Romania Mare, nr. 1521

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Urît e omul cînd plînge. Dar și mai urît e cînd se plînge.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL Sîntem în tranziție… către pierderea totală a proprietății românești!

Motto: ,,Ce vor de fapt dușmanii României, dar, mai ales, partenerii României?”

Ilie Șerbănescu Într-o recentă declarație, afirmam că, din tot ce a făcut pînă acum, Guvernul Ludovic Orban își dă în vileag scopul: acela de a mulțumi străinătatea, de a satisface pretențiile marilor companii străine, dar chiar mai mult de atît – se au în vedere ultimele mari active ale României.

La începutul ședinței de guvern de săptămîna trecută, premierul Orban Ludovic a anunțat și o angajare de răspunde pe Ordonanța 114. Mai bine zis, pe anumite părți ale ,,Ordonanței Lăcomiei”. ,,Ne vom angaja răspunderea pentru abrogarea tuturor prevederilor catastrofale pentru economia românească, care au fost cuprinse în OUG 114”, a declarat Orban, continuînd teatral: ,,Am tras nădejde că punem în dezbaterea parlamentară, știți că OUG se află în dezbatere în Camera Deputaților, că vom putea să abrogăm toate acele prevederi care au provocat, după părerea mea, prejudicii inestimabile economiei românești”.

Nu știu dacă vom putea face acest lucru, a ,,mărturisit” premierul Orban Ludovic, mimînd dezamăgirea și completînd imediat că ,,veștile pe care le primesc de la Parlament, din diferite comisii, se pare că unii chiar vor să înrăutățească prevederile din OUG 114”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Guvernul lor, țara lor, problemele noastre

Ce este interesant în politica românească este chiar modul ei paradoxal de funcționare. Apar și dispar fețe, se leagă și se dezleagă alianțe, se vîntură mult praf în ochii românilor, iar, la final, toți cei implicați ies în cîștig, fie el financiar, fie doar de imagine. În România, democrația s-a transformat în cătușocrație, regim în care statul polițienesc își manipulează cu dibăcie marionetele șantajabile de la butoane, iar românul de rînd, cu mintea obosită de atîta politică și democrație, se bucură ori de cîte ori vede că obiectivul

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (4)

Cacealmaua cu democrația, cu drepturile omului, cu integrarea, cu reforma nu mai poate induce în eroare pe nimeni. Eu cunosc o singură reformă: Guvernul româno-unguresc să-și ia tălpășița, cît mai repede! Eu știu un singur drept al omului: românii trebuie să fie singurii stăpînitori în Țara lor! Degeaba s-au schimbat pînă acum, în 2 ani, vreo 5 echipe guvernamentale. Regimul a rămas același: antinațional și primejdios chiar pentru vii­ torul biologic al Neamului Românesc. Am văzut, cu toții, de ce-i capabil și la ce-l duce mintea. Nu trebuie să așteptăm 4 ani pentru a înțelege că asta-i „echipa morții” – la fel cum nu trebuie să mănînci o putină de brînză pentru a pricepe că e stricată. De 2 ani de zile, un Popor tot mai flămînd și înfrigurat asistă, neputincios, la cele mai nerușinate certuri ale acestei coaliții, care mereu născocește cîte ceva pentru a demonstra că lucrează. „Emile, fă-te că lucrezi!” – i-ar zice acum un actoraș ratat celuilalt saltimbanc, de la Palatul Cotroceni.

Nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că din cei 2 ani de guvernare, 1 an întreg s-a irosit pe scandalurile provocate de U.D.M.R. în jurul Universității maghiare de stat. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR 21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca Revoluției din ʼ89 este din ce în ce mai departe, mai compromis, mai uitat. Așa cum am spus cu multă vreme în urmă, PSD-ul a clacat și va ajunge curînd la un nivel puțin mai răsărit decît PNȚCD. Și e foarte bine așa. La umbra guvernărilor acestui partid, sau doar cu sprijinul lui tacit, au avut loc cele mai mari jafuri din istoria recentă a României, iar percepția conform căreia acest partid apără drepturile și libertățile românilor se va dovedi curînd un mod fals de prezentare.

Alături de PNL, un alt partid compromis, PSD își merită locul în lada de gunoi a istoriei, cu tot cu numele celor care l-au condus și ale celor care au guvernat țara asta în ultimii 30 de ani. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Tîrgul de Crăciun din Piața Constituției

E iarn, Doamne, i te strig din nou E iarnă, Doamne, şi te strig din nou Lupoaicele extazului mă pradă Fluorescentul inimii halou Revarsă raze purpurii-n zăpadă

Şi corbii mari din ceruri cad perechi Par stelele feerice cochilii Decembrie, topind arginturi vechi Şi-a dantelat Sagradele Familii Trec magi călăuziţi de-un viu colind În omenire-s patru miliarde Şi-un singur Christ – şi-acela suferind Îngenunchez, în jur se sparg petarde Deşertăciune-i totul, mă desprind Şi te trezesc prin candela ce arde…

CORNELIU VADIM TUDOR

Strîmtorat și urmărit de creditori Pagina 10

Ungaria: Avantajele unei politici verticale Pagina 16

NR. 1521 l ANUL XXX l Vineri 13 DECEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 13 decembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Pe Aeroportul Otopeni a avut loc o reprezentaţie spontană cu piesa „Omul care a văzut Moartea” F Aristide Gunoiu o exploatează şi pe Nadia Comăneci F Hienele de la „Ziua” fac afaceri frauduloase cu casele PARTEA I F Incontestabil, evenimentul nr. 1 al săptămînii trecute a fost reîntoarcerea în ţară, după 4 luni de absenţă, a preşedintelui P.N.Ţ.C.D., venerabilul Corneliu Coposu. La cîte deşeuri toxice ne vin din Germania, întoarcerea Ayatolahului ţărănist a reprezentat o excepţie, un prilej de bucurie pentru sute de oameni, care l-au aşteptat pe Aeroportul Otopeni.

Promptă, ca de obicei, femeia cu mustaţă de la „România liberă”, Iordana Roxache, a marcat momentul cu vorbele istorice: „SENIORUL A REVENIT”, fiind aşteptat de „reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor speciale – tineret, studenţi, femei, muncitori”. Aici se bifurcă două chestii: 1) Avertismentul cu revenirea SENIORULUI e clar, adică JUNIORII ŞI PITICII (Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Dinu Patriciu, Nicolae Caran­ dino ş.a.) ar fi cazul să-şi strîngă jucăriile şi să se dea la o paișpe; 2) Care va să zică, P.N.Ţ.C.D.-ul are „organizaţii speciale”, probabil paramilitare, dar să vedeţi că tineretul e separat de studenţi şi de muncitori.

F În „Evenimentul zilei” întîlnim o reflec­tare mult mai pitorească a evenimentului, datorată celor două haimanale, Bogdana Păun şi Radu Tudor. Încă de la început, aflăm că avionul a întîrziat mai bine de două ore, din cauza ceții – noi credem, mai degrabă, că, fiind stătut şi dorind să scape ca din puşcă de programul draconic al nemţilor, Coposu a vrut să-şi recupereze timpul pierdut şi a fumat la patru mîini simultan, înecînd avionul în vălătuci de fum, ceea ce a provocat o eroare de pilotaj, astfel încît piloţii au aterizat forţat pe aeroportul sanitar de la Berevoieşti, prilej cu care Fantom-Boy a nimerit cu nasul drept în sacii cu notele lui informative. Nu se mai dădea plecat, pungaşul, îi plăcea le nebunie cum ciripea între 1947 şi 1990. „O viaţă de om, aşa cum a fost” – ar zice Nicolae Iorga. Dar, conform „Evenimentului zilei”, sutele de membri şi simpatizanţi nu şi-au pierdut răbdarea, ba chiar „aceştia au mărşăluit aproximativ o jumătate de oră buimaci (?!) pe scările aeroportului în căutarea unei poziţii cît mai bune pentru a-şi întîmpina liderul”. Păi de ce n-aţi spus, fraţilor, că sînteţi în căutarea unei poziţii?! Ziarul „Tineretul liber” vă oferă, gratuit, „O poziţie pe zi”.

Să luăm, de pildă, ziua de joi, 17 noiembrie, poziţia intitulată chiar „Marşul”, că tot „mărşăluiţi” voi: bărbatul stă sprijinit cu mîinile de o masă, îndărăt, ca „Arcaşul” lui Ion Jalea, în timp ce femeia stă în cap şi-n coate, cu picioarele în sus – intromisia e garantată, dar nu exageraţi, s-ar putea ca partenerei să-i vină sîngele-n cap şi să vă tragă o copită. A doua zi, în numărul de sîmbătă, întîlnim poziţia intitulată „Reanimarea”, de data asta, bărbatul s-a întins pe masă, ca pe un catafalc (aici seamănă izbitor cu Coposu!), iar femeia se află în picioare, cu spatele, lîngă masă, „uitîndu-se la cafea să nu dea în foc” (zice ziarul), spre deosebire de el, dilimanul care „trage cu ochiul la ştirile dimineţii, după ce a acţionat telecomanda tele­vizorului”. Reţinem titlul „Reanimarea”, care rezumă situatia liderului P.N.T.C.D. din clinica germană. Totuşi, să nu fim răutăcioşi, îi arde lui Coposu de intromisie cum îi arde lui Mugur Isărescu sau lui Crin Halaicu de demisie. F Dar, să nu vă răpim plăcerea reportajului frenetic al zăpăciţilor lui Ardei Umplut: „Scăpat din cleştele ziariştilor, care l-au urmat, totuși, pas cu pas, Corneliu Coposu s-a îndreptat spre ieşire. În momentul în care a fost zărit de mulţime, aceasta a explodat în urale. În strigăte de «Coposu, Coposu!», liderul P.N.Ţ.C.D., stăpînindu-şi cu greu lacrimile, le-a adresat cîteva cuvinte”. Bietul moşneag, după ce-a driblat-o puţin pe doamna cu coasa, a nimerit

între ziariştii cu cleştele, care tot un fel de coasă e, numai că-i ceva mai zgomotoasă. Cît despre uralele mulţimii care a explodat (fiind buimacă, vă amintiţi), noi am auzit alte variante: 1) Cei care au strigat „Coposu, Coposu!”, au fost, de fapt, vameşii şi grănicerii, care i-au cerut certificatul fito-sanitar, ca să nu aducă vreo epidemie de holeră, că, de dus, îl duce mintea numai la porcărele, să o mierlim toţi, să rămînă singur-singurel şi să ia el puterea, pezevenghiul; 2) Cei care au strigat, se pare că au fost nişte suporteri rapidişti, care l-au zărit pe sponsorul echipei, George Copos.

Dar, hai să fie un lup mîncat de oi şi să zicem ca voi.

Care sînt cuvintele istorice pe care le-a rostit Coposu printre lacrimi? Aveţi 3 posibilităţi de răspuns, dacă veţi ghici, dl. Ştefan Haralamb de la Paris vă va da un premiu de 100 de şekeli: 1) Dragilor, îmi pare tare rău că am aterizat pe un aeroport făcut de comunişti şi naţionalişti, mai bine cădeam ca MIG-ul pe tarlaua cu ridichi; 2) Atenţie cum vă-mbulziţi, achtung, achtung, că mi-aţi rupt 3 coaste, auuu, mi-au dat lacrimile; 3) E timpul să v-o spun pe-a dreaptă: am venit să mor acasă, dar crucea să fie de plop, să nu mă-ngropaţi de tot, sicriul să-1 faceţi din DURREF, să mai trag şi eu un chef! Cam pe-aici oscilau răspunsurile normale ale unul cadavru viu, care se apropie de 79 de ani, a văzut moartea cu ochii lui, iar noi îl vedem cu ochii noştri şi zicem că-i însăşi moartea, sau Bette Davis la 86 de ani, cînd a vrut să sară gardul la Hollywood şi-a rămas înfiptă-n dud. Dar nu, imprevizibil şi ştrengar cum îl ştim cu toţii, de unde se vede că soiul bun de securist nu piere, Corneliu Coposu a făcut în realitate următoarea declaraţie: „Am venit cu puteri sporite şi cu intenţia ca, în cadrul C.D.R., să deschidem campania de răsturnare a Guvernului şi să cîştigăm alegerile!”.

Hai, că la asta nu se-aştepta nimeni în zilele cînd preţioasa viaţă a d-lui Coposu atîrna de un fir de păr şi de-un cotor de măr şi citeam prin presă comunicate lugubre, adică acuş-acuş dă colţul. Vă imaginaţi scena herculeană în care C.C. al P.N.Ţ.C.D. va pune umărul şi se va opinti să răstoarne Guvernul României, dar nu oricum, ci „cu puteri sporite”, astea fiind rodul unui heirup colectiv, practicat ca la Bumbeşti-Livezeni, de următoarele forţe ale naturii: Barbu Piţigoi, Tănase Tăvală-Scatiu, Ion Diaconescu, Doina Cornea, Simina Mezincescu, Márko Bella, Fulgerică, Vijelie şi ceilalţi ţărănişti de frunte. Dar, hai să zicem că, prin absurd, acest comando tip „Beretele Negre” va reuşi să răstoarne Guvernul. Şi dacă va cădea Guvernul tot pe ei, adică pe alde Coposu și Piţigoi, care vorba aia, dai în unul ţipă doi? N-or să urle agenţiile internaţionale de presă că neocripto-comuniştii de la Bucureşti au căzut peste democraţii din Golaniada şi le-au rupt noada? Păi se poate una ca asta?! Normal că, după asemenea declaraţii incendiare, mai mulţi români, nu prea duşi la Biserică, s-au repezit la bătrînul arţăgos să-l altoiască. Dar, să dăm din nou cuvîntul ziarului „Eve­nimentul zilei”: „Garda de corp a acestuia (a lui C. Coposu, dar de unde are el așa ceva, care e corpul lui? – nota „R.M.) a muncit din greu ca să nu fie strivit de oamenii care voiau să-1 atingă, înainte de a se urca în maşină, portarul sediului central al P.N.Ţ.C.D., cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat mîna lui Corneliu Copou, urîndu-i bun venit”. Scene apocaliptice! Acum e momentul să intre în scenă Alcibiade, care, impresionat de acest ultim episod, s-a deplasat pînă la sediul central al P.N.Ţ.C.D. pentru a sta de vorbă cu portarul. Nu i-a fost greu să-l găsească: acesta se numeşte Passionaria Ciosvîrtă şi, după cum o arată şi numele, nu-i bărbat, ci femeie. ALCIBIADE: Madam Ciosvîrtă, dvs. i-aţi sărutat mîna d-lui Coposu? MADAM CIOSVÎRTĂ: I-oi fi sărutat-o, maică, ce mai ştiu io?!

Eram beată moartă... ALCIBIADE: Deci, dvs. sînteţi paznicul sediului central! Altul nu mai e? MADlAM

RM

CIOSVÎRTĂ: Ba mai era unul p-acilea, dar l-am ştrangulat cu mîna mea, vezi Doctrina asta? – i-am răsuci-o în jurul gîtului pînă a dat ortul popii.

ALCIBIADE: Vai, coană mare, dar nu e deloc creştin şi democrat ce-ai făcut! MADAM CIOSVÎRTĂ: Poate că n-o fi creştin, dar democrat e, că ticălosul ăla era agent S.R.I., strecurat printre noi. Ştii cum l-am dibuit?

Se uita pe gaura cheii cînd John Rațiu se juca de-a mama şi de-a tata cu Doina Bâscă, apoi dădea fuguţa la WC şi bătea în telegraful morse, Ti-ti-ta-ta, Ta-ta-ti-ti/ Ăştia fac ca Inter-City/ Bâscă suge din rachiu/ Raţiu face piu-piupiu! ALCIBIADE: Tot n-am înţeles, la Aeroportul Otopeni cine i-a pupat mîna d-lui Coposu, matale sau celălalt portar? MADAM CIOSVÎRTĂ: Io fusăi, neică Alcibiade, dar să nu mă-ntrebi de ce mă cheamă Passionaria – am fost făcută de Walter Roman cu Dolores Ibarurri, poreclită Passionaria. La aeroport, m-am dus stravestită în mascul, ca să nu mă recunoască membrii şi antipatizanţii. Recunosc că eram matoală, că băgase frig toată ziua şi bătusem ţambalul aici, în ghereta de portăreasă, da’ ceva-ceva tot mi-aduc aminte: la cursul de tantra-yoga, Gregorian Bivolaru, mare guru care gîndeşte cu săpunul Duru, m-a învăţat că n-o să scap de alcoolism decît dacă voi face una din două: a) ori trag de coadă un crocodil care face baie-n Lacul Titicaca: b) ori sărut sfintele moaşte ale unui damblagiu bolnav de zona zoster. Şi cum n-aveam nici un „feelling” să mă iau la trîntă cu crocodilii în lacul ăla, m-am dus la Otopeni, că tot citisem io că Jupîn Titircă Inimă-Rea dăduse-n boala aia de piele. Aşa că i-am pupat mîna.

ALCIBIADE: Ce gust avea? MADAM CIOSVÎRTĂ: Aaaa, Jos pălăria, avea un gust bun, de ciunga Cimitirol, combinat cu „sticle goale cumpăââr!”. ALCIBIADE: În ziar scrie că plîngeai şi matale, plîngea si el. Plîngea toţi... MADAM CIOSVÎRTĂ: Ascultă la mine, puştiule, că te văd în floarea vîrstei a treia: să nu-mi zici mie Cio-Ho-San dacă te-oi minţi! Moş Bodrîngă nu ştiu de ce plîngea, dar pe mine m-au podidit lacrimile fiindcă, în clipa cînd m-am aplecat să pup mîna mortului, am simţit nişte împunsături în spate, parcă m-a apucat hernia de compact disc nu alta – cînd mă întorc, era Țapul! Îţi dai seama că a-nceput caftul, aici nu se discută!

ALCIB1ADE: Cine a dat primul? MADAM CIOS­ VÎRTĂ: Io am dat, ce mai pui întrebări prosteşti? I-am tras Ţapului o jartieră peste felinare de-a căzut în cîrca lu’ Doina Cornea, care tocmai voia sâ facă un grup statuar în onoarea sosirii lui Coposu şi se căţărase în spinarea lui Piţigoi, dar nu le-a mai ieşit alegoria asta, au venit toţi damboulea peste alpinistul Constantin Lăcătuşu, care tocmai se pregătea să ia liftul spre Everest, şi uite-aşa s-a ales praful. De supărare, m-am făcut şi io praf, l-am luat pe Mircea Ciumara de braţ şi ne-am cărăbănit la Şarpele Roşu. Acolo, cine crezi că făcea pîrtie, bea zaibăr cu pîlnia de la canistră şi lipea bancnote de 5.000 de lei pe fruntea tarafului?

ALCIBIADE: Lasă-mă să ghicesc: Ştefan Iordache cu Şerban Marinescu? MADAM CIOSVÎRTĂ: Nţţţ!

ALCIBIADE: Alison Muttler şi Părintele Simeon Tatu?

MADAM CIOSVÎRTĂ: Nţţţ! Hai că-ţi spun tot io, că n-ai cum să ghiceşti: Coposu în persoană! Îl luase Simina Mezincescu pe motoreta Mobra, pe care scria VIP, îi băgase un girofar în popou, ca să se dea gorobeţii în lături, au tăiat-o pe scurtătură, şi au aterizat la cîrciumă. A fost o noapte de pomină, parcă intraseră toţi dracii în Coposu, zău aşa, nu l-am mai văzut în forma asta de la Asediul Plevnei, juca un ceardaş năucitor după şlagărul country despre ăla, cum îi zice, care are un ochi de bumbac... ALCIBIADE: „Cotton Eye Joe”!

MADAM CIOSVÎRTĂ: Ezact! Apoi ne-a arătat numai şmecherii nemţeşti, ce învăţase el prin Germania, am băut bruderschaft, ne-a cîntat „Deutschland, Deutschland übber alles”, a strigat de vreo două ori şi „Heil Hitler!”, dar l-au băgat ţiganii cu capu-n ţambal, ca să-l protejeze de furia clienților. ALCIBIADE: Și unde-i acum liderul P.N.Ţ.C.D.? MADAM CIOSVÎRTĂ: Unde să fie, nenorocita creatură? E aici, în cabină, nu vezi că-i beat turtă şi stau pe el? Sssttt, mergi pe burtă, că-1 caută ciumeţii ăia de la CHEIA peste tot, dar el cu mine se simte bine, pungaşul... (va urma) ALCIBIADE (text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 25 noiembrie 1994)

RM

3

Vineri, 13 decembrie 2019

(II) 130 de ani de la moartea lui Ion Creangă Istoria bojdeucii din Humuleşti – căsuţa cumpărată pe 50 de galbeni austrieci Bojdeuca „e mai interesantă ca ruină la privit”... (2) „La Suceava, de pildă, la cetatea lui Ștefan cel Mare și Sfînt, nemții au făcut săpături și cercetări, dar nimic n-au schimbat din ceea ce au găsit; dimpotrivă, unde zidul era slab, ei l-au întărit. La noi, Cetatea Neamțului e și azi împrejmuită cu pustiu și acoperită cu fulgere și se strică și se dărăpănă, și nimeni nu se gîndește s-o împrejmuiască măcar cu un gard de sîrmă. Cît nu țin ardelenii la casa lui Avram Iancu, eroul anului 1848! Iar la expoziția din Sibiu din anul 1906, ei au așezat ca pe un odor sfînt între alte lucruri și ușa de la casa lui Horia.

Oare la noi nu s-ar putea păstra în bună rînduială o căsuță țărănească în care a locuit un scriitor ca acesta?

Creangă a avut o mulțime de prieteni printre oamenii politici și scriitorii din trecut și de azi. Mulți din cei tineri au învățat clasa II primară la «Domnul Creangă», care era profesor la școala din Păcurari. El, ca scriitor mare, a făcut cinste și Iașului, «Cetatea Unirii», de unde au izvorît atîtea idei mărețe pentru neam și țară.

Cu cîteva sute de lei strînse, ori prin o listă de subscripție, ori înscrise în bugetul orașului, s-ar putea drege și păstra întreg și neștirbit acest cuib care, pentru iubitorii de lucruri frumoase și românești, ar putea fi un loc de pelerinaj cum pe vremea lui Creangă era locul de întîlnire al multora din cei mai de seamă scriitori ai noștri de azi” .

Semne bune: „În sfîrșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași” Numărul din 22 martie 1914 al revistei „Realitatea ilustrată” din București semnala faptul că „«Bojdeuca» aceasta, cum își numea Creangă casa sa, e ca o căsuță de țară, cu o ogrăjoară în față și cu cerdac de jur împrejur, o căsuță ce stă să cadă, în care vara plouă, iar iarna viscolul șuieră prin spărturile acoperișului. Azi căsuța se dărîmă, o spune aceasta și povestitorul nostru de astăzi, dl. Em. Gîrleanu, în scrisoarea către dl. ministru I.G. Duca. La portiță se vede un lacăt, ne mai spune cu durere dl. Gîrleanu, ca o pecete a vremii neîndurătoare, ce arată nepăsarea omenească”. Tot de aici aflăm că și ziaristul ieșean Gr. Stratin a cerut, pe lîngă mulți alții, să se ia măsurile necesare de cei în drept pentru conservarea acestui locaș. De altfel, Emil Gîrleanu va publica în volumul „Priveliști din

,,Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”

țară. Schițe. Însemnări“ (București, 1915), capitolul „Casa lui Ion Creangă“, în care își arăta bucuria că „În sfîrșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași”. (...)

Creangă a trăit în bojdeucă timp de 18 ani În această „bojdeucă de căsuță” a locuit Ion Creangă din 1872 pînă în decembrie 1889. Căsuța „cu trei odăi, coperită cu stuh, și în ogradă fîntînă” a fost construită în anul 1842 de către Constantin Vasiliu, ajungînd apoi, de la proprietar la proprietar, la Maria Ștefăniu. Aceasta, nelocuind-o, a închiriat-o familiei Vartic, iar la 10 iulie 1872, Ion Creangă împreună cu fiul său, Constantin, s-au mutat în bojdeucă, ocupînd camera din dreapta. În vara anului 1879, Ion Creangă a cumpărat bojdeuca printr-un Act de vecinică vînzare, de la Maria Ștefăniu (căsătorită Ciogole), pe 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi Vartic, el semnînd doar ca martor la tranzacție. După moartea sa, în casă a rămas Tinca Vartic, femeia mai tînără cu vreo 15-16 ani decît el, care l-a îngrijit cu devotament și care a stat la căpătîiul său pînă în ultima clipă. La jumătatea anului 1890, Tinca Vartic s-a căsătorit cu Constantin Deliu, megieș din Țicău, și a locuit în casa soțului, din strada Dochia nr. 11, la distanță de cîteva ulițe. Bojdeuca rămîne nelocuită începînd cu 1890, ajungînd într-o stare de totală ruinare. După moartea Tincăi Vartic, petrecută la 3 septembrie 1912, bojdeuca rămîne lui Constantin Deliu, care propune, în 1915, Primăriei ieșene să cumpere casa. Bojdeuca a fost cumpărată la 20 noiembrie 1917 de către Comitetul „Ion Creangă”, în aceeași zi făcîndu-se donația imobilului către Universitatea din Iași.

Primul muzeu literar din România a costat 11.331,95 lei În „Gazeta Transilvaniei” din iulie 1915 citim că „s-a luat inițiativa de a se restaura faimosul bordei din dealul Scăricicăi, în care a sălășluit pe vremuri marele povestitor”, iar „meritul îi revine d-lui I. Mitru, directorul Școlii Normale «Vasile Lupu», care, vizitînd cu profesorii și elevii școlii bordeiul lui Creangă, a avut inspirația de a aduna un fond de o mie lei, cu care să se poată restaura bojdeuca. Odată restaurată, se va consolida și terenul pe care se află clădită bojdeuca, în așa fel ca apele ce se scurg să nu o surpe din nou. În același timp, se va pune și o placă comemorativă care să arate generațiilor viitoare că în acest palat țărănesc a locuit minunatul povestitor Ion Creangă”. Aceste fonduri au fost predate Comitetului „Ion Creangă”, înființat la 29 octombrie 1917, care avea „de scop, în primul loc, reclădirea bujdeucei lui Creangă, cum apoi alte măsuri, pentru perpetuarea numelui și a operei sale”. (...)

O nouă restaurare în anii interbelici La 19 mai 1933 a luat ființă Asociația „Prietenii lui Creangă” cu scopul de a restaura din nou bojdeuca, după restaurare aceasta trecînd în subordinea Primăriei

ieșene. În august 1935 se ia decizia de a se construi o clădire în curtea bojdeucii, necesară îngrijitorului care locuia în muzeu. În aprilie 1936, în urma insistențelor deputatului liberal Emil Ceicovschi, comitetul de inițiativă – format din mai multe personalități, între care A.C. Cuza și Constantin Meissner (președinți de onoare), Osvald Racoviță (primarul orașului Iași), Gh. Ghibănescu (istoric), N.A. Bogdan (publicist), Emil Serghie (directorul Teatrului Național din Iași), C.R. Ghiulea (președintele Sindicatului Ziariștilor), Ionel Teodoreanu (scriitor), C. Dumbravă (avocat), Ion Botez (avocat) ș.a. – reușește să restaureze bojdeuca și să construiască o locuință de serviciu pentru îngrijitorul acesteia, pregătind, astfel, muzeul pentru Serbările de comemorare ale Junimii din 26-27 aprilie 1936 și Centenarul nașterii lui Ion Creangă, din martie 1937. Această a doua restaurare a Bojdeucii, după cea din 1918, se datorează în mare măsură grijii lui Emil Ceicovschi.(...)

Reprofilare, consolidări, amenajări (1) În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, Bojdeuca a avut mult de suferit; abia în 1942 s-a aprobat material gratuit de la Mînăstirea Neamț pentru refacerea acesteia. Doi ani mai tîrziu aflăm că bojdeuca a scăpat de pe urma războiului, iar lucrurile din muzeu au fost ridicate de autorități și puse la loc sigur, deoarece Sărăria, cartierul ieșean în care se găsea, a suferit mai mult decît celelalte.

După instalarea „regimului de democrație populară”, Bojdeuca lui Ion Creangă trece din administrarea Primăriei Iași în aceea a Complexului Muzeistic Județean, ca în 1972 să treacă în compo­ nența Complexului Muzeistic Iași, cu sediul la Palatul Culturii (fostul Palat de Justiție șiAdministrație din Iași). Organizat în anul 1955, complexul includea mai multe muzee ieșene, bojdeuca fiind subordonată Muzeului de Literatură al Moldovei (mai apoi, Muzeului de Literatură Română). La 10 iunie 1966, după închiderea amenajării documentare de la Mînăstirea Golia, unde exista un punct muzeal dedicat memoriei lui Ion Creangă, în bojdeuca din Țicău s-a constituit un singur muzeu „Creangă” la Iași, căruia i s-au adăugat mai multe piese originale (călimara de scris cu ștergătorul de penițe, sfeșnice, cuțitul de lemn de tăiat hîrtie, ceasul de buzunar al scriitorului, tabachera cu inscripția posesorului, scrumiera, o figurină ingenioasă, o cutie de epocă cu însemnul apartenenței pe ea, vase, tablouri – portretul în ulei, din 1887, al Tincăi Vartic, realizat de V. Mușnețeanu, o icoană aflată în chinovia de la Golia în care a locuit diaconul Creangă, cărți și manuale de școală ale autorului, fotografii și altele), de puțin timp achiziționate și autentificate de conducerea Complexului Muzeistic Iași.

Reprofilarea Bojdeucii a însemnat inaugurarea unui „memorial de evocare a felului de viață și atmosfera în care crea scriitorul, susținut prin etalarea obiectelor originale”, precum și o serie de reconstituiri de completare a interiorului și de întregire a ambianței. (va urma) Historia.ro

4

Vineri, 13 decembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Dumnezeu cu mila!

Cimitirul din satul copilăriei mele nu este schimbat aproape cu nimic. Poate că e ceva mai mare faţă de cum îl ştiam din copilărie, fiindcă, odată cu moartea preotului cel bătrîn şi venirea altui preot mai tînăr, brazda de pămînt cultivată cu lucernă a devenit loc de morminte. Biserica este la fel de primitoare, nu doar cu enoriaşii, ci şi cu razele soarelui care, pe-alocuri, prin geamurile pe care se află zugrăvite chipuri de sfinţi şi îngeri, pătrund şi luminează încăperea de peste tot.

Dar nu despre biserică vreau să vorbesc, nu despre istoricul ei, cine îi sînt ctitorii, ci despre popasul făcut pe la crucile răposaţilor pe care i-am cunoscut, întru aducere aminte şi păstrarea unui moment de reculegere la căpătîiul lor... Trebuie să menţionez că sînt destui ani de cînd n-am mai trecut pe acolo, în schimb, cînd am avut ocazia, am întrebat pe unul, pe altul, cu care m-am întîlnit întîmplător, vreun sătean de la mine din sat, cu chef de vorbă şi bucuros că-mi putea povesti, cine a mai murit, de ce boală sau din ce cauză. Şi-mi povestea cu lux de amănunte, de parcă cel decedat ar fi făcut parte din familia sa. Aşa am aflat despre bunul meu prieten, Nelu a lui Ionică Mărdaru, care a murit la nici cincizeci de ani, de inimă, că a rămas în urma lui ograda plină de vite și că, neavînd vreo rudă sau cunoscut să îngrijească

de ele, au murit, bietele, uscîndu-se pe picioare... Nelu, pe vremea cînd eram copii, avea dragoste de animale, dar odată cu democraţia, s-a trezit fermier cu o cireadă de vite în ogradă, dar fără pămînt pe care să cultive nutreţ, să aibă să le dea hrană, şi nici forţa de muncă să îngrijească de ele. Cîştigul lui au fost cele cîteva mii de euro din fonduri europene, urmare a unui proiect prin care se angaja că se va ocupa de pămînt şi de creşterea vitelor...

Cu paşi timizi, o iau printre mormintele triste, unele cu crucile prăbuşite la pămînt, cu bălăriile pînă la brîu, de parcă cei îngropați acolo nu ar fi fost şi ei creștini, şi nu ar fi rămas în urma lor vreo rudă mai apropiată care să-şi facă ceva timp să le îngrijească... Pe alocuri, unele morminte sînt surpate, iar dacă nu eşti atent, cum pui piciorul, te poţi trezi prăvălit peste osemintele nefericitului, care, nici acum, după moarte, nu se poate odihni în liniște, groapa aceea, cu malurile surpate... Şi mă uit atent la numele celor care îşi dorm aici somnul de veci... E o lume tăcută, plină de vise, că dacă n-ai mai vedea pe ici, pe colo vreun om bocind la mormîntul unei rude recent decedată, sau să auzi cîntînd în crengile copacilor vreo pasăre, te-ai speria de cîtă linişte este.

Nu caut un mormînt anume. Şi nu caut vreun mort care să-mi răscolească cine ştie ce amintiri... Ce mă impresionează este faptul că şi în cimitir lumea s-a schimbat odată cu trecerea vremii. Citesc cu duioşie pe o cruce numele unei sărmane copile, care, după calculul

Palatul Băncii Naționale a României Palatul Vechi

Palatul Vechi al Băncii Naţionale, considerat de arhitectul Ion Mincu „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti”, impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, cărora le corespunde la interior, prin contrast, „o amplă şi spectaculoasă dezvoltare foarte bine stăpînită” (Nicolae Lascu), adecvată necesităților estetice și funcționale ale unei bănci centrale de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Este prima clădire bancară importantă a Bucureştilor, cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, ce poate fi comparată cu marile construcţii bancare ale epocii, din metropolele europene. Un secol mai tîrziu, modernizarea şi dezvoltarea activității bancare au făcut improprie activităţii funcţionarilor destinația inițială a spațiilor ample și fastuos decorate

de la parterul vechiului palat. Astfel, valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea ca spații de muzeu. Pășind printr-un vestibul larg, bogat decorat și încadrat de coloane și pilaștri, vizitatorul descoperă un spațiu neașteptat de generos, în care este amenajat în prezent Muzeul Băncii Naționale a României.

Sala de Marmură, fosta sală a ghişeelor Muzeul are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, spațiul cu cele mai mari dimensiuni ale clădirii, desfăşurată pe două registre, parterul şi etajul întîi. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată cîte o casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întîi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde puteau fi observate direct şi discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee.

Arhitectura sălii ghișeelor este subordonată destinației sale și este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, amintind de imaginea băncilor și burselor din Secolele XVI-XVII, prin organizarea zonei de schimb bancar în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă, delimitat de cele două niveluri

RM

meu, a avut doar vreo zece ani cînd a fost chemată la Domnul, în oastea lui cu îngeri... Sînt răvășit de milă, privindu-i fotografia, cu chipul ei trist, de pe crucea de lemn, sărăcăcioasă, care parcă ar vrea să ne spună totul despre durerea ei. Cît de repede a înghiţit-o neantul!

După crucea din două bucăţi de scîndură, aproape putrzite, deduc că aparţine unei familii de oameni sărmani... La cîţiva zeci de metri mai încolo, trecînd peste alte morminte, descopăr crucea prietenului meu, Nelu... Ce om voinic!... În tinereţe a lucrat ca buldozerist la o balastieră de pe malul Argeşului, din zona Mihăileşti, şi era înscris la un Club sportiv de box, din Bucureşti, unde cîştigase şi nişte medalii în urma unor concursuri... Acum tace în oasele lui descărnate, sub un covor de iarbă îndesit de rădăcini şi bălării...

Dar anii au trecut și, de cînd a fost îngropat, nimeni nu s-a ostenit să-i aprindă vreo lumînare la căpătîi şi nici nu i-a îngrijit mormîntul. Crucea îi stă pe o rînă, gata să se prăbușească... Observînd toate acestea îmi vine a zice: în viaţă este cum este, după ce mori începe dezastrul veşniciei. Şi tot uitîndu-mă cu luare aminte peste întreg cimitirul, cu unele cruci noi, cu nume noi de morţi, pe care nu îi cunosc, deodată aud toaca bătînd, apoi dangătul clopotelor, a doua zi urma să fie slujba de duminică... Oare cîţi enoriaşi or mai veni astăzi la biserică? Pe vremea copilăriei mele, biserica era plină de lume mai tot timpul, iar mormintele celor dragi străluceau de lumina lumînărilor aprinse la căpătîiul morţilor și de curăţenie, pentru că sătenii aveau grijă de ele... Acum?... Acum... Dumnezeu cu mila!...

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ ale clădirii (parter și etajul unu). Astăzi, clădirea adăpostește și un interesant Muzeu al numismaticii. Ca un act reparatoriu, în anul 2013 s-a reconstituit statuia guvernatorului Băncii Naționale a României, Eugeniu Carada (1836 -1910), fondatorul B.N.R. Grupul statuar a fost reconstituit de către sculptorul Ioan Bolborea și a fost inaugurat la 9 septembrie 2013.

Palatul Nou Încă din anul 1933 s-a ridicat problema extinderii spaţiilor de lucru ale băncii, necesare bunei funcţionări şi dictate de extinderea prerogativelor băncii referitoare la organizarea şi supravegherea comerţului cu devize, organizarea și supravegherea circulaţiei metalelor preţioase, precum şi pentru extinderea şi modernizarea tezaurului existent, prin creşterea gradului de siguranţă.

Proiectul noului palat a fost realizat în Serviciul de Arhitectură al băncii, în cadrul unui colectiv condus de arhitectul Radu Dudescu, care exprima convingerea că noua clădire va trebui să satisfacă nevoile băncii „pentru un timp nelimitat”. Pentru pregătirea proiectului, dar şi pentru realizarea ulterioară a instalaţiilor şi finisajelor interioare, arhitectul efectuează călătorii de documentare la Geneva, Paris şi Berlin. Radu Dudescu preia ca model faţada principală a Palatului Vechi şi îl dezvoltă, repetînd coloane de aceeaşi înălţime, la aceeaşi distanţă faţă de ax. Transformările succesive conduc la un motiv arhitectural nou, cu o faţadă complet diferită, rezultatul fiind o construcţie impunătoare, de expresie clasicizantă, încadrată arhitectural în curentul monumental al anilor ‘30. Sobrietatea clădirii şi aspectul său clasic sînt accentuate de faţadele placate cu piatră de Vraţa. Treptele ample şi soclul de la intrarea principală din Strada Doamnei sînt placate cu granit de Măcin. Spațiile de la parterul palatului sînt spaţii publice, de reprezentare, al căror unic material de finisaj este marmura de Ruşchiţa.

Se remarcă, totodată, rotonda din holul central, al cărei parapet este decorat cu elemente geometrice, tavanul aceluiași spațiu central fiind pictat. Sălile ,,Mitiţă Constantinescu” şi ,,Alexandru Ottulescu” (în guvernările cărora s-au desfăşurat lucrările de construcţie ale palatului) sînt destinate conferinţelor şi evenimentelor specifice activităţilor băncii centrale.

Sursa: bnr.ro

RM

5

Vineri, 13 decembrie 2019

Polemici«Controverse

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

La gura sobei

Mi-am făcut singur focul. Lemnele, cam verzi, nu prea vroiau să se-aprindă – un articol de fond al unui ziar de opoziţie a fost hotărîtor. Şi-acum, iată-mă-s instalat în vechiul meu jilţ de tei, pe care se stă de minune şi se poate visa ca în cel mai straşnic fotoliu. Cu adevărat, o comoară de visuri e un foc bun în sobă. Se desfac încet aduceri aminte; imagini şi glasuri uitate, îngheţate de vreme, în clipa asta se dezmorţesc de căldură, ca strigătele trîmbiţelor din povestirile fantastice ale baronului Münchausen. Hotărît – nu poţi gîndi decît la o anume temperatură.

Cum duduie flacăra! Parc-ar fi tumultul unei mulţimi în răscoală.

Libertate! Libertate!, strigă din ce în ce mai ameninţătoare tăria cea încătușată. Deschid ușa de la sobă, și odată vîlvoarea se potolește.

Ce bine-i așa! Vezi, trebuie să știi slăbi frîul la vreme, și-atunci toate merg în tact. Acum flacăra a îmbrățișat și lemnele de deasupra cu aceeași dragoste mistuitoare. Și toate amintirile copacului falnic de ieri, trezite în fiorul ceasului acestuia, care e cel hotărîtor, fiind cel din urmă, încep să cînte. Vijelii cumplite ce se năpustesc să dărîme pădurea, șueră, și freamătă vajnic în rămurișul zbuciumat, se-aud crengi rupîndu-se, foșnet de frunze, chemări de bucium, și tropote de cai, și lungi chiote de hăitași; în depărtare o pușcă seaude bufnind, apoi alta; trei, patru pocnete deodată, treptat răsunetul lor se stinge, şi toate zgomotele se potolesc; parcă înadins au vrut să facă tăcere, o tăcere solemnă pentru minunatul cîntec de încheiere. În adevăr, pe bulgăraşii de jăratec un singur lemn a mai rămas nezdrumicat, şi cum stă aşa, cuprins de flăcări, ca o jertfă pe rug, iată că o privighetoare, un suflet de privighetoare ascuns acolo, cine ştie de cînd, în bucăţica aceea de tufan, începe să cînte. La început, uşor, un piuit prelung, sfios tremurat, ca un suspin, apoi tot mai larg, tot mai înteţit, ridicîndu-se, mlădiindu-se, depănîndu-se în triluri din ce în ce mai răspicate, limpezi, răcoroase, dulci note de piculină amestecate cu ceva din sunetul pe care îl fac picăturile

Cine e autorul scrierilor lui Goethe? (5) După publicarea lui Götz von Berlichingen, Clavigo şi Werther, Goethe spunea la toată lumea că are de gînd să se lase cu totul de literatură şi să se ocupe numai cu pictura. Și, într-adevăr, n-a scris nimic cîteva luni. Într-aceea, Guttmann a plecat să se stabilească într-un orăşel, unde a stat aproape o jumătate de an. Vorbele lui Goethe şi ideea lui de a se lepăda cu totul de literatură le explică răutăcioşii, aşa că Guttmann, săturat de a munci pentru alţii, şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărît să plece necondiţionat, iar Goethe a căutat, în chip şiret, să prepare opinia publică sau mai bine să-şi semneze de cu bună vreme lipsa de productivitate în cazul cînd Guttmann ar fi plecat cu totul. Dar Guttmann s-a întors, şi Goethe s-a ocupat mai departe cu literatura. Altă coincidenţă. La Weimar s-a îmbolnăvit odată Guttmann şi aproape 2 ani n-a putut lucra. Şi tocmai într-acest timp atîtea afaceri deale serviciului s-au îngrămădit pe capul lui Goethe spunea el - încît n-avea timp să mai scrie. Şi, într-adevăr, Goethe n-a scris aproape 2 ani nimic. Altă coincidenţă e aceea pe care am spus-o cînd a fost vorba de Xenii.

Unii critici au încercat să dovedească faptul că Faust nu numai că e scris de Guttmann și de Schiller, dar că

de apă pe o tavă de argint. Dar lemnul, fostul lemn, se despică în două, apoi în patru; şi biruit, răpus de tăria focului, sub pale de lumini vinete şi roşii se farmă şi el.

Cîntecul tace. Mititelul suflet de privighetoare a zburat pe coş.

Mă simt acum absolut singur, şi foarte departe, şi foarte străin de lumea de vrajă a copilăriei, ce-mi reapăru o clipă, în bătaia flăcării – cu acea frăgezime de lumină ce-ţi îngădue să mai citeşti o dată slova de cenuşă a unei scrisori pe care ai aruncat-o în foc.

Clipesc încet cărbunii, ochi biruiţi de somn. Stol întîrziat de gînduri îşi leagănă zborul în roate largi pe deasupra unui codru de stejari. Ce vălvătae adineaurea – şi cum s-a potolit! Toate se potolesc. E o tăcere, că mi-aş auzi zborul gîndurilor dac-ar zbura mai pe-aproape. Dar codrul lor de stejari e departe, dincolo de Bîrlad, pe măgurile Ghicanilor, de unde cine ştie dacă n-o fi plecat şi el, ca atîtea altele!... Trăia odată în mijlocul codrului aceluia un boier bătrîn, puţintel la trup, iute la mişcări şi potolit la vorbă –, sta acolo, într-o căsuţă de bîrne, pe care singur şi-o făcuse, avea un cal şi-o cărucioară, şi păsări multe, şi cîini, şi puşti de vînătoare; încolo nimeni –, singur, singurel. Şi ştiu că lumea grozav se minuna de pustnicia lui, şi mereu îl căina: să stai tu aşa făr-un neam, fără o slugă măcar pe lîngă tine. Doamne fereşte, vine o primejdie, o boală, ceva, şi să n-ai pe nimeni, luni întregi să nu vezi tu un chip omenesc, să n-auzi o vorbă... Şi cum umblam eu aşa creanga toată ziulica, l-am întîlnit într-o dimineaţă în marginea codrului dinspre Pleşăştii noştri; m-a întrebat al cui sînt, şi am legat vorbă numaidecît; pe bătrîn îl chema Vasile Petrovici, zicea că-i „cumnatul urșilor”, cunoştea pe tata – vechi tovarăș de vînătoare – şi se mira cum de nu m-a văzut el niciodată, că doar fusese de-atîtea ori pe la noi. Dar pe cînd stam noi de vorbă, iacă un prepelicar nebunatic răsare ca din pămînt, şi ţup cu labele pe umerii mei, eu îl iau cu drag de gît și-mi lipesc obrazul de urechea lui moale.

Atunci Conu Vasile îmi spune cu bunătate că, dacă vreau să am şi eu un pui de prepelicar, să merg cu el acasă, şi-mi dă bucuros - şi-am mers, am mers multişor înlăuntrul codrului, pîn-am zărit între stejari căsuţa ceea albă, ce ne surîdea misterios ca din cadrul unei

poveşti. Niciodată n-am să uit impresia puternică pe care a făcut-o asupra mea gospodăria aceea ascunsă în pădure.

Cum trebuie să mă fi grozăvit eu, cînd m-a întrebat bătrînul dacă nu mi-e frică sa mă-ntorc singur – c-a rîs cu poftă şi, bătîndu-mă pe umăr, a zis: „Apoi, dacă-i aşa, deliule, să mai vii pe la mine”. Ş-am plecat cu căţelul în braţe, fericit, că parcă nici nu mai atingeam pămîntul. Tot să fi avut eu pe-atunci nouă, cel mult zece ani. În vara aceea, regulat la două, trei zile mă înfiinţam la „Conu Vasile”. Un om tăcut, gînditor, cu ochii umbriţi de-o tristeţe duioasă care te atrăgea ca o taină mare. Îşi făcea singur mîncare, singur îşi spăla vasele, mătura, deretica, legănînd încetişor cîte-o amintire de cîntec bătrînesc. Trebăluiam şi eu pe lîngă el, mai aduceam un gătej din bătătură, un cofăeş de apă de la izvor. Mă învăluia din cînd în cînd într-o privire de-o adîncă, nespusă bunătate, şi de cîte ori mă netezea pe cap, prin degetele lui, care tremurau puţin, simţeam că se strecoară-n mine ceva din tristeţea acelui suflet misterios. Uneori stam pînă-n seară, mîncam acolo, şi mă-ntorceam pe lună...

Singur. De cine era să-mi fie frică? Mama Pădurii?

Să fi poftit. Parcă eu nu ştiam, din basme, că SfîntaVineri şi Sfînta-Duminică îs mai tari decît toate scorpiile şi ghionoaiele de pe pămînt şi că, la urma urmei, măcar dracii să se pună, tot pe-a Sfintelor era să rămînă. Mergeam fluierînd ca un haiduc şi habar n-aveam. Ba uneori îmi ziceam: unde-i norocul să-mi iasă şi mie odată Zgripţuroaica-nainte? Că ştiu bine cum are să se întîmple...

A urmat asta vreo patru, cinci ani. Vin eu într-o vară – acum eram în liceu, băiat mărişor – vin acasă în vacanţă, şi a doua zi dis-de-dimineaţă, cu puşculiţa la spinare, o iau spre bîrlogul lui ,,Conu Vasile” al meu.

Sui cătinel cărăruia uscăturilor, pe la Crucea Neiului, şi nu cred să fi făcut o sută de paşi în pădure, c-odată mă opresc în loc. Mi se păruse c-a strigat cineva. Stau eu, ascult... nimic. Dau să merg înainte, şi iar aud ceva, de data asta ca un trosnet de vreascuri. Mă uit în toate părţile, ascult – nimic. Şi cum stam aşa, cu spaimă, de-mi zvîcneau în urechi bătăile inimii, nu ştiu cum mi se năzare că s-a iţit spre mine o matahală de după un copac scorburos, și-atîta mi-a fost, c-am retezat-o la fugă îndărăt, de-mi scăpărau călcîiele. Şi nici nu m-am mai bizuit de-atunci să umblu singur prin codrul Ghicanilor.

Pierdusem credinţa în triumful Binelui.

AL. VLAHUȚĂ

Guttmann şi-a simbolizat chiar pactul între el şi Goethe în pactul dintre Faust şi Mephistopheles. Dovezile lor sînt prea obositoare şi migăloase ca să mai încerc să le enumăr cititorilor mei. Unii susţin chiar prostia că Faust e scris de Lessing. În rezumat, cercetările de pînă acum au încercat să dovedească: negativ, că Goethe, ca ministru de Interne, ocupat peste măsură, ca mare iubitor de studiu asupra opticii, ca pictor, ca amator de petreceri, ca un risipitor al timpului cu femeile, ca om aplecat spre trîndăvie etc., n-a putut să aibă destul timp să scrie cît a scris, nici dacă ar fi trăit 4 vieţi. Pozitiv: că Goethe a plătit

altora să scrie pentru el, mai ales lui Schiller și lui Guttmann. Toţi cercetătorii recunosc că Goethe a fost genial, dar a scris foarte puţin şi a căutat să-şi apropie lucrări geniale. Eu am dat un rezumat numai al cercetărilor de pînă acum. Nu e aşa de negru dracul, spun oamenii, şi nici cu Goethe n-or fi stînd lucrurile aşa cum spun criticii. Într-o operă atît de vastă ca a lui Gothe e cu putinţă să se fi strecurat şi lucrări străine, mai ales că pe vremea lui toată literatura era stăpînită de 2 personalităţi, de Goethe şi de Schiller. Critica prea pesimistă sau tendenţioasă în toate numerele incoerente găseşte dovezi pentru sine, mai ales dacă cel ce o face e cît de cît ingenios. Şi la urmă, cum am spus dintr-un început, oricine ar fi cei ce se numesc c-un singur nume Goethe, acest nume numeşte pe o singură individualitate artistică, un singur geniu, şi el a existat, căci opera lui există, şi germanii sînt mîndri de existenţa operei, nu de a omului care a făcut-o. În aceste articole am arătat cititorilor Epocii numai învinuirile ce i se aduc lui Goethe; într-alte articole vom arăta dovezile care îl apără pe Goethe sau, mai bine, care răstoarnă toate acuzările, de multe ori stupide şi mai totdeauna răutăcioase, ale unor duşmani ai poetului.

Sfîrșit GEORGE COȘBUC

6

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

Polemici«Controverse ntristarea pescarului

Un pescar cu frică de Dumnezeu, care își petrecea acele ore din noapte în barca legată de mal, a auzit un zgomot. Știa că deținătorul iahtului din apropiere se îmbăta deseori. Fără să zăbovească, s-a aruncat în apa rece. Cu greu a reușit să-l salveze pe bărbatul aproape înecat și să-l ducă la iahtul său. Apoi i-a făcut respirație artificială și l-a pus pe un pat. După ce a făcut tot ce i-a stat în putință, a plecat înot înapoi la barca sa. A doua zi a vîslit spre iaht, pentru a vedea cum îi merge bărbatului. „Nu vă privește!“, a fost răspunsul respingător. Pescarul i-a amintit bărbatului că și-a riscat viața pentru a-l salva. Dar, în locul unei mulțumiri, a fost alungat cu vorbe urîte.

Cu lacrimi în ochi, creștinul a vîslit înapoi la locul său. Privind spre cer, s-a rugat: „Doamne Isuse, dacă mă gîndesc cum ești tratat Tu, mă întristez foarte tare. Dar acum înțeleg puțin ce simți cînd așa mulți oameni, într-o stare fără margini de nemulțumire, Te resping pe Tine și lucrarea Ta de mîntuire“. Întristarea pescarului era îndreptățită. A făcut un mare bine și i s-a întors spatele. Cînd credința are de-a face cu lucruri care ar fi de natură să o descurajeze, ea împrumută aripi de vultur și se avîntă deasupra dificultăților, zburînd înspre seninul cerului. Dumnezeu ne face bine zilnic. Și ce fac oamenii? Îi întorc spatele. Cît de normal ar fi ca această bunătate fără margini a lui Dumnezeu să-i îndemne la pocăință…! „Nu știi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?“

Timpul (1) El – TIMPUL – este ,,ucenicul” lui Dumnezeu, marele Împărat care a ,,pictat” tot ce a creat. Și ,,ucenicul” pictează mereu anotimp după anotimp, imprimîndu-le la noi pe chip. Iar în amintiri a scris tot ce viața a avut de spus în fiecare secundă ce urcă spre milioane de ani lumină, ca în lume să-și compună Rapsodii de anotimp, într-un orologiu care bate Răsărit și Asfințit. Secundele ne sînt drămuite, și fiecare pas este o secundă din ce ne-a rămas. Și-n secunda – cît o vrajă – ne ogindim viața întreagă în Ochiul lui Dumnezeu, iar în uimirea pese Necuprins, vom înțelege atunci dacă prin fluier de fapte vom cînta în lumină, sau vom sfîrși în moarte. În copilăria mea, Visul unei nopți de vară răsuna prin frunzele de toamnă, în ceața de argint a unei zări, cu fluier și talăngi de oi. Zarea se răsturna roșie, ca un coș de cireșe pe cer, și soarele răsărea din mister...

Timpul, rînd pe rînd, îți ia tot ce ți-a dăruit și, peste ani, privindu-te în oglindă, găsești o străină.

Trăind într-o lume cu forme diferite, păienjenii țes pînze bine ticluite. Pămîntul devine și Rai, și Iad, iar noi, amestecați, sîntem îngeri și draci, demolînd mereu fațada faptelor dintre ,,ieri” și ,,azi” și, eventual, mîine, sperînd că va fi mai bine. Pe clapele Timpului, gîndurile sonorizează vibrațiile astrale în ritmul vieții, iar trenul în care călătorim prin viață se va opri într-o zi. Fără să ne dăm seama că, de fapt, clipă de clipă, ne despărțim de tot ceea ce iubim.

Ne rămîne, însă, speranța că poate, cîndva, viața ne va înapoia pașii cadențați prin forfota mulțimii, care ne-a marcat trăirea între zi și noapte, iubire și ură, adevăr și minciună, bucurie și tristețe, de care cu toții am avut parte în existența noastră, ca un mozaic, în care am adunat clipele de neuitat. Îmi amintesc cu nostalgie de anii din copilărie: buni sau răi, au fost anii mei. Pierdută în gînduri, acum mi se pare firesc ca viața toată să se învîrtească, precum o roată. Amintirea-i ca o rană, un fel de Fata Morgană ce se pierde în aurul verde, în Castelele de brazi, moștenite de la Daci. Și peste veac, sufletul meu n-a plecat din sat, unde nimic nu s-a schimbat: aceleași sărbători, Naștere cu colindători, și Sfînta Înviere, ce renaște flori și turturele-n zbor, iar flăcările din vatră topesc inimile de piatră. În vacanțe, mergeam la munte, la stîna bunicului meu. În umbra pădurii, Sonata Lunii cînta în noi pentru amintirile de apoi, în lătrat de cîine de la

stînele vecine. Mirosul de brad, aroma berbecului pe jar, la proțap, aerul tare, toate erau o binecuvîntare.

Căpițele cu fîn uscat erau pat înmiresmat. Stelele pe cer conturau mister: Carul Mic și Carul Mare, trase de o stea strălucitoare, ne aduceau în privire – nemărginire. Cloșca cu Pui amintea de surata ei de pe Pămînt, cea din aur masiv, ascunsă la Răsărit, în pînză de păianjen, țesînd vorbe în vînt... Miliardele de stele, toate erau ale mele, dar știam că doar într-o singură stea era scrisă viața mea. În regatul munților, fiecare brad era un castel moștenit de la daci, prin rădăcinile sale pulsînd istoria acestui pămînt, tainic clopot sfînt care va bate - pace, pîine, libertate, pentru că am fost mereu contemporani cu Dumnezeu, albind munții de oi păzite de feciori cu nume de Ioni. Și în Europa ne-am aflat din îndepărtatul veac, ducînd mai departe Crucea Sfîntă la care se închină Cerul și Pămîntul. Ca urmașă de dac, castelele de brad m-au transformat într-o albină, ce din amar culege nectar, din poame, lumină și miere din fiere. (va urma) LILIANA TETELEA

Cum a murit marele poet rus A.S. Puşkin

* Data morții: 29 ianuarie 1837 (la 38 de ani) * Cauza: rănit mortal în duel * Locul: Sankt-Petersburg (Rusia) * Înhumat: cimitirul Mînăstirii Sfîntul Munte, lîngă Pskov (Rusia) Pe 26 ianuarie, Pușkin îl provocă la duel pe Georges d’Anthès, emigrant francez, care servea în armata rusă și care, curtînd-o pe față pe Natalia, soția lui, îl făcea de rîs. Întîlnirea a avut loc în ziua următoare, în locul numit Ciornaia Recika (Pîrîul Negru), la ora 5 dupăamiază. D’Anthès trase primul: Pușkin căzu, rănit la abdomen. Se crezu că a fost ucis, dar el se ridică pe jumătate și ceru alt pistol în locul celui căzut în zăpadă. Aproape culcat la pămînt, ținti îndelung – 2 minute, potrivit unui martor – și trase: d’Anthès

se prăbuși, lovit în torace. Cînd îl văzu clătinîndu-se, Pușkin își aruncă pistolul în sus de bucurie, strigînd: ,,Bravo!”, apoi leșină în zăpadă. Revenindu-și, întrebă: - L-am omorît?

- Nu, răspunse un martor, dar l-ați rănit.

- Ciudat, spuse poetul, am crezut că o să mă bucur, dar văd că nu. În rest, e tutuna, cum ne punem pe picioare... o luăm de la capăt.

Dar Pușkin, cu bazinul zdrobit, cu intenstinele perforate, n-avea să se mai pună pe picioare.

Cu nesfîrșite precauții, a fost transportat acasă și instalat în cabinetul său, pe divan, în mijlocul cărților sale.

Doctorul Scholtz nu-i ascunse că rana era mortală și îl întrebă dacă dorea să-și vadă prietenii. ,,Adio,

Lirică religioasă

Mater Dolorosa

Ești Dumnezeu, Isuse! Și mîntuiești o lume Prin moartea-Ți născătoare de noile idei Dar mamă e Maria... Ce-i pasă unei mume De lume și nelume, cînd piere fiul ei?

Tu mori, Cel făr’ de moarte, că alte cruci

Te cheamă În alte lumi, de-a rîndul, pe buni a-i mîngîia Ești Dumnezeu, Isuse! Maria însă-i mamă: Piroane – ea le simte. Oțet – îl soarbe ea. Și-aleargă rătăcită, turnînd, Fecioara sfîntă, Mărgăritari de lacrimi în calea lui Isus Și plînsul nu-i mai seacă, ci pare că se-avîntă Se-avîntă-naripată spre sferele de sus. Țăranul povestește – a lui e poezia! – Că din acele lacrimi albina s-a născut: Amar i-e acul; mierea e dulce ca Maria Și tot prin flori colindă, cătînd pe Cel pierdut...

B.P. HAȘDEU (1888) prieteni”, răspunse Pușkin, arătînd cărțile din bibliotecă. Agonia a durat 2 zile, cu dureri atît de crîncene, încît nu a lipsit mult să-și pună capăt zilelor cu pistolul, pe care și-l ascunsese sub pleduri. În ultimele ceasuri, alinate de opiu, îi iertă pe d’Anthès și pe Natalia, căreia îi ceru să țină doliu 2 ani înainte de a se recăsători, ,,dar cu un bărbat acceptabil”. Pe 29, la amiază, ceru o oglindă, își privi îndelung chipul aproape de nerecunoscut, apoi ceru un desert care-i plăcea cînd era copil, dude cu sirop. După ce Natalia îi dădu în gură cu lingurița, intră în delir. Apucă mîna prietenului său Dahl, care-l veghea, și-i spuse: ,,Ridică-mă! Mai sus, hai, mai sus!”, explicîndu-i apoi: ,,Visam că mă cațăr cu tine în lungul cărților, de-a lungul rafturilor, și m-apuca amețeala”. La ora 2,45 după-amiază, Pușkin murmură: ,,Viața s-a sfîrșit... viața s-a sfîrșit... abia respir... ceva mă strivește...” și se stinse. De teama unor manifestații populare la trecerea cortegiului, știut fiind că Pușkin arătase întotdeauna convingeri liberale, guvernul dădu ordin să fie dus la cimitir pe o sanie, ascuns sub paie, și înmormîntat fără nici o ceremonie.

ISABELLE BRICARD

RM

Vineri, 13 decembrie 2019

File de istorie

220 de ani de la nașterea lui Petrache Poenaru – inventatorul stiloului, strălucit pedagog, ctitor al școlii românești

P

etrache Poenaru s-a născut la 10 ianuarie 1799 în satul Benești, comuna Bălcești, județul Vîlcea, la moșia unchiului său după mamă, Iordache Otetelișanu, și moare la 2 octombrie 1875, la București. Neamul Poenaru își are originea în județul Dolj. Petrache este fiul vistiernicului Constantin Poenaru și al vistieresei Manda (Smaranda), sora marelui vornic Iordache și al marelui agă Grigore Otetelișanu.

Primele cunoștințe de carte le dobîndește la vîrsta de 5 ani, în satul Brădești, unde locuia o rudă a Poenarilor, de la dascălul grec C. Vadalah. Își continuă studiile, la 10 ani, în casa lui Iordache Otetelișanu.

Din 1811, urmează școlile Obedeanu din Craiova, Sf. Sava și Academia Grecească de la Schitu – Măgureanu – București. În anul 1818 intră ,,scriitor”, în can­ celaria Episcopiei Rîmnicului, pe lîngă grămăticul Nicolae, devenit episcop și apoi mitropolit – Nifon. În anul 1819 episcopul Rîmnicului îl trimite la București, la mitropolitul Dionisie Lupu, îndrumătorul școlii lui Gheorghe Lazăr. După plecarea lui Eufrosin Poteca la studii în Italia (1820), Petrache Poenaru predă limba greacă la Mitropolie, pînă în anul 1821. n 1821 participă la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, îndeplinind misiunea de secretar al acestuia – ,,grămătic”. În legătură cu intrarea lui Petrache Poenaru în rîndul pandurilor, scriitorul Alexandru Odobescu menționa: ,,Petrache Poenaru mintosul și pacinicul tînăr își strînse binișor cărțile în ladă, dezbracă giubeaua și descalță papucii descălești și cu minteanul oltenesc pe umeri, calcă pragul odăii din Mînăstirea Cotroceni, de unde Tudor domina Bucureștii cu privirea și cu armele sale”.

Petrache Poenaru „fusese la 1821 - după cum afirma Nicolae Iorga – redactorul scrisorilor lui Tudor Vladimirescu, în acele luni de zile cît

I

Inventarea stiloului Pe parcursul studiilor sale, Poenaru îşi demon­ strează inteligenţa prin dezvoltarea unui instrument de scris inedit. În 1827, la numai 28 de ani, românul brevetează un toc cu pompiţă, care la vremea respectivă este cunoscut sub numele de stilograf. Brevetul de invenţie se numeşte pompos ,,Condeiul portăreţ fără sfîrşit, alimentîndu-se însuşi cu cerneală”.

Vorbim practic de primul stilou din lume, care dispunea de un sistem care împingea cerneala spre vîrful în care este montată peniţa printr-o uşoară apăsare a ţevii. Acest mecanism de funcţionare elimină zgîrieturile de pe hîrtie şi scurgerile de cerneală.

Cu această ocazie, Poenaru a devenit practic primul român care a obţinut un brevet de invenţie.

Din păcate, încă de pe atunci s-a conturat o problemă care avea să devină o obişnuinţă pentru inventatorii români: Poenaru nu a reuşit să valorifice invenţia la adevărata ei valoare. Cu alte cuvinte, nu a reuşit să lanseze stiloul în producţie de serie, iar acest lucru l-a împiedicat să dezvolte instrumentul de scris întrunul şi mai performant. De altfel, planul său prevedea inventarea unui piston care să asigure o încărcare mai uşoară cu cerneală a stiloului. Aşa cum se întîmplă

acesta fu Domnul Țăranilor”. Tudor Vladimirescu îi încredințează o misiune diplomatică, trimițîndu-l la Liubliana. În drum spre locul stabilit, la Sibiu, află despre sfîrșitul tragic al Domnului neîncoronat.

Petrache Poenaru rămîne în Transilvania pînă în anul 1824, an în care își continuă studiile la Viena. În anul 1826 intră la ,,Școala de aplicațiuni a inginerilor geografi”, condusă de Ludovic Puissant. Petra­ che Poenaru devine membru al Academiei de Științe de la care, în 1828, obține certificatul ,,pentru studiile și lucrările ce le făcuse în Franța”. În 1827 își brevetează stiloul cunoscut sub numele ,,stilo­ graf”, ,,condei portăreț fără sfîrșit”.

Continunuîndu-și studiile, în 1831 îl găsim în Anglia, unde cercetează industria. upă aproape zece ani petrecuți la studii în străinătate, Petrache Poenaru se reîntoarce în țară, în ianuarie 1832. Petrache Poenaru este numit eforul școalelor. Redactează regulamentul Instrucțiunii publice. În același timp, este profesor de fizică și matematică, inspector și director al Colegiului Sf. Sava. Între anii 1833 și 1847 este director general al școalelor din Țara Românească. Pentru strădania sa neobosită, Petrache Poenaru este recompensat cu titlurile: mare comis – 1834, mare clucer – 1841, agă – 1851. Petrache Poenaru face parte din Obșteasca Adunare din 1841. Alexandru Ioan Cuza îl numește în Consiliul de Stat. etrache Poenaru este un neobosit animator cultural. În 1831 contribuie la Înființarea Societății Filarmonice. În 1845 face parte din Asociația literară. În 1861 devine membru de onoare al Societății ,,Astra”. Este vicepreședinte și președinte (în anul 1876) al Societății pentru învățătura poporului român. În anul 1870 devine membru al Societății Academice Române, pregătind discursul de recepție, ,,Gheorghe Lazăr și școala română” (pe care îl citește

D

P

7

Alexandru Odobescu, pentru că Petrache Poenaru era bolnav). Îndeplinește mai multe responsabilități pe linie de stat: director în Postelnicie (Ministerul de Externe, între 1850 și 1855), membru în Comisia documentelor (1857), membru în Comisia de stat (1864). A publicat primul curs de geometrie (1837Tip. Ion Eliade Rădulescu). Traduce și primul curs de algebră (1841 – Tip. Colegiului Sf. Sava): ,,Elemente de algebră Appeltauer, tradusă din latinește cu oarecare modificări de Petrache Poenaru”. Cu Aaron Florian și G. Hill tipărește primul dicționar francez – român în două volume (1860) : ,,Vocabular franțezo-românesc”, a pus ,,o piatră importantă la temelia tehnicii și ingineriei românești”. Împreună cu Dimitrie Povlid pune bazele unui „cod unic pentru Țara Românească, servind la măsurarea porumbului din coșarele de rezervă (pentru timpuri de secetă)”.

Petrache Poenaru are preocupări deosebite pe linie culturală. Colaborează la Curierul Românesc, Muzeul Național, Gazeta Teatrului Național, România, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Vestitorul românesc, Trompeta Carpaților. Scoate foaia Învățămîntul satului. etrache Poenaru se dedică și activității literare.

Publică proză de factură didactică: Bogăția muncitorului sau Tainele lui Moș Stan. Rețin, de asemenea, atenția articolele: Datoriile preotului (1844), Despre școalele normale (1846), Lenevirea (1848), Cîteva notițe bibliografice despre Gheorghe Lazăr (1848), Rapoarte despre școalele normale din Giurgiu, Tîrgoviște și Vîlcea (1847).

Alături de Gheorghe Lazăr și Ion Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru contribuie la dezvoltarea științei și culturii române din prima jumătate a Secolului al XIX-lea. El ,,rămîne în istoria culturii românești prin faptele sale”, prin opera care a dăruit-o posterității.

Lucrări de referință. Volume: Elemente de geometrie după Legendre, traducere și prelucrare de Petrache Poenaru, București, 1837; Vocabular franțezo-românesc (în colaborare cu G.Hill și Florian Aaron), tom. I și II, București, 1840-1841; Învățături pentru prăsirea duzilor și creșterea gîndacilor de mătase, adunate și întocmite pe clima Țării Românești, 1849; Georgiu Lazăru și școala românească, București, 1871.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

P

frecvent în astfel de situaţii, această idee a fost preluată în 1884 de inventatorul Lewis Edson Waterman, care a transformat stilograful într-un veritabil stilou care se poate umple prin intermediul peniţei.

Primul român care a mers cu trenul Deşi şi-a petrecut o bună parte a studiilor la Viena şi Paris, Poenaru era atent la toate noutăţile importante petrecute în celelalte ţări, în ciuda mijloacelor de informare mai degrabă rudimentare din acea perioadă. În aces sens, vîlceanul află de deschiderea în 15 septembrie 1830 a primei linii de cale ferată din lume, care făcea conexiunea între localităţile Liverpool şi Manchester. Ceva mai mult de o lună mai tîrziu, Poenaru reuşeşte să-şi achiziţioneze un bilet pe ruta respectivă şi devine astfel primul român care a călătorit cu trenul. Impresiile sale despre noul mijloc de transport pot părea astăzi caraghioase, însă reflectă purul adevăr: ,,Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane, sînt trase deodată de o singură mașină cu aburi…”, povestea Poenaru.

Giz.ro

8

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

Polemici«Controverse Sîntem în tranziție… către pierderea totală a proprietății românești! (urmare din pag. 1) De fapt, Orban Ludovic NU a avut niciodată intenția de a oferi Parlamentului șansa de a respinge – sau măcar de a discuta – abrogarea legii care punea multinaționalele la plată! Ca dovadă, iată ce zice premierul: ,,Sîntem obligați, după părerea mea, dacă vrem să repunem lucrurile în normalitate și să încetăm efectele preve­ derilor OUG 114 asupra economiei, va trebui și ne vom angaja răspunderea cu siguranță”. Ce rost a avut, atunci, tot discursul legat de ,,speranțe”? Pe cine a consultat Guvernul Orban Ludovic în această privință? În fapt, din tot ce a făcut pînă acum Guvernul Orban, rezultă un singur scop: acela de a mulțumi străinătatea! Să amintim cîteva dintre aceste episoade: prima măsură a fost să plătească un avans dubios pentru rachetele Patriot, care nu se regăsea în obligațiile bugetare. S-au repezit în acciza pe combustibili, care nu aduce bani decît în buzunarul marilor companii, ultra majoritar străine, apoi au anunțat desecretizarea datelor privind resursele naturale, fapt care folosește evident străinilor – iar acum vor să scoată din OUG 114 toate prevederile defavorabile marilor companii străine. Despre ce ,,prejudicii inestimabile aduse economiei românești” vorbește Orban? Cum poate folosi un premier termenul ,,inestimabil” atunci cînd vorbește de economie? El ar trebui să vină cu date exacte, nu cu cuvinte poetice! De fapt, mie îmi este clar - Orban încearcă să creeze emoție, ca într-un film prost, pentru a acoperi favorurile pe care le face marilor companii străine – și singurul scop al acestui guvern – un guvern de tranziție, către pierderea totală a proprietății românești. Pînă și magazinele acelea cu produse alimentare românești le desființează – țineți minte că a fost prima declarație legată de agricultură – și a rămas singura remarcabilă de atunci! Asta era problema agriculturii: că aveau și românii magazinele lor, pentru produse românești – nu niște rafturi într-o rețea care importă multe produse de calitate îndoielnică. L-a auzit cineva pe Orban Ludovic sau pe ministrul Agriculturii vorbind de ,,dubla măsură” – pentru Est și pentru Vest - în privința produselor alimentare de pe rafturile lanțurilor internaționale de magazine? Nimeni, deși chiar în Parlamentul European a fost condamnată această practică!

Urmează, însă, partea gravă în materie de energie, avînd în vedere că vom face plăți substanțiale pentru reactoarele americane impuse României la Cernavodă. Și, atenție - vorbim de niște reactoare încă insuficient testate! Cu alte cuvinte, plătim să fim cobai! În felul acesta, pe lîngă faptul că au pus mîna pe Fondul Proprietatea, prin care au controlul în multe domenii, inclusiv în Energie, acum au eliminat ,,strategic” oferta chineză, mult mai avantajoasă, și ne impun ,,soluția” lor, adică pun mîna cu totul pe Cernavodă, cel mai important obiectiv energetic al României. Urmează ,,listarea pe Bursă” a Hidroelectrica, anunțată de ciudatul Cîțu și de Orban chiar din primele zile după moțiune! De unde rezultă fățărnicia lor: pe de o parte afirmă că nu cunosc cifrele, că ,,a ascuns Teodorovici contabilitatea reală”, dar pe de altă parte sînt gata să se arunce în operațiuni complexe, gen listarea pe Bursă, care impune o foarte bună cunoaștere a situației – și o previzionare a efectelor. Să fim serioși, este încă o metodă de a da străinilor controlul asupra unui obiectiv energetic major!

Concluzia: Cine a creat Fondul Proprietatea, special pentru a fi dată străinilor? Liberalii! Cine finalizează cedarea Energiei? Liberalii! A început Tăriceanu și finalizează Orban-Iohannis.

Mai urmează o altă ,,bombă”: o ,,investiție” la nivel de stat și administrații locale în IOT (Internet of Things) pe baza tehnologiei 5G adusă din SUA – un sistem care oferă controlul asupra întregii aparaturi – inclusiv din gospodăriile private. Da, aparent e frumos, îți controlezi totul prin telefonul inteligent… dar, de fapt, controlul e în rețea, iar capătul rețelei nu e ținut de nimeni din România.

Să mai atragem atenția asupra unui aspect: îndatorarea României, presa anunțînd zilnic că ministrul Cîțu ,,împrumută din greu”. Or, dacă pînă acum se spunea că avem creștere bazată pe consum, stați să vedeți ce va începe de acum! Aceeași metodă folosită de Tăriceanu – a oferit românilor posibili­tatea să ia credite cu buletinul, făcîndu-i să se îndatoreze și să îmbogățească băncile și multi­naționalele! Investiții în producție, în infrastructura de transport?... Da, da… la fel ca Tăriceanu!

Dar, ce e mai grav am lăsat la urmă: ,,Guwernărul DăTot dă tot: active, resurse, informații. Intrăm in procedură de lichidare... ca un srl în care asociații nu se mai înțeleg”, notează cunoscutul avocat Dan Chitic, cel mai consecvent apărător al resurselor naturale ale României. Din păcate, nu este o informație ,,pe surse”, ci vine chiar de la Cancelaria Premierului! ,,Guvernul va face demersuri pentru reconsiderarea unor categorii de informații clasificate privind resursele minerale și cele de petrol și gaze”, a declarat săptămîna trecută Ionel Dancă, șeful Cancelariei. ,,Este o solicitare a investitorilor din aceste sectoare, lansată în cadrul unor întîlniri de lucru cu reprezentanții Guvernului”, a motivat Dancă pentru HotNews. ro. (…) investitorii au probleme în atragerea de finanțări, fiindcă le sînt cerute informații pe care ei nu le pot furniza din cauza caracterului confidențial”.

Interesant este că șeful Cancelariei, fost jurnalist TV, ,,consideră că sînt informații referitoare la perimetre care pot fi transparentizate”, arată sursa citată, care precizează că ,,vor fi analizate în perioada imediat următoare informațiile din zona resurselor minerale/ petrol și gaze care pot fi scoase din categoria celor clasificate”. Dancă a declarat că ar exista o lege – pe care nu a nominalizat-o - care oferă posibilitatea ca ,,licențele pentru anumite substanțe să fie acordate prin ordin al ANRM, nu prin Hotărîre de Guvern” și că ,,vor rămîne prin Hotărîre de Guvern doar resursele strategice”. Și, desigur, Dancă a reiterat și nemulțumirea firmelor din domeniul petrol și gaze față de lipsa de predictibilitate fiscală, dînd ca exemplu celebra OUG 114, care ar fi venit ,,peste noapte”. Aici e de menționat că multe companii românești sînt, de fapt, fațade ale companiilor străine – practică des întîlnită acolo unde sînt probleme de mediu, adică mai ales în zona exploatărilor. De asemenea, problemele legate de legislația în domeniul protecției informațiilor care vizează resursele sau alte proprietăți naționale – inclusiv baze de date ale mărcilor și inventicii - au făcut obiectul multor scandaluri după 1990.

Or, în condițiile actuale, ne confruntăm cu un demers extrem de dubios, în principal dintr-un motiv clar: unde și cînd a anunțat PNL că va proceda la o asemenea ,,reconsiderare a unor categorii de informații clasificate privind resursele minerale și cele de petrol și gaze”?! Chiar totul să fie mascat cu ,,debirocratizarea” - un slogan cu care se vrea, în acest caz, să se treacă peste Parlament și peste Servicii?

Concluzia e clară – și o regăsim în titlu: ,,Este Guvernul de tranziție… către PIERDEREA TOTALĂ a proprietății românești!”.

Scrisoarea săptămînii

De ce am ales să nu mai votez Am fost întotdeauna un om disciplinat (ceferist la a patra generație) și am respectat legile țării, am conștientizat că trebuie să-mi exercit drepturile pe care mi le conferă Constituția, în special dreptul la muncă (40 de ani pe Cartea de Muncă, și cu sporul de grupă – 54 de ani) și dreptul la vot (nu am lipsit de la nici un scrutin pînă la cel recent).

La ultimul scrutin prezidențial, am hotărît să nu mă prezint. De ce?

Pentru că, așa cum bine spunea distinsul analist Ilie Șerbănescu, am dedus că nu noi, românii, ne-am ales președinții din 1996 încoace. Așa că miam zis: nu vreau să mai fac parte din masa de naivi, care dau buzna în secțiile de votare, crezînd că ei sînt cei ce aleg și hotărăsc ,,soarta țării”. Mai ales că aveam presimțirea că tot ,,în vacanță va sta Țara încă cinci ani”.

Sondajele de opinie? O minciună! Sau mai bine zis, un aranjament între așazisele institute de sondare și Servicii.

Exit-poll-urile? O adaptare la acest aranjament.

Diaspora? O mulțime în necunoștință de cauză, manipulată, care, la fel de naivă, pună botul la ceea ce spun ,,mașinile de propagandă”. Și, în ultimul rînd, nu am votat pentru că m-am simțit marginalizat în țara mea!

Adică, pentru 5 milioane de români, dintre care cam jumătate au drept de vot, se acordă 3 zile în care să poată vota, iar pentru cei peste 16 milioane de votanți din țară se acordă doar o zi?! Aplicînd regula de ,,trei simplă”, pe care o știe orice elev de clasa a treia, rezultă că, în țară, trebuiau acordate cam 20 de zile de vot! Unde se mai întîmplă așa ceva?

De-aici am simțit că nu mi se respectă drepturile și că eu, cetățean român, sînt marginalizat/discri­minat prin faptul că se acordă mai multe drepturi MINORITĂȚILOR! Diaspora fiind tot o minoritate față de cei rămași în Țară!

Sînt decis să procedez la fel și în viitor, pentru că, primul pas fiind făcut, nu se va mai putea da înapoi și, la fel, se vor acorda mai multe zile de vot Diasporei.

Mulțumesc, dragi politicieni români!

Bazați-vă pe cei din Diaspora, pe care, practic, îi aveți scăpați din mînă, nu-i conduceți, și nu vă bazați pe cei din țară, pe care îi stoarceți de taxe și impozite și care vă plătesc salariile babane pe care le încasați, precum și toate ,,drepturile” și scutirile de care beneficiați, fără să mișcați un deget pentru popor!

Din partea mea și a celor care se vor trezi și vor înțelege acest lucru – ADIO! Cu profund dezgust, IANCU ȘERBU, pensionar

RM

9

Vineri, 13 decembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (27)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (3) Din nou pe front, la comanda Corpului 2 armată (3)

Ordinul de zi se încheia astfel: „Victoria se apropie şi, o dată cu ea, ţara se va putea îndrepta cu paşi repezi spre refacerea şi consolidarea ei... Sfîrşitul jertfelor noastre se apropie cu paşi repezi; depinde numai de hotărîrea şi supremul efort pe care-l vom face cot la cot cu aliaţii.

Cer din partea tuturor comandanţilor o grijă deosebită pentru subalterni, omenie şi dragoste, răsplată pentru cei vrednici şi merituoşi. Cer subalternilor să execute cu toată convingerea poruncile ceasului de faţă. O disciplină de fier se cere unei armate democrate. Să se pună totul în slujba poporului, pentru că poporul este alături de noi.

Fiţi vrednici de ora victoriei care se apropie.

Doresc tuturor izbîndă în îndeplinirea poruncilor ceasului de faţă!

COMANDANTUL CORPULUI 2 ARMATA”

Corpul atacă pe tot frontul După ce acest ordin a fost adus la cunoştinţa celor în drept, m-am pus la punct cu situaţia de moment a frontului şi m-am informat asupra rolului şi locului corpului de armata in cadiul acţiunii Armatei. În acea zi, Corpul 2 armata avea în subordine Diviziile 1 şi 8 cavalerie, 3 şi 9 infanterie. Corpul era întărit cu divizionul 12 artilerie antiaeriana, un divizion şi o baterie din Regimentul 3 artilerie grea şi Regimentul 1 artilerie grea antitanc.

Pe frontul pe care acţiona Corpul 2 armată fuseseră identificate la inamic următoarele forţe: Regimentul 81 din Divizia 15 infanterie germană, Regimentele 230 şi 178 infanterie şi batalionul 13 vînători munte din Divizia 70 infanterie germană.

Cu aceste forţe vrăjmaşul intenţiona să reziste „cu orice preţ”. În realitate, duşmanul n-a reuşit să reziste atacurilor noastre repetate. Potrivit misiunii primite de la Armata 4 română - de a continua înaintarea pe direcţia Rudno-Fackov, pentru a ajunge pe lima localităţilor Vricko, Fackov, Cicmany, Corpul 2 armata şi-a dirijat ofensiva pe următoarele trei direcţii: Kalamenova – Vricko – Gajdel – Fackov şi Tuzina – Ucmany. Lovitura principală a fost axată pe direcţia Fiadyiga–Fackov (cu aripile interioare ale Diviziilor 8 cavalerie şi 9 infanterie). Obiectivul iniţial: interceptarea cît mai rapidă a şoselei Gajdel – Klastor. Marile unităţi au acţionat astfel: Divizia 8 cavalerie, întărită cu un regiment de la Divizia 3 infanterie, a înaintat pe direcţia Gajdel – Fackov pentru a cuceri localitatea Fackov, manevrînd, în acelaşi timp, cu un deta­ şament rezistenţele inamice din faţa Diviziilor 9 infanterie. Divizia 3 infanterie, mai puţin un regiment, a înaintat pe valea Tujina. În cursul zilei de 8 aprilie 1945, la ora „H”, Corpul 2 armată porneşte la atac pe tot frontul.

Militarii Diviziei 9 infanterie reuşesc să elibereze satul Rudno. Concomitent cu aceasta, după lupte grele, forţele din stinga Corpului 2 armată (Diviziile 3 infanterie şi 8 cavalerie), ajung pînă în seara zilei pe linia unui şir de înălţimi, marcate

Acțiunile Corpului 2 Armată pentru pătrunderea în Munții Fatra Mică (8-10 aprilie 1945)

cu cotele 878 şi 833, iar apoi, printr-o acţiune bine gîndită şi executată, pun stăpînire şi pe localitatea Gajdel. În noaptea de 8 spre 9 aprilie 1945, conform unor noi dispoziţii ale eşalonului superior, Divizia 1 cavalerie iese din subordinele Corpului 2 armată şi trece sub cele ale Corpului 6 armată. O zi mai tîrziu, adică pe 10 aprilie 1945, iese de sub comanda Corpului 2 armată şi „Vulturul” (Divizia 9 infanterie). Marea unitate trece tot în subordinele Corpului 6 armată. De bună seamă că toate aceste „mişcări de trupe” îşi aveau o justificare în con­ cepţia eşaloanelor noastre superioare. Nouă însă, comandanţilor, aceste mişcări de trupe ne dădeau serios de lucru, ne puneau în faţă probleme grele, care se cereau rezolvate cît mai repede. Aceasta se întîmpla mai ales atunci cînd ni se luau din subordine nu un batalion sau un regiment, ci o divizie şi chiar două, ca în situaţia la care m-am referit mai sus. În astfel de situaţii nu se micşora corespunzător, cum ar fi fost şi firesc, şi fîşia de ofensivă a corpului de armată. Şi tocmai atunci se iveau problemele despre care am amintit mai înainte. Înţelegînd că toate aceste „mişcări de trupe” nu se făceau de dragul cuiva, ci în cadrul unei concepţii bine gîndite, noi ne străduiam să facem faţă misiunilor cu forţele ce ne rămîneau la dis­poziţie. Şi în majoritatea cazurilor am reuşit onorabil. De exemplu, în ziua de 11 aprilie 1945, continuîndu-şi atacul, Divizia 8 cavalerie a izbutit să cucerească înălţimile cu cotele 1205 şi 1026. În acelaşi timp Divizia 3 infanterie, ducînd lupte înverşunate, a reuşit să se apropie pînă la 2 km est de satul Cicmany.

Pe data de 12 aprilie, Corpul 2 armată primeşte misiunea de a ajunge cu forţele din stînga pe Rîul Vah, iar cu cele de la centru şi de la aripa dreaptă, iniţial pe linia Koseka-Bruzina, ulterior pe Rîul Vah. Pentru îndeplinirea misiunii am hotărît să executăm un atac cu efortul la centru, pe direcţia Snapkovici – Koseka.

Prin această acţiune se urmăreau cucerirea succesivă a obiectivului Koseka-Bruzina şi ajungerea pe Rîul Vah. La acea dată Corpul 2 armată avea în subordine Diviziile 3, 6 şi 11 infanterie. La ora fixată pentru începerea atacului, trupele pornesc în iureş. Divizia 3 infanterie, prin lupte succesive, reuşeşte să ajungă aproape de marginea satului Cicmany, punînd stăpînire pe întreaga formă de teren cu cota 974. În aceeaşi zi Divizia 11 infanterie cucereşte înălţimile cu cota 1214 (est Zlieckov).

Pe restul frontului, şi în special în sectorul Diviziei 11 infanterie, inamicul execută numeroase contraatacuri. La un moment dat hitleriştii reuşesc să respingă Regimentul 19 dorobanţi şi să se apropie de marginea de nord a satului Zlieckov. Succesul inamicului a fost însă efemer.

După restabilirea situaţiei, nemţii, profitînd de remanierile în dispozitivul diviziei noastre şi de golul ce se produsese în zona Kutnare, s-au infiltrat pe direcţia Valaska Bela, unde era instalat P.C.-ul Diviziei 6 infanterie şi toată artileria grea a corpului. Situaţia a fost însă restabilită şi aici. Şi iată în ce fel: şeful biroului 3 operaţii al Corpului 2 armată, maiorul G. Secară, a constituit imediat un detaşament din companiile de pionieri şi de poliţie ale Diviziei 6 infanterie şi s-a avîntat cu ele în luptă. Temerară acţiune!, am zis eu chiar atunci. Într-adevăr, a fost temerară.

După aceste încleştări, înaintarea noastră devine tot mai anevoioasă. Deşi inamicul rezista cu încăpăţînare, trupele corpului găsesc „ac de cojocul” lui. Cînd inamicul rezista mai puternic în faţa stîngii dispozitivului nostru noi ne dirijam efortul spre dreapta sau spre centru. Şi succesele, deşi limitate, erau de partea noastră...

14 aprilie 1945. În sectorul Diviziilor 6, 11 şi 3 infanterie se desfăşoară lupte grele. Marile unităţi urmăreau să lovească în inamicul ce se apăra la sud-est de Rîul Vah, iar apoi să treacă dincolo de cursul de apă, lărgind astfel capul de pod care fusese deja realizat în zona vest Trencin.

Misiunea nu a putut fi îndeplinită în întregime.

Oare din ce cauză? Mai întîi frontul pe care

Acțiunile Corpului 2 Armată pentru cucerirea Munților Carpații Albi (15-27 aprilie 1945)

acţiona Corpul 2 armată era mult prea mare faţă de posibilităţile lui. Iniţial el avea 22 km, pentru ca ulterior să se lărgească la 35 km. Apoi şi inamicul depunea o rezistenţă înverşunată. Nu trebuie uitat că el avea de apărat şi de acoperit o puternică zonă industrială. În sfîrşit, o altă cauză este legată şi de faptul că artileria nu a fost în măsură să sprijine acţiunile ofensive ale corpului. Din pricina drumurilor ocolitoare şi greu accesibile, ea a sosit cu oarecare întîrziere pe poziţii. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Strîmtorat și urmărit de creditori - aspecte din biografia lui Caragiale –

uțină lume își mai aduce aminte că marele Caragiale era un fatalist. Credea în predestinare P și în ghinion. Odată, la Sinaia, se afla într-un grup de

prieteni. Au cumpărat portocale. ,,Să vedeți că a mea este seacă”, a zis Caragiale, avînd presimțiri negre. Și, peste cîteva zile, avea să moară subit la Berlin.

Numai în spiritisme credea, motiv să-l tot ironizeze pe Hașdeu, pretins deținător al multor secrete legate de contactul cu cea lume. În anul 1891, îi mor, una după alta, primele două fetițe, Ioana și Agatha. Cea de-a treia fiică, mult mai cunoscuta Ecaterina (Țușki), avea să se nască în 1894. Între fete, s-au născut doi băieți: Mateiu (1885) și Luca (1893). Ioana, botezată după numele tatălui ei, moare în casa părintească din Str. Pitar Moș nr. 1. Mezina Agatha, care primise numele bunicii după mamă, se stinge patru luni mai tîrziu, și tot de difterie, în Str. Polonă 96, semn că neconsolatul părinte, cunoscut ca un mare superstițios, își schimbase locuința, fugind, se vede, din fața morții, pentru a o salva măcar pe una dintre fete. În schimb, s-a vorbit și s-a scris mult despre norocul său la moșteniri. Tradiția orală a creat legenda cum că ,,ori de cîte ori era în criză de bani, îi pica o moștenire din senin”, notează Șerban Cioculescu.

Adevărul e, ca întotdeauna, la mijloc. Pe de o parte, toată viața, Caragiale a dus-o rău cu banii. Motiv pentru care s-a căsătorit tîrziu, în 1887, și numai după ce își pusese mama și sora la adăpost, iar el intrase în posesia unei cîtimi din moștenirea Momolaiei.

Dar și în ultimii ani de viață, cînd celebra moștenire se isprăvise și Caragiale, exilat cu familia la Berlin, dădea din colț în colț în căutare de bani. Încercase să se stabilească la Iași sau la Brașov. Se luase cu binișorul pe lîngă Take Ionescu, pentru un mandat de deputat la București, dar mîna lungă a liberalilor, pe care îi tot batjocorise în opera sa, îi aținea calea peste tot. ,,Ce ne facem cu Caragiale, căci a isprăvit banii?”, se lamenta Dobrogeanu-Gherea, bunul său prieten. În cele din urmă, moartea subită, din vara anului 1912, l-a scutit pe maestru de toate chinurile.

Revenind la moștenirea de care s-a bucurat, să precizăm că el n-a fost niciodată un moștenitor direct.

Pe Momoloaia, verișoara mamei sale, a moștenit-o de două ori: o dată prin mama sa și a doua oară prin Lenci, sora sa, la moartea ei din 1905. Mătușa Momoloaia murise fără copii, motiv pentru Caragiale să-și frece mîinile că va căpăta și el ceva. Dar, moștenirea odată deschisă, moștenitorii se tot înmulțeau, împiedicînd împărțirea banilor. Și s-au tot luptat pînă tîrziu, cînd, prin inflație și numărul tot mai mare de moștenitori, din masa succesorală nu mai rămăsese nimic. În atare situație, la sfatul avocatului său, în 1904 Caragiale și-a convocat rudele concurente anunțîndu-le că se retrage din competiție dacă primește o sumă mai mică (100.000 de lei), din ce i s-ar fi cuvenit în cele din urmă. Odată banii primiți, și după ce mama și sora își primiseră partea, cu restul de bani, în 1905 Caragiale își ia soția și copiii și se expatriază la Berlin. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Mateiu, care nu și-a prea iubit tatăl, bănuim pentru că acesta n-a vrut să-l recunoască oficial, la moartea Ecaterinei, mama lor, împresurat de datorii, Caragiale n-ar fi ezitat să-și jefuiască sora, falsificîndu-i testamentul.

O altă moștenire, mai puțin cunoscută, i-a revenit lui Caragiale, și tot indirect, prin familia soției sale, Alexandra (Didina) Burelly, una dintre cele 3 fiice ale arhitectului italian Gaetano Burelly. Să ne oprim puțin asupra detaliilor, orientîndu-ne după articolul publicat de C. Popescu-Cadem în nr. 32/1978, al revistei ,,Manuscriptum”. Astfel, în 7 septembrie 1895, murea la București Irina Mihuleț, sora mai mare a Agathei Burelly, soacra scriitorului. Fusese căsătorită cu serdarul Gheorghe (Iorgu) Mihuleț, care

nemțește, prilej de venituri substanțiale. Și dacă s-ar fi aflat de implicarea sa în proiectul lui Dragomirescu, Maiorescu ar fi putut să o determine pe Mite să nu mai insiste cu traducerea. Și încă o chestiune legată de Caragiale, aflat într-o veșnică jenă pecuniară, și care îl viza pe editorul Filip, directorul Editurii ,,Minerva” din București. Astfel, în 1907, Caragiale îi vînduse acestuia întreaga sa operă pentru suma de 4.000 de lei, luase banii, îi cheltuise, dar se răzgîndise și rupsese contractul, Motiv pentru editor să-i contacteze pe prietenii lui Caragiale, care să insiste pentru respectarea înțelegerii. n alt aspect din biografia lui Caragiale, cunoscut prea puțin și devenind astfel o legendă, sînt încercările lui de a ieși deasupra nevoilor, practicînd comerțul cu bere. Se știu destule, dar nu se știe totul despre această latură a existenței sale. Șerban Cioculescu, Marin Bucur și Ștefan Cazimir au depistat cîteva dintre firmele sale, dar au rămas altele necunoscute.

După multe și autorizate păreri, Caragiale și-a început activitatea de negustor prin 1893, numai ,,ca să pot trăi și eu”. Motiv, mai tîrziu, să-și persifleze amicii: ,,Mă, eu sînt negustor vechi!”. Împiedicîndu-l și în această activitate, societatea îi plătea, cu vîrf și îndesat, pentru toate umilințele îndurate cu satirele sale necruțătoare.

Ca să nu mai vorbim că, și pe vremea aceea, literatura nu putea asigura existența cuiva, indiferent de renumele său. Dar, în oplinia lui G. Călinescu, negustoria, prin scandalul provocat, mai însemna și sfidarea unei societăți adesea ingrate cu unii artiști. Așa cum a fost și Caragiale în anul 1891, cînd Academia Română i-a respins de la premiere opera dramatică, pe motiv de ,,imoralitate și tendințe antinaționale”. Nu puține au fost și vocile care au văzut în transformarea lui Caragiale în berar o prelungire a operei. Pentru un fin observator al naturii umane, cum era Nenea Iancu, ,,zăbovirea îndelungată într-un loc public era un mijloc ideal de a scruta chipuri și a cîntări caractere, modele pentru viitoarele sale personaje literare” (Marin Bucur). Așa stînd lucrurile, este exagerată temerea lui Anton Bacalbașa cum că această nouă preocupare a dramaturgului marchează decăderea sa morală și artistică. Un lucru este clar: toate berăriile deschise de Caragiale au dat curînd faliment, căci maestrul nu numai că nu se pricepea la negustorie, dar se pare că nu urmărea cu obstinație cîștigul. Era un artist, nu un cîrciumar veros, precum Stavrache Georgescu, un gîndac de gunoi obsedat de avere. ● Dar să începem cu începutul. În 1893 se asociază cu un oarecare domn Mihalea, antreprenor de cîrciumi, și deschide, plin de speranțe, ,,Berăria Caragiale”, amplasată pe Str. Gabroveni. Însă cum la această berărie veneau mulți amici, dar plăteau doar cîțiva, locanta a intrat curînd în faliment. ● În mai 1894, deschide ,,Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Str. Sf. Nicolae-Șelari. Din nou, lipsă de entuziasm și bere gratis. Faliment. Motiv pentru Cincinat Pavelescu să scrie: ,,Îl admir pe Caragiale,/ Negustor de băutură./ Face și literatură,/ Însă nu face parale”. ● Dar nu se lasă. Ambiționat de amicul său, Dobrogeanu-Gherea, care deschisese o cîrciumă în Gara Ploiești, în noiembrie 1894 și Caragiale deschide ,,Berăria Gării Buzău”. Acolo, îl va cunoaște pe nefericitul Leonida Condeescu, primarul Mizilului și cumnat cu Matei Eminescu, pe care îl va imortaliza în schița ,,O zi solemnă”. ● În 1901, Caragiale își mai încearcă o dată norocul, deschizînd ,,Berăria Gambrinus”, la întretăierea Străzii Cîmpineanu cu Calea Victoriei și vizavi de Teatrul Național, cam pe locul unde, astăzi, se află Hotelul ,,Continental”, cu un restaurant la parter. Chiar și prietenul său, Dumitru Teleor, îi sare în ajutor, publicînd în gazeta ,,Moftul român” următoarea poezie-reclamă: ,,Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Și trage-i două halbe/ De bere de Azuga/ Devale la Gambrinus/ - Cea mai frumoasă vale -/ Te afli între teatru/ Și între Caragiale./ Ferice cel ce poate/ Să bea așa nectar,/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar”.

PAUL SUDITU

U

avea teren și casă pe Str. Pitar Moș 4-6, unde, în acea perioadă, locuia și familia Caragiale. Serdarul moare în 1887. Urmat, în 1893, de fiul său, Gheorghe Mihuleț, de profesie avocat. Rămasă fără urmași, Irina Mihuleț înregistrează la Tribunalul Ilfov, la 1 aprilie 1893, testamentul prin care prevedea ca uzufructul locuinței sale din Str. Pitar Moș să fie lăsat surorii sale, Agatha Burelly. Moștenitoare era desemnată Ecaterina Burelly, una dintre cele două cumnate ale lui Caragiale, încă nemăritată la acea dată. De aceea, hotărîrea testatarei s-ar putea constitui ca o modestă contribuție la viitoarea zestre a nepoatei. Legatarii uzufructului erau obligați la unele plăți, printre care cea mai însemnată fiind aceea înscrisă la punctul 3 al testamentului: ,,Vor plăti suma de 16.000 de lei, adică șasesprezece mii lei, nepoatelor mele Alexandrina Bureli și Eugenia Bureli (sic!) cîte 8.000, adică opt mii lei fiecare”. Curînd după intrarea în vigoare a testamentului, la 16 decembrie 1896, Alexandrina Caragiale face un împrumut la bancherul A. Jacques din Calea Victoriei 16, împrumut prin cesiune, deci prin cedarea către bancher a sumei prevăzute în testament: ,,Subsemnata Alexandrina Ioan Caragiali, domiciliată în București, Str. Pitar Moș nr. 4, declar prin aceasta că am cedat D-lui Jacques suma de 2.500 lei ce mi se cuvine de la moștenirea mătușii mele defuncte Irina Mihuleț, care prin testamentul său olograf cu data de 16 aprilie 1893 și pus în posesie în ziua de 11 februarie 1895 în baza Jurnalului Nr. 6436/95, Secția III Trib. Ilfov mi-a lăsat acest legat de 6.000 lei plătibil în termen de un an de la moartea sa, adică 17 septembrie 1896...”. Parcurgînd documentul cu atenție, observăm o grafie foarte frumoasă, cursivă, cu cerneală neagră. Ar putea fi chiar a dramaturgului. Semnătura sa e cea atît de bine cunoscută. Iată cum, deși nu avusese parte, la căsătorie, de un act dotal, Caragiale moștenește o sumă destul de însemnată prin familia soției sale.

Moștenirile despre care am făcut vorbire în rîndurile de mai sus au avut darul de a rezolva, pentru o vreme, unele dificultăți pecuniare ale veșnicului datornic, mai ales că în perioada respectivă scriitorul se afla în pline cheltuieli și cu procesul legatarilor Momoloaiei. ai înainte de a trece la un alt capitol, să zăbovim o clipă și asupra unui alt aspect al existenței sale: raporturile cu editorii, tot atîtea motive de discuții și nemulțumiri.

Prin 1905, profesorul și criticul Mihail Dragomirescu se răcise cu Titu Maiorescu, pe motiv că ar fi năzuit să ajungă directorul revistei ,,Convorbiri literare”, în locul lui Ioan Bogdan, în timp ce mentorul său îi prefera, în continuare, pe Simion Mehedinți și Emil Pangratti. În replică, Dragomirescu se gîndește să scoată ,,Convorbiri critice”, publicație asemănătoare cu prima revistă.

Ezitînd, el îi cere părerea lui Caragiale, abia stabilit la Berlin. Acesta cade pe gînduri și îl sfătuiește să mai aștepte, căci nu e bine să-l înfurie pe Maiorescu, influent și neiertător. În realitate, Nenea Iancu avea un interes ascuns: locuind la Berlin, el era prieten cu Mite Kremnitz, care îi promisese că îi va traduce opera în

M

RM

11

Vineri, 13 decembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (49) Mata-Hari: vinovată sau nu? (5)

Gretha aştepta tremurînd întoarcerea soţului ei.

Cînd se înapoia acasă, ea nu îndrăznea să crîcnească.

Căpitanului îi sărea ţandăra din te miri ce. Într-o zi a plesnit-o cu cravaşa. Atunci ea n-a mai răbdat. I-a scris tatălui ei şi i-a povestit toate mizeriile pe care le îndura.

Domnul Zelle a depus o plîngere împotriva ginerelui.

Cînd Mac Leod a prins de veste, a dat buzna la nevastăsa. Era vînăt de furie şi avea în mînă un revolver. Gretha a înce­put să ţipe. Au dat năvală oamenii şi au scăpat-o.

Superiorii lui Mac Leod au intervenit şi ei. A fost vărsat la cadrele de rezervă şi menajul s-a înapoiat în Olanda.

Mata-Hari avea să pretindă chiar că, pentru a spori veniturile casei, soţul ei a împins-o să se prostitueze cu un oarecare domn Calish: „Dar – spune Gretha în Memoriile ei – am reuşit să obţin cîteva hîrtii de cîte o mie fără să trebuiască să comit vreo infidelitate”. Şi asta nu e încă tot: într-o noapte, „pradă unei porniri feroce, mi-a retezat cu dinţii sfîrcul sînului... Din cauza asta, de atunci nu mi-am mai arătat niciodată, în faţa nimănui, pieptul complet dezgolit”.

Familia Mac Leod prezintă, bineînţeles, o relatare diametral opusă. Scrisorile adresate de căpitan surorii lui nu sînt decît un lung rechizitoriu împotriva Grethei. „Cît m-a făcut să sufăr! Am stat zile-ntregi fără să adre­sez o vorbă tîrîturii ăsteia, care n-a trăit decît pentru propria ei plăcere şi i-a neglijat într-un mod scandalos pe bieţii micuţi... Cum să mă descotorosesc de nemernica asta şi să păstrez în acelaşi timp copiii?

O să fie tare greu, Louise. Ah! de-aş avea bani să-i cumpăr consimţămîntul, căci netrebnica e în stare de orice pentru bani...”. După moartea unuia din băieţi: „Trebuie neapărat s-o sustrag pe fetiţă de sub influenţa detestabilă a mamei ei, care e o destrăbălată din naştere, altfel va fi şi ea pierdută pentru totdeauna... Fetiţa mea o s-o apuce în mod fatal pe căi greşite dacă mai rămîne şase luni în ghearele femelei ăsteia...”.

În altă scrisoare Mac Leod povesteşte că odată, după o scenă violentă, s-a dus să se plimbe cu fata lui.

Atunci Gretha a luat ostentativ, în faţa servitorilor, revolverul soţului ei şi s-a dus să-1 ascundă în propriul ei dulap. Pregătea, explică el, „povestea cu ameninţările cu moartea”. Dar el îşi linişteşte sora: „S-o împuşc eu pe putoarea asta, ca să fac din cauza ei ciţiva ani de puşcărie?

Nu, nu-s chiar aşa de prost! Şi apoi, sărmana fetiţă...”.

La 30 august 1902, tribunalul din Amsterdam pronunţă o hotărîre de divorţ între soţii Mac Leod. De data asta despărţirea e definitivă. Pentru nimic în lume, comandantul nu mai vrea să trăiască alături de nevasta lui. Şi cum nici ea nu ţine deloc la asta... Încotro s-o apuce? Gretha este găzduită pentru scurt timp de cumnata ei, după aceea, din nou, de unchiul și mătușa ei Taconis, la Haga, pe Regent-Esselaan. Să dăm oare crezare celor care au ponegrit-o afirmînd că ar fi ţinut după aceea, împreună cu o damă R., „un soi de prostituată, un bordel clandestin pe Havenkade, la Scheveninghe”?

Oricum, nici nu i-a trecut prin minte să-şi reia viaţa meschină din vremea adolescenţei. Flacăra independenţei, care arsese întotdeauna în ea, era mai vie ca oricînd. Ce era, aşadar, de făcut? Şi-a adus aminte de viaţa ei din Java. Acolo citise nişte cărţi voluminoase cu privire la religiile orientale, cărţi în care amorul fizic este studiat ca orice ştiinţă.

Mai tîrziu avea să se găsească la ea, printre altele, un Kama-Sutra însemnat şi adnotat cu grijă. Îi plăcuseră dansurile sacre şi observase cu luare-aminte tot ritualul femeilor acelora pe care religia le hărăzise dansului.

De cîte ori se privea în vreo oglindă vedea imaginea unei femei cu faţa oacheşă, cu ochii şi părul negru, imaginea unei autentice orientale. De ce n-ar dezvălui ea europenilor secretul acelor dansuri din Java, aproape necunoscute aici?... Mîngîie îndelung acest vis. Apoi se hotărî. Plecă la Paris.

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (1)

Vizînd ample şi profunde mutaţii în baza tehnicomaterială a economiei şi societăţii, ca premise ale progresului accentuat al naţiunii noastre, procesul înfăptuirii opţiunilor strategice şi direcţiilor de bază ale prognozelor, programelor şi planurilor de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducere a progresului tehnic în diferitele ramuri şi domenii ale ştiinţei, tehnologiei şi producţiei, în cadrul instituţionalizat de stat, a fost marcat în mod constant, în ansamblul transformărilor petrecute în acea etapă, pe o arie din ce în ce mai largă şi mai diversificată, de momente importante, cu valoare de referinţă la scara întregii ţări.

Noţiunile „ştiinţă şi tehnologie”, potrivit studiilor UNESCO, includ în principal următoarele activităţi: 1) Cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, adică studiile, experimentările, conceptualizarea şi verificarea teo­ riilor pe care le implică orice descoperire sau pune­ re la punct a unor aplicaţii noi; 2) Dezvoltarea tehnologică, respectiv, procesul de adaptare, încercări şi perfecţionare, care conduce la aplicaţii practice; 3) Serviciile ştiinţifice şi tehnologice, care reprezintă un ansamblu variat de activităţi esenţiale ale progresului cercetării şi punerii în practică a ştiinţei şi tehnologiei, în special, aceste servicii culeg, tratează şi difuzează informaţia ştiinţifică şi tehnologică necesară; 4) Inovarea, adică procesul de lansare a unui produs sau a unui procedeu nou: scopul său este să asigure utilizarea efectivă a ideilor noi şi a invenţiilor în economia naţională. Inovarea cuprinde, de asemenea, „transferul de tehnologie”, adică introducerea produselor sau a procedeelor în ţări în care înainte erau necunoscute.

Unii consideră că eforturile de difuzare şi de propagare

a inovaţiilor în sectoarele productive ale economiei fac, de asemenea, parte din procesul de inovare (Vezi Introduction à l’analyse politique scientifique, UNESCO, nr. 46,1982).

Cîteva dovezi grăitoare, din anii: 1966. La Bucureşti, pe platforma industrială Pipera, ia fiinţă Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Electronică. Realizînd unicate destinate unor obiective de importanţă deosebită ale economiei naţionale (Canalul Dunăre-Marea Neagră, hidrocentralele de la Porţile de Fier I şi II, centralele nucleare), institutul livrează, în acelaşi timp, întreprinderilor de profil, prototipuri ale unor produse, însoţite de docu­mentaţia tehnică, şi o parte din utilajele necesare pentru scurtarea duratei de introducere în fabricaţie a produselor respective.

- Sînt date în funcţiune primul grup electrogen de 100 MW, cu cazan cu pornire rapidă, la Centrala Termoelectrică Fîntînele-Sîngeorgiu de Pădure (jud. Mureş), primul grup de 200 MW la Centrala Termoelectrică Luduş (jud. Mureş), cel mai mare la acea dată din ţară, şi prima turbină de gaze (36,5 MW) la Centrala Bucureşti-Sud. În acelaşi timp, se deschid lucrările la şantierul importantului complex hidrotehnic de la Poiana, pe Valea Uzului.

- Se înfiinţează Institutul de Geofizică Aplicată al Academiei R.S. România, care urmăreşte traiectoriile sateliţilor artificiali ai Pămîntului, furnizînd date pentru cercetarea acestora, şi efectuează prospecţiuni geofizice. În cadrul institutului au fost determinate acumulări de minereuri metalifere la Ditrău (jud.

Harghita), Moldova Nouă şi Oraviţa (jud. CaraşSeverin) etc., au fost descoperite, în depresiunile intra-

*** 13 decembrie 1905. Rar se pomenise în saloanele Muzeului Guimet un public atît de strălucit. Elita Parisului aflase că o dansatoare hindusă, pe nume MataHari, avea să execute în seara aceea dansuri rituale. Se anun­ţase că „avea să evoce, timp de cîteva ore, cultul sacru al popoarelor asiatice”. Domnul Guimet, milionar şi entuziast admirator al Orientului, care fondase muzeul din banii săi, transformase biblioteca în templu vechi, în „sanctuar al zeului Șiva”.

Pe scaunele aşezate la rînd, iată-i pe ambasadorul Japoniei, pe ambasadorul Germaniei şi pe prinţesa Radolin, apoi pe toţi prietenii, pe specialiştii orientalişti, pe critici. Cîteva aplauze. Domnul Guimet apăru pe estradă ca s-o prezinte pe dansatoare.

– E ziua sărbătoririi zeului – explică el. De cum răsare soarele, preoţii, după ce s-au purificat, s-au dus cu mare alai la templu ca să-1 deştepte pe zeu. I s-au închinat, apoi l-au scufundat în apă, l-au spălat, l-au uns cu parfumuri, cu tămîie, cu uleiuri şi l-au îmbrăcat cu ţesături scumpe, l-au împodobit cu bijuterii preţioas i-au oferit cu pietate apa sfîntă a Gangelui, flori, fructe, ramuri, seminţe, orez fiert şi prăjituri, apoi au cîntat în faţa lui. În sfîrşit, a urmat ofranda supremă şi cea mai plăcută: dansurile sacre.

Domnul Guimet se făcu nevăzut. Patru naucis – dansatoare secundare – apărură şi se aşezară la picioarele statuii lui Șiva. O orchestră invizibilă, în care predomina sunetul subţire al flautului, începu să cînte.

Baiadera Mata-Hari se ivi... Mai bine zis, Grietje Zelle, sau Gretha Mac Leod, dacă doriţi. Ce trans­ formare extraordinară! De cînd se afla la Paris, cu o încăpăţînare savantă, se străduise să-şi desăvîrşească treptat noua ei personalitate. Dansase prin diverse saloane, pretinzînd o retribuţie modestă. Pozase pentru pictori. La rigoare, ca să-şi echilibreze bugetul instabil, se oferise bărbaţilor. (va urma) ALAIN DECAUX şi extracarpatice, anomalii caracteristice zăcămintelor de sare, au fost cercetate gravimetric şi seismometric majoritatea structurilor de ţiţei şi gaze; de asemenea, a fost stabilită pentru prima dată grosimea scoarţei Pămîntului în ţara noastră, descoperindu-se în adîncime un corp geologic, necunoscut, denumit „fundamentul domeniului getic”. Institutul colabora cu Centrul Mondial de Calcul pentru Geofizică şi cu peste 200 de observatoare internaţionale.

- La Şantierul Naval Olteniţa se lansează la apă „Voinicul”, primul spărgător de gheaţă şi salvator de nave naufragiate construit în România.

1967. Se construieşte Combinatul Chimic din Rîmnicu Vîlcea, unul dintre cele mai mari și mai moderne din țară, în cadrul căruia funcţionează fabrici de produse clorosodice, de oxoalcooli, de insecticide, de policlorură de vinil etc. În acelaşi timp, la Combinatul Chimic din Oraşul Victoria (jud. Braşov) intră în producţie cea mai mare fabrică de metanol din ţara noastră.

- Un grup de fizicieni din Cluj realizează un generator vibrator de ultrasunete, destinat aplicării acestora în agricultură.

- La Uzina „Electroputere” - Craiova este fabricată, după proiecte origi­nale româneşti, şi pornită în cursă prima locomotivă electrică din ţară pentru principalele magistrale feroviare, realizînd o viteză comercială de 1,1 km pe minut.

- Se înfiinţează, la Bucureşti, Institutul de Cercetări pentru Economia Agrară şi Organizarea Întreprinderilor Agricole Socialiste, Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor, Institutul de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare şi Institutul de Cercetări pentru Valorificarea Legumelor şi Fructelor, iar la Braşov, Institutul de Cercetări pentru Cultura Cartofului şi a Sfeclei de Zahăr. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101

Cronic de noiembrie Spiritul care ne domin Noiembrie coboară din Munții Carpați, mai întîi ca o boare de gînd răzleț, apoi ca o închipuire de șevalet gigantic, pe care să încapă tot alaiul de frunze rătăcite în Univers, după care, cea de-a unsprezecea lună a anului se întrupează în gerarul căzut mai întotdeauna înainte de termen din calendarul ajuns la ultima filă din clepsidra duzinei anuale.

E, totuși, noiembrie (cînd scriu aceste rînduri), deși – precum viața noastră cotidiană, este un noiembrie atipic – cu zile blagoslovite de Dumnezeu cu căldura și lumina izvorîte din Soare – cadou nesperat pentru încă o primenire a naturii. Spiritul toamnei divine, turnat în pocale de mărimea și formatul unei inimi românești, ne inundă trupul cu o putere strecurată în căușul intim al ființei, înarmîndu-ne cu pavăza apărătoare de bruma care ne pîndește din neant.

Mă închin în fața acestui anotimp, puțin fluid anul acesta, și, pînă la metamorfoza albului ce-i va încununa calendarul, deschid cartea iubirii de oameni – ,,Poeme de dragoste, ură și speranță” – a regretatului Corneliu Vadim Tudor, și mă îmbrac cu vibrația poemului ,,Elogiul de toamnă”, în care ,,purpura foșnește tainic pe păduri și pe cîmpii”. În afara spiritului inoculat de purpura care foșnește tainic pe păduri și pe cîmpii, ca un reflex ludic al naturii, poetul invocă aici și spiritul suprem al Patriei, de la care chiar pleacă în zugrăvirea autumnală a prezentului: ,,Lăudată-ți fie steaua, geniul bun te aibe-n pază”. Nu este greu de remarcat trecerea sublimă pe care o practică poetul – și în acest caz – de la exprimarea valorilor perene ale Țării (,,tu ești dragostea supremă, fără tine viața nu-i”), la descrierea anotimpului așezat sub zodia toamnei, prin intermediul a două realități palpabile – pîinea și vinul – astfel: ,,pîinea nouă crește-n țesturi, fierbe în pocale vinul”.

Acest noiembrie, pentru o parte din oamenii care l-au cunoscut și au stat în preajma lui Corneliu Vadim Tudor, în frunte cu familia Tribunului, a trăit și un alt gen de spirit – unul evocator, de înaltă ținută umană și duhovnicească, generat atît de atmosfera sacră din incinta unui lăcaș de cult, cît și de aerul academic, respirat în aula unei instituții de cultură din centrul Bucureștilor.

De la aceste două repere de referință transmit, în scris, impresii de martor, trăitor, un timp, în lumina reflectoarelor ,,României Mari” – nume emblematic, dat unui fenomen (politic și social) de la sfîrșitul Mileniului II.

Sub bolt de biseric Sîmbătă, 23 noiembrie.

Dimineața acestei zile a fost una care a încercat să iasă din tiparul lunii noiembrie, venind cu un cer acoperit de nori și cu vîntul slobod să hoinărească printre blocurile cenușii ale Capitalei. Sfîrșitul de săptămînă în București cheamă lumea la activități administrative mai speciale, pentru care nu ai timpul necesar în cursul săpămînii, fie la spectacole sau întîlniri prietenești – atîtea familii, atîtea moduri de petrecere a unui timp în afara sferei serviciului cotidian. Înainte cu puțin timp de ora 11, frumoasa biserică de la ,,Kilometrul zero” al Capitalei, Biserica Sfîntul Gheorghe Nou – ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu – a prins viață. Ușile mari s-au deschis și, în pridvor – considerat cea mai frumoasă podoabă arhitecturală a bisericii, apar primii oaspeți. Pe cele două mese, așezate în formă de cruce, sînt aduse ofrande specifice unei slujbe religioase, în memoria unui semen

starea de spirit a poetului Corneliu Vadim Tudor, privită prin lumina sfîntă a candelei din biserică. ,,N-am să-mi pierd credința-n Dumnezeu Este o forță mai presus de mine Azi sînt la răscruce, mi-este greu Îmi rîd în față cei fără rușine. ...................................................................

Am o avere, însă, mai de preț: Un nume bun și-o operă bogată! Și-o candelă de-argint, cu foc măreț: Credința-n Dumnezeu, nestrămutată”

Viaa dup moarte – la 70 de ani i o zi

de-al nostru: colivă, colaci, vin, lumînări și prosoape, precum și mai multe pachete. În fața acestor bunătăți, portretul lui Corneliu Vadim Tudor și o panglică tricoloră sugerează personalizarea momentului solemn la care urma să luăm parte – familia Tribunului aniversa, într-un stil aparte, cei 70 de ani pe care capul familiei i-ar fi împlinit peste cîteva zile, pe 28 noiembrie. Doamna Doina Vadim Tudor, cu fiicele Lidia și Eugenia, cărora li s-au alăturat cîțiva apropiați ai familiei, așteaptă, cu emoția cuvenită acestui eveniment, începerea slujbei de pomenire. Patru preoți, în frunte cu preotul paroh Emil Nedelea Cărămizaru, încep slujba. Într-o liniște apostolică, sub lumina imensului candelabru ce domină, impunător, incinta bisericii, vorbirea cîntată a preoților ne transpune într-o lume de liniște și pace – acea lume pentru care a luptat Corneliu Vadim Tudor cît a trăit. Din cînd în cînd, înconjurul celor două mese de către preot și clinchetul fin al cadelniței, simultan cu mirosul specific de tămîie, ne transmit semnalele pure ale lumii creștine – trăire ideatică a eului nostru, care nu poate rămîne fără urme de lumină în sufletul fiecăruia.

După intonarea emoționantei ,,Veșnica lui pome­ nire”, moment în care grîul din colivă s-a înnobilat cu puterea purificatoare a vinului (,,Beți dintru acesta toți, că acesta este Sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”), cuvintele părintelui Gelu Bogdan – un omagiu adus celui pomenit – au trimis spre Domnul imn de laudă pentru faptele pămîntești ale lui Corneliu Vadim Tudor. Într-o vorbire caldă și duhovnicească, părintele Bogdan ne-a reamintit cîteva dintre actele de curaj, și, totodată, de slujire a Sfintei Biserici, așa cum a fost cununia religioasă a Tribunului, al cărui naș a fost chiar preotul care ne vorbea – faptă pusă sub pericolul izgonirii preotului din serviciul religios, și cu repercusiuni pentru tînărul jurnalist de la AGERPRES. Alt exemplu de atitudine în sprijinul Bisericii Ortodoxe Române a fost intervenția lui Corneliu Vadim Tudor, ajungînd pînă la șeful Statului, Nicolae Ceaușescu, pentru a opri dărîmarea bisericilor, în special pentru biserica Sfînta Vineri.

Aceasta a fost slujba. Aș mai adăuga și spusele de învățătură ale părintelui Cărămizaru, care n-au făcut decît să întărească pledoaria părintelui Gelu Bogdan întru pomenirea sufletului celui ce a crezut în Biserică și a militat pentru apărarea ei – Corneliu Vadim Tudor – la 70 de ani, cît ar fi împlinit în această lună noiembrie – lună de referință pentru familia Tribunului, care, cu discreție și cu pietate, dar cu mare dragoste, îi cinstesc amintirea.

Nu pot încheia descrierea acestui eveniment de suflet la care am avut plăcerea să iau parte, la invitația redactorului-șef al revistei noastre, domnișoara Lidia Vadim Tudor, fără a-l înnobila cu două strofe (prima și ultima) din poezia ,,Candela de argint”, din volumul ,,Elegii pentru suflete nobile”, versuri ce probează

Ceea ce a început sîmbătă, 23 noiembrie, la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, a continuat vineri, 29 noiembrie, într-un alt cadru și într-o ipostază laică, la Sala Dalles din centrul Capitalei. În acest loc, pe care-l poți asemui cu o aulă de facultate, unde se întîlnesc spiritele învățate ale acestui neam, s-au adunat cei care au răspuns la invitația Revistei ,,România Mare”, prieteni și cititori ai revistei, pentru a-l sărbători pe cel care, cu numai o zi în urmă, pe 28 noiembrie, ar fi împlinit rotunda vîrstă de 70 de ani – Corneliu Vadim Tudor.

Pregătirea evenimentului, pînă în cele mai mărunte detalii, a fost făcută cu minuție și profesionalism, dragostea și prețuirea pentru omul iubit și-au dat mîna, realizînd un program fără cusur. Încă din hol, pășim direct în atmosfera insuflată în timpul vieții de Tribun: un panou impozant, conținînd, în mai multe poziții, genericul Revistei ,,România Mare”, alături de vulturul cruciat (în fața căruia cei care soseau nu ratau prilejul de a se fotografia); o mapă foarte elegantă, cu o fotografie pe copertă reprezentîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor înconjurat de Tricolor, între înscrisul de sus ,,CORNELIU VADIM TUDOR (1959-2015)”, și cel de jos ,,70 DE ANI DE LA NAȘTERE”, mapa conținînd Programul manifestării, ultimul număr al revistei precum și volumul de poezii ,,Elegii pentru suflete nobile”, reeditat cu ocazia acestui eveniment. În sală, pe un ecran de pe fundalul scenei, ne-a întîmpinat domnul Corneliu Vadim Tudor, cu brațele deschise, pe fondul Tricolorului Românesc, avînd înscrise datele amintite mai sus și un citat din crezul său de viață.

Dacă partea de protocol a fost la înălțimea unui eveniment de anvergură, la fel putem defini desfășurarea propriu-zisă a programului, unde redactorul-șef al revistei, domnișoara Lidia Vadim Tudor, secondată de editorialistul Dragoș Dumitriu, au coordonat întreaga desfășurare, reușind să îmbine entuziasmul unor vorbitori

Lidia Vadim Tudor alături de prof. univ. dr. Mihaela Ionescu și soția regretatului jurnalist George Stanca

cu sobrietatea altora, intervenind acolo unde informația trebuia dublată cu veridicitatea acesteia! În discursul de bun-venit, redactorul-șef al revistei, domnișoara Lidia Vadim Tudor, într-o ținută sobră, dar elegantă, vizibil emoționată de trăirea acestor clipe frumoase peste care se suprapune umbra durerii pierderii părintelui drag, ne-a dezlegat ,,enigma” care se prindea de noi asemenea unui fir de păianjen, în raport cu semnificația evenimentului la care fusesem invitați: ,,Ne-am adunat aici pentru a-l sărbători pe tata. El se bucura foarte mult de sărbătoarea zilei lui de naștere, și, cînd primea cadouri, era ca un copil din punctul acesta de vedere. Ne-am gîndit că ar fi minunat să facem acest eveniment cu prilejul zilei lui de naștere, și nu cu prilejul zilei plecării tatei dintre noi. Cu siguranță, îi facem o bucurie, sînt convinsă de acest lucru...”

Apoi, domnișoara Lidia a avansat o idee interesantă, care pune în valoare gîndirea elevată a autoarei, în contextul unui demers derizoriu, în care se scaldă politica românească actuală: ,,V-aș ruga să nu abordăm subiecte politice, deși tatăl meu a fost un om politic marcant în România. Acesta este un eveniment la care să ne bucurăm, să ne emoționăm, așa cum i-ar fi plăcut și lui tata, în toată complexitatea lui ca poet, ca istoric, ca om politic, ca tată”.

Discursurile invitaților speciali, ,,dirijate” discret de domnul Dragoș Dumitriu, au avut darul să reînvie, în Sala Dalles, o părticică din atmosfera plină de avînt din Parlamentul României, unde parlamentarii PRM erau vectorii unor opinii realiste, în favoarea alegătorilor, încercînd să combată arivismul și propaganda găunoasă a unor colegi de la alte partide. Doamna prof. univ.

Mihaela Ionescu, fostă deputată PRM, ne-a reamintit numele unora dintre personalitățile care reprezentau în cel mai înalt For al Țării – Parlamentul – partidul creat de Corneliu Vadim Tudor, pomenind nume precum: Viorica Moisiuc, Ilie Ilașcu (acesta fiind în închisoare, în Transnistria, cînd a fost ales senator de Bacău, pe listele PRM – caz unic în analele parlamentare!), Carol Dina, Olguța Vasilescu, Mihai Ungheanu, Constantin Găucan, Paul Magheru, Ilie Merce, Ioan Sonea... Abordînd tematica operei celui omagiat, doamna prof. univ. a reliefat o latură mai puțin evidențiată a poetului Corneliu Vadim Tudor, aceea a poeziei religioase, arătînd locul acestui gen în crezul religios al autorului.

Prof. Mircea Costache, fost deputat PRM, orator de vază în Parlamentul României, a făcut și aici dovada acestui talent, invocînd – într-o paralelă sui-generis – figura și postura senatorului Corneliu Vadim Tudor în Forul Suprem al Țării, în comparație cu ,,pigmeii” de azi, cu referire directă la discursurile unor politicieni actuali, prilejuite de Ziua Națională a României. La un moment dat, într-un evantai de întrebări grave, domnul Costache Mircea s-a adresat – la figurat, națiunii – chintesența fiind aceasta: ,,Cum ar fi arătat, azi, România, cu un președinte cu statut moral și cu dragoste de Țară, așa cum era Corneliu Vadim Tudor?”. Și tot domnia sa trage concluzia: ,,Am ratat un moment istoric!”. Întrun final apoteotic, oratorul declamă două poezii din opera lui Corneliu Vadim Tudor, prima – ,,Românie, sat fără cîini” - , scrisă în 1990, ar merita citată integral, însă lipsa de spațiu ne determină să o propunem celor care au volumul ,,Carte românească de învățătură” să o recitească. Aplauzele venite din sală au răsplătit prestația prof. Mircea Costache care ne-a făcut să trăim cîteva minute în preajma lui Corneliu Vadim Tudor.

Domnul prof. univ. dr. Academician Iulian Crețu, fost viceprimar al Capitalei, a urcat pe scenă, pentru a ne vorbi despre patriotismul manifestat de Corneliu Vadim Tudor, în condițiile ingrate, cînd acest sentiment pare a fi o rușine pentru unii dintre semenii noștri.

Tînărul medic din Timișoara, Livius Țîrnea, cel care a condus destinele organizației PRM Timiș, acaparează atenția și interesul audienței prin sinceritatea cu care vorbește, mesajul pe care ni-l aduce de la Timișoara pare a fi parafat chiar de la primele cuvinte: ,,Ne-am adunat aici ca să sărbătorim momentul zero al istoriei acestui neam, pe cel care a fost Corneliu Vadim Tudor”.

Medicul timișorean (și cadru didactic la facultatea de profil) vine cu o noutate în aprecierea operei poetului Corneliu Vadim Tudor, ne prezintă un volum de versuri publicat sub îngrijirea și pe cheltuiala domniei sale, gest semnificativ întru demonstrarea aprecierii personalității fostului lider al PRM. Dînd glas inimii de patriot român, crescut sub zodia învățăturii mentorului său, Corneliu Vadin Tudor, medicul își încununează discursul cu un adevărat recital de poezii, definind un cadru de vie amintire a celui sărbătorit azi.

Pentru că rostul acestui reportaj nu este acela de a se transforma într-un fel de proces-verbal al unei ședințe de lucru, mă simt obligat să amestec planurile acestui

Lidia Vadim Tudor alături de „poetul diasporei“, Viorel Boldiș

eveniment, reliefînd marea plăcere de a vorbi despre personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor, azi, cînd ar fi împlinit 70 de ani, a celor invitați, dar și a oamenilor din sală – sosiți ca simpatizanți ai Tribunului, chiar dacă nu l-au cunoscut personal. În acest exemplu se încadrează și domnul Viorel Boldiș, care trăiește în Italia de un sfert de veac, român care nu numai că nu a uitat Limba Română, dar ne-a recitat două poezii închinate sărbătoritului zilei, fapt care trage o linie de demarcație între acest român din Diaspora și mulți din același areal, care, plecați (din diferite motive), au uitat limba pe care au supt-o de la mama lor, și au uitat de Mama România!

Bravo, domnule Viorel Boldiș!

O pată de culoare aparte ne-a adus-o, tocmai din Maramureș, din Săpînța, domnul Pop Ioan Todiuț. După ce, cu o zi înainte, a fost la mormîntul Tribunului, unde s-a recules și a depus un buchet de flori de toamnă, iată-l azi, aici, pe scenă, într-un chenar de românism pur, în costumul lui de acasă, cu Tricolor, vorbindu-ne în graiul de Maramuʼ despre ceea ce a însemnat Corneliu Vadim Tudor în viața domniei sale, precum și în viața României.

Grăbindu-se să nu piardă trenul de Baia Mare, Todiuț (ce nume frumos, de alint!) și-a mărturisit regretul că Tribunul nu a mai avut timp să viziteze Săpînța, în acest cadru invitînd familia Corneliu Vadim Tudor pentru a o găzdui de sărbători, la Săpînța!

Ca întotdeauna, orele unor momente astrale par a fugi mai repede de pe ecranele ceasornicelor. Așa a fost și cu această ocazie. De la 3 ore cît prevedea programul, s-a ajuns la 4, iar eu, de la 6 pagini de manuscris, am ajuns la 9! Doamne, ce avalanșă de momente și de idei, cum să le cuprinzi pe toate? Oricît de zgîrcit ar fi spațiul tipografic, nu-l pot omite pe compozitorul Marin Voican, care ne-a magnetizat cu glasu-i sonor și cu versurile de suflet ale unui cîntec din care picura însăși lacrima României: ,,Țara noastră-i despărțită,/ Codrii Bucovinei plîng”.

Noi n-am plîns. Ne-am bucurat să vizionăm un film, parte a unui viitor material documentar despre viața și activitatea Tribunului, care se va fi împlinit pînă la jumătatea anului viitor, după cum ne-a promis

domnișoara Lidia – care ne-a adus în fața ochilor, dar și a minții, frînturi din cel care a fost Omul, Poetul, Politicianul, Istoricul, Pamfletarul, Gazetarul și, nu în ultimul rînd, soț și tată - Corneliu Vadim Tudor.

Răspunzînd la unele întrebări din sală, redactorul-șef al Revistei ,,România Mare” a proiectat în fața noastră un vast program pentru cinstirea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, dintre care am notat: * îmbunătățirea, în continuare, a graficei revistei; * lansarea unui site, intitulat ,,TRIBUNUL”, ca un supliment al ,,României Mari”, unde se pot citi articole din numerele revistei, articole vechi, scrise și publicate de-a lungul vremii de Corneliu Vadim Tudor, diferite alte lucrări literare; * editarea unui volum de poezii creștine, precum și a unui volum de aforisme, în cursul anului viitor; * ridicarea unei statui a poetului; * demersuri în vederea denumirii unor străzi (din Capitală și din țară) cu numele lui Corneliu Vadim Tudor; * reeditarea ,,Cărții de aur” (1000 de pagini), doctoratul lui Corneliu Vadim Tudor; * încercarea de a găsi un regizor pentru realizarea unui film după scenariul scris de Corneliu Vadim Tudor, ,,Candele pe zăpadă” – film eroic, de război; * reînvierea faptei umane, denumită ,,Cina Creștină”; * lansarea Fundației ,,Corneliu Vadim Tudor”.

Dintr-un noian de gînduri care mă copleșesc acum, la scrierea acestui reportaj, vreau să mai așez pe hîrtie două, legate de protagoniștii întîlnirii noastre: Dragoș Dumitriu, la un moment dat: ,,La 4 ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, noi judecăm mai limpede și vedem altfel diferitele supărări ale Tribunului cu unii dintre colaboratori. Oameni precum Corneliu Ciontu, Ilie Merce, generalii Buzea și Paraschiv, istoricul Ion Ardeleanu ... au creat soclul pe care, azi, îi punem statuia lui Vadim”. Interesantă (și îndrăzneață idee!).

Răspunzînd unei supoziții a unei doamne din sală, legată de cauza morții Tribunului, Lidia – manifestînd un real simț al realității, și nedorind să cadă în vreo capcană publicistică, cu o finețe a detaliului care o caracterizează, a răspuns, sec, dar, sigur: ,,Să lăsăm lucrurile să rămînă așa cum sînt!”. Genial și... strategic răspuns!

Pentru întreaga realizare a acestui program, mulțumiri au primit, la scenă deschisă, doi bărbați, implicați, cu trup și suflet, în tot ce întreprinde familia întru cinstirea lui Corneliu Vadim Tudor – este vorba despre domnii Dragoș Dumitriu și Dan Alexandru (cel care ne-a dat prilejul să vizionăm acel film cu scene de autentică emoție).

Cred că aici trebuie să închei, deși îmi pare rău.

Pentru a transfera atmosfera din Sala Dalles în memoria cognitivă a cititorilor revistei noastre, într-o expresie cît mai verosimilă și mai complexă, poate mai era nevoie de cîteva exemplificări!

La 70 de ani, cît ar fi împlinit Corneliu Vadim Tudor pe 28 noiembrie, o zi mai tîrziu, la Sala Dalles din București, a avut loc un eveniment, în care, parcă s-ar fi întrupat duhul Tribunului. A fost o șezătoare literară.

A fost un cenaclu literar. A fost o sesiune de comunicări despre tot (sau aproape tot) ce se putea ști despre Corneliu Vadim Tudor. A fost un spectacol, o întîlnire cu Patriotismul Românesc. A fost o Sărbătoare!

Nu știu cum va fi altă dată. Acum însă, cel mai puternic sentiment cu care am plecat de la acest inedit eveniment, înscris în linia crezului lui Petru Rareș, mult îndrăgit de Corneliu Vadim Tudor, este: ,,VOM FI IARĂȘI CE-AM FOST, ȘI MAI MULT DECÎT ATÎT!”.

Reportaj realizat de GEO CIOLCAN

14

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Cum s-a schimbat Basarabia după Unirea cu România: ,,Pe calea regăsirii de sine și a progresului” (3) Ajutor financiar pentru refacere Însă, pînă la eforturile de modernizare economică propriu-zisă a Basarabiei, o serie de măsuri au vizat refacerea ei economică şi socială, cauzată de războiul mondial. Respectivele măsuri au fost cu atît mai preţioase, cu cît România se afla, în acea perioadă, într-o situaţie extrem de dificilă, avînd stocul de aur depus în trei state – în Rusia, Germania şi Marea Britanie. Potrivit datelor Guvernatorului Băncii Naţionale a României, I.G. Bibicescu, din 17 februarie 1919, partea cea mai însemnată a acelui tezaur se afla în Rusia, „în sumă de peste lei 315 mil. aur efectiv şi 1,5 mld. alte valori şi titluri, tezaur garantat de guvernul Imperial”, guvern care fusese, între timp, înlocuit cu un guvern bolşevic. În plus, o altă parte a tezaurului se afla depusă la Reichsbank din Germania, în valoare de lei 80.469.650 aur efectiv, şi 98.105.500 în Marea Britanie, la Bank of England, deci un total de 493.730.430 aur efectiv. Aşadar, în pofida enormelor dificultăţi, prin decretul regal din 15 octombrie 1918, creditul de război în sumă de 1,7 miliarde lei a fost sporit cu 300 mil. lei, pînă la suma totală de 2 miliarde de lei, respectiva sumă urmînd a fi acordată populaţiei Basarabiei pentru pagubele de orice fel cauzate de război, precum şi pentru orice alte cheltuieli provocate de război. Printr-un alt decret regal, din 1 noiembrie 1918, s-a permis municipiului Chişinău „să contracteze un împrumut pînă la concurenţa sumei de 10 mil. lei de la orice bancă din ţară şi în cont curent, cu care să se aprovizioneze cu alimente de primă necesitate şi obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte”.

Societăţi de ajutorare, decrete, credite, subvenţii În aceeaşi ordine de idei, prin contribuţia directă a reginei Maria a României, în perioada imediat următoare Unirii Basarabiei cu România, avînd în vedere consecinţele sociale extrem de grave produse de anii războiului mondial, a fost înfiinţată ,,Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război”, avînd ca scop „adăpostirea, întreţinerea şi educaţia fizică şi morală a orfanilor de război”, cu secţii regionale la Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Chişinău, cuprinzînd judeţele din întreaga Basarabie. La scurt timp de la înfiinţare, printr-un decret semnat de regele Ferdinand I, s-a decis acordarea unei subvenţii iniţiale de 10 mil. lei Societăţii „Ocrotirea orfanilor din război”, prin comitetele din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Chişinău. Concomitent cu respectiva iniţiativă, printr-un alt decret regal, a fost deschis pe seama Ministerului agriculturii şi domeniilor un credit extraordinar de 1 mil. lei, „spre a se veni în ajutorul centralei cooperativelor basarabene, însărcinată cu aprovizionarea populaţiei din Basarabia”. În fine, prin adoptarea statutului Societăţii pe acţiuni „Steaua Basarabiei”, cu sediul la Iaşi, s-a urmărit scopul „desfacerii în Basarabia, în condiţiile cele mai avantajoase pentru populaţie, a produselor ce lipsesc acolo, precum petrolul şi derivatele sale, sarea, chibriturile, tutun, scînduri, şindrilă ş.a., precum şi de a aduce din Basarabia diferite produse în Moldova”.

Acţiune concertată pentru dezvoltarea şcolilor din Basarabia (1) Învăţămîntul şi efortul de ridicare a nivelului de cultură al maselor largi ale populaţiei Basarabiei au făcut, indiscutabil, obiectul preocupărilor prioritare ale administraţiei române şi a întregului corp profesoral din România din chiar anul 1918. Avînd în vedere lipsa acută a materialelor didactice şi a rechizitelor şcolare, printr-un decret al regelui Ferdinand I a fost deschis pe seama bugetului Ministerului cultelor şi instrucţiunii, administraţia Casei şcoalelor, pe exerciţiul financiar 1918-1919, un credit extraordinar de 1 mil. lei pentru procurarea cărţilor didactice, literare, ştiinţifice şi a rechizitelor pentru nevoile şcolilor din Basarabia.

Potrivit mărturiei din 14 noiembrie 1918 a generalului Artur Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii a trimis în Basarabia în ianuarie curent mai mulţi învăţători, institutori şi profesori, în scopul de a încerca, prin sfaturi, să risipească neîncrederea semănată printre săteni de către bandele bolşevice şi să formeze legătura sufletească cu poporul de peste Prut. Încercarea, pe cît de folositoare, a fost şi îndrăzneaţă, căci aceşti piloni ai culturii şi ai sufletului românesc au păşit imediat în satele încă pline de răzvrătirea bolşevică, fără a se sprijini pe Armata ţării, pentru a nu stîrni bănuieli, încrezătoare numai în mijloacele proprii. Părăsindu-şi familiile pentru o cauză naţională, ei şi-au primejduit adeseori viaţa. Numai graţie curajului, stăruinţei, destoiniciei şi aleselor lor calităţi, ei au reuşit a se apropia de sufletul basarabeanului care, căpătînd încredere în ei, şi-a tînguit lor necazurile şi păsurile, invitîndu-i adeseori să judece pricinile dintre locuitori. Frumoasele rezultate ale muncii fără preget ce au depus se pot vedea din faptul că mare parte din ei au fost invitaţi de a rămîne printre dînşii”. (va urma) Enciclopedia universală Britannica, vol 10; Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (42) Crăciunul pe Frontul de Est (2) - Aflați în centrul Caucazului, și ofițerii Batalionului 10 vînători de munte „îşi urează la telefon unii altora sărbători fericite, căci situaţia nu permite să se întîlnească”. „În receptor se mai aude şi cîte o colindă”. Deşi era sărbătoare, inamicul a atacat continuu - menționează jurnalul de operații al unității. Fără succes, însă, deoarece vînătorii de munte români „nu s-au speriat nici chiar atunci cînd inamicul a ajuns la cîţiva metri în faţa lor”.

- Fiind singurul preot al Diviziei 20 infanterie în încercuirea de la Stalingrad, căpitanul Octavian Friciu a făcut o slujbă religioasă la cartierul diviziei, în prezența generalului Nicolae Tătăranu și a statului major, binecuvîntînd pomul de Crăciun (un brad ce avea pe el puțină vată și două mucuri de lumînare). În ziua Nașterii Domnului, preotul a făcut slujbă la răniții din Bazarguno, apoi s-a deplasat la Pitomnik, unde a făcut un serviciu divin la răniții și bolnavii internați la ambulanță, precum și pentru ofițerii și trupa diviziei.

- În 1943, Naşterea Domnului a fost întîmpinată cu bucurie şi în prizonierat. „Seara, serbare foarte reuşită dată de ofiţeri, cu obiceiuri de Crăciun. Coruri, irozi, «Bună dimineaţa», şi «Moş Crăciun». Înainte de masă, s-a ţinut în corpul de dormitoare o slujbă religioasă, ocazie cu care s-a sfinţit anafura. Ni s-a comunicat de la comandament că avem dreptul să facem slujbă pe corpuri. Astă seară, slujba oficială m-a mişcat foarte mult... Seara ne-am strîns la pomul de Crăciun făcut de Novac şi Jean Dumitrescu. Mic şi cam sărac, era totuşi ordonat cu gust, din nimicuri: vată, aţă albă, cîteva coşuleţe frumos făcute, cu ţigări în ele, lumînări mici. O monedă de argint lucea în vîrf. Era minunat, s-a stins pentru cîteva clipe lumina, s-au aprins lumînările şi am cîntat cu toţii «O, brad frumos!»... Dimineaţa, au venit trei soldaţi cu o stea frumos făcută şi ne-au urat. Apoi ne-am adunat ofiţerii din regiment şi ne-am dus la colonei să‐i colindăm”. (consemnare a locotenentului Gheorghe Tănăsescu)

7 ianuarie 1942 După şase luni de participare continuă la război, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de munte, raportează comandantului Armatei 3 situaţia în care se aflau trupele române pe frontul din Crimeea: „Trupa este extrem de obosită. Este lipsită de orice aprovizionare şi igienă. Militarii stau în frig şi continuu îmbrăcaţi.

Toate batalioanele sînt în linie. Ofiţerii şi trupa sînt plini de paraziţi; sînt numeroase cazuri de scabie. Din această cauză nu se pot odihni. Tot timpul în ger şi viscol; au stat sub cerul liber sau în mici adăposturi de stîncă. Efectivele au scăzut simţitor; sînt multe companii comandate de sublocotenenţi şi plutoane de sergenţi. Din cauzele arătate mai sus, moralul trupelor este evident scăzut; trupa nu mai acordă încredere în promisiunile şefilor”.

- Informat despre acest lucru, Ion Antonescu este necruţător: „Moralul trupei este ce este moralul ofiţerilor. Ofiţerii sînt, deci, cei adevăraţi vinovaţi dacă această situaţie este reală. Ofiţerii de la comandamentul Corpului vînători de munte, de la comandamentele de divizie şi pînă la comandanţii de batalioane. Este evident că situaţia în care împrejurările războiului au dus trupele de munte şi de cavalerie este foarte gravă. Sînt evenimente care nu au fost prevăzute, dar cărora trebuie să le facem faţă. Nimeni nu a socotit că, în timpul iernii, ruşii vor fi capabili de atîtea reacţiuni şi atîtea acte de iniţiativă. S-a crezut şi contat pe o stagnare. În faţa situaţiei create, ce era de făcut? Cu tot pericolul trebuia să retragem trupele? Se poate concepe o astfel de mentalitate? Trupele germane luptă de 5 ani, aleargă de pe un front pe altul fără răgaz, suferă de aceleaşi privaţiuni şi trăiesc şi se zbat cu aceleaşi greutăţi şi totuşi se bat. O fac pentru ţara lor. O fac pentru victorie. Iar noi ne-am obosit în cîteva luni! În războiul trecut luptătorii noştri au îndurat în Moldova greutăţi şi lipsuri şi mai mari şi totuşi nu au dat nici un semn de slăbire. Să se arate generalului Avramescu şi comandanţilor de brigăzi surprinderea mea pentru lipsa lor de înţelegere. Pentru mine, care mă zbat pentru tot neamul, greutăţile sînt mult mai mari şi totuşi nici o clipă nu m-am gîndit să mă las copleşit de oboseală, de luptă. Nu mă las, fiindcă ar fi o crimă. Să se lucreze necontenit asupra moralului ofiţerilor care au moralul pe care îl au şi l-au transmis şi trupelor din cauză că nu sînt destul de căliţi. Vor fi schimbaţi şi retraşi în rezervă de îndată ce va fi posibil”.

- Intelectualii din Cernăuţi îşi manifestă nemulţumirea pentru faptul că Universitatea din oraş a fost desfiinţată.

- Tineri saşi din Sibiu, din contingentul 1942, se prezintă la comandamentul german din oraş şi cer să fie încorporaţi în armata germană.

- Generalul Nicolae Tătăranu raporteză Cabinetului Militar al Mareșalului Ion Antonescu: „Statul major al Armatei este sesizat că Serviciul de Informaţii maghiar contează mult în activitatea lui informativă pe concursul ce-l are din partea soţiilor de origine etnică maghiară ale funcţionarilor români şi în special ale ofiţerilor. Acestea, sub pretextul intereselor familiare, fac dese călătorii în Ungaria, unde sînt interogate de organele informative maghiare şi, făcîndu-se apel la sentimentele lor maghiare, sînt solicitate a servi ca informatoare”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 13 decembrie 2019

ADEVARATE (

RM

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiat. A fost un important om de afaceri care şi-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donaţia a fost făcută în scopul ,,promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi”.

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din Bucureşti, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai României la începutul Secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului ,,Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului ,,Coroana României”. ,,Jacques M. Elias nu s-a însurat niciodată, permiţîndu-şi, de asemenea, prea puţine bucurii în viaţă. Pînă la adînci bătrîneţe — a murit în vîrstă de 79 ani — s-a considerat mereu ca un fel de slujbaş al averii sale, un soi de administrator.

Reţeta care l-a călăuzit pe marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost: Să cheltuiești mai puțin decît cîștigi!”.

Averea lui Jaques M. Elias La data morţii sale, averea bancherului - impre­ sionantă pentru acele vremuri – era răspîndită pe întreg mapamondul: Austria, Iugoslavia, Bulgaria, Germania, Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii. În anul 1939, statul român făcea încă demersuri pentru încasarea unor mari sume de bani din Grecia, Italia, Turcia şi Pretoria. Doar averea din România deţinută de marele bancher, estimată în 1923, anul decesul acestuia, era de aproape 150 de milioane de lei aur. Ea se compunea în principal din: ,,Domeniul Sascut-Bereşti, teren arabil şi păduri în suprafaţă totală de 1.300 hectare, moşia Dîrvari, teren arabil de 348 de hectare, hotelul Continental din Bucureşti, hotelul Patria din Bucureşti, casa şi mobilierul din strada Corabiei 1, casa şi mobilierul din str. Carol 35. Prăvăliile din str. Lipscani 82 şi 84, casa din Banu Mărăcine 5, mobilierul hotelurilor Continental şi Patria, terenurile Burilianu din Şoseaua Kisselef”. Ca să vă faceţi o idee şi în privinţa averii din străinătate a marelui filantrop, o să vă spun că doar în Austria acesta deţinea 9 imobile mari, situate în centrul Vienei. În total, 1.300 de camere, magazine, birouri etc. – a căror valoare era estimată la 22.798.687 lei şi care produceau o chirie anuală de 342.640 lei aur.

Testamentul lui Elias Jacques M. Elias şi-a întocmit testamentul în 2/15 decembrie 1914, aşadar cu nouă ani înainte de deces.

Testamentul cuprindea următoarele pre­vederi: ,,Institui legatar universal Academia Română, căreia îi las toată

averea mea mobilă şi imobilă, fără de nici o rezervă, oriunde s-ar afla această avere în ţară şi în străinătate. Impui legatarului univer­sal ur­ mătoarele sarcini: * Să înfiinţeze şi să stăruie a se recunoaşte ca persoană juridică o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită Fundaţia familiei Menachem H. Elias (notă: Menachem H. Elias a fost tatăl lui Jacques M. Elias) cu sediul în Bucureşti. Va înzestra această fundaţie cu toată averea mea, după ce se va deduce sarcinele succesiunii şi legatele perticulare.

Fundaţia familiei Menachem H. Elias va avea de scop a întemeia, întreţine, desvolta sau ajuta instituţiunile de cultură, de preferinţă de cultură practică, precum şi opera de asistenţă publică şi de binefacere, ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de preferinţă prin muncă, etc… În special, va avea obligaţia de a construi şi de a întreţine în Bucureşti un spital cu cel puţin una sută paturi, în condiţiunile cele mai moderne şi perfecţionate; acest spital se va numi: Spital fondat de Familia Menachem H. Elias. În acest spital se vor primi bolnavi de ambe sexe, israeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite. Va construi şi întreţine tot în Bucureşti un gimnaziu şi o Şcoală profesională pentru elevii israeliţi şi de orice altă credinţă.

Atît gimnaziul, cît şi şcoala profesională se vor numi Gimnaziul fondat de familia Menachem H. Elias şi Şcoala Profesională fondată de familia Menachem H. Elias”.

Mesajul adresat post-mortem de Jacques M. Elias rudelor sale a fost: ,,Eu am numai rude bogate - spunea el. Ce rost are să le las moştenire? Invit pe toţi membrii familiei mele să contribuie la această operă culturală şi filantropică”.

Cripta familiei Elias, Viena

Fundaţia familiei Menachem H. Elias Deşi prevederile testamentare erau foarte clare, recuperarea averii filantropului şi înzestrarea noii fundaţii s-au făcut cu multă dificultate. Asta în primul rînd pentru că ,,67 de persoane, ce se pretindeau a fi rude sărace, pînă la al 8-lea grad, ale defunctului Elias” au contestat testamentul acestuia. Valorificarea averii din străinătate s-a făcut, de asemenea, cu greutate.

Cu toate acestea, comitetul de conducere al fundaţiei înfiinţate de Academia Română – din care făceau parte personalități marcante precum prof. dr. Gr. Antipa, principele Barbu Ştirbey, ministrul liberal Emanuel Porumbaru, foştii miniştri de externe al României, Victor Antonescu și Emanuel Pantazi – au reuşit să recupereze pînă în 31 decembrie 1928 o avere care se ridica la 362 de milioane de lei. Se putea, aşadar, trece la punerea în operă a dorinţelor lui Jacques M. Elias. Trebuie să remarcăm că – în perioada interbelică, cel puţin – Academia Română s-a dovedit un excelent administrator al acestei averi impresionante.

Spitalul Elias

Intrare în spitalul Elias, 1939

Mihai de Alba Iulia (viitorul rege Mihai I) și a Reginei Elena, precum și a altor personalități din țară și din străinătate, a fost pus în funcțiune ,,Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias”, cel mai modern spital din Europa acelor vremuri deschizîndu-și porțile ambulatoriului, spitalului (cu 200 de paturi) și sanatoriului.

Iată cum descrie Spitalul Elias reporterul S.V. al revistei ,,Realitatea Ilustrată” într-un articol apărut în anul 1939: ,,Clădirile ridicate în bulevardul Mărăști – unul din cele mai frumoase bulevarde ale Capitalei – cuprind cele mai perfecte realizări științifice în domeniul spitalicesc. Spitalul este compus din: o secțiune de sanatoriu clasa I (bolnavi singuri în cameră) și clasa II (2 bolnavi în cameră). Bolnavii de sanatoriu pot fi internați cu însoțitori. În afară de acestea, sanatoriul posedă apartamente cu cameră de baie. O secțiune de spital cu saloane de 3 pînă la 6 paturi pentru bolnavii gratuiți sau cu plata foarte redusă. Atît secțiunea de sanatoriu, cît și secțiunea de spital posedă refectori, terase de Nord și terase de Sud, precum și toate anexele necesare unui confort modern.

Serviciul de radiologie este compus dintr-o secțiune de radio-diagnostic și o secțiune de radioterapie, prevăzute cu aparatele cele mai moderne. Spitalul are servicii de electrocardiografie și metodă grafică, laborator de metabolism bazal, laborator de cronaxie, laborator de anatomie patologică, laborator de bacteriologie, laborator de hematologie și serologie, laborator de chimie, serviciu de hematologie și transfuzii”.

Să nu uităm, totuși, că este vorba despre un spital din România anilor ’30. Mai adăugăm doar că spitalul oferea tratamente bazate pe băi de vapori supraîncălziți, băi de oxigen, băi electrice Stanger sau băi de acid carbonic. Secțiunea de electroterapie era dotată, de asemenea, cu cele mai performante aparate din epocă: pentru tratamente prin diatermie, unde scurte, d’arsonvalisare, curenți galvanici și faradici, raze ultraviolete, infraroșii etc.

Construcția spitalului a început în anul 1934 pe un teren achiziționat de către Fundația Elias de la Societatea Română de Cruce Roșie și i se datorează arhitectului Radu Dudescu și inginerului Emil Prager. La data de 15 noiembrie 1938, în prezența Marelui Voievod

Semnificația un simbol Voi încheia cu cuvintele scrise de reporterul S.V. la finalul articolului ,,Opera filantropică a unui nobil binefăcător”, publicat de revista ,,Realitatea ilustrată” în 15 august 1939 (cu remarca că articolul elogios la adresa evreului Jacques M. Elias a fost publicat cu toate că România trecea printr-o perioadă de exacerbare a antisemitismului): ,,Ce l-a îndemnat pe Jacques Elias să facă această mare faptă omenească și românească?

Desigur, în primul rînd, marea dorință de a face bine semenilor săi. Dar mai e ceva, care poate avea semnificația unui simbol: Menachem, în limba ebraică înseamnă «mîngîiere». Dînd spitalului numele părintelui său, pentru ca instituția să poarte denumirea Menachem Elias, Jacques Elias a vrut poate, să concretizeze în acest fel semnificația gestului său.

Pentru că, în cel privește, Jacques M. Elias nici măcar nu e înmormîntat la București ci la Viena. Cu atît mai puțin, a cerut ca numele său să figureze pe frontispiciul spitalului. Poate s-ar mira – pe lumea cealaltă – dacă ar ști că bustul îi e așezat în curtea instituției. Jacques M. Elias a fost un om foarte bogat, dar un tot atît de mare filantrop, dublat de o modestie excesivă și de un patrotism românesc pozitiv. Ceea ce e cam rar...”.

Deieri-deazi.blogspot.com Revistamemoria.ro

16

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii cînd se pun la adăpost? Nu este asta o dovadă clară, imbatabilă, că ei sînt corupți și că Justiția este bună doar cînd este de partea lor? Nu este asta dovada absolută că în spatele lor se află alte interese, și că acele dosare penale cu care sînt șantajați sînt pe cît de reale, pe atît de aplicabile?

Nu este asta dovada că, în realitate, ei sînt niște penali ordinari? Ești penal, Ludovic Orban, așa cum penal este și cel care te-a propus pentru funcția de premier. Ești un penal ordinar și locul tău nu este deloc acolo unde stai, ci în altă parte. Și șeful tău – fie ăla direct, fie ăla din umbră – știe bine asta și te manipulează și te folosește, atît timp cît îi faci poftele legislative și financiare. Liberalii, în majoritate, sînt la fel de bandiți ca și socialdemocrații, doar că, spre deosebire de PSD-iști, ei au puțină empatie față de semenii lor, deloc adică, și sînt puțin mai deștepți. Au demonstrat asta cu vîrf și îndesat în ultimii 4 ani, perioadă în care, personal, am văzut la ce nivel de imbecilitate se află cei din conducerea PSD. Dar voi, români, ce vreți să faceți? Țara nu mai este a voastră, deja plătiți chirie pentru a sta aici, doar că nu înțelegeți încă acest lucru. Deja îi validați pe bandiții care vă conduc, și asta la fiecare examen electoral, de zeci de ani, și tot voi

ați ajuns niște microbiști politici – vă omorîți între voi, în timp ce ei își extrag vlaga din bunurile voastre, din viața voastră, din revolta voastră față de România. Nu am să înțeleg niciodată cum de a ajuns națiunea asta atît de jos, atît de slabă, atît de lașă și atît de imposibil de satisfăcut. Locuim într-o țară pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu o grămadă de bogății, iar noi le oferim altora.

Locuim într-un rai natural, dar am avut grijă să îl defrișăm și să îl aducem la nivelul sterp al unei stepe. Locuim într-o țară bogată în resurse și inteligență, dar atît resursele, cît și inteligența au ales să plece pe alte meleaguri, lăsînd în urmă prostie, ură și multă sărăcie.

România, o țară în care trădarea este la loc de cinste, o țară în care, vorba lui Eminescu, ,,înalta trădare e un merit. Numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici să fie miniștri, deputați, oameni mari!”.

La ce să ne așteptăm noi bun de la România, la ce să ne așteptăm noi pentru viitorul acestei țări, al copiilor noștri? Nimic bun nu ne așteaptă, dar mă consolez cu ideea că individualismul specific românesc va putea răzbate peste veacuri, și, poate cîndva, peste zeci sau sute de ani, o minte puternică și luminată va putea să îi readucă pe toți românii sub același steag.

Ungaria: Avantajele unei politici verticale

kosovari și bosniaci, rezolvată. În acest mod, rușii ne vor plăti cu vîrf și îndesat rusofobia extremă pe care o promovăm de zeci de ani. China o să accepte, de asemenea, dacă Ungaria le va permite chinezilor să investească în Transilvania, eventual să lege Clujul de Budapesta cu o autostradă, iar restul statelor ,,prietene” se vor adapta situației. În acest mod, Ungaria ceva mai mare va deveni cu adevărat o platformă de comunicare Est-Vest, așa cum ne vedea pe noi, în 2003, George W. Bush, iar economia ei va crește exponențial, dezvoltînd o relație economică foarte bună atît cu Rusia, cît și cu SUA și Europa.

Noi, disipați prin lume, fără Armată, cu Serviciile predate total intereselor altor state, cu politicieni trădători și, cel mai important, cu o națiune amorfă, căzută în blazare, nu avem nici un fel de șansă să cîștigăm o potențială bătălie diplomatică cu Ungaria. Presa va începe să își joace rolul, și anume acela de a liniști o posibilă stare de panică, le va spune românilor cu mintea odihnită că e logic ca așa să se întîmple și că nu e o nenorocire, pentru că vom fi băgați în Schengen, așa că oricum nu vom avea nevoie de vize ca să intrăm în Ardeal. Și, peste toate acestea, sînt mulți cei din Ardeal care își doresc o separare de ,,mitici”, iar ăsta nu e un secret pentru nimeni.

Politica dezastruoasă dusă de toate guvernele României a făcut ca decalajul dintre Ardeal și restul să crească atît de mult, încît ei, ardelenii, nu vor să mai contribuie la paharul de rachiu pe care îl beau zilnic cel din Vaslui. Asta este realitatea și românii nu trebuie să se mai ascundă după deget. Ungurii au dovedit că sînt ceva mai determinați și mai naționaliști decît noi, mai pragmatici și mai verticali. Noi ce am dovedit în acești ultimi 30 de ani? Ne-am batjocorit valorile, ne-am îngropat patrioții și ne-am distrus șansele de a fi o națiune, nu doar niște oameni care trăiesc între aceleași granițe și care, întîmplător sau nu, vorbesc aceeași limbă. În ceea ce ne privește pe noi, românii, nu mai avem prieteni, nu mai avem nici măcar dușmani, am devenit… NIMENI!

Guvernul lor, țara lor, problemele noastre

(urmare din pag. 1) În ceea ce privește PNL, acest paradox, jignire a tot ceea ce înseamnă bun simț, sper să dispară curînd și definitiv din viața de zi cu zi a românilor, și asta pentru că dovedește, ca și PSD de altfel, că nu va face nimic bun pentru țară, așa cum nu a făcut nimic nici cînd era în CDR sau prin diverse alianțe, în ultimele decenii. În loc să ofere un sprijin ceva mai pronunțat pentru companiile românești, ei se luptă cu PSD-ul oriunde îl întîlnesc. În loc să arate că sînt diferiți de PSD, ei își rezolvă problemele în Justiție. Au anulat recursul compensatoriu, vor desființa Secția de Cercetare a Abuzurilor în Justiție și au dat liber la pensii speciale pentru magistrați. Păi, de ce au făcut asta? Dacă sînt atît de imaculați, atît de nevinovați, de ce mituiesc Justiția? De ce au desființa Secția care se ocupă cu abuzurile, dacă Justiția este atît de curată și de liberă? De ce le este teamă? De cine se feresc ei, liberalii,

Se vor împlini, în 2020, o sută de ani de la Tratatul de la Trianon, an în care, din ce aflăm, Ungaria își propune nu doar să reunească Europa Centrală, „dar să o şi reconstruiască”, conform declarațiilor lui Zsolt Németh, preşedintele Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului ungar, într-o declarație făcută la Washington.

Acesta a subliniat, la o cină de gală oferită de cea mai mare organizaţie-umbrelă a comunităţii maghiarilor din SUA, că „unificarea naţiunii maghiare dincolo de graniţele Ungariei” este foarte importantă, scrie agenția ungară de știri MTI. În fapt, nu este un secret pentru nimeni faptul că Ungaria își dorește să anuleze efectele Trianon, și pentru asta a făcut și face tot ceea ce este politic și mai puțin politic, posibil. Dacă ne uităm în istoria ultimilor 30 de ani, Ungaria și-a consolidat puternic influența atît în zona europeană, cît și în cele două extreme geopolitice – și mă refer aici atît la SUA, cît și la Rusia. Prin politica verticală, naționalistă și fermă dusă de maghiari, ei au reușit să își cîștige respectul în multe cancelarii, așa că nu mă miră deloc intenția lor de a face un pas decisiv în anul 2020. Păi, să ne uităm puțin prin lume, dar și prin istorie. Știm că noi, românii, am reușit să ne cîștigăm independența declarată în 1877, prin diplomația și prin sprijinul marilor puteri, fie că se numeau ele atunci Imperiul Țarist, Germania, Franța sau Anglia. A fost o misiune grea, dar încununată de succes, în care zona militară a României a rezonat puternic cu intersele geopolitice ale lumii, precum și cu amabilitatea unor cancelarii, în mod special cea țaristă. România Mare, în 1918, a fost realizată tot cu sprijinul nemijlocit al Armatei române, împreună cu zona diplomatică și cu sprijinul cancelariilor occidentale, în mod special al Franței. În 1945, Transilvania a revenit României, tot datorită unor factori militari, dar și a unuia extern, respectiv deciziei lui Stalin de a oferi ,,pe veci” acest teritoriu României.

Să privim acum care e realitatea. Dacă în ultimii 30 de ani, Ungaria a mizat pe un mod naționalist,

pragmatic și vertical de a face politică, fie la nivel intern, fie extern, noi nu am făcut nimic altceva decît să ne disipăm prin lume, să ne urîm unii pe alții, să creștem decalajul între cele trei zone ale țării și să ne dăm m**e în modul cel mai josnic cu putință. Politicienii noștri au dus, în plan intern, o politică a sărăciei, toxică și plină de dispreț față de valorile naționale. Pe plan extern, nu mai contăm, nu avem respect din partea nimănui. Cu Rusia sîntem în plin război rece, în fața SUA stăm în genunchi, iar în Europa nu contăm. Nu avem prieteni, nu avem nici mari dușmani, sîntem o națiune devenită legumă, o trestie ce se apleacă în funcție direcția din care bate vîntul.

Acum, în acest context internațional, cine credeți că va cîștiga dacă Ungaria va face un pas ferm, decisiv, și va cere anularea efectelor Tratatului de la Trianon? Mai ales că acele efecte nu prea mai sînt în picioare. Să ne amintim că Cehoslovacia a fost desfăcută catifelat în două, iar Iugoslavia, un alt produs al acelui Tratat, nu mai există. Cine mai există? Transilvania și România, împreună.

Revenim și întreb: cine credeți că va cîștiga? Păi, se cam știe cine, iar noi, românii, nu vom face nimic pentru că nu avem nici sprijin extern, și nici intern.

Scenariul va fi arăta în felul următor – și nu este deloc unul fantastic, ci, mai degrabă, foarte realist. Dacă Ungaria cere Ardealul, sau o parte, în SUA nu vor fi probleme, americanii nu au nici un fel de habar de zona asta, decît, poate, că acolo s-a născut Dracula. Sînt sigur că, cu ceva bani și propuneri de business, sau doar cu sprijinul nemijlocit al comunității maghiare din SUA la alegerile din 2020, Trump o să îl cheme pe Iohannis la el și o să îl pună să accepte, cu vorba bună, în schimbul unei șepci noi. Europa va spune da, în majoritate, pentru că Orban este respectat acolo, el avînd în spate un stat, o națiune, nu o colonie, așa că Iohannis va fi pus să semneze, și el, pentru o nouă vacanță. Rusia va spune, și ea, da, cu condiția ca regiunea Crimeea să fie recunoscută internațional, iar problema sîrbilor

RM

17

Vineri, 13 decembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Naționaliști de conjunctură După plecarea dintre noi a celor care gîndeau și simțeau cu adevărat românește – și ne referim aici la Adrian Păunescu și la Corneliu Vadim Tudor – mulți au încercat și încă încearcă să ocupe acest mare gol lăsat de cei doi în sufletul României. Au existat indivizi care, parțial, au reușit să inducă în eroare electoratul naționalist al țării, care a ajuns să acorde credit unor falși patrioți, doar de dragul votului și mai puțin ca o dovadă de încredere. Acum, la 4 ani de la dispariția Tribunului, pe zona naționalistă se perindă fel și fel de indivizi, așa cum este și normal să se întîmple acum, la mai puțin de un an, cît a mai rămas pînă la alegerile parlamentare de anul viitor.

Că vor fi ele ,,la termen” sau anticipate, rămîne de văzut. Cert este că au început să se încropească mișcări politice, se fac calcule și se discută strategii de campanie. Noi, redacția Revistei ,,România Mare”, primim adesea invitații legate de asocierea cu vreo mișcare așa-zis naționalistă, în speranța că, avînd de partea lor singura publicație naționalistă autentică din România, aceștia vor avea un vot în plus dat de românii patrioți. De fiecare dată, însă, refuzăm, și asta nu pentru că nu dorim ca în Parlamentul României să fie vreun partid naționalist, ci pentru că nu avem încredere în mișcările născute și crescute la umbra colonialismului, nevalidînd nici un fel de mișcare politică ce se folosește de numele Tribunului, nici măcar partidul în fruntea căruia

Corneliu Vadim Tudor a fost mai bine de 25 de ani, respectiv PRM. Într-o declarație de acum ceva timp, Lidia Vadim Tudor îi încuraja pe naționaliști să intre în Parlament cu numele lor, și nu folosindu-se de numele lui Corneliu Vadim Tudor, rămînînd la ideea că orice partid sau mișcare naționalistă autentică trebuie să își găsească locul în zona patriotică a electoratului prin propriul mesaj și, în mod special, prin propriile fapte.

Nu dorim să ne asociem cu nici un fel de mișcare politică, așa cum nu dorim nici ca numele Tribunului să fie asociat cu vreuna. Timpul scurs de la dispariția acestuia a demonstrat că este dificil să ridici un partid sau măcar un curent autentic la nivelul devotamen­ tului pe care Tribunul l-a avut față de poporul român, așa că cei care încearcă să îi calce pe urme, fără nici un fel de izbîndă, nu vor reuși acum să își facă loc în marea politică prin citate și prin imaginea celui pe care, ori de cîte ori au avut ocazia, l-au negat.

Naționalismul nu mai există în politica românească, ci doar în sufletele miilor de oameni care încă își doresc o țară, un stat, o națiune.

Naționalismul este prezent adînc în inimile multor români și, din acest motiv, noi, Revista ,,România Mare”, nu dorim să îi dezamăgim prin sprijinirea unor mișcări politice care, în timp, le pot aduce mari decepții. Nu vom valida minciuna, dar îi vom sprijini întotdeauna pe cei care demonstrează, prin faptelor lor, că reprezintă un potențial pol autentic

S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (1) – pamflet –

Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Domn’ Sică e pe val. Pe val mare, cît talazul din Pacific, poate chiar pe valul vieții, după victoriile-n lanț care s-au ținut de el, în ultimele săptămîni, ca scaieții de coada oii. Se-nvîrte ca o cloșcă protectoare printre puii liberali, abia ieșiți din găoacea opoziției și ajunși la putere cu trenul recentei Moțiuni de Cenzură, prima, de la Christos încoace, care biruie cerbicia Parlamentului. De atunci, domn’ Sică nu mai are liniște. Parcă-i un vulcan în veșnică erupție.

Aleargă din zori de zi pînă-n miez de noapte din Modrogan la Palatul Victoria, și de aici la Cotroceni, ca să primească lumina politică emanată de un Occident eclatant, prin intermediul acelei curele de transmisie, numită Klaus Werner Iohannis. Nici nu s-ar putea altfel, de vreme ce trăim într-o lume în care mărunții șefi de stat și premierii pigmei nu sînt decît niște butoane, pe care liderii comunitari ocidentali, adevărații stăpîni ai Uniunii Europene, apasă indiferenți ori plictisiți, ca să-și țină treze slugile plasate prin diverse capitale continentale.

Domn’ Sică e zi și noapte cu urechea pîlnie la aparatul care-l leagă ierarhic, politic și sufletește de stăpînii săi. Acum, după ce a dat de-a berbeleacul cu ,,ciuma roșie”, iar Kaizerul de la Cotroceni l-a uns premier, din fuga calului, slujbușoară pe care și-a dorit-o încă din vremea în care nu făcuse ochi, altă grijă nu-l mai supără. Din capul mesei celei lungi, care stă să ajungă cu celălalt capăt în Piața Victoriei, dă ordine în dreapta și-n stînga, iar subalternii, aleși pe sprinceană, tot unul și unul, cu citații pe piept,

îi sorb cu nesaț fiecare vorbuliță. Dar monumentala sa imagine de brav conducător se proiectează în adevăratele dimensiuni atunci cînd deschide clanța în fața nației române. Fiecare potop de vorbe slobozit de proaspătul premier abundă în propuneri, pe cît de originale, pe atît de suprinzătoare, pînă și pentru subalternii săi, inserează măsuri dure și făgăduieli utopice, dar mai cu seamă critici necruțătoare la adresa fostului Cabinet, condus, pînă mai ieri, de Viorica Dăncilă, acuzîndu-l, ca și Klaus Iohannis, că a dus țara de rîpă. Nu ne spune însă cît de adîncă-i rîpa aceasta, la care au săpat cu rîvnă foștii guvernanți social-democrați, laolaltă cu alte ALDE. Dacă dăm însă crezare spuselor unor liberali, cum că rîpa ar fi înghițit industria, cu sute și sute de uzine și fabrici, agricultura, cu roadele-i neculese, transporturile, de la cea mai recentă creație a tehnicii, trotineta electrică, la navele oceanice și, odată cu această încărcătură economică, locurile de muncă, salariile și pensiile, înțelegem că ne aflăm în fața unei adevărate prăpăstii, stînd gata să ne înghită și pe noi, românii care nu și-au luat lumea-n cap, așa cum ne sfătuia un președinte de trei lulele, atunci cînd i se golea clondirul. De pe cealaltă parte a politicii, social-democrații nu mai rostesc decît două cuvinte: Vae victis (vai de cei învinși), plîngîndu-și singuri de milă. Dar domn’ Sică nu-i deloc sensibil la bocetele adversarilor. Răspunde prompt îndemnurilor lui Iohannis de a continua lupta împotriva dușmanilor politici, pînă cînd îi va scoate de pe orbita României. De la Hitler și Stalin pînă în aceste zile, n-am mai auzit și n-am mai văzut vreun alt politician care să lupte cu atîta înverșunare împotriva unui partid democrat, ca acest Iohannis, o

naționalist în viața politică din România, poziție pe care au cîștigat-o prin forțele proprii, nu făcînd uz de nume mari ale istoriei, așa cum observăm că s-a tot întîmplat, fie că vorbim de Mihai Viteazul, Vlad Țepeș sau Nicolae Iorga.

Avînd proaspăt în minte evenimentul dedicat Tribunului, din 29 noiembrie a.c., ne gîndim ca, sub egida Revistei ,,România Mare”, sau a fundației ,,Corneliu Vadim Tudor”, să organizăm lunar, sau bilunar, întîlniri cu cititorii revistei, dar și cu simpatizanții noștri, pentru a discuta și a dezbate diverse subiecte, politice, sociale, de actualitate sau de viitor. Vom încerca să identificăm împreună ce modalități de lucru se pot aplica pentru ca, îi viitor, naționalimul, patriotismul, dragostea de țară să primeze în societatea românească. Și, de ce nu, și un mod de a face o politică cinstită în acest sens.

Credem că cei care iubesc această țară, fie că sînt naționaliști, suveraniști, europeni – pentru că, în fond, sîntem în Uniunea Europeană – și vor să fim o națiune, și nu doar niște oameni care locuiesc între aceleași granițe, trebuie să se adune precum degetele unei mîini și să găsească, la unison, un mod de a coopera și de a face ca țara aceasta să fie una prosperă, cu un popor unit și bogat, pentru că, în fond, toți dorim să luptăm și să eradicăm, pe cît posibil, sărăcia, fie că este ea materială, fie spirituală.

Ne propunem ca astfel de întîlniri să se desfășoare regulat, iar numărul participanților să fie din ce în ce mai mare și mai dedicat poporului român.

REDACȚIA adevărată pacoste căzută pe capul românilor. Pe de altă parte, domn’ Sică, eroul zilei, ne asigură că, sub augusta sa guvernare, tot românul o să prospere și o să urce pe val, dacă nu-l va lua apa, ori nu-l va mistui foamea. Eu îl cred pe domn’ Sică, fiindcă, ori de cîte ori spune ’mnealui o vorbă, e zis și făcut, chiar dacă uneori se întîmplă ca rezultatul gîndirii sale profunde să iasă pe dos. Nu degeaba prietenii buni, laolaltă cu cei arțăgoși, îi cîntă sub ferestrele guvernamentale fermecătorul șlagăr, lansat cu o jumătate de veac în urmă de marele Toma Caragiu: ,,Haida dîrla, dîrla,/ Sică-i cu șopîrla”. Oameni răi, vor să-i taie elanul unui mare reformator încă de la primii pași.

Noroc că domn’ Sică rămîne, în orice împrejurare, omul de pe val... Cum, n-ați auzit de domn’ Sică?

Dar cum se poate una ca asta, oameni buni, cînd numele gigantului politician e pe toate ecranele, pe toate gardurile, pe buzele tuturor gurilor de canal (TV)? Se vede treaba că n-ați deschis manualele de istorie, tratatele de politologie ori, pur și simplu, un ziar. Ar fi poate scuzabil să nu fi auzit de Ștefan cel Mare și Sfînt ori de Mihai Viteazul, fiindcă nu mai sînt printre noi de sute de ani, ori de Trump și Putin, doi președinți cu nume scurte, de cîte cinci litere fiecare, dar nu de domn’ Sică – Ludovic Orban. Dacă lucrurile stau chiar așa, atunci permiteți-mi să spun cîteva propoziții în sprijinul respectivului și să repar astfel o mare eroare istorică. S-a născut direct liberal și s-a bosumflat tare că la botezul lui n-a fost picior de Brătieni. Și-a făcut ucenicia politică pe lîngă casă, apoi a avansat în cartier, la chermezele liberale.

Ca politician s-a impus repede, prin vocalizele-i stridente, și mai puțin ca doctrinar. A răzbit greu spre scaunul de lider al PNL dar nu l-a ratat. Și acum îl călărește, la concurență cu cel guvernamental, pe acesta din urmă lustruindu-l cu prioritate. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 13 decembrie 2019

Nicolae Ceaușescu era nevinovat!

Mărturie: ,,Nici o acuzare nu era adevărată, a fost o crimă oribilă” Săptămîna trecută, unul dintre avocații puși ,,din oficiu” să-i apere pe soții Nicolae și Elena Ceaușescu în așa-zisul proces de la Tîrgoviște, generalul în rezervă Constantin Lucescu, a fost invitatul lui Mihai Gâdea, la Sinteza zilei. De fapt, cunoscutul realizator TV a început o serie de interviuri ,,eveniment” care ar putea contribui la scrierea istoriei adevărate a acelor evenimente extrem de tulburi. În primul rînd, interesant e de ce generalul face aceste declarații, acum? Rezultă din propria mărturisire: un proces de conștiință înainte de final… ,,La 80 de ani, cu un cancer și în situația în care mă aflu, nu-mi pot permite să mint”. Coincidență sau nu, acest interviu a fost dat și difuzat în ajun de Sfîntul Nicolae… Voi reproduce cîteva secvențe din interviul de o însemnătate excepțională, care dovedește falsitatea acuzațiilor.

,,După crima umană pe care noi am făcut-o, am făcut a doua și cea mai importantă crimă care duce la desconsiderarea statului și a instituțiilor statului - instituția cea mai importantă este justiția”, spune generalul, referindu-se la proces.

Generalul Lucescu atrage atenția că ,,toată străinătatea a criticat modul în care nu a existat proces.

Iar noi am căutat încontinuu să-i spunem proces”. La ce să-i spunem proces? – întreabă acum generalul.

,,Ce poate simți un om care participă la o crimă?”

Primul răspuns este relevant - cel la întrebarea ,,Domnule general, cînd vedeți acum acele imagini, ce simțiți?”. E vorba de imagini din timpul așazisului proces. ,,Domnule Gâdea, ce poate simți un om care participă la o crimă, care crede că prin actul lui de cruzime și al celorlalți poate deschide porțile democrației?”, a spus generalul, referindu-se la imaginile procesului. ,,Românul simplu, românul neacademician spune un lucru esențial: cine seamănă vînt va culege furtună”. Or, spune generalul Lucescu, ,,N-am făcut în ’89 decît să semănăm vînt, așa că vă rog să scoateți din conotația acestei discuții cuvîntul proces”.

Iată și un argument profesional: ,,Pentru a discuta de un proces, am fi avut nevoie de un rechizitoriu pentru a putea să avem un rechizitoriu valid, trebuia să avem incriminări, o expertiză medico-legală, pe care noi am complinit-o cu doctorul Verdeș, pe care l-ați văzut că l-a prezentat colonelul Boeru și care le-a luat o tensiune - este de rîs”, declară generalul Lucescu.

,,Lovitură de stat cu o crimă oribilă” A fost sau nu revoluție? Opinia generalului e fermă: ,,Lovitură de stat cu o crimă oribilă - este opinia a mea, însă, și nu pot să-mi arog dreptul de a da un verdict definitiv”.

FaceApp, amenințare la securitatea națională FBI consideră că orice aplicație mobilă din Rusia reprezintă o amenințare potențială de contraspionaj, deoarece agențiile locale de informații au acces la datele pe care le colectează. În iulie a.c., un senator american a făcut apel la FBI din cauza aplicației FaceApp rusești. Biroul Federal de Investigații al SUA a trimis un răspuns la o scrisoare a senatorului Partidului Democrat, Chuck Schumer, care a informat agenția despre „amenințarea la securitatea națională” pentru SUA, din cauza aplicatiei mobile ruse, FaceApp. Documentul spune că agenția consideră orice aplicație mobilă rusă sau alte produse similare ca fiind o „potențială amenințare de contraspionaj”. Această concluzie a fost enunțată de FBI pe baza tipului de date colectate la cerere, a condițiilor de utilizare a acesteia și a conexiunii cu capacitățile guvernului rus, care are acces la astfel de informații în țară, se arată în document. FBI susține într-o scrisoare că serviciile rusești, în special FSB, au „capacități puternice” în

,,Domnul Gelu Voican, ca și rechizitoriu, făcea acele acte prin martie 1990. Păi cum am făcut noi dosar 1/90, pe 25 decembrie? Aveam elemente de premoniție?”

Pe de altă parte, generalul Lucescu reneagă acum și calitatea avută, de ,,avocat” – are un adevărat proces de conștiință: ,,Cum să fiu avocat dacă nu aveam delegație, nu aveam nimic, iar rechizitoriul l-am încropit noi... real impostură!”.

RM

,,Absolut nimic nu era adevărat!”

Acele capete de acuzare, cine a avut ideea? ,,Subminarea economiei naționale - la momentul acela, țara era industrializată, își plătise datoriile, făcea export, ba chiar își permitea să înființeze o bancă cu arabii - plus bomba atomică”, expune generalul argumentele falsului. ,,Numai din asta vedeți minciuna.

Nu vă trebuie altceva - țara nu avea 5 bani datorie”.

Ce era adevărat din capetele de acuzare? – insistă profesionist Mihai Gâdea. ,,Absolut nimic!”, spune ferm generalul Lucescu, care mărturisește: ,,Dacă luăm imaginile lor din timpul procesului, veți vedea grija cu care Nicolae Ceaușescu o oprește pe Elena Ceaușescu să facă greșeli. Vă rog să mă credeți că acest om, iubindu-și familia, a avut ceva bun”.

Vom reveni cu acest interviu epocal – pentru că el marchează cu adevărat o epocă a minciunii în care am trăit 30 de ani - și poate scoate la iveală adevărul despre unul dintre cei mai importanți conducători ai României, Nicolae Ceaușescu, ucis după un simulacru de proces. ,,Doctorul Verdeș trebuia să constate decesul, a venit oripilat, strigînd - nu a mai putut să profeseze vreo 3-4 ani pentru că a căzut într-o stare cumplită de depresie”.

Interviul poate fi urmărit pe site-ul Antena 3 (Antena play). În mod ciudat, emisiunea nu a mai fost dată în reluare.

Epilog: un căpitan… credul?

Sau care ascunde încă secrete?

Iată o mărturisire cutremurătoare: ,,La momentul acela - e prima oară cînd o declar - mi-am dat seama cine erau teroriștii din România: noi eram teroriști!

Noi n-am respectat legea, noi n-am respectat condiția umană. Noi n-am respectat modul în care voiam să mergem spre o democrație. (…) Era vorba de moartea unui om - cum puteam să primesc un ordin pentru care nu aveam nici un act care să justifice moartea? Sau să justifice o infracțiune?”.

Generalul s-a opus inițial pedepsei cu moartea – ,,nu pot să spun că am fost un erou”. Îl mustră conștiința – ,,poate că și din cauza mea - cu toate că m-am opus la pedeapsa cu moartea - și din cauza mea, a slăbiciunii și a lașității mele, au fost condamnați la moarte. Am simțit frică!”.

Ulterior acestui interviu, Mihai Gâdea a făcut o emisiune cu colonelul (în 1989, căpitan) Ionel Boeru, comandantul plutonului care i-a executat pe Nicolae și Elena Ceaușescu pe data de 25 decembrie 1989.

Ce rezultă din interviu? Pentru mine iese la iveală că a fost o mare conspirație, la care au participat (și) capi ai Armatei – și sînt oameni care continuă să ascundă adevărul.

De exemplu, cum putem interpreta afirmația colonelului Boeru – ,,Am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara erau 60.000 de morți”? Ce militar de carieră putea crede așa ceva? Mai ales un căpitan din trupele de elită, parașutiștii? Ca o comparație, să ne gîndim că marele bombardament american asupra Bucureștilor a produs 3.500 de victime. Dar 60.000?

Un militar cu pregătirea lui Boeru NU putea crede așa ceva – deci părerea mea este că ascunde în continuare o parte din operațiunea la care a luat parte. Cred că Boeru a făcut parte din DIA sau din vreo structură specială, poate creată de generalul Stănculescu. În al doilea rînd, de ce a comandat Stănculescu ,,execuție prin tragere de la șold”?! Vom reveni și asupra acestui interviu, dar și asupra subiectului.

DRAGOȘ DUMITRIU

domeniul tehnologiei informației care le permit să acceseze comunicațiile telefonice și internetul direct. „Cu alte cuvinte, FSB poate controla de la distanță toate tipurile de comunicare și toate tipurile de servicii de pe rețeaua rusă, fără a apela la furnizori pentru acest lucru”, se arată în document.

Schumer a afirmat că opțiunea ,,termeni de utilizare a aplicației” nu clarifică modul în care compania gestionează exact informațiile personale ale utilizatorilor care trebuie să ofere „acces complet și necondiționat la fotografiile și datele personale ale acestora.” Potrivit Sumer, nu este clar nici dacă FaceApp furnizează datele utilizatorilor altor companii sau a unor guverne străine.

Dezvoltatorul de aplicații Wireless Lab, ca răspuns la afirmațiile senatorului, a declarat că programul nu transferă datele utilizatorului către terți. Potrivit acesteia, majoritatea fotografiilor utilizatorilor sînt procesate în cloud. Aplicația folosește numai ceea ce este selectat pentru editare și nu încarcă alte imagini de pe telefon în stocare.

FaceApp este un program care vă permite să „îmbătrîniți” chipul din fotografia descărcată. Pentru

sistemul de operare iOS, aplicația corespunzătoare a fost lansată în ianuarie 2017, o lună mai tîrziu a apărut versiunea sa pentru Android. În această vară, FaceApp a devenit deosebit de popular, după care autoritățile americane au atras atenția asupra acesteia.

Timp de zece zile (9-19 iulie), aplicația a cîștigat peste 1 milion de dolari. În această perioadă, a fost descărcată de peste 100 de milioane de ori pe Google Play, iar peste 790 de mii de utilizatori au evaluat-o în App Store.

D.A.

Noi eram teroriști!

Noi n-am respectat legea!

RM

19

Vineri, 13 decembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Cine este dumanul de moarte?

Aflînd de moartea lui Napoleon Bonaparte, lordul Castlereagh, intrînd în cabinetul regelui George al IV-lea al Angliei, i-a spus acestuia: – Sire, aduc Majestății Voastre vestea că și-a pierdut dușmanul de moarte!

– Cum? a strigat regele, în culmea fericirii. Să fie oare cu putință? Nevastă-mea a murit?

Ilustrul Cuvier, unul dintre grdinarii regelui!

Povestește Adèle de Boigne: „În aprilie 1832, în timpul celei mai crîncene epidemii de holeră, m-am dus într-o dimineață la ducesa de Laval; ducele de Luxembourg, fratele ei, și ducele de Duras se aflau și ei acolo. De fapt, venisem să aud din gura baronului Pasquier – care fusese de față – cum murise domnul Cuvier, victima flagelului ce decima capitala. Dăduse dovadă, în acea clipă supremă, de toată măreția distincției sale intelectuale și de o forță sufletească rar întîlnită pînă în ultima sa clipă. Cel care-mi istorisea aceste lucruri era emoționat și izbutise să mă impresioneze și pe mine. M-am dus apoi la ducesă, profund emoționată, și am început să-i povestesc și ei ce auzisem. Cei doi duci ascultau nepăsători. În

P I Mo c c h io !

sfîrșit, domnul de Luxembourg, aplecîndu-se către domnul de Duras, îl întrebă în șoaptă: – Dar cine a fost Cuvier ăsta, frate?

– Cred că era unul dintre grădinarii regelui!, răspunse celălalt.

Ilustrul Cuvier, unul dintre grădinarii regelui…

Europa ne invidia că-l aveam pe marele Cuvier și Curtea din Tuileries nici măcar nu știa că există!”

Sfat pentru linguitori Amiralul de Bruix nu se afla în cele mai bune relații cu Napoleon Bonaparte. Împăratul ținuse să execute – împotriva sfatului amiralului – o manevră în care muriseră numeroși soldați; sigur că amiralul protestase destul de vehement, dar ceea ce l-a pierdut a fost o vorbă pe care a aruncat-o într-o reuniune de mari demnitari, care țineau cu tot dinadinsul să-i ridice o statuie împăratului. Tocmai se discuta despre cum să fie îmbrăcat; amiralul, plictisit de lingușirile pe care le auzea de mai bine de două ceasuri, strigă: – Faceți-l gol pușcă! O să vă fie mult mai ușor să-l pupați în fund!

Tristeea lui Byron Tînărul George Gordon Byron se ducea uneori la un prieten, reverendul Mr. Becher, din Southwell, un pastor tînăr, bun sfătuitor, împreună cu care purta lungi discuții asupra universului și destinului. Becher încerca să-i demonstreze în ce măsură Providența, de care el se

plîngea (Byron s-a născut cu o malformație a picio­rului drept, care i-a cauzat un șchiopătat ușor), îl copleșise cu diverse avantaje: naștere, spirit, avere și mai ales un talent care-l plasa deasupra restului umanității.

– Ah, dragul meu prieten – spunea Byron, trist și punîndu-și degetul pe frunte – dacă asta mă plasează deasupra restului umanității, acesta (adăuga el, arătînd spre picior) mă trimite dedesubtul tuturor!

Cel mai scump zmbet de femeie Victor Hugo povestește cum, odată, în perioada sa de mizerie, ducîndu-se cu frică la doamna de Chateaubriand, care de obicei îl primea foarte rău, fusese surprins să constate că este întîmpinat cu zîmbete prietenoase. „Era prima oară cînd găsea de cuviință să observe că exist. Am salutat-o pînă la pămînt. Ea spuse: «Sînt încîntată că vă văd». Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Apoi, arătînd cu degetul spre o grămăjoară de pe masă, adăugă: «V-am rezervat ceva. Am bănuit că v-ar face plăcere. Știți ce este?». Era o ciocolată religioasă pe care ea o proteja și a cărei vînzare era destinată operelor de binefacere. Am luat-o și am plătit-o. Ciocolata catolică și zîmbetul doamnei de Chateaubriand m-au costat 20 de franci, cu alte cuvinte opt zile de hrană. A fost cel mai scump zîmbet de femeie ce mi-a fost vîndut vreodată”.

20

Vineri, 13 decembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (4) (urmare din pag. 1) Incontestabil, o bună parte din povara luptei împotriva pretențiilor hungariste a fost dusă de Partidul România Mare, avînd în vedere că președinția Comisiei de Învățămînt din Camera Deputaților e deținută de noi.

Poziția noastră față de această problemă e limpede și afirmată răspicat: nu le vom da nici Universitate de Stat, nici Universitate Multiculturală!

N-au decît să învețe în Ungaria în ce limbă le trece pe chelie, inclusiv în limba cailor și a țapilor! Am fost cel dintîi care a tras semnalul de alarmă cu privire la periculozitatea extremă a înființării unei Universități de Stat în limba maghiară, sau a Universității Multiculturale, numită impropriu Petöfi – Schiller, fiindcă mai corect ar fi să se cheme Horthy – Hitler.

Imaginați-vă, prin absurd, că un astfel de stabiliment s-ar înființa la Cluj-Napoca: imediat s-ar cumpăra pămînturi pentru a se amenaja un vast campus universitar – de fapt, un orășel în toată regula – cuib de agenți maghiari, în care, în virtutea autonomiei universitare, n-ar mai intra nici un român. Și asta, culmea, într-o Europă care militează pentru unificare! Dacă ungurii vor să se separe de români, noi nu-i putem împiedica, dragoste cu sila se numește viol, dar să lase pămîntul României în pace, n-au decît să-și deschidă agenții de spionaj în copaci sau în aer, suspendate, fiindcă tot le place lor să fie originali. Dincolo de toate acestea, rămîne problema de fond: de 2 ani încheiați, ungurii n-au contribuit cu nimic la problemele guvernării României, n-au venit cu nici o măsură, cu nici o propunere, singura lor obsesie a fost interesul gregar, de turmă, n-au știut decît să se smiorcăie, să cerșească, să reclame, să învrăjbească, să amenințe, să șantajeze – totul, pe banii, pe nervii și pe răbdarea unui Popor care mult nu mai suportă. În ceea ce privește imaginea bună pe care șiar fi cîștigat-o România peste hotare, datorită cooptării la guvernare a acestei organizații ilegale, nici n-ar merita să mai comentăm: în 2 ani de zile, absolut toate ușile s-au trîntit în nasul actualei Puteri, și la N.A.T.O., și la Uniunea Europeană, și la F.M.I., și la alte organisme internaționale. Trenul integrării euro-atlantice a trecut așa de rapid pe la urechea lui Emil Constantinescu, vîj-vîj, încît acesta a făcut otită. Nu numai că ungurii nu ne-au ajutat cu nimic, ci dimpotrivă, ne-au pus bețe în roate peste tot, mergînd pînă acolo încît vameșii maghiari au interzis, zilele trecute, unui pluton al Armatei Române să participe la un exercițiu al N.A.T.O. Realitatea e alta: Emil Constantinescu vrea să răsplătească milionul de voturi ungurești cu care a fost ales în noiembrie 1996, născocind niște povești fantasmagorice, de adormit copiii drogați Dragoș și Norica, povești conform cărora Occidentul se topește de plăcere cînd aude că ungurii participă la conducerea României. Încă o cacealma, încă o minciună sinistră.

Astăzi, au ajuns cu toții la vorba noastră, inclusiv cei care ne-au bălăcărit ani de zile: nu există U.D.M.R.-iști radicali și U.D.M.R.-iști moderați, așa cum nu au existat hitleriști răi și hitleriști buni, toți sînt o apă și-un pămînt și eu voi da cu ei de pămînt pînă cînd vor striga:

„Iartă-ne Vádim-bacii, scoate de la noi toți dracii!”

Frați români, de la ultima noastră întîlnire, în Piața Avram Iancu, a trecut 1 an. A fost un an extrem de greu pentru Poporul Român.

Imediat, diversioniștii de profesie au inventat sintagma: „Toată clasa politică e de vină”. Dar cu ce-am greșit noi? Ce conduc eu, de pildă, ca să fiu băgat în aceeași oală cu terminatorul agriculturii românești, țărănistul Dinu Gavrilescu? Aici avem de-a face cu lașitatea dezgustătoare a acestor pațachine, care nu vor să-și asume răspunderea pentru dezastrul în care au prăvălit Țara, dar nici nu pleacă. O succintă trecere în revistă a tabloului acestui prăpăd ne arată următoarele: în 2 ani de guvernare C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., România a realizat o producție națională cu 17% mai mică decît în 1996; a continuat procesul de dezindustrializare prin lichidarea a numeroase uzine și fabrici, care pînă nu demult aduceau Țării miliarde de dolari, politica actualei Puteri a fost și a rămas haotică, singura strategie fiind privatizarea mizeriei și vinderea, pe nimic, a Patrimoniului Național; față de 1996, în 1997 confecțiile textile au scăzut cu 47%, echipamentele, aparatele de radio, TV și comunicații cu 40%, mobilierul cu 38%, mașinile cu 35%, construcțiile metalice cu 34%, mecanica fină cu 30%. Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în agricultură, ele depășind 4.000 miliarde de lei. Numai în primul an al actualei Puteri, numărul de bovine a scăzut cu 200.000 de capete, numărul de porcine cu 102.000 și cel de ovine cu 875.000. Ulterior, numărul pierderilor s-a dublat. Un adevărat holocaust animal! În octombrie 1998, arăturile de toamnă erau realizate numai pe 44% din suprafața programată, iar însămînțările cu grîu s-au făcut doar pe 1% din cele 1,8 milioane de hectare rezervate acestei culturi. În paralel, au crescut importurile, pe bani grei (pe care nu-i avem!), dar și prețurile la produsele de larg consum. Explozia prețurilor e un uragan mai devastator decît cel care a bîntuit zilele trecute America Latină: față de octombrie 1996, în octombrie 1998 prețul la carnea de porc a crescut de 4,8 ori, la ulei comestibil tot de 4,8 ori, la lapte de 6,4 ori, la energie electrică de 7,7 ori, la energie termică de 4,4 ori, la gaze naturale de 7,2 ori, la transporturi pe C.F.R. de 5,6 ori, la transporturi urbane de 5 ori, la telefon de 10,5 ori. Anunțata creștere a prețului benzinei va arunca totul în aer, din nou, și Dumnezeu știe unde ne vom opri. Ne paște o foamete mai crîncenă decît în cele două războaie mondiale. Hrana zilnică a românilor a devenit un coșmar, toată lumea aleargă, bezmetică, de la o piață la alta, de la un magazin la altul, de la un vecin la altul pentru a se împrumuta pînă la viitoarea leafă sau pensie. Toți politicienii și trepădușii Puterii sînt numai cu ochii după furat și ce este oare așa-zisa privatizare decît un jaf îngrozitor?

Ultimele două exemple, petrecute chiar în acest noiembrie: vinderea ROMTELECOM la o companie grecească de stat, care nu are o para chioară, și ciopîrțirea Stațiunii NeptunOlimp, de către clientela actualei Puteri. (va urma)

SCRISOARE DOMNULUI CORNELIU VADIM TUDOR Acum, cînd toamna ne invocă zăpezile de alb, și ger, Ce stau să primenească lumea cu frigul respirat pe nări, Cînd ochii cată primăvara, abia mijită-n depărtări, Și cînd pătrundem iar în vîrsta cu Plugușor și Leru-i Ler, Acum, cînd Țara e-nghețată, cînd nici un rîu nu e-nghețat, Cînd Everesturi de credință se năruie ca un castel Surpat în marea de ispită a unui mercenar rebel, Și cînd românul nu mai speră să aibă suflet luminat, Acuma îmi îndrept strigarea către lăcașul tău din Cer, Și-l rog pe Dumnezeu, că-I mare, să ne deschidă

poarta-n zori, Ca să putem vorbi cu tine, noi, de dreptate doritori, Să mai auzi cum mor românii în Europa, și tot cer.

Cer drepturi la o viață demnă de un Popor cu nume sfînt, Pe-un continent în care lupii cad tot mai des în recidivă, Vino să vezi cum Europa debusolată-i în derivă, Și nu știm dac-avem sub talpă vulcanul Etna sau pămînt!

Cît despre Țara noastră dragă, cea pentru care te-ai luptat S-o vezi numai într-o lumină și în culori de curcubeu, Ca scut în calea nedreptății, și-un paravan cu Dumnezeu, S-o vezi, ca steag de libertate, ca Națiune și ca Stat, Și întregită în fruntarii, cu Basarabia la loc, Cu oamenii frumoși, din stemă, românii noștri de demult, Fără hotarul – ca arbitru - cu apa tulbure, pe Prut, Țara venită din milenii, din rădăcină și din foc. În anii petrecuți în lipsă, a-mbătrînit și s-a surpat, Poporul a plecat în lume, într-o bejanie sinistră, Pentru mai multe milioane, azi, România nu există, Ei sînt acum în alte nații, și nu se-ntorc, și e păcat!

Politica-i o apă chioară, servită ca un dulce vin De politruci fără coloană și fără suflet românesc, Se ceartă-ntruna ca la piață, și din străfund se dușmănesc, Și nici că-i mai interesează al României crunt destin.

Corupția e la-nălțime, hoții proliferează-n draci, Ei dîndu-și mîinile murdare peste prea întristata Țară, În Parlament se joacă table, și Nația trage să moară, Sub un covor de lașitate: aceștia sînt, ce să le faci?

O, măcar de-ai mai veni odată, să-ntoarcem

ceasul în trecut, Și să renască iar virtutea în Țara tristă, fără țel, Să fim iarăși uniți, românii, peste Carpați și sub Drapel, Și în bătrîna Europă să fim stimați ca la-nceput!

Să vii să scuturi pomul vieții de cei care ne pîngăresc, Să pui la loc iubirea sacră, de mamă bună și de Țară.

Dar, cît mai repede posibil, că altfel totul o să moară, Și va rămîne amintire ce-a fost odată românesc.

GEO CIOLCAN, București – 29 noiembrie 2019

RM

21

Vineri, 13 decembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (49)

172) MIHAI CANTACU­ ZINO. Diplomat. Deși poartă numele Marelui Spătar care a ctitorit Mînăstirea Sinaia și Spitalul Colțea, nu s-a prea ostenit să fie la înălțimea înaintașului. Istoria l-a reținut mai mult în calitatea lui de soț al Marukăi – femeia aceea frumoasă și cu o personalitate dominantă, care l-a părăsit pentru George Enescu (cu o escală în brațele lui Nae Ionescu). Aici el scrie cu creionul, cu aproximație în noiembrie 1919: „Jos șobolanii. M. Cantacuzino”. Aluzia la cei trei Brătieni e transparentă. Inspirat de această deviză, care se poate deduce că desemna o stare de spirit de o oarecare nervozitate în noul stat creat la 1 Decembrie 1918, cineva, care semnează indescifrabil, scrie dedesubt: „Jos bolșevismul, sus munca”.

173) DUMITRU DRĂGHI­ CESCU. Întîiul mare sociolog român. Născut la Zăvoieni (județul Vîlcea), în 1875.

Profesor la Universitatea din București. Opera sa capitală – Din psihologia Poporului Român – este o oglindă veridică, tristă pe alocuri, scandaloasă uneori, a virtuților și defectelor noastre ca neam; un neam care parcă pune prea mare preț pe „noroc”, pe care îl invocă la tot pasul, și cînd închină un pahar de vin, și cînd pleacă la muncă, și cînd face urări tinerilor însurăței etc. Redescoperirea lui Drăghicescu se datorează, în bună măsură, sociologului Virgil Constantinescu-Galiceni, cu care am lucrat în practicile de vară, ca student, în anii 1968, 1969 și 1970, pe cînd participam la elaborarea Monografiilor Slatinei și, respectiv, Piteștilor – discipol și asistent al dascălilor mei Miron Constantinescu și H. H. Stahl. Dar Drăghicescu n-a fost numai sociolog, ci și diplomat (chiar ministru al României în Mexic) – calitate în care a muncit ca un adevărat patriot, pentru făurirea și, ulterior, consolidarea și recunoașterea internațională a României Mari.

Moare la 70 de ani, în 1945 – anul acela nefericit, pe care, dacă l-ar fi depășit, ar fi avut posibilitatea să-și îmbogățească serios cunoștințele despre „psihologia” acestui popor, care parcă i-a primit prea ușor pe ocupanții venetici, ca Ana Pauker, Valter Roman, Silviu Brucan, Iosif Chișinevski, Pantiușa ș.a. Așa, să oprim ceasul Istoriei la data de 10 decembrie 1919, cînd mintea briliantă a acestui om dificil, care aduce vești proaste pentru cei obișnuiți cu cădelnița trufiei, a scris ceva antologic: „Neamul românesc reunit, fiind puntea de trecere între orient și occident, are o menire providențială între cele două lumi: să continue, să desvolte și să propage civilizația latină și ideia (sic!) de drept a strămoșilor Romani. D. Drăghicescu. 10 Decembrie 1919”. Fie numai și pentru astfel de cugetări – repet, inedite, total necunoscute cercetătorilor – merită să-i mulțumim, dincolo de mormînt, acelui om simplu și curat la suflet, Vasile Popa, care „a stors” ca pe-o lămîie societatea românească.

174) HENRI CIHOSCKI. General, din arma geniului. Născut în 1871, mort la Sighet, în 1950.

La începutul războiului, în 1916, avea gradul de colonel, dar după un an e avansat general de brigadă. Primește comanda Diviziei 10, care se acoperă de glorie în luptele de la Mărășești. În perioada 1918–1920 funcționează ca sub-șef de Stat Major în Marele Cartier General, fiindu-i de un real folos generalului Constantin Prezan. În

Cabinetul Iuliu Maniu este numit ministru de Război (1928). În Arhiva mea personală dețin mai multe documente și brevete ce poartă semnătura generalului Cihoscki. Pentru cei care nu știu, precizez că numele Henri (Eric) are o proveniență ancestrală: el vine din ebraică și evocă Ierichonul, cel dărîmat de sunetele trîmbițelor. „Trîmbița” stiloului cu cerneală violet al generalului Cihoscki nu dărîmă, ci întărește edificiul zidit, cu migală, zi de zi, de țăranul nostru din Ardeal: „După mai multe jertfe, suferințe neîntrecute, văd că restaurarea lăuntrică a României Mari este mai

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (93) grea decît cucerirea teritoriului ei. Pe zi ce trece mă conving că sacrificiul vieței este mai mic decît sacrificiul ambițiunei personale la care foarte puțini sînt dispuși să renunțe în interesul binelui general.

General Henri Cihoscki. 26/12/1919”. Observații de o reală profunzime, perfect valabile și astăzi. Să recitim, punînd termenii într-o relație mai vizibilă: ambiția personală e mai mare decît sacrificiul vieții! Da, poate fi o explicație a crizelor noastre morale prelungite.

175) CAROL M. MITILINEU. Prea puține se mai cunosc, azi, despre acest diplomat. Fiul lui Mihail Mitilineu, diplomat de carieră. A fost șeful Legației României la Haga (1 septembrie 1911 – 1 aprilie 1922), Viena (1 aprilie 1923 – 1 martie 1930) și Stockholm (1 martie – 31 decembrie 1930). A făcut parte din anturajul familiei regale. Personalitate accentuată, dacă ar fi să analizăm, grafologic, scrisul mare și colțuros al său: „Să trăiască România Mare! Să trăiască România Tare! C. M. Mitilineu. Ministru al Țării la Haga. 18 dec. 1919”. Mai că regret că n-am înființat Partidul România Tare!

176) NICOLAE BĂLĂ­ NESCU. Economist. Astăzi nu mai pomenește nimeni de el, știm doar din Enciclopedia Minerva că a fost „director în Banca Națională a României”. Îl cooptez în „Clubul Celebrităților” pentru frumusețea mesajului său: „Cu credință neclintită, cu energie și cu jertfe mari ale neamului întreg s’a făcut România mare. Tot astfel numai prin unirea forțelor vii ale Românilor de pretutindeni se va putea pune cea mai trainică temelie noilor noastre așezăminte. Să piară or ce (sic!) urmă de separatism; să punem interesele permanente ale neamului. Nicolae Bălănescu. 6 Decembrie 1919”. După cum se vede, chiar de ziua numelui, Sf. Nicolae.

177) I. AL. BRĂTESCUVOINEȘTI. Prozator și om politic.

Născut la Tîrgoviște, în același an ca Vasile Popa, 1868. Moare la 78 de ani, în 1946. S-a format la „Convorbiri literare”, unde publică poezii, schițe și nuvele.

Debutează editorial în 1903, cu un volum de Nuvele și Schițe.

A scris și literatură pentru copii, povestirea sa „Puiul“ fiind inclusă, decenii de-a rîndul, în manualele claselor primare.

Pasionat vînător și pescar la undiță – după cum reiese dintr-o aprobare oficială care i se dă, pentru a prinde pește în apele Regiunii Giurgiu (pescuit sportiv!), hîrtie ce face parte din Arhiva mea. A fost membru al Academiei Române și secretar general al Camerei Deputaților. Scrie mărunt, cu acribie, și în „antologia” de față: „Dacă ar răsări mai des oameni inimoși ca Dl. Vasile Popa n’ar mai fi nevoe de vărsare de sînge

pentru desăvîrșita întregire a neamului. BrătescuVoinești. 20/XII/1919”.

178) CONSTANTIN NARLY. Profesor de Pedagogie și de Istoria Pedagogiei la Universitatea din Cernăuți. În zilele noastre, nici o enciclopedie nu amintește de el. Amintesc eu, fiindcă acest nume are o anumită rezonanță în mintea mea: dacă am intrat, dintr-un foc, la Facultatea de Filosofie din București, la vîrsta de 17 ani și jumătate, deși proveneam dintr-o familie nevoiașă, care n-avea bani pentru meditatorii copiilor, asta s-a datorat și excepționalei Antologii Filosofice de Nicolae Bagdasar și C. Narly, apărută în 1943, pe care am studiat-o din scoarță-n scoarță, am subliniat-o și aș putea să mă încumet a zice că am învățat-o pe de rost. A fost un bun popularizator acest Narly și regret că nici o editură de azi nu mai tipărește acea mică bijuterie, în care erau prezentați toți filosofii importanți ai Umanității, de la presocratici pînă la italienii Croce și Gentile, cu scurte note biografice și crestomație. Narly s-a născut în 1896, la Tecuci. Face studii la Iași, Berlin și Göttingen, aici luîndu-și doctoratul în filosofie (1924). Reîntors în țară, e ales membru în Consiliul Legislativ (1926). Director al Seminarului Pedagogic Universitar. Fondator al unei publicații care rezistă și azi, de mai bine de 70 de ani: „Revista română de pedagogie” (1931). Moare în 1956, la București. Îmi fac o datorie de onoare de a repune în circulație numele acestui spirit enciclopedic, uitat pe nedrept: „Sînt fericit că am văzut visul nostru realizat. Rog pe Dumnezeu de a ne da puterea și înțelepciunea pentru a ne putea conduce în aceste vremuri grele. C. Narly.

919/21 Dec., București”.

179) ION MIHALACHE. Om politic. Născut în 1882, la Topoloveni (județul Argeș). Învățător de profesie. După o afirmare pe plan județean, s-a gîndit că n-ar fi rău să capteze energiile lumii rurale într-o mișcare serioasă, așa că, în 1918, înființează Partidul Țărănesc. A impresionat nu numai prin portul său neaoș (umbla în ițari și suman) ci și printr-o judecată sănătoasă și o cinste devenită proverbială. După Marea Unire, pentru a asigura pătrunderea ideilor și oamenilor lor în provinciile istorice unde n-avuseseră cum să circule pînă atunci, Mihalache și Maniu au pus la cale o fuziune a formațiunilor pe care le conduceau, și astfel s-a născut, în 1926, Partidul Național Țărănesc. În locul lor, dacă m-aș fi aflat în aceeași situație, mărturisesc că aș fi făcut la fel. Într-un fel, am și făcut, prin colaborarea cu primarul Clujului, Gh. Funar, și prin absorbția partidului acestuia. Ion Mihalache a fost președintele PNȚ în perioada 1933–1937. A deținut mai multe portofolii ministeriale. Închis în urma înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947 (pusă la cale de mintea diabolică a alogenului Teohari Georgescu), el pătimește și moare în pușcărie, în 1963, la vîrsta de 81 de ani. Astăzi, numele lui îl poartă un bulevard al Capitalei, iar în Topoloveni a fost dezvelit, cu fast, un bust evocator – dar, prin anii ’50, era un real pericol să-l pomenești.

Ca dovadă și spaima unui tînăr scriitor care, pentru a se afirma, și-a schimbat numele, din Ion Mihalache în acela de… Ion Băieșu. Nu scrie rău, în documentul prezentat aici, țăranul cu școală, care îi dă o sarcină țăranului fără școală: „26 Decembrie 919. Du cuvînt de încredere că vin zile de dreptate – după zile de jertfe – pentru popor, pentru țăran. I. Mihalache”.

N-au venit acele zile. Nici atunci, nici mai tîrziu. Dar, vorba aia, n-au intrat zilele-n sac. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 13 decembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (7) Mătasea naturală și sericicultura (3) Aşa cum arată lucrarea „Ritualurile Zhou“, sericicultura urmează agricultura. Astfel, Fiul Cerului/ Împăratul inaugura munca cîmpului în fiecare an: lua el însuși plugul pentru a ara cîmpul sacru, care simboliza pămîntul fertil al ţării. Cele mai importante personalităţi din stat urmau acest exemplu. Similar, în domeniul sericiculturii, împărăteasa cultiva ea însăși ca și doamnele de la Palat, duzii necesari creşterii viermilor de mătase. Împărăteasa îndeplinea ea însăși - în mod similar cu riturile agricole îndeplinite de împărat - riturile sericicole menite să inaugureze fiecare nou anotimp, pentru a asigura în întregul imperiu o bună desfăşurare a tuturor etapelor, de la cultivarea duzilor pînă la ţesutul mătăsii.

Aceasta ne arată că sericicultura avea atît importanță economică, cît și rituală. Menţionăm că la primirea unei feude era obligatoriu ca beneficiarul să cultive un număr determinat de puieţi de duzi.

Casa Poporului – adevărata istorie (41) Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu pe şantierul Casei Republicii (3) În timpul vizitelor pe şantier, Nicolae Ceauşescu era însoţit uneori şi de Elena Ceauşescu, care reprezenta guvernul şi pe oamenii de ştiinţă, dar şi multe alte instituţii. Din intervenţiile ei, în cursul explicaţiilor ce li se dădeau despre stadiul lucrărilor, rezultă că fusese informată, în mare, de către soţul său, însă reţinuse foarte puţin. Esenţial era să i se observe statutul de important om politic, pe care i-l susţinea partenerul de viaţă.

Să presupunem că evenimentele din decembrie 1989 nu s-ar fi petrecut şi că regimul politic comunist ar fi continuat să funcţioneze. În 1990, lucrările de finisare s-ar fi terminat şi, conform obiceiului, Nicolae Ceauşescu ar fi comunicat hotărîrea în legătură cu destinaţia spaţiilor din Casa Poporului, dar şi a clădirilor construite in apropiere în acelaşi timp. În ce urma să se întîmple intervenea, din cîte rezultă, o delimitare a activităţilor de partid de cele administrative ale statului.

Noua situaţie era determinată de două aspecte: – starea precară, alarmantă, de sănătate a lui Nicolae Ceauşescu;

Balada (17) Meseria armelor (4) Între timp, colonelul Vasilescu C. a fost mutat la Oradea şi la comanda regimentului a fost numit locotenent-colonelul Traian Băsescu. Acest Băsescu era un fel de Moş Teacă, cu o chelie pronunţată. Instaură în cazarmă o adevărată teroare prin ordinele lui stupide. În primul rînd, le-a permis sergenţilor să-şi bată joc de soldaţi, iar aceştia, furioşi, nu mai aveau chef de nici o instrucţie. Executau ordinele în dorul lelii.

Traian Băsescu îşi dezvălui şi o altă faţetă negativă a caracterului său, aceea de penibil afemeiat... În faţa lumii se apucă s-o curteze pe soţia lui Vasilescu Capotă, o femeie încă tînără şi plină de viaţă. Maria Capotă, minte îngustă, cedă insistenţelor şi se afişă cu amantul prin restaurante, ca şi cum ar fi fost o femeie liberă şi independentă. Tot Făgăraşul îi avea ca subiect de bîrfă pe cei doi amanţi. Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd, într-o noapte geroasă de ianuarie cu lună plină, locotenentul-adjutant Petrică Roman i-a urmărit pas cu pas şi a înconjurat cu o grupă de soldaţi casa în care locuia familia Capotă.

Petrică Roman ordonă soldaţilor să tragă în direcţia geamurilor de la dormitor cu gloanţe de manevră.

Speriat, locotenent-colonelul Traian Băsescu ieşi din casă numai în izmene şi cu vestonul pe el. La apariţia împricinatului, Petrică Roman strigă:

Împărătese și concubine imperiale (1) În Dinastia Tang – la fel ca în întreaga istorie a Chinei vechi, începînd de la împăratul legendar Huang Di (lb.ch.: Împăratul Galben, și pînă la ultimul împărat, Aisin Ciere Puyi (l908-1949), familia imperială se baza pe harem. Deși în acest fragment al lucrării nu ne propunem să discutăm despre familia tradiţională chineză - aceasta fiind subiectul unui alt capitol - nu putem să nu menţionăm că, de-a lungul întregii istorii a Chinei vechi, poligamia a fost o caracteristică a familiei imperiale, precum și a familiilor nobililor, înalților demnitari/funcționari şi a bogătaşilor. Marea masă a poporului chinez a fost întotdeauna monogamă. Totuși, așa cum în cadrul familiilor poligame obișnuite nu exista decît o singură soție principală și mai multe soții secundare, precum și favorite/concubine, tot la fel, în familia imperială nu exista decît o singură împărăteasă.

Celelalte femei din harem – care putea cuprinde pînă la cîteva mii de femei – erau numite concubine imperiale.

Concubinele imperiale erau împărțite în 14 clase/ranguri, rangul superior fiind cel de „concubină prețioasă“ (lb. ch.: guifei). În unele situații, cum vom vedea în acest capitol, o asemenea concubină – precum Yang Guifei,

RM

pe care o vom prezenta și noi – avea asupra împăratului o influență deosebită, împărăteasa fiind numai de formă.

Prezentăm în continuare trei dintre cele mai renumite împărătese și concubine imperiale din Dinastia Tang.

Zhansun - Împărăteasa devotată, tolerantă şi înţeleaptă (1) Împărătesele şi concubinele imperiale din China Antică sînt, de obicei, prezentate în mod stereotip, ca fiind acaparatoare şi agresive în lupta pentru favorurile împăratului și putere la Curtea acestuia.

Cu toate acestea, împărăteasa Zhansun (60l-66), soția împăratului Taizong (627-649), s-a distins prin admirabila sa influență asupra guvernării împăratului.

Cronicile spun că Zhansun era o fină observatoare. Cu toate acestea, evita să se amestece în afacerile naţionale ca împărăteasă. Atunci cînd era solicitată, ea oferea o opinie independentă, doar după ce cîntărea problema cu atenţie. „Un împărat înţelept trebuie să se pregătească pentru criză în vremuri de pace, să descopere talente şi să ia în considerare sfaturi sau chiar proteste”. (va urma) Christina Meiţă-Tang

– aducerea lui Nicu Ceauşescu, mezinul, în prim-planurile politice, ca urmare a unei acţiuni în desfăşurare de mulţi ani, cu scopul de a prelua funcţia cea mai importantă, deţinută de tatăl său, cea de Secretar General al PCR. Este doar o supoziţie născută din acţiunile soţilor Ceauşescu, în urma construirii noii aripi a Palatului Cotroceni.

Acţiunile protocolare prilejuite de vizitele oficiale ale șefilor de stat în România excludeau orice întîlniri în clădirile folosite în scop politic. Era un aspect de care trebuia să se ţină seama.

La rîndul ei, Elena Ceauşescu devenise mai atentă în cazul apariţiei unor evenimente politice şi economice nedorite. Scopul era acela de a atrage atenţia colaboratorilor soţului său, în discuţiile pe care urmau să le poarte, „să nu-l supere pe tovarăşul...!”. Era o grijă justificată, nespusă, dar care se deducea, aceea de soţie care îşi dădea seama că dispariţia soţului ar fi avut efecte catastrofale pentru ea şi familia sa.

Modificările esenţiale, produse în starea de sănătate chiar şi a Elenei Ceauşescu de-a lungul anilor care trecuseră de la începutul construcţiei Casei Poporului, îi determinau pe amîndoi să îşi adapteze activităţile zilnice şi, implicit, să reducă numărul funcţiilor deţinute.

Transferul de putere către fiul lor, Nicu, devenise o necesitate care nu mai putea fi amînată. Apariţia noilor clădiri atît de impunătoare crea momentul acestei

schimbări. În felul acesta, inevitabilele discuţii ce ar fi urmat, ar fi fost dirijate către noile edificii şi rolul pe care l-ar fi avut. Iar faptul că Nicolae Ceauşescu renunţa la funcţia de Secretar General al PCR, predîndu-i-o lui Nicu, ar fi iscat comentarii, pentru început, cu o mai mică intensitate. În noua situaţie se ivea o problemă deloc de neglijat: care vor fi cabinetele în care îşi vor desfăşura activitatea? Încă din 1989, începuseră să apară astfel de comentarii din partea mai multor activişti din conducerea partidului, toţi lăsînd impresia că vor fi în afara hotărîrilor ce se vor lua, acestea venind numai de la şeful suprem. Discuţiile aveau în vedere cîteva aspecte, cum ar fi: în anul 1991, cînd urma ca instituţiile importante ale statului săşi înceapă activitatea în Casa Poporului şi Nicolae Ceauşescu s-ar fi aflat încă pe picioare, deja toate măsurile, chiar legiferarea lor, erau pregătite pentru ca funcţia de Secretar General al PCR să fie transferată fiului, Nicu Ceauşescu, iar Nicolae Ceauşescu să rămînă doar Preşedinte al României, cu reşedinţa la Palatul Cotroceni. Nimeni nu ştia dacă această reşedinţă urma să aibă statut de locuinţă particulară sau va fi folosită ca reşedinţă oficială a preşedintelui. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Soldaţi, l-aţi văzut pe domnul locotenent-colonel Traian Băsescu ieşind din dormitorul doamnei Maria Capotă?

- Da, să trăiţi, domnule locotenent!

S-a declanşat în acest fel un scandal conjugal cu rezonanţe pînă la eşaloanele superioare. Locotentcolonelul Traian Băsescu a renunţat singur la comanda regimentului şi a cerut mutarea într-o altă localitate.

După toate aceste întîmplări, colonelul Vasilescu C., întors de la Oradea, a ţinut să-şi ia adio de la foştii săi subordonaţi, oferindu-le un prînz îmbelşugat la cel mai bun restaurant din Făgăraş. Ofiţerii, la rîndul lor, au hotărît să-şi cadorisească fostul comandant cu un tablou înrămat şi suflat în aur, înăuntrul căruia se aflau fotografiile lor în ţinută de paradă. Spre uluirea tinerilor ofiţeri, colonelul a trîntit de podea tabloul şi l-a călcat în picioare.

- Na-vă, mă, amintire! Domnilor, mi-aţi stricat viaţa şi vă părăsesc cu dezgust! ** * După atîta tevatură, la comanda Regimentului de vînători de munte din Făgăraş a fost numit colonelul E.Valeriu. Acesta a curmat toată orgia din cazarmă. În cîteva zile au fost mutaţi jumătate din ofiţerii care îndrăgiseră băutura. Noul comandant avea alte însuşiri.

Se îmbrăca elegant, poseda o cultură frumoasă, vorbea curent franceza şi germana, citea şi scria mult.

Era evident că nu era făcut pentru viaţa militară şi poate din această cauză se comporta ca un zbir.

Timpul şi-l petrecea mai mult prin delegaţii, detaşări şi permisii. Dispunea de considerabile fonduri băneşti,

fiind proprietarul unei moşii prin Teleorman. Cizmele şi le confecţiona în Elveţia, iar hainele la Paris. Îi plăcea, totuşi, instrucţia tehnică gen prusac, dar pentru instrucţia de luptă simţea o repulsie nedisimulată.

La o inspecţie făcută pe cîmpul de instrucţie, colonelul E. Valeriu l-a găsit pe sublocotenentul Genoiu Ştefan explicînd soldaţilor poziţia de tragere cu puşca în picioare. Colonelului i s-a părut că expunerea sublocotenentului nu era didactică şi atunci s-a apucat s-o explice el, aşa cum o învăţase cu zeci de ani în urmă ca elev în şcoala militară. A luat un băţ şi a făcut o cruce pe teren şi s-a adresat soldaţilor.

- Soldat, atenţie la mine! La întretăierea crucii se pune piciorul stîng cu tocul pe întretăiere şi vîrful bocancului pe braţul de dinainte al crucii. Pe braţul din dreapta se pune piciorul drept cu tocul lipit de tocul piciorului stîng şi cu vîrful bocancului în direcţia braţului. În timp ce colonelul explica, sublocotenentul a scos din geantă regulamentul şi s-a adresat comandantului: - Domnule colonel, permiteţi să raportez! Aici la regulament scrie altfel!

Fire bonomă, colonelul nu s-a supărat pentru observaţia sublocotenentului. A ţinut, totuşi, să aibă el ultimul cuvînt.

- Ce imbecili! Au schimbat un regulament bun cu unul care nu e bun la nimic! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 13 decembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (15) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (15) Standard Oil (3) Astfel, în sudul pennsylvanian se creează un centru de rafinare la Pittsburg; la nord-vest fiinţează cel din Cleveland şi grupul de rafinării de pe coasta Atlanticului.

La urma urmei, complicatele reţele de căi ferate – sau de transport naval – duc la o adevărată dezordine, deşi, într-o vreme, patronii acestora fac alianţe pe faţă sau pe ascuns în privinţa preţurilor practicate, a clienţilor sau a favoritismelor. „Pennsylvania Railroad”, proprietate a colonelului Scott, leagă bazinul Oil Creek de Pittsburg (şi chiar de Philadelphia); „Erie Railroad”, condusă de clanul piraţilor moderni Jay Gould şi Jim Fisk, se oferă oricînd pentru orice transport; „New York Central”, aflată în mîinile corsarului de zile mari, Cornelius Vanderbilt, atinge Clevelandul şi chiar New York-ul. În aceste condiţii, John D. n-are altă soluţie decît să trateze cu Cornelius Vanderbilt, cel mai bogat om din America anului 1876. Este cel care a transformat, primul, formula money making – a face bani – în slogan zilnic, ajungînd multimilionar de pe urma vapoarelor şi a căilor ferate. Metoda? Războiul tarifelor prin care, pînă la urmă, va deţine acţiuni – sau va fi proprietar al companiilor

Memoriile unui celebru criminalist român (95) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (10) În esenţă, dificultatea nu este de ordin teoretic, ci practic, solicitînd utilizarea unei tactici şi metodologii adecvate cercetării unor asemenea făptuitori. Cît priveşte exploatarea acestor indicii, ea depinde de calificarea criminalistului, care trebuie să sesizeze şi să selecţioneze unele date, chiar atunci cînd aparenţa neagă posibilitatea de valorificare a lor. O asemenea abordare a problemei e constructivă şi nu comportă riscuri de neînlăturat, în sensul că aspectele şi explicaţiile ce nu pot fi materializate în probe vor fi luate în considerare la analiza finală a cazului.

Exemplul privind pe M.M. evidenţiază esenţa unor asemenea posibilităţi de probaţiune, izvorîte din declaraţia autorului (suferind de delir mistic de tip parafrenic şi declarat iresponsabil), deoarece s-a ajuns, pe baza indi­caţiei lui, la găsirea corpurilor delicte.

Aspectele prezentate ilustrează dificultăţile deose­ bite din activitatea de soluţionare a omorurilor cu

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (47) Noi discuții între liderii arabi (2) Era mult peste ora 23,00 şi cei doi conducători nu ajunseseră încă la nici un fel de soluţie. Regele, obosit, dorea să se ducă la culcare propunînd ca discuţiile să fie reluate a doua zi dimineaţă. Saddam Hussein, curtenitor şi prevenitor, acceptă şi îi urează noapte bună suveranului iordanian. Înainte ca avionul său să aterizeze la Aspen, Bush îl contactează telefonic pe James Baker care se pregătea să plece din Mongolia pentru a se îndrepta spre URSS: „Jim, e nevoie ca declaraţia comună să exprime un înalt grad de colaborare între Uniunea Sovietică şi noi, dacă nu, este inutil să mai pleci la Moscova”. Încă de la sosire, preşedintele american are o primă întîlnire cu Margaret Thatcher. Cu veşnica ei poşetă încăpătoare sub braţ, ea îi strînge cu fermitate mîna şi îi adresează aceste prime cuvinte: „Trebuie să ştii şi tu, George, că el nu se va opri aici”. Este teama pe care o resimte, din ce în ce mai mult, şi Bush. În timp ce, la

„Central Railroad”, „Harlem Railroad”, „Delware”, „Lackwanka and Western”, „Erie Railroad” „Hudson Line”, „Staten Island Railroad” şi „New York Central”.

Este „regele căilor ferate” şi, deopotrivă, al speculaţiilor la bursă încununate de mare succes, „Vrăjitorul din Wall Street”, al cărui tron se clatină din cînd în cînd ca urmare a comploturilor şi conspiraţiilor colaboratorilor săi – cînd nu sînt adversari – Gould și Fisk.

Atenţia lui John D. se îndreaptă deci spre Cornelius Vanderbilt, mai mare ca el cu 46 de ani – se născuse la 27 mai 1794. Acesta din urmă, deja miliardar, are în faţă un începător, cunoscut, e drept, în Cleveland, unde măturase tot ce-i sta în cale, controlînd acum 50 din cele 70 de rafinării, şi intenţionează să-l ia peste picior. Aflase poate – era în stilul lui de corsar – că John D. intenţiona să-1 şantajeze cu celelalte două companii rivale de căi ferate şi chiar cu compania de Transport a Marilor Lacuri. Aşa că va ceda exact Cornelius! Se încheie un acord, cu numeroase clauze secrete, avantajîndu-1 substanţial pe... John D. Mai întîi, acesta beneficiază de reduceri substanţiale. Pe urmă, se creează „South Improvement Company”, care consacră bonificaţiile acordate în secret – în fapt cheltuieli de transport de trei-patru ori mai mici celor ale concurenţilor – şi le dublează cu obligaţia de a comunica cifra expediţiilor zilnice ale concurenţei, care poate fi verificată oricînd, plus mărirea taxelor percepute acestor rivali, sumă care se trimite în conturile lui „Standard Oil Company of Ohio”. Din acest moment e limpede că se poate vorbi de poziţia lui John D. Rockefeller.

O petiție de 93 de picioare (1) Afacerea pare a se clătina – deşi forţa lui Rockefeller creşte cu repeziciune, rivalii din Cleveland capotînd în lanţ şi vînzîndu-şi rafinăriile fie pe dolari, fie în schimbul acţiunilor la „Standard”. Totuşi, unul dintre cei mici refuză să-i facă jocul şi-1 denunţă public. Pe valea Oil Creek şi în împrejurimi şocul e general şi imens. „Standard Oil” e înştiinţată că nimeni nu-i va mai vinde petrol, au loc demonstraţii mari, violente.

Se cere „înlăturarea trădătorilor, moartea şerpilor, eliminarea compromisurilor cu vampirii”. Începe oilwar, războiul petrolului, care îl are la origine pe John D. Rockefeller şi cîştigător tot pe el, deşi, la prima vedere, lucrurile nu stau astfel. Petiţia transmisă guvernului atinge 93 de picioare lungime – sînt atît de numeroşi semnatarii – şi se cere să se acţioneze neîntîrziat împotriva căilor ferate, pentru ca ele să pună capăt banditismului şi monopolului de transport. (Acesta împiedica instalarea de conducte de transport în zona concesionată lor. Petiţionarii solicitau o lege care s-o anuleze pe cea anterioară.) Au loc convorbiri, în toiul cărora îşi face apariţia şi John D., care va fi dat afară pînă la urmă. Angajamentele faţă de el şi „Standard” sînt denunţate. Ulterior, preşedintele şi secretarul de la „South Improvement Co” compar în faţa unei comisii de anchetă a Parlamentului statului Pennsylvania.

Parlamentul îşi va însuşi concluziile comisiei şi va dizolva compania. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

mobil, bizar, dat fiind faptul că acţiunile autorilor, au, de regulă, caracter întîmplător. Experienţa practică a relevat că gama faptelor antisociale săvîrşite de ei este foarte largă. Unii dintre ei, cum sînt psihopaţii sexual, practică acte de ademenire şi corupere a fetiţelor, comit atentate la pudoare, violuri sau chiar crime sadice.

Alţii, care suferă de afecţiuni psihice grave ce conduc, de regulă, la iresponsabilitate penală, săvîrşesc – sub imperiul unor idei delirante şi halucinatorii – omoruri cu ferocitate sau asupra mai multor persoane. Din categoria celor depistaţi cu tulburări psihice, cea mai însemnată participaţie o au anumite grupe de maladii, cum sînt: etilismul cronic, schizofrenia, paranoia, tulburările de involuţie şi epilepsia. În afara acestor afecţiuni psihice trebuie subliniat şi pericolul deosebit al intoxicaţiei alcoolice acute, întrucît marea majoritate a celor etichetaţi ca psihopaţi sau care au fost depistaţi cu tulburări mintale au consumat băuturi alcoolice în momentele premergătoare săvîrşirii omorurilor.

Concluziile generale au relevat faptul că unii bolnavi psihic sînt perfizi, mizînd pe reuşita acţiunilor întreprinse de ei pentru ascunderea urmelor infracţiunii. În consecinţă, depistarea lor şi realizarea probaţiunii devin acţiuni dificile, ce pretind calificare superioară,

sprijinul populaţiei (vecini sau cunoştinţe), operativitate şi meticulozitate în verificarea tuturor aspectelor cauzei, chiar şi a celor aparent neconcludente, pentru a se putea realiza, în final, o înlănţuire judicioasă a probelor.

cîţiva metri mai încolo, se desfăşura conferinţa privind problemele apărării, pleacă să telefoneze preşedintelui Salehih al Yemenului, unul din puţinii aliaţi ai Irakului.

Munţii din regiunea Colorado se zăresc în apropiere şi dau acestei manifestări aspectul unui curs universitar de vară. După ce şi-a pronunţat discursul, Bush contactează reşedinţa regelui Fahd în Arabia Saudită şi îi reafirmă suveranului hotărîrea Statelor Unite de a-i apăra regatul. Fahd îi mulţumeşte îndelung, dar această solicitudine pare mai degrabă să-1 incomodeze decît să-1 bucure. Fahd, om timid, cu sănătatea fragilă, dă impresia că e descumpănit. Aşa după cum se temea, Arabia Saudită se afla de acum înainte în prima linie a frontului. De la întemeierea sa, acum şaizeci şi trei de ani, regatul a fost mereu o insulă de stabilitate, dar ocuparea Kuweitului este un eveniment pe care îl califică drept ,,dramatic”. De acum înainte, emirul şi familia sa îi sînt oaspeţi. Istoria îşi încheia ciclul într-un mod ciudat: cu optzeci şi opt de ani în urmă, în 1902, Ibn Seud, fondatorul regatului, prigonit pe vremea aceea, şi-a găsit refugiu în Kuweit, la familia Al Sabah. Înainte de a ajunge la Washington, George Bush şi Margaret Thatcher se retrag la reşedinţa Catto, o vilă luxoasă aparţinînd ambasadorului Statelor Unite în

Marea Britanie. Thatcher îi recomandă preşedintelui american cea mai mare fermitate şi o amplă mobilizare internaţională prin Naţiunile Unite. Opţiunile militare nu sînt evocate, dar, după cum afirmă un martor, „ea vorbea despre Saddam Hussein cam în acelaşi fel în care predecesorul ei, Anthony Eden, vorbea, pe vremea crizei din Suez, despre Gamal Abdel Nasser, comparîndu-1 cu Hitler”.

La vremea cînd avionul prezidenţial decola din Aspen, către ora 16,00, îndreptîndu-se spre Washington, Pentagonul luase deja cîteva măsuri. Echipajele avioanelor-cargo gigant C141 sînt chemate de urgenţă.

Toate permisiile sînt suspendate şi toţi militarii trebuiau să se întoarcă la bazele lor în termen de trei ore. Uimiţi, aceşti bărbaţi îşi părăsesc brusc familiile, prietenii, fără a cunoaşte motivele concentrării. La începutul serii, ei se află deja îmbarcaţi în aparatele care survolează Atlanticul. Douăzeci şi opt de echipaje C141 vor debarca la baza americană din Rhein Main, în Germania federală; alte douăzeci şi şase vor fi dirijate spre Torrejon în Spania. Ei reprezintă prima verigă a uriaşului pod aerian ce va fi lansat, cîteva zile mai tîrziu, în direcţia Arabiei Saudite. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (1) Revenind ia prezentarea unor cazuri deosebite, încep cu cel din oraşul C. Am scris despre acest eveniment tragic, în dorinţa de a spune cititorilor şi în special părinţilor cît de necesară este grija şi supravegherea atentă asupra copiilor lor. În acelaşi timp, am ţinut să scriu despre cazul „C” pentru că el demonstrează cît de dăunător este subiectivismul unor martori, implicit cît de necesar este ca toţi cetăţenii să colaboreze loial cu organele de urmărire penală, să le sprijine, să nu se facă ei „interpreţii” unor realităţi pe care le pot deforma ajungînd astfel să creeze greutăţi, în loc să faciliteze lupta pentru triumful adevărului și dreptăţii. Ţin să mai precizez că întîmplarea a avut loc într-un oraş mare, pe care noi l-am numit ,,oraşul C”, cu populaţie numeroasă, cu o viaţă urbană deosebit de complexă. (va urma) DUMITRU CEACANICA

24

RM

Vineri, 13 decembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (134) O farsă a guvernului american în timpul războiului rece (2) Oficialităţi de stat cu mare autoritate (conform ziarului Washington Post, 13 decembrie 1981) au relatat faptul că însuşi preşedintele Reagan a căzut victima acestei farse, exprimîndu-şi indignat surprinderea, după ce a fost împuşcat în 1981 de către John Hinckley, să afle că armata nu prezenta nici un interes faţă de cartela lui de plastic. Era doar de formă. Armata (probabil nu fără motiv) nu avea încredere în preşedinte.

Această situaţie a condus la discuţii ocazionale în Congres privind slăbiciunile fireşti ale preşedintelui şi astfel, în vîrful acestei farse transparente, Pentagonul a creat o a doua farsă care, în mod logic, părea mult mai credibilă. Ea a constituit-o politica oficială a Ministerului Apărării, extrem de subtil expusă la sfîrşitul anilor ’70 de către subsecretarul Apărării pentru Politică, Fred Ikle, fost „copil-minune” expert în strategie nucleară.

Această politică începea cu o concesie expresă, anume că este imposibil pentru oricine - preşedinte sau general - să valideze o alarmă de atac nuclear cu o siguranţă de sută la sută doar în timpul scurt de dinaintea pronosticării primului impact. Şi se continua cu afirmaţia fermă că procedurile existau pentru a garanta că nu va avea loc nici o lansare de bombe nucleare în mod accidental, ducînd astfel la concluzia că politica fermă este de a nu lansa bombele nucleare atunci cînd apare avertismentul de atac. Pentru a-şi sprijini ideea, Comandamentul Strategic de Aviaţie declara vehement că nu deţine o politică de lansare atunci cînd se dă alarma. Dar, în ocazii foarte rare, se menţiona cu jumătate de gură că strategia Statelor Unite nu era nici de a „nu lansa în momentul avertizării unui posibil atac”. Pentru a justifica farsa ce se perpetua,

politica era completată de afirmaţia inteligentă conform căreia păstrarea inamicului în stadiul de bîjbîială era un motiv suficient de puternic pentru a ţine în secret politica - subînţeleasă - de a nu lansa cînd este dată alarma.

Cu alte cuvinte, secretul era prezentat ca o minciună necesară, chiar dacă politica era de a nu lansa în momentul primirii avertismentului.

Aviaţia militară, fără a reacţiona la început faţă de strategia pusă la cale de civili, şi-a dat în curînd seama de avantajele poziţiei sale, care îi permitea să pretindă o conduită perfectă şi totuşi să facă orice consideră de cuviinţă sub masca unei discreţii absolute.

Pînă în acest punct, Machiavelli se trezise, fără îndoială, din mormînt şi aplauda entuziast.

Ipocrizia şi straturile contradictorii de înşelătorie implicate în acest caz erau nici mai mult nici mai puţin decît scînteietoare. Totuşi, că această politică era o farsă menită nu inamicului, ci poporului american a devenit clar la mijlocul anilor ’80. Atunci au apărut dovezi ce stabileau că, într-adevăr, Comandamentul Strategic de Aviaţie are capacitatea de a lansa bombe nucleare dacă primeşte alarma şi că efectuează exerciţii de simulare a unei astfel de lansări în momentul avertismentului, aviaţia militară fiind permanent pregătită pentru o astfel de operaţiune şi, prin urmare, forţată să ia decizii de retorsiune într-o perioadă de timp incredibil de scurtă. Conform ideilor de bază ale acestei politici, cei în măsură să ia decizia erau nevoiţi să presupună că orice alarmă de atac „confirmată” este validă. Dar nu aveau dreptul legal de a se îndoi de validitatea unei alarme confirmate, aceasta fiind datoria altor persoane, care „confirmă” o alarmă atunci cînd două sisteme cu senzori raportează simultan un atac submarin.

Această politică era şi mai neclară, datorită numelui său oficial: „fenomenologie duală”. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Cutreiernd prin lume 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Personaj din „lumea bună“; 2) Suferă mult în lumea tăcerii – Mare actor român, protagonist al filmului ,,Facerea lumii”, în regia lui Gheorghe Vitanidis (Colea); 3) Simbolul puterii în lumea bărbaților (pl.) – Pălămidă de baltă; 4) Ion Bocșa – Rupți de lume; 5) Funcție exercitată de ochii lumii – Unitatea lumii înconjurătoare – Poartă spre lumea creștină; 6) Veșnicia în lumea antică – Casa lumii nomade; 7) Raită – Loc de tragere pentru toată lumea; 8) Noul primit de toată lumea în mod festiv – Aglomerația lumii – Tiberiu Olah; 9) Poet român prezent în temă cu volumul liric ,,Lumea fără adjective” (Aurel) – Compozitor austriac, autor al operetei ,,Văduva veselă” (Franz); 10) Toată lumea e cu ochii pe ele – Tip de încurcă lume.

VERTICAL: 1) Facerea lumii; 2) Destinație turistică lîngă Graz (Austria) – Singur pe lume; 3) ,,International Telecommunications Union” (siglă) – Aruncat la joc – Tras pe stînga!; 4) Pic­ tor român (Gheorghe) - ,,Organizația pentru Alimentație și Agricultură” (siglă); 5) Se închină lumea cînd îi vede pictura; 6) Imaginea în oglindă a României în lume! – Ion Minulescu – Drum pentru toată lumea; 7) Un fel de încurcă lume (înv.) – Locuințe pentru toată lumea; 8) Pierdut în lume – Horea Ion; 9) Firul vieții – Făcut de ochii lumii; 10) Trecător prin astă lume – Ceasul lumii.

Dicționar: AON; SARU; RAABA; CAOS. GH. ENE Dezlegarea careului ,,MAMIFERE” 1) CAMILA – LUP; 2) INODORA – RU; 3) RARE – IRISI; 4) T – S- BC – NI; 5) IDEALIST – C; 6) TE – CE – TREI; 7) ABA – NU – AMU; 8) IROD – ITAN; 9) ELEFANT – UG; 10) FAST – ZEBRA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.