economică și politică de către grupări cu finanțări oculte, protejate de Occident, o țară în care ambasadorii străini fac legea, o țară care și-a redus la minim armata, dar acceptă baze militare și trupe străine pe teritoriul său. O țară care trimite mercenari în războaie imperialiste – și îi numește ,,eroi” cînd vin morți acasă… ce ironie sinistră și, vai, ce ușor o acceptăm! Ca niște alienați!

Toate vulgarități americane le acceptăm drept… cultură, toate filmele și piesele muzicale pline de obscenități, de o nerușinare cumplită, comportamentul contra naturii, stilul de viață golănesc, moda femeilor transformate fizic și comportamental în curve… toate astea le-am preluat ca mod de viață, de ,,gîndire” – și sîntem mîndri cînd le vedem… implementate la copii! ,,Gay it’s okay!”, spus la copii! Fete care nu au ajuns la adolescență umblă machiate și îmbrăcate nu senzual, ci chiar obscen! - asta ca să nu mai spun de cuvintele muzicii pe care o ascultă… Filmele, Dumnezeule, în serialele noastre fie e ridiculizată societatea românească, fie, invariabil, sarea și piperul, ba chiar axa filmului pleacă de la povestea cuiva de etnie țigănească! Românii… nu mai sînt interesanți nici măcar ca subiect!

Am mai dat exemplu Turcia lui Erdogan; da, știu, dictatorul, vai, contraexemplul mondial! Ei bine, turcii au început un ciclu de seriale, excepțional realizate, bazate pe principalii eroi ai măreței lor istorii. Se bucură de un succes enorm în lumea întreagă, ba chiar sînt un adevărat fenomen, pentru că, pe lîngă excepționala realizare – regie, actori, scenariu, toate de cel mai înalt nivel - sînt un vector moralizator cum nu am mai văzut pînă acum! Învățătura și, mai ales, morala credinței lor (într-o formă bazată pe înțelepciunea sufită, fără fanatism) sînt insuflate spectatorului cu fiecare scenă și întîmplare, încît te impresionează și pe tine, creștin, dar fără a face prozelitism! Practic, prin această ecranizare a epopeii naționale, turcii fac un act de educație pe mai multe planuri – și mai ales se reapropie de valorile lor tradiționale – nu de promiscuitatea occidental-progresistă în care ne afundăm noi!

Oare noi nu putem face asemenea acte de cultură? Oare noi nu avem istorie, nu avem eroi, nu avem înțelepciunea religiei noastre?... Și dacă avem, trebuie doar să ne batem joc de toate aceste fundamente sacre ale națiunii? De fapt, care națiune?... Ce se întîmplă cu superbele romane istorice ale lui Viorel Știrbu, Radu Theodoru, Dana Dumitriu… asta așa, ca să vorbesc doar de cîțiva contemporani… Oare doar mizeria ne caracterizează, filmele cu bande și mafioți, cu golani și curve?... De ,,filmul” acesta avem parte zilnic - să mulțumim din inimă democrației și partenerilor strategici care o apără! Doamne ferește, altfel s-ar putea ridica și dintre noi vreun Erdogan, vreun Putin, și ne-ar aduce aminte că sîntem români! Ceea ce, sigur, nu e bine, pentru că noi sîntem ,,membri NATO și UE”, care sînt ,,protejați de articolul 5” în ,,spațiul NATO” și trăiesc pe ,,teritoriul Uniunii Europene”, la ,,fruntariile estice ale lumii civilizate”! Sau, pe scurt, ,,Noi sîntem NATO”. Nu România.

Cînd pădurea plînge O știre, care nu am văzut să fie aspru promovată de către massmedia atît de îngrijorată de țara asta oropsită, ne spune că un pădurar, tatăl a 3 copii, a fost ucis și aruncat într-o rîpă. Ce a făcut acest om? A dat curs unui apel 112 prin care cineva anunța că se fură lemne dintr-o pădure. Omul a fost împușcat, cu propria armă, se pare, și lăsat acolo, pe acel pămînt, între acei copaci, pe care a dorit să îi apere. Copacii, și ei tot niște copii ai săi, au fost martori la crimă și poate că au încercat să îl apere pe cel ce a murit acolo, și lacrimi verzi au curs pe obrajii lor scorțoși. Nu știm, și poate nu vom afla niciodată nici cum au plîns copacii și nici cine i-a ucis, așa cum nici durerea mamei și a celor 3 copii rămași orfani nu o vom înțelege.

De ani de zile, România este poli­ gonul de tragere al proștilor care ne conduc. Prins în mrejele îmbogățirii rapide, condus cu dibăcie de mate­ rie cenușie străină, poligonul numit România suportă cu stoicism un nou experiment Pitești, diferența fiind că nu o mînă de intelectuali este chinuită, ci un întreg popor. Ne sînt furate resursele, fie că sînt ele naturale, inte­ lectuale, imobliare sau doar financiare.

Pădurea este măcelărită cu cruzime începînd din 23 decembrie 1989 și se pare că acești criminali, pe care nu îi numim, dar se cam știe cine sînt, nu se vor opri pînă cînd nu va mai rămîne aici nici un trunchi de copac în picioare.

Politicienii sînt principalii vinovați de această situație, pentru că ei au semnat. Poporul este vinovat de această situație, pentru că el i-a votat.

Copacii sînt și ei vinovați pentru că au avut proasta inspirație să se nască pe acest pămînt frumos, dar populat de o națiune total iresponsabilă, și pe cît de orgolioasă, pe atît de slugarnică. Și, cel mai important, Serviciile sînt de vină pentru că ele îi coordonează pe cei care conduc, ele decid cine intră în Parlament, cine nu, cine e premier, cine nu. Și cine sînt Serviciile? Păi acei generali atît de mediatizați, gen Coldea, Pahonțu, Predoiu, pentru că se pare că ei au ajuns conducătorii ,,de fapt” ai țării, manipulîndu-i pe cei care, teoretic, sînt ,,de drept” în frunte.

Ei sînt vinovați.

A murit un pădurar. Avea 37 de ani, 3 copii acasă, o soție, părinți, frați și alte rude. A fost ucis pe la spate, aruncat într-o rîpă și lăsat acolo. La căpătîi, lumînare i-a fost, poate, un licurici, iar roua dimineții, lacrimile pădurii. Pe cine credeți că interesează?

Pe bandiții care au ucis deja o țară?

Un om a fost ucis. ,,Și ce e cu asta?” – se întreabă politicianul. ,,Mor mulți oameni într-o zi. Ce e așa important un pădurar? Noi am distrus o țară, ce ne pasă de un pădurar?” Și pe fundal, acolo, sus, în munți, pădurea plînge.

RM

9

Vineri, 25 octombrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (20)

DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (2) Trecerea Tisei (2)

Odată ajuns în noua zonă, sînt chemat la punctul de comandă al corpului. Aici mi se spune că pînă la noi ordine Corpul 6 armată are misiunea de a apăra Tisa „fără gînd de retragere”, cu efortul la aripi, şi de a constitui în acest timp unul sau două capete de pod dincolo de cursul de apă, în vederea trecerii la ofensivă.

La acea dată, în subordinele Corpului 6 armată se aflau Diviziile 6, 18 şi 9 infanterie. Divizia noastră întărită cu un batalion blindat, comandat de căpitanul Pierdevară, constituia, aşa cum am arătat, rezerva Corpului 6 armată. Divizia a organizat o poziţie de apărare intermediară între Tiszaberczel, Csöszhalom şi a doua fîşie de apărare a corpului, a cărei limită dinainte trecea pe la Ibranyi tn., – Belegrad. Din această poziţie, marea unitate trebuia să fie în măsură să acţioneze ofensiv „în ordinea de urgenţă” – cum se spunea atunci – spre Rakamuz–Tiszaberczel şi spre Szabolcs.

La comandamentul eşalonului superior mi s-a precizat să trec de îndată la ocuparea poziţiei de apărare şi la executarea lucrărilor genistice în scopul de a realiza, în cel mai scurt timp, posturi de luptă sistem „labă de gîscă”, legate spre înapoi la circa 100 m – 150 m cu un şanţ continuu. În primul rînd trebuiau realizate amplasamentele armelor automate, gropile individuale de profil normal şi şanţurile de comunicaţie. Lucrările urmau a fi gata pînă în dimineaţa de 5 noiembrie.

Zorii zilei de 4 noiembrie găsesc unităţile diviziei instalate în poziţia de apărare arătată mai sus, ostaşii lucrînd intens la realizarea lucrărilor genistice.

Amenajarea genistică a poziţiilor de luptă s-a realizat destul de greu. Din cauza timpului ploios şi a terenului îmbibat de apă, şanţurile se surpau, adăposturile se umpleau cu apă etc.

Spiritul inventiv al militarilor noştri a ieşit însă repede la iveală. Infanteriştii au împletit cu ingeniozitate coşuri de răchită cu care au căptuşit gropile individuale. De asemenea, tot din nuiele şi din baloturi de paie au făcut parapete la tranşee. Pentru armamentul automat ei au executat amplasamente la suprafaţa terenului, pe care le-au mascat cu multă dibăcie. În acest timp, marile unităţi din eşalonul întîi au făcut repetate încercări de forţare a Tisei în mai multe sectoare şi de creare a unor capete de pod dincolo de rîu. Ele au reuşit ca împreună cu celelalte mari unităţi ale Armatei 4 române să angajeze duşmanul în luptă şi să atragă puternice forţe fasciste din alte sectoare. Prin aceasta s-au uşurat operaţiile de forţare întreprinse în fîşia de acţiune de la stînga de către trupele Armatei 40 sovietice.

Pentru a ajuta acţiunea Diviziei 18 infanterie, care primise misiunea de a crea un cap de pod la nord de Tisa în zona nord Vencselo, potrivit unui ordin al eşa­lonului superior, am pus la dispoziţia acestei mari unităţi întreaga artilerie a Diviziei 9 infanterie. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie artileria a ocupat poziţii de tragere la sud-vest Vencselilo, gata de a sprijini cu foc acţiunea de forţare a Tisei. În acest timp, trupele Corpului 50 al Armatei 40 sovietice, care acţionau la stînga Armatei 4 române, au forţat cursul de apă şi au reuşit să realizeze capete de pod pe malul opus – în zonele Tiszalok şi Tiszadada. Întrucît trupele sovietice se aflau de-acum la nord de rîu, Armata 4 română a primit misiunea de a-şi lărgi fîşia de acţiune pînă la Tiszalok, grupînduşi majoritatea forţelor la aripa stînga, în măsură să treacă în capul de pod realizat de trupele sovietice.

De aici se preconiza pornirea la ofensivă pe la vest de Masivul Tokaj şi de Rîul Bodrog.

La recunoaștere pe malul stîng al Tisei (de la stînga la dreapta): căpitanul N. Izbășescu, colonelul Ion Boțea, colonelul Iucăl În seara de 5 noiembrie am fost chemat la postul de comandă al Armatei 4 române, în localitatea Kemecse, unde erau convocaţi toţi comandanţii de mari unităţi. Aici Divizia 9 infanterie a primit ordin să execute recu­noaşteri între Timar şi Balsa, în vederea creării a două capete de pod peste Tisa. Pentru executarea recunoaşterilor am dat dispoziţie ca în dimineaţa de 6 noiembrie, la ora 10, să se găsească la încrucişarea căii ferate RakamazNyiregyháza cu şoseaua către Nagyfalu colonelul Iucăl, comandantul brigăzii de infanterie, colonelul Constantin Manolescu, comandantul Regimentului 36 infanterie, împreună cu comandantul batalionului 1 din 36 infanterie şi cu comandanţii companiilor de pionieri şi antitanc ale Regimentului 36 infanterie.

La ora stabilită am început recunoaşterile. În timp ce desfăşuram această activitate, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, a ordonat prin telefon şefului de stat major al diviziei să trimită imediat un regiment de infanterie să înlocuiască forţele Diviziei 42 sovietice, aflate pe Tisa, între Tiszacslar şi Tiszalok. Am hotărît ca această misiune să fie încredinţată Regimentului 36 infanterie, pe care l-am întărit cu Grupul 132 cercetare şi cu bateria 9 antitanc. Am dat ordin căpitanului Gheorghe Lăzărescu, din statul major al diviziei, să se deplaseze la unitatea respectivă şi să rămînă acolo pînă la terminarea înlocuirii trupelor sovietice. Înlocuirea a început la data de 6 noiembrie, în jurul orei 1,45, şi s-a terminat la ora 3. După intrarea Regimentului 36 infanterie în dispozitiv, pe Tisa, i-am cerut comandantului să facă imediat recunoaşterile, să stabi­lească drumurile de acces în vederea forţării cursului de apă şi realizării de capete de pod pe malul opus. De asemenea, i-am mai spus ca în cursul nopţii să execute demonstraţii de trecere. În acelaşi timp, am procedat la regruparea unităţilor diviziei, deplasînd Regimentul 34 infanterie la ferma Bashalom, iar Regimentul 40 infanterie – în zona St. Garoszalas. În zorii zilei de 8 noiembrie, Regimentul 36 infanterie a executat o demonstraţie de trecere peste Tisa, în sectorul colţul de nord-est al pădurii de la vest de Tiszacslar. Acţiunea s-a executat în trei puncte şi a constat în aruncarea în rîu de butoaie, buşteni, plute, bucăţi de garduri, saltele de paie etc. În tot acest timp s-a tras cu armamentul automat şi cu aruncătoarele.

Prin aceasta noi urmăream să „convingem” inamicul că vom forţa Tisa în zona respectivă. Rezultatele au fost deosebit de importante. Cînd adversarul a prins de veste că „începe forţarea”, a început să tragă cu tot armamentul, descoperindu-şi o serie de puncte de foc neindentificate de noi pînă la acea oră.

După această „repetiţie”, dacă se poate numi aşa, Divizia 9 infanterie era gata să înceapă trecerea Tisei cu adevărat, prin capul de pod creat de Divizia 133 sovietică în zona Tiszalok. Ordinea de trecere a cursului de apă, fixată de corpul de armată, era următoarea: Divizia 3 infanterie, apoi Diviziile 11 şi 9 infanterie.

Ofiţerii din statul major al marii unităţi de dobrogeni au

pregătit din timp operaţia de trecere, deplasîndu-se în zona Tiszalok, Razom. Aici ei au luat legătura cu statul major al Diviziei 133 şi au recunoscut locurile de trecere şi drumurile de acces către apa Tisei. În noaptea de 8 spre 9 noiembrie, Divizia 11 infanterie a trecut cu majoritatea forţelor dincolo de rîu şi s-a angajat imediat în luptă. În prima urgenţă, marea unitate trebuia să acţioneze ofensiv pentru a ocupa satul Csobaj. Luptele au fost destul de grele.

Pentru eliberarea micii aşezări de dincolo de cursul de apă, militarii români din Divizia 11 au dat dovadă de dîrzenie în înfruntarea cu adversarul. Deşi au atacat, au fost obligaţi să dea înapoi. S-au avîntat din nou, şi încă o dată inamicul i-a forţat să se replieze pe vechile poziţii. Localitatea a trecut de mai multe ori din mîinile noastre în cele ale vrăjmaşului.

Trupele Diviziei 15 infanterie germane se apărau în zona localităţii Csobaj cu o disperare greu de redat în cuvinte. Ele au combinat rezistenţa înverşunată cu contraatacuri executate de subunităţi de infanterie sprijinite adesea de tancuri şi de autotunuri. Cu tot eroismul de care au dat dovadă bravii noştri ostaşi, cu toate că în sectorul nostru au fost introduse în luptă şi forţele Diviziei 3 infanterie, localitatea Csobaj n-a putut fi eliberată prin acţiunea la care m-am referit.

Comandantul hitlerist din zonă făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a opri trupele sovietice şi române pe Tisa, şi în acest scop depunea eforturi disperate pentru a lichida, în întregime, capul de pod de la Tiszalök. În această situaţie, Corpul 6 armată a hotărît ca Divizia 9 infanterie să execute cît mai repede cu putinţă recunoaşteri în sectorul cuprins între localităţile Tiszaeszlár şi Tiszalök – de pe malul Tisei – şi să pregătească forţarea cursului de apă pentru trecerea la nord de rîu în eventualitatea că Divizia 11 infanterie n-ar fi putut să mai înainteze în capul de pod.

Pentru a cîştiga timp s-a hotărît să se constituie două grupe de recunoaştere, care să „sondeze” concomitent sectoarele prin care ne propusesem să executăm forţarea. Astfel, în zona Tiszaeszlár s-a deplasat colonelul Ion Boţea, comandantul Regimentului 34 infanterie, însoţit de comandanţii divizioanelor 1 şi 2 din 18 artilerie, iar în sectorul

Un scurt răgaz după luptă Tiszalök a plecat la recunoaşteri locotenent-colonelul Niculescu, locţiitorul comandantului Regimentului 36 infanterie, însoţit de comandantul batalionului 1 din acelaşi regiment.

Ofiţerii care au fost la recunoaşteri au ajuns la concluzia că în fîşia de acţiune a Diviziei 9 infanterie nu se pot executa operaţii de forţare, din mai multe cauze, şi anume: nu existau locuri favorabile de trecere, rîul avînd malurile abrupte (în special malul de vest); la est de rîu, terenul era descoperit şi fără drumuri de acces; pe malul de vest, terenul avea altă înfăţişare – în linii generale el era acoperit, fapt ce îl avantaja pe inamic, mai ales în privinţa amplasării armamentului; întreaga zonă de dincolo de Tisa era dominată de înălţimea Tokaj, pe care se aflau amplasate o mulţime de piese de artilerie şi de aruncătoare; în sfîrşit, în zonă nu se găseau materiale pentru trecere. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 25 octombrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cu nostalgie despre București și oamenii lor dispăruți

Î

ncă mai există, prin centrul și pe la periferia Bucureștilor, străzi foarte vechi și liniștite, adunate parcă într-o țesătură multicoloră și bogată ca de covor oriental. Străzi care și-au întipărit, în trotuarele, gardurile și copacii lor, amintirile unui vechi oraș. Unele doar pietruite, altele asfaltate demult și năpădite de buruieni. Mai sînt străzi cu case foarte bătrîne, făcute spre sfîrșitul Secolului al XIXlea și scăpate, ca prin minune, de cruzimea timpului.

Altele, în stil neoromânesc, amestecat cu elemente arhitectonice moderniste, alternează cu blochausurile din perioada interbelică. Dar parfumul acelor clădiri s-a pierdut iremediabil în bătălia cu blocurile uniforme și cenușii din perioada comunistă, cunoscutele ,,cutii de chibrituri” care, totuși, aveau o calitate de necontestat – rezistă la marile cutremure, cum s-a văzut în 1977 și mai tîrziu. Ceea ce n-am putea spune despre blocurile și vilele din ultimii 20-25 de ani, ridicate de așa-zișii ,,dezvoltatori imobiliari” pe care, mînă-n mînă cu mafia din primării, nu i-a interesat decît profitul, nu și respectarea legislației din construcții, Planul Urbanistic Zonal, precum și protecția mediului înconjurător.

Urmarea a fost că bucureștenii au rămas fără soarele și aerul atît de binefăcătoare. De la ,,casele de raport” de altădată, la casele fușerite ale șmecherilor de azi. ar să lăsăm divagațiile și să ne întoarcem la casele care se făceau și se mai fac, pe ici-pe colo, reprezentînd mîndria orașului. Case căptușite în interior cu biblioteci somptuoase, tablouri de familie și mobilier clasic din lemn sculptat. Centrul acestor case și punctul de concentrare a tuturor energiilor era un birou mare, adesea cu un policandru majestuos atîrnînd din tavan, birou înțesat de manuscrise, fotografii și tot felul de cărți alături de un Glob pămîntesc și o mașină de scris ,,Remington”, aduse, acum un secol, de la Viena sau de la Paris. Va fi greu pentru generațiile viitoare să viziteze acele locuri și casele lor, căci ele vor fi dispărut între timp. Oborul, Lipscanii, Filantropia, Văcăreștii – Bucureștii dispăruți... Sau dacă unele s-au mai salvat, au dispărut locatarii. De aceea, cu dragoste părintească, le sărim în ajutor, răsfoind una dintre numeroasele cărți consacrate Bucureștilor de altădată. Este vorba de trilogia apărută între anii 2005 și 2006 la la Editura ,,Vremea”: ,,Povestiri ale Domnilor din București”, ,,Povestiri ale Doamnelor din București” și ,,Povestiri ale Doamnelor și Domnilor din București” și semnată de Victoria Dragu Dimitriu. Autoarea este bine cunoscută, căci a funcționat 40 de ani ca realizator la Redacția Culturală a Radiodifuziunii Române. Ultima parte a trilogiei este un fel de Compendiu, căci cuprinde doamnele și domnii care n-au mai încăput în primele două părți, la fel de importantă ca acelea. Victoria Dragu Dimitriu, care s-a mai distins în poezie și în proză, și-a propus să evoce vremurile de altădată provocînd la un dialog, întins pe mai multe decenii și aproape 1.500 de pagini de amintiri și de fotografii aferente, pe mai multe doamne și domni cu vîrste înaintate, distinși intelectuali, coborîtori din vechea boierime muntenească sau chiar din domnitori, care au cunoscut vremurile de aur ale Capitalei. ă enumerăm cîteva personalități, astăzi cele mai mai multe dispărute, împreună cu locuințele lor. Cum ar fi profesoarele Zoe DumitrescuBușulenga și Florica Dimitriescu-Niculescu, colege la Școala Normală de Fete și vecine în Cartierul Gării de Est, sau Irina Eliade, locuitoare pe Str. Elefterie și vecină cu Biserica Sf. Elefterie Vechi. Să o adăugăm și pe doctorița Alice Magheru, care locuia pe Str. Justiției 35, colț cu Bd. Regina Maria, și care, la data interviului, avea 89 de ani, dar și o memorie prodigioasă. Sau pe poetele Maria Banuș, locuitoare pe malul drept al Dîmboviței, Sanda Negroponte, din Str. Constantin Sandu Aldea, și pe Elisabeta Isanos, din Popa Nan 49, fiica mai cunoscutei poete Magda Isanos. Sau pe pictorița Milița Petrașcu și Gabriela Defour Voiculescu, din Str. Doctor Staicovici, fiica poetului. Sau pe Cristina Zarifopol Ilias, din Str. Pallady 23, care în anul 2000

a scos la iveală cîteva zeci de scrisori schimbate de Veronica Micle și Mihai Eminescu, provocînd o vie emoție generală.

Să nu-i omitem nici pe intervievații domni ai scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. Și să începem cu frații Mircea și Dan Naste, actorul, locuind pe o stradă liniștită de sub Dealul Arsenalului. Pe scriitorul și pictorul Constantin Ottescu, din Str. Spătarului 1, pe Dimitrie Callimachi, scoborîtor din cunoscuta familie domnească fanariotă și deținător al mai multor case în București. Pe avocatul și publicistul Dinu Roco, din Str. Berthelot 8. Pe arhitectul Mihai Papae, din Str. Popa Nan 19, de lîngă Palatul Funcționarilor Publici, pe criticul Alexandru Paleologu, din Str. Armenească, pe istoricul Florin Constantiniu.

Case care poartă semnătura unor arhitecți celebri în epocă, precum Grigore Damian, Marcel Iancu, Ion Dinulescu, Liviu Ciulley, tatăl regizorului, Grigore Cerchez și alții.

Casa Paulescu

D

S

U

n loc aparte între vechile case din București îl ocupă casa așezată la intersecția de străzi: Radu Calomfirescu, Stelea Spătaru și Bd. Hristo Botev (fostă Domniței, iar acum nu mai știu cum se numește). Și lîngă Biserica Sfîntul Mina. Este casa cu trei fațade mari și geamuri bombate, aduse de la Viena, și construită de negustorul Petre Dancovici, și în care a locuit savantul doctor Nicolae Paulescu. Unul dintre nepoții doctorului, inginerul Dan Angelescu, a stat de vorbă cu Victoria Dragu Dimitriu și a informat-o că respectiva casă, ridicată pe la 1861, a trecut prin grele încercări – o inundație venită de la apele subterane, cutremurile din 1940, 1977 și următoarele, plus o explozie de gaze în 1990. Cu toate acestea, primarii din București n-au făcut nimic să o consolideze. Casa Paulescu, o casă care, prin unicitatea ei, ar trebui declarată casă de patrimoniu și trecută în grija municipalității. Cum a ajuns doctorul Nicolae Paulescu în casa negustorului Dancovici? De fapt tatăl său a devenit ginerele acestuia, prin căsătoria cu una dintre fetele negustorului care avea magazinul ,,Leul de aur” din Lipscani. Doctorul Paulescu a venit în această casă în anul 1911 și și-a legat numele de descoperirea insulinei. in discuția doamnei Dimitriu cu inginerul Angelescu au reieșit multe amănunte interesante.

Cum se știe, marele savant și-a desăvîrșit studiile la Paris, de unde s-a întors cu 5 doctorate. A fost ofertat să lucreze la Universitatea din Friburg (Elveția) și la Paris, ca director la ,,Notre-Dame du Perpétuel Secours”, unde celebrul medic Étienne Lancereaux, membru al Academiei de Medicină, a vrut să-l lase director. Dar Paulescu nu și nu, că el e român și trebuie să se întoarcă în țara sa. La început, țara n-a avut nici o obiecție și l-a numit profesor la catedra de fiziologie, înființată special pentru el. Dar, mai tîrziu, țărișoara i-a tras o copită de nu s-a văzut. El a scris mult și nu numai pe teme medicale.

După moartea sa din 1931, urmașii la catedră i-au furat manuscrisele dimpreună cu scheletul cîinelui pe care, săracul, îl folosise la experimentele pentru obținerea insulinei (inițial, o numise ,,Pancreină”). La altele, le-a dat chiar foc. Spre deosebire de noi, canadienii care au furat invenția de la Paulescu au păstrat tot: și manuscrise, și scheletele animăluțelor folosite de cei doi savanți pentru experiențe.

Paulescu și-a brevetat invenția, în România (1922), nu în Franța - unde ar fi fost păzită strașnic -, cu 8 luni

D

înaintea canadienilor. În Franța, el a publicat doar rezultatul cercetărilor, în ,,Archives Internationales”, cea mai cunoscută revistă de fiziologie din lume. Opt luni după ce insulina a fost înregistrată în România, 2 tineri – Best, student în ultimul an de medicină, și Banting, medic-militar – s-au dus la profesorul McLeod, de la Facultatea de medicină din Toronto și l-au rugat să le pună la dispoziție, pe timpul vacanței de vară, laboratorul, în vederea efectuării unor cercetări. Acolo, au găsit lucrarea originală a doctorului Paulescu din revista franceză, pe care au furat-o și i-au prezentat-o profesorului ca fiind a lor. Profesorul, un monument de moralitate, s-a trecut și el pe lucrare, coautor. A urmat depunerea candidaturii insulinei la Premiul Nobel.

Imediat, hop și contestația medicului român. Dar, peste cîteva luni, Fundația Nobel a făcut ce a făcut și a oferit Premiul Nobel acelui profesor și unuia dintre cei doi hoți, nu și adevăratului autor, doctorul român Nicolae Paulescu, și poate colaboratorului său, chimistul Colin Munro, cel care a purificat extractul de insulină și l-a injectat la om. Foarte repede, între cei patru a intervenit o ură crîncenă și au ajuns să se bată între ei. Ros de remușcări, profesorul canadian a propus împărțirea banilor. Dar Fundația Nobel n-a făcut corecția necesară și, astfel, cei doi impostori și-au cîștigat o celebritate nemeritată. S-a întîmplat această nedreptate poate și pentru că profesorul Paulescu era o fire timidă și nu a știut sau poate n-a putut să iasă la luptă și să-și caute dreptatea. Mai degrabă - și aceasta o adăugăm noi, P.S. – la mijloc a fost altceva. Nicolae Paulescu a scris mult, și medicină, și istorie, și sociologie. Urmarea acestor scrieri a fost incidentul cu Premiul Nobel și întîmplarea din anul 2011, cînd s-au împlinit 80 de ani de la moartea sa, și un grup de inițiativă a luat hotărîrea să se amplaseze un bust de-al lui în București. Dar, cineva de peste Ocean a dat un răcnet cumplit, și inițiativa a căzut. Poate în 2031, cînd se va împlini centenarul, marele savant ar putea să aibă mai mult noroc. altă clădire cu care Bucureștii de altădată s-au mîndrit foarte a fost Palatul Funcționarilor Publici. Acolo a funcționat, o vreme, ca director, scriitorul Alexandru Vlahuță. Ba chiar a și locuit, după cum permiteau legile. Și, ca o gazdă bună, el îi tot primea în vizită pe Caragiale, Delavrancea, Maiorescu și alți scriitori ai vremii. Palatul Funcționarilor Publici, proiectat de arhitectul Nicolae Mihăescu, era un edificiu impunător.

Avea frontonul pictat de Ștefan Luchian și era amplasat în Piața Victoriei, pe segmentul dintre Calea Victoriei și Str. Buzești. Clădirea Palatului, înființat în 1859, a făcut faima părții de nord a Capitalei. Pînă cînd în 1937, vizavi, a fost dat în folosință Palatul Victoriei, după proiectele arhitectului Duiliu Marcu, inspirat, se pare, de moda mussoliniană a timpului. De atunci și pînă astăzi, Palatul Victoriei a fost sediul Guvernului României.

Revenind la Palatul Funcționarilor Publici, să mai amintim că, în zilele senine, de la ultimul etaj se vedeau Munții Carpați, așa cum, după informațiile lui Calistrat Hogaș, de pe vîrful Toaca din Ceahlău se vedea Dunărea la vărsarea în Marea Neagră. Apartamentul lui Vlahuță era înțesat cu tablouri, tapiserii și mobilă sculptată. O vreme, a apărut și o măsuță simplă de brad, abia rindeluită, pe care oaspeții directorului erau rugați să aștearnă cîteva vorbe de duh, însoțite de semnătura autografă. Din păcate, măsuța s-a pierdut demult, dimpreună cu pata de cerneală vărsată de Caragiale, care zice-se că aprecia literatura ca fiind o meserie murdară.

Această instituție, după cum își amintește arhitectul Mihai Papae în convorbirea sa cu doamna Victoria, avea și o publicație de prestigiu - ,,Revista funcționarilor”, de mare circulație în Capitală, care apărea pe hîrtie albă, elegantă și cu coperțile de carton glasat. Acolo publicau scriitorii cei mai de prestigiu. alatul a fost dărîmat din cauza stricăciunilor provocate de bombardamentele germane de după 23 august 1944, cînd, de fapt, au vizat Palatul Victoriei. În realitate, stricăciunile nu erau așa de mari, și palatul putea fi reparat. Dar nu s-a vrut. Așa cum nu s-a vrut nici salvarea Teatrului Național, atins tot în acele bombardamente, sau a Bisericii Enei, după cutremurul din 1977.

PAUL SUDITU

O

P

RM

11

Vineri, 25 octombrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (42) Misterele lui Rasputin (9)

Cuvintele lui Rodzianko l-au impresionat pe Iusupov. Ele îl obsedează. Pentru salvarea Rusiei, e într-adevăr necesar să fie ucis Rasputin? Mai tîrziu, el avea să povestească: – Uneori, în timpul nopţii, din cauza nervilor mei surmenaţi, tresăream şi mă trezeam din somn, şi după aceea nu puteam să mă mai liniştesc şi să adorm la loc... Încetul cu încetul, ideea îşi face loc. Suprimarea lui Rasputin e o datorie. O datorie a lui, a lui Iusupov.

Camarazii săi sînt pe front. Ei îi ucid zilnic pe nemţi.

El, la rîndul lui, făcînd să dispară un singur om, „un duşman josnic, laş şi cinic”, va salva tronul imperial şi întreaga Rusie.

Acesta era pînă acum punctul de plecare, acceptat şi recunoscut, al asasinării lui Rasputin. Aceasta a fost intriga pe care Robert Hossein, Claude Desailly şi cu mine am imaginat-o în L-am ucis pe Rasputin, film pe al cărui generic se specifică, e adevărat, faptul că a fost turnat după amintirile prinţului Felix Iusupov.

Acum însă, versiunea propusă de doctorul de Lazovert este radical diferită şi cu totul neaşteptată.

Ca să-i vină de hac lui Rasputin, sir Samuel Hoare se va folosi de lady Sibel Grey, o englezoaică, trimisă tocmai în acest scop de către Intelligence Service şi care fusese aleasă pentru faptul că se ştia că e bună prietenă cu soţia marelui duce Nicolaie. Ea va pune la cale tot aranjamentul. Ea este cea care recomandă ca şeful celor care îl vor „executa” pe Rasputin să fie unul din membrii casei imperiale, „şi asta pentru a împiedica Ohrana (poliţia) să acţioneze, în cazul cînd s-ar produce vreo indiscreţie”. Lady Sibel este cea dintîi care rosteşte numele marelui duce Dmitri Pavlovici. După aceea însă se gîndeşte la Felix Iusupov, prietenul nedespărţit al lui Dmitri. Felix cîntă la chitară şi interpretează cîntece ţigăneşti, lucruri care-i plac la nebunie lui Rasputin. „Şi aşa s-a făcut că – fără să ştie

– prinţul Felix Felixovici Iusupov a fost ales”. Aşa afirmă doctorul de Lazovert.

Dacă aşa au stat lucrurile, exclamaţia preşedintelui Dumei faţă de Iusupov („singurul mijloc de salvare ar fi asasinarea mizerabilului ăsta”) n-ar fi fost decît o momeală, din care Felix s-a grăbit să „muşte”.

Este cert că primul confident al hotărîrii luate de Iusupov a fost marele duce Dmitri, care era văr primar cu ţarul. Era foarte tînăr şi el. Şi atît de frumos, încît se spune că nu ştia unde să-şi găsească fericirea în amor: printre femei, sau printre bărbaţi? Pe Dmitri, ideea 1-a cucerit; ca şi pe căpitanul Suhotin, prieten cu Felix, care fusese rănit pe front şi se afla în convalescenţă la Petersburg; ca şi pe deputatul Purişkevici, duşman învederat al lui Rasputin, un bărbat la vreo cincizeci de ani, crud, brutal, partizan al puterii absolute şi hotărît să facă orice pentru triumful autocraţiei. În 1905 iniţiase şi condusese îngrozitoarele pogromuri împotriva evreilor. Pentru un om ca Purişkevici, a se descotorosi de Rasputin însemna a-l apăra pe ţar împotriva lui însuşi. Purişkevici avea să le sugereze conjuraţilor să aleagă otrava. El le propune ajutorul unui prieten al lui, doctorul Stanislav Lazovert, medic-şef al trenuluispital comandat chiar de Purişkevici.

*** Cu concursul unei admiratoare fanatice a stareţului, doamna Golovina, şi a fiicei sale, Munia – aceasta din urmă fusese pe punctul să se căsătorească cu fratele mai mare al lui Felix, care însă murise într-un duel –, prinţul Iusupov a putut să ajungă în intimitatea lui Rasputin. Felix şi-a născocit o boală pe care, bineînţeles, Rasputin a jurat să i-o vindece. Un mijloc excelent de a-şi repeta vizitele fără să-i trezească stareţului nici un fel de bănuială. Într-o zi, Felix 1-a convins pe Grigori să vină să-şi petreacă seara la el acasă, în palatul său de pe Moika. Cu ocazia asta avea să i-o prezinte şi pe soţia lui, Irina, nepoata ţarului.

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (9) 3. Organizarea şi conducerea planificată a reconstrucţiei şi dezvoltării economiei (3) Urmărind crearea condiţiilor necesare îndeplinirii sarcinilor ce decurgeau din reorganizarea şi dezvoltarea planificată a producţiei şi a muncii, centralele indus­ triale create au fost învestite cu atribuţii care le-au dat posibilitatea să cuprindă şi să conducă toate aspectele activităţii întreprinderilor industriale, în conformitate cu noile cerinţe economice şi sociale apărute după naţionalizare. Conform decretului de înfiinţare şi regulamentului de funcţionare, acestea aveau sarcina de a coordona şi îndruma procesul de producţie la toate întreprinderile din subordine, de a urmări executarea planurilor de producţie, a planurilor de investiţii, a planurilor de repartizare a producţiei şi a tuturor celorlalte planuri aprobate de minister. Ele aveau sarcina de a veghea ca întreprinderile să fie la timp aprovizionate cu materiale, combustibil, utilaj, mînă de lucru, de a da asistenţă tehnică pentru aplicarea celor mai potrivite procedee tehnologice, de a urmări procurarea la timp a creditelor necesare funcţionării întreprinderilor. De remarcat că centralele industriale, în acea etapă, cuprindeau nu numai întreprinderile de stat, ci şi întreprinderile industriale particulare din ramurile de producţie respective, exercitînd şi asupra acestora din urmă funcţiile de coordonare, control şi repartizare a producţiei. Acest fapt avea să aibă o mare importanţă în noile condiţii atît pentru realizarea

conducerii unitare a tuturor întreprinderilor industriale, cît şi pentru organizarea producţiei industriale conform cu necesităţile reconstruirii şi edificării noii economii a tării. Centralizarea întreprinderilor industriale a creat posibilitatea ţinerii unei evidenţe clare şi a realizării unei organizări superioare a muncii, condiţii absolut necesare pentru trecerea la o economie naţională planificată. Ea a contribuit la reducerea cheltuielilor de regie, la folosirea intensivă a bazei tehnice de producţie, la valorificarea superioară a resurselor materiale şi bunurilor produse.

La îmbunătăţirea organizării şi planificării acti­ vităţilor economice ale întreprinderilor, îndeosebi a calităţii şi structurii producţiei acestora din urmă, un rol extrem de important l-a avut Comisia de Standardizare (înfiinţată prin Decretul nr. 334 din 20 noiembrie 1948). Aceasta funcţiona pe lîngă Consiliul de Miniştri şi avea ca sarcină aprobarea standardelor de stat pentru toate domeniile economiei naţionale.

Pentru îndeplinirea sarcinii principale care-i revenea, Comisia de Standardizare avea ca atribuţii: elaborarea planului general de standardizare, pe baza planurilor prezentate de ministere şi instituţiile de ştiinţă; cercetarea, coordonarea şi aprobarea proiectelor de standarde propuse, după ce au fost supuse în prealabil anchetei publice sau aduse la cunoştinţă factorilor competenţi; stabilirea termenelor de punere în aplicare a standardelor de stat, modificarea standardelor de stat la propunerea ministerelor, institutelor de ştiinţă sau din proprie iniţiativă; editarea şi publicarea standardelor de stat, precum şi orice lucrări în legătură cu standardele

Nepoata ţarului! Tentat, Rasputin a acceptat imediat.

Or, Irina se afla în Crimeea!

La 29 decembrie 1916, pe la orele 11 noaptea, într-o încăpere din subsolul palatului, totul era gata pregătit.

Purişkevici şi Iusupov au povestit şi unul, şi celălalt cum a îmbibat Lazovert cu cianură nişte prăjituri: prăjiturile favorite ale lui Rasputin. Doza? Suficientă ca să ucidă douăzeci de oameni. În plus, doctorul a mai pus nişte cristale de cianură şi în paharele din care avea să fie servit Rasputin. Iată ce dezvăluie doctorul de Lazovert, care a consimţit, în fine, să povestească aceste lucruri.

El îşi aminteşte că unul dintre conjuraţi l-a întrebat dacă nu s-ar fi putut cumva ca Badmaev – un vraci „tibetan”, bun prieten cu Rasputin – să-i fi dat stareţului vreun antidot care să-l facă imun împotriva otrăvii.

– Antidoturile – a răspuns Lazovert – nu sînt eficace decît dacă sînt luate chiar înainte sau imediat după consumarea alimentelor otrăvite.

Atunci, prinţul Iusupov s-a dus şi a scos dintr-un dulap un flacon cu cristale de cianură de potasiu. I l-a dat lui Lazovert. Acesta şi-a pus nişte mănuşi de cauciuc şi şi-a acoperit nasul şi gura cu o batistă.

– Mi-ar trebui o planşetă mică din lemn – a spus el.

Dar să fie foarte netedă.

I se aduce una. El pune cristalele pe planşetă şi le pisează pînă cînd obţine un praf foarte fin, „în timp ce, stînd prudent la distanţă, ceilalţi îl urmăresc cu privirea”. Ia apoi şase fursecuri, „trei cu migdale de culoare roz şi trei cu ciocolată de culoare închisă”. Le taie, le umple la mijloc cu otravă şi „le montează la loc, astfel încît par intacte”. După aceea „dizolvă cîteva cristale de cianură într-o eprubetă. Alege două pahare şi le pune deoparte”. Le atrage atenţia celorlalţi: – Să nu turnaţi soluţia în pahare decît la douăzeci de minute după ce prinţul şi cu mine plecăm să-l luăm pe Rasputin. Cînd e într-un vas deschis, otrava se alterează foarte repede...

Prinţul şi cu mine? Da, fiindcă Lazovert va trebui joace rolul şoferului prinţului. El va conduce maşina în care-l vor aduce pe Rasputin. (va urma) ALAIN DECAUX de stat aprobate. Prin măsurile luate, Comisia de Standardizare impunea reorientarea produselor, respectiv tipizarea lor, şi introducerea de produse noi, iar în ceea ce priveşte întreprinderile, specializarea lor pe produse, a căror fabricaţie să asigure continuitatea şi o mai mare economie de materii prime, materiale şi fonduri băneşti, o sporire simţitoare a productivităţii întregii economii româneşti. Ţinîndu-se seama de contribuţia aparte pe care putea şi trebuia să o aducă ştiinţa şi creaţia tehnicoştiinţifică, susţinute de cultura generală şi de specialitate a întregului popor la organizarea superioară şi la dezvoltarea în ritmuri înalte a producţiei şi economiei, Statul Democrat-Popular Român a înfăptuit Reforma învăţămîntului (prin Decretul nr. 175 din 3 august 1948) şi a organizat pe principii noi Academia R.P. Române (prin Decretul nr. 186 din 13 august 1948).

Pornind de la realităţile existente şi de la nevoile generale de progres ale României, primul decret avea ca obiective de bază: 1) Lichidarea analfabetismului, care în 1948 mai cuprindea încă o imensă parte din populaţia adultă a ţării, şi 2) Formarea, în afara calificării muncitorilor, de cadre cu pregătire medie şi superioară în numărul şi în structura de specialităţi cerute de restructurarea şi de dezvoltarea accelerată a economiei.

Al doilea decret reglementa: 1) Cadrul instituţional în care aveau să se studieze posibilităţile de punere în valoare a bogăţiilor naturale şi a forţelor productive ale ţării, în folosul dezvoltării şi modernizării economiei, şi 2) Măsurile pentru legarea cercetării şi creaţiei tehnicoştiinţifice de dezvoltarea forţelor de producţie şi de progresul general al economiei şi societăţii româneşti. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101

Milionarii de carton ai Romniei Schimbarea la fa

Înlocuirea unei orînduiri sociale cu alta – indiferent în ce condiții istorice este realizată – produce schimbări majore în toate sectoarele de activitate ale societății respective. Mai radicale sau mai de suprafață, generate de o serie de factori interni sau externi – vizînd, în speță, trecerea la o altă formă socială și politică – aceste schimbări vin la pachet cu un semnificativ impact asupra desfășurării întregii vieți (politice, sociale, economice, culturale, ecumenice, sportive etc.), acționînd în vederea creării unei noi baze materiale, puse în slujba dezvoltării noii societăți.

Parte esențială a acestor schimbări, sectorul economic al țării s-a dovedit a fi piatra de încercare a noului regim instalat, rezolvarea acestei priorități punîndu-și amprenta asupra întregului ciclu al schimbării. România, care a cunoscut – în mai puțin de o jumătate de secol – două asemenea metamorfoze totale, a simțit din plin ,,cutremurul” social-economic, pe alocuri devastator, al înlocuirii, din mers, a principalelor pîrghii de dezvoltare a societății. Desigur, ați recunoscut cele două schimbări radicale de care pomeneam mai sus, cele care au ca bornă de hotar 23 August 1944 și 22 Decembrie 1989 – cu asemănările, dar, mai ales, cu deosebirile care le personalizează.

Raportîndu-ne strict la planul economic al palierului de schimbări, așezat față-n față, în cele două momente istorice, observăm similitudinea (inversă) a fenomenului: trecerea de la capitalism la socialism (aici, folosesc cuvîntul socialism ca generic pentru a denumi noua orînduire politică, nu neapărat ca pe o realizare); trecerea de la socialism la capitalism (și în acest caz poate fi deschisă o paranteză asupra modului în care am sărit noi, românii, din ,,socialism” în ,,capitalism”). Dacă la prima schimbare mijloacele de producție au trecut din proprietate privată în mîinile Statului, printr-un document unic – actul naționalizării din 11 iunie 1948 – după decembrie 1989 desființarea proprietății de stat în economie a avut loc în etape succesive, cu foarte multe bîlbîieli și mistificări ale realității, în special prin politica de retrocedări nejustificate, pe baza unor falsuri grosolane în documentele justificative.

Această practică oneroasă – ale cărei consecințe nefaste le simțim și astăzi, după 30 de ani de tranziție – la care au pus umărul avocați, notari publici și

Fabrica Pionierul, ale cărei ruine au găzduit, pînă în anul 2015, Clubul Colectiv

judecători, a creat haosul economic al României postdecembriste, cu urmări dezastruoase pe termen lung.

Privatizarea (făcută așa cum numai românii puteau să o facă) – iată desfășurătorul unui proiect dirijat din afara țării, care, în numai cîțiva ani, a pus pe butuci o industrie care se dezvolta pe coordonatele unui teritoriu echilibrat, din acest punct de vedere, acoperind forța de muncă atît pe orizontală, cît și pe verticală.

Desigur, poate fi criticată etatizarea excesivă, precum și coordonarea acestei economii de un for tutelar, însă

Material realizat de Geo Ciolcan comparația rezultatelor aplicării celor două sisteme – cel de atunci, și cel din prezent – duce în derizoriu orice critică. Este mai mult decît evident din partea cărui sistem atîrnă talerul cîștigător.

Din acest cosmopolitism vetust, răsădit într-un teren fertilizat doar cu intenții malefice, încurajat de iureșul revoluționar de a demola tot ce moștenisem de la România socialistă, și stropit cu generozitate de precaritatea Legii – s-a născut noua pătură de proprietari, care (o parte din ei) au îngropat marile industrii ale țării, vînzîndu-le la fier vechi sau falimentîndu-le cu voioșie.

Acești conaționali – încîrdășiți în rele cu ,,investitori” din afara țării – formează noua parte a societății românești contemporane – milionarii de carton ale căror ,,realizări” vom încerca să le deslușim în rîndurile ce urmează.

Cronica unor mori (industriale) anunate România anului 1948 nu pășea pe noua cale de dezvoltare cu mîna goală. Prima jumătate a Secolului XX adusese și în țara noastră un suflu nou de dezvoltare economică, numeroase obiective industriale apărînd pe harta României, în marile centre urbane sau în localități unde materia primă era la îndemînă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție, din 11 iunie a acelui an, consemna nume ca: ,,Malaxa” (viitoarea ,,23 August”), ,,Lemaître” (devenit ,,Timpuri Noi”), ,,Vulcan”, ,,Grivița” (,,Gri­vița Roșie”), ,,Voina” (,,Vasile Roaită”), Tăbăcăria Națională ,,Bourul” (,,Pionierul”) – toate în București; ,,Astra” și ,,ITA” (,,UTA”) – Arad; ,,Guban” – Timișoara; ,,IAR” – Brașov; Oțelăriile din Reșița, Călan și Hunedoara; Minele de cărbuni și de sare; Rafinăriile de pe Valea Prahovei; cîteva șantiere navale; fabrici de prelucrare a lemnului etc.

– întreprinderi de dimensiuni diferite și cu dotări tehnice de grade diferite.

Trecînd din proprietatea privată în cea a Statului Român, această avere însemnată a țării nu a fost lăsată de izbeliște, dimpotrivă. Dacă după 10 ani de la naționalizare, foștii patroni ar fi trecut pragul acestor ateliere și făbricuțe, nu ar mai fi recunoscut locul, într-atît erau schimbate în bine – dezvoltarea și modernizarea industrială a unităților naționalizate (pe lîngă cele construite de la zero) fiind o preocupare constantă a noului regim de la București. Astfel,

România s-a înscris în circuitul mondial de produse industriale cu o tematică largă și cu o realizare tehnică din ce în ce mai avansată.

Cu totul și cu totul altfel s-au petrecut lucrurile la celălalt capăt al căii schimbării – la ,,privatizarea” socialismului. Cei deveniți peste noapte proprietari – fie prin retrocedări (de multe ori frauduloase), fie prin cumpărări de active (de nenumărate ori subevaluate), unii dintre ei au avut în vedere, primordial, cîștigul imediat, neurmărind investiții pentru dezvoltarea societăților și modernizarea acestora. Coroborate cu lipsa de experiență într-un astfel de management, cu asocierea cu persoane dubioase (multe venite din afara țării, pentru a da un ,,tun”), ori cu lansarea în împrumuturi bancare cu multe zerouri ce n-au putut fi rambursate la timp – plus un noian de factori, interni și externi – cele două erori de mai sus au dus acolo unde ne aflăm astăzi – la dispariția de pe piața românească a multor întreprinderi cu tradiție, uneori chiar la dispariția (diminuarea) unor ramuri industriale cu greutate în PIB-ul românesc.

Dintr-un șir de exemple concludente – atît de numeroase încît alegerea unuia sau altuia devine dificilă – folosind metoda aleatorie, voi broda materialul de față cu cîteva cazuri, cu mențiunea că tratarea fiecărui caz nu se face într-un mod exhaustiv și că nu există nici un parti-pris de partea vreunui nume sau vreunei firme. Mai întîi, să amintim cîteva nume care au rămas în vocabularul românesc pe seama sintagmei ,,milionari de carton”, în legătură

Combinatul siderurgic Reșița nemijlocită cu fenomenul privatizărilor eșuate sau al unor investiții hazardate, sortite eșecului: Ovidiu Tender, Marian Iancu, Corneliu Iacubov, Adriean Videanu, Ilie Cristescu, Gelu Tofan, Irinel Columbeanu, Gheorghe Ștefan, Radu Mazăre.

Evoluția (de fapt, involuția) mai tuturor obiec­ tivelor economice trecute prin furcile caudine ale procesului de privatizare pare a fi copiată la indigo, urmînd aceleași etape: cumpărarea; prezentarea unui plan de investiții generos; nerespectarea acestui plan; exploatarea, pentru o vreme, a mijlocului de fabricație cumpărat; acumularea de datorii la Stat, precum și la terți; intrarea în insolvență; închiderea sau vinderea activelor – în termeni populari – moartea fabricii.

Tot de pe o listă aleatorie trecem în revistă numele unor asemenea obiective economice, rămase doar cu numele în memoria colectivă a poporului român: ,,RAFO” și ,,Carom” – Onești, Uzinele ,,Timpuri Noi”, Uzinele ,,Vulcan”, Fabrica ,,Danubiana”, Uzinele ,,23 August”, Uzinele ,,Republica”, ,,Tricodava”, ,,Mase plastice” (toate din București); Combinatul de Utilaj Greu (Iași), S.C. Hercules S.A. Băile Herculane, ARO Cîmpulung Muscel, și dacă am avea timpul și ambiția să facem tot inventarul acestor pierderi, la nivel național, am ajunge la cîteva mii de asemenea obiective și la sute de pagini scrise.

se și făcîndu-se că nu înțelege, iar dacă insiști, se supără, roșește brusc și transpiră, încercînd să încheie subiectul.

Pentru reîmprospătarea memoriei (memoria oricui), hai să întoarcem filele unui calendar imaginar și să mai plîngem, încă o dată, la tîmpla țării.

CAROM - Oneti

Rafinăria RAFO, înfiinţată în anul 1956 cu scopul de a procesa ţiţeiul nesulfuros, este una din cele mai mari rafinării de la noi din ţară. Are o capacitate de rafinare de 3,5 milioane de tone pe an. În anul 2009 a fost vîndută rușilor Unii dintre cei nominalizați în exemplele de mai sus au fost condamnați pentru prejudiciul adus statului sau pentru alte nereguli constatate în relația cu privatizarea respectivă. În acest punct al temei pe care o dezvoltăm, aducem în discuție un alt aspect – tot o consecință a privatizărilor nereușite – anume neputința statului de a recupera valoarea prejudiciului de la cei în cauză, constatată printr-o hotărîre definitivă și irevocabilă. Fie că sînt persoane fizice sau juridice, fie că sînt români sau sînt din afara țării, fie că își au sediul declarat în România sau în așa-zisele paradisuri fiscale – strategiile financiare, precum și tertipurile uzitate de către datornici, îngreunează mult recuperarea prejudiciului, ajungînd, în multe cazuri, să nu se mai poată recupera nici un leu. Deși cei în cauză dețin vile somptuoase și conduc limuzine de sute de mii de euro, stăpînind și alte proprietăți mobile și imobile, din cauza legii permisive din România, coroborată cu lentoarea organelor abilitate în a acționa, statul român a pierdut miliarde de euro. Consecință – după ce scapă de la pușcărie (fructificînd și prevederile legii de reducere a pedepsei, în anumite condiții) – acești ,,vizionari” ai privatizărilor în România trăiesc pînă la adînci bătrîneți din banii ,,agonisiți” prin metoda privatizării, considerînd ce deștepți sînt ei și ce prost e Statul Român. Poate că au dreptate!

„O ar de fier vechi“ Cu sintagma din acest intertitlu a intrat în Istorie primul-ministru al primului guvern postdecembrist, Petre Roman. Dacă ar fi fost numai atît – pagubă-n ciuperci! Însă aceste cuvinte au generat nebunia privatizărilor în masă, cu niște investitori neștiutori sau hoți, puși pe căpătuială, care au dus industria românească acolo unde o cataloga domnul Petre Roman – la fier vechi! Astăzi, dacă îi reamintești despre acest slogan neinspirat, dă din cap, mirîndu-

ARO a fost un producător de vehicule de teren din Cîmpulung-Muscel. Și-a început producția în 1957 și a produs peste 380.000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări

A făcut parte din Platforma Petrolieră Borzești, divizată, în 1990, în 3 combinate: RAFO, CAROM și CHIMCOMPLEX. Anii 1962 și 1963 au fixat România pe harta petrochimică a Europei, prin noile produse moldovenești: fenol, acetonă, cauciuc sintetic și polistiren. În anul 1969 se formează o nouă componentă a Platformei – Grupul Industrial de Petrochimie Borzești, avînd 12.000 de salariați – toate aceste regrupări și redenumiri creionînd importanța pe care Statul Român o acorda dezvoltării industriei petrochimice.

Așa s-a ajuns ca, în anul 1970, aici să se obțină 70.000 tone de cauciuc sintetic, din care se putea fabrica o gamă largă de produse precum: anvelope de automobile, de tractoare, de motociclete, benzi transportoare, curele de transmisie, articole tehnice, articole sanitare, pînză cauciucată, încălțăminte, izolații electrice etc. Dacă mai era nevoie să remarc înalta calitate a acestui cauciuc (cu toate variantele lui), enumăr doar cîteva din cele peste 20 de țări în care se exportau produsele de pe această platformă industrială: URSS, Regatul Unit al Marii Britanii, Belgia, China, Cehoslovacia, Egipt, Elveția, Franța, Germania, Israel, Italia, Iran, Polonia, Spania.

Carom a fost singurul producător de cauciuc sintetic din țară, însă în ultimii 20-25 de ani majoritatea instalațiilor sale au fost tăiate și valorificate Exportul era emblema cea mai clară a oricărei întreprinderi socialiste, era măsura muncii unor colectivități bine închegate. De asemenea, era rezultatul gradului înalt de tehnicitate la care ridicase cercetarea științifică românească industria țării.

După 1989, începe ,,coborîrea în abis”.

Pentru că nu dispunem de suficient spațiu tipografic pentru a realiza o ,,fotografie” a dramei CAROM, vom puncta doar cîteva repere ale acestei ,,morți anunțate”: 1. În 2003, Statul, prin Autoritatea pentru Priva­ tizarea și Administrarea Participațiilor Statului, vinde 51% din acțiuni (5,5 milioane euro) către societatea ,,Tender SA”, din Timișoara, a controversatului om de afaceri Ovidiu Tender.

2. În 2004, CAROM a trecut în portofoliul lui ,,Balkan Petroleum”, avîndu-l ca principal proprietar pe Marian Iancu. Acesta organizează o suveică între firma fantomă ,,Tender Invest & Trade” (patron – tot M. Iancu), și CAROM – circuit din care firma cu nume american, prin profiturile neaccizate, în doar cîțiva ani a înregistrat o cifră de afaceri de 3 miliarde de dolari.

3. În continuare, printr-un lichidator judiciar, firma este vîndută și revîndută de mai multe ori, ajungînd și pe mîna basarabeanului Vitali Cebanu.

4. Rezultatele acestor mînării financiare – în afară de lichidarea Combinatului – s-au răsfrînt și asupra promotorilor acestei șmecherii de privatizare: Ovidiu Tender și Marian Iancu.

Astfel, în 2006, DIICOT i-a trimis în judecată pe cei doi afaceriști, acuzați că au preluat ilegal CAROM, prejudiciind compania cu 140 de milioane de lei. După 9 ani, în 2015, Curtea de Apel București l-a condamnat definitiv pe Marian Iancu la 14 ani de închisoare, iar pe Ovidiu Tender la 12 ani și 7 luni. În aceeași hotărîre s-a dispus și confiscarea a 322 de milioane de lei, echivalentul a 75 de milioane de dolari.

Nici partea cealaltă a Platformei Borzești RAFO – nu a scăpat de pericolul privatizării ,,tip România”.

RAFO a fost privatizată în 2001, cînd a ajuns în proprietatea omului de afaceri Corneliu Iacubov.

După aceea începe suveica – în 2003 noul proprietar se numește ,,Balkan Petroleum” (ați citit mai sus despre această firmă, deținută de același Marian Iancu).

Caruselul funcționează – anul 2006 aduce o nouă schimbare – rusul Iacov Goldovski, urmînd ca din 2016 să fie preluată de un grup de oameni de afaceri din Republica Moldova, condus de Vitali Cebanu.

Pe 19 septembrie a.c., Tribunalul Bacău a pronunțat falimentul RAFO (la peste un deceniu de la oprirea activității), planul de reorganizare a unității expirînd pe 22 august.

Chiar dacă e greu de urmărit acest carusel al matrapazlîcurilor financiare, regizat de acești oameni de afaceri – milionarii de carton ai României – cred că ați avut răbdarea să parcurgeți aceste rînduri.

Recunosc – pentru un om normal și cu simțul realității, scenariul descris mai sus (în rezumat), poate părea ceva diabolic, de domeniul unor fantezii bolnave. Dar, nu este așa. Faptele sînt reale, iar autorii sînt tot oameni... dar, ce oameni!

Mai devreme sau mai tîrziu ei vor ieși de la pușcărie, dar CAROM, RAFO și celelalte obiective de pe Platforma Chimică Borzești vor rămîne o amintire. Tot o amintire va rămîne și suma de 1,25 miliarde de lei, cît are Statul Român de recuperat în cele două dosare.

Deocamdată – aviz amatorilor – un lichidator judiciar a scos la vînzare, pe internet, cele 250 ha din Onești, care nu mai sînt de folos Combinatului fantomă. Prețul de pornire? 4,56 milioane de euro.

Astfel, ,,Tata Omida” al României (Petre Roman), ne-a ghicit just în cafeaua amară a privatizării:

Uzinele FAUR, ansamblu industrial specializat pe realizarea și repararea de material rulant.

Fabrica avea în jur de 20.000 de muncitori înainte de 1989 România – o țară de fier vechi! N-a ghicit, însă, ce soartă îi așteaptă pe milioanele de muncitori și specialiști români rămași fără loc de muncă ...

Notă: Păcat că s-a terminat spațiul destinat acestui material, aveam și alte exemple de ,,țară de fier vechi”, poate și mai grave, și mai dureroase.

Despre ele – în viitor. Merită. Măcar pentru neuitare!

14

Vineri, 25 octombrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (5) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca lanceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) Alţii (38) au primit cîte zece ani de puşcărie. Ei vor fi închişi în lagărele bolşevice de muncă corecţională, unde au murit în chinuri cristice 18 oameni. Martirii sînt clasificaţi de către autorităţile comuniste ca „trădători ai patriei socialiste” şi „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare”. Decizia dată este primită datorită faptului că, la 8 martie 1941, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a adoptat Decretul conform căruia toţi locuitorii care s-au aflat pînă la 28 iunie 1940 pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi, au fost declaraţi cetăţeni sovietici.

Ecoul măcelului de la Lunca din ianuarie 1941 s-a răspîndit repede în ţinut.

Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar stalinist ca, după zece zile, către frontiera sovieto-romînă să se îndrepte al doilea grup de oameni, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Săresc Mahala, numărînd peste 400 de persoane? Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor pînă la fund şi povara era atît de grea, încît răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfîrşit. Dorul de libertate era atît de mare, încît nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminînd calea pămîntenilor, mînaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică. „Ţăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de cîini, gemetele celor răniţi şi... petele de sînge care se transformau în bălţi pe zăpada dintre gardurile de sîrmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea şi tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. Au murit sute de destine. A fost distrusă conştiinţa generaţiilor viitoare. În acea noapte infernală de februarie 1941, lîngă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele grănicerilor sovietici şi tînărul romîn Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României.

Cei căzuţi sînt aruncaţi în patru gropi comune, rămînînd să-şi doarmă somnul de veci în Lunca Prutului şi Valea Plîngerii, unde se nasc legendele şi cîntă doinele, unde plîng izvoarele şi se întîlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, cînd în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sînt scoase rămăşiţele pămînteşti ale osîndiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite.

Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din actualul raion Noua Suliţă. Martirii sînt înmormîntaţi creştineşte în glia unde s-au născut şi de unde au trecut în nemurire. În ziua de 8 februarie 1941, vor fi arestați 42 de indivizi de origine română şi un ucrainian. În mîinile grănicerilor sovietici nimeresc 42 de bărbaţi şi o femeie. În numărul întemniţaţilor au intrat 41 de ţărani, un muncitor şi un funcţionar. 35 de oameni aveau studii primare, 2 - studii medii, 4 - studii medii incomplete, iar 2 martiri nu ştiau carte. În cazematele bolşevice au fost incluşi 42 de osîndiţi, născuţi în localitatea Mahala, actualul raion Noua Suliţă, şi un martir, Gheorghe Găină, care a văzut lumina zilei în oraşul Cernăuţi. Pe data de 14 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sîngeros din luna februarie.

Sînt condamnaţi la moarte: Dumitru Balan, Ion Bujeniţa, Dumitru Costan, Vasile Doroş, Vasile Iremie, Martin Magdalin, Mihai Maiorschi, Vasile Moldovan, Dumitru Nandriş, Toader Petriuc, Nicolae Purici, Gheorghe Găină. E posibil că osemintele lor se află în Cimitirul Vechi din oraşul Cernăuţi, unde îşi dorm somnul veşnic cei 400 de martiri ai neamului, executaţi de către organele sovietice de represalii în iunie 1941. Alţii vor primi cîte zece ani de detenţie, fiind întemniţaţi în lagărele staliniste de muncă corecţională din fosta Uniune Sovietică, unde au murit 11 martiri.

După masacrele sîngeroase de la Lunca din ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvîrşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, comitetul raional (pînă la finele lunii septembrie 1940 a purtat denumirea de „comitet de plasă“, iar începînd cu luna octombrie, odată cu înfiinţarea raionului Herţa, devine „comitet raional“) al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei aduce la cunoştinţa organizaţiei raionale de partid, care număra în rîndurile sale la acea vreme 73 de membri, indicaţia conform căreia comuniştii şi lucrătorii organelor represive trebuiau să adune informaţii referitoare la toate familiile care aveau rude în rîndurile Armatei române. Sistemul bolşevic punea la cale viitoarele deportări în masă ale românilor din ţinut. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (35) 21 octombrie 1941 (2) „3. În curs de execuţie curăţirea străzilor de dărîmături şi baricadelor”. Generalul român mai menţionează măsurile luate pentru identificarea şi punerea sub pază a depozitelor, punerea în funcţiune a trei fabrici de pîine şi a trei mori, organizarea de centre de distrubuire a făinei şi alimentelor pentru populaţie, deschiderea unor farmacii şi frizerii, punerea în funcţiune a uzinelor de apă de la Bielaevka, repararea conductei de apă de la Dalnik, deschiderea unei policlinici şi a unui spital, asanarea oraşului etc.

- Ziarul „Timpul” publică declaraţia generalului Ion Glogojanu: „După cum ştiţi, una din specialităţile poliţiei secrete sovietice a fost organizarea de atentate şi acte de sabotaj. Fiecare uşă pe care o deschidem ne poate rezerva o surpriză. Clanţa pe care o apăsăm poate declanşa o explozie, sub podeaua pe care călcăm poate fi instalată o bombă. Pericolele cele mai mari ne pîndesc la tot pasul. Dar graţie măsurilor de administraţie pe care le-am luat, începînd cu o foarte serioasă triere a populaţiei, nădăjduim că vom aduce ordinea în Odessa”. Peste nici 24 de ore, generalul va fi victima unui asemenea atentat.

- Buletinele informative întocmite de structurile SSI şi ale marilor unităţi consemnează mulţumirea unei părţi a populaţiei din Odessa faţă de „venirea şi ocuparea Odessei de Armata română”, dar şi nemulţumirea altei părţi faţă de abuzurile săvîrşite de unii dintre militarii români: ,,Ne-aţi promis marea cu sarea şi nu ne daţi nici măcar apă şi pîine”. O impresie bună au lăsat slujbele religioase care se oficiau cu ocazia sărbătorilor.

- Mareşalul Ion Antonescu răspunde, în scris, dr. W. Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, acuzînd comportamentul unei părţi a populaţiei evreişti din Basarabia şi nordul Bucovinei în 1940, cu ocazia ocupării provinciilor româneşti de către sovietici.

22 octombrie 1941 Odessa. Atentatul terorist - represiunea!

- La Odessa, în după-amiaza zilei, la orele 17.45, explozia unei mine puternice (declanşată de la distanţă de genişti sovietici) distruge, parţial, localul în care se instalase comandamentul Diviziei 10 infanterie şi Comandamentul Militar al Odessei, provocînd moartea a zeci de militari români şi germani, inclusiv a generalului Ion Glogojeanu, comandantul Diviziei 10 infanterie.

- „Mîini criminale - consemnează jurnalul de operaţii al marii unităţi - au aruncat în aer o parte din fosta clădire a G.P.U. de pe str. Engleză, unde erau instalate birourile Comandamentului Militar Odessa, precum şi Biroul 4 al diviziei... Efectul a fost groaznic, blocuri mari de piatră fiind aruncate pînă la 200-300 de metri şi distrugînd totul în drumul lor. Suflul a spart geamurile pe o rază de 500 de metri, iar praful a acoperit totul în jur. Prăpădul a fost mare, dărîmăturile prinzînd sub ele, de la comandantul de divizie pînă la soldatul care îşi păzea cu sfinţenie şeful pentru ca, după ce l-a dus la glorie, acum să lucreze în tihnă pentru o viaţă mai bună a celor care au trăit atît amar de timp sub biciul Iudei. Moartea nu a căutat şi coasa ei nemiloasă a secerat fără cruţare pe acei care luptaseră cu atît avînt şi neînfricare pînă ieri”.

- Înainte de a instalarea Comandamentului în respectiva clădire s-au primit informaţii (de la localnici şi de la structurile informative române) că aceasta era minată. Cercetarea făcută de geniştii români şi germani nu a reuşit să depisteze locul unde fusese plasată mina.

- Conform unei situaţii centralizatore, întocmită de maiorul magistrat I. Ţinţiu, procuror instructor militar, pierderile umane înregistrate în urma atentatului terorist s-au ridicat la 135 de oameni (79 de morţi, 13 dispăruţi şi 43 de răniţi), din care 128 de români şi 7 germani. Majoritatea celor ucişi - 73 (23 de ofiţeri, 4 subofiţeri şi 43 trupă) - au fost români. Impactul emoţional a fost extrem de puternic.

- În atmosfera antisemită a epocii, autoritățile militare române au considerat că deflagrația a fost provocată de partizanii din catacombele orașului și de evrei. Ca urmare, în zilele următoare, în Odessa şi împrejurimi au fost efectuate execuţii (prin împuşcare şi spînzurare), fără judecată, majoritatea celor ucişi fiind evrei.

- Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist şi represaliile sînt realităţi evidente și regretabile.

Cronologic, represiunea s-a desfășurat astfel: - 22 octombrie 1941, orele 22.10: Colonelul Radu Davidescu, șeful Cabinetului militar al generalului Ion Antonescu, transmite Armatei 4 (prin telegrama nr. 561) ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Să se ia drastice măsuri de represalii”.

- 22 octombrie 1941, orele 23.25: Trecînd la îndeplinirea ordinului, generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei 4, răspunde că generalul Ion Glogojanu „nu a fost găsit”, că „numărul morţilor şi răniţilor nu s-a putut stabili, trupele din Odessa sînt la locurile lor, în stare de alarmă, pentru a conduce opera de salvare şi pentru a lua, la faţa locului măsurile impuse de evenimente”. În final, face cunoscut: „Ca represalii și pentru a se da un exemplu populației s-au luat măsuri de a spînzura în pieţele publice un număr de evrei şi comunişti suspecţi”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 25 octombrie 2019

ADEVARATE

Salonul de chihlimbar: cum a disprut o comoar mai preioas dect aurul Salonul de chihlimbar, o spectaculoasă încăpere creată în Secolul al XVIII-lea de artizanii prusaci, a fost declarată la vremea sa „cea de-a opta minune a lumii”. Nivelul de detaliu şi măiestria decoraţiunilor ce împodobeau această operă barocă au transformat-o în una dintre cele mai preţioase creaţii ale omenirii.

Dispariţia „Camerei de chihlimbar” în 1941 rămîne şi astăzi o enigmă, iar povestea legendarei încăperi este unul dintre cele mai fascinante mistere ale istoriei.

Salonul de chihlimbar a reprezentat cea mai mare realizare a artizanilor prusaci, o întreagă încăpere fiind acoperită cu panouri de chihlimbar, foiţe de aur şi oglinzi pentru a crea o imagine spectaculoasă în lumina soarelui. Opera a fost începută în 1701 la dorinţa consoartei regelui prusac Frederic I, Sophia Charlotte de Hanovra. Andreas Schlüter, un sculptor baroc de origine germană, a fost artistul însărcinat cu proiectarea camerei, aceasta fiind transpusă în realitate de un maestru al artizanatului în chihlimbar, Gottfried Wolfram, asistat de Ernst Schacht şi Gottfried Turau. Iniţial, preţioasa cameră trebuia să ajungă în Schloss Charlottenburg, palatul din Berlin construit la cererea Sophiei Charlotte. Regina a murit, însă, în 1705, înainte ca Salonul de chihlimbar să fie finalizat. Nici Frederic I nu a trăit să vadă realizat acest proiect grandios, murind în 1713.

Urmaşul regelui prusac, Frederic Wilhelm I, considera Salonul o pierdere de timp şi de bani, astfel că a decis să întrerupă proiectul, urmînd ca panourile de chihlimbar să fie stocate în Berlin. Acesta nu avea să fie, însă, sfîrşitul Salonului, preţioasa operă beneficiind de contextul politic de la acea vreme.

Castelul Königsberg, Prusia

Cum a disprut Camera de chihlimbar?

Timp de aproape două secole, Salonul de chihlimbar a rămas un simbol al prieteniei dintre Rusia şi Germania. Acest lucru avea să se schimbe cu ocazia celei mai mari conflagraţii din istorie, cel de-al II-lea război mondial. În seara zilei de 22 iunie, în care trupele naziste au invadat teritoriul sovietic, autorităţile au dat ordinul de evacuare a comorilor oraşului Leningrad. Efortul se anunţa a fi unul colosal, căci doar în Muzeul Ermitaj existau 2,5 milioane de obiecte preţioase, la care se adăugau cele aflate în palatele oraşului. Disperarea oficialilor sovietici reiese din jurnalul unui curator care lucra în Leningrad: „24 iunie. Muncim fără încetare de 24 de ore. Tovarăşilor le curge sînge din nas din cauza aplecării repetate asupra lăzilor în care

Pavilionul Grotto din grădina Palatului Ecaterina, Tsarskoe Selo, Sankt Petersburg, Rusia Wilhelm a realizat că proiectul grandios şi costisitor al predecesorului său putea deveni util. Astfel, regele Prusiei a decis să îi dăruiască preţioasa încăpere lui Petru cel Mare, întărind astfel alianţa dintre cele două state şi reuşind totodată să scape de o cheltuială pe care o considera fără rost (la acea vreme, ambra valora de 12 ori mai mult decît aurul). Graţie Salonului de chihlimbar, două mari puteri ale Europei deveneau aliate, fără ca vreunul dintre conducători să ştie că misterioasa încăpere avea să ducă, peste secole, la conflicte între ţările lor. În urma războiului, Petru cel Mare a capturat delta Rîului Neva, unde a fondat o nouă cetate în 1703: Sankt-Petersburg. În 1712, Petru cel Mare a mutat

Salonul de chihlimbar ajunge n Rusia Rusia condusă de Petru I se afla în război cu Suedia încă de la 1700, dorind să obţină acces la Marea Baltică pentru a putea tranzacţiona cu celelalte ţări maritime. După mai bine de 15 ani de luptă, ţarul avea nevoie de aliaţi, astfel că s-a întîlnit cu Frederick Wilhelm în 1716 pentru a stabili o strategie comună împotriva regatului suedez. Întîlnirea celor doi conducători s-a desfăşurat într-un interval de trei zile, timp în care Petru I (zis şi Cel Mare) a aflat despre Salonul de chihlimbar. Aflînd de pasiunea conducătorului Rusiei pentru ambra galbenă, Frederic

(

RM

capitala Rusiei de la Moscova la Sankt-Petersburg.

Astfel, noua capitală a fost destinaţia preţiosului cadou oferit de conducătorul Prusiei. Operaţiunea de transport nu a fost uşoară: panourile de chihlimbar au fost încărcate în 18 lăzi, acestea fiind transportate pe ultimul segment al călătoriei cu ajutorul săniilor, pentru a depăşi obstacolele dificilei ierni ruseşti. După ce au ajuns în Sankt-Petersburg, cutiile conţinînd panourile de chihlimbar au rămas depozitate. Petru I a cîştigat în cele din urmă războiul cu Suedia, proclamîndu-se în 1721 Împărat al Imperiului Rus. Victorios în lupta ce a durat mai bine de două decenii, Petru cel Mare nu a apucat nici el să vadă finalizarea Salonului de chihlimbar, pierind în 1725 în Sankt Petersburg după 43 de ani de domnie.

Camera de chihlimbar a fost în cele din urmă instalată în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg 18 ani mai tîrziu, în 1743, operaţiunea desfăşurîndu-se sub supravegherea Împărătesei Elizabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare. După 12 ani, în 1755, opera de artă a fost mutată în Palatul Ecaterina, într-o încăpere mai spaţioasă, unde „cea de-a opta minune a lumii” a uluit vizitatorii din întreaga lume pînă în septembrie 1941.

punem comorile. Am rămas fără cutii şi fără hîrtie şi am fost nevoiţi să folosim cuferele ţarinei şi hainele sale pentru a împacheta comorile patriei”. Salonul de chihlimbar a fost printre primele camere golite de comori. Oficialii sovietici au putut lua scaunele, mesele şi ornamentele de chihlimbar, însă panourile sculptate ce acopereau pereţii s-au dovedit greu de demontat. Atunci cînd au încercat să desfacă primul panou, mozaicul de chihlimbar a fost deteriorat, astfel că oficialii au decis să acopere pereţii cu alte materiale, pentru a părea că elementele cele mai preţioase ale camerei fuseseră deja evacuate. Efortul depus în grabă nu avea să-i păcălească pe soldaţii nazişti. În noiembrie 1941, Salonul de chihlimbar avea să cadă sub controlul trupelor speciale conduse de baronul von Kunsberg. Batalionul SS condus de von Kunsberg fusese creat cu un singur scop: capturarea celor mai importante opere de artă şi transferarea acestora, în siguranţă, în Germania. Soldaţii din acest batalion au reuşit să desfacă panourile din preţiosul salon în doar 36 de ore, acestea fiind împachetate cu grijă în 29 de lăzi care au fost încărcate într-un tren cu destinaţia Königsberg.

Camera a fost instalată în castelul Königsberg, o fortăreaţă construită în Secolul al XIII-lea de Ordinul Cavalerilor Teutoni. „Cea de-a opta minune a lumii” a fost expusă în această fortăreaţă-muzeu pînă în primăvara anului 1944, cînd a fost zărită pentru ultima dată înainte să fie ascunsă în catacombele cetăţii. Începînd cu 1944, castelul Königsberg devenise ţinta atacurilor aliate, fiind bombardat în mod repetat pînă cînd a fost adus la stadiul de ruină, doar zidurile cetăţii rămînînd parţial în picioare (acestea aveau să fie distruse în 1968, atunci cînd Brejnev a cerut demolarea unui „simbol al militarismului prusac”, ştergînd astfel urmele trecutului german al oraşului sovietic Kaliningrad). Salonul de chihlimbar a dispărut în negura războiului, iar soarta sa avea să fie cercetată în următoarele decenii de autorităţile sovietice şi germane şi de căutătorii de comori. (va urma) Marius Comper

16

Vineri, 25 octombrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Tabla de șah a nebunilor (urmare din pag. 1) Să recapitulăm cum e cu democrația la noi, în România, dacă e să ne luăm după informațiile vechiculate în spațiul public, dar și după realitatea de zi cu zi. Foștii sau actualii generali din Servicii își pun oamenii să candideze. Poporul trebuie doar să îi valideze. Poporul nu are capacitatea de a desemna o persoană care să îl conducă, cu toate că, teoretic, partidele politice își promovează liderii dintre oamenii poporului, iar membrii acelor partide îi validează pe la Congrese. Păi, se pare că ori poporul este naiv, ori ghinionul ne este tovarăș de drum de mai bine de 30 de ani. Pînă în 1989, Securitatea era acel ,,bau-bau” de care se speriau toți. Erau o grămadă de povești pe tema asta. Nu știu cum era atunci, dar acum se pare că Securitatea e mult mai puternică. Ca o ironie, securiștii urîți atunci ne conduc acum, fie direct, fie prin proiecțiile lor în terenul de joc.

Bate clopotul, Costică!

Informația înseamnă putere, înseamnă responsa­ bilitate, înseamnă experți, evenimente mediatice, observatori multipli, parteneri strategici, decidenți, translator… dar, potrivit unui „clasic în viață” înseamnă și „idioți utili”! Nevoia de securitate este evidentă! Și, totuși, ce se întîmplă cînd hoțul strigă „hoţii!”? Cine are nevoie de dezbinarea românilor? Cine practică „dubla personalitate” în fața aliaților strategici? Să fie adevărat că cine a vîndut o dată, va vinde în continuare?!

Securitate națională? Da! Avem nevoie de securitate națională! Avem nevoie de pace! Românii trăiesc cu speranța că zgomotul de săbii ruginite nu va distruge echilibrul. Românii din țară și românii împinși să pribegească după un colț de pîine gîndesc la mai bine şi constată cu durere că lucrurile merg anapoda, că, din nefericire, drumul reîntoarcerii lor acasă, la copii și părinți, este tot mai greu. Cu ce au greșit ei?

Exodul celor cinci milioane de români plecați din țară nu ține de securitatea națională? Exportul inteligenței românești nu ține de securitatea națională? Educația?

Cine mai are nevoie de educație? Economia națională?

Cine controlează resursele interne? Cărbune, păduri secerate de alţii şi duse la ei pe nimica. Să prețuim ceea ce mai avem! Sănătatea este tot mai scumpă, iar noi dansăm vals la marginea Istoriei. Din ce în ce mai mulți dintre semenii noștrii sînt nevoiți să-și vîndă sufletul și credința. Unii pentru bani, alții pentru putere. „Cu ochii agățați de Altar și cu Dracu-n buzunar”, mulți dintre noi calcă totul în picioare numind asta ,,democrație”. Să fie adevărat că patologia puterii i-a atins pe mulți foști și actuali actori de mîna a şaptea, cocoțați pe scaunele vremelnicei puteri? Cu ce preţ? Cu ce s-au pricopsit, cu tinerețe veşnică sau cu minţile tulburate?

Istoria nu iartă!

Cine mai are nevoie de identitatea națională?

Onoare, respect, decență? Mă aștept să ni se ceară să îl uităm, poate, și pe Bunul Dumnezeu! În condițiile în care românii sînt apreciați ca fiind vinovați pentru toate, cine ne mai poate salva? Să fie românii cea mai mare amenințare pentru români? Mă cutremur cînd simt cum românii sînt îndemnați să uite, să-şi uite Istoria. Unii și-au uitat deja părinții şi nu ne mai aşteaptă decît „realitatea celor patru cuie”! Chiar dacă clopotul bate în dungă, vreau să cred, totuși, că cei loviți la cap sînt puțini. Se află România în bătaia puștii?

Este România deja în război cu Rusia?! Declarațiile unora sînt apocaliptice, sforăitoare cu dorința de a surprinde! Provocări? Dezinformări? Atitudini de forță cu sclipici de napolitană ieftină? Cine răspunde pentru cuvintele aruncate pe masă? Ce au înțeles

Dar, să continuăm cu democrația la români. Cei care vor să ne fie președinți, guvernatori sau doar marionete, au nevoie de acordul unor țări străine ca să aibă șanse să intre în marele joc al unei țări mici, precum România. Înalta Poartă de la Istanbul s-a mutat mai la Vest, în cele trei puncte numite Paris, Berlin, Washington. Pentru că așa e în democrație: poporul are puterea de a valida ce indică și aleg alții. Și noi, românii, nu doar că asta facem de cel puțin 20 de ani încoace, dar se pare că ne și place, că uite cum validăm încă o dată o proiecție, o hologramă a unor puteri străine, la Cotroceni. Și nimeni nu face nimic. De ce? Pentru că Dragnea a fost dat exemplu pentru cei care mai au curajul să miște în front.

Democrația a murit în România în același timp cu comunismul. Locul ei a fost luat de un surogat dictatorial ale cărui tentacule ne îngustează libertatea de mișcare, de gîndire și de reacție.

Această caracatiță care a ajuns să conducă această țară reprezintă tumora care, într-un final, va duce la încă o revoluție sau la dispariția acestui stat.

Nu există o altă cale, un alt drum. România este

sub asediu, iar cei care încă mai reacționează sînt îndepărtați, pentru că cei care au venit să fure nu suportă să fie contraziși. Cătușele conduc România, nu Parlamentul, Serviciile, Guvernul. Străinii sînt cei care ne vorbesc, de fapt, din Dealul Cotrocenilor.

Cam asta e realitatea. O asemenea perioadă nefastă a mai fost la noi. Cea mai recentă, în anii ʼ50, cînd conducerea venea din Est, de la Moscova, și nu din Vest, ca acum. Și atunci au existat ,,vișinești”, unelte ale celor care ne conduceau, așa cum există și acum.

Au fost și atunci procurori, judecători, polițiști, gardieni și securiști care au îndeplinit ordinele străinilor. Și atunci ni se spunea că cei închiși sînt dușmani ai poporului, că românii conduc etc.

Aceleași vrăjeli iefine atunci, ca și acum. Aceleași figuri reci și impasibile atunci, ca și acum. Aceeași siguranță afișată atunci, ca și acum. Doar că, așa cum toți au ajuns să plătească fie în fața Istoriei, fie în fața Justiției, așa are să fie și acum. Uneltele vor ajunge să achite nota de plată la final, fie că vorbim de generali, judecători, procurori sau niște milițieni amărîți. Timpul și Istoria niciodată nu iartă, iar românii sînt foarte răi cînd e vorba de răzbunare.

trimișii aliaților strategici? Ce au gîndit cei ascunși sub „ochelari de soare”? Constat cu mîhnire că prostia nu are nici chip, nici limite! Înainte de toate, securitatea națională ne obligă la responsabilitate! „Intelligence” înseamnă informație cu valoare prelucrată inteligent, „Intelligence” înseamnă oameni iubitori de țară! „Intelligence” înseamnă români care și-au sacrificat viața! „Intelligence” înseamnă și cooperare! Domnul general (r) Itai Brun, adjunct al Institutului israelian pentru Studii de Securitate Națională, arată normalitatea şi atrage atenția asupra unei crize de concept! Care este prioritatea României? Nimeni nu ne răspunde pentru că unii cred că s-au înşurubat pe viaţă în scaunul puterii, că ei stabilesc oportunităţile după criterii proprii. În România anului 2019 „Clopotul lui Costică” sună în dungă. Privesc în timp și mă cutremur. Ascult și mă crucesc. Să fie adevărat că România a ajuns țara tuturor posibilităților? Părinții noștri s-au stins și se sting cu durere! Sufletul lor ne va bate la ușă!

Datorită dînșilor am avut și încă mai avem o Românie frumoasă! Datorită educației lor am avut școli bune, am avut educație și dascăli decenți, cu credință în Dumnezeu! Datorită părinţilor nostri am avut şi încă mai avem lumini aprinse! Noi ce am făcut? Avem de toate: rețele de prostituție, trafic de copile, trafic de organe, autorități depășite de situații, complicități la ceas și drum de seară, amenințări directe… cîștiguri de milioane de dolari din prafurile albe, unele rătăcite pe mare, tehnologii depășite și experți în toate amerizați pe Marte?

Românii au nevoie de liniște, au nevoie de unitate, au nevoie de siguranța de a ajunge întregi acasă, au nevoie să-şi aducă aminte că, așa cum casa părintească nu se vinde, la fel nu trebuie să vîndă nici pămîntul românesc! Vremurile sînt tot mai întunecate, iar tăcerea ucide! Faptele înaintașilor mai contează? Eroii au fost scoși din cărțile de istorie, limba latină a dispărut din școală, Ardealul nu se mai vrea să fie al românilor, iar Moldova nu a fost și a lui Stefan cel Mare! Ce mai urmează? Tinerii mai au nevoie de modele? Ce mai avem în bună păstrare? Pămînt am avut și încă mai avem. Nu mult, dar încă mai avem! Resursele de gaz, petrol, apă și aur? Cine mai are nevoie de ele? Tinerii pleacă și ei! Armata a rămas fără comandanți! Serviciile de informații au rămas fără mulți dintre cei mai buni experți! Pensionarea anticipată să fie un cîștig pentru România? Dacă un ofițer de informații poate fi numit ca atare abia după 15 ani de experiență, în cît timp se formează un comandant? Avem ofițeri pensionați la 35 de ani, la 47 de ani! Avem pensii speciale, dar și datorie externă cu multe zerouri. Am avut miniștri fără o zi de experiență, am avut miniștri la Agricultură absolvenți de Medicină și miniștri la Sănătate absolvenți de Inginerie!

Cum a fost posibil? Polivalența ne caracterizează!

Cunoaștem totul, dar, în fapt, nu știm nimic! Dacă toate statele gîndesc la strategii și politici aplicate pe termen mediu și lung, noi am gîndit și gîndim cum să vindem mai ieftin și mai repede! Echilibru, deschidere, bunătate? Anii au trecut, iar realitatea este tot mai tristă.

Cine își mai aduce aminte de bunicuța uitată în vîrf de munte, care își poartă cu demnitate viața de la o zi la alta, însoțită de cei cîţiva porci crescuți într-o curte fără gard? A avut și două văcuțe, spunea bunica, dar le-a mîncat ursul! ,,Și cine vă apără, bunicuță, de urs?” – întrebă într-un interviu memorabil reporterul Pro TV? ,,Cine să mă apere?! Mă apăr singură! Ies și mă apăr cu bățul de urs!” Aceasta să fie România noastră?

Nevoia de securitate trebuie să rămînă, dar principiul bunei vecinătăți a dispărut. Uităm mult prea ușor că, pînă cînd îți ajung „Aliații” la poartă, deja vecinul ți-a ars casa! Sîrbii au fost loviți și nu cred că uită! Maghiarii trudesc din greu pentru visul lor milenar! Rușii veghează, bulgarii excelează în toate, în timp ce noi dăm semne, cu spectatori la scenă deschisă, că nu am învățat nimic din greșeli! Mass-media susține nevoia de cunoaștere! Profiler F.B.I., servicii secrete, acțiuni controversate! Perdele de fum pentru cine?

Privim spre Caracal și căutăm vinovații la Deveselu!

Aceasta să fie nevoia noastră de securitate națională?

Clopotul lui Costică bate în dungă! Revoluție informațională? Social media cooperează pentru securitatea națională! Cu toate acestea, mai avem și duduițe colorate, coborîte ciclic din copacii puterii și chiar fonfăiți cu pretenții vizionare! Cine mai înțelege ce se vorbește? Unde este limba română? Cine mai cunoaște limba română în Harghita, Covasna și Miercurea Ciuc?

Spionita ne lovește! Vectorii informaționali, trolii de serviciu, informatorii, agenți de penetrare și, în special, agenții de dezinformare înlocuiesc, tot mai des, decența românilor cu zgomotul de topor! Fără nici o remușcare, toți aceștia sparg, rup, distrug tot ceea ce au construit cu truda generațiilor trecute! Sacrificii? Să fie misiunile ordonate mai importante decît integritatea țării? Noi neam ales doar cu sicrie.

Durerea este cu atît mai mare cu cît hoțul strigă „Hoţii”! Cine a furat, bucată cu bucată, România? Cine a vîndut industria la fier vechi? Cine a înrobit milioane de români prin credite cu buletinul? Cine ridică din umeri cînd românii mor prin spitale? Unde sînt cei „15.000 de specialiști”? Cine dă lecții de morală?

Cine ne răspunde la întrebări? „Eleganța discursului” și „diplomația moderatorilor” nu salvează nici măcar aparențele, pentru că adevărul e unul singur: pentru ca România să meargă mai departe, România are nevoie de unitate, iar Românii au nevoie de linişte!

Prof. univ. dr. Nicolae Radu (Art-emis.ro)

RM

17

Vineri, 25 octombrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Ce tehnologii sînt utilizate în războiul cu procuri din Libia

Egiptul, Turcia, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită participă la conflictul intern din țară Situația din Libia, care a devenit unul dintre capetele de pod ale terorismului internațional, amenință securitatea țărilor din sudul Europei, a declarat ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al ONU pentru consolidarea păcii și securității în Africa. El a explicat haosul în stat prin invazia coaliției țărilor NATO în 2011. Cu toate acestea, faza fierbinte a conflictului civil, care nu scade astăzi, a început mai tîrziu - în 2014.

Războiul din Libia, continuat în ultimii ani, nu este difuzat pe larg în mass-media mondială de astăzi. În același timp, acest conflict, în care Egiptul, Turcia, Emiratele Arabe Unite și alte state au devenit participanți efectivi, este cel care prezintă metode de război fundamental noi. Raidurile masive de drone pe cîmpurile aeriene, prima utilizare cu succes a laserelor de luptă, aeronavele de transport ucrainiene Il-76 distruse pe ambele părți ale frontului - toate acestea ne permit să vedem în ce scenarii se vor dezvolta conflictele militare regionale din Secolul XXI. După ce NATO și aliații săi au ajutat rebelii locali să răstoarne regimul Muammar Gaddafi în 2011, guvernul provizoriu libian a respins toate propunerile ONU de a desfășura forțe internaționale de stabilizare care să contribuie la crearea de noi forțe armate și poliție unificate și de a oferi sprijin consultativ în perioada dificilă de formare. În schimb, noul guvern a început să implementeze propriul proiect de construire a unui sistem democratic de guvernare. Acest proces a devenit din ce în ce mai complicat pe măsură ce multe puteri străine au fost implicate, în timp ce grupurile armate locale au refuzat să se dezarmeze. Pe fondul ostilității tradiționale dintre triburile din vestul, estul și sudul Libiei, acest complex de contradicții a dus la un război civil care a izbucnit în 2014.

Nimic prevestit În 2011, situația din Libia era promițătoare.

Exporturile de petrol s-au redresat treptat, partidele islamiste au fost învinse la primele alegeri locale din

Benghazi. Cu toate acestea, o scindare profundă în societate și în Armată a dus în cele din urmă la faptul că unitățile aflate sub comanda colonelului (acum autodeclarat mareșal) Khalifa Haftar și-au îndreptat armele împotriva guvernului și s-au revoltat. Drept urmare, militarii au stabilit controlul asupra întregii părți estice a Libiei, inclusiv asupra orașului Tobruk. Haftar a cîștigat rapid sprijin din Egipt, urmat de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Franța și a creat Armata Națională Libiană (LNA). În ciuda numelui său, LNA nu este chiar o armată „libiană”. De fapt, doar aproximativ 7 mii dintre luptătorii săi sînt libieni, iar cel puțin o treime dintre ei sînt malițiți (una dintre mișcările salafiștilor), care au părăsit armata guvernamentală. Prin comparație, principalul contingent al LNA este alcătuit din rebeli sudaniști recrutați și unități ale armatei Sudanului de Sud, mercenari din Ciad, triburile Tuareg și zeci de alte formațiuni - chiar și cei care nu merită o altă definiție decît „bande criminale”.

Acestea sînt susținute de „forțele aeriene”, care au fost inițial reprezentate de mai multe avioane Mig-21 și Mig-23 și elicoptere Mi-24, dar majoritatea acestora au fost doborîte în timpul luptelor din 2014-2016. Pentru a compensa pierderile, Egiptul a livrat pînă la 20 de Mi21, iar Emiratele Arabe Unite - pînă la 12 aeronave de atac IOMAX AT-802, precum și mai mult de 10 unități Mi-24. Mai mult, piloții și specialiștii în aviație la sol din LNA sînt instruiți în Egipt. În plus, există zvonuri constante despre desfășurarea forței aeriene egiptene sau a Emiratelor Arabe Unite cu F-16. Și recenta prăbușire a UAV-urilor CH-4 Wing Loong II fabricate în China a arătat că acestea sînt folosite în acest război. Este vorba despre astfel de drone cu care operează atît Egiptul, cît și Emiratele Arabe Unite.

LNA și aliații săi se confruntă cu forțe subordonate guvernului recunoscut de acordul național validat de ONU. Practic, aceste formațiuni constau din miliții Misrata și Zintan. Inițial, au inclus și unități islamiste, care au preluat controlul parțial asupra Benghazi și controlul deplin asupra Dernei. După aceasta, grupurile care s-au declarat sucursala locală a infamului Stat Islamic, și-au

O vară politică de-a dreptul caniculară (5)

Este Dragnea mai vinovat decît Iohannis, cel care, ca primar al Municipiului Sibiu, s-a implicat în afaceri dubioase cu case, iar ca președinte al Forumului German a împărțit după bunul plac bunurile confiscate de la Fostul Grup Etnic German, sfidînd cu impertinență Decretul semnat de fostul Rege Mihai, în calitate de șef al statului?

Este Dragnea mai vinovat decît Vasile Blaga – activistul comunist de odinioară, devenit, pe seama politicii duplicitare și a afacerilor dubioase, un politician prosper și nederanjat de nimeni – ori decît fostul zarzavagiu, Adriean Videanu, metamorfozat în mare bogătaș, NUPUIT din cap pînă-n picioare? Doar într-un singur dosar penal Videanu a primit patru NUP-uri. Este Dragnea mai vinovat decît Dan Barna, politicianul apărut peste noapte, de după colț, și care, în cîțiva ani, s-a îmbuibat din afacerile cu statul, cu concursul unor tembeli ai Puterii, ori decît șeful liberalilor, politicianul subu(O)rban, care insultă în stînga și-n dreapta ca la mahala, cel ce, ajuns ministru al Transporturilor, cu ani în urmă, n-a amenajat nici măcar o potecă, n-a pietruit vreun metru de drum județean, necum să construiască vreun crîmpei de autostradă, dar zgomot pe această temă, la adresa altora, face cu șapte guri? Vorba lui Ion Alexandru Brătescu-Voinești, puțin rotunjită de noi: să iei o piculină cît un flaut mic, să sufli în ea cu un sfert de plămîn și să răsune ca un trombon de la muzica militară. Acesta-i Ludovicu, actualul staroste al liberalilor și vajnicul aspirant la șunculița agățată prea sus în Palatul Victoria, care și-a văzut visul cu ochii.

Ziua de 26 mai s-a dovedit încă o dată fatală pentru viața noastră politică. În urma rezultatelor înregistrate la alegerile europarlamentare, în sînul alianțelor, atît în cea a Puterii, cît și în cea a Opoziției au intervenit disensiuni

care s-au agravat de la o zi la alta. De altfel, în ziua de 26 august, exact la trei luni după alegerile europarlamentare, alianța PSD-ALDE s-a destrămat, cele două partide acuzîndu-se reciproc pentru acest deznodămînt neprevăzut. Punctul nevralgic al rupturii l-a constituit candidatura pentru alegerile prezidențiale. Inițial, PSD și ALDE stabiliseră ca Tăriceanu să fie desemnat în mod oficial candidatul alianței. Socotind că ALDE n-a reușit să trimită nici un europarlamentar la Strasbourg, dar și din alte considerente, social-democrații s-au răzgîndit, așa cum făceau și în 2014, cînd Ponta îl fenta, în ultimul moment, pe Crin Antonescu, luîndu-i locul pe listele de candidați. De această dată, Viorica Dăncilă l-a înlocuit pe Tăriceanu în bătălia pentru prezidențiale. Trădare, de trei ori trădare!, strigă și astăzi cei din ALDE. Pe de altă parte, premierul Dăncilă își argumentează decizia de a-l înlocui pe Tăriceanu, afirmînd că PSD, cel mai mare partid al țării, a avut întotdeauna candidatul său la alegerile prezidențiale. Doamna Dăncilă nu merge cu argumentația pînă la capăt, evitînd să ne spună că, în ultimii 15 ani, nici unul din cei trei candidați ai PSD – Adrian Năstase, Mircea Geoană și Victor Ponta – n-au ajuns la Cotroceni.

Crede premierul Dăncilă că va reuși să spargă gheața și să cîștige alegerile prezidențiale? Trebuie să fii mult prea optimist, în condițiile în care PSD-ul de azi nu mai este cel din anii trecuți.

O defecțiune insurmontabilă s-a produs și în tabăra Opoziției. USR, care la alegerile europarlamentare a obținut un rezultat nesperat (22%), nu mai sprijină candidatura lui Klaus Iohannis, participînd la alegerile prezidențiale cu propriul candidat, în persoana lui Dan Barna. Încercările liberalilor de a-i readuce la ordine pe

stabilit puterea în patria lui Gaddafi - la Sirte. Statele Unite, Marea Britanie și Italia au ajutat PNS să învingă ISIS la Sirte în perioada 2015-2016. În timpul acestor evenimente, milițiile din Misrata au fost masiv afectate, pierzînd majoritatea capacităților lor de luptă. Cînd au jucat rolul lor în operațiunea internațională împotriva ISIS, majoritatea aliaților străini - cu excepția Italiei și a Turciei - au părăsit-o. În cele din urmă, aceste formațiuni au pierdut toate sursele de venit din exporturile de petrol și gaze. Astăzi controlează doar trei zone relativ mici din Libia. Cea mai mare dintre ele se întinde de la Tripoli în vest, pînă la Sirte în est, și Waddan în sud. Al doilea district este situat între Nalut și Zintan, iar al treilea este între Adiri și Avbari.

Război fără pilot Încercînd să apere poziția PNS, Turcia a furnizat Tripoli drone de impact Bayraktar TB2. La 29 iulie a.c., aceste dispozitive, controlate de la baza aeriană Mitig (aproape în centrul capitalei libiene), au distrus două aeronave Il76 aparținînd Ucrainei la baza aeriană a aerodromului AlDzhufra, controlată de LNA. Ca răspuns, în ziua următoare au fost lansate o serie de atacuri aeriene „mortale” au fost provocate. Obiectivele au fost centre de control și hangare, presupus folosite de operatorii turci Bayraktar TB2. UAV și/sau AT.802 LNA au atacat în conformitate cu rapoartele neconfirmate, aeronavele egiptene F-16 și Airforce Rafale.

După aceea, s-a raportat că turcii au folosit arme cu laser pentru a arunca UAV-uri fabricate din China, CH-4, care zburau la o altitudine de 4.000 de metri.

Acum, nu numai egiptenii, dar și Arabia Saudită sînt hotărîți, după cum spun ei, să distrugă ceea ce ei consideră a fi regimul terorist al „Frăției Musulmane” susținut de Turcia și Qatar la Tripoli și să stabilească, cel puțin indirect, controlul cîmpurilor de petrol și gaze. Cu toate acestea, Turcia intenționează să mențină proiecte de construcții rentabile în valoare de cîteva miliarde de dolari. Totuși, nici una dintre părți nu este pregătită pentru un compromis. Și, într-o măsură mai mică, ei sînt interesați de ceea ce, de fapt, libienii înșiși doresc să obțină în acest conflict.

Astăzi, LNA este în măsură să plătească chiar mai mulți mercenari relativ ieftini din diverse țări africane.

Prin urmare, este de așteptat ca, din păcate, războiul din Libia să dureze mai mult de un an.

D.A. useriști n-au dat rezultat. Ca atare, favoriți pentru turul doi al alegerilor prezidențiale par să fie Klaus Iohannis și Dan Barna, asta în condițiile în care social-democrații nu vor recurge la o nouă ,,trădare”, refuzînd să sprijine candidatura actualului președinte. Judecînd prin prisma faptelor, Klaus Iohannis nu merită nici cel mai mic sprijin din partea social-democraților, pentru comportamentul lui dușmănos față de guvernarea PSD-ALDE și pentru ambiția de a crea o criză politică profundă în România.

Nu înțelegem de ce Parlamentul nu l-a deposedat de atribuția de a numi miniștri în cadrul guvernului și a lăsat țara la discreția unui samsar de case. Pe de altă parte, rîca dintre liberali și useriști, provocată de decizia lui Barna de a candida la alegerile prezidențiale, împotriva lui Iohannis, va degenera într-un război dur și de lungă durată. Pentru a cîștiga sprijinul alegătorilor, Iohannis ne tot amețește cu un slogan pe care pare că îl rostește cu gura altuia, acela că vrea o Românie normală. Care român nu vrea așa ceva? Dar pentru asta ne trebuie mai întîi niște conducători normali, pe care, din păcate, nu-i prea avem. Românii nu vor uita acest adevăr și-l vor alunga prin votul lor de la Cotroceni pe cîrcotașul și intrigantul Klaus Iohannis. În aceste condiții, Barna va da bice cailor spre Cotroceni, fiind reconfirmat drept candidat la alegerile prezidențiale de Congresul USR. Tare îmi este teamă că prelungita caniculă politică din vara aceasta se va preschimba, în lunile de iarnă, întrun viscol de proporțiile celui de prin anii ’50, care va agrava și mai mult actuala criză politică din țara noastră.

Cred, totuși, că mintea de pe urmă a românului, atît de înțeleaptă, va fi cea care va scoate România din impas.

Sfîrșit NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 25 octombrie 2019

Discursul fenomen al ASR Margareta o palmă pentru Iohannis și PNL Discursul rostit de ASR Margareta la Institutul Olandez de Relații Internaționale din Haga, pe 9 octom­ brie 2019, a avut un ecou excepțional în România – drept pentru care îl vom comenta și prezenta parțial.

Comentariile analiștilor se îndreaptă către comparația între modul în care politicienii români își reprezintă țara – și felul în care Regina (sau „Custodele Coroanei”) a demonstrat că se poate face. „În loc să fie pe jumătate gol, paharul este de fapt pe jumătate plin și că, atît România în sine, cît și Uniunea Europeană, cu România în centrul său, progresează” – spune Regina, iar această declarație anulează afirmațiile tip „un dezastru” sau „nicicînd România nu a fost într-o situație mai grea” – adevărate insulte pentru o națiune care a avut multe reușite anii aceștia, fapt recunoscut de Alteța Sa Regală. Deci, această poziție este o adevărată palmă pentru Iohannis și PNL, cei care și-au construit întreaga campanie pe tema „dezastrului național“ - și nu e singura palmă din discurs. Regina pune la îndoială, ca de la egal la egal, capacitatea UE de a înțelege ce se întîmplă în interiorul ei: „Adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere.

Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant”. Asta s-ar traduce printr-o nouă palmă dată lui Iohannis și celor din siajul lui, care au acuzat-o pe Dăncilă și PSD că vor să scoată România din UE, atunci cînd și-au permis asemenea critici. Și iată o altă referire la „dezastrul economic” pe care s-a cățărat Iohannis și cu care a dat jos guvernul: „Avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa”. Deci, o altă palmă pentru Iohannis – sau încă o demonstrație a minciunilor proferate de politicienii anti PSD. În același timp, putem constata că Regina a adoptat cel mai frumos discurs la adresa românilor – exact pe temele despre care Iohannis și ai săi spun că sînt „orientare către Est”, „naționalism” și „putinism”. Iată

ce spune Regina: „Sîntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare.

S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta.

Dar a respinge sentimentele noastre ca doar «rasism și xenofobie» sau a împărți totul între «progresist» – prin care ne referim la occidentali – și «reacționar» este în mod clar contraproductiv”. Iată și tema „valorilor europene”, o altă acuzație des folosită de Iohannis – și pe care Regina o aduce la nivelul normalului, nu al unui fel de tabu. „Este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sînt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sînt valori care aparțin continentului”, a spus Regina. Iar ideea care pune totul sub semnul reconsiderării este cea cuprinsă în fraza „încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial”. Regina sintetizează aici toate acuzațiile de ipocrizie care trebuiau demult aduse Bruxelles-ului, ipocrizie încurajată de București – și care a adus deservicii mari României. În opinia mea, discursul reginei este nu doar fenomenal – ci poate genera chiar un fenomen, acela al deșteptării naționale. Dacă rostea aceste cuvinte altcineva, era taxat drept „omul rușilor”, „antieuropean”, „pesedist” etc. – numai că le-a zis Regina, deci singura româncă de același rang cu cele mai înalte capete încoronate ale Europei – și singura care NU poate fi acuzată de vreuna dintre prostiile menționate. După acest discurs, Iohannis, PNL și ceilalți ar trebui să nu mai folosească acuzațiile jenante citate, ci chiar să-și ceară scuze! Din păcate, nu vor face asta, probabil că nici nu vor încerca – pentru că nu au nici educația și mai ales nu au noblețea Reginei. Nu poți pretinde de la niște epigoni sau chiar niște impostori politici să aibă atitudinea urmașei Reginei Maria.

Dragoș Dumitriu Nota autorului: Am decis să o numesc pe Principesa Margareta – „Regină“, pentru că poziția și comportamentul ei îi conferă acest drept.

Iată alte cîteva fragmente din discursul Majestății Sale Margareta a României:

destul de serioase și susținute. Vă pot asigura, ca persoană care s-a aflat în miezul acestei acțiuni, că s-a întreprins un efort uriaș. Nimeni dintre cei care au lucrat la proiect nu a crezut atunci că României i se oferea un „bilet de intrare” ușor în UE. De fapt, a fost exact invers: mulți dintre oficialii și administratorii țării au simțit că România a fost solicitată să facă ceea ce de alte țări foste comuniste nu s-a așteptat să realizeze.(…)

Dacă veți crede că a fost o greșeală să includeți România în Uniunea Europeană la acea vreme, atunci este foarte probabil că veți crede că astăzi, orice am face, nu vom putea să ținem pasul cu restul continentului. În schimb, dacă vedeți integrarea României ca parte a unui proces continuu, atunci problemele pe care le întîmpinăm astăzi devin dificultăți care trebuiesc depășite, nu presupuse greșeli ale vremurilor trecute.

Cred că, în efortul nostru de a îmbunătăți funcționarea Uniunii noastre, am devenit poate prea obsedați de proces, mai degrabă decît de viziune, așa că de multe ori uităm cît de mare este realizarea noastră.

Un continent împărțit timp de două generații de Războiul Rece este acum din nou unit. Am făcut aceasta cu sacrificii reciproce, nu pentru că am vrut să reducem costurile la roșii sau la automobilele din țările noastre, ci pentru că am împărtășit aceeași viziune și aceleași valori. Și împărtășim și astăzi aceleași valori și opinii. Da, avem probleme. Dar avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa. Acest fapt nu a șters însă diferențele semnificative de bogăție între jumătățile estice și vestice ale continentului. (…)

De asemenea, în Estul Europei avem perspective diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Sîntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sînt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei,

Doamnelor și domnilor, nu cred că m-ați invitat aici să „lustruiesc” sau „să întorc din condei” dificultățile cu care se confruntă țara mea, nici să încerc să diminuez dificultățile pe care le întîmpinăm. Oamenii din țara voastră., inclusiv mulți dintre politicieni, au avut fără îndoială dreptate cînd au susținut la începutul anilor 2000 că o integrare europeană adevărată și completă va dura mult și că simplul act de aderare la Uniune va trebui să fie urmat de multe decenii de munca grea. Cu toate acestea, aș dori să argumentez că, în loc să fie pe jumătate gol, paharul este de fapt pe jumătate plin și că, atît România în sine, cît și Uniunea Europeană cu România în centrul său, progresează.

Să ne amintim că, timp de zeci de ani, am auzit că cea mai mare forță a Uniunii Europene a fost stimulentul pe care l-a oferit țărilor solicitante să pună în aplicare reforme serioase înainte de a li se permite să se alăture ca membri deplini ai UE, că acquis-ul comunitar a reprezentat unul dintre cele mai puternice mecanisme de reformă a Europei. Această perspectivă optimistă a predominat atunci cînd zece țări din Europa Centrală s-au alăturat în 2004.

Totuși, cînd România s-a alăturat Bulgariei la trei ani de la valul inițial, s-a adoptat poziția opusă; și anume, faptul că țării mele și Bulgariei le-a fost îngăduit să intre în UE fără să fi fost obligate să întreprindă reformele necesare, că li s-a permis să se alăture uniunii din motive politice, și nu din motive practice. Și argumentul a fost repetat și după aceea. S-a spus că, în timp ce în trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană, în zilele noastre s-a inversat argumentul, iar adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere. Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant.

Pentru început, merită să ne amintim că presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost

O

RM

bservăm că a început campania. Mă rog, simulacrul de campanie, pentru că jocurile sînt făcute. Interesant, însă, în acest fenomen numit politică, este faptul că proiectoarele sînt atît de îndreptate pe Barna, încît ceilalți candidați efectiv nu întîmpină nici un fel de problemă în a defila spre victorie – și mă refer aici la Iohannis. În fond, el este cel care a făcut țara praf, nu a făcut nimic 5 ani, are agățate de gît cazurile nerezolvate Colectiv și Caracal, precum și o avere dobîndită cu acte

Distragerea atenției și votul popular false. Iohannis are în rucsacul de vacanță o sumă de dosare penale, rezolvate suspect de repede, iar asupra lui planează mari suspiciuni de corupție.

Cu toate astea, toți sînt focusați pe Barna, asupra căruia planează o posibilă neînțelegere, în valoare de cîteva milioane de euro. Păi, numai renovarea casei de președinte a lui Iohannis a costat 3 milioane de euro, ca să nu mai zic de banii cheltuiți pe vacanțe, navete București-Sibiu și cîte și mai cîte. Ei bine, cu toate acestea, acest popor prost are o problemă cu … Barna. Despre ce vorbim noi aici?

Nici măcar nu am cuvinte să evaluez o astfel de aberație, țara asta numită România își merită pe deplin condiția și locul codaș ocupat în lume.

Rîzi – cînd, de fapt, e de plîns – cînd vezi niște trepăduși penali ai PNL-ului cum dansează la victorie, ridicînd Justiția în slăvi, nu pentru corectitudinea ei, ci pentru că e a lor. Rîzi cînd vezi prostia PSD, cînd o vezi pe Dăncilă cu frizura ei kominternistă, rîzi cînd îi vezi pe îmbuibații din toate partidele cum își bat joc încă o dată de cei care i-au validat în funcții.

Iohannis – la cît de slab pregătit e poporul și cît de bine pregătite sînt Serviciile – are șanse mari să iasă președinte din primul tur. Și nu pentru că merită – locul lui este în altă parte – ci pentru că a vîndut viitorul țării străinilor, primind în schimb o șapcă, o vacanță pe viață, dar, cel mai important, absolvirea totală de păcate și libertatea. România se duce din ce în ce mai jos. Se pare că acestei țări nu îi priesc bunăstarea, prosperitatea și democrația.

România are nevoie să fie ocupată, ceea ce deja se întîmplă. Românul trebuie să se simtă slugă, pentru că altfel are impresia că trăiește degeaba.

TANO dar sînt valori care aparțin continentului. Cînd criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită. (…)

Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial. Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sînt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sînt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decît să unească Europa. Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții. Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sînt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni. (…) Pe scurt, vocația europeană a României rămîne neclintită. Și la fel, sînt încrezătoare, sînt și prietenia și sprijinul vostru pentru Națiunea noastră.

RM

19

Vineri, 25 octombrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Singurul romn cu acest nume Chimistul român Constantin Istrati (1850-1919) era și un pasionat numismat. În această calitate, participa în anul 1913 la un Congres de numismatică și arheologie la Galați. În timpul lucrărilor congresului, un profesor de istorie din acel oraș, care tocmai terminase de prezentat comunicarea în fața participanților, primi știrea că soția sa a născut un băiat. Președintele secției, doctorul Istrati, propuse ca, în cinstea Congresului, să i se dea numele „Congres” acelui băiat.

Ceea ce s-a și făcut, el fiind singurul român cu acest nume pînă în acest moment.

Gauss la teatru Karl Friedrich Gauss, matematician și astronom german, a fost invitat de un prieten la teatru. Deși a încercat să se eschiveze, în cele din urmă a fost nevoit să accepte. În Teatrul de la Weimar era o căldură groaznică, iar statul pe scaun timp de ore întregi, o corvoadă. Se juca o piesă de Voltaire. Cineva omora pe altcineva. O femeie plîngea. Un bărbat urla. O altă femeie îngenunchea.

Replici, monologuri. Traducerea era frumoasă, melo­ dioasă, dar Gauss ar fi preferat să citească textul piesei.

De atîta căscat, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

- Nu-i aşa că-i emoţionant?, i-a şoptit prietenul.

P I Mo c c h io !

Disputa În 1814, disputa dintre Schopenhauer și mama sa dă naștere unui schimb memorabil de replici, despre care Arthur îi relatează, mulţi ani mai tîrziu, unui cunoscut, Wilhelm Gwinner: Mama, în timp ce pune mîna pe dizertaţia lui Arthur, ,,Despre rădăcina împătrită”: „Este, desigur, ceva pentru farmacist”.

Arthur: „Va fi citită şi atunci cînd din cărţile tale nu va mai exista nici măcar un exemplar în vreun pod”.

Mama: „Din cartea ta va fi disponibil încă întregul tiraj”.

Ambii, mamă şi fiu, vor avea, în final, dreptate în prognozele lor!

Elevul sofistului Termenul „sofism” a devenit sinonim cu raţio­ namentul viclean, impecabil sau chiar genial pe plan logic, absurd pe planul realităţii.

Se povesteşte despre un elev care încheiase un contract cu sofistul Gorgias prin care urma să-i plătească taxa pentru curs (o sumă enormă de patru talanţi pentru doi ani de lecţii) atunci cînd va cîştiga primul proces.

Dar, pentru că tînărul nu se implica niciodată în vreun proces, maestrul şi-a făcut apariţia cerîndu-i să plătească suma convenită, altfel îl dădea în judecată.

Elevul, care învăţase bine lecţia, i-a spus: - Oricum o să pierzi, maestre. Dacă am să înving eu, n-am să-ţi plătesc pentru că am cîştigat procesul, iar dacă voi pierde tot n-o să-ţi plătesc pentru că, în

virtutea contractului, trebuie să-ţi plătesc doar atunci cînd o să cîştig un proces.

Diferena dintre o nenorocire i o calamitate Benjamin Disraeli (1804-1881) și William Gladstone (1809-1898) au ocupat de mai multe ori, alternativ, postul de prim-ministru în Cabinetul britanic. Rivalitatea dintre cei doi iluștri oameni de stat, cunoscută public, îndeosebi datorită discursurilor din Parlament în decursul cărora se acuzau reciproc, a fost denumită în epocă „un duel între giganți”.

Rugat să definească diferența dintre o nenorocire și o calamitate, Disraeli a profitat pentru a da un exemplu: ,,O nenorocire ar fi dacă dl. Gladstone ar cădea în Tamisa; dar dacă cineva s-ar încumeta să-l salveze, aceasta ar fi, evident, o calamitate”.

De ce mai avem nevoie de coal?

Un student strălucit și puțin agresiv l-a abordat pe Howard Gardner după ce acesta ținuse o conferință despre educație la o universitate. Fluturîndu-și smartphone-ul ca pe o spadă și arborînd un zîmbet cuceritor, îi spuse: - Pe viitor de ce-am mai avea nevoie de școală?

Toate răspunsurile la întrebări sînt deja – sau urmează să fie foarte curînd – în acest telefon.

Howard a reflectat un moment și apoi i-a spus: - Da, răspunsurile la toate întrebările…, mai puțin la acelea cu adevărat importante!

20

Vineri, 25 octombrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Renașterea Patriei (4) (urmare din pag. 1) Am insistat mai mult pe dezastrul programat din agricultură şi zootehnie, fiindcă efectele sale se văd imediat şi au consecinţe incalculabile asupra fibrei biologice a Poporului Român. Din aşa-zisa „terapie de şoc” teoretizată de periculosul diversionist Jeffrey Sachs de la Universitatea Harvard din S.U.A., toate cele 40 de Ţări unde s-a aplicat, inclusiv România, s-au ales numai cu „şocul”. În numeroase Ţări ale lumii, cum sînt Guatemala şi Peru, au avut loc revolte populare şi gherile pe deplin justificate. Prin asemenea practici sfidătoare, care înfurie sute de milioane de oameni din toată lumea, F.M.I.-ul şi Banca Mondială nu numai că nu-şi vor atinge scopurile, dar vor reuşi cîteva contraperformanţe care vor marca negativ procesul de intrare în Mileniul III: 1) Va creşte xenofobia în Ţările folosite drept cobai; 2) Se vor compromite ideile de economie deschisă şi de capitalism; 3) Vor muri, efectiv, oameni de foame, Poporul Român va deveni un Popor de vegetarieni iar efectele pe termen lung vor fi incontrolabile. Noii noştri guvernanţi l-au studiat cu temeinicie pe Lenin. Dacă acesta adresase copiilor patetica formulă „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!” – chiriaşii de la Palatele Cotroceni şi Victoria şi-au fixat, drept profesiune de credinţă, deviza „Lichidaţi! Lichidaţi!

Lichidaţi!” Concomitent cu lichidarea agriculturii şi a zootehniei, actuala Putere de la Bucureşti, instalată şi păstrată cu sprijin străin, a procedat la distrugerea unor alte ramuri importante ale economiei naţionale: mineritul, petrochimia, siderurgia, turismul, industria de armament.

Economia României se află într-o fază de colaps nedeclarat, realitate alarmantă, care reiese şi din blocajul financiar de aproape 40.000 de miliarde de lei – dublu faţă de acela înregistrat în toamna lui 1996 şi pe care Emil Constantinescu se angajase, cu aerul său studiat-marţial, că îl va rezolva. Într-o formă comprimată, pe înţelesul tuturor, ceea ce se numeşte atît de bombastic „Reformă” este o falimentare totală a economiei româneşti. Aici se cască uriaşa „gaură neagră” prin care s-au scurs miliarde de dolari cîştigaţi, prin muncă şi creativitate, pînă în decembrie 1989, de Poporul Român. Tragedia României a început atunci cînd n-a mai fost privită ca o Ţară, ci ca o Piaţă. Poporul Român nu trăieşte, ci supravieţuieşte. În condiţiile în care avem cea mai penibilă clasă politică din Istoria Modernă a României, cu mult sub prestaţia fanarioţilor, nu-i de mirare că o Ţară creştină, ca a noastră, a devenit raiul pedofililor străini, al traficanţilor de arme, al valutei false, al reţelelor internaţionale ale prostituţiei şi drogurilor. Asediul împotriva Poporului Român este permanent şi atroce. Numi face nici o plăcere să o spun, dar nimic nu merge bine în România. Justiţia nu mai e Justiţie, Sănătatea nu mai e Sănătate, învăţămîntul nu mai e învăţămînt. Iar cele 2 instituţii fundamentale ale Statului, Biserica şi Armata, abia dacă se mai ţin într-un fir de păr şi mare minune să nu se prăbuşească una peste alta. Dar în pofida acestor realităţi alarmante, Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria continuă să trăiască într-un „dolce farniente”. Euforia domnilor Emil Constantinescu, Victor Ciorbea şi compania se aseamănă, pe undeva, cu exuberanţa orchestrei de pe Titanic, scufundat de iceberg în 1912 – cu cît marele transatlantic lua apă mai vîrtos şi se adîncea în apele învolburate ale Oceanului, cu atît muzicanţii

cîntau mai cu foc! Dacă moţii le spun nedemnilor guvernanţi că n-au bani de pîine, că prin şcoli le îngheaţă copiii de frig şi că sînt complet izolaţi de civilizaţie, imediat li se răspunde că vor primi telefoane celulare. Aşa ceva mă face să mă gîndesc la o întîmplare tragi-comică – pe vremea foametei din 1946, americanii au trimis 2 vapoare cu alimente, în Portul Constanţa, dar armata rusă de ocupaţie a furat tot ce se putea fura, lăsînd numai lamele de gumă de mestecat; împărţit la ţăranii din cîteva comune ale Moldovei, chewing gum-ul a ajuns să fie topit şi frămîntat cu mestecăul în... mămăligă, iar bieţii oameni, în naivitatea lor, au crezut că fac bulz! La fel, dacă pensionarii se plîng că nu le ajung banii nici măcar două săptămîni dintr-o lună, dacă studenţii mănîncă zilnic covrigi şi eugenii, dacă ţăranii sînt terorizaţi de Mafia Pieţelor, dacă bolnavii sînt înnebuniţi că seceră vîntul sălbatic prin spitalele fără geamuri, unde caloriferele ţin loc de frigidere şi viceversa, şi că nu există nici aspirine, iar singura hrană e ceaiul – vin guvernanţii noştri, convoacă repede o Conferinţă de Presă şi ne împuie capul cu imaginea tot mai bună pe care ar avea-o România în lumea largă, fiindcă Bill Clinton, şi Jacques Chirac, şi Helmut Kohl altă treabă nici nu au, ei dorm în fiecare noapte cu imaginea României sub pernă, nici nu se discută, vorba lui Emil Constantinescu, să fie clar, uitaţi-vă în ochii mei, călugărul Vasile ştie Contractul de 200 de zile, cine-o rîde şi-o vorbi vai de capul lui va fi! Ca mîine, în şcolile noastre nu se va mai preda Istoria României, ci Istoria Imaginii României. În realitate, aşa-zisa „imagine bună” se datorează faptului că exact acea „echipă de zgomote” care reclama Ţara, timp de 7 ani, acum a ajuns la Putere. În tentativa disperată de a ţine în frîu nemulţumirile populaţiei şi de a semăna panică în oasele oamenilor, „monstruoasa coaliţie” a găsit de cuviinţă să comită un act de o josnicie fără margini. E vorba de simularea în seara zilei de joi, 6 noiembrie, a unui atac aerian asupra Bucureştilor. Nici măcar trupele sovietice de ocupaţie, pe vremea cînd executau manevre comune ale Tratatului de la Varşovia, nu şi-au permis o asemenea provocare. Toată lumea, inclusiv actualii guvernanţi, declară că nu există riscul ca România să fie atacată de cineva. Atunci de unde ideea asta sinistră, de a vui Capitala de sirene, de alarme, de clopote de biserici, de rafale de mitralieră, de explozii, totul pe un fundal apocaliptic, de incendii regizate de mintea rău vătămată a unui Nero dîmboviţean? Explicaţia e una singură: populaţia trebuie ţinută în stare de şoc, să nu care cumva să ridice capul, să iasă în stradă, să răstoarne Puterea, fiindcă iată ce o aşteaptă! Spre marea mea uluială, Puterea actuală a trecut de la şantajul cu străinătatea la adevărate demonstraţii de forţă, la odioase spectacole de sunet şi lumină care, aviz amatorilor, oricînd pot ieşi din faza butaforiei şi potemkinadei. Unde, în Europa, s-a mai petrecut aşa ceva? Au ajuns, oare, guvernanţii noştri atît de iresponsabili încît să-şi permită luxul de a cheltui zeci de miliarde de lei pe simulări de atacuri şi calamităţi, iar atunci cînd acestea se pot produce, Doamne fereşte, să nu mai existe nici un sfanţ în vistieria statului? Îţi stă mintea în loc şi-ţi faci cruce cu limba în gură – dar o cruce cît mai mare, fiindcă dracul e bătrîn – cînd vezi la ce se poate preta un partid pretins creştindemocrat, aflat în cîrdăşie cu alte forţe fără doctrină, fără minte. Totuşi, nu-mi reţin uimirea: dacă tot au brăzdat cerul nopţii de toamnă atîtea

elicoptere, de ce n-o fi aterizat unul şi pe clădirea fostului C.C. al P.C.R., ca să-şi facă pomană, să le ia şi să le ducă pe drumul Tîrgoviştei pe toate marionetele astea? Într-o succesiune galopantă, care nu-ţi lasă timp nici să respiri, nici să te dezmeticeşti, echipa Constantinescu-Ciorbea inventează, de pe o zi pe alta, tot felul de anomalii, pentru a face pe plac stăpînilor străini şi, desigur, pentru a distrage atenţia oamenilor de la nenorocirile vieţii din plan real. Astfel, chiar în această săptămînă s-a declanşat un fel de urmărire penală împotriva generalului Ştefan Guşă. Numai că generalul e mort de mai bine de 3 ani. A te răfui cu morţii – iată ceea ce bunul meu prieten, Aurel Baranga, numea, ca subtitlu al piesei „Interesul general”, o farsă atroce. În Europa s-a mai petrecut un singur caz de acest fel, dar în urmă cu mai bine de 300 de ani – e vorba de răfuiala monarhiştilor cu Oliver Cromwell, căruia i-au deshumat cadavrul, la 2 ani de la moartea sa, şi i l-au spînzurat, într-o procesiune macabră. Cine are interes să culpabilizeze eroica Armată Română? Şi din ordinul cui e trimis în judecată generalul-erou Ştefan Guşă, cel care a hotărît înfrăţirea Armatei cu revoluţionarii şi, lucru extrem de important, s-a opus în mod categoric celei de a 21-a invazii a României de către trupele ruseşti? Nu cumva actuala Putere de la Bucureşti face jocul K.G.B.ului, care, de altfel, se află în spatele aşa-zisei Fundaţii Hans Seidel, patroana şi ordonatoarea de credite a P.N.Ţ.C.D.-ului? Şi ce ar fi fost astăzi Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Ion Diaconescu şi Petre Roman fără jertfa unui om ca Ştefan Guşă?

România, Ţara tuturor posibilităţilor. România, sat fără cîini. Cu cît îi merge mai rău Poporului Român, cu atît mai mult ne laudă străinătatea.

Adevărul este că, începînd cu 17 noiembrie 1996, România se află sub cea mai primejdioasă ocupaţie străină. Ce nu s-a reuşit cu armele în acest secol, în cele două războaie mondiale, se încearcă acum prin perfidie, vicleşug, şantaj, burse Sörös, francmasonerie, cosmopolitism.

Trădarea de Ţară a fost ridicată la rang de politică de stat. Pîlcuri îndobitocite de compatrioţi de-ai noştri, care nu vor să recunoască în ruptul capului că, în noiembrie 1996, au făcut cea mai mare greşeală a vieţii lor, continuă să acorde credit moral unei Puteri iresponsabile. Dacă din 100 de cetăţeni există unul care crede că România se află pe drumul cel bun şi că nu ar mai fi o altă variantă – mai multe posturi de Televiziune îl vor extrage ca pe un loz cîştigător, îl vor ferchezui ca pe Alberto Sordi în peliculele neorealismului italian şi vor populariza „luminile” minţii lui.

Vom spune din nou: asta e Ţara în care trăim! La urma urmei, poate că ne merităm soarta, fiindcă tot ce a avut mai valoros şi mai curat acest Popor a sfîrşit prin a fi batjocorit, şi pălmuit, şi exilat, şi scos din minţi, şi răpit din tabăra sa, şi asasinat.

Sîngele martirilor noştri Mihai Viteazul, şi Horea, şi Tudor, şi Iorga, şi Antonescu, şi Ceauşescu a căzut pe capul nostru în acest sfîrşit de mileniu şi ne-a prins în cleştele lui de foc! Este nevoie de o descătuşare puternică a tuturor energiilor naţionale, de o terapie prin rugăciune, de o trezire zdravănă din comă, de o adevărată concordie a tuturor acelora care încă mai cred că Poporul Român nu s-a ticăloşit de tot, pentru a scăpa de acest blestem şi a începe o viaţă nouă. Astăzi, la 8 ani de la tenebroasele evenimente din Decembrie 1989, se vede treaba că cifra 8 ne poartă ghinion: am ajuns la 8 milioane de dolari datorii externe şi la 8 milioane de avorturi, adică un popor cît Serbia. Cum e posibil aşa ceva? (va urma)

RM

21

Vineri, 25 octombrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (42)

„C

înd totul s-a terminat, am ieşit cu forţa la căpitanul Dorobanţu. Mi-a răspuns pe un ton de parcă mă cunoştea de cînd lumea: «Crainic, nu mai e nimic de făcut. Controlul s-a încheiat!». Acest om avea să mă izbească cu cisma în şale, beat, un an mai tîrziu. Pe un ger de crăpau pietrele, ne scotea săptămînal la baie sau la curăţit şi încărcat zăpada. Toată lumea în paltoane, eu în haine de vară. Am făcut o pneumonie dublă. Temperatură, transpiraţie, frisoane ca la friguri, tuse, expectoraţie.

După ce mă plimbase pe la Zarcă şi Secţia a II-a, mă găseam din nou la Celular, într-o celulă cu un colonel, Şerbănescu, care behăia ca un ied cu pretenţii muzicale, cu ţesătorul Cercel, un băiat şchiop, care povestea frumos basme şi romane senzaţionale din «Colecţia de 15 lei», şi Vivorski, amîndoi din faimosul «Lot Iaşi». Eu aveam un pat suprapus, ceea ce pentru un bolnav de pneumonie e cumplit de incomod. N-aveam voie să-l schimb cu unul de jos.

Vivorski, un om corpolent, mai mult umflat decît gras, citase în cap un roman comic despre isprăvile aşazisului Toma Gherasim, avocat din Iaşi, şi-l povestea cu real talent, încît te ţinea ore întregi ascultîndu-l.

Cum eu zăceam în patul de sus, tuşeam şi trebuia să expectorez, Vivorski, cu devotament de infirmier, ridica ligheanul pînă la mine, care cu greu m-aş fi dat jos din pat. Cum aveam temperaturi pneumonice cu tremuriciuri, mă învelea cu pătura lui călduroasă, iar el s-acoperea cu paltonul. Cum era şeful camerei şi primea mîncarea în gamelă pe prag, izbutea adesea să tragă pe sfoară pe bucătar şi pe gardian şi să-mi obţină o gamelă în plus. Ei, bine, cît era el de mare, Vivorski împărţea cu mine acest trofeu de zeamă chioară, sperînd că mă reconfortează. Fusese un om uşuratic în viaţă, după cum se recomanda, dar mai rar un om de omenie ca el. octorul Ronca fusese înlăturat şi luni de zile, cît a ţinut iarna grozavă, altul nu ne-a fost trimis. Am fost daţi pe mîna unor tineri «doctoranzi», aduşi de-aiurea, pe care nimeni nu-i cunoştea, de-o răutate fără egal. Era un om (sic!) de teroare.

Pneumonia dublă îmi dădea o zăcere penibilă, simţită în tot organismul şi prelungită peste termenul ei din lipsă totală de medicamente. La un moment dat, temperatura şi frisoanele au încetat. Credeam că am scăpat. Dar peste puţin timp a izbucnit din nou, cu o violenţă mai mare. Am zăcut sus în pat 50 de zile, istovindu-mă treptat. Cîteodată, căpitanul Dorobanţu apărea la uşă, însoţit de cîte un personaj străin.

– Cum merge, dragă Crainic?

– Bine, domnule căpitan. Sper să mor în curînd. şa se închidea îndată. Spre sfîrşit, mi-a apărut un mare flegmon după urechea dreaptă, provocat de virulenţa pneumococului. Mă durea şi durerea îmi detuna în creier. Nici o atenţie medicală. Atunci, Vivorski a ţipat la aşa-zişii doctoranzi să mă scoată la infirmerie. Nu exista încă spital. M-au dus mai mult în ghionturi, numai în haină, pe un ger cumplit. După 50 de zile de zăcere, universul tot se învîrtea cu mine. În infirmerie, îngheţ ca afară. Locul de medic îl ţinea un deţinut naţionalţărănist, doctorul Petrescu, un vestit chirurg de la Ploieşti şi un om extrem de cumsecade. M-a suit pe-o masă cu picioarele bălăbănind în jos, îmbrăcat în haină, fără vreun anestezic şi fără vată. În aceste condiţii, doctorul Petrescu a fost nevoit să facă incizia în prezenţa ofiţerilor şi a zişilor doctoranzi.

M-am simţit ca o vită de abator. Din flegmon a ţîşnit sînge şi puroi, care mi-au umplut gîtul şi toată haina. Cu această măcelărie de abator s-a terminat dubla mea pneumonie, care a durat 50 de zile. Boala lui Zoster am făcut-o la Zarcă, pe saltea

D

U

de paie, fără pat, locuind cu doi legionari, cu Istrate Micescu şi doctorul Petre Tomescu, vechiul meu prieten din vremea studenţiei. E un semicerc de durere nervoasă, care îţi încinge jumătate din torace. Petrică Tomescu, fost profesor de psihiatrie, dar o comoară de cunoştinţe medicale universale, mi-a spus că această suferinţă se numeşte «Boala lui Zoster», e de natură nervoasă şi poate să treacă de una singură. Am preferat s-o îndur natural, fără să mă mai duc la doctor care, şi aşa, nu mi-ar fi dat nici un medicament. Tot la Zarcă am căpătat o tuberculoză ganglionară, consecinţa mizeriei alimentare. Îi port şi acum cicatricea în partea

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (86) stîngă a gîtului. Ganglionul se umflase tare, dar un an şi jumătate nu mi s-au dat leacuri. Medic oficial era unul Marinescu, un brunet cu faţa largă şi deschisă. Între mine şi acest medic se petrecea ceva curios. De cîte ori ieşeam cu ganglionul meu la vizita medicală şi ne vedeam, începeam să rîdem amîndoi fără să ne putem abţine. Un rîs de simpatie caldă, de parcă neam fi cunoscut demult şi am fi participat împreună la cine ştie ce întîmplări hazoase, de care acum ne-am fi adus aminte şi am fi rîs involuntar. Am constatat că n-a fost posibil să ne vedem niciodată în viaţă şi totuşi, de cîte ori ne întîlneam ochi în ochi la vizita medicală, începeam din nou să rîdem. Eu nu cred în metempsihoză, care e o doctrină caraghioasă, ce presupune un zeu monstruos. u ştiu în ce credea doctorul Marinescu, fiindcă n-aveam voie să vorbim decît strictul necesar. A conversa cu deţinuţii atrăgea fulgere asupra unui subaltern oficial. Fapt este că din această simpatie nevoită plecam fără nici un medicament, iar ganglionul meu a spart şi a început să puroieze. Dar fenomenul zîmbăreţ a fost observat şi raportat. Într-o zi, am fost scos la anchetă de maiorul Iacob să declar dacă îmi dă medicamente şi ce medicamente îmi dă doctorul Marinescu. Drept răspuns, i-am arătat maiorului ganglionul care puroia, cu explicaţia că, dacă aş fi primit cît de cît o asistenţă medicală, n-aş fi ajuns în starea în care sînt. Ancheta aceasta neobişnuită era pentru mine o confirmare oficială că de 12 ani trăiam sub un consemn special, ceea ce a însemnat o tentativă lentă de a mă asasina. Suferinţele atroce, pe care le îndurasem pînă acum, cu puterile supraomeneşti ale organismului meu, confirmau persistenţa consemnului special, pe care îl ştiam de la începutul martirajului.

Un alt medic, Bogăţeanu, apărea la vizita medicală de la Zarcă. Boala mea nu era dureroasă dar, cum nu mi se da nici măcar pansament pentru ganglionul puroiant, era scîrboasă şi pentru mine, şi pentru cei cu care locuiam în celulă. M-am dus revoltat la doctorul Bogăţeanu şi i-am spus că de un an şi jumătate, de cînd a apărut această boală, mi s-a refuzat orice tratament, pînă am ajuns în starea în care sînt. Fireşte, n-am de unde să ştiu ce s-a întîmplat, dar din momentul acela am început să primesc asistenţă medicală, injecţii cu streptomicină, pastile P.A.S. şi pastile de hidrazidă. În cîteva luni, ganglionul s-a închis, rămînînd numai cicatricea. Trec peste boalele mele mărunte, dar nu mai puţin dureroase, care ating cu toate numărul de 13 şi alcătuiesc martirajul meu trupesc din închisoare şi mă opresc la ultimele două, grave, care m-au chinuit ani de zile cu tratamentul ce mi s-a dat în ultimii ani.

Una e boala de inimă. Am devenit cardiac în urma peripeţiilor la care am fost constrîns. Alta e aşa-zisa colibaciloză, de care am suferit şapte ani şi am fost tratat ultimii trei cu diagnostic fals. Nu fac pe nimeni

N

vinovat de acest diagnostic fals. În realitate, era vorba de a treia criză de rinichi, a doua la cel drept.

O piatră pornise să iasă şi s-a oprit la confluenţa canalului cu vezica, împiedicînd circulaţia normală şi făcînd să se acumuleze puroi în rinichi. Aparatul de la spitalul penitenciarului era vechi şi uzat.

Zadarnic eram radiografiat, căci nu se vedea nimic.

Cum efectele blocării rinichiului erau asemănătoare cu cele de la colibaciloză – de care nu suferisem niciodată – mi s-a pus diagnosticul greşit şi mi s-a dat un tratament absurd. E boala de care am suferit cel mai greu şi cel mai îndelung, fiindcă a durat 7 ani. Cam de două ori pe zi izbucneau crizele.

Temperatura se ridica la 40 de grade, corpul mi se zguduia mult mai violent decît în paludism sau pneumonie, cu orice m-aş fi învelit mi-era frig demi clănţăneau dinţii, durerea de şale mă turba, apoi începeau lacul transpiraţiei şi potolirea. rau avertismente zguduitoare, pe care mi le dădea organismul că în rinichi s-a cuibărit moartea. Zguduirile provocau o tensiune maximă, cu repercusiuni asupra inimii bolnave. După ani de suferinţă, cînd am ajuns în stare muribundă, am fost internat la spital. Mi se administrau şi medicamentele minimale pentru tensiune şi pentru susţinerea inimii.

Mi-aduc aminte de o criză nocturnă tragică în spital.

Urinasem decuseară o jumătate de litru de lapte gros în borcan. Era puroi. Durerea a fost în noaptea aceea maximă. Mă supraveghea un tînăr avocat din Iaşi. Teodor Popescu, internat în acelaşi salon.

Cînd, la miezul nopţii, i-am şuierat în aiurare că mor, a bătut violent în uşă şi a venit medicul de gardă, care şi el era un deţinut, Constantinescu. Ar fi putut să desluşească după borcan şi după durerile de şale ce boală aveam, dar era ginecolog şi somnoros la ora aceea. Mi-a făcut o injecţie fără să spună cu ce şi a plecat. După o jumătate de oră, efectul ei m-a ridicat din infern în paradis. În locul agoniei de pînă adineauri, o stare de euforie şi exuberanţă, că toată lumea era a mea. M-am ridicat pe marginea patului, alături de Teodor Popescu. Nici umbră de durere, nici somnul nu mai venea. În această stare exuberantă, i-am spus partenerului meu poezii pînă la ziuă. Atunci mi-a spus el secretul euforiei: mi se făcuse o injecţie cu morfină! Dar boala continua şi a ieşit cu mine din închisoare o dată cu inima bolnavă.

Am avut norocul, inexplicabil ca orice noroc, că nici un infarct cardiac n-am avut ca deţinut. Cu siguranţă acolo aş fi rămas pentru totdeauna. Infarctul a venit în libertate, aproape imediat, fiindcă doctorul Viorel Bucur era sortit să mă salveze la ASCAR. Iar diagnosticul adevărat la aşa-zisa colibaciloză era sortit să mi-l stabilească profesorul George Olănescu, care, operîndu-mă în condiţii primejdioase, asistat de doctorul Bucur însuşi, mi-a scos piatra renală la Spitalul Fundeni. Dă-le sănătate, Doamne, Tu, care călăuzeşti totul, şi lor, şi celor care, în mod rafinat, puseseră la cale o asasinare lentă!”. nchiderea şi torturarea poeţilor creştini – Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Andrei Ciurunga – a fost, în opinia mea, una dintre cele mai cumplite crime ale regimului ateu de ocupaţie instalat după 1944–1945, care urmărea extirparea „nervului” credinţei din mintea românilor. Notiţa tînărului poet şi teolog (n-avea decît 30 de ani pe atunci) sună aşa: „Cu iubirea ce-o datorăm tuturor marilor pribegi ceau risipit în largul lumii o pasiune apostolică şi-au trecut în legendă. Nichifor Crainic. 27 febr. 1919.

Bucureşti”. Atunci, în 1919, nu bănuia el prin ce „vale a umbrei morţii” avea să treacă… (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

E

Î

22

Vineri, 25 octombrie 2019

Atentate celebre (6) Atentat la Ciudad Trujillo (6) Două maşini trebuiau să bareze şoseaua pe care se deplasa Chevroletul dictatorului, iar din cea de-a treia, care venea din spate, trăgători de elită urmau să deschidă focul împotriva „Binefăcătorului”. După ce acesta îşi va fi dat sfîrşitul, o junta militară, avîndu-l în frunte pe generalul Diaz, va prelua puterea.

Cine erau atentatorii? Foşti colaboratori ai tiranului, cărora lăcomia lui Trujillo a început să le cam atingă interesele: Roman Fernandez, ministrul de război, Modesto Diaz, fost ministru de externe, Antonio Imbert Barreras, fost guvernator al provinciei La Plata. O figură interesantă, care avea să joace unul din rolurile principale, era Antonio de la Maza, fost aghiotant al lui Trujillo, fratele căpitanului Octaviano de la Maza, cel „sinucis” de Seguridad Nacional.

Chevroletul lui Trujillo, una din cele 35 de limuzine de lux ale lui (avusese 36, dar una a făcut-o cadou actriţei Sza Sza Gabor de la Hollywood, pentru o noapte de pomină petrecută la reşedinţa dictatorului de la Estemcia Fundacion) nu era blindat. Şi nu este de mirare, pentru că Trujillo credea despre el, aşa cum

Casa Poporului – adevărata istorie (34) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (14)

Sala Unirii (2) Încălcarea unui asemenea principiu, prin trecerea unei personalităţi înaintea celeilalte, ar fi taxată ca lipsă de respect pentru unul dintre state şi interpretările încep să curgă, iar relaţiile diplomatice pot suferi transformări. Acesta este singurul motiv pentru care, în zona frecventată de şefii statului şi invitaţii săi, uşile sînt atît de mari.

Celelalte două uşi sînt mai mici. Au înălţimea de 12,50 metri. Există şi aici un raport al importanţei cu înaltele personalităţi.

Toate cele trei uşi sînt plasate pe peretele lung al sălii, pe celălalt găsindu-se 3 ferestre. Sînt construite din lemn şi pe ele se găsesc bogate ornamente sculptate în lemn de mahon şi cireş. În jurul fiecărei uşi este montată o ramă din marmură albă, sculptată cu motive româneşti tradiţionale. Ferestrele au o înălţime de 8

Balada (10) Basarabia (3) A doua zi a avut loc echiparea cu haine militare şi micul argeşan a primit evenimentul cu o bucurie nespusă. Garnitura de echipament era compusă din bocanci pe măsură, pantaloni bufanţi, moletiere, veston, manta, centură şi capelă cu galben de lînă pe margine. Ulterior s-a primit şi ţinuta de oraş, mai fină, mai îngrijită, avînd în plus chipiul şi egreta roşie.

Au început în fine şi cursurile. Profesorii erau prezentaţi pe rînd de directorul de studii, locotenent colonelul M, un om de statură mijlocie cu o mustaţă neagră şi cu vîrfurile răsucite în sus. Era un ofiţer cu multă prestanţă. Ştia să se facă şi respectat şi iubit.

Profesorii prezentaţi erau Obreja, de limbă franceză, Mureşanu, de limba română, Vizireanu, de istorie, Gheorghiade, de geografie, Grosu, de zoologie, Parno, de matematică, Popovici, de muzică, Simionescu, de desen, Dunăreanu, de gimnastică şi alţii...

Prima lucrare scrisă a fost la istorie cu subiectul ,,Termopile (480 a. Chr.)”.

Cum la istorie „mocanul argeşan” se simţea foarte tare şi subiectul îl ştia la perfecţie, s-a pus pe scris fără răgaz. La sfîrşit, din cauza iuţelii de mînă, a răsturnat călimara cu cerneală pe lucrare. În acel moment a început să plîngă. Profesorul Vizireanu s-a apropiat de el cu blîndeţe:

RM

au crezut la timpul lor şi alţi dictatori, să ne gîndim la Cezar, Napoleon, Dolfuss, Hitler, că este invulnerabil!

Totul s-a desfăşurat conform planului: în momentul în care maşina atentatorilor se apropia de Chevrolet pentru a-l depăşi, şoferul dictatorului a zărit maşinile care i-au barat drumul. N-a avut altceva mai bun de făcut decît să frîneze, să sară din maşină şi să se ascundă.

Lucru pe care 1-a făcut şi Trujillo. Consternarea şi spaima i-au paralizat, oprindu-i să facă uz de cele două mitraliere, pregătite pentru tragere, pe care le aveau în maşină.

Cine ar fi crezut că sîngerosul dictator, care a terorizat poporul Republicii Dominicane timp de trei decenii, ar fi în stare să se ascundă ca o babă? Şi totuşi, el s-a ascuns ca o babă. De el s-a apropiat Antonio de la Maza care a descărcat toate gloanţele care le avea pe ţeavă. Trujillo a murit instantaneu.

Stop-cadru pentru a aminti un fapt nu tocmai lipsit de importanţă, întrucît înregistrăm o nouă greşeală de regie: presa din Statele Unite a anunţat încetarea din viaţă a dictatorului mai înainte ca ştirea să fi fost transmisă în emisiunile interne şi pentru exterior ale studioului dominican de radio! Derulăm în continuare pelicula pentru a da peste o altă eroare de scenariu. În momentul cînd s-au auzit împuşcăturile care au pus capăt vieţii lui Trujillo, de la o masă din restaurantul

„El Pony”, aflat în apropiere, s-a ridicat un bărbat, a urcat într-o maşină şi a plecat ca din puşcă spre locul unde se găseau generalii Roman şi Diaz. Pe Roman l-a poftit într-o maşină zicînd că trebuie să participe cu maximum de urgenţă la o şedinţă. În realitate l-a dus după gratiile închisorii Ozamal. Acelaşi lucru a încercat să facă şi cu generalul Diaz, dar acesta a refuzat, zicînd că el nu întreprinde nimic pînă nu i se prezintă cadavrul lui Trujillo. În curînd, și-au făcut apariţia şi ceilalţi atentatori, care i-au prezentat lui Diaz corpul delict – cadavrul dictatorului. Se putea o acuzare mai convingătoare împotriva atentatorilor?

Omul de la restaurantul „El Pony” a dispus arestarea şi împuşcarea celor implicaţi în acest atentat. Dacă ar fi dat în scris acest ordin, i-am fi putut citi şi semnătura: colonel Arturo Espaillat!

Cine mai poate crede că el s-a oprit la „El Pony” numai ca să se răcorească cu o halbă de bere? Şi, în final, o altă întrebare. Cine ar fi putut crede că Trujillo, odiosul călău al poporului dominican, duşmanul libertăţii, îşi va dormi somnul de veci la Paris, în cimitirul Pere Lachaise, într-un cavou cumpărat cu 462.500 de dolari, pe aceeaşi alee cu mormintele comunarzilor?!

Sfîrșit Nicolae Nicoară

metri fiecare şi se termină în partea superioară, în formă de arce. Au ornamente din care nu lipseşte inoxul.

Dispun de perdele şi draperii cu şnururi aurite care ajung pînă la covorul de pe podea. Sînt apreciate pentru modul în care au fost confecţionate.

Pardoseala este făcută din marmură albă. Dimen­ siunile pe care le are sînt impresionante. Lungimea este de 54 de metri şi lăţimea de 18 metri ceea ce face ca sala să aibă o suprafaţă de 972 metri pătraţi. Peste această pardoseală sînt puse covoare impresionante prin mărime, desene şi culori pastelate. Acestea acoperă partea centrală a încăperii.

Pe tavan sînt montate cinci casete realizate din lemn de mahon şi intarsii de cireş. Tot aici se află un luminator, la centru, din care porneşte o remarcabilă lumină artificială şi candelabre mari cu multe becuri şi mii de bucăţi de cristal.

Sala are, în timpul recepţiilor, o masă dreptunghiulară lungă de 7 metri la un capăt, destinată dineului pe care îl iau cei doi preşedinţi şi soţiile acestora. Modul cum este pregătită este deosebit prin existenţa a tot ce este nevoie şi prin prezenţa unui spectaculos aranjament floral. În restul sălii se găsesc, pe întreaga suprafaţă, mese rotunde, fiecare cu un diametru de aproape doi metri şi,

în jur, cinci scaune. Peste tot predomină albul imaculat al feţelor de masă. Atenţia este atrasă şi de lăţimea tuturor farfuriilor, care au pe marginile lor desene florale discrete în culori pastelate foarte plăcute.

Aranjamentul sălii este schimbat în funcţie de numărul de invitaţi ca şi de scopul în care este oferită recepţia. Pe masa la care se servesc preparatele pentru cei doi preşedinţi şi soţiile lor, sînt puse mici drapele ale statelor pe care le reprezintă. Un amănunt: pe această masă şerveţelele sînt confecţionate din bumbac şi au o ţesătură fină. Niciodată nu sînt înfăşurate, nu au alte forme, ci sînt pliate pentru a exclude prezenţa mîinilor celor care le-ar aranja mai mult decît este necesar.

Pereţii au înălţimea de 15 metri şi sînt placaţi cu marmură albă.

Din Sala Unirii pleacă un foaier prin care se face legătura cu Sala de Plen a Camerei Deputaţilor. Tot prin acest hol imens se realizează comunicarea cu multe încăperi avînd destinaţii diferite, printre care şi cu actualul Restaurant Rustic căruia, atunci cînd a fost proiectat, i se spunea Cramă. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Genoiule, nu mai plînge, se mai întîmplă.

Lucrarea i-a fost notată cu 9 şi a fost nespus de fericit. După această întîmplare, ,,mocanul” a început să capete încredere în forţele proprii şi s-a aşternut vîrtos pe învăţătură.

Prin programa analitică, elevii învăţau mai multe limbi străine: latina, franceza, greaca şi italiana. Pentru copilul venit din lumea ţărănească, însuşirea limbilor străine constituia un handicap. Această situaţie îl făcea să se îndepărteze de colegii proveniţi din lumea oraşului şi care o rupeau destul de bine pe franţuzeşte. Unul din pedagogi, Nicu Branişte i-a observat frămîntarea sufletească în timp ce se chinuia să-şi rezolve o temă la franceză şi l-a luat cu binişorul.

- Măi, argeşene, nu prea te descurci!

- Da, domnule... Eu vin de la ţară şi n-a avut cine sămi arate cum se citeşte într-o limbă străină. Am învăţat cîteva cuvinte franţuzeşti de la protectoarea mea, Maria Bădescu...

Nicu Branişte i-a promis că îl va ajuta dezinteresat şi cu toată seriozitatea. Timp de un an s-a ţinut de cuvînt, spre marele noroc al argeşanului. Cînd a părăsit Liceul Militar pentru o funcţie în lumea civilă, Nicu Branişte i-a dăruit ,,mocanului” o carte-dicţionar cu cele mai utilizate proverbe şi aforisme în limbi de circulaţie internaţională: franceză, engleză, germană, italiană şi în limbile latină şi greacă.

- Uite, măi, Fănică, îţi dăruiesc această carte. Este de bonton să te foloseşti de ,,citate străine” într-o conversaţie sau într-un discurs.

Cartea primită de la Nicu Branişte i-a fost şi prima din biblioteca personală. Învăţînd pe dinafară expresii latineşti, ,,mocanul din Bădenii Dăniceilor” a simţit cum i se lărgeşte orizontul cultural. ,,Ad augusta per angusta, ad chalendas graecas, alea iacta est, amicus certus in re incerta cernitur, amicus Plato, sed magis amica veritas, anathema sit, ante mare, undae, aquila non capit muscas, audiatur et altera pars, aude,vide,tace, si vis vivere in pace.” *** Dintre colegi, cel mai des îl tachina Nicolau Ion, băiatul popii din Tinosu, care nu prea învăţa şi se ţinea numai de şotii. În clasa a şasea, într-o zi cînd nu-şi învăţase lecţia la latină, profesorul, o matahală de om, dar temător în relaţiile cu elevii, l-a chemat la tablă.

Elevul luă o mină gravă şi se adresă ceremonios şi pe nerăsuflate profesorului: - Domnule profesor, permiteţi-mi să raportez, trebuie să merg să fac de gardă!

- Elev Nicolau, du-te să îndeplineşti cu succes şi noroc serviciul de gardă. Ai grijă la armarea puştii!

Peste cîteva minute, Nicolau Ion revine în clasă cu centura şi cu baioneta pusă la armă. Latinistul se sperie şi-l pofteşte să iasă afară din clasă, dar năstruşnicul elev nu-i cedează.

- Domnule profesor, cer să fiu ascultat. Mai am cîteva minute pînă să intru în post. Vă rog să mă credeţi că mi-am învăţat lecţia. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 25 octombrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (8) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (8)

Prima întreprindere (3) În noaptea imediat următoare, izbucneşte o furtună foarte violentă. John D. e trezit din somn și răscolit de perspectiva rea ce-l aşteaptă. Ce poate face acum, cînd uraganul şi ploaia nu mai contenesc? Pentru început, somnul dispărîndu-i subit, se roagă. Apoi, la ivirea zorilor, aleargă și asigură toată încărcătura, neuitînd să se mustre în sinea lui că, totuşi, e prea tîrziu! N-a fost şi nici nu era nevoie, întrucît în clipa cînd a intrat în birou i s-a adus o telegramă pe care, ştiind cine era expeditorul, a deschis-o tremurînd; a aflat că nava şi încărcătura ajunseseră cu bine.

Abia acum, liniştit, pleacă să se culce. Nu înainte de a regreta asigurarea dar şi de a scrie într-un caiet morala pentru restul vieţii: „Trebuie înţeles bine pericolul speculaţiilor hazardate”. N-o va ignora niciodată, o va populariza mereu și oricui va dori să-l asculte; își va aminti întotdeauna de întîmplare, subliniindu-i învăţămintele pe care le-a tras, aparent simple, dar profunde prin implicaţiile ulterioare.

Memoriile unui celebru criminalist român (88) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (3) Acest comportament al tînărului şi cîteva alte informaţii eu privire la relaţiile lor familiale le-au fost de ajuns ofiţerilor ca, într-o primă ipoteză, să-1 considere suspect. Se punea problema că el putea intra în casă fără a fi nevoie ca victima să-i deschidă. Tot el ar fi fost şi primul dintre suspecţii care ştiau că Cioică Dumitru lipsea de-acasă, în noaptea respectivă, fiind de serviciu. Pe de altă parte, cînd era luată în discuţie persoana lui, putea fi conturat şi un mobil oarecum plauzibil.

Aşa se credea la început. Se punea miză mare pe tînărul suspect. Mai tîrziu însă, se aflase că uşa de la intrare fusese lăsată deschisă şi deci în casă ar fi putut pătrunde oricine. Apoi despre lipsa soţului cunoşteau toţi cei care-1 văzuseră făcînd de serviciu la primărie.

Un element avea, însă, să schimbe ori să micşoreze valoarea primei ipoteze. La locul faptei se găsise corpul delict (un briceag mare) cu care au fost produse plăgile.

Nu numai că briceagul nu era al casei, dar se făceau

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (40) Declanșarea invaziei (6) Şevardnadze se întorcea la Moscova, iar Baker se îndrepta spre capitala Mongoliei, Ulan-Bator.

Colaboratorul său, Dennis Ross, pleca la Moscova, în avionul lui Şevardnadze. În timpul zborului, Baker a fost chemat de Washington pe linia specială şi informat în detaliu despre invazia irakiană. În timp ce aparatul său zbura spre Mongolia - acest stat tampon de două milioane de locuitori, dormitînd între URSS şi China, şi care părea detaşat de agitaţia nebună care acaparase restul lumii - Baker se îndreptă spre spatele avionului unde se aflau reprezentanţii presei, aducînd vestea ziariştilor.

O oră mai tîrziu, Şevardnadze a aterizat la Moscova.

El nu este încă la curent cu evenimentele. Abia debarcat din avion, un ziarist al agenţiei Tass se repede spre el: - Ce aveţi de spus cu privire la agresiune? Şevardnadze răspunde, contrariat: - Ce agresiune?

O asemănare impresionantă (1) Nu trece decît un an de la înfiinţarea firmei, şi primul bilanţ realizat cu scrupulozitatea-i de acum legendară de John D. arată că e vorba de o cifră de afaceri de o jumătate milion de dolari, fiecare asociat primind un beneficiu net de 2.200 dolari. Asta însemna că, treptat, treaba s-a pus pe picioare, clienţii solicitaţi au căpătat încredere în firmă, preţurile obţinute de „Clark, Rockefeller and Co” (sau invers, ordinea!) cresc constant așa încît, firesc, bilanţul confirmă ascensiunea.

Veniturile asociaţilor se măresc şi, ca urmare, pare normal ca în vremea Războiului de Secesiune contribuţia lui să fie fixată la suma de 18.000 de dolari, suficient de însemnată pentru epocă. Sîntem, deci, în 1861, John are douăzeci şi doi de ani, iar conflictul de care vorbim avea să coste viaţa unui milion de americani. Cei mai mulţi dintre ei sînt tineri voluntari şi dornici să lupte pentru – sau împotriva abolirii sclaviei. Între cei ce fac spectaculosul gest este şi Frank, fratele mai mic al lui John D., în vîrstă de şaisprezece ani, care reuşise să-i păcălească pe cei ce conduceau înrolările.

Vrînd să-1 convingă pe John D. să facă acelaşi lucru, sau măcar să-i împrumute lui bani pentru echipament militar, Frank primeşte un refuz categoric; acela tocmai se lansase într-o afacere prosperă şi cererea fratelui său i se pare „o insanitate”! Frank, fire avîntată, consideră de neînţeles reacţia respectivă și n-o va uita nici peste ani, atunci cînd, căsătorit și om aşezat, murindu-i un copil, merge pînă acolo încît nu acceptă ca sicriul să-i

fie depus în cavoul familiei, fiind vorba de „un pămînt controlat de o brută ca John D.”.

Să revenim însă la cel mai mare dintre Rockefelleri, aflat acum în pragul căsătoriei, iar imaginea „băiatului fără viitor”, aşa cum o proiectase nu cu multă vreme în urmă mama tinerei Melinda Miller, rămăsese o amintire neplăcută. În 1864, John D. se însoară; mai tîrziu, toţi biografii susţin la unison că s-a dovedit la fel de bun psiholog în alegerea soţiei, ca şi în selectarea colaboratorilor apropiaţi.

Pe Cettie – numită exact Laura Celestia Spelman – o cunoscuse la şcoala primară din Cleveland, unde cei doi şi-au descoperit cu uşurinţă gusturi, aspiraţii şi preocupări identice. Pe tînăra fată brunetă, surprinzător de solidă, o captivează studiile comerciale, în vreme ce lecturile literare le socoteşte o inutilă pierdere de timp.

La fel de pioasă ca și soacra ei viitoare, e prezentă la slujbele religioase, unde ia loc numai în faţă şi-l ascultă sedusă pe John D. cum exaltă valorile virtuţii şi deplînge ororile viciului. Pentru teatru și dans are aversiune; jocurile de noroc şi alcoolul sînt forme de supremă decădere umană. (După căsătoria cu John şi naşterea celor cinci copii, o dată ce ei cresc mai mari, îi obligă să adere la Loyal Legion – mişcare care militează împotriva cabaretelor – şi se pune în serviciile prohibiţiei.) Aşadar, nu e surprinzător cînd apropiaţii susţin că John D. și Cettie „se aseamănă teribil!”. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

afirmaţii, chiar de către tînărul Cioică, în sensul că ar fi al lui Radu – cumnatul, care le vizita casa şi uneori era oprit la masă. În ipostaza lui de martor, tînărul suspect făcea depoziţii amănunţite. Evidenţia particularităţile briceagului şi precizia că este proprietatea lui Radu.

Acesta, de cîte ori lua masa la ei, prefera să folosească briceagul despre care susţinea că taie mult mai bine decît celelalte cuţite. Iată deci că-şi făceau, de pe acum, apariţia noi elemente de suspiciune şi asupra cumnatului. Cu toate acestea, prezenţa suspectului Radu, despre care se presupunea că ar fi întreţinut legături intime cu victima, nu-l scutea de bănuială nici pe soţul Niculinei, cunoscînd că într-o atare situaţie, el, Cioică, ar fi fost cel mai afectat de infidelitatea soţiei, eventuala acţiune criminală avînd totuşi o motivaţie generată de gelozie.

Căutările colegilor noştri luară, după aceste reflecţii, şi alte direcţii de investigare, ce aveau ca sarcină să verifice cu rigurozitate cum şi unde şi-a petrecut timpul Cioică în noaptea omorului. N-a fost nevoie de prea mari eforturi pentru a se stabili că acesta n-ar fi părăsit postul din incinta primăriei, el îndeplinind – în noaptea aceea – şi funcţia de telefonist. Fusese văzut de paznicul obştesc al magazinului din vecinătate cînd s-a culcat, în jurul orelor 23, pe canapeaua din hol. Se cunoştea că fapta fusese săvîrşită după orele

24, iar martorii susţineau că Cioică n-a părăsit primăria decît a doua zi dimineaţa, cînd vecinii îl înştiinţaseră despre tragicul eveniment. Aşadar, rezultatul acestor verificări, ce nu făcea decît să înlăture şi embrionul de suspiciune ivit împotriva lui, avea să întărească şi mai mult bănuielile asupra cumnatului, despre care se presupunea că-şi uitase briceagul la locul crimei. La toate acestea se adăuga şi suspiciunea desprinsă din justificarea timpului. Chiar şi soţia lui Radu declara că, în noaptea respectică, nu venise acasă pînă la orele 24, cînd ea s-a hotărit să se culce. Aşadar, n-a mai avut posibilitatea să vadă la ce oră ar fi venit.

Unde fusese Radu în noaptea aceea că nu venise acasă ca de obicei?... Se oprise în ograda unor gospodari care-1 invitaseră la masă. Aici s-a întins la vorbă, îndemnat şi de băutură. Aşa cum declarau gazdele, el plecase spre casă la orele 24. În drumul său însă, era obligat să treacă pe lîngă locuinţa victimei şi... culmea! fusese văzut, în jurul acelei ore, de paznicul care patrula între primărie şi magazinul universal, pe o distanţă de circa 200 metri. Din declaraţia acestuia – declaraţie ce se conjuga cu cele ale gazdelor – rezulta că la miezul nopţii, cînd Radu trecea pe lîngă primărie şi locuinţa victimei, nu mai circula nimeni prin sat. (va urma) DUMITRU CEACANICA

- Invadarea Kuweitului de către Irak!

Ministrul sovietic, încurcat, refuză să răspundă la întrebare.

- Nu sînt informat. Îmi voi consulta consilierii.

Se întoarce brusc spre colaboratorul său Serghei Tarasenko şi îi spune pe un ton iritat: ,,Vezi ce se întîmplă”. Ross se duce imediat la Ambasada Statelor Unite şi intră în contact cu Baker. El sugerează ideea că ar fi importantă redactarea unui comunicat sovietoamerican care nu doar să condamne invazia dar care să şi facă apel la o acţiune comună contra Irakului.

Baker aprobă şi telefonează lui George Bush pentru a-i cere acordul. Preşedintele găseşte ideea excelentă şi îi dă aprobarea. Baker îl sună pe Ross la Moscova şi îi spune: ,,Pregătiţi textul, dar aveţi grijă să fie un comunicat bine făcut”.

S-a decis ca Baker să-şi scurteze călătoria în Mongolia pentru a ajunge la Moscova, unde va citi textul comun împreună cu Eduard Şevardnadze. Ross avea sarcina să negocieze acest scenariu cu sovieticii.

El îi spune interlocutorului său, Serghei Tarasenko, că o astfel de iniţiativă ar contracara intenţia altor ţări arabe de a se ralia Irakului şi i-ar interzice lui

Saddam Hussein să mai spere că poate miza, ca altădată, pe rivalităţile dintre marile puteri. Tarasenko părea mai întîi că ezită, apoi, după ce 1-a consultat pe Şevardnadze, i-a răspuns lui Ross: ,,Sîntem de acord”. ,,Foarte bine, a răspuns colaboratorul lui Baker, dar trebuie să fie un text clar, nu uitaţi că secretarul de stat va veni special la Moscova pentru a-1 citi”.

Abu Iyad, al doilea om din fruntea OEP, responsabil cu problemele de securitate şi informaţii secrete, dormea în vila sa, situată într-un cartier de la marginea Tunisului. Soţia sa, care locuia de obicei în Kuweit City, venise de puțină vreme. Au fost treziţi noaptea de un telefon din capitala kuweitiană. Rudele îi anunţau că nu departe de casa în care locuiau au avut loc lupte.

Abu Iyad se îmbracă şi pleacă imediat la Arafat, care obişnuia să lucreze noaptea pînă tîrziu, în casa sa din cartierul Samed. Şeful OEP era la curent cu evenimentele. Fusese şi el prevenit de membri ai familiei sale aflaţi în Kuweit City. Cei doi au hotărît ca a doua zi să plece într-un turneu în mai multe capitale arabe. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

RM

Vineri, 25 octombrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (127) Amintiri din vieți anterioare (1) Aşadar, care-i grozăvia în a te naşte şi renaşte încontinuu, la nesfîrşit? Credincioşii budişti aşteaptă cu nerăbdare acest moment, deoarece „toată viaţa este o suferinţă” şi cine vrea să sufere?

Texte precum Cartea tibetană a morţii există tocmai pentru a-i învăţa pe oameni cum să evite reîncarnarea. Totuşi, doctrina reîncarnării nu este doar orientală, ea poate fi regăsită în întreaga lume; chiar în zilele noastre, în Occidentul atît de vechi există persoane care pretind nu doar realitatea reîncarnării, dar şi cea a amintirilor din vieţile trecute - un tip de memorie în mod tipic evocată prin intermediul tehnicilor de regres hipnotic.

Totuşi, valoarea unor astfel de „dovezi” obţi­ nute prin hipnotism (cum se întîmplă în cazurile de răpiri de către ozeneuri) se află sub semnul îndoielii. Fenomenul denumit Sindromul memoriei false indică capacitatea minţii umane de a fi influenţată şi de a inventa „dovezi”, în special dacă un cercetător neglijent sau unul cu idei preconcepute foloseşte întrebări sugestive. Faptul că această „autoînşelare” incoştientă poate apărea este evidenţiat de activitatea hipnoterapeutului Arnall Bloxham, din Cardiff, care în anii ’70 afirma că a „a trimis înapoi”, în vieţile lor anterioare, mai mulţi pacienţi. Documentarul „Casetele lui Bloxham” prezentat în 1976 pe canalul de televiziune britanică BBC relata poveşti dramatice înregistrate pe casetă audio în timpul şedinţelor de hipnotism efectuate de către acest terapeut.

Profesorul de înot Graham Huxtable... „a devenit” un marinar din Secolul al XVIII-lea prins într-o bătălie cu o navă franceză. El ţipa agonizant pe măsură ce era „rănit”. Dar cazul cel mai interesant a fost cel al unei tinere femei, „Jane Evans”, care şi-a amintit nu mai puţin de şapte vieţi trecute: în

special de cea în care era numita Livonia, cînd trăise ca matroană romană în Marea Britanie a Secolului al IV-lea.; apoi şi-a amintit că a fost Rebecca, o evreica din York, asasinată în cripta unei biserici în timpul masacrului din 1190; şi Alison, servitoare a unui bogat negustor francez din Secolul al XVlea, Jacques Coeur. Cunoştinţele ei detaliate l-au convins pe Bloxham, au convins-o şi pe ea însăşi, pe autorul Jeffrey Iverson şi pe alţii. Ea pretindea că Rebecca murise într-o criptă a Bisericii St. Mary Castlegate din ţinutul York şi că trupul ei fără viaţă nu fusese descoperit decît după ce povestea a ajuns la cunoştinţa publicului. Într-adevăr, acolo s-a găsit un cavou, dar neconcordanţele din istorisirea ei, ca și noile dovezi apărute sugerau criptoamnezie o condiţie psihică în care subiectul înmagazinează informaţii care, acumulate anterior şi uitate în mod conştient, sînt fals atribuite propriei experienţe. S-a descoperit mai tîrziu că „amintirile” ei proveneau din romane istorice pe care le citise şi le dăduse uitării. „Livonia”, de exemplu, apare în romanul Pădurea vie din l947, de Louis de Wohl (angajat de către forţele aliate să falsifice catrenele anti-naziste ale lui Nostradamus). Jane a citit cu atîta fervoare şi (inconştient) le-a dat viaţă personajelor cărţii, încît, sub hipnoză, şi-a amintit de ele ca de „o memorie îndepărtată”. Nu s-a dezvăluit nici o dovadă istorică în stare să sprijine existenţa uneia dintre „fostele sale euri”. Se autoamăgise - şi pe alţii deopotrivă.

Cel mai faimos caz de aşa-zisă „întoarcere” în vieţi anterioare este cel al lui Bridey Murphy.

Hipnotizată în anii ’50 de către omul de afaceri Morey Bernstein, din Colorado, şi începînd brusc să vorbească cu accent provincial irlandez, doamna Virginia Tighe s-a identificat cu Bridey Murphy, născută în ţinutul Cork în anul l798, soţia unui avocat din Belfast şi decedată în l864. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Toate drumurile duc la...

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Scriitori de opere epice; 2) Mantia albă a iernii – Parte mobilă la motor; 3) Vechi italian – Dumneata; 4) Parfum – Locuitor al unui vechi teritoriu din vestul Peninsulei Balcanice, vorbitor de limbă indoeuropeană; 5) Azot și iod – Sufocare în apă – E căzut din tei!; 6) Zile romani – Simbolul auru­lui – Luat la mijloc! 7) În acest loc – Cută pe față; 8) Suflată cu o sare a cromului; 9) Mușețel – Folositor; 10) Comic – Singură pe lume.

VERTICAL: 1) Scumpa noastră patrie – A ieșit din Rai!; 2) Stăpînul Terrei – Caraghios; 3) Culoarea castanei – Două din zece! – Ieșire din Roma!; 4) Intră în moleculă – Zburător de legendă; 5) Boala viței de vie – Carne!; 6) Glasul ciorii – Monedă europeană; 7) Stil arhitectonic – Ăsta nu ia boala; 8) Ecaterina Teodoroiu – Tratați cu apă; 9) Asta se învîrte, nu glumă – Merge cu tac-ul; 10) Alifii rustice – Pusă la fiert.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,TRĂSURILE” 1) C – OAC -CSI; 2) CABRIOLETĂ; 3) ARAB – NUCAR; 4) L – BIRJA – BA; 5) EVA – OU – OI; 6) A – NS – RACLA; 7) SS – FIARA – S; 8) CUPEU – ORT; 9) ARAC – A – IAC; 10) DILIGENTA; 11) SARAC – HAUI.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.