Romania Mare, nr. 1518

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Așa cum Austria e o țară de doctori, România e o țară de președinți – fiecare neisprăvit e președinte pe undeva.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Șansa ultimei bătălii

Motto: ,,Cer respect pen­ tru poporul român, nu am venit să dau socoteală Europei!”.

VIORICA DĂNCILĂ, Strasbourg, octombrie 2018

Mi-a rămas întipărită în minte reacția unui ofițer în rezervă al Armatei Române ,,Aseară l-am văzut pe Hitler!!!”. Respectivul rezervist, pe numele său Doru Mihai Vătău, nu face politică, nu este ,,pesedist”, ba chiar a taxat de multe ori fostele guverne social democrate – asta reiese clar din postările sale. Reacția în cauză a avut-o imediat după ce Iohannis a avut prima ieșire în urma confirmării finalei cu Viorica Dăncilă. ,,După prezentarea rezultatelor exit poll-urilor, am urmărit, cu vădit interes, intervenția televizată a Președintelui Klaus Iohannis, care s-a dezlănțuit, într-un atac furibund, la adresa PSD, și am rămas perplex!”, a scris Vătău, care mărturisește: ,,Instantaneu mi-a apărut în fața ochilor minții imaginea lui Hitler, care făcea același lucru împotriva social-democraților!”.

Ironic, Doru Mihai Vătău întreabă: ,,Să se fi reîncarnat oare Hitler...??? Voi ce credeți?”.

Ofițerul spune că îi e greu sa conceapă ,,un asemenea lucru”. Dar, subliniază rezervistul MApN, discursul lui Iohannis seamănă cu al dictatorului german. ,,Oricum, discursul Președintelui tuturor românilor, împotriva unui segment foarte important al populației reprezentate de formațiunea politică de stînga, este izbitor de asemănător celui care a reprezentat apogeul ororilor săvîrșite împotriva propriilor cetățeni dar și a cetățenilor altor state...”, scrie Vătău, care încheie cu singura soluție: ,,Dumnezeu să vă binecuvînteze și să vă apere!”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (1)

Îngăduiți-mi să vă adresez, în această zi friguroasă de noiembrie, salutul călduros al Partidului România Mare! Am venit în Clujul străbun cu artileria grea a partidului nostru, într-o adevărată expediție. Aveți acum posibilitatea să-i cunoașteți, pe viu, pe cîțiva dintre cei care duc greul luptei politice pentru cauza națională: deputatul de București Corneliu Ciontu, vicepreședinte al partidului, secretar al Camerei Deputaților; deputatul de Iași prof. univ. dr. ing. Anghel Stanciu, vicepreședinte al partidului, președintele Comisiei de Învățămînt a Camerei Deputaților, cel care a ținut piept pretențiilor aberante ale hungarismului; senatorul de Constanța colonel (r) dr. Ioan Cârciumaru, vicepreședinte al partidului, președintele Comisiei de Sănătate a Senatului României; deputatul de Hunedoara Ilie Neacșu, secretar al Comisiei pentru Agricultură a Camerei Deputaților, directorul revistei „Europa”; deputatul de Prahova colonel (r) ing. Marcu Tudor, secretar al Comisiei de Apărare a Camerei Deputaților; deputatul de Tulcea Sever Meșca, membru al Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaților; deputatul de Teleorman prof. Florea Buga; deputatul de Constanța Gh. Ariton; generalii Traian Băndilă și Liviu Ciubâncan; colonelul Ilie Merce; căpitanul Constantin Bucur, proaspăt condamnat de o Putere discreționară; senatorul de Vaslui Florea Preda; colonel (r) dr. Ioan Marinescu, fost secretar al Camerei Deputaților; deputatul de Dolj ing.

Nicolae Vasilescu, președintele Organizației de Tineret a P.R.M. ș.a. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR 21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca

Metroul românesc, la 40 de ani

Frica de cătușe

Paginile 12-13

Pagina 16

Toamnă în Maramureș

Ultima noapte a lui Nicolae Iorga Aş face-un poem din cuvinte puţine turnat în versete de foc şi argint privesc în fîntînă şi-mi este ruşine ce mult m-am schimbat, şi ce singur mă simt În fiece zi întîlnesc o răscruce ce clopot să trag, care drum e mai bun? nu-s bine primit orişiunde m-aş duce întoarsă-i pe dos orice vorbă ce-o spun De zic celor hoţi că sînt hoţi, mă linşează tîlharii şi proştii de viu m-ar mînca cumplit bumerang o conştiinţă prea trează înfiptă cu sete în inima mea Eu ştiu ce m-aşteaptă, şi alţii plătiră la fel ca şi mine, curajul suprem şi totuşi, prefer unui scîncet de lyră explozia sfîntă a unui blestem Războaiele ploii urzesc în ferestre sau poate e soarta pe care mi-o ţes? se stinge un vultur profetic pe creste dar nimeni nu-l plînge, şi nu-i înţeles E noapte de haos, şi lupii-l mîncară în cel mai feroce şi tragic festin – doar inima mea se-ntăreşte, amară şi-aşteaptă, în pace, acelaşi destin CORNELIU VADIM TUDOR Poezie preluată din volumul „Carte românească de învățătură“

NR. 1518 l ANUL XXX l Vineri 22 NOIEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 22 noiembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ardei Umplut se va plimba pe Calea Victoriei între Vadim şi Păunescu F Lucia Hossu a intrat în ultima fază a lătratului la Lună F Tripla Alianţă: Lenin-Sörös-Manolescu F Balul Parteneriatului pentru Capace de Pepsi F De ce-l apăra „Azi” pe mafiotul Triţă Făniţă?

PARTEA A II-A F Noroc că mai sînt şi ziarişti cinstiţi în România! E cazul tînărului Marius Tucă, de la „Jurnalul Naţional”, care scrie: „Şi cînd nimeni nu se mai aştepta la vreun arestat de talia celor de mai sus, Nicky Dide Evadatu – șef de partid în timpul alegerilor – atinse din «greşeală» poarta unui sediu al Partidului România Mare şi fu reţinut. Vreme de o declaraţie şi ceva, din fericire pentru electoratul său mare la stat, mic la făptură, deoarece cei de la Judecătoria Sectorului 3 l-au scos pînă la urmă basma curată”. Ce părere aveţi, doamnă judecător Cristina Tarcea? Un mărunt viciu de procedură poate anula un act huliganic? Sau poate vă e frică de borfaşi, să nu vă dea foc la Judecătorie, la casă, la maşină?

F Revista noastră urează mult succes singurelor echipe româneşti de fotbal rămase în competiţiile europene, Rapid şi Steaua. Poate că ne-o ajuta bunul Dumnezeu şi de data asta... F Tot mai proastă, tot mai trivială, tot mai trădătoare de ţară foaia de împachetat marmeladă „România literară”. Normal, din moment ce apare pe banii lui Sörös. Ea e plină de pilde cu Adam şi Eva. Am vrut să zic Adam Michnik şi Eva Maria Barki. Nu putem înţelege însă tupeul cu care odrasla de legionar N. Manolescu-Apolzan îi suduie sistematic pe colegii lui de Senat, poeţii Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu. Băi, Manolescule, aceştia au scris despre Ceaușescu şi despre Istoria Naţională, pe cînd tu şi Blandiana aţi bătut clopotele prin anii ’60, în struna lui V.I. Lenin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu i-ai elogiat oare de atîtea ori în revista „Contemporanul”? Cu ce drept moral mai poate un propagandist leninist să atace nişte poeţi români care îl lăudau pe Ceauşescu tocmai pentru că îl scosese pe Lenin de prin manuale şi calendare?!

F Moş Raţiu, jignit în propriul său ziar! Minunea asta s-a întîmplat vineri, 28 octombrie, pe pagina I a „Cotidianului”, unde capra aia urîţică de Tibia Şerbănescu (paraşuta fără uter, care umblă pe un scuter, sedusă şi abandonată de Paler pentru Georgeta Dimisianu) a batjocorit „tot felul de escapade prezidenţiale şi adunături festive”. Numai că ultima „adunătură festivă” avusese loc la Carei, cînd a fost cinstit jubileul a 50 de ani de la eliberarea ultimei brazde de pămînt românesc, festivităţi la care a participat şi Ion Raţiu, în costumul său original (dulamă miţoasă cu papillon!). Păi ce faci, coane Iancule, îi permiţi acestei jagardele să se ia de corpul matale, pe banii matale, în prăvălia matale? F Ce păcat că jurnalista Rodica Ciobanu zburdă de la o gazetă la alta, dar e slăbuţă la minte! În nr. de vineri al ziarului „Adevărul”, fătuca asta nevinovată şi-a dezinformat grav cititorii publicind pe pagina I un editorial intitulat „Concasorul de partid”. Articolul se referă la tentativa senatorilor Viorel Sălăgean şi Emil Dima (care conduce un miniguvern F.P.S. împotriva guvernului Văcăroiu) de a păcăli Senatul şi de a smulge acestuia o lege prin care ei să vîndă circa 400 de întreprinderi, hoteluri şi agromecuri la preţurile din... 1992! Pe bună dreptate, dl. Vadim Tudor 1-a întrebat pe Viorel Sălăgean: „Domnule, d-ta ai fi fericit să-ţi iei leafa din 1992, adică de vreo 4 ori mai mică?”. Dar, n-ai cu cine vorbi, sub aparența nnui om civilizat, Sălăgean e un personaj ranchiunos şi meschin, care n-a pregetat să dea un interviu revistei „Capital” şi să-i insulte pe cei mai mulţi colegi de Senat, dar şi de P.U.N.R., numindu-i „proşti”. Nu-i nimic, Viorele, mai bine proşti decît hoţi. Oricum, pentru fostul secretar P.C.R. al organului C.C. al P.C.R. „Scînteia”, avansat ulterior secretar al Comitetului P.C.R. Presă şi Tipărituri, pe urmă rezervă de cadre pentru Congresul al XlV-lea şi nu în

ultimul rînd fin al naşului său, Florea Ceauşescu, voiajat prin vreo 25 de ţări ale lumii pe banii „dictaturii” – saltul e cam brusc, cam mortal. Neîndoielnic, el a stat în spatele articolului ridicol publicat de sărmana Rodica Ciobanu.

Iată un singur citat care dezinformează suta de mii de cititori ai fostei „Scîntei”: „S-a pus cruce astfel – prin votul P.D.S.R., P.R.M. şi P.S.M. – privatizării prin metoda MEBO (...). Pe linia unui populism răsuflat, guvernul şi P.D.S.R. au susţinut că vor să ne dea tuturor cu acelaşi polonic”. Măi, fetiţo. lasă-te păgubaşă, te faci de rîsul lumii, nici o presiune şmecherească nu-i va sili pe parlamentarii CINSTIŢI să voteze, împotriva conştiinţei lor, pentru vinderea unui hotel cu 100 de milioane de lei, cînd el face de 5 ori mai mult. F În cadrul unei festivităţi presărate cu lacrimi, cuvîntări, whisky şi halimos, Regele Cioabă a fost uns ca Cavaler al Ordinului Templierilor. Totodată, Luminiţa, fata lui, a fost unsă şi ea, ca Soră a aceluiaşi ordin. Ce înseamnă masoneria asta: deci Luminiţa îi vine lui Tetea King şi fiică, şi soră, iar Tetea King îi vine Luminiţei drept în cîrcă! F Aşteptăm ca şi alţi ţigani să primească Ordinal Jartierei: George Arion, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu, Monica Lovinescu ş.a. F Deşi ne mai ciupeşte ea din cînd în cînd, d-şoara Crenguţa Cîmpian de la „Tinerama” scrie foarte binişor. Dovadă e şi ultimul ei articol, intitulat „Sindromul Popovici”. Este vorba de Al. Popovici, aventurierul care din secretar P.C.R. pe la un institut din Ploieşti (unde, datorită sondelor de petrol, a căpătat şi o culoare f.f. negrişmană), a vagabondat, ca şi Radu Theodoru, pe la vreo 6 partide şi formaţiuni: P.N.Ţ.C.D., Forumul Anti-Totalitar, Alianţa Civică, PAC, P.L. ’93 şi P.N.L.-C.D., aripa scandalagioaică a lui Cerveni Bulumac. Pe bună dreptate, d-şoara Cîmpian îl gîdilă pe ţigan cu Crenguţa la muian: „Pe cine anume reprezintă dl. Popovici în Parlamentul României? Pe care dintre electorii cărui partid?”. F Balul Parteneriatului pentru Pace, desfăşurat la Cercul Militar Naţional sîmbătă seara, a fost o idee proastă, iar transmiterea lui în direct de Televiziunea Română a fost o idee şi mai proastă, într-o vreme în care cad MIG-urile ca muştele şi colonelul Niculescu muşamalizează matrapazlîcurile incredibile ale echipei Spiroiu - Grigoraş - Diaconescu - Florică, de baluri ne arde nouă? Şi poate fi asociată oare glorioasa Armată Română la tot felul de firme dubioase, care cică o sponsorizează? Nu se răsucesc oare, în morminte, eroii de la Călugăreni, şi Plevna, şi Mărășeşti, şi Păuliş?

Domnule Gheorghe Tinca, revino-ţi olecuţă, noi te-am crezut om serios, nu l-am debarcat pe Manivelă ca să baţi d-ta, cu toată familia, foxtrotul şi charlestonul cu trupa, noi credem că NATO n-are nevoie de o armată de dansatori, ci de militari bine pregătiţi. Într-un singur mod poţi să-ţi speli greşeala, nea Gică: dacă joci Căluşul în judeţele Harghita şi Covasna, să-ngheţe palinka-n unguri şi să revină la casele lor sutele de mii de români alungaţi... F Puțină statistică: de la 80.000 de handicapaţi în 1991, astăzi, în România anului 1994, sînt înregistraţi nu mai puţin de 290.000 de handicapaţi! Care nu plătesc nici o taxă, nici un impozit! Ca şi în privinţa foştilor ilegalişti, ori a actualilor „revoluţionari”, şi aici a acţionat principiul invers: „Puţini am fost, mulţi am rămas!”. Ştiţi care e culmea? Pe lîngă aceştia funcţionează şi primesc salarii de la stat nu mai puţin de 40.000 de însoţitori! Nu avem nimic cu adevăraţii bolnavi şi invalizi, dar pe spinarea lor s-au căţărat foarte mulţi ipohondri şi profitori. F Presa reacţionară din România şi din străinătate ne acuză că am fi un stat... poliţienesc.

Da? Iată încă o statistică: în România, la 100.000 de locuitori revin 234 de poliţişti, iar în Franţa, la acelaşi grup de populaţie, sînt nu mai puţin de 750 de poliţişti, deci de 3 ori mai numeroşi. Şi atunci care-i statul poliţienesc? F Parlamentarii şi miniştrii P.D.S.R. fac cu

RM

ochiul mai mult la adversarii politici, decît la aliaţi. De parcă adversarii i-ar ţine la putere, nu aliaţii. După ciudatele preferinţe politice ale lui Vasile Văcaru, revista „Cronica Politică” ne dezvăluie şi preferinţele lui Liviu Maior: între primii 10 politicieni ai României, ministrul Învăţămîntului, ardelean şi istoric pur-sînge, îi vede pe lacheii U.D.M.R. (Corneliu Coposu şi Nicolae Manolescu), pe un liberal ce dorea să-l aducă în ţară pe ex-rege ca preşedinte (Radu Cîmpeanu), dar n-a auzit de nici un membru al P.R.M. sau P.U.N.R. sau măcar de colegii săi de partid şi Guvern Ioan Solcanu, Florin Georgescu, Doru Ioan Tărăcilă, Teodor Meleşcanu. Bravo, dom’ Maior, aşa se developează caracterele, ne-ai făcut un mare serviciu. F Numărul de luni, 31 octombrie, al ziarului „Adevărul” mai spală din ruşinea păţită cu Juna Rodică de la stîna sălăgeană.

Pe pagina I sînt două articole excelente: „«Nufărul» de la Cotroceni”, de Dumitru Tinu (un pamflet academic împotriva unor ambasadori necinstiţi şi prost pregătiţi), precum şi ancheta ,,Triţă Făniţă a împrumutat S.C. «România Azi» S.A. cu 108 milioane de lei din banii statului”, de Gabriela Ştefan şi Cătălin Tache.

Reproducem un pasaj edificator, care demonstrează că noi am avut dreptate atunci cînd am acuzat „triunghiul borfaşilor”, compus din Triţă Făniţă – Petre Roman – ziarul „Azi”, care se acopereau şi se apărau reciporc (scuze pentru greşeala de tipar): „Ce anume lega cotidianul F.S.N. de Triţă Făniţă erau doar simple presupuneri. Acum ne aflăm în posesia unor documente relevante pentru explicarea acestui ataşament, care este de natură materială. În contextul în care ziarul «Azi» urma să se împroprietărească cu tipografia făcută cadou de Petre Roman (în valoare de 4 milioane de dolari, din banii statului, după cum ne-a mărturisit secretarul de stat, din acea vreme, Cornel Dinu – nota red. R.M.), în contextul în care subvenţiile de la partid erau probabil insuficiente, s-a apelat la sponsorul Triţă Făniţă”. F La Casa Republicii a fost deschisă, prin grija d-lui Adrian Năstase, o amplă expoziţie retrospectivă a pictorului Mircea Ciobanu, dispărut în condiţii tragice la Geneva. F Mica echipă de găinari Ion Cristoiu – Ileana Lucaciu şi-a adus aminte de zilele bune cînd îşi dădea poalele peste cap la C.C. al U.T.C. şi crede că poate face acelaşi lucru şi în Senatul României. Astfel, luni, 31 octombrie a.c, cei doi politruci au trimis la Sala Omnia un pozar de nunţi, botezuri şi parastase, pe nume Dîrdîiac, care s-a postat în fundul sălii şi timp de o jumătate de oră l-a vînat cu aparatul de fotografiat pe preşedintele P.R.M., aflat în prezidiu, doar-doar l-ar surprinde cînd bea apă (ca să scrie în „Expres Magazin” că bea vodcă), or că-şi şterge fruntea cu batista (ca să mintă pe urmă că omul este în comă diabetică şi a leşinat) ş a.m.d. Enervat şi el de acest procedeu sinistru, desprins parcă din filmul cu pigmei şi boşimani „Mondocane”, prof. dr. Oliviu Gherman n-a mai răbdat şi a strigat: „Dom’le, dumneata te afli aici la vînătoare? Pîndeşti vulpea cînd iese din vizuină? Cum îţi permiţi să terorizezi prezidiul Senatului? Te rog să ieşi afară!”. Bagabontul a ieşit cu coada între picioare, dîrdîind ca orice Dîrdîiac care se respectă, dar i-a dat telefon stăpînei sale, Ileana Lucaciu (intrată în istoria presei româneşti ca Foamea în Roşu, dar şi cu porecla Pompa de Vacuum, ştie ea de ce) care şi-a deplasat bătrînele-i ciolane pînă la Senat şi 1-a introdus în sală din nou pe pozar. Nenorocitul iar a fixat aparatul la ocarină, iar a încercat să-1 scoată din sărite pe preşedintele P.R.M., acţionînd ca o picătură chinezească, pe principiul cedării nervilor şi ai scoaterii din pepeni, ba chiar a îndrăznit să ceară voie să se adreseze Senatului (?!), dar prof. dr. Oliviu Gherman s-a înfuriat de-a binelea: „Domle fotograf, parcă te-am mai dat o dată afară! Ceea ce faci dumneata e ruşinos! Asta e lipsă de bun-simţ față de o instituţie de drept! Ieşi afară!”. De menţionat că acest Dîrdîiac, ţigan de felul lui, timp de un an de zile i-a tot pozat casa şi familia senatorului Vadim Tudor, ca un adevărat hingher de presă. Aveţi încă o dată dovada cum ne provoacă golanii ăştia. Dacă şi asta mai e presă, să vă fie de cap şi s-o luaţi la trap!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 4 noiembrie 1994)

RM

3

Vineri, 22 noiembrie 2019

Lecţiile pe care (nu) le-am învăţat, la 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier (2) Motto: „O cortină de fier s-a prăbușit de-a curmezișul ţării noastre și nu mai reușim să prindem nici o știre despre ce se întîmplă dincolo.” (Grigore Gafencu, într-o telegramă trimisă lui Winston Churchill)

Cum a început totul (2) Nu pentru că ţara le ducea dorul fiilor ei rătăcitori, ci pentru că voia să le aplice o lecţie bine meritată acestor „trădători”, așa cum avea să o facă și cu prizonierii săi de război, pe care, departe de a-i primi cu onoruri, statul sovietic avea să îi condamne la moarte (175.000 de condamnări la moarte au fost pronunţate de tribunalele militare) sau să îi trimită, cu ultimele ei resturi de umanism, să execute pedepse de un deceniu în lagăr. Regimurile comuniste au fost, de altfel, responsabile pentru un număr de decese mai mare decît orice altă mișcare politică, inclusiv nazismul, susţine istoricul Stéphane Courtois, citînd în ,,Cartea neagră a comunismului” un număr de 94 de milioane de morţi, dintre care 20 de milioane în Uniunea Sovietică și 1 milion în statele comuniste din Europa de Est.

O metaforă turnată în beton Pentru germani, Cortina de Fier a încetat să mai fie o metaforă după ce, la 13 august 1961, administraţia președintelui comunist al Germaniei de Est, Walter Ulbricht, a ridicat Zidul Berlinului (iniţial, din sîrmă ghimpată), care se întindea pe 45 de kilometri, încercuind Berlinul Occidental. Bariera urmărea stoparea plecării forţei de muncă și a pierderilor economice provocate de migraţia profesioniștilor, ca și a muncitorilor, către Germania Federală. În timp ce comuniștii chiar au crezut că vor reuși să creeze societăţi atît de prospere încît occidentalii să dea năvală la graniţele ţărilor comuniste, cu intenţia de a se stabili aici, după cum scria Soljeniţîn, Zidul Berlinului a reprezentat recunoașterea făţișă a faptului că locuitorii raiului comunist erau captivi la ei acasă.

Cel puţin 140 de persoane au fost ucise la Zidul Berlinului sau au murit în circumstanţe legate de regimul de frontieră al Germaniei de Est (dintre care 30 – și est, și vest-germani – nici nu încercaseră măcar să evadeze) între 1961 și 1989, alte 251 de persoane, din estul și vestul Germaniei, aflate în călătorie, decedînd înainte, în timpul sau după controalele la punctele de trecere oficiale ale zidului, potrivit unui proiect de cercetare efectuat de Centrul de Istorie Contemporană Potsdam și Fundaţia Zidului Berlinului.

Un anunţ accidental spulberă o frontieră de aproape trei decenii În cursul unui interviu, Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei la București, mărturisește că, doar cu cîteva săptămîni înainte de căderea Zidului Berlinului, nu era deloc sigur că așa ceva s-ar putea petrece în timpul vieţii lui. Chiar dacă unele semne prevestitoare erau deja prezente – „declinul economic al RDG, schimbarea politică la Moscova cu perestroika” – era greu de prevăzut năruirea (și încă pașnică!) a comunismului în Germania de Est. În opinia ambasadorului, un moment de referinţă care a pregătit căderea zidului a fost cel din 9 octombrie 1989, cînd au izbucnit așa-numitele „demonstraţii de luni” de la Leipzig, care s-au extins și în alte orașe și pe care guvernul nu a îndrăznit să le reprime. Încă din mai 1989, Ungaria desfiinţase gardul din sîrmă ghimpată de la graniţa cu Austria, iar pînă la sfîrșitul lunii septembrie, peste 30.000 de est-germani evadaseră în Occident, înainte ca RDG să închidă graniţa cu Cehoslovacia. O decizie pe care RDG o ia, în final, la 3 octombrie și care are darul de a inflama și mai mult nemulţumirea est-germanilor. (...) În

seara zilei de 9 noiembrie, la doar cîteva săptămîni după demisia liderului est-german Erich Honecker, un răspuns pripit al unui funcţionar german la o conferinţă de presă avea să pecetluiască soarta Zidului, dar și a Cortinei de Fier. Aripa reformatoare a Partidului Comunist dorea să dea un nou chip vechii conduceri, sub presiunea protestelor din ţară. Günter Schabowski, proaspăt purtător de cuvînt al Partidului Comunist, a primit de la șeful partidului un memoriu de două pagini, pentru a face cîteva anunţuri la conferinţa de presă din acea seară, ea însăși o inovaţie care dorea să transmită un aer nou, de schimbare. Un jurnalist a întrebat despre regulile de călătorie în afara graniţelor, iar Schabowski, luat pe nepregătite, a oferit un răspuns năucitor: fuseseră emise noi reguli de călătorie, așa că est-germanii puteau ieși din ţară prin orice punct de trecere a frontierei. Întrebat de cînd se aplică noile prevederi, Schabowski a răspuns, după un moment de ezitare și de răsfoire a hîrtiilor încurcate din faţa sa, că ele sînt valabile „imediat, fără întîrziere”. Abia întors dintr-o vacanţă, purtătorul de cuvînt nu știa că era prematur să facă acest anunţ și că era nevoie de cîteva zile pentru conceperea unui nou regulament care să fie transmis grănicerilor.

De altfel, nota primită de la superiori sublinia că doar est-germanii cu viză legală puteau ieși din ţară.

Pînă la miezul nopţii, mii de est-berlinezi deja ajunseseră în Vest, forţînd trecerea, sub privirile derutate ale grănicerilor, cărora nu li se transmiseseră ordine clare cu privire la modul de acţiune în această situaţie.

Zidul căzuse brusc, la fel cum fusese și construit, iar odată de el Cortina de Fier avea să se năruie, pînă la finalul anului, în toate ţările Europei de Est. În ţesătura strînsă a unei dictaturi, este surprinzător cît de demolator se poate dovedi un singur accident, scrie jurnalistul Michael Meyer, subliniind că o lecţie pe care trebuie să ne-o însușim este aceea că puterea unui incident nu trebuie niciodată subestimată. Dacă Schabowski nu ar fi avut momentul său de confuzie, iar est-germanii s-ar fi aliniat docili la cozi pentru a putea ieși din ţară, Zidul Berlinului n-ar fi căzut, revoluţia nu ar fi ajuns la Praga o săptămînă mai tîrziu, iar dictatura din România poate că nu ar fi căzut atunci, notează Meyer.

Trei decenii mai tîrziu… „La 30 de ani după zilele de toamnă ale anului 1989, o serie de parametri demonstrează că tranziţia de la comunism la capitalism a fost un succes remarcabil”, scrie The Guardian, inventariind o serie de argumente pentru care est-europenii trăiesc „epoca lor de aur”: „În ultimii 30 de ani, Europa Centrală şi de Est a fost martoră a uneia dintre cele mai mari creşteri economice din orice altă regiune a lumii. Oamenii trăiesc mai mult şi mai sănătos. Calitatea aerului este mai bună şi indivizii sînt, în medie, de două ori mai bogaţi”. (...)

Fotograful Andreas Rost, care a participat la protestele din Leipzig de dinaintea căderii Zidului Berlinului, crede că reunificarea Germaniei, o poveste de succes, are și notele sale stridente. Germania de Est, spune el, are o problemă cu extremismul de dreapta și cu xenofobia, iar mulţi dintre est-germani simt că nu au parte de un tratament egal. (...)

La 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier, Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei la București, spune că provocarea principală cu care se confruntă Europa este cum să rămînă unită.

Europa s-a schimbat imperceptibil, avertizează jurnalistul și analistul James Kirchick în cartea sa intitulată sugestiv ,,Sfîrșitul Europei”. Generaţia liderilor care au luptat pentru unificarea unui continent divizat părăsește scena, iar locul ei este luat de „populiști miopi”, scrie jurnalistul. E o criză a liberalismului, iar, pe măsură ce amintirea celui de-al doilea război mondial, a Holocaustului sau a Gulagului se estompează, „se reduce și antipatia faţă de ideologiile iliberale care au creat ororile din trecutul european”. Chiar dacă se bucură de drepturi și de libertăţi mai mari după crearea UE decît în orice perioadă a istoriei, europenilor le pasă tot mai puţin de soarta continentului, fiind concentraţi doar pe politica internă, fapt dovedit și de participarea în scădere la alegerile parlamentare europene, observă Kirchick (totuși, în ciuda trendului descendent deja cunoscut, prezenţa la alegerile parlamentare din 2019 a fost una record, impulsionată de electoratul tînăr, cu cea mai mare creștere a participării la grupurile de vîrstă 25-39 de ani și sub 25 de ani). Europenii par să se fi săturat de ideea „mai multă Europa”, iar în cazul est-europenilor acest lucru se întîmplă pentru că au evaluat Europa în termeni tranzacţionali, considerînd proiectul un eșec atunci cînd standardul lor de viaţă nu a ajuns la nivelul vesticilor. Frămîntată de multiple crize, de la stagnare economică și ascensiunea partidelor extremiste la tensiuni sociale și ameninţarea unei Rusii tot mai agresive, Europa nu se șubrezește doar din cauza factorilor exogeni, Brexitul fiind prima rană majoră autoprovocată, remarcă jurnalistul, amintind de observaţia amară a filosofului Agnes Heller, care deplîngea slaba toleranţă la frustrare a europenilor, care îi împinge să-și caute dictatorii în vremuri de criză. Și, am putea adăuga, să se lepede convenabil de valori pentru care părinţii și bunicii lor și-ar fi riscat viaţa. În august 2019, Angela Merkel și Viktor Orban au sărbătorit împreună prima breșă făcută în Cortina de Fier pe 19 august 1989, cînd Ungaria a deschis graniţa cu Austria pentru cîteva ore, cu ocazia unui „picnic paneuropean”, prilej cu care 600 de estgermani au fugit în Vest. Valorile celor două ţări nu mai sînt aceleași, a arătat discursul liderilor: în timp ce Merkel a pledat pentru o Europă „cu chip uman”, care promovează solidaritatea, libertatea și pacea, Orban a remarcat că nu există „nici o contradicţie” între Cortina de Fier și gardurile antiimigraţie.

Totuși, slăbirea Europei e o tragedie nu doar pentru ea însăși, ci pentru lumea întreagă, susţine jurnalistul, pentru că „o Europă mai divizată, mai slabă și mai puţin influentă înseamnă o situaţie internaţională mai periculoasă”, dar și pentru că înstrăinarea de valorile ei și pierderea unităţii „ar însemna nu numai sfîrșitul Europei așa cum o știm.

Un asemenea colaps nu ar prevesti decît un nou ev întunecat”. Deși ni se pare că avem, ca indivizi, un rol neglijabil în determinarea direcţiei în care curge istoria, modul în care a căzut Zidul Berlinului arată că, în ţesătura marilor prefaceri, sînt zeci, sute și mii de alegeri și de reacţii individuale: confuzia unui funcţionar insuficient informat, insistenţa unui jurnalist, curajul zecilor de mii de germani care au sfidat tancurile, ieșind pe străzi, decizia grănicerilor de a înlătura barierele sub presiunea mulţimii.

Direcţia spre care plutește acum Europa este încă incertă, dar ce ne-a învăţat căderea Cortinei de Fier este că rolul unui număr mic de persoane, ba chiar și al unui individ nu ar trebui niciodată subestimat cînd e vorba de modelarea evenimentelor insignifiante sau majore ale istoriei.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 22 noiembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Mai tari ca șenilele de tanc Am încercat de fiecare dată să iau lucrurile aşa cum sînt şi să mă consolez cu gîndul că lumea este aşa cum trebuie să fie şi cum, de fapt, noi ne-o construim.

Am încercat să țin cont de toate astea, pentru că şi eu fac parte din miezul ei, fără să mă afişez în vreun fel.

Nici nu am cu ce... Cu poeziile pe care le scriu? Cu singurătatea în care trăiesc, zi și noapte, printre cărţi?

Pe cine să interseze traiul meu haotic? Poate pe cei care visează, ca şi mine, păsări călătoare cu pene de aur, plutind peste ramuri de lumină împletite din raze albe de nuferi și oglinzi de rouă argintie, păsări cu zborul de dulce poezie... În nici un caz existența mea nu-i poate interesa pe cei care nu-și mai încap în piele de mîndrie c-au acumulat averi imense care le permit să ducă un trai de lux... Mi-am construit rostul meu în viață, delimitîndu-l, fără surle și trîmbițe, între ce este bine şi ce este rău, ce am voie să fac şi ce nu, pentru a nu ştirbi cumva din frumuseţea umană, grădina mea de valori spirituale, spațiul în care îmi desfăşor activitatea zi de zi şi în care trăiesc... De aceea am lăsat gîlceava, ura, prostia, demagogia pe seama altora şi mi-am văzut de drumul meu în viaţă, ferindu-mă cît am putut să nu dau cu oiştea în gard. Dacă am reuşit, înseamnă că miam respectat condiţia de om pe acest pămînt. Un om încercat de destin, cu frică de Dumnezeu, cu încredere în semenii săi şi milă pentru aproapele lui... Şi cum să nu fiu aşa, cînd la tot pasul văd oameni sărmani scormonind cu mîinile în ghenele de gunoi, tremurînd de frig, sau agonizînd pe bănci, în parcuri, ori pe sub poduri, în compania tovarăşului lor de suferinţă, cîinele de pripas! Şi cum să nu fiu aşa, cînd văd în plină iarnă copii desculţi, măturînd zăpada cu zdrențele de pe ei, luate de la groapa de gunoi? Cum să fiu altfel, cînd văd cît de dramatică e viața în satele noastre, cu oameni

bătrîni, sfîșiați de dorul copiilor care i-au părăsit plecînd cît mai departe de ei, în ţări străine, sătui de minciunile politicienilor noştri?... Cum să nu mă revolt pe oamenii politici care una spun în campania electorală, şi alta fac după ce şi-au atins scopul? Toate acestea mă indignează... Cum e posibil ca oameni care s-au internat în spital cu o zgaibă la picior - să fie aduşi acasă în patru scînduri? De ce? Pentru că s-a ajuns într-acolo încît nimeni nu dă socoteală pentru faptele sale, pentru că şpaga face ravagii... Ea face legea în acest capitalism sălbatic, cu oameni care nu ştiu decît a sfida şi a-i umili pe cei de bună credinţă... Iar aceia care ar trebui să intervină se fac că nu văd, tolerînd sau întreținînd o asemenea situație la nivel național.

Aceştia sînt oamenii politici, care procedează astfel ca să le fie lor bine... În pofida unor asemenea nelegiuri, am încercat să merg în pas normal, întru viaţă demnă şi pace, alături de toţi cei care cred în Biblie şi în puterea lui Dumnezeu. Am conştientizat de la început că felul meu nostalgic de a fi nu-mi va aduce nici averi şi nici ceea ce alţii au dobîndit prin nemuncă şi hoţie... Şi iată că am rezistat, pentru că ţara nu m-a vrut departe de meleagurile ei şi a fost cu mine la bine şi la greu. Aici mi-am cîntat bucuriile şi mi-am plîns nefericirile, în ciuda defăimătorilor şi a trădătorilor care doresc, cu orice preţ, să ne mute de aici, din Carpaţi, răspîndindune pe tot mapamondul. Iar acolo, urmaşii noştri vor da naştere la colonii de români, spre ruşinea strămoşilor noştri, mari iubitori de ţară, trăind dezrădăcinaţi de tot ce este românesc. Spre ghinionul lor, pe mine nu m-a interesat să plec de aici, fiindcă am vrut să le demonstrez că în România mai sînt destui oameni care vor să trăiască lîngă Tricolorul românesc, sfinţit cu sînge de eroi şi parfum de dulce primăvară.

Am încercat să dau dovadă de loialitate faţă de istoria neamului meu şi a spicului de grîu care, aici, de mii de ani, cunoaşte nemurirea... Pentru că rădăcinile românilor sînt mai tari decît şenilele de tanc, şi din ele

Palatul Cercul Militar Național Clădirea Palatului Cercul Militar Național din București găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei Române, unde au loc activități cu profil cultural-educativ, artistic, reacreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol.

Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud. Unele din decorațiunile interioare și exterioare la noua construcție a Cercului Militar, inclusiv cei doi mari vulturi plasați spre a fi protectori ai panoului cu firma instituției, au fost executate de sculptorul Ion Schmidt Faur.

Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români, înființată la 15 decembrie 1876.

Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile.

Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mînăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Cercul Militar Național funcționează în cadrul Ministerului Apărării, ca instituție de interes national, alături de Muzeul Militar Național și Biblioteca Militară Națională. Intrarea în Palat se face printr-o impresionantă scară din marmură, în dublă pantă. Scările care duc către etajul al doilea și către sălile de recepție sînt gîndite ca parte din regia unui ceremonial. În clădirea Palatului se află 5 săli cu un specific architectural aparte: Sala de Marmură – Destinată de la început celor mai importante evenimente, aceasta poate fi socotită

RM

S ămînța bună

Vrăbiile După cină, o mică vrabie cenușie a intrat pe ușă în casă. Imediat familia a pornit la o adevărată vînătoare de urmărire. De fiecare dată cînd cineva ajungea în apropierea ei, intrusa dădea din aripi mai departe și căuta deznădăjduită o ieșire.

Nervoasă, pasărea a zburat prin întreaga casă și ne-a ținut întruna în alertă. Înainte să putem să o însoțim în libertate prin ușa deschisă, am văzut cum micuțul ei piept bătea puternic.

Uneori sîntem ca această mică pasăre – agitați și fricoși. Ne temem de tot ceea ce ar putea să vină asupra noastră. Pentru că nu vedem nici o cale de ieșire, dăm din aripi neliniștiți încoace și încolo.

Atunci ne mîngîie siguranța: pe nici una dintre aceste mici păsări nu le atinge nici o nenorocire, fără ca Dumnezeu să permită. ,,Ochii Domnului sînt în orice loc, văzînd răul și binele“ (Proverbe 15.3). Nimic și nimeni nu scapă atenției Lui – nici tu, nici eu! Împrejurarea poate să fie foarte neînsemnată – Dumnezeu o vede! Dar mai mult: El ne ajută! Vedem mereu cum Dumnezeu intervine nemijlocit într-o situație periculoasă, spre binele nostru, înainte ca noi să putem rosti o rugăciune.

Mulți consideră așa ceva ca fiind întîmplare. Eu nu, pentru că recunosc în aceasta că Dumnezeu este interesat de mine.

Ochii lui Dumnezeu sînt îndreptați spre vrăbii – cu atît mai mult spre copiii Lui! răsar vlăstarele urmaşilor noştri. Iată de ce sînt solidar cu ţara mea, pentru că aici e locul meu și al celor dragi mie, în ciuda acelora care ne defăimează şi cred că din smoala iadului vor răsări îngeri.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sînt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii.

Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac trimitere, toate, la mediul militar.

Sala Maură – Se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.

Sala Byzantină – Numele vine de la concepția sălii, în stil byzantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominate de un șir de arcade care susțin un plafon casetat. Arcadele se sprijină la rîndul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. La ultima renovare, în interiorul arcadelor romane au fost adăugate fresce murale reprezentînd imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din istoria poporului român.

Sala Gotică – Este caracterizată de o ambianță arhitecturală gotică, reprezentată prin arcuri frînte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.

Sala Norvegiană – Este inspirată din atmosfera specific Nordului Europei, cu candelabra în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentînd chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dînd impresia de vechi interioare nordice.

Pe zidul exterior al scărilor ce urcă spre terasa din fața Palatului Cercului Militar Național a fost montată o placă comemorativă, spre amintirea fostei Mînăstiri Sărindar, pe al cărei fost amplasament se ridică în prezent Palatul Cercului Militar Național.

RM

5

Vineri, 22 noiembrie 2019

Polemici«Controverse RESTITUIRI

Timpuri grele * Henri Stahl, ofițer de rezervă, vine de la Bacău.

S-au executat acolo 35 de dezertori spioni, din școala specială germană, individual sau în grupe mici. Evrei cei mai mulți, 2 bulgari, 2 nemți, 4 români. Evreii pregăteau o maniestație rusească pentru a-i elibera. Au fost legați de stîlp și împușcați mai repede.

* Ofițerul basarabean Crihan mă asigură că rușii nu se mișcă. Ne fac ,,ochincari”, ,,mămăligari” și spun că fără ei am tot fi fugit înaintea nemților. Acasă, ei fac din fiecare oraș, pe care îl pun la contribuție, o republică. * Regina are bunătatea să-și aducă aminte de ziua mea de naștere. Trimite pe Prințul Nicolae și pe Denize să mă felicite și îmi face binevenitul dar al unei cantități de zahăr. * Ungurii ne asigură, prin ,,Pester-Lloyd”, că ni se vor lua Severinul, Tîrgul Jiului, Cîmpulungul, Cîmpina, Dunărea cu gurile ei și că restul Țării, îndelung ocupat de germani, va fi colonizat cu populație germană. * Take Ionescu ar fi spus că pînă la 1920 nu se isprăvește războiul. * Moartea lui Titu Maiorescu. Abia notițe în ziare.

Nici o părere de rău. Poate din cauza egoismului celui dispărut. Brătianu spune că tatăl său considera pe Maiorescu ca pe dușmanul său politic cel mai pătimaș și mai perfid. * Destrăbălarea crește. Automobilele militare iau fete de cîte 17 ani din familii bune și le duc la petreceri.

Mi se dau nume. * Rușii continuă a ne intriga. Toți spionii ne vin în uniforma lor. Bujor, acolitul lui Racovschi, e între ei, ascuns. I se pare lui Brătianu că ar avea chiar legături cu Partidul Muncii. Un rabin de la Odesa cutreieră Țara ținînd predici în sinagoge, la Roman, la Bacău. * Camera nu ține ședință. Conservatorii pleacă la Odesa. Take Ionescu declară că el face politica celor 12 Aposoli și că toată puterea lui e în credință!

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Cine e autorul scrierilor lui Goethe? (4) Guttmann era băiat sărac lipit-pămîntului, de-o fire neexplicabil de blîndă, sfiicios peste măsură - aşa că să temea chiar să iasă pe stradă unde era multă lume -, retras, un temperament de acelea care fac ca o individualitate să se topească cu totul într-alta. Bogatul Goethe s-a împrietenit la Universitate cu el, l-a ajutat cu multe, l-a luat apoi cu sine. Guttmann s-a devotat cu totul lui Goethe şi l-a urmat pretutindeni unde se muta Goethe, de la Leipzig la Strasbourg, de acolo la Wetzlar şi la Weimar şi a stat la Goethe pînă la moarte.

Toţi îl cunoşteau; „copisul lui Goethe, om cu talent, care îndreaptă greşelile de condei ale lui Goethe”. A murit nebăgat în seamă, sărac. Uneori el pleca de la Goethe, dar iarăşi se întorcea, de cîteva ori a plecat în Italia, trimis de Goethe, iar ce însemnau absenţele lui Guttmann vom vedea mai în vale.

Pe timpul cînd era student la Leipzig, Guttmann scrisese versuri, care circulau ca manuscris, iscălit cu W.G., adică iniţialele numelui Willibald Guttmann. În acelaşi timp începuse şi Goethe a scrie versuri. Goethe

* Goga continuă, în ,,România”, glorificarea Revoluției rusești. Gazeta, cu suplimentul ei, ,,Greierul”, se vinde, cu 20 de bani, soldaților. * Atitudinea provocantă a rușilor continuă. Taxează de mincinoși pe ofițerii noștri, își rîd pe stradă de decorațiile lor... * Comuncatele sînt dezastruoase. Pe la Cîmpulung, pe la Cuturi și pe Nistru atacul cade asupra Cernăuților.

Se evacuează Hotinul. Un căpitan, care vine din Bucovina, n-a văzut cazaci decît pe cei de Terec, care fac poliția orașelor, unde evreii arestează pe soldaății români și întreabă în batjocură cît de mare e România. * D-na Știrbei spune că rușii, în retragerea lor, se poartă sălbatic. La o doamnă, Maria Ghica, au amenințat să o spînzure pentru că nu se grăbise a face să se pregătească grajdul pentru caii lor. ,,Vă vom arăta noi vouă, românilor!”. Fete de prin sate se iau după dînșii și trec în Rusia. * Goana automobilelor cu fel de fel de lucruri urmează. Nu m-aș mira să se desfacă și bolta cerului pentru a o evacua în Rusia. * Regina a vizitat Pobrata. A rămas uimită de caracterul romantic al clădirii. Preotul i-a spus că, de cîte ori cineva din neamul stăpînitor al Țării cercetează vechea mînăstire a lui Rareș, se întîmplă ceva fericit în viața națională. Mulțumind pentru cinstea vizitei, el urează să fie și acum tot așa. * Moarte, de tifos exantematic, a entuziastului preot basarabean Mateevici, poetul naiv al redeșteptării ,,moldovenești”. Pare un blestem! * ,,România” mă gratifică de ,,dezechilibrat” pentru că nu admir reclama din America a părintelui Lucaciu, care se prezintă ca trimis extraordinar al Regelui și al Guvernului român. * Eugen Goga mă zugrăvește în ,,România” ca nebun, isteric și extraordinar de periculos. * Brătianu e răcit. Lumea spune că sub această ,,răceală” s-ar ascunde o misiune secretă! * Se exportă în Rusia cantități mari de metal prețios și giuvaere și de acolo se pare că trec în Germania. Un evreu, sub firma ,,Confidentul”, face afaceri strălucite. * C. Stere tipărește acum un articol în care cere să jertfim, pentru a ne ,,asigura”, suveranitatea României și să intrăm în ,,Mittel-Europa”. * Prin mahalale, femeile cu copii mărunți încep să-și plîngă foametea apropiată. * Regele a împărțit decorații prin spitale. Mulți răniți grav, trecuți cu vederea, plîngeau. * La Constanța, bulgarii au dat jos statuia lui Ovidiu și voiau s-o fure.

NICOLAE IORGA (fragmente din ,,Memorii”, 1917) s-a folosit de ocazie să uzurpe meritele lui Guttmann şi strecura printre cunoscuţii săi şoaptele că poeziilemanuscris cu W.G. sînt ale sale - lucru uşor de crezut, mai ales că W.G. sînt iniţialele numelui Wolfgang Goethe. Guttmann, sărac cum era şi nepretenţios, a primit ajutoarele materiale ale lui Goethe şi a tăcut. Deacum înainte el a rămas nedezlipit de Goethe şi cu timpul s-a obişnuit să se creadă oarecum dator să lucreze pentru altul, şi a lucrat necontenit. Cîteodată totuşi se deştepta în el ambiţia, ori poate se mîhnea de purtările „stăpînului” său şi pleca de la Goethe. Absenţele lui Guttmann coincideau totdeauna cu lipsa de activitate a lui Goethe.

Suferinţele lui Werther au apărut tocmai într-un timp cînd Guttmann plecase supărat din casa lui Goethe. Și lucru ciudat: romanul Werther a apărut anonim. După cîtăva vreme, însă, Guttmann s-a reîntors, se vede că Goethe i-a stat de cap şi bietul om a cedat. Abia după două săptămîni de la întoarcerea lui Guttmann, romanul Werther a apărut într-a doua ediţie - deşi nu era tocmai nevoie -, dar acum iscălit de Goethe. Dintre multe coincidenţe, pe care le căutau cu lumînarea criticii mai răutăcioşi, dintre plecarea sau îmbolnăvirea lui Guttmann şi pauzele în activitatea lui Goethe, pomenim numai două. (va urma) GEORGE COȘBUC

Se împlinesc 79 de ani de la tragica moarte a profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu La 27 noiembrie 1940 la ora 17,30 un grup de legionari se prezintă la reședința lui Nicolae Iorga de la Sinaia. Alcătuiau un escadron al morții cu misiunea de a-l executa pe savant. Pentru a nu provoca panică, îi spun soției savantului, Ecaterina, că sînt de la Poliția legionară și trebuie să-l conducă la București unde va fi interogat.

A doua zi, 28 noiembrie, trupul neînsuflețit al lui Nicolae Iorga este găsit ciuruit de gloanțe în pădurea Strejnicu/Snagov.

Așa și-a sfîrșit viața marele savant, autorul unei uriașe opere enciclopedice, care a îmbogățit patrimoniul științei naționale și universale.

Expunerile sale de istorie, economie, cultură și relații umane, de mari dimensiuni în timp și spațiu, pe care le preda studenților se constituiau într-un curs de istorie a dezvoltării societății umane, din Antichitate și pînă în Secolul XX. Profesorul Nicolae Iorga, spun contemporanii săi, avea o energie titanică, o putere de muncă ieșită din comun și o capacitate științifică genială. Era un strălucit om de știință și un mare pedagog.

El excela și prin talentul său oratoric, îndeosebi în dezbateriile științifice și parlamentare cu oponenții săi, pe care, de regulă, îi învingea prin inteligența și argumentele sale. Marele dascăl era și un ziarist de înaltă clasă polemică. Ziarul său, ,,Neamul Românesc”, apărea în fiecare seară și avea, cu regularitate, pe prima pagină, la mijloc, în chenar, un articol de fond semnat de profesor, care prezenta portretul epocii. Pentru poziția lui dîrză și neînfricată în apărarea intereselor vitale ale Patriei, profesorul Iorga a fost asasinat mișelește de un grup de legionari, care îl considerau responsabil de moartea liderului lor. În ziua fatidică, marele savant și dascăl national a fost luat, în plină noapte, de la masa lui de lucru, la care își desăvîrșea opera sa fundamentală, ,,Istoria Universală”, și după ce a fost batjocorit și schingiuit, într-o mașină, pe drumul SinaiaPloiești, echipa morții l-a împușcat și l-a aruncat pe arătură, în dreptul comunei Strejnic. În aceeași zi, de 27 noiembrie 1940, a fost asasinat, în pădurea Snagov, un alt mare învățat, profesorul Virgil Madgearu, cel care a adus o inestimabilă contribuție la dezvoltarea științei economice.

i ese toamna giulgiul Își țese toamna giulgiul de nori peste pămînt, E-aceeași atmosferă cu ploaie și cu vînt – Chiar nu mai poți rosti acum nici un cuvînt?

Seninul se prelinge încet către apus Și sufletul se zbate că vara-ncet s-a dus.

Hai, vino iar, iubite, sub plopii-nalți și grei Neliniștea nefastă și dorul să îmi iei, Privind spre cerul ăsta împovărat de nori, Toată minunea lumii în mine s-o cobori.

Hai, vino iar sub cerul împovărat de nori.

Autumnal Se strînge lumina în ghem printre nori Așteaptă iar pasul cu care cobori Se face tăcere prin arborii goi Afară plîng pomii odată cu noi Fantome trec repezi oftînd pe la geam O, clipă eternă, ce spaimă mai am! Și singuri pe vale o luăm amîndoi Durerea apasă pe pomi și pe noi.

GEORGE MILITARU

6

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Polemici«Controverse Unirea, veşnic ideal... ,,Bijuteriile” Pămîntului (6) Aurul România ar trebui să fie denumită ,,Bijuteria”.

Pămîntul său este îmbogățit cu aur și argint, dar... ,,munții noștri aur poartă,/ noi cerșim din poartă-n poartă”. ,,Roșia Montană de Alburnus Maior este numită pe bună dreptate Cetatea de scaun a aurului românesc. Fascinația aurului a cuprins omenirea de la apariția primelor ființe umane. Culegerea firicelelor de aur din aluviunile rîurilor datează din zorii preistorici, în cele două Epoci ale fierului, continuînd în Epoca daco-romană. Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatîrșii și geto-dacii, pe lîngă munca cîmpului, se ocupau și cu extragerea aurului și argintului din albiile Rîurilor Mureș și Arieș.

Dacii, popor de țărani, harnici, sobri și inteligenți, au exploatat cu mult succes minele aurifere de la Roșia Montană. După retragerea romanilor din Dacia (275 d.Chr.), activitatea minieră a continuat cu intensități diferite. Regiunea a fost cutreierată de popoare dornice de îmbogățire. Populația a rezistat în fața invadatorilor, găsindu-și adăpost în munți. Trec aproape 10 secole fără o informație cît de cît certă, despre minerit. Pe la sfîrșitul Secolului al IX-lea, la hotarele pămîntului românesc al Ardealului apar ungurii, venind din Asia, punînd stăpînire pe acest teritoriu din Secolul al X-lea.

Timp de 10 secole, statul ungar și imperiul austroungar exploatează zăcămintele aurifere din Munții Apuseni, pînă la Unirea de la 1 Decembrie 1918.

Tehnica minieră română continuă pînă în Secolele XVI-XVII, cînd se descoperă pulberea neagră (praful de pușcă), care duce la progrese importante. Începînd cu Secolul al XVIII-lea, statul are nevoie de aur mai mult. Elaborează o serie de proiecte de

legi, care stimulează mineritul din Munții Apuseni. De acestea beneficiază și Roșia Montană. Se execută unele galerii magistrale, mineritul în Munții Apuseni luînd amploare. În ziua de 17 iunie 1846, se constituie prima Întreprindere minieră de stat din Roșia Montană, sub numele de ,,Galeria Regală Sf. Cruce din Orlea”.

După unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, mina Roșia Montană trece în proprietatea statului român, fiind reorganizată în anul 1933. În perioada 1948-1990, rezervele de minereu, producția de minereu, aur și argint înregistrează creșteri importante. Pe baza planurilor anuale și cincinale s-au executat volume deosebit de mari de lucrări de cercetare. În anul 1948 se înființează învățămîntul profesional minier cu o durată de 2 ani. Pînă în 1954, peste 300 de elevi au absolvit cursurile. Minerii beneficiază de locuințe la blocuri, transport gratuit și o masă caldă la intrarea în schimb. Personalul unității a crescut an de an, ajungînd pînă la o medie de 1.200-1.300 de persoane.

Rezervele de minereu în 1990 asigurau producția pe 50 de ani, fără să se mai execute alte lucrări de cercetare. În perioada 1972-1980, faima mineritului din Roșia Montană a ajuns pînă în Africa, specialiștii români lucrînd la minele din Kenya, Algeria, Guineea și Egipt.

După 1990, mineritul aurifer nu mai este susținut financiar de stat. Investiții nu se mai fac. Producția de

Unirea e din veacuri forța vie Ce ne-a ținut mereu lumini în efemer, E dorul absolut de veșnicie Și-i jertfa noastră ce nu ține de mister.

Unirea este singura durere, Și-i singura virtute ce unește ani În care-am ars și rugă și tăcere Dar am văzut și vînzătorii de doi bani.

Unirea este sfîntă datorie Cînd frații simt în dor aceeași rădăcină, Și este pentru nemurire sacra vie Din care ne-am zidit ginta latină.

Unirea este dor și libertate, Unirea e un vis adus din rai, În ea sîntem ce-am fost: eternitate...

Iar fără ea am fi un plîns celest de nai.

Alegeți dar, ce vreți să fim: Unire?

Sau dacă nu, o viscolire mută-n iarbă, Un vis pierdut ce cade din uimire Ca lacrima ce tremură în barbă?

Unirea e trăirea înțeleaptă, În care viitorul ni l-am pus, E semnul ce spre viață ne așteaptă Pe crucea și Golgota lui Isus.

De-am merita noi veacuri de lumină O, Doamne, Ție toate ți se-nchină!

Ilarion Boca, 7 noiembrie 2018 aur și argint scade dramatic. Numărul minerilor se reduce an de an. Mina Roșia Montană, cu o vechime multimilenară, se închide la 1 iunie 2006, fără nici un studiu de fezabilitate. În această perioadă se închid toate minele metalifere din țară. România ajunge să nu mai producă nici un gram de aur. Începînd cu anul 1995, la Roșia Montană apar investitori străini, așa-zișii salvatori ai mineritului, care primesc de la stat, pe sume de nimic, documentele tehnice și economice privind zăcămîntul auroargentifer. Perimetrul minier este concesionat pe 20 de ani societății canadiene ,,Roșia Montană Gold Corporation”. Cu lucrările executate, estimează o cantitate de 218 milioane tone de minereu, din care se vor extrage 330 tone de aur și 1.628 tone de argint.

Exploatarea se va face în 4 cariere de suprafață, cu o durată de 17 ani, prin care vor dispărea localitatea Roșia Montană și Corna”. (Revista ,,Dacoromania”) ... Aurul bate la ușă, românul e pe tușă. Face chetă, chiar și pentru o verighetă, și din pămîntul aurit, românul nu s-a ales cu nimic. (va urma) LILIANA TETELEA

O întîmplare tulburătoare

Regina Maria Stuart și cîinele ei credincios Data morții: 18 februarie 1587 (la 44 de ani); Cauza: decapitată; Locul: Catelul Fotheringhay (Marea Britanie); Înhumată: Catedrala din Peterborough, apoi Abația Westminster, Londra.

Un ultim semn de cochetărie al Mariei Stuart, regină a Scoției, a fost ținuta cu care s-a dus la moarte: o rochie roșie, ca să ascundă sîngele ce avea s-o păteze, și peruca. Cînd au venit s-o ia, ca s-o ducă într-o sală a castelului unde fusese înălțat eșafodul, se ruga în mica ei capelă. Urcînd pe eșafod, s-a sprijinit de brațul valetului ei, căruia i-a spus: ,,Iată și ultimul serviciu pe care îl primesc din partea dumitale”.

După ce i s-a citit sentința, cei aflați de față s-au pornit să spună rugăciuni anglicane. ,,Milorzi – le-a spus ea cu fermitate – dacă doriți să vă rugați pentru mine, eu vă mulțumesc, dar nu am cum să mă alătur rugilor voastre, căci nu sîntem de aceeași religie”.

Cînd călăul îi scoase corsajul și se găsi pe jumătate goală în fața a sute de privitor, regina constată, zîmbind, că nu era obișnuită să se dezbrace cu atîta lume de față și nici să aibă un călău drept valet. Înduioșat, călăul căzu în genunchi, cerînd să-l ierte pentru ce urma să facă. ,,In manus Tuas...” – rugăciunea reginei a fost curmată de prima lovitură de secure. Călătul era atît de tulburat, încît abia la a treia încercare ajunse să-i taie capul, iar cînd dădu să-l apuce

de păr pentru a-l arăta celor de față, capul se rostogoli pe jos ca o minge însîngerată: ceea ce ținea el în mînă era doar o perucă!

Un martor povestește un detaliu înfiorător: „buzele i se mai mișcară încă un sfert de ceas după ce îi fusese tăiat capul”, fapt care a umplut de groază asistența. În clipa cînd luară trupul însîngerat, pentru a se proceda la îmbălsămare, ceva începu să miște sub veșmintele reginei: nezărit de nimeni, cățelușul ei o urmase și i se făcuse ghem sub fuste. Ieși de acolo năclăit de sînge și se porni să latre, refuzînd să-și părăsească stăpîna, pe care o apăra cu mai mult curaj decît și-au apărat Iacob al VI-lea mama și mii de nobili, suverana...

ISABELLE BRICARD

RM

7

Vineri, 22 noiembrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Ioan Pușcariu, un prestigios istoric și scriitor (2) „Cu aceste observații, Dieta din Cluj, stabilită pentru 9 ianuarie 1866, se amînă pe timp nedeterminat. În acele condiții, erau trei Diete, două amînate, cea din Sibiu și cea din Cluj și una ce se aștepta: «Dieta de încoronare din Pesta».

Din Rescriptul Imperial se vede că toate chesti­ unile cardinale: reglarea referințelor de stat între Monarhie și între țările ce se țin de Coroana Ungariei, adică Ungaria, Ardealul, Croația și Fiume, despre una, iar despre altă parte, reglarea acestor provincii față de Coroana Ungariei, sau cu alte cuvinte «uniunea lor» sau autonomia lor, chestiunea naționalităților, a limbii și a bisericilor lor, administrația și justiția, finanțele etc., rămaseră încă pendinte, și focarul dezlegării lor se puse acum la Pesta.

Deputații și regaliștii Români, mai înainte de despărțirea și depărtarea lor din Cluj («Eu am pornit de la Cluj la Sibiu tot într-un car de poștă cu Șaguna și cu servitorul acestuia Simion. Cînd mai mulți lucrători dirijau drumul, caii de la căruța poștei se speriară de o zeghe neagră, ce a lăsat-o un lucrător pe marginea drumului și căruța poștei se răsturnă cu noi. De abia am putut să ieșim. Nu e semn bun de cele ce am isprăvit la Cluj, am zis eu. Ba e semn bun, răspunse Șaguna, că nu ne-am răsturnat în prăpastie, care era în apropierea unde ne-am răsturnat». Ion Lupaș, op. cit., p. 243-247), hotărîră că orice teren ni se va deschide, să pășim pe el activ și solidari pentru apărarea cauzei naționale.

Jurnalistica română se pronunță cu recunoștință față de deputații și regaliștii lor că n-au disperat de la cauza Națiunii Române, ci au purces în mod solidar.

Terenul era încă deschis și pînă la încoronare a mai trecut un interval de un an și jumătate; mult se putea încă face în favorul Românilor, dacă le-ar fi știut bine folosi. Soarta însă și aici voi să ne părăsească. Au început din nou zîzaniile naționale și discordiile între Români începură din nou.

Pe cînd Ardelenii erau preocupați cu treburile de la așa numita Dietă din Cluj, pe atunci în regiunile mai înalte dătătoare de ton, lucrurile se dezvoltau repede și într-o direcțiune, ce covîrșea vederile cele înguste ale Românilor.

După sistarea Constituției Imperiale, la 23 noiembrie 1863 s-au deschis «Toate Dietele» provinciale ale țărilor Germano-Slave, ca să se manifeste și ele în privința reglementării treburilor comune. Provinciile cu majoritate germană s-au

Cripta Cavalerilor de Pușcariu

Bustul lui Ioan Pușcariu – Bran declarat pentru continuitatea Constituției Imperiale din 26 februarie 1861; era vorba despre Galiția și Bucovina, care s-au pronunțat pentru «Manifestul din Septembrie», adică pentru «Reconstituirea Monarhiei» pe bazele federalismului. Boemia și Moravia au mers și mai departe, pretinzînd «Integritatea Coroanei Sfîntului Venceslav» și încoronarea Regelui ca Rege al Boemiei, Moraviei și a Sileziei, cu Ungaria. Împăratul a primit în 29 decembrie 1865 scrisoarea Cehilor și le-a pus în vedere voința lui de a se încorona.

Polonii, devenind la putere în Galiția, au început să prigonească pe Ruteni și a le scoate limba din edificii și din școli, pentru că au fost schmelingiști. Între astfel de divergențe, păstrarea federalismului Belerdi a început a se clătina și, ca să se susțină, trebuiau să cedeze presiunilor Ungurilor. În Ungaria, Împăratul, ca Rege al Ungariei, a deschis Dieta de încoronare din Pesta la 10 decembrie 1865. De remarcat că a vorbit ungurește. În cuvîntul de tron rostit de Împărat, a recunoscut «integritatea Coroanei Ungurești» și continuitatea formală a «legislației de la 1848», cu toate că în acea legislație nu se pot reactiva și se vor cere reglementarea referințelor treburilor comune cu Monarhia. Numai după aceea se vor întîmpla toate acestea, atunci va fi gata a se încorona ca Rege al Ungariei. În adresa de răspuns la cuvîntul Împăratului, deputatul Deak, pe baza înțelegerii din Conferința ținută la 11 noiembrie 1865, la «primatele de Strigoniu», Ungurii au întors foaia pretinzînd ca Regele mai întîi să se încoroneze numai pe legile de la 1848 în Dietele din Croația și Ardeal, apoi se va trece la revizuirea acelor legi. În Rescriptul din 3 martie 1865 și în Adresa din 26 aprilie 1865, amîndouă rămîn factori legislativi, rămîn pe punctele luate.

Regimul central tot credea, încă, că Ungurii în fine se vor învoi cu un organ central pentru treburile comune ale Monarhiei pe baza federațiunii. În acele condiții a început războiul pruso-italian împotriva Austriei, ceea ce a făcut că Dieta Ungariei a fost amînată și toate negocierile au fost întrerupte.

Războiul a început la 14 iunie 1865, el a fost de scurtă durată și a fost pierdut de Austria și față de Prusia, și față de Italia.

Pacea cu Prusia și Tratatul au fost semnate la Praga în ziua de 23 august 1865, iar Tratatul cu Italia în ziua de 3 octombrie 1866 la Viena.

Pe baza tratatelor încheiate, Austria a cedat Veneția Italiei, iar Germania de Nord o lasă sub conducerea Prusiei. Ministrul prezident al Saxoniei, baronul Beust, compromis față de Prusia, sub a cărei supremație devenise acum Saxonia, este rechemat din funcția de Ministru al Treburilor Externe la Viena și a aderat la vederile Ungurilor, înlătură pe Beleredi și intră cu Ungurii în tratative directe.

Austria, văzîndu-se scoasă cu totul din Germania și din Italia, părăsită de toți aliații săi, zdruncinată cu totul în privința financiară și militară, este îndrumată de Bismarck, puternicul Cancelar al Germaniei, să-și caute centrul său la Budapesta, fără a mai ezita și să se împace cu Ungurii cu orice preț.

Deci, dacă pînă aici, pînă cînd Ungurii erau și ei strîmtorați pe de-o parte prin «ideea regimului central» ce tindea spre federalizare, iar pe de altă parte prin pretențiile de autonomie ale provinciilor aparținătoare de Coroana Ungariei și cu drepturile naționale și politice ale Românilor Ardeleni, ar fi alergat din timp la Pesta, spre a stoarce de la Unguri condiții de împăcare cît se poate mai favorabile, ar fi urmat să se trateze cu înțelepciune, după încheierea războiului cu Prusia și cu Italia, era prea tîrziu. Și totuși, ce au făcut Românii Ardeleni? După înaintarea adresei la Dieta din Cluj, deputații și regaliștii Români s-au înțeles că, orice va urma, să urmărească pe viitor o înțelegere solidară. O acțiune determinantă pentru cele următoare nu au putut încă preciza, pentru că prezidentul Dietei de la Cluj a încheiat în ziua de 18 decembrie și a amînat ținerea Dietei pînă la sosirea răspunsului regesc, cei mai mulți deputați și regaliști s-au depărtat și la publicarea Rescriptului în 9 ianuarie și nu s-au înfățișat, pentru că Dieta și-a amînat lucrările. Deputații și regaliștii Români nemaiputînd conveni laolaltă nu aveau ocazia nici de a se înțelege ce poziție au de a mai lua după Rescript; dar și altcum prin exercitarea de noi alegeri, misiunea lor era încetată.

Problema cea nouă acum urma să devină pe mîna noilor deputați ce se vor alege. De aceea jurnalele românești, atît Telegraful român, cît și Gazeta de Transilvania, îmbărbătau pe Români pentru a participa la alegerile pentru Dieta de Încoronare din Pesta. De aceea prezidentul Tribunalului Suprem Papp din Viena pe de o parte, iar pe de altă parte George Barițiu de la Zărnești, a început a critica purtarea deputaților și regaliștilor Români, că au intrat în «Dieta Feudală din Cluj» și că au făcut pe Mitropolitul Șuluțiu să creadă că el a fost sedus de Mitropolitul Șaguna (Ca să discrediteze pe Șaguna înaintea Românilor, antagoniștii împînzesc vestea că Șaguna ar fi luat bani de la Unguri la Dieta din Cluj. Însă la această travestire a lucrului a dat împrejurarea că Șaguna pe lîngă salariul său de 12.000 de florini, avizați la Casa din Sibiu în rate lunare, mai trăgea încă un adaos de funcțiune de 8.000 de florini din deosebita grație a Majestății Sale, ce i se plătea în tot anul în special asigurare și pe care o pretind și urmașii săi, deoarece Șaguna devenise cu Reichenstein în opozițiune), dădură apoi parola ca Românii să se abțină de la trimiterea de deputați la Dieta de Încoronare din Pesta”. (Din cartea lui Ioan Cavaler de Pușcariu, Notițe despre întîmplările contemporane, Sibiu, p. 91-97, Ioan Lupaș, op. cit., p. 243-250) (va urma) IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari români din Ardeal”)

8

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

Polemici«Controverse Șansa ultimei bătălii (urmare din pag. 1) Am reprodus această reacție din două motive: primul, pentru că ea nu vine de la vreun centru de propaganda PSD, de la vreun ,,trol” sau de la cineva interesat și implicat, ci de la un ofițer în rezervă al Armatei Române - instituție pe care Iohannis și alții spun că o respectă. Problema e că Iohannis uită că Armata e formată din oameni care au jurat să apere țara și, implicit, valorile naționale și demnitatea cetățenilor - care nu mai trebuie călcate în picioare de personaje cu manifestări extremiste.

Al doilea motiv este că peste cîteva zile avem alegerile prezidențiale, ,,finala” în care trebuie să decidem pe cine vom avea în fruntea statului în următorii cinci ani. Or, adresîndu-mă publicului naționalist al revistei ,,România Mare”, știu că bat la porți deschise. Sigur că naționaliștii nu-l vor vota pe Iohannis. Nu pentru că e neamț, foarte frumos că are o asemenea ascendență etnică; dar, așa cum am mai scris, Iohannis nu e un neamț din categoria marilor figuri ale istoriei și culturii germane, ci, așa cum scrie colonelul Vătău, a dovedit apucături dictatoriale unice… pentru România, dar de cumplită amintire dacă ne gîndim la Germania.

Revenind, problema naționaliștilor NU e că-l vor vota pe Iohannis, ci că nu vor merge la vot!

Pentru că Iohannis și ai lui au creat această armă mult mai periculoasă – NU ai cu cine să votezi!

Iar mutarea perversă și manipulatoare este bazată pe însuși contracandidatul lui Iohannis, Viorica Dăncilă. O armă care a fost pregătită chiar de la apariția acestei doamne în prim-planul scenei politice. Încă din întîia zi a mandatului primei femei din fruntea guvernului, mașina de propagandă care îl susține pe Iohannis s-a năpustit asupra ei împrăștiind în opinia publică o idee, chiar o asociere – Viorica Dăncilă e ,,o proastă”, cu suplimente de tip ,,analfabeta”, ,,agramata” etc. Ideea a prins, pentru că… așa-i românul: mușcă ușor momeala și se lasă lesne dus de nas. Mai ales cînd e vorba săși bată joc de un altul. Iar cu cît se crede românul mai deștept, cu cît confundă niscaiva diplome cu circumvoluțiuni, cu atît e mai ușor de manipulat.

Am văzut oameni cu pretenții - chiar cunoștințe apropiate - care au preluat această idee, manipulați – de fapt duși de nas, ca niște copii! Or, experiența mea de viață, presă și politică m-a făcut să fiu mai reticent cu caracterizările dure; personal, nu mă mai reped cu caracterizări așa ușor…

De fapt, Viorica Dăncilă nu e deloc proastă, e o femeie care a făcut studiile la timp și a avut o carieră normală, la fel ca sute de mii de ingineri care au terminat facultatea la finele anilor ’80, pregătiți să intre în cea mai performantă perioadă a economiei românești. A urmat Facultatea de Petrol și Gaze din Ploiești, un institut de învățămînt bine cotat, care forma specialiști pentru un domeniu în care România era – la anumite capitole – pe podiumul mondial. Dar, Viorica Dăncilă a atins performanța maximă în politică, pentru că astea au fost vremurile – industria românească a fost pusă pe butuci, iar cei care au putut… s-au reorientat: afaceri, politică, presă etc. Totuși… spre deosebire de ,,liberalul” Orban, Viorica Dăncilă nu a fost o ,,atîrnătoare” la stat, o sinecuristă, ci a lucrat în învățămînt și la o mare companie petrolieră. Și, spre deosebire de numitul Orban sau de stăpînul lui, Iohannis, Viorica Dăncilă a avut bun simț și

modestie – și nu s-a apucat să se laude pe sine – sau să arunce cu pietre în adversari. Să fim serioși, Iohannis e unul dintre cei mai proști vorbitori de limba română din politică! Limbajul lui e vulgar și sărac – atît în cuvinte, cît și în idei. Liderii UDMR fac poate mai multe dezacorduri, dar pregătirea lor intelectuală se vede din bogăția vocabularului, din arta frazei și a ideilor! Iohannis e sec, iar cînd nu mai are resurse (deseori!) folosește grosolănii. Sau ,,mîrlănii”, cum spune chiar el, referindu-se, cu lipsă de bărbăție, la o femeie. Iohannis e sfidător și arogant, rostește cu voluptate și apăsat cuvîntul ,,proști”! Uneori am senzația că întreg discursul său lipsit de conținut este creat special pentru a arunca acest cuvînt! Satisfacția i se citește pe față – e momentul climaxului – atunci cînd spune ,,proști”!... Pare chiar modul lui de a se autosatisface - nu am studiat destul opera doctorului Lombroso și, din păcate, nici doctorul Lombroso nu l-a studiat pe Klaus… altfel poate evitam episodul de acum…

Cert e că Iohannis dovedește zilnic cît e de periculos, plus că nu pare genul care înțelege ce face, cît de mult deformează politica. Insul nu pricepe că nu e pe moșia de la Sibiu, unde scopul dictaturii personale (scoasă în evidență de ziariștii locali) putea să fie să fie o casă în plus, niște bani trimiși pe afară, concedii scumpe, în fine, chestii din astea, cu iz tradițional…

Insul nu pricepe că a face praf Constituția nu e același lucru cu a participa la retrocedări dubioase, a te implica direct și discreționar în politica unui partid (național!), nu e totuna cu a scăpa de un dosar penal, dar mai ales nu înțelege ceea ce ofițerul Armatei Române a priceput din start: războiul cu segmente ale propriei populații e caracteristic fie lui Hitler, fie cuiva atins de nebunie!

Mă întreabă unii: ,,Bun, dar cum să o votez pe (…) de Dăncilă?!”. Le răspund clar: Simplu, ca să nu iasă Iohannis!

Am mai auzit o nebunie: în al doilea mandat, Iohannis va fi cuminte, nu mai are miză… Da, e o nebunie, pentru oricine vede ,,evoluția” acestui personaj, înțelege că pentru el, dacă va cîștiga al doilea mandat, nu se va termina niciodată! Acum vrea ,,guvernul lui”, ,,Parlamentul lui”, ,,comisarul lui”… Cînd nu va mai fi el președinte va dori ,,președintele lui”! Chiar îl vede cineva pe Iohannis spunîndu-i altcuiva (din România) ,,Vă salut, domnule președinte?!” – și dîndu-se la o parte, să-și arunce altul paltonul către SPP?! În nici un caz! Iohannis a abuzat de funcția prezidențială, de puterea politică, de acțiunile civice, ba chiar și de Sistem. Adică de combinația ,,Justiție” – Servicii.

Am pus „Justiție” în ghilimele, fiindcă nu mă refer la adevărații magistrați, ci la uneltele Sistemului, pe care Iohannis le-a apărat cu strășnicie! Încă un aspect – da, Iohannis vorbește bine engleza, dar… l-ați auzit vreodată pe Iohannis lăudînd în străinătate România? Vă spun eu, a făcut-o o singură dată, mai bine zis a făcut-o în contextul în care a apărat manifestațiile ilegale din Piața Victoriei și de aiurea… chipurile, ,,spiritul civic”! Și tot legat de asta… nu vi se pare ciudat că, de la venirea lui Iohannis, nici o mișcare națională nu se mai ridică? Oare e o coincidență… sau e un Sistem, al cărui vîrf e arogantul Klaus?! Chiar dacă nu sînt un adept al naționalismului etnic (o idee stupidă) – oare cînd în istorie a mai avut România o conducere de tipul celei formate din Klaus Iohannis și Orban Ludovic, fiul lui Orban Imre?

Plus ,,neaoșul” lui Sörös de la SRI, asta ca să mă opresc aici cu analiza… În concluzie, doriți o dictatură stupidă, o escaladare a abuzurilor, a aroganței, a atitudinii antinaționale și, mai ales, a pericolului ,,războiului” cu segmente ale populației? Doriți instalarea definitivă a regimului de colonie? Dacă DA, stați acasă! Dacă NU, aveți o singură șansă: Votați un om care a dovedit modestie, dialog civilizat, dorință de consens. Votați un om care, chiar dacă a mai făcut cîte o gafă de exprimare, a apărat România cu demnitate – atît în țară cît și la Bruxelles. O femeie care, mai presus de orice bărbat, s-a adresat liderilor Europei, la Strasbourg, astfel: ,,Cer respect pentru poporul român, nu am venit să dau socoteală! Vrem să vă fim parteneri, dar vrem să vă fim parteneri egali”. Și, ca să vă spun opinia mea sinceră – Viorica Dăncilă este mult mai inteligentă și pregătită decît arogantul Klaus Iohannis, discursul ei este unul dintre cele mai bune din politică – iar prestanța ei este net superioară unui personaj pe a cărui figură se citesc suficiența și, în același timp, limitarea.

Cred că sînt mulți dintre cititorii mei, dar și dintre ziariștii și oamenii politici de vîrf, care mă cunosc de 30 de ani și știu că nu scriu aiurea.

Viorica Dăncilă este creștin-ortodoxă, Iohannis și ai lui rîd pînă și de numele vechi, creștin, românesc și împărătesc în același timp - Vasilica – atît pot face, să rîdă de un nume și să insulte o femeie!

Viorica Vasilica a militat pentru familia tradițională, Iohannis a spus că e ,,manevră pesedistă”. Asta ne așteaptă într-un al doilea mandat – transformarea României în țara celor fără de respect pentru tradiții și Dumnezeu!

Iohannis fuge de o confruntare directă – în care i s-ar fi aruncat în față toate aceste adevăruri, așa încît lumea să-l vadă cum NU e capabil de răspunsuri și argumente, ci doar de insulte și atacuri la… o femeie! Marele bărbat!… Vadim i-ar fi spus în față: NU ești bărbat, Iohannis!

Uitați-vă bine la Iohannis: veți vedea, mai întîi, aroganța și lipsa de umanitate, apoi… condamnarea României la statutul de colonie și la dispariția națiunii, așa cum au creat-o și lăsat-o cei dinaintea noastră. Și apropo de șanse și sondaje – înainte de bătălia de la Pharsalus, ofițerii au venit la Iulius Cezar și i-au spus: ,,Sîntem înconjurați, Pompei ocupă poziții superioare, iar noi în spate avem Marea, deci nu avem scăpare” - ,,Excelent!”, a replicat Cezar.

Uluiți, ofițerii continuară: ,,Armatele lui Pompei sînt mai numeroase” - ,,Minunat”, răspunse la fel de șocant Cezar. ,,Cezar, soldații noștri sînt obosiți și flămînzi, ai lui Pompei sînt odihniți!” - ,,Ei, atunci înseamnă că e momentul cel mai potrivit să atacăm!”, spuse Cezar ofițerilor care se uitau la el ca la un nebun. ,,Ai lor au toate șansele de cîștig, au mai multe variante, inclusiv de manevre de retragere – pe cînd ai noștri nu au decît o șansă, să lupte cu disperare și să cîștige, altfel fie vor fi omorîți de dușmani, fie vor muri înecați în Mare”. Rezultatul a fost… victoria zdrobitoare a armatei disperate a lui Cezar, care s-a năpustit cu nebunia ultimei șanse asupra armatelor relaxate ale lui Pompei. Închei cu ceva ce nu am cerut niciodată, pentru că nu am crezut că a fost cazul: votați acum… că altfel ne ducem naibii! Votați-o pe Viorica Dăncilă, cu toate păcatele și defectele ei, reale sau false, dar acum ea este singura șansă! Cu Dumnezeu înainte!

RM

9

Vineri, 22 noiembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (24)

DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (6) Într-o nouă funcție (2)

În semn de dragoste şi de admiraţie faţă de lupta şi de spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă toţi militarii diviziei, la despărţire m-am adresat tuturor printr-un ordin de zi din care reproduc unele părţi: „Dragi ostaşi ai Diviziei 9 infanterie! După doi ani, fiind mutat la o altă comandă, trebuie să mă despart de voi cu inima stăpînită de emoţia comandantului care a iubit pe ostaşii săi mai mult decît pe sine însuşi. Mă despart însă şi cu un sentiment de mîndrie pentru ceea ce am reuşit să realizăm, pentru ceea ce sîntem...

Am apărat pămîntul scump al Dobrogei. Am alergat în cea mai mare grabă pentru dezrobirea Transilvaniei de nord. Faptele de arme şi sacrificiile măreţe făcute de ostaşii Diviziei 9 infanterie vor trece în legendă. Prin lupte grele şi eroice am ajuns aici, de unde trebuie să ne despărţim.

Mă înclin cu adîncă emoţie în faţa miilor de morminte cu care am presărat drumul victoriei noastre.

Sînt plin de recunoştinţă faţă de miile de răniţi care şi-au vărsat sîngele şi şi-au sfîrtecat trupurile în lupte.

Toţi aţi executat porunca Patriei...

Conştiinţa îmi este împăcată pentru că, de cîte ori am ordonat, m-am gîndit întotdeauna la sacrificiile care trebuiau făcute sau nu şi la măsura în care ele servesc interese superioare; ar fi să nu mă consider comandant dacă o clipă m-am gîndit la persoana mea. Am căutat să cruţ cît mai multe vieţi de ostaşi, sufletul meu a fost stăpînit mereu de gîndul cel mai bun şi cel mai curat. Inima mea a fost totdeauna plină de iubire pentru ostaşii mei. Dar comandantul trebuie să hotărască, şi subalternii să execute, căci hotărîrea luată cuprinde porunca Patriei. În tot ce am realizat, în tot ce am izbutit, am fost ajutat de un stat major destoinic, priceput şi plin de avînt, de comandanţi încercaţi în lupte, de ostaşi devotaţi şi gata de sacrificii. Numai prin unire sufletească şi prin înţelegere deplină am putut să ducem la bun sfîrşit atîtea grele însărcinări.

Mulţumesc tuturor comandanţilor, ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor pentru modul cum îşi îndeplinesc datoria şi se sacrifică în această mare epopee a neamului nostru. Mulţumesc tuturor şefilor de servicii şi ostaşilor pentru modul cum s-au încadrat în sprijinirea luptei aprige ce-o duc. Serviciile Diviziei 9 infanterie sînt alături de luptători, formează un tot.

Războiul ce purtăm este greu, dar plin de speranţe.

Războiul se apropie de sfîrşit. Inamicul va fi învins.

Curînd, pacea va veni. Întorşi la vetre, acoperiţi de glorie, aveți o nouă datorie de îndeplinit: să aşezaţi ţara pe drumurile bune cerute de măreţele sacrificii ce s-au făcut, de noile vremuri care vin, spre binele poporului”.

Inspector general al artileriei Numirea într-o funcţie artileristică n-a însemnat altceva decît întoarcerea la vechea mea specialitate.

Am arătat undeva în cuprinsul acestor însemnări că în perioada primului război mondial am participat pe front ca artilerist, la comanda unei subunităţi. Apoi, odată cu trecerea anilor, am căutat să mă specializez în arma pe care mi-am ales-o. În această privinţă, în perioada de după prima mare conflagraţie mondială am publicat unele lucrări de specialitate artileristică sau am tradus altele. Dintre acestea amintesc: „Regulamentul carelor de luptă franceze-Renault” (traducere); „Siguranţa artileriei”; „Serviciul de Informaţii al artileriei (S.D.A.½)”, „Conducerea divizionului în legătură cu celelalte arme” (lucrare cu un mare număr de anexe); „Norme pentru întrebuinţarea artileriei în diferite faze de luptă”, „Organizarea şi conducerea exerciţiilor cu simplă şi dublă acţiune”, „Aplicaţii asupra luptei pe front larg şi în cazuri speciale” (lucrare pe care am

întocmit-o împreună cu locotenent-colonelul C. Gorgos), „Controbateria”. În ţară, în noua funcţie, am avut serios de lucru. Printre altele m-am ocupat de organizarea unor şcoli şi cursuri de pregătire artileristică, atît pentru ofiţerii activi, cît şi pentru cei de rezervă. Pentru asigurarea nevoilor de cadre de artilerişti s-a hotărît de către conducerea armatei să se organizeze un fel de cursuri de specialitate şi în spatele frontului operativ. Pentru funcţionarea lor s-au elaborat instrucţiuni speciale. Întrucît conţinutul lor era direct de specialitate, nu mă voi referi la ele. Mai degrabă cred că l-ar interesa pe cititor, şi în mod deosebit pe cel militar, cum acţiona artileria pe front, ce trageri executa, ce fapte de arme mai deosebite au săvîrşit artileriştii în perioada la care ne referim. De aceea în cele ce urmează o să descriu cîteva probleme de acest fel care mi se par mai interesante. În concepţia noastră privind întrebuinţarea artileriei în luptă se spunea: „Artileria cucereşte, infanteria stăpîneşte şi exploatează focul artileriei”. Şi cred că aşa este. Din cele expuse mai sus nu trebuie să se înţeleagă cumva că noi, artileriştii, minimalizăm cumva rolul infanteriei. Aşa ceva este exclus încă de la început. De cînd am pus tresa de ofiţer pe umăr am dat infanteriei ce este al ei, am dat acestei „regine” a bătăliei consideraţia ce i se cuvine. Fără infanterie nu se putea nici pe vremea noastră şi nu se concepe nici acum să se cîştige o bătălie sau o luptă. Ea, şi numai ea, infanteria, „stăpîneşte” terenul. Să amintim fie şi numai de infanteriştii români care au luptat la Plevna în 1877, de încrîncenările lor pe vremea bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, de glorioasele fapte de bravură săvîrşite de infanterişti în luptele din zilele insurecţiei din august 1944, apoi în încleştările de pe Mureş, de pe Tisa, de la Budapesta, de la Zvolen sau Banska Bystrica... Şi vom da cu siguranţă „cezarului ce este al cezarului”.

Dar alături de infanterişti, şi înfrăţiţi cu ei, a acţionat aproape întotdeauna şi artileria – „zeul războiului”, cum ne plăcea nouă s-o numim.

Artileria a fost aceea care a bătut metru cu metru poziţiile puternic întărite ale vrăjmaşului, pentru ca apoi infanteria să exploateze succesul, să stăpînească terenul cucerit. Destul de rar s-a întîmplat ca pe timpul crîncenelor lupte de pe frontul antihitlerist să se înceapă acţiunile ofensive ale regimentelor sau diviziilor de infanterie, ca să ne referim numai la aceste eşaloane, fără o pregătire de artilerie. Acele cinci minute, zece, douăzeci sau uneori chiar şaizeci de minute de „pregătire de artilerie” cădeau ca un trăsnet pe poziţiile vrăjmaşului. M-am găsit în multe situaţii pe poziţie în timpul executării pregătirii de artilerie. Cînd infanteriştii din liniile de luptă auzeau „glasul” tunurilor noastre grele, tresăreau de bucurie, se simţeau mai puternici, erau mai siguri de izbîndă. Numai cine a făcut frontul poate să înţeleagă ce însemnau tragerile de artilerie pe timpul ofensivei trupelor proprii, în momentul dezlănţuirii unui contraatac vrăjmaş, pe timpul forţării unui curs de apă etc. Ţara ne pusese la dispoziţie suficient material artileristic de toate calibrele.

Afirm aceasta nu aşa, în general, ci ca un cunoscător al problemei. Pe timpul cît am fost inspector de artilerie mi-am dat seama pe „pipăite” de toate acestea. În pe­ rioada respectivă, piesele de artilerie care erau trimise pe front „treceau” într-un anumit fel şi prin mîna mea. În privinţa calităţilor lor, tunurile fabricate în ţară (de exemplu, tunul antitanc de 75 mm „Reşiţa”) erau unanim apreciate. Ele nu erau cu nimic mai prejos decît cele ale aliaţilor noştri. În ceea ce priveşte cadrele ofiţereşti, ele îşi aveau propria lor şcoală artileristică. Multe din metodele tragerilor executate de artileriştii români erau cunoscute şi apreciate nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Ţin să arăt aici, cu mîndrie de artilerist, că ofiţerii noştri din arma artileriei aveau o atît de bună pregătire încît „dansau cu traiectoriile”, cum se spunea pe atunci. Ştiau să manevreze atît de rapid, de suplu şi de abil tirul încît numai cu cîteva guri de foc se puteau obţine efecte comparabile cu cele executate de un număr dublu de piese de artilerie.

În ceea ce priveşte structura organizatorică a artileriei noastre, ţin să arăt că ea a corespuns destul de bine cerinţelor şi nevoilor războiului. Începînd de la 23 august 1944 şi pînă spre sfîrşitul lunii septembrie, fiecare divizie operativă de infanterie avea în organica ei o brigadă de artilerie, constituită din două regimente – unul organizat din trei divizioane (două de tunuri şi unul de obuziere) şi altul din două divizioane (de tunuri şi de obuziere). În acest interval de timp fiecare regiment de infanterie (din cadrul diviziilor operative) mai dispunea de cîte o companie de aruncătoare de 120 mm, o companie de tunuri antitanc şi o companie antiaeriană. Începînd din ultima decadă a lunii septembrie, a avut loc reorganizarea diviziilor şi a regimentelor.

Regimentul de infanterie nu mai avea trei batalioane, ci două, iar divizia nu mai dispunea de două regimente de artilerie, ci doar de unul. Astfel, la o divizie exista un regiment de artilerie, rezultat din contopirea celor două. Unitatea avea trei divizioane de artilerie (unul de tunuri de calibru 75 sau 76 mm, altul de obuziere de 100 mm, iar cel de al treilea compus, de regulă, din aruncătoare de 120 mm). În noua organizare, divizia avea o putere de foc artileristică apreciabilă, pe care comandantul marii unităţi o putea folosi, aş putea spune, cît se poate de nuanţat, în raport cu aşa-numita idee de manevră de foc şi de mijloace de artilerie.

Ca să mă explic mai pe înţelesul cititorului, în orice moment, fiecare regiment al unei divizii putea beneficia de sprijinul de foc al unui divizion de artilerie şi chiar mai mult, bineînţeles ţinîndu-se seama, de la caz la caz, de forma de luptă (atac sau apărare), de dispozitiv (în eşalonul unu sau doi), de teren (şes, munte, deal), de tăria inamicului etc. Ţinînd cont că o mare unitate ataca, de regulă, cu două regimente în primul eşalon, avînd în rezervă pe cel de-al treilea, însemna că în afara faptului că cele două unităţi din primul eşalon dispuneau de sprijinul de foc al cîte unui divizion de artilerie, comandantul marii unitaţi mai avea la dispoziţie un alt divizion. Focul acestuia îl putea suprapune cu focul divizionului care sprijinea unitatea de pe direcţia loviturii principale. Nu era exclus nici cazul cînd, în funcţie de situaţie, cele trei divizioane de artilerie sprijineau cu foc un singur regiment de infanterie, aşadar, unitatea care acţionează pe direcţia de efort, pe direcţia loviturii principale a diviziei. Prin urmare manevra de foc se putea executa, datorită temeinicei pregătiri a cadrelor de artilerie, într-o gamă variată de modalităţi, cu o eficienţă maximă şi uneori cu acelaşi număr de guri de foc. Îmi reamintesc de o situaţie tactică deosebită de pe vremea cînd eram comandant al Diviziei 9 infanterie. La un moment dat am dispus ca Regimentul 34 infanterie să preia misiunea celorlalte două unităţi – 36 şi 40 infanterie – şi să atace pentru a cuceri forma de teren cu cota 495 (dealul Sîngeorgiu). Atunci am ordonat ca întreaga artilerie a diviziei să sprijine cu focul ei atacul lui „34”, urmînd ca celelalte două regimente să-şi asigure nevoile de foc cu propriile mijloace.

Executîndu-se succesiv, cu toată artileria diviziei, cîteva „ciocane de foc” pe înălţimea cu cota 495, s-au creat condiţiile favorabile pentru asaltarea dealului Sîngeorgiu. Întrucît am evidenţiat mai sus faptul că în anumite situaţii unităţile de infanterie erau în măsură „să-şi asigure nevoile de foc cu propriile mijloace”, cred că este interesant să arăt că fiecare regiment dispunea de o putere de foc artileristică demnă de a fi luată în seamă. Şi iată de ce: fiecare regiment de infanterie avea în compunerea sa, aşa cum am arătat, o companie de tunuri antitanc compusă din 4 la 6 piese (în funcţie de calibru lor). (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elis Râpeanu - ,,Gala Galaction și Valea Călugărească” N

u este o întîmplare că această carte s-a tipărit în ziua de 27 august 2019. Atunci, doamna Elis Râpeanu tocmai împlinea vîrsta de 80 de ani și a ținut morțiș să onoreze jubileul cu o nouă apariție editorială. Mai exact, a 63-a lucrare, după celelalte de poezie, proză, traduceri, amintiri, eseuri. Pentru că, deși născută în comuna Valea Călugărească, dumneaei a făcut școala primară, gimnaziul și liceul la Ploiești, localitate care, probabil, prin apa și aerul mai speciale, i-a dăruit o memorie și o vigoare trupească ieșite din comun. De aceea, ori de cîte ori este invitată la tot felul de festivaluri și concursuri de epigramă și poezie, răspunde prezent și nu se întoarce nepremiată. În atare situație, i-a bătut cu pumnul în masă lui Nicolae Manolescu - ,,Eu sînt ploieșteancă, bibicule!” – cînd acesta s-a opus intrării sale în Uniunea Scriitorilor.

Că altceva nu poți să-i faci unui catîr. Invitata noastră nu-și ascunde vîrsta. Primind felicitările cuvenite, a replicat în stînga și-n dreapta: ,,Pardon, eu nu sînt octogenară, sînt longevivă!”, locuțiune preluată de la profesorul Ștefan Cazimir, îndrumătorul ei de doctorat în epigramistică, și dumnealui longeviv, după ce, acum vreo 30 de ani, fusese liber-schimbist.

Cartea profesoarei universitare dr. Elis Râpeanu este o revenire la monografia ,,Valea Călugărească pe spirală de timp”, din 2006, și se constituie într-un gest de plecăciune în fața oamenilor și a acestor locuri.

Gîndul de a scrie din nou despre comuna Valea Călugărească în anul 2015, autoarea l-a primit de la Episcopul Vicar Timotei Prahoveanu și notărița Aristița Adina Ioniță din localitate, care au îndemnat-o să scrie, în dublu exemplar, despre aceste locuri, informînd-o că autoritățile prahovene și BOR vor să construiască o biserică nouă pe dealul de la Scheau. cum, că am aflat geneza cărții ,,Gala Galaction și Valea Călugărească”, să lămurim și ce legătură este între scriitorul Gala Galaction și respectiva localitate. Răsfoind-o, ne dumirim imediat. În timp ce se documenta pentru ,,Valea Călugărească pe spirală de timp”, Elis Râpeanu a aflat că venerabila Chiriaca Pișculescu (1850-1936) și fiul ei, Dimitrie (1881-1945), mama și fratele lui Gala Galaction, au trăit și au murit la Valea Călugărească, fiind înmormîntați în cimitirul de la Scheau. Continuînd cercetările, a descoperit volumul 1 al jurnalului lui Gala Galaction, urmat în timp de celelalte patru, din care a aflat că scriitorul-preot se născuse pe 16 aprilie 1897 în comuna Didești, Teleorman. După tată, Nicolae Pișculescu, era aromân, iar după mamă, Chiriaca Ostreanu, se trăgea din mocanii din Țara Bîrsei. Școala primară a făcut-o la Roșiorii de Vede, iar liceul la ,,Sfîntul Sava”, din București. Rămasă văduvă, Chiriaca s-a mutat cu familia la Roșiori și, mai tîrziu, la București. În 1898, tînărul Grigore Pișculescu se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie. O cunoaște pe călugărița Zoe Marcoci, de la Mînăstirea Agapia, verișoara prietenului N.D. Cocea.

Simțind chemarea către cele sfinte, tînărul Pișculescu părăsește Facultatea de Litere și se înscrie la Teologie. În 1903, se căsătorește cu Zoe, care era cu 12 ani mai mare, motiv de nemulțumire pentru Chiriaca. Vor avea 4 fete (la fel ca Delavrancea): Magdalena-Dalina, Lucreția, Maria și Elena. În 1895, îl va cunoaște pe Tudor Arghezi la cenaclul lui Macedonski, și prietenia lor se va întinde pe 60 de ani. Atît de apropiați ajung cei doi adolescenți, încît Grigore Pișculescu, mai mare cu un an, face un gest incredibil: nu se mai prezintă la examene și rămîne repetent, numai să ajungă în aceeași clasă cu Arghezi. e-a lungul carierei sale literare, scrie la mai toate publicațiile vremii și tipărește numeroase volume de versuri, proză scurtă și romane,

A

D

eseuri, traduceri. Dar cea mai importantă realizare artistică rămîne traducerea ,,Bibliei” (1938), împreună cu profesorul teolog Vasile Radu. Încet-încet, Gala Galaction ajunge una dintre cele mai strălucite figuri ale Literaturii Române. În 1947, este primit în Academia Română. Pagini importante despre viața și activitatea literară ale lui Gala Galaction au scris numeroși critici literari, printre care îi enumerăm pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Gheorghe Cunescu.

Dar cea mai cuprinzătoare exegeză a realizat Theodor Vârgolici, de curînd plecat dintre noi. rmează, ca realizare artistică, ,,Jurnalul” în 5 volume, din care Elis Râpeanu tot citează, trezindu-ne interesul mai ales figurile epocii evocate cu mult har, cum ar fi: Regina Maria, Mateiu Caragiale, Constantin Stere, moartea lui Ioan Slavici, Petre Locusteanu, ceilalți membri ai familiei sale.

Dacă autoarea cărții, vorbind despre ,,Biblia” din 1938, întocmește o catagrafie a traducerilor Cărții Sfinte în românește, considerăm că nu sctrică să reproducem și noi măcar această evidență. Și să începem cu începutul.

Nu se știe cînd au apărut primele traduceri ale ,,Bibliei” în românește, dar, neîndoios, acestea sînt foarte vechi. Ce se știe sigur e că primele texte biblice au fost ,,Psalmii”, de mare importanță în cultul ortodox.

Au urmat: ,,Evangheliarul de la Brașov” (1561) și ,,Pslatirea” (1570), traduse și tipărite de celebrul diacon Coresi din Tîrgoviște. Apoi ,,Noul Testament de la Bălgrad” (1648), tipărit de Simion Ștefan, mitropolitul Ardealului. Să nu uităm de ,,Biblia de la București” (1688), tipărită de Șerban și Radu Greceanu și cunoscută mai mult sub numele de ,,Biblia lui Șerban Cantacuzino”. Și nici de ,,Psaltirea Scheiană”, ,,Psaltirea Voronețeană”, ,,Codicele Voronețean” și ,,Psal­tirea Hurmuzachi”, cunoscute și sub numele de ,,Textele maramureșene” din Secolul XVI, întrucît conțin multe dintre particularitățile fonetice ale graiului maramureșean. La fel de importantă este și ,,Biblia lui Samuil Micu-Klein”, tipărită la Blaj în 1795 și retipărită la Petersburg. Și în Secolul XX a continuat tipărirea de alte ediții ale Bibliei. Aminteam, la început, de ,,Biblia lui Gala Galaction și Vasile Radu”, tipărită în 1938 sub episcopul Nicodim Munteanu și la inițiativa regelui Carol al II-lea. Au urmat ,,Biblia lui Bartolomeu Anania”, episcopul Clujului (2001) și ,,Biblia Patriar­hului Daniel”, tipărită în 2018, anul jubiliar al Marii Uniri. itind cu interes această carte, la început, ne-a cuprins o nedumerire: ce legătură poate fi între teleormăneano-bucureșteanul Gala Galaction și localitatea Valea Călugărească? Mai întîi și-ntîi, să admirăm puseul de patriotism local al prahovencei noastre, mîndria de a se fi născut în această comună binecuvîntată de Dumnezeu și cuprinzînd atît munți și dealuri cu vii și livezi, cît și păduri și cîmpii, care asigură grîne de tot felul, așa cum alții s-au mîndrit cu Humuleștii, Pașcanii sau cu Brăila. Și al doilea, făcînd o cercetare atentă, ea a identificat cele 3 locuri în care se găsesc urmele ființelor dragi lui Gala Galaction, zidirea lor pămîntească: ● - Roșiorii de Vede, unde sînt înhumați tatăl, un frate, o soră, doi unchi și o mătușă. ● – Cimitirul Mînăstirii Cernica de lîngă București, care adăpostește mormintele alăturate ale lui Gala Galaction, soției Zoe și fiicei lor, Elena. ● – Valea Călugărească, unde, lîngă bisericuța de pe Dealul Scheau, își dorm somnul veșnic Chiriaca și Dimitrie, mama și fratele scriitorului. Prezența acestor morminte, ca și împrejurarea că, la un moment dat, Chiriaca a părăsit Bucureștii, mutîndu-se la fiul ei, sînt explicația pentru care Gala Galaction a făcut multe vizite la Valea Călugărească. Pentru cuvenitele amănunte, Elis

U

C

Albumul cu poze rare

Chișinău, 2 septembrie 2001. Corneliu Vadim Tudor alături de un grup de oameni de cultură români și basarabeni. De la stînga la dreapta: Toma Istrati, Iulian Filip, Leonida Lari, Elis Râpeanu și Mihai Cimpoi.

Râpeanu a vizitat-o, în anul 2003, pe Elena Galaction, de 92 de ani, fostă actriță la Teatrul Național, la locuința ei din incinta Casei Memoriale ,,Gala Galaction”, de pe Bd. 1 Mai din București. În urma discuțiilor, a reieșit că, inițial, Chiriaca Pișculescu ar fi dorit să fie înmormîntată la Roșiori, lîngă soț și doi dintre copii, Paulina și Nicolae. Dar, cum acolo nu mai avea pe nimeni, s-a mutat la Valea Călugărească, lîngă fiul ei, Dimitrie, și nora, care aveau casa și o vie la Valea Călugărească. Au trăit amîndoi mult și, în nenumărate rînduri, scriitorul venea să-i viziteze, singur sau cu soția și cele 4 fete. Cînd mama Chiriaca s-a îmbolnăvit grav, Gala Galaction a stat lîngă ea și i-a dat ultima împărtășanie, rugîndu-se pentru odihna sufletului ei. șa stînd lucrurile, Elis Râpeanu, în dragostea ei pentru Valea Călugărească, l-a considerat pe scriitor ca unul de-al locului. Și scriitorul Gheorghe Cunescu, în cartea sa, ,,Pe urmele lui Gala Galaction”, amintește de vizitele acestuia la Valea Călugărească.

Ar fi nedrept să-l omitem pe savantul Spiru Haret, care venea și el acolo, unde avea un conac și o vie. În onoarea lui, locuitorii au numit un drum local ,,Drumul lui Haret”.

Dar, în abnegația ei pentru Gala Galaction și comuna Valea Călugărească, Elis Râpeanu nu s-a mulțumit doar cu scrierea celor 2 cărți. Observînd că mormintele bătrînei Chiriaca și al lui Dimitrie, pe care le-a găsit cu greu, sînt părăginite, dimpreună cu străvechea biserică din Cătunul Scheau, scriitoarea s-a zbătut să îndrepte lucrurile, într-un gest creștinesc și un fapt de viață care nu se petrece în fiecare zi. Adresînduse autorităților locale și BOR, dar mai ales, dînd exemplu personal (exempla docet), dumneaei a reparat mormintele, îndepărtînd buruienile și punînd o nouă cruce, din stejar, iar pe data de 14 septembrie 2019, a organizat un parastas de sufletul iluștrilor decedați.

Slujba a fost oficiată de părintele Casian Iordache. eși îi lipsesc ficțiunea și o dimensiune epică, această carte poate fi numită și un jurnal intim, dar și un roman, prin faptele de viață, emoția transmisă și expresivitatea narațiunii. În plus, apelînd la un termen cunoscut mai ales în țările civilizate și un obicei practicat pe scară largă, în demersul ei, Elis Râpeanu a desfășurat și o muncă de voluntariat.

Neobișnuitul eveniment avea să fie consemnat și în ziarul ,,Prahova”.

PAUL SUDITU

A

D

P.S. – În vara acestui an, pe 27 iulie 2019, în prezența Preafericitului Episcop Timotei Prahoveanu, a Părintelui Protoiereu Adrian Matei și a unui sobor important de preoți, a avut loc, la Valea Călugărească, slujba de sfințire a locului și a pietrei de temelie a noii biserici cu hramul ,,Sfîntului Nicolae”.

Binecuvîntează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei tale!

RM

11

Vineri, 22 noiembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Moartea lui Alexandru Macedonski

Vremea era tristă, chiar urîtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie 1920, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „În cîteva zile, azi, mîine, poate și o săptămînă”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngîndurat să-l vadă. Zărindu-l, trăsăturile i se păruseră obosite, într-un zîmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Apropriete – îmi zise el văzîndu-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi!

Nu te recunosc! – Sînt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail?

– Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc”. Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, cînd un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întîmplat?, m-a întrebat el, deschizînd ochii mari și uitîndu-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atîta tot. – Cum numai atîta?, zise el cu un zîmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură”.

Un rest de pudoare îi mai stăpînea, încă, reacțiile: „Duceți-vă, copiii mei, și lăsați-mă singur, că nu vreau să mă vedeți cît sufăr, și tu, Mihail, mă lasă, voiesc să dorm”. „Scoțîndu-și ochelarii, îi șterse de abureală, se uită lung la noi și apoi cu colțul batistei luă pe furiș o lacrimă ce-i întuneca ochii împăienjeniți aproape”, după care poetul căzu în starea de necunoștință de

mai înainte. Crezîndu-l intrat în agonie, Nikita alergă disperat în oraș după baloane de oxigen. Pe Calea Victoriei se întîlnește cu Tudor Vianu și, însoțit de acesta, se întoarce într-un tîrziu acasă. „Bolnavul își revenise din marea slăbiciune care-l cuprinsese și părea acum că doarme, așa cum o făcea de obicei, la lumina scăzută a lămpii de petrol, cu o carte lăsată peste marii ochi osteniți”. Rămaseră cu toții în tăcere, contemplîndu-l cu durere mută, cînd ușa se deschise cu infinite precauții. Un alt discipol, Horia Furtună, se ivi în cadrul său, cu teamă, adus de zvonul morții care începuse a prinde consistență.

Atunci, poetul se trezi, îndepărtă cartea de pe ochi, îl recunoscu fără greutate și, făcîndu-i un semn să se apropie, șopti grupului strîns în jurul patului: „C’est la soirée de Socrate”.

A doua zi, miercuri, 24 noiembrie, știindu-l pe moarte, alți discipoli îngrijorați veniră să-l vadă încă de pe la orele nouă și jumătate dimineața, dintr-o firească pornire de a-și lua rămas bun de la magistru.

Printre primii sosiți sînt Ion Minulescu, sculptorul F. Storck, mai apoi D. Nanu. Ca să-i facă o ultimă bucurie care să-l țină legat de viață, familia îl mistifică. Nikita îl rugase pe D. Nanu să-i spună o minciună pioasă: cum că Victor Eftimiu, director pe atunci al Teatrului Național, i-a pus în repetiție „Moartea lui Dante”, că actorii ar fi fost entuziasmați și că piesa i se va juca peste o săptămînă… „Eftimiu – povestește Nikita Macedonski – îi dăduse și un acont, îi ceruse încă un exemplar din piesă pentru sufleur. Ne promisese și nouă că la 15 noiembrie se va pune în repetiție și la 28 noiembrie va fi premierea. Papa credea, însă, că s-a pus în scenă, aceasta era principalul”. Luînd cunoștință de aceste știri optimiste, fața lui Macedonski se luminează, și la întrebările discipolilor răspunde că se simte mai bine. Apoi discipolii se despart de el și în jurul său rămase doar familia.

Dosare secrete ale Istoriei (46) Mata-Hari: vinovată sau nu? (2)

În 1964, Stellio Lorenzi, André Castelot şi cu mine am hotărît să înscriem în programul emisiunii noastre de la televiziune, „Obiectivul în explorarea timpului”, povestea lui Mata-Hari. Ne-am dus şi noi, ca atîţia alţii, la Ministerul de Război. Or, datorită unei şanse extraordinare, nesperate, şi contribuţiei domnului Alain Presles, faimosul dosar a fost deschis în faţa noastră.

Aşadar, de acum înainte se putea întreprinde o anchetă bazată nu pe elemente nesigure, ci pe fapte certe.

Adevărata Mata-Hari putea fi urmărită pas cu pas.

– În copilărie, pe vremea cînd dansam pe malurile Gangelui, în faţa rajahilor...

Aşa spunea de multe ori, în timpurile ei de glorie, la Paris, dansatoarea Mata-Hari. În momentele acelea, vocea ei gravă, puţin răguşită, tremura, iar privirile i se pierdeau într-o visare respectată de interlocutorii ei împietriţi.

Realitatea e mult mai prozaică. Mata-Hari se numea Margaretha-Geertruida Zelle. Nu se născuse nici în India, nici în Iava, ci la Leeuwarden, capitala provinciei Friza (Olanda), la 7 august 1876.

Tatăl ei, Adam Zelle, ţinea la Leeuwarden o mică prăvălie de şepci. Comerţul era atît de puţin înfloritor şi comerciantul atît de incapabil, încît Adam dăduse faliment. Micuţa Grietje, diminutivul frizon al numelui Margaretha, a crescut într-un climat de certuri familiale

şi de greutăţi financiare. La cincisprezece ani şi-a pierdut mama. Tatălui, pe care îl detesta, i s-au retras drepturile de părinte, fiind absolut incapabil să-şi întreţină familia. Consiliul de familie a încredinţat-o pe Grietje împreună cu cei trei fraţi ai ei – de unsprezece, nouă şi şase ani – unui unchi, desemnat ca tutore. După care fetiţa a intrat internă la şcoala normală de institutoare din Leiden. Încă de pe atunci era tare frumuşică, înaltă, subţire, felină. Avea o figură stranie, cu ochi catifelaţi şi migdalaţi. Totul era încadrat de un păr întunecat, foarte bogat, „şaten închis cu reflexe aurii”. Nasul era, ce-i drept, cam mare; dar dacă zîmbea, nu se mai vedeau decît nişte dinţi strălucitori şi o gură de un senzualism evident promiţător.

Grietje nu şi-a luat niciodată diploma de insti­ tutoare... Directorul şcolii, un om pînă atunci cu o purtare ireproşabilă, demn şi la locul lui, şi-a pierdut capul cînd a văzut-o. Şi dragostea cu care a copleşit-o a devenit în curînd de pomină pentru toată şcoala.

Directorul era de o gelozie fioroasă. Îi interzisese lui Grietje să iasă în oraş, ceea ce constituia, evident, un mijloc cu totul personal de a-şi dovedi amorul, îi scria scrisori exaltate se arunca la picioarele ei plîngînd. Pe Grietje au distrat-o la început toate astea, în cele din urmă însă s-a plictisit. N-avea nici un chef să-şi împartă viaţa cu un director de şcoală. Şi a plecat. Pedagogul era cît pe-aci să moară de durere.

Pe la orele trei după-amiaza, poetul își cheamă copiii pe nume: Dinu! Nikita! Nina!, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simțindu-se atins de aripa înghețată a morții, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viața bogății feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moștenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitație, și un plic cu cîteva sute de lei, pe care-l întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune: „Iată averea mea. Dar unde e moșia?”.

Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieții sale, a cărei senzație adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreț al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură deci imperceptibil, ca pentru sine: „roze… roze”. Sorbindu-i dorința de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrșit de noiembrie, el se oprește deznădăjduit la o drogherie. De aici cumpără în disperare un flacon cu parfum. „Iată ce ți-am adus, căci roze n-am găsit. Țiam adus un parfum de roze care-ți place ție”, spuse poetului, intrînd agitat pe ușă. S-ar zice că l-a așteptat să vină, căci Macedonski se trezește din comă. Revenit la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluța. El dă săși scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat „rozele”. Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista și i-o întinde lui Nikita, care o stropește cu parfum din abundență. „Mai repede”, șopti el în prada unei dorințe acute. Era ultimul fir subțire care-l mai ținea legat de viață. Poetul o mirosi avid, cu voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforțare îl învinse. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski își dă capul pe spate, inspiră adînc, șopti încă o dată „rozele” și muri într-un suspin extatic. Ceasul arăta orele 4 și jumătate.

Adrian Marino, ,,Viața lui Alexandru Macedonski”, Editura pentru literatură, 1966 Domnul Taconis, fost tutungiu, se retrăsese din afaceri. Era unchiul prin alianţă al lui Grietje. Şi-a primit nepoata fără prea mult entuziasm, dar nici n-a făcut nazuri. Ea a trăit în casa lui cîţiva ani fără să facă nimic, devorînd romanele lui Gyp, Arsène Houssaye sau Armand Silvestre. Avea acum optsprezece ani.

Desigur, visa să fie iubită, dacă nu să şi iubească. Un scriitor olandez, Charles S. Heymans, care i-a cunoscut familia şi a căpătat de la ea informaţii preţioase, relatează: „Chiar de pe cînd era adolescentă, vădea o mare atracţie pentru obiecte aurite, medalii, galoane şi brandenburguri, pentru culorile vii ale uniformei militare... În visurile ei de fată tînără nu şi-1 imagina pe Făt-Frumos într-alt chip decît cu uniformă de ofiţer”.

Ea însăşi avea să mărturisească mai tîrziu că adora uniforma: – Ofiţerul – avea să repete ea – este pentru mine o fiinţă superioară, un om care trăieşte în plină epopee, întotdeauna gata de orice aventură, întotdeauna gata să înfrunte orice pericol... Într-o dimineaţă, pe la începutul anului 1895, Grietje despături ziarul pe care-1 primea unchiul ei, Het Nieuws van den Dag („Noutăţile zilei”). La mica publicitate se găsea o rubrică matrimonială. Privirea Grietjei căzu pe ea. Deodată se opri cu luare-aminte asupra următoarelor rînduri: Căpitan în Indii, petrecîndu-şi concediul în Olanda, caută soţie corespunzătoare, de preferinţă cu ceva zestre. Scrisorile etc... (va urma) ALAIN DECAUX

RM

ROMNIA – 101

Metroul romnesc, la 40 de ani (1)

De 40 de ani, de la inaugurarea din 16 noiembrie 1979, în nomenclatorul transportului public din București a apărut o nouă denumire – Metroul.

Era o premieră în România – transportul public subteran. Avînd la inaugurare numai 6 stații și stîrnind curiozitatea bucureștenilor, metroul a intrat în cotidian, dezvoltarea ulterioară așezîndu-ne în rîndul țărilor care beneficiază de mulți ani de acest mijloc de transport modern, care este o rezolvare ideală pentru diminuarea și descongestionarea transportului de suprafață în metropolele asfixiate de aglomerarea de autoturisme.

Coborînd zilnic în stațiile de metrou, simțindune mereu sub apăsarea timpului, ne urcăm grăbiți în vagon, călătorim pînă la stația de destinație, apoi ieșim la suprafață și ne pierdem în mulțimea celor 700.000 de călători care folosesc, zilnic, acest mijloc de transport, fără a avea timp (și curiozitate) să ne bucurăm de avantajul de a călători cu metroul, și să îndreptăm un gînd de mulțumire către cei care l-au construit și către cei care, astăzi, dau viață acestei ,,uzine subterane, pe roți” – salariații de la Metrorex.

Constatarea de mai sus, nefiind nicidecum un reproș la adresa celor care utilizează metroul, m-a determinat să scriu acest material întru neuitarea apariției metroului în București, și în semn de omagiu miilor de muncitori și specialiști care au dat viață unui vis vechi de peste 70 de ani, de cînd un tînăr student, Dimitrie Leonida, își alegea ca temă a diplomei de licență proiectul construcției unei linii de metrou în București – și a ,,armatei” de 5.000 de oameni, care, sub emblema cunoscută a METROREX, fac să circule, zilnic, pe cele 4 magistrale în funcțiune, trenuri care poartă spre serviciu sau spre casă sute de mii de oameni grăbiți.

După alte tatonări în acest domeniu – anii 19291930; 1940; 1952 – înființîndu-se chiar Direcția Generală a Metroului din București – din cauza condițiilor economice (și tehnice) nefavorabile, marea încercare a potențialului tehnic românesc avea să-și înceapă aventura 20 de ani mai tîrziu, cînd, în ședința Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, din 15 februarie 1972, s-a hotărît construirea metroului. După întocmirea proiectelor, în luna septembrie 1975 au început lucrările, în același an luînd ființă și Întreprinderea Metroul București, funcționînd în subordinea directă a Consiliului de Miniștri, ceea ce demonstrează gradul

(Rîul Doamnei – Pantelimon, cu prima secțiune Rîul Doamnei – Eroilor), în întîrziere cu 4 ani de cînd ar fi trebuit să fie dată în folosință – de vină fiind constructorul – am punctat evenimentul inaugurării primei linii de metrou din România sub semnul unui jubileu al unei victorii românești în domeniul construcțiilor speciale, considerînd această realizare ca parte a Cronicii înfăptuirilor ,,epocii comuniste” de afirmare și descătușare a energiilor naționale, puse doar în slujba Poporului. (Pentru autenticitate, faceți o minimă comparație cu situația din prezent, inclusiv cu cea de la construcția noilor linii de metrou!)

Unul din cei 5.000 de prioritate acordat de către conducerea politică a Republicii acestui proiect.

Primul tronson, în lungime de 8,1 km, urmînd firul rîului Dîmbovița, a unit zona Uzinelor ,,Timpuri Noi” în sud-est, cu ,,Semănătoarea” (stăvilarul Ciurel), în partea de nord-vest, tronson cu 6 stații (Timpuri Noi, Piața Unirii, Izvor, Eroilor, Grozăvești, Semănătoarea).

Fără a excela în gradilocvență și elemente sofisticate, interioarele stațiilor poartă amprenta creativității ingineriei și arhitecturii românești în asemenea lucrări – în premieră în România. Dacă nu dăm uitării faptul că acest examen al constructorilor metroului bucureștean nu s-a sprijinit pe forțe din afară – atît asistența tehnică și de proiectare, cît și utilajele și echipamentul de execuție fiind de natură autohtonă - este și mai pregnant meritul României și al specialiștilor ei în edificarea unei opere de asemenea anvergură.

Constructorii metroului s-au confruntat cu probleme de ordin tehnic, în premieră pentru România, cum au fost: construcția primului scut pentru executarea de tunele, înghețarea terenului pentru realizarea galeriilor în zonele nisipoase, devierea rîului Dîmbovița prin trei conducte cu diametrul de 1,6 m, în zona Piața Unirii.

Dar, toate aceste încercări fiind trecute cu bine, a sosit și ziua mult așteptată – trecerea primului tren (oficial) prin tunelul de aproape 9 km, eveniment consemnat în data de 16 noiembrie 1979 – dată înscrisă în calendarul României Socialiste ca un reper semnificativ în drumul țării spre o dezvoltare armonioasă a tuturor sectoarelor naționale, de importanță vitală. În anii următori, exploatînd experiența căpătată în asemenea lucrări de dificultate ridicată, constructorii români au mărit rețeaua de transport subteran, deschizînd noi magistrale, formînd rețeaua de păienjeniș de linii subterane stăpînită azi de singura companie de acest gen din țară – METROREX. (S.C. Metrorex S.A.). În exploatarea și admi­ nistrarea acestei companii bucu­ reștene se află 4 magistrale, cu 52 de stații operaționale (10 în construcție), aproape 80 km de linii de metrou, material rulant, depouri, și multe alte structuri – unele foarte complexe – care concură la siguranța circula­ ției și la o bună funcționare a acestui conglomerat de trans­ port subteran.

Deoarece scopul acestui material nu este acela de a oferi o statistică a apariției și a dezvoltării metroului – în care intră și Magistrala 5

Din motive subiective, cînd am plecat la întîlnirea cu domnul Ion Rădoi – liderul U.S.L.M. (Uniunea Sindicatului Liber Metrou), am avut o strîngere de inimă vizavi de rezultatul dialogului. Scepticismul era generat de vasta experiență a acestui lider de sindicat, aflat de 3 decenii într-o activitate care te poate lăsa pradă rutinei, te poate face insensibil în fața unor întrebări, cînd tu ai răspuns deja la sute de interviuri și ai avut, în țară și în străinătate, zeci de conferințe de presă, poți deveni, la un moment dat, chiar plictisitor... În realitate, am descoperit în persoana domnului inginer Ion Rădoi un interlocutor deschis la nou, proaspăt (fizic și intelectual), capabil să atace orice problemă, fie ea de ordin economic, politic, social – cu precădere

Ion Rădoi – liderul Uniunii Sindicatului Liber Metrou în domeniul sindical, la nivel național și internațional, prezentînd puncte de vedere realiste, bazate atît pe experiența personală, cît și pe cunoașterea concretă (și interpretarea obiectivă) a problematicii puse în discuție. Și, mai ales, m-a impresionat în mod pozitiv expunerea tranșantă a unor păreri personale asupra stării de fapt din mai multe domenii de activitate.

Vă veți convinge de aceste considerente, urmărind dialogul de mai jos.

Geo Ciolcan: Domnule Ion Rădoi, iată-ne din nou față în față, după mai mulți ani de zile, într-un moment, aș putea spune, de sărbătoare – cu cîteva zile înainte de împlinirea a 40 de ani de la inaugurarea primei linii de metrou din Capitală – 16 noiembrie 1979. Cum vă simțiți în preajma acestei zile?

Ion Rădoi: Într-adevăr, această dată poate fi echivalată cu o zi de sărbătoare, la modul general, amintind de pasul făcut de constructorii români în lupta cu autodepășirea proprie și cu stăpînirea și exploatarea noilor tehnici asigurate de Statul Român. Pentru noi, însă – cei aproape 5.000 de salariați Metrorex, ziua de 16 noiembrie va fi una normală, de muncă, poate cu o undă de nostalgie din partea celor care au trăit pe viu acest eveniment.

G.C.: Acum, după ce am făcut ,,încălzirea” amintind de acest eveniment, vă rog să ne prezentați o succintă

carte de vizită a dumneavoastră, pentru cititorii (care, eventual, nu vă cunosc) Revistei ,,România Mare”.

I.R.: Numele meu complet este – Cornel Ion Rădoi.

Sînt, de profesie, inginer electronist, la 26 de ani am avut o funcție în Dispeceratul central de coordonare a activității de telecomenzi feroviare, pe linie electrică (,,creierul metroului”, cum i se mai spune). În 1990 am devenit primul lider de sindicat, înființat după 1989, în România – pe 18 ianuarie. De atunci conduc acest sindicat. În afară de această responsabilitate, sînt președintele Federației ATU România, care înseamnă servicii publice de transport; de asemenea, ocup funția de președinte al Convenției Sindicale Naționale, al Convenției Naționale a Transportatorilor și, nu în ultimul rînd, sînt membru al Colegiului de management a Federației Internaționale a Transportatorilor de la Bruxelles, de 10 ani, acolo unde avem peste 5 milioane de membri.

G.C.: Numai dacă enumeri aceste funcții și te apucă fiori, dar să și le dai viață. Cum vă descurcați? Nu vă este greu?

I.R.: În general, munca sindicală este foarte grea. Mai ales într-o democrație ca a noastră, cînd metoda intimidării este arma cea mai perfidă. Ce să vă spun... Aveam 28 de ani cînd am fost ales lider de sindicat la Metrorex și nu aveam pic de experiență (sau de înaintași) în acest domeniu. Atunci am și fost la o răscruce de drumuri...

G.C.: La ce vă referiți?

I.R.: Am organizat prima grevă din România postdecembristă, în zilele de 6-8 martie 1990, cu gîndul să rezolv niște probleme de la Metrou. Fiind lipsit de experiență în comunicare, după lungi discuții cu presa – și ea nepregătită pentru acest experiment, care era greva muncitorească – am vrut să mă retrag, neînțelegînd ce mi se întîmplă. Eu am vrut să fac bine, dar la urmă m-am trezit cu un număr de acțiuni ostile, împotriva mea.

G.C.: Cred că ați făcut bine că nu ați dus pînă la capăt această idee. Mai tîrziu v-ar fi părut rău!

I.R.: Așa este. După ce am înțeles cum stau lucrurile pot spune că acest microb sindicalist – ca să-i spun așa – mi-a intrat în sînge, și nu numai că nu m-am mai gîndit să mă dau deoparte, dar am început să lupt pentru tot ceea ce implica o astfel de funcție și pentru toți oamenii mei. Au trecut atîția ani – peste cîteva luni se vor împlini 30 – dar eu nu uit unele acțiuni care au avut ecou național și internațional, cum ar fi: organizarea celor 15 greve propriu-zise, a celor 19 greve de avertisment, multe greve de solidaritate, acțiuni la nivel european (la Bruxelles). Cred că nu degeaba presa ne-a numit ,,vîrful de lance al mișcării sindicale”.

G.C.: Concludente cifre ce vorbesc de la sine despre forța U.S.L.M. în condițiile – fericite, spun eu – de a avea același lider un timp atît de îndelungat.

I.R.: Corect. Experiența acumulată în aceste decenii de activitate în fruntea sindicatului de la Metrou m-a ajutat să înțeleg profund misiunea și forța sindicatelor, dar, în primul rînd, aceasta a fost

benefică oamenilor, salariaților Metrorex. Apropo de forța sindicatului nostru și de deschiderea spre lume – ca o formă de exprimare a nevoii de solidaritate – peste cîteva zile, pe 20 și 21 noiembrie, se va desfășura la Palatul Parlamentului cel de-al 8-lea Congres al sindicatului de la Metrou, cu o participare – internă și internațională – destul de numeroasă, ca o recunoaștere a activității U.S.L.M. Din afară, de exemplu, ne sosesc delegații (în număr de 25) dintre care menționez: Franța, Germania, Olanda, dar și Canada și SUA. Din țară și-au anunțat prezența un număr de 45 de delegații de diferite niveluri sindicale.

G.C.: Domnule Rădoi, cum se vede Bucureștiul din (și de la) metrou?

I.R.: De la metrou, și din metrou, nu se vede rău, dacă privești prin prisma afluenței de călători care utilizează metroul, acesta este un trend ascendent. În 1990 se pleca de la un număr de 300.000 de călători pe zi, în prezent, am atins cifra de 700.000, iar – după darea în folosință a Magistralei 5 (Drumul Taberei) – studiul de marketing arată cifra de 1 milion de utilizatori ai metroului într-o zi.

La modul general, răspunsul este altul. Dacă mă refer la condițiile și la problemele sociale, acestea s-au amplificat. Dacă am început, în 1990, cu un grad de sindicalizare între 85 și 90 %, astăzi vorbim de circa 35% ca urmare a privatizării unei părți însemnate din industria românească.

G.C.: Ceea ce a mai rămas...

I.R.: Într-adevăr, rămășițe și amintiri. O altă cauză a fost aceea a disponibilizării unei însemnate forțe de muncă. La acest capitol sînt probleme care nu aparțin numai societăților comerciale și Statului, ci și unor lideri de sindicat care nu au manifestat constanță în activitatea lor. Observăm, de la o zi la alta, cum aceste confederații sindicale, la nivel național, suferă de un fel de letargie prelungită. La ora actuală nu există Contract colectiv de muncă la nivel național; de asemenea, nu sînt Contracte colective de muncă pe ramuri de activitate. Neimplicarea sindicatelor în asigurarea acestor probleme, la zi, determină un șir lung de neajunsuri în rîndul salariaților, dar și la nivelul macroeconomic.

G.C.: Vă înțeleg supărarea și săgețile pe care le trimiteți spre unele structuri sindicale, dar de ce are loc acest fenomen? A intervenit rutina (și ,,rugina”)?

S-a tocit atît de accentuat vigilența? A pus lenea stăpînire pe unii lideri de sindicat?

I.R.: Dacă tot m-ați întrebat, vă spun părerea mea – le-a scăzut virulența! Unii au ajuns să pună carul înaintea boilor. Și-atunci, n-ai decît să stai după perdea, pentru că ți se arată imediat cartonașul roșu!

G.C.: Domnule Rădoi, deși nu faceți parte din personalul care construiește metroul – Metrorex avînd cu totul alte sarcini – pentru că vă simt ancorat în realitatea imediată a ceea ce înseamnă sintagma Metrou în București, vă rog să comentați un pic situația Magistralei 5, a cărei construcție, întîrziată cu 4 ani, a intrat în folclorul bucureștean.

I.R.: Din păcate, în 2011 – cînd se trîmbița termenul de 2015 ca dată de intrare în circuitul metroului a Magistralei 5 (Drumul Taberei) – eu am avut dreptate, spunîndu-le jurnaliștilor – că tot vorbim cu oameni de profesie – că, dacă vom avea metrou în Drumul Taberei în 2020, este mare lucru. Atunci, unii reprezentanți ai mass-media mi-au reproșat că am luat-o pe urmele lui Brucan cu estimările. Dar, eu n-am făcut altceva decît să prezint o previziune reală, nu ceva fantasmagoric. Degeaba băga Banca Europeană de Investiții bani pentru metroul din Drumul Taberei, degeaba băga Banca Japoneză bani pentru metroul de la Otopeni, pentru că banii vor fi folosiți pentru proiecte, consultanță etc., diferența trebuind să fie adusă de noi – și aici este marea problemă care dă peste cap orice termen de execuție și orice angajament.

Ce să mai vorbim de construcții noi de stații de metrou, dacă n-am fost în stare să terminăm cîțiva kilometri la care se lucra în 1989. Este vorba de tunelul din zona Sălăjan, din sectorul 3, unde a trebuit să facem conservarea prin inundare, pentru a nu pica blocurile de deasupra. Și cu gîndul la acest caz am formulat termenul de an 2020.

G.C.: Vedeți vreo ieșire din acest labirint al neputinței economice?

I.R.: Una din rezolvări ar fi problema licitațiilor, forma actuală ducînd – culmea, cu legea în mînă! – la treceri prin instanță, la nervi și timp irosit, la amenințări și la tergiversări răsfrînte, într-un final, asupra termenului final de dare în folosință a obiectivului (și chiar la diminuarea calității acestuia). După cum știți, eu am făcut și politică la vîrf, fiind 4 ani membru al Camerei Deputaților, și alți 4 ani în Senat, după care n-am mai vrut, nu mă mai regăseam în acel Parlament. Spun acest lucru pentru a se vedea că am fost chiar în mijlocul bătăliilor care s-au dat în anii 2000-2008, loc și timp în care am făcut și această constatare: ,,Ce se întîmplă?

Nu se ia o țintă de către Guvern (oricare ar fi acesta) să dezvolte, domnule, ceva anume?”.

Tu, în mandatul tău, te ocupi de calea ferată; celălalt construiește autostrăzi, alt guvern dezvoltă metroul, și așa mai departe, astfel ca, atunci cînd ți-ai terminat mandatul, să lași în urma ta un obiectiv, cel puțin, finalizat, la nivel național. Acum, se întîmplă cam așa: toți trag de banii României – cîți sînt ei, mulți sau puțini – îi împrăștie pe diverse domenii, prin ministere, toți fac diverse licitații (pentru comisioane, trebuie să recunoaștem), și iată, așa se pierd banii României, la 30 de ani de la schimbarea de regim politic.

G.C.: Aici e o boală lungă, de care nimeni nu știe cînd vom scăpa de ea, nici chiar Brucan, dacă ar mai trăi! Hai să abordăm o temă care constituie o preocupare serioasă a oricărei companii de metrou – siguranța circulației. Cum se reflectă această preocupare în funcționarea metroului bucureștean?

I.R.: Și în acest domeniu avem specialiști buni, slavă Domnului! Dar, dacă nu se înlocuiesc la timp, fie șina, fie cablurile, și așa mai departe, apar diverse defecțiuni tehnice. Slavă Domnului că nu din această cauză au avut loc cele cîteva tragedii de la metrou – vorbesc, desigur, de gesturile de suicid ale unor persoane disperate. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (9) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca la-nceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) Despre destinul deportaţilor în Siberia mărturiseşte românul Nicolae Avasiloaie, născut la 1926, în comuna Hreaţca, localitate din Ţinutul Herţa, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora Emilia şi fratele Ilie în acea noapte de început de vară: „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoşi din casă aproape goi şi flămînzi şi puşi pe drumurile pribegiei [...]. Peste cîteva ore eram la gara din Noua Suliţă, zăvorîţi în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile [...]. Peste vreo trei săptămîni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la destinaţie, fiind repartizaţi într-un sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo şapte sau opt sute de oameni au fost adăpostiţi într-un grajd de cai. Şi chiar deodată cei apţi de muncă au fost puşi la lucru: trimişi la doborît copaci în pădurile mlăştinoase şi pline de ţînţari. Iernile sînt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu şi de oameni. Gerurile ajung şi chiar depăşesc cincizeci de grade. Mai ales nopţile nesfîrşit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheaţă. Veni dezgheţul şi se stîrni o epidemie groaznică. Cei care au scăpat de foame şi de frig erau seceraţi de boli. Nu ştiu din ce considerente, dar ne-au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 şi ne-au dus, întîi pe apă, apoi cu trenul, pînă la Tiumen, iar de acolo mai departe pînă [...] la capătul lumii [...]. Dar ieşi la iveală că sînt şi mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duşi la Kondinsk şi mai departe la Şain. Ne-au debarcat şi ne-au lăsat pe malul rîului Konda, punîndu-ne la cosit ierburi pentru fîn. Trăiam în nişte colibe, care ne adăposteau cîine-cîineşte de ţînţari, ploi şi frig. Dar prin luna august colibele au ars şi noi ne-am pomenit sub cerul liber, iar îngheţurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuşi şi-au făcut milă de noi şi ne-au primit în sătucul Şaim şi ne-au dat şi nişte saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele. Astfel, în foame şi goliciune, frig şi înjosiri, trecea zi de zi şi an de an pentru cei care supravieţuiau [...]”.

Cele 458 de familii din Ţinutul Herţa, deportate în lunile mai-iunie 1941, au lăsat 1.308 hectare de pămînt arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 de porcine, 34 de căruţe, numeros inventar agricol. Averea evreilor din orăşelul Herţa (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naţionalizată de către puterea sovietică în anul 1940. Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în perioada anilor 1940-1941, 1944-1947 au fost supuse persecuţiilor staliniste 29 de familii din satul Molniţa, constituind 85 de martiri de origine română. În numărul lor au intrat 17 bărbaţi, 29 de femei şi 39 de copii cu vîrsta pînă la 16 ani. 11 persecutaţi aveau studii primare, 13 - nu ştiau carte. Sub securea dezmăţului bolşevic au numerit 46 de ţărani. Trei bărbaţi au fost arestaţi pentru motivul că erau „elemente care prezintă un pericol social”, doi - „pentru agitaţie antisovietică”, unul - pentru faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar” din România şi o femeie - „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Lista deportaţilor este compusă din 78 de molniceni. Ei au fost încărcaţi în 20 de căruţe şi transportaţi la gara feroviară din orăşelul Noua Suliţă. În rîndul lor s-au aflat 11 bărbaţi, 28 de femei şi 39 de copii. 75 de martiri duşi în Siberia în iunie 1941 erau „rude cu unii trădători ai patriei”, care se găseau în rîndurile Armatei române sau în interiorul României ca refugiaţi.

Nu este indicat motivul în privinţa a trei persoane deportate din Molniţa. În locurile de exilare au murit patru molniceni, iar doi martiri au închis ochii pentru totdeauna în lagărele sovietice de muncă corecţională.

Aceste victime ale terorii roşii au constituit începutul tragediei care a căzut ca un blestem pe capetele molnicenilor, lăsînd în urma ei lacrimi şi durere. Se vor perinda cu duiumul greutăţile colectivizării forţate a gospădăriilor ţărăneşti, consecinţele foametei din anii 19461947, organizate de către dictatura stalinistă, încorporările românilor în batalioanele sovietice de muncă şi nimicirea lor în regiunile lacurilor Ladoga şi Onega din Federaţia Rusă, arestările şi condamnările la diferite termene de închisoare a oamenilor care nu puteau să achite statului cotele necesare de cereale prevăzute în carnetele de obligaţiuni. Astfel, la finele anului 1940, în satul Molniţa, aşezat în pitoreasca vale a Prutului istoric, trăiau cu dragoste de glie şi credinţă în Dumnezeu, cu obiceiurile şi tradiţiile rămase din străbuni 3.000 de locuitori, mîndri la chip şi buni la suflet. În numărul lor intrau 600 de bărbaţi, 800 de femei şi 1.600 de copii cu vîrsta pînă la 16 ani. În bună înţelegere convieţuiau 2.981 de oameni de origine română, 11 nemţi şi 8 evrei. În sat se aflau 400 de gospodării ţărăneşti, o şcoală, şase prăvălii, o baie. Ţăranii aveau 850 hectare de pămînt, dintre care 726 de hectare erau terenuri arabile. În folosinţa satului se găseau cinci iazuri pline cu peşte. Averea molnicenilor se compunea din 35 de cai, 180 de vite cornute mari, 63 de viţei, 6 boi, un taur, 300 de porci, 800 de oi, 20 de stupi de albine, 60 de căruţe, 200 de pluguri, 160 de grape, două batoze. De instruirea copiilor de ţărani se ocupau profesorii şcolari, iar de sănătatea molnicenilor avea grijă un medic. După jumătate de secol de dominaţie sovietică, în 1991, în satul Molniţa trăiau 1.744 de locuitori, dintre care 1.652 de oameni de origine română, 74 de ucraineni, 12 ruşi şi 6 persoane a căror naţionalitate nu este indicată în documentele vremii. Populaţia satului s-a redus cu 1.056 de locuitori.

Despre anii de restrişte prin care au trecut localităţile Ţinutului Herţa s-a scris şi se va scrie cît timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de azi şi de mîine, cei peste 70.000 de martiri „răpuşi de gloanţe, epidemii şi mizerie ne sînt rubedenii şi înaintaşi”. Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin, menţiona: „Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sîngeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decît altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea şi a unei reacţiuni ideologice fără precedent în istorie”.

Sfîrșit Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (39) 2 decembrie 1941 - După introducerea pe frontul din fortificaţiile Sevastopolului, colonelul Leonard Mociulschi este numit comandant al „Grupului de atac”.

- În Crimeea, Brigada 4 mixtă munte română începe luptele împotriva partizanilor sovietici din munţii Iaila, care dispuneau de poziţii bine organizate, în unele locuri chiar de cazemate, numeros armament automat, inclusiv automate.

- Datorită dificultăţilor întîmpinate în zona Rostov, Grupul german de armate Sud pune la dispoziţia Grupării „Kleist” un regiment de cavalerie şi trei baterii din Brigada 5 cavalerie română.

- Generalul Emanoil Bîrzotescu, comandantul Diviziei 1 infanterie, cere militarilor români, prin ordinul de zi nr. 21, ca purtarea militarilor români faţă de populaţia băştinaşă (din Ucraina) „să fie de natură a impune consideraţiune şi a atrage simpatia pentru armata şi ţara noastră”.

Articolul 250 din Codul Penal, referitor la infracţiunea de luare de mită, capătă următoarea formulare: „Acela care dă, oferă sau promite unui funcţionar public, fie direct fie indirect, bani sau orice alt profit ce după lege nu i se cuvine pentru a-l determina să îndeplinească sau să întîrzie îndeplinirea unui act privitor la funcţiunea sa, ori să facă un act contrar îndatoririlor funcțiunii sale, comite delictul de mituire şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 1 la 6 ani şi amendă de la 5.000 la 20.000 de lei, dacă faptul se săvîrşeşte faţă de o persoană care deţine un mandat efectiv faţă de un judecător, jurat sau funcţionar public însărcinat cu predarea, recepţia sau supravegherea unor lucrări publice, ori cu stabilirea sau încasarea impozitelor, pedeapsa este închisoarea corecţională de la 2 la 8 ani şi amendă de la 10.000 la 50.000 lei”.

- Institutul Central de Statistică informează pe Ion Antonescu că populaţia Basarabiei era de 2.733.482 locuitori (1.335.857 bărbaţi şi 1.397.625 femei), iar cea a Bucovinei de 791.526 locuitori (382.488 bărbaţi şi 409.038 femei).

- Mareşalul Ion Antonescu aprobă ca evreii deportaţi în Transnistria, care trăiau în condiţii precare, să fie ajutaţi cu bani şi medicamente prin intermediul Centralei Evreilor din România şi a Guvernămîntului Transnistriei.

5 decembrie 1941 - Pe frontul de la Sevastopol, pe un ger cumplit, vînătorii de munte ai Brigăzii 1 luptă cu aceeaşi înverşunare în poziţiile fortificate, în timp ce trupe din Brigada 4 se confruntă cu partizanii în munţii Iaila.

- Locotenent-colonelului Vasile Scîrneci i se comunică (prin telefon) că Batalionul 3 vînători de munte va fi trecut în rezervă: „Să fie oare adevărat? Ce bine ar fi! După 13 zile încheiate, ne vom putea şi noi dezbrăca şi spăla ca lumea. Ne vom putea da de hac păduchilor care acum îşi fac de cap şi nu avem ce le face... Ninge întruna!”.

- W. Filderman informează pe Ion Antonescu că subscrierile evreilor la Împrumutul Reîntregirii s-au ridicat, pînă la 30 noiembrie 1941, la suma de 1.135.789.183 lei şi asigură că „populaţia evreiască îşi va face pe deplin datoria şi că în ce ne priveşte nu pregetăm să lucrăm cu tot devotamentul şi cu toată dragostea de ţară”.

Pe alte fronturi: - La Moscova, I.V. Stalin, V.M. Molotov și Anthony Eden discută despre probleme ale cooperării de luptă antigermane.

- În faţa Moscovei, trupele germane ajung la Kalinin (35 km) şi rîul Tula (50 km).

6 decembrie 1941 (1) - Marea Britanie declară război României, Ungariei şi Finlandei. La rîndu-le, Panama, Cuba, Guatemala, Republica Dominicană, Nicaragua şi Salvador declară război Germaniei, Japoniei şi Italiei.

- În Crimeea, luptele au acelaşi caracter înverşunat.

- În faţa Sevastopolului, Batalionul 3 vînători de munte este înlocuit (după 13 zile de lupte, timp în care a pierdut 88 de ostaşi - ucişi, răniţi sau degeraţi) de Batalionul 23 vînători de munte, comandat de locotenentcolonelul Tomescu.

- Înainte de predarea sectorului de luptă, locotenent-colonelul Vasile Scîrneci se referă la comportarea ostaşilor germani şi români faţă de populaţia civilă din Crimeea: „În satul Alsu, nemţii se dedau la jafuri, îndemnaţi de foame. Nici ai noştri nu sînt uşă de biserică, fură şi ei, dar cu «omenie», mai cu perdea şi de acolo unde cred că prisoseşte. La cei în nevoie le dau şi din puţinul lor de hrană... Nemţii au un alt sistem: scot din buzunar două-trei mărci şi pun mîna pe o viţea, pe un porc şi apoi îşi iau calea. Sînt ipocriţi. Starostele tătarilor, cu o delegaţie, a venit la mine să se jelească”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 22 noiembrie 2019

ADEVARATE

Groaznicul cutremur de sîmbătă noaptea – 10 noiembrie 1940 (1)

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea, în 30 august 1940, a Diktatului de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii MilitaroLegionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sînt doar cîteva dintre aceste evenimente.

Tuturor acestor întîmplări dramatice li s-a adăugat o calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3.39, România a fost zguduită de un cutremur de pămînt cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. Consecințele au fost dezastruoase: numărul estimat al victimelor a fost de 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi, majoritatea din Moldova (din cauza contextului în care s-a produs, cifra exactă a victimelor nu a fost cunoscută, informaţiile fiind cenzurate în timpul războiului). În Bucureşti, cutremurul s-a soldat cu circa 300 de morţi (cei mai mulți dintre aceștia ca urmare a prăbușirii blocului Carlton, cea mai înaltă construcție executată din beton armat existentă în Capitală în acea perioadă).

Un sfert din imobilele Capitalei au fost avariate O notă publicată în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămînalului ,,Gazeta municipală” centraliza în mod succint efectele cutremurului asupra construcțiilor din București: ,,După o statistică sumară, s-au primit la serviciile tehnice ale primăriei reclamațiuni pentru aproape 10.000 de imobile avariate de cutremur. În același timp, s-au executat reparațiuni de proprietari fără a mai încunoștiința organele comunale la un număr egal de imobile. În Capitală sînt azi 80.000 de imobile. De unde rezultă că aproape un sfert au avut nevoie de reparațiuni sau de refaceri”.

Efectele materiale ale cutremurului Primele relatări de presă sînt edificatoare nu atît pentru precizarea efectelor materiale ale cutremurului – asupra cărora nici Guvernul nu își făcuse încă o imagine corectă – cît pentru oglinda asupra stării de spirit a populației, în primul rînd în București.

Numărul ziarului „Universul” ce urma a fi tipărit pe 10 noiembrie, pentru a putea fi distribuit pe 11 noiembrie – așadar primul număr de după cutremur – includea un articol scris într-o grabă evidentă și sub emoția de început, Capitala a fost zguduită de un cutremur de o violență extraordinară. Fusese scris la ora 5 dimineața și oferea o imagine cinematografică: Blocul Carlton și alte multe clădiri s-au prăbușit. „Panica produsă a

fost cu atît mai mare și mai grozavă, cu cît majoritatea locuitorilor a fost surprinsă în somn. [...] Mișcările seismice ne-au situat aproape de catastrofa totală. [...]

Automobilele și taxiurile gonesc undeva spre periferii.

Lumea se teme de o nouă repriză seismică. Pe străzi, sirenele pompierilor alarmează și mai mult sufletele. [...]

Cea mai mare parte a populației din centrul Capitalei s-a refugiat în Cișmigiu. Blocul Carlton s-a prăbușit.

La locul groaznicului sinistru au venit toate posturile de pompieri, cari degajează terenul”.

La 4.20 Observatorul Astronomic anunțase că magnitudinea cutremurului a fost de 8-9 grade. Și celelalte ziare aveau relatări tot atît de dramatice. „Curentul” (apropiat Mișcării legionare, în comparație cu „Universul”, care se străduia să fie neutru politic) includea imagini chiar mai impresionante; în primele zile, tendința aceasta era evident spontană; ulterior, însă, a fost voită, pentru a sublinia, odată în plus, eroismul legionarilor și al reprezentanților instituțiilor Statului care au făcut față situației. Primul articol se intitula ,,Un înspăimîntător cutremur a adus jalea în căminele românilor”. Evident, fără o sursă serioasă, această sursă indica 500 de „locatari îngropați” la Carlton.

Relata, apoi, atmosfera din București: „Panica a fost de nedescris. [...] femei înnebunite de groază, bărbați cu copii în brațe, cu toții îmbrăcați sumar, au părăsit paturile țipînd și plîngînd. [...] Locatarii caselor au avut sentimentul iremediabil al sfîrșitului”. Numărul următor al ziarului „Universul” (12 noiembrie) prezintă toată pagina 1, plus unele din interior, sub titlul ,,Groaznicul cutremur de sîmbătă noaptea”. Termenul folosit pentru primele momente era „panică”: „Lumea, trezită din somn de zguduiri puternice, aleargă îngrozită, neștiind încotro să apuce. [...] Aveai impresia că te afli în infern. [...] Îmbrăcată sumar, lumea din centrul Capitalei a fugit din blocuri, refugiindu-se pe străzi și în piețele publice. În Cișmigiu, în Piața Teatrului Național, Piața Cercului Militar, la Șosea [...] În zori, Capitala avea un aspect jalnic. Blocurile de beton s-au îndoit, pierzîndu-și balcoanele și coșurile, prăbușite în stradă. Zidurile sînt crăpate. Casele vechi s-au surpat parțial [...] Lumea aleargă înfiorată de spaimă”.

Peste tot acest tablou sumbru, cădea o ploaie măruntă. Despre efectele cutremurului în restul țării, în primele zile sînt relatări puține. Pentru București, centrul atenției, determinînd imaginea dezastrului, era blocul Carlton, o emblemă a modernizării Capitalei, situat la colțul străzii Regale cu Bulevardul Brătianu. Avea 12 etaje, parter și două subsoluri, 92 de apartamente, garsoniere și birouri, iar la subsol o mare sală

(

RM

de cinematograf. În total, aproximativ 200 locatari, din care doar cîțiva au putut fi salvați – aflîndu-se la subsol, au cerut ajutor prin rețeaua telefonică ce rezistase.

Unii au murit și din cauza incendiului declanșat de la sistemul de încălzire din subsol, pe bază de păcură.

(Proprietarii terenului nisipos pe care fusese construit blocul erau D. Bragadiru, Donici, Șaraga, Roxana Soutzo; planurile au fost făcute de arhitectul G.M. Cantacuzino, calculul rezistenței aparținuse inginerului G. Schüssler; firma constructoare era „Frații Schindl” din București. Suprafața totală era de 793 mp. Cele două fațade – spre str. Regală și spre B-dul Brătianu – aveau 30 m și respectiv 25 m înălțime, iar pe colț era un turn de 44 m înălțime, susținut doar de un pilon, care nu putea face față și unor mișcări telurice pe orizontală. Construcția – deși planurile ridicau probleme semnalate de specialiști – a fost aprobată de Primărie la 27 iulie 1935. S-a lucrat cu mare grabă, chiar iarna, încălcîndu-se normele tehnice, și mascînduse deficiențele flagrante de construcție – mai ales la stîlpii de susținere turnați defectuos. Sala de spectacole de la subsolul I a fost construită chiar fără autorizație, pe 556 mp și o înălțime de 12 m). În raportul anchetei se afirmă că din aproape 1.000 blocuri ale Bucureștilor, numai Carlton a picat, deși era nou; vinovate erau greșelile de construcție. Procurorii i-au arestat pe frații Schindl și pe șefii de șantier, și i-au dus la închisoarea Văcărești pe 12 noiembrie 1940. Blocurile Wilson și Pherichide, ce aveau același constructor, fuseseră și ele avariate. – cf. „Curentul” din 13 și 20 noiembrie 1940.

„Almanahul Cuvîntul” pe 1941 indica 140 de morți și zeci de răniți. Dar, statistica oficială finală dădea, pentru toată Capitala, 136 de morți.

Regele și Generalul nu erau în București (1) Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, încerca să stabilizeze situația internă, să calmeze spiritele prea încinse ale legionarilor ajunși la Putere și doritori de o grabnică răzbunare asupra celor pe care îi considerau prigonitorii lor din timpul Dictaturii Regale, sau să limiteze abuzurile legionarilor intrați în Mișcarea legionară după accesul acesteia în fruntea Statului, nou veniți care urmăreau o rapidă îmbogățire, instaurînd un sistem terorist. Se mai adaugă rivalitatea – deocamdată mocnită – dintre conducătorii legionari și Ion Antonescu, fiecare doritori de a se impune prioritar în simpatia populaței. În acest ultim plan, Horia Sima a încercat să transforme toate evenimentele majore legate de Mișcarea Legionară în evenimente ale Statului român, obținînd participarea la ele atît a lui Ion Antonescu, cît și a Regelui Mihai. Generalul era evident că o făcea fără entuziasm, doar din considerente politice; Regele, foarte tînăr (avea doar 19 ani), se părea că era atras efectiv de propaganda și de paradele legionarilor, unde i se acorda cea mai mare atenție. În acest context, Ion Antonescu și Mihai participă la 8 noiembrie 1940, la Iași, la o mare paradă legionară, de ziua Sfîntului Mihail, protector al Legiunii. (va urma) Deieri-deazi.blogspot.com, Historia.ro

16

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Frica de cătușe

Sîntem înaintea celui de-al doilea tur de scrutin, foarte important din cîte se observă cu ochiul liber și foarte neînsemnat, dacă e să dăm crezare declarațiilor celor două forțe politice aflate în cursă, PNL-ul lui Iohannis și PSD-ul lui Dăncilă. Vremurile în care candidații se băteau pentru prima funcție în stat se pare că au apus, asistăm acum doar la diverse declarații și cam atît. Unde sînt strategiile de campanie de la finalul secolului trecut, de la început de mileniu? Unde este acel ,,credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?” – rostit de Constantinescu în 1996? Unde sînt replicile de top, precum ,,Ce ați făcut aseară acasă la Vîntu, domnule Geoană?”?

Acum se pare că în spatele a ceea ce se vede la tv se află zîmbetele strîmbe ale unor generali activi sau rezerviști, precum și un zgomot surd de cătușe.

Senzația mea este că, de fapt, Iohannis se vede la Cotroceni pentru încă 5 ani de vacanță, iar obiectivul PNL nu este decît acela de a-l expune pe urmașul lui Iohannis, următorul candidat la Cotroceni în 2024, Rareș Bogdan. Este evident și se observă în orice mișcare publică a acestuia, a fostului jurnalist – actualmente europarlamentar – că prietenia lui cu Hellvig îl va aduce la Cotroceni, în 2024. A început deja pregătirea populației și a membrilor PNL în acest sens.

Despre așa-zisa campanie a partidului total antionațional liberal – așa cum este PNL acum – pot spune că merge pe ideea anti PSD, așa cum, în 2012, USL-ul lui Ponta și Crin a cîștigat alegerile parlamentare. La acea vreme, nu conta nimic din tot ceea ce implica economia, politica și restul domeniilor de interes pentru români, USL bătea toba cu ,,jos Băsescu” și ,,jos PDL”, sau ,,ciuma portocalie” sau, după caz, ,,viermii portocalii”. Și doar atît. Ei bine, așa au cîștigat în 2012. Acum, în 2019, ce face PNL? Le întoarce moneda! Vedeți vreo altă expresie în limbajul PNL/Iohannis, alta în afară de ,,jos PSD”, ,,jos ciuma roșie”? Păi nu, că nu există. Problema e că cei de la PNL/PDL, avînd de partea lor nu doar cam toată presa, dar și cătușele, merg mult mai departe în acest demers și atacă PSD în stilul ,,Polina” din ,,Moromeții”. Lupta nu mai e în Parlament, nu se mai dă pe programe – nu că ar fi fost vreodată așa – ci la umbra serii, cu zgomot de cătușe și mașini negre. Asta a ajuns lupta politică din

România: disperare și furie. Probabil că, în curînd, se va ajunge la bătăi și crime.

Ca cetățean de rînd, ca român, nu poți să nu te întrebi de unde vine nebunia asta pe putere, de unde disperarea asta și care este, de fapt, motivul. În afară de faptul că ,,puterea este cel mai puternic afrodisiac”, singura explicație constă în faptul că cei care acum se luptă ca disperații fie doresc să aibă acces la borcanul cu miere – adică la furt – fie vor să își scape pielea și să rămînă și cu libertatea și cu banii. Un lucru iese total din discuție, și anume faptul că ei ar vrea binele celor care îi votează. Cei care chiar cred prostia asta ori sînt nebuni, ori sînt destul de proști ca să înțeleagă adevărul. Dacă după 30 de ani de bătaie de joc mai există români care să creadă că politicienii le vor binele lor și țării, înseamnă că, într-un fel, își cam merită soarta.

Disperarea lui Iohannis și nebunia lui Dăncilă își au originea cam în același loc, doar că diferă puțin pozițiile. Pe de o parte, Iohannis și gașca lui știu că dacă pierd controlul cătușelor s-a cam terminat cu ei, iar pe de altă parte, cei din PSD, împreună cu cei care sînt în spatele lor, doresc să echilibreze puțin situația. Siguranța combinată cu frica pe care Iohannis și Rareș Bogdan, împreună cu clovnul Orban și echipa lui, le afișează, reprezintă, de fapt, o realitate cruntă pe care România o trăiește pe viu – aceea că ei sînt conștienți că, dacă pierd acum Cotroceniul, viața lor și a celor din Justiție care îi sprijină va suferi schimbări. Poate că cele cîteva zeci de dosare se vor ,,reactiva” la Iohannis, poate că Rareș Bogdan are să fie ceva mai sărac, sau cine știe ce altceva mai iese la iveală, în afară de contractele cu statul de care beneficiază. Poate că Orban va avea un stres cu Transalpina, iar Blaga o să fie iar clătinat de vreun dosar. Da, am spus bine, Blaga. Pentru că, dacă e cineva în țara asta care știe bine cine l-a pus pe Klaus Iohannis la Cotroceni și cu ce scop, ei bine, să știți că acea persoană se numește Vasile Blaga. El și-a negociat strălucit șansele, el a fost și încă este la fel de intangibil în fața legii precum sînt Iohannis, Băsescu și alți trădători. Vasile Blaga, da. El l-a pus K.W.I. la Cotroceni.

Dacă tot vorbeam de Băsescu… Acest om a fost de două ori președintele țării. Sub acest individ, România a devenit colonia de acum. El a pus fundația pe care Iohannis construiește în prezent.

Sînt suspiciuni rezonabile că el a ajuns președinte prin frauda îndreptată atît împotriva lui Năstase, cît și a lui Geoană. Sînt dovezi că a mințit cînd a spus că nu a fost colaborator al Securității, condiție

Limba corporatistă, acest ,,cumplit meșteșug de tîmpenie” De trei zile o tot ținem cu ,,Iohannis refuză întîlnirea cu Dăncilă”. Și ce ar fi de dezbătut? Ea ar avea șansa să se scoată cu o telenovelă. Cînd nu mai are argumente, Veo plînge, așa că le-ar face să plîngă și pe croitoresele părăsite, și pe Isaurele din Ferentari. În casele alegătorilor ar răsuna celebrele versuri ,,mama plînge, tata plînge, Luminița varsă sînge!”.

Iar sasul elocvent ca un Trabant e un tip profund, care a uitat ce a făcut în copilărie. A apărut un filmuleț cu Herr Spielhosen Brr Brr, în care reporterul îl roagă să povestească o amintire de cînd era mic. Iar Iohannis tace, tace, tace, de aproape 60 de ani tot tace și pe urmă zice, cu o voce de șmirghel presat la rece, ,,nu știu, nu știu!”. Acel film ar fi meritat titlul ,,Obrajii groși ai tăcerii”. În 2000, lui Iliescu i-a fost frică să stea față în față cu Vadim. În 2019, Iohannis fuge de Viorica. În 2040, dacă nu chiar în 2030, președintele în exercițiu

va refuza dialogul cu un ursuleț panda pe trotinetă cu baterii de vibrator. Comunistozaurul Iliescu a avut fler.

Vadim venea din presă, dar nu se compara cu ziaricii de azi. Cînd îi vezi pe hapciupaliticii ăștia agresivi, pui diagnosticul ,,tupeul și cultura nu mănîncă la aceeași cantină”. În cazul lui Vadim, mîrlănia, talentul și cultura se îndopau cu aceeași furculiță. Mă gîndesc la el și mă uit la lumea bună care mă jignește pe facebook. Mesaj pentru gunoaie: Vadim era mai cult ca noi toți la un loc și mai talentat ca voi toți la un loc!

Dar eu cer prea mult de la feisbucari și de la ,,jurnaliști”. Auzi, ,,jurnaliști” și ,,Facultatea de Jurnalistică”! Oribil, sună oribil! Decît să îmi spui ,,jurnalist” – mai bine mă bați. Un om care știe să scrie e gazetar sau publicist. Gazetar sau publicist, da? Gazetar sau publicist. Iar textele mele nu sînt editoriale, ci cursive sau tablete. Aaaa, printre ziarici mai poți auzi întrebarea: ,,mai ești în presă?” Da, așa

esențială pentru a candida. A fraudat, a mințit, a distrus vieți, a abuzat de funcție, a fost un marinar dezlănțuit pe uscat, și, în lipsa unor furtuni marine, a transformat toată viața politică din România într-un imens uragan. Pe lîngă toate acestea, sînt suspiciuni că a avut un merit important în vinderea Flotei Comerciale a României, cea de-a patra din Europa în 1989. Cu toate acestea, este europarlamentar, este liber și apare la tv și ne mai varsă rahat în creier. Cine îl ține pe ăsta în brațe?

Următorul de după Băsescu, investit de Blaga, așa cum am spus. De fapt, pe Băsescu tot Blaga l-a pus președinte, dar acolo a avut un rol mai mic. Deci, a venit Iohannis. Cu o avere imensă, de ,,zeci de dosare penale”, toate ,,închise” la Alba. Băi, dar chiar toate!

A făcut numai tîmpenii, fie cu case date ilegal, fie cu case luate prin fraudă, fie prin alte mișmașuri. Ei bine, în loc să fie la pușcărie, Iohannis îmi dă mie lecții de onestitate. Păi, să nu înnebunești? România este o colonie, e clar. Iar românii se pare că sînt cei mai naivi omuleți din univers, votînd cu ambele mîini niște borfași, în timp ce strigă din rărunchi că ei vor oameni cinstiți la conducere. Ăsta chiar e un paradox, nu?

Despre PSD, numai de bine. Nu mi-au plăcut niciodată, nu îmi plac și nici acum nu îi iubesc.

Dăncilă este un accident politic, o femeie adusă de val în fruntea unui guvern și a unui partid. Este și ea ghidonată de multe interese, nu m-a convins cu nimic că este mai bună decît Iohannis și Băsescu, dimpotrivă. Ea s-a focusat strict pe electoratul PSD, care se pare că o trădează, și nu a dat doi bani pe zona privată românească. Pentru că nu se pricepe, pentru că e pe dinafară. Ce să spun… nu îmi place deloc de ea, de PSD, de nimic. Nu are cum să ajungă o Indira Gandhi a României și nici măcar nu are prestanță, așa cum are președintele Croației, de exemplu. Au avut timp 4 ani, din 2016 pînă acum, atît ea, cît și PSD-ul lui Liviu Dragnea, să contribuie la buna funcționare a acestei țări, să rezolve problemele Justiției, să o facă așa cum trebuie – oarbă – să rezolve problemele din zona privată, din servicii, și multe altele. Aveau la îndemînă toate pîrghiile democratice să o facă. Și ea, și Tabloul de la Cotroceni au avut ocazia să facă bine României. Ei bine, atît ei – Blonda și Tabloul – cît și Dragnea, pe care lumea îl vede mare patriot, în loc de mare prost, au încercat să se pună la adăpost pe ei, familiile și anturajul lor, în loc să rezolve problemele românilor și să îi ajute să prospere. Au ascultat de diverși ,,binevoitori” din servicii și au ajuns acolo unde le este locul. Unul la pușcărie, unul în uitare și altul în gropa de gunoi a istoriei.

Tano vorbesc între ei. Cum adică? Un om care scrie va muri lăsînd o frază neîncheiată. De la scris nu pleci ca de la serviciu. Sau pleci, dar ajungi să te exprimi în limba corporatistă, acest ,,cumplit meșteșug de tîmpenie”. Din cine am citat? Fără google, fără google! ,,Cumplitul meșteșug de tîmpenie” arată astfel: m-a sunat un prostobou de la o televizie și mi-a zis, printre altele, ,,să forwardăm”… L-am întrerupt. ,,Ce să facem? Să forwardăm? Dar n-aș putea io să te rewindez în mă-ta?”.

Un ,,jurnalist” din categoria ,,să forwadăm” ar trebui să modereze întîlnirea Iohannis – Dăncilă. Îi dau întrebarea. E pe social, atinge și spitalele, și criza de apartamente. Versurile ,,Aud bacteria plîngînd…/ Sînt singur, și mă duce un gînd/ Spre locuințele cu lustre” au fost scrise de George Brașovia sau de Ioan Dubai-Jebeleanu? Varianta corectă e DubaiJebeleanu, cunoscut în Franța pentru conjugarea ,,J’ai beleanou, tu as beleanou, il a beleanou” și în Anglia pentru versurile ,,don’t cry, don’t cry/ don’t tell me bye bye/ if you can’t buy/ a ticket for Dubai”.

RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ (,,Național”)

RM

17

Vineri, 22 noiembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Fructele prostiei Nu este cuvînt mai potrivit pentru a exprima concis starea de lucruri creată în România ultimilor ani decît degradarea. O degradare pusă în mișcare de reducerea politicii la atacarea plină de ignoranță și de prost gust a unor concetățeni tocmai de către cei care au jurat pe Biblie și Constituție să le apere drepturile. O degradare care a antrenat prăbușirea dezbaterii publice și a multor instituții. Cu aplauze, desigur, din partea a tot felul de trompetiști, care, nefiind capabili de cariere bazate pe merite, întrețin aberația ca să le pice și lor ceva. În decembrie 1989, România a revenit salutar la pluralism, la statul de drept democratic și și-a asumat valorile Europei în curs de unificare. Statul român avea să atingă o funcționalitate democratică, pe care sînt motive să o criticăm, dar nu poate fi contestată. De ani buni, însă, aceste reușite sînt periclitate de joasa calitate a celor care au ajuns președinți. Ca fapt, cu cît președintele și-a arogat mai multe puteri, contra legii, desigur, cu atît daunele au crescut. În ultimii trei ani, România a cunoscut, într-adevăr, o perceptibilă creștere economică, precum și tentative de a normaliza Justiția și de a se reveni la democrație, la fel ca în alte țări. Însă „lupta cu corupția”, socotită izbăvitoare cu ani în urmă, s-a corupt continuu. Ea a rămas doar calea parvenirii unor corupți. De la președinte pînă jos, corupția este mai mare ca oricînd. Ea nu mai are doar forma însușirii de resurse necuvenite sau a nepotismului, ci și aceea a abuzului de funcții publice în interes privat. Dacă în România actuală s-ar respecta legile, așa cum sînt, iar procuratura și-ar îndeplini menirea, atunci s-ar ocupa, înainte de orice, de abuzul care începe de la vîrf și are efectele cele mai ample.

Că peștele se strică de la cap, se confirmă din nou.

Nu trebuie să plonjezi prea adînc în realitate pentru a observa că, din păcate, în ultimii cinci ani, în țara noastră s-au atins multiple recorduri stupide. De la președinte începînd, România practică astăzi cea mai retrogradă înțelegere a statului. Doar aici o persoană numește sau refuză numirea, după interese meschine și, cum s-a văzut, după serviciile ce i s-au adus, șefi la procuratură, judecătorie, servicii secrete, ministere. Doar aici mecanismul desemnărilor unipersonale a înlocuit concursurile care în alte societăți sînt oxigen. Doar aici se subminează „statul de drept democratic” prevăzut de Constituție , iar președintele se crede „șef al statului”.

Doar aici, atunci cînd Parlamentul anulează justificat prerogativele înțelese feudal – care nu există în nici o jurisdicție europeană, dar le vrea un președinte anacronic – se face tapaj că ar fi „atac la Justiție”, că nu s-ar respecta „statul de drept” și că ar fi un demers „neeuropean”. Doar aici s-au reluat oficial teze ale anilor treizeci: „mișcarea” străzii este socotită sursă de drept, religia este luată ca ritual ce nu obligă la nimic, politica criminală „amic-inamic” se aplică. Iar „tehnicile” acelor ani dezastruoși – „să nu argumentezi, ci să impui clișee”, „să nu recunoști vreun merit rivalului”, „să promiți distrugerea lui” – cunosc în România actuală un reviriment. România este acum țara cu cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace – examen fără drept de apel, care ar trebui să-i pună pe plecare imediată pe cei care se dau „șefii” țării. Românii emigrează pentru venituri mai mari, dar și din cauza nesiguranței Justiției, scăderii educației și a abuzurilor la tot pasul. Cea mai mare extindere a comerțului cu ființe umane este astăzi aici. Acesta i-a implicat pe unii „aleși” actuali, de la început, prin ceea ce au făcut și prin ceea ce nu au vrut să facă.

După anii siniștri ai stalinismului, România este prima țară care a revenit la condamnări politice în „Justiție”. Oricine poate constata cum rivalii au fost scoși din joc pe rînd, nu prin competiția democratică a programelor pentru comunitate, ci, la nevoie, cu „Justiția” instrumentată și serviciile secrete. Aici se cultivă un „stat paralel” asigurat de Securitate, de care procurorii și judecătorii sînt legați prin „protocoale de cooperare” unice în Europa actuală. Aici se fac alegeri europarlamentare cu numărătoarea militarizată a

voturilor și cu scoruri pe măsură. Aici se organizează, spre a mări represiunea, referendumuri pe întrebări pe care nici inițiatorul nu le-a putut explica. Aici s-a revenit la năravuri de falsificare a voinței electoratului. Unii „aleși” caută sprijin în afară pentru a controla cetățenii înăuntru. Ca la nimeni, președintele României vorbește în capitale europene de incapacitatea celor din țară. El nu și-a putut concretiza vreodată obiecțiile cu exemple. În loc să reprezinte cauze publice, el este preocupat de discreditare și umple instituțiile cu mediocri dispuși la vasalitate. România are acum cea mai săracă în idei politică externă a ultimilor 70 de ani. Practic, instituțiile țării au alunecat sub politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii. Alte țări controversează, dar progresează; la noi se pierde timpul cu mofturile unor nepricepuți.

Dacă faci inventarul ultimilor 5 ani, ai un tablou mai mult decît grotesc. Președintele a proclamat, bunăoară, „Anul Constantin Brâncuși”. Au rezultat două-trei chefuri finanțate de „guvernului meu”, după “șezutul” caraghios pe un scaun la Masa Tăcerii. Orice țară realizează ceva durabil la centenarul propriu și grațiază unii dintre păcătoși, într-o încercare profund creștină de reintegrare.

Centenarul României nu a lăsat nimic memorabil în urmă – afară de oarba luptă cu „penalii”, întreținută de penali cu acte. Cu închisorile ei iarăși pline de vinovați și nevinovați, România a ajuns să transmită imaginea sălbăticiei de dragul meschinului „al doilea mandat” și al iresponsabilei mobilizări a unora contra altora.

Curînd vor fi trei decenii de la cotitura din decembrie 1989. Dincolo de vorbe goale, la ce să te aștepți cînd cel care a jurat pe Constituție o încalcă mai vîrtos decît oricare alt cetățean? Cînd devine evident că nu înțelege despre ce a fost vorba? Mai nou, se desfășoară alegeri prezidențiale în care nu se dezbate nici o temă. Afară de clamarea scoaterii din țară a social-democraților, pe care, oricît de jenant este să consemnăm, totuși, nimeni nu a mai cerut-o în Europa de la tiradele lui Mussolini și perorațiile lui Goebbels! Nici un litigiu al acestor ani nu s-a dezlegat. „Dosarul Colectiv” – care a fost pretextul de a instala „guvernul meu” – nu s-a încheiat, căci pare să ducă tocmai la cei care au folosit tragedia. „Dosarul Revoluției”, lansat de inși de casă, este vizibil doar o răzbunare ieftină, căci schimbările istorice de direcție nu se pot trata în tribunale. Așa arată, lucid și sintetic, bilanțul. Cine trăiește în România și nu ia în brațe balivernele noilor politruci, mai ostile faptelor ca oricînd din anii ʼ50 încoace, are evidența unei situații revoltătoare pentru omul responsabil și a două cauze: accesul persoanelor slab pregătite la decizii și abuzul ca strategie. A devenit limpede din nou că ascensiunea unor persoane cărora „le place să facă politică”, dar o înțeleg primitiv, antrenează distrugeri. În aceste condiții, nu poate să nu ne alunece gîndul la reflecțiile lui Thomas Mann din 1940-1945. Celebrul romancier nu ezita să contrapună „cavalerismul” și „trăirea măreției” de către japonezi, care deplîngeau moartea unui lider cu care erau în război, la situația de atunci a țării sale, în care „cei mai slabi (die Untersten) inși din punct de vedere uman, ultimii și cei mai de jos, determină chipul țării”.

Din nefericire, nu putem spune că ascensiunea „ultimilor din punct de vedere uman” s-a oprit în lume.

Tot mai numeroși concetățeni își dau seama că cei care au pus mîna pe decizii nu sînt pe măsura nevoilor acestei țări. Nu ar strica o analiză, de pildă, de genul celei făcute în Franța pe întrebarea: ce fel de studenți au fost cei care s-au gonflat în „șefi”, spre paguba celorlalți?

Cum se observă ușor, diferiți mediocri sau neisprăviți reușesc să înainteze, apelînd la suporturi oculte, spre decizii care distrug realizări, țin în loc instituții și țări și afectează viața milioanelor de oameni. Un fost ministru al regimului actual propunea să se observe valoarea modestă, intelectuală și civică a persoanei de la vîrf. Destul să reținem ceea ce spun consilierii prin București, la ceas de seară: nu se pricepe nici Constituția.

Destul să observăm că după, ce creștin-democrații și social-democrații au fost actorii majori ai reformelor democratice și proeuropene din România, ignoranța merge pînă acolo încît președintele îi vrea dispăruți în

numele unor aiureli. În situația în care acesta nu are nici o realizare a sa în democratizare sau europenizare!

Președintele le cere liberalilor actuali „luptă” și evocă „lupta sa”. Totuși, tocmai Mein Kampf-ul lui Hitler este reperul acestei țări? Cînd știm ceea ce știm, iar pe lume au fost recent Helmut Schmidt, cu inflexibila sa opțiune democratică, sau Angela Merkel, cu etica ei efectiv creștină, și numeroase alte personalități veritabile? Cînd în România au fost, cu siguranță, Corneliu Coposu, cu devoțiunea sa exemplară pentru pluralism, și atîția care s-au dedicat unei Românii democratice? Cînd cultura lumii este mai bogată în repere decît oricînd înainte?

Respectivul demnitar făcea praf „cărțile” președintelui.

Dar aceste cărți suscită și întrebări. De unde scrisul de cărți cînd cine scrie cărți procedează, totuși, verificînduse mai întîi în articole? De unde acest scris cînd noțiuni simple nu se înțeleg, cînd pînă și declarații insipide se citesc de pe foi, cînd interviuri serioase și directe nu s-au putut, iar dezbaterile s-au evitat cu grijă? Dacă condamni plagiatul, nu ar trebui să condamni și scrisul de cărți de către alții, care este tot fraudă? De unde bătutul în piept cu cărămida „europenității” după ce te-ai opus reformelor proeuropene? Destul să observăm, chiar și la „guvernul meu” reinstalat deunăzi, că nici unul dintre membrii săi nu a putut invoca o analiză proprie, dincolo de eventuale articolașe de opinie pe care oricine cu zece clase le poate avea. Totuși, România a avut în istorie și demnitari pregătiți, încît este de bun simț întrebarea: era cazul unei aventuri cu astfel de nivel? Cornel Nistorescu a dezvăluit că cea mai mare parte a guvernului sînt inși care au studiat la noua Securitate sau parteneri ai generalilor care gestionează aberantele „protocoale secrete”. Se ridică astfel și alte întrebări de bun simț.

Cetățenii chiar trebuie să fie „securitizați” pentru a putea deveni miniștri? Absolvenții de simple studii civile nu mai sînt buni? Securiștii trebuie să fie numiți profesori la „Babeș-Bolyai” sau „Universitatea de Vest” pentru ca cineva să fie luat la centru? În România acestor săptămîni s-a petrecut faptul extrem de grav al distrugerii legitimării, de care orice democrație este legată lăuntric, iar liberalismul o are ca miez. Președintele își trădează doar incultura cînd se laudă că a dărîmat un guvern. Aceasta din măcar trei considerente: un președinte integru nu se ocupă de uneltiri, un democrat nu se laudă că a folosit mijloace nepermise pentru a răsturna ceea ce alegătorii au votat la alegeri parlamentare, iar un liberal își dă cu tifla dacă nu știe că parul („să dăm cu parul!” chema un acolit) nu ține de mijloacele politicii luminate. Știm de la James Madison că unica legitimare democratică o dă votul cetățenilor. Un parlamentar nu are cum să rămînă legitimat atunci cînd iese din lista pe care a ajuns parlamentar. Dacă este șantajat, sau din orice alt motiv, el poate ieși cu totul, prin demisie. Or, președintele se laudă cu abuzuri ce nu au de a face nici cu legitimitatea, nici cu democrația, nici cu liberalismul!

Aceste abuzuri au de a face, însă, cu securismul. Cei care au studiat „legile prostiei” (de pildă Carlo M. Cippola) spun că oamenii subestimează întinderea fenomenului.

Ei mai spun că prostul este mai dăunător decît banditul.

Găsești prostie în multe locuri din lume, dar la noi ea pare că a urcat pe scara funcțiilor, iar fructele ei se văd. „Cum să-i conduci pe alții spre performanță, dacă nu ești capabil de performanță“?, întreba Confucius. Și aparentele victorii ale cuiva pot ascunde măsluiri ale căror consecințe se percep ulterior. Faptul că ai apucat la iataganul serviciilor secrete și al numirilor în funcții nu înseamnă că ai dreptate, după cum faptul că ai cîștigat alegeri, parte prefabricate, parte fără informarea cetățenilor, nu te face adecvat și nici priceput. Față de ceea ce rămîne în urma „luptătorilor” pentru funcții pe care nu le pot acoperi decît prin abuzuri, tot Confucius formula un avertisment: „Chiar dacă ar urma un rege adevărat va trebui o generație ca să se ajungă la sensul suprem al umanității”. Adică, în traducere liberă, după ce impostura și-a imprimat efigia pe chipul unui stat, va trece mult pînă la restabilirea vieții luminate în acel stat!

Un adevăr pe care istoria l-a dovedit din plin.

Andrei Marga (Cotidianul.ro)

18

Vineri, 22 noiembrie 2019

Schimbarea de la Armată începe cu o sumă uriașă, cheltuită ciudat

RM

La finele săptămînii trecute, premierul Orban a anunțat ,,deblocarea sumei de două miliarde pentru efectuarea plăţilor aferente contractului pe rachetele Patriot, decisă împreună cu ministrul Finanţelor”.

Sigur, aceasta în paralel cu declarații despre ,,găuri la buget”, despre ,,bugete paralele”, despre primării și județe pentru care nu sînt bani etc. etc.

Susținîndu-și premierul, ministrul Apărării, Nicolae Ciucă, a precizat și el că bani sînt ,,pentru plata în avans a sistemului Patriot”, dar a vorbit și de rămîneri în urmă la programul de dotări militare pe care urmează să le plătească același guvern care ,,nu are bani” din cauza ,,dezastrului PSD”. ,,Avînd în vedere că în momentul de faţă sîntem rămaşi în urmă cu programul de corvete şi cu programul de rachete de coastă, toate aceste elemente de analiză a viitoarelor achiziţii depind de nevoia operaţională pe care Statul Major al Apărării o va solicita”, a spus Ciucă.

Dar, atenție, ministrul Apărării face o afirmație interesantă: ,,Banii aceştia pe care i-a deblocat Ministerul Finanţelor, cele două miliarde, se duc în plata în avans a rachetelor Patriot, pentru a nu pierde banii pe care i-am avut destinaţi pentru corvete şi rachetele de coastă”. În felul acesta, continuă generalul Ciucă, plățile au rolul ,,de a slăbi și reduce presiunea pe bugetul de anul viitor”.

Ciudat e că Bugetul pe 2020 nu e încă votat…

Dar nici pe 2019 nu sîntem în întîrziere, zice același general! ,,Nu este vorba de întîrzieri în programul Patriot. Putem spune cu toată răspunderea că programul Patriot şi programul Himars se derulează cît se poate de coerent”. Deci, din spusele ambigue ale generalului rezultă așa: cele 2 miliarde de lei (aproape 500 milioane de dolari) NU erau prevăzute pentru anul acesta – pentru că nici nu eram în urmă, și ,,presau” pe bugetul de anul viitor. Dar nici în bugetul de la anul nu existau… fiindcă bugetul pe 2020 NU există încă! Și atunci, ce e cu banii aceștia și de ce s-a grăbit tripleta Orban – Cîțu – Ciucă să-i plătească?!

O ipoteză e lansată de analistul Constantin Gheorghe, fostul consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care are suspiciuni… rezonabile! ,,Acum înțelegeți de ce trebuia să fie generalul Ciucă ministru al Apărării? S-au dat în avans 500 de milioane de dolari pentru sistemul Patriot, pe care o să-l vedem în poze ani buni de aici înainte”, scrie Constantin Gheorghe.

Cunoscutul jurnalist mai punctează și în privința scandaloasei afaceri a achiziției corvetelor: ,,Urmează corvetele, altă sursă de parandărăt”. În plus, analistul pune o altă problemă care a făcut ocolul presei… dar s-a uitat – amenda dată de români americanilor, în ultima perioadă a guvernării Dăncilă. ,,Aș vrea să știu ce e cu amenda aia de 8,5 milioane de euro, dată de Leș celor de la General Dynamics European Land Systems, pentru că au întîrziat cu mai bine de un an livrarea primelor exemplare de transportoare blindate Piranha 5, termenul fiind acum de luna februarie 2020”, scrie Constantin Gheorghe, care adaugă: ,,Punem pariu că se pierde în peisaj?”. Ironic, Constantin Gheorghe scrie: ,,Altminteri, treceți batalioane române la mersul pe jos, face piciorul frumos!”.

Să precizăm că, potrivit generalului Ciucă, ,,primul sistem Patriot va ajunge în România anul viitor”. ,,De fapt, elemente componente au ajuns, integrarea lor în primul sistem se va face în prima parte a anului viitor, ca atare nu am nici un fel de problemă de întîrziere”, a explicat la fel de ambiguu ministrul Apărării, cel care anunțase și în iulie a.c. sosirea altor ,,componente”.

Reamintim că generalul Ciucă are ,,antecedente”: astfel, pe 20 aprilie 2017, acesta îl surprindea pe premierul de atunci, Sorin Grindeanu, dar și pe ministrul Apărării, cu un anunț ferm - România are în plan achiziţionarea de rachete Patriot. O achiziție directă, fără licitație – dar pentru care trebuiau negociate multe condiții și proceduri. Or, Ciucă anunța că, gata, România achiziționează!

Era vorba de 4 miliarde – bani pentru care decidea doar Guvernul, ministrul MApN, dar NU șeful SMG,

oricît de medaliat era el de către americani. ,,Nu vreau să aflu despre investiţii la Ministerul Apărării decît din declaraţii ale ministrului Apărării. Sîntem clari?!”, a reacționat premierul Grindeanu, o aluzie clară la declarația lui Ciucă. Și Liviu Dragnea a reacționat imediat – ,,Ce nu mi-a plăcut a fost declaraţia şefului Statului Major, care a anunţat deja că va achiziţiona rachete Patriot”. În altă ordine de idei, să amintim guvernului liberal avertismentul lansat în trecut de Ovidiu Raețchi, la un moment dat pe lista candidaților la șefia MApN. ,,Marea investiție de aproape 10 miliarde de euro în modernizarea Armatei trebuia să fie și un prilej de relansare a industriei românești de apărare. Mai precis, dacă România a fost exclusă de americani din sistemul de achiziție în offset militar, s-a pus totuși problema ca mai mulți fabricanți români să participe, prin diverse comenzi, la acest proces de modernizare”.

Asta scria Raețchi acum 2 ani, în noiembrie 2017.

Același vicepreședinte al Comisiei de Apărare atrăgea atenția că ,,există riscul ca nici un producător român să nu poată participa la programul de modernizare a Armatei”, deoarece, conform prevederilor Legii nr.

232/2016 - Legea Industriei Naționale de Apărare și a HG nr. 611/2017 (Normele Metodologice de aplicare a Legii 232/2016), nici un producător din România nu era înscris în Registrul Unic al operatorilor din industria națională de apărare. Din cauza acestui aspect, firmelor românești nu li se va permite participarea la proiectele pentru dotarea Armatei, spunea Raețchi. De fapt, avertismentul lui Raețchi se baza pe o sesizare a PATROMIL —asociație care reunește interesele a mai mult de 40 de producători români de tehnică militară și 200 de colaboratori și furnizori în mod indirect. Potrivit PATROMIL, nici un producător din România nu era înscris încă în Registrul Unic al operatorilor în industria națională de apărare și nu poate participa la programul de modernizare a Armatei, în valoare de 9,3 miliarde de euro.

Or, acum liberalii sînt la putere. Ne poate spune cineva dacă se relansează industria de Apărare așa cum cerea Raețchi în 2017… sau e vorba doar de plăți ciudate, precum cea recentă, tot către americani?

DRAGOȘ DUMITRIU

Mai presus de lege

informații de pe teritoriul acestei țări, se va afla curînd, așa cum se vor afla și trădătorii. Nu mai trăim în Secolele XIX-XX, cînd lucrurile se desfășurau ceva mai lent, cînd adevărul ieșea la lumină în cazul unor conspirații sau trădări. Putem observa ce s-a întîmplat în Chile în anii ʼ70 sau în Iugoslavia în anii ʼ90. Știm deja ce a stat în spatele primăverii arabe, așa cum știm și contextul în care s-a aflat Siria sau împrejurările Maidanului de la Kiev. Adevărul iese la iveală și, indiferent cît va încerca presa să îl ignore, el este unul singur. Adevărul va ieși la suprafață și în România, iar trădătorii vor fi deconspirați, arestați și închiși. Nu se vor mai aștepta acei 50 de ani pînă la desecretizare, lucrurile vor merge mult mai repede. Este convingerea mea că, la un moment dat, Serviciile vor avea propria lor revoluție internă din care se vor ridica cîțiva oameni ai adevărului și ai legii, care vor aduce la suprafață adevărul. Am convigerea că se pregătește și un Mark Felt al românilor, care va ridica la suprafață mizeria, o va expune și o va destructura. Am convingerea asta – că românii își vor găsi calea, că de undeva, din interiorul SRI și SIE, va porni schimbarea.

Cei care acum se luptă pentru scaunul de la Cotroceni – Blonda și Tabloul – precum și centura de castitate a lui K.W.I. – respectiv Orban și guvernul lui – se vor confrunta cu reale probleme în următorii 5 ani. Lumea este în mișcare, românii vor schimbare reală, europenii vor să redevină ce au fost cîndva, iar Rusia nu va mai sta la încasare, așa cum o tot face de ceva timp. Geopolitic vorbind, următorul cincinal are să fie extrem de dur, iar cei mai expuși mulțimii vor fi exact aceia care acum ne mint și ne fură. Nu îi invidiez pe cei care vor fi la putere, așa cum nu îi invidiez nici pe cei care au fost și au făcut mizerii. Momentul în care viața noastră, a tuturor, se va schimba este destul de aproape, și acest lucru îi va pune

pe cei amintiți în fața unor decizii extrem de dure, îi va aduce în zona grea a încercărilor. Fractura socială care se tot așteaptă de ceva timp va avea loc pentru că se vede de la o poștă că minciuna nu are cum să mai reprezinte o valoare politică, așa cum a fost pînă acum. În acest moment, cei care ne conduc, ne-au condus și ne vor mai conduce o perioadă sînt deasupra legii.

Trebuie să fii orb, tu, române, ca să nu vezi asta. Întrebarea care se pune nu este ,,dacă” are să fie o ruptură și o nouă perioadă ,,renascentistă” în lume, ci ,,cînd” se va întîmpla asta. Cele două mari puteri – Rusia și SUA – se ciocnesc deja pe mai multe continente, fie în Europa, fie în Asia, Africa, America de sud. Europa este blocată în această luptă, și asta pentru că paralizia economică a vechiului continent este cauzată de influența masivă a Americii, care se pare că dispune de agenți de influență pînă la cel mai înalt nivel la Bruxelles, dar și în restul capitalelor lumii. Franța încearcă să ne spună că ,,NATO e în moarte clinică” și imediat Parisul ia foc sub furia protestatarilor. Tensiunile se acumulează pe ambele maluri ale Atlanticului, dar și prin alte colțuri ale lumii. Bolivia va deveni curînd o a doua Libie, iar în Chile protestatarii sînt numeroși, dar și mult mai vehemenți împotriva sistemului. Întrebarea pe care fiecare român trebuie să și-o pună este: ,,Cînd o să fie și în România o asemenea mișcare, cînd vom face schimbarea prin care să ne fie și nouă bine, să trăim demn – nu așa cum doresc niște politicieni de doi lei, fie că sînt ei de dreapta, centru sau stînga?”. Nu știu cine va fi următorul guvernator al României, dar am convingerea că va avea un mandat mai mic de 5 ani.

Tano

Punctul doi al Articolului 16 din Constituția României spune clar că ,,nimeni nu este mai presus de lege”. Asta scrie în cartea de căpătîi care stă la baza statului român. Nimeni, dar nimeni, nu e mai presus de lege. Nici măcar președintele, nici măcar premierul, nici măcar politicienii, nici un procuror, nici un cetățean de rînd al țării. Toți românii au drepturi egale cînd e vorba de lege. Să privim puțin în jurul nostru și să vedem cît de mult se aplică, în acest moment, articolul amintit, în România.

Avem un fost președinte asupra căruia planează suspiciuni reale de trădare, sînt bănuieli că a mințit, că a folosit funcția în interes personal, că a încălcat legi, că a făcut declarații false, că a fraudat. Unde este el? În Parlamentul European.

Avem un actual președinte care nu doar că a încălcat Constituția după bunul plac, dar nici măcar nu a fost deranjat cu o întrebare pe această temă. A făcut retrocedări ilegale în favoarea unei organizații declarate ca fiind fasciste de un înalt tribunal inter­ național în 1945. Avem un președinte care a avut de-a face cu traficul de copii în anii ʼ90, care a cîștigat case prin acte false, care are clasate sau doar puse în așteptare zeci de dosare penale. Unde este el? La Palatul Cotroceni.

Despre cei doi de mai sus nu poți decît să spui că au fost și că sînt persoane care au încălcat legea și sînt pasibili de închisoare. Nimeni, însă, nu îi deranjează.

Nici un procuror, nici un politician, nimeni. Serviciile au propus, poporul a validat, românii au pierdut. Deci, cine îi ține pe ăștia în brațe?

Eu am convingerea că adevărul legat de activitățile unor servicii străine, corporații și agenții private de

RM

19

Vineri, 22 noiembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite „Asta-i muzica ce-mi place!“ Aflat la Calafat, în ziua de 15/27 mai 1877, viitorul rege al României a dat ordin bateriilor să tragă asupra pozițiilor turcești de la Vidin. Bateriile turcești au ripostat imediat, trei obuze explodînd chiar în apropierea suitei. Curajos, Carol şi-a ridicat chipiul, strigînd: ,,Asta-i muzica ce-mi place!”.

Regele i dorobanul romn La 29 noiembrie 1886, P.P. Carp a rostit un discurs împotriva celor care atribuiau lui I.C. Brătianu meritul de a fi creat România modernă. ,,După noi – spuse P.P.Carp – toate acestea (realizările României) au fost făcute de doi alți oameni, din care unul e cheia de boltă şi celălalt temelia suveranității naționale. Aceștia doi se numesc: regele Carol și dorobanțul român!”. Așa s-a născut expresia ,,regele și dorobanțul român”, care avea să se bucure de o mare popularitate în epocă.

„S sar n aer generalul, dar podul nu!“ În timpul luptelor din Dobrogea în războiul de întregire a neamului, generalul Alexandru Socec, considerat de mulți drept o mediocritate militară, a înaintat generalului Alexandru Averescu un raport prin care cerea aprobarea să arunce în aer podul de peste Dunăre, de la Cernavodă,

P I Mo c c h io !

pentru a împiedica înaintarea forțelor inamice. Averescu a pus pe raport următoarea rezoluție: ,,Sunt de părere să sară în aer generalul, dar podul nu!”.

„Este interesant ce-mi citeti, da’ vin mai ai?“

Mihail Koglniceanu i biblioteca sa din Iai

Altădată, primind vizita unui tînăr autor dramatic care venise la el, să-i citească o piesă în versuri şi… cinci acte, Caragiale l-a acceptat pe acesta, care a adus cu el şi cinci sticle cu vin spre a-l antrena în timpul lecturii. La fiecare act el destupa o sticlă spre a-l cinsti pe marele dramaturg, care, de fapt, se delecta cu vinul bun şi nu cu versurile tragediei. Cînd tînărul scriitor, sufocat de lectura propriilor sale tirade, era gata s-o ia razna în actul al cincilea, Caragiale l-a oprit: – E interesant ce-mi citești, da’ vin mai ai?

– Mai am o singură sticlă.

– Ad-o-ncoace, scoate dopul şi lasă dracului piesa, că-mi strici toată dispoziția!

Mihail Kogălniceanu avea cea mai bogată bibliotecă din Iași. Fire generoasă, împrumuta adesea cărți amicilor care, de multe ori, uitau să i le restituie.

Cînd rafturile bibliotecii au început să prezinte goluri masive, Kogălniceanu a publicat în ziar următorul anunț: ,,D-l Mihail Kogălniceanu, care nu poate suferi cărțile desperecheate, roagă prietenii săi ce au asemenea volume de la domnia sa – să binevoiască a veni la locuința domniei sale pentru a ridica și restul volumelor rămase”.

„Maiestate, fii uman, lovii o dat!“ Caragiale asculta o nuvelă pe care o citea Carmen Silva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta) şi în această nuvelă – Răzbunarea – răsfrîngerea unei raze de lună pe lama cuțitului ridicat asupra victimei deschidea o amplă paranteză lirică, pe care Caragiale, plictisindu-se ascultînd-o, a intervenit nerăbdător: – Maiestate, fiți umană, loviți o dată!

Un tînăr autor dramatic povestea într-o zi lui Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gînd să o scrie.

– Așa cum o ai în cap, e admirabilă! zise Caragiale.

Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!

Colonelul cu numele Ionescu În martie 1944, colonelul adjutant Robert Bossy i-a comunicat telefonic colonelului Emilian Ionescu că a fost cerut de Regele Mihai ca adjutant regal. Generalul Pantazi, ministrul de război, a intervenit pe lîngă Mareșalul Antonescu să nu aprobe mutarea, deoarece Brigada de care de luptă ar fi rămas, în plin război, fără comandant. Dar Mareșalul a conchis: ,,Ba aprob!

E foarte bine să intre la Palat și un Ionescu!”.

Peste cîteva luni, la 23 august 1944, între cei care aveau să-l aresteze pe Mareșalul Antonescu se afla şi un colonelul cu numele Ionescu.

20

Vineri, 22 noiembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (1) (urmare din pag. 1) După cum vedeți, avem toată harta Țării. Neam dat întîlnire aici, în cea mai puternică cetate a Transilvaniei românești, la Cluj-Napoca, pentru a omagia după cum se cuvine un eveniment minunat, unic într-un secol: jubileul a 80 de ani de la Unirea cea Mare și Veșnică, săvîrșită la 1 Decembrie 1918. Atunci, la sfîrșitul acelui an crucial, vulturii mîndriei naționale au arcuit un gigantic curcubeu Tricolor de la un capăt la altul al Daciei, vestind lumii întregi că Poporul Român a intrat între hotarele sale firești și milenare. Glorioasă fie memoria acelei generații de aur, care, pe tot parcursul celor 5 ani grei de neutralitate și, mai apoi, de război, a uitat de sine, și-a abandonat spiritul de conservare propriu speciei omenești și

a făurit visarea cea veche a înaintașilor: România Mare! Atunci, în acel an de foc 1918, Dumnezeu a făcut ca toate cele 3 provincii istorice românești, aflate sub vremelnică ocupație străină, să revină la Patria-Mamă: Basarabia, la 27 martie, Bucovina, la 28 noiembrie și Transilvania, la 1 decembrie. Așa s-a făcut România „dodoloață”, adică rotundă, de care scria Lucian Blaga, originar și el tot din părțile Clujului. Unirea n-a fost rodul diplomației și nici al francmasoneriei – cum ridicol afirmă unii – ea s-a edificat pe oasele celor 800.000 de eroi români care au mușcat țărîna, au calcinat munții, au îngrășat brazdele, au înroșit apele de sînge, pentru ca apoi să renască în ghioceii și toporașii primăverilor viitoare, în troițele sfințite la răspîntii de Țară, în calendarele de purpură ale românismului. Nimic durabil nu se

Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (4) Acelora care ne întreabă ce vom face dacă vom veni noi la Putere şi care e Programul Partidului România Mare, le voi comunica primele 10 măsuri pe care le vom lua: 1) Instituirea Dictaturii Legii, arestarea şi judecarea dreaptă, în faţa Poporului, a tuturor acelora care au ticăloşit această Ţară.

2) Confiscarea averilor realizate prin fraudă şi crearea unui Fond Umanitar pentru salvarea acelor concetăţeni ai noştri care au ajuns la limita de jos a supravieţuirii.

3) Decretarea stării de urgenţă în toată economia.

4) Naţionalizarea – prin amendarea Constituţiei – a tuturor uzinelor, fabricilor, hotelurilor şi a celorlalte bunuri patrimoniale înstrăinate în mod ilegal.

5) Iniţierea unei strategii operative, pentru exploatarea intensivă a bogăţiilor naturale ale României, exclusiv în folosul Poporului Român, ceea ce va contribui la ameliorarea rapidă a nivelului de trai.

6) Organizarea unui Referendum Naţional, prin care Poporul să se pronunţe dacă este de acord sau nu cu reintroducerea pedepsei cu moartea pentru marii criminali şi violatorii de copii, după model american, cel puţin în cîteva judeţe, unde rata criminalităţii primejduieşte grav existenţa societăţii. La violenţă se răspunde cu violenţă şi bunul Dumnezeu ne va ierta, de bună seamă, dacă prin pedepsirea exemplară a unui asasin irecuperabil, sau a unei bestii care violează un înger de copil, traumatizîndu-l pe viaţă şi înnebunindu-i părinţii – noi vom asana societatea şi vom salva alte vieţi. Năpasta criminalităţii a ajuns atît de mare, încît ameninţă existenţa populaţiei şi trebuie aplicate măsuri de o duritate excepţională, aşa cum s-a procedat şi în alte Ţări, în situaţii asemănătoare.

A ajuns să fie exterminată de ţigani o familie de bătrîni, pentru... două perne! Nu se poate, totul are o limită, e prea mult, ajunge, destul!

7) Integrarea socială rapidă a ţiganilor, pentru binele lor şi al societăţii. În situaţia recidiviştilor înrăiţi şi a bandelor care nu vor să muncească şi trăiesc numai din tîlhării vom decreta izolarea acestora în colonii special amenajate, unde nu vor duce lipsă de nimic, dar n-au decît să se fure şi să se bată între ei. Atragem atenţia comunităţii internaţionale că problema ţiganilor nu este numai a României, ci şi a Occidentului, în egală măsură. În eventualitatea că România va fi împiedicată să aplice Legea şi să-şi facă ordine în propria bătătură, Partidul România Mare va deschide graniţele şi-i

va expulza pe ţiganii delincvenţi exact în Ţările care se prefac că nu mai pot de grija lor. Nu de alta, dar să simtă pe propria piele cum se trăieşte sub ameninţarea permanentă a unor brute primitive, care agită topoare şi săbii Ninja, atacînd trenurile, şcolile, casele oamenilor bătrîni, lăsînd numai bălţi de sînge în urma lor şi îndoliind mii şi mii de familii pe an. Nu sînt rasist, am ajutat în viaţa mea un mare număr de ţigani nevoiaşi, dar este de datoria noastră să oprim transformarea României într-o şatră.

8) Scoaterea în afara Legii, în 24 de ore, a organizaţiei fasciste U.D.M.R. şi expulzarea din România a celor mai radicali agitatori ai săi. N-avem nimic împotriva nici unei minorităţi, îi preţuim ca atare şi pe maghiarii cinstiţi şi muncitori care s-au stabilit pe meleagurile noastre în timpul ultimelor migraţii, dar tot ceea ce le cerem ungurilor este să fie loiali Statului Naţional Unitar Român. Cui nu-i place, n-are decît să plece unde vede cu ochii. Să mai rămînă cîţi am botezat eu! Am să-i dau cu capul pe horthyşti de harta Ţării pînă o vor învăţa pe de rost şi vor pricepe că aici e România, iar Ardealul a fost, este şi va fi de-a pururi românesc!

9) Militarizarea judeţelor româneşti Harghita şi Covasna şi reinstaurarea, cu orice preţ, a autorităţii Statului Român. Acestea au fost supuse unui regim diabolic de epurare etnică şi de maghiarizare forţată, devenind o enclavă a Budapestei. În inima României nu are ce căuta o asemenea anomalie!

Nici un stat din lume, care se respectă, nu permite aşa ceva!

10) Declanşarea pregătirilor pentru reunificarea efectivă, pe cale paşnică, a Ţării, prin unirea cu Basarabia şi Bucovina de Nord.

Acestea sînt problemele reale, concrete, ale Poporului Român. Aceasta este, vorba lui Vasile Pârvan. „datoria vieţii noastre”. Eu am rostit astăzi, cu voce tare, ceea ce gîndiţi voi, cu toţii, dar n-aveţi curajul s-o spuneţi sau n-aveţi unde s-o spuneţi. Nu vă temeţi. Eu nu vă duc la război.

Dar nici în genunchi nu mai putem sta, e prea mult, drama se transformă în tragedie, se răsucesc morţii în pămînt şi ne blesteama. „Cine vrea să fie vierme, să nu se mire dacă va fi strivit!” – scria filosoful german Immanuel Kant. În faţa ticăloşirii Patriei noastre, vom striga şi noi, ca Mihai străbunul, BA! Acelora care ne amăgesc cu o iluzorie integrare euro-atlantică, dacă vom renunţa la Ardeal, le vom striga BA! Fraţilor, mergeţi pe la casele voastre şi spuneţi tuturor doar atît: m-aţi văzut, m-aţi auzit, sînt teafăr şi nevătămat. Nu mă mai întrebaţi de ce nu apar niciodată pe postul public de Televiziune:

zidește fără jertfă! Iar Poporul Român a dat jertfe din belșug. Ce e oare Ceahlăul, decît altarul pe care au fost sacrificați mieii neprihăniți ai Armiei Române? Ce e oare Dunărea, decît lacrimariumul antic în care se revarsă plînsul măicuței bătrîne din Miorița, dar și lacrimile fiecărei generații de români jertfiți, batjocoriți și trădați de o Istorie cinică?

Poporul Român e mesianic, fiindcă are o misiune unică în lume.

Am avut prilejul, în ianuarie 1982, să realizez un reportaj de scriitor, cu o echipă a Televiziunii Române, în comuna Galtiu, de lîngă Blaj. Am cunoscut atunci 6 țărani, care aveau vîrste cuprinse între 80 și 90 de ani și care luaseră parte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. „A fost o minune dumnezeiască!” – mi-au spus ei, cu ochii argintați de rouă. Astăzi, nici unul dintre cei 6 țărani nu mai trăiește, i-a luat bunul Dumnezeu la El și i-a înrolat în oastea cerească a lui Horea și Avram Iancu, care va trîmbița în ziua Judecății de Apoi. (va urma) el este ocupat de un comando de agenţi străini, dar îl vom elibera noi, n-aveţi nici o grijă. Pentru voi şi pentru copiii voştri, am să spulber pleava care sufocă România, ca pe făina orbilor! Nu vă fie teamă, cu noi este Dumnezeu! Cu mine li s-a înfundat, am să-i calc în picioare ca pe struguri în vremea „mustului care fierbe”!

Vreme de sute de ani, turcoaicele își speriau copiii care nu erau cuminți cu amenințarea „Vine Ghiaurul”, adică românul Mihai. Atîta spaimă le intrase în oase. Ei, bine, sute de ani de acum încolo amintirea mea îi va înfricoșa pe toți cei care înfometează, și umilesc, și tîlhăresc Poporul Român! Îngăduiți-mi să-i blagoslovesc cu un blestem, fiindcă văd că de vorbă bună ei nu pricep. Trăznetele și ploile de pucioasă să cadă pe capetele acestor venetici și acelor „cozi de topor” care îndrăznesc să creadă că Ardealul n-ar fi românesc, care fură ca-n Codrii Vlăsiei, care cred că România e ca o stînă fără păcurar și fără cîini. Doamne Dumnezeule mare, dă-le plăgi biblice din Cer, bate-i, Doamne, cum știi Tu mai bine și aruncă-le sămînța în cazanele Iadului, fiindcă n-au milă de Popor și umblă cu mințile rătăcite! A venit vremea ca România să mai fie condusă și de români! Nu-mi trebuie mult timp: într-un an de zile, voi face ca România să renască, după care pot să mă lichideze komisarii străini. Numi e frică de moarte, pentru că eu am îmbrăcat, de bunăvoie, „cămașa morții”. Atîta doar vă rog, pe voi, cei peste 7.000 de participanți la această ceremonie, să aveți grijă de copilașii mei. Îți sărut dreapta, Mihai Vodă! Un bărbat falnic ca tine se naște o dată la 500 de ani. Tu și mort valorezi mai mult decît cele 15.000 de prostituate politice care vînd Țara la străini. Executorii tăi testamentari au fost Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Mareșalul Antonescu!

Trăiască România Mare, liberă și îmbelșugată, acum și în vecii vecilor!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (21 august 1998, Monumentul de pe Cîmpia Turzii (Discursul a fost aplaudat și ovaționat, în repetate rînduri, la scenă deschisă, de cei peste 7.000 de participanți la ceremonie. Spre veșnica sa rușine, TVR – deși a filmat manifestarea – n-a difuzat nici măcar un simplu anunț. O întîlnire la care au participat un președinte de partid parlamentar și senator, alți 10 senatori și deputați, primarii a două Municipii – Gheorghe Funar de la Cluj și Virgil Blasiu de la Turda – precum și un sinod de preoți ortodocși și o impresionantă mulțime, a fost boicotată de postul public de Televiziune)

RM

21

Vineri, 22 noiembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (46)

162) ELENA GRIGORESCU. La prima vedere, numele nu spune nimic. Un nume comun. Vom înțelege, însă, de ce-a căutat-o „porumbelul călător” al nostru, încă din primele rînduri ale însemnării ei: „În memoria Marelui luptător generalul Eremia Grigorescu, Eroul de la Mărășești, căruia i se datorește înfăptuirea (unității) Neamului. Elena G-ral Grigorescu. 5 sept. 1919”. N-ar mai fi nimic de adăugat. Decît, poate, regretul că autorul devizei „Pe-aici nu se trece!” (1863–1919) a murit prea timpuriu, la numai 56 de ani, înainte de a fi gustat din roadele vitejiei sale legendare și de a fi fost înălțat la gradul de Mareșal, pe care el îl merita cel dintîi.

Rămîn, astfel, văduvele după marii bărbați ai unei țări, să le îngrijească memoria și să ne mustre pe noi, cei ingrați, cu doliul lor de o măreție antică… Aș mai reține doar faptul că fiul său, care a ajuns și el general, pe nume Traian Grigorescu, este cel care a organizat clasa specială, cu 12 copii aleși pe sprînceană, pentru Mihăiță, fiul lui Carol al II-lea.

163) ION INCULEȚ. Om politic. Unul dintre adevărații făuritori ai Unirii – nu de pe margine, ci din vulcanul evenimentelor. S-a născut în 1884 la Răzeni, județul Lăpușna (Basarabia). În 1918, este ales președinte al Sfatului Țării, care a proclamat unirea cu Patria-Mamă. Mai tîrziu, a îndeplinit mai multe funcții de secretar de Stat și de ministru (ministru al Sănătății, al Internelor), fiind și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (în guvernarea Gh. Tătărescu). Membru al Academiei Române. Moare tînăr, la 56 de ani, în cel mai tragic an al existenței noastre, 1940. Întrucît pe atunci se ajungea la un înalt demnitar mai ușor decît se ajunge acum, cei doi români, Vasile și Ion, reușesc să se vadă și să facă un schimb de impresii. Iat-o pe a celui din urmă, care semnează, cu mîndrie, „ministru”: „Vasile Popa a fost la mine în ziua de 20 septembrie 1919. Începînd adunarea semnăturilor românilor de pretutindeni el a ajuns la unire și întregirea Neamului Românesc. Îi dorim să-și continue și înnainte (sic!) lucrul acesta pînă cînd v’a (sic!) vedea România Mare și tare și fericită. Ministru Ion Inculeț”. Ne vom mai întîlni cu acest nume după 5 ani: „Să trăiască România Mare care (are) români atît de vrednici. 30 Iunie 1924. Ion Inculeț”. Absența unui cuvînt, ca și alte erori, se explică prin graba cu care scriau personalitățile abordate, cele mai multe fiind, ca și azi, în criză de timp. În cazul lui Inculeț, ca și al altora care au învățat în școlile ocupanților vremelnici, e vorba și de o familiarizare tîrzie cu limba română academică.

164) D. DANIELOPOLU. Medic și savant. S-a ilustrat în domeniul fiziologiei și farmacologiei. Născut în 1884, la București, primește numele profetului biblic Daniel dar, pentru evitarea repetiției, va semna, întotdeauna, doar cu inițiala. A studiat, în special, cazurile acelor țărani care locuiau în zonele cu apă în exces de iod (gușa endemică). Membru al Academiei Române, dar și al mai multor academii, institute și societăți străine.

Moare în 1955. El îi îndeamnă pe români la muncă, și nu face rău: „Numai prin muncă cinstită se poate (sic!) pune bazele României de mîine! Dr. Danielopolu”.

Această sintagmă, „România de mîine”, a generat, după anul 1990, o mișcare universitară, cu Fundație și post de Televiziune proprii.

165) MIRCEA DJUVARA. Jurist, filosof și diplomat. Născut în 1886, la București. Profesor la universitățile din București, Haga, Roma și Paris. Publică lucrări de filosofie a dreptului și de sociologie juridică, fiind un neokantian. Membru corespondent al Academiei.

Moare în 1945. Lasă și el un „panseu” moralizator, în spiritul vremii: „Ceea ce a făurit ostașul român

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (90) să întărească acum pentru întotd’auna (sic!) mintea și caracterul cetățeanului. Mircea Djuvara.

10 oct. 1919”.

166) ION I. C. BRĂTIANU. I-a venit și lui rîndul! Prim-ministru, dar nu orice fel de prim-ministru, ci de 5 ori prim-ministru al României, record absolut! Această Condică de Drum consacrată României Mari n-ar fi fost, cu siguranță, completă dacă ar fi lipsit semnătura aceluia considerat de mulți drept făuritorul Unirii de la 1 Decembrie 1918!

N-a fost singurul, desigur, dar a fost cel mai important, pentru că, în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri, pe umerii lui a stat cea mai copleșitoare sarcină. M-am simțit întotdeauna fascinat de întîiul născut de sex masculin (după fetița Florica, moartă la vîrsta de 3 ani, cea care a dat numele moșiei, și după Sabina) al lui Ion C. Brătianu. Și tatăl, și fiul erau făcuți pentru politică. Și tatăl, și fiul scapă, fiecare, din cîteva tentative de asasinat – prima dintre acestea, împotriva lui Ionel, în 1909. Și tatăl, și fiul își domină epoca, fiecare în felul său. Primul își pune amprenta pe Independența României, ca prim-ministru. Al doilea, tot ca prim-ministru, contribuie decisiv la Marea Unire.

Un portret proeminent îi face Matila Ghyca, în Amintirile sale: „Ca origine, Brătienii erau macedoromâni, asemeni multor personalități interesante din România. Am insistat deja asupra inteligenței și tenacității macedo-românilor, în general, care și-au însușit unele dintre calitățile dușmanilor lor – grecii.

Strămoșul lui Ionel Brătianu, Dima, a venit în secolul al XVII-lea în Țara Românească, unde s-a căsătorit cu moștenitoarea familiei boierești Brătianu, luîndu-i numele. În 1848, tatăl lui Ionel Brătianu (care avea același prenume), pătruns de doctrine liberale și naționaliste dobîndite la Paris, alături de alți fii de boieri cu tendințe liberale, a organizat cu aceștia introducerea ideilor revoluționare în Principate, care (în 1848) înflăcăraseră toată Europa. Cînd a fost adoptat regimul parlamentar de principele Cuza (ales de ambele Principate, Moldova și Țara Românească, reunite astfel pentru prima oară după Mihai Viteazul), Brătianu a ajuns în fruntea Partidului Liberal. În 1877, l-a determinat pe principele Carol (mai tîrziu, Regele Carol I) să accepte, la cererea țarului, alianța cu rușii în războiul ruso-turc ce tocmai izbucnise. Sfîrșitul favorabil al războiului a avut drept urmare constituirea regatului român independent (încă din secolul al XVIlea, Principatele fuseseră nominal vasale Porții). Ca majoritatea românilor, fiul său, ajuns la rîndu-i șef al Partidului Liberal, a văzut în conflictul izbucnit în 1914 un prilej unic de realizare a ceea ce mai tîrziu s-a numit România Mare. Victoria finală a aliaților i-a confirmat previziunile și acum venise la Paris ca să ceară executarea tratatului secret semnat în 1916.

Ionel Brătianu era foarte inteligent. Ieșit cu diplomă de inginer din Școala de Mine de la Paris, el dobîndise și o cultură clasică, avînd în prim-plan cunoașterea profundă a literaturii și istoriei europene. Farmecul lui era cunoscut, cu un impact asupra femeilor, socotit de acestea magnetic. Era înalt, cu barba neagră, scurtă și ochi foarte frumoși, în care farmecul amintit alterna cu orgoliul sau furia. Deși acuzat că e «radical» primejdios, cochetînd cu socialiștii (care formau, într-adevăr, mica aripă de stînga a partidului său), ca șef avea temperament de dictator. Putea fi viclean, de o viclenie aproape byzantină, ceea ce în politica internă îl făcea să triumfe aproape totdeauna asupra dușmanilor, dar, cînd trebuia, era autoritar ca un rege asirian. Insistența lui de îndeplinire întocmai a tratatului de alianță ce promisese României provinciile revendicate, pretenția lui, întemeiată pe un amestec de mîndrie națională și orgoliu național de a fi tratat ca egal de reprezentanții marilor puteri, au făcut ca acestea, în timpul discuțiilor de la Paris, să-l privească mai curînd cu oarecare ostilitate. Mai ales Clemenceau și Lloyd George erau agasați de ceea ce ei numeau încăpățînarea lui, iar atitudinea lor de dascăli de școală n-a făcut decît să-i mărească orgoliul și intransigența.

Mulțumită acesteia, de altfel, avea să obțină tot ce ceruse. Partea cea mai delicată a negocierilor a fost cea unde trebuia împărțit Banatul timișan între români și sîrbi, dar în cele din urmă totul s-a aranjat”.

Fără doar și poate, tatăl n-a vrut ca primul său băiat să facă politică, de vreme ce l-a dat la Politehnică. („Nu vreau să se facă avocat, fiindcă avocații ne-au mîncat zilele în Parlament” – a spus Ion C. Brătianu.) Din Politehnică nu ies politicieni, ci, cel mult, ingineri, care ne pot mînca și ei zilele.

Totuși, și aceștia sînt buni, dacă ne gîndim la dialogul dintre Nicolae Iorga și Ionel I. C. Brătianu: „În definitiv, ce poate să învețe un istoric de la un inginer?” – l-a întrebat istoricul. „Măsura, domnule profesor, măsura!” – i-a răspuns inginerul. Tocmai această măsură l-a determinat să-și ia… măsuri excepționale înainte de pasul hotărîtor, angajarea țării în război. „Nu vreau să ne pierdem suflul prea repede, ca sîrbii” – a justificat el această prudență, în 1915. Și încă o vorbă de ținut minte, după Unire: „Am bănuit că pentru România Mare va curge mult sînge, dar nu știam că va curge și atîta noroi…” Era constatarea amară a unui om împroșcat, zi de zi, cu noroi, din primul an al neutralității și, efectiv, pînă la moarte, ba chiar și după aceea. Instinctul politic al lui Ion I. C. Brătianu a funcționat cu o precizie astronomică. Deși Germania și Austro-Ungaria făceau presiuni asupra lui, invocînd Tratatul din 1883 și promițînd marea cu sarea, el a optat pentru ceea ce a considerat „alianțele tradiționale” ale românilor, cele cu Franța și Anglia.

Problema cea mai grea era aceea că România avea de recuperat teritorii de la ambele tabere beligerante: și de la Austro-Ungaria (Transilvania, Banatul și Bucovina), și de la Rusia (Basarabia). Cine putea săvîrși o asemenea minune, cînd e lucru știut de cînd lumea că Marile Puteri nu dau nimic, nici un metru pătrat de pămînt, de bună voie? Numai Dumnezeu deține cheia unor astfel de miracole. Omul nostru a avut nervii tari și și-a jucat rolul în mod exemplar. În vara lui 1916, ambasadorul Austro-Ungariei, contele Czernin, fără a bănui nimic, îl întreba pe primulministru al României dacă ar fi indicat ca familia lui, aflată la Viena, să vină în luna august la băi la Techirghiol. Premierul a disimulat destul de bine, răspunzîndu-i că nu îl sfătuiește să facă asta, fiindcă în Dobrogea bîntuie o molimă periculoasă. De unde se poate trage concluzia că, uneori, minciuna în politică poate fi foarte utilă. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 22 noiembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (4) De ce „Drumul Mătăsii“ (1) „Drumul Mătăsii“ era constituit dintr-o serie de rute interconectate, care, în vechime, uneau China cu Turcia, Siria și alte state mai îndepărtate din Asia Mică. În partea de vest se făcea interconectarea cu bazinul Mării Mediterane și cu Europa. Pe acest drum, în afară de mătase, se transportau și alte mărfuri, precum pietre prețioase și semiprețioase, stofe de lînă și de in, sticlă, fildeș, mirodenii, coral, jad, porțelan etc. Pentru că, iniţial, a fost mătasea și ea a rămas mult timp cea mai căutată marfă, aceste rute comerciale au primit numele de „Drumul Mătăsii”. Anecdotic, menționăm că, la un moment dat, Autorităţile Imperiului Roman au interzis îmbrăcămintea de mătase, considerînd că aceasta este prea transparentă și provocatoare. Romanii și europenii, în general, numeau China „Serica“ sau „Țara Serilor“, deci „Ţara Mătăsii“. Iniţial, Drumurile Mătăsii erau simple drumuri greoaie, străbătute de caravane. Pe măsură ce în Europa a crescut cererea de mătase și de alte mărfuri preţioase, aceste rute au evoluat, iar, în final s-a ajuns la o adevărată concurenţă pentru stăpînirea lor, date fiind cîştigurile fabuloase care se obţineau din vînzarea acestor mărfuri. O bună

Casa Poporului – adevărata istorie (38) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (18)

Bulevardul Unirii (2) Asemenea blocuri de locuinţe sînt construite şi pe Calea 13 Septembrie, care se află în partea de sud a palatului. Prezenţa tuturor acestor construcţii şi a celor în care funcţionează multe instituţii contribuie la aspectul de măreţie şi necesitate al întregului ansamblu.

Acest bulevard larg şi modern urma să fie folosit numai pentru trecerea coloanelor oficiale de rang prezidenţial. Se încadra şi într-o zonă de protecţie împotriva poluării, destinată mersului pe jos. Pe ambele părţi, între rîndurile de copaci, sînt fixate bănci din lemn. Reprezintă, prin ceea ce se dorea, o situaţie rar întîlnită în lume. Utilitatea şi frumuseţea acestui bulevard sînt rezultatul studiilor făcute de arhitecţi şi ingineri, dar şi al muncii tuturor făuritorilor lui, inclusiv al muncitorilor din diferite domenii de activitate.

După 1989, această importantă realizare nu a scăpat de critici apărute în diverse publicaţii. S-a ajuns şi la concluzia, mai ales în primii ani, că nu ar duce nicăieri.

Nici nu au dat explicaţii prin care să se susţină părerile.

Balada (14) Meseria armelor (1) Bucureşti, vara şi toamna anului 1926. Ştefan Genoiu se pregătea intens pentru examenul de admitere la Şcoala Militară de Infanterie de la Sibiu, fiind găzduit şi îndrumat de soţii Bădescu. Aceştia locuiau într-o vilă cochetă amplasată în imediata apropiere a Palatului Cotroceni. „Mocanul argeşean” se simţea tare mîndru cînd vedea ce stare materială îmbelşugată aveau protectorii săi. Izvorul acelei bogăţii se afla şi în strădania tatălui său care, în timpul ocupaţiei germane, a contabilizat toate rechiziţiile. În acest fel, boierii Bădescu au primit despăgubiri substanţiale.

Cartierul Cotroceni era unul din cele mai frumoase locuri din Bucureşti.

La umbra castanilor şi în apropierea Grădinii Botanice, plină de vegetaţie şi de arbori seculari, strada unde se afla vila Bădeştilor era un colţ de rai.

Pe cheiul Dîmboviţei treceau într-un dute-vino trăsuri,

RM

perioadă de timp a existat o adevărată „hemoragie“ de aur dinspre Imperiul Roman către Imperiul Part (al treilea Imperiu Persan), care pusese stăpînire pe o bună bucată a Drumului Mătăsii. Din cauza lungimii imense a ruteler care formau Drumul Mătăsii era greu de realizat siguranţa caravanelor care transportau aceste mărfuri de lux. Bineînţeles că marile puteri precum Imperiul Part, deţineau controlul. După destrămarea Imperiului Part, Imperiul Chinez a preluat controlul asupra Drumului Mătăsii. Împăratul Taizong (599 - 649 d.Chr.) al Dinastiei Tang (418 - 907 d.Chr.) reuşeşte să cucerească o mare parte a Asiei Centrale. După un timp, Imperiul Byzantin a cucerit vaste teritorii din Asia, avînd astfel controlul, pentru o perioadă, asupra Drumului Mătăsii. În Secolul al XIII-lea, Imperiul Mongol – care a înglobat și China (dinastia Yuan Mongolă: 1271 - 1348) – a reușit să asigure ordinea și siguranţa caravanelor cu mărfuri. Dar dinastia chineză Ming (1368 - 1644) reinstaurează puterea autohtonilor chinezi și preia controlul asupra Drumului Mătăsii. În perioada premodemă, interesul pentru Drumul Mătăsii a scăzut din cauza reorientării interesului europenilor către alte zone: Lumea Nouă - America, Australia, Noua Zeelandă, Oceania. Interesul a scăzut și din cauza creşterii importanţei transporturilor maritime.

Aici au apărut noi puteri, precum Spania și Portugalia, iar ulterior, Anglia. În epoca contemporană, pe Drumul Mătăsii au fost descoperite zăcăminte de petrol și gaze

naturale, ceea ce poate aduce o revenire în atenţia lumii a străvechiului Drum al Mătăsii.

Ceea ce trebuie să subliniem legat de Drumul Mătăsii este faptul că, de-a lungul secolelor și al mileniilor existenţei sale, între ţările și popoarele participante la acest fantastic eveniment istoric, care este Drumul Mătăsii, s-au dezvoltat nu doar relaţii comerciale, dar și contacte economice, culturale și civilizaţionale de tot felul. Acestea au constituit bazele relaţiilor diplomatice ulterioare. Este un lucru unanim recunoscut faptul că europenii au primit ca ,,daruri” din partea Chinei nu numai mătasea sau porţelanul sau jadul, ci și invenţii esenţiale precum busola, hîrtia, tiparul. În afară de rută comercială, Drumul Mătăsii a avut de-a lungul timpului şi o importanţă cultural - religioasă.

Mărfurile erau transportate pe Drumul Mătăsii de către caravane. Aces­tea, de obicei, nu parcurgeau distanţe transfrontaliere, de exemplu din China pînă în Persia, decît rareori. Negustorii cumpărau și transportau mărfuri în oraşele mai importante sau în pieţele caravan-seraiurilor răspîndite de-a lungul întregului Drum al Mătăsii, preţurile creşteau pe măsura înaintării spre est, deoarece fiecare negustor adăuga propriul său pro­fit. Astfel, în Europa mătasea ajungea să fie vîndută la greutatea ei în aur. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Criticile au început să dispară către anii 2010, după ce acest bulevard fusese deschis circulaţiei auto încă din 1990. Noua măsură devenise o necesitate. Zilnic este folosit de zeci de mii de maşini care vin spre centrul Bucureştilor şi se duc spre marile cartiere ale oraşului.

Un alt avantaj mai este şi faptul că această esenţială arteră de circulaţie se leagă de alte cinci bulevarde şi străzi importante. Deşi are o lungime redusă, a preluat o circulaţie intensă pe întregul parcurs al zilei şi al nopţii.

Acest bulevard se termină în Piaţa Unirii, cîndva cea mai importantă piaţă de carne şi zarzavat din Bucureşti. Din 1982 au început lucrări de reamenajare, cu scopul de a crea un mare spaţiu aerisit şi din care pleacă bulevarde în diferite direcţii ale oraşului.

Clădirea, de aceeaşi înălţime ca şi a celorlalte corpuri ale Palatului Parlamentului, cuprinde două mari săli suprapuse. Una, Sala Coloanelor, începe de la cota 9 metri. Cealaltă se află la etajul 1. Una oferă posibilităţi de lucru pentru 800 de participanţi, cealaltă pentru 1200.

După anul 1989 a avut numele: „Sala C.A. Rosetti”.

Este interesantă şi prin faptul că are o cupolă imensă, foarte frumoasă şi cu rol de iluminator. Este construită din elemente metalice, pe care sînt fixate multe ornamente. Componentele majore ale acestei săli sînt coloanele de marmură, cu socluri ce diferă ca înălţime datorită pantei pe care o are podeaua. Existenţa coloanelor nu împiedică vizibilitatea spre scenă a celor ce sînt aşezaţi pe scaune. Condiţiile de lucru pentru deputaţi sînt deosebite, fiecare avînd în faţă un pupitru pentru a-şi putea face însemnări şi posibilităţi de vot electronic. În interiorul sălii, în dreapta şi stînga, sînt balcoane suprapuse, de unde se pot privi lucrările deputaţilor, prezenţi fiind invitaţi din rîndul corpului diplomatic, personalităţi politice şi ziarişti. În afara sălii şi în jurul ei, se află un culoar de circulaţie destul de lat. Pentru a se face o circulaţie uşoară, sala dispune de multe uşi. Fiecare uşă este înaltă şi lată, construită din lemn masiv de stejar. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Parcul Palatului Parlamentului A fost proiectat ca să fie amenajat în spatele clădirii Parlamentului, spre partea de nord-vest. Trebuia să aibă fîntîni arteziene, mici ochiuri de apă, pomi şi bănci.

Pînă la sfîrşitul anului 1989 a rămas în stadiu de proiect. În anul 2005, din iniţiativa senatorului Nicolae Vacăroiu, care era preşedinte al Senatului, Marius Marinescu şi Anca Petrescu, proiectul parcului a fost reluat. Se dorea să fie asemănător cu grădinile din jurul palatelor Versailles din Franţa şi Belvedere din Viena.

Noul proiect păstra fîntînile arteziene şi micile cascade de apă dar şi plantaţii de pomi şi flori. Existenţa acestui parc în locul maidanului existent în jurul Palatului Parlamentului, ridică valoarea arhitecturală a clădirii. automobile luxoase, iar în serile de vară prin acele locuri de promenadă aveau loc adevărate sesiuni de parada modei.

Un spectacol magnific era şi schimbarea gărzii la Palatul Cotroceni. Soldaţi falnici în uniforme de paradă băteau un impecabil pas de defilare. Văzîndu-i, Ştefan Genoiu se convingea tot mai mult că meseria de ofiţer de infanterie avea o importanţă covîrşitoare în Armată şi în viaţa politică. Nici un protocol de stat nu se putea desfăşura fără prezenţa infanteriştilor. Infanteria era, pe drept cuvînt, numită regina bătăliilor. În ziua în care a fost declarat admis la Şcoala Militară de Infanterie de la Sibiu, pe lîngă imensa bucurie resimţită cu acel prilej, Ştefan Genoiu a aflat o veste tristă transmisă lui de către Maria Bădescu.

- Fănică, nu ţi-am spus pînă acum, deoarece am dorit să te lăsăm liniştit şi să te pregăteşti pentru examen.

Fănică, fii tare de inimă. Zinca, mama ta, a murit în timpul durerilor facerii.

La aflarea veştii, tînărul a izbucnit în plîns şi a plecat într-un suflet la Dănicei. Acolo îl aştepta întreaga

familie. Au fost cu toţii la mormîntul proaspăt acoperit cu flori din cimitirul de pe coastă de unde se zăreau în depărtare crestele Parîngului. Cele două surori, Leana şi Veta, au fost tot timpul lîngă el, căutînd fiecare în felul ei să-i aline durerea. Leana împlinise 18 ani şi părea tocmai bună de măritat. Se dovedea dintre fraţi şi surori cea mai realistă.

- Neică Fănică, noi toţi te iubim şi numai la tine ne este gîndul. Ne eşti speranţa vieţii. Tatăl nostru începe să îmbătrînească şi să-l mai părăsească puterile. Să nu fii supărat pe Genoiu ʼăl bătrîn pentru ce ţi-a făcut toamna trecută pentru Maria lui Capră...

Tînărul, viitor ofiţer, oftă adînc.

- Dar mi-a trecut încă de atunci. Văd, însă, că tata s-a apucat zdravăn de băutură. Aveţi voi grijă de el şi ascundeţi-i damigenele. Şi să aveţi grijă de cei trei frăţiori ai noştri: Mişu, Alexandru şi Nicolae. Vremurile sînt grele şi va trebui să ne ajutăm unii pe alţii... (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 22 noiembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (12) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (12)

„Combustibilul Purgatoriului” (2) Un tînăr medic, dintr-o localitate apropiată, renunţă la tot – casă, clientelă – şi cumpără un teren minuscul: în curînd, cîştigă milioane de dolari. Un fermier încetează să-şi lucreze cîmpul, preferind să-i prospecteze subsolul; după cîteva săptămîni petrolul îi asigură un venit de 4–5 dolari pe minut. Speculaţiile financiare ating acelaşi ritm cu prospecţiile: în doi ani – 1864–1865 – la Philadelphia se înregistrează peste o mie de societăţi petrolifere.

Febra petrolului urcă, urcă mereu. Devine o boală cronică. Titusville e de nerecunoscut: derriks-urile se înmulţesc precum ciupercile, de-a lungul rîului apare o adevărată pădure de sonde, preţul creşte de 100 ori şi zilnic se construiesc altele în vreme ce, de-a lungul văii Oil Creek şi pe toată valea Allegheny, apar oraşele-ciuperci Old City, Petrolia, Oleapolis Pioneer, Petroleum Center, ai cărui proaspeţi locuitori visează averi şi lovituri financiare prin mijlocirea petrolului. Asta pentru că, potrivit vorbei iscate atunci pe loc, dacă arunci în sus pălăria, unde cade aceasta

Memoriile unui celebru criminalist român (92) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (7) Conform planului, omul care pentru noi prezenta cel mai mare interes, s-a prezentat pe scena în care debutase.

– Nu te supăra, reîncep eu discuţia, scuză-mă!... În timp ce explicai şi demonstrai cum s-au petrecut lucrurile eu mă gîndeam la alte probleme mult mai importante pentru care a trebuit să dau telefon la Bucureşti... şi nu te-am putut urmări. Te rog să ne mai explici o dată cum ai procedat.

Cum credeţi că s-a comportat suspectul nostru?

Toate mişcările sale au fost aproape identice, ele fiind studiate, cu deosebirea că după ce şi-a luat „elanul” de a realiza acelaşi plonjon a avut o clipă de ezitare. În momentul cînd trebuia să se descotorosească de pufoaica ce urma să cadă în „balta de sînge”, făcuse un pas greşit şi apoi a revenit brusc dar... uşor vizibil, şi iată că pufoaica căzu şi de această dată tot în acelaşi loc. Acum, după ce ne-a ieşit pasienţa aşa cum visam noi, era şi firesc să iniţiem – deşi tîrziu – o urgentă cercetare criminalistă a holului din primărie unde dormise bănuitul pe canapeaua lipită de zid. Spuneam noi că dacă el ar fi autorul, am avea poate şansa să mai

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (44) Primele reacții ale SUA (1) Trupele americane erau pregătite şi antrenate pentru un conflict ale cărui teatre de operaţiuni ar fi fost Europa sau Peninsula Coreea, nu pentru un război în nisipurile deşertului. În plus, Pentagonul era luat cam prea repede. El dispusese de cîteva luni pentru a pregăti operaţiunea „cauzei juste”, care s-a soldat cu trimiterea de trupe în Panama, pentru a-1 captura pe generalul Noriega. „De fapt, va mărturisi unul din participanţii la această reuniune, plecăm de la zero”.

Lucrurile au devenit şi mai clare cînd George Bush a întrebat de ce forţe putea dispune imediat. Răspunsul pe care 1-a primit era fără replică: 2.500 de oameni din divizia 82 aeropurtată, cu baza la Fort Braggs din Carolina Nord, puteau fi trimişi imediat, dar pregătirea unor contingente mai importante ar necesita minimum patru săptămîni. Chiar şi după acest termen, raportul de forţe ar rămîne încă pronunţat nefavorabil americanilor,

se găseşte petrol. (Situaţia se va repeta după un secol: un şeic dintr-un emirat de pe malul Golfului Persic, foarte bogat în petrol, vizitează o altă ţară în vederea cumpărării unei instalaţii pentru desalinizarea apei de mare, apa potabilă lipsind aproape total pe meleagurile lui. „De ce nu săpaţi puţuri?”, îl întreabă unul dintre interlocutori. „Imposibil, răspunde prompt şeicul. Cum săpăm puţin, dăm de petrol“.) În doar un an, Titusville ajunge unul dintre cele mai importante oraşe din statul Pennsylvania iar despre estul american se spune că a devenit Oil crazy – nebun de petrol. Apar multe vedete – unele cu existenţă efemeră – în lumea petrolului. Chiar steaua lui Drake apune repede. În numai şapte luni după ce se aflase în culmile extazului, la 26 martie 1860, consiliul de administraţie de la „Seneca Oil Company” îl obligă să abandoneze funcţia de preşedinte care i se încredinţase. Devenise periculos, era incomod prin neştiinţa lui în afaceri? N-ar fi fost nici primul şi nici ultimul caz. Oricum, în continuare, îi va fi greu. Se angajează în afaceri complicate şi-şi va pierde ultimul ban. Pînă la urmă, în plină efervescenţă a febrei, cineva îşi aminteşte de el, statul Pennsylvania îi votează o pensie anuală modestă. După moarte, va avea un monument la Titusville şi un muzeu...

Producătorii oferă petrol pentru rafinat. Consumatorii solicită petrol pentru iluminat. Rafinatorii realizează că schimbarea a devenit obligatorie, aşa că reconvertesc rafinăriile, care nu mai folosesc şisturi bituminoase,

ci petrol, din care reţin doar pe cel lampant. Restul, la această oră, se aruncă în rîuri. Fără remuşcări! Şi ce se va face din rest, mai tîrziu!

Cum Titusville şi întîmplările de aici sînt pe toate buzele, într-o zi i se povestesc şi lui John D., care nu rămîne impasibil la cele aflate. Pleacă într-o zi din 1862 să viziteze capitala recunoscută a petrolului pennsylvanian. Ce să crezi, aflîndu-1 pe puritanul înnăscut, şi crescut în acest cult, pe terasa unui hotel, unde e un du-te-vino ameţitor sau imaginîndu-1 întrun saloon, cu viaţa lui frenetică, fum pînă la saturaţie, miros de alcool şi transpiraţie, parfumurile can-canistelor sui generis, cu orchestre ce interpretează doar Money Musik, Chase Squirrel, Crooked S., decît că, firesc, el se gîndește că extracţia petrolului nu-i de nasul lui? Chiar aşa şi este: un adevărat om de afaceri, susţine el, nu se interesează de foraj, apanajul celor mici, al aventurierilor fără căpătîi sau al neiniţiaţilor în finanţe. Pe scurt, extragerea este, în ochii lui, o afacere dezonorantă, în vreme ce rafinarea i se pare serioasă.

Chiar foarte serioasă. Petrol se poate extrage sau nu, puţul poate seca, producţia nu este constantă sau în creştere, dar pentru rafinare se vor găsi ofertanţi. Apoi, barilul de petrol brut valorează 20 dolari în ianuarie 1860 şi numai 10 cenţi exact un an mai tîrziu, 8 dolari în 1863 şi doar 3 în 1865. Pe urmă, furnizorul asigură şi transportul, iar mijloacele, ca şi drumurile, sînt departe de necesităţi. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

găsim ceva urme de sînge transplantat de pe pufoaica lui pe zid şi... Într-o atare situaţie, bănuitul n-ar mai putea rezista acuzării noastre. Scontam într-o eventuală neatenţie a paznicului din stradă care nu l-ar fi văzut cînd a părăsit primăria, doar pentru cîteva minute, timp în care Cioică s-a putut răzbuna pe soţia infidelă şi apoi să revină la serviciu, continuîndu-şi ,,somnul”.

Folosind briceagul amantului se putea răzbuna şi pe el printr-un singur act. Împuşca, cum s-ar spune, doi iepuri dintr-un foc.

Rezultatul unei cercetări exigente ne-a încîntat.

O singură pată de sînge, recoltată de pe peretele din vecinătatea canapelei, ne-a demonstrat că făcea parte din grupa sanguină a victimei, diferită de a celui bănuit.

Ne puneam însă întrebarea: de ce nu fusese făcută această cercetare a pereţilor de la început... şi de ce n-am făcut-o nici noi? Pentru că soţul nu fusese încă bănuit, suspiciunea noastră căpătînd forţa necesară abia în cadrul testului amintit. Şi acum din nou aveau să aibă loc discuţii, numai că de data aceasta ele luau forma unui adevărat interogatoriu.

Cioică Dumitru este adus în biroul nostru. Am început interogarea. Comportarea lui mă agasa, dar ceea ce se exterioriza era numai meticulozitatea... Mai impasibil şi mai stăpîn pe mine, îi puneam întrebările una după alta, repetîndu-le uneori, ca şi cum răspunsurile sale m-ar fi făcut să reflectez. În realitate, lungeam interogarea.

Aplicam astfel o metodă contrară bruscheţii şi, mai

întotdea­una, cea mai eficace. Constrîns de inperturbabila mea rigoare, adversarul se încurca tot mai mult în pînza de păianjen pe care o țeseam cu răbdare în jurul său.

De altfel, era şi firesc să-mi pot permite acum luxul răbdării. Pe măsură ce timpul trecea, Dumitru Cioică îşi schimba atitudinea, iar cînd i-am făcut cunoscută ultima descoperire legată de pata de sînge, spinarea nu-i mai rămăsese atît de dreaptă. Începu să se bîlbîie... Cu toate acestea a încercat să se apere în continuare, folosind o „explicaţie” în sensul că ar fi fost normal să găsim pata de sînge... că doar pufoaica lui fusese deja murdărită în împrejurarea pe care am aflat-o şi noi.

A urmat ultima ofensivă cu replica: – Din spusele dumitale, în tot timpul nopţii n-ai părăsit holul primăriei, canapeaua şi telefonul. Pufoaica s-ar fi putut păta de sînge doar dimineaţa cînd, fiind anunţat, ai sosit la locul crimei şi te-ai tăvălit în sînge, aşa cum ai încercat să ne demonstrezi. Să ne explici acum prin ce minune a putut ajunge pata de sînge pe perete, atît timp cît din clipa în care ţi-ai pătat hainele de sînge n-ai mai trecut pe la serviciu şi deci n-ai mai avut ocazia să dormi pe canapeaua cu pricina!? În schimb, la miezul nopţii, după ce ai comis crima, te-ai reîntors la primărie, te-ai întins pe canapea şi... sîngele fiind proaspăt s-a putut lipi pe perete. Dacă mai ai ceva de spus în apărarea dumitale, te ascultăm! (va urma) DUMITRU CEACANICA

în faţa unei armate de un milion de oameni şi a 5.500 tancuri aliniate de Saddam Hussein. Unul din şefii militari prezenţi la Casa Albă spune fără ocolişuri: „Nu există o opţiune militară satisfăcătoare. Nu avem oameni pe teren”. Într-adevăr, deşi s-au făcut numeroase tentative de către Washington, Arabia Saudită a refuzat mereu instalarea de baze americane pe teritoriul său.

Era ora nouă cînd George Bush a dat ordin ca toate opţiunile militare posibile să-i fie prezentate peste două zile, sîmbătă, 4 august, la reşedinţa sa de vară de la Camp David. S-a discutat totodată despre o eventuală călătorie a ministrului Apărării, Richard Cheney, în Arabia Saudită, dar nu s-a luat nici o hotărîre definitivă.

La ora 9,15, Bush părăseşte şedinţa pentru a trece prin Biroul Oval, de unde îşi ia cîteva dosare şi se îndreaptă apoi cu rapiditate spre peluza din sud a Casei Albe. Acolo îl aşteaptă un elicopter care îl va duce la baza militară Andrews, unde Boeing-ul prezidenţial, Air Force One, este pregătit de decolare. Bush pleacă la Aspen, Colorado, unde trebuie să rostească un discurs privind problemele de apărare. Este vorba de o intervenţie programată de mai multe luni. Intenţionase să anuleze această călătorie din pricina agravării crizei,

dar a revenit asupra ei întrucît trebuia să o întîlnească aici pe Margaret Thatcher. Primul-ministru britanic va avea o influenţă importantă asupra preşedintelui american. În avion, aşezat în fotoliul său plasat lingă un hublou, el modifică, împreună cu Brent Scowcroft, textul discursului său, punînd în legătură criza din Golf cu necesitatea de a menţine mijloacele de apărare adecvate pentru Statele Unite. Odată corecturile terminate, el dă ordinul de a i se stabili legătura telefonică cu reşedinţa lui Hosni Mubarak din Alexandria.

Cu o jumătate de oră mai înainte, regele Hussein aterizase în oraşul aflat pe coasta egipteană, pilotîndu-şi singur avionul. Era atunci ora 16,00. De la bun început îi spune preşedintelui egiptean că este convins că problema poate fi rezolvată şi că întrevede posibilitatea de a-1 convinge pe Saddam Hussein să părăsească Kuweitul. Acesta ar fi favorabil unei astfel de soluţii, cu condiţia să nu fie condamnat de Liga arabă. Dar, repetă cu claritate: nici un atac să nu fie îndreptat contra Irakului pînă la întrunirea reuniunii la nivel înalt prevăzută pentru data de 4 august. Mubarak acceptă. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

John D. Rafinator (1)

24

RM

Vineri, 22 noiembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (131) ,,Prințesa Anastasia” (4) Apoi au apărut rezultatele testelor ADN. Mostra provenită de la Anna Anderson se potrivea cu cea a lui Karl Maucher, strănepotul Franziscăi, dar nici pe departe cu cea a familiei ţarului. Era imposibil ca Anna Anderson să fie una şi aceeaşi persoană cu Anastasia Romanov - decît dacă soţul reginei Angliei era şi el un impostor.

Acum se pare că ,,Anna Anderson” a fost tot timpul Franzisca. Dar ea nu credea, aşa cum nici mulţi alţii care o cunoscuseră pe Anastasia nu credeau, în vreme ce asemănările fizice dintre ţărancă şi prinţesă rămîn la fel de zăpăcitoare ca şi cunoştinţele ei în materie de ceea ce se întîmpla la curtea ţaristă. Poate, odată ce a fost convinsă de un alt pacient al azilului Dalldorf că este cu adevărat o prinţesă Romanov, emigranţii ruși care au adoptat-o au antrenat-o pentru propriile scopuri, astfel încît Franzisca avea în curînd să creadă atît de puternic în rolul ei, încît nimeni nu ar fi putut-o convinge de contrariul. Nebunie? Da şi nu. Dată fiind instabilitatea vieţii în Germania zguduită de război a anilor ‘20, era chiar logic să devină Anastasia. Mai bine o prinţesă decît o ţărancă! În timpul confuziei create, a prosperat şi farsorul Harry Domela. Dar Domela ştia prea bine că nu este fiul fostului Kaizer (chiar dacă alţii insistau că este), în timp ce poate Franzisca a uitat că este Franzisca şi nu şi-a mai adus aminte niciodată.

Păcălindu-se singură atît de sublim, i-a păcălit în

aceeaşi măsură pe cei din jur, chiar şi după ce a murit - dacă nu ar fi lăsat o mostră de ţesut la un spital din Charlottesville în 1979, controversa ar fi rămas şi astăzi deschisă.

Arnold și Slack, autorii unei escrocherii cu diamante (1) Într-o zi de vară a anului 1872, doi geologi experimentaţi, Philip Arnold şi Jack Slack, i-au înmînat unui trezorier al Băncii California din San Francisco un săculeţ legat cu sfoară, rugîndu-l să-l depoziteze şi să aibă grijă de el pînă cînd ei doi se întorc de la bar, unde intenţionează să se cinstească.

După ce au plecat, trezorierul s-a uitat pe furiş în săculeţ şi, văzînd ce cuprinde, s-a dus direct la şeful său, bancherul William Ralston. Deschizînd recipientul, Ralston a observat o adevărată avere constînd în diamante brute, neşlefuite. I-a luat trei zile ca să-i găsească pe cei doi prospectori şi să-i trezească din beţie. Ei au recunoscut că descoperiseră un cîmp de diamante „mai mare decît Kimberley”, dar pentru că nu le aparţinea, nu îi puteau spune bancherului unde se află. Dacă dorea să investească, ei ar fi extrem de recunoscători, dar oricine ar fi vrut să vadă minunea trebuia să cadă de acord să călătorească pînă acolo legat la ochi.

Ralston a încuviinţat, trimiţîndu-l, în numele său, pe inginerul minier David Colston. Trei săptămîni mai tîrziu, Colston s-a întors entuziasmat, cu un pumn plin de diamante. Totul era adevărat! (va urma) STUART GORDON

"

Corneliu Vadim Tudor

70

de ani de la naştere Avem plăcerea de a vă invita vineri, 29 noiem­brie 2019, orele 18.00, la Sala Dalles din Bucureşti, unde va avea loc evenimentul comemorativ „Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naştere”. Adresa sălii este Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, Sector 1, Bucureşti.

Vă aşteptăm!

I N V I T A T, I E

CONDIȚII DE PARTICIPARE • Accesul în sală se face doar în baza prezentării în original a invitației.

• Invitația este destinată unui număr de două persoane. Nu se va accepta intrarea în sală a mai mult de două persoane cu o singură invitație.

• Nu se vor accepta invitațiile fotocopiate.

• Evenimentul nu este unul politic, din acest motiv nu încurajăm prezența reprezentanților unor mișcări politice sau ai unor partide care vor să se folosească de imaginea lui Corneliu Vadim Tudor în interes propriu.

• Dat fiind faptul că numărul de locuri de care dispune sala este limitat, avem rugămintea ca cei care doresc să participe la eveniment să confirme prezența sunînd la numărul de telefon 031.101.13.38 sau trimițînd un e-mail pe adresa redacției contact@revistaromaniamare.ro, pînă la data de 27 noiembrie, a.c.

Prin telefon confirmarea se poate face în zilele de luni, joi și vineri, în intervalul orar 14.00 – 18.00.

Vă mulțumim!

Redacția

"

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

ÎNGERI PĂZITORI

Precipitaii 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Cade din cer cu picături mari sau mici – Strop de ploaie; 2) Armată – Strînge apele fluviilor; 3) Glas de păsărea – Face praf cerealele; 4) Gospodărie – Serial de luni; 5) Poetă română (Magda); 6) Curse! – Sfioasă; 7) Nicolae Iorga – A da pe gît – Clasament; 8) Varietate de argilă – Întrebare scurtă – Glas de gîscă; 9) Ape curgătoare – Incursiune aviatică; 10) Dar – Mici particule de apă care plutesc în aer și împiedică vizibilitatea.

VERTICAL: 1) Ploaie abundentă – Ei aduc ploaia; 2) Întins – Plantă din semințele căreia se obține un ulei superior; 3) Divinitate egipteană – Moscovit; 4) Colecție de hărți – Ploaie de scurtă durată; 5) Cămașa leliței – Oferite; 6) Excesiv de tipicar; 7) Un om sucit!

– Insul din Roma! – Perioade lungi de timp; 8) Abandonat – Una peste alta!; 9) Patria șahului – Butoi stricat; 10) Spațiu de unde cade ploaia – Precipitație pe timp de iarnă.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,CEREALE” 1) OREZ – MOARA; 2) R – COTET – ER; 3) ZILIERI – LAN; 4) DE – I – GU – O; 5) SORG – LEAH; 6) E – ERZAT – RO; 7) CE – IAC – SIP; 8) ATEU – APASA; 9) REN – ATUNCI; 10) AREAL – FIAT.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.