Romania Mare, nr. 1520

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Tricolorul românesc e opera soldatului-plugar, căruia îi era dor de holda de acasă: macul, grîul și cicoarea...

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziua Națională „30” – sau de 3 ori batjocură la adresa României!

Iar frigul toamnei intră pîn’ la os, Miroase-a transhumanţă şi-a zăpadă, Un cer de plumb coboară tot mai jos Pe străzi pustii ca-n antica Eladă.

Motto: „Să ne rezumăm doar la fasole, ar fi o chestie mult mai sinceră!”. Mirel Curea

Seara celor o mie de versuri Paginile 6-7

Ion și Maria Pagina 8

Motto: ,,Omul trist cade pe gînduri şi seapropie de foc…” – Vasile Alecsandri Înaintăm pe brînci în noul veac E tot mai trist şi plouă mocăneşte, Un nou sicriu se-ntoarce din Irak, Românii sînt săraci şi mor prosteşte.

EDITORIAL

Cei 30 de ani de transformare a României în colonie au fost marcați cum se cuvine! Mai întîi ne-au umilit în declarații americanii, apoi însuși „marele” Iohannis – despre care nici nu știți cît e de mare… decît după ce veți citi ce a declarat! Da, să începem cu stăpînii noștri! „Cu ocazia Zilei Naţionale a României, doresc să îi felicit pe toţi românii în numele Guvernului Statelor Unite”, începe pașnic mesajul trimis chiar de Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo, care ne spune „Naţiunile noastre sînt prietene, Aliate şi partenere” – și se bucură să vădă că „Parteneriatul nostru Strategic, relaţia noastră economică şi legăturile interpersonale dintre noi devin mai puternice cu fiecare an”. Asta cu „partenere”, neam obișnuit – știm ce ne iau și știm și ce le dăm – dar, ce este asta cu „relație economică care devine mai puternică”?! Poate prin impunerea altor firme americane - în afara celor din domeniul nuclear sau al transmisiilor 5G? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Bacovian

Ce ar simţi Bacovia acum? Ce-ar scrie cu cerneală violetă? Din case zgribulite iese fum, Fete bătrîne trag din ţigaretă. Nu sînt abecedare, nu sînt bani, Lumea trăieşte doar din împrumuturi, Invazie TV de mitocani, Îţi vine să îi iei pe toţi la şuturi. E toamnă iar, mai grea decît credeam Ce vreme rece, ca de Bobotează! Nu mai rezistă frunzele pe ram Ultimii cuci spre India migrează. Vine Moș Nicolae!

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (3)

Onorată adunare, anul trecut, pe vremea asta, am rupt în fața dvs. infamul document intitulat Proiect de autonomie a Țării Secuilor. În orice Țară din lume, indivizi precum Csapo Jozsef și alții ca el, ar fi fost chemați la Procuratură, anchetați, condamnați. Iată însă că a trecut 1 an, dar cei chemați la Procuratură și luați la întrebări ca la Gestapo nu sînt separatiștii unguri, ci exact aceia care îi demască și nu le permit săși facă mendrele, adică Vadim și Funar. Așa după cum știți, zilele acestea am fost victima unei înscenări judiciare incalificabile, prin care, într-un proces pe care l-am cîștigat de două ori la rînd, sînt obligat să plătesc în final daune de 20 de milioane de lei și cheltuieli de judecată. Mascarada a avut loc la Curtea Supremă de Justiție, într-un complet (mai degrabă complot) de judecată plin ochi de țărăniști și monarhiști declarați, care s-au lăudat cu mai mult timp înainte că vor avea ei grijă de mine. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR 21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca

Cînd a trecut şi acest an nebun? Mai ieri ne îmbăta Revelionul Şi ne uram noroc şi-un an mai bun Şi artificii ne ţineau isonul. Însă s-au dus atîţia dintre noi, Atîtea locuri goale sînt la masă, În boxe de ciment şi de noroi Ei şi-au găsit, cuminţi, o nouă casă. Cu candele şi vîsc îi îmbunăm, Ne reproşăm că i-am scăpat din mînă, Că n-am făcut destul să îi salvăm, Iar ochii lor orbecăie-n ţărînă. An funerar, dar ce mai ai de gînd? Mai ai trei luni şi nu sînt buni augurii, Nu vrei să pleci în haos mai curînd, Să nu dai foc la Volga şi Missouri? Nişte netrebnici fără Dumnezeu Ne taie pofta de-a trăi sub soare, Eşarfă neagră pun la curcubeu Şi jură strîmb, şi jefuiesc popoare. Pămîntul e condus de satanişti, Îi vezi cum ne dau lecţii de morală, De-aceea, astăzi, ochii mei sînt trişti, Iar boala omenirii e mortală. Tristeţi duminicale… Arbori goi… Parcă-i mai multă viaţă-n cimitire, Isus n-o să învie pentru noi E pregătit de-o nouă răstignire. Corneliu Vadim Tudor 1 octombrie 2014

NR. 1520 l ANUL XXX l Vineri 6 DECEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 6 decembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Trei derbedei au agresat din nou locuinţa preşedintelui P.R.M. F Pe capul lui Cristoiu nu se potriveşte o şapcă, ci un prezervativ F Lui Coposu i-au dat drumul prin Pădure F Ciumara făcut Ciulama la TVR PARTEA A II-A F Să mai pomenim de amicul lui Dop cel Mic, Victor Ionescu de la TVR, care are o limuzină japoneză Suzuki, de cîteva zeci de mii de dolari? De unde atîta bănet la un lefegiu la stat? F Dar, cu un gunoi uman ca acest Cristoiu, care spurcă tot ce atinge, n-ai ce dialoga, programul lui genetic a fost conceput greşit de la început, el e sluga hoaţă care se uită pe gaura cheii, el e hiena care, pe un cîmp de război, cutreieră cu nările pline de sînge, înnebunită de frisoanele plăcerilor, buzunărește morţii şi le taie burta să le ia cureaua. Nici măcar două palme nu merită hingherul ăsta, fiindcă nimeni n-a fost atît de nebun în istorie încît să pălmuiască două pîrjoale moldoveneşti, două jamboane afumate de porc, două slănine tăvălite prin boia. Lui, acestui dezaxat care dă urlete sfîşietoare de durere şi neputinţă că nu arată şi el ca toţi oamenii, i se potrivesc de minune cuvintele scrise de Emil Cioran, asa cum sînt reproduse de revista „Dilema” de săptămîna trecută: „Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri”. F În calitatea sa de preşedinte al Grupului Parlamentar de Prietenie RomâniaPeru, dl. Vadim Tudor se declară însă profund interesat de o ştire care a apărut pe pagina I a aceluiaşi ziar bestial: „În timpul ultimei eclipse totale de soare din acest secol, ÎN PERU AU ADORMIT GĂINILE”. După cum se vede, obsesia bietelor zburătoare nu-i dă pace Monstrului din Găgeşti, întreaga ştire degajînd plăcerea lui pofticioasă de a da o fugă pînă în Peru (că tot a mai fost el cu Petre Roman în America Latină, devenită, după vizita lor, America Latrină) şi de a profita de somnolenţa fetişcanelor cu pene. F Pseudo-umoristul Tudor Octavian încearcă să facă băşcălie de toată lumea, în fiecare zi, pe pagina I a „României libere”, tot astfel cum pseudoumorista Tia Şerbănescu se screme să facă aceeaşi chestie, tot zi de zi, pe pagina I a „Cotidianului”. Dacă tabletuţele astea reprezintă expresia muncii lor şi justificarea salariului, atunci ne-am lămurit, indivizii sînt nişte paraziţi, Răsfoind mai zilele trecute colecţia revistei „Amfiteatru”, am găsit cîteva texte de un profund angajament comunist, măi tovarăşi, semnate de către... monarhiştii de azi! Nu vorbim de Tia Şerbănescu – pentru că ea publica numai în „România liberă”, tot texte comuniste –, vorbim de Florica Ichim, S.R. Stănescu, Pavel Perfil şi, fireşte, Tudor Octavian. Şi pentru că acest T. O. (Telefon Operativ) s-a luat luni din senin de nasul d-lui Oliviu Gherman şi a făcut o garagaţă ieftină, hai să-i tragem şi noi puţin pe ei de nas, ca să nu ne creadă proşti şi să nu aibă cumva senzaţia parşivă că s-a uitat ce-a scris el cîndva. Ce zici, dom’ regalist, de lecţia de propagandă pe care ai publicat-o în nr. 6 pe luna iunie 1969 al revistei „Amfiteatru”, sub titlul „Angajare ideologică prin creaţie literară”?! Reproducem prima şi ultima frază a textului, grăitoare pentru tot ansamblul: „Recentele Teze pentru Congresul al X-lea al Partidului dezvoltă un sistem de idei şi valori ale gîndirii perfect articulat, ca o problemă a matematicii superioare cu vocaţia absolutului (...). Cu siguranţă, Congresul al X-lea va consemna între victoriile deosebite ale acestor ani autenticizarea literaturii; este un fapt cu totul remarcabil”. Bravo, dragă Tudor Octavian Paler, că bine le mai

cardeai acum 25 de ani, ca dumneata, bibicule, mai rar! F Din acelaşi ziar tot mai slăbănog, deşi străinătatea pompează bani grei (de „România liberă” vorbim) desprindem nota informativă intitulată: „Dl. Corneliu Coposu a asistat la o slujbă în Catedrala Köln”. Avînd în vedere că personajul e grav bolnav, după cum a declarat la un post de televiziune chiar medicul Baican, care zicea că ce-are Coposu la plămîni e mai nasol decît cancerul – ne punem întrebarea firească: în ce poziţie a asistat liderul ţărănist la slujbă, în picioare sau întins pe catafalc, iar slujba aia nu era făcută cumva pentru el anume? Dar, să mergem mai departe şi să consemnăm că pacientul Coposu a primit în Germania permisiunea de la acelaşi medic „să efectueze plimbări prin Pădure”. Minune mare, dom’le, rămîne de văzut dacă şi lui Pădure i s-a permis să efectueze plimbări prin Coposu. Totuşi, dacă nu e vorba de George Pădure, ci de ecosistemul cu copăcei şi scorburele, ne exprimăm marea bucurie că lui Moş Beşleagă i s-a dat drumul în libertate, să zburde slobod ca un partizan, să se întîlnească cu Scufiţa Roşie, să se ia la trîntă ba cu Lupul, ba cu Mielul, ca-n tinereţea lui de halterofil, cînd, după cum vă amintiţi, arunca şi el cu scaieţi şi corcoduşe după surorile lui. „Coposu în Pădure!” – ce titlu magnific de roman forestier, ce film de groază s-ar putea face după aventura asta! O fi fumat bebeluşul şi pe potecile pădurii, s-o fi căţărat şi el în vreun copac să hăulească precum Tarzan, o fi căzut în vreo capcană pentru mistreţi, o fi dat nas în nas cu Hansel şi Gretchen ca să le facă ,,Bau!” cu faţa aia ca o mască de Halloween şi-ăia să se scape pe ei? Şi dacă marele creştin-democrat se întîlnea cu Hitler (leat cu el, au recrutat împreună), fireşte, la nivelul fantomelor fiecăruia? Întoarce-te, stăpîne, luminează-ne cu sprîn­ cenele tale arcuite a la Greta Garbo, cu creion chimic, condu iar bătălia pentru demascarea turnătorilor securităţii! F Două exemple de ticăloşie sinistră: „Evenimentul zilei” şi „România liberă” au reţinut din vizita preşedintelui Ion Iliescu în Anglia numai un presupus comentariu al ziarului „The Times”. Da, dar cum au făcut-o? Ziarul lui Cristoiu scrie că „Ion Iliescu are răbufniri paranoice”, iar ziarul lui Băcanu că „Preşedintele Iliescu are ieşiri isterice”. Numai că una sînt „răbufnirile paranoice” şi alta „ieşirile isterice”. De pildă, paranoici sînt Cristoiu şi Băcanu, pe cînd isterici sînt Raymond Luca, Ileana Lucaciu, Carmen Dumitrescu, Adrian Severin, Mircea Mihăieş, Aristide Dragomir. Oricum, sugerăm Instituţiei Prezidenţiale să dea în judecată cele două ziare antiromâneşti, care se joacă cu focul unor scandaluri diplomatice. E neplăcut să te judeci cu un excrement (darmite cu două!), dar merită. F În acelaşi ziar, fost organ al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, fotbalistul de mîna a şaptea, fără nici un fel de carte la bază, Claudiu Hîrceagă, i-o trage zilnic la falcă lui Paler, adică îl expune sistematic prin tot felul de scorneli. După ce zilele trecute a scris aberaţia că dl Cornel Burtică ar fi fost... primarul general al Capitalei, băieţelul acesta lovit cu crampoanele la bibilică, Hîrceagă ăsta (ce nume imposibil, de Hîrcă bleagă, sau de Briceag de sex feminin!) publică luni un articol mincinos, intitulat: „Convenţia Naţionali a P.R.M.”. În primul rînd că a fost vorba de o Adunare Extraordinară, nu de o Convenţie Naţională, formă de reuniune care nu există în Statutul P.R.M., ci numai în documentele acelor partide care vor să-i imite cu orice preţ pe americani (F.S.N., P.N.Ţ.C.D. etc). În al doilea rînd,

RM

băiatul de mingi înşală lumea cu neruşinare, afirmînd că „dezbaterile s-au încheiat cu o concluzie importantă: în tratat să fie trecută o clauză potrivit căreia în următoarele trei luni, P.R.M. îi vor fi atribuite 2 ministere”. Nărodul ăsta nu se măi vindecă, minciuna şi prostia reprezintă cele două papainoage cu care umblă în patru labe. El nici n-a avut acreditare la acea manifestare politică, aşa că a scris după ureche. Cînd, unde, cum au cerut reprezentanţii P.R.M. ca în tratat (corect Protocol!) să figureze o asemenea cerere? F Tot într-o eroare maladivă se plasează şi căţelandrii de casă ai lui Petre Roman, care îşi încep schelălăiala de luni, pe pagina 1, astfel: „Prezenţa d-lor Dan Mircea Popescu și Florin Georgescu la Congresul P.R.M.”... Stop cronometrul! Congresul P.R.M. a avut loc în martie 1993, aşa că habar n-aveţi ce vorbiţi. F Foarte alert şi palpitant meciul de fotbal dintre Steaua şi Rapid, transmis duminică de Televiziunea Română. Două lucruri am regretat: 1) galeria rapidistă iar a strigat (în auzul ţării întregi) porcării inimaginabile, de-ţi vine să-ţi trimiţi copiii afară din camera cu televizorul (de pildă, s-a auzit clar cum nişte derbedei urlau „Uite-acuş, uite-acuş, suge p... Lăcătuş”, ceea ce se răsfrînge asupra Rapidului, fiindcă o să-i primească lumea cu pietre pe unde vor trece); 2) crainicul Cosmin Băleanu a cugetat adînc cum că „Rapidul n-a mai cîștigat în Ghencea de aproape 30 de ani”, ceea ce e suprarealist, fiindcă Stadionul Steaua fost dat în folosinţă abia acum 20 de ani, în 1974, tinere Băleanu. Bă Leano, fii mai atentă... F La 11 noiembrie, prozatorul clujean Vasile Reb­ reanu împlineşte 60 de ani de viaţă. „România Mare” îi doreşte sănătate, multe bucurii şi La Mulţi Ani! F Excelentă emisiunea de umor „Şpriţul de la ora 10”, prezentată la Televiziune şi realizată de Grigore Pop şi Cornel Dalu. F În ruptul capului n-o să pricepem ce l-a apucat luni, la Conferinţa de Presă a P.S.M., pe tovarăşul Ioan Sasu, fiindcă n-a vorbit nimeni în numele acestui partid. F Luni după-amiază, la Televiziune, economistul Mircea Coşea l-a făcut pe tizul său, ţărănistul Mircea Ciumara, să dea în bîlbîială... Sfîrșit ALCIBIADE (text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 11 noiembrie 1994)

Epigrame

Agricultura romneasc Într-un stat profund agrar, Pe pămîntul nostru, sacru, Investim la un hectar Şi profitul e… la „acru”.

Pmntul romnesc Pămîntul tot, în lung şi-n lat, În fine, s-a retrocedat; Ţăranul, deci, pe drept cuvînt, Acum e mult mai „la pămînt”.

Geopolitic E lung pămîntul, ba e lat, Dar Domnul Și-a făcut mînia Şi pe români i-a amplasat Taman aici… în România.

Demnitarii Rişti să-ţi faci păcate mari Dacă îi condamni pe toţi Că din patru demnitari, Unul fură... trei sînt hoţi. NAE BUNDURI


RM

3

Vineri, 6 decembrie 2019

130 de ani de la moartea lui Ion Creangă (I) Istoria bojdeucii din Humuleşti – căsuţa cumpărată pe 50 de galbeni austrieci

S-au împlinit, la 15 aprilie 2019, 101 ani de la restaurarea căsuţei în care şi-a trăit Ion Creangă ultimii 18 ani din viaţă şi de la transformarea ei în muzeu. Bojdeuca e astăzi cel mai vizitat obiectiv al Muzeului Național al Literaturii Române – şi nici că se poate prilej mai potrivit pentru o călătorie detaliată în istoria sa. Căci, desigur, istoria bojdeucii se confundă cu însăşi istoria scriitorului. Cu mai bine de zece ani înainte să devină primul muzeu literar din România, opinia publică românească era interesată de starea de dărăpănare a bojdeucii în care îşi trăise ultimii ani scriitorul Ion Creangă. Octavian Goga, sem­ natarul Cronicii din revista literară „Luceafărul”, nota în numărul din 1 ianuarie 1907: „Bujdeuca lui Creangă. Un prieten al revistei noastre, dl. prof. Dr. I. Simionescu din Iași, a binevoit a ne pune la îndemînă fotografia casei în care a locuit Creangă. În această modestă «bujdeaucă» din mahalaua Țicău, cu două odăiți și o tindă, petreceau adesea cei doi buni prieteni: Eminescu și Creangă. Bujdeauca e aproape de ruină – ne-o spune și «Viața românească» – și înainte de a o șterge de pe fața pămîntului indiferența și nerecunoștința noastră, îi tipărim aici fotografia; măcar atît să lăsăm urmașilor!”. Fotografia a fost publicată ca ilustrație la un capitol dintr-un roman original al lui Horia PetraPetrescu, la pagina 12, cu explicația „Bujdeauca lui Creangă din Țicău (o mahala din Iași)”. Aceasta este cea mai veche fotografie a bojdeucii. Informația referitoare la această fotografie, precum și la starea de ruină a bojdeucii a fost preluată și de „Tribuna” din Arad.

Bojdeuca „e mai interesantă ca ruină la privit”... Patru ani mai tîrziu, în ianuarie 1911, în paginile „Românului” arădean erau publicate versurile de satiră ale profesorului Eugeniu Revent din Bacău, care arătau o stare de fapt: „Ca noi nimenea nu are un respect nemărginit./ Pentru oamenii de seamă ce trăiesc, ori au murit./ Astfel chiar cu Ioan Creangă, marele povestitor,/ Ca unul care fusese om de geniu, din popor,/ La mormîntul lui o cruce simplă, ’n lemn, dacă i-am pus,/ S-arătăm chiar și la groapă că n-a fost un om de sus!/ Germanii dacă păstrează locuința din Weimar,/ Și noi «bojdeuca» lui Creangă o păstrăm ca lucru rar,/ Putrezită, dărîmată, cu cerdacul irosit,/ Căci e mai interesantă ca ruină la privit”. În același ziar, dar din iulie 1912, Horia Petra-Petrescu semnează un articol intitulat „Un muzeu Eminescu?”, în care radiografiază starea jalnică a păstrării patrimoniului literar din spațiul românesc, concluzionînd: „Boj­ deuca lui Creangă din Iași ne părăsește mîinepoimîne”. La sfîrșitul anului 1911, învățătorul Mihai

,,Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie” Lupescu semna articolul intitulat „Bujdeuca lui moș Ion Creangă”, în care aflăm o descriere frumoasă a bojdeucii și a împrejurimilor, dar și informații despre starea precară a acesteia: „Pentru a treia oară, întovărășit de un admirator al lui Creangă, am mai răsuflat în căsuța în care a trăit marele povestitor, căci de acuma, Dumnezeu știe cine o va mai vedea așa cum a fost ea odată! Vremea, care dărîmă cetăți cumplite și ziduri uriașe, va risipi mult mai ușor casa de vălătuci, acoperită cu draniță, în care și-a sfîrșit zilele, fără gălăgie, și în liniște, acela care a întrupat firea țăranului moldovean. Bujdeuca lui «moș Creangă», cum îi zicea el adeseori, se află în mahalaua Țicăul de Sus, din Iași, în «valea plîngerei», la colțul a două uliți, cu portiță veche de scînduri, cu cărare petruită de la portiță pînă la cerdac, umbrită de niște ulmi bătrîni, avînd fața principală spre apus, adăpostită sub umbra ulmilor, ca fața unei gospodine de munte, ascunsă sub ștergarul alb cum îi zăpada, iar la cîțiva pași de la portiți, la colțul gardului și al ulițelor, este un izvoraș cu ghizdele de piatră și cu ulucul de țeavă de fier, izvorașul, din care «moș Creangă» dădea musafirilor «apșoară rece». Înspre partea de miazănoapte, cam lîngă zăplaz, se găsesc și acum ca «atenanse» două poețele, acoperite cu scînduri vechi și dărăpănate, avînd același veleat ca și casa: una menită de a face în ea bucate vara, pe vremea cînd în casă nu se mai putea face foc, în alta se țineau ciuveie, putini, ciubere, coveți, polobocul de murat curechi ș.a. Fețele despre apus, miază-noapte și amiază au un cerdac de lemn vechi ca și casele, iar în dos, spre răsărit, este vestitul cerdăcuț, unde-l găseai adeseori vara pe «moș Creangă» în halatul lui țărănesc, pînă în pămînt, descins, cu prostire la gît ca să scape de sudoare, înconjurat de hîrțoage, unde adesea îl nimereau prietenii și admiratorii lui. Aici, în acest cerdăcuț, adesea, săptămîni întregi stătea Creangă cu prietenul său Eminescu, rostogoliți pe paturi, discutînd multe, multe de toate, unul închinîndu-se geniului și admirîndu-l, altul sorbind curățenia de suflet și graiul limpede al țăranului și amintindu-și fiecare zilele mîndre din trecutul neamului și din copilăria lor. Aici admirau ei și frumosul răsărit al diminețelor de vară, uitîndu-se cu ochiana – cum spunea stăpîna – în depărtări mari, căci e adevărat că un răsărit de soare mai mîndru și mai poetic de cum se vede de pe creasta Sărăriei și coasta Țicăului, arareori este și în alte părți. În cerdăcuțul acesta se mai găsesc și astăzi un scrin, ce se spune că ar fi fost a lui Eminescu, fără ca nimic să adeverească aceasta, niște hărți vechi, între care și aceea a județului Iași, niște icoane, care se spune că le avea Creangă de la maică-sa ca dar, cînd s-a diaconit, și o desăvîrșită ruinare a cuibului unde a sălășluit țăranul de la Humulești. Bujdeuca are înfățișarea unei case țărănești, cum au și azi gospodarii din Humulești, avînd de megieși tot niște bujdeuce vechi și ruinate. Mai toți mahalagii din Țicău au pe lîngă casă pomi, așa că privind această parte a Iașului de pe dealul Sărăriei ori a Ciricului, ea dă priveliștea unui sat. Toți locuitorii acestei mahalale sînt mai muncitori, unii avînd și arături în țarinele din jurul orașului. Traiul

aici e simplu și liniștit ca într-un sat și ești scutit de zgomotul orașului. În loc de strade sînt uliți, care pe vremea ploilor sînt tot așa de glodoase ca și cele de prin sate. Aici și-a ales bîrlogul acela care, deși a viețuit în Iași, totuși prin felul de trai nu vroia, în ruptul capului, să se depărteze de obîrșie și a rămas pînă la moarte cu inima și cu sufletul țăran desăvîrșit. Bujdeuca lui «moș Creangă» e alcătuită din două odăi cu o tindă pe la mijloc și cu o cămăruță în fund, împărțire ce mai toți țăranii de azi dau casei lor. Una din odăi, cea despre miazăzi, e podită, iar alta, cea dinspre miazănoapte, e dată pe jos cu lut. – De ce odaia asta e dată cu lut pe jos? Tot așa era și pe vremea cînd trăia Creangă?, am întrebat pe stăpîna de azi a caselor și care cunoaște bine felul de trai al lui Creangă. – Așa-i plăcea lui. De cîte ori îi spuneam s-o podească, îmi răspundea că vrea să aibă o odaie ca la Humulești. Odăițele sînt cu ferestrele mici și cu cruce prin mijloc. Păretele de la odaia despre amiazăzi e spart, căzut și răzămat în niște pari. În această odaie se află așezat într-un părete, ca o derîdere, un portret al lui Creangă în culori, după cea din urmă fotografie (Acest portret a fost cumpărat și dăruit de mine Academiei Române). Cine a cunoscut căsuța lui Creangă și se duce azi s-o mai vadă îl cuprinde o mare jale! Nimenea nu și-ar putea închipui că cuibul unde a trăit un om de

așa mare valoare să ajungă în halul în care se găsește. Peste un an, cel mult doi, nici o urmă nu se va mai găsi din casa neprihănită, cu adevărat țărănească, a acelui care s-a numit Ion Creangă. Bujdeucă, unde a sălășluit atîta iubirea de țară și neam și dragostea pentru țărănime și pentru cel necăjit! Cerdacul unde neîntrecutul povestitor petrecea cu floarea scriitorilor noștri și unde a înlănțuit pe «Harap Alb», cînd a venit împăratul rusesc și i-a ieșit fum pe nas, odăițele lui, păreții, acoperișul, care astăzi e peticit cu cîte o bucată de tablă, ca pete de batjocură și necinste peste dranița, poate din Humulești, totul va fi o ruină și cei ce au cunoscut acest cuibșor vor jeli dărăpănarea și ruina lui. Stăpîna de azi, fiind femeie săracă, îmi spunea că n-are cu ce s-o repare și, de-a cădea, s-a muta și ea în altă parte și-a vinde locul cui va putea. La alte neamuri cuibul acelor ce fac fala țării se cinstește și se păstrează cu mîndrie. Cît nu țin nemții la casele scriitorilor lor mari! Dacă încep a se ruina le înconjoară cu ziduri, le reînnoiesc, dar păstrează originalitatea clădirii cu multă sfințenie“. (va urma) Historia.ro


4

Vineri, 6 decembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Sînt „vadimist“, certați-mă! Nu de azi sau de ieri am fost suspectat că sînt vadimist, ci de pe vremea în care Tribunul lucra la Agerpres, iar eu eram un tînăr naiv, care încerca marea cu degetul într-ale literaturii... La vîrsta pe care o am acum, cînd bruma tîmplelor devine pe zi ce trece tot mai argintie, mă gîndesc cu nostalgie la vremurile acelea, care îmi trezesc în suflet numeroase amintiri... Eram tare mîndru, mă simțeam în al nouălea cer, fericit că Dumnezeu îmi oferise șansa să dau mîna cu marii scriitori Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, cel ce reprezenta o emblemă a pamfletului românesc de la Tudor Arghezi încoace... Azi, mai toate cunoștințele mele din domeniul artistic sau membri ai familiei mi-au pus amprenta de vadimist. Îmi amintesc cum, odată, un frate al meu avea nevoie de niște acte pe care nu le putea obține decît de la arhiva Tribunalului de la Onești. Erau acte rezultate în urma unui proces, care îi erau necesare pentru a fi pus în posesia unor brazde de pămînt. Cînd funcționarul respectiv i-a verificat numele din buletin, l-a întrebat dacă nu cumva e rudă cu cel care semna în revista ,,România Mare”. Probabil că omul citea cu regularitate această publicație cu scrieri patriotice din istoria țării

și-mi întîlnise numele figurînd acolo. Fratele meu i-a confirmat că sîntem rude, vorbind cu mîndrie despre faptul că ajunsesem să public în revista lui Vadim Tudor. După ce funcționarul a ascultat povestea, i-a rezolvat problema fratelui meu cu promptitudine, arătîndu-se bucuros că avusese prilejul să întîlnească o persoană al cărei frate scria la revista ,,România Mare”, o publicație care se adresează românilor iubitori de țară și neam. Pentru că astfel de sentimente, dimpreună cu mesajul pur patriotic, se regăsesc ca un balsam în poezia lui Vadim, în discursurile lui politice înflăcărate, și toate acestea te făceau să simți că prinzi aripi. Iar cu vocea lui puternică, dar plină de bunătate, își îndemna românii să nu se lase manipulați, furați, hărțuiți de mafiile exploatatoare ale acestui capitalism sălbatic, care nu va aduce niciodată prosperitate omului de rînd. Vadim a luptat, pînă în ultima zi a vieții lui, de unul singur, ca un adevărat erou, cu inima lui mare cît Marea și puternică precum Carpații. De la el am căpătat curajul de a lupta pentru afirmarea și apărarea Interesului Național. De la el am învățat să-mi iubesc semenii, pe frații mei români, și să-i combat pe denigratorii și trădătorii ființei naționale, să trudesc pentru unirea românilor și pentru demnitatea poporului nostru. Observ, însă, cu tristețe că, astăzi, mai mult ca oricînd, a fi catalogat ,,vadimist”, așa cum mi se întîmplă și mie, pare a fi un stigmat, ca și cum aș fi

La 6 decembrie, creştinii îl sărbătoresc pe Sfîntul Nicolae Minunile săvîrşite de Sfîntul Nicolae

Învierea celor trei copii omorîţi de un hangiu și salvarea de la naufragiu a unor corăbii sînt minunile sale binecunoscute. De aceea Sfîntul Nicolae a fost ales ca ocrotitor al copiilor, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar. Dintre multele istorisiri care îl au ca erou, cea mai cunoscută este cea a fiicelor unui om bogat care îşi pierduse averea. Sfîntul a venit într-o noapte şi le-a aruncat pe fereastră trei saci cu aur, pe care să îi aibă drept zestre, pentru a nu fi nevoite să-și vîndă trupul. Istoria vieţii Sfîntului Nicolae vorbeşte şi despre o altă minune, aceea că a izbăvit de la moarte trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe cînd aceştia erau în închisoare, au aflat de timpul cînd aveau să fie omorîţi şi au chemat pe sfînt în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de

moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Sfîntul Nicolae, cel grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit ca bărbaţii aceia sînt nevinovaţi şi că din pizmă au fost pîrîţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit Sfîntul Nicolae de la moarte.

Moş Nicolae, tradiţii şi obiceiuri româneşti Sărbătoarea Sfîntului Nicolae este una dintre cele mai așteptate din an, pentru că atunci vine și Moș Nicolae. În credința populară, Sfîntul Nicolae mai este cunoscut și sub numele de San-Nicoară. Se spune că el apare pe un cal alb, aluzie la zăpada care cade în luna decembrie, și că stăpînește apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi scapă de la înec, apără soldații

RM

Legmnt Se dedică marelui Vadim Tudor Și s-a lăsat iar toamna Cu umbra-i pe pămînt Însă cuvîntu-ți dulce Rămîne-va cuvînt De-mbărbătare sacră Și sacru legămînt. Vom fi odat’ în lume Ce am fost, ba și mai mult Decît ne vor dușmanii, Mai mult decît atît, Români de viță veche Pe plaiul nostru sfînt Cu graiul cel mai nobil Ce arde în cuvînt. GEORGE MILITARU săvîrșit un mare păcat. Însă, în opinia mea, păcat este că nu crește numărul vadimiștilor din țară, ca să lupte împotriva defăimătorilor, a celor care poartă ranchiună poporului român... Tuturor le spun, în amintirea lui Vadim, marele Român care s-a jertfit pentru țara lui, un singur adevăr: Da, sînt ,,vadimist”, certați-mă! ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” în război, motiv pentru care aceștia îl invocă în timpul luptelor, ajută văduvele, orfanii și fetele sărace care vor să se mărite. În unele zone ale țării, în ziua de Sfîntul Nicolae oamenii aduc în casă crenguțe de pomi fructiferi pe care le păstrează în apă, lîngă icoane, ca să înflorească pînă de Anul Nou. Iar dacă aceste crenguțe vor înflori pînă atunci, înseamnă că greșelile au fost iertate și că anul care vine va fi unul foarte roditor și plin de satisfacții. În alte regiuni, fetele se adună în ajunul sărbătorii pentru a face plăcinte, iar seara, flăcăii năvălesc peste ele, și petrecerea începe. În zona rurală, în această zi, feciorii se organizează în cete, își aleg gazda în casa căreia vor avea loc repetițiile pentru colinda de Crăciun și de Anul Nou. În fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii știu că trebuie să-și așeze ghetuțele lustruite, deoarece Moș Nicolae va trece pe la ei să le aducă daruri celor cuminți. Copiii neascultători primesc o nuielușă, menită să îi atenționeze și să le aducă aminte că trebuie să asculte de părinți și de buncii lor. Lui Moș Nicolae îi este de ajuns să se uite prin ferestre pentru a ști dacă un copil a fost cuminte sau a fost neascultător. Conform tradiției populare, în nopțile sfințite de sărbători, cînd cerurile se deschid și pentru noi, muritorii, se spune că preț de o secundă Sfîntul Nicolae poate fi văzut stînd la dreapta Domnului. În Europa, în preajma Secolului al XII-lea, ziua de Sfîntul Nicolae a devenit atît ziua darurilor, cît și a activităților caritabile.


RM

5

Vineri, 6 decembrie 2019

Polemici«Controverse 137 de ani de la nașterea șoimului sfînt al Carpaților, Aurel Vlaicu

AUREL VLAICU Șoimul nostru ardelenesc a lunecat din slava cerului și s-a sfărîmat de acest pămînt aspru, care-și răzbuna astfel pe acela ce tindea să se desfacă mai mult din robia lui cea grea. Vlaicu a murit. Cu aripile ultimului său zbor i s-a frînt și viața; voința cea nebiruită s-a pierdut. Și în adevăr nebiruită a fost această viață. Fecior de țăran, fără carte, fără avere, fără sprijin, dintr-un neam căruia guvernul său îi vede numai păcatele, el s-a trezit într-o bună zi cu gîndul că e frumos să zboare cineva, că el poate zbura, că trebuie să zboare – și că pentru aceasta e făcut pe lume. A trecut, ajutat de cîțiva prieteni, toate piedicile neînțelegerii și neprieteniei și, la capătul atîtor încercări zadarnice, atîtor silinți înfrînte, el s-a pomenit în sfîrșit acolo sus, în cer, zburînd. De atunci n-a mai voit alta; n-a căutat un rost în viață, o funcție, o ocupație, un coperămînt, o vatră de familie, o iubire, nimic... Îi ajungea doar că al lui era cerul, cerul întreg! Și, cînd l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului luminos, frîngînd împotrivirile vîntului, întrecînd negurile, neamul lui întreg, toți acei iobagi de ieri, setoși de libertate, de lumină, de neatîrnare, i s-au închinat nu numai ca unui fiu iubit, mai isteț și mai viteaz decît ceilalți, ci ca unui vestitor, ca unui simbol. Cînd, în vîjîitul lor nerăbdător, porneau aripile, cînd pasărea de oțel se cumpănea singură sus, deasupra pămîntului, cînd se frămînta cu puterile cerești și le răpunea planînd liniștit vulturește, li se părea că zăresc în viitor o altă minune: urmașii lor, seminția lor desfăcîndu-se de sub stăpînirea vechilor puteri, înfruntînd vrăjmășiile din urmă, zburînd tot mai sus peste dînsele și odihnindu-se în lumina apoteozei victorioase. Și, de aceea, la nimeni nu s-a uitat nația cu ochii mai bucuroși, scăldați în lacrimi și totuși plini de raze, decît la

drum

Printre cimbru și susai, mărăcini și crînguri, suflete, urci drum spre rai peste mari parînguri. Stelele cu plisc hain vin ca șoimii-n zboruri, la răspîntii de senin Sfinții țin soboruri. În păduri cerești de tei, ciobănind mioarce, stă pe prispă de bordei Sfînta Luni și toarce. Te-o-nțoli în roșu strai, ca să-ți fie zale cînd cometele din rai îți vor da tîrcoale... Sfînta Miercuri, lîngă lac sur ca mătrăguna, are casă cu cerdac și-n cerdac stă luna. Ea ți-o da botfori de fier, să calci fără teamă pe furtunile din cer și pe ploi de-aramă. În bordei de rosmarin șade Sfînta Vineri. Ți-o da azimă și vin și doi vulturi tineri, peste munți de jerăgai calea să-ți arate către crinii-albaștri, ai Maicii-Prea-Curate....

dînsul. Astfel, tînărul care isprăvește astăzi în mijlocul durerii tuturora a fost un fericit, prin toată mărimea triumfului său, prin toată căldura iubirii ce deștepta în juru-i. Și chiar acum, în clipa tragică, el a avut favoarea dumnezeiască de a sfîrși în lumea de sus, pentru care trăise, care-l închisese cu totul – și care-l jertfi. Se uită bărbați

Artificii * A trăi înseamnă a te naște neîncetat. * Am ales viața cea mai dură și mai nesigură pentru că sînt de părere că, altfel, viața nu înseamnă nimic. * Știu că, de obicei, unui licean nu-i este teamă să înfrunte viața. Un licean trepidează de nerăbdare. Furtunile, primejdiile, amărăciunile unei vieți omenești nu intimidează un licean. * Știu prea bine: la început este copilăria, pe urmă liceul, colegii, apoi vine ziua cînd dai examen. Cînd primești o diplomă oarecare. Cînd treci, cu inima cît un purice, pe o ușă oarecare, dincolo de care te trezești, deodată, bărbat. Atunci pasul calcă mai apăsat pe pămînt. Ți-ai croit drumul în viață. Ai făcut primii pași pe calea proprie. Îți vei încerca armele pe adversari adevărați. Rigla, echerul, compasul le vei folosi pentru a clădi lumea, pentru a-i birui pe dușmani. S-a zis cu joaca!

politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l vom uita. Oricînd îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mîndrie: Și noi am avut pe Vlaicu! NICOLAE IORGA (,,Oameni care au fost”)

* În neam de țărani nu se moare decît pe jumătate. Fiecare existență pleznește, cînd îi vine sorocul, ca o păstaie și își împrăștie semințele. * Pricepe! E prea departe acolo unde vreau să mă duc. Nu pot să iau cu mine și trupul ăsta. E prea greu. Va rămîne aici ca o coajă părăsită. Cojile bătrîne nu stîrnesc milă. * Dacă vrei să înţelegi cuvîntul fericire, trebuie să-l înţelegi ca răsplată, şi nu ca scop. * Toți oamenii mari au fost mai întîi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte. * Mint cei ce-și jelesc mortul zi și noapte. De ce l-ar plînge așa cînd nu l-au iubit zi și noapte? * Dacă văd oameni cuprinși de putreziciune, îi înlătur fără să mă mai ocup de ei. * Apă, tu n-ai nici gust, nici culoare, nici aromă, omul te soarbe fără să te cunoască. Tu nu ești necesară vieții: ești însăși viața. * Atunci cînd ești tare trist, îți place să privești un asfințit de soare.

Dar ajuns la Precista, în dumbravă lină, ca un spic vei tremura de-atîta lumină. Peste rănile-ți de ieri, Fecioara Maria miere-o pune și tăceri, Fecioara Maria. Și mi te-o culca, blajin, bună ca o soră, în beteala unui crin, lîngă auroră. RADU GYR

* Jandarmul, fiind făcut pentru a lovi, se ofilește dacă e lipsit de asemenea hrană. Jandarmul poate lovi fără să înțeleagă de ce o face: pumnii nu au creier. * Un scop fără un plan este doar o dorință. * Cel care-și domină Poporul prin adevărul cuvintelor sale, cu toate greutățile și amărăciunile, va fi urmat. Ca și cel care făurește sentimentul măreției. * Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temniţa. * Orice progres al omului constă în a descoperi, una după alta, că întrebările lui n-au sens. * Nu pui temelia libertății atunci cînd îi împuști pe cei ce gîndesc altfel decît tine. * Limpede nu poți să vezi decît cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor. * Durerea unui singur ins face cît durerea lumii întregi, iar dragostea pentru o singură femeie trage în balanţă mai mult decît Calea Lactee cu toate stelele ei. * Cînd te dăruiești, primești mai mult decît dai. Căci nu erai nimic și începi să te împlinești. ANTOINE DE SAINT-EXUPÉRY


6

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

Seara celor o mie de versuri Aflat la cea de-a treia ediție, evenimentul dedicat lui Corneliu Vadim Tudor, desfășurat vineri, 29 noiembrie a.c., la Sala Dalles din Capitală, sub egida ,,Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naștere”, s-a bucurat de prezența unui însemnat număr de cititori ai Revistei ,,România Mare”, precum și a numeroși prieteni și foști colaboratori ai Tribunului. Spre deosebire de precedentele două ediții, în acest an audiența a fost numeroasă, mai mult de 100 de persoane fiind alături de noi, de redacția Revistei ,,România Mare”. A fost o seară încîntătoare, majoritatea celor care au luat cuvîntul pe scenă recitînd versuri din vasta operă a lui Corneliu Vadim Tudor, poezia fiind factorul dominant al serii de vineri. În fapt, însăși prezența la eveniment a lui Viorel Boldiș, supranumit și ,,poetul Diasporei” este o dovadă incontestabilă a faptului că poezia a reprezentat un liant pentru toți cei aflați în sală. Acesta a recitat două poezii alese anume pentru această ocazie, și a rostit cîteva cuvinte despre importanța operei poetice a Tribunului pentru poporul român. ,,Născut pe 28 noiembrie 1949, el este şi astăzi printre noi, chiar dacă nu fizic, îl simt aproape, în sufletele şi în minţile noastre, şi cu siguranţă va fi în veacurile următoare din ce în ce mai prezent în inimile românilor şi va contribui decisiv la trezirea conştiinţei naţionale. Pe cei care l-au urît şi care astăzi poate se bucură, crezînd că au scăpat de el, îi anunţ că îi aşteaptă vremuri grele. Versurile, eseurile şi aforismele Tribunului o să-i ardă ca napalmul. El este cu siguranţă acum, acolo, Sus, de-a dreapta Tatălui şi ne va ghida în continuare. Dacă nu a mai apucat să vadă Reîntregirea de aici de pe Pămînt, cu siguranţă acesta este

motivul pentru care Tatăl l-a chemat mai repede, ca să își poată continua opera de acolo, alături de toţi voievozii şi personalităţile marcante ale istoriei Poporului Român”. Acestea au fost vorbele pline de emoție, rostite de Livius Țîrnea, medic timișorean care, anul trecut, a adunat într-un volum, poezii de suflet ale Tribunului. În afară de bucuria de a fi împreună și de a-l comemora pe Corneliu Vadim Tudor, fiica acestuia, Lidia, a anunțat lansarea cîtorva proiecte pe care le va dezvolta în viitorul apropiat. Este vorba, mai precis, de înființarea Fundației ,,Corneliu Vadim Tudor”, entitate care va contribui decisiv la realizarea unor deziderate legate atît de numele Tribunului, cît și de moștenirea pe care acesta a lăsat-o în urmă. ,,Ca un nou mod de a duce mai departe numele tatălui meu, sîntem în curs de înființare a Fundației Corneliu Vadim Tudor, prin intermediul căreia dorim să ne implicăm în realizarea unor acte de binefacere și să fim activi în proiecte pe care el le-ar fi sprijinit. Nu ascund faptul că unul din obiectivele acestei fundații constă în realizarea unei statui a tatălui meu”, a declarat fiica cea mare a Tribunului. De asemenea, un alt proiect anunțat a fost modernizarea site-ului Revistei ,,România Mare”, o nouă platformă a revistei deja consacrată. În cadrul eve­ nimentului a fost lansată și o versiune reeditată a ultimului volum de poezii semnat de Corneliu Vadim Tudor. ,,Elegii pentru suflete nobile” este un volum manifest, ce cuprinde versuri de dragoste, compasiune față de toți cei defavorizați de soartă: animalele fără stăpîn, oamenii


RM

7

Vineri, 6 decembrie 2019

bătrîni, cei bolnavi, aflați în spitale, cei lipsiți de libertate. Este un proiect emoționant care relevă latura emotivă a Tribunului. ,,Departe de a fi perfect, așa cum mulți români au tendința de a le cere celor din politică, tatăl meu a demonstrat întregii lumi că se poate face politică și fără să furi, că poți fii demitar în Parlamentul României și să îți iubești țara cu aceeași intensitate în fiecare moment din viața ta. Corneliu Vadim Tudor, căruia poporul i-a acordat cu onoare titulatura de Tribun, a demonstrat că un om politic poate să pună interesele românilor mai presus de interesele personale și de cele ale partidului pe care îl reprezenta. Tatăl meu a fost și va rămîne pentru totdeauna un mare patriot, un naționalist pur sînge, și, pentru aceste frumoase însușiri, el va rămîne pentru totdeauna în conștiința și în inimile românilor. În fond, el a lăsat țării o imensă moștenire, un lucru extraordinar, un reper puternic, care face diferența între un masă amorfă de politicieni care au trădat interesele României, și un patriot. Tatăl meu a

oferit acestei țări o nouă definiție a patriotismului, a iubirii de țară: vadimismul!”, a declarat Lidia Vadim Tudor. Acesta a mai adăugat, în cadrul evenimentului, ca ,,așa cum am spus de nenumărate ori, după plecarea dintre noi a tatălui meu, nu doar că numele lui nu a fost uitat, dar sînt foarte mulți cei care îi regretă dispariția, regretă că atunci cînd trăia nu l-au înțeles și mulți au realizat, poate puțin prea tîrziu, spun eu, că el a fost un pol de siguranță în structura politică a țării”. La eveniment au luat parte, pe lîngă cititorii fideli ai revistei, prieteni sau cunoscuți ai lui Vadim Tudor, printre care amintim: Prof. univ. Mircea Costache, Prof. univ. Mihaela Ionescu, Prof. univ. dr. academician Iulian Crețu, Geo Ciolcan – colaborator fidel al revistei noastre, medic timișorean și admirator înfocat al Tribunului, Livius Țîrnea. Amfitrion al evenimentului a fost editorialistul Revistei ,,România Mare”, Dragoș Dumitriu.


8

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

Polemici«Controverse Ziua Națională „30” – sau de 3 ori batjocură la adresa României! (urmare din pag. 1) Sau prin cumpărări de mai mult armament? Sau prin eliminarea, tot pe criteriul „partenerial”, a unor concurenți din alte state?... Și în ce sens devin „legăturile interpersonale dintre noi mai puternice”? Prin acțiuni gen Ana Birchall, dezvăluite de presa americană? Sau prin „to do list”-ul primit de Iohannis la întîlnirea intempestivă cu Donald Trump, în august, înainte de ofensiva contra Guvernului PSD? Dar partea cea mai politizată din mesaj vine în ultimele două fraze – în care găsim chiar și o nuanță de maximă ironie: „Preţuim profund contribuţiile României la misiunile NATO, precum şi spiritul de conducere al ţării dumneavoastră în ce priveşte securitatea regională şi dezvoltare energetică”, scrie Mike Pompeo. Repet. Ca să fie clar: „spiritul de conducere al ţării dumneavoastră în ce priveşte securitatea regională şi dezvoltare energetică”! Adică ne iau și peste picior la greu, în condițiile în care ne impun – și asta la scenă deschisă – cum și cu cine să lucrăm în domeniile principale, iar preluarea de către americani a Fondului Proprietatea a blocat dezvoltarea energetică de la Centrala Cernavodă, unde prin contractul semnat cu firma de stat chineză puteam să avem deja reactoarele 3 și 4 gata! Dar s-a opus Fondul Proprietatea… lui Gitenstein! Însă, formula „spiritul de conducere al țării dum­ neavoastră” este una dintre cel mai mari ironii făcute vreodată pe seama românilor! Este ca și cum Padișahul ar fi transmis așa ceva… unui domnitor fanariot! Diferența e că Imperiul Otoman era o instituție serioasă – le plăteam tributul și ne lăsau în pace! Nu ne-au impus religia sau obiceiurile, nici cu istoria noastră nu prea au avut ei treabă… „Partenerii” și oamenii lor mutilează spiritul! În același ritm al aplauzelor ar trebui Pompeo să ne felicite și pentru inocularea în mintea românilor a ideii de „corupți” și „hoți” - o replică modernă, „partenerială” a păcatului originar! Sau pentru impunerea moralității „democratice” împotriva tradițiilor și a credinței, sau pentru atacurile la Biserică și contestarea istoriei… Ori pentru plasarea României în fruntea statelor vinovate de diverse atrocități! Ori pentru scăderea gravă a nivelului de cultură și educație, creșterea uriașă a traficului de persoane, a prostituției și a consumului de droguri – alte rezultate ale anilor de „democrație” și „parteneriat”! Sincer, pentru toate cele scrise mai sus, ca și pentru românii morți în războaiele imperialiste, pentru implicarea României în stări tensionate cu state altădată prietene, ei bine, acum, la 30 de ani, ar trebui să prezinți scuze, America! Ca și pentru încurajarea ștergerii istoriei glorioase a singurei perioade în care România a fost cu adevărat independentă, din toate punctele de vedere, fapt care a deranjat marile puteri ale lumii. Și, pentru că nu era destul, Pompeo ne aduce aminte că „în cursul acestei luni vom aniversa 30 de ani de la Revoluţia română din 1989”. „Aplaudăm eforturile susţinute şi sacrificiile făcute de poporul român pentru a construi o Românie liberă, democratică şi mai prosperă”, încheie Secretarul de Stat Michael Pompeo. O altă ironie, fiindcă numai democratică nu este „acea” Românie susținută de americani. Adică aceea reprezentată de medaliații Ambasadei, cei care au promovat abuzurile din Justiție și au transformat România în „republica procurorilor” și în terenul de bătălie al Serviciilor! Da, e adevărat, românii și România fac eforturi și sacrificii, dar așa de bine redirecționate că, în curînd, sintagma „Ziua Națională” va deveni intolerabilă – și va fi înlocuit cu alta… Ce-i aia „națională?”, se va spune în curînd… „Tinde spre naționalism, ceea ce e periculos…”. De exemplu, SUA nu au așa ceva – ci au „Ziua Independenței”!… De ce nu am avea și noi Ziua Integrării Europene? Sau Ziua României Europene? De fapt, primul pas în aceste sens a fost făcut – de cine altul, decît de președintele Klaus Iohannis! Și nu oriunde, ci chiar cu prilejul ședinței solemne dedicată Zilei Naționale a României care, pentru prima dată, a avut loc după data de 1 Decembrie! Ei bine, fără nici o legătură cu 1 Decembrie 1918 sau cu România Mare, Iohannis a pus accentul pe atacul la… „regimul criminal comunist”, forțînd o legătură

cu aniversarea celor 30 de ani de la Revoluție. De fapt, a fost un prilej pentru a transfera momentul de omagiu adus Marii Uniri către… UE și NATO! Dar, cu o aroganță greu de imaginat, Iohannis a transformat manifestarea omagială și într-o secvență de cult al personalității! Concret, Iohannis a comis o mistificare, declarînd că votul primit de el la prezidențiale este un vot pentru… parcursul european! Cu alte cuvinte, consideră că el a fost (și „este”!) singura „opțiune europeană”, restul voturilor au fost anti-europene! „Prin alegerile făcute la referendum, la scrutinul european și la cel prezidențial, românii au votat pentru a nu uita cine sîntem și încotro vrem să ne îndreptăm”, a spus Iohannis, completînd: „Ce legătură mai puternică cu idealurile istorice pe care le celebrăm în aceste zile decît această reconfirmare fermă a identității noastre naționale!”. Deci, Iohannis suprapune idealurile României Mari cu scrutinele pe care le-a abordat pe baza atacului incalificabil la un segment politic – încurajînd trivialitățile și acuzațiile nefondate! Ce legătură există între sloganul dominant „Muie PSD” și România Mare? Poate în mintea și conștiința lui Iohannis… sau în vreun creier suferind!... „Grație tuturor acestor răsunătoare victorii ale votului democratic din acest prim an al celui de-al doilea veac de existență a țării noastre, am dovedit, fără putință de tăgadă, că românii, în ciuda împrejurărilor dificile, sînt europeni autentici și împărtășesc și își asumă aceleași valori și repere ca ceilalți cetățeni ai bătrînului nostru continent”, a declarat Iohannis. Auzi la el – „răsunătoare victorii”?! Cît de semidoct - sau retard – să fii ca să nu ți se ridice sîngele în cap cînd auzi așa ceva?! Mai vorbea de Ceaușescu… păi între „victoriile lui răsunătoare” contra „Veoricăi”, a lui Bădălău și Ciolacu, și „deceniile de împliniri mărețe” e doar un mare pas! Mic pentru prostul care se laudă, uriaș pentru țară! Adică e pasul dintre țara batjocorită și supusă străinilor de către Iohannis și restul oamenilor de nimic – și țara mîndră, demnă și puternică a lui Ceaușescu. Pe scurt, Iohannis a transformat manifestarea dedicată Marii Uniri într-o deșănțată laudă de sine și o politizare nepermisă! Cu titlu de curiozitate - oare știe cineva că, în calitate de primar, Iohannis nu a participat la manifestațiile dedicate Zilei Naționale – fapt expus de cunoscuta publicație „Justițiarul” din Sibiu? Și faptele revoltătoare comise de Iohannis nu s-au oprit aici! NU doar atît! De la tribuna Zilei Naționale a României, Iohannis a jignit state și personalități europene – desigur, laș, fără să nominalizeze! - lăudîndu-se cu o aroganță inegalabilă și arogîndu-și meritele unui vot „al românilor” – în condițiile în care numai o treime dintre ei l-au preferat. De fapt, mult mai puțini, pentru că în mare parte votul a fost anti-PSD și anti-Dăncilă, nu pentru Iohannis! „Într-o Europă în care, în unele state, democrația este asaltată de lideri populiști lipsiți de simțul răspunderii, de contestarea primejdioasă a unor valori considerate pînă ieri inalienabile, de decizii incompatibile cu respectul datorat partenerilor și aliaților, românii au ales, fără echivoc, valorile etice și politice care i-au inspirat și pe vizionarii părinți-fondatori ai Uniunii Europene”, a spus Iohannis. Evident, Iohannis nu a uitat să laude diaspora, transformată în armă politică împotriva României! De fapt, o mare „realizare” este chiar stabilizarea – pentru mulți ani de acum încolo – a diferendului între un important segment al românilor din țară și cei de afară! Războiul între români e concret – e realizarea concretă a mandatului Iohannis! Președintele a încheiat bătaia de joc de Ziua României Mari – folosind, fără jenă, sloganul său electoral! „Împreună, să facem România normală, țara puternică pe care au visat-o înaintașii, societatea democratică la care au sperat cei care și-au dat viața pentru libertate în urmă cu 30 de ani, o singură țară, prosperă, a tuturor, așa cum și-o doresc tinerii noștri!”, a declarat Iohannis. În concluzie, anul acesta am avut parte de trei premiere de Ziua Națională: am fost luați în bătaie de joc chiar de „stăpînul strategic”, sensul manifestării omagiale a fost schimbat de președintele statului și, nu în ultimul rînd, s-a evidențiat dezvoltarea unui cult al personalității – de fapt, al non-personalității! –, un fenomen tragic, puternic încurajat de cei din anturajul său politic! Concluzia mea? Nu e „La Mulți Ani, România!”, ci „Vai de România!”.

Ion și Maria Povestea noastră este despre un bărbat, Ion, care, cu veacuri în urmă, s-a căsătorit cu ea, o prea frumoasă fată, cu zestre bogată, pe nume Maria. Și trăiau fericiți, cu bune, cu rele, în funcție de vremuri, de stări, de păreri, de vecini și de toanele lui Ion, un bărbat la locul lui, dar plin de ifose uneori, de furie, de frustrare sau doar de indiferență. Pentru că, așa cum se întîmplă adesea, fie că vorbim de căsnicie, fie că vorbim doar de relații în general, în viață apar provocări, oportunități, crize, separări sau uniri temporare. Și Ion, acest bărbat plin de surprize, își iubea femeia, pe Maria, și chiar credea că ea este fericită cu el, chiar dacă pe această temă el nu prea ținea cont de dorințele ei, de nevoile ei, de dragostea ei. În mintea lui îngustă, Ion era fericit, chiar dacă Maria nu de puține ori îi spunea că se simte singură, exploatată, rănită și lipsită de viitor. Ion era surd la strigătele ei și fericit că, pe altarul suferinței ei, el își clădea o liniște aparentă, fiind incapabil să înțeleagă că, ignorîndu-și consoarta, își pune în pericol căsnicia, casa, micul lui univers bine încadrat de un gard din lemn, găurit și plin de căpușe. Zestrea primită de la Maria se subția, pentru că el, Ion, nu doar că o oferea celor interesați, la valori mult subapreciate, dar cu timpul, ajunse el la concluzia că, dacă își oferea nevasta și altora, liniștea lui aparentă era asigurată. Și Ion avea multe cunoștințe, fie că se numeau ele Vladimir sau Donald, Emmanuel, Angela sau Osman. Și ei, acești amici de pahar, puși pe luat și pe mințit, îi luau nevasta lui Ion, fie pentru picnicuri sau distracție, fie pentru fală, sau doar pentru zestrea ei. Și Ion era fericit, pentru că, în funcție de cum bătea vîntul, el își oferea nevasta celor mai puternici, timp în care le striga celor care voiau să îl asculte că aceasta este cea mai bună soluție și că, în final, Maria e fericită, uitînd că menirea unei soții și temelia unei căsnicii trainice nu este adulterul, ci însăși loialitatea și dragostea dintre cei aflați în sfînta comuniune. Dar el, Ion, era fericit crezînd, în prostia lui, că dacă Maria era violată de John și nu de Sasha, de exemplu, totul era bine, uitînd în schimb că Maria era și este soția lui, familia lui, temelia lui existențială. Ion se lăuda peste tot că violul occidental este plin de culori și că stelele strălucitoare pe care Maria le tot vede acum în relația cu John sînt cu mult mai bune decît secera și ciocanul pe care, cu ani în urmă, aceeași Maria le încasa de la Sasha, ignorînd total strigătele ei disperate și dorința de a fi lăsată să fie o soție devotată. Ion, însă, nu doar că o ignoră, dar își face din asta un mod de viață, oferindu-și soția tuturor, doar pentru ca el să fie liniștit. Cam asta este povestea de dragoste dintre un Ion – poporul român, cu tot cu politicieni, și o Maria – o țară oferită pe tavă celor care tînjesc la nurii ei. Pentru că Ion se bucură că acum Trump este cel care se culcă cu soția lui, și nu Putin, uitînd că, de fapt, realitatea este că soția lui trebuie să fie doar a lui, și nu a tuturor celor care îi bat la ușă, rupți în fund, cerînd și ei cîte o ,,tură” cu ea, Maria – această țară aflată acum în pragul unui divorț imenent. Aș vrea să vă reamintesc vouă, românilor, că președintele reales acum cu peste 60% din voturi declara la Iași, în urmă cu ceva timp, că e mai bine ca țara să fie ,,slugă” la americani, decît la ruși, uitînd că, în mod normal, firesc și categoric, țara asta, România, nu este sluga nimănui, și ea trebuie să fie a noastră, a românilor.


RM

9

Vineri, 6 decembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (26)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (2) Marin Lungu. O fi mort pe undeva? O fi căzut prizonier?

– se întrebau ofiţerii. Nimeni nu ştia ceva precis. Ce se cunoştea destul de bine era situaţia în care se găsise înainte de a dispărea. În cadrul unei grupe de cercetare, care fusese trimisă de biroul 2 informaţii al Diviziei 9 De aici, „înarmat” cu veşti bune privitoare la infanterie pentru a descoperi locul unor depozite de arme comportarea militarilor marii unităţi pe care aveam antitanc nemţeşti, Marinică, cum îl rîzgîiam noi, avea un s-o iau sub comandă, mi-am continuat drumul spre rol important. Cu un aparat telefonic la el, cu o pereche zona în care se afla corpul. Timpul era rece, pămîntul de foarfeci de tăiat sîrmă şi cu un aparat de fotografiat, clisos. Am trecut prin Lucenec, apoi prin Zvolen şi ocrotit de ceilalţi cercetaşi, trebuia să treacă prin sectorul am ajuns la Kremnicka, unde se Regimentului 36 infanterie în „ţara afla eşalonul doi al marii unităţi. nimănui”. Iar de-acolo să se strecoare Am făcut şi aici un mic popas printr-o limbă de pădure spre Piargy, pentru a lua masa, după care am să comunice apoi telefonic ce vede, plecat spre localitatea Sklené, să fotografieze depozitele şi apoi să locul punctului de comandă se întoarcă la grupa de cercetare care înaintat al corpului. şi ea îl urma într-un dispozitiv de La P.C. am găsit pe generalul siguranţă. Edgar Rădulescu, prieten şi Neatenţie, orientare greşită, nu tovarăş de arme. El gira coman­ se ştie ce s-a petrecut cu grupa da... Punctul de comandă 1-a aceea... S-au auzit împuşcături şi de instalat într-o casă deteriorată de la nemţi, şi de la ai noştri... Apoi, calamităţile războiului. Sosisem cîţiva cercetaşi de-ai noştri, între acolo pe întuneric. Ofiţerii care şi Lungu, şi-au pierdut urmele. lucrau cu febrilitate. Şeful de Au dispărut într-o clipită, de parcă stat major, colonelul Bungescu, Caporalul de 9 ani, Marin Lungu i-ar fi înghiţit pămîntul... Atît am militar cu temeinică pregătire de putut afla şi eu atunci. specialitate, „finisa” un ordin de Cine era însă acest mic oştean? Era, într-un anumit operaţii. Lîngă el şedea şeful biroului 3, locotenentfel, copilul Diviziei 9 infanterie... Cu toată vîrsta sa colonelul Ion Rădulescu, om integru, specialist în fragedă, ceruse să plece voluntar pe front. Nu avea probleme de stat major. atunci decît 8 ani şi ceva... În aceeaşi seară am izbutit să fac cunoştinţă Cititorii au făcut probabil „cunoştiinţă” cu Marin aproape cu toţi subalternii. Pe cei mai mulţi îi cunoscusem fie din ţară, fie de pe front, pe cînd eram Lungu, caporal de 9 ani – din lucrarea „România în comandant al Diviziei 9 infanterie. Erau oameni războiul antihitlerist”. Acolo i-a fost prezentată mai pe unul şi unul, cu o bogată experienţă în conducerea larg povestea vieţii lui. De aceea în însemnările mele trupelor. Mi-am zis: „Am oameni de ispravă! Cu o să relatez pe scurt unele fapte de arme săvîrşite de el astfel de ofiţeri, să tot fii comandant de corp”. De pînă la data „dispariţiei” sale. Plecat pe front ca copil cîte ori îmi amintesc de reflecţiile mele din seara de trupă în cadrul Regimentului 40 infanterie, Marin Lungu s-a remarcat în luptele de la Crăieşti, Corneşti aceea, mă bucur că nu m-am înşelat. Comanda Corpului 2 armată am preluat-o, şi Adămuş de la sud de Tîrnăveni. Îmbrăcat în straie civile, copilul a trecut printre linii, în spatele frontului efectiv, pe 8 aprilie, la ora zero. Cu acel prilej m-am informat mai în detaliu despre duşman, aducînd preţioase informaţii. S-a remarcat apoi acţiunile de pînă atunci ale Corpului 2 armată, ca şi în înfruntările de la cota 495, de pe dealul Sîngeorgiu, despre cele ale Diviziei 9 infanterie, mare unitate unde a descoperit o grupă de lunetişti germani care, de care mă legau profunde aduceri aminte. Şeful prin focul lor precis, îngreuna progresiunea atacului de stat major al corpului, colonelul Bungescu, mi-a unui batalion de-al nostru. A mai observat şi un grup de înfăţişat pe scurt drumul de luptă parcurs de diviziile tancuri inamice care se îndreptau din spatele poziţiei Corpului 2 armată, drum care a trecut prin zona Văii duşmane spre flancul Regimentului 40 infanterie. Turna, apoi pe platoul Silicka, pe direcţia Rozriava- Informaţii preţioase... În urma acestor prime fapte Dobsina-Telgart-Brezno. În sfîrşit, bravii militari de curaj, micuţul nostru a fost decorat cu „Crucea ai Corpului 2 armată au asaltat şi au escaladat serviciului credincios”. ... Zile de toamnă ploioase şi friguroase. După după aceea crestele înzăpezite ale Munţilor Tatra alungarea trupelor fasciste de pe ultima brazdă de Mică. Toţi mi-au spus că luptele purtate în perioada pămînt românesc, ostaşii noştri trec prin lupte pe respectivă de unităţile Corpului 2 armată au fost teritoriul Ungariei. Misiunile lui Lungu devin de data deosebit de grele atît din cauza rezistenţelor îndîrjite ale inamicului, cît şi a terenului muntos şi timpului aceasta şi mai primejdioase. Micul oştean nu cunoştea nefavorabil. Militarii noştri au fost deseori obligaţi nici-o iotă din limba maghiară... Era îmbrăcat în straie să treacă peste obstacole neînchipuit de mari, peste ungureşti, dar nu putea vorbi ungureşte. Cînd i se puneau țancuri de munte, acoperite cu zăpadă care, pe întrebări, ridica din umeri, mima, gemea, căutînd să alocuri, depăşea doi metri. Înfruntînd toate aceste demonstreze că e surdo-mut. Cei ce-1 vedeau nu aveau greutăţi, ostaşii corpului, între care şi cei din Divizia de unde să ştie că sute de luptători români din Divizia 9, au înscris nepieritoare pagini de epopee în cartea 9 erau în acele momente cu gîndul la „surdo-mutul”, la „nevăzutul” sau la „spiriduşul” – cum îl mai numeau participării noastre la războiul antihitlerist. O zi sau două mai tîrziu – precis nu mai ştiu cînd adesea ofiţerii. Cînd Lungu Marin pleca în misiune, în întreaga – aveam să aflu din gura căpitanului Ghiţescu, şeful divizie se ordona protejarea lui. biroului 3 operaţii al Diviziei 9 infanterie, iar apoi şi Cel care avea cea mai mare grijă de „copilul” din spusele altora că din rîndurile luptătorilor Diviziei 9 infanterie dispăruse cel mai tînăr militar, pe nume diviziei şi care-şi aminteşte cel mai bine de el era Marin Lungu, în vîrstă de numai 9 ani. Îl cunoşteam sergentul Nicolae Panoza, de la biroul 2 informaţii din ţară, dinaintea începerii războiului antihitlerist. al Diviziei 9 infanterie. El îi procura îmbrăcămintea Fusese copil de trupă la divizia din Dobrogea. Îl corespunzătoare portului din regiune, îi dădea sfaturi, iubeam cu toţii, așa cum iubește un tată pe fiul său... îl ducea pînă la punctul de „lansare”, îl urmărea cu Între Kremnicka şi Piargy s-au pierdut urmele lui privirea pînă ce se îndepărta, şi tot el îl aştepta apoi să se

Din nou pe front, la comanda Corpului 2 armată (2)

întoarcă din misiune, stînd uneori ceasuri în şir ca pe jeratic. Dacă întîrzia mai mult, telefoanele începeau să zbîrnîie de la un capăt la altul al frontului. Uneori chiar eu, ca comandant de divizie, mă interesam de soarta caporalului Lungu. ...Începutul lui decembrie 1944. Ningea. Frig. Copilului i se procură un cojocel, o căciuliță, ciorapi de lînă. Într-o dimineaţă a plecat cu grupul de cercetare într-o misiune deosebit de importantă. Divizia se afla pe linia Szerencz, Legesbenye, Kaptar, avînd îndreptată săgeata atacului către localitatea Monok. Copilul cercetaş s-a strecurat printr-o vale, prin stînga pădurii Lete, a ajuns în Monok, a trecut pe străzile localităţii, prin dispozitivul duşman, a înregistrat toate mişcările inamicului, s-a întors şi a raportat ce a văzut. Hitleriştii mascaseră puternice forţe pe dealul de la sud de Monok, cu intenţia de a lovi în flanc divizia. Informaţiile aduse de Lungu au fost verificate şi prin alte acţiuni de cercetare. Totul se adeverise întocmai. Pînă la urmă, pe baza informaţiilor aduse de micul cercetaş, planul inamicului a fost dejucat. Pentru această nouă faptă de curaj copilul de trupă a mai primit o decoraţie. Şi tot atunci a primit şi gradul de caporal. Ofiţerii şi soldaţii l-au poreclit „Micul caporal”. Mulţi dintre ei nu ştiau poate că aceeaşi poreclă a avut-o cîndva şi Napoleon I. După plecarea mea în ţară, cînd am fost numit inspector general pentru artilerie, caporalul Marin Lungu a săvîrşit alte şi alte fapte de bravură. Unele dintre ele mi-au fost povestite şi mie, cu lux de amănunte, după război, de către sergentul Nicolae Panoza, căpitanul Ion Gh. Pană ş.a. Lupte grele au desfăşurat ostaşii Corpului 2, între care şi cei din Divizia 9 infanterie şi în zona localităţii Kremnicka. La data de 3 aprilie 1945, trupe ale Corpului 2 participau încă la curăţirea oraşului Kremnicka de rămăşiţele hitleriste. Subliniind succesele obţinute de militarii români în luptele pentru eliberarea oraşului, ministrul de război român, generalul de corp de armată C. Vasiliu-Răşcanu, sublinia într-un ordin de zi: „Cucerirea oraşului şi gării Kremnicka, important punct de sprijin în sistemul defensiv inamic... mi-a dat din nou ocazia să exprim mulţumirile mele cele mai călduroase vitejilor luptători... Ţara întreagă urmăreşte cu atenţie faptele de arme ale ostaşilor noştri, iar bubuiturile tunurilor anunţătoare de victorie de la Moscova au cinstit din nou bravura armatei române. Mergeţi mai departe şi luptaţi cu aceeaşi hotărîre alături de puternica armată roşie, dînd lovituri decisive armatei hitleriste...”. Misiunea şi cinstea de a conduce „mai departe” luptele vitejilor militari ai Corpului 2 armată mi-au revenit mie. Ţin minte că la data primirii comenzii marii unităţi, plin de emoţie, am dat ordinul de zi nr. 10, în care am spus printre altele: „Bravi ostaşi ai Corpului 2 armată! După o scurtă absenţă, mă găsesc iarăşi în mijlocul vostru. Prin înalt decret am fost numit comandantul Corpului 2 armată. Cinstea ce mi s-a făcut de a comanda acest glorios corp de armată îndreptăţeşte speranţa pentru alte strălucite fapte de arme. Pe mulţi dintre voi vă cunosc, fiindcă am luptat împreună... Ducînd mai departe lupta pentru eliberarea Cehoslovaciei de sub jugul hitlerist, pentru obţinerea victoriei finale, vom împlini o mare datorie faţă de ţară. Jertfele voastre nu vor rămîne fără răsplată. Ţara şi conducătorii ei actuali se gîndesc la voi, şi primul act de dreptate a şi fost înfăptuit prin împroprietărirea cu pămîntul pe care-l apăraţi şi-l munciţi: alte măsuri vor fi luate pentru răsplata celor bravi. O soartă mai bună se pregăteşte pentru toţi, dar ea nu poate fi cîştigată decît prin lupta şi prin înfrăţirea tuturor“. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)


10

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Unii oameni de cultură și secretele lor

În toate dicționarele lumii, în dreptul cuvîntului ,,Compendiu” < lat. Compendium apar mai multe definiții și paradigme, nu prea diferite între ele, căci par a curge una din cealaltă. Generic, acest cuvînt ne trimite la o lucrare filozofică sau literară, un concept, în care se face o expunere sintetică, văzută ca o contribuție de mare importanță asupra unui fenomen. Chiar și în cinematografie se întîlnește o versiune a termenului, cu referire la un dispozitiv aplicat la aparatele optice. G. Călinescu, atît de pedant în teoriile sale, a propus un nou sens al termenului de compediu. Cum se știe, în 1941, el a tipărit la Editura Fundațiilor lucrarea ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”, o scriere fundamentală prin care a pus ordine în literatura română, văzută ca un fenomen social și istoric aflat într-o continuă evoluție și comentată întrun limbaj eliberat de toate constrîngerile stilistice proprii scrierilor de această factură. În viziunea sa, literatura română cultă își are începuturile în literatura populară. Mai departe, stabilește o periodizare, arătînd că procesul ei evolutiv a depins de contribuțiile, mai mult sau mai puțin importante, ale unor creatori precum cronicarii, urmați de corifeii Școlii Ardelene, poeții Văcărești și Costache Conachi, generația pașoptistă, perioada marilor clasici – Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici – literatura interbelică. Deși capodopera era întinsă pe două volume, autorul n-a putut cuprinde întregul proces literar românesc din vechime și pînă astăzi. De aceea, în anul 1945 el a revenit cu un compediu care a cuprins scriitori și opere care n-au putut fi cuprinse în primele două volume. Așadar, cuvîntul mai înseamnă și o revenire, o completare. Tot cam la fel a procedat și scriitoarea Victoria Dragu Dimitriu, care în 2005 a publicat la Editura ,,Vremea” volumele: ,,Povestiri ale Domnilor din București” și ,,Povestiri ale Doamnelor din București”, prin care și-a propus să evoce vechile clădiri și proprietarii lor, care au făcut faima Bucureștilor de odinioară. Prin anii ’70, ’80 și mai recent, ea a stat de vorbă cu mai mulți bărbați și femei de prestigiu – artiști, arhitecți, profesori, medici și ingineri – care, în majoritate, astăzi nu mai sînt în viață. Dar, prin forța lucrurilor, întregul material – caiete cu însemnări, fotografii, înregistrări pe bandă de magnetofon – n-a putut fi cuprins în cele două volume. Așa că, în anul 2006, ea a publicat la aceeași editură o a treia carte, o completare - ,,Povestiri ale Domnilor și Doamnelor din București”. Altfel spus, un compendiu. Am reținut din această ultimă parte a trilogiei doamnei Victoria Dimitriu aspecte mai puțin cunoscute din viața și activitatea unor oameni de cultură iluștri.

Maria Tănase, așa cum nu o cunoșteam S-a scris enorm și s-au scornit multe despre marea cîntăreață Maria Tănase. Iată ce ne spune despre ea Eugenia Popescu Judetz, dansatoare și folcloristă cunoscută în deceniile trecute. Soțul ei, Gheorghe Popescu Judetz, coregraf, animator de ansambluri folclorice și colecționar de artă populară, era prieten vechi cu Maria Tănase și participa la toate spectacolele și recitalurile ei, unde lăutarii povesteau că, la o adică, artista era în stare să bea singură o vadră de vin. Avea un chip perfect, o voce unică și interpreta cîntecele populare într-un stil cu totul personal, original. O întîlnea cînd venea, la probe, la cooperativa de artă populară, unde își comanda diferite costume de scenă. Odată, Popescu Judetz i-a împrumutat un costum din Oaș, pe care ea l-a îmbrăcat în mai multe spectacole. Învățase franceza și se desfăta interpretînd tot felul de șansonete. Făcea senzație în grădinile de vară ale Bucureștilor și era mereu înconjurată de spuma intelectualilor și artiștilor bucureșteni. ,,Oscar Han

îmi povestea despre aceste apariții. Ceva însă mă ținea departe de limbajul ei deocheat. Își făcuse o artă din a vorbi murdar și îndrăznise să spună că, în gura ei, cuvintele obscene se prefăceau adesea în creații artistice”, își amintea doamna Judetz. Ce e nostim e că s-a măritat de două ori. Mai întîi, cu un producător de teatru, om cu vederi de stînga și, după aceea, cu un boier, dar niciodată nu a făcut compromisuri și nu s-a folosit de politică pentru a-și croi un drum în artă. Cu acest al doilea soț, mai spune personajul nostru, locuia într-o casă din Str. Popa Nan, unde era vecină cu basul Petre Ștefănescu-Goangă, o casă boierească mare, cu mai multe etaje. Goangă a lăsat multe amintiri din turneele Operei, cu întîmplări hazlii, spectacole bine primite de public, urmate de petreceri în cele mai bune restaurante din Capitală și din țară, unde maestrul îi speria pe toți cît putea să mănînce. Nici lui nu-i lipseau vorbele deocheate și anecdotele suculente. Căci era la fel de slobod la gură și o iubea nespus pe Maria. În anul 1963, marea artistă s-a îmbolnăvit grav și, cînd și-a dat seama că va muri, a cerut să fie dusă în vechea ei casă de mahala, unde a și murit. Înmormîntarea ei s-a transformat în funeralii naționale, împiedicate cu greu de autoritățile de atunci. Mii de oameni au venit din comunele de lîngă București și din toată țara și au condus-o la Cimitirul ,,Sfînta Vineri”.

Charles Adolphe Cantacuzène, un poet român necunoscut în țară Charles Adolphe Cantacuzène (1874-1949), pe numele său din acte Scarlat Cantacuzino. Pentru cine nu știe, poet francez de origine română, adept al simbolismului. Îi cunoscuse bine pe Jean Moréas, Stephane Malarmé, Paul Valéry, André Breton, Remy de Gourmont, precum și pe scriitoarele noastre din Franța: Elena Văcărescu, Martha Bibescu și Anne de Noailles. Era un om înalt, de o prestanță extraordinară, întotdeauna îmbrăcat într-un costum negru, aceeași cravată croită cu mîna lui. De o politețe desăvîrșită în orice situație, totdeauna saluta primul. La fel de încîntător și în viață, și în poezie. Poeziile sale s-au bucurat de succes în Franța, fiindcă au cîntat frumusețile Parisului, iubirea, bucuria de a trăi. A publicat în Franța nu mai puțin de 44 de volume. În 1908 i s-a decernat Legiunea de Onoare. Opera lui a fost publicată în Franța, Anglia, Germania, Japonia. Charles Adolphe Cantacuzène poate fi pus alături de Panait Istrati, Eugen Ionescu și cele 3 doamne pomenite mai sus, scriitori români adoptați de literatura franceză. Din păcate, în literatura română este mai puțin cunoscut. Dar le poète français et le prince roumain a fost și un excelent diplomat. Între alte activități cunoscute, putem menționa că a reprezentat România la Conferința de pace de la Paris din 1919. În încheiere, să nu uităm că a fost un prieten apropiat al generalului francez Henri Berthelot.

Copiii lui Nicolae Iorga După cum susținea avocatul Vladimir Boantă în convorbirea sa cu Victoria Dragu Dimitriu, toată viața, Nicolae Iorga a avut doi medici: pe doctorul Gheorghe Boantă, internist, și pe doctorul Țopa, chirurg. Dar cum istoricul era tatăl a 8 copii din două căsătorii, se poate spune că respectivii medici s-au întrebuințat, nu glumă. Toți acești copii s-au născut în ordinea: un băiat, o fată, un băiat, o fată. Din prima căsătorie au rezultat: căpitanul Iorga și o fată măritată cu un ofițer, ajuns generalul Chirescu, frate cu mai cunoscutul compozitor Ion Chirescu. Din a doua căsătorie, au rezultat 6 copii, născuți tot așa, un băiat, o fată, un băiat, o fată... S-a vorbit mult despre memoria fabuloasă a profesorului Iorga. Cine l-a cunoscut mai bine a spus că, în privința aceasta,

semăna cu mama sa, Zulnia, foarte ageră la minte, care a trăit mai bine de 90 de ani. Istoricul avea tot felul de hachițe – orgolios, conștient că e un geniu, neîngăduitor cu alte opinii, refractar la unele obiecții. Din această pricină, coana Catinca, a doua sa nevastă, nu știa cum să-i mai intre în voie. Cu totul nejustificat, se zvonise că, în comparație cu genialitatea părintelui, copiii ar fi fost niște mediocrități. În realitate, și ceilalți 6 frați au făcut studii strălucite. Astfel, Mircea, care a urmat Politehnica din Italia, a ajuns profesor universitar la București. După el, Magda a fost pictoriță. Ștefan a făcut medicina. A urmat Lili, o fată frumoasă, care s-a căsătorit cu istoricul Pippidi, socrul Alinei Mungiu. Au urmat Valentin, arhitectul, și Alina, care s-a măritat în America de Sud. De orgolios ce era, Nicolae Iorga nu întindea interlocutorilor decît un deget, nu ca toată lumea. O altă bizarerie: nu s-a dus la nici o nuntă a copiilor săi, iar pe gineri îi desconsidera. Ca mai toți oamenii de seamă, nici Nicolae Iorga nu cunoștea valoarea banului. Era cînd risipitor, cînd foarte zgîrcit. Cînd venea cu trăsura acasă, îi dădea birjarului o monedă de 50 de bani. Pînă să protesteze birjarul, se ivea coana Catinca și plătea diferența.

Christina Zarifopol-Illias sau cum a fost descoperită o comoară În anul 2000, Christina Zarifopol-Illias, profesoară de Latină și de Română în SUA, ori de cîte ori venea în țară, trăgea în casa ei din Str. Palade 23. E o casă cu etaj masivă, care poate fi localizată în zona Bd. Dacia – Str. Spătarului – Str. Toamnei – Liceul ,,Cantemir”. Acolo a vizitat-o Victoria Dragu Dimitriu, provocînd-o la un dialog în legătură cu un excepțional eveniment din cultura română: descoperirea corespondenței inedite dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu. Se poate spune că soarta acelor scrisori s-a decis în toamna anului 1937, cînd Maria Economu, o tînără profesoară de limbi clasice la Institutul ,,Pompilian” din Calea Rahovei, a venit în casa din Str. Palade, pentru o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și soția sa, Graziella Nanu-Grigorcea. Aceștia se pregăteau să plece la Londra, unde domnul Grigorcea tocmai fusese numit ambasador, și căutau pe cineva care să se ocupe de educația fiicei lor, Anna Maria Grigorcea. Întrevederea s-a desfășurat cît se poate de bine, și domnișoara Maria Economu a fost angajată ca profesoară particulară a fiicei ambasadorului Grigorcea. Din acel moment, viețile tinerei profesoare și a familiei Grigorcea aveau să fie legate pentru totdeauna. Familia Grigorcea a plecat la post, mai întîi la Londra, și apoi la Roma. Dar după război nu s-a mai întors în țară. În schimb, Maria Economu s-a întors în 1942, într-o scurtă vacanță, și aici a rămas, căci l-a cunoscut pe scriitorul Dinu Zarifopol, din familia filozofului Paul Zarifopol, și s-a căsătorit cu el. (Despre acest scriitor se știe doar că, pe la începutul anilor ’90, i-a apărut romanul ,,Naufragiul”. În rest, celelalte scrieri ale sale, ferecate în sertar, își așteaptă editorul.) Cei doi soți Zarifopol au avut două fiice, Cristina, născută în 1944, și Ilinca. Fetele și mama lor au plecat în America. Revenind la celebrele scrisori, să reținem că au ajuns în posesia doamnei Anna Maria-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, cu dispoziția fermă de a nu le înstrăina sub nici un chip, lăsîndu-le, în continuare, într-un seif bancar din Elveția, așa cum se găseau de peste un secol, împachetate într-o foaie de caiet și legate cu o panglică roșie. Dar Maria Economu, fosta profesoară a moștenitoarei, a stăruit pe lîngă aceasta să le pună în circulație, donîndu-le Academiei Române, căci era pericolul ca, oricînd, alt urmaș, necunoscător al literaturii române, să le pună în vînzare sau poate chiar să le distrugă, și astfel să se piardă o comoară de o valoare inestimabilă. PAUL SUDITU


RM

11

Vineri, 6 decembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... In memoriam Marin Sorescu La 8 decembrie 1996 se stingea din viață, la numai 60 de ani, scriitorul Marin Sorescu, considerat cel mai mare dramaturg român postbelic şi cel care, împreună cu Nichita Stănescu, a revitalizat imaginea poeziei româneşti, prozator, eseist şi traducător. Creaţiile lui Marin Sorescu s-au bucurat de o largă apreciere şi peste hotare, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări, care i-au publicat peste 60 de cărţi în varianta locală. Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară şi peste hotare. În 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeţi“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură. Au urmat în total alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, pentru care Sorescu primeşte, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor – un premiu pe care avea să îl mai primească încă de cinci ori pe parcursul vieţii – , „Tuşiţi” – în 1970, „Suflete, bun la toate” – în 1972, ciclul de 4 volume intitulat „La Lilieci” – apărute în anii 1975, 1977, 1980 şi 1988, un întreg univers poetic construit pornind de la un cimitir cu acest nume, şi volumul pentru copii „Cirip-ciorap” (1993). Ca dramaturg, Sorescu a abordat, în general, teatrul existențialist și al absurdului. În ianuarie 1968 scrie

piesa de teatru ,,Iona”, apărută în revista ,,Luceafărul” și la Editura pentru literatură, dar şi piesa ,,Există nervi”, publicată, de asemenea, în ,,Luceafărul”. Dintre piesele remarcabile menţionăm şi ,,Paracliserul” – apărută în 1970, ,,Matca” – în 1973, „Pluta meduzei” – în 1974, ,,Setea muntelui de sare” – în 1974, ,,Răceala” – în 1976, ,,A treia țeapă” – în 1980 şi ,,Vărul Shakespeare” – scrisă în anul 1988. Pentru activitatea literară deosebită, Marin Sorescu primeşte premiul Academiei Române în anii 1968 şi 1977, Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, şi Premiul Academiei Române pentru dramaturgie – ambele în anul 1970 şi distincţia „Le Muse”, acordată de Accademia delle Muse, Florenţa – în 1978. Din opera lui Marin Sorescu, mai menţionăm volumele de proză – „Trei dinți din față” (1977), „Viziunea vizuinii” (1981) şi eseurile – precum ,,Teoria sferelor de influență” (1969), sau ,,Starea de destin” (1976). În 1978, Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară. În 1995 este găsit, în urma unui control, suferind de o boală incurabilă, moment de la care a urmat publicarea mai multor poeme sfîşietoare, în care

elementul central era iminenţa morţii, pentru ca, la 8 decembrie 1996, să treacă la cele veşnice. După dispariţia lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman. La aflarea morții lui Marin Sorescu, confratele său, scriitorul Corneliu Vadim Tudor, a publicat în revista ,,România Mare” (nr. din 13 decembrie 1996) un articol emoționant, intitulat ,,Unde fugiși de-acasă, Mărine?”, în care scria: ,,Ziua de duminică, 8 decembrie, n-a mai avut chenare și litere roșii. Un negru zgribulit, ca de siac călugăresc, a inundat fila de calendar. «A murit Marin Sorescu!». O, ce veste blestemată! Pentru prima oară, după prăpădirea din viață a lui Eugen Barbu și Mircea Mușat, nu-mi găsesc cuvintele, sînt gol ca o ciutură pe vremea secetei. (…) Marin Sorescu a fost un talent uriaș, atît ca poet, cît și ca dramaturg. El era din spiță rară, de o agerime și istețime fără limite, a geniului oltenesc, care i-a dat lumii pe Brâncuși și Arghezi. În ultimii ani, s-a retras într-o muțenie de peștișor de argint, care zăcea pe albia Oltului și aștepta să-l prindă marele pescar de oameni, Isus Christos. S-a prăpădit de ciroză, aidoma unui alt oltean fenomenal, Amza Pellea, care tot într-un decembrie, acum 13 ani, s-a înălțat în prapurii zăpezii. Acum, Iona s-a întors în burta balenei, ciclul vieții și al morții se repetă. Așa sîntem noi, oamenii, prețuim mireasma bună a lemnului de aloes abia după ce a ars. De la «moartea ceasului» la «ceasul morții» n-au fost decît 60 de fîlfîiri de ani. Ai aflat măcar acum, Mărine, marea taină după care ai alergat întreaga viață?”. r.m.

,,Bijuteriile” Pămîntului (8)

Cum era să moară Brâncuși de tînăr

Marele nostru poet Adrian Păunescu, pe care Dumnezeu ni l-a luat pentru că nu l-am meritat, venea des în comuna Tilișca, unde avea un unchi, și spunea că acolo, în Tilișca, respiri universul. ,,Tilișca e un sat românesc, atît de specific românesc, încît este un sat universal. Așezat între munți, într-o vale a lor, în așa fel încît satul întreg pare o curte a munților dimprejur. Pădurile de brad dumnezeiești înconjoară, ca o coroană, limitele satului și se aude parcă nu numai scurgerea rîului ci și felul cum bate cîte un val care rostogolește cîte o piatră stranie ce-și pierde echilibrul în apă. Tilișcanii muncec din greu, dar trăiesc bine. Ei sînt ciobani, și oile lor merg asupra țării ca norii. Dacă mergi în Tilișca, parcă mergi într-un sat etern, pentru că ei au crezut mereu în ceva. Valorile sale sînt universale. Un sat în care nu e nevoie de cuvinte”. Iată o poezie minunată, în care același autor evocă una din cele mai scumpe comori pe care fiecare român are datoria să le prețuiască și să nu le uite, căci și de acolo ne tragem puterea de a trăi și a dăinui ca nație.

„În urmă cu aproape 35 de ani, ajunsesem în orașul München. Nu mai găsisem de lucru și mi se sfîrșiseră toți banii!... Abia dacă îmi mai rămăseseră vreo 50 de pfeningi!... Și, ei bine, am pornit atunci mai departe, pe jos, în lunga-mi drumeție, traversînd Bavaria. Călătoream mai mult noaptea – în vreme ce, ziua, dormeam prin vreun luminiș, întîlnit prin păduri. Era vară. Cu ultimii mei bani mi-am cumpărat săpun, ca să-mi spăl rufele, în vreun rîu!... Cînd am ajuns pe țărmul Lacului Constanța, mi-am vîndut și ceasornicul, pentru a-mi plăti biletul de vapor!... Și iată, astfel am ajuns în Elveția!... De cîte ori mă aflam în vreo încurcătură, în vreun impas, se întîmpla cîte ceva neașteptat, ce mă scăpa de necazuri!... Eram înfometat!... Și am găsit, la o margine de drum, o pîine de cartofi!... Nu aveam, din nou, unde să dorm!... Întîlneam un călător vagabond – iar acela mă îndrepta înspre vreun adăpost, pentru meseriașii în căutare de lucru!... Mergeam – călătoream – cîntînd!... Aveam încredere în viață!... Simțeam acea voioșie, acea bucurie de a trăi!... Și, astfel, am tot vînturat eu drumurile, pînă cînd am ajuns în Alsacia. Acolo, m-a surprins, în plină cîmpie, o ploaie torențială!... Și am răcit, încît am căzut la pat, fiind îngrijit într-o mînăstire de maici!... Însă, tot s-a găsit, chiar și atunci, un prieten, care mi-a trimis franci, spre a-mi putea continua călătoria!... Astfel încît am ajuns pînă la Paris!...“.

Tilișca, sat etern

În prispa casei părintești Oricît de mare ar fi lumea Pe care zilnic o slujești, Din cînd în cînd ceva te-ntoarce În prispa casei părintești. Sînt toate cum le-a pus natura. Pe uliți, pruncii strigă vești. Te-ntorci să-ți regăsești ființa În prispa casei părintești. Pe-aici, călca odată mama Cu pasul blînd, ca din povești Acum doar umbra sa tresare În prispa casei părintești. Puține sînt acele clipe

În care poți să te-odihnești, În care poți să pui piciorul În prispa casei părintești. Acum, copil mi te închipui, De un deal te-nsuflețești, Deodată, neamul tot încape În prispa casei părintești. Adrian Păunescu

Legenda Parcului Național Retezat Parcul Național Retezat este unul din cele mai frumoase din România, situat în vatra Daciei antice, în vecinătatea Sarmizegetusei. Munți cu lacuri cîntate în legende... Păstorii și vînătorii care urcă aici spun că în timpuri străvechi, munții erau stăpîniți de un căpcăun care periodic dădea năvală prin gospodăriile oamenilor din Țara Hațegului pentru a fura recolte și vite. Mulți feciori și-au pierdut viața încercînd să-l oprească, lăsînd multe familii îndurerate. Într-o zi, un voinic a reușit să-l răpună pe căpcăun și i-a tăiat capul. În acel moment, căpcăunul s-a prefăcut într-o piatră mare, ,,fără cap” (Retezatul), iar mîna stîngă i-a căzut printre munți și s-a prefăcut în ape. Podul palmei sale s-a transformat în Lacul Bucura, iar degetele, în lacurile Slăvei, Lia, Ana, Viorica și Zănoaga. Toate – minuni de frumusețe... Sfîrșit LILIANA TETELEA

CONSTANTIN BRÂNCUȘI


RM

ROMNIA – 101 ALEGERI DEGEABA

Motto: ,,Partidele la noi nu sînt partide de principii, ci de interese personale” (Mihai Emi­ nescu: ,,Influența austriacă asupra românilor din Principate” – ,,Convorbiri literare”, 1 august 1876)

Deturnare de subiect Nu aveam în plan să scriu despre alegerile prezidențiale care au avut loc de curînd. În baza acestei decizii, luasem în considerare trei motive: 1. După cum ați citit în revistă, număr de număr, scriu un material (gîndit și așezat sub emblema „ROMÂNIA – 101”), cu subiecte care necesită documentare sau chiar deplasare pe teren – deci, cere timp – material publicat (prin strădania și simțul practic al redactorului-șef, domnișoara Lidia Vadim Tudor, în condiții grafice excelente); 2. Revista ,,România Mare” are comentatori de politică internă și internațională de excepție (Dragoș Dumitriu și Tano), care pot acoperi o plajă largă de subiecte; 3. Silă. Silă de circoteca națională, reactivată de fiecare dată cînd vin alegerile. Cu toate acestea, iată-mă amînînd subiectul care era programat pentru acest număr de revistă, în schimbul abordării unui subiect bătut și răzbătut de mass-media pe toate părțile – alegerile prezidențiale. De ce am făcut acestă schimbare, într-un mod, aș putea spune, intempestiv? Răspunsul derivă din felul în care s-a desfășurat campania electorală, din metodele antidemocratice în care au acționat unele echipe de campanie ale candidaților, și, nu în ultimul rînd, sfidarea și încălcarea Constituției. Cu aceste ,,ingrediente”, amestecate în alambicul alegerilor pentru cea mai înaltă funcție în Stat, la care se adaugă – deși ar avea locul în fruntea listei – sentimentul unanim al cunoașterii încă dinaintea primului tur de scrutin, a ,,alesului” națiunii, nu am putut sta deoparte, simțind nevoia să mă alătur celor care au scris despre acest eveniment din viața României postdecembriste – desemnarea, prin vot secret, la urne, a președintelui Țării, pentru o perioadă de 5 ani. În acest context, analiza și aprecierile caremi aparțin, ghidate în materialul de față, nu vor avea nici o înrîurire din partea vreunui coleg de breaslă, indiferent de care parte a baricadei politice s-ar afla. Ca o concluzie – ceea ce veți citi reprezintă imaginea exploziei de nedumerire, de perplexitate, a năvalei de întrebări ce mi-au biciuit ființa în această toamnă infidelă, parcă prinsă și ea de mînă cu termenul atipic.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, doar toamna a fost atipică, alegerile prezidențiale – politica românească, în general – au fost oglinda murdară a ceea ce înțeleg politicienii români prin a fi ,,servitorii” Poporului. A mai fost oglinda care arată imaginea deformată a alegătorului român, fie ancorat într-un trecut depășit de mersul istoriei, fie zburdînd, inconștient, pe tăpșanul noii democrații – eliptice de esența ei – ,,Puterea aparține Poporului”...

14 candidai – minus unu – alearg dup o himer Alegerile prezidențiale din România, de după 1989, au devenit un magnet național, cursa pentru Cotroceni atrăgînd, de fiecare dată, nume cunoscute în politica autohtonă, dar și conaționali apăruți peste noapte pe scena politică, oameni cunoscuți doar de familie și de un grup restrîns de prieteni. Constatarea de mai sus nu este nici de fel o acuză sau o insultă la adresa semenilor noștri care își asumă curajul de a-și face planuri cu privire la ocuparea fotoliului de la Cotroceni. Totuși, mizînd pe o himeră, crezînd că dacă ai condus la viața ta o mică afacere, sau ai darul vorbirii, poți accede la cea mai înaltă funcție în Stat, nu constituie doar luarea în derizoriu a statutului de președinte de Stat, și a misiunii acestuia, ci și o sfidare a bunului-simț, a ceea ce românul exprimă prin sintagma ,,Să-ți vezi lungul nasului!” Chiar din start, de la întocmirea listelor cu semnăturile de susținere a candidaților, Biroul Electoral Central a constatat fraude, multe din cele 200.000 de semnături necesare acceptării depunerii și validării candidaturii, nu erau conforme: copiate de pe liste vechi, repetate, neclare, ori cu adresele incomplete. BEC a avut mare bătaie de cap cu încercarea de verificare a autenticității semnăturilor – o verificare reală fiind imposibilă, ținînd cont de milioanele de semnături ce ar trebui să treacă pe sub ochii cîtorva oameni. De fapt, ca să întărim aceste afirmații, citez chiar declarațiile fostului președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, care, în cunoștință de cauză, lansa un semnal de alarmă: ,,Le-au dat la o parte pe cele false și dacă rămîneau cîte se cer, două sute de mii, a fost considerat că este în regulă. Nu e deloc așa, este uz de fals, este infracțiune, înseamnă că facem alegeri cu falsuri”. Mai departe, bătrînul magistrat conchide: ,,Ce semnal dau ei pentru societate? «Alegeți-mă pe mine, că fur!»?”. O întrebare originală, păcat că, în campania electorală, n-a adresat-o nimeni niciunuia dintre candidați! Chiar dacă ești o persoană onorabilă, cu un CV curat ca lacrima, cu intenții declarate că vrei să schimbi România, că vrei ca generațiile tinere să trăiască

mai bine, că vrei să stîrpești corupția etc. – astăzi, în România, nu te mai crede nimeni. Dacă nu ai nici o forță politică puternică în spate, eșecul se proiectează din start. O problemă primordială în campania electorală a fost mesajul transmis de candidați, fiecare încercînd să subjuge electoratul printr-un evantai de promisiuni, multe dintre ele neputînd fi onorate de către președintele Țării, pentru simplul motiv că nu făceau parte din prerogativele sale constituționale! Dar, la avalanșa de neinstruire și de prostie, situație în care mulți dintre ei nu sînt familiarizați cu Cartea de căpătîi a Țării – Constituția – ce pretenții să mai avem de la – Doamne ferește – posibilii viitori conducători ai României! Apropo de mesajul transmis de candidați, modul de receptare și de interpretare din partea electoratului poate fi – de multe ori – pe de-a-ndoaselea, adică tu transmiți una, și oamenii înțeleg alta! Cel mai bun exemplu în acest sens îl găsim la Ninel Peia, un candidat din partea unui partid minuscul, dar cu rezonanță naționalistă – Partidul Neamul Românesc. Domnul Peia, după părerea mea, s-a poziționat, prin mesaj și prin abordări îndrăznețe, în viziunea unui șef de stat în cîmpul de acțiune al PRM, bineînțeles, cu anumite rezolvări personale. De pildă: ar fi introdus serviciul militar obligatoriu (atît la bărbați, cît și la femei), ar fi cerut pedeapsa cu închisoarea pentru cei care predau educația sexuală în școli, fără acordul părinților, ar fi inițiat un nou referendum pentru definirea căsătoriei, ca act realizat între un bărbat și o femeie. Ce impact a avut acest program asupra electoratului? Conform procentajului obținut de acest candidat, se pare că publicul căruia i s-a adresat domnul Ninel Peia are altă concepție despre viață și libertate:

tinerii nu mai vor să facă armata obligatorie (dar vor să meargă în Afganistan, pe post de mercenari, și să moară acolo pentru o cauză care nu este a noastră!); nu vor să aibă opreliști în ceea ce privește viața sexuală de la vîrsta inocenței, vor să nu le fie îngrădită libertatea de a se căsători bărbat cu bărbat, și femeie cu femeie, sau de a fi azi – bărbat, și mîine – femeie! În ce țară trăim și la ce valori ne raportăm, acum, cînd ne lăudăm că am scăpat de teroarea comunistă și am ajuns să trăim în raiul capitalist? Cîți dintre alegători ar fi înțeles mesajul transmis de candidatul Ninel Peia, la ieșirea de la urne, dacă l-ar fi auzit atunci? Citiți, și puteți aprecia valoarea umană și încărcătura patriotică a vorbelor acestui român adevărat: ,,Astăzi am votat pentru neam și pentru țară. Astăzi am votat cu neamul românesc. Astăzi am votat Crucea Sfîntului Andrei, creștinătorul neamului românesc”. Din nefericire, figuranții acestei parodii de campanie electorală prezidențială – cu excepția cîtorva – n-au făcut decît să mimeze un deziderat utopic, suportat, din păcate, de noi toți, contribuțiile financiare totale pentru campania prezidențială din acest an, potrivit


O campanie electoral murdar, murdar, murdar

Eminescu: ,,Partidele la noi nu sînt partide de principii, ci de interese personale”. Candidînd pentru un nou mandat de odihnă la Cotroceni, Klaus Iohannis a sfidat tot ce se poate sfida în materie de onestitate și de respectare a legii pe durata desfășurării campaniei electorale. De pildă, s-a folosit de orice prilej oficial, de pe postamentul lui de șef de stat, pentru a face propagandă elec­torală, venind cu promisiuni strălucitoare, ori împroșcînd cu noroi în PSD și în contracandidata sa, Viorica Dăncilă. Așa a făcut-o și la ceremonia depunerii jurămîntului de către guvernul Ludovic Orban, așa a făcut-o și la prima ședință a noului guvern, precum și la instalarea unor miniștri – desfășurînd acțiuni electorale publice, folosind abuziv funcția de președinte. Punctul culminant – care ne reamintește de prestația lui Hitler din anii în care a luat puterea în Germania – a fost revărsarea de ură împotriva unui partid politic, asigurînd opinia publică din România că luptă pentru desființarea lui. Vedeți? El, președintele Țării, vrea să scoată în afara legii un partid politic, constituit conform Constituției, pentru a rămîne singur, ,,cu partidul meu, cu Parlamentul

Pornită în condiții de inegalitate și cu încălcarea legii pe față, nu se putea ca, pe parcursul întregii ei desfășurări, să nu atragă atenția analiștilor politici și formatorilor de opinie. Campion la acest capitol a fost președintele în acțiune, Klaus Iohannis, care a furat startul campaniei electorale cu mai multe luni de zile, procedeu murdar și incorect, jignitor la adresa contracandidaților, dar și la adresa Legii. Presa a semnalat derapajul președintelui, televiziunile au arătat imagini concludente, dar, conform proverbului ,,Cîinii latră, ursul merge”, și ,,ursul” de la Cotroceni și-a făcut de cap, fără să-i pese de popor, de massmedia, de Constituție! Candidații mai cu ștaif, cei acreditați cu șanse apreciabile pentru a accede în finală – Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă și Dan Barna – și-au aranjat vizite în SUA pentru a consolida în ochii electoratului interesul pentru Marele Licurici, de asemenea, pentru a ne demonstra deschiderea oficialităților americane față de viitorul președinte român. Desigur, fiecare din cei trei a avut organizate întîlniri la niveluri diferite – cel mai avantajat a fost, bineînțeles, președintele Klaus Iohannis, acesta fiind primit de Donald Trump, la Casa Albă, unde, după atingerea pe umăr, președintele României a prins noi aripi, încurajarea Marelui Licurici exacerbîndu-i stilul arogant ce avea să-l afișeze de-a lungul întregii campanii pentru alegerile prezidențiale. La rîndul ei, Viorica Dăncilă a bifat o întîlnire la nivel înalt cu vicepreședintele SUA, Mike Pence, din suita acesteia făcînd parte cîțiva demnitari români, la vremea aceea: Eugen Teodorovici – ministrul Finanțelor Publice, Ramona Mănescu – ministrul de Externe și Sorina Pintea – ministrul Sănătății. Îmbătată de fericirea de a da mîna cu numărul doi de la Casa Albă, doamna Dăncilă a semnat un Memorandum de înțelegere între guvernele României și Statelor Unite privind cooperarea în domeniul nuclear civil, dînd uitării că, la București, vicepremierul Mihai Fifor și directorul Nuclear Electrica, Cosmin Ghiță, purtau de zor tratative cu chinezii de la ,,China General Nuclear Power Corporation”, în vederea construirii reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Așa se întîmplă atunci cînd, în goana pentru ocuparea fotoliului de la Cotroceni, candidații pun interesele personale înaintea celor naționale. Vorba lui

meu” – desființînd Opoziția! Curată democrație! Exem­ ple de acest fel sînt cu nemiluita, dar spațiul nu ne permite extensia acestui subiect. Ceea ce este de neînțeles în acest comportament mizer, de a încălca Constituția, este lipsa totală de reacție din partea societății civile, a liderilor politici, a celorlalți candidați la funcția de președinte al României, situație în care nici măcar unul dintre ceilalți 13 candidați n-a făcut plîngere la Biroul Electoral Central sau chiar la DNA pentru abuz în serviciu. În acest context, sînt total de acord cu formularea unui jurnalist și analist politic bucureștean, care scrie că: ,,Presa, societatea civilă trec nepăsătoare peste obișnuința lui Klaus Iohannis de a trata Constituția ca pe o tîrfă ieftină”. Cam dură comparație, dar, cunoscînd efectele abuzului în serviciu la nivel înalt, metafora poate fi acceptată! Pe o scală imaginară a nivelului de maculare a acestei campanii electorale, în ordine, ar putea veni Dan Barna, candidatul USR-PLUS – din luptător anticorupție, perceput ca penal, în urma unor dezvăluiri incendiare cu fonduri europene. Alexandru Cumpănașu, candidat independent, a mizat pe latura emoțională, generată de cazul de la Caracal, unde era vorba și de nepoata sa, Alexandra Măceșanu, răpită de Gheorghe Dincă. Forțînd nota, nesăbuitul de Cumpănașu a prezentat, în pre-ziua alegerilor din primul tur, un filmuleț cu o persoană de sex feminin, aflată la prostituție în Italia, despre care a susținut că este Luiza Melencu, altă victimă a monstrului din Caracal. Propaganda ieftină a domnului pretendent la tronul de la Cotroceni s-a fîsîit repejor, familia Melencu fiind contactată de persoana reală care apare în acel filmuleț, alta decît fiica lor! Ați văzut ce tupeu de viitori șefi de stat? Ce impostori?

Autorității Electorale Permanente, s-au ridicat la suma de 60.205.878 lei. Așa după cum avem cunoștință despre rezultatele alegerilor prezidențiale, toți cei 14 candidați – mai puțin unul – au alergat după o himeră (,,Închipuire, fantezie irealizabilă, iluzie” – conf. ,,Micului Dicționar Enciclopedic”), și s-au ales doar cu... himera! Ceea ce – conform previziunilor – era deja stabilit: acel ,,unu”, extras din cei 14, trebuia să iasă învingător – nu că ar fi meritat, ci pentru că el, și numai el era ,,unsul” care să conducă Țara încă cinci ani...

Ca o ultimă pată de murdărie pe fața schimonosită a acestei campanii electorale, reamintesc zvonul de chemare la DNA a doamnei Viorica Dăncilă, cu o zidouă înaintea celui de-al doilea tur de scrutin...

Arogana prusac i uitarea romneasc Campania electorală, în care au fost implicați cei 14 candidați, sprijiniți din spate de staff-uri mai mult sau mai puțin organizate, nu s-a bazat pe prezentarea de programe și proiecte de dezvoltare a Țării, nu a venit cu discursuri curate (nealterate de morbul urii), care să sugereze calea de dezvoltare pe care o propune unul sau altul dintre candidați. Mai toate aparițiile în public ale candidaților s-au concentrat pe atacul adversarului, chiar cu ,,gloanțe” oarbe, măcar să împăienjenească vederea electoratului. Cum era de așteptat, campion și în acest maraton al azvîrlirii lăturilor direct în capul descoperit al contracandidatului, a fost președintele în funcție, Klaus Iohannis, care a folosit cu nerușinare platforma instituțională de la Cotroceni pentru a se lupta cu... cu cine-o fi! O adevărată cruciadă s-a dus în preajma necesității întîlnirilor directe dintre candidați, pe platourile unor televiziuni și la radio. Lipsit de fair-play și sfidînd națiunea română, pe care se pregătea să o mai umilească încă 5 ani, Klaus Iohannis nu a acceptat să apară, față în față, cu nici un candidat, nici măcar înaintea turului doi al alegerilor. A catadicsit să se întîlnească numai cu aplaudacii PNL și cu activul de partid, făcînd băi de mulțime în rîndul celor aduși pe post de masă de manevră și de pavoazare. Este pentru prima oară cînd, în cadrul alegerilor pentru funcția de președinte al Țării, de după 1989, nu au existat confruntări directe între candidații din turul doi. În acest punct al analizei mele vreau să fac un fel de rectificare la intertitlul de mai sus – nu doar aroganța l-a determinat pe Iohannis să refuze cu dîrzenie o confruntare directă, un dialog pe aceeași scenă cu Viorica Dăncilă (și cu alți candidați). Lui Iohannis i-a fost frică! La nivelul pe care ni l-a demonstrat în ,,n” ipostaze, în care a trebuit să ia cuvîntul, Klaus Iohannis nu s-a ridicat nici la nivelul pe care ar trebui să-l etaleze un profesor de liceu (chiar de fizică), așa cum a prestat la Sibiu! O altă cauză a fricii care i-a paralizat ființa, făcîndu-l să se adăpostească înapoia baricadei numită PNL, a constituit-o neputința de a răspunde la unele întrebări incomode, pe care i le-ar fi adresat ceilalți candidați (afacerea caselor, afacerea copiilor, afacerea fostului patrimoniu al unei organizații germane fasciste etc.). Nu-i nimic! Chiar dacă – laș, trufaș, arogant, dar, golit de orice urmă de umanitate, cu privirea-i încărcată de ură, și cu acel zîmbet (rînjet) care se poate traduce în scîrbă, a încercat să mascheze aceste tare înapoia draperiei PNL-iste – Poporul cunoaște adevărul, și-l va înțelege și mai profund în anii care vin. Păcat că nu l-a interpretat acum în adevărata lui întunecime și dizgrație! Vom vedea cît ne va costa, în Țară și în afară, această realegere în ,,orb”! Dacă vom avea aceeași umbră de președinte de Republică, peste Cotroceni, încă cinci ani, putem spune, la propriu: Alegeri degeaba! Președinte degeaba! GEO CIOLCAN


14

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Cum s-a schimbat Basarabia după Unirea cu România: ,,Pe calea regăsirii de sine și a progresului” (2) Rolul regelui Ferdinand (2) Acest prim exerciţiu electoral s-a produs în martie 1919, cînd, în Basarabia, din circa 506.000 de alegători cu drept de vot, s-au prezentat la urne 386.000, reprezentînd 77-78% din total. Au fost aleşi 90 de deputaţi în cadrul scrutinului din zilele de 15, 16 şi 17 martie 1919, şi 37 de senatori în zilele de 20 şi 21 martie. Din cei 90 de deputaţi aleşi, 72 aparţineau Partidului Ţărănesc, iar 18 s-au afiliat Ligii Poporului. Precum menţiona ministrul de stat, Ion Inculeţ, în şedinţa Adunării Deputaţilor, la încheierea acelui prim exerciţiu electoral, „a fost în Basarabia o anchetă făcută de străini. A căzut şi în mîinile mele un exemplar după referatul acesta făcut pentru străini. Ei bine, iată, străinii au constatat că, în Basarabia, alegerile s-au făcut în libertate şi pot fi considerate ca un plebiscit în folosul României”. În aşa mod, prin alegerile din martie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi Senatul Noii Românii s-a pus începutul unei vieţi politice şi de partid moderne în Basarabia. Chiar dacă în perioada ce a urmat, pînă în februarie 1938, România a trecut printr-un adevărat „carusel guvernamental”, doar în primul deceniu perindîndu-se la cîrma ţării 11 guverne, este în afara oricăror dubii adevărul că, prin legiferarea votului universal, politica intrase efectiv în viaţa cotidiană a populaţiei Basarabiei, aceasta participînd, de rînd cu toţi cetăţenii României, la 11 alegeri parlamentare în cei 22 de ani ai perioadei interbelice.

Reforma agrară – şi relaţiile cu Ucraina Sub aspectul modernizării economice, reforma agrară din 19181924 a fost, indiscutabil, cea mai importantă şi apreciată. Indiferent de ideologia de partid îmbrăţişată sau de gradul de influenţă a partidului pe care-l reprezentau în forul legislativ, deputaţii şi senatorii din toate colţurile României au considerat legiferarea reformei agrare drept o îndatorire faţă de ţărănimea care se jertfise în război, iar votul universal şi împroprietărirea au fost înţelese drept două obiective esenţiale, dar ca părţi componente ale unui întreg – democratizarea şi modernizarea societăţii. Aşa cum afirmau în acea perioadă preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, şi ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ion Duca, „numai prin împroprietărire se va face ţărănimei dreptatea ce i s-a făgăduit” şi „numai astfel, rezemată pe un popor înstărit şi mulţumit de soarta lui, unitatea naţională va putea să dea roadele ei binefăcătoare”. Mai mult de atît, aceiaşi oameni politici şi de stat au insistat cu toată hotărîrea „să se ţină seamă de condiţiile speciale ale Basarabiei”, deoarece „datoria noastră este să nu nesocotim aceste deosebiri, spre a putea asigura pe viitor ţinutului de peste Prut un aşezămînt agrar temeinic şi o dezvoltare istorică liniştită”. În aceeaşi direcţie se înscrie şi efortul factorilor de decizie politică ai României interbelice nu numai de menţinere, ci şi de dezvoltare în continuare a relaţiilor comercial-economice tradiţionale cu Ucraina, chiar dacă Nistrul devenise, după 1918, frontieră de stat între cele două ţări, modificîndu-i-se prin aceasta regimul obişnuit. Aşa cum pînă în aprilie 1919 – perioadă în care Ucraina a reuşit să-şi menţină independenţa politică – circulaţia pe Nistru a continuat să se efectueze fără nici un fel de obstacole şi în vederea protejării intereselor economice ale populaţiei Basarabiei, Direcţia generală economică din cadrul guvernului României a decis instituirea, pînă la unificarea administrativă a ţării, a cîte unui serviciu comun de importexport la Iaşi şi Chişinău, iar în vederea dezvoltării schimbului de mărfuri cu Ucraina, aceeaşi Direcţie generală a delegat un reprezentant al său în Ucraina, cu misiunea de creare a unui serviciu economic special. O altă decizie a Consiliului de Miniştri al României, adoptată la propunerea ministrului secretar de stat la departamentul industriei şi comerţului, viza acordarea înlesnirilor şi foloaselor Legii pentru încurajarea industriei naţionale societăţii „Hercule”, în intenţia acesteia de înfiinţare a unei fabrici de zahăr în comuna Mîndîc, din judeţul Soroca. (va urma) Enciclopedia universală Britannica, vol 10; Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (41) 20 decembrie 1941 - În zona Sevastopol, prin lupte grele, Vînătorii de munte cuceresc satul Ciorgun şi înălţimile de la est. În zonă se dă „o luptă pe viaţă şi pe moarte, la grenadă şi baionetă”. La orele 17.00, cu pierderi foarte mari, este cucerită înălţimea cu cota 80. -„Ora 6. Ostaşii se scoală, se dezmorţesc. Sînt murdari, livizi, feţe de cadavre. Unii surzi, alţii aiuriţi. - Ora 6.30. Atacăm! Ne căţărăm pe stînci, prin mărăcinii care ne sîngerează mîinile şi obrajii. Facem zeci de culcări din cauza bombardamentului, viu şi bine plasat, al ruşilor. Nemţii ne sprijină bine cu artileria lor [...]. Totul este o cetate fortificată pe care ruşii sînt hotărîţi s-o apare cu îndîrjire şi să o păstreze [...]. Bieţii ostaşi simt că intră într-un măcel. Sînt toţi îngroziţi, uzaţi, disperaţi de luptele continue, de peste trei luni, fără răgaz. Le dau perfectă dreptate, bieţii de ei, dar n-au încotro. Sufăr, sufăr groaznic şi eu [...]. Sînt disperat. Ce am bănuit s-a întîmplat: ostaşii mei au ajuns la limita puterilor. Este tragic. Ruşii trag nebuneşte. Valea vuieşte îngrozitor. Peste tot, nori de fum, de praf, de miros de luptă aprigă. Este un infern. Un vîjîit pe la urechea mea dreaptă (mai să mi-o şteargă), apoi o plesnitură seacă. Pitiş (sublocotenent - n.n.) se îndoaie, alunecă pe mine. Îl iau în braţe, mă priveşte o clipă, îmi pune mîinile după gît şi-mi spune mie, prietenului drag: «Sînt mort». Oftează parcă uşurat şi în mai puţin de un minut se sfîrşeşte. Am simţit că ceva s-a rupt în mine [...]. Pe fundul şanţului, îl desfac la piept. Un sînge cald, sînge curat, sînge de brav între bravi, ţîşneşte din pieptul lui atît de tînăr. Un glonţ dum-dum, glonţ cu explozie, ochit la sigur dintr-o armă cu lunetă, i-a sfîrtecat tot pieptul [...]. Ajungem pe creastă, unde începe lupta, corp la corp, cu grenada, cu baioneta, apoi cu dinţii, cu unghiile. Altă pacoste. O baterie germană uită să lungească tragerea la semnalele noastre, trage scurt, peste 15 lovituri, chiar în centrul atacului nostru. Printre ai mei se produce panică. Odată cu căderea nopţii, după o luptă crîncenă, dîrză şi înverşunată, creasta este cucerită”. (Relatare a locotenent-colonelului Vasile Scîrneci). - În peninsula Kerci, germanii capturează o echipă de paraşutişti sovietici, care declară (la interogator) că de Crăciun sovieticii vor debarca forţe importante la Feodosia şi Kerci. Comandamentul german transmite această informaţie marilor unităţi din zonă, cere să se intensifice paza litoralului, dar nu ia nici o măsură specială de apărare. - Ataşatul militar german comunică dorinţa lui Hitler de a se constitui o unitate de schiori români care să facă siguranţa spatelui pe frontul de est. Înfiinţat de Brigada 3 munte, Detaşamentul român va acţiona pînă în mai 1942 în zona Harkov.

Crăciunul pe Frontul de Est (1) - Indiferent de condițiile de luptă și de trai din linia întîi, militarii români au acordat atenția cuvenită sărbătorilor religioase (Crăciunului și Paștelui, mai ales). - În 1941, Nașterea Domnului a fost întîmpinată de ostașii Batalionului 3 vînători de munte, pe frontul de la Sevastopol, „după datinile strămoşeşti, făcînd un pom de Crăciun din proiectile ruseşti, cu un brăduleţ ornat cu grenade, cartuşe etc. şi acoperit de zăpada ce începea să acopere deja plaiurile”. - Peste un an, în 1942, Crăciunul a fost sărbătorit de sublocotenentul (r) Gheorghe Șușanu din Divizia 2 munte în centrul Caucazului, în satul Lesken: „Aseară am ascultat la radio colindele și cîntecele divine care anunță Nașterea Domnului și sufletul ni s-a umplut de durere, încît pe unii dintre noi i-au trecut lacrimile. În acorduri duioase de cîntec, sufletul, gîndul și dorul nostru zboară către țara noastră, unde am lăsat tot ce este mai scump pe lume și pentru care noi pătimim și murim pe pămînturile Rusiei”. - „Noapte de Crăciun, noapte sfîntă. S-a aprins steaua. Fie ca aceasta să fie steaua mîntuirii noastre. Colindele încep cu glasuri duioase, cu izbutită armonie. Ochii ostașilor sclipesc de emoție. La unii le picură lacrimi. Amintirile copilăriei, gîndurile la cei dragi și scumpi de acasă... În picioare, cu capetele plecate, ascultăm colindele și urările și, de emoție, pe furis, ne înecăm lacrimile. Nemții dintre noi sînt și emoționați, și mirați. Ei sînt hăt, de departe, din Silezia. Prizonierii ruși plîng și se închină acum liber, așa cum s‐au închinat părinții lor cînd, în pravoslavnica Rusie, Dumnezeu era cu fața la ei. Cu înfrățire de camarazi de arme și creștini, împărțim puținul de hrană ce-l avem. Steaua se stinge. Bombele rusești șuieră sinistru și horcăie sălbatic. Cei orînduiți pentru veghe trec la posturile lor, ceilalți își pregătesc culcușul pe cimentul înghețat al cazematei”. (consemnare Vasile Scîrneci) - În tranșee era, însă, o cu totul altă atmosferă: „Ostaşii de pe poziție suferă grav de frig. Adăposturi adînci nu se pot face, căci terenul este stîncos, pietros. Inamicul este foarte aproape și trage din armele cu lunetă, cum ridici capul. Sînt uzi loeoarcă și tremură ca varga, bieții de ei. De 12 zile primim numai hrană rece și aceasta cînd dă Dumnezeu, căci cei care aduc hrana dinapoi sînt dibuiți de proiectilele dușmanului hain. În fiecare noapte avem cai și bucătari răniți și omorîți”. - Ca daruri, comandamentul diviziei a oferit ostașilor Batalionului 3 cîte 250 ml. vin, 150 ml. rom, două pachete de țigarete și cîte o carte poștală. Ofițerilor mai multe sticle de rom, un săpun și trei pachete de țigări „Antonescu”. Soldații germani au primit pachețele cu dulciuri, sticluțe de cognac și vin, țigarete etc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


RM

15

Vineri, 6 decembrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

190 de ani de la nașterea economistului și statisticianului Dionisie Marțian-Pop (1829 – 1865)

ionisie Marțian-Pop s-a născut în anul 1829, la D Ponor, județul Alba (potrivit istoricului Vasile Netea, astăzi Ponocelul, din Munții Apuseni) și a murit

la 2 iulie 1865, la München. Fiu al preotului Samuil Marțian, Dionisie și-a început studiile în satul natal, continuînd, apoi, la seminarul ortodox din Sibiu și la școlile greco-catolice din Blaj. În cursul revoluției de la 1848 a fost, la numai 19 ani, prefect de Sebeșul Săsesc. După revoluție își reia studiile întrerupte și le încheie cu examenul de maturitate, în iunie 1853. În anii 1854-1857 a urmat cursurile Facultății de Științe Politice din Viena, ca bursier al Arhiepiscopiei din Blaj, obținînd licența de drept și științe politice. Perioada studiilor la Viena este deosebit de importantă pentru evoluția ulterioară a lui Dionisie Marțian-Pop, deoarece acolo l-a cunoscut pe profesorul danezoaustriac Lorenz von Stein, adept al Școlii istorice germane inaugurate de Frederich List, care nu numai că i-a predat lecțiile de economie politică, ci l-a și introdus într-un club vienez de economie politică și i-a facilitat participarea la un congres internațional de statistică, ținut în anul 1857 la Viena. În toamna anului 1857 pleacă la București, unde se aflau și părinții săi, veniți din Transilvania. Deși viața i-a fost scurtă (36 de ani), Dionisie s-a impus contemporanilor și mai ales posterității printr-o activitate prodigioasă, cu importante note de originalitate și pionierat, consacrată patriei. Scopul acesteia era astfel caracterizat de autor: ,,Motivul stăruințelor mele este un principiu căruia mi-am propus a jertfi viața și acest principiu este emanciparea economică a națiunei”. ceastă activitate, bazată pe studiul și analiza situației economice și sociale a țării noastre în strînsă legătură cu condițiile internaționale în care se afla și acționa ea la mijlocul și în decenile 6 și 7 ale Secolului al XIX-lea are mai multe coordonate esențiale: 1) Prima dintre ele privește organizarea sistemului statistic național și ridicarea nivelului de pregătire economică în țară. La 15 noiembrie 1857, datorită lui Nicolae Kretzulescu, ,,principalul său sprijinitor în tot timpul activității desfășurate în principate” (Costin Murgescu), Dionisie Marțian-Pop expune lui Al. D. Ghica (caimacam al Țării Românești, susținător al mișcării pentru Unirea Principatelor) proiectele sale privind crearea unui birou statistic ,,care să serveze ca substrat pentru noua organizare a statului” și înființarea unei catedre de economie politică pentru ca ,,să pregătim publicul cu cunoștințele trebuincioase”. Încredințîndu-i-se pregătirea condițiilor necesare, Dionisie Marțian-Pop, care dorea încă din studenție să predea un curs de economie, pregătește cursul intitulat ,,Studii sistematice în economie politică”, din care apare, în anul 1858, primul volum - Economie socială, el fiind menit a-i servi și la concursul pentru ocuparea catedrei de economie politică. Într-un memoriu adresat Ministerului de Interne în februarie 1859, Dionisie Marțian-Pop a prezentat coordonatele de bază ale programului său: elaborarea statisticii generale a țării, precum și pe principalele ramuri ale administrației de stat; instruirea celor atrași în realizarea acestui sistem;

A

publicarea unui anuar statistic administrativ; organizarea de registre de stare civilă; introducerea de evidențe statistice la comune, orașe, judecătorii, vămi etc.; înființarea de catedre de statistică elementară în gimnazii și de statistică generală și administrativă la cursurile de drept. A fost împiedicat, în urma unor manevre, să ocupe catedra de economie, activitatea de răspîndire a cunoștințelor economice limitîndu-se la unele ,,cursuri gratuite” și private și îndeosebi la activitatea publicistică. În schimb, în domeniul organizării statistice, Dionisie Marțian-Pop va juca un rol esențial și larg recunoscut. Astfel, ca urmare a măsurilor luate de Alexandru Ioan Cuza, la propunerea lui Nicolae Kretzulescu, la 28 aprilie 1859 ia ființă Biroul Permanent (de pe lîngă Departamentul din Năuntru al Munteniei) prin hotărîrea publicată în Monitorul Oficial, Dionisie Marțian-Pop fiind numit ca șef al acestui organism specializat. După aprobarea legii privind organizarea de birouri statistice județene, el devine șef al Oficiului Statistic Central din Muntenia, iar în anul 1863, după unificarea serviciilor statistice din Muntenia și Moldova, director al Oficiului statistic al Principatelor Unite. În această calitate, a realizat primul recensămînt statistic (Recenziunea din anul 1860), iar apoi, în anul 1863, recensămîntul stabilismentelor industriale din România. 2) Inițierea și susținerea, începînd din anul 1860, a unor remarcabile publicații de specialitate: Analele statistice, destinate să discute și să analizeze, prin date statistice, ,,toate chestiunile economice cîte sînt la ordinea zilei peste an” și Analele Economice, menite a reprezenta ,,istoria programatică a economiei naționale de peste an”, deschizînd ceea ce s-a denumit seria marilor noastre periodice economice, pe care o va continua Petre S. Aurelian în Secolul XIX, Ion N. Angelescu și Virgil Madgearu, în Secolul XX, și alte personalități marcante ale României. ele două Anale au publicat cea mai mare parte a celor circa 90 de studii și analize consacrate problemelor teoretice și practice ale economiei, din domeniile: comercial, vamal, financiar și de credit, agriculturii, industriei, transporturilor, fiind străbătute de credința că numai prin cunoașterea științifică a realizărilor românești se putea aprecia corect starea reală și se puteau orienta acțiunile de politică economică. Crezul său programatic în acest sens a fost astfel exprimat în Revista economică și politică a anului 1862, publicată în Anale Economice, nr. I-IV din 1862: ,,Limbajul Analelor Statistice și Economice n-a putut fi altul decît al convingerii științifice, care nu întreabă ce place sau displace cutărui partid, ci spune și arată în incontestabila limbă a cifrelor: iată ce sîntem, în ce stare ne aflăm”. 3) Deși privită în mișcarea istorică a gîndirii economice, lucrarea sa teoretică principală, Economia socială, reproduce după modelul manualului profesorului său de la Viena, Lorenz von Stein ,,cunoștințele economice standard ale timpului”, iar manualul lui Dionisie Marțian-Pop „rămîne prima lucrare teoretică la noi în domeniul economiei politice” avînd „meritul de a fi concentrat atenția asupra acestei științe și folosului ei în societatea noastră” (acad. N. N. Constantinescu). Ideile lui economice, promovate

C

îndeosebi în cele două publicații periodice, au drept ax central apărarea și promovarea interesului economic și social național și apărarea independenței economice și de stat a României în confruntările și unele tendințe care aveau loc pe plan internațional. În acest context, el a fost preocupat de faptul că ,,în politica noastră nu există economie și în economia noastră nu este politică” (Anale economice, nr. 13-14, tr. I-IV, 1863). nsuși protecționismul industrial promovat în scrierile sale, sub influența Școlii istorice germane, se baza nu pe considerente de ordin general, abstract, ci pe cerințele reale și actuale ale economiei românești, în raport atît cu răspunderile clasei politice din România față de interesele naționale, precum și pe luarea în seamă a implicațiilor grele ale unor tendințe afirmate în politica unor țări mai mari sau mai dezvoltate. O expresie a consecvenței și fermității cu care Dionisie Marțian-Pop a apărat această idee, a reprezentat-o critica vehementă și argumentată nu numai a tezelor de bază ale liber schimbismului clasic, susținute și de Ion Ghica și de Ion Strat, ci și a unor idei ostile intereselor românești promovate în chiar lucrarea lui Friedrich List, teoreticianul protecționismului. Este demnă de amintit, de asemenea, delimitarea sa hotărîtă față de mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, care sub influența lui Ion Ghica proclama această politică oficială a guvernului. Menționînd că deși unele țări proclamă libertatea comerțului, ele ,,nu au încetat a fi protecționiste”, întrebîndu-se: ,,Dar oare noi nu avem nimic de a proteja ?” și concluzionînd în final: ,,Guvernul României a fost și va fi pentru libertatea comerțului. Acest... principiu, însă, se va putea menține numai prin înlesnirea și progresul națiunii în conștiințele economice. Acel guvern care zice: «comerțul este liber în această țară» nu va putea face acest serviciu umanității fără de a-și uita serviciul ce este dator naționalității, înlesnindu-i mijloacele de a-și cîștiga capitalul inteligenței, fără care nu numai nu va putea concura cu nimic la mișcarea economică internațională, ci generoasa deviză o calamitate pentru națiune” (Anale Economice, nr. 1, tr. I, 1860). ai este important de menționat că Dionisie Marțian-Pop nu absolutiza protecția eco­ nomiei naționale, ea find ,,justă și rațională în certe împrejurări” și anume pentru statele ,,unde presează a se îngriji de înflorirea manufacturei și fabricatelor interne” (Economia socială). Iar pentru România, dezvoltarea diferitelor forme de industrie reprezenta, în viziunea lui Dionisie Marțian-Pop, o datorie de prim rang a politicii economice, care trebuie să uzeze, în acest scop, de taxele vamale. El atribuia un rol esențial și dezvoltării agriculturii, militînd pentru înfăptuirea reformei agrare din 1864 și emanciparea țăranilor, pentru menținerea pămîntului în mîinile cetățenilor români, dar și pentru mecanizarea producției și creșterea productivității. O premisă de seamă în dezvoltarea economică o constituia ridicarea pregătirii de ,,economi și lucrători îndemînateci”, înființarea de școli profesionale, comer­ ciale, a ,,unui politehnic”, adică a unei ,,universități a industriilor”, precum și a unei Academii Comerciale. Simultan cu dezvoltarea comerțului, Dionisie MarțianPop milita pentru o balanță comercială echilibrată sau activă pentru crearea camerelor de comerț, industrie și agricultură, precum și pentru întărirea legăturilor economice cu Transilvania. rin toate acestea, Dionisie Marțian-Pop s-a afirmat consecvent ca ,,economistul epocii Unirii” (Gheorghe Zane), pentru progresul economic și social al României. Lucrări de referință: Economia socială, Impri­ meria Mitropolitului Nifon, București, 1858; Anale economice, 1860, 1861, 1862, 1863. MIRCEA PÎRLEA, Biblioteca Județeană Satu Mare

I

M

P


16

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii România are acum un număr mai mic de votanți ca în 1990, pe fondul depopulării și al unei rate a natalității negative, PSD a ales să se reformeze într-un mod spectaculos, punîndu-și conducătorii la adăpost, cu tot cu averile lor, lăsîndu-i pe proștii de simpatizanți la mila unui viitor incert. În loc să rezolve problemele de fond ale alegerilor, în loc să cerceteze unde se află acel un million de voturi ,,fantomă”, în loc să se poziționeze pe o treaptă a dreptății, PSD – partidul stîngii românești – a ales să își trădeze electoratul, dar și ideea de luptă politică. PSD a demonstrat în aceste zile că este format din bandiți, din pușcăriabili, din trădători și ofițeri sub acoperire. PSD a arătat țării întregi că nu este cu nimic mai prejos decît o bandă de interlopi, doar că, spre deosebire de aceștia, politicienii noștri poartă costume la locul de muncă, și nu măști. În fond, întreaga lor viață este o mască pe care o poartă în fața țării, dar pe care și-o dau jos cînd ajung în intimitatea lor josnică. Ca și PNL, PSD e o mizerie care merită spălată de pe obrazul țării, aceste două partide – un FSN, la bază – fiind, de fapt, cea mai gravă și monstruoasă coaliție antiromânească din istoria recentă a României. Românii nu înțeleg încă – sau poate că au înțeles deja – că bandiții ăștia, fie că poartă numele Iohannis, Dăncilă, Orban sau doar Ciolacu, reprezintă o tumoare malignă ce trebuie îndepărtată rapid din trupul țării, laolaltă cu o altă tumoare formată din acei generali ai Serviciilor,

proaspăt decorați de către Iohannis, ca un gest de recunoștiință profundă pe care neamțul îl face pentru Servicii, în schimbul unui nou mandat. Voi, români, cei care încă gîndiți, priviți pozele cu acei ofițeri secreți, și poate acum, în ceasul al 11-lea al disperării noastre, veți înțelege că ei sînt, de fapt, cei care au dus la distrugerea acestei țări, ținînd în brațe politicienii și păpușile de paie care dictează în fiecare zi pașii spre totala disoluție națională. Ei, acei înstelați ce țin în mîini cătușele, sînt, de fapt, vinovații. Este important ca acest lucru să nu fie uitat niciodată de către noi, românii, și să ne fie învățătură de minte că în anii ʼ90 nu am aplicat acel punct 8 de la Timișoara și că l-am lăsat pe nemuritorul Ion Iliescu, acest neg criminal ce va intra în Istoria României, să ne aducă la nivelul actual de colonie, proces dus la bun sfîrșit de către alt nemernic trădător, Băsescu pe numele lui. Zaharia Stancu ne spunea, în ,,Desculț”: ,,Să nu uiți, Darie!” Priviți-i pe trădătorii decorați, care doar ce au luat de la Educație miliarde de lei pentru a fi mai bogați, mai puternici. Eu vă spun, dragi români, să nu îi uitați niciodată pe trădătorii din Servicii, pentru că sărăcia României li se datorează în proporție de 99%. Să nu îi uiți, române, pe cei care te-au trădat, și atunci cînd va veni momentul, să le amintești acest lucru. TANO

De la politică, la sindromuri medicale

care să dicteze în toate sau vrea o participare a tuturor forţelor politice la deciziile importante ale ţării? Dacă vrea asta, după trecerea mahmurelii din alegeri, electoratul, atît cît este de partea PSDului, va trebui să se exprime. Clar, hotărît, folosind chiar marele ecran al străzilor. În acelaşi timp, să se lupte pentru un PSD fără „păpuşaţi“ în fruntea partidului! Să ne înţelegem! PSD a improvizat cumplit şi ridicol. Măsuri, oameni în posturi, premieri şi miniştri. A pierdut puterea şi popularitatea, cît pe bună dreptate, cît în urma unei campanii pe care nu a fost în stare să o contracareze. Dar, de la aceste greşeli şi slăbiciuni, pînă la aşezarea preşedintelui în fruntea unei campanii de eliminare a PSD din instituţii şi de la conducerea României este o distanţă mare. Cît de legală şi de morală este eliminarea PSD-ului din primării şi din Consilii Judeţene? Doar în baza rezultatelor unui referendum (dres şi el!) şi a rezultatului la prezidenţiale! Au aceste cifre forţa care să înlocuiască prevederile legale şi constituţionale şi să-i dea dreptul preşedintelui să se urce cu picioarele pe un adversar politic? Nu cumva operaţiunea se va petrece în acelaşi mod în care au fost blocaţi, eliminaţi şi torpilaţi preşedinţii Consiliilor Judeţene aparţinînd PNL prin 2015? Adică prin mijloace nedemocratice, folosind la greu mijloacele binomului şi încropind tot soiul de acuzaţii pentru care nu s-au găsit probe? Dacă discursurile preşedintelui Iohannis rămîn aşa cum le scapă şi nimeni nu se ridică să-i atragă atenţia sau să-l trezească din această campanie de tip Putin sau Erdogan, ne-am ars. Ajungem la porţile unui stat disciplinar (cunoscut în istoria europeană) de unde nu mai avem decît un pas pînă la un stat de tip totalitar, construit după o gîndire care nu poate fi explicată decît prin sindromuri medicale. Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)

Să nu îi uiți, române, pe trădători!

Scriam acum ceva vreme despre înțelegerea pe care PNL și PSD, principalele partide din România o au. Am spus atunci – fiind evident și limpede ca lumina zilei că există o mare problemă de credibilitate în ceea ce privește calitatea alegerilor prezidențiale ce doar ce au trecut – și faptul că PSD, prin ridicarea la rangul de candidat a unei persoane care se vedea clar că nu are șanse, a dovedit că este nedemn de încrederea propriilor lui votanți. Alegerile au trecut și au demonstrat că ce am spus atunci a fost adevărat, că blonda de Videle a fost un iepuraș pufos pus să alerge în gol, fugărită la rîndul ei de ogarii Serviciilor pe o pistă paralelă și fără o miză politică, în timp ce neamțul din Sibiu a cîștigat alegerile ,,la pas” fără nici un fel de emoție, fiind, de fapt, singur pe teren. Și, ca o dovadă în plus a faptului că PSD a devenit un cadavru politic încă din 29 iunie 2019, imediat după alegeri descotorosindu-se de Dăncilă, Serviciile și-au pus în frunte o altă păpușă, mai urîtă, mai agramată, mai ștearsă și mult mai instabilă decît cea precedentă. În loc să ia la întrebări STS și să ceară explicații asupra motivului pentru care

Oricît m-aş strădui, nu izbutesc să înţeleg cum interpretează Klaus Iohannis Constituţia României. Şi cum interpretează el rolul de mediator, conducînd pe faţă PNL-ul şi instituţiile statului (subordonate dumisale), împotriva PSD. Se poate ca, în straturile inferioare ale gîndirii sale superioare să fie vorba de alte judecăţi şi intenţii în raport cu ce spune cînd are în faţă un microfon sau o cameră de luat vederi. Vă invit să citiți cu atenție partea selectată din discursul ținut la şedinţa de mulţumire şi mobilizare a PNL din 2 decembrie: „Adversarul nostru în toate campaniile din ultima vreme, și la europarlamentare, și la referendum, și la prezidențiale a fost PSD. Un PSD care a încasat-o de trei ori în acest an, dar cred că este bine să vă spun, chiar în introducere, că PSD nu a fost înlăturat de la putere decît parțial. PSD, și aici mă adresez parlamentarilor, știți foarte bine că are un număr imens de parlamentari, are un număr foarte mare de primari, de președinți de consilii județene, și ca atare ne bucurăm de această victorie, dar autosuficiența după această victorie ar fi cea mai mare greșeală pentru Partidul Național Liberal. Avem în continuare alegeri și aștept de la Partidul Național Liberal, și de la noul Guvern Ludovic Orban, care face o treabă foarte bună deja, mă aștept la o implicare totală, în așa fel încît la sfîrșitul anului 2020 să putem să oferim românilor ceea ce își doresc, o Românie fără PSD. Ca să fiu bine înțeles, o Românie fără PSD în conducerea statului, în conducerile entităților politice. Nu vrem să trimitem pe nimeni altundeva decît unde îi este locul, dar în conducerea instituțiilor statului nu mai este locul PSD și această chestiune vreau să fie foarte bine înțeleasă.

Am spus-o de multe ori în campanie și o repet ca să reținem împreună: PSD a inhibat dezvoltarea României în ultimii 30 de ani. Și românii au dovedit pe parcursul acestui an, începînd cu alegerile europarlamentare, referendum și alegeri prezidențiale că își doresc conducerea României fără PSD. Acesta este un obiectiv care trebuie să fie urmărit în continuare“. Preşedintele României este un mediator în stil german probabil, care înţelege că poate îndeplini şi funcţia de preşedinte şi rolul de conducător al

luptei politice împotriva PSD. Mă tem că nu presa are rolul de a-i explica vizibila înţelegere pe dos a lucrurilor. Nici PNL-ul, beneficiar al acestei interpretări, nu va face mare lucru. Singura soluţie este Curtea Constituţională a României, cu condiţia să nu fie mutilată, tratată în stil KövesiColdea-Maior. Nu cred în şansele unei abordări a cazului în Parlamentul European. Și acolo jocurile se fac în acelaşi stil. Poate o parte a presei europene să înţeleagă şi să tragă un semnal de alarmă despre ce se întîmplă în România şi cum se desfăşoară războiul preşedintelui campion al democraţiei cu un PSD democratic şi el. În rest, totul rămîne pe umerii populaţiei din România. Vrea un Iohannis


RM

17

Vineri, 6 decembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei România, în lista celor 10 ţări care înregistrează un „regres democratic sever” Pe fundalul unei eroziuni democratice la nivel și cursul ales, iar cererea populară de democraţie

regres democratic, precum şi unele tendinţe autoritare manifestate de un număr de regimuri politice din regiune, precum Turcia în sudul Europei şi Ungaria, Polonia şi România în estul şi centrul continentului”, menţionează studiul. Datele culese în 2018 arată că 10 state ale lumii au cunoscut un regres al democraţiei, iar România este nou-venită în clubul celor 5 ţări europene cu derapaje semnificative ale democraţiei (raportul amintește și Ucraina, subliniind, însă, că aici eroziunea democraţiei s-a produs într-o măsură mai mică). Prin comparaţie, democraţie este în regres din 2006 în Ungaria, din 2013 în Polonia și din 2008 în Turcia. „Regresul democratic sever din România a început mult mai recent (în 2017) dar este, de asemenea, foarte îngrijorător, cu un declin semnificativ privind libertăţile civile, eficienţa parlamentară, independenţa Justiţiei, dar și participarea societăţii civile și accesul la Justiţie”, menţionează documentul. De asemenea, raportul avertizează că democraţia din Europa se confruntă și cu provocări reprezentate de „ascensiunea partidelor și ideologiilor extremiste, respingerea principiilor liberale și consolidarea puterii executive prin lideri care încearcă să slăbească democraţia, folosind instrumente democratice”. C.L.

Zece ani cu Băsescu, zece cu Iohannis!…

pierdut cunoştinţa iar el s-a comportat ca un robot. Episoade penibile şi dramatice din istoria noastră contemporană! Şi nu mă număr printre naivii care au votat conştient sau împinşi eroarea iniţiată de „alţii” împotriva poporului! Mult trîmbiţatul prim-mandat al său nu a adus nici pe departe raiul promis în ograda românilor, deşi poporul a sperat precum înaintaşii noştri la Curtea de la Viena sau la Cancelaria Berlinului. Mai mult, cu aprobarea sa, în cei cinci ani trecuţi, ţara a fost jefuită şi vîndută piesă cu piesă, pădure cu pădure, zăcămînt cu zăcămînt! Vîndută pe tichete veneticilor şi hoţilor băştinaşi, care se luptă şi azi, în platourile televiziunilor pentru rămăşiţele de la masa jafului naţional, în timp ce justiţia îşi aduce aportul la trecerea cu vederea, chiar a dosarelor preşedintelui, din simplul motiv că justiţia, cu o Kövesi coruptă în frunte, s-a raportat, în mod prioritar, la definirea intereselor unor grupări, nu la cele naţionale, adică la ideea de lege şi aplicabilitate, ci, principal, în obţinerea unor favoruri. Se întîmplă lucruri incredibile în ţara noastră, iar preşedintele care a mai jonglat obţinerea a încă unui mandat, dă de înţeles că mersul vremurilor este în esenţă un haos plăcut, pe care nu are rost să-l mai ordonăm. „Din haos Doamne-am apărut şi vom sfîrşi în haos”, pare să ne spună eminescologul ratat, fizician de provincie, care a rîs, dar nu a răspuns cînd a fost întrebat cum se calculează aria cercului! Pentru că nu ştia!? Iată de ce Iohannis a dat semne de hiperactivitate în campanie şi a vorbit compulsiv, la fel cum schiază sau pedalează, posedat de o singură deviză anticonstituţională: război împotriva unui partid. Ştia că gunoaiele sale zac prin dedesubturile unor organisme europene şi că la momentul oportun, dacă nu execută ordinele, vor fi aruncate la suprafaţă! Cam aşa au arătat tot timpul vederea şi vedeniile individului care ocupă încă o dată primul fotoliu în stat, individ care a călcat totul în picioare, de la protocol, Constituţie, lege, la bun simţ şi demnitate. Problema gravă care dă de furcă contextului fragil în care ne aflăm, este, fără doar şi poate, absenţa din peisajul politic a unor adevăraţi lideri cu vederi reformatoare, naţionaliste. Maria Diana Popescu (Ziarulnatiunea.ro)

internaţional, care s-a accentuat în ultimul deceniu, România a intrat în topul celor 10 ţări din lume în care democraţia a regresat semnificativ (în 2017 și 2018), potrivit studiului „Starea globală a demo-­ craţiei – 2019”. Realizat de organizaţia interguver­ namentală International Institute for Democracy and Electoral Assistance, studiul înmănunchează vești bune, dar și vești îngrijorătoare despre evoluţia democraţiei la nivel global. Lumea de astăzi este mai democratică decît cea din 1975, subliniază raportul, care arată că mai mult de jumătate dintre statele lumii (62%, adică 97 de ţări) sînt democratice, comparativ cu 26% în 1975, ceea ce înseamnă că 57% din populaţia lumii trăiește într-o democraţie, faţă de 36% în 1975. Între 2008 și 2018, numărul de state democratice a crescut de la 90 la 97, în pofida diminuării ritmului de expansiune democratică la nivel global, începînd cu mijlocul anilor ’90. Potrivit studiului, 81% dintre democraţiile lumii s-au dovedit rezistente la provocări, menţinîndu-

Ironie amară, iată-ne aşezaţi, din nou, în mod oribil, în banca cerută de marile imperii! Caricatura primeşte iarăşi pe mînă palatul Cotroceni şi sînt sigură că toate aceste mişcări au fost calculate la sînge. Dezamăgire totală, dar previzibilă pentru reprezentanţii populaţiei cu repere morale şi creştine! Impactul asupra vieţii sociale va fi devastator! Mult mai nociv decît cel al regimului Băsescu! Ce se află în spatele acestor aranjamente? Starea de prizonierat în antecamera unor strategii dictatoriale, strategii de furat căciula poporului român. Unic preşedinte, unic partid! „Specialiştii” ieftini şi slugarnici ai „guvernului meu nr. 2” i-au servit pe tavă caricaturii cîte un as de pică şi soluţii cu impact teoretic, dar cu priză la un electorat prelucrat în laboratoare „discrete”. Nu, nu bat cîmpii. Dacă ar fi să se confere premii pentru scenarii de distrugere a A.D.N.-ului naţional, Iohannis ar lua un Oscar. Cu falsul tezism, care a adus nenumărate deservicii cetăţeanului român şi României pe termen lung, cu malversaţiunile şi falsa grijă pentru ţară, cu demagogia agresivă, cu asmuţirea românilor împotriva românilor, care îl situează departe de modelul unui preşedinte serios, Iohannis a ajuns învingător cu promisiuni electorale ce nu au corespuns nici în primul mandat stării de fapt ulterioare, pentru că nu le-a respectat, ele fiind nişte speculaţii de conjunctură electorală, servite naivilor care l-au votat. Cu alte seturi de promisiuni şi de înşelătorii publice, Iohannis şi-a pus noua şapca trumpistă, s-a costumat cu salopeta traficantului de influenţă şi va apăsa din nou pe butonul start al tabloului naţional de inducere în eroare, de comandă şi de supunere a robilor. E atît de uşor, în fruntea ţării fiind, să se aşeze de-a curmezişul binelui naţional, chiar împotriva revirimentului economic şi social, folosind pîrghii incidentate constituţional şi legal, cînd toate, de la guvern, la justiţie, normă comportamentală, conspiră în favoarea lipsei bunului simţ şi moralei. Caricatura nu-i decît o hologramă mediatică, creată şi întreţinută de servicii şi de presa aflată în slujba sa, care i-a spălat şi apretat tot timpul infatuarea extremă, discursurile idioate, silabisirile agramate

există și în ţările care nu au experimentat niciodată democraţia (protestele din 2019 din Algeria, Egipt și Sudan). În 2018, în urma protestelor, Armenia și Malaezia au făcut tranziţia spre democraţie, deși păreau regimuri hibride durabile. În același timp, regimurile hibride și cele nedemocratice formează 38% dintre statele lumii, găzduind 43% din populaţie, iar un număr consistent dintre aceste ţări au devenit mai represive. Veștile cele mai rele se referă la calitatea democraţiilor din lume, intrate într-un procent de erodare. Deși cel mai mare număr de democraţii slabe se regăsesc în Africa, regresul democratic este un proces care nu ocolește statele niciunui continent. Mai mult de jumătate dintre regimurile din America de Nord, Europa, Asia și Pacific suferă o eroziune a democraţiei, care „implică slăbirea graduală și intenţionată a sistemului de control și echilibru și îngrădirea libertăţilor civile”. „Europa se confruntă cu număr de provocări legate de erodarea democraţiei şi derivă tot mai sever spre un adevărat

lipsite de substanţă, egoismul şi egocentrismul exaltat, vedetismul şi conţinutul de drept al răspunderilor civile şi penale. Asta nu înseamnă că nu înţeleg drama acestui leu-paraleu al nomenclaturii „democrate”, pentru că înainte de a înşela istoria, de a ne înşela pe noi, românii patrioţi, el este primul înşelat! Pentru momentul istoric în care ne aflăm ca stat, grija pentru soarta naţiunii române nu a figurat niciodată în lista sa de priorităţi… Agentul acestor abuzuri fiind dorinţa de putere şi control. Aceasta este subcultura diplomaţiei sale, impostura sau cultura alternativă, importată din Occident pentru electoratul său ingenuu prin definiţie, şi alimentată pas cu pas cu dezinformări. Subcultura ca ecuaţie a permanentei sale lipse de scrupule. Sînteţi pregătiţi pentru programul de jupuit pielea românului? Zece ani cu Băsescu şi zece cu Iohannis vor cîntări amarnic în bilanţul Istoriei Românilor. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să comparaţi calităţile unor mari şi contestate personalităţi ale istoriei românilor (cu reuşitele şi inevitabilele lor erori), dintre care nu-i putem exclude pe cei doi martiri asasinaţi la comandă străină, pentru că au dorit binele naţiuni cărora i-au aparţinut: Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Sper că, punîndu-i lîngă Iohannis vă vor aminti de replica lui Apelles, despre pictură şi nivelul sandalei, nu? („Cizmare, nu mai sus de sanda!”). Acest personaj pus la patru ace, frezat şi parfumat de marile imperii, o caricatură ce s-ar dori un Otto von Bismarck modernizat, a împrumutat mina severă de om al normalităţii, de om hiperocupat pentru prosperitatea ţării; de om al unui popor, de care nu-l leagă nici credinţa, nici interesele, însă vigneta sa deontologică, morală şi umană, contrazice flagrant masca afişată în campania începută abuziv, cu mult înainte de data oficială. Imaturitatea şi murdăria morală cronică a acestei caricaturi a primit ecouri favorabile de la electorat, sub presiunea uriaşelor manipulări, prin „băi de mulţime” şi apariţii meticulos pregătite de „băieţii deştepţi”. Lipsa oricărui sentiment uman s-a deconspirat atunci cînd, lîngă el, un militar şi-a


18

Vineri, 6 decembrie 2019

Unde am ajuns? Ce-i de făcut? Așa zisele alegeri prezidențiale din 2019, ca și cele europene care le-au precedat, precum și cele par­ lamentare care le vor urma în 2020 (alegerile locale sînt adesea admise chiar și în sistemele dictatoriale sau în colonii) au fost un fals monumental. Ele nu au fost nici libere, nici corecte. Dar nu este nimic neobișnuit sau ilogic în asta. Un stat lipsit de suveranitate nu are de ce să organizeze astfel de alegeri, și nici nu îi este permis să le organizeze. (…)

Alegerile ca plebiscit în favoarea renunțării la suveranitate Popoarelor din colonii, sau mai exact elitelor lor, li se permite accesul la civilizația materială a metropolei, dar nu și la decizia politică. Se întîmplă azi în România. Românii nu mai iau decizii politice. Cei care încearcă, merg la pușcărie. Unii se străduiesc acum să facă analiza recentului exercițiu electoral. Alții vor să anticipeze viitorul actualei guvernări, impusă prin manevre de culise incluzînd apelul la agenții sub acoperire, exploatarea trădării, șantajul și mita, împotriva votului popular exprimat la alegerile din 2016. Pentru mine ambele exerciții sînt inutile. Tot ceea ce este de spus despre ceea ce tocmai s-a încheiat, a fost spus dinainte, în strădania de a infirma prognozele. Nu a fost să fie. Comportamentul românilor nu a fost modificat cu o iotă, indiferent de consistența și gravitatea avertismentelor. Ceea ce deja se întîmplă și urmează a se întîmpla din punctul de vedere al guvernării, a fost deja descris cu anticipație și era știut. Nu mai este nimic de comentat. Totul este doar de suportat. Cu titlu de sinteză retrospectivă, voi aminti princi­ palele mele observații făcute în lunile anterioare evenimentelor pseudo-electorale din noiembrie 2019. 1. În marja minimă de libertate îngăduită, românii nu au fost chemați la alegeri prezidențiale, ci la un plebiscit în cadrul căruia li s-a cerut să valideze sau invalideze renunțarea la suveranitatea statului. Au validat-o. În acest context s-a ratificat și teza potrivit căreia, prin aderarea la UE, România nu s-a limitat doar la delegarea exercițiului unora dintre atributele suveranității sale, ci, pur și simplu, și-a cedat definitiv suveranitatea, fie și numai parțial, dar... în părțile esențiale. De aici decurge restul: statul polițienesc, politicile antisociale, cedarea de avuție națională, depopularea țării, anularea identității naționale. La ce altceva ne putem aștepta? 2. Indiferent cum am califica evenimentele din decembrie 1989, este clar că ele au revoluționat sistemul politic românesc asigurînd, printre altele, trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, precum și de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă. Aducerea în fața justiției a revoluției din 1989, prin liderii săi principali, reprezintă fundamentul delegitimării regimului politic instaurat în anii 1990 și justificarea contra-revoluției cu treizeci de ani mai tîrziu. Pe acest fundal, plebiscitul de la 24 noiembrie 2019 a aprobat, odată cu renunțarea la suveranitate, trecerea de la democrație la oligarhie. 3. Pe 24 noiembrie 2019, nu s-a pus problema alegerii răului celui mai mic, ci aceea de a împărți puterea între polii răului, astfel încît relele opuse să se limiteze unul pe altul. S-a preferat sau s-a ajuns, prin neatenție sau neputință, la concentrarea puterii într-o singură mînă. Obținerea puterii absolute deschide drum abuzului absolut. 4. În România nu (mai) există partide de stînga și de dreapta, ci numai uniuni de clanuri corupte care au voit fiecare să stăpînească de manieră absolută statul polițienesc ilegitim; așa numit „paralel”, dar mai corect definit ca „subteran”. Ciocnirea dintre aceste uniuni de tip mafiot a deconspirat mecanismele și modul de operare a acestui „stat-cîrtiță”, care, asemenea oricărei cârtițe, prin simplul fapt al scoaterii la lumină, și-a redus capacitatea distructivă. 5. Prin efectul concentrării de putere, statul oligarhic subteran s-a salvat și s-a impus devenind suprateran și ascunzîndu-și justițiar-autoritarismul sub haina populismului pseudo-democratic. De acum avem un regim oligarhic decorat cu simboluri democratice

(printre care și partidele politice reziduale – PSD și PNL – sau cele artificiale – USR, Plus, ProRomânia – imposibil de reformat). El a fost instalat cu sprijinul unor puteri străine și va dura cît îl vor accepta ele. 6. O realitate socio-economică ambiguă a frustrat întreaga comunitate națională românească și, pe linia mentalităților sale tradiționale (autoritariste și egalitariste), a polarizat-o de manieră radicală, împingînd în mare parte electoratul de dreapta spre neofascism, iar pe cel de stînga spre neo-marxism, atît de departe încît extremele au ajuns să se atingă și să se întrepătrundă. 7. În România actuală, competiția dintre stînga democrată și dreapta democrată nu mai există. Această confruntare s-a internaționalizat, ea regăsindu-se exclusiv

în lupta acerbă dintre globalism și suveranism, respectiv dintre hegemonii globali (inclusiv oculta corporatistă supranațională) și supușii lor neocoloniali. Trădarea (pseudo) elitelor politice interne (ceea ce include și eliminarea, în special sub pretextul luptei împotriva corupției, a adevăratelor elite naționale) oprește implicarea României în această luptă de partea suveranismului. Acesta este rezumatul lucrurilor deja spuse sau care sînt evidente. Este limpede că tot ceea ce urmează se învîrte în jurul ideii de recuperare a suveranității. Iată de ce orice discuție cu sens trebuie să plece de la situația externă, marcată de rivalitățile puterilor neocoloniale și de globalizarea capitalului, și să cerceteze modalitățile de organizare a luptei pentru redobîndirea suveranității naționale.

Scena este pregătită pentru dezmembrarea statului și dispariția națiunii Să privim puțin către fluxurile economice europene. Principalele investiții se opresc pe Carpați. Coridoarele de transport europene (în special autostrăzile) nu trec Carpații. Dezvoltarea relativă a Transilvaniei, sprijinită de Europa germană, și arierarea Moldovei, lăsată într-o relativă sărăcie, creează frustrări la nord și la est, care se decontează în sudul valah. Analizați harta distribuției votului la ultimul scrutin prezidențial: Ardealul și Moldova împotriva Munteniei. La aceasta contribuie și inducerea în mentalul colectiv al românilor ardeleni a unui complex de superioritate față de „miticii dîmbovițeni”. Simultan se resuscită vechile resentimente moldave la adresa valahilor, vinovați de a fi anulat cu viclenie perspectivele propășirii autonome a moldovenilor. Sistemul bancar românesc se reduce la CEC (pusă acum și ea pe lista privatizărilor). Celelalte bănci sînt filiale ale unor instituții financiare străine care, simțind, desigur, că viitorul României ca stat suveran și unitar este incert, au încetat creditarea investițiilor apte a duce la dezvoltarea economică a națiunii române, pompînd în schimb în afara țării avuție națională românească. Într-o situație similară se află și sistemul energetic. Privatizarea Hidroelectrica îi va da ultima lovitură. României i se impune prin presiuni politice externe, renunțarea, fără nici o compensație, la securitatea sa energetică, pentru a oferi securitate energetică statelor central și sud-est europene, spre satisfacerea jocurilor geopolitice ale actorilor globali. Readucerea acasă a emigranților economici (așa numita diasporă) nu este nici pe departe un obiectiv al UE și al guvernelor românești sprijinite de aceasta. Dimpotrivă, politicile de austeritate antipopulare vizează încurajarea emigrării românilor (albi, instruiți, harnici, inventivi și puțin pretențioși) în Occident, lăsînd loc pe

RM

actualul teritoriu românesc, bogat în resurse naturale, pentru emigranții extracomunitari (din afara UE) necesari Europei, dar nedoriți ca rezidenți în statele națiunilor ei imperiale. România poate fi organizată, în fine, și ca ghetou al romilor sau al altor comunități etnoculturale europene pe care noul Sfînt Imperiu Roman de origine germană nu vrea sau nu poate să le integreze. Așa cum s-a mai încercat cu cîțiva ani în urmă. Procesul dezmembrării României sau al reducerii ei la o realitate simbolică, include un atac viguros împotriva BOR. El este iminent și va exploata apatia credincioșilor ortodocși, inapetența pentru implicare politică a ierarhiei bisericești, de principiu neutră în relația dintre victimă și agresor, ca și înclinația către a zidi lăcașuri de cult în locul zidirii de suflete creștine. Succesul demersului este predictibil atît timp cît milioane de creștini declarați nu au ieșit să voteze pentru consacrarea constituțională a familiei creștine, alte milioane au votat pentru scoaterea iertării în afara legii și toate aceste milioane au susținut plebiscitar ura împotriva suveranității naționale. În asemenea condiții, mai este UE un stîlp de rezistență pentru securitatea națională a României? Cu siguranță, nu. Mai rămîne doar SUA, căci NATO cu adevărat este în moarte clinică, activarea în caz de nevoie a articolului 5 al Tratatului de la Washington fiind de acum o simplă iluzie, după cum iluzorii sînt așa zisele forțe multinaționale deplasate pe teritoriul României spre a-i asigura, chipurile, apărarea. (La București, de exemplu, își are sediul un comandament „multinațional” la nivel de brigadă, căruia îi lipsește tocmai... brigada pe care să o comande în caz de nevoie.) Înarmată cu echipament depășit fizic și moral, România nu ar putea face față unui atac din partea Rusiei, chiar dacă am da pe arme contravaloarea tuturor pensiilor și salariilor încasate azi de bugetarii români. Noroc că Rusia nu are nici un interes să ne atace, putînd rezolva mai simplu, mai ieftin și mai eficient toate problemele pe care le are cu ineptele guverne bucureștene, pe calea războiului hibrid sau cu mîna „aliaților României”. Revenind la SUA, ei bine, aceasta și-a pierdut interesul strategic în România. Pentru Washington este mult mai profitabilă o înțelegere strategică cu Rusia, decît continuarea unui război al nervilor cu aceasta pe frontul românesc. Așa se explică și absența americană din „alegerile” prezidențiale românești, ca și abandonarea guvernului PSD, al cărui control îi fusese cumva cedat de către actorii vest-europeni. Faptul că Germania și-a apropriat în România, Președintele, Guvernul, justiția, comisarul european și mare parte a serviciilor de informații românești, arată nu capacitatea competitivă a Berlinului, ci abandonul Washingtonului, preocupat de atingerea altor obiective.

Împotriva dispariței se impune resuscitarea ,,factorului intern” Iată problemele! Pe lîngă ele, refondarea PSD, limitarea efectelor incompetenței și trădării PNL sau neutralizarea extremismului globalisto-populist al USR, sînt simple glume diversioniste. Cum se pot realiza acestea? Reciclînd gunoiul? Vînturînd vîntul? Imposibil. Cum putem rezolva, însă, problema primordială a suveranității, uitînd de actualele partide politice? Votul nu mai este o soluție. El ne mai este îngăduit numai, întrucît prin vot nu putem schimba nimic. Curînd (probabil în cîțiva ani), o parte semnificativă a românilor (inclusiv unii dintre iohaniștii sau useriștii de azi), edificați și exasperați, va trece la proteste publice împotriva statutului colonial al României. Aceasta va duce la oficializarea dictaturii și va accelera procesul de dezmembrare a țării. În acel moment, toată speranța se va lega de „factorul intern” reprezentat de grupările patriotice ale instituțiilor de forță încă active pe teritoriul românesc. Spre acestea va fi necesar să ne îndreptăm în perioada următoare și acolo să ne organizăm în vederea unei renașteri naționale; pentru a declanșa o reconquistă și un risorgimento românești. Dacă nu o vom reuși, istoria va consemna dispariția altui popor de pe harta lumii – nefericitul popor român. Nu ar fi primul caz de acest fel. Adrian Severin


RM

19

Vineri, 6 decembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Crile i kilogramele Una din marile mîhniri ale lui E. Lovinescu a fost povestită de dînsul cu indignare în vol. III al Memoriilor. Îşi luase, în rate, un concediu de sănătate care a totalizat un an, ca să-şi onoreze nişte contracte. Comisia medicală supremă de la Ministerul Învăţămîntului l-a chemat să-l examineze. Un doctor, care nu era la curent cu literatura, i-a cerut să se dezbrace. Maestrul a replicat: – Sînt E. Lovinescu. Doctorul a repetat: – Dezbrăcaţi-vă, să vă cîntărim. Sînteţi cam gras. Cîte kilograme? – Mai puţine decît numărul cărţilor mele!, răspunse cel jignit.

O soluie ingenioas Mihail Kogălniceanu stăruia mereu pe lîngă Cuza Vodă să acorde un portofoliu ministerial și generalului Christian Tell. Din cine știe ce motive, Cuza nu era dispus să îndeplinească această rugăminte, dar se jena să i-o spună lui Kogălniceanu și de aceea îi făgăduia, fără să se țină de cuvînt. Pînă într-o zi cînd, ca să scape de aceste stăruinți, a recurs la un șiretlic. Tell avea un tic nervos: o tremurătură continuă a capului. Cînd Kogălniceanu a venit din nou cu „cazul Tell”, Cuza i-a cerut să… dea din cap timp de zece

P I Mo c c h io !

minute. Convins că e o glumă, Kogălniceanu s-a conformat, dar, după cinci minute, s-a oprit, spunîndu-i lui Vodă că a amețit. – Dumneata ai amețit după cinci minute și vrei să-l fac ministru pe Tell, al cărui cap tremură de 30 de ani?!

Arta de a face nodul Victor Hugo, fidel ororii sale pentru pedeapsa cu moartea, protestase împotriva unei execuții capitale la Guernesey, care, din cauza neîndemînării călăului se transformase într-o lungă tortură. Hugo scrisese cu amărăciune Lordului Palmerston: „Îl spînzurați pe acest om, domnule. Foarte bine, vă felicit. Într-o zi, acum cîțiva ani, am luat masa cu dumneavoastră. Îmi închipui că ați uitat împrejurarea; eu însă mi-o amintesc. Ceea ce m-a frapat atunci la dumneavoastră a fost chipul perfect în care era aranjată cravata. Mi s-a spus că sînteți celebru în arta de a-i face nodul. Observ că știți să faceți nodul și pentru alții!”.

Sultanul Soliman i negustorul Sultanul Soliman, după ce a cucerit Belgradul, se întorcea spre Constantinopol. La intrarea în capitală, din marea mulțime care aștepta să aclame pe sultanul glorios, ieși disperat un bătrîn, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui Soliman, strigînd să i se facă dreptate. Sultanul, văzîndu-l, îl întrebă cu blîndețe: – Cine ești? – Sînt un bătrîn negustor și hoții mi-au jefuit toată averea.

– Unde ai fost, pe cînd hoții te jefuiau? – Dormeam. – Și de ce dormeai? strigă sultanul mînios. – Credeam că Măria Sa, sultanul, veghează pentru toți supușii săi! Sultanului îi plăcu răspunsul acesta înțelept și îndrăzneț și porunci ca negustorul să fie despăgubit din vistieria statului.

O anecdot cu Sigmund Freud Un gentleman, trecînd prin Viena, pe la începutul Secolului XX, se simțea extrem de deprimat, ba chiar încercat de gînduri sinucigaşe – de aceea s-a dus la Sigmund Freud. Freud l-a ascultat timp de o oră, apoi a spus: – Starea dumneavoastră este atît profundă, cît şi serioasă. Ea nu poate fi tratată într-o singură şedinţă. Trebuie să beneficiați de tratament adecvat, care poate dura cîțiva ani. Între timp, totuşi, ar fi bine să încercați să vă destindeți. În Viena tocmai a sosit marele Grimaldi, clovnul, şi spectatorii se tăvălesc de rîs la glumele lui. Mergeți la un spectacol de-al său. Timp de două ore, vă veți distra, cu siguranță, şi asta poate avea un efect benefic pentru mai multe zile. – Îmi pare rău, a răspuns gentlemanul deprimat, dar îmi este imposibil. – De ce?, a întrebat Freud. – Pentru că eu sînt Grimaldi!


20

Vineri, 6 decembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (3) (urmare din pag. 1) Cine e președinte la Curtea Supremă de Justiție? Un fost informator al Securității, implicat în afacerile murdare ale Mafiei țigănești. Cine l-a instalat acolo și în ce scop? Nimeni altul decît Emil Constantinescu, care s-a jurat să acapareze nu numai puterea politică și economică, nu numai Serviciile Secrete, ci și întreaga Justiție, la toate nivelurile. Fiind ultima cale de atac, ultima instanță, dincolo de Curtea Supremă de Justiție privatizată de echipa de marionete a lui Emil Constantinescu nu mai e nimic. Rămîi condamnat, chiar dacă dreptatea este de partea ta. Numai în România s-a putut naște proverbul: „Adevărul umblă cu capul spart”. Și iată cum spiritul golanilor din Piața Universității, de la 1990, a fost ridicat la rang de politică de stat! Este momentul să o spunem pe șleau: România este condusă de niște golani, fără rușine, fără scrupule, fără teamă de Dumnezeu. Evident, împreună cu avocații mei, Viorel Dumitrescu, Lucian Bolcaș și Niculae Cerveni, mă voi adresa instanțelor internaționale, care vor afla și ele cum în România acestor vremuri de ocară a fost întoarsă pe dos știința Dreptului, falsificată, călcată în picioare. Dar, nu stă în firea mea să mă plîng, am să-mi port crucea cu stoicism, pînă la capăt. Aceeași vînătoare s-a declanșat și împotriva amicului meu, marele patriot Gheorghe Funar. Îți stă mintea-n loc cînd vezi la ce tertipuri josnice recurge „monstruoasa coaliție” pentru a cînta în strună U.D.M.R.-ului și pentru a-l înspăimînta și a-l reduce la tăcere

pe acest român cinstit și neînduplecat. Niciodată, în istoria Justiției Europene, nu s-a mai întîmplat ca primarul unui mare Municipiu, care are responsabilități deosebite, să fie amenințat cu mandatul de arestare pentru o nenorocită de Alimentară, într-un proces fabricat și măsluit, în care adevărații vinovați pozează în acuzatori. În România, majoritatea primarilor actualei Puteri încalcă numeroase legi pe zi, unii fiind mafioți arhicunoscuți, precum Crin Halaicu și urmașul său, Viorel Lis, sau Gheorghe Ciuhandru, ori primarul nebun al Aradului, Dumitru Branc, care s-a refugiat într-un han din Ungaria, sau primarul șovin din Tg. Mureș, Fodor Imre, dar toate infracțiunile lor se mușamalizează. Bine că a fost inventat Inamicul Public nr. 1, Gheorghe Funar! Ne piere, brusc, orice urmă de umor cînd vedem cine îl hărțuiește pe întîiul gospodar al celui mai important Municipiu al Transilvaniei: ungurul Farkaș, ungurul Magyar, ungurul Paszkany și ungurul Kiss! Așa merge treaba, români? Îi lăsați voi, oare, pe dușmanii de moarte ai Neamului Românesc să-l transforme pe alesul urbei într-un nou Mihăilă Cofariu, să-l linșeze public, să-l poarte în lanțuri, să-l scuipe în obraz, să-l umilească, în Țara lui? Se poate una ca asta, creștinilor? A pierit bărbăția din voi? N-aveți curajul să dați de pămînt cu nemernicii ăștia? Vă dați seama cum ar arăta Clujul fără marele luptător care e Gheorghe Funar? În cîteva luni vă veți simți străini la voi acasă, Clujul va deveni peste noapte Koloszvar și ungurii v-ar rîde în nas că v-ați abandonat conducătorii!

EPISTOLĂ SCRISĂ CU CERNEALA OCHILOR

,,Vadim este un om greu de egalat și imposibil de depășit!” Motto: ,,Nu așa se conduce lumea, băi aceștia! Nu sfidîndu-L pe Dumnezeu, ci rugîndu-L, înduplecîndu-L, trăind în smerenie și umilință” . CORNELIU VADIM TUDOR Stimată redacție, Două zile din an: 14 septembrie – ziua în care Corneliu Vadim Tudor a plecat dintre noi și 28 noiembrie – ziua în care s-a născut. De ce această zi a devenit, și ea, tristă pentru familie, pentru toți cei care l-au iubit? De patru ani de zile, această zi de aniversare a devenit zi de comemorare. Îmi amintesc cu drag cîte mesaje de felicitare primea Tribunul cu ani în urmă, atît de la politicieni din țară și de peste hotare, cît și, prin intermediul revistei, de la oameni simpli. Dragă domnișoară Lidia, ați pierdut un tată minunat care vă iubea atît de mult și care se mîndrea cu ,,prințesele lui”... Ați rămas atît de tinere fără tată, iar durerea este atît de mare, încît numai voi puteți ști ce este în sufletele voastre. Sînteți urmașele unui mare luptător, nu vă lăsați. Distinsă doamnă Doina, ați pierdut un soț minunat, un bun familist, un nume care face cinste familiei, dar și întregii țări. Acest nume, VADIM, va intra în Istoria României, atunci cînd ea va fi scrisă din inimă. Acolo este locul patrioților adevărați. Bunul Dumnezeu să vă dea putere, să vă întărească și să învingeți greutățile vieții! Doamne-ajută! Pe de altă parte, noi, românii, am pierdut un veritabil apărător, am pierdut speranța, l-am pierdut pe Tribunul nostru, al tuturor. Se simte lipsa lui în țară, pe posturile de televiziune, în politică. Și-a iubit țara

și poporul, s-a luptat neîncetat cu politicienii corupți pe care i-a demascat și cărora le-a stricat afacerile, a oprit, prin intervenții ferme, numeroase privatizări frauduloase. Toată această luptă i-a adus moartea, dar faptele lui au demonstrat că a fost, cu adevărat, un mare patriot român! Nu o spun eu, o spun toți românii de bună credință, toți românii adevărați. Era un mare om de cultură, putea da lecții în multe domenii și asta pentru că toată viața a studiat neîncetat, a citit, a scris. Nu doresc să supăr pe nimeni, spun doar adevărul – mulți politicieni, mulți intelectuali cu pretenții aveau nevoie să își ia notițe cînd el vorbea. Cine sînt eu să scriu despre el? – poate se întreabă mulți cititori. L-am cunoscut pe Vadim în anul 1993, cînd m-am înscris în PRM. A fost singurul om politic, singurul președinte de partid care m-a convins că este cinstit și sincer. Nu m-am înșelat, de-a lungul anilor a demonstrat acest lucru prin fapte, nu numai prin vorbe, iar astăzi sînt mîndru că am fost membru PRM, pînă în clipa în care a plecat dintre noi, luînd și partidul în mormînt. Nimeni nu a fost în stare să ducă mai departe moștenirea politică lăsată de Vadim, pentru că toți cei care au încercat acest lucru, nu sînt naționaliști. Cu acest sentiment trebuie să te naști. S-au adeverit vorbele mele: Vadim este un om greu de egalat și imposibil de depășit! Timpul mi-a dat dreptate. L-am iubit și l-am prețuit și mai mult. Datorită lui sînt astăzi cunoscut în Suceava. Ne-am cunoscut personal, am primit multe lecții de viață de la el, am citit multe din cărțile pe care mi le-a dăruit. Pentru mine, un om simplu, cea mai mare onoare și bucurie a fost să stau alături de un asemenea om. Mi-e atît de drag să scriu despre el... Sînt fericit cînd sucevenii mă opresc pe stradă și îmi spun

Faceți-i pe numiții Farkaș, Magyar, Paszkandy și Kiss să nu mai scoată capul în lume, de rușine, băgați-le în scăfîrlie că aici e Țara Românilor și dacă au chef să facă jocul Ungariei se vor izbi, ca de un zid, de dîrzenia românească. Apărați-l pe Gheorghe Funar! Apărați-vă patrioții! A devenit clar că actuala Putere a trecut, pe față, la punerea în aplicare a planului de exterminare a liderilor români. Comanda e dată din exterior și intră în prețul cu care a fost preluată Puterea, în urmă cu 2 ani. „Monstruoasa coaliție” nu mai reprezintă pe nimeni la ora actuală! Dacă strănutăm acum cu toții, cei aflați aici, au căzut de la Putere! Cine s-a înhăitat cu vrăjmașul Neamului Românesc, cu organizația nazistă U.D.M.R., va avea parte de un proces ca la Nürnberg! Să nu creadă ei că am uitat tot ce-au făcut, la ora asta le-am numărat și perii din cap, totul se va plăti. S-a ajuns în situația care pe care. Mai rău de-atît nu poate fi, ce mai aveți de pierdut? Iată de ce am trecut munții și, în puterea începutului de iarnă, pe o zăpadă viscolită, am venit în inima Ardealului românesc. Să nu vă fie teamă că ungurii ocupă Transilvania din punct de vedere economic – vă dau cuvîntul meu de onoare că, atunci cînd vom veni la Putere, vom naționaliza toate stațiile de benzină Moll, toate magazinele, fabricile, pămînturile și celelalte proprietăți prin care Ungaria a început să se facă stăpînă în România. Eu îi avertizez pe toți acei afaceriști – dintre care cei mai mulți sînt agenți și spioni – să stea cu un ochi pe valiză și cu altul pe graniță, fiindcă nu glumesc deloc. Pentru că este imoral și absurd ca Ungaria să se salveze de la un dezastru sigur pe spinarea unei Românii slăbite, paradoxal, de un Guvern româno-maghiar. (va urma) cuvinte atît de frumoase la adresa lui. Mulți îl regretă, l-au votat de-a lungul anilor și se întreabă și acum de ce Vadim nu a ajuns președinte al României. În anul 2000 acest lucru s-a întîmplat, dar, prin aranjamentele și prin jocurile politice orchestrate atunci, prin furtul masiv de voturi, nu a fost lăsat să vină la putere. Dacă acest lucru nu se întîmpla, astăzi toate bogățiile tării, gazele, curentul, apele, pădurile, petrolul ar fi fost ale României, ale românilor, nu ale veneticilor care ne-au transformat în sclavi în propria noastră țară, pe care o prăduiesc zilnic. Dacă acum, în 2019, ar fi trăit și ar fi candidat la Președinția României, ar fi cîștigat din primul tur. Toți cei 14 candidați la un loc nu se ridică la valoarea lui Corneliu Vadim Tudor. Să nu uitați asta! Sînt curios cîți dintre cei pe care Vadim i-a ajutat și i-a apărat, cîti dintre politicienii care datorită lui au ajuns senatori, deputați, primari, europarlamentari, miniștri, îi aprind măcar o lumînare în aceste două zile triste din an. Cîți dintre moderatorii de televiziune îl pomenesc sau difuzează o emisiune de colecție în memoria lui? Erau fericiți cînd, prin simpla lui prezență într-o emisiune, făceau audiență. Astăzi l-au uitat. Oare Vadim nu ar merita o statuie? Sau ca străzi din orașele țării să îi poarte numele? Un fost PRM-ist cu care mă mîndresc este dl. Marius Marinescu care, în aparițiile publice, îl pomenește pe Tribun și care a rămas alături de familia acestuia. Felicitări domniei-sale! În legătură cu aceste alegeri prezidențiale pot spune că regret faptul că nici un candidat nu m-a convins să ies la vot, nici în primul, nici în cel de-al doilea tur. Pentru mine, președintele României a fost și va rămîne Vadim! Cînd se va mai naște un altul, atunci voi vota. Felicit familia pentru organizarea marelui eveniment comemorativ ,,Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naștere”, care a avut loc pe data de 29 noiembrie a.c. Am citit cu drag această invitație, mă regăsesc și eu printre cei care l-au cunoscut și l-au iubit. Mi-e dor de Vadim! Cu lacrimi în ochi, VASILE CERLINCĂ, Suceava


RM

21

Vineri, 6 decembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (48)

167) NICOLAE TITU­LES­ CU. Este considerat cel mai mare diplomat român, poate și datorită funcției excepționale pe care a avut-o: președinte la două sesiuni ale Adunării Ligii Națiunilor (1930, 1931). Supranumit, în epocă, „Ministrul Europei”. Născut la Craiova, în 1882. În decembrie 1916, în calitate de sub-secretar de Stat la Finanțe, face marea greșeală a vieții sale: îl convinge pe primul-ministru, Ion I. C. Brătianu, să transporte Tezaurul României în Rusia. Poate și ca reflex al acestei vinovății, mai tîrziu pledează pentru apropierea României de Rusia, situație pe care o considera singura șansă de a recupera Tezaurul. Face parte dintre aceia care, din bun-simț, n-au sufocat familia princiară cu prezența lor. O singură dată scrie Regina despre el: „Iași, Joi 20 Iulie/2 August 1917. Am acordat azi multe audiențe. Printre alții am primit și pe prințul Kropotkin. (…) Am văzut și pe d-na și dl. Titulescu, noul nostru ministru de Finanțe. El e foarte deștept și ea e o femeie frumoasă”. După 2 ani, este delegat al României la Conferința de Pace de la Paris (1919) și semnatar al Tratatului de la Trianon (1920). I-a ținut, tot timpul, la respect pe unguri, prin discursuri și intervenții de o fermitate și de o logică imbatabilă. Membru al Academiei Române. A suferit, și el, umorile lui Carol al II-lea, care l-a forțat să demisioneze din funcția de ministru de Externe (29 august 1936). Ziaristul Tudor Teodorescu-Braniște nota, ceva mai tîrziu: „Lui Carol i se părea că prestigiul lui Titulescu crește prea mult și trebuie «dezumflat»; aceasta era, s-a zis, chiar expresia folosită de rege. De aceea, din cînd în cînd, îl chema în țară și îi da însărcinarea să formeze un «guvern de uniune națională». Formula era irealizabilă. Titulescu se zbătea cîteva zile, alergînd de la un șef de partid la altul, iar pe urmă se ducea la Palat ca să-și depună mandatul. Acest joc infam s-a repetat de mai multe ori, cu scopul de a se arăta peste hotare că, în țara lui, Titulescu nu reprezenta nimic și că singurul om atotputernic la București era el, Carol al II-lea”. A avut, toată viața, o sănătate șubredă: suferea de acromegalie și avea o temperatură a corpului mai scăzută decît cea normală, lucrînd, de multe ori, cuibărit sub plapumă, pentru a se încălzi. Întreaga lui ființă degaja distincție și autoritate naturală. Colaboratorii apropiați îl numeau „Patronul”. Moare prematur, în exil, în 1941 – gurile rele spun că dușmanii i-ar fi impregnat cu otravă banda interioară a nelipsitei pălării. Conflictul între generații, de care se vorbește atît, a însuflețit și condeiul aceluia care se afla la începutul fulminantei sale cariere: „Vremurile noi sînt prea grele pentru sufletele vechi. N. Titulescu”. 168) THOMA IONESCU. Frate mai mic al lui Take Ionescu. Născut în 1860, studiază și el la Paris – dar nu dreptul, ca fratele său, ci medicina. Laureat al Academiei de Medicină din Orașul Lu­ mi­­nilor, în 1890. Devine membru al Societății Franceze de Chirurgie și al Societății Internaționale de Chirurgie. Întors în țară, începe să fie apreciat drept cel mai bun chirurg al vremii. În treacăt fie spus, un chirurg devine celebru pe măsură ce bagă în pămînt cît mai multe celebrități. Rector al Universității București. La fel ca și fratele său mai vîrstnic, militează, activ, pentru unitatea tuturor românilor. Deosebit de interesant registrul în care înțelege chirurgul să se adreseze nevăzuților cititori ai viitorului: „Toate dictaturile și toate tiraniile au sfîrșit

în acelaș (sic!) mod, prin suprimarea tiranului. Prof. Dr. Thoma Ionescu. București 6/11/19”. Nu se adeverește întotdeauna – de pildă, Stalin a murit în patul (baia) lui și nu se poate spune că n-a fost un dictator. La fel și Franco. 169) SABINA CANTACUZINO. Sora mai mare a lui Ionel I. C. Brătianu. În timpul celor 707 zile de ocupație germană, ea a rămas în București, fiind închisă de nemți – doar pentru că era sora premierului. „Preliminariile” arestării s-au produs astfel: „În seara cînd Tzigara-Samurcaș transmisese lui Mackensen

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (92) răspunsul lui Maiorescu (30 noiembrie/13 decembrie 1916) la oferta de pace a germanilor, în oraș începuse să circule zvonul că autoritățile de ocupație vor lua ostatici cu scopul forțării, pe această cale, a guvernului de la Iași de a elibera pe cetățenii statelor cu care România se afla în război, internați o dată cu izbucnirea ostilităților și transportați ulterior în Moldova. În mod cu totul întîmplător, Sabina Cantacuzino aflase de la ministrul Olandei, Vredenbruch, că printre cei puși pe listă de poliția germană se afla și soțul ei, doctorul Constantin Cantacuzino. Știrea i-a fost confirmată, în aceeași zi, de către Lupu Kostake, care o sfătui să meargă la ministrul plenipotențiar al Statelor Unite, Charles Vopicka, de unde să telegrafieze la Iași fratelui ei, premierul I. I. C. Brătianu, cerîndu-i să elibereze pe «internații» de la Huși și Dorohoi. Sabina Cantacuzino a refuzat categoric să facă o asemenea intervenție. «Nu numai doctorul, dar și doamna va fi arestată», ar fi declarat atunci Lupu Kostake, arătînd spre Lia, soția lui Vintilă Brătianu, care asista la această convorbire”. Aici repetă și ea deviza familiei Brătienilor: „Prin noi înșine. 8 nov. 919. Sabina Cantacuzino”. 170) STANISLAV POKLEWSKIKOZIELL. Diplomat rus. Pe numele complet Stanislav Alfon­ sovici Poklewski-Koziell. S-a născut la Talița (Munții Urali) în 1868 – același an în care s-a născut și românul călător. Era un om bogat, fiind, printre altele, posesorul (prin moștenire) al unei mine de aur în Siberia. Se bucura de prietenia Regelui Edward al VII-lea, al Angliei, fiul Reginei Victoria, mort în 1910. Țarul Nicolae al II-lea i-a încredințat misiuni diplomatice la Tokio, Londra și Teheran – aici chiar în calitate de ambasador, începînd din 1910. În 1913 e numit ministru al Rusiei la București. Aflăm lucruri interesante despre el, ieșite de sub condeiul Reginei Maria (care scrie idei de aur cu o pană de gîscă, spre deosebire de alții, care scriu idei de gîscă cu o pană de aur): „Iași, Duminică, 27 Noiembrie/10 Decembrie 1916. Zăpadă. Pămîntul e alb, dar gîndurile mele sînt negre și chinuite. M-am hotărît să mă duc mîine la Cartierul General să-l văd pe Rege. L-am primit pe Poklewski (ministrul Rusiei) care pleacă și va fi înlocuit cu un general. (…) Iași, Luni, 24 Iulie/6 August 1917. La dejun am avut pe Poklewski și pe generalul Candole. Poklewski abia îndrăznește să mă privească în față, atît îi e de rușine de ceea ce se petrece în țara lui. Am avut cu el o lungă convorbire; am stăruit împreună asupra cîtorva puncte care ar fi putut schimba această situație imposibilă în alta mai ușor de îndurat. Îi cerusem să mergem la Rostow, pe Don, dacă vom fi siliți să emigrăm în Rusia, și acolo să se afle vapoarele noastre românești, pentru a putea locui la bord dacă vom vrea, fără să mai fim nevoiți să ne căutăm casă”. După „baia de sînge” începută în 1917, nu se mai poate întoarce în țara lui și se stabilește în România, unde reprezintă interesele rusești, în mod neoficial, pînă

în 1934. Devine și reprezentant al Ligii Națiunilor, ca emisar al Oficiului Nansen pentru Refugiații din România. Moare la București, în 1937. În documentul nostru, el nu-și lasă decît semnătura, urmată de dată (reflex de diplomat): „S. Poklewski-Koziell, le 8 Novembre 1919”. 171) SEVER BOCU. Ziarist și om politic. Născut în 1874, în Banat. Mort în 1954. Primredactor al ziarului „Tribuna”, din Arad. A fost închis de mai multe ori, de fiecare dată pentru „delictul de opinie”. În 1914 vine în vechiul Regat, unde se putea exprima liber. Este unul dintre artizanii operațiunii de aducere a prizonierilor ardeleni de pe frontul rusesc ca voluntari în Armata Română (mișcare ce a avut și o legitimare politică, prin Declarația de la Darnița, de lîngă Kiev, în 1917, lagăr considerat, simbolic, „Prima Alba Iulia”). Sever Bocu activează și la Paris. După Unire, e deputat și ministru în Guvernul Iuliu Maniu. Intră și el în jocul nefericit al polemicilor dintre ardeleni și regățeni, sau nordiști și sudiști, polemici care au făcut (și încă mai fac!) atît de mult rău țării. La 26 iunie 1929 scria despre fratele și moștenitorul politic al lui Ionel I. C. Brătianu: „Trecutul meu este mai românesc decît al lui Vintilă Brătianu. El, dacă n-ar fi moștenit ministerul (Guvernul – nota mea, C.V.T.), ar fi azi un inginer care, poate, nu și-ar cîștiga nici pîinea zilnică, fiindcă e lipsit de cap”. În articolul „Un club al Banatului”, publicat la 27 ianuarie 1921 în „Țara”, Camil Petrescu se referă la o interesantă inițiativă a luptătorului unionist: „Sub acest titlu, domnul Bocu a publicat în numărul nostru de ieri un interesant apel către intelectualii bănățeni, pentru înființarea unei instituții locale menite să pună capăt anarhiei sociale și culturale care a năpădit în ultima vreme acest frumos colț de țară. Mărturisim că, cu toată frumusețea scopului pe care și-l propune, cu toată incontestabila lui necesitate, sîntem destul de sceptici în privința reușitei aceste inițiative. Să ne înțelegem. Nu mai încape îndoială că trăim vremuri tulburi. Cum prea bine spune domnia-sa, vîrtejul care a trecut a ridicat în văzduh toate cîrpele, toți fulgii și toate petecele de hîrtie zvîrlite pe drum. Este pretutindeni o dezorientare dureroasă. Instituțiile de tot felul au decăzut, de sînt de nerecunoscut. Corupția și nepriceperea înlocuiesc ordinea și legalitatea. Neseriozitatea celor care au nevoie de mai mult prestigiu ne pune într-o lumină penibilă. (…) Dar să trecem mai departe. Toată lumea este de acord că aici domnește o stare îngrijorătoare de spirit. Care să fie cauza? Domnul Bocu o vede în faptul că bănățenii au lăsat să pătrundă aici molima «partidelor» și că, în loc să se prezinte bloc, s-au dezbinat în șapte partide. Ce ne trebuie nouă atîtea partide în Banat, se întreabă domnia-sa cu o dureroasă nedumerire. Noi trebuie să punem Banatul nostru mai presus de ideea de partide. Și domnia-sa crede că este timpul ca să spună bănățenilor: «Ajunge cu partidele, că ne facem de rîsul străinilor», și să scrie un articoldouă, ca lucrurile să se îndrepte. Domnia-sa a lipsit din Banat tocmai în epoca aceasta de după vîrtej și nu mai cunoaște oamenii. De aceea, să nu se supere dacă noi ne vom îndoi de reușita frumosului dumisale demers. Sînt cauze mai adînci, care au provocat starea de lucruri de azi și acelea cu greu le poți modifica. În definitiv, cui se adresează articolul: Un club al Banatului?” Sever Bocu își aduce aminte, în 1919, de țăranul plimbăreț, care, de bună seamă, poposise și băuse un ceai fierbinte și în redacția „Tribunei”: „Vasile Popa!… Veche cunoștință a mea dela «Tribuna» din Arad. Pe atunci numai noi «nebunii» credeam în România Mare. Sever Bocu. București, 3 Noemvrie 1919”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


22

Vineri, 6 decembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (6) Mătasea naturală și sericicultura (2) Pentru aproape trei milenii, chinezii au deţinut monopolul producţiei de mătase la nivel mondial. Descoperirea mătăsii reprezintă una dintre contribuţiile majore aduse de către China civilizaţiei umane. Cercetătorii au descoperit articole vestimentare de mătase naturală vechi de cca. 4.700 de ani. Se apreciază că preocupările chinezilor pentru obţinerea mătăsii naturale depășesc 6.000 de ani, deci sînt mai vechi decît legenda împărătesei Leizu. Conform părerii unor specialiști - dr. ing. Paul Rochas - mătasea naturală a existat înaintea existenţei omului și înaintea domesticirii oilor. Părerea se bazează pe faptul că fluturele de mătase de dud – Bombyx mori - face parte din clasa insectelor, existînd din timpuri imemoriale. În inventarea mătăsii naturale, împărăteasa mitică Leizu este concurată de o prinţesă şi ea mitică, Si Lingshi. Aceasta ar fi depănat pentru prima dată firul unui cocon sălbatic găsit sub un dud. Ea ar fi introdus cultivarea duzilor, creşterea viermilor de mătase, depănarea mătăsii pe mosoare și a inventat vîrtelnița pentru mătase. Chinezii, inclusiv în Dinastia Tang, utilizau mătasea naturală pentru confecționarea veșmintelor și pentru

Casa Poporului – adevărata istorie (40) Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu pe şantierul Casei Republicii (2) Ţinem seama că acelaşi ritm de lucru îl impunea şi altor mari şantiere din Bucureşti, printre care Palatul Cotroceni, Palatul Pionierilor şi Metroul. Prezenţa lui pe şantier se încadra într-o perseverenţă remarcabilă. Aducea cu el şi o experienţă dobîndită în diferite sectoare de activitate. Tocmai acest lucru îl făcuse să ajungă la concluzia că existenţa multor instituţii centrale politice şi administrative adunate într-un singur loc devenise o necesitate. Pe tot parcursul construirii Casei Republicii, centrul de propagandă al orînduirii politice de atunci a făcut publice prea puţine date despre ceea ce se intenţiona să se realizeze: un centru bine organizat şi nu dispersat în multe clădiri, aflate la distanţe mari unele de altele. Puţinele informaţii au făcut ca, în anii de pînă în

Balada (16) Meseria armelor (3) La 10 ani de la făurirea României Mari, lucrurile nu mergeau ca pe roate. Se stinsese din viaţă Regele Ferdinand cel loial, iar pe tronul României se urcase Regele-copil, Mihai I. Cu această ocazie se stabilise o Regenţă compusă din 3 persoane: Prinţul de Coroană, Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi fostul preşedinte al Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan. Frîiele Coroanei erau, însă, în mîinile frumoasei Regine Maria, respectată de popor dar şi de Armată pentru devotamentul ei nemărginit faţă de cauza românească în timpul războiului mondial. După moartea Regelui Ferdinand, lupta politică dintre liberali şi ţărănişti s-a dezlănţuit fără mena­ jamente. Ecourile patimilor politice se făceau simţite şi în Armata Română, dezorientată de atitudinea aventuroasă a Prinţului Carol. Pentru acest tînăr zurbagiu, iubirea pentru amantă era mai de preţ decît interesul Ţării... Colonelul Bădescu l-a sfătuit părinteşte pe sublocotenentul Genoiu Ştefan: - Fănică, Armata e ca marea mută! Pe un ofiţer nu trebuie să-l intereseze politica! Dacă vrei să faci cu adevărat o carieră militară, să fugi de afacerile politice!

RM

fabricarea covoarelor pe perete, a decorurilor religioase, a ornamentelor de interior, precum și ca suport pentru scris și pictat. Pentru vechii chinezi, sericicultura a devenit o preocupare sacră și era un secret protejat prin decrete imperiale. Divulgarea acestui secret se pedepsea cu moartea. Am menționat deja că, timp de trei mii de ani, chinezii au reușit să păstreze acest secret, cît și producția și comerțul cu mătase naturală. În China veche, creșterea viermilor de mătase era rezervată femeilor, care au avut un rol major în producția mătăsii din acea epocă. Țesăturile de mătase erau deosebit de valoroase în China antică. Purtarea mătăsii a reprezentat un simbol important al statutului special. La început, numai membrii Familiei Imperiale regale și înalții demnitari aveau voie să poarte veșminte de mătase. Prevederea era inclusă în „Cartea Riturilor“ sau „Cartea Ritualurilor“, una dintre cele cinci opere fundamentale ale Canonului confucianist. Ulterior, permisiunea de a purta mătase s-a extins gradual spre celelalte clase ale societății chineze. Doar comercianții și țăranii nu au avut voie să poarte mătase pînă la instaurarea dinastiei Qing – manciuriană (1644-1911). În timpul dinastiei Han (206 î.Chr.-220 d.Chr). mătasea a fost integrată în economia ţării ca monedă de schimb. Mătăsurile simple, produse de ţărani, reprezentau principala formă de impozit plătit guvernului. Ea era corelată cu greutatea aurului, iar

lungimea balotului de mătase a devenit în China o monedă standard. De asemenea, mătasea reprezenta principalul cadou diplomatic dăruit de către împăraţii Chinei vecinilor şi vasalilor. Secretul producerii mătăsii a fost ţinut cu străşnicie de către chinezi. Cei care intrau şi ieşeau din ţară erau bine percheziţionaţi la punctele de frontieră. Oricine era prins că încerca să scoată ouă, gogoşi sau viermi de mătase din China era executat pe loc. Sub pedeapsa cu moartea, misterul sericiculturii a rămas secret mii de ani. Totuşi, în anul 550 d.Chr. secretul mătăsii a devenit cunoscut în alte ţări: doi călugări din Imperiul Byzantin au reuşit să scoată ilegal ouă de viermi de mătase din China. Ei au ascuns ouăle în interiorul bastoanelor lor de bambus. Putem spune că acesta este primul exemplu cunoscut de spionaj industrial. În ceea ce priveşte secretul mătăsii, byzantinii au păstrat secretul multe secole: ţesutul şi comercializarea mătăsii în Byzanţ reprezenta un monopol imperial strict. Ulterior, din Byzanț secretul sericiculturii a ajuns să fie cunoscut în Persia şi în lumea arabă. Sericicultura și ţesutul mătăsii s-au răspîndit în Africa, Sicilia şi Spania. În Secolul al X-lea, Spania a devenit principalul producător de mătase din Europa. Aceasta a fost urmată ulterior de Italia și Franța. (va urma) Christina Meiţă-Tang

1989, un număr redus de locuitori ai ţării şi mai ales ai Bucureştilor să ştie că se lucra la edificarea unui asemenea obiectiv important. Existenţa multor şantiere crea şi o atitudine de dezinteres. Cei ce priveau clădirea pe parcursul ridicării ei nu-şi puneau întrebări legate de costuri şi de materialele folosite. O astfel de atitudine era determinată şi de faptul că toţi cei apţi de muncă aveau un contract cu o instituţie a statului şi că existenţa zilnică şi a familiilor lor era asigurată. Despre acest palat a început să se discute după căderea regimului politic comunist, în decembrie 1989. De atunci a apărut o sumedenie de critici cu scopul de a-i convinge pe cei mulţi şi dezinteresaţi că această construcţie era inutilă şi chiar încurca tot ceea ce s-ar fi putut realiza în centrul marelui oraş. Adică blocuri înalte de locuit sau pentru sedii ale unor societăţi. Casa Poporului a şi fost etichetată ca rod al megalomaniei, gîndirii faraonice şi presupusei nebunii ale lui Nicolae Ceauşescu care, în pornirile sale dictatoriale, ar fi dorit ca, prin aceasta, să rămînă în istorie. Regăsindu-ne în afara unor asemenea aprecieri, rămîne ca în anii ce vin părerile să se sedimenteze şi construcţia să-şi demonstreze utilitatea. Oricum,

dirijarea exprimărilor potrivnice acestei Case şi-a diminuat intensitatea după instalarea aici a Parla­ mentului României. Vor mai veni şi alte instituţii de prim rang, ca Preşedinţia şi Guvernul. Condiţiile de lucru oferite se vor ridica la nivelul unei civilizaţii moderne, încă de la începutul proiectării Casei Poporului, proiectantul general, arhitecta Anca Petrescu, în jurul căreia activau sute de arhitecţi şi ingineri, a înţeles foarte bine ce se dorea, în cadrul discuţiilor purtate cu beneficiarul, reprezentat de Nicolae Ceauşescu. Ca urmare, întreaga clădire s-a ridicat conform proiectelor, iar acestea s-au realizat în baza nevoilor solicitate. Nimic n-a fost făcut la întîmplare. Toţi cei care au lucrat pe acest şantier au fost profesionişti, şi meseria îi obliga să respecte dorinţele proprietarului. Înţelegerea acestei situaţii delimitează clar faptul că ei nu erau propagandişti politici, încadraţi în vederea punerii în practică a politicilor acelor vremuri. La angajarea fiecăruia pe şantier s-a ţinut seama şi de corectitudinea în modul de a-şi trăi viaţa. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Pentru începutul carierei militare, sublocotenentul Genoiu Ştefan şi-a ales un regiment de vînători de munte cantonat în oraşul Făgăraş. Mic de stat, dar vînjos, cu faţa rotundă şi efeminată, era poreclit de colegi ,,Napoleone”. Odată cu el au venit la acelaşi regiment şi amicii lui de la Şcoala Militară de Infanterie de la Sibiu, sublocotenenţii Sever Ionescu, Radu Olteanu, Andrei Nancu şi Costel Constantin. Cei cinci sublocotenenţi, elegant echipaţi şi în plin avînt tineresc, erau dornici să-şi înceapă meseria de ofiţer aşa cum şi-au visat-o. În cabinetul colonelului comandant Vasilescu C., zis şi ,,cărturarul”, acesta le-a ţinut un mic discurs. - Domnilor, am încredere în capacitatea dum­ neavoastră profesională. Şcoala Militară de la Sibiu are un binemeritat prestigiu! Eu vă doresc succes în cariera pe care o începeţi! În acest cochet oraş, militarii şi ofiţerii români sînt bine trataţi de localnici. Veţi rămîne cu amintiri plăcute din Făgăraş, dar cu o singură condiţie: să respectaţi cum se cuvine soţiile ofiţerilor, camarazii voştri! Cred că m-am făcut înţeles, nu-i aşa? Sublocotenenţii au răspuns într-un glas. - Am înţeles, să trăiţi, domnule colonel! Dar pe ,,cărturarul” Vasilescu C., cel ce văzuse moartea cu ochii la Mărăşeşti, viaţa militară nu-l mai interesa cu adevărat. Se dedase jocului de cărţi şi timpul şi-l petrecea mai mult la ruletă la Cazino. Subordonaţii săi urmau exemplul şefului lor şi tot într-o petrecere o

ţineau. Rămîneau prin restaurante pînă la ivirea zorilor şi se retrăgeau pe la gazdele lor, acompaniaţi de lăutari şi de lătratul cîinilor. Încercîndu-şi norocul la ruletă, sublocotenentul Genoiu Ştefan a trebuit să-şi vîndă şi mantaua nounouţă.Viaţa aventuroasă în care se complăcea îl îndepărtase de familie. Nu le mai scrisese a lor săi de cîteva luni. Într-o zi, se trezi faţă în faţă cu colonelul Bădescu, venit special la cazarma din Făgăraş pentru a-l vizita. - Măi, Fănică, tu chiar ai înnebunit? De ce te-ai făcut ofiţer? Ca să duci o viaţă de desfrîu? Colonelul Vasilescu se află pe calea pierzaniei! Sînt venit din partea Ministerului într-un corp de control. Comandantul tău va fi mutat disciplinar la Oradea. Tu să-ţi bagi imediat minţile în cap şi să-ţi ajuţi fraţii şi surorile! Ne-am înţeles? De ruşine, tînărul sublocotenent şi-a plecat fruntea şi nu a mai fost în stare să rostească nici măcar un cuvînt. De a doua zi, Ştefan Genoiu şi-a schimbat atitudinea radical. A trimis o lungă scrisoare la Dănicei, promiţînd tatălui său că va veni în curînd să-şi viziteze familia. Apoi s-a jurat să nu mai calce pe la Cazino, să nu mai consume băuturi spirtoase şi să nu mai fumeze. (va urma)

Florin Iordache


RM

23

Vineri, 6 decembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (14) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (14) Standard Oil (2) Apoi, ca să nu mai existe această supărătoare răspîndire, la 10 iunie 1870 (unii vorbesc de ianuarie 1870) ia fiinţă „Standard Oil Company of Ohio” şi se pare că evenimentul a trecut aproape neobservat, deşi în dreptul capitalului social a fost trecută şi cifra de 1 milion de dolari. Asociaţi: John D. şi fratele lui mai mic, William, Andrews, Flagler şi unchiul lui, Harkness. Sediul – New York, Pearl Street 140, o stradă din cartierul Manhattan. Foarte agitată, ea face legătura între Broodway şi Bowery şi se află aproape de Wall Street, încă de atunci cartierul financiar al ţării şi, desigur, de Bursa de valori. Aici îl instalează pe fratele său William. Scopul e clar definit de statutele redactate de asul în ale comerţului, Flagler: industrializarea şi comercializarea petrolului şi a derivatelor sale, dar a unui petrol de calitate constantă (standard). Centrul unde-şi desfăşoară activitatea rămîne tot Cleveland: pe Euclid Avenue la nr. 341 sînt instalate birourile, separate de rafinărie. Aici, de la 7,30 dimineaţa, timp de 12 ore pe zi poate fi găsit John D., a cărui grijă este să

Memoriile unui celebru criminalist român (94) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (9) În contextul criminalităţii, omorurile cu mobil bizar oferă particularităţi deosebite, iar în unele cazuri cei care le-au instrumentat au întîmpinat numeroase dificultăţi în ceea ce priveşte indentificarea, cercetarea şi probarea vinovăţiei autorilor. În acest sens, practica criminalistică a relevat o diversitate de laturi, din care însă voi sublinia doar cîteva. În asemenea speţe, cercetarea n-a oferit date care să permită conturarea vreunui mobil. Aşadar, activitatea noastră de identificare a autorilor a fost organizată în absenţa acestui element valoros de orientare. În final, după continue şi spinoase căutări, soldate cu rezolvarea cazurilor, s-a ajuns la concluzia că marea majoritate a omorurilor cu mobil bizar sînt săvîrşite de către bolnavi psihic sau elemente huliganice, aflate – de regulă – sub influenţa alcoolului. Ambele categorii au acţionat în baza unor mobiluri care au exprimat fie o motivaţie absurdă (patologică), fie motive minore, apărute incidental, ce nu erau de natură – în alte condiţii – să declanşeze atacuri criminale. Această constatare a permis unele concluzii care ne-au orientat

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (46) Noi discuții între liderii arabi (1) Hosni Mubarak are însă mai mult succes. Era ora 18,00, iar regele Hussein, care se despărţise de el şi se îndrepta spre Bagdad, îi ceru să se telefoneze mai multor responsabili arabi, între care şi regelui Fahd. Trebuia să le ceară să rămînă calmi şi neutri în următoarele patruzeci şi opt de ore. Mubarak a transmis sugestia lui Hussein suveranului saudit, care a fost de acord. în acelaşi moment, miniştrii statelor membre ale Ligii arabe se reunesc în capitala egipteană, la hotelul Semiramis. Toţi aşteaptă sosirea delegaţiei irakiene, aşa cum fusese promis. Zadarnic. Reprezentanţii statelor din Golf se arată exasperaţi în faţa refuzului Ligii arabe de a condamna acţiunea irakiană. Lor li se alătură sirienii, duşmanii declaraţi ai Irakului. Timp de trei ore şi jumătate, într-o atmosferă tot mai încordată, delegaţii vor pîndi sosirea irakenilor. Cînd, în cele din urmă, Saddum Hammadi a apărut pe aleea centrală

cumpere petrol brut la cel mai bun curs cu preţuri mici. Doar duminica şi-o consacră familiei. Mai întîi, însoţit de soţia sa, Cetty (născută Spelmann) merge la biserica baptistă, unde, împreună cu Henry M. Flagler, închiriase o bancă. Se ocupă şi de cele două fiice născute de Cetty între timp, şi pe care, la 31 de ani ai săi, John D. le învaţă să-1 preţuiască „doar pe Domnul şi pe tatăl lor”. Gîndurile îi zboară tot la afaceri, doar la ele şi la felul cum poate specula mai bine petrolul rafinat la Cleveland. Deja procedeul lui Andrews, prin care la o tonă acesta obţine mai mult petrol decît ceilalţi rafinatori, propulsase rafinăria în fruntea celor din Cleveland. În 1870, anul fondării lui „Standard Oil Company of Ohio”, producţia de petrol american este de 700.000 tone – faţă de 254 tone, în anul lui Drake (1859), 66.000 tone în 1860 – şi creşte spectaculos, astfel încît, în decurs de patru decenii, ea s-a mărit de 130 ori! Desigur, rafinarea trebuie să ţină pasul. Este şi ceea ce-i frămîntă pe nedespărţiţii prieteni Flagler şi Rockefeller, ale căror birouri sînt în aceeaşi cameră, de unde pleacă şi vin numai împreună. Într-una din aceste plecări sau sosiri, Flagler susţine că „sînt prea multe rafinării pe aici” şi se întreabă imediat „ce s-ar putea face pentru a le regrupa”. John D. parcă atît aştepta: pînă seara nu s-a gîndit decît la o formulă viabilă. La căderea nopţii, frămîntările lui iau sfîrşit, găsise ceea ce căuta: trustul, care, cu timpul, va ajunge un adevărat imperiu al petrolului, unic în istoria economică a Secolului al XlX-lea!

în 1931, întrebat cum i-a venit ideea creării trustului, Rockefeller a răspuns: „În realitate, ideea creării grupului nu vine de la noi. Cei de la «Western Union Telegraph» au început prin a cumpăra cîteva mici linii şi a le încorpora în sistemul lor”. S-ar putea să fie aşa, însă, în istoria americană, în general, şi a petrolului, în special, primul a rămas trustul înfiinţat de John D. Ascensiunea lui, care a demarat atît de greu, înregistrează salturi spectaculoase. E drept, dincolo de o conjunctură favorabilă, „lipsa de scrupule în afaceri era una din principalele calităţi ale lui Rockefeller”, după cum avea să noteze cineva, tîrziu, judecind la rece şi din perspectiva timpului scurs toate întîmplările ce-1 au în centru pe John D. Trecuse, deci, vremea cînd, aşa cum declară el însuşi, „în căutare de credite m-am tîrît pînă mi-am ros pantalonii în genunchi”. Înghiţind repede şi fără remuşcări rafinăriile mai mici, cea a lui ajunge să expedieze pe zi 60 de vagoane cu ţiţei. Ca şi cu aducerea petrolului, cu această expediere este o poveste complicată, care trebuie rezolvată o dată pentru totdeauna. Rafinatorul era constrîns să cedeze o parte însemnată din cîştigul său transportului pe căile ferate. În ochii lui John D. aşa ceva nu poate dura la nesfîrşit, mai ales că facilităţile nu-i avantajează pe cei ca el. Apoi, deşi apăruseră mai multe centre de rafinare relativ apropiate de locul de unde se extrage petrol, acestea sînt, de regulă, servite de companii diferite de transport – căi ferate sau navale –, ale căror preţuri nu sînt încurajatoare. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

şi în rezolvarea altor cazuri. În care mobilul a părut ca nedeterminat. Spre exemplu, în cazul expus chiar în lucrarea de faţă, din cercetări a rezultat că, pe lîngă o tentativă şi două omoruri săvîrşite cu cruzime, autorul intenţiona să ucidă un număr de 30 de persoane din categoria celor cu concepţii ateiste, acţiune pusă pe seama unei însărcinări „divine”. Expertiza medico-legală psihiatrică a stabilit că ucigaşul prezenta un delir mistic de tip parafrenic, maladie în funcţie de care a fost socotit iresponsabil. Descoperirea autorului a fost dificilă, deoarece nu a manifestat anterior săvîrşirii faptei simptome care să conducă la concluzia că ar fi bolnav psihic. Chiar şi conduita în anchetă a creat aparenţa că ar avea discernămînt, singurul aspect semnificativ fiind cel referitor la ,,motivarea” acţiunilor. Există unele cazuri care, prin complexitatea problemelor pe care le ridică, pretind din partea organelor noastre o activitate multilaterală şi perse­verentă. Anumite speţe au relevat faptul că autorii, deşi bolnavi psihic, nu numai că nu au omis luarea unor măsuri de prudenţă, dar au manifestat rafinament în elaborarea şi executarea acţiunii criminale, situaţie ce îngreunează identificarea lor. Uneori, asemenea criminali nu manifestă regret pentru faptele săvîrşite şi, ca atare, nu se trădează prin conduita lor ulterioară. Sînt cunoscuţi astfel de bolnavi care pregătesc în amănunt faptele, le prevăd consecinţele,

iar uneori manifestă prudenţă deosebită. Mă refer, de exemplu, la unii paranoici care, obsedaţi de persecuţii imaginare, de faptul că nu li se face ,,dreptate”, ajung la acte de agresiune şi chiar la săvîrşirea de omoruri. Alte situaţii în care balnavii par să fi acţionat într-o stare de luciditate sînt întîlnite în anumite stadii ale evoluţiei schizofreniei şi la unii parafrenici, în care diagnosticul este greu de stabilit. Administrarea probelor în cazul bolnavilor psihic fără responsabilitate penală prezintă particularitatea că declaraţiile lor nu pot fi folosite ca mijloc de probă. Temeiul juridic al acestui impediment rezidă în faptul că ei nu dispun de discernămînt. Remarc că practica ne obligă însă să avem în vedere şi altă latură. În unele cazuri, analiza declaraţiilor ne ajuta să desprindem din lanţul de împrejurări şi motivaţii incoerente indicii utile în determinarea unor probe. Alteori, descrierea faptelor se apropie de desfăşurarea lor reală, facilitînd elucidarea unor aspecte necunoscute anchetei. Cînd pe baza unui asemenea mod de valorificare se ajunge la identificarea unor probe materiale, considerăm că procedeul este corespunzător din punct de vedere criminalistic. De aici nu rezultă că declaraţiile bolnavilor psihic capătă forță probantă, ci doar că unele din ele pot constitui un eventual izvor de indicii ce se pot corobora cu alte probe. (va urma) DUMITRU CEACANICA

îndreptîndu-se spre tribună, se făcuse ora 21,30. Viceprim-ministrul irakian scoate un text, despre care s-a crezut că este un plan de pace. Decepţia va fi totală, îşi începe discursul afîrmînd: „Situaţia din Kuweit este nenegociabilă”. Hammadi nu are nimic de propus. Timp de o.jumătate de oră, el va relua lunga litanie a argumentelor irakiene: anumite naţiuni şi Statele Unite au creat o consipiraţie economică împotriva Irakului, menţinînd un preţ extrem de scăzut al petrolului şi împiedicînd Bagdadul să-şi stabilizeze economia grav afectată de războiul cu Iranul. Intervenţia lui Hammadi este lipsită de cea mal vagă urmă de concesie. El reafirmă cu tărie că Irakul este acela care a împiedicat Iranul să se extindă în regiune, iar în timpul tuturor acestor ani de război, spune el, „Irakul a servit de scut tuturor statelor din Golf. În ciuda acestei protecţii, aceste state au refuzat ulterior să ne acorde vreun ajutor financiar de care aveam o nevoie disperată”. Cînd Hammadi se întoarse la locul său, în sală domnea stupefacţia totală. Bagdadul părea să respingă orice compromis. Brusc, criza din Kuweit capătă o culoare mult mai întunecată. Unui optimism poate excesiv îi urma acum o descurajare completă.

În momentul în care şedinţa se amîna pe a doua zi dimineaţa, la ora 9,00, delegaţii prezenţi nu-şi mai făceau nici o iluzie privind rezultatul dezbaterilor. Unica speranţă a unei soluţii arabe rămîne de acum întîlnirea care se desfăşura în acelaşi moment între regele Iordaniei şi Saddam Hussein. La Bagdad, discuţiile între cei doi începuseră deja. Sînt aşezaţi unul lîngă altul. Saddam Hussein oferă o imagine mult mai destinsă decît suveranul iordanian. Îi mulţumeşte mai întîi regelui pentru toate eforturile, şi începe să explice motivele pentru care a declanşat operaţiunea din Kuweit. „Anunţasem deja că dacă tratativele eşuează - şi este exact ce s-a petrecut la Djeddah - voi adopta alte mijloace pentru a rezolva problema”. Regele înfăţişează planul pe care 1-a imaginat, insistînd pe faptul că această criză trebuie „să se rezolve într-un cadru strict arab”. „Mă tem, adaugă el, de intransigenţa americană şi de necunoaşterea lumii arabe de către aceasta. Dacă elemente străine, care nu au o bună percepţie şi înţelegere a acestei regiuni, sînt implicate în criză, lucrurile se vor complica rapid”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT


24

RM

Vineri, 6 decembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (133) O farsă a guvernului american în timpul războiului rece ( 1) „Este necesar ca prinţul să ştie cum... să fie un mare ipocrit şi perfid”, scria omul de stat italian Niccolo Machiavelli în 1513. „Pentru că oamenii sînt atît de simpli şi dispuşi să renunţe la atît de mult pentru a-şi satisface nevoile imediate, încît înşelătorul nu va duce niciodată lipsă de victime”. Confirmarea supremă a acestei afirmaţii o constituie farsa pusă la cale de guvernul american în timpul războiului rece, cu scopul de a muşamaliza faptul alarmant că Direcţia Strategică de Aviaţie a Statelor Unite a menţinut tot timpul capacitatea autonomă de a lansa un puternic atac nuclear împotriva fostei Uniuni Sovietice şi că şi-a asumat această autoritate în cazul în care computerele militare ar fi semnalat pregătirea unui atac sovietic. Din moment ce decizia de a lansa bombe nucleare ar fi trebuit, în mod necesar, luată înainte de impactul primelor rachete ruseşti suspectate, se impunea un termen limită de aproape 10 minute după primul avertisment privind un posibil atac din partea submarinelor sovietice. Alarmele false au împînzit sistemul, declanşînd stări de alertă în care echipajele răspunzătoare de proiectile primeau ordinul de a-şi insera cheile în dispozitivele de deblocare a lansării, iar avioanele de atac cu bombe nucleare primeau ordinul de decolare. În 1979, într-o astfel de situaţie infamă, un masiv avertisment de atac a fost cauzat de către inserarea unei casete cu simulare de situaţii de război. Tot ce se poate, a fost vorba despre o ultimă încercare de înşelătorie prin intermediul computerelor, una care ar fi putut pune capăt lumii aşa cum o ştim noi astăzi. Varianta oficială

a fost că totul s-a datorat neglijenţei operatorului pe computer, care inserase caseta cu pricina, dar numele său nu a fost niciodată dat publicităţii şi nici nu s-a luat vreo măsură împotriva lui sau a altcuiva care să răspundă pentru greşeala ce ar fi putut provoca Apocalipsa. Altă alarmă falsă a fost dată şase luni mai tîrziu de un simplu cip de computer, în valoare de 46 de cenţi, care s-a blocat pe cifra „2”. La început, computerul a raportat 2 rachete ce atacau, apoi 22, apoi 222, iar Comandamentul Strategic de Aviaţie şi-a pregătit din nou echipajele pentru a aştepta iminentele ordine de lansare a bombelor nucleare. Farsa Pentagonului a constat în promovarea mitului că aceste proceduri de lansare necesitau autorizaţia preşedintelui, o legendă pe care principalele canale mass-media au preferat să o ia ca atare şi să nu o dezbată. În scenariul oficial, doar preşedintele deţinea codurile necesare lansării bombelor nucleare, aflate pe o cartelă de plastic ce urma să fi introdusă într-un transmiţător codat, pe care un ajutor militar, totdeauna alături de preşedinte, îl purta într-o cutie neagră denumită „mingea de fotbal”. Conform legendei, se menţinea permanent o stare de urgenţă atît de ridicată, încît, în momentul cînd preşedintele primea înştiinţare de la Comandamentul Strategic de Aviaţie, el putea şi trebuia să ia o decizie raţională şi constituţională de lansare. Pentru a decide şi a alege opţiunea de represalii (inclusiv „distrugere în masă”), nu avea la dispoziţie decît un minut; opţiunea o alegea dintr-un carneţel negru de 75 de pagini păstrat alături de „mingea de fotbal” chiar şi în eventualitatea unui atac cu proiectile din partea submarinelor care aveau ca primă ţintă oraşul Washington, D.C., ceea ce implica mai puţin de cinci minute de zbor. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Mamifere 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Mamifer cu cocoașe ,,Paznic la oi”; 2) Una fără miros – Rumen la față!; 3) Se găsesc greu – Stînjenei; 4) Litere după ,,A” – Nimic în stînga!; 5) Lipsit de simț practic; 6) Lăsate pe spate! – Întrebare – Unu, doi, ...; 7) Stofă groasă – Negație simplă – Acum la Iași; 8) Personaj biblic – Țăranul muntelui; 9) Animal cu trompă – Luate în fugă!; 10) Măreție, lux – Mamifer cu dungi pe corp. VERTICAL: 1) Mamifer insectivor, care trăiește în galerii subterane – După ,,D”; 2) Doamna din Banat! – Slăbuță, firavă; 3) Mamifere acvatice, numite și ,,vaci de mare” – Zeul războiului la greci; 4) Zile la romani – Trage ața – Suspin; 5) Stau la bloc! – Sulfură naturală de zinc; 6) Mamifere cu ace pe corp – Necaz!; 7) Cap de arici! – Litere după ,,R” – Piese textile; 8) Reușit la examen; 9) Mamifere omnivore, mari amatoare de zmeură – Vopsea pe bază de ulei; 10) Născuți de mamifere – Una fără o mînă. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,ÎNOTĂTORI NEÎNTRECUȚI”: 1) SOMN – LIPAN; 2) CARAS – MARE; 3) R – EP – UNS – A; 4) URNIRE – TT; 5) MIERE – CRAP; 6) BN – LAC – ARA; 7) I – NIL – AVAT; 8) ENOT – AP – BI; 9) UR – DRAGON; 10) INDIAN – VIA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.