Romania Mare, nr. 1524

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Numele atît de răspîndit, Ioan, derivă din construcția ebraică Yehohanan, care înseamnă Yahve (Dumnezeu) a avut milă.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Singura șansă ca 2020 să nu fie anul dezastrului mondial Motto: ,,Şi lumea trece, şi pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac” (Ioan 6.58) Din reflex și politețe ne-am urat acum cîteva zile un An Nou fericit... Dar, lăsînd la o parte ,,tradiția” de a spera, oare credem sincer că 2020 ar putea fi un an bun? Realist, documentat și mai ales faptic analizînd, auspiciile sub care începe 2020 nu lasă loc unor previziuni pozitive. Dimpotrivă. În primele zile ale anului mă gîndeam la acest editorial ca la un semnal de alarmă după uluitorul mesaj lansat de președintele Iohannis, coroborat cu la fel de aberantele declarații de debut ale noului ambasador al SUA. Acum însă, cînd scriu articolul de față, cu o zi înainte de Botezul Domnului, nu pot decît să mă rog la Dumnezeu să nu înceapă un război cumplit – cel puțin multiregional, dacă nu chiar mondial.

Bref, în acest an ,,al speranței” așa-numitul ,,lider al lumii libere” a ordonat asasinarea unui comandant militar de prim rang al unui stat cu capacități nucleare. Nota bene: un comandant considerat un erou în țara sa, Iranul, națiune în care eroismul are sens spiritual de primă importanță. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Și a fost 2019 – ce să învățăm pentru a nu repeta?

Am mai pus un an pe răboj. Un an pe care l-aș numi anul manipulării, anul minciunilor, anul anti-Dragnea, un alt an anti-românesc.

Românii, cei care au trăit și au văzut mascarada mediatică, manipularea electorală, trădările partidelor, degringolada din PSD, minciunile din PNL, infantilismul USR și bîjbîiala STS, trebuie să le înțeleagă și să încerce să nu se mai lase manipulați, dînd astfel dovadă de ceva mai multă minte, și mai puțină prostie.

2019, un alt an anti-PSD, anti-Dragnea, dar cu finalizare de data asta. Profitînd din plin de concursul Justiției, Liviu Dragnea este condam­

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mafia Lemnului e dominată de UDMR şi PD (1) Domnule prim-ministru Mugur Isărescu, Nu vă scriu în legătură cu abuzurile incalificabile săvîrşite de Ministerul Justiţiei împotriva mea, a Fundaţiei „România Mare“ şi a formaţiunii politice pe care o conduc. La prima noastră întîlnire oficială, desfăşurată la Palatul Victoria, în seara zilei de 24 ianuarie 2000, delegaţia conducerii PRM v-a solicitat să vă implicaţi în stingerea acestor procese politice, care au depăşit deja limita absurdului şi pot conduce la reacţii violente din partea unor membri şi simpatizanţi ai noştri, pe care mult timp nu-i mai putem ţine sub control. Am înţeles că principalul motiv de laudă al Puterii pe care o reprezentaţi, în faţa cancelariilor occidentale, este consensul tuturor forţelor politice pentru aderarea la structurile euro-atlantice. Aşa este, într-adevăr, dar cum vă simţiţi dvs. cînd sînteţi sprijinit de un partid parlamentar de Opoziţie care e hărţuit, zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, atît de o Justiţie criminală, cît şi de „poliţia politică“ a Regimului Constantinescu, care ne supraveghează telefoanele, locuinţele, birourile, dar şi pe numeroşi membri ai familiilor noastre? Acestea nu sînt invenţii ale noastre şi va veni o vreme, foarte curînd, cînd vor ieşi la iveală, în toată hidoşenia lor. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („Politica“, nr. 412, din 19 februarie 2000) nat imediat după alegerile europarlamentare.

Este trădat de mai toată garnitura de partid, în mod special de Viorica Dăncilă, care, evident, este și ea trădată la rîndul ei, și care a făcut ca marele PSD să devină o glumă, cu un agramat pe post de președinte interimar.

Ce avem de învățat de aici? Că împotriva PSD nu a fost populația, și nici măcar o parte din ea. Împotriva PSD s-a dus o campanie planificată, plătită și executată de mințile strălucite ale PRului. Arestarea lui Dragnea a fost vîrful, mo­ mentul culminant, definitiv al acestei campanii, mascaradă condusă mai puțin de Servicii, și mai mult de companii specializate, aflate în atenția Serviciilor sau poate chiar a Serviciilor Secrete. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„În ograda iernii“, tablou de Anca Bulgaru

Sigilii Pogoară iarna în păduri de pin Danubiul se îmbracă în armură vechi amfore din Pontul Euxin revarsă vin de cuminecătură În peștera pescarului Andrei mai pîlpîie cărbuni din altă eră martiri uitați exală flori de tei în giulgiul lor de muncă austeră Au scăpat pe cer luminători basilici reci dau veste tuturora săpate-n stînci de cretă și ninsori din Tomis pînă-n lavra Meteora Aceeași lume și același cult un spațiu de minuni patriarhale istorisind progoane de demult prin glas de pietre, fibule și oale Și ca un ac de aur fermecat tămăduind o milenară rană două sigilii s-au îngemănat: e lupul dac și acvila romană În Dobrogea se simt în largul lor în chip de flamuri fluturînd pe stîncă așază dinaintea tuturor trofeele ce sîngerează încă Atîți amar de ani s-au învrăjbit ca niște fiare în pridvorul stînii pînă cînd Mielul sfînt le-a logodit iar din izvorul lor a înflorit un nou popor al Domnului: românii!

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1524 l ANUL XXXI l Vineri 10 IANUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 10 ianuarie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ziarele lui Ardei Umplut au început să zacă nevîndute F Răzbunarea lui Ceauşescu F Ion Dolănescu vrea să-l mănînce pe Benone Sinulescu F Scăpată de sub orice control, galeria Rapidului poate provoca o tragedie F Coposu a glumit F Raymond Luca e eschimos din Siberia PARTEA A II-A F Marile ticăloşii au, totuşi, darul de a se întoarce ca un bumerang împotriva acelora care le săvîrşesc. Ne pare sincer rău de moartea năprasnică a scriitorului Titus Popovici, o mare valoare a cinematografiei româneşti, un om erudit şi plin de farmec, care (poate că unii nu ştiu) a suferit un accident de maşină, în timp ce se deplasa în judeţul Tulcea la o vînătoare. Dar vedeţi cum e soarta omului? Niciodată parcă n-a fost mai valabilă ca acum zicala fatalistă „Ce ți-e scris, în frunte ţi-e pus!”. Bătrînul grec de 70 de ani Iani Nicolaide (nicidecum actorul H. Nicolaide – care e mort – după cum minte ziarul „Adevărul”) care conducea maşina, s-a uitat după un iepure care traversa în fugă şoseaua, în vremea asta Titus a tras cu puşca pe fereastră, şoferul a pierdut controlul volanului şi s-a izbit de un pom. Poate fi ceva mai stupid, mai neverosimil? Ei bine, ştiţi cine era iepurele ăla? Duhul lui Ceaușescu! Asta a fost răzbunarea lui Nea Nicu, faţă de Titus Popovici, pe care timp de 25 de ani îl umpluse cu toate onorurile, îl menţinuse în C.C. al P.C.R. şi în M.A.N., îl trimisese prin toate ţările lumii, din S.U.A. şi Canada, pînă în Japonia şi Australia, îi dăduse o vilă somptuoasă în spatele A.S.E.-ului (vilă care îi aparţinuse lui Liviu Rebreanu!), îi publicase toate cărţile, îi jucase toate filmele şi piesele de teatru, îl pusese la loc de cinste la toate Plenarele şi Congresele, pe scurt, îl plătea împărăteşte, îi dăduse sinecura de redactor-şef la o revistă a vînătorilor şi pescarilor, îl poftea la toate partidele de vînătoare cu oaspeţi străini, îi făcuse toate hatîrurile – după care ce s-a întîmplat? S-a întîmplat că Titus Popovici şi-a mîncat omenia, l-a văzut pe binefăcătorul său mort şi a început să-l mai ia la ochi şi el, să-1 împuşte cu gloanţe de hîrtie, că tot îi plăcea lui să vîneze: întîi a publicat romanul Cutia de ghete, în care îi bălăcărea fără talent pe soţii Ceauşescu (după ce-i lăudase o viaţă întreagă!), mai apoi a publicat nişte articole din care reieşea cum s-a luat el la trîntă cu dictatura, pentru ca, în final, să acorde un interviumamut postului de televiziune Tele 7-U.T.C. (aşa să-i rămînă numele!), în care îl acuza pe Ceauşescu că fusese trimis special în celula lui GheorghiuDej, ca să-i satisfacă poftele sexuale (?!). Nu ştim cine i-a băgat lui T.P. tîmpenia asta în cap, dar ea îi jignea în posteritate pe ambii lideri, care au avut copii şi moravuri sănătoase, ba chiar GheorghiuDej se putea lăuda şi cu nişte amante scăpărătoare, recrutate în special din lumea artistică. Dacă există o lume de dincolo – şi noi sîntem convinşi că există –, nefericitul detractor al lui Ceauşescu a primit o pedeapsă fulgerătoare. Dacă nu ne credeţi, n-aveţi decît să vă gîndiţi că în acel accident stupid a murit numai el, în vreme ce un om cu mult mai bătrîn şi mai bolnav, infinit mai expus şocului, fiindcă se afla la volan, a scăpat teafăr, ceea ce înseamnă că doamna cu coasa avea mandat de aducere numai pentru scriitorul respectiv. Adio,

Titus Popovici, să-ţi ierte Dumnezeu păcatele şi să te aibă în grija Lui; ce mare păcat că unii oameni de valoare n-au şi caracter! Totuşi, cum vei da tu ochii cu Nea Nicu? F În aceeaşi revistă indigestă, care de la statutul de organ al Frontului Democraţiei şl Unităţii Socialiste a sărit pîrleazul în curtea de la Versoix, este publicat un interviu pe două pagini cu derbedeul ăla de-şi zice deputat, Raymond Luca.

Avînd titlul infect „Cu guvernul Văcăroiu rămîne aşa cum am vorbit” (adică e format din „escroci, borfaşi şi tîmpiţi”), interviul ni-l dezvăluie pe bişniţarul sovieto-polono-austriac în toată mojicia lui. După ce i-am publicat noi biografia şi am arătat că e născut la Sverdlovsk (pînă acum, timp de 4 ani, nu zisese nici pîs, vîrîse capul între urechi!), acum îşi comunică şi el o parte din arborele ginecologic: „Bunica paternă se trage dintr-o familie de polonezi şi austrieci. (...) Eu sînt născut, şi nu am ascuns niciodată lucrul acesta (dar unde l-ai spus?

– nota R.M.), într-un oraş foarte mare din fosta U.R.S.S., Sverdlovsk, care acum se numeşte Ekaterinenburg. Tatăl meu, în anii ’50, a fost, ca foarte mulţi tineri pe vremea aceea, trimis la studii în ţara tuturor marilor «realizări» comuniste, unde a întîlnit-o pe mama, care era iakută, era siberiană, și acolo s-au căsătorit, şi acolo m-am născut eu”. Acum se explică figura de limbric îngheţat a dobitocului, cu ochii lui ca nişte răni cicatrizate prin înţepături de albine – el e siberian, l-a fătat mă-sa într-un iglu de-ăla burduşit cu blocuri de gheaţă, cînd îi era frig băga mîinile în sîngele fierbinte, cînd tovarăşa mă-sa n-a mai avut lapte, Raymond a supt ţîţă de la vreo laponă de-aia, care îl mai îndopa şi cu carne crudă, în vreme ce vîjîia viscolul prin gheţurile siberiene, iar ta-su polacu’ austriacu’ venea cu sania de la Akademia Frunze şi sugea vîrtos o canistră de vodcă, cîntînd cu mult patos: „Mîndruliţa mea iakută/ Hai la Stalin să te .../ Să mai naştem un Raymond/ Că ăsta-i cam vagabond/ Să venim în R.P.R./ Ca agenţi NKDV/ Şi-am zis verde de mărar/ Bine-i la Cercul Polar/ Bine-i în Siberia/ Patria lui Beria/ Hai deschide cazemata/ Raymoande, că vine tata/ I-a secat mă-tii lăpticul?/ Hai să-ţi dea vodcă tăticul!/ Ia trenul de la Sverdlovsk/ Dute-n ţara ce-o cunosc/ Fă-ţi loc singur, trosc, și pleosc/ Dă cu coatele şi gura/ Şi-ţi depui candidatura/ Măi, Ceapaevul lui tata/ Pe români o să-i dai gata/ Te-or alege deputat/ Ca să furi nejudecat!”. F Dar, ce mai zice mitocanul ăsta de la gruparea antisocială PL ’93? „Liceul l-am făcut la I.L. Caragiale, cum au făcut mulţi dintre membrii PL ’93 – Dinu Patriciu, Dragoş Săbădeanu și alţii. Eu am fost coleg de clasă şi de bancă cu Şerban Valeriu Patriciu, fratele lui Dinu, şi am rămas buni prieteni”. Titlul capitolului respectiv, dat probabil de agramatul reporter Marian Ghiţeanu, este uluitor: „Liceul Caragiale, pepinieră de tineri liberali”. Bietul Caragiale, cum şi-l anexează puşlamalele astea! El, care a fost toată viaţa un adversar al liberalilor, făcînd parte, ca

RM

şi Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, din Partidul Conservator! Care va să zică, jigodiile astea de Dinu Patriciu, Raymond Luca şi alţii de teapa lor, cînd erau secretari U.T.C. şi P.C.R., cînd mînau şcoala la muncă patriotică şi-şi turnau colegii, erau, de fapt, liberali! Pe urmă, iakutul se plînge că n-a putut să urmeze Facultatea de Comerţ Exterior (nu a primit recomandarea U.T.C.), apoi ar fi vrut să-şi dea doctoratul (dar nu a primit avizul Comitetului Municipal P.C.R.) ş.a.m.d. Eschimosul uită să spună esenţialul: nu primea recomandările astea, pentru simplul motiv că eră un huligan cum nu mai cunoscuse liceul ăla, mai colţos ca dulăul Papadopolinei, se obrăznicea la profesori, fura din clase, se bătea pînă la sînge cu alţii de teapa lui, era mincinos, intrigant, o vietate feroce, care crescuse strîmb încă din gheţurile Siberiei. În încheiere, borfaşul ăsta, tot mai greu de tolerat în libertate, afirmă cu inconştienţă: „De altfel, calitatea dublă pe care o am, de om de afaceri şi de om politic...”. Hai că-i tare! Un hoţ ordinar, care patronează vreo 5 firme pline ochi de găinării şi falsuri sinistre, zice că e... om de afaceri!

Un dezechilibrat psihic, care insultă un întreg guvern, cu înjurături cum n-a mai cunoscut viaţa politică românească de 135 de ani, din 1859 încoace, are impresia bolnavă că e... om politic!

Aşa ne trebuie, fraţilor! F Din toată băţoşenia Ayatolahului Corneliu Coposu s-a ales praful: strîns cu uşa de întreaga Convenţie Democratică, prejudiciată grav de declaraţiile sale, cum că a venit să dărîme Guvernul, bătrînul bebeluş a băgat gonetă înapoi, în marşarier, a bătut în retragere şi a spus că... a glumit! Bravo, Fantom-Boy, încă vreo două glume ca astea şi te vor termina chiar ai tăi!

F Revista germană „Der Spiegel” mai publică și lucruri interesante. Ne referim, în primul rînd, la interviul acordat de marele scriitor rus Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, care-acum se află în opinia publică rusească pe postul lui Tolstoi. Citiţi declaraţiile acestei autentice conştiinţe a Secolului XX şi (dacă sînteţi cinstiţi pînă la capăt) recunoaşteţi că ceea ce spune el, noi, cei de la „România Mare”, o spunem din 1990 încoace, neîncetat, atrăgînd asupra noastră furia tuturor ticăloşilor, inclusiv a acelora de la „Der Spiegel”, care ne-au ultragiat recent: „...Capita­ lismul fără producţie e imposibil. Dar, la noi, şi producţia s-a prăbuşit în proporţii inimaginabile.

Ea scade mereu cu 20% pe an. Toţi noii bogătaşi de azi nu au creat nimic, ci doar se joacă cu cursurile valutelor. Ei acum doar risipesc avuţia poporului. Noi am avut în Rusia economie de piaţă şi înainte de revoluţie. Acum ni se recomandă să preluăm totul din vest. Dar cînd producţia este sugrumată, atunci nu mai pot fi create valori. Am început de la capătul greşit: s-au liberalizat preţurile într-un mediu mono­ polist, fără concurenţă. Sfaturile FMI au fost complet inadecvate. FMI a recomandat întreprin­ derilor monopoliste să ridice preţurile, şi ele au făcut-o, sporind de 20 de ori, de o mie de ori preţurile. (...) Trebuia început nu cu comerţul, ci cu producţia. (...) Am spus mai demult că marele pericol va veni abia cînd vom ieşi din comunism.

Acum chiar am ieşit, dar în modul cel mai prost şi mai chinuitor. Poporul nu înţelege situaţia în care a fost aruncat şi de aceea este atît de apatic.

Uitaţi-vă cîte sinucideri se înregistrează! (...)”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 9 decembrie 1994)

RM

3

Vineri, 10 ianuarie 2020

FILE DE JURNAL

În căutarea timpului trecut 1 ianuarie 1990. An Nou, bine ai venit! Ce ne vei aduce oare? Unde vor fi toţi ai noştri la sfîrşitul tău? Cam aşa obişnuia mama să scrie pe calendare la început de an. Ce înfricoşător sună, totuşi, cifra asta: 1990! Are ceva gigantic şi tenebros, o rezonanţă necunoscută. Parcă mai ieri vorbeam de Beatles în curtea Liceului Bălcescu, în 1963. Parcă mai ieri mă îndrăgosteam de o colegă de Facultate, în practica de vară, la Piteşti. Îmi apăruse un mic grupaj de versuri în „Luceafărul“ şi eram tare mîndru, pe cînd ea mă ţinea de mijloc, îmi cînta „Retiens la nuit“ al lui Aznavour, îmi recita versuri de Blaga şi-mi colora existenţa cu ochii ei albaştri şi rochiţa de imprimeuri cu cireşe coapte, dar oh, Doamne, cînd s-au întîmplat toate astea? Acum am păr alb, însă, ce ciudat, inima mi-a rămas de copil. Îmi aduc aminte ce-mi spunea Nichita Stănescu în rarele noastre întîlniri, pentru că eu nu l-am asaltat niciodată pe acest om: – Vreau să mor tînăr, Vadime. Un poet bătrîn e ceva tot atît de nefiresc ca şi un student bătrîn...

De un lucru îmi pare nespus de rău: plecînd urechea la tot felul de bîrfe, de care lumea literară n-a dus lipsă, eu şi Eugen Barbu i-am spus lui Nichita că „banda“ (reacţiunea) i-a băgat o evreică în pat, pe Dora Tărîţă, iar el a luat-o de nevastă; ei bine, poetul s-a dus, glonţ, acasă şi a bătut-o măr pe săraca fată, care n-avea nici o vină.

Astăzi, la cap de an, mă gîndesc la toţi morţii mei.

Sufletele lor s-au înălţat la cer precum coloanele unui templu de fum. Am petrecut Revelionul acasă, unde era să mă duc? N-avem bani. N-avem nici un chef de nimic, mai ales de conversaţii stupide. Programul Televiziunii a fost destul de prost. Se vede limpede că fusese pregătit altul, din vreme, dar pe ultima sută de metri s-a schimbat macazul. Mă trezesc în zori, să plimb cîinii. Administratorul blocului, Moş Predescu, a început să-i facă mizerii nevestei mele, pe motiv de căţei. Cu numai cîteva luni în urmă, mă ruga să intervin pe la Aviaţie, pentru băiatul lui, economist.

Am intervenit. Acum s-au uitat toate binefacerile.

Primim, totuşi, cîteva telefoane de felicitare, de la rude, de la prieteni mai apropiaţi. O rog pe Rodica Gamsievici să mă mai împrumute cu ceva bani, ca să nu mai fiu nevoit să-mi vînd lucrurile din casă – de fapt colecţia de filme pe videocasete, singura mea avere. În decembrie 1988, cînd s-a prăpădit mama, m-a împrumutat cu 16.000 de lei s-o îngrop şi să-i fac toate cele ce se cuvin. I-am înapoiat după 3 luni.

Astăzi nu mai prezint nici o garanţie, aşa că prietena noastră nu mă mai ajută, deşi e foarte bogată. Atît de bogată, încît în urmă cu vreo două săptămîni a fost arestată, prin 23 sau 24 decembrie, în urma unor denunţuri. Din fericire, nu i s-a întîmplat nimic, a fost eliberată. Nu-i port pică. Ea va rămîne în amintirea mea pentru gestul frumos de a-mi întinde mîna atunci cînd mă prăbuşisem cel mai tare, la stingerea mamei.

2 ianuarie 1990. Mahmureala de după sărbători.

Deşi n-am băut mai nimic, decît un pahar de vin cu apă minerală. Numai că aşa sînt zilele astea de la cumpăna anilor. Parcă anul cel vechi mătură cu coada lui de veveriţă totul, lăsînd în urmă frigul unei pustietăţi sufleteşti inexplicabile. O explicaţie tot există: am îmbătrînit cu un an. Nu timpul este cel care trece. Noi trecem. Timpul stă pe loc. De fapt, mai mult se mişcă spaţiul decît timpul. Şi timpul e o formă de energie. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Dar ce-ar putea să fie mai rău decît a fost pînă acum? Poate doar să-mi spargă cineva uşa şi să mă lichideze. Ar fi, recunosc, calea cea mai scurtă de a-mi revedea mama.

Privesc pe micul ecran cum soldaţii din curtea Televiziunii fac un Om de Zăpadă cu brasardă Tricoloră. Lîngă el scriu cu crenguţe de brad: LIBERTATE. Da, e un cuvînt înălţător. Dacă stau bine să mă gîndesc, celebra poezie a lui Schiller se numea „Oda Libertăţii“, dar Beethoven i-a schimbat

titlul în „Oda Bucuriei“. Se difuzează un reportaj de la Staţia de Metrou Aviatorilor, unde încă mai fac nişte civili de strajă cu arma în mînă. Mult s-a mai tras în aceste 10 zile! Incredibil de mult. Ca la ficare cutremur social de genul acesta, îşi fac apariţia, precum ciupercile după ploaie, toţi şarlatanii, toate minţile rătăcite, toţi demagogii neruşinaţi, care propun momente de reculegere din oră-n oră şi ţin cuvîntări penibile la orice răscruce. Cine i-a văzut pe-ăştia pînă acum? Cine ştia de ei, ce-au făcut în viaţă? Tinerii sînt pierduţi pe drum, treptat. Se pomeneşte mereu despre ei, dar nu mai sînt chemaţi la TV să vorbească în direct. Acum nu mai sînt buni, stînjenesc, n-au haine frumoase şi sînt nebărbieriţi. Imaginile unor femei care-şi bocesc morţii mă sfîşie. Ar fi ideal să nu se mai ajungă niciodată ca românii să se împuşte între ei.

În toată Istoria n-a fost niciodată aşa ceva în România. Sună telefonul. „La Mulţi Ani!“. Răspund cu plăcere, e Pierre Gherase, un cunoscut de-al meu care a muncit din greu prin America şi pe care l-am ajutat să-şi cumpere o casă. Nu l-am ajutat cu bani, fiindcă n-aveam, dar am izbutit să aflu de la Institutul Proiect Bucureşti că zona aceea nu va fi demolată. E mare lucru. Acum îmi spune la telefon un paradox de bun-simţ: „România, dintr-o societate politică ce făcea bani, trebuie să treacă la o societate financiară ce face politică“. Îmi aduc aminte de cîte ori am cerut directorului general Agerpres, Alexandru Ionescu, să ies din presă şi să muncesc pe un şantier, sau într-o fabrică. Nu m-a lăsat nimeni. Dar nici nu-mi tipăreau cărţile. Din 1986 pînă în 1990 n-am mai publicat nimic.

Rabinul era mai tare. Ca şi echipa kominteristă, care m-a urît de moarte: Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Petre Lupu... Aflu astăzi că numele de Agerpres e schimbat în Rompres, ceea ce e o tîmpenie. Nici TASS, nici Taniug nu s-au schimbat. Ce l-o fi apucat pe Neagu Udroiu? În fiecare zace un reformator neîmplinit, fiecare vrea să schimbe, să boteze, să lase dîre adînci. Mama niciodată nu-i spunea instituţiei pe numele întreg, avea ea codul ei intimist, dimineaţa cînd plecam de acasă mă întreba: „Te duci la Ager?“. Era tare mîndră că lucram acolo, stătea în faţa blocului, pe bancă, şi sporovăia cu toţi vecinii din Aleea Compozitorilor. Străduţă pe care, prin 1983, un netrebnic de plutonier a omorît cu ranga o căţeluşă, apoi i-a luat puişorii şi i-a aruncat, ca pe nişte mingi de oină, de zidurile blocului. Întreg imobilul unde locuiau părinţii mei a fost şocat. L-am sunat atunci pe generalul Gh. Opriţă, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei, i-am spus ce crimă a putut săvîrşi bestia aia care îşi zice militar, dar după o zi generalul mi-a telefonat că lucrurile nu stau aşa, că au făcut ei investigaţii, c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii, cum zicea Barbu. Îmi pare rău de Opriţă, dar el va rămîne în memoria mea cu acea muşamalizare neroadă. Oare de ce mă gîndesc la toate astea acum? De ce încape atîta dragoste în inima mea, faţă de cîini, în special, dar şi faţă de toate vieţuitoarele lumii? Poate mai puţin faţă de şerpi, care îmi stîrnesc teamă şi repulsie şi care se pare că sînt singurele vieţuitoare din lume ce nu pot fi (nici teoretic, nici practic) îmblînzite de oameni.

3 ianuarie 1990. Înaintez cu greu în Noul An. Nu mă pot obişnui cu cifra de 1990. Fiind un paseist,

gîndul mă poartă înapoi, în secolul trecut. Tot ceea ce era frumos se petrecuse pînă în 1890, an care îi găsea pe Eminescu şi pe Creangă în pămînt. Dar, ce uşor zboară telegarii gîndului! Fireşte că n-are nici o legătură. Păcăleala cea mare a trecut. *** 6 ianuarie 1990. Ziua de Bobotează. E sîmbătă.

Ce curios! Din 10 oameni pe care i-aş întreba ce semnifică ziua asta, nu ştiu dacă mi-ar răspunde 2 în mod corect. Acum a fost botezat Isus Christos de către înainte-mergătorul şi vestitorul Său, Ioan. Răsfoiesc Almanahul pe 1976 al Parohiei Ortodoxe Române din Viena, îngrijit de regretatul preot Gheorghe Moisescu. Ce s-a mai petrecut în 6 ianuarie? S-a născut, la Tîrgovişte, Ion Heliade Rădulescu. Bine că s-a mai născut şi în orăşelul acesta cineva de vază, că de murit, au murit doi conducători: unul a fost Tudor Vladimirescu (ucis cu focuri de pistol în Judecătoria de Ocol din Tîrgovişte, de Iordache Olimpiotul şi „sufletul rău de Caravia“, cum îi zicea Iorga, după care grecii i-au urcat cadavrul pe cai, i l-au ciopîrţit şi l-au aruncat într-o fîntînă seacă, de ţară), iar al doilea a fost Nicolae Ceauşescu. (…)

Dar, de unde pleacă omul şi unde ajunge! E Bobotează şi chiar că s-a lăsat un ger năpraznic.

Deschid televizorul să văd slujba de la Patriarhie.

Deşi e puţină lume, doar în jur de 100 de tîrgoveţi îngheţaţi, e, totuşi, foarte frumos. Ca spectacol, ca muzică, odăjdii şi odoare aurite, nimic nu întrece în frumuseţe sfînta noastră Biserică Străbună. Aici e toată esenţa Byzanţului, de mai bine de 1.000 de ani încoace! Am intrat binişor în Noul An. Parcă ieri treceam pragul lui 1960, apoi al lui 1970 şi, pe negîndite, al lui 1980. Dacă omul şi-ar măsura viaţa în decenii, am vedea ce iute ne trecem: cei mai longevivi trăiesc 7-8 decenii, hai, maximum 9, parcă-i o joacă de copii. Se transmite Concertul 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Oh, Doamne, de cînd n-am mai ascultat minunea asta! Ador duminicile din 1966, cînd Radu Lupu interpreta integrala concertelor beethoveniene şi un elan năvalnic mă făcea atunci să devorez toate biografiile titanului din Bonn, de la Alşvang şi Pricope la Romain Rolland şi ce se mai găsea.

7 ianuarie 1990. A trecut şi duminica asta. A fost Sfîntul Ion, sărbătoare mare la români. Candelele morţilor tineri aruncă pe zăpadă reflexe albăstrii.

Să mă încumet să dau o definiţie a Revoluţiei, din toate timpurile: „Pe mormintele martirilor pasc măgarii demagogiei!“. Şi încă o maximă, scrisă pe cînd n-aveam ce face: „De cînd lumea şi pămîntul, democraţiile consumă ce-au produs dictaturile“.

8 ianuarie 1990. Astăzi e luni. Începe o nouă săptămînă de coşmar. Atmosfera în România devine insuportabilă. Mă uit cum un Popor întreg se acuză pe sine, dar nu global, ci în componentele sale dezarticulate, de la om la om, fiecare cu fiecare. A ieşit la suprafaţă aburul unei răutăţi toxice, niciodată n-aş fi putut să-mi imaginez că în adîncurile societăţii româneşti dospeşte drojdia unei duşmănii atît de mari. Oameni care pînă mai ieri se sărutau, ei bine, cu aceeaşi gură acum se scuipă. (…)

Vin vremuri grele pentru Poporul Român.

Revoluţia? O avalanşă inversă: începe cu dezastrul şi se termină cu liniştea. Mă surprind scriind în Jurnalul meu cu coperţi galbene această tentativă de aforism.

Dar oare chiar aşa o fi? Mai degrabă se aplică evenimentelor recent încheiate un vers al lui Horaţiu, care în „Satire“ (2, 7, 5) îi spune sclavului său, Darius: „Age, Libertate Decembri... Utere“ (Hai, profită de libertatea din decembrie!) - cu trimitere discretă la sărbătoarea Saturnaliilor, cînd pleava societăţii, sau tagma robilor, punea stăpînire pe cetate. Numai că, la romani, anomalia asta dura doar cîteva zile şi se afla sub control, pe cînd la români e o diferenţă de o literă, de la a la î, adică de la civilizaţie la pagubă.

CORNELIU VADIM TUDOR (fragmente extrase din volumul ,,Jurnalul Revoluției de la Crăciun la Paște”)

4

Vineri, 10 ianuarie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Dracul e negru, că nu e alb Nu sînt poveşti ce spun, ci lucruri pe care le auzim la tot pasul, numai că nu le luăm în seamă și nici nu le acordăm atenţia cuvenită. Este lesne de înţeles de ce...

După un program de muncă istovitor, nu-ți arde deloc să asculți, fără voia ta, conversațiile celor din jur... Cu ani în urmă, într-o zi, plimbîndu-mă prin parcul meu drag din Plumbuita - pe care-l ştiu de cînd eram tînăr şi stăteam în gazdă pe Strada Pluguşor 27 –, venind dinspre fosta Întreprindere de Țevi Sudate, m-am așezat pe una din băncile pîrjolite de dogoarea soarelui și am început să citesc... Citeam şi scriam, frămîntîndu-mă în căutarea unui dram de umbră sub frunzișul vreunui pom... La vremea aceea, copacii de astăzi erau doar nişte mlădiţe de grosimea unui deget. Fie pomenită memoria celor care i-au plantat şi au hotărît amenajarea acestui parc binevenit pentru generaţiile care au fost, sînt şi vor veni!... Iată că m-au luat nostalgiile. Cum spuneam, ieşisem să mă plimb sau să mă odihnesc pe o băncuţă... Şi o făceam destul de des, că picioarele nu mai aveau în ele vlaga de odinioară, din anii tinereţii, din cauza a fel şi fel de probleme care ţin de viaţa mea.

Am luat loc pe o bancă, frămîntat, încercînd sămi găsesc liniştea după o zi zbuciumată de lucru... La cîţiva metri mai încolo, pe o altă bancă, stăteau două tinere mămici cu copilașii lor, care să fi avut trei-patru

anişori fiecare... Ele vorbeau de ale lor, cînd, deodată, una dintre fetiţe veni la mama ei, cum fac copiii răsfăţaţi de părinţi, și îi zise: - Mami, mami, dar tati, cînd aduce lapte acasă de la fermă, cui îi plăteşte?, întrebă ea curioasă... Pentru că acolo unde lucrează nu este un magazin de unde să cumpere.

- Ce ştiu eu?, o repezi femeia, stăvilind vorbele copilei, să nu se facă de ruşine faţă de cealaltă mămică.

Soţul ei era veterinar și lucra la o fermă, de unde la ieşirea din program, mai lua şi el cîte o sticlă de lapte...

Cui să-i plătească? Lu’ dracul negru, ce ştiu eu, accentuă aceasta, îndemnîndu-şi copila la joacă, pentru a o determina să nu mai pună vreo altă întrebare incomodă.

- Şi de ce dracul e negru, mamă?

- Pentru că nu e alb, îi răspunse femeia, pe un ton cam aspru.

Cu obrăjorii ca doi trandafiri, cu ochii strălucind de bucurie că auzise o aşa „minunăţie“ de vorbe de la mama ei, sărind cînd pe un picior, cînd pe celălalt, se duse la grupul de copii, zicînd: - Dracul e negru că nu e alb... Dracul e negru că nu e alb, repeta ea întruna, sărind în sus de bucurie...

Eu, ascultător de ocazie, necunoscînd cum stau lucrurile între copilă şi mamă, şi care e de fapt povestea cu laptele, am rămas surprins nu de reacţia mamei, ci de curiozitatea copilului: de ce dracul e negru, şi nu e alb? Întreb şi eu: de ce dracul e negru, şi nu e alb!?...

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Ateneul Român, un templu al artei şi culturii româneşti (2) Dispuse sub forma vechilor amfiteatre grecoromane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter și două rînduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colț și o audiție impecabilă.

Perfecțiunea sunetului se datorează imensei cupole (bogat decorată) care ,,absoarbe” fondul instrumental și vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice, pînă la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Român, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume.

Fresca, evocînd istoria poporului român în 25 de episoade, a fost realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu. Slujind frumoasei idei că istoria națională trebuie prezentată ca o carte deschisă, în care fiecare privitor să găsească ceva din măreția trecutului și astfel să mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativă pentru caracterul emblematic al monumentului.

Impresionanta frescă, orga instalată în 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu,

precum și numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pămînt și bombardamentul din 1944, de la sfîrșitul celui de al II-lea război mondial, dar mai ales modificările din 1966-1967 (introducerea aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii ,,George Enescu”, iar din 1958, ,,Cartierul general” al Festivalurilor Internaționale ,,George Enescu”.

Leagăn de lansare a muzicienilor români, de la Enescu și Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea la Ion Voicu, Lola Bobescu, Radu Aldulescu, George Georgescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Wachmann, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, D.G. Kiriac, Constantin Silvestri, Elena Teodorini, D. Popovici-Bayreuth, Zina de Nori, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Erich Bergel, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Antonin Ciolan, Ion Nonna Otescu, Mircea Basarab, Mihai Brediceanu, Egizio Massini ș.a., Ateneul Român a oferit melomanilor bucureșteni întîlnirile de neuitat cu Pietro Mascagni, Vincent Indy, Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice

RM

Catrene patogene Mizerie politic Nu pe programe a fost confruntarea Ci ,,JOS!”, cu furie și disperare, În nebunia asta-i încercarea: Cătușele să zornăie mai tare!

Bucuria penelitilor După ,,lucrul bine făcut” A pus ,,normalul” în balanță Să scrie cum a petrecut Vreo cinci ani încă în... vacanță!

Din lac n pu Cu ,,ciuma roșie” s-a tot luptat Atîta ură n-a văzut nici Terra Și n-am simțit că, practic, ne-a fentat Cînd ,,ciuma” a schimbat-o cu ,,holera”!

Certitudine Avut-am al Unirii Centenar Prilej de-a învia Eroii Țării Însă cu prezidentul... vai și-amar!

Trăit-am centenarul... dezbinării!?

Prtinitorul tuturor romnilor Cu transparența-n beznă, sfidător Nu-și lasă la lumină penele Fiindcă nu mai e mediator, Precum se vede, el e... PNL! LIVIU ZANFIRESCU Ravel, Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Erich Kleiber, Pierre Monteux, Clemens Krauss, Hermann Abendroth, Vaclav Talich, Herbert von Karajan, Carl Bahm, Wilhelm Bakhaus, Claudio Arrau, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Henryk Szeryng, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Walter Gieking, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Monique de la Bruchollerie, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Ruggiero Ricci, Daniil Shafran, Dmitri Bashkirov, Christian Ferras, Nikita Magaloff, Sviatoslav Richter și mulți alți muzicieni celebri.

Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămîne nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la Antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială nicicînd nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat în epocă glasuri ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. ,,Călare” pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Român și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întîlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la Gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-și afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare că puțini și-au dat seama că acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casa părintească pentru marile perso­ nalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Român din Bu­ curești echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu mai bine de un secol, s-a transformat în ,,cartea de vizită” nepieritoare a României contemporane.

Sfîrșit VIOREL COSMA

RM

5

Vineri, 10 ianuarie 2020

Polemici«Controverse Amintiri pitorești (2) 21 ianuarie 1895.

Sîmbătă, ora 11,45 noaptea. Iași. Iată cîteva note pentru determinarea caracterului lui Al. Philippide. El n-are pe pămîntul acesta decît o singură rudă, pe soră-sa.

Nu o văzuse, și nici dînsa pe el de ani; venind soră-sa la el și întrebînd de adresa lui, ajunge acasă și sună: ,,Cine e?” ,,Eu”. ,,Cine ești tu?” ,,Soră-ta”. A deschis ușa, numai doar cît să vîre capul, a văzut-o și: ,,Mă rog, azi treci mata pe la prînz, acum am treabă. Vino pe la 12”. Și aceasta a fost singura concesie pe care a făcut-o el muritorilor sosiți pe cînd lucrează. Probabil este avar sau neîncrezător?! Iată altă anecdotă pe seama lui: Cartea pe care a făcut-o el asupra Istoriei limbii române, după Evolceanu ,,o carte capitală”, o vinde în chipul următor: se duce la Manimovici, un librar de-aici în Iași, cu cîte un exemplar numai, ,,na, vinde-o, pune-o la fereastră”. Apoi, peste 2 sau 3 zile trece pe la librar: ,,Ai vîndut-o?”. De s-a vîndut îi cere cei 10 fr[anci] pe carte și-i dă alt exemplar. O anecdotă mai nostimă a povestit-o Miron Pompiliu. Philippide era numit profesor la doamna Humpel, de ce materie nu știu, și una din fete, Mathilda Castano, mai ,,a dracului”, tot rîdea în bancă și făcea glume. Philippide trîntește cartea între bănci și, suduind: ,,Să vă dau în p...a mumelor voastre”, dus a fost. Drept adio a scris o scrisoare doamnei Humpel unde, între altele, erau și cuvintele ,,Sînt sătul de femia română”. Dar ceea ce îi luminează caracterul omului ăstuia și-i dă o strălucire curată, poate și cumva poetică, este faptul raportat de Missir. Philippide era la Halle, trimis să studieze, și Maiorescu avînd o sumă de 800 de lei disponibilă în buget i-o trimite, cu gîndul că poate să-i folosească.

Acesta îi răspunde: ,,D-le Maiorescu, cu leafa pe care o am îmi pot îndeplini toate dorințele și nu văd ce aș mai face și cu suma pe care mi-ați trimis-o; banii ăștia ar putea servi altuia mai sărac”. Și a trimis banii îndărăt. Maiorescu: ,,Iacă un apostol, un om pătruns de cartea lui și nubil”. Cred încă, sînt nu tocmai de ajuns expresiile astea pentru fapta lui Philippide.

ACTUALITATEA CLASICILOR

Polemica înseamnă intransigență

Nu mai sînt polemici. Polemici literare, bineînțeles.

Lungi, îndelungi discuții, uneori durînd ani de zile, menite să puie față în față două armate de argumente potrivnice (...). O polemică impune o mică sforțare.

Un argument trebuie urmărit uneori în desfășurarea lui întortocheată, prins alteori în zborul aluziei, savurat în subînțeles. (...) Polemica este o necesitate, pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii.

O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare prezupune totdeauna o negație. Viața este contrazice-le și luptă cu moartea. Numai spiritele leșinate, parazitare fug de evantaiul argumentelor potrivnice, numai eroii literari cu nombrilul încă în funcțiune (fără figură în text, ar fi să pomenim numele atîtor scriitori de azi, legați de cei care i-au precedat, ca niște fetuși de organele materne) au oroare de orice îndîrjire personală. O polemică le dă spaima copiilor care traversează singuri drumul. Dacă faci bine socoteala, dacă îți arunci cu atenție privirea în domeniul istoriei literare, nu e greu să-ți dai seama că toate operele de seamă s-au zămislit simultan cu marile

22 ianuarie 1895. Duminică, ora 10,15, seara. Iași. (...) Eu însă, cum voiam să pui pe Titu Maiorescu să-mi povestească nebunia lui M. Eminescu, am intervenit, deși știam foarte bine că, după casa de nebuni, fusese Eminescu dus prin Italia: ,,Dar îmi pare, d-le Maiorescu, că și Eminescu s-a vindecat complet de nebunia lui, tot în Elveția?” ,,Nu, nu”. Și în timpul ăsta iarăși trage din țigară și stă gata pe vorbit. Atunci Maioreasca (m-me) intervine: ,,Nu, a fost după casa de nebuni în Italia”. ,,Da – își reia firul vorbei dl. Maiorescu – Eminescu, din ordonanța doctorului... Heim, n-am reținut bine numele, trebuia să viziteze pămînturi unde să se distreze. Atunci dl. Chibici a pornit-o cu dînsul spre Veneția. Cînd s-a văzut Em[inescu] în Veneția, pe lac, în gondolă – știți că acolo gondola este ceea ce e birja prin Berlin și droșca, și canalul, frumos de văzut noaptea pe lună, sau ziua cu cerul albastru, e înfiorător pe întuneric – și cînd a văzut clătinînduse barca, și apa neagră a canalului, și zidurile înalte ale caselor importante, și interesante de văzut ziua sau noaptea pe lună, a pus brațul pe gîtul lui Chibici: «Nu mă omorîți, iertați-mă». Dacă a văzut Chibici că întîia zi așa, a doua zi tot așa, a treia, a patra, atunci a pornit-o la Florența. Aici, Eminescu, vesel, își mai revenise în simțiri, la urmă însă – partea etică a inteligenței sale se pierduse – a cerut să știe pe ce bani sînt ei acolo. Și cum Chibici îi prezentă bilanțul, Eminescu nu s-a liniștit pînă ce nu și-a apucat partea sa, jumătate din suma spusă de Chibici, și, punînd-o în buzunar, a pornit-o spre țară singur, fără să știe Chibici. Și, fiindcă nu vroia să cheltuiască banii, a plecat pe jos. Noaptea l-a apucat pe drum, a dormit prin șanțuri, prin noroaie, și după ce s-a obosit cu totul, s-a culcat în canalul de murdării al orașului; acolo a fost găsit de oamenii Poliției și dus la dr. Ch[ibici]. S-au reîntors amîndoi în țară, dar de atunci partea bună a lui Eminescu dispăruse, și scînteia inteligenței, partea luminoasă, se stinsese cu totul, era o carne fără simț și fără pic de inteligență”. (...)

27 ianuarie 1895. Vineri seara, 11,15. După ce poetul Naum și-a isprăvit cîntul, am început să vorbim despre vechea Junime. Despre V. Alecsandri tot același

lucru mi-a spus: ,,Venea rar la societate și ședea puțin.

Atunci lăsam toate glumele, toate caraghioslîcurile și ne cumințeam. Era alt om, din altă lume decît a noastră, jucase un rol mare în viața noastră contemporană, fusese am­ ba­sador, în fine, toate îl făceau să fie respectat. Cînd citea el cîte o lucrare – îmi pare Despot Vodă, în fine, o piesă unde era vorba despre Cleopatra a Egiptului – toți ascultam cu sfințenie; doar Pogor, care era foarte sarcastic, foarte vesel, umplea sala de veselie numai cînd apărea înăuntru. El era instruit, la curent cu toate, spirit foarte pătrunzător, îndrăznea să atace, să facă vreo observație; noi, ăștialalți, stăteam tăcuți și ne vedeam de treabă. Erau atunci și alte elemente: Conta, Lambrior, Creangă, Eminescu, Maiorescu, Carp, Teodor Rosseti, Missir, Pogor, Negruzzi, mai la urmă Gane N., Panu, Xenopol ș.a., în fine, boierimea cea mare de pe-aici și tot ce era inteligent aci venea.

Erau o sărbătoare zilele de întrunire, așteptam ziua cu o nerăbdare nespusă. Și era atunci bogăție, belșug, fumai cît vroiai, la discreție tutun, vin, ceai cafea.

Apoi, cînd era cîte o discuție, se spunea pe față tot ce aveam de spus, nu ascundeam nimica, și vai de sufletul ăluia care se supăra; păi nu mai putea veni.

Banchetele care le făceam la Binder, ajungeam cu numărul pînă la 100 și rîdeam, și petreceam cum nuși poate cineva închipui. La masă, de regulă, făceam satire pe socoteala celor din Junime, și pe-a lui Maiorescu chiar, și rîdeam cu toții. Mi-aduc aminte una, în care Maiorescu era făcut ca un melc. Un ziar de-atunci, satiric, îl făcuse pe Maiorescu ca un culbec, numai capul lui era ieșit afară din «găoace», eu am luat desenul și am făcut o poezie asupră-i”. ...Cînd ne-am despărțit de Odobescu, albul zăpezii, care acoperea întreaga vale a Bahluiului și dealurile toate se încenușaseră cu totul și la felinarele aprinse prin ulițe păreau luminile mai roșii decît sînt de obicei, poate din constrastul cu albul de nea; șimi făceau impresia, acolo, risipite în vale, unor stele formidabile, spărgînd norii cenușii cu luminile lor.

Sfîrșit TEOHARI ANTONESCU (1866-1910)

bătălii critice. De la clasicismul veacului al XVII-lea pînă la simbolismul recentului sfîrșit de veac, trecînd peste amintirea războinică a prefeței lui Cromwell, peste reprezentația memorabilă a dramei Ernani, peste manifestele naturaliste și antinaturaliste, nu întîlnești decît același lucru: discuția.

La noi, ,,Junimea”, cu polemicile ei prelungite ani de zile, înseamnă cea mai strălucită epocă literară, urmată mai tîrziu de înverșunarea ,,Semănătorului” și de expresivitatea violentă a ,,Faclei”. Astăzi, scriitorii s-au întovărășit, nu în bisericuțe literare, cum greșit se socotește uneori – căci bisericuța presupune un crez intransigent – ci în cîrdășii de paralitici la porțile bisericilor clădite gata. Acolo își împart locurile și eventual rolurile, așteptînd cu rîndul Sîmbăta premiilor literare, cu speranța tihnită a retragerii în azilul academic. Mici escuade sînt trimise nu ca să ducă o luptă de idei, cu frontul întreg, ci pentru oficiul de spionaj și uzură a adversarului. Revista voluminoasă, care are rafturi de stofă și idei, ,,nu răspunde” niciodată.

Ea pune un corector și trei băieți de redacție să scoată o gazetă literară, în care ideile opuse sînt ciupite și gîdilate anonim, cînd cu ghidușie, cînd cu acreală.

Savante expuneri de păreri sînt, firește, deplasate în asemenea locuri. Cel mult dacă izbucnesc uneori certuri pentru împărțirea pomenii. Nici una dintre publicațiile noastre nu are un critic efectiv, în plină activitate. (...)

Firește, vechiul pretext e că polemicile de acum sînt personale, subiective. Ca și cînd ar fi existat vreodată polemici obiective. O părere este înainte de toate un act de credință ideologică, și o credință nu poate să fie confortabilă ca un rînd de haine gata. Nu poți deosebi pe om de operă, pentru că opera e, înainte de toate, atitudine. Cel mai ,,senin” dintre scriitorii ultimului timp, cel mai simpatic, cel mai ,,indulgent”, a avut totuși idiosincraziile lui literare, ura lui durabilă, neînduplecată nici de moartea adversarului. Anatole France nu i-a iertat pe Zola, pe Lecompte de Lisle, nici cînd aceștia deveniseră busturi de piatră.

Polemicile sînt cu atît mai cinstite, cu cît sînt mai personale. Acestea însă nu înseamnă lipsă de stil, insultă grosolană, indiscreție ignobilă. Sau bandă organizată care înțelege după capul mahalagiilor apași.

Atac anonim, noaptea, cu chinoroz în ochi, denunțul la Poliție neiscălit, molestarea copiilor. Polemică înseamnă numai intransigență, hotărîre ireductibilă, pentru că arta însăși nu e reductibilă. Nu există decît un singur soi de artă bună și cîteva soiuri de artă proastă. Pe de altă parte, ce stimulent de inspirație a fost întotdeauna lupta, cît de eficace a fost totdeauna teama unui control îndîrjit (pe care acum l-a înlocuit o complicitate de manufacturie în umbră) și cît de mult a folosit vieții literare însuși răsunetul încrucișărilor de păreri tăioase.

CAMIL PETRESCU, 1936

6

Vineri, 10 ianuarie 2020

Polemici«Controverse Călătorie cu gîndul pe cărările timpului (1) Adrian Păunescu, o personalitate inconfundabilă Poetul Marin Sorescu creionează strălucit por­tretul moral și artistic al ,,«Falnicului copac», fiu de dac, căruia i se reflectă pe frunte măreția unui munte...” Iată cum îl vedea acesta pe confratele său, mai tînăr cu 7 ani decît el: ,,Versul său se constituie ca un manifest, un steag frumos, ținut cu amîndouă mîinile și ridicat sus, cu decizia revoluționarului romantic, și în același timp, ca un spectacol mare, de forță și pasiune. Avînd toate calitățile necesare unui excelent poet, Adrian Păunescu chiar a fost și va rămîne un mare poet. Temperament vulcanic, fire polemică – evidente cu deosebire în volumele Istoria unei secunde, Repetabila povară și Lumea ca lumea, problemele și temele pe care Adrian Păunescu le dezbătea, toate acestea îi definesc emergetismul oltenesc, dar și implicarea în viața contemporană lui. În «Sub semnul întrebării», dialogînd cu scriitori, actori, cineaști, oameni de știință etc., scriitorul s-a descoperit pe sine, impunînduse ca un jurnalist original, abordînd cele mai acute probleme la ordinea zilei. Colaborările de la Luceafărul, România literară, Magazin, Flacăra au confirmat-o cu prisosință. Remarcabil ca poet, cu harul înțelegerii vieții ca proces deosebit de complex și contradictoriu, înscris pe drumul binelui și adevărului, Adrian Păunescu este un nume stimat în scrisul românesc, legat de destinul poporului și țării sale”.

Tot Marin Sorescu aprecia, în 1972, după apariţia volumului ,,Istoria unei secunde”, modul păunescian ,,în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rînd; atitudine făţişă; am putea spune pledoarie – şi în focul demonstraţiei zăreşti şi colţii, şi lacrimile; cînd Adrian Păunescu îşi arată colţii, e un autor de pradă: inerţia, vechi apucături, îndărătnici şi sfătuitori de ocazie sînt sfîşiaţi în largi hiperbole, făcuţi cu miere şi oţet şi puşi pe munţi la uscat, în priveliştea lumii (…)”.

Poetul național Adrian Păunescu a probat în mod elocvent și excelent vocația sa de om politic, mai ales prin intervențiile sale magistrale de la tribuna Parlamentului, în cadrul cărora a adoptat poziții ferme în apărarea Cauzei Naționale. Adrian Păunescu, un intelectual patriot, un poet deosebit de talentat, a cărui operă îl plasează alături de M. Eminescu, V. Alecsandri, Octavian Goga, Tudor Arghezi ș.a. Om al Cetății, un fiu demn al națiunii sale, un mare român, un interlocutor plăcut, dispus la dialog, dar nu și la compromisuri, atunci cînd era vorba de promovarea adevărului. Se poate spune, deci, că Adrian Păunescu a fost și va rămîne o personalitate inconfundabilă. Original ca individ, ,,a fost unul dintre oamenii peste care Dumnezeu a turnat har ca să dăruiască cutezător spre folosul duratei istoriei naționale”.

Inventatorul Justin Capră și Adevărul Divin Printre milioane de ano­ nimi, sînt prea puțini cei care în urma lor lasă ceva pentru viitor. Concluzia e tristă, dar adevărată și începe cu a fost odată... Justin Capră (19332015). Adevărul în care el a cezut este unul singur: Adevărul Divin. A plecat să-l întîlnească, acolo, Sus! Profesor și inginer, cunos­ cut pentru numeroasele sale invenții, americanii, cana­

dienii, nemții, italienii au vrut să-l ,,importe”. Răspundea de fiecare dată: ,,Nu..., de meserie sînt român, iar la asta nu voi renunța niciodată!”. A primit numeroase distincții și premii importante: Diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva; Premiul „Ifia Eco”, obţinut la Geneva, în 2008, pentru cea mai bună invenţie ecologică, Premiul Arca 2007 pentru întreaga activitate, Premiul Fundației Dan Voiculescu etc.; a colaborat cu personalități ca Henri Coandă, Karlo Johann Wilde și mulți alții. În copilărie, principala sa ocupație era să construiască tractorașe, căsuțe din nisip, avioane din lemn, diferite mașini cu motorașe de ceas. În perioada studiilor primare, își cioplește singur niște păpuși de lemn, le plasează pe un disc, punîndu-le în mișcare cu ajutorul roților dințate de la un ceas stricat. În 1950, la doar 17 ani, realizează un bob, cu noutăți în ceea ce privește suspensia și direcția. În 1956, în timpul stagiului militar, creează prima versiune brevetată a ,,Rucsacului zburător” – invenție ce va fi furată, ajungînd să fie brevetată 7 ani mai tîrziu de către americani. ,,Rucsacul-zburător a fost invenţia cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion”, spunea Justin Capră, adăugînd cu modestie: ,,Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decît să propulsez un om în spaţiu, folosind nişte elemente deja cunoscute”. În 1961, concepe ,,Cutia neagră” – un dispozitiv ce poate să reducă parțial gravitația corpurilor, invenție ce i-a atras atenția lui Henri Coandă, cu care a colaborat în diverse proiecte. În 1964, construiește un ,,elicopter portativ pentru juniori”. Cu o undă de umor, creatorul spunea despre acest aparat că are ,,35 de kg cu tot cu combustibil, greutatea proprie fiind de 30 de kg”.

Printre invențiile lui Justin Capră se numără, de asemenea, diverse automobile ingenioase cu consum mic: - Automobilul Virgilius, cu două roți, echipat cu un motor de avion de 105 CP, vehicul ce atingea 300 km/ oră și cîntărea 250 kg. Acesta a fost prima sa invenție omologată ca atare; - Soleta F, cea mai mică mașină din lume, cu un consum mic de benzină (0.5l/100km), care a fost văzută adesea pe drumurile patriei. În seria Soleta, a creat mai multe prototipuri, diferite între ele prin greutate, viteză maximă și consumul de benzină; - Automobilul Oblio 3C a fost vedeta Salonului Inventika, premiat cu Eco-Prize de Federația Internatională a Asociațiilor de Inventatori. Între scuter și mașină, cu motor integrat în roată, automobilul funcționa pe bază de curent electric, în loc de combustibil. Bateriile din dotare se încarcă de la priză prin intermediul unui acumulator. Într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat, Justin Capră evocă răspunsul pe care l-a dat unui ziarist, care se interesa din ce motiv nu dorea să plece în țări mai civilizate pentru a se putea realiza și a scăpa de regimul lui Ceaușescu: ,,Aici este o țară formidabilă, nu se poate da faliment, pentru că tot sistemul e falimentar. Și, pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la I.T.B., iau un tramvai. În Germania nu poți să faci treaba asta, cade guvernul”.

Tot de la el aflăm convingerile care l-au animat: ,,După revoluție au venit alții să întrebe «De ce nu plecați?». Păi ce, să mănînc lebede la Viena? Și, pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o țară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămîn în Italia, America,Germania, Canada etc. Credeți că umblă pe undeva «cîinii cu covrigi în coadă»?... Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia țăranului bătrîn. Cred în Adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul. Nici pe filozoful Platon nu-l înțeleg atunci cînd și-a declarat republica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a școlit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter. Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele și nu văd imagini porno. În locul muzicii agresive, vreau ciripitul păsărelelor, susurul apelor și foșnetul frunzelor. Dacă toți ar gîndi așa, țara asta ar progresa”. (va urma) LILIANA TETELEA

RM

Aceasta-i tema

Aceasta-i tema noastră la română, Cum poate omul, de spinare frînt, Să-și fie, însuși, rob la îndemînă Și cum să-și piardă urma pe pămînt.

Aceasta-i tema noastră la citire, Să scrie nu, să se citească da, Și cum plămînu-nvață să respire Nu aer, ci un fel de mucava.

Aceasta-i tema noastră la franceză, Să fim considerați niște țigani, Cînd frații noștri urcă în viteză La noi, pe umeri, de atîția ani.

Aceasta-i tema noastră la uitare, Să ștergem de pe banda minții tot Și ce ne bucură, și ce ne doare, Să fim un neam aproape idiot.

Aceasta-i tema noastră pentru-acasă, Să viețuim și să murim în spini Și, între timp, în vremea friguroasă, Să fim, la noi în patrie, străini.

Aceasta-i tema noastră pentru soartă, C-un scris umil, din ce în ce mai mic, Să facem numai artă pentru artă, Convinși că sîntem nimeni și nimic.

ADRIAN PĂUNESCU

S ămînța bună

Dumnezeu merge cu noi!

,,Nu ți-am dat Eu oare porunca aceasta: Fii puternic și curajos? Nu te înspăimînta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge” (Iosua 1.9) Ne aflăm la începutul unui alt an și nu știm ce va veni asupra noastră. Drumul vieții care ne stă în față este necunoscut. În inimile noastre se pot ridica întrebări, temeri, îndoieli. Care va fi starea sănătății?

Vom putea face față provocărilor din familie sau de la locul de muncă? Ce decizii va trebui să luăm?

La toate aceste întrebări, versetul citat ne dă un răspuns încurajator: „Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge“. Nu sîntem lăsați singuri. Dumnezeul nostru merge cu noi în noul an. El ne conduce, ne sfătuiește și ne sprijină în orice situație.

Pentru El, nici o întrebare nu este prea dificilă, nici o lucrare, prea grea și nici o problemă, prea mare.

Pentru că Dumnezeu merge cu noi, nu avem de ce să ne temem. El cunoaște pericolele care pîndesc pe calea credinței.

El ne poate păzi de pașii greșiți și ne poate ocroti de atacurile lui Satan. Cu ajutorul Său putem să ne sustragem influenței rele a lumii.

Pentru că Dumnezeu merge cu noi, putem fi puternici și curajoși. El ne dă în fiecare zi puterea necesară pentru munca noastră. Ceea ce ne încredințează El nu depășește capacitatea noastră, pentru că El nu suprasolicită pe nimeni. El ne dă curaj să respingem cu hotărîre răul și să ne recunoaștem de partea Domnului Isus.

De aceea, să trăim cu Dumnezeul nostru și să avem zilnic părtășie cu El!

RM

Vineri, 10 ianuarie 2020

File de istorie

Matei Basarab, domnul Țării Românești (1632 – 1654)

- păstrător și întemeietor de tradiții, unificator, om politic și diplomat, conducător de oaste, legislator, gospodar, mare ctitor de așezăminte, sprijinitor al culturii –

M

atei Basarab s-a născut în anul 1588 și a murit la 9 aprilie 1654. Fiu al lui Danciu din Brâncoveni, mare vornic, Matei Basarab făcea parte din rîndurile boierilor olteni de la Brâncoveni, sat oltenesc în jurul căruia s-a format vastul domeniu al Brâncovenilor, și descindea din cea mai influentă familie – Craiovești, care dăduse în scaunul țării pe Neagoe Basarab (1512 – 1521).

De aceea, Matei Basarab se va socoti nepotul lui Neagoe Basarab și, la fel ca acesta, își va lua patronimicul familiei domnitoare în Țara Româ­ nească, ,,Basarabii”, și va aspira la domnia țării. S-a căsătorit cu Elina, fiica lui Radu Năsturel, postelnicul din Herăști, și a doamnei de bun neam Despina, care făcea parte din casa lui Mihai Viteazul. Fratele Elinei, Udriște Năsturel, a fost cel mai de seamă învățat al epocii lui Matei Basarab. Însăși Elina sprijină activitatea culturală în calitate de ,,patroană literară”, expresia lui Nicolae Iorga.

Matei Basarab se dovedește de tînăr fire energică și ocupă dregătorii însemnate: postelnic (pînă în 1608), paharnic (pînă în 1628), apoi mare agă (comandantul dorobanților), al doilea în grad după marele spătar. De acum, este întîlnit în unele izvoare drept ,,aga Matei din Brâncoveni”. În această perioadă se manifestă accentuat pătrunderea elementelor grecești în țară, încurajată de ultimii domni: Radu Mihnea, Alexandru Iliaș, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomșa, Radu Iliaș. Oameni ai turcilor, practicînd o politică de fiscalitate excesivă, acești domni n-au fost populari și au stîrnit nemulțumirea boierilor țării. ga Mihai primise județul Romanaților ,,ca să-l ție de birărie”. El folosește starea de spirit antigrecească a boierimii de țară (al cărei reprezentant a fost) și nemulțumirile populare față de politica de fiscalitate excesivă a lui Leon Tomșa și se situează în fruntea boierimii oltene din județele Romanaților, din Dolj și Mehedinți (1630).

Mișcarea antigrecească favorizează ascensiunea spre domnie a lui Matei Basarab. Tomșa era însă sprijinit de Poartă. Matei Basarab pleacă împreună cu boierii răzvrătiți în Transilvania, unde stabilește relații durabile cu principele Gheorghe Rakoczi I în scopul regrupării forțelor și alungării lui Tomșa. Dar boierii nu-l ascultă și se întorc în țară nepregătiți și sînt înfrînți în ,,Sensul Bucureștilor” (21 august 1631).

Matei Basarab se întoarce în fruntea boierilor rămași credincioși abia după ce Poarta hotărăște înlocuirea lui Tomșa. Matei Basarab conduce lupta împotriva lui Radu Iliaș, care era susținut de boierimea greacă și îl înfrînge pe acesta în bătălia de la Plumbuita. În urma biruinței, Matei Basarab este recunoscut de Poartă și se suie pe tron la 20 septembrie 1632. n cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab reușește să confere țării prosperitate economică, independență politică, afirmarea culturii românești în țară și peste hotare. Ultimul an de domnie coincide cu un eveniment dramatic: seimenii și dorobanții (lefegiii domnești), cărora nu li se plătiseră soldele, s-au răsculat, tulburîndu-l pe bătrînul domnitor. Matei Basarab se sfîrșește de inimă rea (9 aprilie 1654) și e înmormîntat la Biserica Domnească din Tîrgoviște, iar, mai tîrziu, va fi reînhumat la Mînăstirea Arnota.

A

Î

O

pera lui Matei Basarab este deosebit de bogată în conținut și în mijloacele de expresie. Rod al respectării tradițiilor moștenite de la înaintași, de la care nu s-a abătut deloc, el a adăugat țării multe înfăptuiri menite să dezvolte tradițiile.

Adept și înfăptuitor al unor reforme esențiale în toate domeniile, Matei Basarab contribuie prin acte de valoare națională la apropierea societății românești de epoca modernă. În calitate de gospodar, s-a îngrijit de progresul material: pune în valoare producția agricolă, meșteșugurile și comerțul, reactivează exploatarea minelor de aramă și fier din Oltenia, act ce îl repeta pe al lui Mircea cel Bătrîn. Mai mult, izbutește să răscumpere exploatarea salinelor și vămilor de la arendașii byzantini din Imperiul otoman. În această epocă de prosperitate economică, își fac apariția primele manufacturi din Țara Românească: o sticlărie și o moară ,,făcătoare de hîrtie” (hardugie), semn al zorilor producției moderne. a om politic și diplomat, Matei Basarab promovează o politică de mare însemnătate.

Recunoscut de Poartă, adoptă cea mai subtilă atitudine față de elementele grecești (levantine), fără a dezamăgi mișcarea națională care îl adusese la putere, însă ia din mîinile grecilor o serie de mînăstiri (1639), act continuat mai tîrziu (1646), cînd reia cele mai multe mînăstiri închinate, lipsind pe călugării greci de imensele venituri ale moșiilor mînăstirești din țară. Era un act de valoare națională, deși Matei Basarab apare și ca dăruitor al unor mînăstiri atonite.

Același fel de politică și diplomație se vădește și în domeniul social, Matei Basarab izbutind să se facă iubit în toate straturile societății (Cronica: Țara iubea pre domn și domnu pre țară). Au apărut însă, în primul rînd, interesele boierimii autohtone și ale sfatului său domnesc credincios, și politica lui a rămas pînă la sfîrșit ostilă pătrunderii grecilor în înaltele dregătorii și în stăpînirea domeniilor.

Nu de mică însemnătate este activitatea lui Matei Basarab ca urmaș al lui Mihai Viteazul, reeditînd eforturile de unire a românilor. Modalitatea a fost însă alta: închegarea unui sistem de alianțe cu principii Transilvaniei (Gheorghe Rakoczy I și II), cu care a încheiat tratate de alianță, și cu domnul Moldovei, Vasile Lupu. Aici intervine politica nefastă a lui Vasile Lupu, care voia tronul Țării Românești pentru fiul său, Ioan Lupu, ciocnirile armate și biruințele lui Matei Basarab, în special cea finală, de la Finta (1652). istemul de alianțe s-a răsfrînt și pe plan extern prin promovarea unei politici de echilibru.

Scopul lui Matei Basarab prin stabilirea alianței între cele trei țări românești era de a uni eforturile acestora în lupta antiotomană. De aceea contemporanii săi i-au atribuit rolul principal în sistemul de alianțe, socotindu-l ,,prea luminatul stăpîn și voievod al acestor țări dace”.

Iar în cadrul inițiativei regelui Poloniei Vladislav al IVlea de a crea o ligă antiotomană, rolul principal i se atribuie tot lui Matei Basarab, considerat ,,generalissim al întregului Orient”. Însuși Matei Basarab a avut ideea conștiinței etnice și a unității poporului român, exprimată în prefața unui Molitvelnic (1635), în care se adresează ,,pravoslavnicului și binecinstitorului neam al patriei noastre vlaho-transalpine” și vorbește în numele tuturor românilor.

C

S

7

Matei Basarab a fost un reformator și în domeniul organizării armatei. Dispunea de o oaste puternică, compusă din corpul de mică boierime al curtenilor sau roșilor, din slujitori călări sau din mercenari (între care seimenii ca trupe permanente) la care se adăugau, în timp de război, contingentele aduse de marea boierime și cele recrutate din rîndurile țărănimii. Dacă ne gîndim că la cîteva decenii după Matei Basarab se vor instaura domniile fanariote, putem aprecia acest act ca reformă militară, ultima de acest fel pe linia întăririi armatei permanente. el mai mare aspect al moștenirii lui Matei Basarab este legat de dezvoltarea culturii. În domeniul învățămîntului este sprijinită activitatea deschiderii de școli. Lua ființă la Tîrgoviște prima școală superioară (1646) sub conducerea învățatului Paisie Ligaridis, ca și cu participarea dascălilor Daniel și Staicu. Aici se predau cunoștințe umaniste și științifice, influențate de umanismul grec și cultura byzantină.

Un rol de prim ordin în domeniul culturii îl are cărturarul Udriște Năsturel. Cu sprijinul acestuia, continuă activitatea de tipărituri începută cu un secol și jumătate în urmă de Radu cel Mare. Matei Basarab apare ca un restaurator și în tradiția tiparului. El menține și înflorește tipografia de la Mînăstirea Govora (unde activa Meletie Macedoneanul tipograful), pune bazele unei noi tipografii la Cîmpulung cu sprijinul mitropolitului Kievului Petru Movilă, a alteia la Dealu și la Tîrgoviște. itropoliții Teofil și Ștefan au contribuit la apariția cărților în limba poporului. Începea procesul reintroducerii limbii române în slujba religioasă, ce va fi continuat în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Dintre cărțile de cult în limba română, deosebită este cartea mitropolitului Ștefan (Despre botez și mir) (1651). Cu Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (1653), activitatea de tipărituri pășește în domeniul publicațiilor cu conținut laic, punînd de fapt bazele legislației românești. Opera juridică a lui Matei Basarab, izvorîtă din realitățile epocii sale, îndeamnă la ordine în vederea prosperării societății.

Matei Basarab a fost cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru. Numărul așezămintelor sale, 45 de biserici, cît și la celor care s-au bucurat de dărnicia sa este impresionant. Mare prin numărul ctitoriilor, Matei Basarab rămîne însemnat și prin calitatea construcțiilor. Și în acest domeniu, domnitorul apare ca un restaurator, deoarece este continuat arhitectonic vechiul stil muntenesc, readaptat unei epoci distincte pe toate planurile. Frumoase și pline de rafinament artistic, ctitoriile sale reprezintă o pagină de zestre arhitectonică pentru poporul român. Dintre cele mai însemnate sînt: Arnota (Vîlcea), Căldărușani (Ilfov), Dintr-un lemn (Vîlcea), Episcopia din Buzău, Sărindar (București), Biserica Domnească (Craiova), Curtea domnească și biserica din BrâncoveniOlt, Mînăstirea Brâncoveni-Olt, refacerea Curții Domnești din București, Mînăstirea Plumbuita (București), Mînăstirea Sf. Apostoli (București), Mînăstirea Căldărușani și Negru-Vodă (Cîmpulung), Biserica Doamnei (Tîrgoviște), Biserica Sfinții Împărați (Tîrgoviște), Soveja (Moldova). La rîndul ei, Doamna Elina este ctitoră la Herăști (FierăștiIlfov) și, împreună cu Udriște Năsturel, la NegroeștiIlfov și Slătioarele. ătător de legi și datini, păstrător și continuator de tradiții, reformator și unificator, cel mai mare ctitor al poporului român în epoca medievală, Matei Basarab conferă vremii sale aura (așa cum exprima Mihai Eminescu) de ,,cea mai națională epocă din istoria noastră”.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

C

M

D

8

Vineri, 10 ianuarie 2020

RM

Polemici«Controverse EDITORIAL

Singura șansă ca 2020 să nu fie anul dezastrului mondial (urmare din pag. 1) Din nou nota bene: generalul iranian se distinsese în războiul cu Statul Islamic, acea grupare teroristă cu clare legături (probate, cel puțin în faza sa inițială) cu poli de putere din SUA. Tot generalul ajutase la oprirea debandadei sîngeroase create de ,,rebelii” sirieni antrenați oficial! – de CIA! Mai mult, generalul s-a distins în lungul război cu Irak-ul lui Saddam, țară agresoare atunci... agresiune susținută tot de SUA! Deci, există nu numai argumente religioase (islamice) pentru ca generalul Qassem Soleimani să fie considerat un martir – dar și argumente naționale! Ori, sacralitatea răzbunării – legea Talionului prezentă și respectată în Islam – e cunoscută de specialiștii americani în Orientul Mijociu... deci e clar că s-a dorit o provocare a Iranului și iranienilor, ba chiar și a musulmanilor, în general! Și încă una majoră! Iar provocarea continuă dramatic în aceste zile, cînd preșdintele Donald Trump anunță că SUA e gata să lovească...

52 de locații iraniene – unele fiind sacre și extrem de importante pentru lumea întreagă.

Coincidență, probabil, dar această amenințare aduce mai curînd cu distrugerile comise de așazisul ,,Stat islamic” asupra unor situri de maximă importanță pentru istoria și spiritualitatea lumii. Sau cu devastarea muzeului Sumerului după agresiunea americană în Irak, unul dintre cele mai condamnabile gesturi ale anilor 2000 care, alături de invazia din Afganistan, a dus la cel mai lung și extins conflict de la al II-lea război mondial încoace.

Ce se va întîmpla acum? Numai Dumnezeu ne poate ajuta să nu înceapă o demență mondială! Și spun asta pentru că El e singurul care poate interveni atunci cînd oamenii nu mai au vreun Dumnezeu.

M-am născut în 1964, la nici 20 de ani de finele războiului mondial; părinții mei au trăit războiul, lumea ținea minte ororile, își amintea nenorocirile cumplite create de cruzimea și dorința de putere a oamenilor, a națiu­nilor manipulate. În anii ʼ60, ateismul comunist păs­tra doar forma, pentru că, pe fond, chiar Stalin permisese soldaților Armatei Roșii să se roage la Dumnezeu. Da, oamenii care au trăit războiul, în care bombele și gloanțele au ucis zeci de milioane de semeni în nici cinci ani, nu mai doreau să vadă, să audă și nici măcar să gîndească așa ceva! Adică m-am născut și am crescut într-o lume care dorea ștergerea răului din reflexul public, căuta binele, înțelegerea, deschiderea, ,,pacea și prietenia între popoare”, așa cum spunea - și făcea! – Nicolae Ceaușescu. Și nu greșea... Era o lume care crease fenomenul Flower Power sau mesajul de un umanism aparte al lui Vladimir Vîsoțki. În fine... astea s-au dus! Sîntem în lumea în care președinții se amenință cu atacuri nucleare, cu ștergerea

de pe pămînt a statelor, o lume în care ura este dominanta ,,sentimentală”, iar dreptul forței are avocați pînă și printre oamenii de rînd, precum pe vremuri sclavii apărau stăpînul a cărui efigie o aveau pe trup, încarnată cu fierul roșu. Așa sînt și oamenii de azi, sclavi ai unor ,,puteri” statale, ai unor grupări politice, ai unor multinaționale... ba chiar ai unor patroni! Și, mai ales, sclavi ai minciunii și manipulării care-i face să se urască și să accepte cuvîntul ,,război” la fel de ușor ca pe o rețetă pentru guturai.

Cu acest ,,război” închei prima parte a editorialului, sperînd că veți apuca să-l citiți în pace... nu în război mondial – ci doar în cel de care nu vom scăpa nici în 2020 – cel între români.

Da, războiul între români este esența mesajului președintelui Iohannis pentru 2020. În scurtul său mesaj de Anul Nou, Iohannis anunță atît războiul, cît și un adevărat dezastru pentru democrație. Concret, Iohannis spune că 2019 a fost ,,anul victoriei democrației și implicării civice”; cu alte cuvinte, Iohannis consideră că introducerea termenului „război” în demersul electoral, ca și atacurile sale sinistre la pluripartidism și, mai ales, la Constituție astea reprezintă ,,democrația”! În 2019 Iohannis a abuzat grav de prerogative, declanșînd un Referendum contra unui partid, fapt unic pe plan european, și-a construit întreaga politică pe atacul la PSD – inclusiv în intervenții externe. Iohannis a anulat, cu de la sine putere, principiul constituțional al neimplicării politice a președintelui, participînd și chiar conducînd de facto acțiunile și deciziile PNL. Iar peste toate, Iohannis a anunțat cum trebuie să privim în 2020 aceste fapte; mai exact, în opinia lui, toate astea arată că ,,sîntem o națiune unită în jurul unor valori și idealuri comune”! Deci faptul că peste 75% dintre români au ales să nu-i dea votul pentru demersurile lui abuzive și neconstituționale, ei bine, asta NU contează pentru el! El ignoră pur și simplu că nu a fost votat, de fapt, decît de circa 32% dintre români - și consideră că această minoritate este definitorie pentru ideea de ,,valori și idealuri comune”! Pe scurt, declararea acestei stări ca o ,,victorie a democrației” și anunțarea pentru 2020 că această situație gravă va fi ,,normalitate” prefigurează un dezastru! Este anunțarea cronicizării unui situații acute!

Să nu uităm și cealaltă parte a mesajului lui Iohannis: ,,2019 a fost anul victoriei im­ plicării civice”! Adică agresiunile în plină stradă comise de energumeni ai abuzurilor iohanniste, presiunile și atacurile verbale în fața instanțelor, tracasarea unor personalități de altă orientare politică (vezi cazurile Ion Iliescu și Adrian Năstase), toate astea sînt ,,victorii” și vor fi ,,normalitate” în 2020! Mai nou, vedem că ,,România normală” și ,,mai bună” este cea în care Guvernul subminează Parlamentul,

utilizînd abuziv – și neconstituțional! – asumarea răspunderii sau, mai nou, emițînd ordonanțe în afara cadrului de abilitare stabilit de Parlament (prin lege specială) – vezi recenta OUG de desființare a Institutului Revoluției Române. În plus, Guvernul lui Iohannis nu mai respectă nici o cutumă parlamentară, pentru ei nu există moțiuni simple, nu există comisii parlamentare, ca să nu mai vorbim că nu există un minim de profesionalism și bun-simț - sau un maxim admisibil de cretinism la nivel guvernamental. Și da, un aspect al lui 2019 a fost și ,,victoria” decăderii totale a unei grupări politice – și aici mă refer la gruparea prezidențială, a ,,liderilor” liberali, a căror atitudine este mai docilă decît cea a Biroului Politic al CC al PCR! De la Emil Bobu nu s-au mai văzut lăudători atît de penibili ai președintelui – și nota bene: Nicolae Ceaușescu avea realizări concrete uriașe pe plan intern și internațional, pe cînd Iohannis nu a realizat nimic concret!

Iată, deci, un ultim aspect al anului ,,victorios” 2019, cel care ar prefigura ,,normalitatea” din 2020: Iohannis NU a avut nici o realizare în domeniile sale de activitate, nici măcar acolo unde a promis ceva! NU vize SUA, NU Schengen, NU Euro (din fericire!), NU rezolvarea unor situații de la unele ambasade (de exemplu de la Tel Aviv). Singura grijă a lui Iohannis a fost să se plătească sumele pentru ,,apărare”, de fapt, către SUA, și bugetele Serviciilor. În concluzie, dacă asta e ,,normalitatea”, 2020 se anunță a fi un dezastru, anul în care Iohannis și cîțiva inși din apropierea lui vor instaura o nouă formă de dictatură în România. Și NU e o dictatură a dezvoltării, precum cea a lui Nicolae Ceaușescu, ci dimpotrivă – a pierderii ultimelor proprietăți ale românilor asupra bunurilor naționale. Și o cădere totală a democrației – din păcate fără reacții din partea unor lideri nevolnici ai Opoziției, ajunși în frunte… prin alte ,,victorii” mai puțin clare – dar care tind și ele să devină ,,normalitate”. Iohannis este primul conducător care declară deschis auto­ ritatea bunului plac, anunțînd o ,,dictatură” a ,,valorilor și idealurilor comune” stabilite de el, în condițiile în care este președintele care nu a realizat nimic în mandatul său. Formula ,,Așa cum spun partenerii strategici”, spusă cu stupid și grotesc ,,respect”, de fapt un jenant servilism, ei bine, va deveni, în ,,normalitatea” anului 2020 - ,,așa cum spune domnul președinte Klaus Iohannis”. Deja unii exersează în oglindă mișcarea buzelor: ,,Așa cum spune domnul…”.

Iar ,,domnul” la care se gîndesc cetățenii ,,lumii civilizate” a lui 2020 nu e Dumnezeu, ci diverși măscărici periculoși și gata de orice – de la Washington, Londra, Paris, Berlin sau București.

Așa că, în dialectica faptică și istorică, să ne rugăm la Dumnezeu ca în 2020 să ajute omenirea, fără a ține seama de ce face ea. „Doamne ajută!” e singura solicitare rațională anul acesta. Și tot ce putem face noi, cei de rînd, la fel ca și cei ce ne credem mai presus de ceilalți, este să trecem fiecare faptă, fiecare judecată și gînd, fiecare sentiment – prin credința în Dumnezeu.

RM

9

Vineri, 10 ianuarie 2020

Vitejii Armatei Române ­

10 IANUARIE 1475

În urmă cu 545 de ani, Ștefan cel Mare i-a învins pe otomani la Vaslui Evenimentele premergătoare anului de grație 1475 arătaseră lumii creștine că forța ofensivă a Imperiului Otoman continuă să fie deosebit de puternică. Situația confuză din Țara Românească precum și refuzul lui Ștefan de a plăti tributul pe ultimii 4 ani au fost motive suficiente pentru otomani spre a lăsa domnului Moldovei următoarea alternativă: să se prezinte la Constantinopol cu tributul restant pentru țara sa și să cedeze Chilia și Cetatea Albă, sau să riște un conflict cu sultanul. Apelurile către Marile Puteri creștine, în ceasul de cumpănă imediat premergător luptei care se apropia, nu au găsit ecoul așteptat. În sprijinul său au venit doar 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de poloni.

Respingerea ultimatum-ului sultanului a deter­ minat aproape imediat ordinul prin care Suleiman, beglerbegul Rumeliei, în fruntea trupelor care luptau în Albania, era trimis împotriva Moldovei. La dispoziția sa se găseau 120.000 de oșteni, din care un sfert cavalerie. Reunită la Sofia, în septembrie 1474, oastea otomană a rămas, apoi, mai bine de două săptămîni în Țara Românească de unde i s-a alăturat un contingent de 17.000 de luptători. Abia în decembrie 1474 trupele otomane au pătruns în Moldova. Ștefan, care își stabilise cartierul general la Vaslui, nu dispunea decît de 40.000 de oameni, dintre care ,,cea mai mare parte erau țărani”, efectul unei veritabile mobilizări generale. Comandantul otoman preconiza o singură bătălie, zdrobitoare, la capătul căreia să realizeze obiectivele propuse: supunerea și dobîndirea cetăților de la gurile Dunării. Ștefan s-a străduit să contracareze planurile ofensive ale inamicului,

măcinîndu-i capacitatea de luptă înainte de a se ajunge la o confruntare directă. În calea invadatorilor, marele domn a retras întreaga populație care nu putea participa la luptă și a practicat tactica ,,pămîntului pîrjolit”.

Suleiman a atins cu oastea sa Bîrladul, pe care l-a găsit pustiu, după care, în urmărirea armatelor moldovene, s-a îndreptat spre Vaslui. Drumul așezat între două dealuri împădurite fusese inundat de rîurile din imediata vecinătate. Spațiul foarte strîmt și noroios

Însemnări din războiul antihitlerist (30)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (6) Cîteva date din calendarul meu de luptă (2)

Statele majore ale corpului de armată şi ale diviziilor au muncit cu devotament şi spirit de dăruire pentru cucerirea victoriei. Iar atunci cînd luptele au fost mai grele, ofiţerii din statele majore n-au pregetat nici o clipă şi s-au deplasat în primele linii ale luptătorilor.

Acţiunile desfăşurate de trupele Corpului 2 armată în zilele de la 20 la 30 aprilie 1945 au fost pe larg oglindite într-o seamă de ordine de zi. Citindule acum, îmi dau seama că ele reflectă foarte bine realitatea cîmpului de luptă, eroismul ostăşesc. De aceea apreciez că este mai bine ca cititorul să ia cunoştinţă de conţinutul lor, reproducîndu-le întocmai, cu stîngăciile redactărilor grăbite din acele zile. Nu mi-am propus să scriu o lucrare cu pretenţii literare, ci numai o carte de memorii de război, în care, prezentînd in extenso şi unele documente, am încercat să redau, pe cît mi-a fost posibil, adevărul vieţii de campanie.

Pentru că, după părerea noastră, documentele reproduse în carte au o valoare deosebită. Iată acum ce cuprindea ordinul de zi din 24 aprilie 1945: „În luptele sîngeroase şi aprige date în zilele de 20, 21, 22 şi 23 aprilie 1945 de către trupele din subordinele Corpului 2 armată (Divizia 21 infanterie, Divizia 1 cavalerie, Divizia 6 infanterie, batalionul 52 pionieri, Regimentul 2 artilerie grea, comanda acestui regiment şi divizionul 2 din Regimentul 3 artilerie grea şi divizionul 12 a.a.) în atacurile date în terenuri grele contra unui inamic dîrz şi prin zdrobirea

contraatacurilor puternice ale inamicului s-au făcut acte de eroism care trebuie cunoscute de toţi: 1) În zilele de 20 şi 21 aprilie 1945 Generalul M. Ceauşu, comandantul Diviziei 21 infanterie, este mereu în linia întîia. După cucerirea cotelor 747 şi 770 (Handerlaci) rămîne în mijlocul trupelor pentru rezolvarea gravelor probleme ce se pun unităţilor sale din care o parte fuseseră încercuite. Prezenţa sa şi măsurile luate fac ca situaţia să fie restabilită şi inamicul aruncat înapoi cu mari pierderi pentru el.

2) În noaptea de 20/21 aprilie 1945 La Divizia 21 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 35 infanterie, comandat de căpitanul Alexandru Mascan, şi compania 2 din Regimentul 35 infanterie, comandată de sublocotenentul Duca, atacă şi cucereşte cota 747 venind dinspre nord-est. Inamicul surprins pe cotă şi ameninţat cu încercuirea contraatacă spre sud şi reuşeşte să respingă elementele noastre cu cca. 300-400 metri.

Căpitanul Alexandru Mascan, cu întreaga subunitate, deşi izolat complet de regiment, se menţine pe cota 747 în tot cursul nopţii. În dimineaţa zilei de 21 aprilie Regimentul 24 infanterie şi batalionul 1 din Regimentul 35 infanterie reiau atacul şi reuşesc către orele 13,30 să ajungă pe cotă făcînd legătură cu unitatea comandată de căpitanul Alexandru Mascan.

3) În ziua de 21 aprilie, Regimentul 15 infanterie (Divizia 6 infanterie) comandat de locotenent-colonelul Macrinici Trofim, sprijinit de armamentul său greu, de Regimentul 16 artilerie (divizionul 1), de tunurile companiei 35 a.a. şi de secţia a 2-a din bateria 113 a.a. a cucerit, după lupte grele, casă cu casă, cu baioneta, la armă, satul Predpoloma. Inamicul s-a retras în deruta în faţa infanteriştilor Regimentului 15 infanterie, lăsînd în mîna lor 11 prizonieri şi părăsindu-şi morţii.

nu îngăduia marii armate otomane să se desfășoare.

Acolo unde linia șerpuitoare a văii intra în pădurea de lîngă Vaslui au fost așezați cei 5.000 de secui pregătiți să lupte cu avangarda otomană în vreme ce grosul oștirii moldovene, bine echipată cu arme de foc, a așteptat noaptea înaintea luptei, în ascunzișul codrului. Condițiile de teren, atît de favorabile pentru înfruntarea unei armate numeroase, au fost susținute de o ceață deasă, care a învăluit împrejurimile Vasluiului în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475.

Nici una dintre tabere nu a putut lua cunoștință de puterea celeilalte înainte de luptă. Bătălia a început cu acțiunea energică a secuilor. Răcnetelor sălbatice, cu care otomanii începeau de regulă ostilitățile, le-au răspuns buciumașii moldoveni, care au atras grosul armatei sultanului acolo unde se afla cea mai mare parte a oastei lui Ștefan. Încercările lui Suleiman de a reface frontul și de a-și replia trupele au eșuat, sub lovitura pe care Ștefan însuși, în fruntea rezervelor, a dat-o armatelor inamice. Urmărirea trupelor invadatoare a durat trei zile, 30.000 de oameni și 40.000 de cai au fost pierduți, iar 15.000 de ostași otomani, cărora Ștefan le-a refuzat răscumpărarea, au căzut prizonieri.

Impresionat de cele întîmplate, Mehmet al II-lea a refuzat să primească pe cineva vreme de 5 zile, iar persoane din anturajul său, care s-au exprimat asupra acestei înfrîngeri, au considerat-o ,,cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul Islamului”.

Vestea despre marea victorie era adusă în Europa de celebra scrisoare adresată șefilor de stat de pe continent chiar de Ștefan, din Suceava, la 25 ianuarie 1475. Cu toate elogiile pe care i le adresa lumea creștină, domnul Moldovei știa că greul luptelor cu otomanii abia de atunci încolo avea să înceapă. Planul revanșei, elaborat cu grijă de sultan, considera că centrul de greutate al frontului antiotoman se găsea, acum, la Dunărea de Jos și în zona pontică.

Lucian Dimitriu În această acţiune a luat parte şi compania de pio­ nieri a Regimentului 27 infanterie. O infiltrare inamică pe la vest de sat a fost respinsă de focul secţiei a 2-a din bateria 113, comandată de locotenentul Nicolae Octavian. Cu această ocazie s-au distins în mod deosebit: căpitanul Cornel Şandru, din Brigada 6 infanterie, care a organizat şi condus luptele pe teren; Alexandru Budişteanu, comandantul divizionului 2 din Regimentul 16 artilerie: locotenent-colonelul Nicolae Băieţică, din Regimentul 15 infanterie, şi caporalul Vasile Nichita, din Regimentul 15 infanterie. Inamicul, încercînd să se infiltreze prin stînga Regimentului 2 roşiori, din Divizia 1 cavalerie, este imediat contraatacat, lăsînd în mîinile călăreţilor 8 prizonieri.

S-au distins în mod deosebit: sublocotenentul Gheorghe Iliescu, comandantul escadronului 3; sergentul-major Dumitru Pop şi soldaţii Grigore Logofătu şi Ion Sasu.

Regimentul 11 dorobanţi, din Divizia 21 infanterie, sub comanda maiorului Eugen Vlaicu, cucereşte, prin lupte grele, satul Kykula unde inamicul se infiltrase periclitînd spatele Diviziei 1 cavalerie.

4) În ziua de 22 aprilie 1945, Divizia 1 cavalerie se afla în sectorul Macknac. Dreapta Regimentului 5 roşiori, în curs de înaintare, a fost contraatacată la ora 18,50, după o pregătire intensă de artilerie, aruncătoare, tunuri a.a. şi armament de tot felul. După ce reuşise să pătrundă la vest de prima noastră linie, inamicul a fost, la rîndul său, contraatacat şi respins pe bazele lui de plecare. Cu această ocazie s-au distins: sublocotenentul Augustin Amza. locotenentul Ioan Vasilescu, sublocotenentul în rezervă Ardeleanu, plutonierul Onofrei“. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 10 ianuarie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Geneza poeziei „Pe lîngă plopii fără soț”

Și acum mai există în biografia lui Mihai Eminescu pete albe sau neîndeajuns de clarificate. Una dintre ele este iubirea poetului pentru Cleopatra Lecca-Poenaru, vara lui Caragiale, se pare o iubire fără speranțe sau poate dusă pînă la capăt, cine mai știe? În scrisoarea sa din 1880, Titu Maiorescu îl informa pe junimistul Nicu Gane de la Iași: ,,Eminescu e amorezat de D-na Lecca-Poenaru și găsește în această doamnă cam corpolentă multă inspirație” – după cum ne informează I.E. Torouțiu, în ,,Studii și documente literare”, vol.

III, 1932. Și Mite Kremnitz îi scria aceluiași N. Gane cum că ,,la ședințele «Junimii» Eminescu aducea poezii dedicate unei noui flacăre a inimei lui de poet”. Întrebată fiind, tot Mitte Kremnitz își mai amintea că aceeași doamnă respinsese cererea poetului de a-i fi soție.

Pornind de la aceste mărturii documentare, se cuvine să facem puțină lumină în jurul Cleopatrei Lecca-Poenaru. Membră de vază a ,,Junimii” din perioada bucureșteană, acestă doamnă, fiica pictorului Constantin Lecca, se născuse la Craiova, pe 18 martie 1837, în mahalaua Obedeanu, unde locuiau părinții ei, Constantin Lecca, pictor, originar din Brașov, și Victoria Oteteleșanu, și fusese botezată în Biserica Madona Dudu, unde, peste 3 ani, avea să fie creștinat și Titu Maiorescu, prietenul ei de o viață. Fata primise o educație aleasă, cunoștea limbi străine și, după 1876, începe să participe la ședințele ,,Junimii”, invitată fiind de Maiorescu. Într-o scrisoare adresată lui B.P. Hașdeu, Veronica Micle, probabil dintr-un puseu de gelozie, o includea pe Cleopatra Lecca-Poenaru în ,,haremul” lui Maiorescu, alături de Mite Kremnitz (poreclită ,,Năsoasa”) și alte admiratoare ale marelui critic. Cleopatra copilărise la Craiova, împreună cu Maiorescu, față de care nutrise o admirație nestinsă, dar poate și o iubire dureros reprimată.

Se pune întrbarea: cît de mult a iubit-o Eminescu pe Cleopatra? Enorm, dacă e să ne luăm după mărturiile contemporanilor. Astfel, Iacob Negruzzi, în ,,Aminitiri de la «Junimea»”, declara: ,,Și cu toate acestea, Eminescu n-a iubit mai cu violență”. Nicolae Petrașcu pretindea că știe bine familia Lecca și socotea că ,,focul lui Eminescu, de a fi iubit, sincer și real, pe femeia aceasta, a fost așa de mare, că el și-ar fi închinat tot talentul poetic spre a o slăvi pe vecie în ochii vremurilor”. Urmarea acestei iubiri, rămasă la stadiul platonic, așa cum s-au exprimat Maiorescu, Iacob Negruzzi și Petrașcu, au fost mai multe poezii – armele lui – dintre care elegia ,,Pe lîngă plopii fără soț” a rămas să înfrunte judecata timplui. Dar, cunoscînd-o mai bine sau poate văzîndu-i fotografiile în care apărea o femeie grasă și mediocră, unii critici, precum Nicolae Iorga, Ibrăileanu sau Perpessicius și Augustin Z. Pop, s-au îndoit că Eminescu putea să o iubească pe această femeie – mai în vîrstă cu 13 ani, vicioasă și risipinduși averea la jocul de cărți – mai mult ca pe Veronica Micle. Acestora se cuvine să-i mai adăugăm și pe G. Călinescu (care o vedea ,,urîtă și lipsită de grație”) sau pe Șerban Cioculescu (,,corpolentă” și ,,tare boită”).

Poate așa o fi arătat Cleopatra Lecca-Poenaru după vîrsta de 40 de ani, cînd o cunoaște Eminescu, dar, în tinerețe, era fermecătoare. Așa cum o vedem într-un portret făcut pe la 17-18 ani de către tatăl ei și expus în galeria Muzeului de Artă din Ploiești, în care seamănă cu mama ei. Este frumoasă, cu părul negru și cărare la mijloc. Avea fața rotundă, fruntea înaltă și ochii căprui închiși melancolici, cu sprîncenele frumos arcuite și buze senzuale. Așa stînd lucrurile, e de presupus că bărbații roiau în jurul ei. E de mirare, însă, că s-a măritat tîrziu, la 28 de ani, cu ofițerul Grigore Poenaru.

Să fi fost la mijloc admirația declarată și transformată într-o iubire secretă, de-a lungul întregii vieți, față de Titu Mariorescu? Să fi fost chiar o legătură între cei doi, care nu s-a lăsat și cu o căsătorie firească? Mai tîrziu, cînd va divorța de Poenaru, va spune că era violent, bețiv, cartofor și bădăran. Dar nici acesta nu

Constantin Lecca - Portretul Cleopatrei Lecca

se va lăsa mai prejos și va susține că mariajul s-a rupt din cauza aventurilor extraconjugale ale soției. Astfel, conform actului de divorț, emis de Tribunalul Ilfov, Cleopatra Lecca a cerut restituirea zestrei și încredințarea copiilor minori. Soții Poenaru avuseseră 5 copii, dintre care 3 muriseră de mici. La măritiș, primise din partea părinților, în afara unei sume de bani, casa și terenul larg din Str. Cometei nr. 16, cu mulți copaci, tei și plopi, care aveau să-l inspire pe Eminescu.

Recîștigîndu-și libertatea, Cleopatra va suporta, o vreme, asalturile lui Eminescu, pe care îl admira doar ca poet, și atît. Să fi fost diferența de vîrstă dintre ei, să fi fost speranța că Maiorescu, abia divorțat de Clara Kremnitz, o va lua pe ea de nevastă? Dar, cum se știe, Maiorescu se va recăsători în 1887 cu Ana Rosetti, cumnata lui Iacob Negruzzi, ,,o brunetă urîțică, cu fața ca de cal, nasul lung și buzele subțiri abia vizibile. Totul la ea trăda neînduplecare și chiar răutate” (Z.Ornea). Neconsolată, Cleopatra Lecca va muri pe 2 iulie 1900, în vîrstă de 63 de ani. Amîndoi sînt înmormîntați în primitorul pămînt de la Cimitirul ,,Bellu”, la egală distanță de Eminescu, într-un triunghi al nemuririi. *** În continuare, să dăm cuvîntul celor doi împricinați și să vedem cît de mare era iubirea unuia pentru celălalt. Și pentru aceasta, apelăm iarăși la revista ,,Manuscriptum” care, în nr. 30/1978, a publicat manuscrisul eminescian nr. 2277, fila 17. Probabil că acest manuscris, cu adaptările de rigoare la fonetica românească de astăzi, va fi fost publicat în vreo antologie a scrisorilor lui Eminescu, nu știm. Noi însă l-am reprodus așa cum apăruse în prestigioasa revistă: ,,Ești tu cu minte, Cleopatra? Să maltratezi pe un om care te iubește cu toate puterile sufletului său, cu mintea, inima, viața, pentru a te lepăda la cine știe ce crai de mahalale? Nu spun că nu sunt alte femei în lume pentru cei ce se satură de una și aleargă la alta, pentru cei ce iubesc mai multe deodată... (neinteligibil) Pentru amorul meu nu există decît o singură femee, și aceea ești tu, ești amorul meu singurul. Nu-nțelegi că nu are aface una cu alta? Ce sunt ființele de azi împrejurul tău... (neinteligibil) acei crai peste-o sută de ani vor fi cenușă și ruine și nu va ști să-i distingă, pe cînd tu ești amorul meu singurul, nebun, copilăros, acel amor care va exista – și zici că nu mă iubești? Nu te cred, mă iubești fără să știi, fără s-o vrei să o mărturisești, căci inima ta e atît de îndrăcit de îndărătnică, încît, deja ca toate femeile, neștiind ce vroiește, ți-ai mai înrădăcinat și în tine (f. 18) ideea să

nu știi ce vroiești... Mă iubești da... însă te temi de mine... Tu ești o femee galantă, o femee care ai dăruit îmbrățișări pe nimic, care printr-un caprițiu ai fericit desigur și un idiot... Ei bine... Să facem abstracție de cum sunt. Să zic că sunt cel mai mizerabil dintre oameni, cel mai urît, cel mai nemernic și (cuvinte ilizibile) zbătîndu-se în durerile morții, precum mă sbat eu, ei bine, n-ai avea tu milă de el? Nu l-ai minți un moment ca să-i îndulcești mintea? Nu știu dacă mă-nțelegi, dar ai trebui să nu fii femee, ca să nu mă-nțelegi. Tu nu ești fată mare să aibi a-ți pierde reputația, nu mai ești măritată, nu ai înainte-ți acele piedice, care omoară amorul în încolțirea lui la un bărbat onest. Tu ești liberă. Ei bine, dacă nu m-ai iubi, ai avea milă de mine, căci mila are semnele amorului, are manifestările... (f. 19). Dară tocmai fiindcă mă iubești nu-mi acorzi nimic. Tocmai de aceea acorzi altuia o sărutare care știi că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare și pe mine m-ar face fericit ani întregi. Vezi dar cîtă neomenie-n acest sentiment de-a chinui, de-a maltrata tocmai pe omul pe care l-ai putea iubi, dacă nu-l iubești deja. Singurul om pe care ești capabilă de a-l iubi, sînt eu – nu, nu. Te văd zîmbind (ilizibil)..., nu pentru că mă cred irezistibil cum zici, ci numai pentru că sunt singurul om pe lume care te iubește pe tine cu toate puterile existenței sale. De aceea nu zic să mă iubești cum te iubesc eu, aș fi nebun... Atunci n-ai putea rezista atît”.

Așa stau lucrurile cu iubirea lui Eminescu pentru Cleopatra. Dar ea ce părere are, cum concede să răspundă la suferințele admiratorului său? Iată, în continuare, cîteva rînduri dintr-o scrisoare expediată de dumneaei probabil unei cunoștințe: ,,Într-o ocasiune nesperată l-am cunoscut pe junele poet Eminescu, cel ce a scris în «Timpul» emoționantul articol «Dorobanțul». Peste două săptămîni îl voi avea chiriaș în casa din Romană, în mansarda unde a locuit Matilda Pascaly, și cînd te vei întoarce din drumeție, am să ți-l prezint cu siguranță. Este de o gentilețe neînchipuită, foarte inteligent, frumos, iar mustața și pletele-i negre aduc cu ale prinților din poveste... Pare îndrăgostit de mine; însă sigur mai mult eu...”.

Dacă așa stau lucrurile, de ce în scrisoarea sa, din care vom mai reproduce o filă de manuscris, Eminescu pare îndrăgostitul fără speranțe? Sau poate rîndurile Cleopatrei să-l fi făcut mai îndrăzneț, dînd posibilitate inevitabilului să se producă. ,,... A! Știu de ce ești atît de nemilostivă cu mine! Ți-ai zis: Acest om și-a pus în minte să mă aibă. El n-are avere, n-are timp, nu e plin de galanterie și de duh, n-are nici una din atracțiile unui amant. Să vedem, tinere, dacă astfel se cucerește o femee? De aceea te-ai complăcut de a mă respinge. Știu bine că suferi sub aceasta tot atît cît mine. A mea ești, a mea pentru totdeauna toată (ilizibil), cu tot sufletul tău (ilizibil) mărețiu și nobil, a mea ești, femee de rasă, femeea iubirii nespus de dulce. Pot să fiu un mizerabil, Cleopatra, și un om de rînd. Dar oricît de rînd aș fi am și eu de pierdut ceva ce oamenilor li-e foarte scumpă: viața. Ai un nume ciudat și frumos, Cleopatra, caremi aduce aminte de-o veche istorie. Semiramis, regina Egiptului, Anna de Franța... cîteștrele aveau în fiece noapte alt amant, care a doua zi era omorît. Ei bine, fii a mea, nu o noapte întreagă, cum ea i-ar fi cerut, ci o oră, o singură oră, și-ți promit pe mormîntul mamei mele că pe la trei plec acasă și mîni vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu va mai fi și care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el. Numele tău va rămîne netinat (sic!), nimeni nu știe ce s-a întîmplat.

Gura care-a putut să-ți facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cît te iubesc. Eu voi muri, să nu am atît de chinuit, și dacă plătesc amorul meu cu viața, plătesc cu el un moment de fericire. Prea sunt filosof pentru a nu ști că nu m-așteaptă nimic decît țărîna și uitarea, că nu voi avea nefericirea de-a te revedea, ba încă pentru veșnicie cum zici (...)”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 10 ianuarie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (52) Mata-Hari: vinovată sau nu? (8)

După arestarea ei, în valize au fost găsite numeroase scrisori ,,foarte galante” ale fostului ministru. Ladoux o cunoscuse pe dansatoare la Messimy.

Cum s-a desfășurat întrevederea? Sîntem în posesia a două versiuni destul de deosebite una de cealaltă. Iat-o mai întîi pe cea a lui Mata-Hari. Ea pretinde că s-ar fi dus la Ladoux numai ca să obțină de la el un permis de liberă trecere pentru Vittel. Se pare că i-ar fi arătat căpitanului Ladoux o scrisoare din partea protectorului ei olandez, baronul van der Kappelen, care conținea următoarele cuvinte: ,,Marguerite, tu, care iubești atît de mult Franța...”. Iar Ladoux ar fi întrebat-o: - Dumneata, care iubești atît de mult Franța, ai putea să ne faci un serviciu mare, te-ai gîndit vreodată la asta?

- Da și nu, dar ăsta e un lucru pentru care nu te oferi singură.

- Ai accepta să-l faci?

- Nu m-am gîndit niciodată.

- Ne-ai costa probabil foarte scump?

- Da, foarte scump!

- După părerea dumitale, cît ar merita așa ceva?

- Totul sau nimic. Dacă serviciile ce vi se fac corespund așteptărilor dumneavoastră, merită foarte mult. Dacă nu, nu merită doi bani.

Chiar în aceeași seară, Mata-Hari s-a întîlnit cu ambasadorul de Margerie și i-a cerut sfatul. Acest fapt este perfect autentic; el a fost confirmat chiar de ambasador. ,,Mi-a spus, înainte de a pleca la Vittel, că un domn cu barbă neagră o întrebase la Ministerul de Război dacă nu voia să facă anumite servicii guvernului nostru… Datorită relațiilor ei internaționale și inteligenței ei, Mata-Hari mi s-a părut, într-adevăr, potrivită să ne facă unele servicii. Pe de altă parte, vorbea despre germani astfel încît înclinam să cred că

era de partea noastră”. A doua zi Mata-Hari a acceptat. În Amintirile lui, căpitanul Ladoux pretinde că Mata-Hari şi-a oferit singură serviciile. Iar el i-ar fi răspuns: – Nu avem pe nimeni în Olanda, şi graţie acestui fapt ai putea să ne fii de mare folos. Ştii să foloseşti cernelurile simpatice?

– Nu, dar o să învăţ. Au un nume drăguţ.

– Da, numai că, dacă te prind, te aşteaptă plutonul de execuţie.

– Mata-Hari nu se lasă prinsă, ştie ea să se apere.

– Ne-am convins şi noi de asta.

– Tot mai planează asupra mea bănuielile acelea neplăcute?

– Sînt sigur, mă auzi, sînt absolut sigur că eşti o agentă în slujba Germaniei, dar ceea ce nu ştiu încă în momentul de faţă este de ce vii să-mi faci această propunere, care te va pune în situaţia fie de a-i trăda pe nemţi, fie de a ne trăda pe noi.

Cine spune adevărul? Ladoux sau Mata-Hari?

Mărturia lui de Margerie – care se află în dosarul de la Ministerul de Război – ar înclina să-i dea dreptate dansatoarei...

Aşadar, Mata-Hari venise să-i ceară lui Ladoux un permis de liberă trecere pentru Vittel. De ce tocmai pentru Vittel? Pentru că acolo se află spitale militare, şi Mata-Hari dorea să-i îngrijească pe răniţi. În special pe unul: pe căpitanul Masloff, care fusese rănit la ochi.

Mişcător proiect. Numai că Ladoux îşi aminteşte la timp că în apropiere de Vittel se construieşte un important teren de aviaţie... Nu cumva pe „frumoasa hindusă” o interesează mai mult aeroplanele decît soldaţii răniţi? În materie de spionaj, obiceiul e să-l laşi pe presupusul spion să acţioneze, dar să-1 supraveghezi în acelaşi timp îndeaproape. Ceea ce şi face Ladoux. Mata-Hari primeşte un permis de liberă trecere şi pleacă.

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (4)

1973. Se înfiinţează Universitatea din Braşov, cu cinci facultăţi: construcţii de maşini, silvicultură, industrializarea şi prelucrarea lemnului, motoare de aviaţie şi tractoare, filologie-istorie.

- Ia fiinţă Institutul de Cercetare Ştiinţifică, Inginerie şi Proiectare pentru Sectoare Calde, cu filiale la laşi, Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara şi Reşiţa. Institutul era specializat în cercetarea, proiectarea şi experimentarea în laboratoarele proprii şi în întreprinderi a unor procese tehnologice, scule, dispozitive, verificatoare şi utilaje speciale din domeniul prelucrărilor la cald.

- Intră în funcţiune Uzina de Alumină de la Tulcea, Uzina de Ferite de la Slobozia, Uzina de Caprolactonă de la Săvineşti, Întreprinderea de Utilaj Electric „Electroargeş” din Curtea de Argeş, Întreprinderea de Conductori Emailaţi de la Zalău (jud. Sălaj), Fabrica de Amoniac de la noul Combinat de îngrăşăminte Azotoase din Slobozia şi Uzina de Plastifianţi de la Timişoara.

- Intră în funcţiune Uzina de Sodă din Shiraz (Iran), prima fabrică de sodă proiectată, construită şi livrată „la cheie” de ţara noastră. În acelaşi timp se aflau în faze înaintate de construcţie o uzină similară la Alexandria (Egipt), proiectată să producă 100.000 t/an, şi o uzină de îngrăşăminte fosfatice la Elazig (Turcia).

- Se inaugurează, la Măgurele, lîngă Bucureşti, Centrul Naţional de Fizică, realizîndu-se, prin înglobarea Institutului de Fizică Bucureşti, a Institutului de Fizică Atomică, a Facultăţii de Fizică a Universităţii Bucureşti (pentru studii universitare şi postuniversitare), a unui liceu tehnic de specialitate, a unui centru de aparatură şi aplicaţii tehnologice nucleare şi a unui centru de

producţie de radioizotopi, fuziunea organică dintre învăţămînt, cercetare şi producţie în domeniul fizicii.

1974. Intră în funcţiune Uzina de Cracare Catalitică de la Piteşti, Uzina de Piele Sintetică de la Săvinesti, Uzina Chimică de Amoniac și Uree de la Slobozia, Uzina de Oţeluri Aliate din Tîrgovişte, prima de acest fel din România, care produce oţeluri superioare pentru scule şi matriţe, şi Uzina de Schimbători de Ioni din oraşul Victoria (jud. Braşov).

- În cooperare cu firma franceză Aerospatiale, începe fabricarea primelor elicoptere româneşti, adaptate nevoilor noastre: IAR-316 B (după licenţa Alouette III), echipat cu un motor de 870 CP şi IAR330 (după licenţa SA-Puma), echipat cu două motoare turbopropulsoare de cîte 1580 CP fiecare, care pot acţiona independent şi dezvolta o viteză de croazieră de 257 km/oră.

- 20 septembrie. Se inaugurează Transfăgărăşanul, şosea montană care traversează zona alpină a Munţilor Făgăraş, legînd Muntenia cu Transilvania. Atingînd cota de 2045 m, cel mai înalt punct de şosea din ţara noastră, magistrala alpină, lungă de 91,5 km, cu peste 800 de curbe, a necesitat circa 4 milioane m3 de derocări şi terasamente, construirea a 28 de poduri şi viaducte, a 550 de podeţe, a 54 km parapete, a peste 26.000 m3 ziduri de sprijin şi a unui tunel rutier, lung de 887 m, situat la altitudinea de 2.042 m, care străbate masivul muntos sub vîrful Moldoveanu (2.543 m), între Capra şi Lacul Bîlea. Lucrările, de o deosebită dificultate tehnică, au început în 1970 de la cele două extremităţi: în nord de la Cîrţişoara şi „Glăjărie”, iar în

… „La Vittel, unde am urmărit-o în continuare pe inculpată, am constatat că îşi continua manevrele cu ofiţerii. În staţiunea aceea ea se dădea drept o contesă cu castel în Turena”, aşa scria inspectorul Mounier, pus pe urmele lui Mata-Hari cît timp a stat la Vittel, în septembrie 1916...

Generalul în retragere Le Loup de Sancy de Rolland, care făcuse războiul din 1870, avea să depună şi el mărturie că a întîlnit-o pe Mata-Hari la Vittel, dar că această „aventurieră” nu i-a inspirat încredere, cu toate că n-a discutat cu el decît „pe teme fără nici un caracter militar”. Dar, va adăuga el: – Am remarcat la hotelul în care locuiam un ofiţer rus în uniformă care, ştiind, fără îndoială, cine eram, m-a salutat milităreşte. Era rănit la un ochi şi purta un bandaj negru. L-am felicitat pentru rana aceea gravă pe care o primise slujind Franţa... Am stat de vorbă, şi după aceea la masa noastră a sosit o femeie pe care ofiţerul mi-a prezentat-o drept logodnica lui. „Logodnica” nu era, într-adevăr, alta decît MataHari. Ofiţerul se numea Vădim Masloff. Risipa nemai­ pomenită pe care o făcuse cu o lună înainte la „Grand Hôtel” o impresionase pe Mata-Hari. Ea avea să declare că 1-a iubit foarte mult pe Masloff – şi e posibil să fi fost adevărat.

Masloff nu avea decît 23 de ani. Era blond, destul de scund – 1,70 m –, dar era băiat chipeş, cu ochi albaştri, foarte slavi. Mata-Hari împlinise 40 de ani.

Dar rusul nu părea să bage în seamă diferenţa de vîrstă.

Nici Mata-Hari de altfel, care – cum avea ea să afirme – se gîndise chiar să se căsătorească cu el. Avea să pretindă, de asemenea, că la Vittel se hotărîse să nu mai fie niciodată a nimănui altuia decît a lui Masloff. Dar pentru asta – avea ea să spună – ar fi trebuit să găsească „bani suficienţi ca să nu fiu nevoită să-1 înşel pe Vadim cu alţii”. (va urma) ALAIN DECAUX sud de la Căpăţîneni şi Cumpăna, din preajma lacului de acumulare Vidraru.

1974-1975. Întreprinderea Constructoare de Maşini din Reşiţa realizează, ca premieră de acest gen pentru ţara noastră, motorul de 4.000 CP, destinat echipării locomotivelor diesel electrice de aceeaşi putere, fabricate la Uzina „Electroputere” - Craiova.

1975. În urma inundaţiilor catastrofale care au calamitat numeroase localităţi şi centre agricole şi industriale din judeţele Ialomiţa, Prahova, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Cluj, Alba, Sibiu, Hunedoara, Arad, Buzău, Galaţi, Brăila, precum şi municipiul Bucureşti şi împrejurimile, conducerea statului a hotărît trecerea Consiliului Naţional al Apelor în subordinea directă a Consiliului de Miniştri şi elaborarea unui amplu program privind: regularizarea cursurilor de apă din întreaga ţară; perfecţionarea sistemelor de alimentare cu apă a localităţilor şi unităţilor economice; sistematizarea reţelelor de canalizare; crearea unor acumulări de apă de-a lungul principalelor rîuri, care să permită preluarea debitelor acestora în orice condiţii; îmbunătăţirea lucrărilor de poduri şi şosele, baraje, stăvilare şi alte lucrări hidrotehnice.

- La Şantierele navale din Galaţi se construieşte, după proiecte elaborate de specialişti din ţara noastră, care au inclus şi 17 invenţii româneşti importante, prima platformă de foraj marin, „Gloria”, în vederea exploatării ţiţeiului în platoul continental al litoralului românesc al Mării Negre. După transportarea pe amplasament a platformei în mare, în 1976, în urma inaugurării primului foraj marin românesc de către conducerea statului, începe săparea primei sonde. În 1982 a fost transportată pe amplasament a doua platformă de foraj, „Orizont”, a cărei construcţie începuse în 1980. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 102

300 de milionari pentru o ar srac

Motto: ,,Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate? Omul. Își sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi își sacrifică banii pentru a-și recupera sănătatea. Apoi este atît de nerăbdător cu gîndul la viitor încît nu se bucură de prezent. Rezultatul este că nu trăiește în prezent, dar nici în viitor. Trăiește de parcă n-ar muri niciodată și apoi moare fără să fi trăit.” DALAI LAMA

O comparație necesară Pînă în anul 1989, fiecare final de an calendaristic aducea pe piața media un volum așteptat cu interes nu numai de specialiștii în statistică și economie, dar și de românii cu alte preocupări, dornici să se informeze. Era o carte specială, cu cîteva sute de pagini, minuțios documentată și plină cu tot soiul de date, care putea deveni o carte document pentru orice gospodărie – populația fiind informată, la sfîrșit de an, în amănunt, despre urmele lăsate de anul încheiat în viața Țării și în viața fiecăruia dintre noi. Acest volum special, purta titulatura de ,,ANUARUL STATISTIC AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA” (cu indicarea anului la care făcea referire).

Pentru exemplificare, am găsit în biblioteca mea Anuarul pe anul 1986, pe care îl voi folosi ca pledoarie și grad de comparație cu ceea ce apare astăzi pe piață.

Publicat sub egida Direcției Generale de Statistică, cu harta și cu stema Țării în deschiderea lui (culmea!

– fără portretul conducătorului Statului), Anuarul cuprinde 16 capitole, în 396 de pagini, cu grafice și date comparative, cu mulți ani în urmă, totul spre a forma o imagine cît mai completă asupra dezvoltării țării noastre și a poziționării acesteia în contextul internațional. Cele 16 capitole se referă la tot ceea ce se întîmpla într-un an în întreaga Țară, putînd spune că, în mod exhaustiv, nu scapă din vedere nici un sector de activitate, din cele analizate în suita celor 16 părți componente: Date generale; Populație; Indicatori sintetici; Forța de muncă; Industrie; Agricultura și Silvicultura; Investiții și Construcții, Transporturi și Telecomunicații; Comerțul interior și Prestările de servicii; Comerțul exterior; Bugetul de stat; Învățămînt; Cultura și arta; Ocrotirea sănătății și asistența socială; Gospodărie comunală; Statistica internațională.

Cifrele cu roșu reprezintă rata sărăciei în 2018 pe regiuni de dezvoltare (%); cifrele cu negru reprezintă ponderea persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială (%) Citind doar titlurile acestor capitole îți dai seama de volumul imens de muncă depus, de amploarea studiului realizat, la nivel național și internațional, de capacitatea de sinteză a colectivului care a lucrat la întocmirea acestul Anuar, de efortul și știința de coordonare a activității mai multor colective, pentru ca, în final, totul să fie fructificat într-un adevărat instrument de lucru, necesar în varii domenii de activitate oficială, cît și în particular.

Cele 16 capitole sînt împărțite, la rîndul lor, într-un total de 279 de subcapitole, fiecăruia revenindu-i un anume sector de activitate sau o anumită zonă statistică, menită să cuantifice o anume activitate. Astfel, într-un studiu complex, care cuprinde elemente de economie, istorie și geografie, sănătate, artă, cultură, demografie, investiții, învățămînt, dezvoltare umană etc, ne sînt aduse la masa de lucru datele care compun esența anuală a României, analizată în toate elementele ei vitale. Pentru acuratețea și semnificația lor intrinsecă, voi reproduce doar cîteva repere din acest Anuar, cu regretul că – raportat la economia acestui material jurnalistic – nu pot reproduce mai multe date: • Populația ocupată = 10.350.000 (din care, în industrie = 3.928.000); • Numărul întreprinderilor = 1913 (industria cooperatistă = 457); • Suprafața agricolă = 15.020.000 ha. (arabil = 9.984.700 ha.); • Suprafața irigată = 2.956.300 ha.; • Fondul forestier = 6.339.000 ha.; • Cale ferată în exploatare = 11.269 km. (electrificate = 3.473 km.); • Comerțul exterior = 340.657.000 lei (export = 192.295.000; import = 148.362.000 lei); • Unități de învățămînt (total) = 28.961; • Populația școlară (total) = 5.592.344; • Școli profesionale = 753 (cu 287.818 elevi); • Școli învățămînt tehnic și de maiștri = 296 (cu 22.803 elevi); • Case de cultură = 205; • Cămine culturale = 7.816; • Biblioteci = 21.448 (volume = 181.652.000; cititori = 8.929.000); • Cinematografe = 5.558; • Teatre și instituții muzicale = 154; • Spectacole și concerte = 49.402; • Muzee = 459 (vizitatori = 17.108.000); • Ziare de informare generală = 60 (1.161.930.000 exemplare); (în limbile naționalităților conlocuitoare = 14, cu un tiraj de 91.732);

• Producția de carte = 66.274.000 exemplare; • Nou născuți în unități sanitare = 335.416; • Medici = 47.390; Personal sanitar mediu = 133.932; • Internați în spitale = 5.283; • Tabere de elevi și colonii de preșcolari = 174 (40.690 de locuri); • Pensionari (de toate categoriile) = 3.109.800; • Structura venitului național, pe principalele ramuri ale economiei (comparativ): Industrie – România = 62,7%; Cehoslovacia = 60%; R.D.G. = 62,8%; Ungaria = 46,4%; Polonia = 49,6%; URSS = 45,9%.

Cred că nu este nevoie de alte argumente în favoarea demonstrației de mai sus – cifrele fiind destul de grăitoare. Despre o comparație cu realitatea de azi nici nu poate fi vorba! Orice încercare de acest gen s-ar dovedi imposibilă și superfluă, și ar da naștere unui șir de întrebări neacoperite de nici un răspuns.

Lecția trecutului, pe care v-am oferit-o la începutul acestui material, se dorește a fi o antiteză la un document asemănător – dacă ar fi – un Anuar detaliat al anului care s-a încheiat, 2019. Oricum, datele pe care le-ar putea conține ar fi cu mult prea sărace pe lîngă cele etalate în Anuarul Republicii Socialiste România, pe anul 1986 – schimbarea de regim din decembrie 1989 trecînd într-o stare caducă majoritatea indicatorilor anilor anteriori.

De la Anuarul pe 1986 – la Topurile anului 2019 Lăsăm din mînă Anuarul vechi – cel cu acei indicatori deveniți neverosimili pentru realitatea timpului prezent – și apelăm la un alt fel de instrument de lucru, pus la dispoziție, la trecerea dintre ani, de anumite instituții mass-media, pentru a lua pulsul dezvoltării economiei României din vechiul an. Deoarece cuvîntul economie devine impropriu în contextul de față, cel corect fiind business, este bine să operăm cu acesta, în continuare.

Despre afacerile românilor derulate pe parcursul anului 2019, aflăm date din 3 publicații: „TOP 2019 – 300 CEI MAI BOGAȚI ROMÂNI” (editată de revista ,,Capital”); ,,Români care dezvoltă România” (editată de ,,Intact Media Grup”), și ,,România Forbes 500” (editată de SC. BP Publishing Media SRL).

Pentru că are deja o anumită tradiție în acest domeniu, voi începe cu ,,TOP 2019 – 300 CEI MAI BOGAȚI ROMÂNI”. Pentru a risipi orice urmă de negativism, menționez că analiza de mai jos nu se constituie întrun fel de proces sui-generis împotriva sectorului privat din economie – importanța investițiilor private devenind vitală în procesul complex al dezvoltării României contemporane, acestora revenindu-le sarcina dinamizării economiei, în procesul trecerii de la faza etatizării la cea combinată – stat/privat. În acest punct al binomului apare întrebarea care trece ca un fir roșu prin cele trei decenii ale modificărilor din structura economiei românești: ce domeniu are pondere în alegerea investițiilor?

Căutînd un răspuns la această întrebare, am avut răbdarea (și curiozitatea) să analizez fișele celor 300 de bogați ai României, operațiune în urma căreia pot realiza o radiografie a acestor oameni de afaceri, cu o serie de particularități care vin să accentueze linia roșie de care aminteam.

Iată concluzia acestui studiu: Cei 300 de oameni de afaceri (locul I – frații Dragoș și Adrian Pavăl – firma ,,Dedeman”; locul 300 – Dan Besciu – firma ,,Euroconstruct Trading”) – dețin un capital total de 29.093.300.000 euro, adică 13,34% din PIB-ul României pe anul 2019. Capitalul de care dispun firmele (de la 1 la 300), configurează priorități care nu pot bucura economia actuală, orientarea primordială fiind înspre sectoare nonindustriale, generatoare de cîștiguri rapide: imobiliare – 92 de firme, comerț – 54; construcții – 34; turism – 28; agricultură – 22;

transporturi – 20; industria hotelieră – 19; piața de capital, bursa – 15; servicii medicale – 9; industria farmaceutică – 8 (urmează: publicitate, pază, curierat, media, asigurări, industria frumuseții etc.). Luate la grămadă, am găsit și firme cu activități de producție (76) – mai puține pe profil de industrie grea, cît mai ales cele de industrie ușoară, alimentară și cele de reparații.

Trecînd la analiza unora dintre afacerile de succes cuprinse în acest top, am constatat că miezul acestora l-au format fostele întreprinderi socialiste (majoritatea dintre ele în plin avînt tehnologic și industrial la finele anului 1989) – unități economice lăsate în paragină și devalizate, pentru ca, apoi, să fie achiziționate pe doi bani și privatizate în contul unora care astăzi figurează în fruntea miliardarilor României.

Un caz clasic de fructificare a terenului pe care, cîndva, au fost imobile și hale de producție, este cel al fostului primar al Capitalei și ministru al Economiei, Adriean Videanu. Aflat pe locul 183 în Topul amintit, cu o avere estimată la 33-36 milioane de euro, deține firma Theda Mar (fosta Titan Mar), specializată în domeniul pietrei naturale: prelucrare, comercializare, montaj, întreținere, fiind proprietarul celei mai mari fabrici de prelucrare a pietrei naturale din România, Marmosim Simeria, administrînd, în prezent, 10 cariere, în frunte cu renumita Rușchița. Ei bine, în ultima lună a anului 2019 presa a anunțat una din cele mai mari tranzacții ale anului - ,,Videanu a parafat afacerea anului. Tranzacție de zeci de milioane de euro cu terenuri în litigiu”. Anunțul se referea la un teren intravilan, cu suprafața de 4,2 ha, din sectorul 5 al Capitalei, deținut de Theda Mar în zona 13 Septembrie, pentru care a obținut din partea Consiliului General al Municipiului București un PUZ în vederea ridicării, pe acest teren, a unui cartier de blocuri de locuit și de birouri. Astfel, pe locul unde a funcționat o parte din marea uzină ,,Vulcan”, precum și alte obiective industriale din zonă (intrate, acum, în amintire), vor răsări 5 blocuri zgîrîie-nori, avînd fiecare 35 de etaje, 4 blocuri cu cîte 20 de etaje, un bloc de 18 etaje, și mai multe clădiri cu un regim de înălțime mai mic.

Lăsînd la o parte diferența de preț dintre faza de cumpărare a terenului și cea de vînzare (în termeni populari – o speculă mascată), și conflictul generat de acest PUZ, materializat într-un memoriu conform căruia ,,acest proiect nu trebuie aprobat, deoarece nu există un studiu de trafic, iar una din suprafețele din proiect se află în litigiu” - prin acest exemplu se poate vedea una din sursele care i-a propulsat pe unii conaționali în lista milionarilor României postdecembriste.

Studiind cu atenție cele trei publicații cu clasamentele de sfîrșit de an ale firmelor și ale oamenilor de afaceri din România, am descoperit și alte caracteristici ale devenirii unora din cei cuprinși în aceste pagini, ajungînd să se situeze în topul oamenilor de succes.

Concurînd, într-un fel, cu exemplul ,,Titan Mar”, în legătură cu terenul din Calea 13 Septembrie, Ion Rădulea (clasat pe locul 70, cu o avere de 83-86 milioane de euro), după ce a lucrat 7 ani la fosta uzină ,,Semănătoarea”, a pus bazele unei firme de distribuție a mașinilor agricole, după care – evoluînd în afaceri – a devenit patronul uzinei la care fusese angajat, devenind, astfel, proprietarul unei suprafețe de 43 ha., pe care se întindea cunoscuta uzină bucureșteană, în centrul Capitalei. Urmarea? Cum vechile combine românești nu puteau concura cu cele din import (de ce să ne luptăm cu îmbunătățirea tehnologiei și cu noi proiecte de mașini agricole?), ,,Semănătoarea” a rămas doar pretextul valorificării pămîntului de sub ea – estimat la 200 de milioane de euro. Ca și în alte cazuri similare, clădiri de birouri și construcții rezidențiale se vor oglindi în unda Dîmboviței din apropiere, parafînd încă un succes al noului val al capitalismului autohton.

Cîți mai știu că, în 1990, Semănătoarea avea 7.500 de salariați și că producea 3.500 de combine pe an?

Prin manipulări sociale și cu sprijinul sindicatelor se evită intrarea uzinei pe mîinile firmei New Holland Agriculture, care a ajuns în Polonia, unde are una dintre cele mai mari unități de producție din Europa. Rămasă de izbeliște, ,,Semănătoarea” se autodistruge, ajungînd, în 2011, la 14 angajați. De aici încolo a intrat în linie dreaptă spre fructificarea celor 43 de ha., ridicînd gradul de îmbogățire al cuiva cu viziune de business!

Bani, oameni și bani, afaceri de anvergură, drame și emoții, întîlnirea cu închisoarea, tragedii de familie – iată o parte a prețului plătit de business-ul românesc.

Merită asemenea sacrificiu? Probabil că da! Este legea nescrisă a asigurării succesului în afaceri, a privatizărilor cu cîntec a marii industrii românești postbelice, și – în final – este legea propulsării unei economii aflate în tranziție!

Judecînd în contextul paragrafului de mai sus, să ne amintim numele cîtorva oameni de afaceri – cuprinși, de altfel, în aceste clasamente – cu un istoric cel puțin contradictoriu: condamnați la închisoare: George Copos (locul 27 = 190-195 milioane euro); Cristian Borcea (locul 74 = 77-82 milioane euro); Ilie Carabulea (Atlassib, locul 125 = 45-50 milioane euro); Liviu Cioană (Mitliv, locul 152 = 39-41 milioane euro – la fond); Ioan Neculaie (Brașov, locul 263 = 24-26 milioane euro); George Becali (locul 11 = 400-450 milioane euro). Ca să nu mai amintim de cei care, intrați sub incidența legii, au fost anchetați penal, sau chiar arestați preventiv. Datorii și încurcături financiare: Dinu Patriciu – după decesul omului de afaceri, în prezent, familia acestuia a fost chemată în instanță pentru 50 de procese de executare silită (inclusiv de către o bancă); Josef Goschy (Timiș, locul 110 = 56-59 milioane euro), ajunsese să plătească, anual, 1,6 milioane euro doar pentru achitarea dobînzilor la împrumuturile făcute, fapt ce a dus la lăsarea în paragină a complexului

Belvedere-Amfiteatru-Panoramic din Olimp, pînă cînd acesta a fost cumpărat de Muhammad Murat, pentru a-l salva; Cristian Burci (locul 166 = 36-38 milioane euro; Grupul Adevărul Holding se află în insolvență, cu o datorie de peste 400 milioane de lei, o firmă de publicitate are datorii mai mari decît cifra de afaceri); Sorin Vulpescu (locul 228 = 28-30 milioane euro, patronul vestitului restaurant Golden Blitz din Capitală și al firmei Euroconstruct Trading 98) – cu toate că firma de construcții a fost profitabilă în fiecare an, are datorii de peste 371 milioane lei, avînd de recuperat creanțe în valoare de 214 milioane lei.

Privind și comparînd clasamentele cuprinse în aceste publicații, simți o incertitudine în privința verosimilității ordinii oamenilor de afaceri, din punctul de vedere al metodologiei și criteriilor calculului averilor respective.

De ce această neîncredere? Pentru că fiecare clasament ne arată altă ordine, cum ar fi: ,,Capital 300”, pe primele 5 locuri: Dragoș și Adrian Pavăl, Ion Țiriac, Daniel Dines, Anastasia Soare și Familia Dan Voiculescu; ,,Românii care dezvoltă România”: Anca Vlad, Dragoș și Adrian Pavăl, Dan Ostahie, Iulian Stancu și Cristian Teodor Rada; ,,Forbes – 500”: Daniel Dines, Dragoș și Adrian Pavăl, Ioan Țiriac, Anastasia Soare și Zoltan Teszari. Oricum, aceste inadverdențe nu modifică, în esență, demersul unor confrați în a ne arăta pe ce se bazează societatea românească atunci cînd vine vorba de dezvoltarea societăților comerciale private. Numai că...

...Țara, tot săracă rămîne Admirînd nivelul atins de unii oameni de afaceri români și felicitîndu-i pentru succesul lor, poate ai tendința să te bucuri și de nivelul general al vieții din România, în raport cu atîtea succese al unor antreprenori autohtoni. Eroare. Dimpotrivă. Cu cît cresc averile unor semeni de-ai noștri – în mod paradoxal – scade nivelul de trai al populației majoritare, fapt consemnat de statisticile forurilor de resort, internaționale.

Astfel, într-un clasament al Uniunii Europene, România se află pe locul 2 la sărăcie, după bulgari, noi avînd o rată a deprivării materiale severe de 16,8%.

Potrivit normelor Eurostat, se încadrează la ,,deprivare materială severă” persoanele care nu au mijloacele necesare pentru cel puțin 4 puncte din următoarele: plata facturilor la timp, menținerea locuinței la un nivel de încălzire adecvat, cheltuieli neașteptate, regulat o mîncare cu carne (sau echivalentul vegetarian), o săptămînă de vacanță departe de casă, un televizor, o mașină de spălat, un telefon, o mașină.

Analizînd din alt punct de vedere rata sărăciei din Uniunea Europeană – pe grupe de vîrstă – situația se prezintă astfel: 0-17 ani = 32% (pe locul 1); 18-24 ani = 31,4% (locul 2); 25-49 ani = 21,4% (locul 3). Dintr-o altă analiză economică, reiese că – deși în ultimii ani România a înregistrat creșteri economice semnificative – unul din 4 români trăiește în sărăcie. În ciuda majorării salariului mediu pe economie, rata sărăciei a crescut în rîndul persoanelor ocupate (așa numita sărăcie salarială) de la 15,5% în 2018, la 18,8% anul trecut.

Conform datelor Institutului Național de Statistică, rata sărăciei relative a fost anul trecut de 23,5%, ceea ce înseamnă în valori absolute că numărul săracilor a fost de 4,6 milioane de persoane. Pe regiuni de dezvoltare, rata sărăciei și ponderea persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială a ajuns în 2018 la cote alarmante în multe regiuni, așa cum se vede din harta pe care o publicăm.

Am deschis noua serie a publicației noastre, sub emblema ,,ROMÂNIA – 102”, cu acest material inspirat din publicațiile citate mai sus și contrariat de ineficiența – la nivel național – a unor firme conduse de acești milionari. Nu afirm că milionarii sînt vinovați de sărăcia unui mare segment al populației, dar nu cu miile de farmacii apărute și nu numai cu industria imobiliară și cu explozia comerțului vom dezvolta România.

Odată cu moartea producției industriale, după 1989, au murit și speranțele Poporului Român de a trăi mai bine, de a trăi civilizat...

GEO CIOLCAN

14

Vineri, 10 ianuarie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei CINE SÎNT CREDINCIOȘII ORTODOCȘI DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA? Din 1924, din momentul introducerii calendarului gregorian în Biserica Ortodoxă, lumea creștină răsăriteană prăznuiește separat cele mai mari sărbători creștine. În Serbia, Rusia, Ierusalim și la Sf. Munte Athos este utilizat calendarul iulian, iar în celelalte țări ortodoxe – cel gregorian, introdus în Biserica Catolică încă din 1582.

Considerînd modificarea calendarului drept o modificare a Pascaliei stabilite la primul Sobor Ecumenic de la Niceea (anul 325), mai mulți credincioși din Grecia, Bulgaria și România au organizat biserici separate față de cele oficiale. Cu toate că au aceeași mărturisire de credință ortodoxă, aceste biserici sînt considerate disidente, deoarece și-au organizat o ierarhie proprie. În România, odată cu modificarea calendarului, a luat naștere Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi (sau ,,stilistă”, cum este ea denumită popular), iar credincioșii ei serbează Crăciunul pe 7 ianuarie și Anul Nou pe 13 ianuarie, iar Boboteaza pe 19 ianuarie. Din necunoaștere, ,,stiliștii” sînt confundați frecvent cu ortodocșii de rit vechi (lipovenii), o mișcare schismatică a Bisericii Ruse, persecutați în perioada interbelică, considerați drept ,,rusofili”, mai ales de către regimul comunist.

La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă a acceptat înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Adepții calendarului gregorian consideră normală modificarea, deoarece vechiul calendar avea o întîrziere de 13 zile, în timp ce tradiționaliștii susțin că prin această schimbare s-au adus modificări ordinii firești întemeiate de apostoli. Cu atît mai mult cu cît, între 1926 și 1928, Paștele ortodox a fost serbat odată cu Paștele catolic. Acest lucru a generat opoziția unui mare număr de clerici, proveniți de la Mînăstirea Neamț, în frunte cu ieromonahul Glicherie Tănase, care, împreună cu mii de credincioși, au constituit primul nucleu al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi. Împreună cu alți 30 de călugări, ieromonahul Glicherie a refuzat să se conformeze Sinodului, continuînd să slujească după vechiul calendar.

Pentru a se evita o situație neplăcută, Glicherie a fost numit stareț la Schitul Pocrov. Numai că și aici a continuat să slujească după calendarul iulian. Cazul nu era singular în România, și se ajunsese la o adevărată degringoladă.

Unele biserici și mînăstiri țineau Paștele la o dată, în timp ce altele după 13 zile, spre uimirea credincioșilor, care nu mai înțelegeau nimic. Patriarhul Miron Cristea, fost greco-catolic, a hotărît împreună cu Sinodul acceptarea calendarului gregorian. Din acel moment, zeci de călugări, în frunte cu Glicherie Tănase, au fost caterisiși și alungați din mînăstiri pentru neascultare. În anul 1925, ieromonahul Glicherie a făcut o vizită la Ierusalim și Muntele Athos, sfătuindu-se cu personalități ale ortodoxiei, printre care și Patriarhul Ierusalimului, Damaschinos. Revenit în țară, împreună cu zeci de mii de adepți, Glicherie a început construirea de biserici și parohii ortodoxe de stil vechi. Sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost stabilit lîngă Neamț, în localitatea Vînători, unde a început construcția unei mari mînăstiri. Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (35 de parohii în 1936), a pus pe gînduri Biserica oficială, care, împreună cu poliția și jandarmeria, a început o campanie agresivă. Bisericile de stil vechi au fost închise, iar călugării și călugărițele au fost încarcerați în două mînăstiri. Mînăstirile Dobru și Cucova au fost demolate și reconstruite de trei ori.

Ieromonahul Pambo a murit în urma bătăilor primite. Alți cinci călugări au murit uciși în bătaie și mai multe zeci de civili au fost arestați. Glicherie Tănase a fost arestat sub acuzația de instigare la anarhie, întemnițat la București și condamnat la pedeapsa capitală. Scapă în urma unei adevărate minuni. Soția ministrului de finanțe, în privința căreia nu există dovezi că l-ar fi cunoscut pe ieromonahul stilist, o visează pe Maica Domnului care îi cere eliberarea lui Glicherie. Adevărat sau nu, cert este că lui Glicherie i se comută pedeapsa, fiindu-i impus domiciliu forțat într-o mînăstire. După război, ieromonahul Glicherie împreună cu diaconul său, David Bidașcu, au fost puși în libertate, următorii doi ani trăind ca pustnici în pădurile Neamțului. Împreună cu preoții rămași fideli a trecut la reconstrucția

bisericilor dărîmate și la ridicarea altora noi. Noul sediu al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost stabilit la Slătioara, unde a fost construită o mînăstire. Profitînd de o scurtă perioadă de acalmie politică, ,,stiliștii” au reușit în 1948 să fie recunoscuți de statul român doar ca ,,asociație religioasă”, decizia fiind abrogată în anul 1952 de către autoritățile comuniste ale vremii. Clericii și monahii din obștea de la Mînăstirea Slătioara au fost arestați în urma raidului din noaptea de 1 spre 2 februarie 1952. În ciuda tuturor măsurilor luate contra preoților și monahilor ,,stiliști”, fostul secretar al Sfîntului Sinod, episcopul pensionar Galaction Gordun, a anunțat public trecerea (convertirea) la ortodocșii de stil vechi, devenind astfel primul arhiepiscop și mitropolit al ,,stiliștilor”. Gestul a fost uluitor, mai ales că aceștia se aflau în ilegalitate.

Imediat a fost caterisit prin decizia Patriarhului Iustinian, iar numele său a fost șters din analele bisericești pentru totdeauna. Arestat, i se impune domiciliu forțat la Mînăstirea Căldărușani, apoi în București. Mitropolitul ,,stilist” Galaction a reușit să hirotonească de unul singur și necanonic noi episcopi: Evloghie Ota, Meftodie Marinache și Glicherie Tănase, înființîndu-se astfel primul Sinod ,,stilist”. După trecerea la cele veșnice a lui Galaction, în 1959, filat atent și permanent de Securitate, noul mitropolit a fost desemnat în persoana ieromonahului răzvrătit Glicherie Tănase. Perioada de după 1965 a fost mai liniștită, ,,stiliștii” avînd un statut de semi-clandestinitate, fiind tolerați, dar portul rasei sau reverendei fiind interzis în afara perimetrului monahal.

Spunem ,,tolerată” venind cu un exemplu elocvent. Este cazul mînăstirii stiliste ,,Adormirea Maicii Domnului” din București, care a fost demolată, și nu de rare ori Miliția îi tundea și îi bărbierea pe preoții de stil vechi sub diferite pretexte. Mitropolitul Glicherie a ajuns chiar în anii comunismului o legendă vie, mai ales în Moldova unde era venerat – cel puțin așa deducem din documentele studiate din arhivele Securității Suceava și Fălticeni.

Glicherie Tănase a atins venerabila vîrstă de 95 de ani, trecînd la cele veșnice pe 15 iunie 1985, fiind înhumat în interiorul Bisericii ,,Schimbarea la Față”, din Slătioara. La 12 ani de la moartea sa, pe 29 iunie 1997, au fost deshumate rămășițele sale pămîntești în prezența Sinodului Bisericii pe stil vechi. Spre surprinderea tuturor, acestea răspîndeau miros de tămîie, iar trupul nu intrase în putrefacție, fiind de ,,culoarea cerii de albine”. Arhiereii de Stil Vechi au considerat acest lucru ca un semn divin și l-au canonizat, fiind trecut în calendar pe 27 iunie 1997.

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi nu este recunoscută drept cult, ci doar ca o asociație religioasă. Situația este similară cu cea a ,,stiliștilor” din Grecia și Bulgaria. În martie 2003, cea mai mare grupare ,,stilistă” din Europa, Organizația Credincioșilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, și-a schimbat denumirea în Biserica Ortodoxă Română de Răsărit. Arhiepiscop și Mitropolit este I.P.S. Vlasie Mogîrzan, secondat de șapte episcopi. Mitropolia are aproximativ 500.000 de credincioși, potrivit propriilor statistici. La slujbe și la viața Bisericii participă peste un milion de creștini. Ea are 140 de preoți de mir și 70 de parohii (față de numai 36 înainte de decembrie 1989), răspîndite pe teritoriul întregii țări. Ca o considerație personală, pot spune despre credincioșii ortodocși de Stil Vechi că sînt mai rîvnitori, mai habotnici, în sensul bun al cuvîntului.

Din pricina unor probleme canonice și dogmatice, ,,stiliștii” români sînt organizați în trei biserici distincte: una cu sediul la Slătioara (Suceava), avîndu-l ca șef pe I.P.S. Vlasie Mogîrzan; una cu sediul la Furceni (Galați), avîndu-i ca lideri pe P.S. Gherontie și Casian; și Biserica Ortodoxă Tradițională din România, cu sediul în București, fiind oblăduită de mitropolitul grec Christophoros. Închei prin a le ura tuturor credincioșilor ortodocși de Stil Vechi din județul Suceava, dar și din întreaga țară, Sărbători fericite și binecuvîntate! La mulți ani!

Lucian Dimitriu

Jurnal de pe Frontul de Est (45) 17 ianuarie 1942 - În zona Feodosia, Brigada 4 munte română reia, la orele 9.00, atacul asupra inamicului la Koktebel şi la est de şoseaua Daln. Baibuga, Goncearova, cucerind, la orele 13.00, Koktebel.

- La Sudak, Grupul „colonel Rukser” (sub­ unităţi române şi germane) atacă la Taraktaş, cu toate forţele, şi cucereşte partea de est a satului, în timp ce compania „căpitan Getner” respinge trupele inamice la nord-vest de Sudak.

- Pe frontul de la Sevastopol, maiorul Vasile Scîrneci consemnează în Jurnal: „Ofiţerii şi ostaşii arată vădite semne de oboseală. S-a împlinit o lună fără pic de odihnă. Lupte, lupte şi iar lupte. Este absolută nevoie de un cît de scurt repaus, căci surmenajul a ajuns la refuz şi starea sanitară deplorabilă”.

- Din cei 7.245 de militari români răniţi la mînă şi la picior, 188 sînt bănuiţi de automutilare.

- Pentru a facilita guvernului român înde­ plinirea obligaţiilor de plată în Germania, în special a celor rezultate din cumpărarea de material de război, guvernul german deschide „un credit bancar pînă la suma de 600 milioane Reichs Mark”, valabil timp de 7 ani, cu o dobîndă de 4% pe an. Cu acelaşi prilej, guvernul român îşi ia obligaţia de a pune la dispoziţie, pînă la 31 martie, 31 miliarde lei pentru „necesităţile curente ale armatei germane din România”, precum şi sumele necesare pentru „acoperirea celorlalte obligaţii ale armatei germane în România, în sumă de circa 7,1 miliarde lei”.

- Maghiarii din teritoriul românesc ocupat de Ungaria în 1940 înființează la Cluj un partid cu numele „Ardealul”, la festivitatea de constituire participînd prim-ministrul maghiar László Bárdossy.

18 ianuarie 1942 - Pe frontul din Crimeea, unităţi germane din Corpul 42 armată cuceresc, prin lupte sîngeroase de stradă, Feodosia, în timp ce Brigada 4 munte română curăţă de ultimele resturi inamice zona Ivan Baba; imediat primeşte misiunea să facă siguranţa litoralului Mării Negre între Koktebel şi Pavlovka.

- La operaţiunile ofensive din zona Feodosia, în sectorul cuprins între Seit Asan şi Marea Neagră, au participat şi Brigada 8 cavalerie, Detaşamentul „colonel Korne” şi Divizia 18 infanterie române.

- În zona Sudak atacurile trupelor germane şi române se succed cu cele ale trupelor sovietice.

- Generalul Fretter Picco, comandantul Cor­ pului 30 armată german, transmite generalului Gheorghe Manoliu „felicitările recunoscătoare” ale Mareşalului Erich von Manstein pentru „felul admirabil cum au operat fulgerător și în condițiuni extrem de grele unitățile Brigăzii 4 mixtă munte. Nu voi uita niciodată felul cum în decursul operațiunilor de la 15 ianuarie a menținut poziția ordonată și a respins toate atacurile grele ale inamicului. Nu voi uita, de asemeni, niciodată și felul cum prin acțiunile sale a ajutat tot timpul ofensivei Diviziei 150 germană”. (Mareşal Erich von Manstein) Cu același prilej, a mai făcut cunoscut că s-au oferit Brigăzii 4 munte 47 de decorații „Crucea de Fier”, din care una (clasa a II-a) „în mod excepțional” locotenentului Costandis, care „prin bravura sa a executat o manevră îndrăzneață determinînd întoarcerea apărării dîrze din zona cotei 345, ușurînd prin aceasta atacul Diviziei 170 germane”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

RM

15

Vineri, 10 ianuarie 2020

A ordonat Trump asasinarea lui Qassem Soleimani?

Am convingerea că, în acest moment, milioane de oameni ai Planetei se întreabă care va fi reacția Iranului la provocarea Statelor Unite. Asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani de către armata americană a ridicat temperatura existentă în Orientul Mijlociu, pînă aproape de fierbere. Și un prim pas în acest sens se va face curînd, dar nu înainte de expirarea celor trei zile de doliu național pe care regimul de la Teheran le-a decretat în memoria lui Qassem Soleimani.

Schimburi de replici, declarații și amenințări directe sau voalate se tot expun public, fie de către oficialii occidentali – americani îndeosebi – fie de către reprezentanții iranieni ai lumii musulmane, șiite, în general. Ceea ce este, însă, foarte interesant în acest scenariu este originea ordinului, de la cine a pornit cu adevărat comanda, pentru că toate evenimentele care s-au desfășurat imediat după apariția veștii asasinatului în media lasă multe semne de întrebare.

Conform declarațiilor ulterioare ale oficialităților americane, Qassem Soleimani era tot atît de periculos, dacă nu chiar mai periculos decît Osama bin Laden. Asta înseamnă că evenimentul, ca atare, nu avea cum să nu beneficieze de o atenție sporită, de un mod de prezentare asemănător celui pe care administrația Obama l-a făcut la momentul asasinării liderului Al-Qaida. Faptele care au urmat atentatului de la Bagdad – deoarece, conform dreptului internațional, cînd un stat ucide un demnitar al altui stat pe teritoriul unui terț stat, ei bine, acest fapt se numește crimă, atentat; cel puțin așa ne spune un reprezentant ONU – au fost total diferite și în contradicție totală cu modul în care, în general, America își expune un eveniment important. În realitate, după ceea ce s-a aflat despre uciderea lui Qassem Soleimani, Trump a fluturat drapelul american, dar nu a scos nici un cuvințel despre cele petrecute, iar Pentagonul a ieșit cu declarații, ca un adevărat ofițer de presă al Casei Albe, în care repeta în mod aproape obsesiv că totul a fost ordonat de președintele Trump, că toată operațiunea a fost aprobată și urmărită personal de președinte etc. Seara tîrziu, Trump vine cu un mesaj pe care doar el îl poate înțelege, și anume că ,,Iranul nu a cîștigat niciodată un război, dar, la fel, niciodată nu a pierdut o negociere”. Avînd în vedere cine sînt strămoșii iranienilor și cîtă istorie știe Donald Trump, am ceva rezerve că există ceva logic în acel mesaj. Dar, chiar și așa, postarea a dat bine pe Twitter, mulți dintre cei care îl urmăresc pe președintele american neînțelegînd, ca și mine, de altfel, ce anume a vrut să spună, altceva decît că îndeamnă Iranul la negociere. După un timp, Trump a revenit în prim-plan cu declarații destul de ok, laolaltă cu armarea tuturor trompetelor sale din mass-media, așa cum vedem că se întîmplă și în așa-zisa presă din România.

Convingerea mea – și știu că nu mă înșel – este că Donald Trump habar nu a avut cine este, de fapt, ținta finală. Sînt sigur că ,,inteligența americană” i-a spus că în respectivul convoi se aflau diverși oficiali irakieni, dar în mod sigur a ,,omis”, întîmplător sau nu, să îi spună președintelui american că acolo se afla și un important oficial iranian, și nu oricine, ci Qassem Soleimani.

Tăcerea așternută în SUA preț de cîteva ore, în zona Casei Albe mai ales, precum și repetarea în mod constant că președintele a ordonat atacul cu rachete asupra convoiului, și, implicit, a generalului iranian, mă fac să cred că în spatele evenimentelor din 3 ianuarie 2020 stau aceleași personaje ,,obscure” din cadrul ,,inteligenței americane” care au adus rapoarte și dovezi că în anul 2003 Irakul avea arme chimice și nucleare. La acel moment, SUA și Marea Britanie au atacat și au ocupat Irakul, l-au ucis pe Saddam Hussein, și nimeni nu a văzut vreo armă nucleară. Nimeni.

Pot să mai enumăr aici și alte provocări ale personajelor responsabile, și pot să afirm cu tărie că și epopeea avionului doborît deasupra Ucrainei are tot o istorie ,,secretă”. Nu este un mister pentru nimeni că în SUA, în zona elitei mondiale, există cîteva capete fierbinți, inclusiv în administrația Trump și la Pentagon, care își doresc cu ardoare un război, fie el în zona Orientului Mijlociu, fie în zona Ucraina. Am asistat, în ultimii 30 de ani, la întîmplări ciudate, fie ele în Iugoslavia, fie în Ucraina sau Orientul Mijlociu, evenimente relatate de mass-media internațională ca fiind certe, dar, care, după ce războiul începuse sau deja se terminase, s-au dovedit a fi știri false, distribuite cu scopul clar de manipulare a opiniei publice.

Irak - 2003, Iugoslavia - 1999, Bosnia - 1995, Ucraina 2014 sînt doar cîteva dintre ele. Iată că acum avem și un

moment 2020, oarecum clar la acest moment, dar foarte fluid, dacă e să îl luăm la puricat.

Convingerea mea este că Trump a căzut într-o mare capcană și se pare că acum se caută soluții de ieșire din ea.

El nu are nevoie de un război cu Iranul și, cu atît mai puțin de unul de anvergură în Orientul Mijlociu. După cum s-a observat, liderii democrați au ieșit imediat la înaintare cu declarații care, chiar dacă sînt ,,îndulcite”, în final îl acuză pe Trump că nu a procedat corect. Și chiar așa și este. SUA, Trump, acum, în an electoral, nu au nevoie de un război. În cazul atacului de la aeroportul de la Bagdad, dacă se afla doar un oficial irakian, respectiv Abu Mehdi al-Muhandis, explozia mediatică nu ar fi fost atît de pronunțată, mai ales că, în general, poporul american este deja obișnuit cu astfel de practici în Irak. Și, în mod sigur, evenimentul de acum cîteva zile nu capătă o astfel de anvergură, care să ducă omenirea în pragul unui război. Și, ca o dovadă că Trump habar nu a avut, că nu a existat nici un fel de strategie de comunicare, el a avut nevoie de cîteva ore bune în care să afle ce s-a întîmplat de fapt acolo, să se sfătuiască cu consilierii și, împreună cu ei, să găsească o cale optimă de ieșire din impas. În primul rînd o spălare a imaginii, pentru că mass-media deja corșeta, la nivel mondial, conform declarațiilor de la Pentagon, că președintele SUA a ordonat uciderea lui Qassem Soleimani. În realitate însă, nu a fost așa – ordinul de ucidere a venit din altă parte, din așa-zisul ,,stat profund” american, un fel de ,,stat paralel” de pe la noi, dar ceva mai serios și mai puternic.

Că ne aflăm într-o situație destul de delicată la nivel geopolitic este clar pentru toată lumea. În fond, politicienii – cei care contează, nu ăștia de pe la noi – depun acum eforturi să iasă din această încurcătură, pentru că un război cu Iranul nu este dorit de nimeni. Ba chiar există informații în presa internațională conform cărora prin intermediul ambasadei Elveției de la Teheran, ambasadă care păstrează deschis canalul diplomatic cu SUA, americanii au cerut regimului iranian un răspuns proporțional cu pierderea și evitarea vreunui război. Iar americanii au dreptate, nimeni nu dorește un război, poate doar niște ,,capete fierbinți” de la Pentagon sau din Armata iraniană, pentru că nimeni nu dorește ca Golful Persic să se transforme într-un imens foc de artificii. Și să vedem acum de ce este foarte periculos să se declanșeze un război în Golf. Emoția declanșată de moartea lui Qassem Soleimani este atît de mare în zona populației șiite, dar și parțial în zona sunită, încît, dacă Iranul atacă bazele americane aflate în Orientul Mijlociu, îmi este teamă că armatele țărilor așa-zis prietene ale Americii vor deveni din amic, inamic, în majoritate. Nu este nevoie nici de intervenția Chinei, nici a Rusiei, și nici măcar a Turciei de partea Iranului. Musulmanii vor uita de diferențele dintre șiiți și suniți și vor declanșa cel mai teribil jihad posibil, fapt care va mătura efectiv prezența creștină din Golf, furia împotriva americanilor fiind acum ridicată la cote maxime. Indiferent cîte rachete vor fi trase, indiferent cîți morți vor fi, războiul va fi dus cu toate armele, pe toate planurile și cu toată furia pe care locuitorii din zonă au acumulat-o. Nu mai vorbim aici despre frustrările Siriei, despre luptătorii mulțimilor șiite ale Hezbollah-ului și ai altor grupări mai mult sau mai puțin teroriste. Un război în Golf, pe fondul unei asemenea emoții, ar fi devastator pentru America și ar constitui o adevărată descătușare pentru Iran, Irak și Siria.

Va fi ceva teribil ce nu se va finaliza ușor, dar în care Israelul nu cred că va fi foarte afectat, mai ales că acolo va conta foarte mult influența Rusiei, atît la Teheran, cît și la Tel Aviv. Iată de ce Trump nu avea nevoie de război, și va face orice compromis, inclusiv reluarea acordului nuclear cu Iranul și ridicarea sancțiunilor, numai pentru evitarea unui război. Să nu uităm că în 1991, pe un fond destul de alambicat al războiului din Kuwait, George Bush a ratat al doilea mandat tocmai pentru că acolo, în Irak, el a greșit.

Trump, tot republican, a promis că soldații americani nu vor fi aduși în țară în sicrie de zinc, iar acum se află în fața celei mai dificile alegeri din cariera sa de președinte.

Iată de ce el nu avea cum să decidă soarta lui Qassem Soleimani, și alții au făcut-o fără să îl informeze că în acel convoi era prezent un demnitar de rang înalt al Iranului.

Ceea ce s-a întîmplat la Bagdad îmi amintește de cazul amiralui japonez Yamamoto, creierul Marinei Imperiale, cel care a pus la punct planul atacului de la Pearl Harbor. În timpul războiului declarat și deschis dintre SUA

și Japonia, ,,inteligența americană“ a aflat traseul de zbor al amiralului și a informat președintele Roosevelt, întrebîndu-l dacă e bine, dacă e moral să îl omoare pe amiralul japonez. După ce s-au sfătuit, Casa Albă a decis asasinarea amiralului, avînd ca argument miile de soldați americani care mureau pe frontul din Pacific. Se pare că pe acest tip de strategie se axează acum și Trump, scoțînd la înaintare mii de morți americani din cauza generalului iranian, cu toate că din multe surse se cam știe că administrația americană habar nu avea în urmă cu doi ani cine e acest general.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, asasinarea lui Qassem Soleimani este nelegală. Din punctul de vedere al lui Donald Trump, asasinarea demnitarului iranian îi poate afecta în mod categoric al doilea mandat de președinte, în cazul unui război cu Iranul. Depinde de ce va negocia și cum, mai ales că am convingerea că omul de afaceri din Trump este mai puternic decît președintele Trump. Iată de ce cred că se conturează curînd, fie la Viena, fie la Moscova, o întîlnire Iran – SUA, care va duce la detensionarea situației, asta dacă militarii nu se vor grăbi să ia decizii ceva mai rapid decît diplomația. Regimul de la Teheran are acum două variante: fie negociază cu americanii și obține ridicarea sancțiunilor și revigorarea economiei, fie merge la război. Pentru că, dacă alege calea de mijloc, capii vor fi uciși de propriul lor popor sau de militarii care vor să își răzbune generalul ucis.

Cine cîștigă și cine pierde în cazul unui război pe scară largă în Orient?

America nu depinde de petrolul care se extrage în zona Golfului, așa că din acest punct de vedere nu are să fie afectată. Chiar dacă cîmpurile petrolifere din Arabia Saudită sînt concesionate de americani pînă în 2045, nu petrolul îi interesează, ci banii care sînt produși acolo.

Prin urmare, în afară de Trump și de companiile petroliere, America nu pierde mare lucru. Dar se compensează prin creșterea acțiunilor companiilor de armament, care vor avea o piață de desfacere acolo, atît pe durata conflictului, cît și mulți ani după aceea.

Europa, în mod special Anglia, are interese puternice în Golf, așa că un război pe scară largă îi va afecta economia, atît în ceea ce privește apovizionarea cu petrol, cît și zona financiară, avînd, la rîndul ei, companii care operează în Orientul Mijlociu. În general, Europa depinde în mare măsură de petrolul extras din zona Golfului Persic. China depinde în proporție de 80% de petrolul iranian. Așa că are tot interesul ca lucrurile în Iran să nu se precipite, să nu se deterioreze. Franța are, de asemenea, interese mari în economia Iranului, din acest motiv fiind foarte vocală cînd e vorba de declanșarea unor ostilități în zona Golfului. Rusia nu are o economie foarte integrată cu Iranul, așa că nu are să fie afectată. Poate, însă, să cîștige din producerea si livrarea echipamentului militar destinat Iranului și al altor țări care se vor implica – Siria și chiar Arabia Saudită. Totodată, Rusia poate cîștiga și prin vînzarea de petrol către China, în cazul în care Iranul se va afla în imposibilitate. De fapt, sînt șanse mari ca Venezuela să preia o mare parte din cantitatea de petrol pe care China o importă acum din Iran. Turcia își dorește să își dezvolte influența în zonă, așa că fie își va negocia foarte bine participarea într-un eventual conflict, fie își va păstra o poziție neutră, nelăsînd americanii să își folosească bazele NATO de pe teritoriul ei. În general, întreaga economie mondială are să sufere în cazul unui război în Orientul Mijlociu. Prețurile petrolului vor crește la cel puțin 150 de dolari pe baril, economii precum SUA și Rusia vor crește, țările care au petrol, inclusiv Austria (vorbim de petrolul din România aici) vor înregistra creșteri economice, în timp ce țările care nu au resurse vor cumpăra pentru că nu au ce face. Arabia Saudită și alte țări bogate din zona de conflict riscă să iasă foarte șifonate din acest război, existînd riscul ca expresia lui Ludovic al XIV-lea – ,,după mine, potopul” – să se aplice pe un termen lung și pe o suprafață destul de întinsă. În ceea ce privește România, noi vom deveni țintă pentru iranieni pentru că de la noi vor decola avioanele care îi vor bombarda, pentru că turcii nu îi vor lăsa pe americani să folosească bazele NATO de pe teritoriul lor, și tot la noi e acel scut care are ca scop ,,lovirea rachetelor iraniene care vor ataca Europa”. Ei bine, uite că americanii nu au mințit în 2010, știau ei de ce îl fac.

Dar, să sperăm că Trump le va oferi iranienilor și o răzbunare, și ridicarea sancțiunilor, și o șapcă, pentru că se pare că are succes. Sau, cel puțin în România, a avut.

D.A.

16

Vineri, 10 ianuarie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Și a fost 2019 – ce să învățăm pentru a nu repeta?

(urmare din pag. 1) Românii trebuie să înțeleagă că, așa cum există oameni care taie copaci, programează computere sau conduc TIR-uri, așa există și persoane a căror meserie este să gîndească, să planifice și să implementeze un plan de manipulare la nivel național, plan al cărui scop nu este acela de a fi mai bine pentru România, ci de a rezolva o problemă a unui grup de interese. Distrugerea PSD, arestarea lui Dragnea, căderea în penibil a Vioricăi Dăncilă au adus binele în România? Nu! Dar au adus la guvernare PNL, ale cărui interese și intenții se văd acum foarte bine, dar care pe români nu îi interesează. Dacă nu există un plan, o campanie de manipulare, românii sînt total interți la ce se întîmplă în exterior. Iar cei care au ,,pus botul” la manipulări, acum tac și așteaptă liniștiți în tranșee o nouă provocare, un nou mesaj obscen, un nou mod de a lupta în favoarea unor interese, cu totul altele decît cele ale României. În fond, voi, românii, ați observat vreo schimbare în bine, acum, că totul este așa cum doresc cei care v-au manipulat? Nu! Vor trăi mai bine cei care au făcut parte nemijlocit din grupul manipulator, care au primit salarii sau alte drepturi, slujbe sau poziții sociale, dar nu voi, cei care ați fost marfă de manevră. Voi o să fiți din nou folosiți cu proxima ocazie. Deocamdată sînteți doar niște conserve activate din cînd în cînd.

Anul 2019 ne-a adus în prim plan crimele odioase din Caracal. Ne-a arătat că românii nu se pot bizui pe instituțiile de forță, pe Poliție, pe Procuratură, pe Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS), pe nimic atunci cînd la mijloc sînt interesele de grup ale unor persoane importante, politicieni sau nu, sau cînd se pune în discuție parteneriatul strategic cu SUA. Cei care au văzut ce s-a întîmplat cu Teo Peter, omorît de către un infanterist marin beat, în centrul Bucureștiului, este simplu să înțeleagă ce se află, de fapt, în spatele evenimentelor din Caracal.

Dacă aducem în discuție și grațierea unor interlopi din Țăndărei, care au exploatat mulți tineri și tinere în interes personal, orice român trebuie să înțeleagă că Justiția din această țară este bolnavă, că aplică un standard dublu și că are drept obiectiv să bage frica în toți românii, să ne arate

Viața va fi mai distractivă – ce evenimente ne așteaptă în 2020? (1) În anul care doar ce a sosit, evenimentele mondiale promit să fie nu mai puțin interesante decît în ​​2019.

Protestele din diferite părți ale lumii vor cîștiga impuls, democrația americană va face ca Donald Trump să devină un adevărat triumfător și să adîncească scindarea în societate. Marea Britanie va găsi o cale de ieșire din Uniunea Europeană și se va confrunta cu probleme mai vechi. China va rezolva problema unității țării, iar Rusia va avea noi probleme cu partenerii strategici.

Trump va supăra America „progresivă”. De două ori?

Confruntările politice din Statele Unite afectează mai mult soarta lumii, decît alte țări. Acest lucru poate să nu se întîmple direct, dar cel puțin stările de spirit ale diferitelor grupuri arată tendințele politicii interne.

Acum, societatea americană este împărțită, din cauza procesului deschis împotriva liderului, în vîrstă de 73 de ani. De fapt, el este doar un simbol viu al respingerii reciproce a persoanelor cu valori diferite, care, în plus, devin din ce în ce mai radicale.

Transcrierea completă a conversației Zelensky Trump a devenit motivul acuzației. În acest context, cele mai așteptate evenimente ale anului sînt sfîrșitul procedurii de destituire a lui Trump de către Congres și alegerile prezidențiale, care vor avea loc pe 3 noiembrie.

Aceste două procese sînt, fără îndoială, interdependente.

Procesul se va încheia în mod sigur în ianuarie, cînd

că, dacă sîntem contra ei, intrăm imediat la pușcărie, dar dacă plătim și sîntem bine acoperiți, scăpăm. Mesajul pe care elita îl trimite românilor, prin intermediul Justiției, este evident: stai calm în banca ta și lasă-ne să furăm. Să te furăm!

Anul 2019 ne-a adus o altă coloratură politică în Parlamentul European. Nu știu cît a fost mîna trădătorilor din interiorul PSD sau cît de mult s-au implicat Serviciile.

Cert este că înflorirea USR este artificială, dar palpabilă, în timp ce social-democrații dovedesc că libertatea lor individuală este mult mai importantă decît oricare alte valori românești. Rămîn la ideea că STS-ul ascunde ceva în acele softuri, fie că este vorba de manipulări ale cifrelor, fie de numărul real al votanților. Nu știm încă, dar sînt sigur că adevărul se va afla. În plus, faptul că în prezent STS își face o campanie de imagine în care ne spune cît de ,,uman” și ,,echidistant” este, îmi oferă convingerea că acolo, în zona Semănătoarea, se întîmplă lucruri care nu au nici un fel de legătură cu interesele românilor. Timpul ne va răspunde, întotdeauna se găsește cineva nemulțumit care să scoată la suprafață rahatul pe care el însuși l-a acoperit ani de-a rîndul. Mereu se găsesc surse, documente, zvonuri și trădători. Ce avem de învățat noi, românii, din asta? Că STS trebuie să fie eliminat din zona electorală și că activitatea lui trebuie preluată de partide, de zona civilă, de Biroul Electoral. În plus, chiar dacă în acest moment voturile din străinătate sînt bine reglementate din punct de vedere legislativ, îmi oferă motive de neîncredere.

Românul trebuie să înțeleagă că cei care conduc partidele, fie că e vorba de PSD, PNL, USR etc., se află sub controlul Serviciilor, așa cum sînt și organismele de forță și cele instituționale. Serviciile, aflate și ele în slujba altora, străini în majoritate, decid cine și ce procente obține în alegeri, cine are voie să fie în Parlament, în Guvern, sau prin alte organisme naționale sau internaționale. Românii trebuie să înțeleagă că acele institute de sondare a opiniei publice sînt principalul mod de a manipula alegerile, sînt cele care pregătesc mental formula finală a Parlamentului și care oferă românului de rînd iluzia că el decide.

Anul 2019 ne-a adus un nou guvern. Unul de dreapta – PNL. La conducere este un personaj celebru prin însăși neputința lui de a face ceva, un penal, dar unul din ăia acceptați și protejați de Sistem, și care a fost numit premier tot de un penal acceptat și bun de manipulat.

Ei au o misiune clară, după cum observați toți cei care ați votat și ați luptat pentru numirea lor la conducere.

Nu fac nimic nici pentru românii de rînd și nici pentru

capitalul românesc. Ei se războiesc cu partea de Justiție pe care nu o au sub control, se războiesc cu bugetarii puși de PSD, avînd în plan să îi înlocuiască cu ai lor, vor să îl elimine din sistem pe Raed Arafat, să vîndă sistemul energetic național, să facă tot ce le stă în putere pentru a aduce un plus de profit companiilor multinaționale. Se luptă să elimine pensiile speciale, dar nu se ating de cele ale magistraților, pentru că altfel ar fi ei înșiși închiși acolo unde le este locul. Am însă satisfacția că acest Guvern este unul de sacrificiu, și că mai devreme sau mai tîrziu membrii lui vor fi trași la răspundere pentru înaltă trădare, așa cum se va întîmpla cu toți cei care au condus țara asta în ultimii 30 de ani.

Ce trebuie să învețe românul de aici? Că Ludovic Orban, Iohannis, Blaga, Traian Băsescu și încă o serie de inși au trădat și au furat acest neam, că sînt penali cu totul, doar că se află în tabăra potrivită și că din acest motiv nu sînt închiși. Dar, cum în viață se pot întîmpla multe, trebuie doar să așteptăm puțin pentru ca balanța să se încline și atunci cam toți vor merge acolo unde este Dragnea acum. Ei știu asta, de aia luptă cu asemenea ardoare pentru a elimina minimul de decență din Justiție, disperarea lor e atît de mare încît nu mai au nici un fel de reținere, nici un fel de morală. Sînt disperați și nu se vor lăsa pînă cînd acea secție nu va fi desființată și pînă cînd DNA nu va reveni total sub comanda lor. Numai că, de data asta, în oala lor există PSD, pentru că în România nu mai există Opoziție, nu mai există nici o grupare politică care să ne aducă o speranță că vom fi iar un stat național. În România nu mai există nici măcar voința poporului de a face ceva bun pentru țară, pentru simplul motiv că românul se simte trădat de politicieni și crede că cea mai mare răzbunare este ca România, ca stat, să nu mai existe.

Anul 2019 ne-a arătat cît de mizerabilă este, de fapt, clasa politică, cît de inechitabilă este Justiția și cît de putrede sînt Serviciile. Din tot ce s-a întîmplat, cei care mai gîndesc în această țară trebuie să înțeleagă că adevărul nu este cel spus la TV, că adevărul trebuie să îl afle singuri, folosindu-și creierul din dotare. Românii trebuie să nu se mai lase manipulați ci, dimpotrivă, să devină parte activă a rezistenței, să se implice în readucerea națiunii pe o cale ceva mai dreaptă și ceva mai prosperă decît în prezent.

Drumul țării se poate schimba, dar nu de sus în jos, așa cum mulți ne spun, ci de jos în sus, pentru că acolo jos, la talpa țării, mai există moralitate, mai există dorință, mai există patriotism.

La Mulți Ani, române!

Senatul, unde majoritatea este în mîinile Partidului Republican, va decide, probabil, că șeful statului este nevinovat atît pentru acuzațiile de abuz de putere, cît și de obstrucția Congresului. Liderul majorității republicane din camera superioară, Mitch McConnell, a spus deja că poziția lor nu diferă deloc de opinia președintelui.

După aceasta, probabil că Trump va reuși să puncteze diverse chestiuni politice ca fiind o persoană inocentă, supusă unor atacuri mediatice nejustificate. Adversarul său din partea democraților va fi, cel mai probabil, fostul vicepreședinte al administrației Barack Obama, Joe Biden, în vîrstă de 77 de ani - acest lucru va fi stabilit în iunie. Cu toate acestea, informațiile despre afacerile obscure ale fiului său în Ucraina și o campanie destul de neconvingătoare pot duce la pierderea poziției lui Biden în perspectiva cursei pentru Casa Albă. În alegerile primare ale Partidului Democrat, care vor începe în februarie, principalii rivali ai lui Biden vor fi senatorul Bernie Sanders, în vîrstă de 78 de ani, și profesorul de economie Elizabeth Warren, în vîrstă de 70 de ani.

Potrivit ,,The Hill”, Obama a decis să o sprijine pe aceasta din urmă. În plus, în ultima clipă s-a înscris la cursa pentru președinte si unul dintre cei mai bogați oameni din lume - Michael Bloomberg, în vîrstă de 77 de ani. Averea sa este estimată la peste 50 de miliarde de dolari, ceea ce este puțin probabil să îl ajute. Prezența în campanie a unor politicieni promițători este completată de un bărbat homosexual de 37 de ani, fost ofițer al Agenției de Informații Navale din SUA, Pete Buttigic. Deși, conform sondajelor, el ocupă primul loc în popularitate în unele domenii, este puțin probabil să aibă timp să obțină sprijinul necesar pentru nominalizarea finală. Victoria

lui Trump, în caz că se va concretiza, va demonstra încă o dată cît de mari sînt diferențele din societatea americană modernă. Un lucru este sigur: un al doilea mandat al lui Trump va demonstra că primul nu a fost un eșec accidental în sistem, ci o nouă realitate a lumii în care trăim. În politica externă a Washingtonului, care a devenit în cele din urmă consecința internă, totul pare chiar mai previzibil. Tensiunile americane cu China și Rusia vor continua. În contextul cursei electorale, este puțin probabil ca Trump să riște să meargă la parada victoriei de la Moscova, în ciuda dorinței exprimate. Acțiunile semnificative împotriva Beijingului și Moscovei vor fi consolidate cel puțin pentru a nu da motive suplimentare de atac democraților. De exemplu, la sfîrșitul lui decembrie 2019, Trump a cerut Rusiei să înceteze uciderea civililor în Siria. Din acest motiv, nici un nou pachet de sancțiuni nu este exclus. După alegeri, este probabil să nu se schimbe cîmpul pentru manevră: nici unul dintre candidați nu va putea depăși consensul dintre partide, chiar dacă dorește. Separat, merită monitorizate relațiile Coreei de Nord cu Statelor Unite. După eșecul Summit-ului de la Hanoi, de la începutul anului 2019, Washingtonul pare să fi abandonat pentru o perioadă încercările agresive de a-și impune termenii asupra Phenianului. Dar nu numai Trump, ci și Kim poate profita de cursa electorală americană. De exemplu, el poate testa o rachetă balistică intercontinentală în apropierea bazelor americane din Guam sau Hawaii, iar un astfel de scenariu va duce la o reacție deosebit de dură din partea administrației Trump. Adevărat, cu o mare probabilitate, va fi din nou limitat la retorica în stilul anului 2017. (va urma) K.V.D.

RM

17

Vineri, 10 ianuarie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Trădarea națională sau cum românii rămîn săraci cu voia lor Este extrem de interesant cum românii acceptă, fără să crîcnească, să rămînă săraci în condițiile în care atît resursele României, cît și poziția ei geografică pot reprezenta un argument formidabil în favoarea prosperității românilor. Spun ,,românilor” și nu ,,României”, pentru că se vede clar ca statul român nu reprezintă întru totul interesele poporului român, ci, mai degrabă, interesele altor entități, fie ele state străine sau doar extensiile corporatiste ale acestora. Îmi vin în minte două citate, unul mai vechi, în care ni se spune că ,,Munții noștri aur poartă,/ noi cerșim din poartă în poartă”, dar și unul mai recent, în care Corneliu Vadim Tudor declara că ,,România nu are voie să fie o țară săracă”. Uite că este!

Din păcate, cultura precară pe care românii o au, fie că este ea istorică, sau economică, ne face nu doar să fim o masă ușor manevrabilă, dar și una foarte ușor prostită de către anumite elite. Degeaba vin economiști consacrați să ne spună că lipsa capitalului național ne va duce din ce în ce mai jos, în sărăcie, pe majoritatea, iar minoritatea va crește și se va îmbogăți constant din asta, pentru că analfabetismul românilor – care se traduce nu prin a nu ști să citească, ci prin a nu înțelege ce citesc – este de-a dreptul sclipitor. În fond, ce nu reușesc să înțeleagă românii care citesc, văd, dar nu știu să reacționeze?

- Dacă companiile multinaționale nu plătesc taxe, altele decît cele pe salarii, statul român devine un adevărat zbir pentru companiile românești private.

Companiile care nu au protecție politică sau a Serviciilor, evident.

- Dacă ajungi să plătești apa, gazul, electricitatea și comunicațiile, unor companii străine, nu înseamnă deloc că statul român este mai bogat, sau că tu, române, ești mai bogat.

- Dacă resursele naturale care nu au fost nici ale lui Năstase, nici ale lui Băsescu, nici ale lui Dragnea și nici ale lui Iohannis, sînt oferite străinilor, nu înseamnă că românii trăiesc mai bine, în ciuda a ceea ce ni se spune la TV. Ele sînt ale României, ale românilor, și este normal că, fie din redevențe, fie din taxe, exploatarea lor trebuie să se simtă cumva în buzunarul fiecărui român.

- Dacă evităm să ne folosim de poziția geografică, de potențialul nostru uman, în detrimentul altora, nu putem trăi mai bine.

Să le luăm pe rînd. Numai cine nu știe – și aici vorbim de o majoritate covîrșitoare – nu înțelege că taxarea companiilor pe cifra de afaceri este sigura cale de a

obliga corporațiile să îndeplinească o condiție pe care chiar Europa o recomandă, și anume de a plăti impozite acolo unde obții profit. Nici o altă cale nu poate fi valabilă.

Politicienii noștri nu o aplică, pentru că ei înșiși ar deveni țintele presei pe care fiecare român o soarbe dimineața, la prînz și seara, și căreia îi acordă credit total, fără măcar să gîndească. Tot ei, acei politicieni, fie direct, fie indirect, beneficiază de prezența acelor companii multinaționale, atît ei, cît și cei de prin Servicii, fie că pentru că firmele lor sau ale interpușilor au contracte bănoase, fie pentru că odraslele lor sînt angajate acolo. Prin urmare, pe cei care se opun reglementării fiscale și tratării companiilor multinaționale cu mai multă responsabilitate, îi acuz de trădarea intereselor poporului român. În ultimii 30 de ani, cei care s-au perindat pe la putere au distrus cam tot ce putea să devină un concurent activ pentru companiile străine, europene sau nu. Cele care erau de interes și care făceau profit indiferent de starea economiei, au fost vîndute sau cedate contra unei șpăgi, companiilor străine. Apa, gazul, energia electrică și comunicațiile au fost vîndute. Total sau parțial. Cert este că, în acest moment, tot ce înseamnă utilități în România nu ne mai aparține, laolaltă cu resursele din pămînt. Și, pe lîngă toate acestea, au distrus și cam tot ce însemna capital bancar românesc, fie prin vindere, fie prin ,,căpușare” și aducerea la faliment. Și vorbim aici de marile lovituri pe care sistemul bancar românesc le-a încasat în ultimii 25 de ani. În acest mod, prin vinderea utilităților și a sistemului financiar, nu doar că am fost văduviți de un sistem propriu de finanțare, dar a fost pus puternic umărul la devalizarea țării. Iată de ce pe toți cei care au semnat vînzarea activelor companiilor românești care ar fi putut să contribuie la bunăstarea țării îi consider trădători ai intereselor naționale. Trădători ai României.

Atunci cînd Petrom a fost privatizat – în fapt, vîndut oarecum ieftin către OMV – s-au vîndut inclusiv resursele naturale, cele din pămînt, cu toate că ele nu erau nici ale lui Năstase și nici ale vreunui politician român. Ele, acele resurse, erau ale României. Ei bine, nu mai sînt. Acum aparțin unui alt stat. Iar românul de rînd, cu toate că putea să beneficieze de acest dar pe care Dumnezeu l-a oferit României, fie prin taxe, fie prin redevențe, fie prin măsuri fiscale corecte, a rămas fluierînd a pagubă. Resursele pe care România le are în Marea Neagră vor fi la fel de inutile pentru români precum și alte beneficii pe care România le-ar fi putut avea. Așa că, pe cel care le oferă altora, în schimbul

S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (4) – pamflet – Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Nepăsători pentru urmările unora dintre prevederile Programului lor de guvernare, liberalii spun și de data aceasta calmi: ,,Nu-i bai”. Nu știu cîte alte asemenea măsuri ne mai așteaptă, cred însă că sînt de ajuns cele amintite, pentru ca în primăvară să avem iarăși bal în Piața Victoriei, cu vreo cîteva sute de mii de dansatori, care cu siguranță vor cere guvernului condus de domn’ Sică să elibereze scena politică. Dar, să nu-i fie de deochi, Guvernul lui domn’ Sică Orban merge înainte ca pe roate (fără spițe). În acest sens, cotidianul ,,Național” scria recent: ,,Haita liberală a făcut prăpăd în economia românească: moneda națională e în picaj liber, țara s-a îndatorat miliarde în doar cîteva zile, ținta deficitului bugetar a sărit deja de 4%, și nici n-avem proiecte pentru 2020! Într-o lună, ludovicii lui Klaus Iohannis au speriat economia României, cea despre care Eurostat spunea că își cam luase viteză în

ultima vreme”. Dă-i înainte tot așa, maestre Sică, fiindcă guvernul matale tot pică! Și cînd te gîndești că, nu cu mult timp în urmă, președintele Iohannis declara cu multă satisfacție: ,,România are guvern. România are un guvern legitim (rezultat din presiuni și moțiuni și nu din confruntarea la urne – n.n.) care a obținut votul de încredere în Parlament (cu tocmeli, cu promisiuni și cine știe dacă nu și cu ceva mărunțiș – n.n.), în ciuda boicotului rușinos făcut de două partide, fapt fără precedent în democrația de 30 de ani a României”. Fără precedent este mai degrabă sabotajul fățiș pe care sasul Iohannis, total străin de interesele României, l-a exercitat, timp de cinci ani, asupra activității guvernului social-democrat. Domnia sa total nesemnificativă, care putea foarte bine să lipsească, a fost marcată de două momente groaznice: Colectiv și Caracal, ale căror urmări nefaste le-a aruncat, ca un laș, asupra guvernărilor social-democrate, detașîndu-se cu seninătate de orice responsabilitate ce îi revenea, în calitate de președinte al tuturor românilor. Nu se găsea un român care să fie înscăunat la Cotroceni, în locul

unei șepci, dar și pe cei din turma lui, îi consider trădători ai națiunii române.

Conform unor declarații ale ministrul ucrainean al Ener­giei, Aleksey Orzhel, într-un articol pentru „Adevărul economic”, datorită tranzitului de gaze rusești, în cinci ani Ucraina va cîștiga 15 miliarde de dolari din tranzit, în medie trei miliarde pe an. Să ne amintim că în 2010 președintele Rusiei a propus în mod public ca România să devină o alternativă la modul de tranzit al gazelor spre Europa, în locul Ucrainei? Să ne amintim că am primit chiar oferta să devenim HUB de gaze, ceea ce însemna un imens cîștig pentru România?

Atunci Traian Băsescu le-a rîs rușilor în nas, asemenea tuturor românilor, de altfel. Păi, dacă sîntem fuduli, atunci să nu ne mai plîngem că sîntem săraci. Poate că România, românii luați ca întreg, nu au înțeles importanța propunerii rusești, dar elita de la Cotroceni și de la Guvern, adică Traian Băsescu, premierul Emil Boc, Adriean Videanu (ministrul Economiei) și Sebas­ tian Vlădescu (ministrul Finanțelor) nu s-a sesizat, dimpotrivă. Așa cum timpul ne arată, acești bandiți aveau grijă să fure poporul român, să își consolideze abuzurile din Justiție și să taie cu 25% veniturile românilor. Asta în loc să meargă la Moscova și să bată palma cu rușii pentru o căruță de bani. Lasă, că uite, Ucraina face 15 miliarde în 5 ani. În România, un km de autostradă costă între 3,5 și 8,5 milioane de euro. Cu 15 miliarde se puteau face, în medie, 2.500 km de autostradă, doar din banii luați din tranzit. În loc să fim mai bogați, sîntem săraci. De ce?

Pentru că românii vor să fie săraci, pentru că votează cu ambele mîini trădători de neam și îi omoară fie fizic, fie mediatic, pe cei care se luptă pentru drepturile lor. Ce să ne așteptăm de la un neam care, în loc să îl pună în istorie acolo unde îi este locul pe unul ca Maniu, care a trădat și a fost spion dovedit al altor state, îi oferă unui bulevard din București numele lui, iar Corneliu Vadim Tudor, care a iubit și s-a sacrificat pentru această țară, nu are dreptul să dea nici măcar numele străzii pe care a locuit?

România este săracă și va rămîne săracă, și asta nu pentru că străinii vor, ci pentru că românii îi iubesc pe cei care îi trădează, pe cei care îi mint, pe cei care își bat joc de tot ce înseamnă a fi român. Lista celor care au trădat și trădează România este lungă, este actuală și toți cei care și-au bătut joc sînt în viață. Poate că, după ce vom fi oale și ulcele, urmașii noștri îi vor dovedi ca trădători, doar că atunci va fi mult prea tîrziu pentru noi, cei care acum sîntem contemporani cu ei, iar copiii lor își vor bate joc de țară și, implicit, de copiii noștri.

Române, nu te deștepta! Române, nu te ridica!

Române, rămîi acolo jos, umil și sărac! Pentru că se pare că asta îți dorești cu adevărat.

acestei unelte nemțești? De unde a răsărit un asemenea ins și cine l-a sprijinit cu atîta ardoare ca să ajungă în fruntea țării?

Perspectivele guvernării liberale sînt, însă, destul de sumbre. De altfel, nici domn’ Sică nu le mai ridică în slăvi. Moțiunea de cenzură, considerată de ocupantul fotoliului de la Cotroceni drept o victorie istorică împotriva guvernării ,,toxice” a PSD+ALDE, s-ar putea dovdi pînă la urmă o sabie cu două tăișuri, fiindcă, mai devreme sau mai tîrziu, social-democrații se vor trezi din upercuturile recepționate pe parcursul cîtorva reprize (alegerile europarlamentare, referendumul, votul din Parlament pentru noul guvern și pierderea alegerilor prezidențiale). N-ar fi exclus ca social-democrații să aibă de pe acum pe țeavă glonțul unei moțiuni de cenzură, stînd gata să apese pe trăgaci, netemîndu-se de amenințările verbale ale lui Iohannis, după cum nu și-au făcut griji din cauza propriilor trădători, care în ultimele luni au sărit în barca adversarilor politici. Dimpotrivă, au pornit o acțiune radicală de regenerare și strîngere a rîndurilor, prin înlăturarea întregii conduceri, precum și a cozilor de topor. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 10 ianuarie 2020

Zuckerman confirmă – îl vom regreta pe Hans Klemm!

Noul ambasador al SUA la București, Adrian Zuckerman, era așteptat ca o speranță de românii sătui de imixtiunile lui Hans Klemm în politica internă și în așa-zisa „luptă anticorupție” - fenomenul care a distrus politicieni de prim rang și oameni de afaceri din România. Atuurile lui Zuckerman erau originea lui românească și faptul că nu e un diplomat de carieră, mai exact nu părea a fi un agent al Deep State-ului american.

Sau, altfel spus, că va avea o atitudine care să recîștige românii de partea SUA, că se va orienta către dezvoltarea cooperării economice corecte, nu impuse - și că va avea față de România un limbaj firesc, deschis, onest, lipsit de ipocrizia acelui ,,corruption”, auzit ca reproș pentru noi pînă și din gura unuia ca Joe Biden! Ei bine, după primele 2-3 intervenții putem spune atît: eroare totală! În afara unei plăcute – chiar excelente – cunoașteri a limbii române, Zuckerman a vorbit… mai rău decît Hans Klemm. Adică, spre deosebire de fostul ambasador, avocatul de imobiliare și recuperări de drepturi ale comunităților evreiești nu are rafinamentul ascunderii mesajelor într-un păienjeniș de ,,democracy” și ,,interese strategice”. Nu, Zuckerman a vorbit în ,,șabloane” clasice pentru ,,parteneriat” – ba chiar a adăugat și altele - și a făcut asta chiar în mesajul transmis românilor înainte de Revelion. Cum ar veni… să știe ce îi așteaptă în 2020. Să analizăm acest mesaj, pentru că definește paradigma – de fapt, hamul și lesa – în care se va putea mișca România în anul ce vine.

,,Chef” Zuckerman prezintă gogoașa ,,vibrantă” și ,,măreaţă” Ambasadorul introduce șablonul despre noul an care ,,va aduce succese şi mai mari pentru România şi parteneriatul nostru strategic” – făcîndu-ne să ne întrebăm care or fi succesele de pînă acum pentru România - plățile către SUA, moartea unor militari, adversități externe, pierderea unor datorii ale țărilor din Orient și a relațiilor economice cu acestea – sau poate pierderea locului în Consiliul de Securitate ONU?! Ah, sau poate diversele sancțiuni care ne afectează economia și la care am achiesat în baza ,,parteneriatelor” și a ,,aderărilor”? ,,Privind spre viitor, doresc să subliniez clar, în numele preşedintelui Trump şi al poporului american, că americanii sînt aici, vor rămîne aici şi, împreună cu poporul român, vor realiza lucruri extraordinare în 2020”, anunță Zuckerman, fără a preciza cam la ce fel de ,,lucruri extraordinare” se referă. Puțină concretețe, dacă se poate... Zice frumos ambasadorul SUA: ,,A sosit momentul ca românii să-şi reafirme rolul de frunte în Europa şi în lume, în domeniile artelor şi ştiinţei, în producţia agricolă, în producţia de energie şi cea industrială, construind o economie vibrantă şi o societate măreaţă care trăieşte în conformitate cu şi respectă statul de drept şi libertatea religioasă”.

Ce-o fi aia ,,economie vibrantă”? Poate o fi un antonim al ,,economiei reale” – cea desființată la sugestiile și presiunile Occidentului? Sau poate economia bazată pe consumul subproduselor occidentale? Și finanțată din sclavia internă la multinaționale și externă, a românilor deveniți popor migrator? Dar ,,societate măreaţă”? O însemna cumva aia în care se strigă ,,muie” în aplauzele Ambasadei, ori în care sînt răpite și violate minore în zona de maxim interes a bazei americane - iar procurorii se prefac că vina este a unor schizofrenici bătrîni – desigur, ,,rămășițe ale comunismului” – dar care sînt mai tari decît Poliția, FBI, SRI și restul anchetatorilor? Sau poate o fi schema de la Colectiv, în care se vrea pedepsirea unor demnitari – dar nicidecum descifrarea misterelor acelei tragedii cumplite? Cine întreține această stare de spirit ciudată? Coincidență: site-uri și ONG-uri agresive care au parteneriate financiare cu companii energetice cu legături în SUA și celebre rețele… precum Sörös. Asta, apropo de o altă ,,avertizare” ipocrită a ambasadorului: ,,Influența străină”. Adică minciuna pe care o distribuie ,,societatea civilă” – că în spatele lui Dragnea sau a naționalismului stau… rușii! Dar, ce să vezi – finanțarea campaniei democrate din SUA nu a făcut-o Dragnea sau Rusia – ci Sörös! ,,Libertatea religioasă”?! Ce vrea să spună amba­ sadorul? În România sînt admise toate religiile, cultele și sectele, ba chiar și nebuniile pseudo-religioase – și poate era cazul ca ,,societatea măreață” să mai pună filtru acestei ,,libertăți” – să nu avem culte satanice sub formă de ,,asociații”!

Și cum naiba poate spune Zuckerman - ,,românii să-şi reafirme rolul de frunte în Europa şi în lume”? Poate ca angajați ai noilor patroni străini ai energiei, industriei și agriculturii! Asta pare mai curînd o ironie răutăcioasă a ambasadorului! ,,Românii ar trebui să trăiască fără să se teamă pentru siguranţa lor şi la adăpost de influenţele străine maligne” – scrie cu un tupeu uluitor ambasadorul. Adică pune placa mincinoasă americană prin care pun mîna pe banii românilor de ani buni încoace! Află ceva, Excelență – românii NU se tem de siguranța lor decît din cauza lumii interlope, a bandelor, a mafiei pe care, ce să vezi – Occidentul, ,,lumea liberă” le finanțează! Ei sînt cei care cumpără ,,serviciile” interlopilor, de la prostituție la trafic de droguri – droguri importate în Europa prin țări controlate de NATO și apoi rafinate în țări NATO! Așa că iată o cerere sinceră: NU mai susțineți lumea interlopă – și românii vor fi în siguranță!

Românii NU se tem de prostiile cu ,,amenințarea rusă” – și știu că e doar o cale de a îi scutura de bani în folosul concernelor militare americane – dar și de a impune eliminarea concurenței în domenii strategice pe altă cale decît cea… liber concurențială!

SUA și noul ,,socialism multilateral dezvoltat”! ,,Românii au suferit destul; acum este momentul ca ei să prospere”, mai scrie Zuckerman, subliniind că ,,acum este timpul ca toţi românii să îşi crească nivelul de trai, nu doar elita şi cei cu legături politice”. Pe bune? Ce-i asta – noul socialism multilateral dezvoltat pe care Zuckerman l-a învățat în țara cu 60 milioane de oameni fără mijloace de trai, asigurări de sănătate, pensii etc? Țara cu 30.000 de morți prin împușcare anual? Țara în care discrepanțele sociale sînt uluitoare – și care produce crizele mondiale financiare?! Hai să rîdem cu SUA și ambasadorul său, român la origine – poate de aici are ,,hazul de necaz”. Și ia-auzi, națiune: ,,Preşedintele Trump şi Guvernul Statelor Unite sînt angajaţi să colaboreze cu preşedintele Iohannis şi cu guvernul premierului Orban asupra unei diversităţi de priorităţi”. Ați auzit așa ceva despre guvernele PSD, alese de o majoritate rezultată din alegeri? Se mai pune problema unei ,,obiectivități”? Nu – și e logic: Iohannis a impus 2% pentru „Apărare”, din care americanii beneficiază la greu; Orban și Iohannis desființează suprataxarea care afecta concernele americane care extrag gazele din Marea Neagră. Adică, spre deosebire de suveraniștii PSD, ,,liberalii” PNL le fac jocul pe față, iar americanii îi susțin! Și ia mai auzi aici, națiune, poate îți era dor: ,,Cea mai importantă dintre acestea (dintre „priorități”) este reforma judiciară, pentru a asigura un sistem judiciar şi penal fiabil şi transparent şi pentru eliminarea capacităţii infractorilor de a păstra cîştigurile obţinute în mod illicit.

Elitele şi persoanele cu legături politice nu ar trebui să aibă un refugiu în interiorul sau în afara României”, scrie Zuckerman, aruncînd iar un blam asupra ,,clasei politice” la modul general – și alimentînd un mediu periculos: al neîncrederii populației în suprastructura statului, clasa politică! Păi spune, omule, ambasadorule, clar: ,,Uite, începem cu Bittner, refugiat în SUA, îi luăm banii și vi-i trimitem! Continuăm cu Bechtel, le luăm banii pe care i-au încasat fără să facă nimic în România – și îi dăm românilor!”. Și cu alți mafioți, chiar interlopi, nu numai ,,gulere albe”, care își fac veacul prin SUA. Ori poate să vorbim de cazul Oracle!... Așa că i-auzi aici bancul anului: ,,Statele Unite se angajează să îşi folosească toate resursele de aplicare a legii disponibile, pentru a ajuta România să scape de flagelul corupţiei”. Vorbim cumva de SUA, al căror vicepreședinte a schimbat un procuror din Ucraina pentru ,,vina” de a cerceta o afacere de uriașă de corupție în care era implicat fiul demnitarului american, tocmai SUA dă lecții de ,,anticorupție”?! Sau de SUA care au generat criza din 2008 – și care au dat banii contribuabililor firmelor de lobby, amplificînd scandalul acuzațiilor de corupție la nivel de stat în cazul crizei?! Această „SUA” ne spune nouă de ,,corupție”?!

Nici în timpurile sovietice nu se impunea așa ceva!

Iată ce bombă mai aruncă Zuckerman: ,,Combaterea traficului de persoane, o încălcare a drepturilor elementare ale omului şi a decenţei, pe care ambele noastre naţiuni

RM

şi-au luat angajamentul să o sprijine, va fi o prioritate”. Întrebare: va fi o prioritate… așa cum a fost ascunderea părții din dosarul din 2012 al prostituției cu minorele de la Caracal, în care se vorbea de cetățenii americani de la Deveselu? Și dacă tot veni vorba de Deveselu, iată ce promite Zuckerman: ,,Statele Unite vor continua să sprijine forţele armate române în eforturile lor continue de a apăra ţara de ameninţări externe”, mai spune cel mai strategic dintre ambasadori. Problema, stimate ambasador, e că de atîția ani bateți cîmpii cu aceste ,,ameninţări externe”, încît ați devenit suficient de ridicoli ca să apelați la sprijinul unei propagande penibile, în frunte cu fantoma ,,Europa liberă”! Mai bine oferiți tratament gratuit cu Ayahuasca ălora dispuși să vă creadă! I-auzi aici: ,,Rolul crucial al României în NATO, apărînd flancul estic al Europei, nu poate fi subestimat. Statele Unite vor continua să fie aliatul neclintit al României şi al NATO şi să asigure complet capacităţile de apărare ale României”. Cum vine asta?! Adică Zuckerman vrea să spună că România nu-și poate asigura singură măcar o parte din ,,capacităţile de apărare” - sau măcar să mai vadă și alte oferte, de exemplu europene? Zuckerman ne anunță că SUA vrea să ne oblige să cumpărăm de la ei tot?! Stimate Zuckerman, nici în timpurile sovietice nu se impunea așa ceva! Avînd în vedere că familia matale nu era chiar așa neștiutoare în deceniul stalinist postbelic, poți avea confirmare chiar de la ai tăi!

Dar, atenție la finalul mesajului, este chiar culmea: ,,Statele Unite vor fi partenerul României şi o vor sprijini să îşi valorifice adevăratul potenţial economic”.

Replica e bazată pe dialectica istorică: poate ne dă ambasadorul exemplul unei alte țări unde SUA au făcut așa ceva! De jefuit ,,potenţialul economic”, asta da, de acord că SUA se pricep la așa ceva, mai dihai ca oricine! ,,Asigurarea existenţei unor legi şi reglementări fiscale şi de afaceri realiste va aduce mari beneficii”, mai spune ambasadorul SUA – adică, pe scurt, ,,renunțați la impozitarea americanilor”! Problema e că NICI pînă la ideea PSD de a taxa multinaționalele și exploatarea resurselor americanii NU au investit pe măsura capacității lor! În fapt, SUA sînt pe ultimele locuri întrun clasament al investițiilor, raportate la capacitatea economiei statului de origine.

,,Este nevoie de privatizări suplimentare” Desigur, în final ambasadorul reia tema corupției: ,,Este absolut necesar ca povara pe care o reprezintă corupţia endemică pentru economie să dispară” – o ipocrizie monstruoasă, mai ales venind din partea SUA – dar și a unuia care cunoaște bine ceea ce se petrece în Occident. ,,Corupţia endemică pentru economie”?!

Zuckerman, schimbă repede omul care-ți face dis­ cursurile! ,,Capacitatea oligarhilor şi a baronilor cu legături politice de a controla interesele de afaceri şi de a limita concurenţa pe piaţa liberă trebuie să ia sfîrşit”, spune ambasadorul SUA – adică al țării conduse de un ,,baron” (re)îmbogățit din afaceri cu statul – și care tocmai a eliminat concurența în România din domeniul energetic, nuclear și 5G prin presiuni (strategice)! Și bomba de final: ,,Este nevoie de privatizări suplimentare”, spune Zuckerman, argumentînd că ,,doar un mediu de afaceri stabil, previzibil şi complet transparent poate atrage investiţiile necesare pentru a impulsiona dezvoltarea şi promovarea unei economii competitive, transparenţa şi responsabilitatea în afaceri sînt primordiale”. Deci după ce privatizarea a dus la pierderea proprietății românești asupra economiei și resurselor, agriculturii și energiei, sistemului bancar și de asigurări, ei bine, Zuckerman vrea ,,suplimentări”!

Adică românii să NU mai aibă nimic – asta e ceea ce vrea noul ambasador SUA! Să rîdem și cu ultimul pasaj din mesajul de Anul Nou, scos parcă de pe șapca primită de Iohannis de la Trump: ,,Am încredere deplină că toate aceste obiective ambiţioase pot fi îndeplinite. România este la un pas de măreţie. Momentul de pornire este acum”. Eu cred că momentul ca Zuckerman să se trezească a fost puțin depășit! Deja a depășit nivelul lui Hans Klemm, producînd această aberație de mesaj!

Un mesaj prin care americanii demonstrează că îi cred pe români tîmpiți, buni de folosit și jecmănit. Și prin care americanii dovedesc că nu au loc de nimeni pe Planetă – fie ei mici sau mari!

Dragoș Dumitriu

RM

19

Vineri, 10 ianuarie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Fulgi de zpad 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: Grămezi mari de zăpadă – A se odihni; 2) Motorul oamenilor – Din nou; 3) Puneri în funcție – Deliciu porcin; 4) Slab la față! – Caustică; 5) For mondial (siglă) – Masă mare de zăpadă; 6) Vaiet de spaimă – Catete!; 7) Drum prin centru! – Condiment iute; 8) Anotimpul zăpezilor; 9) Floarea ochilor – Lucrare scrisă; 10) Se transformă prin topire – Mămăligă cam nefiartă.

VERTICAL: 1) Cădere de zăpadă; 2) Sărbă­ toare între ani (2 cuv.) – Ion Holban; 3) Actorul gesturilor – Ușile de la dulap! – Ceasuri; 4) Prinț oriental – Dînsa de la ceas! – A sosit iarna!; 5) Tătuca la ruși – Călător modern; 6) Re­ petare – Acord simplu; 7) Negustoria din zilele noastre; 8) Alunecă pe derdeluș (pl.) – Sufocare; 9) ,,Vîndut” în afaceri – Ziua curentă; 10) Poziția înclinată a pîrtiei de zăpadă – La vară!

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,CUTREIERÎND PRIN LUME” 1) ARISTOCRAT; 2) CATA – RAUTU; 3) TAURI – OSAR; 4) IB – UCISI – I; 5) VAZ – OM – NAS; 6) I – AON – CORT; 7) TUR – ACASA; 8) AN – ORAS – TO; 9) TITA – LEHAR; 10) ECRANE – ITA.

Istorioare inedite Galanterie La curtea lui Ludovic al XIV-lea soseşte un sol arab, o adevărată curiozitate pentru nobilimea de la Curte. Principesa Conti, într-o discuţie cu acesta, află cu stupoare și indignare despre obiceiul mahomedan de a ține harem.

– Doamnă, replică solul, acest obicei e îngăduit la noi deoarece nu putem afla decît la multe femei calitățile ce se găsesc în Franța la una singură!

O anecdot din viaa lui Cuza-Vod Se spune că Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti ar fi scris lui Mihail Kogălniceanu, întrebîndu-l ce-i de făcut cu Vodă-Cuza, a cărui domnie ar trebui să înceteze. Kogălniceanu le-ar fi răspuns că Domnitorul e iubit în țară și în

afară e susținut, așa că nu-i nimic de făcut decît... un pistol.

Scrisoarea aceasta căzu în mîna lui Liebrecht, care o dădu lui Cuza. Într-o zi, Cuza chemă pe Kogălniceanu la Palat, și după ce isprăvește ce avea de vorbit cu el, îi dă scrisoarea zicîndu-i: – Ia-o, Mihalachi; știi că oamenii sînt răi!

nepturi

George Bernard Shaw se afla de mai multă vreme în relații nu tocmai amicale cu Winston Churchill. Cu un prilej, i-a scris acestuia: „V-am rezervat două locuri la premiera spectacolului meu. Puteți veni cu un prieten, dacă aveți vreunul!”.

Churchill i-a răspuns: „Nu pot veni la Nu e mare lucru premieră. O să încerc seara următoare, dacă se Gotthold Ephraim Lessing (22 ianuarie 1729 mai ține spectacolul!”.

– 15 februarie 1781) a fost un scriitor şi filozof Trabucul lui Mark Twain german, reprezentant al curentului iluminist.

Se povesteşte că după moartea sa, Lessing ,,Nu fumasem vreme de trei luni în şir şi nu avea o mulţime de admiratori. Într-o zi, aceştia există cuvinte care să poată descrie pofta de descoperiră o bătrînă servitoare care fusese în fumat care mă mistuia acum. Fumam de pe la slujba marelui scriitor. Foarte nerăbdători să afle nouă ani – pe ascuns în primii doi ani, dar pe amănunte inedite din viaţa lui Lessing, aceştia au faţă după aceea. […] Mi-am aprins un trabuc rugat-o să-şi depene amintirile. şi m-am simţit fericit. Nu mai ţin minte ce fel de – Nu e mare lucru de povestit despre el, începu trabuc era. Probabil unul ieftin, căci altminteri bătrînica. Toată ziua citea şi scria. În rest nu se posesorul lui de mai înainte nu l-ar fi azvîrlit aşa pricepea la nimic! de repede”.

20

Vineri, 10 ianuarie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mafia Lemnului e dominată de UDMR şi PD (1)

nu-i mai furnizeze preşedintelui ştiri de natură să-l deprime, ci numai informaţii pozitive; aşa ceva mă duce cu gîndul la legendele despre „cezarismul asiatic“. Adevărul, însă, nu poate fi sufocat cu perna, ca nepoţii lui Richard al III-lea. Regimul corupt în care aţi intrat se află în agonie, horcăie de moarte şi, indiferent ce manevre s-ar face, zilele lui sînt numărate, fiindcă populaţia nu-l mai vrea şi n-au străinii atîţia agenţi în stare să îngenuncheze 22.000.000 de oameni.

Domnule prim-ministru, asiguraţi-i pe domnii Emil Constantinescu, Valeriu Stoica şi compania că un scriitor ca mine, în plină forţă creatoare, tradus în 10 limbi de circulaţie internaţională, preşedinte de onoare al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina“, membru al Academiei de Ştiinţe Politice din New York şi, mai presus de toate, creştin practicant şi om curat ca lacrima – nu poate fi înfrînt. Nu m-au înfrînt alţii mai breji ca ei, înainte de decembrie 1989! Aşa că aş vrea să fiu bine înţeles, nu vă rog nimic pentru mine, îmi voi purta crucea pînă la capăt. Am simţit că este de datoria mea să vă scriu în legătură cu o problemă umanitară de o gravitate extraordinară, de care (dacă nu veţi lua măsuri urgente) veţi fi făcut direct răspunzător. E vorba de situaţia din Valea Jiului. Acolo, de cca. 10 zile, peste 400 de mineri şi membri ai familiilor lor au intrat în greva foamei. Acasă, copiii lor fac şi ei tot un fel de grevă a foamei, nedeclarată, fiindcă nu au, efectiv, ce să mănînce, cerşind pe la scările blocurilor cîte 1.000 de lei, pentru a-şi cumpăra măcar o pîine. Alţii caută resturi menajere prin gunoi, şi asta nu-i o figură de stil, ci o realitate crudă. (va urma)

Mesaj de Anul Nou adresat Poporului Român (2)

acelora care vedeți cu ochi îngrijorați cum se năruie o rînduială veche și se naște, în chinuri mari, una nouă. Voi, toți acei chemați pe nume la apelul lansat de noi în săptămîna sacră dintre Crăciun și Anul Nou, fiți siguri că România nu va pieri și că, mai devreme decît puteți spera, o să răsară soarele tămăduitor peste apele Dunării, peste crestele Carpaților. Noi nu vă cerem nimic, nu vă rugăm să ne votați în alegeri, nu așteptăm nici scrisori de mulțumire. Noi vă dăruim tot ce e avem mai bun în noi și vă rugăm să ne ascultați sfatul dat în puterea iernii, pe unda firavă a zurgălăilor și stelelor poleite de colinde: NU VĂ PIERDEȚI SPERANȚA! Acesta este Mesajul nostru de Anul Nou. Pentru a ajunge la acest plăpînd mănunchi de cuvinte, am așternut pe hîrtie atîtea și atîtea pagini și v-am răpit timpul.

Dar așa e și cu mierea albinelor și cu esența florilor: pentru cîteva picături se pritocesc livezi întregi!

Ne luăm rămas bun de la voi, oameni minunați ai României, și ne dăm întîlnire în primele zile ale lui ianuarie. Fie ca Anul Nou să vă aducă, măcar numai în parte, ceea ce n-a izbutit să facă anul ce se încheie. În primul rînd sănătate, că-i mai bună decît toate. În al doilea rînd, să nu vă încerce soarta cu nici o tragedie, să nu vă moară nimeni drag, fiindcă asta e cea mai mare nenorocire a unei familii, care nu-și va mai reveni niciodată și nu va mai fi cum a fost. În al treilea rînd, vă urăm să aveți mai multe motive de bucurie, de mulțumire sufletească, de siguranță a zilelor care vin. Iar țării, ce i-am putea ura noi, ca și voi toți, decît ceea ce i se cuvine pentru eroismul și noblețea sa?

Așadar: PACE, PROPĂȘIRE și LA MULȚI ANI! Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 78, din 27 decembrie 1991)

(urmare din pag. 1) În mintea tulbure a Puterii pe care o reprezentaţi şi care vă foloseşte ca pe o ştafetă de sacrificiu, pe ultima sută de metri, Opoziţia nu este bună decît pentru „poza de familie“, cu care să se laude la forurile internaţionale şi în faţa komisarilor străini. Este inutil să vă mai precizez că cel puţin noi, cei de la PRM, dacă vom constata că „mondializarea“ nu urmăreşte altceva decît înfometarea Poporului Român şi transformarea României într-o colonie nevertebrată, putem strica imediat această „poză de familie“ şi sîntem hotărîţi să mobilizăm populaţia şi să-i trezim capacitatea de reacţie, pentru a-i asigura supravieţuirea. Înaintea şedinţei Parlamentului, în care dvs. aţi fost învestit în fruntea Guvernului Radu Vasile (asta-i realitatea) m-aţi asigurat, printr-un prieten comun, că, orice s-ar întîmpla, dvs. veţi rămîne un „bun român“. În speranţa aceasta, noi v-am acordat un moratoriu de două luni, timp în care nu v-am atacat, lăsîndu-vă să vă exprimaţi politic.

Asta, deşi au avut destui grijă să-mi furnizeze „muniţie“ împotriva dvs.: dosare penale, anchete şi informaţii alarmante, în capcana cărora am avut, totuşi, prudenţa şi discernămîntul să nu cad.

Pentru a mă convinge că sînteţi un „bun român“, ne-aţi spus atunci, celor 5 membri ai delegaţiei PRM, că numele din tinereţe al mamei dvs. era Fîrtat, ceea ce, din punct de vedere patronimic, m-a surprins plăcut, ca o raritate. Din păcate, vorba unui clasic, „timpul nu mai are răbdare“

Peste cîteva zile, orologiile vor marca prăpă­ direa de moarte bună a anului 1991 și nașterea, din luminosul nor cosmic, a anului 1992. Dacă o să ne gîndim la o simetrie a revoluțiilor, pentru frații noștri francezi anul 1792, al treilea după căderea Bastiliei, a fost cel mai grozav. Atunci, lucrarea morții a atins apogeul. S-ar putea să existe un ciclu saturnian, care să se repete, iar 1992 să fie și la noi foarte dificil. Ideal ar fi să nu mai moară nimeni în România. Prea au murit mulți oameni nevinovați. Din nefericire, pe marea în furtună, unde se află această zonă a Europei, nu va depinde numai de noi viitorul pe care ni-l prefigurăm.

Plăcile tectonice puse în mișcare prin prăbușirea de glaciațiune a Uniunii Sovietice ne vor mișca și pe noi, încă multă vreme. Este îmbucurător faptul că, în aceste zile de sfîrșit de an, Rusia a recunoscut Independența Moldovei noastre dragi de dincolo de Prut. Fără o astfel de recunoaștere diplomatică, fără acte similare din partea altor state, ar fi fost prematur și primejdios să grăbim Unirea. În condițiile nou create, visul nostru de aur ne apare tot mai realizabil și, cu ceva șansă, revenirea acelor pămînturi românești la Patria-Mamă va fi posibilă.

Timpul lucrează în favoarea Unirii și este minunat că se întîmplă așa. Să nu fim triști, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii, să nu ne pierdem încrederea în steaua acestui Neam! Dumnezeu ne încearcă din greu, așa e, dar tot El ne va trece pustia și ne va desțeleni primul izvor dătător de viață! Ție îți vorbim, muncitorule, cu palmele tumefiate de muncă, ție, care fumezi țigări proaste, și n-ai o haină mai bună, și te gîndești cu

şi evenimentele se precipită. Poporul nu mai rezistă şi, în speranţa unei aderări la Uniunea Europeană, care se va produce, în cea mai optimistă variantă, abia în anul 2007, românii nu sînt dispuşi să mai asculte clişee de genul „altă soluţie nu există“, „asta-i singura direcţie“ etc. Aşa după cum se poate constata, Occidentul ne cere să venim cu „Cei 7 ani de-acasă“, dar face greşeala de a nu ne lăsa să ne gospodărim, să ne facem ordine în bătătură. Iar slugărnicia clasei conducătoare a devenit o tradiţie dezgustătoare. Aici e vorba de viaţa a milioane şi milioane de oameni, care au tot dreptul să-i ia de guler pe guvernanţi şi să-i întrebe: „Ce faceţi cu noi, cu copiii şi cu părinţii noştri bătrîni? Ce aveţi de gînd cu ţara asta? De ce nu sînteţi capabili să rezolvaţi problemele oamenilor, de ce vă cramponaţi de Putere, de ce nu-i lăsaţi pe alţii să conducă, fiindcă mai rău decît atît nu poate fi?“ Starea de spirit a populaţiei devine cu atît mai irascibilă, cu cît oamenii citesc în presă şi văd pe posturile de Televiziune că România a devenit un fel de paradis al mafioţilor, al traficanţilor de droguri, de arme, de ţigări, de alcool şi de carne vie, al pedofililor străini, al spionilor. Şi ce mai vede lumea? Vede că se scot sume colosale din ţară, dar, în compensaţie, intră altele, cu adresă precisă, cum ar fi acei dolari, despre care unii specialişti ai Serviciilor Secrete neau informat că le-a primit Emil Constantinescu de la CIA, pentru a frauda alegerile. Am mai aflat că numitul Dorin Marian (care a devenit, recent, omul Nr. 1 în Stat, fiindcă Emil Constantinescu e Nr. Zero) a dat ordin directorului SRI şi directorului SIE să

spaimă că, dacă nu ești încă șomer, mîine s-ar putea să fii și n-o să mai poți arăta copiilor o sticlă cu lapte nici măcar în cărțile de povești. Îți vorbim și ție, țăran prigonit de soartă, umilit, batjocorit, înstrăinat de căluțul și de pămîntul tău, trăind încă în sate mizere, în care ploile și zăpezile izolează de lume suflarea vetrei țărănești, tu, stîlp al bolții Neamului, care ai dat cele mai multe jertfe în Istorie și care azi te uiți neputincios la pămînt, pentru că n-ai cu ce să-l lucrezi.

Ascultă-ne și tu, truditor al slovei și al cifrelor, intelectual cu aripi zvelte de tinerețe, care ți-au fost frînte și n-ai putut să-ți împlinești menirea cum ai fi vrut, deși creierul și inima ta sînt cu mult mai bogate decît ale atîtor glorii răsfățate din Occident, tu, frate al nostru chinuit de întrebări fără răspuns, atins tot mai zdravăn de umilitoarea boală a sărăciei, știm că n-ai izbutit să-ți iei o haină mai ca lumea de ani de zile și că faci sacrificii supraomenești pentru a nu cădea și copiii în mlaștina îndoielilor și a mizeriei.

Te mai chemăm pe nume și pe tine, soldat aflat sub jurămînt, piatră albă de temelie a țării, tu, care stai la graniță, sau la paza marilor obiective militare ori uzine, ce nu mai trebuie cu nici un chip să sară în aer, te afli departe de casă, mîncarea e puțină și sărăcăcioasă, n-ai bani nici de tutun, nici de ziare, dar ți s-a dat în seamă un drapel, iar o lege de fier, care urcă în ființa ta de milenii, îți poruncește să stai, și să rabzi, să te bucuri că la adăpostul veghei tale nu se risipește țara, iar cei dragi de acasă nu vor fi călcați în picioare de liftele spurcate. Și vă mai grăim vouă – copiilor țării, și bătrînilor de la cozi, și femeilor care educă pruncii, tuturor

RM

21

Vineri, 10 ianuarie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (52)

192) EUGEN GOGA. Născut în 1889, la Rășinari.

Este fratele mai mic al poetului și omului politic Octavian Goga. Face studii universitare la Budapesta și Zürich – de altfel, izbucnirea războiului îl găsește în Elveția. Licențiat în științe juridice. În prima parte a războiului a trăit drama de a lupta în Armata austro-ungară, dramă descrisă de Liviu Rebreanu, în „Pădurea spînzuraților”. Cade prizonier la ruși, care îl internează în lagărul de la Tomsk (Siberia). Eliberat din lagăr, se înrolează voluntar în Armata Română, Regimentul 80 Infanterie. În octombrie 1916, în iureșul luptelor din Dobrogea, e rănit la brațul drept. Peripețiile fraților Goga în timpul războiului ar putea face subiectul unui film senzațional. Mă văd nevoit să apelez, din nou, la acest „senzor” fidel al societății românești din acele vremuri de furtună, Sextil Pușcariu, care, pe fila de Jurnal marcată „București, 13 II 1927”, a reprodus niște scene de un dramatism ieșit din comun: „Am călătorit încoace cu Goga. Ne-a povestit pățaniile din pribegia lui în Rusia. Era cu frate-său, Eugeniu, la Odessa. Rușii îl căutau, dar de ei se putea ascunde. Veneau însă nemții, care știau să caute sistematic. Nu mai era dar de stat, căci, cu toate că-și lăsase barbă, putea fi recunoscut. La Odessa era un colonel sîrb, cu un regiment de soldați sîrbi, înarmați și aprovizionați, care aveau în port un vapor al lor, plin cu tot ce le trebuia și care de asemenea se găteau de plecare dinaintea nemților. Au intrat în vorbă: «Plecăm la Marea Caspică sau Azov. Dumneata strîngi pe românii d-tale din toate părțile, eu am și pentru ei arme și muniții, și cu 10.000 formăm acolo un stat sîrbo-român». – «Dar oamenii d-tale sînt siguri? Nu s-au bolșevizat?» Conversația avea loc pe bordul vasului. Colonelul cheamă pe un soldat în trecere pe acolo. Un vlăjgan cît un munte. Fără nici o vorbă, îi trase două palme. Sîrbul le încasă și stătu drept fără să crîcnească. «Vezi cît de puțin sînt bolșevici!» Goga îi propuse să plece în largul mării și ajunși în afară de orizont să întoarcă vasul spre țărmul românesc, unde vor fi bine primiți. Ideea era bună, dar irealizabilă, fiindcă piloții erau bolșevici și aceștia cunoșteau numai drumul spre est. Către țărmul românesc marea era subminată și riscau, necunoscînd piloții drumul, să sară în aer. S-au înțeles. După prînz, Goga cu frate-său urcară la bord, unde fură dați în grija adjutantului, care îi duse în cabina colonelului.

Acesta mai avea de lucru în oraș. Noaptea avea să se întoarcă și dimineața să plece. Către seară apare un ofițer sîrb, care îi spune românește lui Goga: «Domnule Goga, rușii te caută. Am să te ascund eu însă în magazia de cărbuni. Pînă una-alta, îi împac eu cu cîteva sticle de coniac».

Goga i-a dat 200 ruble pentru coniac. Peste cîteva ceasuri reapare ofițerul rînjind (era un sîrb din Banat, care știa românește): «Porția de coniac trebuie dublată, căci rușii caută» (și voia să-i ducă în subsolul ocupat de soldații de rînd, ca să nu fie cunoscuți). Atunci, văzînd șantajul, Eugen îl repezi: «Nu mai dau nimic, pleacă!» În loc de a se

ascunde între soldați, ei părăsiră corabia unde erau recunoscuți și reintrară în Odessa, sfîrșind înainte de vreme aventura «imperiului sîrbo-român» de la Marea de Azov. Mai tîrziu aflară că colonelul sîrb a fost omorît de soldații săi. (…) Dar la Odessa nu era de stat. Și au pornit ba pe jos, ba în cîte o căruță, spre Basarabia și au trecut Nistrul în barcă, urmăriți de împușcăturile rușilor, care s-au dezmeticit prea tîrziu, și primiți cu brațele deschise de românii care i-au recunoscut. Din Basarabia, Goga ajunge la Iași

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (96) tocmai la înmormîntarea lui Delavrancea. În biserică erau și membrii guvernului instituit de nemți. Robert de Flers a ținut o vorbire frumoasă, făcînd aluzie la celălalt cîntăreț al neamului, rămas în viață. Atunci Goga, care nu era pregătit să vorbească, a spus: «Nene Barbule, d-ta te-ai dus și ne-ai lăsat pe noi să realizăm visul pentru care ai luptat toată viața. Noi jurăm la mormîntul tău că nu ne lăsăm pînă nu vom izbîndi!» În biserică, o tăcere penibilă. Demnitarii părăsiră biserica unul cîte unul. Nu mai era de stat nici în Iași, nici în Basarabia. Cu trenul care ducea pe Take Ionescu și pe ceilalți indezirabili nu vru să plece. Robert de Flers îi dădu un pașaport franțuzesc și, pe o foiță de țigară, o recomandație cifrată pentru legația franceză din Suedia. Și plecă printre nemți.

La Kiev sau Odessa s-a întîlnit cu Dobrovici. Acesta pleca la Moscova din partea guvernului să vadă ce s-a făcut cu tezaurul Băncii Naționale. Avea pașapoarte în regulă. S-au înțeles astfel: prin Ucraina îi va trece Dobrovici cu hîrtiile sale – dincolo, la ruși, Goga și Bocu, cu hîrtiile lor. Și au mers cu trenul zile de-a rîndul. Într-o stație trebuiau să schimbe trenul. Erau numai vagoane deschise, în care erau îngrămădiți soldați ruși. Între ele, un vagon-salon. În el călătorea un comisar bolșevic. Pe peron o doamnă care-și frîngea mîinile, neavînd posibilitatea să-și afle un loc. S-au prezentat comisarului ca bolșevici români, care au fugit din țară. I-a primit la el și au călătorit admirabil în vagonul-salon, discutînd bolșevism.

La insistențele lor, au primit-o și pe doamna. În Moscova, pe care Goga o cunoștea de mai nainte, s-a dus direct la un român. Acolo mai găsi alți trei români (…) care-l recunoscură și-l amenințau că-l dau pe mîna bolșevicilor. Între ei, unul Băncilă din Bran. Cel de-al treilea îi strecoară lui Goga o scrisoare în buzunar: «Plecați imediat, căci veți fi trădați. Și luați-mă cu voi, căci aici nu mai pot trăi». Au plecat și l-au luat cu ei, căci se lăuda că știe rusește. De fapt, nu știa, însă, și era așa de fricos, de n-aveau din el nici un folos.

De aceea la St. Petersburg s-au și despărțit de el.

La St. Petersburg s-au dus la legația română, unde găsiră trei soldați români ardeleni, uitați acolo ca să păzească legația. Au stat cîteva zile. Și-au făcut hîrtii și pașapoarte cu fel de fel de peceți, căci experiența îi învățase că cu peceți străbați pretutindeni. Un soldat a venit cu ei pînă la granița finlandeză. Aici, soldatul rus i-a lăsat să treacă, dar, peste pod, în loc de soldat finlandez, un neamț. Se uită la pașapoarte.

«Cum aveți pașapoarte făcute de legația română, cînd la St. Petersburg de mult nu mai e legație? Stați aici, geamantanul îl iau cu mine». În geamantan,

toate actele compromițătoare de la Robert de Flers etc. Soldatul care venise cu ei se întoarce deodată către Goga: «Spune-mi drept, nu ești d-ta dl. Goga?» De unde îl cunoscuse el, care nu-l văzuse niciodată? Un moment emoționant. «Ba da, băiete, și peste un ceas eu am să trec dincolo.

Dacă m-oi vedea că-ți fac semn cu mîna, să știi c-am scăpat. Dacă nu, să spui la ai mei, cînd teoi întoarce, că pe Goga l-au împușcat nemții la granița finlandeză». Neamțul i-a dat drumul, fără să-i desfacă bagajul, dar cu ei deodată s-a urcat în tren un tînăr ofițer care, evident, îi urmărea. În trenul finlandez curățenie, în gări curățenie, lume care mînca cu cuțitul și furculița și vorbea încet, alt continent. Cînd a ajuns în sfîrșit la țintă, cînd oamenii lui Robert de Flers l-au primit, atunci a scăpat de primejdie. Și, în primul hotel, după o baie, a invitat pe ofițerul care-i urmărise la o sticlă de șampanie: «D-ta ai avut o misiune penibilă. Nu strici d-ta dacă ai avut de-a face cu un adversar mai tare ca d-ta. Vive la France!» Un amănunt încă din Petersburg. Într-o noapte, după miezul nopții, se pomenesc cu soldați bolșevici, că fac percheziție.

Se întîmplase omorul unui comisar și se căutau asasinii. «De cîți ani ești?» Bocu, speriat din somn: «42». – «Dar d-ta?» Goga idem: «34». – «D-ta vii cu noi!» – «Nu vin!» – «Ba vii». – «Ba nu, lăsațimă în pace!» – «Hai nu mai face gură, îmbracă-te și te-i explica acolo!» – «Nu merg!» Bocu: «Dute, măi, că n-o să ți se întîmple nimic». – «Nu merg!» și se întoarse către perete. Două ceasuri au pertractat: «Ba trebuie să vii!» – «Ba nu viu!» Pînă la urmă, soldații s-au plictisit. «Hai mă, de aici, că ăsta-i prost!» și s-au dus. Astfel a scăpat de temnițe și poate de moartea în Neva”.

Fratele lui Octavian Goga a desfășurat și o bogată activitate jurnalistică: în perioada 1911– 1912 îl găsim la „Românul” din Arad, iar după război conduce ziarul „Renașterea”, din Sibiu, a cărui ștampilă o imprimă pe pagina Condicii lui Vasile Popa, sub obolul salutului de rigoare: „Scriu cu plăcere în această carte, care colecționează atîtea nume ilustre și atîtea vorbe frumoase, scriu pentru cunoștința pe care am făcut-o cu d. Vasile Popa, vrednicul meu compatriot. Eugen Goga. 4 martie 1920”. Ilustrul său frate, ocupat cu politica, îl instalează director la revista lui, „Țara Noastră”, unde nu face lucruri tocmai agreabile, atacîndu-i pe adversarii politici ai poetului, mai cu seamă pe cei din Ardeal (vezi Legionarul austriac Iuliu Maniu, de pildă, articol publicat în nr. din 11 noiembrie 1928). Dar și Octavian Goga era atacat de foarte mulți, nu-i vorbă – mă gîndesc, printre alții, la Mihail Sebastian, care, în piesa „Ultima oră” are un personaj de care își bate joc, magnatul Bucșan (numele lui era pe scrumiere, pe hîrtia de scris, pe haine etc.), dar prototipul acestuia nu era altul decît cumnatul poetului și omului politic, pe nume Bucșan, căruia evreii îi plăteau astfel o poliță. Eugen Goga a fost și deputat. Publică volumele „Două Siberii” (1916) și „Cartea Facerii” (vol. I în 1928 și vol. II în 1931). A murit în 1935, la doar 46 de ani. După 3 ani, îl urmează și mama, și fratele său, poetul. Să fi avut cei doi o ereditate șubredă, din partea tatălui? (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 10 ianuarie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (10) Împărătese și concubine imperiale (4) Împărăteasa Wu Zetian (2) După ce a primit cel mai înalt titlu pe care putea să-l dețină o femeie la Curtea imperială, cel de împărăteasămamă, Wu Zhao a nesocotit tradiția care nu permitea femeilor să dețină funcții politice în stat. Ea a început să se implice în politică, fără a-i mai păsa de împărat.

S-a ajuns pînă acolo, încît Împăratul s-a văzut nevoit să lase problemele importante ale Curții imperiale și ale statului în mîinile lui Wu Zhao. Ea domnea, în fapt, după moartea lui Gaezeng (anul 683). Wu Zhao pune mîna pe toată puterea și detronează doi împărați, îndepărtînd de la tron pe urmașii legitimi. Așa cum, în tinerețe, își ucisese fiica abia născută, acum, pentru a păstra puterea, Wu Zhao își ucide propriul fiu mai mare, lăsat moștenitor de către împăratul Gaezeng! În anul 690, ea își ia numele imperial de Zetian (lb. ch. Conformă cu Cerul) şi întemeiază dinastia Zheu, al cărei unic suveran va fi. Aşa cum am menţionat deja, Wu Zetian este primul şi unicul împărat-femeie al

Casa Poporului – adevărata istorie (44) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (2) S-au găsit şi nemulţumiţi care ajunseseră la concluzia, după multe studii personale, că trebuia să fie transformat într-un bazar, deoarece avea holuri late şi lungi şi multe spaţii foarte mari. Cei mai practici au dorit să-şi facă nunta măcar într-un salon din acest palat, ca să rămînă în memoria familiei şi invitaţilor, întrucît un loc mai plăcut ca aici nu se mai găsea. Şi-au şi îndeplinit astfel de dorinţe.

Pentru o mai bună edificare asupra celor spuse în rîndurile de mai sus, prezentăm cîteva astfel de aspecte în cele ce urmează. Înainte de anul 1989, comentatori români din domeniul istoriei arhitecturii afirmau că, în timpul acelui regim politic, construcţiile de locuinţe se încadrau în cerinţele moderne, avînd utilităţi care creau condiţii ce nu se deosebeau de cele din alte ţări apreciate, aflate într-un stadiu ridicat de civilizaţie. Iar Centrul Civic şi Casa Poporului erau considerate expresii ale creaţiei monumentale în domeniu, avîndu-1 drept autor pe conducătorul regimului politic comunist din România. În aceiaşi ani, statisticienii mai arătau că, în afară de Centrul Civic şi de noile cartiere de locuinţe, restul

Balada (20) Melentina (2) Discutînd vrute şi nevrute au ajuns şi la cazul familiei Necşulescu. Soţii Necşulescu aveau doi copii, un băiat şi o fată surdomuţi. Iulian Necşulescu lucra ca maistru la Combinatul Chimic Făgăraş, într-o secţie de fabricat dinamită. Cîştiga bani frumoşi, dar era un tată nefericit din cauza afecţiunii congenitale a copiilor.

Soţia lui, Ileana, era de o frumuseţe stranie. Cu ochii verzi, blondă vaporoasă şi cu sînii mari, era privită în Făgăraş ca una din cele mai apetisante femei de prin partea locului. Melentina ştia că lui Ştefan îi căzuse cu tronc Ileana Necşulescu.Tînărul ofiţer făcuse pe dracu-n patru pentru a fi în preajma acelei femei. El închiriase o cameră în casa soţilor Necşulescu, dar frumoasa femeie se comporta de o manieră descurajantă, încît sublocotenentul şi-a dat seama că nu are nici o şansă în a-şi curta gazda.

- Ai aflat, Fănică, ce a păţit madam Necşulescu?

- Ei, ce a păţit? E cumva bolnavă?

- Nici vorbă, rîse din toată inima Melentina.

- De ce rîzi?

- Fiindcă domnul Necşulescu a prins-o pe madam Necşulescu făcînd amor în grădină cu un soldat! Ștefan Genoiu simţi pe moment cum i se urcă tot sîngele la tîmple.

RM

Chinei, domnind între 690 și 705. Acest „intermezzo“ de 15 ani în interiorul dinastiei Tang - sau 27 de ani, dacă luăm în considerare întreaga perioadă la care Wu Zetian a deţinut, în fapt, puterea - poate fi explicabil doar prin situaţia politică a epocii şi, nu în ultimul rînd, prin influenţa ocultă şi hotărîtoare a Bisericii Budiste.

Toate eforturile împărătesei Wu Zetian,începînd din clipa cînd a fost capabilă să îşi exercite influența asupra Guvernului, au avut ca scop eliminarea de la putere a reprezentanților aristocrației din nord-vest, care ocupau toate posturile de comandă, încă de la începutul Dinastiei Tang. Aceștia controlau gestiunea statului prin intermediul Cancelariei imperiale. Imediat după moartea Împăratului Gaezeng în 683, Wu Zetian a ordonat să fie masacraţi cîteva sute dintre aceşti aristocraţi, precum şi numeroşi membri ai Familiei imperiale Li. Ca să scape de sub controlul marilor familii aristocratice, ea a transferat sediul Curţii imperiale de la Chang’an la Lueyang.

Remarcăm, în continuare, o acţiune pe care Împărăteasa Wu Zetian a întreprins-o în favoarea sa, dar care a avut urmări benefice pentru societate. Wu Zetian a vrut să formeze o nouă clasă de administratori ai statului, pe care i-a recrutat prin concurs. Subliniem faptul că examenele și probele care în dinastia Han (206 î.Chr. – 220 d.Chr.) jucaseră doar un rol secundar

în recrutarea și promovarea funcționarilor, au fost organizate în mod sistematic doar din anul 669, la ordinele împărătesei Wu Zetian. Această instituție a exemenelor-concurs, care va avea în lumea chineză o influență considerabilă, a fost la început o armă politică în mîinile împărătesei Wu Zetian, care voia să dispună de o clasă funcționărească obedientă ei.

Odată urcată pe tronul imperial în 690, ea schimbă întreaga nomenclatură oficială și organizarea administrativă, inspirîndu-se dintr-un text clasic dacist suspect, anume „Zheuli“ (lb.ch.: Ritualurile regilor Zheu). Ea schimbă și denumirile localităților și inventează nouăsprezece noi caractere de scriere, a căror întrebuințare devine obligatorie. Wu Zetian este una dintre cele trei împărătese din istoria Chinei - alături de împărăteasa Lu, soţia lui Gaezu din dinastia Han (206 î.Chr.-220 d.Chr.) și împărăteasa Gixi din dinastia Qing-manciuriană (l644-1911) - care au condus China cu mînă de fier.

Subliniem că extraordinara ascensiune a lui Wu Zhao și, îndeosebi, înscăunarea ei ca împărăteasă domnitoare, nu se pot explica fără sprijinul ocult al Bisericii Budiste.

Aceasta devenise o mare putere politică şi economică, odată cu începutul Secolului al Vl-lea. (va urma) Christina Meiţă-Tang

oraşului se afla într-o evoluţie lentă. Constatările lor corespundeau unei realităţi de sărăcie, care se accentua de la un an la altul, în perioada 1980-1989.

Reparaţiile făcute de proprietari la micile lor locuinţe nu contribuiau la schimbarea condiţiilor de viaţă şi erau nesemnificative, deoarece bugetul familial nu permitea mai mult.

Concluziile statisticienilor ajutau la stabilirea unor măsuri ce urmau să fie aplicate prin planuri guvernamentale şi politice, în perioade de timp îndelungate. Costurile ar fi fost imense şi, în aceeaşi măsură, reacţiile negative ale proprietarilor caselor pe cale de demolare creau o stare de spirit defavorabilă regimului politic existent. Se mai ştia că, de obicei, timpul măsurat prin trecerea multor ani era cel prin care se mai putea rezolva şi modernizarea unui mare oraş.

După evenimentele din decembrie 1989 au apărut contestatari ai prezenţei Casei Poporului, iar criticile lor au fost destul de dure. Mulţi îi doreau dispariţia, considerînd-o o ciudăţenie în domeniul arhitecturii.

O parte din aceşti critici erau arhitecţi cu domiciliul în România sau în străinătate. Intensitatea crescîndă a supărării lor contribuia la acţiunea de condamnare a comunismului. Erau punctele lor de vedere, pe care şi le justificau şi printr-o bogată experienţă în arhitectură.

Nu au fost feriţi de critici nici proiectanţii Casei Poporului, consideraţi a nu fi avut experienţa cerută

pentru realizarea palatului. Deşi aproape toţi cei ce vizitau sau activau în Casa Poporului o admirau, aceşti critici îşi menţineau opiniile şi atitudinea. Perseverenţa lor lasă loc şi interpretărilor, nelipsind tenta politică.

Punctele lor de vedere nu au fost însoţite de explicaţii materializate în schiţe, planuri şi machete, în aşa fel încît populaţia să înţeleagă că ar fi fost mai bună o altă viziune pentru dezvoltarea Bucureştilor. Astfel, s-ar fi înţeles următoarele aspecte: - în ce parte a oraşului s-ar fi putut construi un Centru Civic, ţinîndu-se seama că acesta nu putea fi plasat într-o zonă mărginaşă; - oriunde ar fi fost ridicat Centrul Civic, s-ar fi demolat case; - cum s-ar fi putut rezolva problema transportului zecilor de mii de oameni care, zilnic, erau legaţi de Centrul Civic, acesta cuprinzînd şi noile blocuri de locuit; - cum s-ar fi procedat cu proprietarii de case, care nu acceptau demolarea; - că proprietarul unei construcţii este cel ce îşi alege proiectantul şi constructorul dar şi că totul se petrecea într-un regim politic totalitar, pînă în 1989. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Ce femeie stricată! Bine că mi-ai spus! Nu mai am ce căuta la familia Necşulescu, mă compromit. Îmi voi lua altă gazdă. *** Urcau spre Valea Bîlii. Lăsaseră în urmă cascada şi treceau prin pădurea de brazi.

Melentina îşi ţinea iubitul strîns de mînă, parcă să nu-l piardă şi ca nu cumva să i se întîmple ceva rău.

Poteca şerpuia printre stînci şi, dintr-odată, se ivi în toată splendoarea ei Valea Bîlei. La vederea acelei minunăţii a naturii, locotenentul se puse pe chiuit şi cîntat. ,,Uhăi bade, uhăi măi, Scapă-mă de oameni răi Şi lasă-mă să mă iubesc Cu cine mă potrivesc!”

Smulgîndu-se din mîinile Melentinei, Fănică Genoiu se urcă pe un vîrf de munte de unde se putea zări Valea Caprei prin care se trece în Ţara Românească. Scoase un strigăt de bucurie: - Melentina, iubito, se vede vechiul Regat! Hai să mergem la mine în sat!

- Fănică, băiatule, simt că-mi dau duhul de oboseală.

Nu pot să merg pe jos zeci de kilometri!

- Cunosc drumul. Mai jos de Lacul Bîlea se deschide un drum forestier. Ajungem la Cumpăna şi de acolo luăm o maşină de ocazie.

Miracolul trecerii munţilor îi fermeca pe cei doi

îndră­­gostiţi. Melentina simţea o bucurie interioară nemărginită.

- Fănică, la noi în Moldova, numai Ceahlăul seamănă cu Munţii Făgăraş! Sînt aşa de fericită că sînt lîngă tine, că vedem locuri atît de frumoase şi că vom merge la tine în sat. Şi locotenentul se simţea în al nouălea cer de fericire.

Din loc în loc se oprea şi îşi săruta iubita cu patos.

- Ce fericiţi sîntem, Melentina! Sîntem tineri, frumoşi, avem bani în portofel! Am prins şi o vreme extraordinară. Cu cer senin, cu soare cald, cu umbra răcoroasă a codrilor de brazi! Nu voi uita toată viaţa această frumoasă excursie şi nici pe tine nu te voi uita, Melentina!

Ochii mari şi căprui ai Melentinei îl priveau melancolici şi ocrotitori.

- Fănică, să ne bucurăm de viaţă, dar să nu-l mîniem pe Dumnezeu! Dumnezeu a făcut ca tu să scapi nevătămat din accidentul pe care l-ai suferit!

- Datorită mai ales îngrijirilor tale, Melentina!

- Nu, Fănică, nu-i adevărat! Însănătoşirea ta a fost un miracol dumnezeiesc. Probabil că tu vei mai avea de jucat anumite roluri pe acest Pămînt. Dacă Dumnezeu va dori ca noi să rămînem pe mai departe împreună, bineînţeles că-I voi mulţumi din toată inima! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 10 ianuarie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (18) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (18)

„Oil King” (2) Demonul petrolului se amestecă pînă şi-n destinul petrolului românesc, folosind aceleaşi metode. Într-o zi, din portul de la New York, navele cisternă încărcate nu pot pleca spre Lumea Veche sau Africa de Sud. Condiţia e dură, ameţeşte: „se livrează petrol, dar la un preţ mai mare cu 20 la sută”. Autoblocada e totală. În zilele încordate ce urmează, de pe meleagurile noastre se oferă foarte bun petrol, la preţuri acceptabile.

Se acordă îndată credite, în unele state europene se înfiinţează filiale, petrolul este extras şi pregătit pentru expediere. Dincolo de ocean, cum era de aşteptat, „regele petrolului” află din ziare că „petrolul românesc a intrat în joc”. I se aşteaptă reacţia, şi ea e imediată: din port, de la New York, vapoarele pleacă precipitate spre destinaţii, unde descarcă sute de mii de tone de ţiţei mai ieftin cu 20 la sută!

Memoriile unui celebru criminalist român (98) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (4) Pentru a se putea lua o atitudine cît mai obiectivă, am încercat să punem toate indiciile obţinute pe seama unor simple coincidenţe.

La propunerea micului nostru colectiv, am făcut, împreună cu generalul-maior Constantin Sprîncenatu, procurorul-şef Ion Panal şi procurorul Gheorghe Farcu, instruirea lucrătorilor de miliţie pentru asigurarea unui punct de vedere unitar, în verificările ce urmau să se desfă­şoare. Abia din acest moment am putut considera că am înregistrat un oarecare progres în activităţile noastre. Nu mai lucram de-acum pe mai multe ipoteze privind mobilul crimei; ne fixasem asupra unei singure aprecieri cu valoare de certitudine: acţiunea unui psihopat sexual. Dar acesta trebuia căutat în rîndul suspecţilor generali sau poate printre alte asemenea persoane, care, pentru noi, rămăseseră încă necunoscute; sau poate criminalul era chiar cel care fusese deja arestat şi... după expertizarea lui psihiatrică, trebuia să fie cercetat, în continuare, cu multă grijă.

– Pentru a se putea avansa cu paşii prudenţei, ai obiectivitătii, m-am adresat eu doctorului Suhăreanu, este absolut necesar ca, mai întîi, să depistăm pe toţi psihopaţii care locuiesc în vecinătatea victimei.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (50) Opțiunile militare americane ,,sînt în studiu” (2) Mai există, în această criză, un factor care-1 nemulţumeşte profund pe George Bush.

S-a înşelat fiindcă a fost indus în eroare. Bush mizează de multă vreme pe forţa şi importanţa legăturilor personale care se stabilesc la nivel de conducători.

Unul din colaboratorii săi apropiaţi afirmă despre el că ,,desfăşoară o adevărată diplomaţie personală”, sunînd adeseori cîte un şef de stat şi conversînd cu el neoficial. ,,George, spune unul din membrii anturajului său, doreşte să fie considerat ca fiind «dragul de George», evocat de fiecare în lumea întreagă cu simpatie pentru deosebita lui căldură”.

Înăsprirea poziției americane (1) Dar, în afacerea din Kuweit, în ciuda rapoartelor din ce în ce mai precise şi mai alarmante care i se transmiteau de către agenţiile de informaţii, preşedintele american a crezut pînă la capăt că Irakul nu va ataca. Şi asta pentru

La bursă, şocul e cel prevăzut: frenezie, valori care scad rapid. Se micşorează şi preţul petrolului românesc.

Din New York, contramăsura vine tot prompt: reducere cu 10 la sută şi chiar posibilitatea de a oferi prime consistente cumpărătorilor. Conflictul aparent al cifrelor nu mai poate continua şi se înregistrează o nouă victimă. Sălbăticia loviturii nu poate fi comparată. „Regele petrolului” susţine că mîna lui, vizibilă sau invizibilă, care ţine hăţurile, guvernează oameni şi maşini. Metodele nu pot fi decît în spiritul unei ase­menea optici, care mereu se bucură de lovituri.

Uneori, acestea sînt concepute şi date în văzul tuturor, aşa încît efectele psihologice să se propage precum unda apei. Alteori, cum s-a văzut şi cum se va mai vedea, ele sînt executate cu o discreţie impresionantă şi va fi nevoie de ani (plus cercetări asidue) ca să li se descopere atît amploarea cît şi modul cum au fost duse la îndeplinire. Eliminînd concurenţii – fie ei mari sau mici, John D. avea sentimentul că-şi îndeplineşte exact o misiune. Care este ea? Răspunde chiar el – „aceea de industriaş”. Şi încă un detaliu, devenit un loc comun de-a lungul întregii lui vieţi: nicicînd, conştiinţa, dacă se poate vorbi de aşa ceva, nu-i va adresa reproşuri.

La urma urmei, la ce ar servi reproşurile dacă el, puţin

De aici încolo să nu surprindă cînd, pentru producătorii de petrol, care abia observaseră tînărul cu „surîsul puţin timid şi vocea dulce precum cea a Cordeliei” (eroina plină de tandreţe din piesa „Regele Lear” de William Shakespeare - n.n.), acesta devine „monstru”, „anaconda”, „rechin”, „hiena tropicelor”, „şacal de Colorado”, „crocodil de Amazon”, „Mefisto din Cleveland”. Preluînd din mers toate calificativele, ziarele nu uită să adauge că, pe lîngă el, animalele de mai sus păreau inofensive! Dar să revenim la fapte, mai ales că prisosesc elementele probante ale afirmaţiilor de mai sus. Pentru a transporta cît mai rapid şi mai eficient ţiţeiul, apăruseră conductele; acestea, în plus, eliminau tutela copleşitoare a căilor ferate şi, implicit, marile avantaje de care beneficia ,,Standard Oil”. Nu va fi o realizare ce s-a impus de la sine, piedicile patronilor de la căile ferate fiind nenumărate; conductele urmînd a traversa adesea liniile lor, e nevoie de acordul boşilor respectivi, care, de regulă, îl refuză. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

În acest scop, să fixăm, pe o hartă a oraşului, un perimetru căruia să-i acordăm prioritate în acţiunea de investigare. Doctorul m-a aprobat, adăugînd că, în alte cazuri asemănătoare, autorii n-au acţionat prea departe de casa sau de strada unde locuiau.

Eforturile întregului colectiv, din care era nelipsit şi procurorul criminalist Gheorghe Farcu, s-au înscris într-un ritm constant, acţionîndu-se zilnic, pînă noaptea tîrziu, inclusiv duminica. Considerîndu-ne mobilizaţi pe frontul „războiului” declarat de criminal, nu puteam beneficia de un program obişnuit şi cu nopţi liniştite... În curtea morii situate în vecinătatea locuinţei victimei, se găseau mai multe dormitoare pentru tinerii care-şi făceau practica în morărit. Nici acest obiectiv nu trebuia să scape atenţiei noastre!... Pentru descoperirea suspecţilor cu tendinţe de vagabondaj, şi din temerea de a nu ne scăpa cel pe care trebuia să-l aflăm, lărgeam continuu aria căutărilor, efectuând controale prin anumite locuri frecventate în mod obişnuit de asemenea elemente. Prin cercetarea evidenţelor de cazier, am putut identifica cîteva persoane care suferiseră condamnări pentru viol, persoane asupra comportamentului cărora s-au făcut, de asemenea, verificări complexe, ca în final să am din nou o discuţie cu locotenent-colonelul Florea şi doctorul Suhăreanu şi să ajungem, între altele, la concluzia că ne scăpaseră din vedere relaţiile şi comportamentul victimei, precum şi descoperirea altor eventuale cazuri de corupere a fetiţelor din clasa ei.

Trecînd la ascultarea colegelor fetiţei Carmen, am folosit o tactică specială, bazată pe cunoaşterea prealabilă

a unor trăsături psihice. După caz, s-a ales calea discuţiilor, prin intermediul, ori cu asistenţa părinţilor, surorilor mai mari sau a profesorilor care le puteau determina la destăinuiri. Datorită notei dificile a acestei acţiuni, discuţiile au fost purtate numai de către noi, împreună cu experimentatul procuror criminalist Gheorghe Farcu, manifestînd totodată grija pentru evitarea întrebărilor sugestive sau nepotrivite. A fost necesar să ne îndeptăm atenţia şi asupra unor judicioase aprecieri cu privire la sinceritatea afirmaţiilor făcute de copii, cunoscînd că mulţi dintre ei manifestă tendinţe spre confabulare. În finalul acestei acţiuni, s-a putut afla că şi asupra altor colege ale victimei au existat tentative de ademenire, manifestări care, însă, nu îmbrăcau caracter infracţional. Acţionînd cu tact şi perseverenţă, ofiţerii au reuşit să identifice şi să aresteze pe cei vinovaţi. Unul dintre aceste cazuri a fost cel al fetiţei Mara, în vîrstă de 8 ani. Ea profita de orice prilej ca să plece de acasă, pentru a intra în locuinţa vecinului lor Turău, în vîrstă de 54 de ani, individ cu pregătire medie, cu diverse ocupaţii ocazionale (fotograf, vînzător ambulant etc.) văduv, avînd o infirmitate fizică (cocoşat). În schimbul unor dulciuri sau mici sume de bani, acest individ supunea fetiţa la acte obscene. Cetăţenii din cartier, ca de altfel şi părinţii fetiţei, ştiau că vecinul lor – cocoşatul – mergea deseori pe stradă cu fetiţa, că o plimba în oraş, îi oferea dulciuri sau bani, însă comportarea acestuia era etichetată ca afecţiune de ,,om cumsecade”. (va urma) DUMITRU CEACANICA

că cei doi conducători în care el avea totală încredere, Hussein al Iordaniei şi Hosni Mubarak, n-au încetat să-i aducă asigurări în acest sens. Bush îi considera ca fiind o sursă de informaţii mai demnă de încredere decît numeroasele rapoarte secrete însoţite de fotografii făcute prin satelit, care îi puteau parveni pe masă în orice moment şi în cel mai scurt timp.

Administraţia Bush a comis de fapt aceeaşi greşeală de apreciere ca şi conducătorii israelieni, în 1973, înaintea declanşări războiului de Yom Kippur. În ambele cazuri, Serviciile Speciale au dispus de toate informaţiile necesare care să-i facă să vadă clar situaţia reală, dar aceste informaţii au fost filtrate printr-o singură logică, şi anume că Irakul, ca altădată Egiptul, nu va ataca.

Nu departe de aici, tot la Washington, un alt personaj va juca un rol important în înăsprirea poziţiei americane. E vorba de John Kelly. La ora opt dimineaţa el se află în biroul său, extrem de nervos. Sub-secretarul de stat însărcinat cu afacerile din Orientul Mijlociu caută de douăzeci de minute să intre în contact cu ambasadorul Egiptului la Washington. Fără succes.

Nimeni nu-i poate spune unde este. După o jumătate de oră, află în sfîrşit că ambasadorul şi însărcinatul său cu afacerile externe sînt în capitala egipteană. Îi transmite atunci un mesaj direct la Cairo ministrului

Afacerilor Externe. Ceea ce îi scrie este de o asemenea violenţă, încît e puţin probabil ca el să fi acţionat fără acordul superiorilor. ,,Occidentul şi-a făcut datoria, dar naţiunile arabe nu întreprind nimic. Statele Unite au vîndut multe arme ţărilor arabe, în special Egiptului.

Dacă acestea nu acţionează, dacă nu iau o poziţie dură în problema Kuweitului, trebuie să se ştie că pe viitor nu vor mai putea conta pe Statele Unite ale Americii”.

Departamentul de stat neagă faptul că ar fi transmis la Cairo, în acea zi, un mesaj sau un apel telefonic. Dar o înaltă sursă egipteană, o persoană perfect credibilă, este categorică: a văzut cu ochii ei acest mesaj.

O stupefacţie totală domneşte în rîndul respon­ sabililor egipteni, dar regele Hussein nu ştie încă nimic de această intervenţie cînd aterizează la Amman. În capitala iordaniană era ora 14,00. Odată ajuns la palat, telefonează mai întîi ministrului de Externe, Al Qasim, care este în aşteptarea deschiderii şedinţei Ligii Arabe: ,,Spuneţi colegilor din Liga arabă că există acordul lui Saddam Hussein să participe la întrunirea la nivel înalt de mîine şi să se retragă din Kuweit”.

Apoi, îl sună pe Hosni Mubarak, care se afla încă la Alexandria. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

surd din naştere, la nevoie îşi transformă defectul – şi se va întîmpla cam des – într-o calitate?

Din nou, reclamații (1)

24

Vineri, 10 ianuarie 2020

Doza de sãnãtate Boala, o expresie a dereglării în comunicarea celulară Medicina energo-informațională Organismul uman are aproximativ 30 de trilioane de celule individuale. Activitatea celulară este asigurată de o comunicare neîntreruptă și echilibrată. Semnalul celular în evoluția lui biologică este forma veche folosită în limbajul descrierii activității celulare.

Dereglarea în comunicarea celulară și lipsa semnalului energetic celular duc la o comportare dereglată a celulelor și, în consecință, omul se îmbolnăvește. Dacă celulele corpului comunică prin semnale, se poate pune întrebarea ,,de ce nu reacționează la undele radioului sau ale televizorului?” Astfel, putem trage concluzia că totul constă în frecvență, că sistemele biologice lucrează cu frecvențe în alt spectru decît tehnica.

Primele dereglări cauzate de lipsa de comunicare celulară se resimt prin apariția unor simptome precum oboseală, stări nervoase, lipsa de concentrare, depresie, față obosită, cearcăne, constipație sau diaree, creșterea sau scăderea în greutate, piele foarte uscată, căderea sau subțierea părului, lipsa libidoului, migrene, cîrcei, pierderi de echilibru, noduli tiroideni etc. O cronicizare în lipsa de comunicare celulară debusolează și meridianele energetice ale corpului (străzile energetice din corp pe unde vine energia spre celule), cît și ale chakrelor.

Medicina alternativă energo-informațională încearcă să-l ajute pe pacient să își focuseze evoluția bolii prin conștiință, fără a depinde numai de medicamente.

Blocajele emoționale joacă un rol esențial în viața noastră de zi cu zi și de multe ori nu observăm că aceste blocaje ne influențează gîndirea și comportamentul.

Adesea ne confruntăm în activitatea practică cu persoane extrem de obosite și fără vlagă. Din discuțiile purtate în cadrul anamnezei constatăm că una din principalele cauze ale acestor stări are la bază un șoc emoțional petrecut în urmă cu mult timp (de care pacientul a și uitat) sau mai recent. Evenimentul menționat se setează în subconștientul nostru, locul în care se depun emoțiile puternice cu care ne-am confruntat pe parcursul vieții. În medicina energo-informațională, prioritatea nu o are simptomatologia (ce simte pacientul), ci readucerea

pacientului în balanță, în echilibru emoțional și metabolic. Organismul știe mai departe ce trebuie să facă. Eliminarea ,,gu­ no­iului energetic acu­ mulat în corp” este, de asemenea, o prioritate în tratamente. A trata izolat numai simptomul nu este vindecare, ci o suprimare a simptomului.

Procesele patologice, bolile, duc la modificări masive în frecvențele cîmpului magnetic celular. Boala este produsul mai multor factori: corporali, emoționali, sociali, țesuturi și organe afectate. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modelat, înainte de a se pierde încrederea în propria integritate. Omul are nevoie și de o medicină care, în loc de medicamente (chimie), folosește semnalele biofizicale ale corpului, cu care ne-a înzestrat Creatorul și care sînt folosite în scop terapeutic.

Procesele fiziologice din corp nu sînt dependente numai de procesele chimice, ci, în cea mai mare parte, de impulsuri electromagnetice, care pot fi pozitiv reglate.

Spațiul dintre celulele corpului reprezintă lada de toxine a corpului, locul în care se decide, dacă putem spune așa, starea de boală sau de sănătate a organismului.

Trăim într-o perioadă a tehnologiei informative care ne pune la dispoziție posibilități nelimitate, nevisate în urmă cu numai cîțiva ani. Nu scăderea valorilor ridicate din sînge pentru echilibrarea deficitului duce la însănătoșire, ci repunerea funcționalității organelor dereglate în circuitul energetic al corpului, iar dacă organismul nu mai are blocaje energetice valorile dereglate vor scădea de la sine. Energia trebuie să curgă în corpul nostru ca și sîngele, numai că ea nu se vede, de multe ori se ignoră, se crede că nu există. Un organ este format în proporție de 99% din vibrații energetice care

RM

nu se văd cu ochiul liber, restul fiind vibrații energetice debusolate în cazul în care organul este bolnav. În cadrul tratamentului se urmărește și o reglare a unor contradicții produse în corp de subconștientul nostru. De exemplu: - Tulburările circulatorii sînt legate de lipsa de bucurie, gînduri negative, blocarea căii spre fericire.

- Timusul este glanda care reglează sistemul imu­ nitar, responsabil de gînduri precum ,,viața este prea grea pentru mine, toată lumea este împotriva mea”.

- Durerile de șolduri ne induc gînduri precum ,,nu am pentru ce să merg înainte” și duc la lipsa liniștii interioare.

- Tinitus este responsabil de incapacitatea de ascultare a vocii interioare, disfuncții în activitatea rinichilor.

- Dereglările tiroidiene produc afectarea echilibrului dintre lumea interioară și cea exterioară etc.

Afirmația conform căreia noi sîntem ființe ale luminii nu este una ezoterică, ci se bazează pe cercetări științi­ fice serioase. Universul este format din 99,9999999% vacuum și 0,00000001% din masă, de asemenea, fluctuantă. Vacuumul din univers nu este gol, ci conține cîmpuri de fluctuații cuantice. Un curent cuantic venit de la Soare străbate în permanență, cu cea mai mare viteză, această masă cuantică. Dar Soarele nu strălucește în permanență, iar corpul uman are capacitatea de a depozita fotonii în ADN. Desigur, și alimentele au capacitatea de a depozita în organismul nostru fotoni, mai ales legumele și fructele proaspete.

Aparatele de medicină energetică cu care lucrăm în clinică (Bicom Optima, Diamond, Kindling) au la bază fizica cuantică și, prin urmare, sînt în măsură să descifreze debusolarea energetică prezentă pe organul bolnav, să repună comunicarea energetică la nivel celular, să detoxifice corpul la nivel celular. Prin aceste tratamente procesele fiziologice din corp sînt susținute, iar cele patologice sînt neutralizate. O terapie modernă, blîndă și lipsită de efecte secundare, recomandată atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă. În cazul persoanelor care au făcut chimioterapie sau radioterapie, terapiile noastre susțin organismul în eliminarea noxelor lăsate de aceste tratamente invazive.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.