Romania Mare, nr. 1525

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Epoca în care mă simt perfect şi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc: 1770-1850. Adică Sturm und Drang, Revoluţia Franceză, Flautul Fermecat, Povestirile lui Hoffman, Faust, Pastorala, Oda Bucuriei, Revoluţia de la 1848, Naşterea lui Eminescu... Aia da ,,Epocă de Aur”!

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

O temere concretizată: România alunecă orbește în prăpastie Motto: „Pînă la un punct, somnul e regenerare. Dacă-l de­ pă­şeşti, e putrezire” Marin Preda Am scris nu o dată despre transformarea României într-o colonie – și, din păcate, nu am fost singurul care a tras acest semnal de alarmă. Cu toate acestea, românii par din ce în ce mai puțin deciși să se opună acestei translatări pe axa dependenței – iar faptele și cifrele care ar trebui să-i sperie… pur și simplu îi lasă reci și trec neobservate.

Săptămîna trecută, Institutul Naţional de Statistică a prezentat cîteva cifre îngrijorătoare despre un capitol esențial al situației economicosociale: evoluția deficitului comercial. Conform datelor INS, deficitul comercial al României a crescut cu 15,7% în primele 11 luni din 2019, faţă de aceeaşi perioadă din 2018, ajungînd la 15,51 miliarde de euro – față de 13,4 miliarde euro în 2018. În 2018, deficitul comercial al României avansase cu 16,8%, faţă de 2017, reprezentînd 15,1 miliarde euro. Defalcat – export-import - în primele 11 luni din 2019, exporturile au crescut cu 1,7% față de perioada similară din 2018, iar importurile cu 4,1%.

Concret, exporturile au fost de 64,18 miliarde euro, iar importurile, 79,69 miliarde euro. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Peștele de la cap se împute

Dacă într-o întreprindere, fie ea de stat, fie privată, angajații nu sînt plătiți pe motiv că afacerea nu merge bine… asta nu e din vina lor, ci din cauza managementului defectuos. Auzim din ce în ce mai des că sînt mulți români leneși, care nu muncesc, și, vezi Doamne, din cauza asta sîntem noi, românii, săraci. Este greșit, dar este pe placul nemernicilor care conduc această țară. Ei dau vina pe români pentru a-și ascunde totala incompentență, furturile celor agreați de Sistem, corupția și trădarea.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mafia Lemnului e dominată de UDMR şi PD (2) Programul de lichidare a Văii Jiului, iniţiat în vara anului 1997, îşi arată, acum, faţa monstruoasă. Noi, cei de la PRM, credem că mineritul românesc nu trebuie să moară şi însuşi faptul că în această iarnă geroasă a existat un mare deficit de cărbuni în sute de mii de case de români, inclusiv în Valea Jiului, atestă că noi avem dreptate şi „diamantul negru“ încă mai e necesar, măcar pentru încălzirea locuinţelor.

O „echipă de zgomote“ orchestrată strident a intoxicat populaţia că mineritul ar fi o „gaură neagră“ a economiei naţionale şi că merge în pierdere, dar, treptat, s-au escaladat zidurile cinismului şi s-a pretins, ori s-a sugerat, că şi învăţămîntul, şi cultura, şi sănătatea ar fi tot nişte „găuri negre“, care nu produc nimic mai de Doamne-ajută şi nici nu se pot compara cu pagina de pe INTERNET a Palatului Cotroceni. În fond, actuala Putere trăieşte cu convingerea că toată România e o „gaură neagră“, iar misiunea sa este să o distrugă cît mai rapid!

Represiunea sîngeroasă de la Stoeneşti, cînd au fost asasinaţi peste 30 de mineri, n-a rezolvat problemele Văii Jiului, iar teroarea exercitată apoi de echipele interdisciplinare Parchet – Poliţie – Jandarmerie – SRI, care au încercat să-i reducă la tăcere pe supravieţuitori, n-a făcut decît să sporească ura oamenilor împotriva Regimului Constantinescu. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („Politica“, nr. 412, din 19 februarie 2000) Românii nu sînt leneși, iar realizările indus­ triei românești din perioada ,,Epocii de Aur” pot combate acest clișeu fals pe care mulți profeți mediatici, politicieni, dar și mulți români, din păcate, îl promovează intens. Din păcate, majoritatea românilor chiar cred în lenevia semenilor, și acest lucru ne duce din ce în ce mai jos pe scara morali­tății, dar și a sărăciei. Este adevărat că sînt scutiți de această sintagmă cei care lucrează prin multinaționale, prin Servicii, prin Justiție și prin alte instituții care au legătură directă cu regimul dictatorial pe care diverse interese străine l-au așternut peste România. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Statuia lui Mihai Eminescu parcul Ateneului Român, București

Lui Eminescu Voi nu mă ştiţi, fireşte, luminăţia voastră pe-atunci eram sămînţă, sau nici măcar atît umblam prin labirintul trupesc al unor oameni din care unii, poate, vă vor fi şi văzut

ştiu doar că-n ziua-n care voi v-aţi născut pe lume trei magi cu guri de aur, călăuziţi de-o stea s-au pogorît din munţii Moldovei să vestească un prunc domnesc cu fruntea heraldică şi grea O super-novă, parcă, a explodat în iarnă a fost şi un cutremur de tei în univers (aceste semne, toate, le-au scris de fapt bătrînii prin pravili şi cazanii, cu seve de neşters) şi aţi crescut ca feţii-frumoşi, şi eraţi geamăn cu candela de miere a limbii româneşti aud că fiinţa voastră lăsa prin aer urme de forma unui clopot oceanic tras de peşti Aţi păstorit o ţară, apoi, cu sceptrul minţii bătut tot în luceferi, argint şi-onihinos şi astfel cum Danubiul ne străjuieşte sudul la nord stă duhul vostru cel sfînt şi mînios luminăţia voastră, voi nu mă ştiţi, fireşte, îngăduiţi-mi, însă, a mă-nchina la voi să vă ating cu buze evlavioase dreapta picioarele bolnave în mirt să vi le-nmoi Şi orice vas de sînge din trupul meu nevrednic în clipa cînd se lasă la chei, în zori de zi să îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre fără de care, Doamne, nici c-aş putea trăi îngăduiţi-mi, dară, să vă urez din suflet somn lin, şi raiul dulce, şi cugetu-mpăcat — încolo, neamul vostru e bine şi v-ascultă aşa cum se cuvine s-asculţi de-un împărat!...

CORNELIU VADIM TUDOR, ,,Epistole Vieneze” (1979)

NR. 1525 l ANUL XXXI l Vineri 17 IANUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 17 ianuarie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ziarele lui Ardei Umplut au început să zacă nevîndute F Răzbunarea lui Ceauşescu F Ion Dolănescu vrea să-l mănînce pe Benone Sinulescu F Scăpată de sub orice control, galeria Rapidului poate provoca o tragedie F Coposu a glumit F Raymond Luca e eschimos din Siberia PARTEA A III-A F În ziarul unguresc de limba română, printre inepţiile zilnice debitate de Roxana Iordache, V. Şelaru, Hîncu şi Hîrceagă (ce nume au şi ăştia!), pe care nici nu-i mai băgăm în seamă, ci în altă parte, atîta sînt de păduchioşi – şi-a făcut loc sîmbătă, 3 decembrie, şi o pleaşcă a-ntîia de vacă: articolul intitulat „Strigoiul”. La început, ne-a tresărit inima: „Hait, ne-am zis, ăştia s-au dat pe brazdă, l-au dat, în sfîrşit, cu crăcanele în sus pe Băcanu, l-au închis în depozitul cu 16 camioane militare elveţiene, primite ca mită, au dat drumul la ţevile de eşapament, şi acum publică şi texte cinstite. Precis că o fi vorba de strigoiul de la Versoix sau de strigoiul întors acum dintrun spital din Germania, dacă nu cumva chiar de strigoiul clăpăug, care, după ce a făcut colectivizarea agriculturii şi a fost expulzat din Italia ca securist, după ce a înfulecat cu zeama pînă la urechi din strachina bogată a C.C. al P.C.R. şi a M.A.N., pozează acum în mieluşelul neprihănit, care s-a născut în monarhie şi vrea să o mierlească tot în monarhie”. Dar, speranţe deşarte! Nu era vorba nici de Mişu Navetistul, nici de Coposu, nici de Paler. Strigoiul nu era altul decît bietul ziarist Ion Pavelescu, fost reporter timp de vreo 30 de ani la „România liberă”, care, întrucît nu mai suporta vînzarea de ţară practicată de gaşca asta de nemernici, şi-a urmat în mod demn propriul destin. Doamne, ce-i la gura foştilor săi protejaţi, Uncu şi Băcanu, cărora le-a pus condeiul în mînă!

Doamne, cum îl mai înjunghie lepădăturile astea acum pe fostul lor mentor şi coleg! Priviţi numai cîteva expresii, care arată „nivelul” la care a ajuns fiţuica monarhisto-maghiară: „strigoi” „rinocer”,

„zel patologic”, „dinozaur”, „istoria l-a aruncat la groapa cu gunoi” etc. Dar, vorbim de funie în casa spînzuratului! Cele mai multe dintre acuzaţiile care i se aduc lui Ion Pavelescu i se potrivesc, însă, mănuşă lui... Octavian Paler! „În loc să stea în banca lui sau să iasă la pensie” – zic clănţăii mai tineri, dar chestia asta i se potriveşte mai degrabă lui Paler, născut în 1926, deci, se apropie de 69 de ani. „Tentativele lui prost mascate, de a reînvia «epoca de aur», al cărei mic Vadim a fost...”. Stop cronometru, nici Pavelescu şi nici Vadim n-au inventat „epoca de aur”, părintele expresiei a fost acelaşi mărunt compilator fără talent literar, Paler. Acelaşi Pavelescu e taxat ca un „dinozaur comisar-politruc, care s-a rătăcit prin bătătura noastră şi care infestează mediul”. Alo, Paler, Uncu şi Băcanu, vouă nu vă e ruşine? Păi voi eraţi politrucii „României libere”, voi terorizaţi presa cu stupidităţile voastre, voi eraţi eternii secretari de partid, decoraţi ba de Gheorghiu-Dej, ba de Ceauşescu. Încheierea e magnifică, fiindcă e de o lipsă de logică dezarmantă: „Dumneata ai uitat ceai scris ieri şi azi cînţi pe aceeaşi notă”. Păi dacă a uitat, de ce vă mai luaţi de el, mă nerozilor! Chestia e că nu el, ci voi aţi uitat - ce-aţi scris ieri! F Aşa cum a uitat şi comisarul ideologic de la secţia de presă a C.C. al P.C.R., Petru Ignat. Nu mai revenim asupra lui, specimenul nu numai că e un imbecil pur-sînge, ci şi o lichea fără pereche, care, după ce a măcelărit presa timp de vreo 25 de ani, acum şi-a amintit că toată viaţa el nu fusese decît monarhist. În numărul de 1 Decembrie al ziarului trădător de ţară, din care ca mîine nu va mai rămîne nici pulberea (există o justiţie divină!), acest Ignat taie porcul în văzul ţării şi porcul guiţă astfel într-un text foarte agramat: „Dar 1 Decembrie a fost doar începutul unui proces, ce-

30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (1)

Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.

Despre Revoluția din decembrie 1989 s-a scris, s-a vorbit și se va mai gargarisi mult. După 30 de ani, opinia publică, concetățenii noștri sînt revoltați că nu cunosc încă adevărul despre Revoluție. Adevărul despre Revoluție sînt îndreptățiți să-l scrie istoricii de profesie, iar în ceea ce mă privește, ca filolog, am considerat că pot veni în întîmpinarea acestui adevăr, că mă pot apropia de el, rememorînd cîteva amintiri legate de Revoluția pe care am trăit-o tegumentar, cu toate simțurile, cum se zice, pe pielea mea.

Scriitoarea franceză Madame de Staël, căsătorită cu ambasadorul Suediei la Paris, prea inteligentă, frumoasă și liber-cugetătoare ca să nu intre într-o permanentă rivalitate cu Napoleon, scria într-o carte de călătorie despre Germania că „Istoria este conștiința de sine a Timpului”. Noi am spune azi că este sau ar trebui să fie conștiința de sine a timpului.

Ca profesor de literatură, am extins și mi-am făcut din acest postulat o convingere: Istoria este sau ar

trebui să fie conștiința de sine a timpului, iar literatura o conștiință de sine a timpului, sublimată în opere literare.

Istoria ține de științe, literatura de arte. Memorialistica însăși, amintirile sînt un gen hibrid între știiință și artă, între istorie, psihologie arhivistică și literatură. Ca să ai o conștiință corectă a timpului, trebuie să dispui însă de o cît mai limpede conștiință de sine, de o bună cunoaștere a sinelui, raportată în permanență la alții, la împrejurările social-istorice mereu schimbătoare în care trăiești. Adevărul adevărat îl cunoaște numai Dumnezeu. Adevărul oamenilor e subiectiv, relativ, părtinitor, interesat. Aceasta nu înseamnă, însă, că nu avem dreptul, că nu ne putem apropia de adevărul adevărat, chiar dacă-l vom atinge numai la infinit.

La 1 septembrie 1989 trebuia să-mi reiau activitatea ca lector de limbă și cultură română la Universitatea „J. A. Komensky” din Bratislava, dar „Ceaușeasca”, savantul care răspundea de lectoratele din străinătate, n-a mai dat voie nimănui să plece, în ce mă privește poate și fiindcă nu aveam angajament de colaborare cu Securitatea. Mișcările revoluționare din țări ale lagărului socialist, membre ale Tratatului de la Varșovia, au devenit mai contagioase și mai periculoase decît Occidentul capitalist. Au trecut septembrie, octombrie, noiembrie, mă așteptau partenerii cehoslovaci (cele două surori slave de Apus, Cehia și Slovacia, nu se separaseră încă), mă așteptau studenții, ministerul, apartamentul, garderoba de iarnă, pînă cînd șeful

RM

şi va găsi încununarea în 1922, cînd, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, Regele Ferdinand şi Regina Maria erau încoronaţi – simbolizînd desăvîrşirea Unirii întemeiate pe umerii puternici al marilor şi iluştrilor oameni politici al epocii”.

Vedeţi ce prostănac şi ce ordinar e Ignatenko ăsta?

Prin urmare, nu 1 Decembrie 1918 e culmea cea mai înaltă a existenţei noastre naţionale, ci... încoronarea lui Ferdinand de Hohenzollern, în 1922! Păi hai să mutăm Ziua Naţională, atunci, Petrică băiatule!

F Mană cerească pentru spălătorii de morţi ai lui Ardei Umplut: pe pagina I a „Excrementului zilei” a fost publicat un articolaş intitulat „Gheorghe Moldoranu s-a spînzurat şi electrocutat simultan”.

Dar, fireşte, Şcoala de Gazetărie a Monstrului din Găgeşti nu va fi cu adevărat satisfăcută decît dacă va putea ancheta şi relata un caz de genul acesta: Ardei Umplut cade de la etajul X peste nişte sîrme de înaltă tensiune, îi intră un stîlp de telegraf în popou, trece trenul peste el, îl bărbiereşte cu elicea şi un avion bimotor, iar în cădere plonjează cu capul în jos într-un butoi cu zeamă de varză, unde îl ciugulesc găinile de puță; dar, minune mare, Superman nu moare, fiindcă are o vestă antiglonţ făcută din 2.000 de prezervative cu gust de Cernobîl! Felicitări, monstrule, ca mîine vei intra în Cartea Recordurilor! F Încă o dovadă a faptului că Partidul România Mare vine puternic din urmă şi va fi partidul viitorului: zilele trecute, primarul F.S.N. al comunei Unţenţi (jud. Botoşani), dl. Ilie Poţovei, şi-a anunţat demisia din acel partitd în derivă şi s-a înscris în Partidul România Mare. Îl aşteptăm şi pe Petre Roman... F Într-o singură săptămînă, puşlamalele de la Televiziune şi-au bătut joc şi de bătrîni, şi de copii: ambele acţiuni filantropice ale Fundaţiei Umaniste România Mare (Cina Creştină şi Darurile de Moş Nicolae pentru cei 150 de orfani ai Revoluţiei din Bucureşti) au fost difuzate, în batjocură, după orele 12 noaptea; cînd dorm atît bătrînii, cît şi copiii. Pentru curioşi, într-o singură săptămînă noi am făcut cadouri în valoare de 5.700.000 de lei. Stimaţi tovarăşi Paul Şoloc şi Cornelius Roşiianu, cînd o să vă bată Dumnezeu, să ştiţi că de la ticăloşiile astea vi se trage...

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 9 decembrie 1994) pașapoartelor din Oradea de atunci, Nicu Balaci, Dumnezeu să-i răsplătească, m-a învățat cum să fac rost de un pașaport turistic, în locul celui de serviciu, reținut la Minister, să plec la Viena și de acolo aveam trecere liberă la Bratislava. Existau și atunci în România comunistă indivizi cu fața umană. Un prieten și coleg de-al meu, amator de literatură și drumeție, Emil Chirilă, s-a oferit să mă conducă cu mașina proprie pînă la destinație. În ziua de 16 decembrie eram pe drum și nu știam că a început Revoluția în Timișoara. La Viena am fost găzduiți de părintele Marin Braniște în capela ortodoxă din incinta Centrului Cultural Român, de unde, chiar în cămăruța în care a fost cazat cîndva Eminescu, la 17 decembrie 1989, pe la orele prînzului, la Radio România Liberă, am auzit strigătul disperat al unei femei din Timișoara: „Nu trageți, măi, că sînteți români!”. M-am îndreptat imediat cu autobuzul spre Bratislava, colegul meu s-a reîntors acasă de frică să nu-i fie vandalizată locuința. Pe clădirea Universității din Bratislava scria cu graffiti: Nasleduje Rumunsko (Urmează România).

Pe data de 23 decembrie 1989, auzind ce se întîmplă în România, am trimis o scrisoare Minis­ terului Educației și Învățămîntului din București (o copie și chitanța de expediere a Recomandatei 5/08 AR le păstrez și astăzi), prin care anunțam că m-am hotărît să nu mă întorc în țară pînă nu cade dictatura lui Ceaușescu. (va urma) Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU Universitatea din Oradea

RM

3

Vineri, 17 ianuarie 2020

Minciuna stă cu poporul la masă

Astăzi, 15 ianuarie, e ziua naşterii lui Eminescu.

Ani de zile, eu am crezut că prenumele Mihail e rusesc (Mihail Kutuzov, Mihail Lermontov, Mihail Şolohov) – aşa că scriam, cu încăpăţînare, Mihai.

Pînă cînd am citit Biblia. Unde am găsit provenienţa ebraică a numelui Mihael, care înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?” (Celălalt Arhanghel, Gabriel, semnifică „Viteazul lui Dumnezeu”). El este particula pentru Dumnezeu. Isus pe cruce zice: „Eli, Eli, lama sabachtani?” – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.

V-aţi gîndit, vreodată, că trei oameni providenţiali din Istoria Poporului Român – Mihai Viteazul, Mihai Eminescu şi Mihail Kogălniceanu – sînt… vitejii lui Dumnezeu? Da, au fost oameni providenţiali. Unul moare trădat şi ucis. Altul moare în ospiciu, cu minţile rătăcite, în condiţii încă enigmatice. Iar celălalt moare departe de ţară, pe masa de operaţie, unde nu s-a mai trezit din anestezie. Poate că este adevărat ceea ce se spune, şi anume că oamenii cu nume asemănătoare au destine asemănătoare. Toţi aceia care au numele meu de botez, Corneliu, îmi seamănă pe undeva şi au trecut prin încercări similare ale vieţii.

Dar, nu despre nume proprii vreau să vorbesc azi. Mă gîndesc la destinul marelui sărbătorit de astăzi – cel din timpul vieţii şi cel postum. Nefericit destin, şi unul, şi altul. Aş putea scrie sute de pagini pe tema asta. Dar am să mă opresc la minciunile debitate după 22 decembrie 1989. Tot felul de guri de peşteră au debitat enormitatea că, pe vremea lui Ceauşescu, n-aveai voie să-l serbezi pe Eminescu.

Ce minciună sinistră! La ora la care citiţi aceste rînduri – fie în ziarul tipărit, fie pe Internet – eu mă aflu chiar la mormîntul lui Eminescu, unde am depus o coroană de flori cu mătase Tricoloră. Fac acest ritual din iunie 1989 – cînd s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui. Atunci, însoţit de soţul sorei mele, Lidia, regretatul economist Liviu Samson, am depus o coroană identică. Era omor de lume în jurul acelui sanctuar. M-am pomenit salutat de un bărbat corpolent, cu păr şi barbă de culoarea zăpezii. Era basul Nicolae Florei, un strălucit interpret al muzicii lui Wagner, dar şi al romanţelor eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Pe lîngă plopii fără soţ“, „Sara pe deal”… Atunci, cineva a avut inspiraţia să ne facă o fotografie. Imagine care confirmă spusele mele: nu ne-a interzis nimeni să-l celebrăm pe Poetul Naţional!

După cum se vede, aşa-zişii „dizidenţi” Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici, Mircea Dinescu nu apar, pe nicăieri, în nici o poză. Ştiu

ce pot răspunde: aveau domiciliu forţat, îi urmărea Securitatea etc. Alte minciuni. Cel urmărit de Securitate eram tot eu, mai ales că, doar cu 10 zile înainte (mai exact la 5 iunie 1989) îmi depusesem carnetul de membru PCR şi legitimaţia de ziarist Agerpres pe adresa lui Ceauşescu, la Registratura CC al PCR. Ei, bine, timp de 10 zile a staţionat o Dacie albă, cu perdeluţe şi antene, în faţa blocului unde locuiam – era, în mod clar, o maşină de filaj a

Corneliu Vadim Tudor și Gheorghe Eminescu (nepotul lui Mihai Eminescu)

Securităţii. De ce am recurs la acel gest? Am mai scris despre asta: cu o seară înainte, am văzut că placa de marmură amplasată pe faţada căsuţei de pe Str. Buzeşti fusese dată jos. Era limpede: urma demolarea! Exact asta i-am scris, în epistola de 10 pagini, lui Ceauşescu.

Care a dat ordin să nu mai fie demolată acea casă, unde Eminescu locuise în 1882. Ei, bine, ceea ce n-a îndrăznit Nicolae Ceauşescu a îndrăznit… Sorin Oprescu! Primarul Capitalei n-a avut nici o reţinere să pună buldozerele pe acel imobil – ultima locuinţă bucureşteană a lui Eminescu. S-ar fi putut găsi o altă soluţie, pentru sistematizarea zonei? Fireşte. S-au mutat ele biserici – putea fi mutată şi coliba aceea.

Repet: Nicolae Ceauşescu n-a îndrăznit, în 1989, să demoleze ultimul domiciliu, din Bucureşti, al „Omului Absolut al Culturii Române”, dar Sorin Oprescu l-a demolat cît ai bate din palme, după 25 de ani, în 2014!

Sacrilegiul de care n-au fost capabili comuniştii fără şcoală a fost comis de capitalişti, democraţi, elitişti, intelectuali ş.a.m.d.

Indiferent ce ar zice unii şi alţii, aceasta e realitatea.

Eu am trăit, pe viu, toate astea. Aşa cum am trăit şi scena tulburătoare, din octombrie 1968, de la casa lui Eminescu, din Ipoteşti. Mă aflam la prima ediţie a Festivalului de Poezie „Mihai Eminescu”, de la Iaşi.

Intrasem în anul II de Facultate. Veneam aureolat de gloria unui premiu de dramaturgie, cu o piesă jucată, în aprilie, la Radio. Încă nu împlinisem 19 ani. Era încă vie emoţia gestului eroic al lui Nicolae Ceauşescu, care a riscat, enorm, protestînd faţă de invadarea Cehoslovaciei.

Atunci s-a înscris pînă şi Paul Goma în PCR. Acolo, la Casa Memorială din Ipoteşti, s-a desfăşurat un recital de poezie. Îl ţin minte, şi acum, pe Ludovic Antal – unul dintre cei mai mari recitatori pe care i-a avut teatrul românesc, cu o voce metalică şi un timbru inconfundabil. Acesta a recitat „Doina”: „De la Nistru pîn’ la Tisa”. Alături, se afla postul de Miliţie din comună. I-am Casa în care a locuit Mihai Eminescu în anul 1882 și unde primea vizitele văzut pe miliţieni stînd cu Veronicăi Micle - Strada Buzești nr. 5, București

coatele pe gard şi plîngînd. Toţi ne gîndeam la glonţul care îi trecuse ţării pe la ureche, cu numai două luni înainte. S-a spart gheaţa! Epoca stalinistă murea, pe zi ce trece. Ne recăpătam mîndria de a fi români. Evident, nici Ludovic Antal, nici ceilalţi participanţi n-au păţit nimic. Ulterior, după 1989, s-a lansat o altă minciună: că actul de curaj al lui Ceauşescu a fost o şmecherie, că el n-a riscat nimic etc. Ce nemernici!

Revin la poezia „Doina“. În 1983 era centenarul ediţiei Princeps – din timpul vieţii – a volumului „Poesii“. Ca să nu existe discuţii la Direcţia Presei (Cenzura), eu i-am propus tînărului secretar CC al PCR Petru Enache să scoatem ediţia anastatică (fotocopiată) a acelui magistral volum. Amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu – care a fost nu numai un mare creator, ci şi un desăvîrşit patriot – a îmbrăţişat, cu căldură, ideea. Aşa a apărut acea bijuterie editorială. Aşa au apărut şi alte lucrări monumentale: „Dacia preistorică“, de Nicolae Densuşianu, „Marea Neagră“, de Gh. Brătianu, „1848 la români“, de Cornelia Bodea ş.a. Noi trei le-am scos, nu altcineva. Adevărul e acesta: marile cărţi, adevăratele capodopere atunci au văzut lumina tiparului, în epoca mult-blamată azi, de către toţi impotenţii. Mă refer la „Bietul Ioanide“ şi la „Scrinul Negru“ (George Călinescu), „Cronică de familie“ (Petru Dumitriu), „Moromeţii“, „Delirul“, „Cel mai iubit dintre pămînteni“ (Marin Preda), „Groapa“, „Principele“, „Săptămîna nebunilor“ (Eugen Barbu), „Primele iubiri“ (Nicolae Labiş), „Îngerul a strigat“ (Fănuş Neagu), „Sfîrşit de veac în Bucureşti“ (Ion Marin Sadoveanu), „Un om între oameni“ (Camil Petrescu), „Baltagul“ (Mihail Sadoveanu) ş.a. Care sînt „capodoperele“ ultimilor 25 de ani? Nu sînt! Şi atunci, de ce se minte ca la balamuc? De ce e pusă la stîlpul infamiei acea perioadă? Care a avut multe şi mari păcate, dar a fost fecundă pentru creaţie.

Mai are rost să pomenesc avalanşa de minciuni cu care au fost bombardaţi românii după 1989?

Clanţe şi robinete de aur la baia lui Ceauşescu…

Mari averi depuse de familia respectivă în bănci… Încercarea de asasinare a transfugilor de la „Europa liberă“… Numai invenţii. Rod al unei fantezii bolnave. Zilele trecute, am aflat o altă poveste scoasă din burtă: un tînăr numismat din Basarabia, Mihai Ciocan, mi-a relatat că, dincolo de Prut, de ani şi ani, toată lumea ştie că eu primesc bani, regulat, de la SRI (?!). Hai, că la aşa ceva nu m-am gîndit! Cît de nebun poate fi acela care a răspîndit o asemenea porcărie? La fel de nebun ca acela care, în 1990, a minţit, şi a împrăştiat otrava, că eu am înfiinţat „România Mare“ cu banii lui… Iosif Constantin Drăgan (?!). De ce nu cu banii lui Iosif Vissarionovici Stalin? E inutil să mai precizez că n-am cerut şi nici n-am primit, niciodată, vreun ban de la bogătaşul din Milano, care, ca mai toţi bănăţenii, era zgîrcit. A nu se uita şi de minciunile conform cărora Nicolae Labiş şi Marin Preda au murit… asasinaţi (?!).

Ar fi multe de spus. Dar cred că esenţialul s-a desprins: e o poftă de minciună la unii români ceva de speriat. Poate că ne vine pe filiera latină – fiindcă şi italienii, şi francezii preferă să creadă o calomnie, în dauna unui adevăr. Din păcate, unele calomnii fac victime şi falsifică Istoria. Aşa că Minciuna stă cu Regele la masă, cum zicea Al. Vlahuţă, desigur – dar stă şi cu Poporul. Pe care îl iubim, dar nu e bine să-l idealizăm, fiindcă se dă în vînt după falsuri şi gablonţuri.

CORNELIU VADIM TUDOR 15 ianuarie 2015

4

Vineri, 17 ianuarie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

MIHAI EMINESCU 170 DE ANI DE LA NAŞTERE Ce-am putea vorbi, acum, la 170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, nu despre poet, ci despre noi, ca ţară europeană?... O temă care, după părerea noastră, merită să fie dezbătută pe larg, dar cum spaţiul tipografic nu este îngăduitor cu tot ceea ce am vrea să spunem, ne vom raporta, ca martori, la schimbarea survenită după evenimentele din decembrie 1989, care, sub masca democraţiei și a libertăţii, ne-a adus atîta sărăcie şi jale, că bietul român nu mai are linişte, frămîntat de grija zilei de mîine... În rest, este liber să facă ce vrea cu viaţa lui şi a familiei sale, care abia-şi duce traiul.. Acesta este un aspect, dar să nu uităm că, odată cu libertatea, minciuna a devenit pentru tot românul literă de lege. Tare mult cred că l-ar fi întristat pe Mihai Eminescu felul în care trăim noi, ca națiune, știind bine cît de mult și-a iubit poporul și țara.

Oricît de mult au scris despre el iluştrii lui admiratori, dar şi detractorii săi, indiferent de opiniile lor, el a rămas pentru generaţiile de cititori cel mai popular poet al românilor din toate timpurile. Așadar, s-au împlinit 170 de ani de cînd poetul avea să vină pe lume... Şi nu a venit singur, ci purtînd în el geniul poeziei, fără ca nimeni din familia sa și, apoi, nici chiar el să bănuiască o clipă că, în posteritate, va fi cel mai îndrăgit poet al românilor... Ca în fiecare an, de 15 ianuarie, românii vin la mormîntul lui de la Cimitirul Bellu, pentru a-1 omagia, păstrînd un moment de reculegere, citindu-i din poezii, sau din creaţiile lor personale, dedicate celui supranumit ,,Luceafărul poeziei românești”. Din păcate, însă, printre aceştia se află şi destui impostori, care nu vin la locul său de veci să-i aducă o floare, să verse o lacrimă sau să-i aprindă o

lumînare la căpătîi... nici vorbă, ei vin acolo doar să se dea în spectacol... Un spectacol de prost gust, în care cei din această categorie nu fac altceva decît să pălăvrăgească pe seama lui, la un pahar de vin şi o bucată de prescură, aduse de cine ştie ce bătrîne care au încurcat mormîntul poetului cu cel al vreunei rude de-a lor.

Credem că Mihai Eminescu, pentru zestrea literară pe care ne-a lăst-o, merită mult mai multă prețuire și omagiere a memoriei sale, nu doar cu această ocazie, ci ori de cîte ori ni se va oferi prilejul, pentru că el este coloana vertebrală a poeziei noastre... Doar procedînd astfel, vom putea arăta cine sîntem noi, ca popor, fiind conștienți de rolul determinant pe care îl are comportamentul nostru în formarea deprinderilor, întru frumos şi sensibilitate, ale tinerei generaţii... Din păcate, am lăcrimat cu tristeţe cînd, în urmă cu un an, în vestitul parc din Bucureşti, „Lia Manoliu”, unde era organizat de edilii Sectorului 2 un tîrg gastronomic, în sfîrîitul grătarelor şi răsucitul butoaielor cu bere, la bustul lui Mihai Eminescu, de pe aleea principală, înconjurat cu fel şi fel de tarabe încărcate cu bucate alese, nu am văzut pe nimeni care să fi depus o floare în memoria poetului. Iar în vecinătatea sa, se afla clădirea, impozantă cîndva, a Teatrului de vară „Mihai Eminescu”, astăzi, Centrul cultural internaţional „Mihai Eminescu”, cu porţile zăvorîte cu nouăzeci şi nouă de lacăte, mîncate de rugină, imagine ce-ţi lăsa impresia că, de multă vreme, nimeni nu mai trecuse pe acolo, cît despre vreun eveniment închinat poetului... nici vorbă.

Eminescu este universal şi, prin el, indiferent cu ce ocazie îl aducem în discuţie, să vorbim despre el ca despre un frate mai mare, întru inteligenţă, spirit şi devotament cultural, pentru că şi noi, la rîndul nostru, prin el, spiritual, sîntem universali. Prin urmare, Mihai Eminescu este ceea ce este, pentru că geniul poeziei sale 1-a ridicat la rangul de Poet Naţional al românilor.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Mînăstirea Putna, ,,Ierusalimul Neamului Românesc” (1) Mînăstirea Putna, așezată la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima și cea mai importantă ctitorie a voievodului moldovean Ștefan cel Mare și Sfînt, și străjuiește, de peste cinci veacuri, ținutul legendar al Bucovinei.

Scurt istoric Cronicarul Ion Neculce istorisește astfel despre felul în care a fost ales locul pe care avea să fie zidită Mînăstirea Putna: ,,ȘtefanVodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mînăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vîrfu de munte ce este lîngă mînăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”. Începute la 10 iulie 1466, după cucerirea Cetății Chilia (1465), lucrările de construcție a bisericii cu hramul ,,Adormirea Maicii

Dom­nului” vor fi terminate în anul 1469, slujba de sfințire avînd loc la 3 septembrie același an. S-au construit apoi Casa Domneasca (1473), chiliile, zidul de apărare cu turnurile aferente și Turnul Tezaurului, lucrările finalizîndu-se în anul 1481. După intrarea, din anul 1775, sub ocupație habsburgică, mînastirea va mai suferi o serie de transformari exterioare prin extinderea zonei de nord a incintei, noi construcții de chilii (1852-1856), modificări ale formei acoperișului bisericii (1859), lucrări mai ample asupra acesteia avînd loc în 1902, sub conducerea arhitectului vienez K.A. Romstorfer.

Domnul Ștefan cel Mare care, la 1 mai 1488, a dăruit Mînăstirii Putna craniul Sfîntului Ierarh Ghe­ nadie, trece la cele veșnice în 2 iulie 1504, fiind înmormîntat în Biserica Mînăstirii Putna. La 20 aprilie 1517 moare si Bogdan al III-lea,

RM

S ămînța bună

Btrnul orologiu

Motto: ,,Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!”

(Psalmul 90.12) Într-un ungher al camerei se află bătrînul orologiu, avînd mai mult de o sută de ani. Limba lui se duce și se-ntoarce neobosită: Tic-Tac, mișcător și solemn în același timp. Mișcător, pentru că vorbește de generații trecute, care și ele l-au auzit.

Solemn, pentru că ne spune că timpul se scurge neînduplecat. Tic-Tac, Tic-Tac!…

Faptul că ne aflăm la început de an înseamnă că un alt an s-a încheiat. Prieteni, să ascultăm limbajul bătrînului orologiu!

El ne îndeamnă să luăm aminte la ceea ce ne spune Cuvîntul lui Dumnezeu: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mîntuirii“ (2 Corinteni 6.2). Vom lăsa să treacă „clipa potrivită“ (Ieremia 46.17)?

Cea mai importantă decizie îți stă înainte: referitoare la viața veșnică sau la condamnarea veșnică! Așadar, decizia cu privire la unde îți vei petrece tu veșnicia se ia aici și acum. Nu mai tîrziu! Nu după moarte! Nici la o așa-numită „judecată de apoi“, despre care se aude vorbinduse uneori! Tu ai doar pentru ziua de astăzi promisiunea mîntuirii. Pentru tine, orologiul lui Dumnezeu indică „Acum“ și „Astăzi“. Este ceasul să ne trezim din somn! Noaptea este foarte înaintată!

fiul Voievodului Ștefan, fiind și el îngropat tot în Mînăstirea Putna. În anul 1653 este distrusă biserica mînăstirii, inclusiv pictura interioară și exterioară.

Din porunca domnitorului Vasile Lupu, se va începe refacerea bisericii, în anul 1653. Lucrările vor fi continuate de voievozii Gheorghe Ștefan și Eustrație Dabija și terminate în anul 1662. În anul 1904 are loc comemorarea a 400 de ani de la adormirea Sfîntului Voievod Ștefan cel Mare.

Costin Petrescu pictează portretul acestuia, avînd ca model portretul domnitorului din Tetraevanghelul de la Humor. La data de 15 mai 1918, Consiliul Național Român din Bucovina proclamă reintegrarea Bucovinei în componența României, iar in 1966, la recomandarea UNESCO, împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mînăstirii Putna se celebrează pe plan mondial.

Arhitectura ansamblului monahal Intrarea în incinta Mînăstirii Putna se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter și etaj, pe a cărui fațadă estică se află stema Moldovei, datată cu anul 1471.

Turnul a fost zidit în anul 1757, în vremea domnitorului Constantin Racoviță, despre aceasta dînd mărturie și stema de pe fațada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei și Țării Românești.

Deoarece poetul Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna, din august 1871, au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această construcție se numește ,,Turnul Eminescu”. Tot pe latura de est este situat și Turnul clopotniței, construit în anul 1882.

Singura clădire rămasă din vremea Voievodului Ștefan este Turnul Tezaurului, a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adapostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfînt lăcaș. (va urma) Sursa: crestinortodox.ro

RM

5

Vineri, 17 ianuarie 2020

Polemici«Controverse Porni Luceafărul...

Eminescu și poeziile lui

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și budiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedînd știința celor publicate pînă astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gîndirii omenești. Căci cum să ajungi la o privire generală, dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice pînă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omului, asupra soartei poporului român.

TITU MAIORESCU, 1889

Eminescu Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor... Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de o cultură atît de vastă și de o originalitate atît de puternică.

ALEXANDRU VLAHUȚĂ, 1889

Mihai Eminescu Pentru literatura română, Mihai Eminescu a fost – cum spune undeva Carlyle – un trăsnet picat din senin. A întrupat, cu o putere covîrșitoare, cel mai înfiorător sentiment omenesc: zădărnicia universală.

Pe sensibilitatea atîtor generații, Eminescu a picurat melodia pătrunzătoare a nimicniciei eterne. Ținutul poeziei eminesciene e pesărat cu bogăția culorii, cu adîncimea simțirii și culmea strălucitoare a ideii – ca un munte scăldat în soare.

Dar poetul s-a coborît din cetatea eternității și la nevoile aspre ale neamului. I-a sorbit înțelepciunea și i-a îmbinat fîșiile închipuirii, din care s-a hrănit cu pietate. A biciuit turma înstrăinaților cu indignare profetică. A izbit fără cruțare, cu violența dreptății jignite, tot ce i s-a părut că întunecă imaginea lui ideală despre românism. Cu pasiunea cu care a negat viața universală, a crezut în ființa neamului său. A năzuit să-l înalțe prin activitate și contemplație.

Prin Eminescu, literatura română a făcut cea mai mare cucerire în panteonul uman. Sensibilitatea l-a situat în marea familie a liricilor veacului al XIX-lea. În pragul veacului al XX-lea, Eminescu e mărturia mîndră a sensibilității române în fața literaturii universale.

POMPILIU CONSTANTINESCU, 1925

Monumentul lui Mihai Eminescu Prin scrisul lui Eminescu, a cerut cuvînt ideea integrității naționale cu toate atributele ei logice.

Unitatea literară ca o formulă pregătitoare a unității politice, iată lozinca spre care s-a îndrumat el, căreia de la început i-a jertfit ritmul măreț al unei creațiuni fără precedent încă în analele noastre. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul, pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc... A plecat să-l cunoască și pretutindeni a pus urechea să-l audă.

Limba lui literară, într-o vreme cînd grămătici de

tot soiul o drămăluiau cu erezii savante, se adapă din moștenirea ,,veche și înțeleaptă” a tuturora. Un proverb din Munții Moldovei, o glumă de pe Tîrnava, o frază euritmică din Gorj, toate își dau întrunire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întîi – și de un caracter difinitiv – tabelele legii în graiul nostru.

OCTAVIAN GOGA, 1930

Sinteză a sufletului românesc Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza științei, cugetării, simțirii și instinctului acestui neam.

Sintezele se interpretează însă individual și local.

Omul Eminescu aducea cu dînsul din adîncul generațiilor care se succedă ceva foarte vast și foarte adînc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetățile și bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfrățiri seculare.

Un om ca dînsul îl vom avea din nou numai cînd peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, avînd curajul de a rămîne sus pe pisc. Orice ape învălmășite s-ar zbate la picioarele muntelui.

NICOLAE IORGA, 1934

Poezia pînă la Eminescu - note dintr-o conferință – Pentru noi, Eminescu rămîne poetul absolut, fiindcă el a creat sau mai precis a descoperit armonia poetică a limbii române. Să ne înțelegem, nu pretindem că această armonie nu exista și înaintea lui Eminescu – latentă în poezia populară și cu izbucniri surprinzătoare în cea cultă, ca în versul, atît de pur, al lui Grigore Alexandrescu din ,,Umbra lui Mircea” (la Cozia): ,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” – unde hotărît elementul poetic nu-l putem căuta în faptul descrierii, căci același fapt spus altfel, oricum am ticlui versul, îi distruge poezia. Umbra turnurilor nalte stă culcată peste unde - e proză versificată.

Ceea ce, însă, zăcea neexploatat în versul popular (...), ceea ce însă nu apărea decît sporadic, aproape accidental la Eliade sau Alecsandri, ale căror versuri pure se pot număra pe degete, la Eminescu capătă valoarea unui principiu.

Fiecare epocă și-a închipuit un alt Eminescu și a pus în valoare o altă latură a operei și a personalității sale uriașe, precum și fiecare generație de scriitori a înțeles altfel și a prețuit deosebit poezia noastră populară. Și era și firesc să fie așa, căci Eminescu și Poezia populară sînt cele două mari fenomene ale liricei române care o depășesc și o fecundează totodată.

ION PILLAT, 1937

Eminescu Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între scriitorii acestui neam, apărut pe neașteptate în literatura lîncedă și convențională a epocii. În viața lui scurtă a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute pînă astăzi, îmbogățind ritmul, rima și expresia artistică; a dat cuvintelor simple – valori nouă și armonii suprinzătoare, sentimentelor – adîncime unică, viziunilor – orizont nemărginit.

Pe lîngă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului.

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru patrie se vădește și în pasiunea cu care a cercetat comorile vechi ale poeziei populare, înnoind-o și ridicînd-o la un înalt potențial artistic. Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim și cu arta poetului modern. Legătura strînsă

Desen de Camil Ressu între sufletul poporului nostru și natură, umorul și fantezia caracteristice basmelor noastre populare sînt valori fixate într-o formă măiastră și încîntătoare la Eminescu. ,,Pe lîngă plopii fără soț”, ,,Atît de fragedă”, ,,Cînd amintirile”, ,,O, mamă”, ,,Odă” și atîtea altele, în care poetul cîntă sentimentul etern omenesc al iubirii, rămîn juvaere rare ale realizărilor marelui poet. Generația mea le-a știut pe de rost; generații de tineri le vor murmura și de-acum înainte în primăvara vieții, cît va suna pe lume dulcea limbă românească.

MIHAIL SADOVEANU, 1951

Basm Pe vremea cînd Dumnezeu umbla cu Sfîntul Petru pe pămînt, sub chipul unor moșnegi gîrbovi, sprijiniți în toiag și cu sandalele rupte, iar la căderea nopții băteau pe la ușile oamenilor, și li se întîmpla de multe ori să fie izgoniți, într-un rînd, i-a prins noaptea pe cîmp, iar odată cu ea o ploaie care le-a udat veșmintele și i-a umplut de noroi, și tot rătăcind ei în întuneric, numai într-un tîrziu au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.

Cîini mari s-au repezit să-i sfîșie, dar numaidecît s-a auzit un glas bărbătesc întrebînd cine bate și au răspuns: - Oameni buni! Atunci, omul, potolind cîinii, i-a poftit în casă unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și el a început să dea porunci, dar cu blîndețe: - Mario, ia mai pune cîteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fîntînă după o doniță de apă proaspătă. Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte... Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe, și i-au ospătat, și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutui și a busuioc.

A doua zi dimineață, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră, și le-au urat drum bun. Și cum au iești din sat, Sfîntul Petru a început să se roage de Dumnezeu: - Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos!

- Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, c-ai văzut că erau nevoiași?

- Doamne, fă ceva, fă-i să-și vadă măcar o dată sufletul!

- Să-și vadă sufletului spui, Sfinte Petre?

- Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul acela de colo...

- Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gînditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

GEO BOGZA, 1971

6

Vineri, 17 ianuarie 2020

Polemici«Controverse Luceafărul de ziuă al cugetului românesc Anul acesta, la 15 ianuarie, poporul român celebrează 170 de ani de la nașterea poetului nostru național, eveniment ce depășește ca semnificație simpla consemnare aniversară și certifică o sărbătoare fundamentală a culturii românești. Iar cel mai profund omagiu adus ,,poetului nepereche” este acela, în primul rînd, de a-i reciti opera. În același timp, de mare folos ne poate fi și rememorarea însemnărilor făcute de scriitorii români despre genialitatea și personalitatea marelui nostru poet. Iată, deci, o selecție din scrierile lui Tudor Arghezi, din care putem afla...

Ce fel de om era Eminescu... * ,,Fiind foarte român, Eminescu e universal. Eminescu nu este el decît în românește. De aceea poezia lui nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată...” * ,,A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă. Nu poate să ajungă vorba pînă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă...” * ,,Într-un fel, Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat...” * ,,Mă numesc unul dintre oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de 9 ani.

L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. «Uite-l pe Eminescu!»

- a spus cineva, cu un glas pe care-l țin minte. Nu puteam ști atunci cine era Eminescu. Glasul acela mi-a rămas în ureche, aninat ca o schiță de fum...” * ,,Eminescu a fost ceea ce se cheamă un caracter.

Nu a fost un oportunist. A fost un om, un om întreg. Întraltfel, nici nu putea să fie ce a fost și ce este...” * ,,Morții servesc de minune pe oamenii în viață. Pe la mormîntul lui Eminescu trece, de o vreme, toată ginta literară. Eminescologii au vorbit de sub teiul lui Eminescu mult și cu elan: unii dintre ei s-au și împroprietărit.

Cine nu-și ascute creionul de piatra lui de mormînt cu medalion? Cine nu s-a iscălit lîngă basorelief? Eminescu este mai mult pretext decît subiect...” * ,,Cît a trăit, Eminescu a fost pîrît că nu știe să scrie și că strică limba românească a unei corcituri didactice cu numele de Vizanti. Nu importă dacă ducele venetic primea

Mi-e dor de Eminescu, cel mare i cel sfnt Se-ntîmplă lucruri stranii, aici, la noi acasă. Și dacă se întîmplă, se-ntîmplă și atît: Minciuna și-adevărul stau la aceeași masă, Beau din aceeași cupă și nimănui nu-i pasă, Păcatul poartă cruce cu lănțișor la gît.

Se-ntîmplă lucruri stranii în fiecare clipă Nici timp nu ai de ele, de lucruri, să te miri. În preajmă zboară îngeri cu-o singură aripă, În codru, în poiană, privighetoarea țipă; Lacheul, cutra, hoțul pretind a fi martiri.

Se-ntîmplă lucruri stranii cu toată stirpea noastră. Și nu de ieri se-ntîmplă, și nu de-alaltăieri: Un corb… și corbul trece drept pasăre măiastră Un orb… și orbul vede lumina prin fereastră; Rodește cancer toamna grădina cea de meri.

Se-ntîmplă lucruri stranii cu noi, cu fiecare, Și-ai vrea să fugi de ele, dar n-ai unde să fugi.

Ferice de nebunul ce crede spinul floare: Din spini cunună-și face și mare e, și tare…

Iar eu și tu rămînem o viață-ntreagă slugi.

Aceeași lume, parcă, dar lumea deodată Se face că-i străină: nici noapte și nici zi, Nici frate și nici soră, nici mamă și nici tată; Adulmecă pe-aproape o haită-nfometată…

Ce ne așteaptă mîine: vom fi sau nu vom fi?

Un nu știu cine rîde, un nu știu cine plînge, Un nu știu cine zvîrle cu pietre în străbuni…

botezul la Gorița sau la București, ori dacă nașul i-ar fi dat în scăldătoare numele de Alexe sau de Timoleon...” * ,,Poetul se iubea atît de puțin, încît a fugit și de pensula portretistului, și de obiectiv. Volumul «Poezii», în ediția Maiorescu, cuprinde 61 de bucăți pe vreo 300 de pagini, ilustrat cu o gravură de mărimea unui timbru poștal. Comparată cu vanitățile din vitrină ale urmașilor, atitudinea lui de indiferență ar trebui să ne cam jeneze...” * ,,Actor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu șerpii, cu muștele, cu catîrii – cu viața; pribeag, hoinar, încolțit, flămînd, cînd îmbrăcat, cînd fără cămașă pe el și bolnav, într-o sărăcie insuportabilă azi nici unui om civilizat, deprins cu minimum de confort”. * ,,Eminescu nu a fost niciodată stăpîn pe orele lui de lucru și a scris pe unde apuca, de-a fuga și pe sărite. Între secunde și necesități, el trebuia, întainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic cotidian, plus informații și fapte diverse...” * ,,Dragostea lui Eminescu e mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă, de pasiune. Femeia lui Eminescu nu e niciodată soție, rămînînd exclusiv amantă. Bărbatul e un trecător, un călător. Căsătoria stingherește...” * ,,Eminescu nu era un improvizator. El lucra ca un bijutier, dovadă perfecțiunea la care au ajuns versurile sale. Eminescu este singurul poet român care a împins meticulozitatea pînă la întocmirea, pentru uzul propriu, a unui dicționar de rime...” * ,,Eminescu nu a scris o carte, el a suferit-o; ruptă din el...” * ,,Eminescu nu-și iubea literatura. El iubea strădania de ajungere la formă, dar odată atinsă, din punctul visat, o fracțiune, cred că era, ca și în dragoste, decepționat. În perspectivă divină, e foarte firesc că Eminescu a refuzat să-și scoată versurile în volum. N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre «Luceafărul» lui. «Luceafărul» trebuie socotit însă că face parte din Sfintele Scripturi, după Apocalips...” * ,,Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine...” * „Eminescu a fost un scriitor integral, numai și numai scriitor, întîiul nostru scriitor fără altă meserie din care să trăiască. Eminescu e, se poate spune, primul scriitor de profesie, român”.

Și funia se strînge la par, încet se strînge, Și stropul cel de rouă e tot un strop de sînge.

Au nu-i apocalipsul acesta, oameni buni?

Mi-e teamă de-un cutremur cu haos și ruine, Mi-e teamă de prieteni, mi-e teamă de dușmani, Mi-e teamă de cuvîntul pe care-l port cu mine: Din care limbă este? De care lege ține?

Mi-e dor de Eminescu la douăzeci de ani.

Ce-ar zice azi Poetul, de-ar fi ca să coboare De la Hotin la vale, pe vechile poteci?

Ar blestema lăcusta de altădată, care Precum puhoiul vine și roade frunză, floare?...

Pe noi, urmașii Romei, ne-ar blestema în veci!

Noi am uitat că țara se apără cu pieptul.

Noi am cîntat, vai, ode – și-am țopăit în drum; Am lăudat debilul, am insultat deșteptul…

Să fim stăpîni de țară noi nici nu avem dreptul – Noi merităm destinul ce îl trăim acum.

Deci, lucrurile stranii nu sînt atît de stranii Și nici întîmplătoare nu sînt precum le crezi, Ci pîntecul ne crapă, în pungă sună banii, Iar dacă sună banii, împărătești ni-s anii…

De sus, din ceruri, Doamne, ne vezi sau nu ne vezi? Și iar mă-ntreb în șoaptă: dar mîine ce ne-așteaptă?

Vom fi? Și care cîntec sînt azi dator să cînt?

Un gînd mă însenină, un clopot mă deșteaptă: ,,Sfărmați orînduiala cea crudă și nedreaptă!...”

Mi-e dor de Eminescu cel mare și cel sfînt.

DUMITRU MATCOVSCHI (1939-2013)

RM

Zpezi de aduceri aminte Zăpezi de aduceri aminte De anii copilăriei crestați pe ninsori, O, de cîte ori, de cîte ori Îmi vorbiți de sat, fără cuvinte!

Mai pure ca roua, cînd fața-mi spălați, Ca un izvor de munte și de răcoare, Se făcea ziuă, se făcea sărbătoare, Și copacii mă sărutau, aplecați.

Unde sînteți acum, prin ce zodii Haiducii albi vă biciuie hergheliile, Cînd pe lume s-au șters toate copilăriile Și-au rămas în amintiri fericitele rodii?

Cădeți iar din cer, albe oseminte, Zăpezi, zăpezi de aduceri aminte...

GEO CIOLCAN

Călătorie cu gîndul pe cărările timpului (2) Cugetări, maxime, aforisme...

Pe cărările timpului sînt ,,gravate” nestemate ale inteligenței universale - reflecții ale unor minți strălucite – pentru a contempla doar seninul și a uita norii care aduc furtuna.

Ele sînt produsul gîndirii unor personalități, ale căror țeluri sînt conforme cu țelurile și dorințele istorice ale unei epoci, ale unui popor.

Din multitudinea de teme la care oamenii au meditat dintotdeauna, am selectat cîteva dintre citatele și cugetările memorabile care se referă la civilizație, limbă, cultură și istorie: * ,,Civilizația constă nu numai în rezultatele exterioare ale progresului tehnico-științific, ci mai ales în acele potențe interne spirituale, în convingerile și cunoștințele din care izvorăsc dorința de cultură și capacitatea de a o realiza” – ALBERT SCHWEITZER * Gradul de civilizație a unui popor nu se numără după numărul botinelor lustruite, al frazelor franțuzești și al gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului” – MIHAI EMINESCU * ,,Limba ese primul mare poem al unui popor” – LUCIAN BLAGA * ,,Limba noastră românească a fost mlădiată și toarsă de geniul atîtor poeți, după legile ei interioare, dar cu adaosurile primenitoare ale fiecărei peceți personale” – ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA * ,,Limba este Istoria țării întrupată în cuvînt. În fiecare silabă românească e taina unui strop de sudoare picurat pe un bob de grîu spre încolțiri viitoare. În orice vorbă sau strajă, o armă și-un brăzdar...

Fraza e o ctitorie domnească avîndu-și clopotnița în soare..

O pagină de pravilă e o cetate de scaun...

O carte e o țară...

Cu o mînă de cuvinte într-o straiță, ca merinde la drum, poți colinda țara toată, regăsind-o, ca poetul, întreagă «din hotar în hotar», umblînd în lungul și-n latul spațiului ei mioritic, cutreierînd-o pe coordonatele timpului ei de neatîrnare și pe plaiurile independenței din adîncul legendelor pînă-n prezentul mileniului trei, spre a-i cunoaște coordonatele de sunet și suflet, suflare și silabă, simțire și sens, și spre a-i recunoaște memoria: tăria Istoriei române...” – ROMULUS VULPESCU. Sfîrșit LILIANA TETELEA

RM

Vineri, 17 ianuarie 2020

File de istorie

Ciprian Porumbescu, un cîntăreț al Neamului Românesc Motto: ,,Dulce Bucovină,/ Veselă grădină,/ Cu pomi roditori,/ Și mîndri feciori”. (Cîntec popular) ,,România Mare”, o revistă-drapel, condusă cu profesionalism de domnișoara Lidia Vadim Tudor, fiica regretatului om de cultură Corneliu Vadim Tudor, a găzduit recent un material privind viața și activitatea lui Ciprian Porumbescu (1853-1883). Făcînd o cercetare mai aprofundată, muzicologul George Sbârcea (1914-2005), a publicat o carte în anul 1984, la Editura Ion Creangă, în care găsim informații de o deosebită importanță pentru cunoașterea și aprecierea personalității și operei tînărului Ciprian Porumbescu.

Autorii acestui material au fost rugați de numeroși cititori să revină cu alte referiri la viața și opera muzicianului și patriotului român din Bucovina. *** În imaginea ce se desprinde din biografia lui Ciprian Porumbescu, cititorii vor descoperi pe artistul creator și pe patriotul luptător pentru progresul Neamului Românesc. Cele două noțiuni nu se întîlnesc întotdeauna, dar cînd acest lucru se întîmplă, ele dau naștere personalităților făuritoare de istorie.

Considerată un tărîm binecuvîntat de Dumnezeu, cu peisaje pitorești, Bucovina este una dintre cele mai fascinante regiuni din România. În satele sale autentice locuiesc țărani după principii puternice, care respectă tradițiile și obiceiurile transmise din moșistrămoși. Obiceiurile bucovinenilor pot concura cu succes cu datinile rurale mai cunoscute din Europa.

Putem spune că satele sînt mai atrăgătoare, datorită căldurii și prieteniei oamenilor care le populează. Întreaga regiune este conturată de masive muntoase, păduri, pășuni înverzite, peisaje montane și locuințe tradiționale. La fel, aici se găsesc locuri cu mare încărcătură istorică: Cetatea de Scaun a Sucevei, Scheia, Măgura, Cetatea Albă, Orhei, Hotin, Chilia, Neamț, precum și renumitele mînăstiri: Putna, Moldovița, Sucevița, Humor, Probota, Dragomirna, Voroneț.

Ciprian Porumbescu a fost prezent prin scrierile sale în publicațiile din Bucovina, apoi îl regăsim în paginile revistelor, gazetelor și almanahurilor din toate provinciile românești, îndeosebi în Albina, Gazeta Transilvaniei, Românul, Telegraful român, Foaie pentru minte, inimă și literatură, exprimînduse ca un susținător al limbii române și a Neamului Românesc.

Ciprian Porumbescu este autorul unor cîntece de neuitat, care au însuflețit cu sunetul lor, atît de particular, mai multe generații de români, în lupta lor neîncetată pentru libertate și unire, și aparține acestor făurari ai istoriei noastre naționale în toate provinciile românești: Moldova, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Maramureș, Transilvania și Părțile Ungurene.

Prin muzica care a scris-o, prin activitatea pe care a desfășurat-o, prin munca sa neîntreruptă, o pildă pentru contemporani și un îndemn pentru posteritate, Ciprian Porumbescu a dat aripi năzuințelor Neamului Românesc. Înclinația sa spre cîntecul eroic, stimulator, spre ritmurile care înviorează, a înlesnit entuziasmul prielnic legămintelor de credință. În vremuri de restriște pentru frații din provinciile aflate vremelnic sub dominație străină, Tricolorul și Pe-al nostru steag au însemnat o neîncetată încurajare de a păstra Limba Română și Nația Română.

Prospețimea cîntecelor a rămas nealterată de trecerea vremii. Ele continuă să-i însuflețească pe toți

românii, trăind în ele încrederea și mîndria, dragostea puternică de Patrie și de Poporul Român. Din această dragoste, în toate înfăptuirile scurtei sale vieți (29 de ani), își află originea sunetul și armonia particulară a muzicii lui. Prin arta sa, simplă, caldă, vibrantă, Ciprian Porumbescu rămîne o prezență vie în sufletul românilor de pretutindeni.

Cum să zugrăvești în cuvinte frumusețea cîntecelor lui Ciprian Porumbescu, în care România contemporană își recunoaște propria vibrație? În zelul lor de a-i evoca viața și opera, mulți au încercat acest lucru. De ce n-am încerca să o facem, o dată mai mult, cînd muzica lăsată de el, purtînd amprenta puternică a unei experiențe de viață, ne învăluie zilnic în armoniile ei ?

Ciprian Porumbescu a fost, prin întreaga sa operă și activitate, un artist angajat.

Opera lui Ciprian Porumbescu 1. Piese pentru vioară și pian: A văzut o rază lină; Cît te-am iubit (versuri de Matilda Cugler Poni); Du bist wie eine Blume (versuri de Heinrich Heine);Fata popii (versuri de Dimitrie Bolintineanu); Frunză verde mărgărit (versuri populare); Ich liebe dich (versuri de Hermann Lingi; La lună ( versuri de N. Gane); Lăsațimă să cînt (versuri de Matilda Cugler Poni); Nocturne (versuri în limba germană); O dorință; Resignation (versuri în limba germană de Ciprian Porumbescu) 2. Piese corale la unison: Anacron cîntă în bem (versuri de Ciprian Porumbescu); Bericica cristalină (versuri de Ciprian Porumbescu; Cîntecul Gintei Latine (versuri de Vasile Alecsandri); Cîntecul Tricolorului (versuri de Ciprian Porumbescu); Dragoș Vodă cel Vestit (versuri de Ciprian Porumbescu); Frați la masa întinsă (versuri de Ciprian Porumbescu); Frunză verde de piperiu (cîntec popular); Hai să ciocnim (versuri de T. Stefanelli); Hora (versuri de Ciprian Porumbescu); Imnul Unirii (Pe-al nostru steag) (versuri de Andrei Bîrseanu); Inimă de român (versuri de Ciprian Porumbescu); Quousque tandem (versuri în limba latină de Ciprian Porumbescu); Leliță de la munte (cîntec popular); Nu-i viață mai plăcută (versuri de Ciprian Porumbescu); Să ciocnim (versuri de Ciprian Porumbescu); Tu, Ileană, dintre brazi (cîntec popular); Țiganii se sfătuiră (cîntec popular)

7

Notă: Am menționat doar piesele de muzică laică publicate în timpul vieții sau imediat după moartea compozitorului.

3. Piese pentru cor bărbătesc la patru voci: Altarul Mînăstirii Putna (versuri de Vasile Alecsandri); Cîntec de primăvară (versuri de Vasile Bumbac); Cîntec sicilian (versuri de Vasile Alecsandri); Cîntec vînătoresc; Cisla (scenă muzicală comică, versuri de Ciprian Porumbescu); După un an de suferință (versuri de Vasile Bumbac); Iarna (versuri de Xenopol); Ieri o floare radioasă; Imn (Pe cerul Bucovinei); Imn festiv (versuri de T. Stefanelli); Lacrima; La malurile Prutului (vals pentru soliști, cor și pian); La un nor (versuri de Dimitrie Bolintineanu); Luna mai; Marșul călărașilor (versuri de Vasile Alecsandri); Noapte consolatoare; Numele tău; O, zi frumoasă, ai sosit (versuri de Vasile Bumbac); Patria Română; Romanță; Românul; Salutare, bine te-am găsit; Serenadă, Zamfiru-n melodie; Sosirea primăverii; Sunt arboros; Tabără română 4. Piese pentru cor mixt: Cîntec de primăvară (versuri de Vasile Bumbac); Cîntecul Margaretei (versuri de Vasile Alecsandri); Cît în Țara Românească (cu acompaniament de pian); Frunză verde, foi de nalbă (cîntec popular); Frunză verde mărgărit (cîntec popular); Noapte de primăvară (versuri de Ciprian Porumbescu); Odă ostașului român (versuri de Vasile Alecsandri; Serenadă, somn ușor 5. Piese pentru pian: Basme ieșene (vals); Bătrîneasca (horă lină); Camelii (vals); Coloane române (cadril pe motive populare); Fantome (vals); Fluturaș de noapte (polca française); Hora Brașovului; Hora detrunchiaților; Horă de salon; Hora Prahovei; Hora 1; Hora 3; Maricica (horă); O dimineață pe Tîmpa; O horă națională română; O seară la stînă (idilă); Pe cîmpiile Stupcei (polcă mazurcă); Peneș Curcanul (horă de salon); Potpuriu din opereta Crai Nou (Ciprian Porumbescu); Potpuriu de cîntece naționale; Rapsodia română; Sovenir de Nervi (nocturnă); Tempi passati (nocturnă); Tupilaș prin Năgăruși (polca française); Ziua Dunării (polcă mazurcă și în formă de vals) 6. Piese pentru vioară și pian; Balada; Dorul; Reverie 7. Piese camerale și de orchestră, nu s-a tipărit nimic.

8. Muzică de teatru: Candidatul Linte sau rigurosul teologic (o arie publicată); Crai Nou, operetă (pe text de Vasile Alecsandri) Ciprian Porumbescu s-a stins din viață în zorii zilei de 6 iunie 1883, la Stupca, cînd ciocîrlia își ia zborul spre seninul înalt.

A fost înmormîntat în cimitirul din Stupca, cu pajiști înflorite, alături de mama sa. Corpul său a fost coborît sub rădăcina stejarilor pe care îi îndrăgea din copilărie. Ciprian Porumbescu își începea somnul de veci prea devreme, la o vîrstă mult prea tînără, și cînd Neamul Românesc ar fi avut nevoie de sufletul lui plin de cîntece. Delegații de la „Junimea română” i-au cîntat la căpătîi Tricolorul. Hohote de plîns păreau că însoțesc cadența melodiei cunoscute de toți. Să-l fi plîns țăranii pe iubitul lor ,,Domnișor Țiprian”?

Pe piatra de mormînt au fost săpate versurile: ,,Iar cînd, fraților, m-oi duce De la voi, și-o fi să mor, Pe mormînt atunci să-mi puneți Mîndrul nostru Tricolor”.

Românii de pretutindeni l-au plîns pe Ciprian Porumbescu. Odată cu el, dispărea unul dintre cei mai înzestrați compozitori de la începuturile muzicii românești culte.

IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

8

Vineri, 17 ianuarie 2020

RM

Polemici«Controverse EDITORIAL

O temere concretizată: România alunecă orbește în prăpastie (urmare din pag. 1) În aceste prime 11 luni din 2019, în cadrul UE, valoarea schimburilor intra-UE28 de bunuri a fost de 49,3 miliarde euro la expedieri şi de 59,6 miliarde euro la introduceri - reprezentînd 76,9% din total exporturi şi 74,8% din total importuri.

De ce prezint aceste cifre și ce înseamnă această situație și evoluție? Simplu și tragic: România devine din ce în ce mai dependentă de produsele externe, în special din UE, iar producția românească devine tot mai puțin semnificativă.

Adică, România, dintr-o autarhie (pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, cînd se producea totul aici!) devine o țară dependentă economic în care, în curînd, nu se va mai produce nimic! Să mai ținem seama că multe dintre exporturile României sînt, de fapt, ale unor firme străine care produc în țara noastră – cazul Renault nefiind singular -, iar exploatarea și prelucrarea resurselor este tot străină. Deci, dacă am face socoteala cît exportă firmele românești, nu cu proprietate străină, am ajunge la rezultate mult mai tragice.

Ei bine, dacă în materie de economie devenim dependenți, iată că și în materie de Justiție situația involuează mai repede. O informație extrem de îngrijorătoare i-a făcut doar pe puțini români să reacționeze, deși acum doi-trei ani ar fi provocat o furtună: „Justiția SUA a desemnat un reprezentant special care să se ocupe de corupție, spălare de bani și crimă organizată în România și Bulgaria”. Este vorba de tînăra Jessica H. Kim, care a fost deja prezentată premierului bulgar Boyko Borissov de către ambasadorul SUA la Sofia, Herro Mustafa (remarcați ce „americani” sadea sînt trimiși în România și Bulgaria – Kim și Mustafa!). Ei bine, acest „reprezentant special în România și Bulgaria” al Departamentului de Justiție din SUA are rolul „îndrumării juridice” – un ,,to do list” uman?! Dacă nu au reușit cu Birchall, o fac acum cu „trimisul special”. Care, atenție, mai are și o a doua misiune! Citiți și vă cruciți: „Statele Unite vor sancționa oficialii și familiile acestora în cazul corupției, pentru a ajuta cele două țări să-și consolideze democrația și economia de piață liberă”, scrie DC News, citînd surse din Bulgaria. Deci, dacă se confirmă și în România această „metodă” – asta e chiar o știre majoră! De fapt, nici nu ar fi de mirare, pentru că așa-zisa „luptă anticorupție” a vizat și familiile unor politicieni, ca mijloc de „succes” pentru „anchete”. De altfel, conform profilului postat, Jessica H. Kim este „Procuror federal reprezentînd Departamentul de Justiție ce servește drept consilier legal în România și Bulgaria, oferind sectorului juridic îndrumare pentru a combate corupția în sectorul public, spălarea de bani și crima organizată”.

Avocatul Dan Chitic e unul dintre prea puținii care au reacționat la informația aceasta – „Așa e în colonii... ai emisar special (caimacam) numit prin firman de la Înalta Poartă, trimis să mazilească domnii locului... ăia care nu execută întocmai și la timp poruncile primite, purtînd infamul nume de «corupți» și «penali»”. Deci, un gest ciudat al „partenerilor strategici”, trecut

sub tăcere – și care corespunde profilului noii puteri – de a face pe plac străinătății. Și de a reintroduce „Sistemul” de control al politicului și economicului prin „justiție” – episod de tristă amintire din România. Adică, SUA vor controla nu doar Justiția, ci - prin intermediul ei - și decidenții politici! Și, dacă românii acceptă dependența economică și implicarea străină în Justiție, ce și-au zis străinii: „ia să-i și umilim pe români”, să își știe mai bine locul! Această misiune a revenit uneia dintre uneltele lui George Sörös în România, ministrul Muncii, Violeta Alexandru.

Respectiva a „emanat” una dintre cele mai jignitoare aprecieri despre români – și asta într-un context cu totul special: vicepremierul și premierul au confirmat discuțiile despre majorarea vîrstei de pensionare – încurcînduse între „posibilitate” și „obligativitate”. Da, actuala guvernare, reprezentantă „pe față” a intereselor străine, vrea să implementeze în România una dintre cele mai odioase măsuri: majorarea vîrstei de pensionare pînă la limita speranței de viață. Adică, șansa românului de mîine este să muncească pînă moare, nu cum îl lăsa „regimul dictatorial” sau „criminal” Ceaușescu, să se bucure în ultimii 10-20 de ani de odihnă și liniște, de o răsplată pentru o viață de muncă! Sau, cum spunea cu amar cinism Olguța Vasilescu: „Odată cu decizia de pensionare, primești și certificatul de deces”. Dar, acest subiect grav îl voi analiza cu altă ocazie.

Deocamdată, revenind la ministrul Muncii, o persoană devenită cunoscută prin activități ONG susținute de sistemul Sörös, acuză că există în România o tendință de a „munci cît mai puțin” - dar și de a se ieși la pensie cît mai repede!

Românii „își pun problema să se pensioneze cît mai repede”, spune cu jignitor tupeu ministrul oengist, completînd și că „Există o tendință în societatea românească de a munci cît mai puțin”.

Din CV-ul Violetei Alexandru (născută Bau – ce nume potrivit!) nu reiese decît că la Revoluție avea 13 ani și de lucrat… a lucrat în ONG-uri cu finanțare Sörös încă de la 17 ani! Habar nu are de ce înseamnă producție, activitatea în marea economie, dar are tupeu să acuze că românilor nu le place să muncească și vor repede la pensie!

Sau, altfel spus, este o reprezentantă specifică „spălătorilor” pe creier atît de necesari Coloniei!

Una care are tupeul să ascundă noilor generații că fenomenele „privatizării”, cerute de UE și SUA, atacurile la sistemul economiei de stat, venite din aceleași zone, precum și „sacrificiile” impuse de aderare au dus la o dispariție a locurilor de muncă – inclusiv la migrația masivă a românilor. Sau, tot pe aceeași linie occidentală, s-a ajuns la desființarea marilor grupuri industriale, desființarea mineritului sau la reducerea drastică a numărului militarilor și a angajaților din armată (cerință NATO). Asta e cu tupeul cozilor de topor occidentale de a acuza românii că „nu vor să muncească” și că „vor pensii”. Și de asta este insultător să auzi asemenea declarații din partea unui agent de influență al celor care au dus la transformarea României într-o colonie!

În fine, tot o probă a stării de colonie este și „angajamentul ferm” al așa-zișilor lideri ai PNL și PSD de a implica România în aventurile NATO din Orientul Mijlociu. Unul mai penibil decît celălalt, Marcel Ciolacu și Ludovic Orban (ce nume de șefi de mari partide românești!) s-au întrecut în a se declara gata să fim de partea SUA în nebunia războinică din Orient! Unul să nu spună: „Stați așa, să întrebăm poporul – oare sînt de acord românii să se bage în războaiele americanilor?”. Și, în subsidiar, să le mai și dea o grămadă de bani americanilor că, deh, dacă se avîntă românul în luptă, să aibă cu ce! Cu scule americane! Să îmbine „stăpînii” plăcutul cu utilul! Sincer, nu mă așteptam la altceva din partea lui „Mister Bean” Orban, dar speram ca liderii PSD să fie mai „cu poporul”. Român, nu american!

Culmea e că situația a salvat-o Iohannis!

Probabil învățat și de nemți, Iohannis a calmat spiritele, a avut chiar o intervenție de autentic președinte imediat după atacurile iraniene. În primul rînd, Iohannis a îndepărtat temerile demente privind pericole care ne-ar viza, inclusiv negînd posibilitatea ca România să fie ținta unor represalii ale unor grupări din Orient: „România nu consider că e vizată de ameninţări, dar lucrurile trebuie luate foarte în serios”.

Iohannis nu a avut atitudinea slugarnică față de NATO și SUA adoptată de Ludovic Orban, Marcel Ciolacu și alți lideri politici – ci a abordat cu calm, de la nivelul unui șef de stat: „Pînă în prezent, interesele României nu au fost în mod direct afectate - mă refer la securitatea cetăţenilor români, inclusiv cea a militarilor”.

Iohannis a rezonat la sloganul SUA privind terorismul – „Lupta noastră comună împotriva terorismului trebuie să continue cu fermitate”, punctînd că „Nu e nevoie de noi focare de conflict”. Această din urmă remarcă poate fi și o săgeată la adresa SUA, a căror decizie de asasinare a comandantului iranian Soleimani a generat noile tensiuni extreme din zonă.

Desigur, nimeni nu se aștepta la o declarație critică la adresa SUA – dar, repet, atitudinea logică, ponderată, spune multe. „Calmul şi reluarea dialogului sînt condiţii esenţiale pentru identificarea unor soluţii pe termen lung”, a spus Iohannis, fiind, în acest sens, pe aceeași lungime de undă cu președinții SUA și Rusiei, dar și cu cancelarul Merkel. La întrebarea despre participarea României la un NATO „mai implicat”, Iohannis a pus repede la locul său această idee, subliniind că deocamdată e doar în fază de propunere – și că urmează discuții comune pînă să se ajungă la ceva concret.

Am lăsat în final această aparentă rază de speranță – atitudinea lui Iohannis; dar, repet, poate fi doar o aparență, pentru că Iohannis poate acționa în virtutea curentului de la Berlin – nu din cauză de „independență”. Din păcate, Iohannis a oferit prea multe exemple de supunere față de interese străine, ca să-l mai putem credita acum ca un promotor al „independenței”. Nu, pur și simplu polii se mai schimbă, dar rezultatul pare a fi același – România alunecă în prăpastia pierderii independenței la toate capitolele.

Temere pe care, iată, elementele concrete prezentate în articolul de față o evidențiază.

Iar românii dorm… într-un somn ce pare al putreziciunii!

RM

9

Vineri, 17 ianuarie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (31)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (7) zilele de 20 şi 21 aprilie 1945 din imediata apropiere a Cîteva date din calendarul meu de luptă (3) La ora 19,30, inamicul a reluat atacul spre flancul drept şi spatele Regimentului 5 roşiori. Escadronul 4, comandat de sublocotenentul Vasile Moldoveanu, contraatacă salvînd situaţia. Inamicul a lăsat pe teren mai mulţi morţi şi s-a capturat un număr important de prizonieri. În mai puţin de o oră situaţia Regimentului 5 roşiori era complet restabilită datorită elanului, spiritului de sacrificiu al ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, precum şi exemplului personal al locotenentcolonelului Gheorghe Burghelea, comandantull regimentului. În aceeaşi zi, şapte din subofiţerii Diviziei 1 cavalerie, comandată de colonelul Constantin Talpeş, şi anume: sergent-major Marin Mitrofan, sergent-major Nicolae Talpeş, sergent-major în rezervă Alexe Horia, sergent-major în rezervă N. Bălcescu, plutonier Simion Slocea – toţi din Regimentul 5 roşiori, de asemenea sergentul-major Constantin Epure şi sergentul-major Constantin Carada, din Regimentul 2 roşiori, au fost răniţi în luptă.

5) În ziua de 23 aprilie 1945, Divizia 1 cavalerie este contraatacată puternic pe tot frontul cu forţe proaspete, dar se loveşte de vigilenţa şi dîrzenia trupelor noastre. O unitate este silită să se retragă.

Sublocotenentul Vasile Moldoveanu, cu escadronul său, al patrulea din Regimentul 5 roşiori, rămîne pe loc. Ajuns la lupta cu grenada, iese din poziţie, contraatacînd inamicul, care lasă pe poziţie 7 morţi şi o mitralieră. În acest fel atacul a fost rupt în două, uşurînd acţiunea unităţilor noastre din dreapta şi din stînga.

Regimentul 5 roşiori, care atacă din nou pe flancul său drept, este în pericol. Artileria însă veghează, şi maiorul Aurel Artimescu, comandantul divizionului 2 din Regimentul 1 artilerie călăreaţă, urmăreşte de la observator mişcarea inamicului. Fără a-i da răgaz duşmanului, suprapune tirul artileriei la focul puternic de mitraliere al regimentului. Ofiţerii din grupul de comandă al Regimentului 5 roşiori, în frunte cu locotenent-colonelul Iancu Vasilescu, trec imediat la contraatac cu agenţii şi telefoniştii pe care-i au la îndemînă. Cele două acţiuni inamice sînt respinse cu mari pierderi pentru nemţi. Regimentul 5 roşiori îşi reia înaintarea. În sectorul cu cota 770 Handerlaci, unde se afla Divizia 21 infanterie, inamicul contraatacă puternic de front şi de flanc.

Cîteva subunităţi sînt silite să se retragă către cotă.

Dar aici este cel mai bun observator de artilerie, cucerit de noi cu jertfe grele. Înălţimea nu poate fi lăsată în mîna inamicului.

Căpitanul Gheorghe Decuseară, comandantul bateriei 9 din Regimentul 30 artilerie, cu grupul său de comandă, îndeamnă trupele la rezistenţă.

Căpitanul cade ca un erou străpuns de gloanţele inamice, însă situaţia este restabilită.

Actele de eroism ale acestor viteji rămîn înscrise cu litere de aur în cartea jertfelor şi eforturilor oştirii române care se bate pentru o soartă mai bună a Patriei noastre. Pentru faptele de arme arătate mai sus ORDON: Citarea prin ordin de zi pe Corpul 2 armată a următorilor: 1. General Ceauşu Marin, comandantul Diviziei 21 in­fanterie, care a urmărit şi condus acţiunea în

liniei întîi, intervenind personal şi prin ofiţerii de stat major, acolo unde era nevoie.

Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii din batalionul 2 din Regimentul 35 infanterie, comandat de căpitanul Alexandru Mascan, compania 2 din Regimentul 35 infanterie, comandată de sublocotenentul Duca şi maiorul Vlaicu Eugen, comandantul Regimentului 11 dorobanţi.

Căpitanul Decuseară Gheorghe din Regimentul 30 artilerie, mort la observator.

Căpitanul Păuna Nicolae şi căpitanul Dumitriu Florian, ambii din statul major al Diviziei 21 infanterie, care, în situaţiile cele mai grele, au fost în linia întîi pentru orientarea şi stimularea unităţilor, conform hotărîrilor ge­neralului comandant al diviziei.

2. Generalul Dimulescu Ion, comandantul Diviziei 6 infanterie, ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii Regimentului 15 infanterie, divizionul 1 din Regimentul 16 artilerie, compania pionieri a Regimentului 27 infanterie, companiei 35 a.a. şi bateriei 106 a.t.

Căpitanul Şandru Cornel din Brigada 6 infanterie.

3. Colonelul Talpeş Constantin, comandantul Diviziei 1 cavalerie, ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii Regimentului 5 roşiori, comandat de locotenentcolonel Gheorghe Burghele.

Sublocotenentul Iliescu Gheorghe din Regimentul 2 roşiori şi escadronul 3 din acest regiment.

Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii divizionului 2 din Regimentul 1 artilerie călăreaţă comandat de maiorul Artimescu Cornel.

Dat azi la Cartierul General al C. 2 A. în Ianovice (Slovacia).

COMANDANTUL CORPULUI 2 ARMATĂ” În perioada care a urmat, pe frontul pe care acţiona Armata 4 română s-au făcut unele remanieri în dispozitivul ei. Astfel, Corpul 6 armată a luat în primire întregul front de pe Vah, iar Corpul 2 armată s-a deplasat în ra­ionul Trencin, luînd sub comandă şi diviziile trecute peste Vah. Diviziile sale 6 şi 21 infanterie, 1 şi 8 cavalerie, întărite cu două batalioane sovietice de aruncătoare de flăcări, au înaintat cu vigoare, curăţind de inamic întreaga zonă de nord a Carpaţilor Albi, eliberînd un mare număr de localităţi.

Celelalte mari unităţi, Diviziile 3 şi 9 infanterie, au participat împreună cu trupele sovietice la curăţirea oraşului Uher.Brod de rămăşiţele duşmanului.

Către ultimele zile ale lunii aprilie 1945, mai precis după data de 26 aprilie, a început să se contureze pe spaţii foarte largi efectul manevrei executate de diviziile Corpului 2 armată şi de marile unităţi sovietice. Sub presiunea atacurilor repetate, inamicul a fost silit să părăsească înălţimile de la est de Rîul Vah. La sfîrşitul lunii aprilie, Armata 4 română se găsea cu o parte din forţele Corpului 6 armată pe Rîul Vah, cu altele la vest de cursul de apă, la nord-est de Trencin, iar cu trupele Corpului 2 armată – la nordvest de Trencin, în Carpaţii Albi, angajate în luptă. ... Priveam harta operativă... Ne găseam aproape de centrul Europei... Ajunsesem pînă aici prin lupte grele, cu sacrificii deosebite. Ne găseam însă tot cu mîinile încleştate pe arme, pentru că duşmanul rezista încă. Va trebui deci să continuăm lupta: peste o oră, peste o zi, poimîine sau răspoimîine, cîţi dintre noi vor mai răspunde la apel? În acele zile simţeam, fiecare dintre noi, un anume „ce”, care ne spunea că războiul se apropie de sfîrșit.

La Berlin, în bîrlogul fiarei hitleriste, bubuiseră tunurile zile în şir.

Oare cît va mai dura încleştarea noastră cu trupele inamice?, ne întrebam în fiecare seară. Ne săturasem

de atîtea zile de front! În cazul în care bătălia va mai continua, ce surprize ne va aduce zeul Marte?

Gîndurile şi frămîntările mele şi-au găsit într-un anumit fel expresie în Ordinul de zi pe care îl voi cita în continuare: „Bravi ostaşi, Prin asalturile ce se dau din toate părţile, duşmanul este adus în situaţia de a nu mai putea face faţă. Sacrificiile în lupta grea ce aţi dus au contribuit la acest rezultat. O ultimă sforţare şi inamicul va fi definitiv răpus.

Se cere din partea tuturor ca acest ultim efort să fie făcut cu toată energia, pentru a nu pierde nimic din măreţia faptelor voastre, iar Ţara şi Oştirea să iasă la sfirşitul războiului cu cel mai mare cîştig şi cu stima tuturor aliaților. Înainte, pentru viitorul frumos al Patriei, căreia i s-au adus atîtea jertfe.

Dat astăzi, 30 aprilie 1945, la Cartierul nostru general din Banovce – Moravia.

COMANDANTUL CORPULUI 2 ARMATĂ”

1 Mai pe front ... A sosit şi 1 mai 1945. Ne găsim tot pe front.

Sărbătorim „Ziua muncii”, cum denumeam noi aceasta sărbătoare, prin luptă. Într-un timp de acalmie am luat masa împreună cu toţi ofiţerii din statul major. După aceea mi-am rezervat puţină vreme pentru a scrie celor de acasă. Nu le mai dădusem de mult timp nici o veste. Am trimis cîteva telegrame de felicitări din partea mea şi a ostaşilor către guvernul ţării şi către şefii mei de la eşaloanele superioare, ca şi comandantului Grupului de armate.

Iată o astfel de scrisoare: „DOMNIEI SALE DOMNULUI GENERAL C.A. VASILIURĂŞCANU, MINISTRU DE RĂZBOI Bucureşti Ziua de 1 Mai este un prilej fericit pentru ostaşii Corpului 2 armată de a aduce un respectuos omagiu muncitorilor de pe toate şantierele muncii, care se străduiesc pentru înălţarea poporului şi viitorul frumos al patriei.

Ostaşii Corpului 2 armată înţeleg ca, prin sacrificiile pe care le fac, să se încadreze în frontul muncii româneşti. Sub conducerea ţării de către guvernul democrat dr. Petru Groza şi a oştirii de către dvs., vă asigurăm că vom şti să ne facem datoria şi de acum înainte, că nu vom precupeţi sîngele şi viaţa. Luptînd cu îndîrjire, alături de Armata Roșie, victoria finală şi definitivă este apropiată.

Trăiască muncitorii din România şi din întreaga lume!

Trăiască oştirea noastră democrată, puterea Patriei noastre.

COMANDANTUL CORPULUI 2 ARMATĂ, General de divizie C. Ionaşcu” Pentru ziua de I Mai am dat un ordin către Diviziile 6 şi 21 infanterie, 1 şi 8 cavalerie, prin care le-am făcut cunoscut că ,,inamicul, în derută şi fără comandanţi, îşi părăseşte materialul. Retragerea s-a transformat în fugă”. În continuare am stabilit următoarele: „Divizia 8 cavalerie şi Divizia 6 infanterie vor înainta pentru a ajunge pînă la căderea nopţii pe linia Zlin– Vizovice. Divizia 1 cavalerie – pe linia Loucka–Vvs.Pole. Marile unităţi vor merge pe comunicaţii şi pe coloane mici, sub protecţia detaşamentelor de avangardă. Artileria va urma coloanele prin salturi. Pionierii la avangărzi”. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 17 ianuarie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comentarii la iconografia lui Eminescu C

um se știe, de la Mihai Eminescu ne-au rămas țîrcovnic de la Florești – Dolj, cu plete, papion, surtuc 4 fotografii, cea mai cunoscută fiind aceea și fălci proeminente, este chiar Eminescu în persoană. făcută în septembrie 1869 la Praga, în care poetul Mai aproape de adevăr s-a aflat criticul și istoricul apare cu părul negru și lung dat pe spate. ,,Fotografie Octav Minar (1886-1967), care într-un film al său, făcut astrală”, cum, inspirat, a denumit-o G. Călinescu. Cu în anul 1914, a pus în circulație o fotografie ștearsă siguranță că vor mai fi și altele, făcute tot la Praga, reprezentînd un bărbat cam de vreo 35-40 de ani, stînd împreună cu familia. Apoi, în timpul studenției de pe un scaun, poate la o terasă din București, și care ar la Viena și Berlin, cu ceilalți 19 ani 28 ani 35 ani colegi moldoveni, ardeleni, bucovineni și bănățeni. Sau la Iași și la București, ca jurnalist, sau la ședințele ,,Junimii”, ținute în casa lui Maiorescu. Unde sînt acele fotografii, dar și alte documente legate de Eminescu – scrisori, manuscrise, bilete la teatru, notițe luate la cursuri, poezii și proze necunoscute?

Unele, inerent, s-au pierdut și distrus, iar altele stau ascunse în colecții particulare din țară și din străinătate. Cum este cazul cu acel caiet cu poezii putea fi Eminescu, În mîna stîngă s-ar părea că ține inedite pe care o moldoveancă l-a arătat, acum ceva un ziar sau o carte deschisă, iar în dreapta, probabil o vreme, prim-ministrului Adrian Năstase, în scopul pălărie. (Filmulețul poate fi văzut și pe Internet.) Pînă vînzării. Dar, marele om politic și de cultură, atît de acum, nu s-a descoperit nici un element care ar putea grijuliu cu banul public, s-a arătat scandalizat de preț confirma ipoteza că acel bărbat este chiar poetul. șa cum s-a întîmplat în anul 1976, cînd în și, implicit, de nepatriotismul femeii, și a trimis-o la numărul 22 al Revistei ,,Manuscriptum”, plimbare. Ce s-o fi întîmplat cu caietul acela? Aceeași soartă a avut-o și un album cu peisaje bucureștene pag. 180, a apărut articolul ,,Acesta este Eminescu! făcute în acuarelă de Mite Kremnitz. După moartea ei (expertiza antropologică)”. Fotografia, presupusă la Berlin, în anul 1916, albumul a încăput pe mîinile a-l reprezenta pe poet, fusese comunicată de Maria istoricului vienez Herman Kienzl și n-a mai fost găsit, Polonjințev, documentaristă la Biblioteca Centrală de deși fiii ei, Georg Titus și Emmanuel Kremnitz, l-au Stat din București. Firesc, s-au iscat discuții pe marginea tot căutat. Cunoscătorii vorbesc și de un album cu acestei descoperiri. Unii, precum criticii N. Manolescu poezii, dăruit de Eminescu acestei doamne, de un 4 și D. Zamfirescu, au susținut că ne aflăm în fața unui ianuarie, ziua ei de naștere, în semn de omagiu. (Tot portret autentic al lui Eminescu. Alții, dimpotrivă. la fel s-a întîmplat și cu un atlas străvechi, tipărit la Fotografia de tip ,,cabinet”, ne arată un bărbat de vîrstă Nürnberg, și care conținea 3 hărți ale Transilvaniei, medie, într-un studiou foto, în picioare și rezemat cu cu însemnări privind existența valahilor acolo din cele cotul stîng de o comodă. În mîna dreaptă își ține pălăria. mai vechi timpuri. Un document zdrobitor împotriva Poartă cizme înalte și un fel de veston închis la nasturi revendicărilor tîmpite ale maghiarilor. Dar, pînă cînd pînă sus. Bărbatul este tuns scurt și expune o mustață Nicolae Iorga s-a cîcîit cu banii ceruți de anticar, bogată. Deși ținuta vestimentară cît și poziția adoptată ungurii au prins de veste, au cumpărat atlasul și de sînt surprinzătoare, gestul de a poza, cu pălăria în mînă, atunci ne fac viața un coșmar.) Însă, după mărturia unor într-o manieră europeană, pare a fi tipic eminescian. Se istorici de prestigiu, multe documente legate de viața știe că poetul era foarte ceremonios, pedant chiar, și ori și opera lui Eminescu s-ar găsi la Moscova, ținute sub de cîte ori Veronica își făcea apariția în București, el obroc de ruși, laolaltă cu tonele de aur, trimise acolo, își comanda pălărie tare. La fel apare și în fotografia la păstrare, în 1916 și 1917. După cum alte imagini lui Octav Minar. De aceea, pentru a înlătura dubiile, și înscrisuri s-ar afla dosite în bibliotecile vaste de la ivite într-o astfel de identificare a originalului, s-a Vatican, amenajate în hrubele de peste 200 km. Cine recurs la expertiza grafologică făcută de cunoscutul le-a dus acolo și de ce n-au fost scoase vreodată la antropolog Cantemir Rișcuția (1926-2003). Acesta a lumină? D-aia! Fiindcă poporul ales nu tolerează ca procedat la comparararea acestei fotografii, mărite, altcineva să fi descoperit formula nașterii lumii, în cu celelalte patru cunoscute. Și rezultatul a fost că, fapt, chiar a lui Dumnezeu, să fi căzut pe cheie, după întrucît fotografia de tip ,,cabinet” seamănă cel mai cum s-a exprimat eminoscologul Constantin Barbu și bine cu fotografia lui Eminescu din 1884, făcută pe care nimeni nu-l invită la televizor, să ne spună ce e cu formula aceea. Le e suficient că unul de-al lor la Iași, asemănarea predomină asupra deosebirilor. a descoperit relativitatea timpului, și altceva nu-i mai Prin urmare, ,,portretul necunoscutului ar putea interesează. Și ca să încheiem apoteotic, din același aparține, cu multă probabilitate, poetului Mihai motiv, după cum ne informează criticul Marian Popa, Eminescu”, a încheiat reputatul specialist. Părere imediat după război, Eugen Lovinescu îl tradusese pe împărtășită și de noi. șa stăteau lucrurile în 1976, cînd Revista Urmuz în franțuzește, dar n-a putut să-l tipărească la ,,Manuscriptun” a publicat articolul în Editura ,,Gallimard”, pentru că s-a opus Tristan Tzara, chestiune.

Dar, și pe 20 și 27 ianuarie 2017, în două care nu voia să-i fie subminată poziția de unic fondator numere, cînd Revista ,,România Mare” a comentat acel al avangardismului. evenind la subiectul articolului nostru, să articol sub semnătura noastră. Astăzi, în preajma zilei mai precizăm că, în lipsa altor fotografii care de 15 ianuarie 2020, lucrurile s-au schimbat, și să vedeți ar putea completa iconografia lui Eminescu, istoricii cum. Recent, achiziționînd numărul 24/1976 al revistei literari s-au agitat, o vreme, în jurul unor falsuri. Așa editată de Muzeul Literaturii Române, subsemnatul a cum a procedat G. Călinescu în cartea sa, ,,Viața lui descoperit, la pagina 144, articolul intitulat: ,,Epilog la Mihai Eminescu” (1932), cînd l-a confundat pe poet aventurile unei fotografii presupuse a (sic!) pe Mihai cu pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi la 17 Eminescu”, sub semnătura frățească a redacției și a ani. Sau poate Șerban Cioculescu, cînd a pretins că un Silviei Bologa. Și despre ce e vorba în acest articol? Este

A

A

R

vorba că, încă din 1975, intrînd în posesia fotografiei cu presupusul Eminescu, cei de la ,,Manuscriptum” au cerut iarăși părerea mai multor eminoscologi ai vremii dacă acolo este el sau ba, printre care Ș. Cioculescu, D. Murărașu, D. Vatamaniuc, Augustin Z.N. Popp și alții. Dintre toți, au răspuns la chestionar doar 8, care și-au împărțit egal opiniile pro și contra. La fel s-au desfășurat și dezbaterile apărute în presa vremii: ,,România liberă”, ,,Luceafărul”, ,,Cronica”. Abia în acest moment s-a cerut și părerea antropologului Rișcuția, care a spus ce a 37 ani spus. Dar, cercetările revistei au continuat și au dus la descoperirea în arhiva B.A.R. a două fotografii identice, prima de către acad. Șerban Cioculescu și cercetătoarea Silvia Bologa, și cealaltă de către redacția revistei, în albumul familiei Bolintineanu, amîndouă avînd notat numele...

Vasile Vlădoianu, echipat, mai degrabă, ca un supraveghetor de moșie, nu ca un poet de geniu. Ce-i drept, scria în revista cu pricina, fotografia fusese făcută în același atelier al lui Franz Duszek din București, în care pozase Eminescu în 1878 pentru albumul ,,Junimii”, dar aceasta nu-i suficient să-l mai credităm o dată cum că el ar fi și acolo, și dincolo. Și nici că fotografia, care fusese donată, nu se știe de cine, familiei Iacob Negruzzi, avea înscrisă mențiunea: ,,Mih. Eminescu”. Acel individ, care semăna cu poetul, nu putea fi el, căci Iacob Negruzzi îl cunoștea bine de la ,,Junimea”. Concluzia la care ajunseseră și alți eminoscologi era neconcludentă, ba chiar derutantă: în acea fotografie putea fi Eminescu sau nu putea fi. În cele din urmă, Ș. Cioculescu a pus apele pe un singur făgaș: în acea fotografie nu e nici poetul, nici Iorgu, ofițerul și fratele mai mare al lui, și nici Ioan Slavici. Este puțin cunoscutul Vasile Vlădoianu, mare moșier, deputat conservator de Iași și prieten al lui Lascăr Catargiu. ,,A fost un bărbat înțelept și un om de inimă (...) cu însușiri sufletești superioare, franc și leal pînă la extrem...”, avea să-l prezinte necrologul său publicat în Ziarul ,,Evenimentul”, din 28 februarie 1907. Poate de aceea poza lui avea să se rătăcească prin arhiva B.A.R.? În încheiere, iată scurta concluzie trasă de Șerban Cioculescu și publicată în menționata revistă cu nr. 3(24)/1976, cu titlul care nu admite vreun echivoc - ,,S-a făcut lumină!”: ,,Cred că, în sfîrșit, s-a făcut lumină asupra adevăratei identități a personajului în costum de călărie, care ne-a fost dat ca însuși Mihai Eminescu. Trebuie să ne mulțumim cu mai modesta persoană a lui Vasile Vlădoianu, din familia boierilor olteni de la Vlădaia, care, printr-o căsătorie bogată, a ajuns mare proprietar lîngă Iași (sau mai exact lîngă Cotnari), la Cîrjoaia, iar apoi, ca membru marcant al Partidului Conservator, deputat.

Biografiile lui, destul de sumare, îl menționează ca un foarte devotat partizan al lui Lascăr Catargiu, și atîta tot. Nu e destul, într-o vreme a politicianismului, cînd caracterul, cu corolarul său, statornicia, erau cele mai rare dintre virtuți? Nu m-am înșelat, așadar, cînd am afirmat, din capul locului, că poza omului cu monoclu nu putea fi aceea a lui Eminescu. N-aș fi crezut că frumosul dandy avea să se distingă mai tîrziu prin rare calități morale, în jungla vechii vieți politice.

Un nou examen antropometric al capetelor, comparîndu-se primul portret, al tînărului de circa 35 de ani, cu acela al deputatului din 1899, între două vîrste, nu mă îndoiesc că ar confirma identitatea, fără nici o rezervă, a lui Vasile Vlădoianu (ortografiat mai occidental Vlădoyano și Vladoianu). Dacă ar mai fi nevoie, firește!”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 17 ianuarie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (53) Mata-Hari: vinovată sau nu? (9)

Întorcîndu-se la Paris la 15 sau 17 septembrie 1916, Mata-Hari s-a dus imediat la căpitanul Ladoux. … Ladoux era din ce în ce mai nedumerit: cine e în realitate Mata-Hari? Nu cumva împotriva ei pledează numai un concurs de coincidenţe? Plecarea ei la Berlin în iulie 1914, călătoriile ei în Anglia, şederea la Vittel, relaţiile ei cu aviatorii, sînt fapte certe, dar în care Ladoux nu izbuteşte să descopere nici o probă decisivă. Şi totuşi, concordanţa acestor activităţi multiple este tulburătoare. E imposibil să rămîi pasiv în faţa eventualităţii de temut că Mata-Hari e în serviciul germanilor... Cînd se înfăţişează căpitanului la întoarcerea de la Vittel, cu chipul aureolat de inocenţă, zîmbindu-i cu buzele ei pline şi cu ochii languroşi, Ladoux îi declară ritos că este „suspectă puterilor aliate”.

– Trebuie să pleci imediat în Olanda şi să nu te mai întorci în Franţa.

Niciodată figura unei femei n-a oglindit atîta stupefacţie şi durere. Uimirea, tristeţea lui Mata-Hari sînt oare sincere? Sau simulate? Ladoux ezită. Ea strigă: – Cum poţi să crezi, căpitane, că fac spionaj?

Ladoux se uită la ea, şovăie o clipă, apoi se hotărăşte: – Bine, te cred. Dar va trebui să lucrezi pentru noi.

Ea acceptă imediat. Şi acceptă cu un entuziasm care pare atît de sincer, încît Ladoux nu mai ştie ce să creadă. Eterna îndoială a spionilor şi a contraspionilor.

Cel mai nimerit e, desigur, s-o pună pe Mata-Hari la încercare. Ea va trece prin Spania, Portugalia, Anglia, Olanda şi se va îndrepta spre Belgia. Acolo se va vedea, în sfîrşit, de ce e în stare. Şi iarăşi, aceasta este relatarea lui Ladoux. Versiunea lui Mata-Hari găsită la dosar este, fireşte, mult diferită. Ladoux ar fi întîmpinat-o cu următoarele cuvinte:

– Nu te-ai răzgîndit? Ai reflectat suficient?

– Da. – Şi cum ai de gînd să operezi? „Mi-am amintit atunci de van der Schelk. La Amsterdam el mă prezentase domnului Warflein, unul din cei mai bogaţi bancheri de acolo, şi acesta îmi făcuse la rîndul lui nişte avansuri la care nu răspunsesem. Îmi spusese de nenumărate ori: «Vino să mă vezi la Bruxelles, am o locuinţă magnifică. Mă ocup de toate afacerile importante ale marelui statmajor german. Îi cunosc pe toţi acolo». Aş putea să mă duc să-1 văd. E foarte la curent cu toate. E mîna dreaptă a lui von Dissing! O să mă duc la Bruxelles cu nişte toalete grozave şi prin ele o să ajung la marele stat-major. Nu pot să-ţi spun decît atît! O să dau o lovitură mare, una singură... şi după aceea o să plec...

Căpitanul s-a arătat entuziasmat. M-a întrebat după aceea ce interes aveam să aduc servicii Franţei”.

– Nici un interes, în afară de acela de a avea posibilitatea să mă căsătoresc cu Masloff – pretinde Mata-Hari că ar fi răspuns – şi de a fi independentă.

– Merită osteneala. Cum facem cu banii?

– Vreau un milion, dar o să-mi plătiţi numai după ce o să vă convingeţi singuri de valoarea serviciilor mele.

– E o sumă foarte mare, dar dacă ai să ne faci întradevăr serviciul pe care ni-1 propui, o s-o plătim.

Mata-Hari relatează că Ladoux a încercat atunci să-i întindă o cursă. I-a dat dispoziţie să se ducă la Haga, unde, după spusele lui, avea să primească vizita unui agent al Biroului 2.

– Cum o să-1 recunosc?

Ladoux a mîzgălit ceva pe o bucată de hîrtie, pe care a întins-o, împăturită în patru, dansatoarei.

– Vi se va spune aşa.

Mata-Hari desfăcu hîrtia. Citi pe ea două litere şi două cifre: A F 44. În faţa tăcerii ei, Ladoux strigă: – Nu cunoşti numărul ăsta?

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (5)

1975. La I.C.C.P.T. Fundulea se realizează şi se introduc în producţie noi soiuri de orez („Sidef), păiuş înalt („Pandur” şi „Parnas”), raigras peren („Rapid”), golomăţ („Gorom” şi „Goliat”) şi hibrizii de porumb HS-230 şi HS-35, opac, bogat în lizină şi triptofan. În acelaşi an, la Staţiunea de Cercetări Agricole din Turda se obţine hibridul de porumb HD-211, iar la Institutul de Cercetări pentru Cultura Sfeclei din Braşov se creează noi soiuri de sfeclă de zahăr de mare productivitate: „Braşov” (diploid), „Polirom” (poliploid) şi „Monorom” (poliploid monogerm).

- Se înfiinţează, la Bucureşti, Institutul Naţional de Motoare Termice (I.N.M.T), puternică unitate de cercetare ştiinţifică, unde, după proiecte originale româneşti, se studiază şi se realizează prototipuri pentru tot felul de motoare cu piston sau turbine necesare transportului rutier, feroviar, naval şi cu alte destinaţii, de la cele mai mici la cele mai mari puteri, funcţionînd cu combustibili clasici, gaze naturale sau combustibili neconvenţionali.

1976. Se înfiinţează, la Bucureşti, Institutul Central pentru Cercetarea, Proiectarea şi Directivarea în Construcţii (I.C.C.P.D.C), care coordonează cercetarea ştiinţifică şi proiectarea în organismele de construcţii şi institu­tele de specialitate, stabilind linii directoare în proiectarea şi executarea construcţiilor.

- La Institutul pentru Cercetări şi Proiectări Automatizări (I.C.P.A.) se realizează primul calculator

de proces Felix C-32 P, utilizat în industrie pentru supravegherea centralizată a procesului de piroliză la combinatele petrochimice, supravegherea gru­ purilor de 330 MW în centralele electrice de termoficare, dozarea optimă a materialelor la fabricile de ciment etc.

- La Tîrgul internaţional de la Zagreb, autoturismul românesc de teren ARO-240 a fost distins cu medalia de aur.

- La nivelul conducerii statului se formulează ideea necesităţii unei ample manifestări care să impulsioneze munca productivă, creaţia ştiinţifică şi activitatea spiritual-artistică, iniţiind astfel desfăşurarea Festivalului naţional „Cîntarea României”, acţiune concepută ca suită permanentă de eforturi, cuceriri, împliniri, depăşiri şi autodepăşiri în planul muncii fizice, al creaţiei tehnico-ştiinţifice şi artistice.

1977. La Combinatul de Aluminiu din Tulcea se produce, pentru prima dată în ţara noastră, siliciu metalic din materie primă indigenă (cuarţite), exploatată în carierele din nord-vestul Dobrogei. În acelaşi an, în cadrul aceluiaşi combinat intră în funcţiune, cu toată capacitatea, prima fabrică de feroaliaje din ţara noastră.

- În ţara noastră, ca şi în U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie etc., se experimentează în construcţii folosirea de elemente de beton armat cu fibre de sticlă.

– Nu l-am văzut în viaţa mea.

– Credeam că e al dumitale. Numărul care ţi-a fost dat de serviciile germane.

– Te rog, căpitane, o dată pentru totdeauna, să renunţi la insinuările astea, care mă scot din fire...

– Dacă o să izbuteşti să ne faci să punem mîna pe un spion important german, spaniol sau olandez, ai să capeţi douăzeci şi cinci de mii de franci.

– Nu vă promit. Sînt de acord să vă procur informaţii de ordin militar sau diplomatic, dar mă dezgustă să denunţ oameni!

Cu un paşaport eliberat de prefectura poliţiei, MataHari a părăsit Parisul. Fără îndoială, ea se considera acum angajata Biroului 2. Ladoux o urmăreşte pe MataHari pas cu pas. Ea se îmbarcă la Vigo, la 9 noiembrie, pe Hollandia. Vasul e însă percheziţionat de englezi.

E arestată, dusă la Londra şi supusă la tot felul de interogatorii. După care poliţia engleză îi spune: – V-am luat drept o oarecare Clara Benedict, spioană germană pe care o căutăm. Acum ştim că nu sînteţi Clara Benedict, dar tot nu puteţi să plecaţi în Olanda! E o măsură generală, luată de Anglia cu privire la toţi olandezii. Întoarceţi-vă în Spania! Înainte de a părăsi Anglia, domnul Thompson, şeful Poliţiei Secrete engleze, ţine s-o vadă. I se adresează pe un ton părintesc: – Ascultaţi un om cu experienţă. Renunţaţi la ceea ce faceţi.

Mata-Hari îi răspunde: – Vă mulţumesc, domnule, din toată inima şi o să vă urmez sfatul.

Iat-o deci din nou pe Mata-Hari la Madrid. Trage la „Palace-Hotel”, al cărui director este un belgian, Marquet, antreprenorul jocurilor de noroc de la Ostende. Un agent francez, Claude Lucieto, a precizat că hotelul acela cosmopolit era „locul de întîlnire al tuturor spionilor şi intriganţilor internaţionali şi, datorită acestui fapt, se afla sub stricta supravegere a agenţilor Antantei”. (va urma) ALAIN DECAUX

- Este construită prima ramă (convoi) electrică românească, formată din patru vagoane de călători, cu motoare electrice la toate osiile vagoanelor, avînd o putere totală de 1.920 CP, care poate atinge 120 km/ oră, destinată traficului urban.

- În cadrul Institutului Central de Fizică este înfiinţat Centrul de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale, avînd colective de lucru la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara. Centrul, care elabora lucrări de dinamică stelară, astrofizică, sateliţi artificiali etc., colabora cu N.A.S.A., cu E.S.A. (organizaţie de cercetări spaţiale din ţările est-europene) şi cu U.R.S.S., în cadrul programelor „Interobs”, „Eurobs” şi „Intercosmos”.

- 4 martie. Pentru organizarea pe baze noi a activităţii de seismologie, inginerie şi veghe seismică, ia fiinţă la Bucureşti Centrul de fizică a pămîntului şi seismologie, care realizează una dintre cele mai dotate reţele naţionale seismologice şi de veghe seismică din Europa.

1977-1979. Pe sateliţii artificiali ai Pămîntului „Intercosmos 17”, „Intercosmos 18”, „Intercosmos 20”, „Cosmos 936” şi alţii se instalează aparate de cercetare a spaţiului cosmic realizate de specialişti români, cu performanţe tehnice la nivel mondial; magnetometrul SGR, pentru studierea complexă a legăturii magnetoelectrice dintre magnetosferă şi ionosferă; aparatul SEZ-10, pentru înregistrarea particulelor foarte energice din radiaţia cosmică, putînd influenţa organismele vii; blocul de detectare a radiaţiilor şi a efectelor acestora asupra organismelor vii etc. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102 La 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu

Eminescu i lada cu caiete Argument De fiecare dată, la jumătatea lunii Gerar, cînd hlamida iernii împodobește Carpații cu neaua strălucitoare, și cînd cîmpia Bărăganului își aleargă dropiile prin troienele vălurite de viscol, pe cerul poeziei românești strălucește, mai viu ca în toate anotimpurile, Luceafărul de Ziuă – Poetul nostru Național – Mihai Eminescu.

Desigur, despre Eminescu nu trebuie să ne aducem aminte doar de ziua lui de naștere – 15 ianuarie (deși, nici această dată nu este agreată de critica literară în totalitate) – căci, într-adevăr, numele geniului poeziei românești ne inundă ființa perpetuu, versurile lui deschizînd mereu orizonturi noi, de cunoaștere, înțelegere și aprofundare a lumii care ne înconjoară.

Chiar dacă nu întotdeauna gîndul și mesajul poeziei eminesciene le transpunem pe hîrtie, ca un arhetip universal, lumina lor ne urmează destinul, simțindu-i mereu începuturile vulcanice, ca pe o anaforă intrinsecă.

Noi, cei mulți, care nu doar ne mîndrim cu cărțile lui Eminescu de pe rafturile bibliotecilor, dar le-am și citit și le-am sorbit nectarul de miere al Limbii Române, nu sîntem obligați să ieșim în Agora și să ne lăudăm că l-am citit pe Eminescu, sau, neapărat, să compunem o cronică despre îmblînzirea ființei umane prin intermediul ,,Luceafărului”. Noi însă, și dacă nu rostim întruna numele drag nouă – Mihai Eminescu – îl avem cu noi în memoria sufletului și în lumina ochilor. Doar că, în preajma lui 15 ianuarie, Eminescu este cel mai aproape de noi, el coboară din cărți și se întrupează într-un spirit național, arătîndu-ne dimensiunea cosmică a moștenirii lui perene. Vorbind și scriind acum despre Eminescu – indiferent în ce ipostază din multele fațete în care poate fi transpusă opera lui în lumea noastră de azi o facem – ne simțim părtași la omagierea Poetului, și bucuroși că, iată, am mai trăit un an în lumina poeziei eminesciene, Dumnezeu ne mîngîie pe suflet, lăsîndu-ne pașii inimii liberi să ne apropiem de poezie, să ne confundăm cu viziunea eminesciană asupra noastră înșine, astfel cum reiese din poemul ,,Junii corupți”:

Coperta ediției Princeps, apărută la București, la începutul anului 1884, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu

,,Sculați-vă!... căci anii trecutului se-nșiră, În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,/ Căci Roma a-nviat;/ Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită,/ Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,/ Po­ porul împărat// Sculați-vă!... căci trom­ba de moarte purtătoare/ Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare/ Ca leul spăriat;/ Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,/ Dreptatea, libertatea nu sînt numai un nume,/ Ci-aivea s-au serbat” Despre libertatea clamată de Eminescu, despre dreptul nostru de a ne aminti – în mod special, de ziua lui de naștere – de Poetul Național, scriem astăzi, în ciuda unor minți cosmopolite și pierdute în ceața tranziției lovită de o anomie interioară, cărora numele și opera Poetului le provoacă un fel de silă națională, o abulie în citirea și interpretarea operei eminesciene. Nu pentru aceștia am scris prezentul Argument, și nici pentru a justifica opera Domnului Eminescu.

Luați acest raționament ca pe un mesaj de ziua lui Eminescu – Ziua Culturii Naționale – în care ne întoarcem, și ne vom întoarce mereu, și mereu, la cel care ne hrănește Idealul de a fi și de a rămîne Români!

Valorificarea manuscriselor eminesciene În scurta perioadă a creației sale efective (,,17 ani de intensitate creatoare” – cum notează Perpessicius), Eminescu ne-a lăsat moștenire o avere incomensurabilă – manuscrisele sale – împrăștiate prin locurile prin care a peregrinat, strînse, totuși, într-o ladă de lemn pe care poetul o căra după el. După moartea sa prematură, la nici 50 de ani, o adevărată armată de exegeți, critici literari, editori s-au străduit să publice întreaga creație eminesciană, valorificînd și manuscrisele găsite în lada lui de ,,zestre”. Încercarea de a publica o ediție definitivă s-a lovit de faptul că Eminescu nu și-a editat volumul apărut în timp ce trăia (1884), cînd ar fi putut să aleagă personal materialul poetic, selectînd cu propria-i dorință compoziția acestui volum (POESII. Ediția I. Prefață de Titu Maiorescu. București, Editura Librăriei ,,Socecu”). În perioada în care a fost internat în diferite stabilimente pentru a fi tratat de boala de care suferea, Eminescu – printre alte probleme pe care le ridica în corespondența sa expediată în Țară – amintea și de lada cu caiete (manuscrise), pe care o dorea în siguranță, gîndindu-se la folosirea acestor manuscrise după însănătoșirea și întoarcerea lui acasă. Iată, de pildă, ce-i scria prietenului său Al. Chibici-Rîmneanu, la 12 ianuarie 1884, de la sanatoriul din Viena: (...)

Ceea ce-aș voi să știu de la tine este dacă cărțile și lada mea sînt în oarecare siguranță și dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflînd și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Sințion. Încolo aș voi să știu dacă pot scăpa de aci, unde în adevăr îmi pare că

stau fără folos. Tratamentul pare a consista în mîncare puțină și proastă și în recluziune”.

După cum cunoaștem drama Poetului, starea lui Eminescu nu s-a mai îndreptat, cei 5 ani care îl despărțeau de moarte l-au plimbat prin mai multe spitale, culminînd cu stabilimentul dr. Șuțu, de pe str. Plantelor, 9, din București, unde, în fatidica zi de 15 iunie 1889, avea să-și dea ultima suflare.

Cel care, și pe cînd trăia Eminescu și lucra la ,,Timpul”, manifesta o grijă aparte pentru păstrarea manuscriselor poetului, urmărind ca acestea să nu încapă pe mîinile unora interesați doar de partea materială a manuscriselor – criticul Titu Maiorescu – a intrat în posesia lăzii cu documentele eminesciene, începînd selecția lor și publicarea unora în mai multe ediții de poezie. În anul 1902, Titu Maiorescu donează manuscrisele Bibliotecii Academiei Române, singura instituție capabilă să tezaurizeze această comoară eminesciană și să o pună la dispoziția cercetătorilor și criticilor literari, în vederea scoaterii la lumină a întregii creații a Poetului Național.

De acum încolo pu­ tem vorbi despre o nouă abordare a poeziei emi­nesciene, publicată în ,,Ediții critice”, întocmită după manuscrise. Cel dintîi care și-a propus să se înhame la o astfel de muncă sisifică a fost criticul literar al revistei ,,Semănătorul”, Ioan Scurtu. Astfel, în 1908, acesta editează un volum de POEZII (Ediție îngrijită după manuscrise de Ion Scurtu). Noua situație creată, prin posibilitatea comparării vechilor texte publicate cu manuscrisele de la Academia Română, obliga editorii la un travaliu mai crîncen, studierea și compararea miilor de pagini punînd la grea încercare pe acei care se avîntau în scoaterea pe piața literară a ceea ce era mai sublim în poezia eminesciană. Pentru a ne da seama de efortul celor ce își propuneau studierea manuscriselor lui Eminescu (la vremea aceea, dar peste un secol și ceva?), iată o apreciere a lui A.I.Cuza, într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 25 ianuarie 1887: ,,Alăturez trei poezii de Eminescu. Nr. 1 mi l-a recitat sorusa și mi-a spus că îl știe dintr-o veche condică plină cu poezii, pierdută acum. Nr. 2 și 3 sînt compuse în Botoșani de cînd s-a întors de la Neamț. Strofa ultimă de la nr. 3 este mult corectată în manuscript și sorăsa mi-a spus că Eminescu nu era mulțumit de dînsa și vroia s-o refacă. Manuscriptele pe care am extras sînt într-o stare nemaipomenită, căci hîrtia e din cele mai proaste, scrisoarea de plumb, și le-a purtat tot timpul în buzunar, așa că-s și rupte și șterse. Sînt unele pe care n-a fost chip de a le descurca”.

După studiile efectuate asupra primelor ediții cu adevărat cuprinzătoare ale manuscriselor eminesciene de la Academie, iese în evidență ediția lui Constantin Botez – POESII – editura ,,Cultura Națională”, București, 1933. Chiar cu unele lacune, semnalate de Perpessicius, această ediție a poeziilor lui Mihai Eminescu (la 50 de ani de la apariția primului volum, editat sub îngrijirea lui Titu Maiorescu) a încununat răbdarea de fier a editorului, care a cercetat cele 43 de caiete ale lui Eminescu, încercînd să descifreze scrisul de pe 15.176 de pagini de manuscris, atît cît a găsit editorul în manuscrisele de la Academie, numărate și atestate în ediția respectivă.

decembristă, cînd numele lui Oficial, în condiții grafice excelente, greul căzînd pe În acest nou avînt al editării Eminescu a devenit (pentru unii) Academia Română. operei Poetului Național, avînd la un fel de paria. Din exemplul de Cu cîteva peripeții generate tot de un fel de dispoziție integrala manuscriselor mai jos, făcut cunoscut public nemernicie (a se citi – interese de grup), între anii eminesciene, înaintînd în timp, de către omul de cultură și de 2004-2009 marea izbîndă a moștenirii istoriei literare două nume de rezonanță ale mare onestitate, academicianul și române se împlinește sută la sută: 38 de volume tipărite, criticii și istoriei literare românești criticul literar Eugen Simion (fost conținînd 14.000 de pagini rămase de la Eminescu, întrcontemporane își depun semnătura președinte al Academiei Române), un tiraj total de 28.500 de exemplare sînt gata pentru pe două lucrări de căpătîi ale ne dăm seama (încă odată) cît de a sta la loc de cinste în bibliotecile României și pentru acestui demers, început la hotarul mult am coborît pe scara valorilor întîlnirea cu publicul doritor de Eminescu. veacurilor XIX și XX. Unul este După terminarea proiectului, cînd coordonatorul umane, împotriva celui mai bun George Călinescu, cel care, în a sa ca noi, disprețul pentru asimilarea acestuia, academicianul Eugen Simion, privea cu drag monumentală ,,Istorie a literaturii trecutului nostru istoric, cultural și această inedită operă, ca din senin o furtună de critici române de la origini pînă în literar fiind, astăzi, etalon social și se abate asupra sa și a colectivului cu care a colaborat prezent” scrie, trasînd calea artei de moralitate cu care se operează la facsimilizarea miilor de pagini, timp de 5 ani. poetice a lui Eminescu: ,,Eminescu Concret – prin iunie 2009, un oarecare Mircea Popescu în societate. e un poet de concepție și asta a După scurgerea unui secol din Timișoara face un denunț la DNA împotriva stînjenit pe critici, care au evitat să și ceva de la scrierea lor, ma­ domnului Eugen Simion, acuzîndu-l că, tipărind analizeze poezia lui cu subînțelesul nuscrisele intrate în fondul Aca­ aceste volume, a produs pagubă în bugetul statului, discret că ea se va perima. Toată arta lui Eminescu stă în a preface Filă de manuscris din „Luceafărul“ demiei Române în anul 1902, imputîndu-i cheltuieli de peste 2 milioane de dolari. după ce au fost cercetate și Nimic mai fals! Unu – costurile au fost de 608.000 ideile în muzică și metafore, de-a studiate de zeci de oameni dornici să le folosească în de euro; Doi – paginile în facsimile au fost tipărite de dreptul fără planuri paralele”.

Interpretînd în mod critic preluarea textelor din munca lor literară, amprenta vremii și a mîinii omului Monitorul Oficial, Regie de Stat, deci întreaga lucrare manuscrise, George Călinescu își pune (și ne pune) și-a spus cuvîntul: o degradare vizibilă punea stăpînire financiară s-a derulat în condiții de totală legalitate și o întrebare legitimă, care să creeze un oarecare pe caietele lui Eminescu, acestea devenind aproape transparență; Trei – acad. Eugen Simion a muncit gratis suspans: ,,Este întrebarea: putem noi face o ediție în ilizibile și destructibile. În acest punct se naște ideea la această mare realizare, doar în virtutea funcției pe care a îndeplinit-o și a iubirii față spiritul lui Eminescu, consultînd chiar manuscrisele? facsimilizării acestor manuscrise, de literatura română, în speță – Răspunsul cuprinde o mulțime de îndoieli”. Și, pentru în cadrul unei acțiuni la nivel față de creația eminesciană. a risipi ceva din aceste îndoieli preconizate, criticul ne național, chiar George Călinescu Fiind o prostie, denunțul nu prezintă viziunea sa asupra acestui demers: ,,O ediție interesîndu-se de acest fenomen. a avut ecoul scontat de inițiatori critică a lui Eminescu are nevoie întîi de toate de un Cum timpul topea, implacabil, (se crede că la baza lui ar fi un criteriu estetic. Editorul trebuie să se așeze la punctul materialitatea acestor documente scriitor timișorean, nemulțumit de vedere presupus al lui Eminescu însuși, care se cu valoare intrinsecă de Istorie de statutul său în cadrul unor poate deduce din chiar evoluția lui ortografică și să ne și Patrimoniu literar, dispărînd funcții la care visa!). Păi, nu avea dea o ediție sănătoasă, clasic românească”. Mergînd văzînd cu ochii, la un moment dreptate Noica? Bietul Eminescu dat, filosoful Constantin Noica pe această linie, a interpretării personale a caietelor – tîrît cu lada de manuscrise la poetului, G. Călinescu este împotriva publicării în se implică în opera de salvare Tribunal! Ce dovadă mai vie vreți corpusul volumului a așa-ziselor variante, considerînd a manuscriselor lui Eminescu. pentru a demonstra răul din noi, că: ,,Este fără rost să introducem versuri noi pentru Culturnicii de la București, deși ca pe o alelopatie a acestui rău, că le găsim prin manuscrise, cînd ele n-au apărut la promit, nu întreprind nimic ridicată la scară națională, avînd concret, determinîndu-l pe filosof Convorbiri literare în timpul vieții poetului”.

– ca mijloc de exprimare – chiar Polemica de preluare a unui patrimoniu literar să sară peste pragul răbdării și săvîrful Culturii și Limbii Române și exprime năduful: ,,Mama ei de asupra acestei concepții rămîne actuală.

– Mihai Eminescu!

Un alt critic literar care se implică profund în nemernicie românească!”.

Totuși, la trecerea celor 17 Nu știu cît ar mai fi durat această scoaterea la lumină a manuscriselor eminesciene a fost Perpessicius. Acesta, în 1963, la 80 de ani de la prima ,,nemernicie românească” enunțată Filă de manuscris din „Epigonii“ decenii de la venirea pe lume a Luceafărului Poeziei Românești ediție a Poeziilor, datorată lui Titu Maiorescu, editează nu din punct de vedere filosofic, ci hai să ne bucurăm de faptul ,,M.Eminescu. Opere alese. I–II-III. Ediție îngrijită și uman, de către Constantin Noica, prefațată de Perpessicius. Colecția «Scriitori români». dacă domnul Eugen Simion n-ar fi fost, la un moment că l-am avut, și îl avem, în continuare, pe Domnul dat, președintele Academiei Române. La începutul Eminescu, acum văzut și prin strălucirea (literară Editura pentru Literatură”.

Volumul I conține, printre altele, ,,Lista manus­ anului 2004 își făcea apariția cel dintîi volum dintr-un și estetică) a celor 14.000 de manuscrise rămase criselor lui M. Eminescu din Biblioteca Academiei”, număr de 38 de volume, tomuri în care au fost cuprinse de la poet.

Pentru a-l neuita pe Eminescu, să recitim o lucrare care prezintă, pentru prima dată într-o formă manuscrisele din lada lui Eminescu. Sprijinul financiar apreciere a criticului și istoricului literar Garabet și logistic a venit și de la Ministerul Culturii, sub formă completă, situația acestora, fiind catalogate 47 de caiete, totalizînd 7.700 de file, adică 15.400 de pagini. financiară și a dotării cu un scaner performant, ceea ce Ibrăileanu, decupată din prefața la volumul de Poezii Cuprinsă în trei tomuri masive, această ediție – a simplificat munca, tipăritura făcîndu-se la Monitorul publicat în 1930, și reeditat în anul 1936: ,,Eminescu este unul din exemplele cele mai splendide pe care le-a reeditată de mai multe ori – rămîne un reper relevant produs o umanitate. Avem convingerea nestrămutată al creației eminesciene, așa cum conchide și autorul că, dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani, el în ,,Lămuriri asupra ediției”: ,,Supunînd, deci, unui ar fi fost considerat, fără putință de contestare, ca control adecvat textele poeziilor tipărite în timpul unul din cei mai mari creatori de poezii din întrega vieții, cărora li s-au adus ultime modificări, ediția literatură a lumii. (Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci de față reprezintă, în ce ne privește, ultimul cuvînt în și trei de ani – anii numărați pînă la debutul bolii lui materie de text eminescian”.

Eminescu – n.a. – ca Eminescu, Goethe nu ar exista)”.

Cu Eminescu la DNA Dincolo de transfigurarea prin vers și de empatia ,,Iară noi? Noi, epigonii?... Simțiri reci, care ne inundă ființa, citindu-i și recitindu-i opera,

harfe zdrobite, Eminescu rămîne ancorat în cruda realitate pe care Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte, ne-o supune a fi înțeleasă, astfel cum procedează și în Măști rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic; ,,Memento mori” (,,Panorama deșertăciunilor”): Dumnezeul nostru: umbra, patria noastră: o frază; ,,Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Alta-i lumea de aievea, unde cu sudori muncite Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în Te încerci a scoate lapte din a stîncei coaste seci; nimic!”

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mîndre flori de aur, În acest loc s-a aflat sanatoriul Caritatea, unde Am reprodus o strofă din poemul ,,Epigonii”, Alta unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur a încetat din viață, pe 16 iunie 1889, marele poet publicat în revista ,,Convorbiri literare”, din 15 Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.” român Mihai Eminescu august 1870, pentru a face trecerea la epoca postGEO CIOLCAN

14

Vineri, 17 ianuarie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Mihai Eminescu şi Bucovina „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ Acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!” – acestea sînt versuri din poezia ,,La moartea lui Aron Pumnul”, poezia de debut a lui Mihai Eminescu la Cernăuţi.

Născut la 15 ianuarie 1850, cu amintiri din copilăria petrecută pe aceste meleaguri, cu primele clase de şcoală urmate la Cernăuţi, avîndu-l ca învăţător pe Ioan Litviniuc şi apoi pe profesorii Aron Pumnul, I.G. Sbiera şi Ernst Neubauer, cu mulţi colegi din Bucovina la Viena, cu pregătirea şi organizarea Serbării de la Putna din anul 1871 şi traducerea primului volum al ,,Fragmentelor de istorie a românilor” de Eudoxiu Hurmuzachi, Mihai Eminescu a fost îndreptăţit să evoce şi să analizeze viaţa cultural-spirituală a acestui străvechi pămînt românesc din perioada dominaţiei austro-ungare.

Coleg de clasă şi, apoi, de universitate cu Mihai Eminescu, Ştefanelli a publicat în 1914 un volum de amintiri despre poetul naţional, cu titlul „Amintiri despre Eminescu”, carte în care sînt redate informaţii importante despre conduita lui Eminescu, despre lecturile preferate, despre preocupările cele mai frecvente ale personalităţii eminesciene în devenire. Mai jos redăm două fragmente semnificative, în opinia noastră, din cartea „Amintiri despre Eminescu”: *„Dacă-i lipsea vreo expresie potrivită sau vreo frază frumoasă, el nu se împiedica de lipsa ei de la scris, ci lăsa un loc gol şi trecea mai departe.

Cînd era lucrarea gata, atunci o cetea de mai multe ori şi acuma începea să corigeze, să netezească, să adauge şi să cizeleze cele ce scrisese, pînă ce lucrarea căpăta forma frumoasă şi expresia conciză, ce o admirăm în scrierile sale. Cine a avut în mînă vreun manuscript al lui Eminescu a văzut cîte corecturi cuprindea, cîte fraze sînt schimbate şi cîte cuvinte şterse şi înlocuite prin altele mai potrivite”; *„Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămînea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întîmpla atuncea cînd era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniţilor, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond şi îmbătau lumea cu apă rece. Iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dînsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă şi necoruptă pe care se sprijină statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cîntecele şi toată individualitatea noastră etnică”.

La împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea Mînăstirii Putna, studenţii români din Viena au hotărît să transforme aniversarea într-o serbare naţională. Autorităţile austriece au manifestat mai mult decît suspiciuni, încercînd să interzică această manifestare, au reuşit doar amînarea ei pentru anul 1871. Din Comitetul de organizare condus de Ion Slavici a făcut parte şi Mihai Eminescu în calitate de secretar, alături de alţi studenţi: Petru Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi şi Elie Luţia. Aici, la Putna, Eminescu a participat la serbarea „de suflet românesc”, serbare importantă prin idei, costumul nostru naţional, depunerea pe mormîntul lui Ştefan cel Mare a unei urne de argint cu pămînt din toate teritoriile româneşti şi prin gestul colonelului Boteanu care şi-a depus centironul de aur pe mormînt, dar şi prin muzica lăutarilor conduşi de vestitul Grigore Vindireu. Tot aici a cîntat şi elevul Ciprian Porumbescu care, după ce a terminat de cîntat, cu un entuziasm deosebit, a alergat la tatăl său, rostind cuvintele devenite celebre: „Tată, am cîntat

Daciei întregi!”. Serbării de la Putna, cu momente care au rămas în istoria culturii române, i-a urmat Congresul studenţilor români, eveniment în care un rol important l-a avut Mihai Eminescu, aşa cum dovedesc documentele ori scrierile despre această manifestare studenţească.

Un moment cu semnificaţie este faptul că în drum spre Putna, unde trebuia să ajungă pentru pregătirea serbării, Eminescu a fost găzduit de preotul Ioan Mîndrilă din Rădăuţi şi primit de prefectul Rădăuţilor, Oreste Renney. Pe clădirea unde a locuit preotul Ioan Mîndrilă, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina şi Primăria municipiului Rădăuţi au ridicat o placă memorială, moment care mi-a provocat mîndrie, onoare şi apartenenţă la un important demers memorialistic. Ulterior, placa a fost coborîtă, deoarece nu erau certitudini ştiinţifice pentru această trecere a lui Eminescu prin Rădăuţi sau din alte motive. Aşa se întîmplă cînd se înmulţesc eminescologii! În anul 1875, împreună cu Ştefanelli, Mihai Eminescu a difuzat în oraşul Cernăuţi broşura lui Mihail Kogălniceanu „Răpirea Bucovinei după documente autentice”, broşură tipărită la Bucureşti.

Era perioada cînd autorităţile austriece pregăteau sărbătorirea a 100 de ani de stăpînire în Bucovina. Şi această activitate publică, cu destule riscuri, arată că Bucovina reprezenta pămîntul românesc de care Eminescu a fost cel mai direct şi profund ataşat. Ţara marilor voievozi, „cea mai frumoasă parte a Moldovei”, spaţiul atît de frumos prezentat în ,,Sărmanul Dionis”, „Munţii în lumină,/ Văile în flori”, „Eu sînt născut în Bucovina, tatăl meu e bucovinean” scrie Eminescu în ,,Opere XIII, Publicistică” (manuscrisul 2.236). În această parte de ţară, deşi „n-a fost luată cu sabia”, situaţia românilor sub dominaţia austriacă era grea în raport cu trecutul lor şi cu statutul celorlalte naţionalităţi, precum ucrainenii şi evreii. După trecerea nordului Moldovei sub dominaţie austriacă, a urmat sacrifi­carea domnitorului protestatar Grigore Ghica voievod.

Nordul Moldovei a stat sub stăpînirea Imperiului Habsburgic timp de 144 de ani (17751918). Despre dominaţia austriacă în Bucovina aflăm date şi din Anuarul I al Liceului de Stat Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuţi, pe anul şcolar 1921/1922, într-un articol semnat de Emanoil Isopescu: „Însă guvernanţilor austrieci li-a lipsit priceperea şi mai ales bunăvoinţa pentru interesele neamului românesc din Bucovina; aproape de la început, şcoala e înstrăinată adevăratului ei scop de a lumina poporul şi aservită scopurilor politice, adecă încercărilor de a germaniza sau poloniza ţara şi de a exclude de la viaţa culturală pe aceia cari doriau să rămînă Români buni.

Prin deznaţionalizarea poporului român credea guvernul austriac că s-ar înlătura în modul cel mai sigur pericolul unui iredentism“.

Măsurile impuse de guvernarea austriacă în Bucovina nu l-au convins pe Eminescu de rolul civilizator al austriecilor, aşa cum astăzi sînt specialişti care susţin acest rol. Dacă avem în vedere numai procesul germanizării populaţiei de români, aducerea în administraţie a ucrainenilor, germanilor şi evreilor şi reducerea autonomiei Bisericii Ortodoxe, iată că avem suficiente argumente spre a spune că Eminescu a avut deplină dreptate, pe care a prezentat-o în articolele din presa vremii. Este adevărat că de la stăpînirea austriacă ne-a rămas un sistem cadastral folosit şi astăzi.

Mihai Eminescu a socotit Bucovina drept ţara marilor voievozi, „partea cea mai veche şi mai frumoasă a României”; „pămîntul nostru cel mai scump”; tărîm matriceal al istoriei românilor…

Petru Bejinariu (Crainou.ro)

Jurnal de pe Frontul de Est (46) Ianuarie 1942 - Conflict între Conducătorul Statului şi şeful Marelui Stat Major (1)

Numit şef al Marelui Stat Major (22 septembrie 1941, după decesul generalului Alexandru Ioaniţiu), generalul Iosif Iacobici a intrat în conflict cu Mareşalul Ion Antonescu la începutul anului 1942, după ce a aflat conţinutul scrisorii lui Hitler din 29 decembrie 1941 prin care acesta solicita participarea românească la campania din 1942 cu forţe sporite.

Acceptînd cererea Führer-ului, Ion Antonescu a informat Marele Stat Major (4 ianuarie 1942) că intenţiona să angajeze în luptă 10 divizii în primul eşalon, urmat de al doilea de 5 divizii.

Considerînd „ca imposibilă o revenire asupra promisiunii participării militare românești la ofensiva din primăvară”, generalul Iosif Iacobici a apreciat că primul eşalon de forţe nu trebuia să depăşească valoarea a 8 divizii şi să nu se ia nici un angajment în ceea ce priveşte pe cel de-al doilea pentru a nu se da lui Hitler „o poliță în alb” și a se putea discuta problema în cadrul Marelui Stat Major român. Își justifica propunerea prin „nepopularitatea acestui război, departe de granițele țării, precum și prin problema siguranței naționale față de Ungaria”. Din acest ultim punct de vedere considera că, în acel moment, nu se temea de o agresiune imediată ungară, ci de faptul că „tineretul, pe care voim să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile depărtate ale Rusiei bolșevice, lipsindune foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria. Nu că m-aş teme de o acţiune imediată, care o cred, pe durata războiului în curs, aproape exclusă, mă tem că tineretul, pe care voiam să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile îndepărtate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria”. Ca măsuri imediate, şeful Marelui Stat Major a propus reorganizarea, întinerirea şi reinstruirea armatei, menţinerea pe front doar a marilor unităţi aflate la est de Nistru, în Transnistria (diviziile 1, 2, 4, 10 şi 18 infanterie) şi în Crimeea (brigăzile 1 şi 4 munte, 5, 6 şi 8 cavalerie), precum şi mobilizarea unui al doilea eşalon din diviziile care nu participaseră la lupte pînă în acel moment (19 şi 20 infanterie).

Rezultatul imediat al acestei poziții a constat în înrăutățirea relațiilor cu mareșalul Ion Antonescu, care a acuzat conducerea Marelui Stat Major (15 ianuarie) că nu a asigurat cum trebuie organizarea, dotarea, instruirea şi aprovizionarea armatei, că nu pune „toată dragostea şi toată pasiunea pe care o reclamă neamul întreg”, că „se mulţumise a rezolva probleme numai din birouri, improvizînd de la zi la zi”, că „face teorie şi stă îngropat în hîrtii” etc.

Considerînd nedrepte aceste acuzaţii, generalul Iosif Iacobici a apreciat (17 ianuarie), într-un nou Memoriu, că se afla în relaţiile cu Conducătorul Statului „în divergență de părere asupra concepției participării Armatei române la campania de primăvară”, că nu i s-a dat ocazia de a-şi face datoria nefiind „nici măcar ținut la curent cu fazele unui schimb de vederi cu privire la viitoarele evenimente și cu intențiile domnului conducător al statului”. Considerînd în acel moment nu se mai bucura de încrederea Mareșalului, făcea cunoscut că prefera să plece de la conducerea Marelui Stat Major, nu înainte însă de a declara: „Demnitatea mea de ostaș bătrîn mă silește însă astăzi de a mă apăra și de a apăra și pe subalternii mei în contra loviturilor pe care le primesc, în cea mai mare parte - după ferma mea convingere - pe nedrept, chiar dacă trebuie să o fac prin sacrificiul persoanei mele, căci apreciaz că activitatea unui șef al Statului Major General nu se poate dezvolta fructuoasă în atmosfera unei încrederi limitate și primind lovituri morale”.

La 20 ianuarie 1942, Ion Antonescu i-a comunicat că îl înlocuieşte de la şefia Marelui Stat Major „înainte de primi cererea Dvs. de desărcinare din funcţiune pentru motivul că v-aţi creat preocupări la care nu aveaţi dreptul şi în schimb aţi neglijat unele obligațiuni”. În mod concret, l-a acuzat că s-a menținut într-o gravă și permanentă neînțelegere cu subsecretarul de stat al Armatei de Uscat (generalul Constantin Pantazi), că a modificat organizarea Marelui Stat Major „fără nici o bază legală”, că a neglijat măsurile de apărare a regiunii Odessa, că s-a dezinteresat de trupele care luptau în Crimeea etc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 17 ianuarie 2020

ADEVARATE (

RM

Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire înecată într-o sticlă de otravă

În noiembrie 2010, dispărea sub lama buldozerelor casa din Bucureşti în care s-au iubit cei mai celebri îndrăgostiţi din literatura română. 121 de ani mai devreme, povestea lor amară de amor se încheia la fel de zguduitor: Veronica a înghiţit o sticlă plină de otravă, la fix 50 de zile după ce Eminescu se prăpădise de boală. Aveau amîndoi 39 de ani.

S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vîrsta de 22 de ani, pe cînd el era student la Filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.

Cîţiva ani mai tîrziu, Veronica rezuma astfel momentul întîlnirii, în poemul „M-am gîndit”: „M-am gîndit cu drag la tine pînă nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”.

Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.

S-a căsătorit cu profesorul ei, la 14 ani În perioada 1874-1877, aflîndu-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bîrfele despre întîlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tînăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vîrstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ștefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţă, cînd fata avea numai 14 ani.

Micle era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi avînd talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui. În 1879, toate acestea aveau să se termine, odată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cît se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decît după cîţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.

Au avut un copil care s-a născut mort În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar pînă în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci. „Draga mea Veronică, Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputînd dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu, care ai timp şi nu eşti bolnavă, să nu-mi scrii, e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decît cu oricine altul, pentru că eu sînt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume. Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămîi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curînd ori tîrziu, dar mai bine tîrziu decît niciodată. (…) Sînt atît de trist şi e atît de deşartă

viaţa mea de bucurii, încît numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin. Scrie cu degetele pe cari le sărut”. (Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle) Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879, ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi cîţiva ani mai tîrziu, copil care însă s-ar fi născut mort.

Această scrisoare din decembrie 1881 este una dintre încer­ cările Veronicăi Micle de a relua legătura cu Mihai Eminescu. Erau certaţi. Ea se afla la Bucureşti pentru a rezolva cu pensia de urmaş (de pe urma soţului ei, Ştefan Micle, care murise în 1879). Veronica va reuşi să încălzească din nou inima poe­ tului, urmînd o nouă perioadă de iubire.

Documentul se află în arhiva Memorialului de la Ipoteşti.

Luni de amor pe Buzeşti, nr 5 Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, cînd Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit cîteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpînea pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens. „Draga mea Veronicuţă, Sînt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luîndu-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ceam sfîrşit cîte aveam de făcut, îmi închei ziua gîndind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mîna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pîză de in, iar eu mă uit în lumînare şi gîndesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.”

Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, cel care a studiat opera lui Eminescu vreme de trei decenii, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria. ,,Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”, spune Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric. În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rînduri de dezmierdări. „Apropos de Titu. Da! Vorba ceea: rîde vîrşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămîi a mea,

aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.

Eminescu, un iubit gelos Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. „El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atît de des”, afirmă Dumitru Vatamaniuc. În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai tîrziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.

Scrisorile de amor, ascunse după moartea lor Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar cînd au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii. „Ştiu că s-au găsit alte 89 de scrisori, care erau de fapt adnotări ale Veronicăi, ascunse de fiica cea mare a acesteia şi care au fost modificate de Octav Minar astfel încît să-i spele ei cumva imaginea”, declara acad. Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric.

Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire. „«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit

de lună!»

Ai zis tu, şi eu atuncea, cînd pe-a dorului aripe Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună – Noi visam eternitate în durata unei clipe. „«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie

de rază!»

Ce din luna se coboară şi pămîntul îl atinge; Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrînge!

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit

de lună A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună Toate razele de lună, toate razele din soare Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare” (Veronica Micle – ,,Raze de lună”, 1889) Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormîntarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci cînd a pus pe pieptul poetului o cunună de flori de nu-mă-uita.

A înghiţit cu sete o sticlă de arsenic Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luîndu-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mînăstirea Văratec, unde se retrăsese. Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris următorul poem, considerat biletul de adio: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gînduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cînturi,/ Se plimbă în pustie mînat de aspre vînturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,/ Să dorm pe veci”.

Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, a notat medicul care a constatat decesul doamnei Micle. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii. Ulterior s-au găsit scrisori prin care îşi ruga prietenele să-i aducă doze mici de otravă pentru a-şi trata fiica de anemie. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu, dar şi la fix 10 ani de la moartea soţului său…

Historia.ro

16

Vineri, 17 ianuarie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Viața va fi mai distractivă – ce evenimente ne așteaptă în 2020? (2) Pastila sãptãmînii Marea Britanie a găsit o cale de ieșire din UE. Scoția o caută acum

Aliatul cheie al SUA - Regatul Unit - va părăsi în sfîrșit UE în 2020. Acest lucru a devenit clar după o victorie decisivă la alegerile parlamentare din 12 decembrie 2019 ale Partidului Conservator, condus de premierul Boris Johnson. Parlamentul a aprobat deja retragerea din Uniunea Europeană pînă la 31 ianuarie, fără noi întîrzieri, dar chiar și așa nu toate problemele au fost soluționate. Discuții furtunoase pe teme de politică economică (zona de liber schimb) și politică externă vor continua pe tot parcursul anului 2020. După aceea, acordurile încheiate ar trebui ratificate de parlamentele ambelor părți. Există atît de multe întrebări încît, cel mai probabil, perioada de tranziție va fi prelungită. Întreruperea finală cu UE ar putea duce la separarea în sine a Regatului Unit: cînd problemele de control la frontiera Irlandei de Nord au fost rezolvate cu succes, Scoția s-a trezit. Jumătate dintre locuitorii regiunii se opun acum independenței (50% față de 44% pentru secesiune), dar în același timp, Partidul Național Scoțian separatist a cîștigat aproape toate locurile parlamentare din autonomie. Criza poate afecta, în viitorul apropiat, popularitatea separatiștilor. Acest lucru va consolida cererea lor pentru un nou referendum pentru independență, lucru care nu se va concretiza, conform declarațiilor premierului Johnson.

De asemenea, nu se întrevede nici o schimbare calitativă a relațiilor dintre Londra și Moscova, în 2020.

Johnson, încă de la sfîrșitul anului 2019, a spus că el consideră că este imposibil să reseteze relația: „Am simțit cu adevărat că putem începe din nou o relație cu Rusia. Că aceasta este o țară grozavă cu care am luptat împotriva fascismului. Foarte, foarte trist că am greșit”.

Această frază va încheia subiectul unei îmbunătățiri posibile.

Dar Macron?

UE va continua restructurarea internă fără Marea Britanie, dar cu oameni noi în frunte. Vedeta de anul trecut a fost președintele francez, Emmanuel Macron. În 2019, și-a șocat în mod deliberat partenerii cu declarații referitoare la sfîrșitul erei occidentale, cooperarea necesară cu Rusia și puterea Chinei. Se știe acum că Macron va ajunge la Moscova pe 9 mai pentru evenimentele prilejuite de împlinirea a 75 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste. De asemenea, el trebuie să încerce să facă Franța, dacă nu mai mare, chiar mai puternică decît Germania, pentru a-și recîștiga propria populație, care a protestat activ tot anul trecut. În cazul eșecului în arena externă, demonstrațiile „vestelor galbene” împotriva reformei pensiilor pot îngropa în cele din urmă ambițiile celui care se dorește a fi noul lider al întregii Europe. În plus, Franța ar putea pierde o parte a teritoriului Noua Caledonie va organiza un al doilea referendum pentru secesiune.

Macron a vorbit anul trecut despre „moartea cerebrală” a NATO. Cu toate acestea, chiar și cu acest diagnostic, Alianța devine din ce în ce mai mare. Macedonia de Nord se va alătura, în sfîrșit, NATO în 2020. O țară care, în acest sens, și-a stabilit noua denumire, așteaptă ratificarea protocolului de aderare a Spaniei și Franței.

Dar intrarea în Uniunea Europeană nu este așteptată atît de curînd - Skopje trebuie să demonstreze succese în plan socio-politic. Binecuvîntarea Papei pare că nu este suficientă în acest caz.

NATO NATO este preocupată și de noua realitate din domeniul armamentelor. După prăbușirea tratatului cu rachete de rază medie și de scurtă acțiune (Tratatul INF) din inițiativa americană, lumea a devenit mai puțin sigură, iar superputerile militare au intrat în cursa armelor. Ultimul tratat actual care permite controlul armelor strategice între Statele Unite și

Rusia – START-3 – expiră în 2021. Toate condițiile preliminare indică faptul că acest tratat nu va fi extins, deși este prezentată o astfel de oportunitate. Trump, în universul său, visează la noi acorduri „pe toate palierele” cu participarea Chinei, care în mod clar nu are nevoie de acest lucru. În 2010, START-3 a fost semnat de președintele rus Dmitri Medvedev și de liderul american Barack Obama. Conform termenilor, părțile au redus numărul de transportatori strategici - rachete balistice intercontinentale, rachete balistice submarine, precum și bombardiere strategice grele, la 700 de unități.

Avînd în vedere scenariul în care totul a decurs conform Tratatului INF, se poate presupune că situația cu START-3 se va încheia în mod similar. Singura diferență este că se presupune că va anunța retragerea în temeiul acestui acord în trei luni, în loc de șase, cum a fost în cazul Tratatului INF. Astfel, decizia SUA ar trebui să fie așteptată în noiembrie, după alegerea președintelui american.

Orientul Mijlociu Situația din Orientul Mijlociu va rămîne stabilă, în sensul că, în primul rînd, va continua să fie definită prin existența multor războaie. Singura diferență este că Libia își va reocupa locul anterior în cîmpul informațional, unde Mareșalul Khalifa Haftar intenționează să organizeze o luptă decisivă pentru Capitală cu guvernul de acord național. În cursul lunii ianuarie, parlamentul turc va lua în considerare desfășurarea trupelor turce în Libia. Ministerul rus de Externe a declarat că este îngrijorat. Potrivit Rusiei, acțiunile turcilor pot provoca nemulțumirea țărilor vecine și pot perturba deciziile luate deja în această privință. Erdogan, ca răspuns, face afirmații cu privire la prezența în Libia a mii de mercenari ai așa-numitului PMC Wagner (ea este asociată cu Rusia), care ar fi ajuns în țară pentru a ajuta Haftar. Dacă Moscova și Ankara vor fi de acord de această dată, așa cum a fost posibil în cazul operațiunii turce din Siria, această situație va determina în mare măsură întîlnirea personală a președinților Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan în ianuarie. În orice caz, Siria rămîne un subiect de discuție. De exemplu, ostilitățile de amploare vor continua în partea de sud a provinciei Idlib - ultimul bastion de teroriști pe care armata siriană l-a atacat cu succes. În nordul țării, Turcia poate adăuga gaz pe foc, reluînd operațiunea „Sursa păcii” împotriva kurzilor.

Taiwanul va lua distanță de China Pe fondul problemelor interne ale Statelor Unite, mulți analiști prognozează că, într-o lume multipolară, China va ajunge pe primul loc în relațiile internaționale.

Dar, în primul rînd, astfel de prognoze sînt date de aproximativ zece ani, iar în al doilea rînd, în ciuda totalitarismului, această țară este blocată în problemele politice interne. Anul trecut, documentele privind lagărele de reeducare musulmană chineză din regiunea autonomă Xinjiang Uygur au fost deschise cu o frecvență de invidiat în mass-media occidentală, iar protestatarii au luat cu asalt parlamentul din Hong Kong. În 2020, un cocktail revigorant de probleme are șansa de a adăuga un ingredient numit Taiwan. În ianuarie, actualul președinte, Cai Inwen, va cîștiga cel mai probabil din nou cu Partidul Progresist Democrat, care propovăduiește valorile separatismului, deși nu întotdeauna spune acest lucru direct. Cai Inwen a crescut rapid în sondaje după acțiunile brutale ale poliției din Hong Kong, deși înainte de aceasta, reprezentantul partidului Kuomintang, susținător al cooperării cu continentul, a fost lider la urne. Alegerile parlamentare din Hong Kong pentru Consiliul legislativ vor avea loc în septembrie. Și, deși pînă la sfîrșitul lui 2019 a existat o anumită tendință a protestatarilor de a renunța la manifestații, dacă situația din Taiwan se agravează, acest lucru s-ar putea transforma într-un efect cumulativ. Ce va alege China în acest caz: va aplica cel puțin un element de putere dură sau va continua să

Peștele de la cap se împute

(urmare din pag. 1) Este adevărat că și bugetarii sînt foarte ,,harnici”, că de asta sînt plătiți așa bine, că din acest motiv majoritatea politicienilor își introduc în sistemul de stat plozii – pentru că sînt harnici, nu pentru altceva. ,,Hărnicia” asta a lor se evidențiază cînd este vorba strict de atingerea intereselor individuale sau de grup, ale familiilor lor și ale celor cu care s-au înhăitat, și mai puțin cînd e vorba de prosperitatea țării, a românilor.

Românii nu sînt leneși. Politicienii sînt hoți.

Asta este, de fapt, paradigma pe care presa străină din România ar trebui să o repete din oră în oră, astfel încît toți cei care o ascultă să înțeleagă că atunci cînd o țară merge prost, cînd locuitorii ei sînt săraci și nemulțumiți, acest lucru se datorează în mod explicit celor care o conduc, fie că sînt ei în Guvern, în Parlament sau doar își tîrîie fundul pe la Cotroceni.

Lenevia românilor este una indusă, este fabricată și promovată în mod exagerat de către mințile deștepte din zona companiilor de consultanță și preluată masiv de proștii care pun botul la ea. Se spune că o familie dezbinată nu are cum să prospere. O națiune dezbinată nu are cum să prospere, pentru că mințile slabe, dar vocale vin și acoperă cu rahat tot ce este mai bun în acel stat, avînd binecuvîntarea totală a zonei decizionale, a politicienilor, a presei ostile României, a celor care se îmbogățesc pe spatele dezbinării națiunii române.

Românii nu sînt leneși. Politicienii sînt tră­ dători. De aici trebuie pornit cu logica atunci cînd încercăm să găsim soluția ieșirii din impas. se pregătească cu calm pentru aniversarea Partidului Comunist din 2021, cu speranța că provocarile vor „trece de la sine”, acestea fiind abia acum cunoscute în conducerea Partidului Comunist?

An nou fericit! În acest an vor fi vizibile rezultatele protestelor de anul trecut din America Latină. De exemplu, în Chile demonstrațiile s-au încheiat cu o stare de urgență din cauza creșterii prețurilor la metrou. În aprilie, în țară este așteptat un referendum constituțional, în urma căruia dorința populației de a dobîndi o nouă lege principală va deveni cunoscută. Noul guvern va fi ales și în Bolivia, de unde președintele anterior a fugit după demisie, iar în Venezuela există șanse mici de negocieri și de încheiere a situației puterii duale condiționate de către președintele Nicolas Maduro și de liderul de opoziție, Juan Guaido.

Desigur, politica mondială nu se limitează doar la lupta pentru influență și nu duce numai la războaie.

Limitele libertăților personale din 2020 vor continua cu siguranță să se extindă spre liberalizare. După ce anul trecut au fost acordate noi drepturi femeilor din Arabia Saudită, acest proces pare a fi vizibil în toate colțurile lumii. Așadar, începînd cu 1 ianuarie, utilizarea recreativă a marijuanei a fost permisă oficial în statul american Illinois, iar la sfîrșitul lunii decembrie a anului trecut Curtea Supremă italiană a decis să nu incrimineze cultivarea canabisului la domiciliu. Noile victorii ale susținătorilor legalizării permit formularea sloganului anului următor: „Poate că viața va deveni mai dificilă și mai periculoasă, dar cu siguranță mai distractivă”.

Sfîrșit K.V.D.

RM

17

Vineri, 17 ianuarie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei SUA și Iran – primul război aranjat din istorie În fotbal, uneori apar meciuri aranjate. O echipă, de exemplu, și-a asigurat deja titlul în Ligă, iar cealaltă nu trebuie să retrogradeze. Meciul devine o piesă de teatru, care are loc pe stadion, timp de 90 de minute. Jucătorii fac tot ce le stă în putință, publicul percepe încet esența a ceea ce se întîmplă și părăsește tribunele. În această săptămînă, Iranul și Statele Unite ne-au arătat primul război aranjat din istorie.

La început, totul a decurs așa cum trebuie escaladarea tensiunii.

Pe 25 decembrie, militanții șiiți au lovit o bază americană K-1 din Irak. 4 persoane au fost ucise. Pe 27 decembrie, americanii au tras în bazele șiiților, ca răspuns. Au ucis 25 de militanți, 65 au fost răniți. Pe 31 decembrie, în timpul înmormîntării militanților, o mulțime a atacat ambasada SUA din Bagdad. Nu au fost victime, dar sediul ambasadei a fost avariat.

Acest lucru s-a întîmplat la aproape 40 de ani de la celebra captură a Ambasadei SUA la Teheran de către „studenții” iranieni. În noaptea de 2 spre 3 ianuarie, generalul Kassem Soleimani, sosit din Damasc, a fost ucis în urma unei salve de rachete, pe aeroportul din Bagdad. Faptul că, la vremea evenimentelor, generalul nu se afla în Irak, dovedește neimplicarea lui directă în atacul ambasadei.

Cel mai probabil asediul a fost într-adevăr spontan, iar generalul a mers la Bagdad pentru a rezolva problema, precum Harvey Keitel în Pulp Fiction.

Liderul suprem iranian (Rahbar) Ayatollah Kha­ menei a promis să se răzbune teribil pe „Marele Satana” (SUA) pentru moartea generalului martir. Trump, ca răspuns la amenințările Iranului a promis că va ataca 52 de ținte în Iran, inclusiv situri culturale. Ce fel de ținte, nu știm, Trump a rămas neînțeles. Știm însă că alegerea a 52 de obiective a fost enunțată în memoria celor 52 de ostatici ai Ambasadei americane, în 1979.

Rahbar Khamenei, ca răspuns la amenințări, a spus că Iranul are 13 scenarii, dintre care cel mai uman va face ca America să se zguduie. În general, a existat un schimb de amenințări înflorite, în spiritul „Aladin” („Arabian night, Magic East…”). Spre încîntarea bloggerilor și a jurnaliștilor, dar și spre oroarea gospodinelor respectabile și a brokerilor de acțiuni, hashtag-ul #wwiii cîștiga popularitate pe rețelele de socializare. Ambele părți se aflau într-o stare numită „zugzwang” în șah - orice mișcare ducea la o pierdere. Dacă Iranul nu ar face nimic, atunci moartea martirului Soleimani ar rămîne

nerăzbunată, iar americanii ar cîștiga. Dacă iranienii ar începe să îl răzbune pe Soleimani, atunci americanii ar fi obligați să răspundă militar, escaladarea tensiunii ar continua și, în final, totul s-ar putea încheia într-un război. Acest lucru este exact ceea ce s-a întîmplat în vara anului 1914 și a dus la declanșarea primului război mondial. În noaptea de 7-8 ianuarie, la ora 1:45, Iran a lansat rachete balistice către bazele americane din Irak, în orașele Erbil și Ain Asad. Imediat după atac, Iranul a anunțat că 80 de invadatori americani au fost uciși și alți 200 au fost răniți. Toate agențiile de știri au raportat acest lucru. Lumea a înghețat în așteptarea unui iminent răspuns formidabil al SUA asupra celor 52 de ținte și răzbunarea teribilă ulterioară a Iranului într-unul din cele 13 scenarii. Au urmat 16 ore de așteptare.

85% din petrolul asiatic trece prin Strîmtoarea Ormuz, care ar fi fost blocată în caz de război. Arabia Saudită a oprit imediat cisternele cu petrol. Bursele din Asia au pierdut 5 - 10%. În cele din urmă, Donald Trump s-a adresat națiunii spunînd că Iranul a greșit, dar nu au existat victime sau distrugeri la bazele militare atacate. Cuvîntul „război” nu a fost rostit și lumea a respirat ușurată.

După cum s-a dovedit ulterior, Iranul l-a avertizat pe premierul irakian Adil Abdul-Mahdi cu privire la ținta rachetelor cu cîteva ore înainte de atac. Aceste informații au ajuns la americani și au plasat personalul bazelor în adăposturi. Liderii Iranului nu au dorit mari sacrificii umane. De ce? La televizor, ei anunțaseră deja poporul următoarea victorie asupra „Marelui Satan”.

Situație asemănătoare am întîlnit în aprilie 2018, cînd, după acuzațiile nefondate conform cărora Siria a utilizat arme chimice, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat 103 rachete asupra unor ținte siriene. A existat un acord cu Rusia privind coordonarea acțiunilor din Siria, iar Rusia a fost avertizată în prealabil despre atac. Nu au existat victime.

Se pare că un astfel de „război pentru televizor” este o nouă tendință în viața noastră. Liderii țărilor demonstrează lupte politice: se amenință reciproc, își arată pumnii. Spectatorii gîfîie și aplaudă. Nu există victime și răni. Ei bine, e corect? Probabil. Acest lucru se întîmplă de multă vreme. În romanul „Fabrica de Absolut” a lui Karel Čapek se spune că „războiul anglojaponez s-a încheiat din cauza scăderii interesului public”. Și de această dată criza a fost rezolvată cu succes, iar Donald Trump a ieșit din nou basma curată. A arătat hotărîre și nu au existat victime.

Pace în lume!

D.A.

S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (5) – pamflet – Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Victor Ponta, care prin activitatea sa duplicitară nu face decît să alerge după funcții politice cît mai înalte, n-a mai fost primit în PSD, partidul care l-a dat cu nasul prin politică. Anunțînd că nu va vota guvernul lui domn’ Sică în Parlament, Ponta era convins că va scoate dreapta de la putere, iar el va crește pînă la cer în ochii a milioane de oameni. N-a fost deloc așa. Alianța de dreapta a găsit pînă la urmă resursele de vot în Parlament, iar fostul lider social-democrat a intrat într-un con de umbră așa de densă, încît nu se știe după care eclipsă politică va mai ieși la vedere. Un alt fost social-democrat, Cozmin Gușă, care a încercat să se reîntoarcă în PSD, partidul care i-a asigurat un cheag politic și material, dar pe care l-a tocat ani de zile la postul său de televiziune, a fost și el respins, ca și Ana Birchall, la fel de social-democrată ca și Regina Marii Britanii. PSD a pierdut guvernarea, majoritatea

în Parlament și poziția de cel mai mare partid al țării, pe mîna sa, plătind din greu gravele erori politice pe care le-a săvîrșit. Fără îndoială, cea mai mare dintre ele a fost aceea de a nu-l fi revocat din funcția de președinte al țării pe Iohannis, tartorul tuturor scandalurilor politice care au avut loc, în ultimii patru-cinci ani în țara noastră, deși PSD dispunea de toate pîrghiile necesare. Dragnea a preferat ca timp de trei ani să se împungă prin gard cu Iohannis, ca, în final, să sfîrșească după gratii, iar Viorica Dăncilă, continuînd această dispută sterilă, a pierdut funcția de premier. Social-democrații încercă să se redreseze dintr-o situație pe care n-au mai cunoscut-o pînă acum. Dacă vor fi învățat ceva din propriile nerozii, dacă vor restabili unitatea în partid, vor putea să tranșeze repede, în favoarea lor, disputa cu Iohannis, Băsescu, Orban, Barna, Cioloș, cu proaspătul și irascibilul liberal de ocazie, Rareș Bogdan, și alți încurcă-lume care mișună prin politica românească.

Vorbind despre evenimentele politice din ultimele șase luni ale anului 2019, trebuie să spunem că acestea au fost nu doar tensionate pentru români, ci și periculoase,

China a introdus dictatura digitală Pentru europeni, China este, în parte, o țară mitologică. Știm despre ea din poveștile unor cunoscuți, călătorii personale, programe de televiziune, dar nu sîntem complet familiarizați cu rețeaua ei de internet, desi aceasta face posibilă înțelegerea a ceea ce trăiesc oamenii. Acum China este locomotiva economiei globale. În 2020, odată cu adoptarea noului plan pe cinci ani, economia chineză se va reorienta către consumul intern, care în 2019 a dus la o creștere extraordinară a bunăstării chinezilor obișnuiți. În 2018, China a depășit cifra de 1,43 miliarde de oameni, dintr-o populație mondială totală de 7,6 miliarde. Cu alte cuvinte, guvernul R.P. Chineze controlează o populație egală cu 1/5 din populația lumii. Nu este o coincidență faptul că Republica Chineză a fost prima țară care a introdus ,,dictatura digitală”. În 2014, Partidul Comunist a anunțat planurile de a introduce controlul digital asupra tuturor sferelor de viață ale fiecărui cetățean chinez pînă în 2020. Totul intră sub observație. Se ține cont de comportamentul de rețea socială și social media al fiecărei persoane. Punctele sînt acumulate pentru un comportament exemplar în sistem, sau pot fi pierdute pentru un comportament ,,incorect”.

Cînd aceste ,,bile” devin prea puține, viața pentru un chinez obișnuit se transformă într-o serie continuă de restricții. Deci, fără un număr suficient de puncte, un chinez nu poate pleca în străinătate, nu poate să contracteze un împrumut, să meargă cu trenul sau avionul, să obțină acces la servicii sociale, să obțină un loc de muncă bun și chiar să închirieze o cameră la un hotel.

Sistemul este capabil să determine emoțiile celor vizați, stare de care va depinde și acumularea punctelor. Fiecare dispozitiv conectat la rețea, precum și sute de milioane de camere cu sistem de recunoaștere a feței din toată țara transmit informații despre cetățean. Este înfricoșător?

Acesta este doar începutul. Sistemul controlează chiar și comportamentul consumatorului.

Cumperi alcool și țigări? Scorul va fi redus, în timp ce achiziția de alimente pentru bebeluși va contribui, dimpotrivă, la creșterea acestuia.

Pe de o parte, introducerea unui astfel de sistem încurajează oamenii să se autoeduce, fiind, de asemenea, capabil să provoace daune semnificative crimei organizate. Pe de altă parte, orice cetățean se află sub controlul statului si întotdeauna pot exista abuzuri, chiar dacă aparent totul este împachetat într-un ambalaj propagandistic frumos. Dacă internetul, timp de 20 de ani, a fost perceput ca principalul instrument pentru libertatea oamenilor, se pare că în viitor va fi principalul instrument de control al acestora.

D.T.A. împărțind societatea noastră, prin contribuția decisivă a lui Iohannis, în două tabere ostile, gata să se încaiere pentru interesele unor politicieni meschini, corupți și trădători. Este greu să mai întîlnești astăzi printre politicienii noștri oameni integri, care să acționeze cu toate puterile și din tot sufletul pentru redresarea și propășirea țării, pentru binele poporului român.

Personalități marcante din trecut, ca Nicolae Iorga, I.G. Duca, Virgil Madgearu și alții, care s-au ridicat împotriva trădătorilor și a vînzătorilor de țară, au sfîrșit sub gloanțele asasinilor verzi (legionarii), care constituiau coloana a V-a, creată și întreținută în țara noastră de Germania nazistă. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 17 ianuarie 2020

O aventură moldoveană a lui ,,Mister Bean de România” Este un fapt deja cunoscut: televiziunile – de fapt, mass-media, în general – se prostituează în căutare de audiență. Iar una dintre formele cele mai penibile este promovarea șarlataniei de cea mai ridicolă speță: așa-zisele emisiuni cu ,,inițiați” care învață poporul cum să se vindece sau cum să-și determine viitorul, cum să se ferească de ,,rău”, de ce să mai… Evident inculți, cu un vocabular sărac dar format din cuvinte bombastice, folosite complet aiurea, personajele în cauză dau sfaturi cu o siguranță pe care nici academicienii sau savanții nu o au! De fapt, în spatele acestei siguranțe și a utilizării unor noțiuni care se potrivesc ca nucile în perete se ascunde o adevărată ,,industrie” a șarlataniei. Este un fenomen care se multiplică din trei cauze: nivelul tot mai scăzut al educației, promovarea subculturii senzaționalului și șarlataniei prin mass-media – și, nu în ultimul rînd, degringolada, lipsa de repere a societății. Așa-zișii lideri politici sînt la rîndul lor niște șarlatani, cu nimic mai evoluați decît șarlatanii care ,,vînd” sănătatea prin ,,energie”, ,,vibrație”, ,,iubire”, ,,fizica cuantică” sau alte noțiuni din arsenalul respectivei șarlatanii.

Politicii vînd marfa prin aruncarea oprobriului, mai rar prin ,,programe” (pe care oricum nu le citește nimeni), obținînd profituri mai mari decît șarlatanii ,,vindecării”. Iar presa… Păi cînd văd realizatori TV că se inflamează la scandalul ,,Ayahuasca”, fără să știe despre ce e vorba, în schimb invită toți șarlatanii în emisiune… ce să mai zic, cum se numește atitudinea lor: cretinism sau nesimțire?

Mulți șarlatani, puțini cercetători adevărați Personal, m-am ocupat de cercetarea ideilor ocultiste, de mitologie – ca și despre studiul inițierii – dar am renunțat dezgustat să mai vorbesc în public despre așa ceva; de fapt, acest studiu nu este pentru public, ci pentru o cercetare continuă, pentru că aici e mai valabil decît oriunde dictonul ,,fiecare răspuns duce la mai multe întrebări”. Adică nimeni onest nu poate spune ,,acesta e adevărul”, pentru că, de fapt, nu este decît o permanentă căutare. Or, pe șarlatan îl descoperi pentru că el… ,,cunoaște” întotdeauna ,,adevărul”. Păi, altfel, cum te-ar face să-i dai banii… sau să-l votezi?

Recunosc că există și oameni devotați cercetării care apar în public – dar nu-i veți vedea decît făcînd judecăți de bun-simț, în limita domeniului lor. Unul dintre aceștia este astrologul Mariana Cojocaru, o persoană pasionată de munca ei – dar și un om cu simțul umorului și cu o limbă extrem de ascuțită atunci cînd vine vorba de impostori și persoane lipsite de bun-simț. De aceea Mariana este invitată chiar de jurnaliști serioși, care știu să pună sub semnul curiozității predicțiile astrale în domeniul politicii.

A fost cazul lui Răzvan Dumitrescu, unul dintre cei mai buni analiști politici, realizatorul emisiunii ,,Subiectiv” de la Antena 3.

,,Mister Bean”, măscărici de România Ei bine, Mariana Cojocaru a trecut printre conjuncțiile astrale ale politicienilor și a ajuns la ciudatul premier Ludovic Orban – căruia i-a ,,lipit” o poreclă: „Mister Bean de România”. Dialogul între astrolog și realizatorul TV merită redat, pentru că e o mostră de cum se spune lucrurilor pe nume… chiar dacă folosind ,,astrele” ca acoperire: ,,Cînd mă uit pe astrograma dînsului, aș spune că este un fel de Mister Bean în politica românească”, a spus Mariana Cojocaru. Uimit, Răzvan Dumitrescu a formulat o replică pozitiv-ironică: ,,Asta ar însemna că e ceva valoros – pentru că, nouă, Mister Bean ne-a bucurat

viețile, ca să spun așa…”. ,,Da, dar în politică, nu cred că merge să facem așa ceva”, a comentat cu bun-simț Mariana Cojocaru, punctînd: ,,Dumnealui exact așa se comportă… Cînd vorbim de un Mister Bean în politica românească aș spune că el tratează cu superficialitate problemele importante și grele ale țării… că nu putem să fim măscărici în politică”.

RM

cutumelor parlamentare (cazul Cîțu) – ei bine, tocmai el se referă acuzator la schimbarea Guvernului Maia Sandu… prin moțiune de cenzură! ,,Am transmis un mesaj după moțiunea de cenzură depusă de PSRM, partidul lui Dodon, care a dus la căderea guvernului Maia Sandu, iar ulterior la formarea unui guvern PSRM, fără singura forță politică clar pro-europeană și care avea girul nostru, şi nu numai al nostru, și ne conferea garanția unui parcurs european pentru Republica Moldova”, a declarat Orban. Și, cu tupeul cu care a denunțat „trădări naționale” cînd Guvernul Dăncilă a încercat o apropiere de Israel, acum spune că ,,tot ceea ce s-a întîmplat în Republica Moldova reprezintă o involuție, care creează, ne creează îngrijorare şi, din punctul nostru de vedere, nu putem să considerăm un partener serios actualul guvern”.

Un deserviciu major adus unionismului

Da, exact așa – politica e dominată actualmente de măscărici și șarlatani! Un exemplu concret al acestei ,,superficialități”, sau de „măscărici” l-a dat ,,Mister Bean” – Orban, săptămîna trecută, în prima sa vizită la Bruxelles ca premier.

Metoda omului beat – acum și dincolo de Prut Concret, deși are probleme uriașe în România – buget atacat din toate părțile, lipsa majorității în Parlament, incapacitatea de a satisface promisiunile și angajamentele, inclusiv financiare, întreruperea unor proiecte naționale, în fine, deși nu face față problemelor interne, ,,Mr. Bean” vrea anticipate! Și, mai nou, același ,,Mr. Bean” s-a agățat de… Republica Moldova! Pare a fi metoda omului beat care merge pe șapte cărări – fenomen cunoscut lui ,,Mr. Bean” încă din tinerețe.

Demersul său la Bruxelles ar fi de rîs, dacă nu ar fi de plîns: ,,Mr. Bean” vrea ,,condiţionalităţi stricte pentru Republica Moldova”, opinînd chiar că ,,Nu putem considera un partener serios actualul guvern”. Partea ridicolă, de rîs, e ,,interpretarea” – adică tocmai ,,Mr. Bean” să vorbească de ,,partener serios”; în schimb partea ,,de plîns” e că personajul din fruntea Guvernului României NU pare a fi compus el această ,,piesă” (să nu uităm că Orban ,,Mr. Bean” a demonstrat, prin celebra declarație de la Zagreb, că lucrează în interesul unor grupări străine – în cazul respectiv, poate și în cel de față, la comanda PPE). Într-un comunicat al Guvernului României se arată că ,,prim-ministrul României a făcut o prezentare a situaţiei politice din Republica Moldova, subliniind necesitatea implementării de către Uniunea Europeană a unei politici de condiţionalităţi stricte în relaţia cu noul Guvern socialist, urmărind stimularea de reforme reale, în continuarea eforturilor Guvernului anterior”.

Cu alte cuvinte, PPE are interesul să pună în aplicare propria politică la Chișinău, chiar dacă o majoritate legal constituită – nu prin rapt parlamentar, ca la București – a decis să meargă pe o formulă socialistă!

PPE are interesul să pună presiune pe Chișinău – iar pentru asta îl folosește pe ,,Mr. Bean” ca pe o marionetă?! ,,Uite ce a spus Orban, știm de la Orban”, vor spune cei din PPE, folosind delatorul de serviciu, așa cum făceau colegii tatălui lui Orban din Securitatea anilor ’50. Deh, ce naște din vechi securist bolșevic… liberal pro-european se cheamă! Dar, e posibil ca la așa ceva să se preteze un premier român? Poate un ,,măscărici”, cum spunea Mariana Cojocaru.

Culmea tupeului este că ,,Mr. Bean”, ajuns la putere printr-o moțiune și o investitură votate dincolo de litera regulamentului și fondată pe promisiuni nerespectate (vezi cazul Pro România și ALDE) și prin încălcarea

Reamintim ce îi transmitea Mariana Cojocaru la o oră de maximă audiență, poate înțelege „Mr. Bean” de România: ,,Nu putem să fim măscărici în politică”. Cum adică ,,tot ceea ce s-a întîmplat în Moldova reprezintă o involuție”?! Un proces democratic, neacuzat de nimeni, este ,,o involuție”? Adică moldovenii nu au voie să voteze socialiștii, nu au voie să facă altfel decît spun ,,scenariștii” lui ,,Mister Bean”? Cine se crede acest personaj, pentru a face asemenea aprecieri față de altă țară? Simplu – e ,,Mister Bean”, care se trezește vorbind pentru a satisface interesele altora, așa cum a făcut și în România. Și face în continuare, chiar dacă asta ar putea aduce grave prejudicii ideii unioniste! Concret, Orban ,,Mr. Bean” slujește exact propagandei anti-unioniste, care are o idee centrală: cei din România vor să se facă stăpîni peste noi!

Or, exact asta transmite ,,Mr. Bean”, bătînd cîmpii cu superficialitatea lui specifică! ,,Poziția pe care am exprimat-o atît comisarului pentru extindere, cît şi altor oficiali europeni, a fost aceea de a privi cu maximă circumspecție și cu maximă exigență tot ceea ce se întîmplă în Republica Moldova și, practic, dacă nu se respectă angajamentele care au fost luate în ceea ce privește parcursul european, UE, Comisia Europeană să reacționeze în consecință”, a mai spus ,,Mr. Bean”. Sincer, nu cred că șeful lui Cîțu, Rareș ,,Vanghelion” și Violeta Bau-Bau poate să le spună celor din UE ce să facă. Mai ales că tocmai lui i se spune întotdeauna ce să facă! De exemplu, cum să favorizeze multinaționalele, cum să se împrumute zilnic sume uriașe favorizînd băncile, cum să intre în zona roșie a bugetului pentru a da peste cap sistemul de pensii, favorizînd instituții financiare prin ,,Pilonul II” – sau cum să plătească în avans rachetele americanilor! Și multe altele!

Concluzia: chemați-l pe Rowan Atkinson! În concluzie, lui ,,Mister Bean” nu-i mai ajunge spectacolul grotesc din România – îl face și la Bruxelles… despre Moldova. Ca o paranteză de final: oare cînd îl vom vedea susținînd, precum Maia Sandu, să i se dea lui Traian Băsescu cetățenia moldoveană?

Că acum 10 ani ,,Mr. Bean” spunea că ,,Traian Băsescu îşi bate joc de români, îşi bate joc de Constituţie, îşi bate joc de bunul-simţ, numai pentru a-i menţine pe aceşti şmecheraşi care ştiu cum să prăduiască banul public”. Acum ,,aceşti şmecheraşi” sînt în PNL, sînt primari, ba chiar și miniștri! Iar ,,Mr. Bean” joacă rolul premierului. Și îl joacă prost și periculos pentru români. Mai bine aduceți originalul – vorbiți cu Rowan Atkinson, poate ni-l dă pe adevăratul Mr. Bean să ne fie premier, iar pe Orban să-l ia pentru scheciurile lui.

Noi nu am avea nimic de pierdut.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 17 ianuarie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

n lumin 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Aduce lumină într-un proces obscur; 2) Lumină din lumină – Lipsit de intensitate luminoasă; 3) Interpreta melodiei populare ,,Răsai lună și lumină” (Vasilica) – Ca lumina ochilor; 4) Comună în Franța – Remediu; 5) Lumini în spate! – Alexandru Ivasiuc – Letiția Papu; 6) Sursă de lumină – A-ți însuși; 7) Sărbători pline de lumină – Ion Dascălu; 8) ,,Autotun antiaerian” (abr.; milit.) – A forma societatea prin instruire și învățare; 9) Localitate în Suedia – Ion Vinea – Fructul păcatului; 10) Zeiță a luminii, castității și fidelității în mitologia greacă – Nicolae Eremia.

VERTICAL: ,,Lumini și umbre”, volum liric aparținînd acestui poet român (Lucian) – Liric bucureștean, prezent în context cu poezia ,,Două mîini pot fi bandajate de lumină”, din volumul ,,Călătorie cu funicularul” (Sașa); 2) Ne conduce la lumină; 3) Vas prin care sîngele se întoarce la inimă – Atac pe toate fronturile; 4) Liric hunedorean, autor al volumului de versuri ,,În lumina mîinilor” (Ioan) – Corabia lui Noe; 5) Lumină stinsă! – Un fir de lumină – Ion Minulescu; 6) A răspîndi lumină – Primesc lumina învățăturii la școală; 7) Grădina capetelor luminate – Elena Duca; 8) Obtrucționează lumina – Două, trei lumini!; 9) Prefix cu sensul de ,,fisură” - ,,O lumină la etajul zece”, film regizat de Malvina Urșianu, cu această actriță în rolul principal (Florina); 10) Stîlpi pentru iluminat.

Dicționar: AFA; ATAA; NOL; RAG GH. ENE Dezlegarea careului ,,FULGI DE ZĂPADĂ” 1) NAMETI – STA; 2) INIMA – IAR; 3) NUMIRI – NAP; 4) SL – R – ACIDA; 5) ONU – TROIAN; 6) AOLEU – M – TT; 7) RU – ARDEI -A; 8) E – O – IARNA; 9) IRIS – TEZA; 10) GHEATA – CIR.

O istorie a farselor (135) O farsă a guvernului american în timpul războiului rece (3) Mai pe înţelesul oricui, era nevoie de emiterea unui avertisment confirmat în caz de atac şi, ca urmare, trebuia luată decizia de lansare a represaliilor doar dacă două alarme false ar fi avut vreodată loc în acelaşi timp. Mai mult decît atît, politica departamentului „Programe de încredere în personal” asigura că decizia şi ordinul de a lansa arme nucleare vor fi luate şi anunţate imediat ce vor fi confirmate.

De exemplu, un anume maior Herring (un viitor lansator de rachete, distins în urma raidurilor aeriene asupra Vietnamului) a fost concediat în mod nedemn doar pentru că a întrebat cum poate fi sigur că însuşi preşedintele dăduse ordinul de lansare a armelor nucleare. A fost informat că întrebarea lui este impertinentă şi că un răspuns este „dincolo de nevoia lui de a şti”. Această farsă a pretinsei autorităţi prezidenţiale a fost supusă judecăţii în cadrul unui proces intentat

împotriva Pentagonului, pentru a fi delegată, în mod riscant, membrilor armatei decizia de lansare a armelor nucleare în cadrul unor simulări bazate pe computere predispuse la erori; Pentagonul a făcut astfel uz de puterile constituţionale exclusive ale Congresului de a declara război şi de cele ale preşedintelui în calitatea sa de comandat suprem al armatei, singurul care poate da ordinul de atac nuclear în vreme de război. Mai întîi, Pentagonul a răspuns la aceste acuzaţii argumentînd că deţine dreptul implicit de a-şi asuma şi subdelega autoritatea de lansare a armelor nucleare, o opinie pe care avocatul-şef al aviaţiei militare o publicase în mod oficial, bazată pe termeni ezoterici precum „alter-ego”-ul preşedintelui sau doctrinele de „delegaţie”. Acest articol obscur nu a atras atenţia, dar un paragraf din revista Newsweek (5 ianuarie l987), în care se vorbea despre proces, mîniase şi alarmase oficialităţile militare din întreaga lume, Pentagonul fiind invadat de plîngeri privind erezia.

Pentagonul a cerut insistent ca Newsweek să retracteze afirmaţiile în mod oficial şi să-şi ceară scuze pentru publicarea articolului, ceea ce redacţia a refuzat deoarece informaţiile erau, pur şi simplu,

adevărate. Oricum, după vreo două săptămîni, Newsweek a publicat o scrisoare de la Pentagon în care se afirma vehement că doar preşedintele poate da ordinul de lansare a armelor nucleare, atrăgînd atenţia asupra unei declaraţii, îndosariată simultan, semnată de un anume colonel Hope, care jura că acesta este adevărul. Dar tot nu era de ajuns. Punerea la dosar a mărturiei unui amiral pensionat, prin care se afirma tocmai contrariul, şi o cerere scrisă de interogare a lui Hope au avut ca rezultat retragerea (uimitoare) de către Pentagon a declaraţiei sub jurămînt a colonelului. Acest epilog nu a apărut dezbătut în presă şi procesul a fost, ca urmare, închis, deoarece era dincolo de jurisdicţia tribunalului de a lua o decizie.

Astfel, farsa despre autoritatea prezidenţială de lansare a armelor nucleare a fost susţinută de-a lungul anilor ’80, pînă cînd problema numirii deciziei de lansare nucleară drept responsabilitate exclusivă a computerelor capabile de erori a devenit redundantă odată cu sfîrşitul războiului rece - sau nu a devenit? (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 17 ianuarie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mafia Lemnului e dominată de UDMR şi PD (2)

(urmare din pag. 1) Fiţi sigur că toate vor ieşi la iveală încă din acest an şi atunci mulţi îşi vor muşca mîinile pătate de sînge! Am convingerea că ştiţi la ce forme halucinante de protest au ajuns greviştii foamei: pînă la ora actuală, nu mai puţin de 10 mineri şi-au dat foc, în public, alţii umblă cu sticlele de benzină în buzunar, iar în noaptea de duminică spre luni cei 88 de grevişti ai foamei de la Uricani au vrut să se arunce în gol, de pe acoperişul unui bloc cu 10 etaje, şi numai o minune dumnezeiască i-a oprit. Pînă aici am ajuns, la sinucideri în massă?

Am vorbit, în dimineaţa acestei zile, la telefon, cu unul dintre liderii celor 220 de grevişti ai foamei de la Lupeni, pe nume Mihăiţă Bordea. Acesta mi-a confirmat scenele tragice care se petrec, mai ales că acolo se zbat, la hotarul dintre viaţă şi moarte, oameni cu mulţi copii: de pildă, Vasile Bîrsan are 8 copii, iar Dumitru Stoica şi Carol Andrei Covaci au cîte 9 copii. O situaţie fără precedent în Istoria României şi a întregii lumi civilizate este aceea a Rodicăi Farcaş, care face greva foamei tot la Lupeni, alături de fetiţa ei, care n-are decît ... 2 săptămîni, fiind născută la 31 ianuarie 2000; vorba aia, nici nu i s-a uscat bine buricul! Femeia mai are 2 copii mici acasă, la fel de năpăstuiţi. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, vă informez că în noaptea de 15 spre 16 februarie autorităţile le-au tăiat curentul protestatarilor refugiaţi în incinta Palatului Cultural, astfel încît a îngheţat şi reşoul la care se încălzeau tînăra mamă şi fetiţa ei – o dramatică replică românească la „Fetiţa cu chibriturile“, a lui Hans Christian Andersen. Cum e posibil să se ajungă pînă aici? Cine are drept de viaţă şi de moarte asupra semenilor săi? Naivi şi cu inima curată, ca nişte copii mari, minerii l-au aşteptat pe ministrul de Stat Mircea Ciumara, care le-a promis că se va deplasa vineri în Valea Jiului.

Dar acesta n-a ajuns acolo nici pînă în ziua de azi, dînd vina, după propria lui expresie, pe „adormita de Smaranda Dobrescu, care a încurcat nişte acte“.

Românii nu pot uita că acelaşi Mircea Ciumara a rostit antologica frază: „Mai bine să moară acum 1.000 de oameni“. Probabil că el aşteaptă ca la cei 400 de grevişti ai foamei să se adauge încă 600, ca să i se împlinească profeţia şi visul.

Domnule prim-ministru, poate vă veţi întreba de ce mă amestec eu în problemele astea.

Răspunsul e unul singur şi îl rostesc cu seninătatea şi îndreptăţirea morală pe care mi le dă o viaţă de muncă în slujba semenilor mei: eu sînt fiu de muncitor, am cunoscut, încă de la cele mai fragede vîrste, ce înseamnă foamea, şi nu pot asista pasiv la aceste scene de coşmar. Acolo, în Valea Jiului, se poate vedea Iadul în stare pură! I-aş invita pe scenariştii şi regizorii de film străini, care vor să redea scene de Apocalipsă, să nu depună nici un efort de imaginaţie şi să vină în România, nu numai în Valea Jiului, ci şi în alte zone, care s-au transformat în lagăre de exterminare. Am tot mai mult senzaţia că, din ordin extern, se încearcă nu numai lichidarea mineritului, ci şi lichidarea minerilor, după care va urma lichidarea altor categorii de români, în conformitate cu un plan prestabilit, de a reduce acest Popor la vreo 15.000.000 de locuitori.

Pentru că ce se întîmplă în Valea Jiului, dar şi pe tot cuprinsul României, se încadrează perfect la capitolul „GENOCID“. Un Regim care nu-i apără pe cetăţeni, ci, dimpotrivă, face tot posibilul pentru dispariţia lor fizică, este mai rău decît nazismul.

Nu-mi place deloc să folosesc vorbe mari, dar dacă aţi ridica puţin ochii din poruncile scrise de FMI şi Banca Mondială, aţi vedea şi efectele concrete ale acestora: îngerul morţii îşi fîlfîie aripile peste toată România... Moare un Popor, domnule prim-

ministru! Se prăbuşeşte, de foame, de frig, de mizerie, de boli, de umilinţă, de criminalitate, de depresii psihice care îngroaşă rîndurile sinucigaşilor! Cum aş putea eu să tac? Cum aş putea să asist pasiv la dispariţia din Istorie a Poporului care i-a dat lumii pe martirul creştin Constantin Brâncoveanu, dar şi pe genialii Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Henri Coandă? Şi, în definitiv, ce aţi înţeles dvs. din funcţia de prim-ministru? Numai să vă plimbaţi, într-o călduroasă haină îmblănită, cu sania cu zurgălăi, prin codrii Moldovei, să negociaţi cu tot felul de terorişti străini (care au aerul că ne ajută, dar ne dau brînci în prăpastie) şi, desigur, să apăreţi zilnic la televizor? Eu vă invit să intraţi în planul real al vieţii, fiindcă România, în aceste momente cruciale, are nevoie de gladiatori puternici (care să nu ucidă Leul, ci să-l ţină în viaţă), nu de păpuşi finuţe, din Muzeul Figurilor de Ceară.

Domnule prim-ministru, în ciuda minciunilor debitate de tot felul de experţi, consilieri şi şefi de Agenţii care n-au alt obiectiv decît să jefuiască banul public, noi, cei de la PRM, sîntem convinşi că există soluţii realiste pentru rezolvarea dramei cumplite din Valea Jiului.

Iată cîteva: 1) Atribuirea, imediată, a unor ajutoare în bani şi alimente pentru cei peste 2.000 de oameni care, încă din decembrie 1999, nu mai primesc nici 1 leu, ca ajutor social sau de şomaj. Această măsură este absolut necesară pînă ce-i vom scoate pe aceşti oameni, cu bine, din iarnă. Noi sîntem convinşi că se poate găsi în Codul Muncii o formulă legală, prin care să se aloce aceste sume în avans, ca un fel de precontract, fiindcă nimeni nu vrea pomană.

2) Este imperios necesar să se acorde, din nou, Văii Jiului statutul de „zonă defavorizată“, care a fost anulat nu se ştie de către cine şi în ce scop.

3) Pînă la derularea mult trîmbiţatelor programe de investiţii, privind construirea de drumuri şi amenajările hidrografice, PRM propune ca, în virtutea Legii Lupu, Guvernul să atribuie cîte 50 de hectare de pădure celor 6 mari exploatări miniere din zonă: Lupeni, Vulcani, Petrila, Uricani, Valea de Brazi, Lonea, de pe urma cărora ar putea beneficia şi cele 3 mine mai mici: Aninoasa, Bărbăteni, Paroşeni. În total, e vorba de numai 300 de hectare, din cele 55.000 de hectare de pădure ale Masivului Retezat şi Masivului Parîng–Straja, care flanchează Valea Jiului şi unde, efectiv, putrezeşte lemnul şi cade pe casele oamenilor şi la gura minelor, fiind obligatorii operaţiunile de regenerare, pentru perpetuarea şi însănătoşirea ecosistemului. În urma consultărilor cu economiştii noştri, dar şi cu specialiştii din zona respectivă, sîntem în măsură să vă informăm că acordarea celor 300 de hectare de pădure ar rezolva TOATE problemele celor 160.000 de locuitori ai Văii Jiului, printr-un program complex, care să îmbine armonios exploatarea carboniferă cu exploatarea forestieră. Este de la sine înţeles că, prin măsuri economice adecvate şi cu o coordonare riguroasă, care să împiedice defrişările iraţionale, acolo ar înflori multe activităţi productive, s-ar deschide fabrici de mobilă, ateliere, drumuri forestiere, ba chiar ar prinde viaţă şi idealul senatorului Ulm Spineanu, de a-i trimite pe mineri la cules de plante şi fructe de pădure. Încercaţi să vedeţi cu ochii minţii ce forfotă clocotitoare s-ar declanşa acolo, cum ar renaşte o zonă care fusese condamnată la moarte, mai ales că minerii ştiu bine să lucreze cu lemnul, din moment ce ei, şi nu alţii, au căptuşit cu lemn, de sute de ani, mii de kilometri de galerii subterane. Toate acestea nu sînt utopii, ci lucruri realizabile, începînd chiar de mîine. Încercaţi să vă gîndiţi la studiile lui Dimitrie Gusti şi veţi vedea ce forme moderne ale devălmăşiei s-ar înfiripa în Valea Jiului, ca şi în alte zone defavorizate, unde există condiţii oarecum asemănătoare. Merg mai departe şi mă gîndesc la o formă superioară de corporatism, care să absoarbă sindicatele, de care tuturor guvernanţilor de pînă acum le-a fost atît de frică. Nu e normal să se atribuie 50 de hectare de pădure unui singur om, iar unei mine întregi, cu mii de oameni, să nu i se permită

să valorifice bogăţiile ţării, beneficiind tot de 50 de hectare! Ar fi nedrept, ar fi strigător la cer să lăsăm munţii noştri pradă Mafiei Lemnului (dominată de UDMR şi PD, în special) şi braconierilor năvăliţi din străinătate ca într-o junglă africană, dornici de sălbăticie şi de senzaţii tari, împuşcînd animalele direct din elicopter!

Domnule prim-ministru, evident, situaţia comportă mai multe discuţii şi lucrurile nu sînt simple. Dar cineva trebuie să înceapă ceva concret pentru dezamorsarea acestei „bombe sociale“ care e Valea Jiului. Problema nu mai suportă amînare şi, din păcate, ea se poate rezolva, prin voinţă politică, numai la Bucureşti, nu la Petroşani. În eventualitatea, nedorită, că nu veţi avea curajul să luaţi taurul de coarne şi să puneţi capăt catastrofei din Valea Jiului, puteţi fi sigur că acolo se vor întîmpla lucruri extrem de grave. În ceea ce mă priveşte, eu nu-i manipulez pe mineri, am treburi mai bune de făcut. Dar voi respinge, cu vehemenţă, orice tentativă a unora de a mă împiedica să mă amestec, în vreme ce nici ei nu se amestecă, lăsînd totul la voia întîmplării. Iar întîmplarea, în România acestor ani, poartă numele ANARHIE. Cred că mai ţineţi minte la ce tratament batjocoritor a fost supusă Comisia Senatorială condusă de Viorel Cataramă, care încercase, de bună–credinţă, să soluţioneze unele probleme, încă din ianuarie 1999. Dacă era ascultată, nu s-ar mai fi ajuns la „baia de sînge“ de la Stoeneşti, iar un om ca Miron Cozma n-ar mai fi fost condamnat, în dispreţul tuturor legilor şi drepturilor sindicale din întreaga lume, la 18 ani de temniţă grea. Nu mai puţin de 160.000 de oameni nevoiaşi (dintre care peste 100.000 sînt copii) aşteaptă, cu sufletul la gură, un semn de la dvs. Acum e momentul să dovediţi tuturor, inclusiv venerabililor dvs. părinţi, că sînteţi un „bun român“! Fiţi, aşadar, Fîrtat cu Ortacii din acea Vale a Plîngerii! Încerc, de o săptămînă, să am o întrevedere cu dvs. Am vorbit, telefonic, în cursul nopţii de marţi spre miercuri, cu sfetnicul şi consilierul dvs., dl. Adrian Vasilescu.

I-am expus punctul meu de vedere şi s-a dovedit a fi extrem de interesat. Nu vă faceţi iluzii: cei mai mulţi dintre miniştrii pe care i-aţi moştenit, în virtutea blestematului algoritm (cuvînt uzbek, dacă nu ştiaţi!) nu vă iubesc şi ar face tot posibilul să vă rupă gîtul şi dvs., aşa cum au procedat şi cu Victor Ciorbea, şi cu Radu Vasile. În măsura în care, totuşi, nu veţi avea luciditatea să înţelegeţi că nu numai dvs., ci şi întreaga societate românească se află pe un „butoi de pulbere“, eu sînt hotărît să mă deplasez în Valea Jiului şi să organizez o Mare Adunare Populară, în cursul căreia voi arde carnetul meu de senator. Aceasta pentru că refuz să mai fiu membru al unui Parlament care, prin tăcere şi laşitate, se face complice la uciderea unor prunci nevinovaţi.

S-ar putea ca acel moment să marcheze începutul unei avalanşe populare, ceea ce, sincer vă spun, eu nu îmi propun. Dar mulţimile aduse la exasperare nu mai dau dovadă nici de raţiune, nici de spirit de conservare. Treziţi-vă, în ultimul ceas! Toată drojdia celor 3 ani ai Regimului Constantinescu o veţi bea dvs., ca pe o cupă cu otravă, fiindcă ceilalţi vor fugi ca potîrnichile, pe fereastră, au deja experienţă, unii încă din septembrie 1991. Aştept, în continuare, să purtăm dialogul despre care vorbeam. Altminteri, dacă nu luaţi pulsul ŢĂRII REALE, toate planurile actualei Puteri vor sări în aer, pentru că românii au tot dreptul să se revolte.

Destinul a făcut să vă scriu această epistolă chiar în ziua de 16 februarie, care e marcată cu chenar de doliu în calendarele proletariatului român, datorită înăbuşirii în sînge, tot de către un guvern ţărănist, a grevei de la Griviţa Roşie, din 1933. Cine ştie, poate că acesta este un semn. Şi noi vrem să intrăm în Europa, dar vii, nu ca peştii morţi de pe Tisa, cu burţile în sus. Ţara lui Cianură Vodă îşi cere dreptul la aer, la apă, la lumină, la căldură, la hrană, la bucurie, într-un cuvînt, la VIAŢĂ!

Sfîrșit

RM

21

Vineri, 17 ianuarie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (53)

193) DUILIU ZAMFI­ RESCU. Scriitor și diplomat.

Născut la 1858, în satul Plainești, azi Dumbrăveni (județul Vrancea). A fost membru al Societății Junimea.

Rămîne în istoria literaturii noastre prin ciclul romanesc „Viața Comăneștenilor“, care cuprinde „Viața la țară“, „În război“, „Tănase Scatiu“ – acesta din urmă fiind ecranizat. A tradus din marea literatură a lumii (Victor Hugo, Théophile Gautier, Leopardi). A încercat, fără succes, să se apropie de Eminescu.

A reușit să se apropie, însă, de Caragiale, care îi ironiza morga aristocratică și îl numea „Duilă”.

A fost ministru al României în mai multe capitale europene. În perioada 1920–1921 îl găsim ministru de Externe. A funcționat și ca președinte al Camerei Deputaților. La alegerea sa ca membru al Academiei Române, a rostit discursul de recepție Poporanismul în literatură – care l-a înfuriat pe Titu Maiorescu, bătrînul critic dîndu-i un răspuns tăios. Moare în 1922. În 1938, cînd a fost amenajată Rotonda Scriitorilor din Parcul Cișmigiu, i s-a ridicat și lui o statuie, la care tinerii ce se sărută astăzi pe bănci se uită cu mirare, fiindcă numele celui imortalizat în marmură albă nu mai spune nimic generațiilor noi. Spunea, însă, ceva generațiilor vechi, care au înfăptuit Unirea: „Toți oamenii se nasc, cresc, se reproduc și mor – prin urmare, din acest punct de vedere, toți oamenii sînt egali. Nici un om, însă, nu este egal cu alt om, pe laturea (sic!) sufletească – prin urmare, oamenii sînt fundamental inegali.

Duiliu Zamfirescu. 7 Martie 1920”. Îmi închipui că omul simplu care era Vasile Popa s-a scărpinat sub căciulă, ca orice țăran în încurcătură, și n-a înțeles nimic din profunzimea absconsă a silogismului acelui clasic în viață, aflat nu în cea mai bună zi a creativității sale.

194) CONSTANTIN DISSESCU. Magistrat și om politic. Născut la Slatina, în 1854, mort în 1932. Studii de Drept în Franța. Profesor la Universitățile din București și Iași. Dascăl al lui Cincinat Pavelescu, care îl evocă plin de venerație în amintirile sale și îi dedică unele poezii. Activează în Partidul Conservator. Ministru al Justiției, în 1899, și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în două rînduri, 1906–1907 și 1912–1914. Scrie întîiul curs de drept constituțional și de drept administrativ din România (1890–1892). Are o bibliografie arborescentă, consultată și azi de cadre didactice și studenți: Originea și condițiunea proprietății în România (1889), Les Origines du droit roumain (Paris, 1899), Introducere în studiul dreptului constituțional (1915), Ce este enciclopedia dreptului (1915), Puterea și responsabilitatea guvernamentală. Sînt subiecte cu care ne întîlnim mereu. A intrat, și el, în bătaia tirului pamfletar al lui Delavrancea, care l-a făcut cu ou și cu oțet (salată orientală, am putea spune). A pledat, ca avocat, în procese de răsunet. Foarte bun orator, ceea ce l-a ajutat să lase urme vizibile în Cameră și Senat, unde a fost membru timp de mai multe legislaturi. E șeful delegației române (prim-delegat) la Liga Națiunilor, de la Geneva, unde a fost ajutat de Elena Văcărescu, supleantă de delegat. Ni s-au transmis, din gură în gură, mai multe vorbe de spirit ale sale, dintre care una reține atenția, fiind extrem de actuală, plină de un umor amar, dar sănătos, ca un pahar de fernet cu gheață la o criză de vezică: „În țara noastră, ca să parvii, uneori trebuie să faci pe prostul”. Așa că nu parveniții sînt proști, ci aceia care i-au ajutat

să parvină. A fost un om bogat, ca dovadă vila sa din București, construită în stil de culă boierească, pe Calea Victoriei, unde funcționează acum Institutul de Istorie a Artei. Nevasta lui, Aristizza (care iscălește și ea în Condica de Drum) era îndrăgostită de Regele Ferdinand, pe care l-a îngrijit cînd a fost bolnav, fiind dusă de mînă, în camera lui, chiar de Regina Maria.

Magistratul scrie de nu mai puțin de 3 ori în Condica de Drum: în 1914, în 1920 și în 1924. Prima contribuție: „Socotesc că pe Vasile Popa de lîngă Turda noi Românii îl numim vestitorul pentru că mergînd de la un Român

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (97) la altul peste tot unde ne găsim ne aduce Buna Vestire.

Visul lui Mihai de la Turda acum va fi spre bine. C. I. Dissescu 16 Decembrie 1914”. A doua contribuție: „Pentru a dobîndi perle, unii se cufundă în adîncul mărilor, alții le iau din vitrine. Const. I. Dissescu.

București 8 Martie 1920”. A treia contribuție: „Mă minunez ce visiune clară am avut în această condică la 14 (sic!) decemvrie 1914 cînd am scris, «…că Visul lui Mihai de la Turda va fi spre bine». Acum azi 23 Iunie (19 Mai) 1924 reamintesc cuvintele lui Mihai către oastea lui de la Sibiu glăsuindule (sic!) «Aici este pricina cea dreaptă și bună» – Dreaptă și bună s’a făptuit de Marele Mihai și ai noștri. C. I. Dissescu, Senator de Sibiu”.

195) ION ZELEA COD­ REANU (1). Profesor și om politic. Născut la Igești (Sto­ rojineț, Bucovina) în 1878.

Moare în plin război mondial, în 1941. A predat româna și germana la Huși – în acel tîrg care, prin însăși denumirea lui, demonstrează toleranța religioasă desăvîrșită a românilor, el fiind întemeiat de refugiații cehi după reprimarea mișcării conduse de Jan Hus (1415). Colaborează la publicații ca „Neamul Românesc” și „Înfrățirea Românească”.

Era tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare. I-a supraviețuit 3 ani faimosului său fiu, asasinat, în toamna anului 1938, din ordinul Regelui Carol al II-lea. Evenimentele tenebroase de atunci s-au desfășurat astfel: „Întrebîndu-l pe Hitler ce ar face Germania într-un eventual conflict românoungar, Carol al II-lea ar fi primit, așa cum nota Raoul Bossy, pe atunci ambasadorul nostru la Budapesta, un răspuns categoric: «Am rămîne indiferenți, deoarece granițele noastre se opresc la Ungaria». Prestigiosul istoric german Andreas Hillgruber menționa că întîlnirea nu «a decurs prea favorabil», iritarea lui Hitler și a lui Carol al II-lea crescînd deoarece regele a întrerupt de cîteva ori discuțiile pentru convorbiri telefonice urgente cu Bucureștii. Aceste convorbiri erau generate de faptul că legionarii comiseseră un atentat împotriva profesorului Florian Ștefănescu Goangă, rectorul Universității din Cluj, și se așteptau, probabil, altele. Că întîlnirea a fost tensionată avem confirmarea și din mărturisirea pe care regele a făcut-o lui Urdăreanu după încheierea discuțiilor: «Hitler are ochi de cîine lup, din ăia cu care sînt vînați oamenii.

Am simțit că mă urăște, și a simțit și el, cred, cît îl detest. Îți dă o senzație jenantă de om bolnav, nu știu cum. Sper că se va termina cu el cît mai curînd!».

Despre asasinarea lui C. Z. Codreanu și a camarazilor săi, Șerban Milcoveanu, doctor în medicină, scriitor, publicist și editor, întotdeauna legionar de primă linie, foarte bun cunoscător al epocii, a afirmat într-un interviu acordat în 1995: «Regele nu a fost hotărît de la

început să treacă la asasinarea legionarilor și există dovezi că ar fi vrut să se oprească la faza din lagăre și închisori. Dar, la 9 februarie 1938, Franța și Anglia și-au dat acordul pentru instaurarea dictaturii regale.

Nu se știe dacă omorîrea lui Codreanu a fost pusă la cale de Carol al II-lea pentru ca cele două puteri să-i accepte dictatura, sau a fost cerută de ele pentru a-și da acordul față de dictatură. Este o chestiune echivocă, în care apare o singură depoziție de martor, aceea a unui funcționar al Ambasadei României la Londra, diplomatul Vardala, care, intrînd în biroul unde Carol al II-lea purta o discuție cu ambasadorul Viorel Tilea, l-a auzit pe rege spunînd: Convingeți-i pe englezi că ne ținem de promisiune și Codreanu va fi executat!». Reputatul istoric Gh. Buzatu menționa că, cercetînd amănunțit însemnările lui Carol al II-lea, a găsit filele privitoare la asasinarea lui Codreanu rupte. Cert este că noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, care se va numi în istoria Mișcării Legionare «Noaptea Sfîntului Andrei», va încorda foarte mult relațiile Bucureștilor cu Berlinul, Hitler ordonînd peste cîteva zile ca toate distincțiile pe care Carol al II-lea le conferise lui Göring și altor înalți demnitari germani în timpul vizitei sale în Germania să fie restituite, ceea ce s-a și întîmplat. Comunicatul oficial menționa: Codreanu, «Nicadorii», «Decemvirii» (în total 14 legionari) au fost împușcați în timp ce încercau să fugă de sub escortă în deplasarea pe care o făceau cu mașinile jandarmeriei de la închisoarea de la Râmnicu Sărat la cea de la Jilava. În realitate, a fost o crimă de stat, deținuții fiind suprimați prin strangulare, de către jandarmii însoțitori, pe drumul care trecea prin Pădurea Tîncăbești. În privința ordinelor, nici azi problema nu e clarificată, dar în opinia lui Dumitru Dragomirescu-Baranga și Radu Lobey, nepoți ai lui Armand Călinescu, acesta și Carol al II-lea sînt autorii respectivelor dispoziții”.

Asemenea oricărei mișcări radicale sau dictaturi, Garda de Fier a debutat bine și a sfîrșit prost. Un tablou al acelei epoci e zugrăvit de matematicianul, scriitorul și diplomatul Matila Ghyca, posesor al unui spirit de observație inegalabil: „Am să revin puțin mai jos asupra rolului Gărzii de Fier în politica românească și în destinul regelui Carol. Dacă opinia publică se arată nedreaptă cu el în ce privește politica externă, domenii unde se poate spune că a fost unul dintre cei mai clarvăzători și îndemînatici suverani europeni între cei care au domnit în ultimii 50 de ani, dovedind astfel instinctul politic al înaintașilor săi Coburg, ea a fost (opinia publică) la fel de nedreaptă în ceea ce privește viața lui particulară. Cînd și-a pierdut popularitatea, și pînă la un punct chiar tronul, din cauza fidelității, a statorniciei față de o femeie, presei internaționale i-a plăcut să-l înfățișeze ca pe un petrecăreț vulgar, ușuratic, dacă nu destrăbălat. Marea nenorocire (ori greșeală, dacă vreți) a lui Carol a fost că obiectul acestei afecțiuni și acestei statornicii era o evreică (ori semi-evreică), ceea ce supăra adînc unul din tabuurile, unul din complexele, am putea spune, cele mai înrădăcinate în subconștientul poporului român, mai ales al țăranilor, complexul antisemit.

Acest complex a constituit una din armele Gărzii de Fier deja pomenite. (…) De la început, Carol i-a fost recunoscător profesorului Nae Ionescu pentru participarea eficientă la Restaurația din 1930. Tot prin Nae Ionescu, regele a păstrat vreme de cîțiva ani o legătură mai mult sau mai puțin tainică cu Garda de Fier, împiedicînd astfel vremelnic această organizație, al cărei prestigiu printre țărani și tineret (inclusiv liceeni și studenți) era imens, să i se împotrivească cu violență, cum avea s-o facă mai tîrziu“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 17 ianuarie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (11) Împărătese și concubine imperiale (5) Împărăteasa Wu Zetian (3) S-au născocit o seamă de preziceri budiste în favoarea lui Wu Zhao. Acestea o desemnau pe fosta concubină a împăraţilor Taizong şi Gaozeng drept viitor împărat şi reîncarnarea lui Bodhisattra Maitreya (Mile), Buddha Mîntuitorul, Mesia, a cărui aşteptare însufleţise în trecut mai multe secte milenariste. De aici şi supranunele său imperial: Zetian (lb.ch.: Conformă cu Cerul). Deşi, iniţial, Wu Zhao se călugărise nu de bunăvoie, în anul 650, după moartea împăratului Taizong, viitoarea împărăteasă Wu Zetian devine bigotă și superstiţioasă.

Ea copleşeşte cu favoruri Biserica Budistă - recrutări de călugări, întemeieri de mînăstiri, construcţii, turnări de statui și de clopote. Sub domnia sa a fost sculptat în stîncă, în defileul Longmen, la sud de Luoyang, imensul Vairocana - sfînt budist - cu cei doi discipoli ai săi.

Perioada în care Wu Zetian s-a aflat la putere și cei cinci ani care au urmat restaurării Dinastiei Tang – perioadă în care puterea este deținută de împărăteasa

Casa Poporului – adevărata istorie (45) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (3) Criticile referitoare la Casa Poporului s-au intensificat şi, prin 1994, apare o idee salvatoare, preluată şi de cei din vîrfurile noii societăţi în formare.

A cui a fost ideea n-a mai contat. Bine că exista! Ce trebuia făcut? Să înceapă o acţiune de înfrumuseţare a Bucureştilor, prin construirea de blocuri noi de locuit, care să le depăşească în înălţime pe toate celelalte.

O asemenea idee nu putea fi refuzată îndeosebi de conducători. Trebuia ca lumea să simtă că trăieşte aşa cum i se promisese după 1989.

Dar cine să le facă? Puterea financiară a românilor era precară! Singura soluţie era invitarea arhitecţilor din străinătate. Mulţi dintre aceştia erau patroni sau repre­ zentanţi ai unor societăţi de proiectare. Cu asemenea oameni se putea schimba faţa unei capitale. Se vor mira şi cei mai neîncrezători magnaţi ai lumii de o asemenea evoluţie rapidă a României.

Mai rămînea o problemă: lămurirea populaţiei care gîfîia sub povara unei vieţi austere, ce nu da semne că se va termina curînd. Dar, prin sucirea minţilor bieţilor oameni şi printr-o propagandă bine ţintită, populaţia va crede că zecile de blocuri, ce aveau să fie ridicate de

Balada (21) Melentina (3) Ştefan Genoiu şi iubita lui, Melentina, ajunseră cu bine în Bădenii Dăniceilor. Au fost întîmpinaţi cu multă bucurie de toţi membrii familiei Genoiu. Surorile, Leana şi Veta, au înconjurat-o pe Melentina cu toată simpatia. O vedeau frumoasă, o adevărată cucoană de la oraş. Îi admirau lucrurile scoase din rucsac: rochia de mătase naturală şi pantofii de lac. Mai îndrăzneaţă, Leana se adresă fratelui Fănică: - Neică, nouă cînd ne faci cadouri rochii aşa frumoase şi pantofi din aceştia de se cheamă de lac?

Veta sări şi ea cu gura: - Ce bine ar fi să fim şi noi îmbrăcate ca duduia Melen­ tina. Duminica la horă flăcăii s-ar uita cu alţi ochi la noi!

Bătrînul Genoiu se răsti la fete: - Asta vă trebuie vouă? Rochii de la oraş şi pantofi?

N-am plătit funciarul, aşteptăm să vedem cum se vor coace prunele… Porumbul a fost lovit de secetă. Ne potopesc necazurile, Fănică. E vremea să ne ajuţi şi tu din solda ta, că altfel murim pe coclaurile astea uitate de Dumnezeu!

- Mă voi strădui, fiindcă văd acum mai multă sărăcie decît era în copilăria mea!

RM

Una dintre celebrele povești de dragoete din istoria Chinei este aceea care îi are ca protagoniști pe Împăratul Li Longji, supranumit Ming Huang (lb. ch.: Împăratul cel Luminat), avînd numele postum de Xuan Zong (lb. ch.: Strămoșul Enigmatic), și concubina Yang Yuhuan (lb. ch.: Yang - Brățară de Jad), numită, de obicei Yang Gui Fei (lb. ch.: Prețioasa Concubină Yang). Pentru China și Extremul Orient, împăratul Li Longji (685762; anii de domnie: 712-756) din marea Dinastie Tang (618-907) este prototipul suveranului providenţial care,

însă, din nefericire, își pierde tronul și este pe punctul de a pierde imperiul și un întreg popor din cauza unei pasiuni nesocotite. Pe de altă parte, concubina/favorita imperială Yang Yuhuan (719-756) a rămas în istorie ca exemplul tipic de femeie frumoasă, inteligentă, talentată și, totodată, capricioasă, egoistă, intrigantă, nesăbuită, avidă de putere și bogăţie. Am menţionat anterior că în vechea Chină, familia era poligamă, situaţie valabilă, însă, numai pentru împărat, demnitari, bogătași; marea masă a poporului a fost întotdeauna monogamă. Numărul concubinelor creştea în raport cu treapta socială și averea bărbatului, împăratul avînd pînă la cîteva mii de concubine. Dintre acestea se detașa favorita, care, uneori, din cauza influenței pe care o exercita asupra suveranului, ajungea să aibă, practic, o putere absolută faţă de curtea imperială şi întregul imperiu. În astfel de situaţii, împărăteasa avea un statut pur formal. Cea mai renumită concubină imperială din istoria Chinei a fost Brăţara de Jad/Concubina Yang/Yang Gui Fei – favorita împăratului Li Longji/ Împăratul cel Luminat, între anii 737-756. Însă, nu toate concubinele imperiale au avut o influenţă nefastă precum Brăţara de Jad. (va urma) Christina Meiţă-Tang

străini, le vor aduce numai bine şi, mai ales, civilizaţie. Şi ce trebuia făcut, căci timpul trecea repede şi ei, ca politicieni, dispăreau în curînd? Soluţia, la nivelul înţelepţilor, era găsită, dar ţinută în secret pînă cînd cei mari îşi vor fi dat girul. Altceva, atunci, care să aibă un asemenea rol dătător de speranţe nu se mai găsea!

Pentru credibilitate a fost ales un comitet de organizare a acţiunii. I s-a dat şi un nume răsunător: „Concurs Internaţional de Urbanism”, deschis arhi­ tecţilor români şi străini, doritori de participare. Dar cei români ce să facă? Numai planuri? Cine avea să-i susţină material? Nimeni! Se poate înţelege că acest concurs urmărea participarea străinilor care deja fuseseră puşi în temă cu ce se intenţiona să se facă în Bucureşti. O asemenea perspectiva îi înviora pe toţi.

Cei din comitetul de organizare au purtat discuţii şi au schimbat hîrtii oficiale cu organismele internaţionale.

S-a şi acceptat ca viitorul concurs să se desfăşoare sub autoritatea UNESCO şi a Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor. Dar banii necesari concursului cine-i va suporta? Simplu: Guvernul. Pe atunci, premier era Adrian Năstase. Financiar, şi Banca Naţională a României, condusă de guvernatorul Mugur Isărescu, avea să se implice. Prezent a fost şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe timpul mandatului de primar general al lui Crin Halaicu. Toată acţiunea a fost patronată de Preşedintele României, Ion Iliescu. O impresionantă forţă politică!

Toate datele de mai sus, ca şi următoarele de altfel, au fost trecute într-o carte, special redactată de către comitetul organizator şi apărută într-o ediţie de lux. Purta numele: „Bucureşti 2000”. La anunţarea modului de desfăşurare a concursului s-a precizat ca proiectele să fie depuse pînă la data de 20 martie 1996. Li s-a explicat ce se urmărea prin studiile pe care le vor face. Au participat arhitecţi din majoritatea statelor dezvoltate ale lumii, din SUA, Canada, Italia, Franţa şi Austria. Toţi reprezentau trusturi, agenţii şi companii din 45 de ţări. S-a constatat ca aceste entităţi au fost reprezentate, fiecare, de mai mulţi specialişti. Ca la orice concurs, interesul de a cîştiga primul loc era foarte mare, avînd în vedere miza volumului substanţial de lucrări aducătoare de venituri serioase.

Se pune o întrebare: a făcut vreuna dintre instituţiile autorizate la nivel de ministere sau de organe locale un studiu despre oportunitatea, în acei ani, a dezvoltării urbanistice a Bucureştilor şi despre sursa care va acoperi cheltuielile imense, inclusiv costul terenurilor unde se vor construi blocurile?

Cînd aceşti arhitecţi s-au apucat de întocmirea proiectelor erau deja informaţi că nu se avea în vedere o modernizare a oraşului Bucureşti, ci numai o completare de natură arhitectonică în zona Centrului Civic. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Băiete, despre toate acestea vom vorbi la cină...

Acum ia-o pe Melentina şi arată-i vîlcelele noastre.

Tinerii îndrăgostiţi coborîră prin pădurea de arini în valea Trepteanca. Fănică îi arătă Melentinei şcoala unde el învăţase primele 4 clase primare. Locotenentului i se umeziră ochii.

- Melentina, se cuvine în aceaste clipe să-l pomenesc pe învăţătorul meu Onică Popescu. El m-a învăţat să scriu şi să citesc şi tot el mi-a dăruit un Regulament militar. A murit la Mărăşeşti. Dumnezeu să-l ierte.

La spusele iubitului ei, Melentina era numai ochi şi urechi. În nopţile lor de dragoste petrecute la Făgăraş, aflase de la Fănică multe din păţaniile lui de prin locurile copilăriei.

- Fănică, să nu uiţi să-mi arăţi locul unde te-a găsit tatăl tău cu Maria lui Capră!

- Locul cu pricina se află dincolo de ţurţudanul acela. Pe unde era lanul cu porumb, acum se vede via din dreapta noastră. Hai să-ţi fac o surpriză şi să vizităm conacul Bădeştilor. *** La conac, o găsiră pe doamna General Maria Bădescu, pescuind în heleşteu. Părul îi albise, dar ţinuta zveltă se păstrase. Cum s-ar zice, era tipul boieroaicei fără cusur.

- Sărut mîna, doamna General!

- Bine venişi, Fănică, pe la noi! Domnul General a

plecat la Timişoara. A primit ordin să predea comanda Garnizoanei Timişoara şi să se pună la dispoziţia Majestăţii Sale!

- Şi acest fapt va fi de bun augur? Îl mulţumeşte pe domnul General Bădescu noua misiune?

- Cred că da! Şi pentru tine avansarea în funcţie a protectorului tău va fi un noroc! Am vorbit cu domnul General despre viitorul tău şi mi-a spus că tu vei fi mutat la un Regiment de Gardă de pe Valea Prahovei! Între timp, generăleasa o studia cu privirile pe Melentina şi repede îşi dădu verdictul.

- Frumoasă fată! Ce ai de gînd cu ea?

- Deocamdată ne-am logodit! Ştefan Genoiu se uită cu toată dragostea în ochii Melentinei. Fata se îmbujoră toată.

- Eu și Fănică am hotărît să nu ne grăbim cu căsătoria.

Generăleasa se arătă încîntată de răspunsul Melentinei.

- Foarte bine faceţi, copii. Graba strică treaba!

Căsătoria nu-i lucru de şagă. E cel mai important pas în viaţă. Şi eu, înainte de a-l lua pe Bădescu de soţ, m-am gîndit de o mie de ori şi iată că nu m-am înşelat.

Domnul General Bădescu este un militar apreciat, un soţ şi un tată desăvîrşit. (va urma)

Wei – reprezintă o epocă de risipă și de relaxare generală a moravurilor. Principi și prințese imperiale, înalți demnitari/funcționari, mari mînăstiri se îmbogățesc și își sporesc domeniile financiare. Mica țărănime, beneficiară a loturilor viagere, este strivită sub povara impozitelor și a corvezilor. Numărul dijmașilor crește. În 704, la moartea lui Wu Zetian, împăratul lungat revine pe tron și reia cursul Dinastiei Tang. Politica internă a împărătesei Wu Zetian a fost mai puțin tiranică decît o arată viața sa la Curte.

Prețioasa concubină Yang sau Împăratul cel luminat și concubina Brățară de Jad (1)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 17 ianuarie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (19) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (19) Din nou, reclamații (2) Confruntări în birouri şi chiar pe teren vor fi multe, unele soldate cu victime şi serioase pagube materiale.

Firesc ca petiţii peste petiţii să curgă spre diverse foruri iar expeditorii lor să solicite ca Parlamentul Pennsylvaniei să voteze o lege care să autorizeze ,,libera trecere a conductelor de petrol”. ,,Standard” şi mai marii căilor ferate nu rămîn cu braţele încrucişate. În 1875, legea nu e votată, parlamentarii fie primind copioase „instrucţiuni” materiale împotriva ei, fie sînt induşi în eroare în chip deliberat asupra lichidului ce urmează a fi transportat pe conductă. Tentativa următoare eşuează şi ea, producătorii ţintesc mai sus: Congresul federal al S.U.A. Fără succes, însă.

Explicaţia o dă un raport oficial şi nu are nevoie de comentarii: ,,Legislatorii noştri sînt ignoranţi şi corupţi... Nu există intervenţie a lui Standard, cît de

Memoriile unui celebru criminalist român (99) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (5) Ne găseam, deci, după 15 zile de intensă activitate, în faţa unui nou suspect – infirmul – care n-a putut nici el justifica timpul critic, iar spre deosebire de Fănică, primul bănuit, ar fi fost văzut pe o stradă din vecinătatea victimei, în jurul orelor 15. Fetiţa Mara, pe care o corupsese, era şi ea colegă de clasă cu victima.

Să fie, oare, reflectam singur, acest ultim element, tot o simplă coincidenţă? În urma noilor date obţinute, începuseră să dispară şi ultimele suspiciuni îndreptate spre primul bănuit, Fănică. În cele din urmă, pentru a nu ajunge să fim şi noi victimele unor informaţii false, s-a trecut la verificarea exigentă a depoziţiilor soţiei acestuia. Nu după mult timp, locotenent-colonelul Florea Costică, care făcuse cercetările respective împreună cu alţi ofițeri, îmi raporta:

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (51) Înăsprirea poziției americane (2) În această problemă, dispunem de două versiuni.

Regele afirmă că a încercat, mai întîi zadarnic, să-i contacteze pe Hosni Mubarak şi pe regele Fahd.

Apoi, cînd în cele din urmă a reuşit să intre în contact cu Mubarak, i s-a părut că preşedintele egiptean şi-a schimbat atitudinea. I-a relatat totuşi foarte clar poziţia lui Saddam Hussein, pentru care întrunirea la nivel înalt de a doua zi ar putea să se încheie cu o retragere imediată din Kuweit. Mubarak are, în ceea ce-1 priveşte, o versiune puţin diferită: - L-am întrebat pe regele Hussein: ,,A promis el să se retragă unilateral din Kuweit?”.

Conform relatărilor preşedintelui egiptean, regele Hussein ar fi răspuns: - Nu, dar se va ajunge la acest rezultat dacă se va putea găsi o soluţie în cursul întrunirii la nivel înalt, mai cu seamă dacă va obţine, prin intermediul saudiţilor, concesii din partea kuweitienilor.

- Dar s-a angajat ferm să se retragă?

- Nu! Mubarak afirmă că atunci, în urma acestui schimb de replici, a fost total convins că dacă Saddam Hussein nu a dat vreo garanţie că se va retrage din Kuweit, chiar în eventualitatea unui acord al întrunirii la nivel înalt, nu mai era nevoie ca aceasta să aibă loc.

absurdă ar fi ea, care să nu găsească un parlamentar oricît de mic, care să nu devină campion al ei”.

La sfidare, producătorii răspund, surprinzător, tot cu sfidare! Proiectul lor are şi motive să pună pe gînduri pe mulţi: o conductă de petrol care să plece din Pennsylvania, locul zăcămîntului, de la Bradford, să escaladeze Munţii Alleghanys şi să ajungă la New York la ţărm, după ce străbate o mie de kilometri. John D. şi specialiştii săi nu cred în el, sînt prea multe şi prea mari obstacolele (nu numai naturale, ci şi tehnice) ce trebuie depăşite. Adepţii susţin că, în fond, preţul mic al transportului va conta în cele din urmă şi, în secret, argumentul îl pune serios pe gînduri pe Rockefeller, care abia atît aşteaptă: să scape de sub tutela căilor ferate! Odiseea construirii conductelor are numeroase episoade şi în ele mereu apare ameste­cată „Standard Oil” în frunte cu Rockefeller, mai îndîrjit ca niciodată. Şi aici, cum căile ferate, unele chiar aliate lui (sau subjugate) par a-1 părăsi, recurge la metoda verificată: războiul tarifelor! Urmează greva generală declarată în cadrul principa­lei firme concurente, distrugeri provocate de bande înarmate, panica susţinută abil prin mijlocirea unor ziare plătite sau a unor interpuşi aparent împotriva lui John D. Ce vrea el? Nimic în plus în afara

acceptării exigenţelor lui şi a abandonării proiectului conductei sau a uzinelor concurente!

După exact un an (1878), adepţii conductei pînă la Atlantic relansează proiectul, formează o societate nouă, ,,Tidewater Co”, şi se pun pe treabă. Cîteva luni mai tîrziu, la 28 mai 1879, pompele pornesc, petrolul curge – cu viteză redusă dar curge – şi, după şapte zile, atinge punctul culminant al Munţilor Alleghanys de unde coboară în forţă! În fine, adversarii lui ,,Standard Oil” au învins! Cîtă vreme va dura bucuria lor? Justificată, de altfel, întrucît preţul de cost e foarte convenabil; în plus, se elimină din joc companiile căilor ferate, furnizorii de barili și cisterne etc.

Rockefeller contraatacă rapid. Întîi cere să i se scadă preţul de transport la o zecime din cotaţiile oficiale.

Apoi, construieşte o conductă spre litoral, la New Jersey, lîngă New York, a doua în analele lui ,,Standard” – unde o rafinărie va distila petrolul, ea devenind cu timpul cea mai mare – „metropola mondială a prelucrării”. Agenţii săi pleacă să-i convingă pe rafinatorii de pe litoralul vizat cît de rentabilă este colabo­rarea cu John D., fireşte sub formă de subordonare a intereselor lui. Cei mai mulţi o acceptă din constrîngere; unul îşi opune ,,veto”-ul. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

– Rezultatul a fost cel scontat de noi. Fără a fi de rea credinţă, femeia a făcut confuzie cu privire la ziua în care soţul a venit noaptea tîrziu, ca şi cu privire la programul de televizor pe care-l vizionase.

Dar unora dintre noi – e drept, foarte puţini la număr – le venea oarecum peste mînă să renunţe la așa-zisul autor, pentru ca apoi să fie obligaţi să se angajeze în noi activităţi pentru drenarea terenului de elemente declasate, în mediul cărora trebuia căutat adevăratul criminal.

Sigur că, în final, a triumfat adevărul, învinuitului Fănică reţinîndu-i-se în sarcină numai tentativa de viol.

Odată eliminat acest suspect, nu ne rămînea decît să ne concentrăm asupra cocoşatului. Ideea că infirmul Turău ar putea fi criminalul a pierdut teren în scurt timp, tot datorită măsurilor inițiate de noi. Organizaserăm investigaţii pentru depistarea psihopaţilor sexual şi, drept urmare, s-au descoperit noi suspecţi. Într-una din zile, a trebuit să luăm act de un alt aspect deosebit. Ofiţerii Lepădatu şi Ahmet au raportat rezultatul unor investigaţii privindu-1 pe suspectul Scurtu Ion, în vîrstă de 45 ani. Acesta domiciliind în cartierul victimei, ar fi avut manifestări dubioase... Era cunoscut alcoolic, fire violentă, şi avea antecedente penale: viol şi vătămare gravă. La circa trei săptămîni

după ce se comisese crima, Scurtu îi confesează unui coleg de serviciu temerea sa că avea să fie arestat de miliţie, în legătură cu o fetiţă. Colegul său mai făcuse ofiţerilor şi alte mărturisiri. Începînd cu ziua ce urmase după omor, Scurtu nu mai venise la serviciu îmbrăcat cu aceleași haine. Dar nici nu începuseră bine verificările privindu-l pe Scurtu cînd, din cascada informaţiilor provocate de eforturile ofițerilor, s-a desprins un alt suspect, Carol.

Așadar, trebuia să acordăm maximum de atenție și prioritate în verificări celorlalți doi suspecți, Turău și Scurtu, a căror menținere în cercul de bănuiți constituia un adevărat impediment în culegerea și administrarea probelor pentru învinuirea lui Carol. În scurt timp, întregul colectiv era pe deplin satisfăcut de rezultatele ultimelor verificări care, într-adevăr, i-au scos de sub bănuială pe Turău și pe Scurtu. S-a stabilit că temerea de arestare a lui Scurtu fusese determinată de împrejurarea că, în urmă cu o lună, săvîrșise o tentativă de viol asupra fiicei concubinei sale, pentru care mama fetiței îl amenințase cu denunțul. Iar al doilea bănuit nu părăsise comuna în ziua crimei. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Înalte personalităţi contactate ne-au afirmat că, în cursul întrevederilor cu regele Hussein, preşedintele irakian a acceptat să meargă la Djeddah pentru întrunirea la nivel înalt de la 4 august, să negocieze cu regele Fahd şi, dacă negocierile s-ar fi soldat cu un rezultat pozitiv, să se retragă din Kuweit.

ore de aşteptare, revine triumfător. Lucrurile trebuiau grăbite, avionul lui James Baker urma să aterizeze în curînd. Cei doi s-au instalat într-o limuzină care porni spre Aeroportul Vnukovo. Ross a citit textul, pe care 1-a găsit satisfăcător. A făcut o remarcă privitoare la un pasaj. În care se cerea un embargo comun privind vînzările de arme, care fusese suprimat. I-a atras atenţia lui Tarasenko asupra acestui lucru: - Oh! Nu-i nimic, i-a răspuns sovieticul, ministrul vostru va discuta cu tovarăşul Şevardnadze.

Au sosit chiar înainte de aterizarea Boeing-ului cu steagul înstelat. Baker a dat mîna cu Şevardnadze, care îl aştepta la scara avionului. Sovieticul îi spune, cu un zîmbet încurcat: ,,M-am înşelat, Jim, atunci cînd spuneam că nu va avea loc nici o invazie”. Apoi, cei doi bărbaţi, flancaţi de Ross şi de Tarasenko, s-au îndreptat spre unul din saloanele aeroportului, păzite cu străşnicie. Baker a luat imediat cuvîntul: ,,Trebuie să fie clar pentru Saddam Hussein şi pentru restul lumii că noi vom merge împreună”. Eduard Şevardnadze, de obicei destul de prolix, a aprobat fără o căldură excesivă. După ce a ascultat argumentele lui Baker, ministrul sovietic a răspuns: ,,Insistăm. Uniunea Sovietică nu va fi de acord să desfăşuraţi o diplomaţie a forţei”.

Baker a încercat să-1 liniştească: ,,Nu va exista nici o acţiune unilaterală din partea Statelor Unite, decît dacă se află în pericol cetăţeni americani”. Şevardnadze aprobă, pe jumătate convins şi repetă: ,,În nici un caz o operaţiune militară americană”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Discuții americano-sovietice la nivel diplomatic La Moscova, Dennis Ross îşi pierdea din ce în ce mai mult răbdarea. Încă de la începutul dimineţii, adjunctul lui James Baker, instalat la reşedinţa ambasadorului american, se lupta să obţină modificarea conţinutului comunicatului comun, care urma să fie citit de Baker şi de Şevardnadze. Proiectul pe care i-1 adusese Tarasenko, colaboratorul ministrului, era inutilizabil.

Prea vag în formă şi totodată prea conciliant ca ton. Îi spune lui Tarasenko: - Trebuie rescris. Textul trebuie să fie mai dur.

Tarasenko dispare şi revine trei ore mai tîrziu, cu o versiune la fel de nereuşită.

- Ştiţi ce se va întîmpla, îi spune Ross după ce 1-a citit... Dacă folosim textul acesta, nu vom trimite lui Saddam Hussein mesajul potrivit. Nu va vedea că sîntem uniţi şi hotărîţi.

- Sîntem de acord, răspunde Tarasenko, dar întîmpinăm greutăţi. Experţii în problemele arabe din ministerul nostru se opun ca noi să abandonăm un partener vechi aşa cum este Irakul.

Tarasenko dispare a doua oară şi, după alte cîteva

24

Vineri, 17 ianuarie 2020

Doza de sãnãtate Cicatricile, un factor de blocaj energetic Sistemul meridianelor energetice reglează toate funcțiile organismului. Hrănește, transportă și elimină energiile dăunătoare. Dacă acest sistem nu are blocaje, corpul funcționează în parametri normali și începe să se însănătoșească, motiv pentru care noi, în domeniul medicinei energo-informaționale, recomandăm mereu terapiile de deblocare energetică.

Sistemul fazelor comutative (5 Elemente) funcționează ca un centru de comandă, fiecare element reglînd mai multe meridiane: - focul reglează inima, circulația, intestinul subțire, sistemul hormonal.

- pămîntul reglează stomacul, splina, pancreasul, sistemul nervos, metabolismul.

- metalul reglează intestinul gros, plămînii, țesutul organelor, pielea.

- apa reglează rinichii, vezica urinară, alergiile în corp, limfa.

- lemnul reglează ficatul, vezica biliară, metabolismul grăsimilor, încheieturile. Cînd unul dintre aceste cinci elemente este blocat, înseamnă că cel puțin un sistem al corpului este, de asemenea, blocat. În cadrul terapiei, elementele sînt ilustrate pe aparate în diferite culori, ca de exemplu: - elementul foc (roșu) ne arată faptul că organismul nostru este situat la polul Yang și că în organism există blocaje, inflamații, alergii, și, în general, o hiperactivitate, în cazul existenței unor afecțiuni acute.

- culoarea albastră ne arată faptul că organismul este situat la polul Yin, că nu are suficiente resurse.

Pacientul se plînge de frig, oboseală, nervozitate, lipsă de concentrare, ceea ce ne arată că avem de-a face cu probleme cronice de sănătate.

O să dau cîteva exemple concrete din activitatea noastră din cadrul clinicii: 1) Doamna S. (65 de ani) se prezintă la centru cu dureri mari la degetele de la mîini, dureri ce o chinuie de mai bine de trei ani. Înainte de a veni la noi a fost în tratamentul medicinei clasice cu diagnosticul de reumatism, pentru care i s-au administrat medicamente.

A consultat mai departe un ortoped, care i-a recomandat cortizonul de sinteză, pe care doamna l-a refuzat categoric. Durerile de care pacienta suferea ne duceau în direcția elementului lemn (persoanele care au acest

element în diagnostic sînt, în general, persoane vesele și prietenoase, dar care nuși arată furia, încărcîndu-se, astfel, nega­tiv energetic, fapt ce poate duce la apariția unor simptome psi­hosomatice). Am înce­ put tratamentul cu o detoxifiere la nivel celular și cu refacerea comunicării energetice la nivel de celulăorgan-sistem, și o refacere biologică printr-un card informativ special. Conform diagnosticului, au urmat cîteva programe de detoxifiere a ficatului, eliberarea arterelor de calculi, detoxifierea și refacerea lichidului sinovial pe încheieturi, cît și programe reumatice. După cele șase ședințe de bază, durerile au dispărut și pacienta și-a recăpătat flexibilitatea la nivelul degetelor. Am recomandat mai departe cîte o ședință lunară de întreținere. Desigur, cu asemenea cazuri (dureri reumatice) ne confruntăm frecvent.

2) Domnul M. (35 de ani) s-a prezentat la noi în centru cu probleme legate de somn și oboseală cronică. După diagnosticarea energetică, am început tratamentele și am constatat un blocaj energetic major pe partea superioară a corpului (de la ombilic în sus). Singura operație pe care a avut-o a fost în urmă cu 2 ani la nivelul vezicii biliare, printr-o metodă cu laser, deci aveam de-a face cu o cicatrice dublă: internă și externă. Prin programe speciale, am deblocat energetic cicatricile și am restabilit comunicarea energetică între partea superioară și cea inferioară a corpului. Au mai urmat cîteva ședințe de tratament pentru stres și reglare neurovegetativă, iar pacientul a început să se odihnească mai bine și să fie mult mai activ, reluîndu-și activitatea sportivă la care renunțase total.

Situații asemănătoare întîlnim mereu, blocaje energetice provocate de diferite cicatrici, indiferent de tipul intervenției chirurgicale suferite de pacient. În multe cazuri, blocajele energetice sînt urmate de depresii și stări anxioase. Readucerea corpului în bioritmul propriu produce o cascadă de reacții biochimice în corp, și astfel fenomenul de autodistrugere este întrerupt.

RM

Tratamentele cu biorezonanță care au la bază fizica cuantică și folosesc informația energetică proprie a corpului sînt situate în prima linie a deblocării energetice și a eliminării de noxe toxice la nivel celular. Folosirea semnalelor (informative) externe reprezintă o terapie de refacere constituțională a corpului, o susținere pe linia de încărcare energetică.

Reglarea sistemului hormonal este privită de medicina energo-informațională dintr-un alt punct de vedere: sistemul hormonal este foarte exact și foarte lent, într-o comunitate de lucru cu sistemul nervos care este, în schimb, foarte rapid, dar nu la fel de exact. Cu alte cuvinte, dacă tratăm (echilibrăm) sistemul hormonal, obligatoriu trebuie să avem în vedere și sistemul nervos.

Gîndirea noastră pozitivă sau negativă, cît și traumele psihice produc cu repeziciune modificări esențiale în sistemul hormonal, simptomele fiind diferite de la individ la individ.

Studiile neurobiologice efectuate au la bază fizica cuantică, o fizică modernă, care se impune tot mai mult și care stă la baza aparatelor de medicină energoinformațională. În această direcție sînt înglobate și modelele tradiționale care sînt explicate științific prin fizica cuantică. Desigur că vor urma modificări esențiale într-un domeniu de cercetare care încă mai explică lumea prin fizica mecanică. Acest monument al gîndirii mecanice, statice, este pe cale să se prăbușească, fapt care va reprezenta o adevărată provocare pentru cei pasionați de fizica mecanică, indiferent de domeniu.

Medicina energo-informațională se bazează întot­ deauna pe realitatea prezentă în momentul tratamentului, pe bio-informația care joacă rolul principal în cadrul terapiei. Deosebirea dintre un organism viu și un corp fără viață constă în trei lucruri: electricitatea care ține celulele în comunicare, fluxul energetic și spiritul.

Biochimia corpului are nevoie de o ordine bine stabilită, alfel nu poate funcționa. În cazul bolii, această dereglare trebuie restabilită, ceea ce facem noi, prin tratamentele cu biorezonanță.

O metodă fascinantă chiar și în situațiile în care medicina clasică nu mai vede nici o soluție: să pui organismul înapoi în bioritmul propriu este și pentru terapeut o provocare, ferm convins de faptul că mîinile Creatorului sînt prezente în terapie.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.