Romania Mare, nr. 1515

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

Romnia pitoreasc

ÎNŢELEPCIUNE

Cele mai odioase guverne din Istorie au fost acelea care au încercat să se mențină la Putere șantajînd populația cu străinătatea.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

30 de ani de ,,democrație” mai rămăsese de politizat Armata!

Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (1)

Motto: ,,Eu n-am fost un om politic, am fost omul Țării, pe care am considerat-o totdeauna şi deasupra monarhiei, şi deasupra partidelor politice”.

Mareșal ION ANTONESCU Este evident pentru oricine că ideea numirii generalului Nicolae Ciucă nu i-a aparținut lui Ludovic Orban, ci lui Klaus Iohannis. De fapt, Orban probabil că a avut foarte puține de spus în fața baronilor PNL și a prea puternicului președinte de facto al așa-zișilor liberali. Și, din nou ,,de fapt”, generalul Nicolae Ciucă nu e folosit prima dată de Iohannis întrun joc politic. Să ne amintim de meciul din instanțe și de la Curtea Constituțională pentru prelungirea mandatului din fruntea Statului Major General. De ce a dorit Klaus Iohannis să-l mențină pe generalul Ciucă? Doar propunerea guvernului PSD era generalul Dumitru Scarlat, cel care ne reprezintă la NATO și UE! Dar, întrebarea mai dureroasă este: de ce a dorit generalul Nicolae Ciucă această prelungire, mai ales că mandatul său era nu doar la final, dar și unul din care ieșea cu lauri?

Avea nevoie de scandalul cu implicații politicofinanciare?... (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Blatul

Campania electorală pe care o traversăm în aceste zile îmi amintește de modul în care Firea a ajuns Primar General. În timp ce toți se războiau prin studiouri TV și își aruncau cuvinte grele, Firea defila imperial spre fotoliul de Primar.

Revenind la trista realitate, vedem cum Iohannis nu face nimic, așa cum nu a făcut nimic 5 ani, și se îndreaptă spre tot atîția ani de vacanță. Cei mici se zbat, încearcă să mai smulgă cîte un procent de la populația hipnotizată a țării, promit, amenință, iar promit și iar amenință, încearcă să îndrepte lumina reflectoarelor asupra lor și evident că nu prea au spor. Toți îl vor pe Iohannis. Poate că merităm ca acest personaj să ne mai fie baci încă 5 ani, timp

Ne-am adunat astăzi aici, pe Cîmpia Turzii, nu pentru a comemora o moarte, ci pentru a sărbători suma rotundă a unei naşteri. Puţină lume ştie că în acest an se împlinesc 440 de ani de la naşterea voievodului Mihai Viteazul, cea mai grandioasă figură din Epopeea Naţională, omul providenţial care a prins la un loc, în copca de aur a mantiei sale domneşti, cele 3 Ţări Române. El s-a născut la anul 1558, la Gurile Ialomiţei. În acel an, în Anglia începea domnia marii Regine Elisabeta I, din Dinastia Tudor. Mama lui purta numele unei faimoase împărătese a Byzanţului, Teodora, fiind de neam aromâncă, soră cu Iane Epirotul, Ban al Craiovei. Tatăl său nu era altul decît Pătraşcu cel Bun, care a domnit în Ţara Românească între martie 1555 şi decembrie 1557. Era, aşadar, os de Domn şi încă de mic a crescut cu convingerea nezdruncinată că va domni şi el o dată, pe scaunul de unde, într-o tristă zi de Crăciun, fusese izgonit părintele său. Rodul dragostei dintre Teodora şi Pătraşcu primise numele de botez al celui mai mare Arhanghel al Bibliei, Mihail. Şi astfel se face, printr-o tulburătoare coincidenţă, că la români Eroul Naţional şi Poetul Naţional poartă acelaşi nume, Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu fiind cele mai înalte culmi ale mîndriei naţionale. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (21 august 1998, Monumentul de pe Cîmpia Turzii) în care laboratoarele Serviciilor vor produce un alt Iohannis sau un Băsescu II, poate mai frumos decît precedentul. Nu știm cine, dar știm că așa va fi.

Teoretic, dar numai teoretic, în România ar fi existat și un alt partid care să se opună liberalilor – lui Iohannis în mod special – și mă refer la PSD, în speță la madam de fontă, Viorica Dăncilă. Știți, gospodina aia blondă, care nu a fost în țară 9 ani, și care nu are nici un fel de cunoștiință de existența vreunui Stat Paralel, sau altui mod ocult de conducere a țării – gen „cătușe” – cu toate că orice prost din România, sau orice 90% prost din România vede că, începînd cu 2004, Parlamentul și Guvernul au intrat într-un con de umbră, puterile lor fiind oarecum anulate de către instituții ale căror denumiri sînt formate din trei litere. (continuare în pag. a 16-a) TANO

ntoarcere n larg Eternă e democraţia mării mistuitor e dorul la catarg pavilionul inimii se-aprinde pe fiecare vas întors din larg

Pămînturi vechi, cîndva înfometate pustietăţi secate-n rădăcini regat bolnav de secetă şi calcar hieroglifa scrisă cu ciulini Exil trăit cu spaimă de Ovidiu de viscole şi arşiţi troienit ţărînă spulberată de migraţii şi de războaie fără de sfîrşit Tărîm muncit cu sînge şi sudoare de neamul nostru veşnic încercat împodobit cu castre şi basilici ca un muzeu în ceaţă scufundat Pont Euxin, mult iubitor de oaspeţi plămîn al ţării spre întinse mări unit de toţi păstorii transhumanţei români sosiţi din cele patru zări Aici e neschimbată numai marea căci numai marea n-are început tărîmul sfînt al patriei mă cheamă eu pun genunchiul jos şi îl sărut…

CORNELIU VADIM TUDOR

Maude Rea Parkinson scriind cu simpatie despre români Pagina 10

NR. 1515 l ANUL XXX l Vineri 1 NOIEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 1 noiembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

RM

DE FEMEIE ca să mă pot antrena zi şi noapte pe corpul ei, că acuşica bat concursurile internaţionale la uşă, vreau pe cineva ca eroina din nuvela lui Mircea Eliade, care avea 2,42 metri, eu sînt puţin mai scund, am numai 75 de centimetri, dar la lupă nu se observă, am lucrat 2 ani la Circul „Globus”, pînă l-am surprins F Furat de la Oliviu Gherman F Un om nebun: Petre Roman F Taximetristul pe Crin Halaicu şi Liviu Radu furînd mîncarea de la rinoceri, aşa că m-am făcut alpinist. Ce doresc eu? lui Bîl-Bîl F Noi și zguduitoare Anunţuri Matrimoniale F Blandiana pupă Înţelegere, iubire, armonie, conform culturii mele, avînd în vedere că cel mai excitant vers al lui poala popii F Văleleu, Opoziţia sîngerează! F Circul Glotter Baudelaire este acela cînd poetul visa să doarmă la numeroasele tentative eşuate ale ţapului Emil de a fi sînul unei femei uriaşe „ca un sătuc la umbra unui PARTEA A II-A F Nu putem trece prea uşor peste acest ziar abject, primit de preşedintele S.U.A. cum vi se par? Nişte munte”. 4) COPOSU, IUBITULE, AICI DOINA care în numărul de sîmbătă, 1 octombrie, publică un veritabile succese, nu-i aşa? Știţi de ce nu l-a primit Bill CORNEA, S-A DESCOPERIT LEGĂTURA NOAS­ fel de comentariu politic expediat de la New York pe Emil? Fiindcă Ţapul i-ar fi înfulecat toată pajiştea TRĂ. Îţi vorbesc prin alfabetul Morse, ti-ti-ti şi ta-tade... şoferul de taxi Cornel Dumitrescu. Titlul e de-o de la Casa Albă, ce ştiţi voi? F Dar monarhismul ta, acum serviciile secrete ştiu că tu te afli în Germania, răutate bolnavă: „Preşedintelui Iliescu i-a fost, din acestor prăpădiţi este de fapt o monarhită, adică un fel nu ca să-ţi scoţi un plămîn (fiindcă oricum nu-1 aveai), nou, închisă Casa Albă – Singurul șef de stat din de boală ruşinoasă, caracterizată prin simptomele ci ca să dai naştere la fructul dragostei noastre, în Europă post comunistă care nu a realizat o vizită căpătuirii şi răfuielilor. În nemţeşte la Holeră se zice sfîrşit, după 9 luni de gestaţie matură, băga-ţi-aş un oficială la Washington”. A dracului mai e slăninuţa Hohenzollern. Dacă ar fi fost regaliști cu adevărat, ar fi sfîrc în gură, Corneluş, zvăpăiatule, vezi să nu faci aia pe voi! V-a zgîriat pe ficăţei şi pipoțele întîlnirea cunoscut măcar biografia Casei Regale. Iată ce serie în prostii, nu mai fuma atîtea ţigări, că-1 întuneci pe-ăla dintre Bill Clinton și Ion Iliescu, aţi fi dat un sfert de același număr de sîmbătă pungaşul ăla din Braşov, micu, şi iese ca Dinu Păturiciu, ai grijă să nu cazi din viaţă numai să nu fi avut loc; ori să se întîmple vreun Vasile Șelaru, cică „O biserică a fost transformată în pat, pezevenghiul ăla de Vadim ţi-a transmis sănătate cutremur taman atunci, la ora 17, şi să cadă Hotelul WC public” la Bran, invenţie tipică acestui deze­ de la microfonul Parlamentului, dar el ştie bine că tu Waldorf Astoria în capul lor! Auziţi argumentaţie la chilibrat mintal, dar asta contează mai puţin în eşti însărcinat în urma tratamentului prescris de monstrul ăsta de 147 de kile (chiar atît cîntăreşte!), pe argumentaţia noastră, ceea ce contează este afirmaţia doctorul ăla veterinar, care a exterminat-o cu un cui pe care îl evită pînă şi clienţii negri din New York, care lui, că biserica „a fost înălţată de către Principesa vaca Părintelui Tatu. Abia aştept după fericitul ştiu că specimenul duhneşte a transpiraţie, ca o Ileana, cunoscută mai tîrziu şi sub numele de Maica eveniment să ne putem căsători, o să te îmbrac mireasă hipopotamă în călduri, neobrăzat ce uită că a fost Teresa”. Analfabetul ăsta care trimite de sub Tîmpa iar eu voi lua costumul de vulcanolog al Siminei prim-secretar al Regiunii Braşov a U.T.C.-ului: „În numai corespondenţe otrăvite, bate cîmpii, el o Mezincescu, vezi poate naşti gemeni, că aşa-ţi trag ciuda eforturilor disperate (?!) și a intervențiilor confundă pe Maica Teresa (laureată a Premiului una la moaca aia antipatică de Tutankhamon, în rest, pe toate canalele posibile, preşedintele Iliescu, Nobel pentru Pace) cu Maica Alexandra (numele sub pe-aici e bine, ţi-am croşetat şi ţie o căciuliță din spre deosebire de preşedinţii Ungariei, Bulgariei, care s-a călugărit sora lui Carol al II-lea la Mînăstirea mohair şi DURREF, n-are moarte, cu ea te-ngrop!

Albaniei şi chiar cel al Moldovei – care a fost Schimbarea la Faţă din Ellwood City, Pennsylvania, F Pe vremea asta de foamete, la ce s-ar putea gîndi primit o dată oficial 1a Casa Albă –, nu a călcat S.D.A., conform „Micului Almanah Gotha”, Paris, Ardei Umplut, decît la mîncare? Aşa se face că el a încă pragul reşedinţei preşedinţilor americani, fie 1993, pag. 638). Mai puneţi mîna pe carte bă, organizat la o cîrciumă un fel de concurs porcesc cu ei republicani sau democraţi, nefiind primit cu janghinoşilor, că vorba bancului cu pilotul sovietic, bat tema: „Cine haleşte mai multe pizze?”. Pe locul I a onorurile acordate celorlalţi şefi de state foste americanii ăştia ceva de speriat... F D-na Eleonora ieşit o matahală, pe nume Daday Ştefan, fotograf desocialiste (imnul naţional, salve de tun, gardă de Olievschi a prezentat la cea de-a IV-a ediţie a al lui, care a înfulecat 6,5 pizze şi a încasat un premiu onoare, covor roşu etc.)”. Bine mă, umflatule, la Simpozionului Naţional de Cercetări Psihotronice, de 500.000 de lei. Dar, risipa de mîncare a fost mult mintea ta ai fi vrut să se tragă cu tunurile în faţa desfăşurat la Casa Studenţilor din Bucureşti, o lucrare mai mare. Desigur, ar fi exagerat să-i cerem lui Ardei hotelului, după ciori, poate cumva cu tunurile lui foarte interesantă: „Prevenirea naşterii de potenţiali Umplut să fi dat bucatele şi banii ăştia la copiii săraci, Gheorghe Florică? Pe urmă, să vezi nenorocire: deci asasini”. Din păcate, lucrarea vine destul de tîrziu, fiindcă el n-are inimă, ci un imens intestin gros, care luni, 26 septembrie, a avut loc întîlnirea Clinton – pentru că ăștia s-au şi născut: Nicolae Dide, Lazăr începe de la gură, se continuă cu esofagul, ajunge la Iliescu la New York, dar taximetristul monarhist Cercel, George Pruteanu, F.A. Rizea, P.M. Băcanu popou, după care şerpuieşte în mod fabulos şi scoate flăcări pe nări, că de ce nu s-au văzut cei doi şi – ca să pomenim numai „chinta royală” a celor care suprarealist, pînă în nasul lui George Pruteanu – la Washington, în 27 şi 28 septembrie, „dar trebuie deja au făcut puşcărie şi sînt chemaţi de mitul „eter-­ scrumbia aia afumată care fura motociclete, damigene, remarcat din nou că Iliescu nu a fost primit (?!) nei reîntoarceri” de care vorbea Mircea Eliade. zacuscă şi triplu-ştechere din balcoanele gospodinelor. aici nici de preşedintele Clinton, nici de F Anunţurile Matrimoniale din numărul trecut au F În „Cotidianul”, fosta amantă a lui Octavian vicepreşedintele Al Gore (cum s-a sperat pînă în avut un succes nebun. Alcibiade s-a trezit bombardat Paler, Tibia Şerbănescu (pe numele adevărat ultimul moment) şi nici de secretarul cu sute de telefoane şi scrisori, de la tot felul de suflete Ecaterina Iftimie), face iarăşi jocuri de cuvinte Departamentului de Stat Christopher Warren”. zbuciumte care doresc să-și întemeieze un cămin. ieftine, de fată bătrînă, care constată cu durere că nici Şoferul ăsta-i uşor tîmpit: aşadar, doi şefi de stat cu Reproducem cîteva mesaje. 1) DRAGI PĂRINŢI AI pînă la 30 de ani n-a fost frumoasă, nici pînă la 40 de programe extrem de încărcate se întîlnesc într-un DOMNIŞOAREI ZARZUELA RIDICHE, iubită mamă ani n-a fost talentată, şi nici pînă la 50 de ani n-a reuşit şi ea să scrie o cărticică mai de Doamne-ajută, hotel faimos din New York, dar nu i-au cerut lui voie, soacră şi stimate tată-socru, mi s-a citit cu mare emoţie şi uite că bate vîrsta a III-a la uşă, iar ea iese în prag malacul a stat ce a stat cu aparatul de taxat în anunţul referitor la situaţia fiicei dvs., aflaţi că sînt cu o lumînare, ciufulită tare. Pentru că ce scrie Ţafuncţiune, după care a băgat gonetă pînă la foarte impresionat de drama ei, mai ales că ne potrivim: Ţa-Ţa Căpriţă-Ţa?: „Fiind în plină perioadă de Washington, unde cei doi, deşi el le dădea acum şi eu trag la măsea, din toate poziţiile, n-am complexe. revelaţii, senatorul P.R.M. a descoperit şi că «Ţara voie, uite că nu s-au mai întîlnit! Acest monument de În legătură cu agăţarea ei pe frînghia de rufe de către asta e de patru ori milenară». Cum C.V. Tudor untură şi de prostie, cu o voce piţigăiată, de eunuc, ar diferiţi soldaţi, nu vă faceţi probleme: eu sînt om de numără mileniile precum steagurile, la urmă­ fi trebuit să ştie că un şef de stat nu e „primit” de alt ştiinţă, am inventat Alfabetul Braille – Pandelică, pe toarea şedinţă comună, probabil că «ţara asta» se şef de stat, protocolul diplomatic afirmă că ei „se care l-am aplicat la Brăila, Pandelică sînt chiar eu, nu va dovedi de şase ori milenară”. Ecaterino, vedeaîntîlnesc”: deci apare cu atît mai jenantă afirmaţia lui văd bine cu nici un ochi, dar nu pentru că aş fi orb, ci te-aş moartă, cu dric la poartă şi cai mascaţi! Vezi că că un vicepreşedinte şi un ministru de Externe „nu fiindcă sînt chior de beat. Am, totuşi, un defect, îmi nu ştii carte? Expresia respectivă nu-i aparţine lui l-au primit” pe preşedintele României, afrontul adus lipseşte o mînă, am pierdut-o la poker, dar în schimb Vadim Tudor, ci lui Nicolae Iorga! F Joi seara a e împotriva ţării, nu a omului care deţine această am 3 picioare, mi se zice Trepiedul. În ce constă avut loc la Barul Melody din Capitală premiera funcţie. Pe urmă, tot împingînd el la taxiul galben, invenţia, veţi spune? Se ia Alfabetul Braille şi se dă unui spectacol de o înaltă valoare, realizat de Dumitrescu zice că ,,s-a remarcat lipsa oricărui prin mălai, ca să fie mai zgrunţuros la pipăire. În admirabilul om de turism Viorel Păunescu şi de senator sau deputat”, dar după cîteva rînduri îl privinţa d-şoarei Zarzuela, am reflectat mult la tînărul maestru coregraf Alin Şuteu. Menţionăm acuză pe Ion Iliescu că de ce s-a întîlnit cu nişte pericolul de a sta atîta timp agăţată de cîrlige, după cîţiva dintre protagoniştii acestui show, care se pare miniştri americani: „Preşedintele Iliescu a mai avut folosinţă, aşa că m-a lovit inspiraţia şi am inventat un că este unul dintre cele mai bune programe de cabaret o serie de întîlniri, care ar fi putut foarte bine să fie cleşte care taie frînghia scurt, şi imediat eu o ung cu din Europa anului 1994, cu o paradă a costumelor efectuate nu de şeful statului, ci de miniştri sau iaurt, de ce s-o pîrlească soarele, cînd poate s-o pîrlească desprinsă parcă din „Palatul de Cleştar” şi din reprezentanţi oficiali la nivel mai mic. Astfel, dragostea pîrdalnică?! 2) MARE DIZIDENTĂ, MAI basmele copilăriei: cîntăreţele Roxana Dumitrescu, întîlnirile cu miniştrii americani ai Comerţului și EŞTI PE RECEPŢIE? ŞI EU MARE DIZIDENT, Sanda Ladoși, Luminiţa Anghel, Monica Anghel, Finanțelor...”. Deci e un eşec că nu s-a întîlnit cu CĂŢĂRAT BURLANUL DE LA INTERCONTI­ Laura Stoica şi Elena Cîrstea (în ordinea intrării în ministrul de Externe, e un alt eşec că nu s-a întîlnit cu NENTAL STOP, atunci căzut de-a-mboulea, făcut buba scenă), actorul inepuizabil Mihai Perşa, Duo nu ştiu care senatori şi deputaţi, dar să vedeţi că e un la World Cup, stop, nu aştepta în zadar arabul cu cizma Postelnicu, iluzionistul Rotini şi, fireşte, corpul eşec şi mai mare că s-a văzut, totuşi, cu miniştrii stop, eu îţi fac rost de un certificat de revoluţionară (delict) de balet care arată şi se mişcă fantastic.

Comerţului şi Finanţelor. Alo, Paler, cameleon stop, că tot eşti şchioapă de-un copan, găsim trei martori (va urma) bătrîn, ce presă mai e asta? Vouă nu vă e ruşine? Deci că te-a lovit sectoristul cu o rachetă Scud în picior stop, ALCIBIADE omul ăsta, Iliescu, n-a făcut chiar nimic bun peste apoi ne căsătorim. Jos Iliescu! 3) PITIC ALPINIST, (Text reprodus din revista ,,România Mare”, Ocean, numai în zbîrceli şi gafe a ţinut-o. Dar FAC APEL DISPERAT, AM NEVOIE DE O NAMILĂ nr. din 7 octombrie 1994)

RESTITUTIO IN INTEGRUM

RM

3

Vineri, 1 noiembrie 2019

Frica de a îmbătrîni în România (1) Motto: „Bătrîneţea a devenit insuportabilă, o boală rușinoasă pe care trebuie s-o ascunzi, ca pe alimente, în încăperi întunecate, reci și izolate” (Mircea Mihăieș) La 96 de ani, viaţa unui bătrîn nu e prea roz, însă depinde din care unghi alegi să o privești. Jan Corneliu, un scriitor german născut în România, emigrat din anii ‘70, scrie cu un amestec de umor și îngrijorare despre mama lui nonagenară. La 94 de ani, începuse să se izoleze în casă, unde alţii îi livrau cumpărăturile, ea rezumîndu-se la gătit și moţăit mare parte din zi în faţa televizorului. O schimbare în ton cu vîrsta, de altfel, pentru că, după cum notează scriitorul, „de la o anumită vîrstă încolo, nu prea mai vrei multe; dacă mama se muta, de pildă, de pe un scaun pe altul, era ca și cum eu m-aș fi dus pe jos de la Düsseldorf pînă la Berlin”. A venit și ziua în care femeii i s-a făcut rău și a căzut între soba electrică și masă, dar nu înainte de a fi apucat să apese pe butonul de panică de pe panglica de la gît. În acest fel, a fost alertat un serviciu de supraveghere a bătrînilor, iar la 10 minute de la incident, salvarea deja sosise, infirmierii intrînd în casă cu o cheie de rezervă încredinţată vecinilor tocmai pentru o situaţie de acest gen. „La spital, mama n-avea absolut nimic de făcut, dacă voia ceva, trebuia să apese pe un buton de deasupra patului, după care apărea infirmiera”, povestește scriitorul, descriind o realitate cu care femeia, fire independentă, nu reușea să se împace. Pasul următor a fost găsirea unui cămin de bătrîni în care să beneficieze de supraveghere permanentă. Noua casă era ideală din aproape toate punctele de vedere: curăţenie, personal suficient recrutat în special din Asia și din estul Europei, buton pentru chemat infirmiera chiar lîngă pat. În plus, camera putea fi mobilată după dorinţa locatarului, activităţile pentru bătrîni, inclusiv sportive, nu lipseau din program, iar locul din centrul rezidenţial era finanţat din trei surse: pensia locatarilor, contribuţia familiei și fonduri de la stat.

Nimic nu poate fi perfect însă, așa că scriitorul povestește despre saga încăpăţînării mamei lui, hotărîte să se deplaseze singură la toaletă în timpul nopţii, aventură soldată deja cu o căzătură.

Infirmierele au rugat-o să apese pe buton la orice oră ar dori să meargă la baie, ca să o însoţească cineva, apoi și-au reînnoit cererea pe un ton mai ferm, pentru că femeia recidiva, hotărîtă să nu deranjeze pe nimeni.

La următoarea vizită a fiului ei, sastisită de năravul infirmierelor de a se implica în sarcinile pe care femeia se îndîrjea să le rezolve pe cont propriu, mama avea să i se plîngă: „Asta-i dictatură curată, iată că acum Germania se întoarce la vremurile ei naziste”.

Oarecum previzibil, avatarurile unei nonagenare care încearcă să se acomodeze în ultima casă care-i mai este deschisă vor stîrni reacţii diferite, în funcţie de distanţa, dar și de viteza cu care ne îndreptăm noi înșine spre vîrsta prăbușirii fizice. Dar, de asemenea, și în funcţie de ecartul dintre conjunctura financiară a viitoarei noastre bătrîneţi și cea a norocoșilor care îmbătrînesc într-o societate de departe mai prosperă.

Acasă, dar la adresă necunoscută Internarea într-un azil poate fi o experienţă alienantă în orice colţ de lume, dar modul în care sînt trataţi bătrînii din Vest poate fi oricînd substanţă de contrast pentru ceea ce se întîmplă în spatele porţilor căminelor de bătrîni din România. Oncologul australian Ranjana Srivastava își mărturisește naivitatea și ignoranţa cu care a privit, ca medic tînăr, disperarea persoanelor în vîrstă pe care era nevoită să le trimită, după externare, într-un centru rezidenţial.

Ani mai tîrziu a înţeles că în aceste centre vîrstnicii se simt dezumanizaţi, „cu stomacul plin, dar cu sufletul gol”, confortul oferit nereușind să compenseze faptul că sînt trataţi ca niște clienţi oricînd înlocuibili. Ce simt și ce gîndesc bătrînii din azilele din România este însă, de multe ori, ultima grijă a personalului din aceste instituţii, care seamănă adesea cu niște

„pensiuni terminale pentru vîrstnicii care nu au nici un ajutor”. Metafora ţintește spre o parte a azilelor private, însă nici despre cele de stat nu sînt foarte multe lucruri bune de spus. Adesea stau cu lacătul pe ușă, pentru că nu mai există bani pentru ele, instituţiile de stat și cele locale pasîndu-și responsabilitatea pentru această situaţie, după cum arată un reportaj din 2014.

Pentru că multe cămine există pe hîrtie, dar nu și în realitate, bătrînii care speră să găsească un loc întrun cămin de stat, neavînd resursele financiare care să-i califice pentru unul privat, trebuie să aștepte să moară cineva, ca să se elibereze un pat. Între timp, cei rămași singuri nădăjduiesc să-i găsească la timp vecinii într-o

situaţie de criză. Este și cazul lui Fogorași Ianoș, un bătrîn de 90 de ani dintr-un sat din Ţara Făgărașului. Fără copii aproape, fiecare rostuindu-și viaţa la distanţă de casa părintească, Ianoș spune că mai trăiește încă doar pentru că o vecină l-a auzit strigînd după ce a căzut, mistuit de durere, pe podeaua bucătăriei. „No, așa-i bătrîneţea”, conchide împăciuitor bătrînul. Poate că la fel își vor fi spus și alte zeci sau sute de vîrstnici dintre cei care au reușit să prindă un loc într-un cămin de bătrîni. Deși tariful perceput poate fi unul piperat pentru o pensie străvezie ca multe din România, sînt destule azile private în care nu există îngrijire medicală de specialitate, medicamentele nu se administrează, iar regimul de hrană nu este respectat. Uneori, bătrînii sînt chiar sedaţi, ca să deranjeze cît mai puţin personalul oricum insuficient.

Nu e de mirare că bătrînii mai ajung și la spital în stare gravă, deshidrataţi, după ce au fost așezaţi cîte 2-3 în pat și uitaţi neîngrijiţi acolo, fiind hrăniţi inclusiv cu carne expirată, cum s-a întîmplat în două azile din Prahova.

Căminele de bătrîni devin foarte ușor „depozite de bătrîni”, punctează medicul psihiatru Cătălina Tudose, președinta Societăţii Române Alzheimer, menţionînd printre cauze locurile insuficiente din azilele autorizate, legile permisive și controalele superficiale efectuate de instituţiile de stat. „Se închide poarta şi după poartă nu ştie nimeni ce se întîmplă cu vîrstnicul”, rezumă Cerasela Bechir, preşedinta Asociaţiei Directorilor Instituţiilor pentru Vîrstnici, drama multor bătrîni găzduiţi de azilele din ţară. (…)

Cortina dintre două lumi „Sincer, cel mai tare mă sperie bătrîneţea în România”, îi scrie jurnalista Adina Popescu scriitorului Jan Corneliu, mărturisind că, deși abia e la vîrsta de mijloc, își imaginează frecvent cum va arăta viitorul ei de pensionară – într-un cămin de bătrîni cu miros înţepător de urină sau, și mai probabil, trăind singură, „într-un marasm total”, fără a avea la îndemînă un buton de panică la care să apeleze într-un moment de criză. Într-un articol intitulat sugestiv „Unde fugim de acasă (la bătrîneţe)?”, Adina Popescu detaliază motivele pentru care crede că bătrîneţea e greu de privit, și mai ales de trăit, în România. Obișnuită să studieze cu interes turiștii străini care vin în România, în special pe cei aflaţi la vîrsta pensionării, jurnalista mărturisește că se simte frapată de bucuria cu care aceștia privesc viaţa și lumea, de curajul de a călători chiar octogenari fiind, de faptul că arată ca niște oameni vii pe de-a-ntregul, care savurează fiecare experienţă, „indiferent de stadiul de degradare fizică în care s-ar afla”. Comparaţia

cu pensionarii români i se pare inevitabilă. Pofta de drumeţie a străinilor contrastează dureros cu a părinţilor ei, dar și a cine știe cîtor alţi pensionari, care nu-și imaginează altă destinaţie de vacanţă decît casa pe care o repară sau o renovează strîngînd cureaua pensiei deloc generoase. „Dacă serviciul mai putea însemna cîte o deplasare sporadică, cîte o ieșire în oraș (sau în alte orașe) «în colectiv», pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoţilor, în cazurile fericite”, notează jurnalista. De altfel, cel mai trist lucru, susţine autoarea, e că acești oameni, care au trăit o viaţă între graniţele ferecate ale unei ţări comuniste, nu pot vedea lumea nici la bătrîneţe, strîmtorarea financiară preschimbînd libertatea de a călători într-o proiecţie imposibilă. De fapt, de cîte ori merge în piaţa Obor, jurnalista întîlnește bătrîni care trag după ei un cărucior, într-o perpetuuă căutare a unui preţ mai bun, tocmindu-se chiar și pentru 50 de bani. „Pentru ei asta e aventura supremă departe de casă”, conchide autoarea, mărturisind că cel mai mare coșmar al ei despre bătrîneţe este să se imagineze trăgînd după ea un cărucior, în timp ce socotește cu febrilitate mărunţișul rămas în buzunare.

Aproape inevitabil, la vîrsta la care începi să-ţi numeri bolile și medicamentele, în România trebuie să numeri și mai conștiincios banii, mereu în căutarea unei metode mai eficiente de a-i chivernisi pînă la următoarea pensie. Iar unul dintre jurnaliștii care au vrut să știe cum e să trăiești o zi ca pensionar în România a aflat, cu ocazia acestui experiment, că, după ce pui deoparte banii de medicamente și de întreţinere, e posibil ca suma care rămîne pentru cheltuielile unei zile să pară prea mică unui puști de liceu, dacă i s-ar oferi ca bani de buzunar. Comparîndu-i pe vîrstnicii din Europa cu cei de acasă, criticul literar Dan C. Mihăilescu îi descrie pe ultimii într-o tușă încercănată – „goliţi de sens”, „resentimentari”, cu spectrul sărăciei căpătînd proporţiile unei apocalipse personale, „brusc prăbușiţi în ziua eliberării, cu ochii către sicriu, avînd ca azimut cimitirul”. (…)

Cum este să devii doar o „etate” (1) Frica de a îmbătrîni în România e laitmotivul multor texte publicate în presă în ultima vreme, unele reușind să disece foarte bine nervurile acestei frici cu colorit naţional, „pentru că blestemul nu e să îmbătrînești. Ci să o faci aici”, după cum explică într-un articol prezentatorul TV Cătălin Ștefănescu, semnalînd o nouă dimensiune a migraţiei viitoare: după ce ne-am familiarizat deja cu plecarea tinerilor, care nu-și mai găsesc rostul aici, cu ochii pe bagaje stau și cei care au îmbătrînit deja, dar și cei care urmează să o facă și au, vorba poetului, un singur dor – acela de a prinde vîrsta cărunteţei acolo unde pot fi trataţi ca fiinţe umane. În România, știi fără dubiu că ai îmbătrînit atunci cînd nu mai ai o vîrstă, ci o etate, notează scriitorul Radu Paraschivescu, subliniind cu umor urzicător că, deși vestea bună e că ai ajuns în această perioadă a vieţii, vestea rea e că nu mai există mult timp pentru vești bune.

Iar dacă, financiar vorbind, pentru mulţi vîrstnici nu există știri prea bune, tristeţea de a îmbătrîni aici nu are o dimensiune pur economică. Bătrîneţea la români „e mai grea și mai urîtă decît la alţii”, scrie profesorul Gicu Butoi, urmărind modul în care societatea iden­ tifică și sancţionează orice urmă de îmbătrînire: la 40 de ani ţi se spune, odată cu iţirea primelor fire albe, că ești deja cam trecut, la 50 de ani afli la știri că „un bătrîn” de vîrsta ta a fost protagonistul cine știe cărui incident. Iar dacă la 60 de ani poţi auzi comentarii deplasate și răutăcioase, despre ce se întîmplă de la 70 încolo autorul, ajuns la această nevolnică vîrstă, admite că se sfiește să povestească. (…) „În ţara mea atît de puţine persoane tinere sau, să zicem, încă în putere, se poartă respectuos cu bătrînii”, pune punctul pe „i” Liliana Ivan, autoarea unui articol intitulat sugestiv „Mi-e frică pentru bătrîneţea mea în această ţară”. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 1 noiembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Coropișnițele Cred că mulţi dintre tinerii noştri de astăzi, cu toată ştiinţa lor de carte și tehnologia modernă, cum sînt telefonul mobil, internetul, nu au văzut ori nu ştiu cum arată o coropişniţă... Coropişniţele apar cînd se dezgheață pămîntul şi cînd încep arăturile de primăvară, pentru plantarea seminţelor de sezon... Din păcate, coropişniţele fac prăpăd în toate soiurile de plante, că bietul plugar se trezeşte mai mereu cu lanul sterp, şi dacă scapă vreo plantă din cleştii lor feroce, ea va creşte cu frunzuliţele galbene, că de rod... nici pomeneală...

Doamne, nu pot uita în copilărie cum, într-o dimineaţă, mama a venit din grădină, cu mîinile prinse de păr, plîngînd de parcă ar fi avut mort în casă... „Ne-au mîncat coropişniţele toţi cartofii... Tot ne-au mîncat... Toate plantele sînt galbene... Fasole... Cartofi... Păpuşoi... Nu a scăpat măcar un cuib de cartofi, să punem o fiertură la foc...”. Şi o ţinu cu bocetul zile întregi, consolîndu-se în cele din urmă cu gîndul că nu are ce să facă... Nu doar nouă ne făceau culturile harcea-parcea, ci şi altor oameni din satul nostru şi din satele învecinate, că mai mereu se întîmpla ca pămîntul să fie împînzit de coropişniţe şi, de la un an la altul, erau tot mai lacome, distrugînd culturile sătenilor. Iar sărmanii de ei, nu aveau cum scăpa de ele, ci, doar pentru linişitea lor, se rugau la Dumnezeu ca măcar El să le poarte de grijă, și sperînd ca măcar în anul următor insectele astea să se mai împuţineze.

Fiindcă doar așa vor avea şi ei holde mai bogate şi ce să pună pe masă... Mama, de fiecare dată spera, aşteptările,

Frumusețea naturii în parcurile și grădinile din Capitală (4) Grdina Botanic Grădina Botanică are peste 150 de ani de activitate, fiind înfiinţată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860, la iniţiativa doctorului Carol Davila. Însă abia din anul 1884 a căpătat actualul amplasament, datorită eforturilor prof. dr. Dimitrie Brândză. Instituţia de cultură, educaţie şi cercetare aparţine Universităţii din Bucureşti.

Localizată în centrul oraşului, în imediata apropiere a Palatului Cotroceni, Grădina Botanică este probabil unul din cele mai frumoase locuri din Bucureşti, încîntîndu-şi vizitatorii cu peste 10.000. de specii de plante: de la arbori înalţi pînă la cele mai minuscule flori, iar pe lîngă rolul de a-şi delecta vizitatorii, grădina continuă să fie un cadru ideal pentru studiile ştiinţifice bota-­ nice şi educarea popu­ laţiei, înfăţişînd diver­ sitatea lumii vegetale şi problemele cu care aceasta se confruntă în interacţiunile pe care le are

însă, nu i-au fost împlinite... Şi nu că pămîntul ar fi fost altfel de cum era pe timpul celor de dinaintea noastră, ci pentru că apăreau alte coropișnițe, mai multe şi mai înfometate, iar oamenii nu aveau ce să facă... Au scăpat, totuși, de ele, odată cu colectivizarea, cînd nu rămînea nici un bulgăre de pămînt netratat din timp împotriva dăunătorilor, iar plantele creşteau verzi și sănătoase sub razele soarelui, şi cu rod din belşug. Era o frumuseţe să le privești sub unduirea vîntului, legănîndu-se, din toate părţile, valuri-valuri. De atunci, pînă în vremurile noastre, mai exact, pînă pe la începutul anilor ’90, nu mai văzusem coropişniţe... După aceea, am constatat că ele au reapărut și s-au tot înmulţit: nu ştii cum să te fereşti de ele, că umblă nestingherite printre noi... Şi nu sînt precum cele din anii copilăriei mele, dar sînt la fel de lacome și mult mai perfide, că nu mai umblă prin pămînt, ci printre noi, oamenii... Distrug tot ce le iese în cale: limbă, obiceiuri, Tricolor, şi sînt venite de peste tot să ne înveţe cum să trăim în civilizaţie şi bunăstare, renunţînd la statutul nostru de români. Aceste coropişniţe, cu care ne intersectăm la tot pasul, sînt tot mai cotropitoare şi se întrec care mai de care să sugă sîngele omului de rînd, prin muncă neplătită. Şi coropişniţele astea sînt bine organizate şi nu au altă grijă decît să-și umple propriile buzunare... Nu oricum, ci lucrînd la falimentarea ţării... Tinerii noştri cunosc acest lucru, dar tac de frică să nu fie luaţi la ochi... Ar pierde slujba, libertatea, de la caz la caz... Scopul coropişneţelor este acela de a prospera, ele și familiile lor... Noi am păţit-o, așa cum am povestit, şi ştim cît de dăunătoare sînt, cu tot neamul lor de coropişniţe!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „sentimental“

RM

S ă mînța bun ă

Cît cîntărește o rugăciune? (2) ,,Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi scăpa, iar tu Mă vei preamări! Cine aduce mulțumiri, ca jertfă, acela Mă preamărește.”

(Psalmul 50.15,23) Sărmana femeie a pus cu grijă bucata de hîrtie pe cîntar, ținîndu-și în continuare capul plecat în rugăciune. Ochii proprietarului și ai clientului au fost uimiți cînd au văzut cum cîntarul a coborît și a rămas pe loc. Patronul, cu ochii pironiți la cîntar, s-a întors spre client și i-a spus cu răutate în glas: „Nu-mi vine să cred!“. Clientul a zîmbit, iar proprietarul a început să pună alimente în cealaltă parte a cîntarului. Cîntarul nu se balansa, așa că a continuat să pună tot mai multe alimente pe el, pînă cînd nu a mai fost loc. Proprietarul stătea acolo peste măsură de uimit. În final, a luat foaia de hîrtie de pe cîntar și s-a uitat la ea cu vădită nedumerire. Nu era o listă de cumpărături, ci o rugăciune care suna astfel: „Dragă Doamne Isuse, Tu cunoști nevoile mele și las aceasta în Mîna Ta“. Proprietarul i-a dat femeii alimentele și a stat într-o tăcere plină de uimire. Femeia i-a mulțumit și a părăsit magazinul. Clientul i-a dat proprietarului o bancnotă de 50 de dolari și i-a spus acestuia: „A meritat fiecare bănuț“.

Mai tîrziu, proprietarul a descoperit că avea cîntarul stricat. Așadar, numai Dumnezeu știe cît de mult cîntărește o rugăciune. Necredința va spune că a fost o întîmplare fericită pentru femeie. Dar credința admiră cu mulțumire modul în care Dumnezeu poartă de grijă de ai Săi și cum El ascultă rugăciunea făcută cu credință. Oare a înțeles proprietarul acelui magazin cît cîntărește o rugăciune? Dar noi?

cu omul. O plimbare prin Grădina Botanică devine astfel o călătorie în universul plantelor, la fel de instructivă pe cît este de relaxantă. Cuprinde Muzeul Botanic, sere de expoziţie şi colecţii de orhidee, palmieri şi plante carnivore, un sector de plante decorative şi numeroase alte atracţii.

Parcul Drumul Taberei (Moghioro) Simbolul cartierului Drumul Taberei şi al Sectorului 6 din Capitală este unul dintre cele mai apreciate şi aglomerate parcuri de cartier, mai ales datorită apariţiei teraselor, a patinoarului, a

cîmp unde fosta ICAR (Între­ prinderea de Construcţii Aero­ nautice Româneşti) îşi testa avioanele pe care le producea.

Parcul Moghioroş, cel mai mare din Sectorul 6 al Capitalei, a făcut obiectul unor ample reamenajări. În parc a fost construită o pasarelă pietonală şi s-au meselor de şah, a terenurilor de fotbal sau tenis şi, nu în ultimul rînd, a renovării ştrandului.

Parcul ce se întinde pe 30 hectare a fost amenajat la începutul anilor ’60, pe un

refăcut aleile, a fost realizată o zonă de labirint şi urmează a fi construită o seră de plante exotice de 5.000 de metri pătraţi.

Parcul Drumul Taberei are acum trei locuri de joacă, două pavilioane de recreere pentru adulţi, unul dedicat celor pasionaţi de şah, două poduri, o pasarelă şi o zonă de spectacole cu scenă şi gradene. Nici iubitorii de sport nu au fost uitaţi: există o zonă de fitness, terenuri de handbal, fotbal şi tenis de cîmp, dar şi o zonă pentru role şi biciclete. (va urma) Sursa: epochtimes.ro

RM

5

Vineri, 1 noiembrie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Cine e autorul scrierilor lui Goethe? (1) Chestiunea dacă Goethe însuşi ori altcineva e autorul scrierilor pe care lumea le cunoaştea ca scrise de Goethe a dat mult de lucru criticilor germani.

Dacă scrierile pe care le atribuim lui Homer sînt întradevăr scrise de un singur om, de un Homer, ori dacă dramele atribuite lui Shakespeare sînt scrise de un om numit într-adevăr Shakespeare şi nu de altul, numit Saco sau altcumva - astea sînt chestiuni vechi, cărora poate nu li se va da de căpătîi niciodată; cel puţin chestiunii lui Homer, nu. Dar Goethe e om care a trăit aproape în zilele noastre, şi să nu ştim dacă „burghezul” Goethe e într-adevăr Goethe poetul? Că un Goethe a trăit - nu încape îndoială. Că a fost foarte talentat şi că a scris versuri - e lucru sigur.

Dar c-ar fi scris pe Faust e lucru îndoielnic, şi mai îndoielnic e c-ar fi scris tot ceea ce e iscălit de Goethe.

Se repetă, aşadar, chestiunea cu Homer şi Shakespeare: mai mulţi autori sînt reprezentaţi printr-un singur om şi au un singur nume.

La urma urmei nu e important dacă Odiseea şi Iliada sînt operele unui singur om sau ale unui milion; un singur elen sau toţi la un loc au fost în stare să creeze o operă nemuritoare pe care n-au putut-o crea alte neamuri. Dar, fie geniul particular ori colectiv, grecii l-au avut pe Homer. Englezii au avut un Shakespeare şi-l vor avea veşnic, ori c-a existat într-adevăr un singur geniu care a creat cunoscutele tragedii, ori c-au lucrat la ele 2, 10 sau toţi englezii. Tot aşa cu Goethe: nu importă dacă consilierul de curte Goethe a creat singur opera sau cu mai mulţi, destul că opera este o operă genială a germanilor. Ca exemplu analog ar fi o victorie strălucită într-o luptă dintre două neamuri: ce ne pasă dacă victoria a fost opera acestui general ori a celuilat, destul că lupta a fost cîştigată şi victoria e a neamului întreg.

Duşmanii lui Goethe se năpustesc cu multă supărare asupra lui şi-l învinuiesc de toate păcatele.

Cei ce-l apără n-au multe ziduri de apărare și la adică nici nu voiesc să-l apere: opera numită a lui Goethe e un monument naţional al neamului german, zic ei, ne mîndrim c-o avem şi puţin ne pasă cîţi au făcut-o, destul că germanii au făcut-o.

Dar cum ajung criticii să contesteze lui Goethe paternitatea operelor sale, sau cum îndrăznesc să afirme că numele Goethe e un nume colectiv de autori?

Au dovezi sau, cel puţin, cred că le au. Din mulţimea de dovezi, îngrămădite prin cărţi şi reviste, eu aleg pentru cititorii Epocii numai cîteva, pe cele mai lesne de înţeles şi mai hotărîtoare, căci cele mai multe dovezi nu pot fi pricepute decît de cei ce cunosc în amănunte viaţa şi scrierile lui Goethe. Cea dintîi bănuială că Goethe nu poate fi autorul atîtor lucrări - ele umplu 40-44 de volume - s-a iscat dintr-o notiţă pe care a publicat-o unul din cei mai serioşi critici ai germanilor, Gervinus, un cercetător literar aproape infailibil pentru germani. Gervinus spune că Goethe n-a audiat nici şcoala elementară, nici liceul, nici universitatea; el a avut profesori particulari totdeauna, astfel că niciodată n-a avut nici ştiinţa, nici sistematizarea, aşa cum se cere prin licee şi universităţi, căci trecea prin acelea numai ca să fie trecut. Şi, pe lîngă altele, era peste măsură de leneş. Că Goethe a fost din firea lui leneş o recunosc toți biografii și comentatorii săi. Unul dintre biografi se plînge că Goethe n-a știut deloc ce e sîrguința. „Activitate a dezvoltat Goethe în toate perioadele vieţii sale, dar ea era un fel de capriciu şi o plăcere momentană. Acea sîrguinţa stoică şi hotărîtă, care se luptă în vederea unui scop îndepărtat, cu o putere plină de voinţă contra momentanelor dispoziţii de

la acesta. Şi, ca vîrf la toate, ei aduc faptul că Goethe, cînd nu era în birou - în virtutea vreunui concediu -, cînd nu se ocupa cu păianjeni, cînd nu scria scrisori politice ori amoroase, el era veşnic pe drumuri, fie prin trîndăvie, sîrguinţa aceea amară şi chinuitoare, pe care, ţară şi mai ales prin Italia. Toate acestea sînt probe bunăoară, a arătat-o Schiller la compunerea dramelor negative, şi scopul lor e numai să dovedească faptul sale - sîrguinţa asta Goethe n-a cunoscut-o niciodată, cel că Goethe n-a putut să fie autorul scrierilor lui Goethe.

Acum să vedem dovezile pozitive, anume că Goethe puţin n-a dezvoltat-o”.

S-a cercetat cît pot scrie în termen mediu scriitorii pe într-adevăr n-a fost cine-l credem şi că alţii au lucrat an şi s-a constatat că lui Goethe i-a lipsit timpul material pentru dînsul, că el e un uzurpator al meritelor altora. ca să poată scrie atîta cît a scris. E adevărat că Goethe a Schiller improviza foarte des versuri, pe Goethe nu l-a trăit mult; luînd în considerare lunga sa viaţă şi primind văzut nimeni improvizînd. Însuşi spunea că n-are darul ipoteza că el ar fi scris regulat în fiecare zi cîte 6 ceasuri, improvizării şi că scrie cu multă chinuire versurile şi că invidiază pe cei ce scriu repede, aşa, că versurile parcă le mulţimea scrierilor lui nu ni s-ar părea enormă.

Dar ipoteza e prea riscantă. Las’ că Goethe nu era curg din pană. Însuşi acest lucru dă de bănuit: să scrii cu sîrguitor şi muncea numai împins de greu, să te frămînţi cu versurile, şi totuşi să fi scris aşa de dispoziţii momentane - cum am spus - multe! Teama că va fi rugat să improvizeze la anumite dar sînt ani întregi cînd n-a scris nimic, ocazii îl zăpăcea pe Goethe şi căuta toate chipurile să-şi dar absolut nimic. Pe el nu-l lasă firea mîntuie capul - duşmanii mai răutăcioşi trag din acest să scrie 6 ceasuri pe zi. E însă altceva, fapt o concluzie prea disperată. Apoi, chiar după teoria mai hotărîtor. Goethe era funcţionar al atavismului, criticii nu pot ajunge la o concluzie că statului şi sta regulat 4 ceasuri pe zi la Goethe ar fi avut cine ştie ce aptitudini poetice, căci în birou; se mira lumea de pedantismul toată familia lui n-a existat nici un individ cu aplecare ce-l arăta Goethe ca funcţionar: el era spre poezie. Tatăl bunicului său a fost potcovar, bunicul cel mai regulat cercetător al biroului său croitor, tată-său un burghez cinstit, dar fără tragere şi de o exactitate de maniac, în cele de inimă spre arte. Goethe spune într-o poezie că darul mai amănunţite şi mai neînsemnate afaceri de birou. poetic (l)-a moştenit de la mamă-sa. Cunoscătorii însă Tocmai de aceea poetul Fulda zice într-o epigramă: ai mamei lui n-au prea găsit-o „romanticoasă”; ba „Tu, Goethe, ai fost născut funcţionar, nu poet; eşti mai dimpotrivă. Dar şi concluzia trasă dintr-aceste lucruri pedant decît sluga care-ţi mătură biroul, iar în sosirea şi mi se pare prea chinuită. în plecarea de la birou tu eşti ceasornicul mahalalelor”!

Hotărîtoare e însă împrejurarea că Goethe a Şi într-adevăr, nu se prea potriveşte publicat sub numele său poezii pe poet-geniu cu slujbaş-ceasornic. Astfel, care le-au trimis alţii, ca să le vadă.

4 ceasuri pe zi i le răpeau fleacurile Două femei sînt, mai ales, ale căror migăloase ale biroului. Alte 4 ceasuri poezii sînt astăzi ale lui Goethe. Una e cel puţin i le răpeau cercetările lui de Marianne Willemer, care trăia în relații fizician. Goethe era pătimaş iubitor al mai delicate cu Goethe și coresponda ştiinţelor naturale. După-amiază, mai necontenit cu el și se numea „Suleica” totdeauna, îl găseai ocupat cu studii (Suleika) în scrisori: ea a trimis lui asupra păianjenilor, asupra culorilor şi Goethe versuri făcute de ea, în care a opticii. Chiar pe terenul acesta a scris îşi cînta iubirea şi slăvea pe iubitul ei, aşa de mult şi de temeinic, încît şi-ar fi pe Goethe, iar iubitul ei i-a publicat făcut nume numai cu el. Însuşi Goethe poeziile printre ale sale, sub numele spune că el şi-a pierdut mai mult timp Marianne von Willemer său. Goethe a fost prins mai la urmă cu din viaţă cu ştiinţele naturale decît cu acest lucru; el însă, cum era cam certat poezia. E cunoscut lucrul că Goethe iubea cu patimă cu cinstea, a continuat să le publice, şi într-alte ediţii, petrecerile, zgomotul şi societăţile. Nu era serată, nu era ca ale sale. Chiar şi astăzi, unii editori le mai iau ca ale bal, nu erau nuntă şi botezuri în oraş la care să nu fi lui Goethe, cei mai mulţi însă le scot din ediţiile lor. fost de faţă şi Goethe. El era părtaş la toate excursiile, la (Dintre acestea, 5 sînt unele dintre cele mai frumoase toate prînzurile mari, la toate petrecerile de la curte. Cît poezii ale literaturii germane - n.a.). Aceste poezii sînt în timp îşi pierdea el cu acestea! Mai adaugă că el însuşi Westöstlichen Divan şi aveau titlul Suleica. Altă femeie da serate şi petreceri şi-i plăcea să fie tot cu lume; mai e Bettine von Arnim. Aceasta era femeie măritată şi îl adaugă că - fiind om aşa vestit - era adora pe Goethe. Iubea deodată pe soţul zilnic împresurat de vizitatori şi sta în ei, dar şi pe poet, iar pe Goethe, ca pe un corespondenţă cu o mulţime de oameni, Dumnezeu. Cu Dumnezeul ei, Bettine aşa că numai scrisorile, corespondenţa a purtat mai mulţi ani corespondenţă lui, umplu peste 20 de volume. Cînd vezi literară - căci iubea literatura şi însăşi noianul de scrisori ale lui Goethe, îţi vine era poetă -, iar acest Dumnezeu i-a luat să crezi că el n-a făcut altceva nimic în frumuşel poeziile şi le-a publicat ca viaţă decît să isprăvească o scrisoare ca ale sale, iar de Bettine şi-a bătut joc, să înceapă alta. Şi cu toate acestea, el a se înţelege, nu ca un Dumnezeu, ci ca scris 44 de volume de literatură! un bărbat pervers. (Corespondenţa lor I se impută, de altfel, şi alergarea e publicată în întregime Briefwechsel după intrigi, mai ales literare şi politice; zwischen Goethe und Bet. v. Arnim, e el era veşnic gata „um eine Menge Bettine von Arnim foarte instructivă şi dă mult de gîndit von Dingen zu bekümmern, die ihn asupra caracterului lui Goethe - n.a.) eigentlich nichts eingingen”.

Ceea ce a făcut Goethe cu Willemer şi cu Bettine nu Şi toate acestea îi răpeau o mulţime de vreme. În sînt cazuri singuratice. Au mai păţit-o si altele. Și mai urmă venim la partea cea mai slabă a caracterului lui ales alţii. Se cunosc pînă acum vreo 8 inşi care şi-au Goethe: patima de femei. El a fost de multe ori însurat, trimis caietele cu versuri lui Goethe, ca să-şi dea părerea a avut relaţii scandaloase cu o legiune de femei; chiar la asupra lor, şi s-au pomenit cu versurile lor publicate sub bătrîneţe se ţinea numai de „amoruri” cu neveste şi cu iscălitura lui Goethe. Poetul parte i-a rugat să tacă, parte fete tinere. În relaţiile lui cu femeile a dat dovezi de o le-a făcut servicii - era doar ministru de Stat în Weimar nemăsurată perversitate, aşa că, judecat după ele şi după -, parte i-a dezminţit, şi lumea, natural, da dreptate celui alte fapte ale lui, unii critici mai pătimaşi îl acuză că în tare: cum să aibă tocmai Goethe nevoie de lucrările neamul german el reprezintă chintesenţa imoralităţii. Îşi unui nu ştiu cine! Unii cred că Goethe făcea lucrul poate oricine face socoteala cît timp îşi pierdea Goethe acesta fiindcă era prea fără nici un scrupul în ce priveşte cu mulţimea afacerilor sale de dragoste. I s-au adunat onestitatea şi onoarea; alţii însă cred, şi poate cu mai scrisorile, cîte s-au putut, adresate femeilor, şi mulţimea multă dreptate, că Goethe era silit să facă aşa, silit de lor trece de 8 volume mari. Aşa, după toate acestea, editori. criticii cred că e destul de dovedit că Goethe n-a avut (va urma) timp să scrie tot cît a iscălit, că i-a lipsit timpul necesar GEORGE COȘBUC

6

Vineri, 1 noiembrie 2019

Polemici«Controverse ,,Bijuteriile” Pămîntului (3) Castele de pe Valea Loarei Castelele Loirei sînt ca o salbă de mărgăritare înșirate la gîtul Franței. Loire... Un rîu disciplinat, șerpuind nu departe de Paris.

Castelul din Blois este poate cel mai frumos. Aici au fost asasinați cei mai mulți regi... și încă ceva: în sălile lui se țeseau cele mai spectaculoase intrigi, de cînd e Franța – Franță. O doamnă din grupul nostru de vizitatori, privind fascinată ușile secrete și locurile de refugiu ale reginelor, cînd se întîlneau cu amanții, oftează: ,,Ce frumos!”. În Sala Statelor Generale, o încăpere uriașă, se hotăra soarta Franței. Prinții deveneau regi datorită unui zîmbet plăcut aruncat unei curtezane cu influență. ...Cine n-a văzut Ambroise nu se poate lăuda că a trecut prin Valea Loirei, ne spune ghidul muzeului.

Castelul se reflectă în undele Loirei încă din Secolul al XV-lea. Aici se află cea mai ingenioasă și frumoasă scară din toate castelele Franței. Străjuită de cavaleri puternici, era o fortăreață de netrecut. Să fim solemni.

O poză a lui Jean Marais ne zîmbea de pe un perete. ...Ghidul continuă: aici au fost spînzurați hughenoții cu capul în jos, pentru ca orășenii să vadă și să nu mai îndrăznească să se răscoale.

Nu poți părăsi Valea Loirei, ne atenționează ghidul, fără a vizita Chenonceaux, Castelul celor trei doamne, care și-au ruinat bărbații pentru a-l construi. Catul de sus al castelului era locuit, în castel aflîndu-se doar săli goale și cîte un mobilier sumar. Unda Loirei s-a obișnuit cu umbra castelului, și-atît.

Reims În orașul Reims se află cea mai frumoasă Catedrală din Franța.

Toți marii regi ai țării s-au încoronat aici.

Statuia de la intrare, intitulată Ange au sou-­ rire, i-a privit pe toți de-a lungul veacurilor.

Construcția catedralei a durat sute de ani. Începută în 1211, ea a fost terminată abia în 1480. Orașul trăiește prin această construcție, cel mai însemnat punct de atracție pentru turiști.

Catedrala din Reims este magnifică. Arcadele uriașe te înfioară, îți dau senzația trăiniciei lucrurilor zidite de oameni. Celelalte clădiri, ridicate mult mai tîrziu, vădesc tendința de imitare a colosului gotic.

Fiecare detaliu al uimitoarei catedrale ți se fixează în minte. Vitraliile încep să joace înaintea ochilor, amestecînd Marea Roșie cu Răstignirea, iar cuvintele de îmbărbătare ale Jeannei d’Arc către regele Carol al VII-lea par chemări venite de undeva, departe: ,,Vino, Charles, la Reims, căci duhurile mi-au spus cu vorbe sfinte că va trebui să te încoronez ca singur rege al Franței! Vino, îngerii te vor spirijini prin mine, și vei mîntui țara de contropitorii englezi.

Nu asculta sfaturile trădătorilor și nu te teme!

Vei învinge pentru că e cu tine Jeanne. E cu tine Franța, care nu poate să îndure pe grumazul ei rușinea cotropirii”.

Zona mai este celebră și pentru o altă particularitate.

Se știe că francezii beau mai mult vin decît apă, dar ei nu pot ignora... magnifica șampanie de Reims.

Subsolurile orașului sînt o imensă pivniță căptușită cu

FANTOME ÎN ROMÂNIA (1)

- o întîmplare stranie, relatată de un matematician și diplomat de reputație mondială –

care dădeau afară. Avea să-mi aducă micul Cealaltă călătorie a mea în România, în dejun la 7,15, fiindcă a doua zi era duminică vară, a fost tot foarte scurtă, dar i s-a adăugat și mama mă rugase s-o însoțesc la messa un incident pitoresc, ce m-a pus în legătură celebrată în Biserica Catolică din Botoșani. cu... lumea de dincolo. Am ajuns într-o Trebuia să plecăm pe la 8, cu automobilul seară la Dumbrăveni, toată familia vărului trimis pentru asta de unchiul meu. meu Săndel era adunată, cu cumnate cu tot, După ce a plecat Ion, am început să apoi mama și două mătuși. Eram frînt de cercetez topografia casei și am încuiat cu oboseală și am vrut să mă culc devreme. cheia (pe dinăuntru) toate ușile ce dădeau în În casa mare nu era nici o cameră liberă. camera mea: ușa cu două canaturi din fața Săndel mi-a spus că o să-mi pregătească patului, ce dădea în salon, ușa simplă din una în casa unchiului meu, neocupată de dreapta patului (cînd eram culcat) dinspre cînd acesta locuia la Botoșani. Pe la 10 coridor, în fine, ușa care, din sala de baie, seara, cînd traversam curtea să mă duc Matila Ghyka răspundea în același coridor. Cît despre ușa la casa aceea (situată de partea cealaltă a (1881-1965) aflată la 50 de centimetri de capul meu și la drumului), mi-am dat seama că-mi hărăzise dreapta (fiind culcat), ce despărțea camera una din micile camere de musafiri. Camera de dormit a unchiului meu era mult mai mare, așa că mea de sala de baie, n-o puteam încuia cu cheia, pentru i-am cerut lui Ion să mă mute acolo. Ceea ce s-a și făcut. că aceasta, uriașă, era înțepenită în broasca din interiorul Camera asta, aflată între sala de baie, cu nemeroase băii și nu putea fi, prin urmare, răsucită decît chiar din aparate terapeutice, și salon, era mobilată în stil Boule sala de baie, nu și invers. Dar sistemul format din camera Premier Empire. Ion a venit cu mine și mi-a spus că o să mea și sala de baie era izolat de restul casei prin cele 3 dorm singur în toată casa și că el o să închidă toate ușile uși închuiate cu cheia, amintite mai sus. M-am culcat

RM

Colectiv

Iartă-ne, Doamne, iartă-ne pe toţi, Votînd doar cu hoţii, sîntem și noi hoţi, Iartă-ne, Doamne, popor recidiv, Iar ne-am sinucis în Colectiv!

Ce păsări negre pe-un cer şi mai negru, Ce fîlfîială de îngeri arşi în etern, Iar cioclii se plimbă cu pasul alegru Prin Parlament şi pe la Guvern. În aer mai pute de carne şi plete Prăjite pe altarul unei ţări moarte vii, România coruptă moare de sete Şi tot bea sînge din propriii fii.

Ce boală a cuprins întregul ăstʼ neam?

Ce crunte păcate mai avem de plătit?

Iar groparii aşteaptă pîndind pe la geam Neamul acesta cînd bleg, cînd smerit. Întoarce-te, Doamne, cu faţa spre noi, Nu ne mai da pedepse şi chin, Redă-ne îngerii ce-ai luat înapoi, Aşa arşi cum sînt, noi îi vrem... Amin!

Viorel Boldiş sticle de șampanie. Dacă cineva ar avea curiozitatea să rătăcească pe aici, i-ar trebui ani de zile să se dumirească puțin asupra catacombelor în care această licoare trebuie să zacă pentru a îmbătrîni și a căpăta aroma inconfundabilă. Ca să poți deosebi o licoare fină de o băutură oarecare îți trebuie timp. Pentru că nimic împărătesc de pe fața pămîntului nu poate dăinui fără ea, șampania de Reims. Sînt aici sticle uitate de zeci de ani și, dacă reușești să guști din ea, mai cu seamă din șampania roșie, foarte greu de obținut, juri că ești regele Mapamondului. În paharul de cristal, bro­boane roșii-sîngerii se amestecă printre mărgelele spumei. O mireasmă de trandafiri, chiparos și alte esențe necunoscute amețește totul în jur. O beție de culori și de arome. E jocul de-a fericirea, ceva indefinit, dar pe care îl simți din plin. E uimitor cum licoarea dezleagă limbile ca pe un lacăt ferecat. Privirea ni se tulbură, iar picioarele, tot mai grele, nu mai vor să asculte, dar bem pentru a ne trezi și a nu uita că am venit pentru a vedea... cea mai veche și mai frumoasă catedrală din Franța. (va urma) LILIANA TETELEA imediat, fiindcă eram foarte obosit și am adormit după tipicul unui somn fără vise.

Pe la miezul nopții m-am deșteptat brusc, ca și cum cineva m-ar fi zgîlțîit, dar n-am auzit nimic. Din contră, o liniște adîncă apăsa asupra nopții. Eram tocmai pe cale să meditez asupra calității speciale a acestei tăceri, cînd ea a fost fărîmată de un zgomot neașteptat. În stînga capului meu era o mică masă lăcuită cu picior de fier și pe care pusesem, înainte de culcare, o cutie cu chibrituri, pentru că întrerupătorul cel mai apropiat (electricitatea funcționa) era prea departe de pat. Cutia de chibrituri era la nici 30 de centimetri de urechea mea stîngă. Or, în întunericul total, am auzit pe cineva ori ceva ridicînd brusc cutia cu chibrituri, scuturînd-o zdravăn, în așa fel încît să aud bețele de chibrit lovindu-se între ele, pe urmă lăsînd-o să cadă pe masa unde fusese pusă. Cititorul își poate imagina uimirea mea. Am încercat să găsesc o explicație logică acestui fenomen straniu și nu mi-am putut imagina decît atît: un șoarece destul de mare a urcat pe piciorul de fier al mesei, pînă la tăblie, a luat cutia în bot, a scuturat-o și a lăsat-o să cadă. Era logic, dar cam tras de păr. Eu m-am mulțumit cu atît. Gîndul că ar fi putut fi cineva sau ceva în cameră nu-mi trecuse prin cap.

Deși ușor suprins, nu-mi închipuiam nimic sinistru, încît am încercat cuminte să adorm din nou. (va urma) MATILA GHYKA (Text reprodus din volumul ,,Fericit ca Ulise”)

RM

7

Vineri, 1 noiembrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Damaschin Bojincă, apărător și promotor al românismului (2) Damaschin Bojincă despre originea lui Iancu de Hunedoara (2) „Deci și noi spre proptirea descrierii vieții lui Ioan Corvin cercetăm pe cei mai vrednici de credință istorici contemporani, adică de un timp, cu a căror mărturisiri întreaga Istorie a patriei Ungaria este astfel: Ioan Corvin este răsărit din genă și din sînge românesc.

Istoricii sau scriitorii, care au scris despre familia Corvineștilor, unii sînt domestici (din casă sau din patrie), alții străini; lăsînd dară pe aceștia din urmă zicem: Nici un istoric dintre cei întregi și vrednici de credință, care au scris Istoria patriei cu adevăr și fără patimă, nu se află să ascundă sau să tăgăduiască urzirea nașterii lui Ioan Corvin din sînge românesc, ci toți cu o gură mărturisesc adevărul despre românimea lui; așa dară aici nu se vede a fi de lipsă a pune înainte niște mărturii despre acesta, încît se atinge de diferiți cumpărători literați unguri, ci ar fi de ajuns a zice: Ioan Corvin de Hunedoara a fost Român născut și patriot adevărat cu sufletul și trupul. Însă parte ca să te încredințezi și tu, iubite fiu de român, de nu ai avut pînă acum întreaga cunoștință despre adevărata biografie a lui Ioan Corvin, adică unde s-a născut și cum a ajuns el la înalta dregătorie de Guvernator al Ungariei; parte ca să te încredințezi, cum că generoasa nație ungurească totdeauna a iubit pe Români, ca pe credincioșii săi compatrioți și neuitîndu-se la naționalitate, au prețuit de pururea vredniciile bărbaților, fie ori de ce neam. Și de vom încerca starea patriei noastre cu de-a amănuntul, vom vedea că, de la început, adică de cînd a venit neamul unguresc în Panonia, totdeauna au fost în bună armonie și într-o înțelegere cu neamul românesc; vedem că cu unite puteri s-au bătut asupra barbarilor și cu virtute eroică și cu credință nefățarnică au apărat creștinătatea de tulburența păgînilor; așa citim din Istorii, cum că Mihai principele Țării Românești în alianță cu Ungurii, au oprit focul Tătarilor și al Turcilor de către Țara Românească și Țara Ungurească, au omorît sute de mii de Turci și au păstrat din toate părțile bunul de comun al patriei; asemenea principii Moldovei mai totdeauna au fost în alianță cu Ungurii; așa vom citi mai jos a fi dat Dracula Craiului Ungariei Ladislau Postumul 4.000 de ostași călăreți sub comanda a însuși fiului său asupra Turcilor spre bătaia de la Varna.

Așa vedem și în timpurile de astăzi cîtă iubire are eroica nație ungurească către compatrioții români, pentru că oriunde s-au lucrat despre folosul și bunul nației românești, totdeauna s-au aflat în dreptul său nobililor patrioți unguri, cît cu drept se poate zice, cum că tocmai așa au îngrijit ei lucrurile Românilor, ca și cum înseși pe ale sale. Cum că cu unite puteri și nevătămată credință totdeauna au lucrat Ungurii cu Românii, se vădește și prin mulțimea vechilor nobili români din Țara Ungurească, deoarece nobilitatea numai pentru merite sau vrednicii s-au dat.

Acest sfînt principiu a domnit și pe timpul lui Ioan Corvin, cînd în iubire nefățarnică și încredere frățească viețuind, aceste două neamuri s-au răsplătit oricare după cuviință. Spre mai apropiată adeverire se pun înainte istorici vrednici de toată credința, care neîndoite mărturii dau despre geniul românesc al lui Ioan Corvin.

Dintre care cel dintîi este Ioan Turoți, care a viețuit pe timpul Craiului Matei Corvin, feciorul lui Ioan Corvin de Hunedoara, și a scris Cronica Ungurilor,

numai cu sfatul și cu lunga a lucrurilor experiență, ci și cu averile și putere multă autoritatea și-a cîștigat, îndeletnicit prin bătălie bărbătească, n-a agonisit atîtea avuții, cît nume și-a cîștigat din studiile militare.

Se întărește și aceea, cum că Sigismund după vestea numelui părintelui, a adus pe Ioan Corvin din părțile muntenești în Transilvania, și pentru bună purtare a treburilor lui, l-a dăruit cu pămînturile Huniadicești, care sînt în marginea Transilvaniei de către Țara Românească. A fost bărbat, în care se putea cunoaște marea familie a Corvinilor, precum și înalt suflet, înțelepciune și virtute română. La față era foarte deschis și vrednic de referință, în întărirea militară neînvins, a cărui fire blîndă și bună, nu alta decît icoana vredniciei române arăta».

Din această mărturie se vede cum că și părintele lui Ioan Corvinul, adică Voicu But, a fost bărbat mare și strălucit în patria sa, dară nici mai puțin prețuit a fost și în Transilvania”. (Descrierea nașterii și a eroicelor fapte a mult vestitului și de Europa minunatul erou Ioan Corvinus de Hunedoara, tradusă de Damaschin Bojincă, publicată în Calendarul Românesc pe anul 1830, Buda, p. 44-45)

Damaschin Bojincă despre Mihai Viteazul

Bustul lui Damaschin Bojincă, din Oravița în cartea a IV-a, capitolul 30 zice: «Era atunci în Crăime militar înalt la suflet, născut din sînul nobilei ginte transalpine (de peste munți), Ioan de Hunedoara, om bătătarnic și născut spre învîrtirea armelor și spre îndreptarea lucrurilor ostășești; și precum e apa peștilor, cerbilor a vedea umbroasele păduri, așa lui îi era viața purtarea armelor și ducerea taberelor. Pe acest om, precum se zice, spre apărarea viitoare a Crăimei, precum au adeverit faptele lui, l-au ales pronia de sus, și l-au adus din părți străine (înțelege din Țara Românească) în ținutul Ungariei».

Aici se naște întrebarea, cine a fost tatăl lui Ioan Corvin și cum a venit la Crăimea Ungariei ?

Tatăl lui Ioan Corvin a fost Voicu But Corvinul, nobil din Țara Românească, ostaș vestit între ai săi, care pentru înclinarea și amiciția ce o arăta către Unguri, au început principele Țării Românești Mircea, care l-a gonit și mai pe urmă întru atît se mîna lucrul, cît i se luară și moșiile, de unde apoi a trecut Voicu But la Împăratul Sigismund (Engel, în Istoria Țării Românești), care fu primit de Sigismund și se stabili în Transilvania, precum mărturisește Turoți, Cronica partea a IV-a, cap.30: «Se zice că îmboldit fiind Sigismund de virtutea părintelui acestui militar, l-au adus din părțile transalpine (de peste munți), în domnirea sa și l-a făcut locuitor al Crăimei sale».

La anul 1395, ridicînd Sigismund de Luxemburg asupra lui Mircea Vodă și supunîndu-l armelor sale, iară întoarse moșiile boierului Voicu îndărăt, ci și în Transilvania căpătase de la regele Ungariei o moșie, satul Corvin (Hallos), în marginile Transilvaniei de către Țara Românească, unde a și rămas Voicu nemaivrînd să se reîntoarcă în țara sa. În acel sat s-a născut Ioan Corvin de Hunedoara din tată român, iară mama sa se zice a fi fost Elisabeta Marcinaia din familia lui Paleolog, celui mai de pe urmă împărat grecesc.

Cum că Ioan Corvin a fost român afară de toată îndoiala, chiar adeverește Antoniu Bonfiniu, în Decadelele Ungariei, că zice în Decada III, cap. IV: «Că acesta Ioan din tată român, iar din mamă greacă născut, prin virtute, peste socotirea tuturor și-au luminat geniul său; s-a mărturisit nicidecum a fi el născut din părinți întunecați. Că tatăl lui între Românii care locuiesc acum locurile Geților și ale Dacilor, se zice mai mult a fi putut la aceea gintă; adică care nu

,,Istoricul Christian Engel așa grăiește despre Mihai în Istoria Țării Românești, p. 268 ... să resfirăm și să presărăm flori pe mormîntul acestui Principe Românesc, care are un interes istoric minunat în lume, minunat cuprinde în sine... de n-ar fi avut Mihai de lucru cu Basta, cu Batori și cu Moghilă, ar fi făcut minuni în lume și s-ar fi asemănat cu Temistocles și cu Ioan de Hunedoara.

Istoria lui cu mare plăcere am lucrat-o, pentru că aceasta mi-a ușurat inima cea scîrbită despre alte Istorii barbare și nenorocoase ale Țării Românești și ale Moldovei.

Mihai a fost un Român curat și a dat dovadă cum că pronia cerească arată în toate neamurile și limbile măiestria puterii sale. De ar fi ținut stăpînirea lui mai mult, s-ar fi făcut țările de pe marginea Dunării minunate de toată lumea și neînfrînte de putere omenească... Datorința Istoriei fie de-a pururea a păstra aducerea aminte despre acest bărbat și a vesti lauda lui... a aștepta adevărata părere, cum că frumoasele acele țări vor înflori și se va mîngîia omenirea cu dînsele. Încă zice Breviarum X cronologicum: «Nu va fi neplăcut publicului a înțelege, cum că e vrednic acest <Ahiles Românesc> a avea Homerul său, care e vrednic de a fi Cartea Neamului, Cartea Vitejiei de a fi de lume cunoscut și a căruia versuri de înșiși Grecii de astăzi cu mai mare bucurie, decît a lui Homer, s-ar ceti»”.

Damaschin Bojincă încheie astfel: ,,Această Istorie, precum spre marea laudă a Nației Române, am însemnat aici, așa de deschis exemplul să fie măriților boieri din Țara Românească și Moldova. Să citească tot insul aceste rînduri cu mîngîiere, văzînd că au fost strămoșii lui. Însă să se caute și ceea ce a fost cauza care a înecat aceste țări frumoase în moliciune, în întuneric și neactivitate. Alunge dară cei putincioși răutatea din sînul patriei sale și citind Istoriile Strămoșilor săi, fără adormire să privegheze de a pleca iară pe calea virtuții, dreptății și a vitejiei strămoșești. Vedeți cum vestesc istoriile eroice, iată cum citim noi cu dulci lacrimi vitezele fapte ale strămoșilor! Care istorie luminează de-a pururea în inimile noastre”. (Din studiul intitulat : Vestitele fapte și pieirea lui Mihai Viteazul, Principele Țării Românești, publicat în Biblioteca Românească, partea III-IV, Buda, 1834) Sfîrșit IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari Români din Ardeal”)

8

Vineri, 1 noiembrie 2019

RM

Polemici«Controverse 30 de ani de ,,democrație” mai rămăsese de politizat Armata! (urmare din pag. 1) Dacă ne uităm însă cu atenție, vedem cîteva controverse… pe bani mulți, pe ,,linia de front” reprezentată de Guvern (PSD) - pe de-o parte, Iohannis și Ciucă - de cealaltă parte! Cel puțin aparent… Este vorba de achiziția celebrelor corvete militare – dar și de un episod uitat.

Celebra achiziție a rachetelor Patriot, cea mai mare cheltuială în scop militar. Astfel, pe 20 aprilie 2017, generalul Ciucă îi surprindea pe premierul de atunci, Sorin Grindeanu, dar și pe ministrul Apărării, cu un anunț ferm Romania are în plan achiziţionarea de rachete Patriot. O achiziție directă, fără licitație – dar pentru care trebuiau negociate multe condiții și proceduri. Or, Ciucă anunța că, gata, România achiziționează! Era vorba de 4 miliarde – bani pentru care decidea doar Guvernul, ministrul Apărării Naționale - dar NU șeful SMG, oricît de medaliat era el… de către americani! Ceea ce a spus și Sorin Grindeanu a doua zi, chiar în ședința de Guvern: ,,Nu-mi doresc - şi am şi cerut să se facă o inventariere - ca altcineva decît cei care sînt titularii pe posturi să discute despre lucruri care ţin de alte ministere. Nu vreau să aflu despre investiţii la Ministerul Apărării decît din declaraţii ale ministrului Apărării. Sîntem clari?!”, a declarat Grindeanu, o aluzie clară la declarația lui Ciucă. Și Liviu Dragnea a reacționat imediat – ,,Ce nu mi-a plăcut a fost declaraţia şefului Statului Major care a anunţat deja că va achiziţiona rachete Patriot”. ,,Păi, au finalizat procedurile?

Nu e bine să aştepte derularea procedurilor, totuşi?”, a întrebat corect Liviu Dragnea. ,,E şeful Statului Major şi mă aştept la foarte multă rigoare. Poate şi ministrul Apărării se gîndeşte la asta tot timpul acolo, prin minister. Mai puţine declaraţii şi mai multă acţiune cred că este mai bine”.

Pe scurt, acesta a fost un caz grav, fără dubii doar era vorba de o achiziție strategică și de o sumă colosală! Cu toate astea, s-a trecut ușor cu vederea – ba mai mult, Iohannis a declanșat războiul prelungirii mandatului generalului Ciucă! Întrebarea e firească – oare ce rezultă de aici? Răspunsul, din păcate, pare la fel de simplu: un militar de carieră precum generalul Nicolae Ciucă s-a implicat în combinațiile politice ale președintelui. Pentru că… Iohannis este primul președinte clar politic, nicidecum apolitic – încălcînd astfel grav Constituția, chiar dacă inconștiența, moliciunea și lașitatea clasei politice nu sancționează asta! Or, acestui președinte i s-a alăturat generalul Ciucă! Și, fapt pe cît de demonstrativ, pe cît de nefiresc, chiar de Ziua Armatei, cînd generalul este încă șeful Armatei… el este și pe o listă politică - a unui Guvern politic! O gafă pe care, din respect pentru Armată și pentru cariera generalului Ciucă, o voi atribui doar președintelui Iohannis.

Tupeului nemăsurat al acestuia!

Una dintre primele reacții semnificative a avut-o Ion Cristoiu, care a comentat scurt la Antena 3 că astfel se dovedește că generalul făcea

jocurile liberalilor. Mai mult, celebrul jurnalist publica pe blogul său o fotografie interesantă, cu o explicație pe măsură: ,,Doi pe aceeași cracă: Florian Coldea și Nicolae Ciucă (viitorul ministru PNL al Apărării)”. O fotografie de la o reuniune, în care cei doi generali se salutau discret și… amical. Nimic rău în asta, dacă opinia publică și presa nu ar fi marcate de antecedente cu implicări ,,secrete”!

Din alt punct de vedere, ,,această deci­zie reprezintă un pas înapoi în privința angaja­ mentelor euro-atlantice asumate de România cu privire la controlul civil asupra forțelor armate - niciodată, de un sfert de secol încoace, la conducerea politică a armatei nu s-a mai numit un cadru activ”. E declarația lui Călin Popescu Tăriceanu. Și nu e singurul care a spus asta. ,,Rușine mai mare pentru Armata României decît palma dată ieri de Generalul Ciucă nu poate fi imaginată - Șeful Marelui Stat Major, comandantul militar al armatei, a abandonat Armata Română chiar de ziua ei, pentru o funcție politică în eventualul Cabinet Orban”, a declarat Eugen Teodorovici, care nu s-a oprit aici. Ministrul Finanțelor a continuat întrebînd direct: oare care sînt meritele acestui General? ,,Dacă ne-am fi găsit într-o situație de conflict armat, ar fi procedat la fel? Ar fi părăsit cîmpul de luptă pentru o funcție călduță, acasă, într-un birou?”, întreabă Teodorovici.

Cu alte cuvinte, clasa politică și mass-media sancționează propunerea generalului Ciucă drept o greșeală – și o pată pe ziua Armatei, 2019.

Dar să vedeți cum a reacționat opinia publică! E suficient să dau exemplul unei postări a lui Radu Tudor, cel mai important propagandist NATO, care a încercat să-l pună la punct pe Teodorovici. ,,După repetate deplasări la Moscova, Orlando a lu’ Vîlcov atacă cel mai important general al Armatei Române”, scrie Radu Tudor, finalizînd cu ,,#culcat”. O mitocănie și o aberație – pentru că Teodorovici nu ,,s-a deplasat la Moscova”, ci avionul de linie spre Havana a făcut o escală pe un aeroport din capitala Rusiei… pentru că așa era programul! Nu era nici avion privat, nici cursă charter! În schimb, e fericit cu Geoană în fruntea NATO! Păi să-i amintim de un WikiLeaks din 2009: ,,Geoană s-a dus la Moscova cu avionul oligarhului Sorin Ovidiu Vântu”, se menționa într-o telegramă clasificată secretă, transmisă de Ambasada SUA la București. Dar pentru Radu Tudor nu contează asta! Dacă e ordin… cu plăcere! În schimb, reacția cititorilor lui Radu Tudor a fost fulminantă: l-au făcut praf nu doar pe propagandistul NATO – ci și pe generalul Ciucă! ,,Domnul general trebuia să fie un exemplu pentru toți militarii din Armata Română.

Prin această decizie luată la Cotroceni, s-a creat o anumită neîncredere și îndoială”. ,,Nam nimic cu Generalul, doar cu onoarea, în situația de față”. ,,Un general nu are a se amesteca în politică”. ,,Cum altfel poate fi caracterizat un militar de carieră care își calcă jurămîntul abandonînd haina militară pentru politica antiromânească?”. ,,Ăsta e general

care dezertează din fruntea armatei pentru un post cald de ministru învîrtit cu cheia?

Rușine!”. ,,Generalul tzutzer al lui joianis?!”. ,,Domnul general Ciucă a arătat că «răspunde la ordine». Trebuia să fie român”. Și alte zeci și zeci de mesaje de acest gen. Se vede treaba că românii încă nu sînt de acord cu formula inclusă în definirea NATO: ,,bloc militar-politic”.

Amestecul militarilor cu politica… nu e de dorit, cu toate că pare a ni se impune. Închei declarînd că nu am nimic împotriva prezenței unui militar de excepție – cum este generalul Nicolae Ciucă – în fruntea MApN. Dimpotrivă. Exemplul marilor puteri, SUA și Rusia, este bine de urmat. Dar modul în care se dorește a se face asta acum, la noi – cu acceptul eminentului militar! – înseamnă cu totul altceva: politizarea armatei! Pentru că asta dovedesc atît propunerea tupeistă, cît și acceptul generalului – armata a fost politizată! Știți cînd s-a mai întîmplat asta? Pe vremea politrucilor (ce coincidență cu autocaracterizarea lui Iohannis!), dar și în perioada interbelică. Atunci cînd, fără apariția patriotic apolitică a generalului Ion Antonescu, armata ar fi fost implicată în netrebniciile clasei politice, cu rezultatele cunoscute – pierderea teritoriilor românești fără a se riposta un glonț! Deci, fac un apel la generalul Nicolae Ciucă și la alți înalți ofițeri cu tendințe politice – respectați-vă statutul și numele, nu participați la macularea, prin jocuri politice, a acestei instituții fundamentale a națiunii! Mă refer la Armată, nu doar la Constituție. ,,Armata Română merită generali adevărați, dar nu și pe cei ce se dovedesc doar niște purtători de uniforme și grade. Armata Română merită respectul nostru și merită mult mai mult decît să fie instrumentul ambițiilor personale ale unora sau altora”, declara Eugen Teodorovici, un personaj pe care nu-l simpatizez în mod special – dar aici are dreptate. Din păcate. ,,Singura politică pe care trebuie să o facem este aceea a iubirii de neam şi a apărării drepturilor lui sfinte”, declara Mareșalul Ion Antonescu, cel damnat de ,,democrația” în care trăim de 30 de ani.

Lista lui Orban: o veste bună pentru 42% dintre români O veste bună: pe lista lui Orban, la Cultură - Bogdan Gheorghiu. Mai Gigel decît Ştirbu şi chiar mai breaz decît Daniel Breaz. „Sistemul de evaluare foarte complex” prin care s-a spus că au fost selectaţi miniştrii din Guvernul lui Iohannis l-a detectat cu acurateţe.

Bogdan Gheorghiu e lumina din tunel a tuturor celor care, pînă mai ieri, au crezut că e inutil să spere. 42% dintre românii analfabeţi funcţional ştiu, după ce li s-a citit lista lui Orban, că, atunci cînd le va fi mai rău, există şi pentru ei un job - la Cultură.

Cerebral la cap, vorba Floricicăi Dansatoarea, candidatul pentru funcţia de prim-ministru a prezentat zilele acestea presei echipa, dar le-a interzis viitorilor miniştri să deschidă gura, evitînd ghinionul s-o deschidă taman cel de la Cultură (şi Identitate Naţională). Acest Bogdan Gheorghiu va face ca Dănuţ Andruşca să fie prelevat din tomberonul istoriei de arheologii politicii şi etichetat ca fin intelectual.

Lelia Munteanu (Gândul.info)

RM

9

Vineri, 1 noiembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (21)

DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (3) Trecerea Tisei (3)

Raportînd toate acestea eşalonului superior, s-a renunţat la forţarea Tisei în acest sector, divizia urmînd să execute în continuare numai acţiuni demonstrative în scopul de a duce în eroare pe inamic. Concomitent, existînd o oarecare perioadă de răgaz, unităţile au executat şi cîteva şedinţe de pregătire de luptă. În această privinţă s-a acordat o atenţie deosebită instruirii militarilor pentru folosirea mijloacelor de luptă apropiate antitanc, îndeo­sebi a faustpatroanelor cu care fusesem dotaţi mai din belşug în ultima vreme. S-a organizat, de exemplu, un fel de curs pe divizie în cadrul Regimentului 34 infanterie, în trei serii a cîte 2 zile, la care a participat cîte un militar din fiecare pluton de infanterie. În tot acest timp, trupele celorlalte două divizii româneşti despre care am amintit au desfăşurat lupte înverşunate pentru lărgirea şi adîncirea capului de pod de la Tiszalök. Aceste mari unităţi erau sprijinite intens de focul artileriei Corpului 6 armată. Totodată aruncătoarele de mine 81,4 mm, care se aflau la unităţile diviziei noastre, au constituit atunci o grupare de foc care a fost pusă sub comanda locotenent-colonelului Constantin Niculescu din Regimentul 36 infanterie. Gurile de foc au fost amplasate în zona localităţii Tiszalök, fiind în măsură să tragă pe malul opus al rîului, acolo unde inamicul făcea eforturi disperate de a opri înaintarea Diviziilor 3 şi 11 infanterie. În urma unor acţiuni executate continuu, zi şi noapte, trupele fasciste care se apărau în zona Csobaj au început să cedeze pe alocuri. În cursul zilei de 16 noiembrie, forţele noastre au reuşit să mărească cu ceva capul de pod, punînd în ultima instanţă stăpînire pe satul Csobaj şi pe unele înălţimi din apropiere de localitate. A doua zi, pe 17 noiembrie, Divizia 9 infanterie a început trecerea la nord de Tisa, avînd misiunea să continue mişcarea pe axul Csobaj-Baj-Prügy, de unde să treacă apoi la atac pe direcţia Serencs-Ond, depăşind dreapta Diviziei 133 sovietice, mare unitate aflată în contact cu inamicul pe linia Mohostanya Taktaszada.

Pentru a asigura pe malul de nord al rîului un sprijin de foc cît mai puternic, am stabilit ca trecerea să înceapă cu artileria şi cu armamentul antitanc.

Trecerea s-a făcut la 17 noiembrie, începînd de la ora 11,50 pe la podul de vase de la Tiszalök. Odată ajunse dincolo de cursul de apă, unităţile diviziei noastre s-au concentrat în zona Prügy-Baj. În satul Prügy am intrat seara, pe ceaţă. Era o aşezare sărăcăcioasă.

Drumurile erau aproape inundate de noroi. M-am adăpostit în casa unui tîmplar care confecţiona coşciuge. Pe prispa casei avea mai multe ghivece cu crizanteme albe. Undeva, în depărtare, se auzeau bubuituri şi împuşcături. Ecoul luptei străbătea foarte bine pînă la noi. În acest „peisaj” n-am avut de loc linişte... Dar ce să-i faci? aşa este războiul. Îţi poartă paşii unde nici nu te gîndeşti, îţi aduce în faţa ochilor fel de fel de imagini care îţi toarnă uneori în suflet numai tristeţe. N-am avut însă timp de contemplare.

Cînd să mă aşez mai bine pe scaun, de la eşalonul superior am primit ordin să înlocuim Divizia 133 sovietică. De data aceasta eram mulţumit că trebuie să plec din casa în care mă găseam. N-aş fi putut trăi nici chiar cîteva minute ştiind că în jurul meu se află coşciuge şi crizanteme.

Am dat imediat dispoziţii la unităţi în legătură cu înlocuirea. Acţiunea a început chiar în cursul nopţii. În dimineaţa zilei de 19 noiembrie ne găseam din nou faţă în faţă cu inamicul. Curînd mi-am dat seama

La postul de comandă al Diviziei 9 Infanterie, lîngă Tokaj: generalul de brigadă Costin Ionașcu (stînga) și generalul de corp de armată Avramescu, comandantul Armatei 4 române de tăria poziţiilor ocupate de duşman şi de existenţa terenului mlăştinos pe care îl aveam în faţă. Peste tot canale cu apă, băltoace, smîrcuri care înconjurau fermele din zonă, pîlcuri de arbori şi, pe deasupra, ceaţă, o ceaţă deasă, sîcîitoare. În general aveam să acţionăm pe un teren cu aspect obişnuit, apărat însă cu străşnicie de trupele fasciste. Iar vremea, bat-o vina de vreme, era rea, cu ceaţă, cu nori joşi, care vesteau o ploaie dintr-acelea plicticoase, de toamnă tîrzie. În ziua de 19 noiembrie s-a petrecut un eveniment important în zona în care se găseau trupele române.

Divizia 18 infanterie, care acţiona în cadrul Corpului 2 armată, rămas la sud de rîu, a forţat cu succes Tisa, reuşind să creeze un important cap de pod în zona Vencsellö.

Încleştările de la ferma „Mohos” În zilele de 19 şi 21 noiembrie, cele trei regimente ale Diviziei 9 infanterie au dus lupte destul de grele pentru zdrobirea inamicului care se apăra în zona localităţilor Mohostanya, Taktaszada, Földvár şi Szirmaitanya. Încleştări aprige au avut loc în zona în care se afla ferma „Mohos”. Inamicul organizase acolo o poziţie puternică. Zeci de guri de foc erau gata să-şi verse uraganul asupra valului de atacatori.

Pentru cucerirea fermei s-a întocmit un plan de acţiune care, în principal, prevedea: Regimentul 40 infanterie să atace de front şi să-1 fixeze pe inamic; Regimentul 36 să manevreze ferma pe la vest, trecînd peste canalele cu apă pe plute confecţionate din garduri; Regimentul 34 infanterie să manevreze ferma pe la est, trebuind să-şi croiască drum direct prin baltă şi să cadă în flancul şi în spatele poziţiei duşmanului.

La 20 noiembrie, dimineaţa, Regimentul 40 infanterie raportează diviziei că se află în strîns contact cu inamicul, dar focul acestuia este de o tărie neobişnuită. Subunităţile rezistau cu greu în faţa contraatacurilor vrăjmaşului. Unitatea înregistrează unele pierderi în oameni. Am aflat apoi că însuşi comandantul de regiment a suferit un şoc nervos, fapt ce a impus evacuarea lui şi înlocuirea la comandă. În seara de 20 noiembrie m-am deplasat şi eu pe poziţie, la Regimentul 40. Mi-am dat seama că întradevăr unitatea avea o situaţie grea. Am ajuns pe întuneric la primul batalion înotînd literalmente prin bălţi. Am dorit să-1 văd pe comandantul subunităţii, să discut cu el, să-i mai dau unele indicaţii. N-am reuşit.

Fasciştii trăgeau continuu. Pînă la urmă nu l-am văzut pe ofiţer, dar am vorbit cu el. Cum? De la distanţă. Ne despărţea o băltoacă mare şi adîncă, peste care nu neam putut încumeta să trecem nici unul dintre noi în acea noapte.

Regimentul 36 infanterie a înaintat la început ceva mai uşor. A trecut canalele pe „plute” confecţionate din garduri, şi baloturi de paie, după care a continuat

atacul, depăşind ferma pe la vest. Luptătorii unităţii s-au izbit apoi de rezistenţele organizate de fascişti în faţa localităţii Szerencs. Acte de înălţător eroism au înfăptuit în aceste încleştări sergenţii Ion Alexandru şi Ion Năstase, ambii din Regimentul 36 infanterie. În urma unui contra­atac al inamicului, pornit din Szerencs, un tun antitanc al unei subunităţi din 36 infanterie a rămas între liniile de luptă. Cîţiva artilerişti au făcut repetate încercări pentru a readuce piesa în dispozitivul propriu, dar n-au izbutit. Şi-au asumat însă această sarcină, din proprie iniţiativă, cei doi gradaţi citaţi mai sus. Şi ei au izbutit. În momentul cînd au ajuns la tun, sergenţii au fost descoperiţi de inamic, care a deschis un foc dens împotriva tunarilor. Gradaţii Alexandru şi Năstase s-au adăpostit într-o pîlnie făcută de explozia unui obuz. După ce vrăjmaşul a mai încetat tragerea, sergenţii s-au „înhămat” la tun şi, cu preţul unor eforturi supraomeneşti, au reuşit să-1 readucă în liniile proprii. Piesa de artilerie salvată de cei doi militari a tras apoi sute şi sute de proiectile asupra inamicului în lungul drum străbătut de pe Tisa pînă dincolo de Morava.

Cel mai vîrtos a înaintat în ziua aceea Regimentul 34 infanterie, care executase manevra de întoarcere pe la est a rezistenţelor duşmane de la ferma „Mohos”. Batalionul 1, comandat de maiorul Murea, şi-a deschis drum printr-un adevărat potop de foc ce venea de la inamic. În cele din urmă ofiţerul cade rănit în fruntea subunităţii pe care o comandase cu atîta destoinicie. Cu o deosebită bravură s-au bătut şi militarii batalionului 2 din 34 infanterie, subunitate comandată de maiorul Ovidiu Niculescu.

Trecînd sub focul continuu al inamicului, printr-o baltă în care apa le venea ostaşilor pînă peste piept, compania 6 din acest batalion reuşeşte să se apropie prin surprindere de partea din spate a fermei. Iniţial, inamicul n-a prins de veste. Apoi, cînd s-a trezit lovit şi din faţă şi din spate, a deschis şi el un foc viu.

Atacul regimentului a fost oprit doar pentru cîteva momente. Împrospătîndu-şi parcă forţele, oţelindu-şi piepturile, soldaţii, gradaţii, subofiţerii şi ofiţerii Regimentului 34 infanterie, într-un elan înălţător, s-au avîntat la un ultim asalt, zdrobindu-1 pe duşman. În dimineaţa zilei de 21 noiembrie, pe o clădire din ferma „Mohos” a fluturat drapelul Tricolor. În timp ce ostaşii noştri lichidau ultimele rămăşiţe fasciste din zona lor de acţiune, eu am fost chemat la postul de comandă al eşalonului superior, instalat la şcoala din Prügy. M-am deplasat cu greu pe noroi şi prin ceaţă. Pe drum ni s-a înfăţişat un tablou aproape de necrezut: gardurile care mărgineau drumul păreau a fi făcute din oameni vii. Privind mai atent, mi-am dat seama că ce văzusem nu era numai o părere, ci o realitate. Lîngă garduri şedeau fiinţe în carne şi oase.

Erau ostaşii noştri scoşi din poziţie, extenuaţi de oboseală, plini de noroi şi uzi pînă la piele. Stăteau rezemaţi de garduri spre a se odihni puţin, spre a prinde puteri. Nu se puteau aşeza pe pămîntul ud, clisos. M-am oprit şi eu doar pentru cîteva clipe lîngă un astfel de „gard” viu. I-am întrebat pe ostaşii de lîngă mine, aproape în mers: – Cum a fost, băieţi?

– Ca la război, domnule general, a răspuns unul mai înţepat.

Au prins apoi glas alţii şi alţii. Ce rău mi-a părut că nu aveam vreme să stau imai mult la sfat cu ei, să le vorbesc de una sau de alta, să-i mai încurajez.

Aşa este frontul. Te face uneori să fii foarte, foarte grăbit. Nu-ţi dă răgaz nici pentru un „bună ziua”...

M-am despărţit de grupul de ostaşi plin de încredere în braţele lor vînjoase. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 1 noiembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Maude Rea Parkinson scriind cu simpatie despre români

T

ratatul de pace de la Adrianopol din 1829 a favorizat inițierea de reforme prin care Țările Române au început să se apropie de Occidentul european. Practic, acest proces al modernizării s-a desfășurat pe 3 căi mai importante: - din ce în ce mai mulți tineri români au început să plece la studii în Franța, Austria, Germania sau Anglia.

Impresionați de cele văzute acolo, ei au învățat multe și s-au arătat nerăbdători să aplice și la noi primele însemne ale civilizației; - suprinzător, dar o impor­ tantă contribuție la emanciparea protipendadei, în primul rînd bucureștene și ieșene, și-au adus-o și ofițerii ruși, ocupanți ai Țărilor Române în urma aplicării ,,Regulamentului Or­ ganic”. Cei mai mulți dintre ei, fii de nobili și de înalți ofițeri, fuseseră școliți prin Europa.

Ca urmare, etalînd maniere elegante, uniforme strălucitoare și vorbind cu ușurință limbile de circulație europeană, ei erau nelipsiți din saloanele de dans, de la teatre și zaiafeturile ținute în casele boierilor de primrang; - în sfîrșit, să nu-i trecem cu vederea nici pe călătorii străini veniți în Țările Române cu misiuni comerciale și di­ plomaticești, din plăcere sau în tranzit. e la jumătatea Secolului al XVII-lea, un astfel de călător, probabil un prelat francez, a constituit sursa de inspirație pentru Mihail Sadoveanu, cînd l-a creat pe abatele de Marenne, unul unul dintre eroii romanului ,,Zodia Cancerului sau vremea DucăiVodă”, apărut în 1929. Trecînd prin Moldova, călătorul francez se îngrozește de sărăcia cumplită în care trăiau poporenii. Dar, în același timp, se minunează că oamenii aceia, prin tot ce zic și fac, i se par mai aproape de natură și de Dumnezeu.

Un alt călător, de data aceasta real, care a străbătut Țara Românească, a fost irlandezul Patrick O’Brien. În septembrie 1853, el a debarcat la Sulina și, după 4 luni de aventuri prin Brăila, Galați, Giurgiu, București și Brașov, odată întors în Irlanda natală, a scris ,,Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna și iarna anului 1853”, carte tipărită la Dublin în 1854. La noi, Editura ,,Humanitas” a tradus și publicat cartea în anul 2016, iar, de curînd, revista noastră i-a consacrat o recenzie în acest colț de pagină. a începutul acestei toamne, în mod cu totul surprinzător, am găsit strecurat pe sub ușă un alt jurnal de călătorie pe meleaguri românești ,,Douăzeci de ani în România, 1889-1911” – apărut în anul 2014 și tot la ,,Humanitas”. Ce este destul de aiurea e că volumașul de 236 de pagini – garnisit cu un Cuvînt înainte și note semnate de același Constantin Ardeleanu, se vede treaba îngrijitorul colecției – este scris tot de un irlandez. Mai exact, o irlandeză, Maude Rea Parkinson (1860-1938), contemporană cu O’Brien sau poate chiar cunoscuți, care, probabil, discutau numai despre România cînd se întîlneau la bătrînețe. Din scurta notiță biografică, întocmită la editură, aflăm că miss Parkinson, după studii în germanistică, a călătorit mult prin Europa, la un moment dat, lucrînd chiar ca guvernantă în familia unui ofițer superior, care activa la oficiul Șambelanului Curții din Viena. (Aidoma româncei Maria Economu, angajată ca profesoară particulară în casa diplomatului

P

L

Vasile Grigorcea, pentru tînăra Anna Maria Grigorcea, căsătorită Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, pe care a convins-o să predea Academiei Române corespondența dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu.) Așa se face că, auzind vorbindu-se laudativ despre România și fiind foarte curioasă din fire, Maude Rea Parkinson și-a propus să cunoască direct locurile unde se îmbinau confortul Occidentului cu farmecul Orientului. Așa că, fără prea multe ezitări, în 1889 s-a stabilit, pentru 22 de ani, în București, devenind o apropiată a multor familii din high-life-ul Capitalei, care se bucura din plin de perioada numită ,,belle époque”. Momentul de vîrf al acestei perioade a fost anul 1916, cînd ,,nefericita și brava Românie” s-a implicat activ în evenimentele tragice ale primului război mondial. omanțioasă și senti­ mentală, curioasă și doritoare de petreceri, micuța și voluptoasa irlandeză se lasă cucerită de Micul Paris, agitat și mereu pus pe distracții, dar se și cutremură cînd vede mizeria cruntă de la periferie, corupția sălbatică a administrației, pre-­ cum și batalioanele de cer­ șetori în zdrențe și sălbăticiți de foame. Dincolo de toate acestea, cititorul va reține deta­ lii surprinzătoare pe care privirea atentă a memorialistei le-a adus la lumină, impunînd cititorilor de pretutindeni un București aflat la începutul procesului de modernizare. Primii pași în această direcție îi făcuse domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin reformele sale, urmat de regele Carol I, în perioada dintre 1866 și 1914. artea a fost concepută în 1916, cînd România a intrat în război, de partea Antantei, și a apărut la Londra în 1921. Era momentul cînd Cabinetele de la Londra și București puseseră la cale – prin conferințe, întruniri, tipărirea de cărți și publicații – propaganda privind popularizarea cauzei românești și ajutorarea ,,nefericitei și bravei aliate din Orient”, aflată într-un greu impas economic și militar. Iar succesul ei a depășit așteptările, căci autoarea s-a mai impus și printr-un stil cald, firesc și agreabil. În plus, au interesat-o, în egală măsură, și viața patriarhală a românilor, cu tradițiile și obiceiurile lor specifice, și burghezia din agitatul București: distracțiile, plimbările, străzile și bătăile cu flori de la Șosea, viața culturală. Pentru occidentali, România de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea era un loc prea îndepărtat și confundată adesea cu Ungaria și Turcia.

Nu exista tren pînă acolo. ,,Cînd am ajuns la granița cu România, își începe autoarea însemnările de călătorie, m-a cuprins o mare îngrijorare. Era dimineața devreme, cînd te părăsește curajul, iar mulțimile de făpturi din gară, înveșmîntați în piei de oaie, îmi păreau ființe din altă lume, una demult apusă”. Într-adevăr, pe măsură ce-i cunoaște mai bine pe români, are impresia că sînt o națiune de primitivi importați din Africa: needucați, nu se spală și umblă în zdrențe, bolnavii mor cu zile. Între ei și țiganii care cerșesc, adună chiștoace și merg cu ursul nu-i nici o deosebire. Și unii, și alții își aparțin reciproc.

Da, aceasta este o realitate a populației de la periferie și de la sate. Dar, cunoscîndu-i mai bine, călătoarea își schimbă impresia. Și asupra lor, și asupra țării. La fel ca O’Brien cu cîteva decenii în urmă, memorialista începe să cutreiere orașul și să-i studieze pe locuitorii din clasa mijlocie și de sus, care, educați și bine îmbrăcați, i se par mai aproape de Apusul Europei. Cutreieră străzile,

R

C

magazinele și bisericile, se urcă în tramvaiele cu cai și electrice, sfidîndu-i pe acei bucureșteni care se tem să nu fie electrocutați, se minunează de sărbătorile, obiceiurile și tradițiile oamenilor. Pînă și țiganii, excelenți muzicanți, i se par mai simpatici. Face dese incursiuni la țară, unde este fermecată de sărbătorile rustice, costumele tinerilor, cîntecele și dansurile lor. Duminica la horă-n sat. Sîrba și Brîulețul. Acum înțelege că țăranul român nu înseamnă doar mizerie și boli endemice, răscoale și violențe. Satul românesc constituie o lume aparte, o civilizație necunoscută europenilor, într-adevăr, un univers strîns legat de natură și de Dumnezeu. rimul aspect al progresului și civilizației la români este apariția capitalismului: fabrici și ateliere, puțuri petrolifere, industrie și comerț, magazine. Mișcarea socialistă. Comerțul cu amănuntul e în mîinile evreilor. Dar au apărut și magazine ale aristocraților: prințul Știrbei, prințul Brâncoveanu, Brătienii. Se puneau la vînzare produse agro-alimentare ieftine și de bună calitate, sticle, butoaie și unelte de muncă, obținute pe moșiile lor. (Peste cîteva decenii, intră în joc magazinele și cîrciumile legionarilor: ,,Vom scăpa de concurența evreilor cînd vom pune la vînzare doar marfă ieftină, curată și bună”, suna un slogan al vremii – n.n.) ,,Era păcat că nu se deschiseseră încă magazine englezești și nu se încuraja comerțul cu Anglia!” – exclamă Parkinson. Dar se pare că în calea acestei inițiative se găsea o cauză obiectivă: sistemul monetar britanic cu shillingi, precum și ciudatul sistem de măsuri și greutăți cu mile maritime și terestre, yarzi, pounds. Și încă un aspect valabil și astăzi: după război, un britanic a deschis prima fabrică în România. Buun.

Dar românii, dînd de bani, au vrut mai multe ore libere, să se distreze, că o viață avem... ntreg capitolul al IX-lea (65 de pagini) este consacrat evreilor. Dar, fiindcă autoarea manifestă unele accente antisemite, ne rezumăm la un singur aspect al chestiunii: cică pe vremea turcilor (sic), a fost ales un domnitor evreu care a domnit doar 3 zile.

(L-a depășit un maghiar, Csupor, devenit în românește nebunul Ciubăr și pomenit de Creangă, Eminescu și Alecsandri. Se zice că Csupor-Vodă a domnit doar o zi în Moldova, fiindcă, de bucuria numirii, s-a îmbătat așa de rău, încît a căzut lat și l-au mîncat șobolanii.)

Privitor la educația națională, miss Parkinson scoate în evidență reformele aplicate de Take Ionescu, o vreme, titularul ministerului. El venise cu cîteva idei care, din păcate, n-au prins la un popor atipic: în toate școlile, copiii să facă o baie zilnic; de asemenea, cîte 3 mese pe zi. La baia zilnică s-a renunțat imediat, copiii fiind mai familiarizați cu murdăria. La hrana zilnică, ceva mai tîrziu, cînd autoritățile s-au speriat văzînd cît puteau fura din mîncarea copiilor directorii de școală și bucătăresele. lte aspecte ale societății românești din Secolul al XIX-lea: ● ,,Jockey Clubul”, înființat de englezi, organiza curse duminicale la hipodrom. Regina Maria se număra printre puținele femei care practicau călăria. ● Cum se distra protipendada bucureșteană: vara, făcea înot, tenis, călărie și plimbări cu bicicleta.

Iarna – patinaj în Cișmigiu. ● Serbările de Bobotează, Paparudele, Caloianul și alte obiceiuri care, pentru unii simbolizează primitivismul nostru, iar pentru alții, aspirația spre lumea bună a Europei, scoțînd în evidență înțelepciunea noastră ancestrală. ● Femei frumoase, haine și încălțăminte de la Paris, trăsuri elegante. Seară de seară, înghesuială la Teatrul Național și la Teatrul Liric. ● Bone englezoaice, nemțoaice, franțuzoaice. ● Nunți, botezuri și zile onomastice, fiindcă românii nu știu de aniversări. Și nici de Revelioane. ● Regele Carol I se ostenea să șteargă impresia greșită a străinilor despre România: o țară bogată și frumoasă, dar cu o populație primitivă, sălbatică și murdară.

Pentru occidentali, România era marginea Europei și începutul Asiei.

PAUL SUDITU

P

Î

A

RM

11

Vineri, 1 noiembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (43) Misterele lui Rasputin (10)

Lazovert a isprăvit. Azvîrle mănuşile şi planşeta în cămin. În cîteva clipe, totul e mistuit de flăcări.

Lazovert insistă: – Fiţi atent la pahare, prinţe. Nu cumva să vă-nşelaţi cînd o să turnaţi de băut.

- Nu te teme, doctore.

De data asta, totul e gata... O ultimă grijă pentru înscenare: „Trebuia să se lase impresia că cina abia se terminase – povesteşte prinţul Iusupov – fiindcă-i spusesem dinainte lui Rasputin că, atunci cînd aveam musafiri, luam masa în sufrageria de la subsol şi că eu ramîneam uneori singur jos ca să citesc sau să lucrez, în timp ce prietenii mei se duceau să fumeze sus, în cabinet”. Ca această explicaţie să fie plauzibilă, „s-a lăsat masa în dezordine, scaunele au fost date la o parte şi s-a turnat ceai în ceşti”. S-au înţeles apoi ca, atunci cînd Iusupov şi Lazovert aveau să plece după stareţ, Dmitri Purişkevici şi Suhotin „să se ducă la etajul întîi şi să pună gramofonul, avînd grijă să aleagă melodii vesele”. „Voiam – explică prinţul – să-l fac pe Rasputin să fie bine dispus şi să-i alung orice umbră de neîncredere”.

E aproape de miezul nopţii. Totul s-a petrecut conform planului. Iusupov, condus de Lazovert deghizat în şofer, s-a dus să-l ia de-acasă pe Rasputin şi l-a dus la palatul de pe Moika. Automobilul a intrat în curtea palatului, acoperită de zăpadă. Ceilalţi conjuraţi aşteaptă într-o încăpere de la etajul întîi. S-a hotărît ca Iusupov să acţioneze singur: o a treia persoană, necunoscută lui Rasputin, ar fi putut să-i trezească acestuia neîncredere. Şi cine ştie cum ar fi reacţionat el într-o asemenea situaţie? Hotărît lucru, individul e periculos. Foarte periculos. În Felix are încredere. Acest colos, acest bădăran seducător manifestă faţă de tînărul şi efeminatul aristocrat un ataşament destul de ciudat.

Stareţul şi prinţul au coborit pe scăriţa îngustă care duce în subsolul palatului de pe Moika. Ei pătrund în mica sală boltită, luxos mobilată. Rasputin, foarte degajat – aşa cum era întotdeauna, oriunde s-ar fi aflat –, îşi scoate şuba şi priveşte cu curiozitate obiectele din jur. Apoi se aşază. Cei doi se antrenează într-o discuţie.

Iusupov îi oferă vin şi ceai stareţului, care refuză.

Clipeşte din ochii lui mici şi vicleni: – Sînt ocrotit împotriva răului, Felix – spune el.

Au încercat de multe ori să mă omoare, dar DomnulDumnezeu a zădărnicit întotdeauna aceste comploturi.

Urgia se va abate asupra tuturor acelora care vor ridica mîna împotriva mea.

De ce spune toate astea?

Felix îi întinde atunci lui Rasputin una din farfuriile cu prăjituri. Oare şi pe astea o să le refuze? Nu. Îi plac prea mult aceste dulciuri. Ia una şi o înghite imediat.

Apoi ia alta. Prăjituri umplute pur şi simplu cu cianură.

Felix aşteaptă îngrozit reacţia care se va produce fără-ndoială. Cianura ucide în cîteva minute.

Nimic. Stareţul pare să se simtă minunat. Numai că prăjiturile i-au făcut sete. Cere vin. Felix se repede şi-i umple unul din paharele otrăvite. Rasputin începe să bea: „A băut încet – povesteşte prinţul –, cu înghiţituri mici, degustînd vinul, aşa cum numai cunoscătorii ştiu s-o facă. Pe faţa lui nu se vedea nici o schimbare. Doar că din cînd în cînd îşi ducea mîna la gît ca şi cum i-ar fi fost greu să înghită. S-a ridicat şi a făcut cîţiva paşi.

Cînd l-am întrebat ce are, mi-a răspuns: – Nimic, nimic, mă gîdilă numai puţin în gît.

Au urmat cîteva clipe apăsătoare.

– E bun vinul de Madera, mai toarnă-mi, a spus el. Încă un pahar cu cianură. Nici un rezultat. Dar Rasputin îşi priveşte gazda cu atîta insistenţă, încît prinţul se tulbură. Îşi revine cu greu, apoi se uită la pendulă: arată orele 2 şi 30. Aşadar, de două ceasuri durează scena asta halucinantă.

De ce n-a acţionat otrava? Prima explicaţie pe care am fi tentaţi s-o dăm ar fi că Rasputin n-a fost otrăvit.

La această acuzaţie – căci e de fapt o acuzaţie –, doctorul de Lazovert ţine să răspundă: „Au existat unii istorici care m-au bănuit că n-aş fi pus otravă în prăjituri şi în vin. Ultimul şef al Ohranei imperiale, generalul Vasiliev, a pomenit chiar şi în Amintirile sale acest lucru. Asemenea bănuieli sînt absolut stupide.

Am pus otrava în prezenţa lui Purişkevici, Iusupov, Dmitri Pavlovici şi Suhotin. Otrava îmi fusese dată de Iusupov tot în prezenţa lor, ca s-o repartizez îndată ce

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (10) 3. Organizarea şi conducerea planificată a reconstrucţiei şi dezvoltării economiei (4) Potrivit prevederilor decretului menţionat, la data adoptării acestuia, au fost înfiinţate de către Ministerul Industriei 24 de centrale industriale, iar de Ministerul Minelor şi Petrolului, 7 centrale industriale. În condiţiile schimbărilor produse în ordinea de stat şi în economie, crearea cadrului instituţional şi stabilirea competenţelor organismelor statului în domeniile organizării şi conducerii planificate a întregii vieţi economice a ţării, nu au întîrziat să-şi demonstreze superioritatea faţă de sistemul descentralizat de dezvoltare economică practicat în etapele anterioare. Ca urmare a utilizării planificate judicios a resurselor, folosirii metodelor ştiinţifice în organizarea şi desfăşurarea producţiei şi a statornicirii relaţiilor de colaborare între întreprinderi în realizarea planurilor lor economice, încă în primele şase luni de după naţionalizare (iulie-decembrie 1948), beneficiile unităţilor aparţinînd Ministerului Industriei au crescut cu 90%, iar valoarea fondurilor lor băneşti cu 150%.

Pe baza programelor şi planurilor întocmite la nivel de ramuri, grupe de ramuri şi unităţi economice, în aceeaşi perioadă au fost reconstruite şi mărite

capacităţile de producţie la un număr mare de întreprinderi, iar producţia acestora în ansamblul ei a cunoscut un adevărat salt. Documentele şi statisticile vremii relevă că în a doua parte a anului 1948, producţia petrolieră a întrecut nivelul celei din 1946 şi 1947. Industria carboniferă a dat o producţie egală cu 103% faţă de producţia din 1937. Producţia minelor de fier a crescut la 148,6% faţă de 1937 şi, respectiv, la 180% faţă de 1947. Producţia de gaz metan a sporit faţă de 1947 cu 133,4%, iar faţă de 1938 cu 420%.

Progrese deosebite s-au obţinut în industriile bunurilor de consum, textile, îmbrăcăminte, materiale de construcţii şi în celelalte ramuri. De notat că 80% din mărfurile industriale vîndute în acea perioadă au fost realizate prin comerţul de stat.

Pe baza realizărilor obţinute de țara noastră în ultimele 6 luni ale anului 1948 a fost elaborat şi adoptat primul plan economic de stat la nivel naţional pe 1949, iar în 1949, planul economic de stat pe 1950.

Prin natura şi dimensiunile obiectivelor economice stabilite, corelate cu nivelul şi structura investiţiilor prevăzute, cele două planuri economice pe anii 1949 şi 1950 aveau să conducă atît la refacerea completă a economiei, sub aspectul readucerii acesteia la nivelul general la care se afla în 1938, cît şi la crearea premiselor menite să permită trecerea, în noua etapă,

am împărţit-o în doze. Deci nu poate încăpea nici un fel de îndoială că am pus otravă”.

E adevărat că avem aici la dispoziţie trei mărturii identice: cea a lui Purişkevici, cea a lui Iusupov şi cea a lui Lazovert. Ipoteza că Rasputin n-ar fi fost otrăvit nu poate fi deci luată în consideraţie.

A doua explicaţie: nu l-au indus oare în eroare pe prinţul Iusupov cu privire la natura substanţei ce-i fusese încredinţată? Prinţul avea cristalele de la un student, prieten cu un membru influent din Dumă, pe nume Maklakov, şi adversar declarat al lui Rasputin. Doctorul de Lazovert dă explicaţii şi cu privire la acest lucru: „Sosind pe front (la 22 decembrie), am hotărît împreună cu Purişkevici să verificăm restul de otravă (restul acela fusese luat de la Iusupov de către Purişkevici şi se afla într-un borcan pe care i-l dăduse studentul şi care se închidea ermetic). Cu restul de otravă am omorît un cal rănit. Efectul a fost aproape fulgerător...”.

Fulgerător pentru un cal? Şi inofensiv pentru Rasputin? Misterul devine din ce în ce mai mare. Am consultat atunci un expert absolut neutru în materie, prietenul meu, doctorul Paul Ganière, care, într-o serie de lucrări remarcabile, a adus, cu ajutorul medicinei, numeroase servicii istoriei. Iată răspunsul lui Paul Ganière: ,,1. Fără îndoială, Rasputin avea o rezistenţă la otrăvuri. Cazuri asemănătoare, fără să fie prea frec­ vente, se întîlnesc.

2. Prăjiturile fuseseră pudrate cu glucoză. Glucoza transformă cianura de potasiu în glucoză cianhidrică, o substanţă mai puţin toxică decît cianura şi care nu are un efect fulgerător. Chimiştii cunosc prea bine această reacţie şi, ca atare, cazul Rasputin nu este deloc misterios, în realitate, după părerea specialiştilor, fenomenul este, probabil, ceva mai complicat. Cianura de potasiu, afară numai dacă nu este de fabricaţie recentă, se alterează sub acţiunea bioxidului de carbon din aer, transformîndu-se în carbonat de potasiu. Ca urmare a acestei alterări, acidul cianhidric este eliminat şi e nevoie deci de o doză mult mai mare de substanţă pentru ca ea să devină toxică. Se prea poate ca, în cazul lui Rasputin, lucrurile să se fi petrecut astfel, iar cantitatea de otravă care se afla în prăjituri să fi fost cu totul insuficientă“. (va urma) ALAIN DECAUX la industrializarea şi la dezvoltarea în ritmuri înalte a economiei României.

Conform anuarelor statistice, în 1950 produsul social total creat în ţara noastră a atins nivelul de 99%, iar venitui naţional, nivelul de 99,5%, faţă de cele realizate în 1938. Comparativ cu 1948, în anul 1950 produsul social total a crescut cu 66%, iar venitul naţional cu 67%. Ponderea venitului naţional în produsul social total era în 1950 de 51,2%, faţă de 48,9%, cît reprezenta în 1938. Pe baza creşterii venitului naţional în produsul social total şi ca urmare a politicii promovate de către stat în domeniul utilizării acestuia, investiţiile centralizate în economie au depăşit în anul 1950 pe cele din 1938 cu 74%, iar pe cele din 1949, cu 21%.

Subordonate prioritar, ca şi celelalte eforturi ale statului şi poporului român, schimbării structurii economiei şi creşterii eficienţei şi competitivităţii ei în relaţiile economice externe, investiţiile alocate centralizat au fost folosite în anul 1949 în proporţie de 47,2%, iar în anul 1950 în proporţie de 50,2% pentru dezvoltarea industrială a ţării. Din sumele planificate, cea mai mare parte - 36,8% în 1949 şi 44,8% în 1950 au fost îndreptate spre industria extractivă şi industria grea. Drept rezultat, ponderea producţiei mijloacelor de producţie în producţia industrială totală a ţării s-a ridicat de la 45,5%, cît era în anul 1938, la 53,0% în anul 1950. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101

Istorie i pasiune la Almau Mare

Aflat pentru cîteva zile în stațiunea Geoagiu-Băi n-am putut sta locului și am cutreierat împrejurimile (mai apropiate sau mai îndepărtate), vrînd să descopăr și să cunosc locuri și oameni pe care, pînă acum, nu am avut această posibilitate să îi întîlnesc. De la început recunosc greutatea în a alege obiectivele de vizitat – orașul Gioagiu aflîndu-se în mijlocul unui areal încărcat de istorie și de legendă, în toate direcțiile în care vrei să pleci, România veche te întîmpină cu locuri și semne ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, tot atîtea tentații de a purcede la drum, cu prietenii nedespărțiți ai reporterului: carnetul de notițe, reportofonul, aparatul foto. Împovărat de amintirea trecutului citit prin ochii contemporaneității, rămîi dezorientat în fața evantaiului de locuri cu aură de veche vatră românească, pe care trebuie să le alegi: Deva (Cetatea Medievală, Magna Curia – Muzeul Civilizației Dacice

Achim Emilian în straie tradiționale și Romane); Orăștie (Cetatea Orăștie); Grădiștea de Munte (Sarmizegetusa Regia – Capitala Regatului Dacia); Costești (Cetățile Cetățuie și Blidaru); Comuna Sarmizegetusa (Colonia Ulpia Traiana Augusta, Dacia Sarmizegetusa); Hunedoara (Castelul Corvinilor, Muzeul Fierului); Comuna Silvașul de Sus (Mînăstirea Prislop); Hațeg (Rezervația de zimbri); Comuna Aurel Vlaicu – fostă Binținți (Muzeul pionierului aviației române – Aurel Vlaicu); Brad (Muzeul Aurului); Baia de Criș (Casa Memorială ,,Avram Iancu”); Țebea (Panteonul Moților).

Dintre toate aceste adevărate repere ale călătoriei noastre spre configurarea și consolidarea Statului și Națiunii Române, fie din motive obiective (le-am vizitat pe unele chiar de mai multe ori), ori subiective (erau planificate pentru altă zi), într-una din zile am hotărît, dorind un program mai lejer, vizitarea unor chei din

Reportaj realizat de Geo Ciolcan bazinele depresionare Almaș, Glod și Cib, în apropiere de Zlatna, acolo unde apele vijelioase ale Cibrului au ferestruit în stînca Munților Metaliferi căderi spectaculoase de apă.

De la Geoagiu-Băi drumul urcă, lin la început, înaintînd spre granița de nord cu județul Alba. Prin parbriz se vede alergînd spre noi șoseaua pietruită și apoi asfaltată, cu mici întreruperi tocmai bune pentru a ne încetini viteza la desele meandre ce se țin lanț, paralel cu pîrîul Geoagiu, ce curge prin pădure. După desenul hărții, în comuna Bozeș, drumul se bifurcă: ramura din dreapta ne duce spre Băcîia și apoi la Cheile Cibului (ținta călătoriei), ramura din stînga trece prin Ardeu, Balșa, Almașu Mic de Munte și pătrunde în județul Alba, întîlnind comuna Almașu de Mijloc.

La un moment dat, drumul îngust, ce pătrundea în munte, ni s-a părut că intră într-un fel de tunel întunecos, datorită împreunării coroanelor copacilor din dreapta și din stînga drumului, fapt ce a schimbat brusc opțiunea inițială – am luat drumul din stînga (Ardeu-Balșa) spre Brad.

Poate ați pățit-o și dumneavoastră, măcar o dată în viață: să luați o hotărîre de moment, fără o motivație anume (chiar subiectivă), și, pe cale de consecință, să aveți parte de o revelație, poate cu amprentă vizibilă asupra unor dezvoltări ulterioare și chiar asupra unor destine!

Așa ni s-a întîmplat și nouă. Nu chiar așa, cu modificări în evoluția destinelor noastre, dar, oricum, această schimbare intempestivă a itinerariului a dus la una din cele mai mari și pozitive surprize pe care leam trăit vreodată – surpriză în urma căreia am putut să scriu cele ce urmează.

Așa cum spuneam, tentația ne-a determinat să mergem pe șoseaua din stînga, drumul comunal 705.

Și mergem, și mergem. Știm după hartă că urmează localitatea Ardeu. Pîrîul cu același nume ne iese în întîmpinare cînd pe o parte, cînd pe alta a șoselei, dar este mai mult invizibil, trecînd, uneori, chiar prin bătătura unor gospodării. Dar, ce gospodării! Acolo, niște căsuțe împrăștiate de-a lungul drumului comunal, ascunse sub perdeaua verde a pădurii de parcă s-ar feri de bombele unor avioane inamice! Printre ele, locuri aproape minuscule (în raport cu ce știm noi despre pășunile și fînețile de la munte) pe care stau cîteva stoguri de fîn (și acestea în miniatură), dovadă că, totuși, în aceste curți mici există și animale, care vor avea ce mînca la iarnă.

După Ardeu, comuna Balșa ni se pare a întruchipa un adevărat orășel. Dar, nu e. Este doar o localitate mai răsărită, cu o parte din case mai arătoase, cu localnici care încep să-și facă prezența pe la porți, stînd de vorbă pe niște bănci făcute din lemn din pădure, despicate și bătute în cuie, așezate cu partea semirotundă în sus.

La una dintre porți stă un bătrînel singur, cu pălărie pe cap, deși umbra deasă a doi carpeni îi ține de răcoare.

Oprim mașina, îi dăm binețe și-l întrebăm ce vom găsi, ca obiective turistice, dacă mergem mai departe, la deal.

Odaie din Muzeul Achim Emilian ,,Păi, (ne răspunde cam în doi peri, deranjat, probabil, că i-am întrerupt meditația), tăt înainte e tăt munte, mai apoi, vedeți ce-o fi!” Trebuie să recunoaștem, un răspuns plin de nuanțe filozofice.

Luînd de bun dictonul ,,Călătorului îi stă bine cu drumul” – indiferent ce fel de drum este – urcăm, în continuare, trecem de Almașu Mic de Munte, intrăm în județul Alba, lăsăm în urmă Almașu de Mijloc, întrebîndu-ne ce fel de Almaș ar mai putea urma după cel Mic și cel de Mijloc. Pînă să răspundem la întrebare, administrația locală ne spulberă orice dubiu: pe marginea șoselei apare denumirea următoarei localități, cea în care avea să se materializeze, ca într-un creuzet al norocului divin, intuiția de a purcede la deal, paralel cu pîrîul Ardeu – Comuna Almașu Mare!

Așezată în umbra Munților Metaliferi, în apropiere de Zlatna, comuna Almașu Mare este compusă – după cum aveam să aflu mai tîrziu – din 7 sate (Almașu de Mijloc, Almașu Mare – reședința, Brădet, Cheile Cibului, Cib, Glod și Nădăștia, ocupînd o suprafață de peste 9.000 de hectare, și avînd o populație pînă în 1.500 de locuitori, în scădere, ca peste tot, în satele României contemporane). Cheile Cibului și Cheile Glodului, bisericile ,,Buna Vestire” și ,,Sfîntul Nicolae” – și surpriza de mai jos – constituie obiective turistice, ce determină atracții din partea vizitatorilor.

Apar multe case noi, construcții cu etaj sau nu, cu garduri metalice la stradă, cu ornamente fine, forjate, așteptînd, în umbra copacilor, să le deschizi portița. Prin curți sau pe la porți nu se zărea nici un localnic, așa cum văzusem în satele deja menționate. Gospodarii erau, probabil, la strînsul fînului sau cu animalele pe deal.

Deodată, pe partea dreaptă a șoselei, care se lărgise nesperat de mult, se ivește o construcție ciudată, care,

Emblema muzeului la o privire fugară, pare o fațadă de intrare într-o mină, sau așa ceva! Brusc, frînă, chiar lîngă stîlpișorii ce delimitează lungul trotuar al acestei clădiri de șoseaua propriu-zisă. Cobor. Mă îndepărtez puțin, pe partea opusă clădirii, spre a avea o privire unghiulară mai largă încît să cuprind ansamblul în întregul lui. Mă uit și mă minunez. Fac doi, trei pași la stînga, alți cîțiva la dreapta și ochii prind să vizualizeze: mai întîi scrisul de pe frontispiciu, cu litere roșii, ,,Muzeul Achim Emilian”; apoi, elementele decorative ale fațadei: o intrare străjuită de doi lei din piatră, un vultur cu aripile deschise, tot din piatră, așezat, la înălțime, pe un soclu din piatră de rîu; un afișier cu diferite pliante și fotografii; un vagonet de mină și un vagon pentru transportul minerilor pe orizontală, ambele instalate pe șine de cale ferată îngustă; un foișor care domină întreaga fațadă, ca altitudine, avînd în el un miner grănicer (manechin) ce scrutează orizontul, iar dedesubt – o intrare în mină.

După ce studiez intrarea, copleșit și mai mult de ceea ce vedeam, fără a intui măreția mirării ce va urma, mă apropii de poarta deschisă și vreau să intru. În clipa următoare, îmi apare în față un bărbat de statură mijlocie, roșu la față, cu părul alb, în haine de lucru, neras dar cu zîmbetul pe buze. ,,Bună ziua !”, îi zic. ,,Bună ziua !”, îmi răspunde. ,,Am auzit motorul mașinii și am venit să văd ce-i. Eu sînt Emilian Achim, locuitor din Almașu Mare”.

După numai cîteva minute, măsură de timp care a topit distanța inițială dintre noi, cînd gazda noastră ne-a deschis ușa metalică a muzeului, nu mai înainte de a deconecta alarma, am pătruns într-un loc fascinant, întrun adevărat sanctuar al genezei, devenirii și dezvoltării poporului român, toate etapele exemplificate cu dovezile de netăgăduit ale inventivității, priceperii și hărniciei oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.

Pornind de la această constatare, iată povestea (și realitatea) unui muzeu original, înființat într-un sat de munte, și, totodată, povestea unui om, a unui român, unicat printre noi, hărăzit de Dumnezeu să trăiască aici și să ne uimească.

Cînd era mic, copilul Achim Emilian a vizitat un oarecare muzeu și a rămas profund marcat de mulțimea de piese și de impactul pe care fiecare exponat privit și înțeles l-a avut asupra conștiinței copilului în formare. Trecînd prin toate anotimpurile

Casa Glod

vieții, cu o familie frumoasă și înconjurată de har și de dragoste (unul dintre fii este preot chiar în Almașu Mare), șlefuit și la lumina ce o reflectă cărbunele din străfundul abatajului, omul Achim Emilian a pornit în marea aventură a vieții lui: înființarea unui muzeu în comuna în care locuiește! Anul 1979, pe cînd avea 40 de ani, constituie piatra de temelie a monumentalei opere pe care a realizat-o. Pentru că istoricul, pe etape de dezvoltare, s-a cam pierdut în negura deceniilor, și pentru că ,,tatăl” muzeului nu-și mai amintește cum au fost procurate toate cele peste 15.000 de obiecte care îmbăgățesc astăzi patrimoniul, vom recurge la metoda ,,pașilor” prin muzeu, pentru a ne familiariza, cît de cît, cu imensa bogăție de date și de exponate aflate în cele cîteva camere (parter și etaj) pe care fondatorul și custodele muzeului, domnul Achim Emilian, le-a putut amenaja.

Mai întîi, să spunem că Muzeul ,,Achim Emilian” este organizat după un criteriu științific, cu exponate grupate pe categorii de activitate și de preocupări ale locuitorilor de pe aceste meleaguri, menite să pună în lumină vechi tradiții și obiceiuri, evenimente ce au marcat, în mod crucial, viața și activitatea înaintașilor noștri. Aproape 20 de domenii de activitate sînt rînduite într-un circuit logic, reprezentativ pentru cunoașterea și interpretarea întregului material expus: Istorie și Arheologie, Agricultură, Minerit, Ocupații tradiționale, Meșteșuguri casnice, Metalurgie, Instalații de tehnică țărănească, Prelucrarea pietrei și

Moară de vînt tradițională a lemnului, Etnografie și artă populară, Iconografie, Numismatică, Modalistică, Sigiliografie, Carte veche, Documente, Tehnică de luptă, Comunicații.

Pentru mine, de-abia de acum încolo începea greul!

Imaginați-vă că vă aflați în mijlocul acestui ocean de obiecte, prezentate în diferite ipostaze: în vitrine, pe standuri, pe mese, măsuțe, pe policioare, pe pereți, pe jos, pe diferite piedestale etc. La ce exponat să te oprești mai întîi? La care să citești și înscrisul însoțitor? Pe care să-l atingi sau să-l iei în mînă, pentru a-i pipăi și a-i simți materialitatea și istoria pe care a scris-o? Aceste întrebări, și altele la fel de răscolitoare, m-au însoțit și m-au presat în orele petrecute în Muzeul ,,Achim Emilian”, sub vraja poveștilor fiecărui obiect, depănate de însoțitorul nostru, într-o adevărată cascadă de date, denumiri de localități, momente istorice, întîmplări și peripeții de la achiziționarea unora dintre obiecte.

Din tot acest amalgam care formează universul acestui muzeu unic, cu precizarea că numai la fața locului puteți trăi adevărata stare de cunoaștere și de euforie care te cuprinde, pășind printre cele peste 15.000 de exponate, hai să enumerăm cîteva: manuale școlare vechi, bancnote din timpuri aproape uitate, icoane pe sticlă și icoane pe lemn, crucifixe vechi, unelte de lucru în gospodăria țăranului: bardă, rindea, cuțitoaie, piuă, tuci, ciubăr, teasc pentru vinificație, donițe, furci și greble din lemn, țest pentru pîine, unelte agricole, printre care o grapă din lemn (de la 1890) și un plug, tot din lemn (de la 1900), rîșniță de cereale, ii și

costume populare, ștergare vechi și broderii migăloase, ceramică pictată, buhai, alambic, mașină de prelucrat piei, instalație de tors, ceasuri, cîntare, fiare de călcat cu cărbuni, patefoane, telefoane, centrale telefonice, uniforme de mineri și obiecte legate de minerit, piatră funerară de acum 3000 de ani, mașină de pompieri, locomobile, mașină de treierat grîu, documente, reviste, cărți vechi (,,Legea pămîntului” - 1868, ,,Biblia lui Andrei Șaguna”). În organizarea muzeului se disting cîteva diorame și locuri amenajate, închinate unor evenimente importante în viața satului și a poporului român, cum ar fi: Țăran arînd cu plugul de lemn; Fată prezentînduși zestrea; Revoluția de la 1848 din Țările Române; Marea Unire de la 1918 (este expusă o pereche de opinci purtate de un participant la Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918); România în cele două conflagrații mondiale; Epoca 23 august 1944 - 22 decembrie 1989 – fiecare dintre acestea fixîndu-se în memoria vizitatorului cu ceea ce este mai semnificativ de reținut.

Afară, în aer liber (micșorînd cu mult spațiul grădinii de zarzavat), ni se prezintă case vechi, țărănești, o moară de apă și o moară de vînt, după care... cine știe ce mai urmează!

Vizitînd acest muzeu, începînd cu acul de cusut și terminînd cu batoza și cu moara de apă, nu mi-am putut zăgăzui întrebarea: de unde atîția bani pentru achiziționarea miilor de exponate? Cam zgîrcit la vorbă cînd trebuie să elucideze acest mister, domnul Achim a enumerat cîteva surse: banii personali și ai familiei, ceva din sponsorizări, ceva cu sprijinul autorităților locale și județene. Mai sînt unii cetățeni care, atrași de importanța acestui lăcaș de istorie și cultură, vin și donează diferite obiecte, așa cum s-a întîmplat de curînd cu donația unui pian vechi. Oricum, pe lîngă

Casă țărănească din curtea muzeului latura financiară a acestei acțiuni, munca (timp de 40 de ani) inițiatorului muzeului ce-i poartă numele, Achim Emilian, nu poate fi plătită nici în cea mai puternică valută internațională. Munca, dăruirea, pasiunea, perseverența și patima acestui om de a ne pune la dispoziție și a ne lăsa acest tezaur național – toate acestea pot fi răsplătite prin dragostea și gratitudinea noastră îndreptate spre acest minunat român.

De la mine, de la noi, ai toate aceste însemne ale respectului și prețuirii, bade Emilian Achim!

14

Vineri, 1 noiembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (6) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca lanceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. În luna mai, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei româneşti, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituie rudele „trădătorilor patriei”. În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluşi locuitorii ţinutului care, începînd cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România. Unii au avut norocul să treacă hotarul instalat de sovietici, alţii au nimerit în mîinile grănicerilor stalinişti, fiind condamnaţi de către Comisia Specială de pe lîngă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la diferite termene de închisoare. Rudele lor din actualele raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi din oraşul Cernăuţi au apucat drumul calvarului spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunea Kirov din Federaţia Rusă. Referindu-se la dezmăţul stalinist, ziarul „Bucovina” va scrie mai tîrziu: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoţite de miliţieni, care au ridicat mii de familii româneşti şi anume dintre acelea, care aveau pe cîte cineva trecut în România.

Bărbaţi tineri şi bătrîni, femei de toate vîrstele şi copii au fost închişi, aproape ermetic, în vagoane [...] fără apă, cei mai mulţi fără mîncare şi duşi, Dumnezeu ştie unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după 10 zile nu mai rămăsese nici jumătate din acele fiinţe nenorocite. S-au înăduşit, sau au murit de boli, de foame şi de sete pe drum”.

Deportările din mai, efectuate sub conducerea celor 724 de reprezentanţi ai organelor sovietice de represiune şi activişti ai Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în timpul cărora au fost duşi în neagra străinătate românii din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, au constituit o repetiţie pentru viitoarele deportări ale locuitorilor din teritoriile ocupate de către trupele Armatei Roşii. Astfel, pe data de 8 iunie 1941, a avut loc şedinţa comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuţi, în cadrul căreia este discutată problema desfăşurării operaţiunii de deportare din regiunea Cernăuţi „în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice a familiilor trădătorilor patriei, moşierilor, fabricanţilor, membrilor activi ai partidelor contrarevoluţionare, comercianţilor mari şi altor elemente contrarevoluţionare şi criminale”. În hotărîrea adoptată la această şedinţă se menţiona: „Luînd în consideraţie faptul că problema deportării din regiune a elementelor contrarevoluţionare constituie o importanţă primordială, Comitetul Regional al Partidului (bolşevic) al Ucrainei şi Comitetul Executiv al Consiliului Regional ordonă secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi preşedinţilor comitetelor executive orăşeneşti să acorde o atenţie deosebită procesului de pregătire şi desfăşurare a deportărilor, conform indicaţiilor Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”. În scopul îndeplinirii poruncilor superiorilor de la Kiev, conducerea regiunii a întocmit planul de acţiuni pentru efectuarea viitoarelor deportări. El prevedea ca în ziua de 8 iunie, şeful Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, căpitanul Trubnikov, să ţină o consfătuire cu participarea şefilor secţiilor raionale ale amintitului comisariat, analizîndu-se toate amănuntele operaţiunii bolşevice. La 9 iunie, o asemenea consfătuire trebuia să fie organizată de către Zeleniuk, secretar al Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, la care obligatorie devenea prezenţa secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale partidului şi preşedinţilor comitetelor executive raionale şi orăşeneşti ale puterii sovietice. Pentru ridicarea „elementelor contrarevoluţionare” s-a planificat mobilizarea unui număr con­ siderabil de comunişti şi comsomolişti, la dispoziţia lor fiind puse camioanele şi căruţele necesare. Concomitent, în cele 14 raioane ale regiunii s-au deplasat trimişii Comitetului Regional al partidului, autorizaţi cu puteri nelimitate. Ei au luat sub control procesul de pregătire al viitoarelor deportări în masă. E necesar de menţionat faptul că responsabil pentru desfăşurarea acţiunilor de deportare a molnicenilor a fost numit Harjan Fedor Petrovici, redactorul-şef al gazetei raionale din Herţa „Calea stalinistă”, moldovan, originar din raionul Dubosari, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (36) 1 noiembrie 1941 - În sudul Crimeei, trupe ale Armatei 11 germane ocupă oraşul Simferopol.

- Brigada 1 munte îşi trece toate forţele peste Marea Sivaş şi înaintează spre sud, ajungînd în seara zilei în zona Djankoi, Nemeţki, Mirnova.

- „Pentru prima dată, Corpul de munte se izbește de un sistem de fortificații atît de complet organizat prin diversitatea lucrărilor, care constau în cazematele cele mai moderne, șanțuri protejate de raiuri de căi ferate din metru în metru, cu rețele de 10 rînduri de pari și, în sfîrșit, un cîmp de mine înfricoșător organizat ca densitate și adîncime; dar, mai mult, în zona Ciongar erau 3 baterii grele de coastă care băteau peste 30 km. Istmul Salkovo prezintă o deschidere de 2 km și are o adîncime de 25 km. Este străbătut de un drum și o cale ferată și deschide în ordinea de importanță a II-a poartă a Crimeii. Organizarea defensivă a acestui istm s-a făcut după un plan ingenios și un atac fără mijloace adecvate era de la început sortit unui eșec sigur. Procedeul de a deschide drumul infanteriei în cîmpurile minate, prin detașamente de pionieri, este elementar și obligatoriu. Dar aici nu mai era vorba de un cîmp de mine organizat după un plan, ci pur și simplu de un adevărat «cîmp al morții», saturat pînă la refuz de cantități enorme de explozibil care era așezat fie în cutii de lemn de dimensiuni variabile, fie în vase, butoaie, cisterne etc. de mărimi înspăimîntătoare. Adîncimea acestor cîmpuri de mine nu se poate preciza; ele erau peste tot. Deschiderea drumului pentru infanteria atacatoare era o problemă extraordinară pe care pionierii noştri au rezolvat-o fără reproș. Bordura comunicațiilor era îngrămădită de mii de kilograme de explozibil și cine pășea un metru din culoar era victimă sigură. Acest procedeu impresionează trupa prin nesiguranța locurilor minate, prin puterea de distrugere și prin moartea ce sfîrtecă și împrăștie într-o secundă carnea celui care atinge o mină. Totuși, ostașii noştri s-au obișnuit cu recunoșterea și deminările într-un timp foarte scurt. Dacă în cîmp deschis, o infanterie manevrieră și mijloacele mecanizate și-au spus cuvîntul, într-o poziție fortificată lupta trebuie dusă pas cu pas.” (generalul Gheorghe Avramescu după străpungerea istmului Salkovo) - În zona Genicesk, rezistența puternică opusă de trupele sovietice nu permite Brigăzii 8 cavalerie să pătrundă prin istm (31 octombrie), astfel că marea unitate primeşte ordin să-și deplaseze forțele principale prin istmul Salkovo, după care să continue (1 noiembrie, în subordinea Corpului 42 armată german) urmărirea trupelor sovietice spre sudul peninsulei, apoi spre est, pentru a ajunge, la 9 noiembrie, la 12 km de orașul Kerci.

- „După ce a ajuns la sud-vest de Simferopol, Detaşamentul colonel Korne nu a mai fost îndreptat spre Djankoi, aşa cum se preconizase iniţial, ci spre AlmaBahcisarai” - preciza generalul Gheorghe Avramescu după străpungerea istmului Salkovo.

- Conform situaţiei model 9.700, efectivele mobilizate ale Armatei romîne se ridică la 657.775 de militari, din care 66.597 pe front (2.478 de ofiţeri, 2.008 subofiţeri şi 62.101 trupă), 121.263 de trupe de ocupaţie, de menţinere a ordinei şi unităţi de marş la est de Nistru (4.012 ofiţeri, 3.215 subofiţeri şi 114.036 trupă).

Restul se aflau în garnizoanele de pace din ţară.

- Comandamentul Forţelor de Apărare Interioară a Teritoriului consemnează într-o Notă informativă că „starea de nemulţumire generală persistă încă din cauza scumpetei crescînde a alimentelor şi a articolelor de primă necesitate, precum şi a lipsei totale a următoarelor articole: încălţăminte cu talpă, cuie şi îmbrăcăminte. În unele regiuni se simte lipsa totală a lemnelor de foc, care au ajuns la preţuri foate ridicate”.

- În oraşul Timişoara soseşte un tren de marfă militar german cu 1.000 de prizonieri ruşi, între care 100 erau romîni din Basarabia.

2 noiembrie 1941 (1) - În încercarea de a înfrînge Grupul de vest al forţelor sovietice din Crimeea, înainte ca acestea să se retragă spre Sevastopol, Armata 11 germană dirijează Corpul 54 armată spre Ciornaia, în timp ce Corpul 30 armată continuă urmărirea spre Kerci.

- După ce ajunge la Djankoi, Brigada 1 munte trece la urmărirea inamicului spre Karasubazar, de unde străbate Munţii Iaila pe direcţiile Karasubazar - Uskut (cu Detaşamentul „colonel Mociulschi”), Karasubazar - Sudak (cu Detaşamentul „locotenent-colonel Ioan Băjenaru”) şi Asmat - Kalsihor (cu Detaşamentul „locotenent-colonel Ionescu C. Breaza”).

- La Bucureşti sosesc ultimele elemente ale Diviziei de gardă. Momentul prilejuieşte un scurt bilanţ al acţiunilor militare desfăşurate de la începutul campaniei. În acest timp divizia a atacat 28 de zile pe direcţia Fălciu – Ţiganca – Lărguţa – Leova, 15 zile la Kagarlîk, Mannheim, Vîgoda, Dubinovo, 24 de zile la Dalnik, Lenienthal, Iosefsthal şi 5 zile la Bielaevka, a pierdut 9.492 militari (1.675 de morţi, 6.850 de răniţi şi 967 de dispăruţi), a făcut 4.500 de prizonieri, a capturat 3 tancuri grele, 4 tanchete de recunoaştere, 112 puşti-mitralieră, 100 de mitraliere, 45 de aruncătoare, 4 tunuri, 30 de autovehicule etc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 1 noiembrie 2019

ADEVARATE

Salonul de chihlimbar: cum a disprut o comoar mai preioas dect aurul (2) Goana dup Salonul de chihlimbar i secretele istoriei Dispariţia Salonului de chihlimbar a dat naştere la numeroase ipoteze şi teorii referitoare la soarta acestei comori, teorii ce au făcut ca autorităţile sovietice şi germane să caute posibilele ascunzători ale preţioasei camere.

Istoricul german Mario Morgner a studiat arhiva Stasi, serviciul secret al RDG, şi a descoperit că agenţia germană a desfăşurat un efort colosal, ce a purtat numele de „Operaţiunea Puşkin”, pentru a identifica locul în care ar fi putut fi ascunsă Camera de chihlimbar. În cartea „Geheimsache Bernsteinzimmer”, istoricul relatează că Stasi a cheltuit milioane de mărci şi efectuat 120 de operaţiuni de căutare în mine şi depozite în încercarea de a descoperi comoara. „Descoperirea salonului ar fi fost un triumf politic pentru Germania de Est. Din punct de vedere al propagandei, succesul acestei operaţiuni ar fi ajutat RDG-ul să-şi promoveze imaginea, sugerînd că ar fi «Germania mai bună».

De aceea, în RDG misiunea era una de stat, în timp ce în vest doar căutătorii de comori au pornit pe urmele «Salonului de chihlimbar»”, a declarat istoricul pentru Bloomberg. Motivul pentru care efortul Stasi nu a dat rezultate a fost dezvăluit într-o carte publicată în 2004 de Catherine Scott-Clark şi Adrian Levy, doi jurnalişti de investigaţie din Marea Britanie. Cei doi autori au studiat documente sovietice şi germane şi au efectuat cercetări în Sankt-Petersburg, Moscova, Kaliningrad şi în numeroase alte oraşe, scoţînd la iveală dovezi neştiute. Care a fost concluzia jurnaliştilor? Salonul de chihlimbar a fost distrus în timpul războiului, arzînd în castelul Königsberg în urma unui incendiu provocat chiar de Armata Roşie. În mai 1945, la cîteva zile după predarea Germaniei, conducerea URSS a lansat o anchetă referitoare la soarta Salonului.

Alexander Brusov, profesor la Muzeul de Istorie din Moscova, a dat verdictul după două luni, atunci cînd a publicat raportul: salonul a fost distrus în incendiu. În primăvara anului 1945, germanii au decis să evacueze preţioasa ca­ meră, astfel că toate pa­nourile au fost împa­ chetate în lăzi ce au fost stocate în Sala Cavalerilor din castelul Königsberg. Brusov a

Palatului Ecaterina, Tsarskoe Selo, Sankt Petersburg, Rusia

aflat că planul a fost abandonat în ultima clipă, iar atunci cînd Armata Roşie a cucerit castelul, soldaţii ruşi au dat foc aripii de nord a edificiului, acesta fiind momentul în care preţioasele elemente au fost distruse. Pe 5 iunie 1945, Brusov a inspectat Sala Cavalerilor, descoperind „urme de foc, cenuşă şi elemente de cupru de la uşi furate de soldaţii nemţi odată cu «Salonul de chihlimbar»”.

Concluzia lui Brusov era fermă: comoara fusese distrusă. De aceea, profesorul a recomandat autorităţilor abandonarea eforturilor de căutare. Autorităţile sovietice au decis să ignore raportul lui Brusov, clasificîndu-l drept „secret de stat” (statut pe care avea să-l aibă vreme de 50 de ani). Guvernul sovietic a înfiinţat abia în 1967 o comisie oficială care să caute Salonul de chihlimbar.

Comisia a efectuat cercetări în subsoluri, buncăre, mine şi depozite subterane, funcţionînd timp de 17 ani. În decembrie 1984, cînd încă nu fusese descoperită nici o dovadă care să ducă la comoara pierdută, comisia a fost desfiinţată.

Reconstruirea Salonului de chihlimbar În 1979, cînd efortul de căutare a Salonului se afla încă în desfăşurare, Consiliul de Miniştri al URSS a votat în favoarea reconstruirii preţioasei camere.

Grandiosul proiect s-a des­ făşurat de-a lungul a 24 de ani, timp în care artizanii ruşi au reconstruit salonul pe baza fotografiilor originalului, fiecare detaliu fiind reprodus cu acurateţe. Efortul a fost costisitor, dat fiind faptul că au fost folosite peste 6 tone de chihlimbar, astfel că suma totală s-a ridicat la peste 10 milioane de dolari. În 1998, cînd Rusia a fost lovită de o criză economică gravă, statul a sistat finanţarea proiectului, cu riscul ca acesta să nu mai fie finalizat. Problema s-a rezolvat atunci cînd compania germană Ruhrgas (astăzi E.ON Ruhrgas) a donat 3,5 milioane de dolari către proiect în schimbul semnării unor contracte cu furnizori de gaz natural. Astfel, la aproape trei secole de la înţelegerea ruso-prusacă, Salonul de chihlimbar avea să servească din nou la înlesnirea relaţiilor

(

RM

între cele două ţări. Proiectul a fost finalizat în 2003, fiind inaugurat cu ocazia aniversării a 300 de ani de la fondarea oraşului Sankt-Petersburg. Ceremonia oficială a avut loc pe 31 mai 2003 sub patronajul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. Printre invitaţi s-a numărat şi Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei.

Momentul a fost considerat extrem de important de către Vladimir Putin, preşedintele Rusiei fiind originar din Sankt-Petersburg. Pentru a se asigura că

momentul inaugurării va fi unul perfect, Putin a dispus ca avioanele militare să împrăştie substanţe anti-ploaie în atmosferă. Ceremonia a decurs fără probleme.

Astăzi, Salonul de chihlimbar este accesibil tuturor celor ce vizitează Palatul Ecaterina, povestea acestei comori atrăgînd turişti din toate colţurile lumii care doresc să vadă monumentul cu o istorie plină de mistere şi care a jucat un rol important în relaţiile dintre două ţări importante pe harta continentului european.

Sfîrșit Marius Comper

Misteriosul chihlimbar Chihlimbarul – răşina de copac fosilizată – a fost întotdeauna considerat o materie primă preţioasă, pentru că nu se ştia în ce cantităţi există în natură. Cele mai vechi bijuterii din chihlimbar datează de mai bine de 13.000 de ani, „ambra galbenă” fiind un material preţuit de către numeroase culturi din întreaga lume. În Grecia Antică, numele dat chihlimbarului era „elektron”, adică „format de către soare”, grecii crezînd că substanţa aurie era forma pietrificată a razelor soarelui. Cuvintele moderne „electricitate” şi „electron” îşi au originea în denumirea acestui material. În Secolul al XVIII-lea, chihlimbarul era folosit adesea în operele de artă graţie culorii aurii şi rarităţii sale. Cele mai importante centre artistice în care era folosită această resursă rară erau Königsberg şi Danzig, oraşe situate pe malul Mării Baltice. Localizarea geografică reprezenta un mare avantaj, anume accesul la depozitele de chihlimbar existente sub apele Mării Baltice.

Sub fundul acesteia se află îngropată o veche pădure de pini, iar furtunile violente aduc adesea depozite de chihlimbar la mal.

Această piatră era extrem de preţioasă, astfel că legile Secolului al XVIII-lea pedepseau cu moartea vînzarea ilegală a „ambrei galbene”. Cu timpul, cavalerii germani au obţinut monopolul asupra comerţului cu chihlimbar, iar cele mai valoroase bucăţi ajungeau la artizanii din cele două oraşe. În Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, tehnica realizării de bijuterii şi piese de mobilier din chihlimbar a devenit tot mai elaborată, iar operele artiştilor de aici din ce în ce mai apreciate. În Secolul al XVIII-lea, piesele de mobilier din chihlimbar au devenit cele mai dorite cadouri în înalta societate, ele întruchipînd calităţi precum bogăţia, bunul gust şi generozitatea.

16

Vineri, 1 noiembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii B l atu l (urmare din pag. 1) Madam Dăncilă reprezintă, în fond, blestemul acestui partid care a făcut mult rău României, alături de restul grupărilor de bandiți cu nume de politicieni, și a intrat deja în istorie ca fiind femeia care a îngropat PSD, stînga politicii, în general. Teoretic, această paparudă de Teleorman ar fi putut să iasă ceva mai decis la atac, să mobilizeze la maxim partidul și să cîștige lupta cu K.W.I. Ea, însă, a ales să își salveze libertatea, să își salveze gruparea de infractori care o înconjoară, negociind libertatea ei și a anturajului oferind în schimb postul de președinte celui mai iubit neamț din România.

Blatul pus la cale de ei – de PNL și PSD – este putred și sper ca PNL – PDL să facă ce a făcut mereu, fie că a fost ghidonat de Balga, fie de Băsescu, și să-i bage la închisoare pe toți cei din actuala garnitură PSD care și-au negociat libertatea, și să-i înlocuiască cu altfel de păpuși liberale, cu blană social-democrată.

Jocul celor de sus, al Serviciilor, este simplu. Se anihilează Barna, se negociază cu Blonda de Videle și se lasă în pace restul jucătorilor de dragul jocului ,,democratic”, pentru ca poporul român, și așa prost, să fie în continuare prostit. E simplu, e de efect. Și, ca să vedeți la ce nivel s-a ajuns, vizionăm și filmările ,,ascunse” de la Colectiv, unele realizate la momentul zero, cînd tensiunea și haosul erau pe drept cuvînt, la putere. Acum, din poziția confortabilă de judecător, poporul îi condamnă la ordinul Serviciilor pe cei care au mers acolo și au făcut tot posibilul să salveze vieți.

Josnicia celor care dau vina pe ISU, pe acei pompieri și paramedici care au căzut în plasa celor care au realizat, de fapt, crima de la Colectiv, este nemărginită și egalată doar de prostia, inconștiența și dobitocenia celor care cred cu adevărat că mesajul securiștilor, propagat prin

Un vis spulberat Pentru unii dintre noi, ,,I have a dream” a intrat in istorie atunci cînd Martin Luther King a spus, în 1963, ca visul lui este să vadă o America în care albii și negrii să se bucure de aceleași drepturi. Nu a apucat să își vadă visul cu ochii, dar acesta s-a împlinit nu foarte mult după aceea. Atunci, o mînă de oameni a reușit să mobilizeze o întreagă țară, un întreg continent, și-a pus viața în slujba semenilor, și, prin sacrificiu, ei au reușit.

Toți cei care facem umbră acestui pămînt avem cîte un vis. Oamenii mici au visuri mici, precum oamenii mari au visuri mari. Oamenii răi visează la răul pe care doresc să îl mai facă, oamenii buni visează la bunăstarea aproapelui. Sînt vise mici, mjlocii, mari, sînt vise frumoase, individuale, de grup, sînt vise diverse. Visul unui cioban poate că este să aibă un număr mare de oi frumoase, să beneficieze de pajiști verzi, de subvenții de la stat, de o piață bună de desfacere și de stimulente pentru afacerea lui. Visul unui politician poate că este să scape de pușcărie și să rămînă și cu banii pe care i-a furat. Visul altuia din această tagmă poate să însemne bunăstarea lui, a familiei lui, și poate chiar a celor care l-au ales. Visul unui medic este să găsească o soluție pentru vindecarea cancerului, iar al unui cerșetor este doar acela de a avea unde să doarmă în noaptea următoare. Sîntem peste 7 miliarde de oameni în această lume și sînt, evident, peste 7 miliarde de vise. Aceste năzuințe se schimbă, așa cum se schimbă și oamenii, după cum vîrsta sau starea socială o impun. Cel care ieri visa la un loc oarecare unde să doarmă, poate azi îndrăznește și visează la o casă. Acel politician care voia ieri să scape de pușcărie și să rămînă și cu banii în conturi, azi poate vrea să își păstreze și amanta. Iar cel care ieri voia să vindece cancerul, azi își dorește ca prietenul lui cel mai bun să se vindece. În fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare moment, visele ne însoțesc, acele gînduri intime în care ne dorim să ne fie mai bine, să ne atingem niște obiective, să fim mai buni

cei care au postat acel film, este cel real. Îmi este cu adevărat silă de cei care își acoperă infracțiunea cu acel film, deviind atenția în altă parte, către acei cretini care aprobă și bat din palme la vizionarea imaginilor.

Cine sînt, de fapt, cozile de topor cu care se loveș­ te la temelia acestui neam, acestei țări? Cine sînt trădătorii – pentru că stăpînii deja știm din ce zonă vin.

Mă uit cu tristețe la postările lui Gelu Vișan, ale lui Dan Chitic, ale lui Dan Diaconu – cel de la ,,Justițiarul.ro”, ale Sorinei Matei și ale încă unui număr restrîns, dar semnificativ, de persoane care încearcă să deschidă mintea și ochii acestui popor. Îi felicit pentru ceea ce fac, dar mă tem că nimic, absolut nimic, nu va duce la revenirea României la nivel de stat democrat. Puterea Serviciilor este atît de mare, forța cu care acestea sînt conduse este atît de penetrantă, mass media este atît de bine dirijată și controlată, încît mă îndoiesc că ceva – sau ceva bun – se va mai întîmpla în România acestui început de mileniu. Prostia celor de la PSD, nesimțirea celor de la ALDE – în frunte cu acel trădător autentic numit Tăriceanu – coroborate cu inconștiența crasă a celor de la USR și cu lăcomia oarbă a celor de la PNL au contribuit la dărîmarea statului național, așa cum este stipulat în Constituție, și la dominarea integrității țării de către o ceată de arendași cu grade, care biciuie mințile slabe ale poporului fie cu zgomotul manipulării, fie cu zăngănitul cătușelor. Sîntem praf, noi ca popor – prost de prost și foarte, foarte fudul. Îi felicit pe cei care încă mai au puterea să aducă adevărul la suprafață, atît cît pot, dar am senzația că în curînd vom asista la o fractură totală a caracterului democratic al acestei țări, iar oamenii care încearcă să aducă puțină lumină în mintea întunecată și impenetrabilă a poporului, vor avea soarta lui Jamal Khashoggi, cel care a fost ucis în octombrie 2018 tocmai pentru că a avut curajul să spună adevărul despre familia conducătoare de la Riyadh.

Se spune că cei care își uită istoria sînt blestemați să o repete. Păi, uitați-vă la perioada interbelică, pornind

de la anii ʼ20 și venind pînă în anii ʼ40. Ce s-a întîmplat atunci se poate repeta și acum. Mulți români care sînt deja din ce în ce mai frustrați că cei care conduc destinele țării din 1990 ne tot fură și ne tot vînd, cînd vor vedea că din punct de vedere democratic nu se mai poate face nimic, ce credeți că vor face? O să ziceți că nu se mai pot pune la cale asasinate ca în anii ʼ30 - ʼ40, dar atunci cînd speranța oamenilor tinde către zero, nimic nu mai contează cînd e vorba de a fi cu adevărat liberi. Trăim într-o țară bogată, frumoasă, care însă este distrusă pas cu pas, dar în regim accelerat, de către cei care s-au născut și trăiesc aici, românii. Nu mai dați vina pe străini, nu ei vin să ne taie pădurile, nu ei semnează impozitarea agresivă, nu ei ne fac rău. Nu! Românii trădători care semnează, românii trădători care poartă cătușele, românii trădători care fac dosare la comandă, românii trădători din Parlament, românii trădători din Guvern, din Justiție, din Poliție și, nu în ultimul rînd, românii trădători din Servicii și mass media. Ei sînt de vină! Ei au averi nemăsurate, ei au privilegii și putere, toate primite de la stăpînii lor, și au misiunea de a te zdrobi pe tine, române, de a-ți distruge țara, viitorul tău și al copiilor tăi. Tu încă nu simți, pentru că ori ești prost, ori ești doar prost informat. Tu poate nu știi că prețul la lumină s-a scumpit cu o taxă, ca să se achite niște arme în Germania, poate că nu te gîndești că impozitele sînt mai mari pentru că banii se duc în afară, și nu rămîn să îți fie ție bine. Tu nu știi – pentru că ești doar prost informat – că lumina, gazul, apa, telefonul, combustibilul și taxele reprezintă un mijloc de exploatare a ta, în detrimentul tău și în favoarea altora. Și nu știi, tu, române prost informat, că redevențele mari pe resurse îți pot aduce ție bunăstare.

Dar, în prostia ta informațională, te bucuri că sînt tigăi iefine în supermarket. ,,Blatul” se numește acest material. Pentru că totul e blat în această țară. Iohannis face blat cu Dăncilă, PSD cu PNL, poporul cu politicienii, Poliția cu hoții și Biserica cu tonții.

pentru cei de lîngă noi, sau poate doar mai răi. Pentru că, așa cum există rău, la fel există bine, pentru că, așa cum există materie cenușie, există și vid intelectual.

Visul meu, cel care mă însoțește ceva vreme, este să trăiesc într-o țară în care timpul să fie apreciat, să fie corect gestionat și oamenii să înțeleagă că acesta este cea mai prețioasă resursă a vieții. În prezent, timpul reprezintă, de fapt, motivul cel mai real și important pentru care românii din diaspora aleg să nu se mai întoarcă în România. Nu salariile și sărăcia au fost principalul factor care i-a gonit, ci lipsa speranțelor, lipsa unei perspective, și timpul. În orice activitate întreprinsă în această lume, timpul are o importanță aparte. În China, Rusia, America și în toată Europa, toate proiectele inginerești au la bază timpul, timpul scurt de finalizare. Doar la români, nu. Citeam o carte a lui Constantin Rădulescu Motru, scrisă prin 1923, dacă nu mă înșel, în care spunea că modul de viață al românului include o risipă inutilă a timpului, fără ca acesta să conștientizeze că, de fapt, pierde cea mai importantă dar și irecuperabilă resursă. Pînă în 1989, timpul era gestionat într-un mod util, mai bun. După 1990, gestionarea timpului a luat o turnură haotică, cei care aveau ca obiectiv dezvoltarea țării au pus timpul pe ultimul loc, iar îmbogățirea lor – pe primul. Astfel, după 2007, românii lipsiți de speranță au ales să își bage picioarele în modul obtuz de lucru al administrației de la București, și să plece. Faptul că alegi să pleci în Occident, care e la doar 1000 km vest de casă, înseamnă că înaintezi în timp cel puțin 50 de ani. Asta este realitatea. Acolo, populația a ajuns la un nivel în care orice om se simte în largul său. Beneficiază de infrastructura pe care în România nu o avem acum și nu o vom avea nici peste 20, 30 de ani. Există acolo o administrație pe care în România nu o avem acum și pe care nu o vom avea nici în următorii 20, 30 de ani.

Există o legislație care ajută, e mai la îndemînă, mai puțin coruptă și chiar o piață alimentară mai sănătoasă, ceea ce noi, în România, nu avem. Iată de ce politicienii care spun că dau ,,n” mii de euro ca să aducă românii

înapoi în țară, nu au succes. Pentru că românii nu mai vor să se întoarcă în timp, în locuri unde politica distruge vieți și generații, în locul unde cozile de topor ruinează o țară. Ei vor să rămînă acolo, în viitor, într-o viață pe care o vor trăită la maxim, chiar dacă pentru a face asta sînt nevoiți să își sacrifice relațiile cu țara, cu familia aflată aici.

Timpul este atît de prost gestionat în România, încît te îngrozește numai ideea că în 30 de ani bandiții care au condus țara nu au făcut nici măcar o autostradă ca lumea și că, în afară de cele cîteva drumuri care sînt promovate la TV, în rest, țara e praf. Nu avem nimic care să ne arate că sîntem la un nivel acceptabil al civilizației. Dimpotrivă.

România anului 2019 este a interlopilor, fie că sînt ei politicieni sau de drept comun, este a furtului, a hoției, a cătușelor, a Serviciilor, a lucrului făcut de mîntuială, a unei educații slabe, a unor personaje care, în loc să fie la închisoare, sînt la conducerea țării. România este un paradox pînă la urmă, un stat polițienesc în care infractorii sînt stăpîni. Sună ciudat, nu?

Toți avem un vis, toți ne dorim ca în timpul vieții noastre să asistăm la lucruri frumoase, mărețe și folositoare. Și cînd vedem că asta nu se întîmplă, avem de ales între a pleca peste graniță, pe la Nîdlac, sau a rămîne în țară și să devenim mai răi, mai frustrați, mai blazați sau, la o adică, mai indiferenți.

Visul meu s-a spulberat demult. A trebuit să renunț la el, așa cum mulți români au renunțat la visurile lor, lăsînd în loc un mare gol pe care, din cînd în cînd, îl umplu cu mici realizări individuale. Democrația pentru această țară, România, s-a dovedit a fi un experiment trist, catastrofal, în care cel puțin două generații, dacă nu chiar trei, vor avea de suferit. Nu așa am visat eu în 1989, așa cum nici cei uciși acolo nu au crezut că are să se întîmple. Mult prea mult sînge a făcut să ajungem atît de jos, noi ca națiune, mult prea mulți au trebuit să moară pentru ca România să ajungă colonie. Chiar nu se putea găsi o altă cale?

RM

17

Vineri, 1 noiembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Expatriatul - Mon Amour Se apropie alegerile. Brusc, politicienii îşi aduc aminte de românii aflaţi peste hotare. Şi, nu numai atît. Cu gîndul la ei, inima începe să le bată năprasnic iar dragostea faţă de fraţii noştri expatriaţi erupe din nou în viaţa publică precum un vulcan reactivat după patru ani de adormire.

În spatele scenei, se mituieşte, se parafează înţelegeri, se semnează protocoale, se promite marea cu sarea În spatele scenei pe care se joacă, cu mai mult sau mai puţin talent, comedia dragostei nebune este mare vînzoleală. Fiecare partid îşi instruieşte emisarii pe care îi va trimite peste mări şi ţări. Adică, spre locurile în care (tot mai des pe măsura apropierii zilei votului) vor avea loc întîlniri „de suflet”, se vor organiza mese cu bucate alese şi se va bea bere de calitate, iar cîntăreţi cunoscuţi şi îndrăgiţi interpreţi ai cîntecului popular românesc vor susţine spectacole plătite de partidele politice, mari sau mici, dar ajunse la clipa îndrăgostirii lulea. Banii? Nu contează. Cînd e vorba de iubire, cine se mai uită la bani?

Ca în fiecare poveste de dragoste adevărată se pupă toată lumea cu toată lumea, se promite marea cu sarea, sînt ascultate păsurile tuturor şi li se dă tuturor dreptate. Este sau nu este nevoie, se cere, cu insistenţă şi cu justificată indignare faţă de ceea ce s-a întîmplat cu ocazia îndrăgostelii trecute, suplimentarea numărului de centre de votare, mai multe ştampile, o mai atentă şi mai judicioasă organizare. Specialişti de renume, interni, dar mai ales externi şi scumpi, se întrec în a întocmi hărţi şi grafice care să ilustreze numărul potenţialilor susţinători şi al opozanţilor.

Se mişcă, discret, importante fonduri financiare.

Se mituieşte, se parafează înţelegeri, se semnează protocoale.

Tot românu-i visător Mai sînt naivi, în ţară sau în afara ei, care cred că partidelor le pasă cît negru sub unghie de soarta celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun. Este cert, printre cei de afară mai există visători care, stînd ore în şir la rînd pe trotuarul din faţa vreunei secţii de votare, îşi închipuie că dacă îl votează pe „X” în locul lui „Y”, acel X se va gîndi la situaţia lor, îi va susţine în obţinerea unei slujbe mai acătării sau va fi alături de ei atunci cînd vor intra în vreun necaz. Speră că se va întîmpla exact aşa cum însuşi domnul „X” în persoană, înconjurat de selecta sa suită, le-a promis după ce s-au sărutat frăţeşte pe fiecare obraz. Aiurea!

Nu omul contează pentru politician. Nu suferinţele celui plecat, nu dilemele şi zbaterile celui care s-a rupt de ţară şi familie îl preocupă. Pe el îl interesează votul! Apoi, pînă la viitoarele alegeri, cînd dragostea se va reînfiripa şi promisiunile de iubire veşnică vor fi reînnoite, totul va fi dat uitării.

Valoarea expatului, la vot se cunoaşte De ce este atît de valoros votul românilor de peste graniţă? De ce, în perioada alegerilor, cei din afară sînt iubiţi mai mult decît pensionarii autohtoni (cărora li se spune că legea ce le mărea venitul va fi blocată într-o guvernare a opoziţiei actuale), sînt stimaţi mai presus de militari (cărora li se prezice tăierea drastică a pensiilor revenite la apelativul „nesimţite”) şi de ce sînt ei îndrăgiţi mai abitir decît clasa de mijoc românească (îngenunchiată de taxe şi impozite)? Pentru că, azi, politicianul român îşi poate permite să se lipsească de votul unor largi categorii sociale din ţară scîrbite de el, sătule de hoţiile şi de minciunile sale. Pentru că, urmare a extraordinarului exod românesc, s-a ajuns în situaţia în care, avînd

numai votul celor din afara ţării (fără vreun vot din interior!) politicianul român poate ocupa orice poziţie din administraţia statului sau din Parlament. Inclusiv pe aceea de preşedinte!

Potrivit Strategiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni pentru perioada 2017-2020, elaborată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (un minister special pentru cei plecaţi; pe cînd un minister special pentru cei rămaşi?), ar exista între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate.

Conform datelor elaborate de Institutul Naţional de Statistică, numai în 2018 ar fi emigrat un sfert de milion de români. O cifră care, în sine, nu spune prea multe dacă nu dezvăluim realitatea teribilă pe care o ascunde. Acest sfert de milion ne spune că în cursul anului trecut, în fiecare zi, România a fost părăsită de 700 cetăţeni ai ei. Adică, frecvenţa plecărilor a fost de 30 pe oră. Mai concret, sătul de ţara sa, la fiecare două minute cîte un român şi-a luat lumea în cap!

Adevărul este că nimeni nu ştie cifra exactă a românilor care trăiesc în afara teritoriului naţional.

Drept confirmare, Cezar Caleap, director executiv al Asociaţiei Internaţionale a Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), declara, la o conferinţă, în noiembrie 2018: „Ce ştiu este că, în realitate, avem aproape 7 milioane de români plecaţi în străinătate, din care nu cred că se vor mai întoarce 10% în România”. Şi, ca deruta să fie completă, la 24 iulie a.c., într-o conferinţă de presă, Natalia Intotero, ministrul Românilor de pretutindeni, afirma: „În afara graniţelor avem un număr de aproximativ 9.700.000 de români”. De-ar fi aşa, numai numărul de voturi al celor plecaţi este suficient de mare pentru a alege preşedintele ţării. Conform B.E.C., în anul 2014, Iohannis a cîştigat funcţia prezidenţială cu 6.288.769 voturi!

Ieri alungaţi, azi adulaţi Dacă din punct de vedere al economiei voturilor, românii goniţi de nedreptăţile zilnice, de hoţia şi impertinenţa politicianului în care s-au încrezut, au devenit azi extrem de însemnaţi, alta era situaţia în urmă cu un deceniu. La 5 august 2010, preşedintele de atunci, Traian Băsescu (cel care acum ne dă lecţii la televizor despre utilizarea eficientă a forţei de muncă şi despre cum să aducem plecaţii înapoi), aflat la începutul celui de-al doilea mandat (deci cu voturile, mai pe bune, mai pe furate, aflate deja la teşcherea), declara: „Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm. Cel mai mare obiectiv al României a fost liberalizarea forţei de muncă. Dreptul nostru de a pleca unde ne este mai bine. Unde munca ne este corect răsplătită. În momentul de faţă, statul român nu poate să îşi plătească medicii, profesorii cum ar merita să îi plătească, asta este realitatea”, şi a adăugat: „Dacă nu continuăm cu măsurile de austeritate şi în 2011, nu redresăm România”. De unde atîta „redresare”?

Erau doar răbufnirile de vanitate ale unui preşedinte căruia, şi din cauza netrebniciei căruia, ţara i se năruia sub picioare. Ca dovadă, măsurile de austeritate au continuat, iar România s-a afundat şi mai mult în sărăcie şi în haos. Firesc, încurajaţi de principiile enunţate de însuşi preşedintele ţării, oamenii capabili de muncă şi siguri pe cunoştinţele lor, simţindu-se alungaţi, au continuat să plece.

Sînt, cei plecaţi, mai uşor de manevrat sau adevărul este că ei înţeleg realitatea din România mai bine decît cei rămaşi aici?

De ce mai sînt atît de importanţi la vot românii din afară? Pentru că se contează pe faptul că, rupţi de ţară o mare perioadă de timp, ei nu simt pe pielea

lor nemerniciile politicienilor autohtoni, a acelora care acum se doresc iar în fruntea ţării. Pe de altă parte, există opinii susţinute de analize serioase care atestă că cei de afară sînt infinit mai uşor de manevrat decît cei din ţară. Motivele? Contactul lor cu ţara este intermediat. Ei află despre ce se întîmplă în România prin cele spuse de rude sau de prieteni. Persoane care, la rîndul lor, văd lucrurile diferit, fiind influenţaţi de simpatiile politice personale. În afară de asta, cei de afară se informează despre România citind ziare care servesc orientări politice diverse, navigînd pe internet unde ştirile false abundă sau urmărind emisiuni televizate, televizorul reprezentînd un instrument deja bine cunoscut de manevrare a maselor. Rudele nostre, plecate peste mări şi ţări, oricît de bine intenţionate ar fi, nu pot simţi cu aceeaşi intensitate ca noi, cei de aici, că România este tot mai adînc îngropată, inclusiv cu contribuţia permanentă a personajului din fruntea statului. A aceluia care timp de cinci ani (cu o singură execepţie - „guvernul meu”) n-a făcut decît să saboteze pe rînd toate guvernele. Guverne, succedate şi ele, prosteşte, într-un ritm nebunesc. Chiar şi stăpîniţi de cel mai autentic patriotism, ei, cei de peste graniţe, nu au cum să înţeleagă dramatismul unei ţări care, din încăpăţînarea prostească a unui individ ajuns în mod dubios preşedinte, abia mai funcţionează. O ţară care, blocată de vanitatea bolnavă a unui om, nu mai are procuror general, îi lipseşte şeful instituţiei care luptă la nivel naţional împotriva crimei organizate, care nu şi-a putut numi şeful organismului ce are ca menire combaterea corupţiei la nivel înalt, căreia nu i s-a acceptat confirmarea unui şef al structurii care protejează populaţia împotriva abuzurilor procurorilor şi judecătorilor, țară care este lipsită de ministrul de Interne, de ministrul Educaţiei, de ministrul Justiţiei, de ministrul Energiei, de doi, trei vice-prim-miniştri şi care nu este în stare să-şi numească ambasadori în 19 state importante ale lumii. Şi, colac peste pupăză, are şi guvernul demis prin moţiune de urgenţă, iar un alt guvern nu reuşeşte să fie încropit din motive de orgoliu politic.

Ei, cei de afară, firesc, nu pot pricepe ce înseamnă să trăieşti cinci ani într-o ţară în care guvernul este atacat zilnic de preşedinte şi invers, unde premierul şi preşedintele (împreună cu acoliţii lor) se gratulează în mod public cu expresii care l-ar indigna pînă şi pe un tîlhar, într-o ţară unde preşedintele îndeamnă poporul să iasă în stradă pentru a răsturna guvernul şi condamnă public forţele de ordine care acţionează pentru a apăra guvernul de excesele huliganice ale oamenilor săi. Nu pot realiza cum este să trăieşti într-o ţară unde, pentru problemele majore ale statului, preşedintele se consultă cu nişte ONG-uri obscure şi nu cu reprezentanţii reali ai poporului, unde acelaşi preşedinte încalcă în mod repetat, cu o nonşalanţă regească, Constituţia României şi unde preşedintele (care se cere votat acum pentru încă cinci ani) s-a căţărat pe cadavrele unor tineri nevinovaţi pentru a-şi instala guvernul său. În aceste condiţii, nu poţi să nu te întrebi: ,,Care este raţiunea pentru care cineva care nu munceşte aici, nu primeşte leafă de aici, nu plăteşte taxe şi impozite aici, nu locuieşte aici, nu-şi creşte copiii aici şi nu are intenţia să se mai întoarcă vreodată aici, se înghesuie aşteptînd ore întregi la rînd pentru a numi preşedintele de aici sau parlamentarii de aici? Să fie doar simţămîntul patriotic şi dragostea arzătoare de glia strămoşească?” În loc de concluzii… În timp ce scriu aceste rînduri, aflu că s-a stabilit.

Peste hotare se vor deschide 444 centre de votare.

Aştept cu înfrigurare clipa în care vor fi 666!

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Vineri, 1 noiembrie 2019

Asasinat - sau operațiune secretă a SUA? Ce știe Hans Klemm despre subiect?

Duminică, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat de la Casa Albă o ,,eliminare”. Conducătorul ISIS, Abu Bakr al-Baghdadi, ,,a fost ucis în timpul unui îndrăzneț raid nocturn” în nord-vestul Siriei.

Președintele american a comentat că trupele americane implicate în eliminarea teroristului au ,,îndeplinit misiunea în stil mare”, iar liderul Statului Islamic și-a găsit sfîrșitul ,,plîngînd și țipînd înspăimîntat de puterea americanilor”. ,,A murit ca un cîine, ca un laș – acum lumea e un loc mult mai sigur”, a comentat în stilul său spectaculos Donald Trump. Operațiunea a fost complexă, elicoptere și drone au asigurat înaintarea trupelor speciale, care au atacat la sol ultima fortăreață importantă a liderului extremist, în provincia siriană Idlib. Dar, e de remarcat că afirmația lui Trump, conform căreia teroristul ar fi murit ,,țipînd înspăimîntat”, contravine descrierii ultimelor secvențe ale vieții lui Al Baghdadi.

O ,,eliminare”… cu mari semne de întrebare. Sau o ,,extragere”?

Conform presei, la apropierea trupelor speciale, Al-Baghdadi a scăpat printr-un tunel săpat sub locuința sa, luîndu-și și trei dintre copii. A fost urmărit cu un cîine și cînd a ajuns într-o fundătură și-a detonat vesta cu explozibili pe care o purta. ,,Liderul Statului Islamic și copii săi au murit pe loc”, a confirmat Trump, care a spus că ,,trupul i-a fost mutilat”, dar că testele permit identificarea sa. Deci, cum vine cu ,,a țipat și a plîns în fața puterii SUA”?

O… figură de stil? Raidul forțelor americane a durat 2 ore, nu au fost pierderi umane, doar cîinele folosit în urmărirea prin tunel a fost rănit. Au fost uciși mai mulți luptători și ,,parteneri” ai lui Al Baghdadi și au fost capturate materiale foarte importante care ,,vor scoate la iveală planurile de viitor ale Statului Islamic”, a mai spus Donald Trump.

Președintele american a mulțumit pentru ,,excelenta cooperare” cu Rusia în timpul operațiunii, Moscova permițînd accesul prin spațiul aerian sirian aflat sub controlul său, atunci cînd Washington-ul a cerut să trimită suportul aerian.

Mulțumiri au primit și Turcia, Siria, Irak, dar și kurzii pentru că au ajutat operațiunea SUA de eliminare a lui Al-Baghdadi. De remarcat că, înainte cu cîteva ore ca Trump să anunțe uciderea liderului Statului Islamic, un comandant al forțelor kurzilor sirieni (SDF), Mazloum Abdi, a salutat ,,succesul istoric al operațiunii, ca rezultat al colaborării pe linie de Intelligence cu SUA”.

Mi se pare foarte ciudată operațiunea de eli­ minare a liderului Statului Islamic, Al Baghdadi.

Acea operațiune specială americană pare mai curînd una de capturare – sau de extragere a personajului – acoperită prin ,,sinuciderea” cu o centură explozivă, care a distrus în mare parte trupul respectivului.

Chiar nici un american rănit în ,,ultima fortăreață a S.I.”? În fine… Întrebarea e, însă, alta: de ce ar ucide Trump un personaj care nu doar că nu mai era așa de periculos - dar care știa enorm despre democrați – cu care președintele republican se află într-un război de o intensitate nemaivăzută în ultimii 50 de ani, de pe vremea lui Richard Nixon?

Argumente ale implicării democrate în demența din Orient Pentru început, amintesc că SUA au fost zguduite de un scandal în care Hillary Clinton, la acea dată (2012), primea un e-mail scos la iveală de o dezvăluire Wikileaks. În e-mail, fostul

consilier și director al ,,Policy Planning” din cadrul Departamentului de Stat, (un nucleu strategic al diplomației americane), Jake Sullivan, îi scrie șefei sale, Hillary Clinton, Secretar de Stat, următoarele: ,,AQ (Al Qaeda) este de partea noastră în Siria. În rest, lucrurile s-au petrecut așa cum ne-am așteptat în Siria”.

E-mailul este datat 12 februarie 2012. Interesant este că exact în acea zi, Al-Qaeda a declarat că susţine rebeliunea anti Assad din Siria. La acea dată, succesorul lui Bin Laden, Ayman Al-Zawahri, a transmis o înregistrare prin care își exprima susţinerea faţă de revoltele din Siria. Aceasta înseamnă că democrații americani au luat în calcul colaborarea cu teroriștii Al Qaeda împotriva președintelui Assad! La fel de interesant este că imediat după acest e-mail, un studiu al ,,Stratfor”, intitulat ,,Oportunități jihadiste în Siria”, descrie un raport care ,,citează oficiali fără nume din serviciile secrete americane” spunînd că ,,nodul irakian al rețelei jihadiste la nivel mondial a efectuat două atacuri împotriva unor facilități ale serviciilor secrete siriene, în timp ce Ministrul de Interne adjunct irakian, Adnan al-Assadi, a declarat că jihadiștii irakieni au deplasat luptători și arme în Siria vecină”. Deci, democrații americani știau clar că rebelii - pe care îi susțineau și îi antrenau OFICIAL - sînt constituiți din grupări jihadiste venite din Irak și susținuți de cea mai periculoasă grupare teroristă, Al Qaeda!

Dar, bomboana pe coliva democrată este că, între 2013 și 2014, imediat după acel scandal, Jake Sullivan, autorul e-mailului dat la iveală de Wikileaks, a fost consilier pe probleme de securitate al vicepreședintelui Joe Biden, avînd un rol important, după cum menționează presa americană, în modelarea politicii americane în Siria și Libia! Da, același Joe Biden, contracandidatul lui Trump. Deci, ce interes avea Trump să-l ucidă pe Al Baghdadi?! Și nu e totul, pentru că povestea are și o altă parte, care ne vizează… cumva.

Coordonatorul ,,Statului de Drept” din focarul islamist al lumii Așa cum am mai scris și am demonstrat, Hans Klemm mi se pare cel mai profesionist și, implicit, mai interesant ambasador trimis de SUA în Romînia.

Ne place sau nu ce face, asta e, dar el are o misiune, pe care cei ce nu au date nu o pot înțelege. Dar, Hans Klemm are un trecut care se leagă de dubioasele operațiuni ale democraților americani (cărora le aparține) în Orientul Apropiat.

Concret, între 2010 și 2012 Klemm a fost ambasador (sau coordonator) pentru Statul de Drept şi Respectarea Legii în Afganistan. Ce fel de stat de drept au edificat americanii și distinsul lor ambasador, cred că știe toată lumea, mai ales militarii români trimiși acolo – un haos total, fundamentalism religios printre atentate, producere de droguri pentru

RM

țările europene (NATO) dar și furnizor de rebeli ai terorismului islamist. Și mai interesant este că, în perioada în care Hans Klemm ,,coordona” statul de drept din butoiul cu pulbere al islamismului mondial (am numit Afganistanul), apar marile mișcări teroriste și războaiele civile de care ne plîngem azi – și ale căror urmări le suportă întreaga lume.

Chiar în perioada mandatului lui Klemm, în 2011, izbucnește războiul civil în Siria, apar grupările armate rebele (în mare parte finanțate de americani), izbucnește insurecția din Irak, pe cealaltă parte a Mediteranei izbucnește ,,Primăvara arabă”, care cuprinde și aruncă în flăcări Tunisia, Libia, Egipt, Algeria, Yemen, apoi se întinde în state africane… Dar, cel mai important, tot în 2011, Califatul sau Statul Islamic (ISIS, ISIL) capătă adevărata forță. Motivul – ridicarea în fruntea acestei mișcări teroriste islamiste (finanțate inițial de serviciile americane), la finele lui 2010, a celui ,,ucis” zilele trecute, Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele adevărat – Ibrahim Awwad Ibrahim Ali alBadri al-Samarrai).

Atenție la ciudățenie: respectivul fusese încar­ cerat pînă atunci, timp de cinci ani, în închisorile SUA (CIA) din sudul Irakului… și brusc eliberat!

Tot brusc, preia mișcarea teroristă, care imediat începe să aibă armament, bani dar și o schemă ,,de lucru”, mai exact o hartă a unor atacuri precise, ținte strategice, trasee economice, tunele în care s-au pregătit secvențe sofisticate ale unui plan de război – și așa începe nebunia din Orient. Oare închisorile CIA sînt un fel de sanatorii din care ieși plin de vigoare și avînt revoluționar, plin de bani, idei și planuri?! Ei bine, repet, în această perioadă, Klemm era ,,coordonatorul statului de drept” în focarul sunnit taliban; ca o paranteză explicativă, menționez că ISIS este o variantă radicală a sunni, wahabbitsalafită, suniți-salafiți fiind și rebeli sirieni Al Nusra, mișcarea anti-Assad finanțată de SUA și antrenată de CIA. În schimb Iranul, considerat de democrații americani ,,originea axei răului”, este șiit. În acea perioadă, ambasadorul Klemm, ale cărui calități și dinamism ne uimesc și acum, era cu opt ani mai tînăr! Deci, dacă acum este atît de energic și de prezent, putem oare să ne închipuim că atunci Hans Klemm era un nepriceput apatic sau neatent, iar teroriștii arabi și traficul de droguri care finanțau terorismul jucau pe lîngă el, prin mijlocul ,,statului său de drept”, fără ca el, ambasadorul coordonator, să poată face nimic? Sau, poate, misiunea sa era una mult mai complexă, în concordanță cu politica democraților (vezi povestea cu Hillary, șefa de atunci a lui Klemm) și a serviciilor americane care finanțau – și poate organizau – grupări rebele și (cel puțin azi considerate) teroriste? Răspunsul - sau concluzia – apare chiar pe pagina Departamentului de Stat, unde se spune clar: ,,Din 2010 Klemm a condus TOATE programele civile și militare în materie de stat de drept în Afganistan”. *** Deci, iată o legătură interesantă, despre care nu s-a vorbit – între istoria acestui terorist, chipurile ucis (sau ,,extras”?), și… ambasadorul Hans Klemm. Dar și mai multe probe că NIMIC din ceea ce declară o mare putere nu poate fi luat chiar ca atare. Mai ales cînd e vorba de operațiuni spectaculoase, subiect de producții cinematografice… de cele mai multe ori, vorba lui Mircea Badea, nutreț pentru proști. Și apropo de Wikileaks despre afacerile demo­ craților de tip… Orient: în iulie 2017, republicanul Peter W. Smith, care a demarat o investigație independentă în legătură cu cele 33 mii de scrisori eliminate de Hillary Clinton din propriul e-mail, s-a sinucis în camera unui hotel din statul Minnesota.

Dragoș Dumitriu

RM

19

Vineri, 1 noiembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Hotrrea fatal În celebra catedrală anglicană din Londra, Westminster Abbey, se găsesc mormintele regilor și ale reginelor Angliei. Tot acolo și-au găsit ultima odihnă renumiți poeți și savanți. Una din cripte, însă, conține resturile pămîntești ale unui om simplu, ale țăranului Thomas Parr.

Epitaful lui cuprinde ceva incredibil: „Thomas Parr, din comitatul Sailop, născut în anul Domnului 1483. A trăit sub domnia a zece regi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al IIIlea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIIIlea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol I. A trăit 152 de ani și a fost îngropat aici, la 15 noiembrie 1635”.

Acest epitaf de necrezut poate fi dovedit prin documente. Registrul nașterilor din biserica satului natal notează că Thomas Parr s-a născut în anul 1483.

Actele autorităților civile atestă că, în anul 1518, acesta a moștenit de la tatăl său mica gospodărie țărănească. Un certificat de căsătorie din anul 1563 menționează o căsnicie încheiată la vîrsta de 80 de ani, fără să specifice a cîta a fost. Un document asemănător, din anul 1605, certifică o nouă căsătorie.

Atunci, vigurosul mire avea 122 de ani! În septembrie 1635, regele Carol I a început să se intereseze de moșneagul de 152 de ani și l-a

P I Mo c c h io !

invitat la palat. Agerimea, memoria formidabilă, simțul umorului și istorisirile fără de sfîrșit pe care le povestea, au făcut ca prezența țăranului să fie dorită pretutindeni. Regele Carol I a fost atît de uimit de Thomas Parr, încît i-a propus să se mute în palatul regal. Bineînțeles, țăranul nostru a acceptat cu plăcere invitația, lichidîndu-și imediat mica gospodărie.

De fapt, mai bine n-ar fi făcut-o, căci hotărîrea aceasta i-a fost fatală. Fiind la palat, primea și hrana îmbelșugată de la masa regelui. Și, fără să se rețină, a început să mănînce atît de mult, încît organismul său, neobișnuit cu acest exces, n-a rezistat. La cîteva săptămîni după mutarea la palat, Thomas Parr moare în timpul unei mese copioase.

Regele a poruncit o autopsie, pentru a se constata cauza exactă a decesului. Certificatul de deces întocmit de medicii casei regale notează că moartea a fost produsă de „o indigestie prea acută, cauzată de alimentele prea bogate, cu care corpul său nu a fost obișnuit”.

O scen de-a dreptul delicioas Povestește Isaac Asimov: „Credeți-mă, sînt acrofob. Am ştiut-o cu adevărat de prima dată cînd am fost supus unui test. În 1939, cînd am vizitat Expoziția Mondială de la New York, împreună cu iubita mea din laboratorul de chimie, m-am gîndit să ne suim într-un montagne-russe. Judecînd după ceea ce văzusem în filme, mi se părea că fata avea să țipe

şi să se agațe de gîtul meu, într-o scenă de-a dreptul delicioasă. În clipa cînd vagonul a ajuns în vîrful primei şi celei mai înalte pante, am reacționat ca un acrofob.

Am urlat îngrozit şi m-am agățat disperat de fată, care rămăsese locului, fără să se arate impresionată. Am coborît din vagon pe jumătate mort; dacă aş fi fost mai în vîrstă şi aş fi avut inima ceva mai şubredă, sînt sigur că mi-aş fi dat duhul de-a binelea”.

Dreptatea Generalul bur Kruger se așeza în fiecare zi sub un arbore mare și împărțea dreptatea.

Odată, doi frați s-au înfățișat înaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră.

Kruger i-a zis unuia: - Tu împarți!

Iar celuilalt: - Tu alegi!

Fr familiariti!

Alexandre Dumas-fiul nu avea familiaritatea tatălui.

– Ia ascultă, dragă prietene, i se adresează într-o zi un intim al casei, îl tutuiesc pe autorul lui Antony, iar dumitale-ţi zic dumneavoastră! E ridicol! Va trebui să stabilim o regulă.

– Într-adevăr, răspunse tînărul Dumas. Va trebui să-i spuneţi tatei dumneavoastră!

20

Vineri, 1 noiembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (1) (urmare din pag. 1) Din negura veacurilor n-au răzbătut prea multe raze care să lumineze naşterea, copilăria şi tinereţea lui Mihai. Adunînd informaţii de prin cronici şi din tradiţia orală a acelora care l-au cunoscut, un alt oltean de vază, Nicolae Bălcescu, încearcă să-i facă un portret: „Un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către Patrie, îngăduială către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi cei deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobeau mult lăudatul lui caracter”. A fost negustor, pe

urmă Bănişor de Mehedinţi, apoi mare Stolnic, mare Postelnic, mare Agă şi Ban al Craiovei. La vîrsta de 33 de ani, pe care a avut-o Mîntuitorul cînd a fost răstignit, Marele Ban al Craiovei împodobeşte Cetatea Bucureştilor cu un lăcaş de cult de o neasemuită frumuseţe pentru acele vremuri, care se mai păstrează şi astăzi, sub numele Mînăstirea Mihai Vodă. Văzînd în el un rival, Alexandru Mircea, rămas în Istorie sub numele de Alexandru cel Crud, cel care a introdus birul pe oile sterpe, numit „oae seacă”, s-a gîndit să-l piardă, dar s-a întîmplat o minune! Acelaşi Nicolae Bălcescu relatează, la prezentul istoric, ce s-a petrecut: „Cînd gîdele aţinteşte ochii asupra

jertfei sale, cînd vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satîrul, voieşte a izbi, dar mîna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpîneşte şi, trîntind la pămînt satîrul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigînd în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om”. Destinul a făcut ca, la numai 35 de ani, în septembrie 1593, să primească la Înalta Poartă caftanul domnesc.

Neîndoielnic, el ştia foarte bine ce are de făcut.

Imperiul Otoman traversa o perioadă ceva mai modestă, după moartea lui Soliman Magnificul şi faimoasa bătălie navală de la Lepanto, în 1571, atunci cînd marele scriitor spaniol Miguel Cervantes şi-a pierdut un braţ, luptă în care Spania şi Veneţia au scufundat flota turcă. (va urma)

Renașterea Patriei (5)

regenerare a Poporului Român ne îndreptăţesc să nutrim o asemenea aspiraţie. Totodată, minorităţile se vor bucura de toate drepturile prevăzute de standardele internaţionale în materie şi vor avea prilejul să-şi dovedească loialitatea faţă de Statul Naţional Unitar Român. Niciodată în Istorie românii nu au fost în situaţia umilitoare de a sta în genunchi, cu mîna întinsă şi cu obrajii brăzdaţi de lacrimi. Putem apărea noi astfel în ochii copiilor noştri? Ce viitor vrem noi să le facem acestor prunci nevinovaţi? Cumva acela de zilieri, sau sclavi, sau victime ale turismului sexual, sau mercenari, sau carne de tun, sau bancă de organe pentru diverse spitale? Trădătorii Neamului Românesc au arătat, cu prisosinţă, ceea ce vor şi ceea ce pot. Misiunea lor s-a încheiat. Acum e rîndul nostru! Patria e în primejdie mortală, începînd cu scăderea dramatică a natalităţii şi terminînd cu provocările monarhiste şi jocul cu focul al grupărilor paramilitare de factură horthystă. Am oferit, astăzi, programul de Guvernare al Partidului România Mare. Este un document de o însemnătate majoră. Liniile lui de forţă sînt realizarea „capitalismului popular”, revenirea urgentă a României pe piaţa mondială de valori, încurajarea capitalului autohton, păstrarea rolului asistenţial al statului în domenii strategice, ca educaţia, sănătatea, rezervele naturale şi industria de apărare, precum şi ieftinirea mîncării, controlul sever al preţurilor, instaurarea Dictaturii Legii. Dacă cineva are naivitatea să creadă că nu vom putea realiza toate acestea, înseamnă că nu ne cunoaşte. Îi avertizez pe toţi vrăjmaşii mei şi ai acestui Popor: pe mine nu mă va opri nici glonţul! În eventualitatea că voi fi ales preşedintele României, voi avea un program de lucru neobosit: de pildă, vă destăinui de pe acum că, în primele 3 zile ale fiecărei săptămîni, deci luni, marţi, miercuri, voi vizita cîte un judeţ din cele 41 de judeţe ale Ţării, însoţit de echipe multidisciplinare, de specialişti, pentru a rezolva, în mod concret, problemele de viaţă ale oamenilor – iar joi, vineri şi sîmbătă voi munci în Bucureşti, voi primi delegaţii şi mă voi ocupa de celelalte treburi ale statului. Aşa ar fi trebuit să procedeze Emil Constantinescu, nu să viziteze 3 judeţe şi 41 de Ţări.

Iubiţii mei fraţi şi dragele noastre surori întru Domnul, după cum se vede, eu n-am putut rosti un Discurs, sau un Raport, în spiritul de acum cunoscut al unor asemenea manifestări politice.

Pentru cei care se aşteptau, poate, la o prezentare laborioasă a programelor şi documentelor noastre, există o mapă specială, cu toate aceste texte. Ceea ce am făcut eu acum, în faţa dvs., poate fi asemuit cu o spovedanie. Am considerat că e clipa să-mi pun sufletul în palma voastră, pentru că n-am nimic de ascuns. În pofida tuturor calomniilor pe care le-au ţesut păianjenii în jurul meu, eu rămîn drept ca un arbore în mijlocul furtunii, n-am avere, n-am orgolii bolnave – de altfel, în două rînduri am refuzat propunerile măgulitoare ale celor mai puternice Loji Masonice din Italia şi S.U.A. – sînt un iubitor de familie, un fanatic al cinstei şi un soldat credincios

al lui Dumnezeu. Vă rog să mă credeţi că nu sînt nici atît de bun cum mă cred prietenii mei, dar nici atît de rău precum mă prezintă adversarii mei. Am generozitatea şi nobleţea să întind o mînă frăţească tuturor adversarilor mei, iar dacă, în iureşul polemicilor parlamentare sau de presă, am jignit pe cineva, îl rog să mă ierte. Eu, unul, pe ei i-am iertat de mult, fiindcă sînt un creştin practicant şi nu cunosc spiritul de răzbunare. Important este: ce facem cu această Ţară? Putem să stăm strînşi roată, în jurul ei, şi să asistăm pasivi cum se zvîrcoleşte aidoma unei căprioare rănite, din care smulg hălci întregi lupii şi şacalii? Atunci, ne merităm soarta.

Dar eu cred că nu e totul pierdut. În acest veac, a existat un an şi mai tragic, cînd păream pierduţi pentru veşnicie: 1940. Şi, cu toate acestea, bunul Dumnezeu ne-a salvat din fundul prăpastiei. Pe termen lung, Răul nu a triumfat niciodată în Istorie. În Cartea Biblică a lui Iov aflăm cîteva versete care se potrivesc, de minune, peste milenii, situaţiei de azi a românilor: „Nu ştii tu că, de mult de tot, de cînd a fost aşezat omul pe pămînt, biruinţa celor răi a fost scurtă şi bucuria nelegiuitului numai de o clipă? Chiar dacă s-ar înălţa pînă la ceruri şi corpul i-ar ajunge pînă la nori, va pieri pentru totdeauna, ca murdăria lui, şi cei ce-l vedeau va zice: «Unde este?» Va zbura ca un vis şi nu-l vor mai găsi; va pieri ca o vedenie de noapte. Peste fiii lui vor năvăli cei săraci, şi mîinile lui vor da înapoi ce a răpit cu sila. (...) Va da înapoi tot ce a luat şi nu se va mai bucura de el, căci a asuprit pe săraci şi i-a lăsat să piară, a dărîmat case şi nu le-a zidit la loc. (...)

Dumnezeu va trimite peste el focul mîniei Lui şi-l va sătura cu o ploaie de săgeţi. (...) Aceasta este soarta pe care o păstrează Dumnezeu celui rău!”.

Fraţi români veniţi din toate unghiurile zării, mult a fost, puţin a rămas. Nutresc speranţa că lucrările celui de-al II-lea Congres al Partidului România Mare se vor desfăşura într-un profund spirit democratic şi că, prin votul liber exprimat, vom reuşi să-i promovăm în organele de conduce pe cei mai buni şi mai devotaţi dintre noi. Atunci cînd vă veţi întoarce pe la vetrele voastre, din judeţe, vă rog să spuneţi românilor mei dragi că m-aţi văzut, că mă simt într-o formă intelectuală şi fizică excelentă, că nu mi se va întîmpla nimic rău şi că, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu, voi fi Reformatorul Ţării mele. Puterea politică va cădea, ca mîine, în palma noastră, ca o fructă coaptă. Vom fi rugaţi să venim la guvernare şi să salvăm ce se mai poate salva!

Pregătiţi-vă pentru acele zile de muncă şi eroism!

Le vom arăta, tuturor, cum se conduce o Ţară ca România! Eu pace vă aduc, nu sabie! Marşul nostru către Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria va fi triumfător şi va însemna Renaşterea Patriei!

Trăiască România Mare, din hotare în hotare, să ne-ajute Sfîntul Soare!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

Doamnelor şi domnilor, onoraţi delegaţi şi invitaţi, cel de-al II-lea Congres al Partidului România Mare îşi desfăşoară lucrările într-un Templu al geniului creator românesc – care este Casa Republicii – dar şi într-un moment crucial pentru viitorul Neamului. Familia partidului nostru este din ce în ce mai numeroasă şi, cu cît sîntem mai prigoniţi, aidoma primilor creştini, cu atît vin rîruri-rîuri de oameni către noi. Pentru că noi spunem Adevărul. Pentru că noi ţinem cu Ţara.

Pentru că noi n-am abjurat şi n-am depus armele, chiar şi atunci cînd am fost tîrîţi prin tribunale, şi ameninţaţi, şi cu creştetele descoperite la groapa acelora care s-au jertfit pentru Idealul României Mari. Dacă cineva crede că eu nu mai pot de plăcere să fiu hăituit zilnic, şi tîrît prin tribunale, şi rupt de liniştea şi bucuriile vieţii de familie, cînd aş putea, foarte bine, să-mi urmez cariera literară, se înşală amarnic. Cineva trebuie să o facă şi pe-asta, cineva trebuie să dea de veste, din clopotniţă în clopotniţă, că se joacă ceardaşul pe mormîntul Neamului Românesc şi că acesta este chemat la înviere. Şi cum la temelia fiecărei zidiri Dumnezeu aşează oase de martiri, de la primul Congres al P.R.M. şi pînă acum au trecut în veşnicie cei mai buni dintre noi: deputaţii Eugen Barbu, Mircea Muşat, Dan Cristian Popovici, Toader Constantinescu şi Toma Năstase, consilierul municipal Dan Iacovişac, generalul Ioan Alexandru Munteanu şi mulţi alţii, care au crezut în Poporul Român ca în soare. Nu mai departe decît astă-noapte a trecut în veşnicie un veteran de război, care a luptat eroic în Crimeea, iar acum s-a stins ca o lumînare, la aproape 90 de ani – întîmplarea face că el era fratele mai mare al iubitei mele mame. Dumnezeu să-l ierte. Nu mă întrebaţi ce-i în sufletul meu...

Partidul România Mare se înfăţişează astăzi în faţa Ţării ca un partid din ce în ce mai puternic, modern, unitar, într-o vreme în care aproape toate partidele s-au scindat, ele oferind uneori spectacole degradante opiniei publice – dar Partidul România Mare şi-a văzut liniştit de drum, şi-a rezolvat inerentele litigii în pace şi cu maturitate, oferind tuturor imaginea unei citadele inexpugnabile. În comparaţie cu atîtea formaţiuni efemere, care s-au grăbit să lanseze la apă tot felul de programe, strategii şi doctrine, care n-au durat mai mult decît ochelarii de pe nasul premierului-primar Victor Ciorbea, luînd-o vertiginos la vale – Partidul România Mare a avut nu mai puţin de 6 ani de acumulări. Astăzi, ne prezentăm în faţa Poporului Român cu cea mai puternică, cea mai tradiţională şi cea mai articulată Doctrină: Doctrina Naţionalismului Luminat. În virtutea ei, vom cultiva, cu prioritate, interesele şi valorile Neamului Românesc. În spiritul şi litera ei, România trebuie şi poate să devină o Mare Putere, în toate domeniile şi în sensul cel mai bun al cuvîntului. Geniul, vitalitatea şi forţa de

RM

21

Vineri, 1 noiembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (43)

146) AL. AVERESCU. Mareşal. Fost primmi­nistru. Născut în Basa­ rabia, în anul Micii Uniri (1859), a fost predestinat să participe la înfăptuirea Marii Uniri. Între aceste date s-a mai întîmplat ceva în biografia sa: a luptat în Războiul de Independenţă de la 1877– 1878. Studii militare în Italia şi Germania. A fost ataşat militar al României la Berlin, unde stabileşte relaţii de camaraderie cu Mackensen. În 1907 e ministru de Război, calitate în care, alături de Ionel I. C. Brătianu, care era ministru de Interne, înăbuşe în sînge răscoalele ţărăneşti; repet, există indicii că tunurile Krupp ale Armatei şi puştile Mannlicher ale Jandarmeriei n-au ucis 11.000 de oameni (cifră hiperbolizată, polemic, de N. D. Cocea şi de adversarii politici ai liberalilor aflaţi la Putere) ci 2.400 – dar, oricum, crima e crimă şi ea rămîne imprescriptibilă în faţa lui Dumnezeu.

Prin eroismul cu care a luptat în Războiul pentru Întregirea Neamului (Mărăşti), Averescu şi-a mai spălat din păcate. În 1918 şi-a asumat răspunderea de a forma un Guvern pro-german (de formă), care urma să aplice Pacea de la Bucureşti. Îşi întemeiază propriul partid politic, „Liga Poporului”, devenit apoi „Partidul Poporului”. Timp de cîţiva ani este cel mai popular om din România; dacă pe atunci s-ar fi făcut sondaje de opinie, Averescu ar fi întrunit, lejer, 70% din sufragiile românilor. Revine în fruntea guvernului în martie 1920, menţinîndu-se la putere pînă la sfîrşitul anului 1921. Din martie 1926 pînă în iunie 1927 îl găsim din nou preşedinte al Consiliului de Miniştri, ajutîndu-i pe suverani să gestioneze onorabil criza dinastică provocată de renunţarea de către prinţul Carol la calitatea de moştenitor al tronului. În 1930, proaspăt întors în ţară, Carol al IIlea îl înalţă la gradul de Mareşal – şi ca o recunoaştere a meritelor sale, dar cred că şi în semn de mulţumire fiindcă el, Averescu, a fost „tamponul” care a mai atenuat din şocul supărării Casei Regale, după fuga sa aventuroasă în lume. Nici bravul oştean n-a scăpat de acuzaţii grave: pentru că în 1916 Averescu a vrut să-i trimită lui Mackensen o telegramă (de comun acord cu Regele Ferdinand), rugîndu-l ca avioanele şi zeppelinele germane să nu mai piseze cu bombe Bucureştii, după război Ionel I. C. Brătianu l-a făcut trădător, cu prilejul unei manifestări desfăşurate la Brăila. De asemenea, i-au fost aduse acuzaţii pe motiv că, în vizita pe care a întreprins-o la Berlin, în 1922, nu s-a văzut numai cu generalul Luddendorf, ci şi cu colonelul Al. Sturdza. În 1938, pe timpul dictaturii carliste, devine consilier regal, funcţie pe care n-o exercită multă vreme, fiindcă moare în acelaşi an, la 3 octombrie, la vîrsta de 89 de ani. A lăsat şi un bogat jurnal personal, deşi plin de răutăţi la adresa unui alt mare oştean, generalul Eremia Grigorescu: Notiţe zilnice din război. 1916–1918. În „jurnalul” lui Vasile Popa scrie, succint, deviza care îl călăuzea în viaţă: „Muncă, cinste, legalitate. General Ave­ rescu. 5 martie 1919”.

147) MIHAIL PHE­ REKYDE. Om politic.

Provine dintr-o veche familie byzantină (nu fanariotă). Născut în 1842, la Bucureşti. Face studii de drept la Paris.

Exercită profesia de avocat şi se înscrie în Partidul Naţional Liberal.

Ministru în multe cabinete şi cu portofolii variate: justiţie (1876 şi 1881), lucrări publice (1878–1879), externe (1885–1888), interne (1897–1899 şi 1909–1910). A fost şi ministru plenipotenţiar al României la Paris (16 noiembrie 1881–24 septembrie 1884). De mai multe ori preşedinte al Camerei Deputaţilor. Leat cu el (de fapt, cu 2 ani mai în vîrstă), Titu Maiorescu, scria în Jurnalul său, pe fila din 19 mai 1917: „Aflat că Mişu Pherekyde, plătit cu bani ruseşti, primeşte bani şi de la germanoaustrieci, cu ideea de a intra chiar într-un minister de neutralitate”. Nu se poate şti care e adevărul.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (87) În vremuri tulburi, cu prioritate în ţările latine, domneşte tirania lui „on dit” („se zice”). Cert este că venerabilul politician n-a intrat în nici un minister filogerman, ba chiar a luat drumurile iernii în picioare, la 74 de ani (cît avea în 1916) şi la 7/20 decembrie i-a făcut o vizită de curtoazie, la Iaşi, Reginei, care îl prinde şi pe el în „ierbarul” ei cu flori rare, scriind: „Întîi a venit bătrînul Ferikidy”… Cu degetele translucide de atîta nobleţe şi sînge albastru, bătrînul politician şi avocat (avea aproape 70 de ani pe atunci) dă un sfat general valabil: „Sinceritate şi muncă cinstită fără preget, şi totul izbîndeşte. M. Pherekyde. 5/18 Martie 1919”.

O mînă de „supervizor” i-a încadrat mesajul cu două cruciuliţe, ca semn că omul era important, dar şi, poate, că el murise între timp. Asta s-a întîmplat la 24 ianuarie 1926.

148) PETRE ŞTEFĂNESCU GOANGĂ. Nu e nici baritonul, născut la Brăila, în 1902. Nu e, evident, nici fratele său, Florian Ştefănescu Goangă (născut în 1881), elev al marelui savant german Wundt, în laboratorul căruia a lucrat, la Leipzig. (Interesantă biografia acestui F.Ş.G.: la 2 noiembrie 1924, el îl respinge pe Lucian Blaga, la examenul de docenţă pe care scriitorul l-a susţinut la Universitatea din Cluj. Antipatia lui faţă de marele poet şi filosof se transformă în ură, fiindcă, în 1930, el se împotriveşte propunerii de a i se da lui Blaga catedra de Estetică a aceleiaşi universităţi. În noiembrie 1938, pe cînd era rector al Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu Goangă a primit o „corecţie”, fiindu-i tăiată o ureche, de către legionari; legenda spune că a fost pedepsit fiindcă violase o studentă.) Personajul despre care e vorba aici este tatăl celor doi (baritonul şi profesorul), un avocat brăilean de toată isprava, care scrie aşa: „Să mulţumim lui D-zeu şi vitejiei armatei, că ne-am văzut visul realizat, al «României Mari» la care a (sic!) contribuit şi atîţia inimoşi naţionalişti, ca şi badea Vasile Popa. P. Ştefănescu Goangă, avocat. 28 Aprilie 1919, Brăila”.

149) AUREL ŞTERCA-ŞULUŢIU. Am reţinut şi numele lui nu pentru că ar fi fost o celebritate – nu se păstrează prea multe informaţii despre trecerea sa prin viaţă – ci fiindcă e descendentul unei importante familii nobiliare româneşti, afirmată în Secolul XVIII şi, totodată, pentru mesajul său, care denotă satisfacţia că lupta iluştrilor înaintaşi n-a fost în zadar. Dintre aceştia, îi menţionez pe Alexandru Şterca-Şuluţiu (1794–1867), primul mitropolit greco-catolic din Ardeal, şi Iosif Şterca-Şuluţiu (1827–1911), publicist şi om politic, autorul unei interesante biografii a lui Avram Iancu, pe care l-a cunoscut bine. Acest Aurel e fiul lui Iosif Şterca-Şuluţiu, după cum mărturiseşte el însuşi, într-o emoţionantă litanie evocatoare: „O, de ar fi în viaţă tatăl meu, prieten şi tovarăş de tinereţe al lui Avram Iancu, şi strămoşii mei, care de dorul triumfului romînismului s-au înmormîntat între lacrimi şi dureri, ce imensă bucurie ar simţi văzînd cu ochii strălucirea visului lor împlinit. Aurel Şterca-Şuluţiu, Ploeşti, 1919, 12 Mai”.

150) ALFRED MO­ ŞOIU. Scriitor. Născut în 1890. Înclin să cred că a fost botezat aşa după numele lui Alfred de Musset, sau poate după acela al lui Alfred Nobel.

A scris poezii parnasiene: Sonete, Sufletul grădinii, O toamnă – sub influenţa lui Al. Macedonski. Cea mai cunoscută creaţie a sa rămîne comedia teatrală O noapte la Mirceşti.

De scris, scrie bine şi proză, ca dovadă şi această mostră: „Pămîntul Ardealului a dat în anul 1919 cea mai mare victorie Românilor în războiul mondial şi a adus zdrobirea Ungariei, care trebuie să rămînă în vecii vecilor ca o răsplată a acestui element unguresc, străin de neamurile Europei. A. Moşoiu.

13 Mai 1919”. Şi încă nu intrase Armata Română în Budapesta!

151) C. I. NOTTARA. Actor, creator de școală a interpretării dramatice, al cărui nume se per­ petuează, în mintea mai multor generații de români, datorită tea­ trului bucureștean atît de cunoscut. Născut la București, în 1859, el provenea dintr-o familie de greci împămînteniți de mai bine de 100 de ani, Nottáras (accentul e pe a din mijloc, nu pe ultimul a, cum i-au franțuzit numele românii). În 1875 își face propria trupă și dă spectacole prin grădinile de vară ale Bucureștilor. În 1876 intră la Conservatorul Dramatic; la examenul din anul următor, are șansa de a fi remarcat de Ion Ghica, director al teatrelor, care e impresionat de vocea și dicția tînărului, angajîndu-l la Teatrul Național. I-a imortalizat pe mai toți voievozii românilor: Ștefan cel Mare (Apus de soare, de Delavrancea), Vlaicu Vodă (în piesa cu același nume de Al. Davila), Despot Vodă (în piesa lui Vasile Alecsandri) ș.a.m.d. În toată cariera lui a interpretat peste 700 de roluri. A avut darul de a deschide românilor gustul pentru marele Shakespeare, interpretîndu-l pe Regele Lear; dar joacă, la fel de bine și cu patos romantic, și în piesele lui Molière și Victor Hugo. Moare în casa lui, din Cartierul Cotroceni (unde se află o placă de marmură, comemorativă), la mai puțin de 30 de metri de locuința mea, în anul 1935. Rîndurile pe care le așterne el aici reprezintă o culme a patriotismului înglobat în cele aproape 600 de pagini, ceea ce arată, bănuiesc eu, că Nottara își trăsese sevele cele mai nobile din rolurile interpretate, avînd și o scriitură impecabilă (de altfel, a publicat și niște memorii atractive): „Visul cel mare, de secole, s’a realizat. România și’a înfăptuit aspirațiile prin vitejia soldaților săi și prin marea voință a lui Dumnezeu. Opera politică a fost echivocă. Vom ști s-o păstrăm prin puterea rasei noastre, atît de greu încercată. Perspectiva timpului și istoria va (sic!) judeca opera politică. Să stăm acum numai să mulțumim lui Dumnezeu că România Mare s’a înfăptuit. Trăiască vitejii rămași și memorie eternă celor cari s’au luptat realizînd-o. Constantin Nottara.

11 Mai 1919”. Socot că țăranul nostru l-a găsit pe actor în turneu la Ploiești, pentru că rîndurile lui se găsesc înconjurate de tot felul de urmași ai republicii lui Candiano Popescu. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 1 noiembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (1) Argument: O lucrare dedicată aniversării stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Populară Chineză ar putea începe cu epoca mitologică și am putea să o intitulăm „Frăţia Dragonului”. Sîntem convinşi că în preistorie au existat contacte între rasa galbenă, condusă de împăratul Galben (Huang Di: 2697 - 2597 î.Chr.) și rasa albă, condusă de împăratul Alb, pe care noi, românii, îl numim Marele Zeu Zamolxe, cel care domina spiritualitatea geto-dacilor, strămoşii românilor, dar despre care istoria, din păcate, nu a păstrat date certe.

Mărturie în favoarea existenţei „Frăţiei Drago­ nului“, a prieteniei dintre împăratul Galben şi împăratul Alb/Zamolxe stă stindardul de luptă al dacilor, Draco (Dragon) care era format dintr-un cap de Lup - frăţia dintre daci şi romani - și un trup de Dragon - frăţia cu chinezii. Nu vom comenta războaiele daco-romane, care, de fapt, au fost nişte războaie fratricide. Dar genele noastre de urmaşi ai Frăţiei Dragonului ne spun că între împăratul Galben și Zamolxe/ Împăratul Alb nu au existat conflicte, ci, din contră, o co­laborare, o Frăţie, care s-a reconfirmat şi acum 1.400 de ani, pe Drumul Mătăsii, și acum 70 de ani, la stabilirea

Casa Poporului – adevărata istorie (35) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (15)

Sala Alexandru Ioan Cuza Se află la etajul 1, în axul principal al Palatului Parlamentului, cu o deschidere amplă spre Piaţa Constituţiei. Este impresionantă şi prin dimensiunile pe care le are: lungimea de 66 metri, lăţimea are 31 metri, însemnînd o suprafaţă de 2.046 metri pătraţi. Înălţimea este de 18 metri. Cele cinci ferestre, realizate din lemn, se găsesc pe latura lungă, către Piaţa Constituţiei. Pînă la sfîrşitul anului 1989 era cunoscută sub numele de „Sala România”. Finisarea sălii este făcută printr-o bogată lambrisare din lemn de stejar şi cireş. Pe pereţi sînt multe suprafeţe de ipsos patinat şi ornamente de stucatură. Se remarcă fundalul sălii prin panouri lambrisate şi cu sculpturi de lemn. Pe panoul central era în proiect montarea unei hărţi mari, realizată în relief, a României. Arhitectura sălii este deosebită, principalul element fiind coloanele îmbrăcate în marmură sculptată, de culoare albă. Peretele din fundalul sălii are la centru un arc luminat pe contur, cu rol de decor.

Participarea multor arhitecţi la proiectarea aceste mari şi importante săli a fost o necesitate căci altfel nu ar

Balada (11) Basarabia (4) Cu arma la picior, spre groaza latinistului şi distracţia elevilor, Nicolau Ion răspundea în doi peri.

Ca să scape cît mai repede de el, profesorul l-a notat cu ,,suficient”. Dar dintre poznele lui Nicolau Ion, una a rămas de pomină. Printre elevi era şi fiul unor boieri de rang înalt, Teodor Stolojan, de prin părţile Cernăuţilor.

Acesta avea o mamă tînără şi frumoasă, care îl vizita des, alintîndu-l cu dragoste precum mamiţica din schiţa lui Caragiale „Domnul Goe”. Răzgîiat nevoie mare, boiernaşul şi-a permis să-şi ţină sub pat ,,oala de noape”. Îi era incomod boiernaşului să iasă noaptea din dormitor. Nemaisuportînd mirosul, pezevenghiul de Nicolau i-a venit de hac boiernaşului. Pe cînd acesta dormea dus, i-a pus la cap oala cu conţinut cu tot.

Teodor Stolojan s-a trezit brusc şi s-a pus pe ţipat.

- Mămico! Mămico! Săriţi că mă omoară!

Tot liceul a fost alarmat, toţi elevii s-au trezit din somn, iar la faţa locului au venit ofiţerul de serviciu şi

relaţiilor diplomatice româno-chineze și va continua în veşnicie. Nu vom comenta nici faptul că Dragonul este dintotdeauna simbolul Chinei, al poporului chinez. În acest capitol, ales aleatoriu din lucrarea pe care am conceput-o – „Viaţa de toate zilele în China Dinastiei Tang“ – vom aborda un subiect prea puţin, ori deloc cunoscut: „Drumul Dobrogean al Mătăsii“, care s-a dezvoltat în epoca Dinastiei chineze Tang (618 - 907 d.Er.). Referirea la străvechiul pămînt românesc al Dobrogei nu este singurul motiv pentru care abordăm această perioadă din istoria multimilenară a Chinei.

Dinastia Tang este cunoscută drept „Epoca de Aur“ a Chinei vechi, similară cu domnia împăratului Augustus în Roma Antică sau cu domnia lui Ludovic al XIV-lea în Franţa Evului Mediu. Tot în aceeaşi idee, semnalăm că unii comentatori din diverse domenii compară cu Dinastia Tang epoca actuală din istoria Chinei începînd cu Deng Xiaoping și pînă în momentul de față. Dedicăm această lucrare părinţilor noştri, precum și aniversării a 70 de ani de relaţii diplomatice româno-chineze.

Drumul Dobrogean al Mătăsii: 14 secole de relații româno-chineze (1) Celebrul „Drum al Mătăsii” leagă valea Fluviului Galben de Marea Mediterană și, deci, de Europa. Exista prezumţia că această rută euro-asiatică ar fi funcţionat încă din preistorie. Din perspectiva omului modem, care trăieşte fenomenul globalizării, este fascinant să fi fost realizată într-un timp atît de scurt. Întregul finisaj s-a făcut sub dirijarea arhitectului Nicolae Vlădescu, profesionist cu experienţă.

Sala Nicolae Iorga Se află la parterul palatului. Este spectaculoasă prin modul în care a fost realizat întregul finisaj.

Pereţii sînt ornamentaţi cu multe coloane şi travee confecţionate din lemn de stejar colorat maro şi negru, între ele se găsesc cîmpuri albe de ipsos şlefuit şi patinat. Tavanul este mai puţin încărcat cu ornamente.

Pe centrul lui are o casetă simplă în care este montat un candelabru mare cu scheletul din bronz, încadrat cu mii de bucăţi de cristal. Pe perimetru sînt fixate lustre care, în afară de frumuseţea lor, contribuie la o iluminare şi mai bună. Pardoseala este realizată din parchet de lemn de cireş, așezat în pătrate. S-a ţinut seama şi de un joc al culorilor, care este foarte plăcut.

Sala Nicolae Titulescu Intră în grupul de săli şi saloane aflate la parterul edificiului. Se remarcă, faţă de celelalte, prin finisajul pe care îl are interiorul ei. Pe pereţi se găsesc coloane duble, realizate din stuc şi marmură albă, care creează arcade cu aspect monumental. Tavanul are trei travee separate prin profiluri de ipsos. În centru se găseşte un singur candelabru din bronz, acoperit cu multe şi apropiate şiruri de cristale. Tot pe tavan se mai află, în zona perimetrală, o scafă din care pleacă o bogăţie de lumină sergentul de gardă. S-au făcut cercetări, s-a descoperit făptaşul şi a doua zi s-au luat măsuri disciplinare.

Nicolau Ion a fost pedepsit cu consemn în liceu şi scăderea notei la purtare, dar şi boiernaşul a trebuit să renunţe la ,,oala de noape”…

Altădată, în preajma sărbătorilor de Paşti, elevii au fost împărtăşiţi de profesorul de religie şi preotul garnizoanei. După plecarea preoţilor, Nicolau Ion, care era şi el fiu de preot, le-a strigat colegilor: - Fraţilor, l-am minţit pe popă. Mi-am dat un nume fals şi voi scăpa de judecata lui Dumnezeu...

Contrariat, Ştefan Genoiu şi-a întrebat amicul: - Ioane, nu ţi-e frică de afurisenia popii, dacă te află cu minciuna?

- Măi, Fănică, să nu faci ce zice popa, ci să faci ce face popa! Nu-ţi aduci aminte ce răspuns ne-a dat cînd ne-am plîns că nu ne ajunge mîncarea? ,,Fericiţi cei flămînzi, că a lor va fi Împărăţia Cerurilor”, dar el avea burta plină! *** Deoarece localul Dadiana, fost pension de fete, era neîncăpător pentru un liceu militar, la 4 km s-a amenajat un alt local numit ,,Moara Roşie”. La Dadiana se ţineau cursurile, era sala de mese şi erau amenajate

RM

ne gîndim că acest fenomen a existat de mii de ani între Europa şi China. Revenind la Dobrogea noastră şi la Drumul Dobrogean al Mătăsii, facem apel la o somitate a culturii române, academicianul Mircea Malița. În primii ani de după evenimentele din decembrie 1989 din România, o delegaţie culturală din țara noastră a făcut o vizită în China, la Beijing. Din delegaţie făcea parte și academicianul Mircea Malița.

Cu ocazia vizitei la Muzeul de Istorie Naţională din Beijing, academicianul Maliţa a remarcat o hartă din Dinastia Tang. Pe aceasta era desenată clar o „buclă” a Drumului Mătăsii care străbătea străvechiul teritoriu românesc al Dobrogei.

La întoarcerea în ţară, academicianul Maliţa a scris o amplă lucrare despre „bucla misterioasă“. Pe lîngă cele două trasee binecunoscute – cel principal, din estul către restul Asiei și cel sudic, care traversa nordul Indiei – apare această „buclă misterioasă“, ruta stepei eurasiene, care traversa Dobrogea. Acest al treilea misterios Drum al Mătăsii, despre care mult timp nu s-a ştiut nimic, ocolea Marea Caspică și nordul Mării Negre, cobora apoi exact prin Dobrogea, punctul său final fiind Constantinopole, capitala puternicului pe atunci Imperiu Byzantin. Harta este, deocamdată, singura dovadă a unui al treilea Drum terestru al Mătăsii, care includea Dobrogea. (va urma) Christina Meiţă-Tang difuză. La iluminarea sălii contribuie şi cele trei mari ferestre realizate din lemn, existente în pereţii exteriori.

Sala Ion C. Brătianu Se află la parter, în apropierea Sălii Unirii. Finisajul pereţilor cuprinde arcuri din marmură albă. Între ele se găsesc ferestrele şi uşile de acces. Tavanul are la centru o rozetă de ipsos turnat şi aurit în care este montat un candelabru îmbrăcat în multe bucăţi de cristal.

Pardoseala este realizată din plăci de marmură albă şi roşie, aranjată într-un desen stilizat care este o proiecţie pe orizontală a Casei Republicii.

Prezentăm în continuare cîteva date şi aspecte ce întregesc cunoaşterea Palatului Parlamentului.

Etajul 2 Începe la cota +19,50 metri. Are trei zone de construcţii, care se deosebesc între ele prin modul cum sînt realizate. Cuprinde săli cu diferite destinaţii, printre care şi două biblioteci. În interiorul acestora se găsesc multe decoraţiuni din lemn de diferite nuanţe.

Unele dintre săli au coloane ornamentale. În zona de nord, cu vedere spre rîul Dîmboviţa, se află un hol lung ce duce către Camera Deputaţilor şi spre alte săli. Are o înălţime de 6 metri, cuprinsă între cotele 19,50 şi 25,50 metri. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU cîteva dormitoare, în timp ce la ,,Moara Roşie” se aflau majoritatea dormitoarelor şi cîmpul de instrucţie. În fiecare dimineaţă şi seară, elevii militari făceau naveta Dadiana-Moara Roşie. Pe timp frumos, spre satisfacţia basarabenilor, se cîntau marşuri patriotice: Imnul Regal, Treceţi Batalioane Carpaţii, Deşteaptă-te Române, Pui de Lei şi altele. Cînd ploua, însă, era tare greu. Oraşul avea o canalizare veche şi străzile deveneau şuvoaie de apă prin care se bălăceau bieţii elevi. Dincolo de aceste neplăceri, Chişinăul atrăgea prin arhitectură, parcuri şi străzi largi dispuse în amfiteatru, astfel încît nu aveai cum să te rătăceşti.

Basarabenii erau mari amatori de spectacole de teatru. În licee, şcoli, fundaţii şi asociaţii culturale se formau trupe de teatru de amatori. Dintre colegii lui Ştefan Genoiu, un talent de viitor artist dramatic îl dovedea Dumitru Eugen. Acesta jucase cu mult succes rolurile lui Conu Leonida şi Hagi Tudose. Actorului îi plăcea mult cum cîntă din fluier ,,mocanul” de la Argeş.

Dar Dumitru Eugen era şi un regizor de farse. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 1 noiembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (9) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (9)

O asemănare impresionantă (2) Deşi soţul dispune de consistente resurse materiale, ei trăiesc într-un stil avar, vecin cu sordidul. Dar, dincolo de astea, Cettie „era o femeie rezonabilă, o excelentă sfătuitoare; fără ea n-aş fi fost poate decît un om sărac”, declară peste cincizeci de ani – la moartea ei – John D. Succesiunea întîmplărilor familiei respective nu putea duce decît la o asemenea opinie.

Pînă să se confirme spectaculos toate astea, Rockefeller va fi mereu omul cu privirea de oţel, care-şi intimidează interlocutorii; puritan în moravuri şi cinic în afaceri; pasionat să se îmbogăţească, dar rece în calcule; capabil să realizeze pe loc o combinaţie, dar și să aştepte cu răbdare o ocazie favorabilă. Cîteodată, rapiditatea impresionantă a unor decizii face să se creadă că e un speculator imprudent. Şi, totuşi, întotdeauna şi oriunde merge la sigur, chiar dacă, uneori, eşecul se conturează iar el dă impresia că abandonează. E o repliere tactică, revine în faţă cu cel mai mic prilej și nu-i place – sau nu acceptă – să rateze ceva.

Să recunoaştem, portretizîndu-l astfel, unul dintre numeroşii săi biografi nu risipeşte prea multă

Memoriile unui celebru criminalist român (89) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (4) Soţia lui Radu, prin răspunsul dat anchetatorilor recunoscuse că briceagul corp-delict era proprietatea bărbatului. Mai tîrziu, bănuitul, care se afla arestat, după ce a ezitat să-şi recunoască briceagul, a mărturisit că l-ar fi uitat în casa victimei cu prilejul ultimei vizite, Din spusele anchetatorilor rezulta că şi acest bănuit ar fi putut afla despre lipsa de acasă a soţului. Apăruseră deci mai multe indicii şi probe care l-au îndreptăţit pe procuror să hotărască reţinerea. Învinuitul făcuse mărturisiri incomplete, retractări şi iar recunoaşteri, care se coroborau şi cu briceagul corp-delict, deşi afirmase că-1 uitase în casa victimei cu mult înainte de a se fi petrecut fapta. Existau însă şi optici diferite. Alţi anchetatori sesizară unele fisuri ale probatoriilor: Radu nu realiza, în cadrul mărturisirilor sale, un mod de a acţiona care să se coreleze cu tabloul fixat la cercetarea iniţială a locului faptei. Ceilalţi colegi puneau, însă, aceste nepotriviri pe seama unor amnezii parţiale generate de şocul sau de starea de

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (41) Invadarea Kuweitului, panică și uluire Era puţin după miezul nopţii la Londra, şi deci ora două dimineaţa în Golf, cînd diplomatul de serviciu de la Foreign Office a primit un telefon de la ambasada din Kuweit anuntînd invazia. După ce şi-a notat toate datele, a traversat culoarele pustii ale ministerului pentru a putea telefona, printr-o linie specială, serviciului „24 ore” din Downing Street 10. Această celulă, apartinînd serviciilor primului-ministru, primeşte fără întrerupere toate informaţiile importante. Margaret Thatcher a fost contactată imediat. Tocmai sosise la Aspen, Colorado, în vestul Statelor Unite, unde urma să ia parte, a doua zi, la o conferinţă împreună cu George Bush. La Aspen era ora 19,00 şi, datorită decalajului orar, încă 1 august.

Primul-ministru japonez, Kaifu, petrecea cinci zile de vacanță la Guma, o localitate montană situată la o sută de kilometri nord de Tokyo. A fost informat despre invazie prin responsabilii Ministerului de Externe,

imaginaţie şi, în plus, nu 1-a înfrumuseţat, cum se întîmplă în atîtea cazuri de super-bogaţi cu poveşti super-romanţate ale vieţii lor. În rest, direct sau din umbră, consoarta lui, Cettie, veghează totul cu o grijă clasică. Nu se va vorbi, în zadar, despre ei ca despre două naturi de acelaşi fel, ce se atrag irezistibil!

Este imposibil să ignori individualităţi ca Drake, Rockefeller, Nobel, Deterding, Rothschild, Gulbenkian, Getty ş.a. pentru că ele jalonează istoria petrolului. Opinia aparţine unuia dintre cei ce s-au ocupat îndeaproape de istoria „aurului negru” și nu este singulară. Pionieri ai primei epoci sau mari protagonişti ulterior, cei de mai sus, ca și alţii, la un moment dat, îl au ca model – în felul lor, evident – pe John D. Rockefeller: unii îi copiază metodele, alţii îl combat spre a-i „răpi” din zonele de influenţă; unii se asociază cu el spre a stăpîni lumea petrolului, alţii îl vînează spre a-1 detrona din fotoliul de „rege al petrolului”.

Istoria acestor evenimente e lungă, întortocheată, cuprinde o bună parte din istoria petrolului, cu care de altfel se şi confundă frecvent. Pînă să se ajungă acolo, drumul trebuie refăcut în liniile lui esenţiale, mai ales că, uneori, nu numai la propriu ci şi la figurat, petrolul miroase urît. Nu vom porni de la origini, de la utilizările în Antichitate ale petrolului și legendele care-1 au în centrul lor, deşi provin din locuri atît de depărtate unele de altele! Totuşi, asupra uneia vom stărui, spre a-i releva semnificaţiile moderne.

La curtea khanului din Baku, cu vreo zece secole în urmă, într-o zi, cineva reuşise să facă o lampă cu petrol. Era primitivă, normal, dar magnific ornată.

Una din urmaşele ei, poate mai perfecţionată, însă, oricum, împodobită și mai impresionant, e trimisă în dar împăratului persan; acesta o admiră ca frumuseţe, dar îi înţelege şi utilitatea. Îl autorizează pe khan să vîndă petrol în întreg imperiul, cu o condiţie: numai împăratul poate fabrica și vinde lămpile indispensabile.

Aşadar, khanul poate privi liniştit viitorul şi va deveni primul magnat petrolier al lumii, părintele spiritual al lui Nobel, Deterding şi Rockefeller! Pe urmă, condiţia pusă de suveran nu-1 arată versat deja în ceea ce, peste secole, se va numi metodele capitaliste? A mai fost şi epoca cînd, pe sol american, petrolul se vindea în mici flacoane, pe care scria „Rock-Oil” – ,,Ulei de piatră” şi se utiliza ca produs farmaceutic, deşi, e drept, flacoanele lui „Big Bill” nu-1 conţineau. Vindeca, se zice, holera, boli de ficat, bronşite şi chiar tuberculoza. „În sticluţe, se preciza pe etichetă, e pus în stare naturală, fără vreo preparare specială”. Se găseşte numai în unele regiuni din Pennsylvania, unde metoda strîngerii (de extragere încă nu se vorbeşte) constă în întinderea unei pături de lînă în apă, la a cărei suprafaţă pluteşte, ca o pînză irizată, petrolul. Cînd pătura se îmbibă bine, este scoasă şi stoarsă într-un vas. După care se umpleau flacoanele miraculoase. Debutul erei galopante, eră ce schimbă fundamental destinaţia petrolului şi, implicit, evoluţia societăţii americane, are două date. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

beţie în care se afla învinuitul. Aşa stăteau lucrurile cînd eu şi maiorul Lefter Paul am fost însărcinaţi să sprijinim ancheta. Colegii craioveni ne-au condus în comuna Cornu. Aici urma să luăm şi noi contact cu locul faptei şi cu persoanele care ar fi putut să ne dea relaţii. În prima zi ne întorceam de la locul faptei unde realizaserăm o cunoaştere în toată complexitatea ei, inclusiv presupusa mişcare a autorului în timpul acţiunii sale. În finalul analizei noastre eram convinşi de faptul că ancheta avea să ia o altă turnură. Noi nu-l vedeam pe cel învinuit de omor în ipostaza asasinului, atît timp cît îşi lăsase, la locul crimei, briceagul corp-delict, şi aceasta cu atît mai mult, cu cît obiectul era cunoscut de ceilalţi membri ai familiei victimei! Colegul meu Lefter începu deja să-şi etaleze unele aprecieri.

- Eram convins, începu el, că veţi exploata corpul delict într-un mod cu totul diferit de cei care au instrumentat cazul. În timp ce ei reţin această piesă ca pe o probă materială în acuzare, dumneavoastră o folosiţi în susţinerea nevinovăţiei învinuitului! Nu cumva aţi făcut legătura şi cu celălalt caz ce l-aţi avut la Reşiţa? Îmi amintesc că toporul acelui presupus şi apoi fals autor fusese găsit la locul faptei!...

- Da! Era şi firesc să gîndesc la fel ca în dilema noastră din Reşiţa. În acest dosar, însă, învinuitul, în

ciuda unor coincidenţe ce sînt în defavoarea lui, pare a nu fi vinovat şi pentru un alt considerent. Variantele sale, în cadrul recunoaşterilor făcute, nu corespund în întregime cu constatările de la locul faptei. Pe de altă parte, interpretarea noastră în legătură cu corpul-delict, în acest caz, capătă o şi mai mare valoare atît timp cît avem şi un precedent creat la Reşiţa...

- Mă bucur!... am intuit şi eu la fel, interveni din nou maiorul Lefter, însă acum mai am să vă raportez ce am gîndit despre fiul lui Cioică Dumitru. Nu este lipsită de importanţă nici sesizarea cu briceagul pe care o face chiar el, cu o deosebită insistenţă, privind recunoaşterea obiectului. Dacă într-adevăr Radu a uitat, cu mult înainte, briceagul în casa lor şi tînărul s-a folosit de această împrejurare?!... Doar el era primul care ar fi avut motiv s-o urască şi s-o suprime pe victimă, faţă de care avea numai aversiune!

- Da; nu este exclusă nici această ipoteză, dar pare a fi mai suspect soţul victimei, Cioică Dumitru, care putea fi ros de gelozie. Doar nu de mult am stabilit că tot satul aflase despre relaţile extraconjugale ale soţiei sale. Singurul impediment însă e că acesta are o acoperire, cu martori, pentru timpul critic. Cred că ne va fi foarte greu să scoatem adevărul la lumină.. (va urma) DUMITRU CEACANICA

la o oră după declanşarea acţiunii. Era atunci 7,30 dimineaţa, 2 august. Primul comentariu al lui Kaifu: ,,Este regretabil”.

April Glaspie, ambasadoarea americană la Bagdad, care plecase încrezătoare, cu cîteva zile în urmă, de la întrevederea sa cu Saddam Hussein, era acum uluită.

Ea află de invazie la 2 august dimineaţa, într-o cameră de hotel din Londra, deschizînd televizorul. Se afla aici cu mama sa. Cîinele său, rămas la Bagdad, va fi evacuat mai tîrziu cu una din primele curse aeriene care transporta femeile americane din Irak.

Cancelarul Helmut Kohl se afla în Austria, la SaintGilgen, într-o vilă de pe malul unui lac. Aici vine în fiecare an să-şi petreacă concediul de vară. La ora nouă, asistentul său personal, Eduard Ackermann, îl sună de la Bonn ca să-1 înştiinţeze despre eveniment.

Kohl nu va primi nici un mesaj de la conducătorii politici occidentali, pînă la telefonul lui Bush, care-1 va anunţa trei zile mai tîrziu că a decis să trimită trupe în Arabia Saudită. În oraşul Kuweit domneşte panica. Numeroşi locuitori încearcă să fugă spre Arabia Saudită, dar toate

drumurile sînt deja întrerupte şi aflate sub controlul trupelor irakiene. Oprite în dreptul barajelor, familiile sînt smulse fără menajamente din automobilele lor, iar telefoanele instalate în interior, după moda curentă în Kuweit, sînt şi ele smulse pentru a-i împiedica să transmită poziţiile trupelor.

Elicopterele survolează oraşul străbătut de trei sute de tancuri care patrulează pe bulevardele pustii. Din loc în loc, se văd maşini în flăcări iar focurile de mitraliere şi arme automate se aud dinspre cartierul comercial şi din apropierea palatului emirului, încercuit deja de cincizeci de tancuri grele. În timpul luptelor, cele mai violente din perioada invadării, şeicul Fahd, fratele mai tînăr al emirului, care rămăsese în oraş, a fost ucis. Cîteva nave de escortă irakiene vor fi distruse de vedete kuweitiene echipate cu rachete, dar nu vor mai rămîne, în total, decît puţine puncte de rezistenţă care se vor opune armatei irakiene. Încă de la începutul după-amiezii, focurile de arme practic au încetat. Peste două sute de kuweitieni au fost omorîţi. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Ați zis petrol? (1)

24

RM

Vineri, 1 noiembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (128) Amintiri din vieți anterioare (2) În cadrul celor şase şedinţe de hipnotism înregistrate pe casetă, doamna Tighe a oferit amănunte pline de culoare despre Irlanda epocii victoriene; despre anumite magazine din Belfast, cărora le-a dat şi numele, demonstrînd astfel că au existat cu adevărat; a folosit termeni în prezent redundanţi, dar în acea epocă des folosiţi; şi a descris melodii, metode din agricultură, cărţi, monede şi mobilă din acea vreme.

Publicată în Chicago Daily News în mai multe seriale, cartea lui Bernstein din l956, În căutarea lui Bridey Murphy, a devenit best-seller. Eforturile depuse în găsirea lui Bridey au fost totuşi blocate de faptul că înregistrările publice ale naşterilor şi deceselor din Irlanda au început să fie realizate deabia la doi ani după presupusa moarte a lui Bridey. Între timp, un ziar rival, Chicago American, a dezvăluit identitatea Virginiei Tighe, pretinzînd că aceasta crescuse în Chicago împreună cu o mătuşă a sa: „e la fel de irlandeză ca şi de-alde Killarney”, care i-a povestit toate legendele irlandeze. Cele două femei au locuit vizavi de o irlandeză, Bridey Corkell, al cărei nume de fată era Murphy, şi de al cărei fiu, John, Virginia se îndrăgostise.

Cazul s-a prăbuşit. S-a admis că Virginia este o impostoare sau, inconştient, o autoare de romane.

Apoi, un jurnalist de la Denver Post, investigînd demascarea, a descoperit că majoritatea acu­ zaţiilor erau doar minciuni. Mătuşa Virginiei, doamna Mary Burns, crescuse în New York şi nu o întîlnise niciodată pe Virginia pînă cînd aceasta din urmă nu a împlinit 18 ani; atît ea, cît şi nepoata ei au negat „poveştile irlandeze”. Doamna Corkell (pe care Virginia declarase că nu a cunoscut-o niciodată) a refuzat să dea interviuri; iar fiul ei, John, s-a dovedit a fi redactor al ediţiei de

duminică a ziarului Chicago American. Nimic din toate acestea nu demonstra că Virginia fusese cu adevărat Bridey. Dar ceea ce nu demonstra a fost uşurinţa cu care poţi distruge un astfel de caz, indiferent dacă există predispoziţia de a nu crede, sau interese comerciale ascunse. Farsa era folosită pentru a ridiculiza ceea ce farsorii au presupus că este o farsă. Aşadar, indiferent de adevărul sau neadevărul reîncarnării, din nou trebuie să invocăm principiul lui Fort: predispoziţia către neîncredere demonstrează la fel de multă naivitate ca şi predispoziţia către încredere.

ÎNGERI PĂZITORI

,,Prințesa Anastasia” (1) Un mister continuu învăluie soarta ţarului rus Nicolae al II-lea, a soţiei sale, Alexandra, a fiului său, Alexei, şi a celor patru fiice ale sale - Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia (născută în 1901). Încarceraţi mai întîi de către guvernul provizoriu şi apoi de către bolşevici, toţi membrii familiei ţariste au fost probabil asasinaţi în subsolul unei clădiri pe data de l6 iulie l9l8, în oraşul Ekaterinburg din Siberia. Cinci servitori de-ai lor au murit şi ei. În l99l, nouă schelete au fost descoperite într-o groapă comună din apropierea oraşului. Testele ADN realizate de către doctorul Peter Gill în Aldermaston, Anglia, au „dovedit fără nici o urmă de îndoială” că cinci dintre aceste schelete aparţin ţarului însuşi, soţiei sale şi fiicelor sale - trei dintre ele, dar care?

Mult timp s-a zvonit că ţareviciul Alexei şi Anastasia (cea mai mică dintre surori) au scăpat cu viaţă. Cadavrul lui Alexei nu a fost găsit niciodată, încurajînd mulţi impostori neconvingători (astăzi, toţi decedaţi) să se afişeze sub acest nume. Singura controversă rămasă o priveşte pe „Anna Anderson” (1901?-1984) care a pretins, pe o perioadă mai mare de şaizeci de ani, că ea este adevărata Anastasia. (va urma) STUART GORDON

Geometric 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Relație între drepte; 2) Apariții scurte – Prezențe feminine; 3) Soare egiptean – Figură geometrică; 4) Strașnici – Mici pete pe corp; 5) Deplasări – Scîncet de bebe; 6) Pană de despicat lemne – A intra în brazdă; 7) Scut gol! – Partea cărnoasă a fructelor; 8) Imediat – Linie geometrică în formă de arc; 9) Locuitori dintr-o regiune aflată în centrul Italiei; 10) Pus pentru a proteja ușile sau ferestrele – Păzește linia trenului.

VERTICAL: 1) Corp geometric cu fețe triunghiulare care se unesc într-un vîrf comun; 2) Particularitate de caracter transmisă de la ascendenți îndepărați (masc.) – Forma zarului; 3) A picat din rai! – Birlic – Într-o măsură!; 4) Azvîrlit – Nucleu de atom!; 5) Desen în geometrie – Corp ascuțit, rotund la bază; 6) Lichidat, eliminat; 7) A simți o sfîrșeală din cauza foamei – A sui; 8) Gheață plutitoare – Comună în județul Alba, unde s-a născut eroulmartir Horea; 9) Sandu Sticlaru – Joc asiatic – Acoperă corpul păsărilor (sg.); 10) Dreaptă care unește un vîrf de triunghi cu mijlocul laturii opuse – Crema leliței.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Toate drumurile duc la...”

1) ROMANCIERI; 2) OMAT – ROTOR; 3) M – ROMAN – TU; 4) AROMA – ILIR; 5) NI – INEC – TI; 6) IDE – AU – UA; 7) AICI – RID – O; 8) C – CROMATA; 9) ROMAN – UTIL; 10) ILAR – UNICA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.