Romania Mare, nr. 1530

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

După un conducător mare urmează, de obicei, unul mai slab. România are o excepție fericită: trei șefi de stat remarcabili, unul după altul – Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Ferdinand.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Doctorul și sălbaticii Motto: ,,Opriţi-i să facă din poporul român o victimă şi din ţara asta frumoasă un lagăr”. Titus Popovici Impresionantul monolog – rechizitoriu al personajului in­ ter­pretat de Toma Caragiu în ,,Actorul și sălbaticii” mi-a revenit în fața ochilor asistînd la nebunia arestării doctorului Mircea Beuran. Ce spunea personajul „Caratase” – iată un pasaj care reprezintă esența mesajului: ,,Opriţi politicienii să vîndă ţara asta, opriţi-i să omoare, opriţi-i să otrăvească, opriţi-i să facă din poporul român o victimă şi din ţara asta frumoasă un lagăr”. Mă uitam la secvențele arestării marelui profesor: prin ochii mei treceau secvențele pe care mi le imaginasem despre prigoana furiei verzi, apoi a furiei roșii. Nu le-am apucat decît în cărți și filme, dar mai ales în memoria părinților și bunicilor. Memoria lor era marcată de prigoana intelectualilor, a elitelor, mai ceva decît de bombardamente sau de închisori și execuții. Care este motivul? Pentru că bombardamentul și morții nenumărați sînt firești, cumva, în tabloul războiului - nu te miră, te șochează, dar nu te lasă fără răspuns; la fel excesele imbecilcriminale ale execuțiilor, ale pușcăriilor, sînt ceva ce pare normal într-o dictatură excesivă. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Puterea oamenilor de treabă

Am aflat cu oareșce uimire faptul că șeful Secției de Chirurgie de la Spitalul Floreasca, profesorul Beuran, a fost consemnat la domiciliu pentru 30 de zile. Un oarecare a declarat că i-a dat mită vreo 10.000 de euro, și alt oarecare a confirmat. În rest, nici un fel de dovadă, nu tu flagrant, nu tu nimic. Doar niște declarații și o cutie. În aceeași săptămînă, cînd presa aservită total intereselor străinătății a marcat încă un gol în poarta libertății și a democrației, și a căzut în plasa părtinitoare a celor care o plătesc, procurorii au clasat un alt dosar penal pe care actualul guvernator al României, K.W.I., îl avea pe cap ca urmare a preluării cu acte false

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (1)

Iubiţi locuitori ai Ardealului, vă rugăm să primiţi salutul frăţesc al conducerii Partidului România Mare! L-am întrebat pe fratele Mihăilă Cofariu, aflat aici, în prezidiu, ce-i place mai mult în această sală. „Tricolorul, d-apăi cum?!” – mi-a răspuns el. La care eu îi voi spune, citînd o lozincă de care văd că n-am scăpat nici în Sala Polivalentă din Tg. Mureş: „Te uiţi şi cîştigi!”. Pentru că, în apropierea sfintelor sărbători ale Paştelui, am venit de la Bucureşti încărcat ca Moş Crăciun, aducînd martirului nostru şi celor 3 copilaşi ai săi multe daruri, ca să-i ajungă toată primăvara. Înainte de a intra în sală am aflat că acest cuplu comicfantezist, Tabără-Gavra, ajutat de un deputat Lădariu, a răspîndit „fluturaşi” (mai degrabă „molii”), prin care ne acuza pe noi, cei de la P.R.M., că am venit să le luăm electoratul! Care electorat? Acela care nu mai există? Eu n-am venit să iau, ci să ofer ceva – inima mea pe altarul Transilvaniei. Dacă aceşti domni ar fi fost, cu adevărat, români, ar fi venit aici, alături de noi, n-ar fi dat cu pietre de pe marginea drumului. M-am săturat de paiaţele astea! (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor şi Culturii din Tîrgu Mureş) a unor case în Sibiu. Preluare dovedită, evident, dar procurorii de caz au avut o altă viziune. Nu aceeași ca în cazul lui Beuran, un fel de Dragnea al medicinei românești, băiatul care se opune unor interese. Dacă nu erau mulți bani în joc, vă asigur că nu îl arestau. L-au luat pe sus, l-au ținut o noapte la beci, și l-au trimis acasă a doua zi. Nu înțeleg cum funcționează acest rahat de justiție, cum este ea mumă cînd e vorba de Iohannis, și ciumă cînd e vorba de alții. Mă depășește nu atît faptul că se fac abuzuri grosolane, cît lipsa totală de reacție a celor care, cumva, trebuie să se gîndească la faptul că nu este bine să trăim într-o astfel de țară. Oare asta să fie societatea în care vrem să trăim noi și cei care vin după noi? Asta este democrația, asta este Europa? Se pare că da. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„La moara iernii“, tablou de Anca Bulgaru

Acum e-o noapte sfnt la Viana Acum e-o noapte sfîntă la Viana zăpada-i pură, clopotele curg iar îngeri gotici își aștern pulpana pe luxul pașnic al acestui burg

E luna-n cer o lampă de Murano suflat cu-argint îmi pare Domnul azi – doar eu sînt trist aici și-mi cînt în van o colindă din Ardeal, vuind a brazi Îmi este dor de legea mea sfințită în mir, parimii și odăjdii vii veghind prin veac a neamului ursită Și îmi închipui pîlcuri de copii cum duc prin viscol steaua poleită și datina străvechii Românii CORNELIU VADIM TUDOR

Interviu cu poeta Laura Opariuc, director adjunct la Liceul ,,Victor Slăvescu”, din Ploiești Paginile 12-13 Pagina 4

Cîteva din secretele Casei Regale a Angliei Pagina 6

NR. 1530 l ANUL XXXI l Vineri 21 FEBRUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 21 februarie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Măi copii, copii, copii/ Ia nu mai vorbiţi prostii F Unul dintre capii Mafiei din TVR: Titus Munteanu F Ileana Lucaciu, mama lui Vaciu F Lucia Hossu-Longin l-a bumbăcit pe Ardei Umplut F Va vizita Papa România? F CHELSTOP! PARTEA I F Şi a fost Anul Nou! Prilej de bucurie, de petrecere, de jurăminte şi rugăciuni pentru viitor. Nu ştim de ce, dar oamenii jubilează la fiecare despărţire de anul cel vechi, neştiind, sau uitînd că, de fapt, ei îmbătrînesc şi alunecă în necunoscut. F Măcar două sărbători sigure vom avea în 1995: centenarul naşterii a doi poeţi ai lumii, Lucian Blaga şi Serghei Esenin. Şi ce poeţi! Ce demiurgi! F Cum a fost Revelionul Televiziunii? Onorabil, nimic de zis. Unele scenete ne-au dovedit dacă mai era nevoie - că Dan Mihăescu este unul dintre cei mai mari umorişti din istoria României. Ne-am tot uitat noi după Paul Everac, dar nu l-am găsit nicăieri, probabil că tocmai redacta scrisori agresive împotriva acelora care au mai avut îndrăzneala să-l critice. Ce-i al lui e pus deoparte, valoros dramaturg, ziarist excelent - dar foarte prost crescut, trăieşte în iluzia că el e vreun Shakespeare, iar noi nişte băieţi de mingi. F Oricum, bine că genialul dramaturg englez nu trăieşte în zilele noastre, fiindcă, dacă ar fi încăput pe mîna americanilor, care prescurtează totul (ei nu zic secundă, ci sec, ei nu zic Los Angeles, ci el-ei, adică L.A.) - numele lui ar fi luat-o binişor după numele lui William Clinton, devenit Bill Clinton, aşa că am fi avut şi un Bill Shakespeare. F N-am înţeles, totuşi, de ce realizatorii programului TV s-au gîndit atît de puţin la ţărani, care alcătuiesc mai mult de jumătate din populaţia ţării. Faptul că le-a fost arătat un purcel de lapte cu microfoane-n gură, cu 5 minute înainte de ora 12 noaptea, pe spaţiul unde odinioară vorbea Ceauşescu, nu ne-a încălzit cu nimic. Prezenţa lui Cristoiu în pro­ gramul de Revelion, cu bancurile lui scremute (ăsta-i nivelul lui, de retardat), arată că hinghereala lui primitivă a dat roade, adică a băgat frica în realizatorii TV, ca și femeia-cal, Ileana Lucaciu, vîrîtă şi ea în emisiune de Titus Munteanu, în nişte generice animate. Asta se cheamă presa de şantaj, să vedeţi ce cronici bune vor avea realizatorii cu pricina! F N-am înţeles, în ruptul capului, nici istoria logoreică pe care a prezentat-o Valentin Silvestru (Moscovici), la rubrica „VIP-uri printre zîmbete”. Ce VIP e asta? Și de unde atîtea zîmbete, fiindcă el vorbea, el rîdea, ba chiar se înduioşase singur, pînă la lacrimi, de invențiile lui stupide! Dacă într-un orăşel românesc e atît de rău, de ce nu te duci, nenică, în Israel? Aiurea, cum o să te duci, păi ce, eşti prost? Acolo n-ajungi nici paznic de noapte la Kibuţ! F Acelaşi Titus Munteanu, care a început să confunde Televiziunea Națională cu spălătoria de bloc a soacră-sii, a încropit cea mai tembelă emisiune pe care a suportat-o micul ecran în ultimii 5 ani! Ea s-a difuzat în prima seară a Noului An, la o oră de maximă audiență, şi i-a avut ca protagonişti pe nişte „ziarişti” care cîntau şi dansau exact cum scriu: adică penibil. Cu ce-a greşit ţara asta, coane Tituse Munteanule, ca să fie pedepsită încă din ziua de 1 ianuarie cu mutrele nespălate ale golanilor de presă de la „Academia Caţavencu“, „Evenimentul Zilei“, „Tinerama“ şi „VIP“? Cu ce erau datori românii să audă din gura unui hingher de-al lui Ardei Umplut că a fost la morgă, că l-au muşcat viermii, că a dat într-un popă turbat (?!) cu un pietroi (?!) şi alte cretinătăţi de-astea? Ce ți-au făcut cetățenii acestei ţări de le-

ai băgat cu forţa, pe gît, gaşca aia de ocnaşi de la „Caţavencu“, care, cînd loveau un om cu picioarele în burtă, ziceau că au umor?! Ne pare sincer rău de prezenţa în această şuşanea sinistră a unor oameni serioşi ca Eftimie Ionescu, Ioan Chirilă, Smaranda Oțeanu-Bunea, Octavian Andronic, dar mai mult ca sigur că nu li s-a spus dinainte în ce companie mizerabilă vor apărea. Şi mai e un aspect: de ce-or mai sta oare la puşcărie reporterii TV Mihai Predescu şi Vasile Tolcsvai, pentru primire de mită în schimbul unei reclame mascate, din moment ce pe lîngă Titus Munteanu ei sînt nişte mici copii? Măcar ei îşi mai luau unele măsuri de precauţie, pe cînd acesta a făcut acelor fiţuici abjecte cea mai deşănțată reclamă pe postul naţional de Televiziune! Cum se numeşte oare, domnilor Titus Raveica şi Dumitru Titus Popa, anunţarea - în scris şi verbal - de mai multe ori, a titlurilor unor firme, care se află în competiţie cu alte firme? Nu e publicitate? Nu e reclamă? Nu e hoţie la drumul mare? Noi nu ştim cît o fi cîştigat Titus Munteanu de la acele publicaţii, dar ştim că s-ar putea să-i popularizăm biografia foarte curînd, sub genericul „Mafia şi Şperțul“. Pentru că e scandalos ce-a făcut acest individ îmbătrînit în rele: există atîtea valori adevărate ale muzicii şi umorului românesc, profe­sionişti autentici, care nu apar cu anii la televizor, în schimb şmecheria lui de veşnic aranjor şi trăgător de sfori ne strică prima seară a anului cu nişte amatori afoni, de la Căminul Cultural „Şatra şi Coviltirul“, cu voci sparte şi figuri dubioase, cu care nu e indicat să te întîlneşti noaptea în Parcul Operei, fiindcă vei avea senzaţia că de sub podurile Dîmboviței a înviat Rîmaru. Noi sîntem obiectivi: aşa cum l-am altoit pe Paul Everac anul trecut, pentru catastrofa cunoscută, la fel îl scărmănăm şi pe acest Titus Munteanu, cu singura diferenţă că primul a făcut-o din fudulie, iar al doilea din hoţie... F Tot la televizor a fost prezen­ tată la Actualităţi, cu o seară înainte, în 31 decembrie 1994, „Retrospectiva anului 1994”. Nu știm cine-a realizat ghiveciul ăsta călugăresc, dar ştim că a avut de toate: şi pe Ţapul, şi pe Băcanu, şi pe Ciorbea, şi pe Cunescu, şi pe Fasolescu-Apolzan, şi pe Dinu Păturiciu, şi pe soții infractori Mooney, şi pe nişte grevişti și mitingişti de profesie, şi pe Bîlbîitul la Aeroport. O singură absenţă notabilă, regizată cu mare precauţie, nu care cumva să scape vreo secvenţă sau vreun cuvînt: Partidul România Mare n-a existat pentru autorii retrospectivei. Asta, deşi, printre multe evenimente din anul 1994, măcar două au stîrnit interesul major al opiniei publice! E vorba de Adunarea Extraordinară a Comitetului Director și a celorlalţi fruntaşi ai P.R.M., precum şi de iniţierea acţiunii umanitare Cina Creştină. Ca să nu mai vorbim de trecerea în veşnicie a unui mare dascăl de istorie, prim-vicepreşedinte al partidului nostru şi secretar al Camerei Deputaţilor, deci înalt demnitar al statului, prof. dr. Mircea Muşat desigur, nici de acest eveniment nu s-a pomenit nimic. Și pentru că aşa-zisa cronologie realizată de cîteva suflete meschine şi ranchiunoase a cuprins de toate, de la incendii pînă la simpozioane, de la procese pînă la tăieri de panglici, haideți să precizăm noi două întîmplări memorabile, care au fost ignorate total de puşlamalele astea: concertele susţinute în România de doi „monştri sacri”, Placido Domingo şi Ray Charles! F Dar, cum puteau diletanţii ăştia

RM

să facă o treabă ca lumea, cînd ei sînt culeşi de prin şanţuri, cum e, bunăoară, acest Ion Vaciu, care e acreditat (?!) de Televiziune pe lîngă Senat? În ziua de miercuri, 28 decembrie, a avut loc o întîmplare deosebită: preşedintele P.R.M. l-a prezentat, de la microfonul înaltului for legislativ, pe un oaspete de seamă, aflat în vizită în Sala Omnia, tînărul deputat Ion Popescu, reprezentant al românilor din Cernăuţi în Parlamentul Ucrainei. Deşi operatorul Dan Gheorghiu a filmat scena, derbedeul ăsta de Vaciu n-a transmis nimic, nici măcar imaginea oaspetelui, care, fiind orbit cu atîtea lumini, se aştepta să se vadă la Televiziunea patriei-mame. Aiurea, Televiziunea patriei-mame trece prin intestinele îmbibate de alcool ale unor impostori ca acest Vaciu, care, pentru a lovi în senatorul Vadim Tudor, îl prigoneşte pe primul deputat român din Ucraina! Recent am primit un fax de la Iaşi: e reproducerea unui articol revoltător, publicat de acest Vaciu în ziarul antiromânesc „24 de ore”, în care sînt apărați ungurii, dar sînt bălăcăriţi Gh. Funar, Gh. Dumitraşcu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, în cuvinte imposibil de reprodus. Domnilor din conducerea C.N.A. şi a Televiziunii, aveţi oare naivitatea să credeţi că acest „golan“ şi „monarhist“ declarat poate reflecta obiectiv lucrările Senatului României, din moment ce el e zguduit de asemenea prejudecăți? În sfîrşit, ne-am dumirit de ce Vaciu a semnat porcăria aia născocită de Emil Negruțiu şi Ileana Lucaciu împotriva preşedintelui P.R.M. Este limpede că un huligan de presă ca ăsta n-are ce căuta nu numai în Senatul României, dar trebuie eliminat rapid din Televiziune! Vrea să facă politică udemeristă şi monarhistă împotriva românilor? N-are decît, dar nu pe postul naţional, ci la vreo televiziune privată, însă îl sfătuim să nu-şi prea dea pantalonii jos nici acolo, că aşa o să-i strîngem într-o bună ziulică şi aşa o să umplem puşcăriile cu toate stîrpiturile astea!... F Să fim bine înţeleşi: noi n-avem deloc mania persecuţiei, dar prea s-au înmulţit atacurile împotriva ROMÂNILOR, prea s-au îngrămădit păduchii de salcîm... F Neam dumirit şi cu ceilalţi semnatari ai „protestului“ pe care Lucaciu, mama lu’ Vaciu, l-a ştampilat cu copita. Ştiţi pe cine-au scos „ziariştii“ acreditaţi drept personalitatea nr. 1 a Senatului României pe anul 1994? Pe Frunda Gyorgy, agitatorul udemerist care ne-a vîndut tot anul pe la Strasbourg şi pe la forurile internaţionale! La aşa „ziarişti“, aşa „senator român”, să vă spălaţi cu el pe cap! F În atîta murdărie şi trădare de ţară există, totuşi, şi o parte comică: ziarul „Cronica Română“ a publicat ştirea, dar, în locul fotografiei senatorului Frunda, a dat fotografia deputatului Tolcay, ceea ce-i tot un drac, desigur. F Carevasăzică, TVR n-a avut ochi pentru P.R.M. Bine că a avut ochi pentru un anume Filon Teodoriu, inspector pe la alimente, care ne-a fost prezentat la aceleaşi Actualităţi buclucaşe din 31 decembrie 1994. Prin ce s-a făcut el remarcat față de miile de interlocutori care apăruseră peste an? Printr-un mic amănunt: era beat mort! F Joi, 29 decembrie, a avut loc o scenă amuzantă în Camera Deputaţilor. Profesorul Ştefan Cazimir a vorbit el ce-a vorbit la microfon, în stilul hîtru pe care i-l cunoaştem, de om cu carte. La coborîre, ducîndu-se el în bancă, deputata Paula Ivănescu de la F.S.N. i-a şuierat pe sub nasul ăla ca o pătlăgică: „Țara arde şi baba se piaptănă!”. La care epigramistul (căruia îi lipseşte o bucăţică, ce-i drept, dar natura i-a dat în compensaţie prezenţă de spirit) i-a răspuns: „Aveţi dreptate, doamnă, dar babă sînteți dumnea­ voastră!”. Vă închipuiţi ce-a fost pe Paula care, oricum, credem că are o literă-n plus... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 6 februarie 1995)


RM

3

Vineri, 21 februarie 2020

RomÂnia mea (3)

Pentru a se dezvolta, România are nevoie de următoarele autostrăzi: 1. Constanța – București – Pitești – Sibiu – Sebeș – Nîdlac – Budapesta/Belgrad: a. Aceasta are rolul principal de a lega Constanța de Europa și de a facilita traficul de mărfuri dintre Portul Constanța către țările aflate în această parte a Europei, pînă în Germania; 2. Nîdlac – Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Iași – Galați – Tulcea – Constanța: a. Aceasta are rolul de a crește potențialul economic și turistic al Maramureșului și Bucovinei, de a propulsa din punct de vedere economic zona Iași – Vaslui – Brăila, și de a aduce mai mulți turiști în zona Delta Dunării și Marea Neagră. Această autostradă va determina și dezvoltarea zonelor limitrofe – și mă refer aici la județele Bacău, Vrancea și Ialomița. b. Stațiunile și localitățile din județele Arad, Bihor și Satu Mare vor avea mult de cîștigat, mai ales că mulți dintre cei care aleg acum să își petreacă concediile în țări care beneficiază de o infrastructură dezvoltată se vor îndrepta spre Marea Neagră sau chiar spre Grecia, prin România. Stațiuni precum Băile Felix vor renaște. c. Această autostradă va aduce în zona Mării Negre un flux mai mare de turiști din Ungaria, Ucraina sau din țările din nordul Europei, fie că au ca punct de destinație litoralul românesc, fie cel bulgăresc. Și turiștii care sînt în România în tranzit lasă aici bani care contribuie la dezvoltarea zonelor pe unde trece această autostradă. De asemenea, prin aplicarea unor privilegii fiscale, realiste pentru județele de lîngă Prut, măsuri întinse pe o perioadă de 10 ani, poate fi generată dezvoltarea economică a acestor zone, fără ca statul să se implice în mod direct. Ceea ce statul nu a înțeles este faptul că, pentru a îmbogăți anumite zone, sînt necesare scutiri de taxe, beneficii economice, și nu așa cum au procedat cu zona minieră în anii ʼ90, ci ceva mai clar, mai ferm și ,,pe bune”, așa cum a procedat Decebal Traian Remeș în Baia Mare, pe vremea cînd era ministru de Finanțe. 3. Sibiu – Cluj Napoca – Vatra Dornei – Iași – Chișinău; 4. Sibiu – Cluj Napoca – Baia Mare – Kiev; 5. Pitești – Craiova – Calafat – Sofia/Belgrad; 6. Craiova – Drobeta Turnu Severin – Caransebeș – Lugoj – Deva; a. Aceste legături sînt necesare atît pentru dezvoltarea economică a zonelor pe care autostrada le tranzitează, cît și pentru accesul facil în acele zone atît al turiștilor, cît și al traficului de mărfuri. Legătura dintre București, Cluj, Iași, Chișinău, Sofia, Kiev și Belgrad va spori importanța țării noastre la nivel economic, dar vom începe să existăm și în potențialele planuri de extindere a afacerilor din zonele limitrofe țării noastre. b. Potențialul turistic din zona județelor Gorj, Mehedinți și Reșița va fi revigorat, fie că vorbim de Băile Herculane, Orșova, sau de zonele foste miniere. 7. București – Brașov – Sibiu; a. Această autostradă va atrage dezvoltarea notabilă a afacerilor de pe Valea Prahovei, dar și din zonele turistice din Brașov și Făgăraș. Are rolul de a asigura traficul turiștilor spre și dinspre Brașov, cu beneficiile pe care le aduce pentru zonele Sighișoara, Odorhei, Bran, Fundata etc. Chiar și turismul de week-end va contribui la dezvoltarea afacerilor locale din zona Brașov și a stațiunilor de pe Valea Prahovei. 8. București și Cluj Napoca au nevoie, pe lîngă aceste legături cu lumea prin drumuri rapide și autostrăzi, de conexiune cu cele mai apropiate orașe. Ca să vorbim de București, cu cît orașul se dezvoltă, cu atît are nevoie de mai multă forță de muncă. Prin

urmare, are nevoie de argumente puternice prin care să atragă forța de muncă navetistă din județele limitrofe. Are nevoie de legături directe și rapide cu Tîrgoviște, Pitești, Urziceni, Alexandria, Giurgiu, Oltenița. Dacă există o autostradă care să lege Pitești și Ploiești, drumuri relativ rapide care să lege Capitala de Urziceni și Giurgiu, nu același lucru putem spune despre Tîrgoviște, Oltenița și Alexandria. Ori, pentru a contribui la creșterea economică în aceste zone sărace, conectarea acestora cu București este esențială. Știm că există mulți oameni care fac naveta Ploiești – București. Și mai știm că acest lucru se întîmplă și cu Pitești, Urziceni și Giurgiu. Realizarea unor linii rutiere rapide este necesară, dacă nu chiar obligatorie pentru a preveni o criză reală de forță de muncă în București, dar și pentru a dezvolta pe orizontală orașele aflate în umbra Capitalei. Astfel de drumuri rapide/autostrăzi sînt absolut necesare și marilor centre industriale din România – și mă refer la Cluj Napoca, un oraș cît o capitală, sau la Iași, ce are un potențial economic uriaș dar insuficient exploatat. Pe lîngă aceste artere a căror importanță am încercat să o expun cît mai succint, mai putem adăuga o infrastructură rutieră la nivel de drumuri naționale, județene și comunale. Din păcate, în plin Secol XXI, șoselele din România au devenit adevărate capcane pentru șoferii cu mai puțină experiență și cu mai mult ghinion. Drumurile nu sînt semnalizate corespunzător, conform legilor în vigoare, bordurile

Maglev, trenul cu levitație magnetică sînt nevopsite, deși în caz contrar ar fi folositoare la orientarea pe timp de noapte, dar și pe vreme ploioasă, semnalizarea corectă a tuturor șoselelor nu este respectată peste tot, multe dintre liniile care delimitează sensurile de mers fiind refăcute o dată la patru ani, atunci cînd sînt alegeri locale sau, după caz, generale. Banii pe care îi cîștigă cei de la C.N.A.D.N.R. nu se justifică, mai ales că nu există nici un fel de răspundere la nivel de stat atunci cînd, din vina acestuia, un om își pierde viața. Nu am auzit, în ultimii ani, ca cineva de la conducerea acestei instituții să fie sancționat pentru numărul ridicat al morților de pe șoselele României. În general, dacă nu chiar în totalitate, răspunderea statului pentru greșeli nu există, cei care se ocupă cu siguranța rutieră fiind bine apărați de lege. Atunci cînd ai drepturi bănești mari, este normal ca și răspunderea personală să fie pe măsură, așa cum se întîmplă în mediul privat sau în alte instituții ceva mai responsabile din această țară. În paralel cu construcția de autostrăzi și cu refacerea infrastructurii existente, România are nevoie și de o infrastructură feroviară pe măsură, atît în ceea ce privește transportul de mărfuri, cît și cel de persoane. Dacă nu mă înșală memoria, în ultimii 30 de ani nu au existat investiții notabile în zona feroviară, iar zonele în care s-a adăugat o șină sau s-a refăcut un terasament nu au rezolvat cu nimic problema de ansamblu. Viteza de transport este mică, confortul în vagoane nu se ridică nici măcar la un standard decent

european, iar faptul că pînă acum nu a avut loc o catastrofă se datorează norocului, și mai puțin stării tehnice a șinelor de tren, a infrastructurii în general. Cred că România poate să transforme necesitatea dezvoltării feroviare într-o mare oportunitate turistică. Îmi doresc ca în România mea să se implementeze cele mai moderne platforme de transport de călători care există în acest moment în lume, mai ales că împrumuturile care se pot face pentru realizarea acestor obiective nu doar că aduc plus valoare, dar aduc și turiști. Cred că o linie feroviară de mare viteză – gen TGV – care să lege Timișoara de Constanța, de Cluj și de Iași, nu poate decît să pompeze mulți bani la bugetul de stat, dar și să îi facă pe români să fie mîndri și dornici de a călători. Decît să bagi o sumă imensă de bani pentru a face un terasament deja obosit de vreme, mai bine țintești sus și aduci o sumă de noi oportunități economiei și industriei turistice în general. Liniile deja vechi, cele care acum duc greul, pot acoperi necesarul transportului de mărfuri și cel al transportului de persoane la nivel ,,de personal”, în timp ce liniile de mare viteză pot prelua marele trafic de persoane, fie că vorbim de turism, navetiști sau doar de cei care doresc să își lase mașinile acasă cîteva zile și să vadă țara din tren. Totodată, pe lîngă implementarea unor linii și a unor tehnologii noi, franceze, japoneze sau chiar chinezești, putem să ne gîndim și la Maglev, cel mai modern mijloc de transport pe care statul român îl poate implementa în zona metropolitană a Capitalei, dar și pentru a lega Bucureștiul de Brașov și de Constanța. Să nu uităm că în China acest gen de transport a devenit și un punct de atracție turistică, mulți fiind cei care folosesc Maglev doar pentru a se familiariza cu această nouă tehnologie. Pentru a se pune pe picioare, România are nevoie de investiții mari în cele mai noi tehnologii, astfel încît nu doar să obțină o recunoaștere a ceea ce realizează, dar să aibă și un termen mai lung cînd se pune problema de reinvestiții. Cu cît tehnologia este mai recentă, mai futuristă, cu atît economia are șanse reale de revenire și de stablizare la un nivel superior. În SUA se implementează acum construcția de autostrăzi luminoase, încălzite, care folosesc energia soarelui, fiind nu doar ,,verzi”, dar și foarte economice dacă e să ne gîndim la costurile de deszăpezire spre exemplu. Acest gen de autostradă, aflată acum în plin proces de pătrundere pe piață, va ajunge, în viitor, să cucerească piețele lumii, și țările care vor începe implementarea noilor tehnologii vor fi cele care acum nu dețin o infrastructură rutieră puternică, așa cum este România. În timp ce pentru Germania, de exemplu, nu se dovedește a fi rentabil să refacă întreaga rețea cu o tehnologie precum cea amintită, pentru o țară precum România nu numai că este rentabil, dar ar fi de preferat. Este nevoie de o viziune diferită în ceea ce privește dezvoltarea României, de oameni care nu vor doar să se pricopsească din politică, de oameni de stat, care vor ca numele lor să rămînă în istoria acestei țări, așa cum s-a întîmplat cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și chiar cu Ceaușescu – pentru că, în ciuda unei conduceri controversate, a lăsat în urmă realizări economice de valoare, precum Transfăgărășan, Casa Poporului, Metroul din București, litoralul Mării Negre. România are nevoie de oameni curajoși, care să pună în practică proiecte noi, nu doar să își tragă niște comisioane, oameni care să lase ceva bun, util și de durată, în urma lor. Ori, pornind de la acest principiu, implementarea celor mai noi tehnologii de transport nu poate decît să ne propulseze în rîndul țărilor care nu doar că merită să fie vizitate, dar merită să fie și ținta investițiilor. (va urma) Dante Alighieri


4

Vineri, 21 februarie 2020

Atitudini«Polemici Interviu cu poeta Laura Opariuc, director adjunct la Liceul ,,Victor Slăvescu”, din Ploiești Ion Machidon: Doamnă director Laura Opariuc, sîntem în biroul dvs., un birou plin cu dosare, cărţi, înzestrat cu tot ce ține de tehnica modernă... Cum vă simţiţi în mediul acesta de lucru, în calitatea de conducător de unitate şcolară? Laura Opariuc: În orice birou al unui director se vede, prin mulţimea bibliorafturilor şi a dosarelor, cum aţi observat, munca aceasta, care se află în spatele conducerii unei unităţi şcolare. Însă asta nu este tot, pentru că există foarte multe responsabilităţi, mai ales faţă de copiii din această şcoală, pentru că noi sîntem îndrumătorii lor şi avem nevoie de ei ca oameni care, la rîndul lor, vor conduce în domeniile pe care se vor specializa. I.M.: Doamnă Laura Opariuc, vorbiţi-mi cîte ceva despre profilul acestui liceu. L.O.: Liceul nostru a luat fiinţă în anul 1998, din dorinţa de a pregăti copiii în domeniul economic şi, în mod special, în domeniul turismului. Acesta a fost pentru noi ca o carte de vizită, în ciuda faptului că aveam şi profil de comerţ şi alimentaţie, contabilitate, tot ce înseamnă domeniu economic. Liceul şi-a cîştigat prestigiul de care se bucură astăzi, prin munca noastră, a tuturor, şi prin rezultatele copiilor. I.M.: De cînd profesaţi în această şcoală? L.O.: Am venit în acest liceu în anul 2000, deci la doi ani după ce a luat fiinţă, în calitate de profesor titular de limba şi literatura română. I.M.: Ce facultate ați absolvit? L.O.: Facultatea de Filologie, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cea mai veche universitate din ţară, iar studiile liceale le-am urmat la Liceul ,,Mihai Viteazul”, din Ploiești. Am absolvit Facultatea de Filologie în 1989, anul de graţie, cînd, în decembrie, se schimba regimul comunist... A fost un an interesant din toate punctele de vedere. Terminînd în 1989, toţi anii mei de studiu, liceu, facultate, s-au desfăşurat în vechiul regim, dar pot să spun că era învăţămîntul de atunci foarte bine structurat, cu profesori foarte bine pregătiţi şi devotaţi elevilor, studenţilor. I.M.: Ce v-a determinat să vă îndreptați către filologie? L.O.: În primul rînd, generaţia mea a fost formată ca avînd cultul cărţii şi, încă din şcoala generală, între noi era un fel de competiţie, dacă vedeam o carte nouă la un coleg, voiam şi noi ceilalţi să citim, să nu rămînem mai prejos... Era o competiţie cu sens pozitiv, așa am prins gustul lecturii, al cunoașterii, desigur, încurajați de niște profesori foarte buni. I.M.: Viaţa de studentă la facultate, la Universitatea din Iaşi, a avut vreun impact asupra dvs. ca scriitoare, ca poetă? L.O.: Mai întîi, sigur că liceul a avut o anume influență, în sensul în care am avut profesori care erau dedicaţi meseriei şi care aveau şi harul de a deschide în elevi dorinţa de a cunoaşte mai mult, de a arăta elevilor că există o lume care abia aşteaptă să fie descoperită, lumea cărţilor, şi că ea nu este doar o fantezie, ci fiecare poate să creeze o astfel de lume. Eram duşi la diverse concursuri, la olimpiade, acolo se descopereau talentele. I.M.: Prima poezie vă amintiţi în ce împrejurare aţi scris-o? L.O.: Nu ştiu să spun neapărat prima poezie, sigur că şi eu am scris poezii mamei de 8 Martie, cum scriu toţi copiii. Poate și acesta a fost un început, cînd căutam sămi transpun sentimentele în cuvinte, astfel încît mama să înţeleagă cît mai bine ce am vrut să spun. I.M.: Poezia copilăriei... Mai încoace aţi descoperit cuvîntul poetului. L.O.: Primele poezii le-am conceput în gimnaziu şi apoi am mai scris şi în liceu, dar nu ca să le public. I.M.: Numiţi-mi trei scriitori români, indiferent de perioadă, care v-au trezit interesul pentru lectură şi care într-un fel, fie poet, fie prozator, au avut un impact asupra sensibilităţii versurilor dvs. L.O.: M-aș opri mai degrabă la doi prozatori. Din punctul de vedere al sensibilităţii şi al profunzimii lumii interioare transpuse în texte, preferatul meu este Octavian Paler („Un om norocos” şi „Viaţa ca o coridă”), iar ca romancier de calibru internaţional, Marin Preda.

I.M.: ... La poezie? L.O.: Cel mai interesant mi s-a părut, în timpul liceului, Lucian Blaga, ulterior, Bacovia, care a rămas între poeţii mei preferaţi, şi apoi Arghezi. În măsura în care am trecut la lectura altor texte decît cele din programa școlară, l-am descoperit pe adevăratul Arghezi. I.M.: Numai ca poet? L.O.: Ca poet, dar şi ca prozator mi-a plăcut, a avut cîteva tablete interesante, care erau pe gustul meu, de exemplu, „Ce ai cu mine, vîntule?”.

I.M.: Ne-am cunoscut la una din şedinţele cenaclului nostru, ,,Amurg sentimental”, desfășurată la Casa memorială „Agatha şi George Bacovia”. L.O.: La „Bacovia” am fost doar la o şedinţă... I.M.: Făcînd comparaţie între poezia dumneavoastră şi poeţii pe care i-aţi amintit nu prea se văd asemănări... L.O.: Poate puţin din Blaga să existe, aşa, nişte ecouri, pe ici şi colo. I.M.: Adică, în scrisul dvs., nu faceţi un cult din poeţii preferaţi. L.O.: Nu, sub nici o formă, adică ei au fost preferaţii mei prin ceea ce au transmis, prin modalităţile estetice, prin abordările lor, dar nu mi-am propus să scriu după model Arghezi, Blaga... I.M.: Sînteţi din Ploieşti? L.O.: Aici am locuit... Eu m-am născut în Moldova... în Botoşani, de acolo era mama, doar că nu am locuit acolo. I.M.: Frumos orașul Botoşani, am fost acolo prin 1985, cînd am primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, la concursul „Porni Luceafărul”... Cum vedeţi dvs. lumea scriitoricească acum şi cum aţi vazut-o la anii tinereţii elevă, studentă, profesor debutant? L.O.: Cînd eram studentă, lumea era altfel, în sensul că fiecare valoare era aşezată în locul pe care-l merita, şi noi, ca studenţi, ştiam foarte bine locul și rolul scriitorilor despre care învăţam sau pe care îi întîlneam la diverse evenimente cultural-artistice care se organizau în Iaşi, acest mare centru cultural. Nu pot să uit o întîlnire de la „Casa Pogor” din Iaşi, la care a fost invitat poetul Ioan Alexandru - m-a marcat prezenţa lui, vocea şi modul în care a recitat. De asemenea, întîlnirea cu Ana Blandiana. I.M.: Geo Bogza v-a deschis cumva apetitul la o lectură agreabilă a reportajelor lui?... Sadoveanu? L.O.: Despre Geo Bogza evident că am învăţat în liceu, şi toată lumea ştia despre „Cartea Oltului”. Elevii de liceu ştiu acest text, da, este interesant, este o altfel de abordare a ceea ce înseamnă reportaj, e acolo un suflet care călătoreşte, căruia îi place să cunoască mitologia locului, partea populară, şi legende şi tot, e ca o monografie pe care o găsesc interesantă. Însă poezia lui Geo Bogza îmi place, şi mai ales poemele „Ioana Maria“, care sînt de excepţie, m-au impresionat foarte mult. Despre Sadoveanu, vă mărturisesc cu sinceritate că, în vremea facultății, pentru mine a fost o adevărată probă de foc, pentru că, numai la un examen, aveam de pregătit din Sadoveanu 20 de titluri, ori noi nu dădeam examen Sadoveanu, mai aveam şi alţi scriitori. Bineînţeles că nu reuşeam să citim tot şi, de atunci, a rămas undeva un fel de apăsare, în sensul că eu cred că ar fi trebuit să fie alese textele reprezentative din domeniile pe care el le-a abordat, nu să citesc 10 romane istorice, 10 romane despre natură şi aşa mai departe. Așadar, pentru mine, Sadoveanu a fost puțin copleșitor, însă nu îi neg valoarea de povestitor, de mare artist al cuvîntului. Cel puţin în zona aceasta a naturii, se resimte o emoţie clară, e evident că se simţea bine acolo, era o lume a lui, în care se regăsea împlinit, mă refer inclusiv la plăcerea vînătorii și a pescuitului.

RM

I.M.: Mai e actual? L.O.: Nu sînt foarte sigură că da, cel puţin romanul istoric este foarte greu de citit, însă mie îmi place volumul lui de poezii „Daim”, care este unul dintre preferatele mele. Mulţi nici nu ştiu că există acest volum de poezii. I.M.: Volumul „Versuri din sticlă”, de 238 de pagini, al Laurei Opariuc? L.O.: Da, e un volum de poezii consistent. I.M.: De la un poem la altul se simte poeta Laura Opariuc prin sinceritatea şi mesajul spus direct... L.O.: Vreţi să vă spun de ce scriu sau cum scriu? I.M.: Şi una şi alta... de ce nu, poate şi pentru bani... L.O.: Eu nu cred că se scot bani din poezie, asta e părerea mea. Nu există aşa ceva. Eu avînd această înclinaţie artistică, încă din gimnaziu, nu am avut grijă neapărat de această latură, ea mai apărea din cînd în cînd. Am mai scris si în liceu, și în facultate, am frecventat de cîteva ori cenaclul „Junimea”. Însă după aceea, intrînd în tăvălugul învăţămîntului, după ’89, cînd am terminat facultatea, sistemul mi-a luat foarte mult timp din viaţă şi, astfel, partea aceasta am lăsat-o undeva, în umbră. Nu neapărat pe o linie secundară, pentru că ea a continuat să existe, dar nu am scos-o la iveală. Însă, de ceva timp, ea a început să strige: „Hei, sînt aici!”, iar eu am început să răspund acestei chemări, simțind că este momentul, că trebuie să scriu. Și cu cît scriam mai mult, mă simţeam mai bine, mai în largul meu şi în lumea mea. În scris mă regăsesc cel mai bine, în poezie deocamdată. I.M.: Poeta Laura Opariuc crede în viitorul literaturii? L.O.: Cred, pentru că altfel n-aş mai fi scris, şi am convingerea că, fără creație literară, n-ar mai veni în continuare, pe canalul acesta divin, toată poezia. I.M.: Ca ploieşteancă vă consideraţi împlinită pe plan profesional, artistic? L.O.: Este o întrebare puţin dificilă, să zicem... Ploieştii nu au o activitate de mare amploare din punct de vedere cultural, mai sînt evenimente... Aici, de exemplu, merg la cenaclul „Atitudini”, la Casa de Cultură „I.L.Caragiale”, săptămînal. Este oaza mea de bucurie şi de fericire. Faptul că mă întîlnesc acolo cu colegi şi scriitori îmi oferă satisfacţia de a lua contact cu oameni din aceeași zonă artistică. Personal, cred că Iașii ar fi însemnat altceva pentru mine. I.M.: Cum vedeţi dvs. viitorul cărţii printate, ca profesor... Ca filolog? L.O.: Sigur că există deja semne de întrebare care plutesc asupra viitorului cărţii printate, pentru că tehnologia avansează într-un ritm infernal. S-au şi lansat idei că va pieri scrisul de mînă şi că nu vom mai avea cărţi tipărite... Eu cred în viitorul cărţilor de acest gen... I.M.: Subscriu la ce aţi spus şi, fiindcă ne apropiem de finalul interviului nostru, vă rog să-mi spuneţi cîteva versuri care vă vin în memorie în clipa de faţă. L.O.: Cam greu de ales, dar mă opresc la ,,Noapte la mare”, de Lucian Blaga: „Noaptea-i tîrzie, de august/ Orele - horele tac./ Cugetul, cumpăna, steaua/ grea judecată îmi fac./ Murmură dor de pereche,/ Patima cere răspuns,/ Ah, mineralul în toate/ geme adînc şi ascuns./ Sarea şi osul din mine/caută sare şi var./ Foamea în mare răspunde,/ creşte cu fluxul amar./ Margine-mi este argila, lege de-asemenea ea./Ssînt doar metalul în febră,/ magmă terestră, nu stea”. I.M.: De ce v-aţi intitulat unul din volumele de poezii „Versuri din sticlă”? L.O.: Titlul acesta are cel puţin două semnificaţii, fiecare poate găsi mult mai multe. „Versuri din sticlă”, în sensul că sînt transparente şi că fiecare text vine exact din suflet şi din inimă. Deci cine citeşte un text, intră direct în sufletul meu prin poezia respectivă. E vorba, deci, de sinceritatea actului artistic pe care mi l-am asumat. Și, sigur, mai este o poveste frumoasă cu acele obiceiuri mai vechi: oamenii aflați în dificultate cereau ajutor trimițînd bilețele scrise în interiorul unor sticle, pe care le aruncau în mare, cu speranţa că va găsi cineva strigătul lor de ajutor, şi astfel vor fi salvaţi. I.M.: Cu ce gînduri doriţi să încheiem acest dialog colegial? L.O.: Eu aş dori ca oamenii să rămînă cu pasiunea cititului, iar cei care, să spunem, sînt axaţi pe un anumit tip de texte pe care le citesc, să încerce şi altceva, cred că este important pentru cultura personală... I.M.: Vă mulţumesc pentru acest interviu și să dea Dumnezeu ca elevii din Liceul „Victor Slăvescu” din Ploieşti să fie mult mai interesaţi de carte și mult mai buni unii cu alții, cu profesorii, cu toată lumea, şi să construiască o ţară frumoasă, aşa cum își doresc. ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental“


RM

5

Vineri, 21 februarie 2020

Polemici«Controverse Mihai Codreanu – părintele sonetului românesc

Scriitorul Mihai Codreanu, cel ce avea să fie considerat cel mai prolific sonetist român, s-a născut în Iași, la 25 iulie 1876. A murit în 1957, la vîrsta de 81 de ani, în vila sa (Vila Sonet) de pe Strada Rece, din orașul natal. Tatăl său, Mihai Costache Codreanu, judecător și profesor de filosofie, murise cînd copilul avea aproape 2 ani, iar Mihai e crescut doar de mama sa, Natalia, fiică de preot și femeie cu o educație austeră. Mihai Codreanu a urmat cursurile liceale la Iași, Bacău și București, manifestînd de tînăr interes pentru literatură. Pentru a rezista financiar în urma decesului tatălui său, Mihai Codreanu dădea lecții de limba română și era corector la ziarul „Evenimentul”. A urmat cursurile Facultății de Drept din orașul natal, în paralel cu cele ale Facultății de Filosofie. S-a înscris și la Academia de artă dramatica, avîndu-l profesor pe actorul State Dragomir, întrucît dorința sa a fost aceea de a deveni actor, însă, vederea îi slăbește după vîrsta de 30 de ani și renunță la acest vis. A fost director la Teatrul Național din Iași (1919-1923), profesor și rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași și director la revista ,,Însemnări ieșene”. A debutat în lumea literară în revista bucureșteană ,,Lumea ilustrată” (1891), cu poeziile Sonet și Glossă. În 1903, publică volumul intitulat Din cînd în cînd. În 1901, îi apăruse volumul de sonete Diafane. În ciuda problemelor de vedere, continuă să scrie sonete, dictîndu-le prietenilor apropiați și, în ultima parte a vieții, soției sale. Alte 99 de sonete sînt publicate în Statui (1914), şi în Cîntecul deşertăciunii (1921). Ultimele două volume de sonete apar în 1929, Turnul de fildeş, şi 1939, Statui. Sonete şi evadări din sonet. La simpla analiză a titlurilor, nu poţi să nu observi trimiterile directe la viaţa lui Mihai Codreanu, poetul care s-a dăruit pe deplin sonetului, poezie căreia îi face „statuie” şi în care se închide ca într-un „turn de fildeş”, din care visează la o „evadare”, aşa cum visează la lumea pe care o văzuse cîndva şi pe care nu o mai poate percepe vizual, dar care-i apare la fel de interesantă, fiindcă e vie şi aşezată mereu în lumină. Scria aproape numai sonet, o poezie cu formă fixă. Pentru asta, este nevoie de rigoare, de un fel de matematică aplicată versului, căruia i se cer un anumit număr de silabe şi o anumită repetare a rimei, oricum, o impecabilă tehnică a versificaţiei. Două catrene, două terţine – în formula preferată de Eminescu şi de Vasile Voiculescu.

,,Povestea lui Mihai Codreanu” În anul 2018, poetul bistrițean Dan Coman a publicat un interesant volum, intitulat ,,Povestea lui Mihai Codreanu”, o biografie romanțată dedicată memoriei scriitorului ieșean. Dan Coman construieşte, în spaţiul privilegiat al ficţiunii, preluînd datele unei biografii de poveste, un personaj complex, de tip introspectiv, pe măsura omului seducător, ambiţios şi talentat care a fost poetul Mihai Codreanu, cel care a primit titlul de Cavaler al Academiei Franceze şi premiul Legiunii de Onoare a Franţei pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand. Academia Română, al cărei membru corespondent a fost, îi decernează Premiul Năsturel Herescu. În 1925, primeşte Premiul Naţional de Poezie. În reconstituirea vieţii acestui intelectual aventuros, apare şi secvenţa în care Mihai Codreanu îşi dă seama că, în franceză, sonetele sale sunau mai bine. În franceză visează poetul să scrie (şi să devină celebru), la un moment dat, temîndu-se parcă de un destin provincial, cu toate că se bucura pe deplin de recunoaşterea contemporanilor, mai ales a scriitorilor – era prieten cu Ibrăileanu şi cu Sadoveanu (cu care juca şah), revista Viaţa Românească şi aproape toate

gazetele ieşene îi publică textele, premiile nu-l ocolesc. Şi tot în formula limpede a sonetului îşi exprima Mihai Codreanu crezul poetic, dînd replica „Unui critic”: ,,Nu țiu de nici o școală literară;/ Nici nu imit, nici n-am imitatori./ Stau singuratic printre visători,/ Păstrîndu-mi strict ținuta solitară.// Din cîte tulburări mă frămîntară,/ Sonete-nfiripat-am uneori,/ Cum din țărînă senfiripă flori/ Prin largă binefacere solară.// De-i poezie-n parcul meu, nu știu;/ Am vrut atît: Să-mi fie verbul viu/ Și să-l înalț în limpede-atmosferă.// Cît despre critic, zică tot ce-o vrea…/ Cînd eu cioplesc granit în carieră,/ El bate-n toba lui cu truda mea”. Iată și cîteva fragmente din viața sonetistului și directorului Teatrului Național din Iași Mihai Codreanu, povestite de Dan Coman: * Lumina începe să dispară din ochii lui Codreanu - ,,Lumina nu dispăruse cu totul, doar densitatea ei pierdea din greutate imediat ce atingea lucrurile cu privirea, de parcă suprafețele lucrurilor ar fi avut o textură fragilă care se spulbera în contact cu ochiul, amestecînd formele și reapărînd doar pe jumătate, radical schimbate, imposibil de fixat”. * Călătoriile la Paris - ,,Pentru el, Parisul semăna izbitor cu circul la care mergea în copilărie: același cort strălucitor, aceeași nerăbdare de a ajunge în mijlocul lui, același aer dens și colorat care se scurgea cu repeziciune printre oameni, de toate vîrstele, aceleași sunete depunînduse-n straturi la capătul zilei, aceeași emoție combinată simultan cu spaima și împăcarea. (…) Vara lui 1900 a petrecut-o la Paris. Locuia într-o cameră minusculă, într-o clădire unde altădată fuseseră grajduri, la capătul liniei de tramvai. Se trezea dimineața, bea două pahare de apă, își îmbrăca singurul costum pe care-l avea, se pieptăna în ciobul de oglindă prins cu sfoară de ușă și ieșea prin oraș. Se plimba toată dimineața și fuma. La prînz, mînca singur la o tavernă de lîngă Moulin Rouge, apoi se așeza într-un parc și citea. (…) Primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns a doua oară la Paris a fost să se oprească la bordel. Jumătate de bani i-a lăsat aici pentru o negresă rubicondă căreia, întrun exces de entuziasm, i-a citit prima parte a traducerii sale din Cyrano de Bergerac – și chiar dacă româna nu părea s-o impresioneze prea mult, el a fost încîntat: era prima dată cînd citea cu voce tare versiunea sa”. * Orbirea - ,,La 70 de ani lumina ochilor a dispărut cu totul. Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea simțea gardul de sîrmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașilor, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau”. * Jucăriile sale norocoase: ursuleții galbeni de pluș - ,,În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea uneori dimineața, după micul dejun, lungindu-se în balansoar, așezînd cu grijă ursuleții galbeni de plus în stînga și în dreapta lui. În afară de Cati, nimeni altcineva nu știa de jucăriile sale norocoase. Le purtase mai bine de 40 de ani peste tot, în tren și caleașcă, la București și Paris, animale tăcute ascunse cu grijă în fundul valizei, talismane umplute cu cîlți, depozitari ai căldurii sale

Vila „Sonet“

sufletești de care foarte puțin oameni s-au bucurat cu adevărat”. * Moartea lui Mihai Codreanu - ,,În dimineața aceea, cînd, după ce a pregătit ceaiul, Ecaterina a revenit lîngă el, Codreanu nu mai respira. Era octombrie 1957. Lumina crăpase la geamuri, și frigul țîșnea prin spărtură, vuind”.

Vila ,,Sonet” Cînd Primăria din Iași, recunoscîndu-i meritele, îi oferă în 1934 lui Mihai Codreanu un loc de casă în centrul oraşului, poetul ar fi spus că va ridica acolo nu o casă, ci un sonet. Clădirea este situată într-un cartier vechi al Iașilor, în apropierea unei vechi bodegi, „Bolta Rece”. Acesta era locul în care se întîlneau personalitățile literare ale Secolului al XIX-lea, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Ion Luca Caragiale. Casa adoptă stilul arhitectural neoromânesc, după planurile unui arhitect format la școala lui Ion Mincu. Pe treptele de la intrare, cele două statui din bronz reprezintă cei doi cîini care i-au fost fideli poetului pînă la finalul vieții. În interior sînt păstrate toate valorile artistice originale, cu biblioteca, biroul de lucru, sufrageria, dormitorul și toate celelalte anexe. Salonul casei a fost locul unde se întîlneau membrii grupării literare de la revista „Viața Românească”. Serviciul de cafea sub formă de craniu uman, din bufetul tip Biedermeier, aflat în salon, ne trimite cu gîndul la ritualurile masonice care nu-i erau necunoscute maestrului Mihai Codreanu. Din cuierul din dormitor, bastonul cu stilet de Toledo dezvăluie celor interesați peregrinările sonetistului prin Iașii interbelici. În muzeu sînt expuse aproximativ 700 de obiecte, într-un spațiu format dintr-un hol și trei încăperi. Dintre obiectele expuse se remarcă: picturi și fotografii, obiecte de mobilier, sculpturi, dar și unele obiecte personale ale sonetistului. Tot aici se pot vedea cele șase volume de sonete și poezii scrise de Mihai Codreanu și medaliile primite de acesta. Aici, la Vila ,,Sonet”, în 7 octombrie 1963, a fost dezvelită o placă comemorativă din partea Uniunii Scriitorilor, ceremonie în cadrul căreia a rostitit un discurs scriitorul Eusebiu Camilar. Textul merită cunoscut cu atît mai mult cu cît, pe lîngă omagiul adus poetului de un confrate, evocă începuturile Magdei Isanos (soția lui Eusebiu Camilar) la ,,Însemnări ieșene” și clarifică o pagină de istorie literară. ,,… Pe o vreme ca asta, cînd în pădurile din preajma Iașilor, toamna își aprindea primele focuri în frunzișuri și în vîrful plopilor lampioane multicolore, l-am văzut întîi pe Mihai Codreanu. Urca strada aceasta, pipăind pămîntul cu vîrful toiagului și uitîndu-se atînc în jos, parcă ascultînd cum bate în adînc pulsul apelor și minereurilor, spre a-l rîndui în cadența solemnă a sonetului. M-am ferit cu sfială să fac loc bardului pe sub arborii plini de ruguri autumnale, și din ziua aceea mereu aveam să-l văd, urcînd ulița și ascultînd intens pulsația fabuloasă geologică. Către iarnă, după ce dealurile ieșene se goliseră de fantasmele multicolore, l-am văzut pe Mihai Codreanu în redacția «Însemnărilor ieșene» și personal îi port adîncă recunoștință, pentru că în redacția aceea a călăuzit cu grijă de părinte primii pași în arta poetică ai Magdei Iasanos. Pe unele manuscrise ale ei, mai deăinuie și azi unele observații ale maestrului, și parcă-l aud vorbind celor tineri, despre muncă, singura cale spre dezvoltare și perfecțiune… Cu o muncă neînconjurată de zgomot, cu o răbdare de colos, maestrul sonetului românesc a fost tuturor exemplu de gravă seriozitate, de trudă și entuziasm. Toți cîți concurau pe atunci la frîul de aur al lui Pegas, priveau la Mihai Codreanu ca la un Everest inaccesibil – și mereu ne-a stimulat să urcăm mai sus și mai sus, să devenim, din simpli drumeți, cuceritori ai piscurilor. Pentru acest îndemn permanent, poeții noștri îi poartă recunoștință profundă și-l evocă și acum în fața acestei case unde a visat și a iubit, unde a rînduit, cu meticulozitatea și geniul șlefuitorului de perle, cuvîntul, dîndu-i rezonanță de bronz…”. Surse: Bookhub.ro; Almanahul literar ‘78 Un discurs-omagiu


6

Vineri, 21 februarie 2020

RM

Polemici«Controverse S ă mînța bun ă Intrrile sigilate (1) Istoria se repetă După 30 de ani de libertate, prost înțeleasă, istoria se repetă. Democrația din România seamănă cu o pisică amărîtă care, văzîndu-se în oglindă, se crede tigru. În zadar încercăm să pătrundem dincolo de marginile firescului, Tainele vieții se îngrămădesc în Neînțelesul, după ce Alesul a-nflorit cireșul ce ne-a dat fructul aromat cu dulceața pămîntului, înrourat cu strălucirea de lumină strînsă de frunză, floare, rădăcină, pentru roșul de rubină. E ceva ce te cheamă mereu, dar nu știi unde și cînd ți-ai pierdut busola și începi să aluneci printre năluci. În 2012, la început, i-a stat lui ,,Satan” în gît doctorul Arafat și i-a dat una ,,după cap”. Prea mergea SMURDUL bine, pentru o țară – o ,,rușine”. În prezent, doctorul Arafat trece prin același coșmar, însă, cu demnitate, Domnia-sa merge mai departe, ignorînd proverbul românesc ,,Capul plecat sabia nu-l taie”. Zi de zi, în mai toată mass-media este criticată vehement, de către niște ...escu, perioada comunistă, de fapt, generația care a lăsat ,,zestre” o țară fără datorii externe – spre deosbire de ceea ce se întîmplă în prezent, cînd acestea subjugă poporul român care își cîștigă bucata de pîine acasă, nu printre străini -, o țară care nu avea analfabeți, nici droguri, nici corupție, nici pedofili, nici...

Parabola biblică a Fariseului și a Vameșului este oglindită în sămînța vrajbei aruncată - nu la întîmplare – de încrîncenarea conflictelor de interese dintre partide și ,,baroni”, dintre ,,foștii” și ,,viitorii”, cu rezultat final – sărăcia ce-și caută mereu izbăvirea. Nici nu îndrăznești să crezi în Speranță, resemnarea fiind singurul lucru pe care ți-l poți permite pe scara vieții, pe care urci, cobori, unde te poticnești, cazi, sau te ridici, dacă poți. De regulă, însă, renunți. ... ESCU... CEAUȘESCU, ILIESCU, BĂSESCU și poate alți ... ESCU – e un destin ce ne ține în loc. În zadar căutăm să ne refacem viața jefuită, ,,parc-am duce-n brațe dinamită”... Din păcate, nu-l mai avem nici pe TRIBUN, care îi ținea în frîu pe ,,hămesiții” după averi făcute din bucata de pîine a poporului pentru azi și pentru mîine. După lupte ,,barbare” – care pe care – PNL e fericit că pe PSD l-a ,,căsăpit”. La alegerile prezidențiale, broșele strălucitoare n-au avut valoare. ,,Nu e crimă să nu te cuprindă./ Nu-i blestem, nici părere de rău/ Cîtă lume e-n veci suferindă,/ LIBERTATE, în numele TĂU!” Și, odată trezită, CONȘTIINȚA își va chema grădinarul să semene sămînța care să încolțească viitorul, de la a cărui rădăcină să urce pe tulplină LUMINĂ... LILIANA TETELEA

Cîteva din secretele Casei Regale a Angliei (1) Mi-am propus să abordez chestiunile cele mai remarcabile din acest capitol, dacă nu cumva și ale monarhiei în general, și anume: ce ține regina Angliei în poșetă, ce rol are ceata sa de cîini corgi și de ce sînt gay mai toți angajații de la Palatul Buckingham? Să ne ocupăm mai întîi de poșetă. La vizita de stat a Elisabetei a II-a din anul 2000 în Italia, unde lumea e ahtiată după modă, presa din Peninsulă a numit-o fashion icon. Și de mare atenție s-au bucurat poșetele sale, schimbate în fiecare zi. Miuccia Prada, designer printre ai cărei clienți se numără și Victoria Beckham, i-a adresat elogiul de ,,una dintre cele mai elegante doamne care există”, iar Carla Fendi și-a mărturisit visul de a putea crea o poșetă pentru Queen. Revista Panorama a pus o droaie de reporteri cu experiență pe urmele suitei reginei și a ofițerilor de protocol italieni, care să afle ce poartă regina în poșetă. Rezultatele investigației au fost destul de sărace. Reporterii nu au reușit să dezvăluie nimic demn de menționat, în afară de faptul că are, printre altele, și un ruj. Iată adevărul: regina Angliei are la dispoziție vreo două sute de poșete. Sînt produse, pe peste 40 de ani, de firma Launer, o manufactură din Walsall, în regiunea Midlands, care deține așa-numita Royal Warrant, adică este furnizor exclusiv al curții și are dreptul să reproducă blazonul alături de cifrul regal. Poșetele sînt confecționate mai ales din piele de vițel, struț și aligator. Regina se folosește de poșetă pentru a transmite semnale codificate celor mai apropiați angajați și gazdelor ei. În vizită, gazdele sînt puse în temă, atunci cînd suverana își ridică poșeta pe masă, că întrevederea se apropie de final și trebuie să-și ia rămas-bun în următoarele cinci minute. Dacă este însoțită de doamnele de onoare și își trece poșeta din partea stîngă în cea dreaptă, înseamnă: It’s time to move on. Semnalul de avertisment extrem, un fel de S.O.S. cunoscut la curte, se dă atunci cînd regina își lasă poșeta pe podea, la stînga: ,,Salvați-mă! Fără întîrziere!”. Dacă poșeta atîrnă pe brațul stîng îndoit, iar mănușile sînt ținute în cealaltă mînă, e semnul că totul se desfășoară pe placul său.

Și ce poartă regina în poșetă? În primul rînd, bani, nu. Nici chei. Și nici pașaport. Regina nu are nici pașaport, nici carte de identitate – spre deosebire, fie zis, de suveranul spaniol. Iar la ea în poșetă se găsește... Duruit de tobe!... o serie întreagă de mici obiecte port-bonheur, meșterite de copiii ei, pe vremuri. Pe care le păstrează mereu aproape. În realitate, regina este ușor superstițioasă, fiind ferm convinsă că acele mici daruri, lipsite de valoare, primite de la copiii săi, îi poartă noroc. Ca orice mamă mîndră, are mereu la ea fotografii ale copiilor și nepoților, printre care un instantaneu al celui deal doilea fiu al său, Andrew, făcut după participarea sa la războiul din Insulele Falkland. Și o cutiuță cu bomboane de mentă, cîțiva biscuiți pentru cîini și, ca să nu se plictisească niciodată, un careu de cuvinte încrucișate, decupat din Times. Și un stilou (regina detestă pixurile), o oglinjoară, un carnet minuscul în care își trece programul de la Asprey’s, cu inițialele ei ,,ER” (Elisabeth Regina), ochelarii de citit și, obiectul cel mai de preț, o cutie de farduri mică, din argint, dăruită de prințul Philip după logodnă. Mai nou, poartă tot mai des și un mic aparat digital de fotografiat, primit cadou de Crăciun de la prințul William. În noiembrie 2007, în timpul întîlnirii la vîrf a Commonwealth din Uganda, toți șefii de guvern prezenți au încremenit cînd și-a scos pe neașteptate aparatul și a început să facă poze, în mijlocul unei recepții. Și acum, cele mai de seamă personalități de la curtea engleză: cîinii corgi regali. Se afirmă mereu că regina ar da compania oamenilor pe compania cîinilor. Și s-ar putea să fie adevărat. În copilărie, își petrecea majoritatea timpului cu sora sa mai mică Margaret și cu cîinii lor, care le-au fost cele mai credincioase ființe. Iată de ce, probabil, cîinii corgi sînt intangibili. Servitorilor reginei le revine îndatorirea să se ocupe de numeroșii corgi capricioși și nu tocmai bine-crescuți. Cîinii dorm chiar în fața ușii dormitorului reginei, la Castelul Windsor. Coșulețele lor sînt căptușite cu pături groase de lînă ecosez, ca să nu-i tragă curentul. Un lacheu iese cu ei în parc în fiecare dimineață, spre ora

Motto: ,,Dumnezeu vorbește însă cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Atunci El deschide urechile oamenilor și le întipărește învățăturile Lui.” (Iov 33.14,16)

La miezul nopții, pe data de 19 noiembrie 1968, nouăzeci și nouă de oameni au coborît la lucru în galeriile subterane ale minei de cărbuni nr. 9 de la Farmington, aproape de Monongah, în Virginia de Vest. La ora 5.25 dimineața a avut loc o explozie teribilă, care a fost simțită la peste 16 kilometri depărtare. Fumul de la intrarea minei s-a înălțat pînă la 50 de metri spre cer. În curînd, mina a devenit ca un furnal turbat, iar înăuntrul ei se aflau nouăzeci și nouă de oameni. Pînă la amiază au fost scoși doar douăzeci și unu dintre ei. Care era situația celorlalți șaptezeci și opt, prinși undeva în galeriile minei? Mai erau oare în viață? Vor putea fi salvați? Pentru ca mina să nu fie cuprinsă în întregime de foc, era necesar să i se sigileze intrările. Totuși președintele Companiei, John Corcoran, s-a împotrivit acestui lucru, deoarece era posibil ca printre oamenii dinăuntru să mai fie unii în viață. Timp de zece zile, echipele de salvare au lucrat cu cel mai modern echipament din acele vremuri, încercînd să localizeze minerii pierduți. În cele din urmă, pe 29 noiembrie, președintele a anunțat: „Trebuie să închidem mina“. Un pastor a început să se roage, dar n-a putut termina rugăciunea, din cauza strigătelor și a plînsetelor care erau prea mari. Sfîrșitul venise. Intrările în mină au fost închise. Cu toate că speranța moare ultima, acum nu mai era nici o speranță ca cineva să fie salvat. (va urma)

O noapte de iarn... E noapte și ninge în șoapte, Cascade de voci se preling peste case Și-mi dau vești despre ierni de departe, Și-mi dau gînduri din zăpezile albastre... Mă ninge pe frunte cu flori de zăpadă, Prin gene văd fulgii dansînd, Coline de îngeri la ceasuri de taină Colinde mînate de vînt... Mă ninge pe creștet cu buchete de nea, Din neaua ce vine din ierni prea bătrîne, Omătul sclipește ca o stea E steaua ce naște doar basme cu zîne. Oceane de alb pe pămînt pînʼ la cer Se-nhoresc în cadențe nebune, Icoane de sfinți mă privesc din eter Prin iarna aprinsă de ger. Preot Emil Nedelea Cărămizaru opt, ca ,,să-și facă treaba”. Dar cum ei, spre deosebire de restul familiei regale, nu s-au bucurat de o educație severă, se întîmplă mai mereu mici accidente și în interiorul castelului, însă servitorii Majestății Sale au permanent la îndemînă apă și șervețele. Spre salvarea onoarei acestor vietăți, trebuie în orice caz spus că nu le vine atît de ușor, în uriașul castel, să deosebească înăuntru de afară. În universul unui corgi, un coridor lung și răcoros poate fi ușor confundat cu ,,afară”, în comparație cu saloanele și dormitoarele calde. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG


RM

Vineri, 21 februarie 2020

File de istorie Miron Costin (1633–1691), mare cronicar al Moldovei, cărturar de seamă, istoric, literat, om politic

M

iron Costin s-a născut într-o familie de boieri de seamă din Moldova, care au avut un rol politic de prim rang în timpul domniei Movileștilor. Tatăl lui Miron Costin, Iancu Costin, căsătorit cu o nepoată a lui Miron Vodă Barnovschi, ocupă demnitatea de hatman al Moldovei în timpul lui Moise Movilă. Se află în relații bune cu polonii, cărora le face un serviciu printr-o abilitate de orientare: polonii sînt surprinși de oștile turcești ale lui Abaza Pașa din Silistra (1633) ce erau sporite cu trupe moldovene și muntene; Iancu răspîndește zvonul că vin cazacii în ajutorul polonilor; Abaza Pașa se înspăimîntă și ordonă retragerea, dar raportează sultanului că polonii au fost învinși; sultanul află adevărul și Abaza Pașa este ucis. Pentru acest serviciu, Iancu Costin devine nobil al regatului polon (1638). Distincția se răsfrînge și asupra fiilor săi, rezultați din căsătoria amintită: Alexandru, Miron, Potomir. Miron Costin ajunge astfel din fragedă vîrstă în anturajul fiilor de nobili polonezi și studiază împreună cu ei la colegiul iezuit din Bar (Podolia), unde învățămîntul era îndrumat spre limba latină. Îl găsim ca elev în 1647. După terminarea studiilor intră în oastea polonă (1651). Iancu, persecutat de Vasile Lupu, nu se mai întoarce în Moldova și moare în Polonia. Alexandru și Miron se întorc însă spre sfîrșitul domniei lui Vasile Lupu. rețuind știința de carte a lui Miron Costin, domnitorul Vasile Lupu îl trimite în misiune diplomatică la castelanul cetății Camenița, Petru Potocki, să-i ceară ajutor și îi încredințează lui Miron Costin postul de pîrcălab al Hotinului. După căderea Cameniței (1672), Ștefan Petriceicu îl trimite la vizir pentru tratative, socotind că ,,din toți boierii țării mai de treabă la voroavă ca Miron nu e altul”. Deși se achită minunat de solie, Petriceicu trece în tabăra polonă la Hotin (1673) și, prevăzător, deși cu orientare filopolonă, Miron Costin nu-l urmează. Miron o ia in căsătorie pe Ilina, fiica lui Ioan Movilă și nepoata lui Isac Balica, a cărui soție Anastasia era soră cu Grigore Ureche Vornicul. Miron Costin rămîne în relații bune cu urmașul lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, care îi devine naș. În domnia acestuia ajunge Mare Vornic al Țării de Jos și Mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Duca. Fiul său, Nicolae Costin, se căsătorește cu una din fiicele lui Duca Vodă. Miron Costin îl urmează pe Duca la asediul Vienei (1683), apoi, la întoarcere, poposesc la Alba-Iulia, la principele Mihail Apafi. În Moldova nu s-au întors atunci, deoarece Ștefan Petriceicu (protejat de regele Ioan Sobieski) năvălește cu trupe pentru a-și relua tronul. Deși rămînîndu-i credincios lui Duca are de suferit, după moartea acestuia pleacă în Polonia și e ocrotit de Sobieski. Exilul polon al lui Miron Costin se sfîrșește în 1685, cînd Constantin Cantemir îi permite să se întoarcă în Moldova, dar Constantin Cantemir își baza domnia pe turci și politica Costineștilor îl supără. Boierii, în frunte cu Miron Costin și fratele său Velicico, se răscoală împotriva domnului și cer ajutorul lui Constantin Brâncoveanu. Dar boierul Ilie Țifescu (Frige Vacă) trădează complotul, și Velicico, mai întîi, apoi, Miron Costin sînt uciși în anul 1691.

P

Miron Costin a știut mai bine decît orice să împletească activitatea istorică, de însemnător al evenimentelor, cu activitatea literară. Dotat cu o mare sensibilitate și un talent poetic robust, cu înțelepciunea populară, la care se adaugă propria filosofie a vieții, precum și cea de inspirație, Miron Costin scrie versuri românești cu conținut filosofico-religios. De exemplu Viața lumii, în care, pe lîngă inspirațiile biblice, prezintă și accente de proveniență clasică, în special, din poetul latin Quintus Horatius Flaccus. Contribuția lui Miron Costin nu este numai în literatura română, ci și în literatura poetică polonă. Versurile scrise de Miron Costin în limba poloneză, privind istoria Moldovei și a Țării Românești, au fost apreciate de istoricul literar Alexandru Brückner ,,între cele mai bune versuri de acest fel, cu care se poate lăuda literatura polonă în Secolul XVII”. ar trăsătura principală a activității literare a lui Miron Costin se manifestă în proza istorică pe care cronicarul a ridicat-o la înălțimi neatinse pînă atunci. Letopisețul Țării Moldovei scris de Miron Costin s-a păstrat și în traducere latină Chronicon Terrae Moldavicae ab Aarone Principe și a fost descoperit de Eugen Barwinski la Biblioteca Universității din Lemberg, care îl publică în ediția Comisiunii istorice a României la București, în anul 1912. În prefață, Barwinski afirmă că Miron Costin este ,,cel dintîi istoric modern al României”, că diferă mult de istoricii medievali care au scris anale, fiind conștient ce este și cum trebuie scrisă istoria, ce înseamnă izvor istoric și care este autoritatea lui. Astfel, Miron Costin întreprinde primele cercetări documentare asupra descălecătorilor Moldovei, Dragoș și Bogdan, face corijările necesare, stabilește o cronologie corectă a domnilor și evenimentelor. n De neamul Moldovenilor, Miron Costin se ocupă de originea românilor, subliniază ideea unității și a descendenței romane, a purității sîngelui latin fără amestecul dacilor autohtoni. În exagerarea sau privirea exhaustivă a elementului latin, el se dovedește întrucîtva precursor al Școlii Ardelene. Desigur că teza despre dacii care s-au risipit în alte țări după moartea lui Decebal și-a dovedit de mult netemeinicia. Miron Costin face o eligioasă descriere a Italiei, numind-o ,,scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura cum era odată Atena la greci și acum (vremea cronicarului) Padova în Italia”. De fapt scopul lui Miron Costin prin aceste susțineri era acela de a combate interpretările greșite ale lui Simion Dascălul și Mihail Călugărul, interpolatorii lui Grigore Ureche. Concepția istorică a lui Miron Costin din Letopisețul Țării Moldovei și De neamul Moldovenilor

D

I

7

se apropie și este asemănătoare gînditorilor umaniști ai Renașterii, dar reflecțiile teoretico-filosofice le împrumută de la clasicii antici, îndeosebi de la Salutius (care pretindea că istoria trebuie să înfățișeze faptele mari ale înaintașilor spre a fi lumină călăuzitoare pentru urmași – posteris lumen esto) și Cicero (care pretindea că istoria este îndrumătoarea vieții și făclia adevărului – magistra vitae et lux veritatis). Miron Costin manifestă însă o totală independență și originalitate în interpretare. Pornind de la definițiile clasicilor latini, el le dă interpretare creatoare: ,,letopisețele nu sînt numai să le cetească omul să știe ce a fost în vremile trecute, ci mai mult, să fie de învățătură, ce este bine și ce este rău și de ce să se ferească și ce va urma fiecine”. Sîmburele concepției istorice înseamnă lămurirea a ce e bine și ce e rău și îndreptarea cititorului numai spre bine. Nu e o concepție actuală în sensul descoperirii adevărului istoric, dar este utilitaristă deoarece, pe lîngă scopul științific, îl urmărește și pe cel educativ. Miron Costin nu neglijează nici valoarea tradiției orale. Avea cunoștință de imperfecțiunea firii omenești, spirit critic în descrierea personajelor. Nu cuprindea, întrutotul, conceptul modern de ,,obiectivitate”, dar o intuia empiric, numind-o ,,fățărie”. iron Costin n-a fost un simplu cronicar al faptelor trecutului, ci a căutat să pătrundă în miezul întîmplărilor spre a ajunge la procesul istoric. Concepția filosofico-religioasă reiese la Miron Costin din faptul că întreaga desfășurare a vieții istorice nu este decît împlinirea, exteriorizarea voinței divine (influența scriitorilor antici greci). Miron Costin prezintă și o concepție politică ce decurge direct din rangurile deținute. Dar cugetarea po­ litică este subordonată celei religioase, creștine. O particularitate a stilului, a tratării, se referă la modul cum știe să zugrăvească tabloul sufletesc al domnilor Moldovei, Munteniei, Tran­ silvaniei. Miron Costin rămîne cel mai însemnat cronicar al Evului Mediu românesc, reușind să aducă opera sa la nivel egal cu istoriografia altor popoare europene. Lucrări de referință: Opere complete, după ma­ nuscripte, cu variante și note, cu o recesiune a tuturor codicelor cunoscute pînă astăzi, bibliografia, biografia lui Miron Costin, un glosariu lucrat de D. I. Săineanu, portrete, facsimile diverse, de V. A. Urechia, București, 1886; Opere, vol. I-II, ediție critică îngrijită și studiu introductiv, de P. P. Panaitescu, București, 1965; Opere, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, Cronica polonă, Poema polonă, De neamul Moldovenilor, Istoria de Crăia Ungurească, Craiul solului tătărăsc, Versuri, Discursuri și scrisori, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P.P. Panaitescu, București, 1958; Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (1684), ediție și traducere, îngrijită de P.P. Panaitescu, București, 1929. MIRCEA PÎRLEA, Biblioteca Județeană Satu Mare

M


8

Vineri, 21 februarie 2020

RM

Polemici«Controverse Doctorul și sălbaticii (urmare din pag. 1) Ei bine, prigoana elitelor, a modelelor, a oamenilor-simbol ridică imediat întrebarea: ,,De ce?!”. Moartea în război sau arestările în massă vizează poporul, adică lumea obișnuită, cea al cărei destin este să se nască și să moară – pe cînd modelul, simbolul, elita par a avea un nimb, o atingere a destinului superior, nu al spațiului comun! De aceea, moartea sau prigoana unui om-simbol impresionează mai mult memoria societății decît suferința generală, dar comună. Paradoxal, dar e ceva ce pare acceptat și de ochii lui Dumnezeu, în fața cărora, la judecată, toți sîntem egali. Mircea Beuran e un simbol al elitei medicale – iar restul aserțiunilor din categoria ,,ia sau nu ia” nu contează pentru cei care trăiesc pentru o lume a normalului. Da, contează pentru cei loviți de paranoia ,,La pușcărie!”, suferinzi de o malformație psihică indusă de frustrări sau prin manipulare. Să fim serioși, nici un om normal nu poate vedea ,,pușcăria” generalizată ca pe o soluție pentru societate, darămite ca un motiv de satisfacție! Profesorul Mircea Beuran nu este singurul mare medic luat de procurori – Alexandru Ciocîlteu, Mihai Lucan, Irinel Popescu, Vasile Astărăstoaie, Gheorghe Burnei, Șerban Brădișteanu, Sorin Oprescu și mulți alți medici de frunte au făcut cunoștință cu ,,justiția” unei țări în care s-a distrus sau s-a furat o întreagă industrie, clanurile interlope fac propriile legi, palatele și mașinile de lux sfidează o populație… drogată cu spectacole de prost gust, inclusiv de tipul tîrîrii în mocirlă a unor mari medici! A elitelor! De fapt, ce înseamnă o țară fără elite? Un mare… nimic! Un grup de oameni fără personalitate, care nu fac decît să copieze, dar mai ales să asculte ordine. Un grup gregar, în curs de imbecilizare… nu o națiune care să conteze, care să creeze, să aducă plus valoare proprie. Să evolueze! Nu, un asemenea grup nu poate merge decît către distrugerea națiunii! În loc de ,,Artistul și sălbaticii”, un film cu titlul ,,Doctorul și sălbaticii” ar fi de actualitate. Imbecilizații de atunci nu sînt cu nimic mai prejos decît cei de acum. Atunci se practica o denaturare prin vulgarizare și manipulare a învățăturilor creștine, acum aceeași denaturare se petrece cu ,,justiția”, ,,modernizarea”, ,,libertatea” și alte concepte frumoase și generoase în forma lor originală, dar hîde, diforme în maniera transpusă în faptele gloatei noilor ,,rinoceri”, care îl înspăimîntau și-l oripilau odată pe Eugen Ionesco. Totuși… Cine vrea asta? Cine dorește acum distrugerea națiunii și transformarea într-un popor gregar și imbecilizat? Mai multe personalități dau ca origine a noului rău străinătatea. ,,E ordin extern ca întreaga Sănătate să fie privatizată și ca toate operațiile costisitoare să ajungă să fie făcute pe sume uriașe, la clinicile din Viena sau alte spitale din Vest, din banii asiguraților din sistemul de sănătate”, consideră investigatorul de presă Răzvan Savaliuc. Sînt miliarde de euro, multe miliarde, bani suficienți pentru a declanșa campanii, pentru a da peste cap o țară. Cine se poate opune acestor formidabile instrumente – miliardele de dolari? În nici un caz… alți dolari, fiindcă nu sînt nici suficienți, și nici nu au vreo șansă! Nu, șansa e reprezentată de acele modele, de acei oameni simbol! Ei sînt stîlpii națiunii! De aceea trebuie ,,scuturați”, dați jos! În bună măsură, cei care vor să dispărem ca națiune au lucrat puternic: ,,Nimeni nu mai apără interesul național, ca nu cumva să i se facă dosar penal”, patronii de presă ,,au fost decimați”, ,,DNA a făcut dosare penale la jumătate din judecătorii țării ca să-i țină sub teroare și șantaj” – iar oamenii de afaceri români ,,au fost băgați de-a valma în închisori și multe afaceri închise ca să le preia străinii”. Asta vede jurnalistul de investigații! Savaliuc vorbește de străini și arată clar direcția – cei care se prefac a fi prietenii și partenerii noștri! Totul s-a făcut ,,sub ochii Uniunii Europene și ai Statelor Unite ale Americii, care au susținut abuzurile procurorilor DNA în cadrul unui experiment de proporții, de preluare a dominației asupra unei țări”, spune clar jurnalistul. Același mesaj îl transmit alte personalități, iar concluzia este cea despre care atrăgeam și eu atenția: ,,Ne afundăm pe zi ce trece ca națiune în sărăcie, în lipsă de identitate națională, în umilință, ne calcă drepturile fundamentale în picioare și ne răpesc dreptul de a fi o națiune puternică”. Și da, din cauza vînării elitelor românești de către DNA, ,,azi România nu mai are politician care să poată sta pe picioare în fața marilor state care mereu ne pretind cîte ceva”. De fapt, poate că nici nu mai contează că în tot acest ,,efort anticorupție” oameni nevinovați, au fost ,,trimiși în judecată fără probe, distruși profesional sau familial, unii băgați în groapă la propriu, afaceri și destine distruse, interese naționale subminate”, după cum explică Răzvan Savaliuc. Victima cea mai importantă este națiunea română. Ea este cea pe care o ucid ,,sălbaticii”, manipulați de străinătate, imbecilizați de false ,,idealuri”, de slogane stupide. Iar un final potrivit este întrebarea pe o pune același jurnalist pe care l-am citat mai sus: ,,Rămîne de văzut ce preferă românul: Doctorii sau Procurorii?”. Actorul sau sălbaticii? Ce ne învață istoria? Că de multe ori, de prea multe ori, ,,sălbaticii” au avut sprijinul popular, să nu ne ferim de adevăr! Sincer, mă tem de viitor. Este viitorul unui prezent pentru care naționalismul are numai… trecut, iar elitele primesc arest la domiciliu în baza unei turnătorii minore, în care sînt folosiți agenți ai unor forțe obscure, unii instalați în funcții politice înalte! Este viitorul nostru, al unor oameni care ieșim în stradă cu zecile de mii cînd e vorba de apeluri ale străinătății pentru a fi băgați români în pușcărie sau cînd e să suduim, să huiduim și să cerem ,,Jos!”. În contrast, abia de ieșim cîteva zeci cînd e vorba de un român de elită – sau cînd e vorba de resursele noastre naturale. Falsele elite, dospite de Occident, nu mai știu cum să insulte atitudinile naționale și suveraniste, în schimb nu știu cum să mai laude practicile contra naturii, ateismul, bătaia de joc a tot ce este românesc. Despre asta e vorba în România, unde poporul are de ales între… doctor și sălbatici!

De ce se grăbește Iohannis cu anticipatele? Întîi a fost scandalul din Ucraina. Cine vrea detalii le găsește pe net. În privința dirijării parchetului de la Kiev și tipului de anticorupție aplicat, situația din țara vecină seamănă cu cea din România. În plin război dintre republicani și democrați, a picat și declarația ambiguă a lui Rudy Giuliani. Iată principalul pasaj care mi-a atras atenția: „Avem multe dezvăluiri. Încă n-am ajuns la România. Stați să vedeți când ajungem la România”. (Rudy Giuliani) A urmat tentativa de impeachment a președintelui american, încheiată cu un eșec. Una dintre primele măsuri ale președintelui Donald Trump a fost destituirea ambasadorului american la UE, Gordon Sondland, susținătorul (printre altele) și al Anei Birchall. La puțin timp, unul dintre cei mai influenți senatori americani, republicanul Lindsey Graham, avea să declare: „Vom pune întrebări si pe conflictul de interese care îl privește pe Hunter Biden. Departamentul de Stat a ignorat avertismentele în privința conflictului de interese. Este legitim să discutăm conflictul de interese al lui Hunter Biden. Cum a putut Joe Biden să se lupte cu adevărat cu corupția cînd fiul său stătea în boardul Burisma (n.r. unul dintre cei mai mari producatori ucraineni de gaze)? (…) Domnule vicepresedinte Joe Biden, ce ați făcut cînd v-au spus că fiul dumneavoastră făcea parte din boardul Burisma? I-a subminat capacitatea (n.r. a lui Biden-senior) de a lupta împotriva corupției (n.r. din Ucraina). Ați luat în serios avertismentul? Evident că nu. (…) Voi merge pe firul acestor lucruri și al modului în care emiterea mandatelor pe siguranța națională FISA au eșuat și mă voi asigura că reformez sistemul ca să nu se mai întîmple din nou”. E clar. După rateul democraților, se anunță un recul puternic. Administrația Trump vrea sancționarea vinovaților și lămurirea afacerilor din Ucraina ale familiei Biden, care să-i descalifice pe democrați. Lumea justiției, cea care a urmărit cu consecvență scandalul, a afirmat recent: ,,Foștii Procurori Generali ucraineni, Yuriy Lutsenko si Viktor Shokin, îi acuză pe ambasadoarea SUA, Masha Yovanovitch, și pe vicepreședintele SUA, Joe Biden, de presiuni inimaginabile ca să omoare anchetele vizînd presupuse fapte de spălare de bani comise de fiul lui Biden, Hunter. În schema apare și firma Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea, unde jupîn este fostul ambasador Mark Gitenstein”. Prin această companie Tempelton, din afacerea Burisma (cea mai mare companie de gaze din Ucraina), ar fi plecat spre Statele Unite aproximativ 7 miliarde de dolari. Procurorul general al Ucrainei ar fi descoperit operațiunea și ar fi încercat să recupereze banii, dar ambasadoarea SUA la Kiev, Marie Louise Yovanovictch, a blocat investigația. Ambasadoarea a fost retrasă, administrația Trump a încercat să descifreze afacerile familiei Biden în Ucraina, iar democrații au depus eforturi enorme să-l suspende sau măcar să-i reducă din șanse pentru următoarele alegeri. În acest moment, administrația Trump are cale liberă pentru clarificarea afacerilor familiei Biden în Ucraina. Dar Tempelton administrează și Fondul Proprietatea din România. Tot în România, Joe Biden a descins de mai multe ori, relația sa cu Traian Băsescu fiind gestionată de Mark Gitenstein, ambasadorul SUA de atunci în România, azi, tartorul de la administrarea fondului Proprietatea. Începe să fie din ce în ce mai clar că există un dosar legat de afacerile familiei Biden în România. Cu afacerea Microsoft, cu Fondul Proprietatea, încă nu știm. Dar exclamația lui Rudy Giuliani cu valoare de avertisment ne trimite la o ipoteză. Dosarul scandalului Biden din România este ținut la sertar pînă la momentul potrivit din calendarul alegerilor americane. L-am întrebat pe un român din SUA, bun cunoscător al vieții politice americane, despre momentul ideal de lansare a unui scandal în campania electorală. Auzise și el de un dosar ,,România” aflat în așteptare pentru toamnă. De obicei, atunci se lansează marile scandaluri care pot influența opinia publică americană. Jurnaliștii români au început deja să speculeze conținutul acestui dosar. Sorin Roșca Stănescu, specialist în bombe de presă, susține deja că Traian Băsescu și-ar fi cumpărat mandatul de la Joe Biden cu predarea Fondului proprietatea lui Mark Gitenstein. Oricum, vizita lui Philip Gordon, adjunctul lui Hilary Clinton, în plin scandal al referendumului, a introdus în discuție 2 milioane de voturi fraudate, cifră falsă dar pe care s-a bazat trîntirea referendumului. Sprijinul american pentru Traian Băsescu la al doilea referendum a fost o simplă decizie politică a partenerului strategic sau o socoteală de bani și politică între marinar și administrația democrată? Greu de răspuns în situația de acum, cu informațiile ținute sub lacăt. Și dacă vor ieși? Și dacă afacerile democraților au continuat și în primul mandat al lui Klaus Iohannis? Dacă în SUA urmează dosarul România, mai exploziv decît cel din Ucraina, el nu poate exploda decît în septembrie, la început de campanie electorală pentru Casa Albă. Dar și în prag de campanie electorală pentru parlamentarele din România. Or, pentru liberalii noștri și pentru președinte, deschiderea scandalului pomenit aluziv de Rudy Giuliani, asemănător celui din Ucraina, ar reduce mult din șansele liberalilor de a obține un procent covîrșitor. Ba, ar trebui să ne așteptăm ca efectul unui scandal să scadă PNL-ul în sondaje pînă la un procent amenințător pentru puterea și existența lor. Concluzie: Și dacă graba președintelui și a liberalilor de a ajunge la un „guvern al meu” (instalat pe baza procentelor pe care le-ar obține în alegeri anticipate) are la bază tocmai o încheiere în avans a disputei politice din România înaintea scandalului cu același nume din SUA? Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)


RM

9

Vineri, 21 februarie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (36)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (12) Urmărirea spre Praga (2)

În jurul orei 9,30 Divizia 21 infanterie a ajuns cu detaşamentul înaintat la Mojdenice, iar pînă în dupăamiaza zilei unităţile diviziei se găsesc în zona TrgovaKamenice-Slavikov. Am stabilit ca marea unitate să se oprească aici, deoarece depăşise obiectivul fixat de armată. Pînă în seara zilei a atins obiectivul ordonat şi Divizia 9 infanterie. Singura mare unitate care mai continua acţiunea era Divizia 3 infanterie. Înaintarea ei se desfăşurase în condiţii ceva mai vitrege, atît din cauza drumului, cît şi a unor rezistenţe inamice. Marea unitate avea pe direcţia sa de marş un singur drum de acces, şi acesta dificil, îngust, pe care se deplasau şi unităţi sovietice, şi trupe din Corpul 6 armată. În cursul zilei s-au capturat alţi 80 de prizonieri. După declaraţiile lor, făcuseră parte din Diviziile 253 infanterie, 544 infanterie, 271 infanterie, 3 infanterie, 46 infanterie, 4 vînători munte, 357 infanterie şi 76 infanterie. Rîndurile prizonierilor se îngroşau cu fiecare ceas. Cu toţii au fost încolonaţi şi trimişi înapoi sub escorta unui număr redus de militari români. Nu se impuneau măsuri mai severe de pază deoarece înapoia noastră se găseau tot trupe româneşti. Şi mai era încă ceva: din cîte observam noi, mulţi nemţi luaţi prizonieri păreau mulţumiţi că au scăpat cu viaţă şi se îndreptau oarecum în linişte spre lagărele de concentrare. Iată-ne ajunşi şi în ziua de 12 mai 1945. Este ziua încheierii victorioase a luptelor de către vitezele mari unităţi ale Corpului 2 armată. Fixîndu-se linia de demarcaţie între trupele sovietice, române şi cehoslovace pe de o parte, şi cele anglo-americane, pe de altă parte, Corpul 2 armată a trebuit să-şi retragă mai înapoi diviziile, deoarece ajungînd în zona Trgova-Kamenice-Chlum cu Divizia 21 infanterie depăşise cu circa 15 km această linie. Pînă în seara zilei de 12 mai 1945 toate marile unităţi ale corpului au intrat în zonele de regrupare, la est de linia de demarcaţie, linie situată la circa 80 km sud-est de Praga. Diviziile Corpului 2 armată au ocupat următoarele zone de regrupare: Divizia 21 infanterie în raionul Zdirec-Hluboka, Divizia 9 infanterie în raionul Radosin-Polonicka; Divizia 3 infanterie în raionul Svetnov-Pocitkv; Divizia 8 cavalerie la est Svetnov; Comandamentul Corpului 2 armată la Svetnov.

Bilanţul ultimelor acţiuni (1) Deşi au avut de întîmpinat destul de multe greutăţi, trupele noastre au acţionat cu hotărîre, cu repeziciune şi vigoare - după cum sper că am lăsat să se înţeleagă în cele arătate mai înainte. În ultimele zile infanteria a trebuit să parcurgă pe jos peste 50 km pe zi, fiind deseori obligată să se desfăşoare şi să manevreze rezistenţele opuse de inamic, să le cap­tureze sau să le distrugă. Numărul redus al drumurilor, îngustimea şi starea lor au dus uneori la aglomerări de trupe, la încrucişări de co­loane, şi deci la încetinirea ritmului de înaintare. Cu toate greutăţile întîmpinate. un fapt se cuvine a fi subliniat: ofiţerii, subofiţerii, gradaţii şi soldaţii Corpului 2 armată şi-au făcut cu prisosinţă datoria, reuşind ca pînă în seara zilei de 11 mai 1945 să depăşească chiar obiectivul fixat prin ordinele Armatei 4 române. Cu aceste episoade vrednice de relevat se încheie un lung şir de lupte grele, cărora militarii Corpului 2 armată, alături de toţi ostaşii armatei române, le-au făcut cu succes faţă, învingînd toate piedicile întîlnite în cale. În perioada de timp de la 9 la 12 mai 1945, unităţile Corpului 2 armată au făcut numeroşi prizonieri şi au capturat importante cantităţi de armament, muniţii şi

alte materiale de război, precum şi un mare număr de autovehicule. Numărul prizonierilor capturaţi de Corpul 2 armată, după calculele noastre, fără a avea pretenţia că sînt complete, se ridică la 5 340, dintre care 99 ofiţeri. 279 subofiţeri şi 4.962 soldaţi. Prizonierii germani capturaţi au făcut parte din Divi­ ziile : 15, 153, 271, 304, 320, 371, 544. 253, 1122, 254. 1544, 1083 infanterie, Diviziile 8 munte, 97 vînători şi din batalioanele 274, 453, 500 şi 531 marş. Prizonierii maghiari au făcut parte din Diviziile 10, 16 şi 24 infanterie. A fost, de asemenea, capturat următorul armament şi tehnică de luptă: 4.413 arme. 228 mitraliere, 60 puştimitraliere, 1.033 pistoale mitralieră, 5 branduri, 27 tunuri, 335.880 cartuşe, 6.466 proiectile de artilerie ; 152 camioane, dintre care 55 bune şi 97 reformă, 37 turisme, dintre care 16 bune şi 21 reformate, 53 motociclete, dintre care 18 bune şi 35 reformate, 6.338 cai, 325 căruţe, 48 posturi de radio, 4 centrale telefonice, 54 telefoane, 42 bobine cablu. Nenumărate au fost, şi în această fază a războiului antihitlerist, faptele de vitejie şi de eroism săvîrşite de militarii unităţilor Corpului 2 armata. Multe astfel de fapte şi în mod deosebit multe nume de miliari au fost citate prin ordine de zi. Apreciind la justa valoare vrednica şi neobosita muncă a ofiţerilor, subofiţerilor şi a unor gradaţi şi soldaţi din statele majore ale marilor unităţi, al comandanţilor de unităţi şi subunităţi precum şi a unor ostaşi din cadrul lor, i-am evidenţiat şi pe aceştia prin diferite documente de front. Transcriind în continuare numele unui mare număr dintre ei, le aduc şi pe această cale mulţumirile mele sincere pentru faptele de bravură săvîrşite. Comandamentul Corpului 2 armată Locotenent-colonelul Ioan Rădulescu – şef de stat major, maior Traian Braileanu – şeful biroului 3 operaţii, maiorul Gabriel Secara – ajutor biroul 3 operaţii, maiorul Ioan Hariton – şeful biroului 2, maior Andrei Iordănescu – şeful transporturilor, căpitan Andrian Niţă din biroul 3 operaţii, căpitan Aurel Bădescu din biroul 3 operaţii, locotenent Victor Durbacă din biroul 2, sergentul Ni­ colae Pădureanu. Divizia 21 infanterie General Marin Ceauşu, comandantul Diviziei 21 infanterie, locotenent-colonel Victor Rădulescu – şeful de stat major, maior Costachi Mîndru – şeful biroului 3 operaţii, căpitan Radu Paşaleagă – pretorul diviziei, locotenent Gheorghe Dima – comandantul bateriei 131 a.a. (detaşamentul înaintat). Grupul 21 cercetare Sublocotenent Nicolae Irimescu, sublocotenent Teodor Popa, sergent Marin Boceanu, caporal Mihai Benea, fruntaş Nicolae Văcăruşu, soldat Ion Alupoaiei. Bateria 131 a.a. Sublocotenent Teodor Grigorescu, plutonier Gheor­ ghe Bîrsan, sergent-major Ion Tutunaru, caporal Vasile Herie, fruntaş Ion Anghel. Regimentul 35 infanterie Sublocotenent Vasile Andreescu. sublocotenent Iliescu, sergent-major Ioan Mămăligă, sergent Ion Pâdureanu, sergent Alecu Botez, caporal Nicolae Panaite, frun­taş Victor Ghetran. fruntaş Ioan Sfîrlează, soldat Aurel Băzănică. soldat Teodor Acasandrei. Divizia 9 infanterie, comandamentul diviziei General Ion Stănculescu – comandantul Diviziei 9 infanterie, locotenent-colonel Vasile Toneanu – şef de stat major, maior Ion Mirea – şeful biroului 3 operaţii, maior Constantin Gonţescu – şeful biroului 2 informaţii, maior Aurel Şelaru – şeful biroului 1, căpitanii Dumitru Ghiţescu. Dumitru Ghinea şi Vasile Gavrilă, din biroul 3 operaţii, căpitan Ion Eremia – comandantul companiei 132 transmisiuni, căpitan Emanoil Ene – comandantul companiei 9 pionieri, căpitan Petre Anghelina, căpitan Gheorghe Mustaţă, locotenent Petre Pană, sublocotenent Popescu Sergiu, plutonier Constantin Simion, sergent

Dumitru Ghebau, sergent-major Ioan Tudor, sergent Panozza Nicolae, caporal Gheorghe Manolea, caporal Năstase Patrichi, fruntaş Virgil Hibreanu, fruntaş Nicolae Mirea. Grupul 132 cercetare Căpitan Ioan Dumitrescu, sublocotenent Ioan Pantazie, sublocotenent Chirilă Emilian, plutonier Anton Ilie, sergent-major Petre Cristescu, sergent Gheorghe Baboie, caporal Nicolae Voicila. Bateria 9 anticar Căpitan Nicolae Teodorescu, sublocotenent Gheorghe Dumitrescu, plutonier-major Manole Niţescu, sergent-major Simion Catman, caporal Gheorghe Alinis, soldat Gheorghe Burlacu, soldat Ion Vrînceanu. Regimentul 36 infanterie Colonel I. Milenkovici, locotenent-colonel Constantin Niculescu, maior Alexandru Popescu, căpitan Nicolae Cîţă, căpitan Ştefan Ionescu, locotenent Nicolae Roşca, locotenent Constantin Mihăilescu, sublocotenent Ioan Tănăsescu, sublo­ cotenent rezervă Ionel Mărculescu, sergent-major Şerban Pîrvu, sergent Alexe Ion, sergent Marin Ghidan, soldat Gheorghe Dobre, soldat Alexandru Catană. Compania 9 pionieri Sublocotenent Bucur Spătărel, sergent Gheorghe Mitrila, soldat Gheorghe Dogaru, căpitan Ioan Eremia, comandantul companiei 132 transmisiuni, locotenent Nicolae Popescu, din compania 132 transmisiuni, sublocotenent Petre Logan, din compania 132 transmisiuni, sublocotenent Brusescu, din grupul 132 cercetare. Regimentul 34 infanterie Colonel Marin Mateescu, căpitan Traian Blebea, căpitan Ioan Pană, sublocotenent Aurel Pascu, sergent-major Nicolae Moldoveanu, sergent Nicolae Arsenie, caporal Nicolae Oprea, caporal Ioan Cazacu, soldat Ioan Dorobanţu, soldat Constantin Beiu. Comandamentul Brigăzii 9 infanterie General Ion Teodorescu, căpitan Luca Isbăşescu. Regimentul 40 infanterie Colonel Eugen Pelin, locotenent-colonel Marius Filimon, căpitan Gheorghe Ionescu, căpitan Gheorghe Drăghici, căpitan Nicolae Şandru, locotenent Constantin Nicolau, sublocotenent Constantin Scrima, sublocotenent doctor Silică Ciuli, sergent major Romul Dobre, sergent-major Ilie Murcea, sergent Simion Badea, caporal Pandele Stanciu, caporal Ştefan Sanaleti, caporal Gheorghe Grofu, fruntaş Alexandru Olteanu, soldat Ilie Mihu, soldat Ioan Varoi. Regimentul 18 artilerie Colonel Constantin Zălaru, maior Nicolae Goga, maior Teodor Pirciulescu, căpitan Şerban Biţă. Divizia 3 infanterie General Ioan D. Popescu – comandantul Diviziei 3 infanterie, general Ioan Tănăsescu – comandantul Brigăzii 3 infanterie, locotenent-colonel Gheorghe Palade – şeful de stat major, maior Alexandru Crinteanu – şeful biroului 3 operaţii, maior Ilie Popescu – şeful biroului 2 şi comandantul Detaşamentului rapid în ziua de 9 mai 1945, căpitan Ştefan Cautiş – ajutor la biroul 3 operaţii, căpitan Marius Ianculescu – ajutor la biroul 3 operaţii, căpitan Gheorghe Minciunescu – şeful biroului 4. Regimentul 1 vînatori, comandat de colonelul Manolescu, batalionul căpitan Dobrovicescu şi batalionul căpitan N. Manole din acest regiment. Regimentul 4 dorobanţi Căpitanii Ştefan Rădulescu şi Ilie Iorga. Regimentul 30 dorobanţi – comandat de locotenent-colonelul Gheorghe Dumitrescu şi căpitan Ilie Cristea, comandantul batalionului 2. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)


10

Vineri, 21 februarie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Să nu ne supărăm: ,,Românii sînt niște maimuțe balcanizate” (Emil Cioran)

L

a revista ,,România Mare” am abonament, iar ,,Gazeta sporturilor” și ,,Certitudinea” mi le aduc vecinii cînd se reped la Roșiorii de Vede cu treburi. În rest, nu mai prizez nici o altă publicație, știu cam ce scrie în ele. Și nici radioul nu-l mai deschid, deși am în casă mai multe aparate, iar unul, digital, e dat dracului, nu știu să-l pornesc decît întîmplător, iar cînd e să-l opresc, îl scot din priză. De 30 de ani n-am mai deschis radioul, în primul rînd din cauza publicității demențiale, care se face și acolo. Pînă nu demult, mă așezam în fața calculatorului și mai ,,răsfoiam” presa, dar de cînd mi-a cam slăbit vederea, m-am lăsat de sportul ăsta și am dăruit scula unui nepot. (Dar, să nu uit: citeam și ,,Monitorul de Suceava”, să văd dacă mai trăiește Mircea Radu Iacoban, pe care îl provocasem la o polemică deșteaptă pe tema minciunilor din gazete, dar m-a făcut nebun și a trecut ca un laș pe lîngă mănușa aruncată.) În schimb, mă mai necăjesc cu televizorul. Dar, mai întîi, mă uit la ceas: este fără un sfert? Ies din casă și dau o raită pe la păsări, pe la porci, pînă pe la fix, căci mă asasinează reprizele de publicitate agresivă, idioată și libidinoasă. Iar hemoroizi și fisuri anale? Iar izmene gata călcate, bere trezită, medicamente, mezeluri și lactate cu cianuri? Da, băiete, iarăși! Dacă beți aia și vă ungeți cu ailaltă, vă crește, vă înverzește și vi se întărește?... Puah, ducă-se ! Mă mai uit și la filme. Unele, istorice, reeditări ale unor succese mai vechi. Dar, mediocre și îngălate, se vede mîna amatorilor. În schimb, noutatea: poponauți și lesbiene de la un cap la altul, căci trăim în epoca perversiunilor, copiii durerii. S-a dat verde la maro! În curînd vom vedea și pedofili pe toate programele, și zoofili, și gerontofili, și necrofili... Reclamele astea sînt la fel ca magazinele cu produse ,,sută la sută bio”, deschise în toată țara, sau ca țăranii hoți din piețe, care-și laudă, în gura mare, salamurile și brînzeturile pretins naturale și de cîteva ori mai scumpe, dar, de fapt, luate cu tona de la ,,Antefrig”, o firmă din Drumul Taberei, înființată pe vremea lui Ceaușescu, dar care a supraviețuit și a făcut pui în toate județele, îmbogățindu-i pe șmecheri. Sau, cum le numea medicul nutriționist Gheorghe Mencinicopschi, ,,alimente otrăvitoare”, căci, încă de acum vreo 10 ani, România, ca țară membră UE, a semnat ,,Codex Alimentarium”, infestînd hrana cu euri și contribuind la scăderea populației Europei. Și treaba merge în 3 schimburi: am ajuns pe primul loc în Europa la cancer, diabet, boli cardio-vasculare. De multe ori, să nu-mi crească iarăși glicemia, cînd îl aud pe maimuțoiul ăla cu polipi în nas făcînd reclamă la produsele ,,Lidl”, niște jafuri de pe vremea cancelarului Adenauer, urmez sfatul dat de Raluca Feher și mă delectez cu policierul ,,Critica rațiunii pure”. înd limba mare ajunge la 12, deschid televizorul și mă distrez cu telecomanda, trecînd de la ,,Cinemaraton” la ,,Nașul-TV” sau pe la ,,Discovery”, căci la noi este o campanie electorală ceva de speriat. Numai lăbăreală și căcățișuri vîndute la preț de aur platinat, numai bale scîrboase - ... Idiotule!... Va-ca dracu-lui!... Dacă am ajuns să alegem între o analfabetă și un retardat, sîntem pierduți, așa cum se dădeau de ceasul morții, în toamna anului 2000, pe la ora 5 seara, democrații noștri, cînd Vadim ieșise președinte. Dar, după miezul nopții, lucrurile s-au schimbat, și neam trezit în situația de a alege între Tanda și Manda. Însă, în afară de palavre, pe ecranul televizorului se ițește și o greșeală de exprimare, una dintre multele care ne scurtează viața. Este vorba de confuzia dintre ,,politician” și ,,om pollitic”. Ceva care se întinde mai dihai ca sifilisul, care făcea ravagii în Europa prin Secolul XIX, la concurență cu tuberculoza. Iohannis, Ciolacu și Orban sînt politicieni cu ștaif – vor face și vor drege spre fericirea noastră veșnică. Dar nimeni nu știe că acest cuvînt este un peiorativ, o jignire, ceva care îl descalifică pe un individ. Potrivit dicționarelor serioase de altădată, politicianul era un om de nimic, analfabet,

C

mincinos, viclean, escroc, duplicitar, vînzător de țară cu bucata sau en gros. O caricatură dezgustătoare. Un cadavru politic și un constipat. Primul politician se pare că a fost acel Bastos, care le-a divulgat romanilor locul unde ascunsese Decebal tezaurul Daciei. Și istoria a mai reținut numele altui politician, între atîția alții, boierul moldovean Ieremia Golia, trădătorul domnitorului Ioan-Vodă cel Cumplit. Și liberalul Alexandru Constantinescu-Porcu era politician. Din hoț de cai, pușcăriaș și informator al poliției, ajunsese rușinea Parlamentului și a Guvernului, licheaua absolută, cum îl încondeiase Octavian Goga. Un jegos care își merita porecla. Și Ana Pauker, mămica pușcăriilor comuniste, era politician. Și contemporanul nostru, Ciorbea, este politician, căci, mai întîi, a trădat mișcarea sindicală, pupîndu-se pe gură cu țărăniștii, abia cățărați la putere. Dar, i-a trădat și pe țărăniști, înnodînduși coada cu social-democrații, prigonitorii lui Corneliu Coposu, protectorul său de odinioară, care trebuie să fi trecut prin momente grele, acolo unde o fi, văzînd moralitatea exemplară a individului. ntrucît arta copiază viața, politicienii au proliferat și în literatură. Desigur, ca niște reflexe ale personajelor adevărate de care ne lovim în viață: Cațavencu, Trahanache, Tănase Lumînăraru, Stănică Rațiu, Iancu Urmatecu, niște demagogi analfabeți, escroci și scursuri, rușinea lumii. Din cuvîntul ,,politician” a derivat ,,politicianismul”, acțiunea de a face o politică ticăloasă. Așa cum ,,onanist” și ,,onanism” derivă din Onan, un personaj biblic introvertit. Mai vreți alte exemple? Din ,,pederast” a derivat ,,pederastism”, din ,,lichea”, ,,lichelism”, din ,,cretin”, ,,cretinism” etc. Politicianul este nefericitul care a ratat totul în tinerețea lui, întrucît, dacă e să-l cităm pe prozatorul Mircea Horia Simionescu, în momentele grave ale vieții, îl apuca pîntecăraia și trebuia să iasă afară. Avînd vocație sau fiind bine pilotat, politicianul a dezertat din partidul său, trecînd la ăilalți tocmai cînd erau chemați să formeze noul guvern. Dar și cînd ăilalți și-au făcut suma, a trecut la ăștilalți, pe care îi înjurase cu spume la gură. În general, politicianul fuge de colo colo, nu că n-ar avea caracter, ci pentru că ,,nu se mai regăsește în vechiul partid” și simte nevoia de o schimbare. La el, jertfa patriotică cere musai o răsplată, că n-o fi atît de idiot să trădeze degeaba. Pe politicianul român îl preocupă doar două griji: cum să ajungă la banul public și, odată ajuns, cum să păstreze ce-a furat, chiar și cu riscul pușcăriei. Orice om se privește dimineața în oglindă. Și e treaba lui ce gîndește cînd, uneori, vede un bou cu 4 coarne. Două ale lui și două ale celuilalt. Numai că unii au o tresărire: nene, așa nu se mai poate! E nevoie de o schimbare: și se apucă de politică, singurul domeniu serios de activitate, unde nu te întrabă nimeni cum te-ai îmbogățit. Sau de unde a avut mă-ta milioanele cînd ți le-a lăsat moștenire. Mă-ta sau mătuși-ta, după caz. storia a pus în circulație atîtea nume de indivizi capabili – artiști, profesori universitari, ofițeri, savanți sau lideri de tot felul – dar care au făcut compromisuri mînați de o lăcomie inexplicabilă. Să luăm cazul unui savant celebru, cu sute de cărți publicate, doctorate ca la balamuc, bani, glorie și renume în țara lui și peste hotare. Nu-i dau numele, căci în direcția aceasta, a savantului, a fost un Dumnezeu. Mai prost a stat cu latura cealaltă, dinspre caracter. Așa evoluînd lucrurile, posteritatea s-a întrebat: ce i-o fi trebuit domnului în chestie politica? Acest bordel, unde numai hahalerele își găsesc locul. Și abia a așteptat un semn din partea împăratului, care tocmai asta căuta: un om de prestigiu și fără pată, dar un mare naiv și nepriceput în afacerile publice, și l-a pus prim-ministru. Dar, după ce și-a făcut treaba cu el, l-a aruncat la gunoi. Și pînă să înțeleagă savantul de unde i-a venit urgia, l-au lichidat unii, căci era mare și tare în cărțile sale, nu și în politică, unde umilința, șantajul, minciuna, lipsa de caracter și crima sînt arme cu care te descotorosești de inamici sau îi pui pe alții să o facă. Mai vreți un exemplu? Un alt profesor universitar,

Istoria, n strofe vesele Analfabetism

Văzînd atîția oameni beți, Eu cred că Marea Românie Cu-atît de mulți analfabeti E-o mare analfabeție.

Elveția Cunosc o țară care are Pe munți argint imaculat, Iar jos, în hrubele bancare Atîta aur necurat.

Inversiuni A dispărut faimoasa bere Luther Și-ncet-încet se schimbă lumea toată: Romeo astăzi suferă de uter Și Julieta, poate, de prostată.

Î

I

Unioniștii moldoveni, către frații munteni Să respectăm subsolul Desființînd hotarul: Păstrați-vă petrolul, Lăsați-ne Cotnarul! PĂSTOREL TEODOREANU (1894-1964) o altă somitate. Și omul acela avea de toate. Dar, într-o zi, s-a îndrăgostit de amanta împăratului. Și s-a gîndit cum să ajungă în preajma ei, măcar să-i miroasă parfumul și să-i audă foșnetul rochiei. Vezi că duduia cam iubește straiele cusute cu fir de aur și purpură, pietrele prețioase și arginții - i-a șoptit un binevoitor. Și uite-l pe savant intrînd în politică, plimbînd niște hîrtii de colo colo și escrocînd niște creduli. Așa a devenit milionar, după care ușa care ducea spre budoarul duduii s-a întredeschis. Dar, a trebuit să ia cianură, căci aflase hapsînul de împărat, bașca sălbaticii ăia cu care nu te jucai, fiindcă, pentru 1 leu lipsă din vistieria țării, intrau peste tine în casă și îți puneau pistolul la tîmplă. De frica lor, mulți miniștri dormeau prin păduri. Dar, vremurile acelea s-au dus ca nourii suri pe șesuri, și cine știe dacă o să se mai întoarcă, vorba unui mare poet care a vrut și el să se lupte cu politicienii, dar a pierit de tînăr. uvîntul adecvat pentru ce am vrut să dezbat aici este ,,omul politic”, adică persoana sociabilă și în stare ca, prin unirea cu alții, să se pună în slujba poporului său fără a aștepta vreo răsplată. La romani purta un nume, ,,ministru”, și pentru aceasta primea un salariu, nu își jefuia supușii. La noi, de cele mai multe ori, oamenii politici au avut soarta geniilor: nefiind înțeleși, au suferit ingratitudini și, de multe ori, au plătit cu viața. După care au ajuns nume de piețe publice, bulevarde sau străzi, statui și tablouri ,,Ceaușescu, să ne ierți, că-n decembrie eram beți!”. Să nu ne fie rușine: poporul dintre Carpați și Dunăre este o gloată corcită cu te-miri-cine și are un principiu de viață: dacă nu furi, ești prost. Și de la amărîtul care fură un ou și pînă la nemernicul care fură un județ întreg, cîțiva munți și kilomtri de Dunăre nu-i decît un deget. Burebista și Decebal au fost oameni politici. La fel și Ștefan, Vlad Țepeș și Mihai. Venind încoace, întreaga generație pașoptistă a dat oameni politici: Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza, Bolintineanu, Brătianu cel bătrîn. La fel și generația interbelică: Spiru Haret, Ionel I.C. Brătianu, Maniu, Pan Halipa, regele Ferdinand. Dar, mai ales regina Maria, fără de care Unirea de la 1918 n-ar fi fost posibilă, în ciuda grelelor jertfe de pe cîmpurile de luptă. Și Ceaușescu a fost om politic, și nu e departe momentul cînd va binemerita recunoștința Patriei. PAUL SUDITU

C


RM

11

Vineri, 21 februarie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (58) Mata-Hari: vinovată sau nu? (14)

Maşina în care se afla Mata-Hari se opri. Pastorul coborî primul. Se clătina pe picioare. Ai fi spus că el era cel care trebuia să fie împuşcat. Cît despre MataHari, ea coborî fără să tremure, foarte dreaptă, foarte fermă. Făcu cîţiva paşi înainte spunînd doar atît: – Vino, dragă soră Maria, şi ţine-mă strîns de mînă. Soldaţii au dat onorul. Ea se îndreptă către ei ca şi cum urma să-i treacă în revistă. Stîlpul... Sinistrul stîlp. Îşi smulse mîna din cea a călugăriţei. Avocatul începu s-o sărute spasmodic. Fără brutalitate, jandarmii au îm­pins-o către stîlp... Vocea morocănoasă a grefierului citi rapid textul sentinţei. Se apropie apoi un infirmier ca s-o lege la ochi pe Mata-Hari. Ea refuză... Pastorul mai stătu de vorbă cu ea încă o dată, mult, prea mult, după părerea celor de faţă. După aceea se trase la o parte. – La ochi, arm’! Mata-Hari zîmbi... Zîmbetul ei de pe urmă, adresat ultimului ei public... Cu mîna fluturînd în gol trimitea sărutări avocatului, pastorului. – Foc! Răsună o detunătură. Una singură. Pe pămînt zăcea un cadavru însîngerat. Lovitura de graţie... Regimentul a defilat... Totul se sfîrşise. Nu mai rămăsese nimic din Mata-Hari, în afară de legendă. Era o dimineaţă rece, 15 octombrie 1917. *** După o jumătate de veac, care poate fi părerea istoriei despre Mata-Hari? Vinovată? Nevinovată? Pe jumătate nevinovată? Pînă acum, scriitorii care s-au interesat de cazul dansatoarei-spioane nu puteau să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, ignorînd piesele de la dosar. Astăzi situaţia e alta. Atunci? Un lucru de care trebuie să ţinem neapărat seama este epoca în care a fost judecată şi împuşcată Mata-Hari. Anul 1917 a fost considerat de istorici un an tulbure. Este anul ofensivei

Privire generală asupra dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial (2) 1. Organizarea în forme superioare a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice (2) Spre sfîrşitul Secolului al XlX-lea s-au organizat primele institute de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. Ele au luat fiinţă din iniţiativa oamenilor de ştiinţă, de regulă membri ai Academiei Române sau cadre de prestigiu din învăţămîntul superior. Fondurile necesare cercetării şi publicării rezultatelor cercetării sau studiilor întreprinse proveneau, în cea mai mare parte, din bugetul statului, uneori prin intermediul unor ministere sau facultăţi şi, în mai mică măsură, de la instituţii bancare sau întreprinderi industriale şi comerciale mari. Primul institut, dintre cele care aveau să fie create ulterior pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, a apărut mai întîi sub denumirea de Serviciul meteorologic român, în 1884, care devine, în 1907, Observatorul Astronomic şi Meteorologic şi apoi Institutul Meteorologic. După Institutul de Bacteorologie al lui Victor Babeş (1887) şi Institutul Geologic, înfiinţat de Ludovic Mrazec în 1906, ce au avut ca predecesori Laboratorul de Geologie, organizat în 1882, şi cel Medico-legal al dr. Mina Minovici, după Institutul de Studii Sud-Est Europene, creat în 1913 de

nereuşite a lui Nivelle. Este perioada moralului scăzut, a răzvrătirilor. Cînd pe front erau împuşcaţi soldaţi de douăzeci de ani numai pentru că refuzau să se supună, putea oare să le fie milă magistraţilor militari de o Mata-Hari, ale cărei relaţii – fructuoase – cu nemţii fuseseră, de altfel, dovedite? Oricum, simţi o strîngere de inimă atunci cînd, întorcînd filele dosarului, nu descoperi în el nici o dovadă palpabilă, nici o menţiune precisă despre o informaţie categorică. Mata-Hari a fost condamnată numai pe baza certitudinii că era agentă germană. Dar există şi spioni care nu fac spionaj... N-o fi fost cumva la fel şi cu Mata-Hari, aşa cum jura ea? Pentru a se afla tocmai acest lucru, după terminarea războiului s-au cerut informaţii chiar de la cei mai interesaţi: de la germani. Generalul de brigadă în retragere Gempp, fost şef al Serviciului de contraspionaj din Ministerul Reichswehrului, a răspuns după cum urmează: „S-au inventat poveşti fără număr pe socoteala Serviciului Secret german, că ar fi realizat performanţele cele mai imposibile şi că ar fi comis nenumărate ticăloşii. Au fost în special exploatate anumite cazuri, ca cel al nefericitei Mata-Hari, care, de altfel, n-a făcut nimic în realitate pentru Serviciul de Informaţii german”. Faimoasa ,,Fräulein Doktor” a declarat laconic: – Sie war ein Versager (era o ghinionistă, un om ratat). A existat, fireşte, şi cealaltă versiune. Într-o lucrare consacrată Spionajului în timpul primului război mondial, căpitanul Fritz Carl Roegels scrie: ,,Mata-Hari a adus servicii importante Germaniei. Ea a fost curierul informatorilor noştri aflaţi în străinătate. Le ducea bani, cecuri, ordine şi primea în schimb de la ei informaţii, transmiţîndu-ne esenţialul. Era perfect la curent cu toate chestiunile de ordin militar, căci fusese instruită într-una din cele mai bune şcoli de informatori ale noastre. A fost cea mai către N. lorga, Gh. Murgoci şi V. Pârvan, s-au înfiinţat, după primul război mondial: Institutul Social Român (1921), sub denumirea iniţială (1918) de Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, cu scopul de a cerceta realităţile româneşti şi de a propune guvernelor reforme sociale adecvate acestor realităţi, Institutul Economic Român (1921), Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” (1921), Institutul de Istorie Naţională din Cluj (1921). Acestora le-au urmat: Institutul Naţional Român de Cercetări Zootehnice al României (1926), Institutul Român de Organizare Ştiinţifică a Muncii (1927), Institutul de Cercetări Agronomice (1928), Institutul pentru Studiul Conjuncturii Economice (1933), Institutul Naţional pentru Studiul Amenajării şi Folosirii Izvoarelor de Energie (1926), Institutul de Cercetări Piscicole (1940). De asemenea, în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior, corpul profesoral desfăşura, în paralel cu activitatea didactică, şi activitate de cercetare ştiinţifică. În unităţile ştiinţifice şi tehnice precizate se efectuau, pe lîngă activităţi de cercetare fundamentală, şi cercetări cu caracter aplicativ. Se menţionează în această privinţă cercetările întreprinse în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice, prin cadrele sale sau prin cele ale staţiunilor experimentale din subordine, ale Institutului de Cercetări Zootehnice, la care participau şi studenţi din ultimul an ai Facultăţii de Medicină Veterinară, ale Institutului Social Român, care a iniţiat pentru prima dată pe plan mondial cercetări concrete de teren cu echipe complexe de cercetare, ale Institutului de Conjunctură Economică întreprinse în anii 1939-1940, cu privire la condiţiile de muncă şi de viaţă ale muncitorilor din zonele Ploieşti şi Petroşani

periculoasă spioană în serviciul Germaniei..., o agentă de înaltă clasă“. La patruzeci de ani după execuţia dansatoarei, întrebat de către confratele nostru Paul Guimard, locotenentul Mornet – ajuns procurorul general Mornet – a depănat cîteva amintiri despre Mata-Hari. Pentru el, ea era ,,o femeiuşcă fără stil, fără clasă, lipsită de interes”. A mai făcut şi o remarcă neaşteptată: – Între noi fie vorba, nu merita atîta tevatură! Asta nu i-a împiedicat totuşi să ceară – şi să obţină – pedeapsa cu moartea...

Falsificatorii lui Hitler (1) „Să se fabrice atîtea lire sterline false, încît economia britanică să fie ruinată...” Acolo, în zăpadă, se întindeau, cît vedeai cu ochii, barăcile lagărului de concentrare de la Oranienburg. Din loc în loc, la distanţe egale, se distingeau posturile de observaţie, de unde pîndeau mitralierele, gata oricînd să tragă. Sîrmele încărcate cu electricitate care înconjurau lagărul simbolizau că cei care intrau acolo trebuiau – ca în infernul lui Dante – să renunţe la orice speranţă. Opintindu-se prin zăpadă, prizonierii, îmbrăcaţi în faimoasa „pijama” vărgată, se duceau la lucru, la corvoadă, sau să-şi primească pedeapsa, sau, în sfîrşit, făceau coadă în faţa bucătăriilor, ca să capete o jalnică porţie dintr-un fel de zeamă, numită supă numai printrun eufemism. Iarna lui 1943–1944 începuse de-abia de cîteva săptămîni. În dimineaţa aceea, în lagăr domnea o mare fierbere. Urma să vină în inspecţie comandantul superior. Fiecare baracă fusese măturată, spălată, dereticată de către deţinuţii care stăteau în ea. În faţa fiecărei uşi, cîte un mic grup de fiinţe palide şi lihnite de foame aştepta, în rînduri strînse, în poziţie de ,,drepţi”, trecerea marelui impărţitor de viaţă şi de moarte. (va urma) ALAIN DECAUX etc. Merită de asemenea să fie menţionate studiile hidroenergetice făcute în cadrul Institutului Român de Energie. Majoritatea acestor institute dispuneau de periodice în care publicau rezultatele cercetărilor şi experimentărilor efectuate în scopul promovării realizărilor ştiinţifice şi tehnice naţionale în practica economico-socială a ţării.

2. Realizări mai importante ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice (1) Din analiza lucrărilor publicate pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial cu privire la cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică desfăşurate la noi în ţară, în acea perioadă, se desprind, pe domeniile mari, următoarele realizări mai importante şi autorii lor, unii dintre ei creatori de prestigioase şcoli româneşti. În matematică se remarcă Spiru Haret, căruia îi datorăm prima încercare făcută în ţara noastră de a aplica metodele matematice la studiul proceselor şi fenomenelor sociale. Contribuţii însemnate a adus Emanoil David în domeniul teoriei funcţiilor privind integralele abeliene de speţa a lll-a. În anii dintre cele două războaie mondiale, matematica română se afirmă pe plan internaţional în majoritatea domeniilor de cercetare: geometrie, teoria funcţiilor, ecuaţii cu derivate parţiale şi integrale, mecanică etc. Contribuţiile exponenţilor şcolii matematice Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompei, Traian Lalescu, Alexandru Myller, Simion Stoilov s-au bucurat de aprecieri şi recunoaştere pe plan mondial. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA


ROMNIA – 102

O istorie a presei romneti ntr-o carte Pornind de la o dedicaie Cînd un autor publică o carte – rod al inspirației sau al cercetărilor întreprinse – simte nevoia să ofere cîte un exemplar unor apropiați (rude, prieteni, colegi, cunoscuți etc.), volum însoțit de cîteva rînduri de complezență, care se constituie într-o dedicație formală, cu un conținut adecvat raportului dintre autor și primitor. Pentru a întări semnificația acestei sintagme, am apelat la un Dicționar, din care redau: ,,Dedicație – text scris pentru cineva pe o carte, pe un album etc., în semn de omagiu”. În lumea literară, cu prilejul lansării de cărți de autor, practica pomenită mai sus este uzuală, obiceiul generînd o dublă împlinire: cea a dăruirii și cea a primirii unui cadou cu ramificații intime în viața a doi oameni, gest cu tratări diferite din partea celui de-al doilea termen al binomului. Cînd afirm acest lucru, mă gîndesc la perplexitatea pe care am trăit-o cînd, cumpărînd cărți de la Anticariat, am găsit în interior, la primele pagini, dedicații măgulitoare adresate celui care a primit această carte, într-o împrejurare anume. Din cuvintele caligrafiate frumos, cu înțeles implicit în mesajul ce s-a dorit a fi comunicat, am desprins un anumit grad de afecțiune și, mai mult, de apreciere a autorului față de cel care primea cartea cu respectiva dedicație. În acest context, sînt îndreptățit să întreb: cum și prin ce împrejurare a ajuns această carte oferită cu dragoste și cu considerația unei persoane anume, să fie scoasă la tarabă? Autorul a oferit-o ,,în semn de omagiu”, și tu o vinzi pentru 2 lei? Ce diferență de caracter: dintr-o parte – omagiu, din cealaltă – grobianism! La această meditație interioară am ajuns după ce am primit ultima carte semnată de Nicolae Dan Fruntelată – ,,CURSĂ DE FLUTURI” – apărută anul trecut la Editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Pentru a fi la obiect, iată dedicația: ,,Prietenului Geo Ciolcan, fiind vorba și de «Românul» nostru, cu drag (semnătura), mai, 2019”. Pentru a lămuri ce e cu ,,Românul” – este vorba de publicația cu același nume, apărută după 1989, hebdomadar la care am lucrat împreună (astăzi, din păcate, ,,Românul” nu mai apare, și nu din cauză că nu s-ar fi vîndut bine, ci pentru că stătea în coasta UDMR-ului, privind integritatea Ardealului, și ,,rîvnea” la Basarabia, în special prin pagina intitulată, sugestiv, ,,HARTA CARE NE DOARE”). Pentru a îndepărta orice speculație, afirm că nu dedicația a cîntărit în balanța hotărîrii mele de a scrie o cronică de carte – bineînțeles, gestul m-a flatat, văzînd în autorul ei pe același redactor-șef Nicolae Dan Fruntelată, jurnalist cu deschideri spre modernitate și cu un mare apetit pentru ridicarea tinerilor intrați în lumea pestriță a presei – ci subiectul acestei lucrări, inspirat tocmai din propria noastră activitate și viață – JURNALISMUL. Citind ,,Cursa de fluturi” – la rînd după alte căți ce așteptau cuminți în rafturile bibliotecii – m-am văzut pe mine printre rînduri, m-am reîntîlnit cu un mare număr de jurnaliști (în mai mult de o jumătate de veac) cu care, dacă m-aș întîlni aievea, nu știu dacă ne-am mai recunoaște! Citind cartea – dincolo de dedicație – am simțit din nou efervescența acelor ani de presă activă, angajată, obligată să țină pasul cu evenimentele României Socialiste care schimba fața Țării de la o zi la alta.

Din aceste motive, și din altele pe care le veți descoperi pe parcursul acestei cronici literare, m-am hotărît să scriu despre ,,Cursa cu fluturi”, sub emblema din paginile 12 și 13 ale revistei – ROMÂNIA – 102.

Cursa de lepidoptere Nicolae Dan Fruntelată este, ,,la bază”, poet. Chiar așa a apărut în vitrina librăriilor, în anul 1977, cu volumul de versuri ,,Puterea sunetului”, după ce debutase în revista olteană ,,Ramuri”, cu 11 ani mai devreme, cu un grupaj de versuri însoțit de prezentarea făcută de un nume emblematic al poeziei românești interbelice – Miron Radu Paraschivescu. Redactor, secretar general, apoi redactor-șef la revista ,,Viața Studențească”, redactor-șef la cotidianul ,,Scînteia Tineretului”, iar din 1980 pînă în 1989, redactor-șef la revista ,,Luceafărul” – săptămînal al Uniunii Scriitorilor - sînt tot atîtea trepte ale poetului și publicistului Nicolae Dan Fruntelată – etape de formare și maturizare ca excelent cunoscător al fenomenului jurnalistic din România celor două jumătăți de veac de la sfîrșit și început de mileniu. Această experiență, și seriozitatea cu care și-a îndeplinit misiunea de jurnalist, îl îndreptățesc la elaborarea unei astfel de cărți – un fel de istorie a jurnalisticii acelor ani de foc, un complicat examen pentru cei care au avut curajul să învețe, în acei ani, meseria de ,,istoric al clipei”, să încerce mirajul ,,Cursei de fluturi”. Într-un fel de argument al demersului său, Nicolae Dan Frun­ telată, în ,,Pe propria răspundere”, ne introduce în însăși molecula fibrei de jurnalist, semnînd o ,,declarație pe propria răspundere despre mine, ziaristul dintre două lumi, două veacuri nebune, despre dragostea mea pentru presa care mi-a definit viața, m-a îmbolnăvit, m-a consumat, dar mi-a dat și cele mai mari satisfacții. Despre o meserie care nu e altceva decît o cursă de fluturi. În care trăiești pentru a spune și a crede lucruri valabile pentru o zi de cele mai multe ori, adevăruri care tulbură lumea o zi, apoi sînt uitate, ignorate și reluate rar de cîte un împătimit al arhivelor”.

Prezentată în virtutea crezului de mai sus, cartea – formată din 3 părți: Gazetăria, viața și dragostea mea; Jurnal de cord și Noapte bună, România – devine oglinda retrovizoare a României ultimilor 3 decenii din Mileniul II, privită prin ochiul vigilent al presei, în special al presei de tineret, reflecții întinse și în anii postdecembriști, în noua ipostază a ziarelor și revistelor noastre – statutul de presă privată. În ordine cronologică, revista ,,Viața Studențească” și viața interioară a acestei redacții, deschid seria unor amintiri a căror proiecție îndepărtată în timp nu este diminuată de acest impediment, ci, dimpotrivă, patina vremii a sedimentat esența trăirilor jurnaliștilor acestei reviste bucureștene, readuse la lumină de fostul redactorșef. Ca și în celelalte redacții în care a lucrat – indiferent de funcția ocupată – autorul ne aduce în prim-plan oamenii, colegii de redacție, colectiv format din gazetari tineri, dintre care cel care intrase în redacție ca simplu redactor îi face portretul redactorului-șef de la acea vreme, poetul Nicolae Stoian – formator al noii generații de jurnaliști, șeful care îi ajuta nu doar să deprindă ,,secretele” meseriei în care abia intraseră, ci îi sprijinea și în alte paliere personale, cum ar fi repartizarea de apartamente la proaspeții căsătoriți, petrecerea timpului liber împreună cu familiile. În politica generală de promovare a tinerelor talente în munca editorială, Nicolae Stoian, cel care avusese prilejul să învețe de la nume sonore ale literelor românești din acele vremuri (Ion Dodu Bălan, Mihu Dragomir, Ion Brad, Al. Oprea), oferea credit necondiționat tinereții și curajului de a spune ,,Da” sau ,,Nu”, în apărarea unei idei, spre a-i sprijini verticalitatea. În vibrația intimă pe care poetul redactor-șef o simțea ca pe o sevă revigorantă, s-au născut, probabil, și versurile: ,,Sîntem atît de tineri, ca poezia chiar E-un fel de-a fi al tinereții poate, Ca un surplus de sînge pe care, voluntar, Noi îl întoarcem vieții-ncărcat de sănătate”. Numai amintind numele unor tineri jurnaliști (unii dintre ei erau încă studenți) de la ,,Viața Studențească” – revistă a Uniunii Studenților din România, le vedem de la distanța deceniilor împătimirea pentru scris, pentru gazetărie: Tudor Octavian, Mihai Tatulici, Ion Cristoiu, Octavian Știreanu, Cornel Nistorescu. În cadrul subredacțiilor din Centrele Universitare erau promovați studenți precum: Vasile Astărăstoaie (Iași), Dan Lupescu (Craiova), Teodor Bulza (Timișoara), Ioan Gif-Deac (Petroșani), Ion Predoșanu și Grigore Zanc (Cluj-Napoca) Emulația ce acaparase energiile tinerilor jurnaliști într-un consens univoc, creator și, totodată, provocator, își avea izvorul în politica de deschidere a Statului Român spre construcție și creație – act ce situa România în fotoliul țărilor europene apreciate și respectate, așa cum descrie Nicolae Dan Fruntelată fenomenul: ,,Cînd Ceaușescu era tînărul lider politic apreciat de mai marii lumii pentru că știa să le spună «niet» sovieticilor și acoliților lor, De Gaulle și Richard Nixon defilau prin București, Ceaușescu defila prin Londra și Washington, pentru niște oameni tineri ca noi, care abia terminasem facultatea și simțeam un vînt de libertate (nu de Dunaevski, ci de Ceaușescu) era extraordinar”. Și, pentru că viața de student în România acelor ani se desfășura și dincolo de amfiteatre, laboratoare sau săli de curs, revista studenților nu a lipsit din viața culturală a acestora, implicîndu-se și reflectînd


o droaie de Festivaluri de pe scenele din marile centre universitare: Festivalul Național al Artei Studențești, Festivalul Brigăzilor Artistice, cel al corurilor, cel al teatrului studențesc (vă reamintesc Casa de Cultură ,,Grigore Preoteasa” cu Teatrul ,,Podul”), Festivalul Muzicii Ușoare, cel de Folk, de folclor etc. În taberele de la Izvorul Mureșului, din fiecare vară, programul ideologic era estompat de acțiuni și manifestări ale tinereții – distracție, discuții despre viață, despre cărți, despre viitor. ,,Tot aici apărea Nicu Ceaușescu, subțirel, elegant, însoțit de iubirea vieții lui, frumoasa și discreta Donca Mizil, doi oameni pe care i-am stimat mereu pentru că nu-și etalau poziția socială de «vîrf», ci se străduiau, parcă, să fie, simplu, unii dintre noi”. Pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, avertizez cititorii că entuziasmul debordant al autorului, în descrierea coordonatelor în care se desfășura viața atunci, în România, se referea la o perioadă-etalon, din viața Țării, după care... ,,Sigur, a durat puțin. Dar a fost suficient pentru ca țara asta umilită de toți să ridice puțin capul. A nu recunoaște acest lucru este cel puțin o infamie”. În continuarea ideii de mai sus, jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată emite o apreciere extrem de îndrăzneță, pe care, astăzi, mulți dintre noi nu avem curajul s-o exprimăm public. Dați-mi voie să o reproduc, pentru că mi se pare a fi ca un fulger ce trece prin norii cenușii ai propagandei antiromânești, desfășurată pe mai multe paliere politice actuale: ,,A admite golănia ideologică a celor care au declarat național-comunismul o realitate neagră a comunismului mi se pare o diversiune abilă, așa cum au fost toate cele generate dinspre cominternismul vechi și nou”. În 1976, de la conducerea revistelor ,,Viața Studen­ țească” și ,,Amfiteatru”, este numit redactor-șef la cotidianul ,,Scînteia Tineretului”, al treilea cotidian al țării, după ,,Scînteia” și ,,România liberă”, ziar cu un tiraj zilnic de peste un milion de exemplare. Această numire a avut loc într-un moment cu probleme pentru redacție, în sensul că acolo fuseseră niște anchete de partid, secretara de partid, ,,în prezent ziaristă la o televiziune care demască virulent comunismul, îl reclama pe redactorul-șef, nu era bine ca un scandal să afecteze imaginea cotidianului tineretului. Redacția era scindată, se cerea o soluție de afară”! Deși inițial a refuzat propunerea, la insistențele ministrului pentru problemele tine­ retului, Ion Traian Ștefănescu, tînărul jurnalist (avea 29 de ani) n-a avut încotro și a intrat în malaxorul editării unui cotidian, într-un timp în care trebuia să depășești anumite tipare de ordin politic, spre a fi mulțumit că faci ceea ce trebuie să faci. În pagini de o naturalețe plăcută cititorului, Nicolae Dan Fruntelată descrie impactul major pe care l-a simțit trecînd ca redactor-șef la un cotidian, unde a avut de înfruntat – în afara lipsei de experiență la un cotidian, și reacția de respingere a unora dintre noii colaboratori de la ziar, divizați în grupe de influență. Prin tact și răbdare, dar și prin ambiția caracteristică unui oltean, noul

redactor-șef, pe parcurs ce ,,intra în pîine”, își impunea autoritatea, reușind să închege un colectiv entuziast care să facă față cerințelor exprese ale jurnalisticii românești din acei ani. Și aici cartea este presărată cu nume de jurnaliști dăruiți patimii scrisului, care își foloseau nu numai talentul, dar și priceperea de a ajunge la rădăcina subiectelor pe care le urmăreau, de multe ori căutînd diferite subterfugii pentru a realiza o documentare obiectivă în condiții improprii. Pentru că numărul acestora, mulți dintre ei cu succinte caracterizări, depășește cifra de 100, făcînd imposibilă amintirea lor în acest context, vă propun să citiți acest volum de Istorie a presei, spre a-i întîlni pe cei care erau pe baricadele acestei instituții naționale în ani de transformări radicale pe care le trăia România. Găsesc de cuviință să redau un pasaj referitor la lupta pe care trebuia s-o poarte redactorul-șef cu cenzura vremii, mai bine zis, cu cerberii acestei pacoste, numită cenzură. Iată un exemplu edificator: ,,Era un mers pe sîrmă, mai ales că, a doua zi, totul era judecat la secția de presă, interpretat și telefonat, dacă, Doamne ferește, se supăra cabinetul Unu ori Doi, Nicolae și Elena, totul se vărsa în capul redactorului-șef. Asta în special cînd în fruntea Secției de presă era Duți Marinescu, fost fundaș la «Unirea Tricolor», fost ambasador în URSS, fost șef la «Scînteia», un tip coleric și înspăimîntat să nu-și piardă scaunul, degrabă urlatoriu către cei care făceau ziare și călcau linia de var a partidului pe care o păzea el, ca un militar zelos”. Desigur, nu lipsește din carte descrierea unor evenimente majore, de importanță națională, generate de redacție, sau la care ,,Scînteia Tineretului” a luat parte, cum au fost sărbătorirea Centenarului Războiului de Independență (1877-1977), sau manifestările intitulate ,,Întîlnirea tineretului cu istoria”, deși de la Cabinetul Doi veneau indicații în sensul ,,să se termine cu dezbaterile istorice, că noi sîntem un ziar de tineret, și avem sarcini în domeniul educației comuniste”. Probabil că tinerii care au luat parte la spectacolele de la Mărășești, Tîrgoviște, Izlaz, Costești-Hunedoara, Galați, Petroșani, Padeș, și în alte multe locuri din Țară, nu aveau aceeași părere... Dar, viața merge înainte. Astfel a mers și viața jurnalistului Nicolae Dan Fruntelată, care, după 4 ani la ,,Scînteia Tineretului”, cînd ziarul devenise emblema tineretului din fabrici și uzine, de pe ogoare, de pe șantiere, din instituții, redînd în paginile sale munca eroică a tinerilor, efervescența elanului lor tineresc, din ,,ordin de sus” a fost numit redactor-șef la ,,Luceafărul”, revistă a Uniunii Scriitorilor, tot într-un context delicat, pe care nu l-a înțeles, refuzînd acest transfer. Acest capitol din carte are o poveste demnă de un roman de suspans, poveste ajunsă pînă în Cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, unde proaspătul uns redactor-șef la ,,Luceafărul” a înțeles pe loc un lucru – nu mai e loc de întors! Dezvăluirile și amintirile din această redacție care se poate legitima cu generația ʼ60, cu urmașii lui Nicolae Labiș, cu Nichita Stănescu, Ion Hagiu, Ion Gheorghe, Cezar Ivănescu, cu Ion Alexandru, Cezar Baltag, cu marii prozatori, Eugen Barbu, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu și cu alți corifei ai literaturii noastre, fac deliciul cititorului – autorul posedînd capacitatea de a îmbina atmosfera de lucru într-o redacție cu varii întîmplări și intrigi inerente într-o asemenea familie eterogenă, care dau o notă particulară lecturii. Etapa ,,Luceafărul” ar putea face, singură, un teren fertil de studiu al fizionomiei revistelor literare ale acelor vremuri, cu studiul de caz cu implicații subtile în infrastructura polemicii

deschise, dar, mai ales, a unor răsturnări de situații nocive, așa cum ne apare poziția unor așa-ziși dezidenți, plătiți bine doar pentru că semnau statul de plată. După 1989, unul dintre aceste exemplare l-a sunat pe Nicolae Dan Fruntelată și l-a întrebat: ,,Ce ai de gînd?”. Într-o exprimare plastică, (încă) redactorul-șef la ,,Luceafărul”, a gîndit pragmatic: ,,Pe vremea aceea, prieteni, în ianuarie 1990, cînd un mare lider revoluționar care se făcuse că lucrează la TVR, în văzul națiunii, te întreba «Ce ai de gînd?» vedeai Kalașnicovul îndreptat spre pieptul tău”. Rezultatul? Desființarea ,,Luceafărului” simultan cu izgonirea ,,leproșilor”! În partea a IV-a – ,,Presă și democrație cît încape” – gazetarul șomer întreprinde o reală radiografie a presei autohtone după 1989, sub imperiul crud al realității: ,,Noi am încercat să ne facem în continuare meseria de gazetari, pentru că rămăsesem șomeri, pentru că aveam familii, pentru că am descoperit că nu prea știam să facem altceva”. În acei ani cu o desfășurare incertă, Nicolae Dan Fruntelată și-a etalat aplecarea spre jurnalismul de atitudine și, ajutat de prieteni, a lucrat în diverse redacții (mai mult sau mai puțin vizibile), cea

mai fructuoasă activitate fiind aceea în care, timp de 4 ani, a fost redactor-șef la ,,Românul”. A ajuns chiar secretar de Stat, șef al Departamentului Informațiilor Publice în Guvernul Văcăroiu, după care iar șomer, apoi angajat la Televiziunea ,,România de mîine” a prof. Aurelian Bondrea, rectorul Universității ,,Spiru Haret”, plecînd de aici la vîrsta pensionării. ,,Nu pentru că n-aș mai fi putut munci acolo, ci pentru că n-aș mai fi putut face ceea ce credeam eu că e util, că e important pentru cauza acestei instituții”. Încă o dată se probează caracterul ferm și loial crezului de jurnalist a lui Nicolae Dan Fruntelată cu inima, nu doar cu condeiul. Cartea a doua – ,,Jurnal de cord” – descrie zilele pline de emoție și speranță, cînd, la o clinică din Tîrgu Mureș, a suferit o intervenție chirurgicală pe cord deschis, cu implantarea de by-pass, în încercarea de potolire a inimii jurnalistului, obosită după presiunea unei jumătăți de veac pe cărările cu spini ale muncii de gazetar. Poate că este pentru prima dată cînd aș fi vrut ca cele două pagini din mijlocul revistei să se dilate, ajungînd la capacitatea de trei. Multe trăiri și multe învățăminte desprinse din ,,Cursa de Fluturi” aș mai fi putut orîndui în text. Din păcate, ne oprim aici! Nu înainte de a mai reda un citat, tot asemenea unui crez de jurnalist român, cu suflet de patriot: ,,Aș vrea să fie această carte o fereastră spre trecut, cu prietenie și duioșie, dacă vă sînt străine asemenea sentimente, iertațimă, eu, însă, nu pot să uit ce-am fost și cît am fost”. GEO CIOLCAN


14

Vineri, 21 februarie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei România de lîngă noi

Cernăuți – mica Vienă a Estului (2) Cernăuți, oglindă a imperiului În perioada 1850-1910, Cernăuțiul a cunoscut o creștere semnificativă a populației, atît ca rezultat al dezvoltării sale economice, cît și al stabilirii unor comunități străine în oraș. Astfel, dacă în 1850, orașul avea o populație de aproximativ 20.000 de oameni, pînă în 1910 numărul locuitorilor crește de patru ori, ajungînd la 87.000. Pe lîngă români și germani, mai locuiau aici evrei (cu o comunitate numeroasă), ruteni, polonezi și armeni, făcînd din Cernăuți un oraș multietnic și multiconfesional, cu o pondere semnificativă de străini. Nu este de mirare, așadar, că orașul bucovinean a căpătat un aer cosmopolit și a devenit un centru cultural important, căruia i s-a acordat, în 1875, onoarea de a deveni cel mai nou centru universitar al Imperiului Austro-Ungar, la 9 ani după ce devenise oficial și capitală de provincie (cînd Bucovina primește, în sfîrșit, statutul de provincie autonomă în cadrul imperiului). Un rol fundamental în dezvoltarea orașului în această perioadă l-a avut polonezul Anton Kochanowski, care a ocupat funcția de primar timp de 26 de ani, între 1866-1874, iar apoi din nou în 1887-1905. Sub administrația sa, în Cernăuți s-a modernizat sistemul de canalizare și sistemul public de transport (prin achiziționarea de tramvaie electrice) și s-au construit mai multe uzine și centrale pentru alimentarea orașului. Kochanowski are, așadar, meritul de a fi contribuit enorm la schimbarea la față a orașului, astfel încît, la începutul Secolului XX, Cernăuți era recunoscut drept un adevărat oraș centraleuropean, primind numele de „Mica Vienă”.

Din istoria oraşului •1783 și 1786: Împăratul Joseph al II-lea vizitează Cernăuți. •1828: Împăratul Franz I al Austriei și Împăratul Alexandru I al Rusiei se întîlnesc la Cernăuți, înaintea unei întruniri în cadrul Congresului Sfintei Alianțe. •1864: Cernăuți devine capitala provinciei autonome Bucovina și obține statutul de autonomie publică locală. Tot acum se organizează primele alegeri pentru postul de primar, cîștigate de Jakob Petrowicz (de origine armeano-polonez). •1866: Este inaugurată linia de cale ferată Cernăuți-Lemberg (Liov), care leagă capitala bucovineană de Viena. Anton Kochanowski este ales primar. •1866-1867: Orașul este afectat, mai întîi, de o epidemie de holeră, pentru ca apoi un mare incendiu să distrugă cartierul evreiesc. •1875: Este înființată Universitatea din Cernăuți, prin decret al Împăratului Franz Joseph. La început, universitatea avea trei facultăți: Drept, Filosofie și Teologie ortodoxă. •1898: Vizita Regelui Carol I al României la Cernăuți. Sfîrșit HISTORIA.RO

Jurnal de pe Frontul de Est (51) 25 februarie 1942 - Pe frontul de la Sevastopol, în sectorul de acţiune al Brigăzii 1 munte, trupele sovietice dezlănţuie o intensă pregătire de artilerie şi branduri (la orele 5.00), asociată cu lovituri executate de aviaţie şi de artileria de pe navele de luptă din zonă. Atacul a fost început peste o oră, cu şase batalioane de infanterie, fiind reluat în cursul de zilei de 10 ori. Cu toate că nu a înregistrat nici un rezultat, inamicul pierde circa 300 de morţi şi 700 de răniţi; pierderile trupelor române se ridică la 45 de morţi şi 92 de răniţi. - Atmosfera luptei este descrisă astfel în jurnalul de operaţii al Batalionului 3 vînători de munte: „Din zeci de guri de foc, sute de proiectile de toate calibrele bombardează poziţiile. Nu se vede la nici un pas. Totul este fum, praf şi foc. Cîteva bordee au luat foc din cauza proiectilelor incendiare. Sergentul Petrescu, cu mîna dreaptă ciuruită de un glonţ, trage la puşca-mitralieră şi face dezastru. Între timp, sergentul Stanciu moare cu mitraliera în braţe. În poziţie rămîn doar caporalul Cateloiu şi soldatul Vasile Smeu, care decid să moară eroic. Pun sacii după gît, sar afară din şanţ şi se reped spre ruşi aruncînd cu grenade şi urlînd. Minune! Bolşevicii o iau îngroziţi la fugă, urmăriţi de grenade, pînă la 200 metri dincolo de liniile lor de plecare. Bravii noştrii ostaşi, voioşi şi încîntaţi de fapta lor se înapoiau spre bordee. Un proiectil de artilerie grea îi îngroapă pe amîndoi. Peste o jumătate de oră soldatul Smeu îşi revine. Vede că este rănit, iar bravul lui comandant de grupă moare. Se tîrăşte pînă la comandantul lui de pluton căruia îi raportează totul”. - Numeroase au fost situaţiile în care militarii români au avut, pe front, şi noroc şi neşansă/ghinion. Medicul locotenent Eagner din Batalionul 3 vînători de munte a avut… ghinion. „Locotenentul medic Wagner se pregătește de plecare. Nu-și găsește oglinda să se bărbierească. Îi dau ciobul meu. Fără să-l observ, iese din cazemată și merge la W.C. La ușă îl întreabă pe observator: «Ce mai e nou? Rușii de ce nu trag astăzi?». Face cîțiva pași și ca din senin un proiectil de aruncător mijlociu - 82 mm - cade în șanț și-l lovește în plin. A fost sfîrtecat: plămînii i-au ieșit prin umeri, cazemata se umple de fum. Lampa de carbid se stinge. În acest șanț de comunicație spre W.C. nu căzuse pînă astăzi nici o bombă, luni de zile. Bietul Wagner, cît s-a păzit în fel și chip. Moartea haină l-a pîndit, l-a urmărit pas cu pas și l-a răpus tocmai cînd nădăjduia mai mult spre bine. Este ora 9.40. Venise între noi la 29 ianuarie și-l schimbase pe sublocotenentul medic Bischow, care, la rîndu-i, îl înlocuise pe căpitanul medic Giurcan, rănit și evacuat. Astăzi trebuia să plece, după ce-și pregătise totul. Stînd la gura sobei, îmi povestea că la Sibiu are o soție vrednică și o fetiță de 12 ani; o casă proprie, frumoasă și un cabinet medical modern... Am făcut împreună multe planuri de viitor. Scria în fiecare zi la ai lui de acasă. Acum zace întins, fără suflare, în cavoul nostru; n-a scos un cuvînt bietul” (Maiorul Vasile Scîrneci în Jurnal). - Ataşatul militar român la Berlin informează Marele Stat Major care era poziţia feldmareşalului Wilhelm Keitel faţă de cererile românilor de a se constitui „un sector distinct” în care să lupte marile unităţi române. Feldmareşalul german aprecia că acest lucru „intra perfect” în intenţiile şi vederile Înaltului comandament german, dar nu puteau fi „uşor realizabile” deoarece unităţile erau „extrem de amestecate astfel încît de multe ori nici diviziile nu mai sînt laolaltă, fiind constituite în grupuri de forţe deseori complet separate unele de altele”. A promis că marile unităţi române vor fi regrupate „cînd va fi posibil”, acolo unde se va putea. Impresia ataşatului militar era că Înaltul comandament german „ar ezita să lase părţi prea mari din frontul în luptă în seama

exclusivă a unor comandamente şi trupe aliate, oricare ar fi acestea”. La cabinetul militar al Mareşalului Antonescu se primesc informaţii referitoare la „voci din Armată” care afirmau: - „Nu trebuie făcută nici o deosebire între ofiţer şi soldat cînd este vorba să se răsplătească o faptă vitejească pe cîmpul de luptă; - Să se acorde avantaje ofiţerilor în timpul servit pe front; - Inspecţiile şefilor să nu fie anunţate pentru ca ei să vadă realitatea; - Instituţia sfîntă a Armatei este plină de nepoţi, fini etc. Ar fi timpul să dispară nepotismul şi favoritismul din Armată; - De asemenea, nu s-a auzit că ar fi căzut pe front vreun om politic. Neamul românesc în frunte cu floarea armatei, care luptă pe front şi ştie să respecte legea tăcerii, cere ca oamenii politici şi învîrtiţii lor să plece pe front”.

27 februarie 1942 (1) - La 27 februarie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, circa două divizii sovietice au atacat în forţă de pe poziția întărită de la Parpaci (în spaţiul îngust dintre peninsulele Crimeea şi Kerci), cu efortul principal în sectorul Diviziei 18 infanterie (la Djantora), comandată de generalul Radu Băldescu, și parțial în zona de acțiune a Diviziei 46 infanterie germană. - Sprijinită de tancuri și armament greu, infanteria inamică a atacat (pe o ceață deasă, cu vizibilitate sub 200 de metri), cu efortul principal în sectorul Regimentului 18 infanterie, care a fost obligat să lupte în retragere pînă la sosirea elementelor de întărire din diviziile 22 și 28 infanterie germane. Pînă în seara zilei, sovieticii au pătruns, la flancul stîng al diviziei române, 8 km, pe un front de 4 km. - Pentru restabilirea situației, Regimentul 213 infanterie german și Regimentul 18 infanterie român au contraatacat (în dimineața zilei de 28 februarie) spre Tulumceak și înălțimea cu cota 19,8, înaintînd circa 3 km, fără a se reuși cucerirea vechii poziții. La orele 15.00, sovieticii au contraatacat, la rîndu-le, cucerind înălțimea cu cota 25,3 și satul Kiet, localitatea fiind recucerită de Regimentul 213 infanterie german către orele 21.00. În final, frontul avea să fie stabilizat pînă la 8 mai cînd a fost declanşată marea ofensivă germano-română spre oraşul Kerci. - Printre cei care au căzut în luptele din 27 februarie 1942 s-a aflat și colonelul Emanoil Lucescu, comandantul Regimentului 36 artilerie, care ocupa o poziție de luptă la nord-vest de Tulumceak. Rănit grav de schijele unui proiectil inamic, ofiţerul decedat a doua zi, fiind înmormîntat în localitatea Kalai (Crimeea). - Între cauzele înfrîngerii Diviziei 18 infanterie, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a enumerat, pe lîngă greșelile proprii de conducere și de execuție, frontul mare (18 km) pe care a fost dispusă marea unitate română, insuficiența forțelor combatante (opt batalioane de infanterie, din care numai patru în linia întîi și 15 baterii de artilerie - 10 române și cinci germane), „lipsa unei idei clare și hotărîte la comandamentul diviziei”, „amestecul prea mare al comandamentelor germane în unele atribuții ale comandantului Diviziei 18 munte”, „lipsa unui comandament superior român care ar fi putut interveni în condiții oportune”. - Încercînd să se disculpe, generalul Radu Băldescu a invocat „amestecul continuu și în toate detaliile” al ofițerilor germani delegați de Corpul 42 armată, care a făcut să nu cunoască precis „pînă unde se poate extinde inițiativa și răspunderea sa”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


pO

15

Vineri, 21 februarie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Printre românii din Valea Timocului (1) Într-un ţinut de la sud de Dunăre situat la confluenţa dintre Bulgaria şi Serbia, cîteva sute de mii de conaţionali de-ai noştri se încăpăţînează să păstreze şi să ducă mai departe o oază de românitate. „Unii zic că sînt 500.000, alţii 300.000. Important este că sînt acolo, au o cultură tradiţională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănăţean” (acad. Eugen Simion). În Serbia, țară cu care România a statornicit, de-a lungul istoriei, relații solide, trăiesc însemnate comunități de români în teritorii care au aparținut, acum mai bine de 2.000 de ani, Daciei regelui Burebista. Vremea din urmă dovedește însă că Belgradul nu ne mai este atît de frate de vreme ce refuză să acorde vlahilor timoceni dreptul de a vorbi limba maternă! De altfel, ca să fim corecți, nici Sofia, deși a ajuns în familia europeană, nu se dă peste cap să respecte statutul minorităților românești din Timocul bulgăresc. Singurii norocoși se pare că sînt, sub acest aspect, bănățenii din Voivodina, care pot utiliza oficial limba română.

(

RM

naționale, în defavoarea românilor. Regiunea bulgară Vidin are o populație de 130.074 locuitori, din care cîteva mii sînt români (satul Gîmzova, populat aproape exclusiv de români, are cîteva mii de locuitori). Și aici, chiar dacă Bulgaria a aderat la UE, drepturile românilor nu sînt bine respectate, frații noștri neavînd școli sau ziare în limba română. Locuitori ai acestor pămînturi cu mult înainte de stabilirea aici a bulgarilor şi a sîrbilor, românii timoceni au fost dintotdeauna victime ale politicilor de asimilare şi deznaţionalizare ale guvernelor de la Sofia şi Belgrad: ,,Între Dunăre şi Murava, prin poiene largi, prin văi mănoase, pe cîmpii grase în păşune, rămîn pradă streinului şi pe mai departe fraţi de-ai noştri. Fraţi în credinţă, în limbă, în port şi obiceiuri. Dacă străbaţi Banatul şi te cuprinzi la vorbă şi cunoşti bănăţeanul şi treci apoi în valea Timocului, rămîi uimit de identitatea spiritului românesc de aici şi de dincolo. Peste unii şi peste alţii au trecut aceleaşi plăgi, timp de sute de ani.

Valea Timocului sau locul unde limba română este interzisă Timocul, cunoscut și sub numele de Valea Timocului sau Craina Timocului, este o regiune a vechiului Imperiu Traco-Dacic, situată în lungul rîului cu același nume și în zonele montane riverane. Regiunea este împărțită astăzi între Sebia (Branicevo, Morava de Est, Bor, Zaječar) și Bulgaria (Vidin). În perioada 60-44 î.Chr., Timocul era inclus în statul dac al lui Burebista. Romanii cuceresc regiunea în anul 29 î.Chr., ocupația durînd pînă în 271 d.Chr., răstimp în care are loc o profundă romanizare a populației. După retragerea aureliană, mare parte din zonă a fost inclusă în noile provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. În Secolele V-VII are loc invazia slavilor, în Secolul

Româncă din Valea Timocului al X-lea se produce creștinarea băștinașilor, iar timp de 400 de ani zona trece sub stăpînirea țaratelor bulgar, vlaho-bulgar și sîrbesc. Pînă în 1817, anul reînființării statului sîrbesc, românii timoceni trăiau într-o unitate administrativă comună, care se numea Provincia Morava-Lom și era situată pe o mare parte a teritoriului vechilor provincii Moesia Superior și Dacia Aurelienă. Unii naționaliști sîrbi și bulgari pretind că, în Antichitate, în Peninsula Balcanică

trăiau trei mari popoare: celții, care ar fi dispărut fără urmași; ilirii, din care au apărut albanezii; traco-dacii, din romanizarea cărora s-a format poporul român. Ei susțin că vlahii din Timoc nu ar fi traci sau daci, ci slavi romanizați. Alți istorici cred că Serbia modernă ar fi apărut ca o creație a politicii austriece de pătrundere în Peninsula Balcanică. Cît despre Serbia, printr-o intervenție militară din anul 1833, stabilește granița statului la rîul Timoc, despărțindu-i pentru prima dată pe românii din regiune între Timocul sîrbesc și Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească. Eroul sîrbilor, Obrenovici, inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Dascălii vlahi sînt înlocuiți de alții sîrbi, iar locuitorii au fost forțați să-și modifice numele, adăugînd terminația „ici, ovici sau evici“. În toată această perioadă, populația romanizată s-a menținut în zonele muntoase (numite de slavi – vlasi, vlaši, vlašić, vlašina, vlahina, stari vlah, romanija planina ș.a.) pe durate diferite, slavizînduse parțial între Secolele al XIV-lea și al XIX-lea, dar dăinuind pînă în ziua de azi în bazinul Timocului, în care se vorbește limba daco-română. Timocul sîrbesc are o populație de 712.050 de locuitori. Majoritatea populației este oficial de etnie sîrbă, însă există un grup reprezentativ de români (oficial sînt împărțiți între vlahi și români), care numără 35.330 de persoane (5,9%). Trist este că Belgradul le-a suspendat românilor din Valea Timocului aproape toate drepturile; statul nu le asigură școală cu predare în limba maternă, nu le permite să-și construiască biserici etc. În unele zone locuite de români, după anul 2000 au fost instalați refugiați sîrbi din foste provincii iugoslave, intervenindu-se asupra proporțiilor

În timpul acestor secole, însă, alţii au fost asupritorii noştri şi alţii ai celor de dincolo de Dunăre” (articolul ,,Valea Timocului”, publicat în ziarul ,,Românul” din 2 iulie 1919).

Mărturia unui român timocean (1) Trecînd peste toate vicisitudinile istoriei, românii de dincolo de Dunăre au reuşit să îşi păstreze identitatea naţională, culturală şi spirituală. Mărturiile culese în anul 1936 de reporterul Ion Tic şi publicate într-un amplu articol în numerele din 2, 9 şi 16 decembrie 1936 ale revistei ,,Ilustraţiunea Română” ne dezvăluie cîteva episoade ale aceste lupte: ,,Omul ne povesti apoi că e de loc din Şeul românesc, cam de prin părţile unde, cu toată vitregia împrejurărilor şi sălbăticia bulgarilor, viaţa românească s-a păstrat neîntinată, tocmai pentru că duşmanii au încercat să o distrugă din rădăcini. - Acum eşti, desigur, liniştit şi mulţumit. - Liniştit, da; dar mulţumit, nu. Îmi văd de plugăria mea şi nimeni nu mă supără. Dar gîndul hoinăreşte

mereu spre meleagurile unde dorm bătrînii care mai blestemă din morminte nelegiuirile bulgarilor… Am pătimit şi eu destule. Dar mă gîndesc la ce pătimesc şi astăzi ai noştri, fără altă vină decît aceea că-şi păstrează limba şi datina românească. (va urma) Deieri-deazi.blogspot.com, Lumeasatului.ro


16

Vineri, 21 februarie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pastila sãptãmînii

Puterea oamenilor de treabă (urmare din pag. 1)

Și totuși, cum? Românii nu sînt foarte atenți la ce se întîmplă în jurul lor, și, într-un fel, asta este o chestiune explicabilă. Sînt atît de ocupați să supraviețuiască încît nu au timp să judece la rece faptele care se întîmplă în fața lor. Alții au deja mintea spălată cu detergentul manipulator emanat de presa main-stream, așa că nu avem nici un fel de pretenție de la ei, chiar dacă, din păcate, reprezintă o majoritate. Ei sînt masa de manevră a celor care conduc, așa că spălații pe creiere trebuie să fie lăsați în pace, pentru că ei sînt cei care, prin mobilizare, fac cel mai mare rău țării. Există, însă, o minoritate în România, un maxim 5%, care încearcă să miște ceva, să facă ceva, să se implice în ceva, să simtă că participă la construirea unui drum mai bun pentru țara în care trăiesc. Din păcate, acești 5% sînt și ei destul de ușor de manipulat, pe de o parte, dar sînt și destul de leneși cînd e vorba de ceva acțiune. Se ascund prin online, stau pe Facebook și își varsă oful din fotoliu, nefăcînd mai nimic în privința dorinței lor lăuntrice de a se implica. Frecventează partide așazis naționaliste și își arată pumnișorii prin sălile lor de întîlniri, dar simt că cei care se dau patrioți nu le cer nimic altceva decît un vot. Ei bine, acești 5%, dacă sînt mobilizați puțin, pot deveni micul bulgăre de zăpadă care, odată pornit, poate genera schimbări notabile la nivelul politicii românești. Problema care se pune este cu totul și cu totul alta: cum îi determinăm să se ridice din fotolii și să coboare în stradă? Mă uit cum cîțiva foști politicieni încearcă să își atragă simpatizanți sau spectatori, lansînd mesaje de mobilizare în online, unele chiar legitime și de bun simț, care nu sînt mai deloc urmate de cei care, la nivel declarativ, se numesc patrioți. Nimeni nu se ridică pentru a-i urma, nimeni nu face nici cel mai mic gest de a fi solidar în stradă cu cel cu care este solidar în online. De ce? Care să

Un viitor incert Dacă lăsăm în urmă problemele reale pe care România le are în plan politic, economic și social, și ridicăm ochii la ce se mai întîmplă prin lume, ar trebui să ne gîndim serios că viitorul nostru devine din ce în ce mai incert. În Siria, la Idlib, se prefigurează o confruntare Turcia – Siria sub privirile oarecum indecise ale Rusiei. Erdogan ne-a obișnuit cu modul său iresponsabil și inconsecvent de a fi, o reacție, probabil, a șocului loviturii de stat din anii trecuți, moment în care a fost salvat de Rusia, via Iran. Problema este ce va face Rusia: își va lăsa aliatul pradă Armatei turce, date fiind interesele economice actuale dintre Turcia și Rusia, sau își va proiecta forța asupra celor care se fac totuși vinovați de situația din Idlib, adică Turcia? Armata siriană este destul de obosită, nu foarte dotată, dar este motivată și are o experiență de luptă de aproape 9 ani. Are mari șanse să se impună într-o luptă directă cu Armata lui Erdogan, care chiar dacă este mai bine dotată și utilată, nu este atît de determinată precum sirienii. În perioada următoare vom ști răspunsul la această întrebare. Tot lui Erdogan i se datorează, în mai mică parte, este adevărat, și tensiunile din Libia. În acest mod, Turcia tinde să își arate abilitățile de putere regională, proiectîndu-și forța armată acolo unde interesele sale o cer, fie că vorbim aici de Siria, fie că vorbim de Libia. În ambele cazuri, Rusia se află de partea cealaltă a

fie motivul acestei ,,trădări” a celor din online, a zonei reale de acțiune? 1. Să fie cei din online doar niște amărîți care nu se simt bine în viața de zi cu zi și acolo, în online, se simt și ei băgați în seamă? E o variantă, chiar dacă nu se aplică 100%. 2. Să nu iasă pentru că nu sînt plătiți cu ziua, sau oarecum mobilizați de alții – și mă refer aici la Servicii și la alte canale de mobilzare? Și asta este o variantă foarte pertinentă, care se aplică, evident, celor spălați pe creier și celor care se încadrează la punctul 1. 3. Le este, oare, frică de penibil, de se văd doar doi, trei neajutorați care strigă în van că vor schimbare? Și asta este o variantă, mai ales că românul, în general, se mobilizează și se pune mereu în spatele unui ,,pionier” cînd e vorba de explorarea unor ,,teritorii noi”. Și tot el, românul, în multe cazuri, îl „ucide“ pe acel ,,pionier” cînd nu mai are nevoie de el. Asta dacă nu îl beștelește și îl mazilește mediatic, cum se și întîmplă, de altfel. Să ne amintim aici de 1989 și de luptele pentru putere date între cei pro și cei contra Iliescu, în luna ianuarie 1990, și de acea renumită întrebare pe care Mazilu i-a adresat-o fostului președinte în 12 ianuarie: ,,Ce ați făcut în ultimii 5 ani, domnule Iliescu?”. 4. Să fie doar frica de sistem? Să nu iasă românul în stradă cînd vede că nu există dreptate, de frica să nu fie bătut, arestat, marginalizat, concediat etc.? Putem spune că există șanse ca acest lucru să fie adevărat. Românul iese în stradă cînd știe că nu riscă prea mult. Mă întorc în timp, în 1989, cînd majoritatea românilor au ieșit la bătaie după ce elicopterul lui Ceaușescu a decolat de pe clădirea CC. Să fie și acum valabilă această paradigmă? 5. Altele? Eu nu știu și nu înțeleg cum se pot mobiliza oamenii de bine din această țară pentru a interveni și a face ceva bun. Știm că Serviciile conduc, e clar. Deci, teoretic, de la nivelul lor trebuie să plece această schimbare, cei din eșaloanele inferioare, acei băieți de treabă, trebuie cumva să facă ceva în această direcție, pentru că, din cîte văd, românii de rînd nu au de gînd să fie cetățeni europeni cu drepturi depline, îl loc de slugile care sînt acum. Nu știu care sînt răspunsurile la aceste întrebări, dar știu direcția în care trebuie să ne îndreptăm. Nu ne

rămîne nouă, celor care știm drumul, decît să îl urmăm și să sperăm că, pe măsură ce îl străbatem, să întîlnim din ce în ce mai mulți români care merg în același sens, astfel încît, odată ajunși la destinație – fie în Piața Victoriei, fie în Piața Constituției – să ne regăsim mii, zeci de mii, sute de mii, poate chiar milioane. Și atunci putem spune că noi, românii, sîntem pe drumul cel bun. Și pentru că în toate există un început, cei care vor să iasă din zona de confort din online și să dezbată în zona reală a vieții alături de alți români, nu trebuie decît să își stabilească o zi din săptămînă și o oră, un loc și un mod sincer de abordare, astfel încît cei doi de azi să fie cei trei de mîine și cei patru de poimîine să fie milionul de români de peste o săptămînă. Pentru ca o mișcare a românilor pașnici și de treabă să înceapă, este nevoie ca cel puțin doi oameni să se întîlnească într-o zi, și împreună să facă primul pas spre această reUnire a românilor. Credeți că este greu? Nu! Nu atîta vreme cît pornești la drum mînat de valori mai presus de cele proprii, și pui interesele țării în care te-ai născut, pe primul plan. Pentru că, dacă mergi la acea întîlnire cu gîndul să te îmbogățești, atunci nu doar că îți pierzi timpul, dar mai pierzi și timpul, și șansa altora de a lupta pentru viitorul lor. Ce este, însă, intersant în această ecuație este faptul că, indiferent cît de mult fug românii de răspundere și de implicare, va veni timpul în care vor fi fortați să dea piept cu realitatea. Să nu uite o vorbă mare, și anume că ,,dacă nu lupți azi pentru crezul tău, o să mori mîine pentru crezul altuia”. Și acest lucru se va întîmpla fie că alegi prima cale, fie că ți se impune a doua. Alegerea este încă în mîna românilor de treabă, dar nu pentru foarte mult timp. Sper ca România să se trezească într-o zi, fiecare român să asculte versurile Imnului național, să renunțe să își mai plîngă de milă sau să se ascundă după vorbele goale ale neputinței și să facă ceea ce trebuie făcut – să coboare în stradă, să își salute vecinul și, împreună, să își ceară dreptul la o viață mai bună. Nu este greu, nu este imposibil. Este la fel de simplu ca a lua masa la un restaurant, doar că de data asta nota de plată nu o achiți tu, ci cei care te-au jefuit timp de peste 30 de ani.

mesei de negocieri, chiar dacă, la nivel declarativ, declară că nu se implică prea tare în Libia. În China, inamicul este microscopic și al naibii de mobil. Sînt mii de oameni infestați, sute, poate chiar mii de oameni morți. Nu există remediu. Deasupra orașului Wuhan, aflat în carantină, se identifică gazele emise de crematorii, acele instrumente finale de rezolvare a problemei, pentru că se pare că îngroparea celor morți nu este suficientă pentru a combate epidemia. Între SUA și Rusia se dă un adevărat război al piețelor de desfacere – acolo unde Rusia vrea să vîndă, imediat vin SUA și pun sancțiuni. India vrea să cumpere S400 și fregate din Rusia, SUA amenință cu sancțiuni India și companiile care vor intermedia afacerea. Mexic dorește să cumpere elicoptere din Rusia, SUA impun sancțiuni și, ca atare, Mexic renunță. Indonezia dorește să cumpere avioane din Rusia, se pare că SUA au înaintat deja amenințări cu sancțiuni economice. Și lista continuă, fie că vorbim de Nord-Stream 2, fie de alte proiecte economice sau militare pe care Rusia vrea să le implementeze, dar cărora SUA se opun. Acest război aparent nevinovat și pașnic este extrem de periculos, pentru că încă nu știm pînă unde este dispusă să se retragă economia rusă. Este clar că în acest moment pumnul Americii se strînge tot mai mult și sugrumă economia Rusiei, fiind o chestiune de timp pînă cînd totul va erupe, fie printr-o implozie, așa cum a pățit URSS, fie printr-o explozie, așa cum au făcut Japonia și Germania în preajma celui de-al II-lea război mondial.

America își impun punctul de vedere cam peste tot, afectînd inclusiv unii aliați, respectiv Franța. În fapt, șansele Franței de a rămîne în prim-planul geopolitic este să se rupă de plutonul impus de SUA, și să ducă o politică independentă. Altfel, propria ei industrie de apărare și cea civilă se vor confrunta rapid cu o criză majoră. Faptul că Australia și India mai cumpără arme din Franța reprezintă doar o mică supapă, pentru că SUA, cu un Trump decis să impună produsele americane peste tot, vor acapara poate în totalitate piața de desfacere a francezilor, lucru care va aduce multă amăreală la Paris. În ceea ce privește Germania, ea este deja ruptă de pluton, de facto, chiar dacă la nivel oficial neagă acest lucru. În Orientul Mijlociu s-a așternut o pace cenușie, un compromis temporar între Israel și Iran, între Rusia și toți jucătorii de acolo, între SUA și întreaga lume. Cît o să dureze, încă nu știm, deoarece în prezent toți jucătorii își ascut săbiile și așteaptă un moment de slăbiciune al inamicului. Iran caută aliați, SUA bagă zîzanie între Turcia și Rusia, Israel își apără interesele și bombardează punctele iraniene din Siria, iar restul țărilor așteaptă să vadă cine va aprinde butoiul cu pulbere. Rămîne să vedem. Cert este că ne aflăm în preajma declanșării unor evenimente importante, așa că nu ne rămîne decît să așteptăm. Poate că vom fi doar martori, poate că vom fi parte din planul ce va urma. Cert este că factorii de decizie își așază încă piesele pe tabla de șah.


RM

17

Vineri, 21 februarie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Mafia farmaceutică În toamna anului 2006, un scandal de proporţii a zguduit sistemul de ocrotire a sănătăţii din Rusia. Au fost arestaţi şapte conducători ai Fondului federal de asigurare medicală obligatorie, inclusiv un general F.S.B. Se spune, conducerea Fondului primea mită de la conducătorii secţiilor teritoriale ale acestuia pentru obţinerea comenzilor de stat la livrarea medicamentelor persoanelor cu înlesniri. Cinci mari companii farmaceutice (numite distribuitori federali) au primit în anul 2005 de la buget şi au împărţit între ele 1 miliard 400 de milioane de dolari pentru procurarea medicamentelor. Escrocheria consta în faptul că, înainte de a nimeri la pacient, medicamentele mai treceau prin minimum două firme intermediare, care îşi scoteau o anumită porţie de bani. Astfel, preţul unui medicament trecut prin reţeaua mafiotă era cu 80% mai mare decît la producătorul acestui medicament. Farmaciilor realizatoare subordonate acestor companii le este interzisă procurarea medicamentelor direct de la producător. În urma a 150 de percheziţii efectuate de către Procuratură în 18 regiuni la trei companii distribuitoare au fost confiscate bunuri în valoare de 5 milioane de dolari. De ce tăceau persoanele care trebuiau să verifice corectitudinea utilizării banilor publici? Pentru că şi ele aveau un anumit procent din schemă. Shema de tîlhărire a banilor contri­buabililor nu e invenţie rusească. Este folosită în toată lumea capitalistă, cu anumite variaţiuni. Altă schemă, descrisă în Franţa (dar se foloseşte şi în alte părţi): creşterea preţului medicamentului de 3-4 ori la trecerea lui dintr-un oraş în altul. Cu cît e mai mare preţul, cu atît e mai mic impozitul plătit de către laboratorul farmaceutic producător. Statul închide ochii, deoarece apără interesele laboratoarelor. Un francez a descris tipul „american” de escrocare mafiotă, tip utilizat şi de neamericani, prin simpla şi şarlataneasca majorare de către firma producătoare a preţului preparatului medicamentos. Astfel, firma despre care era vorba,

Coronavirusul sistemului

Situațiile din domeniul instituțional al sănătății, care pot fi extinse în orice segment public, arată lipsa în formă întreținută a unor coduri de conduită, respectiv a unor proceduri care să oblige la conformitate primul și ultimul funcționar în exercitarea atribuțiunilor de serviciu. În prezent, pînă la activarea legii, a Parchetului și instanțelor, există un întreg sistem de fraudare, constituit pe inerție și abuz, care face imposibilă disciplina legală din instituții. Acest vid permite oricăror persoane aflate în poziții de asigurare a managementului o libertate de acțiune personală inacceptabilă. Iluzia că legea, mult invocata lege, devine aplicabilă în aceste situații se dovedește a fi mult mai mare decît ne-am imagina. Confruntarea directă a oamenilor cu viciile acestui mod de disfuncționalitate publică permite din partea instituțiilor abuzuri de natură criminală, dar și posibile șantaje. Avîndu-se în vedere crudul război pe resurse, care se regăsește oriunde, lipsa unei organizări optime și de netrecut a transformat viața publică instituționalizată într-o mizerie calificată ale cărei costuri pun în dificultate însăși existența statului sub aspect economic și administrativ. Că un ministru poate semna cu de la sine putere, în numele unei legislații inventate, plăți, achiziții, scheme de personal, dispoziții fără să fie verificat și fără să răspundă personal este o noutate judiciară

timp de trei ani a furat 72 de milioane de franci noi, păgubind Serviciul de asigurare socială, Asigurarea medicală a persoanelor şi pacienţii. Apoi s-a ascuns de plata impozitelor în ,,raiuri fiscale”. Conform legislaţiei, firma trebuia să plătească o amendă egală cu valoarea triplă a mărfii, adică 216 milioane de franci. Însă a plătit o amendă de doar 40 de milioane de franci. Compania continuă activitatea. Toate acestea, cu binecuvîntarea ocîrmuirii. Mafia medicamentelor de la noi utilizează pe larg această tîlhărie, precum este înlăturarea din comercializare a medicamentelor ieftine şi achi­ ziţionarea preparatelor cu acţiune similară extrem de scumpe (de 10-20 de ori) comparativ cu preparatele înlăturate. Farmaciile nu pot procura medicamente corespunzătoare relativ ieftine direct de la producători, în timp ce o mulţime de leacuri ieftine, eficiente, verificate de-a lungul anilor au dispărut din farmacii. Mai există reţele semi-oficiale de distribuire a unor produse, cică din plante, cică ele nu-s leacuri, dar care ar avea efect vindecător. Multă lume e jecmănită, fiind păcălită de promisiunile unor efecte miraculoase de pe urma utilizării acestor preparate cu etichete de peste hotare. Poate, confecţionate undeva într-un subsol de pe Deribasovscaia. Ori la Poşta Veche. Cine le ştie. E falsificat locul producerii, conţinutul, sau durata valabilităţii. Din cantitatea totală de medicamente comercializate, 20-60% sînt falsificate. O parte din leacurile contrafăcute au un risc sporit de toxicitate. Specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au calculat că din cauza utilizării medicamentelor contrafăcute, în China mor anual mai mult de 200.000 de persoane. În cartea sa ,,La mafia pharmaceutique et agro­ alimentaire” (Quebec,1999), doctorul în ştiinţe me­­dicale, Louis de Brouwer, scria: „Majoritatea medicamentelor scoase din comercializare de pe piaţa europeană din cauza şirului de cazuri accidentale continuă să fie fabricate, în pofida interdicţiei. La preţuri reduse, ele sînt exportate în ţările lumii a treia (Ţările Române se numără printre acestea - n.n.). Eu pot afirma, că nu este vorba numai de eliberarea

depozitelor de medicamentele interzise acumulate. Deşi şi acest lucru reprezintă o contravenienţă serioasă. Este vorba despre continuarea producerii rentabile a medicamentelor”. Mai departe, autorul aduce informaţii infiorătoare: „Volumurile exportului de către firmele occidentale a medicamentelor interzise ajung la aproximativ 5-6 miliarde de dolari. În ţările lumii a treia, nu există limitări serioase privitoare la vînzarea medicamentelor periculoase pentru sănătatea consumatorilor. Ele, cel mai frecvent, sînt vîndute fără nici un fel de reţete în farmaciile locale şi în pieţele mici. Ţările în curs de dezvoltare reprezintă piaţa, pe care se aduc în primul rînd medicamentele interzise în Occident”. Medicii din Moldova de Est, în repetate rînduri, au ocazia să primească „ajutorul umanitar” venit din Apus, medicamente cu denumiri neobişnuite, neînregistrate la Ministerul ocrotirii sănătăţii, fără prospect (foiţa însoţitoare) cu descrierea indicaţiilor, contraindicaţiilor şi a efectelor nocive, fără termenul de valabilitate. Unii medici dau aceste preparate pacienţilor… În lume, se constată legătura tainică dintre stăpînii laboratoarelor farmaceutice şi instituţiile de stat, bănci şi farmacişti. Activitatea lor este subordonată scopului exploatării nemiloase a cetăţenilor naivi şi neavizaţi, care îşi închipuie că producătorii medicamentelor, bancherii, farmaciştii şi medicii nu-i pot amăgi şi păcăli. Businessul cu medicamente toxice aduce profit şi unor politiceni - „acoperiș” (protectori ai acestui business criminal). „Piaţa mondială a medicamentelor se bazează pe escrocheria de pretutindeni cu un şir întreg de leacuri care îmbogăţesc nu numai laboratoarele, dar şi pe politicienii-susţinători. Din anul 1993 pînă în 1999 (anul editării cărţii citate n.n.), aceste laboratoare îşi mărsec anual veniturile cu circa 10-15%” (L.Brouwer). Businessul criminal al mafiei farmaceutice eliberează de băştinaşi pămîntul ţărilor lumii a treia, fără tunuri şi fără bombardamente.

care își face loc tot mai mult în România. Ministerele nu sînt SRL-uri, ONG-uri sau efectul de proprietate a unor moșteniri personale. Președintele statului, cel care are obligația să se autosesizeze asupra unor situații care pun în pericol ordinea publică din România, dovedește o captivitate absolută în lipsa reacțiilor. Uriașa fraudă în care țara, prin instituții folosite în interes personal, se îndreaptă spre faliment, este una la vedere, pe care își întemeiază autoritatea reprezentanți aflați în gravă culpă. După 30 de ani de Justiție încă mai există în România magistrați care, nederanjați de nimeni, fiind deasupra legii, nu au aflat, așa cum arată dovezile unor fraude judiciare inacceptabile, că există legi abrogate direct sau indirect. Comportamentul instituțional, în foarte multe cazuri, este virusat în inspirația abuzurilor de o viziune a unui tip de veritabil dictat convenabil lipsei de cenzurare juridică pe care o susține prin clasa politică. Inexistența unei discipline punctuale, valide, apli­ ca­bile în regim imediat, fiecare nivel de funcționare al instituțiilor a creat o solidaritate colectivă în menținerea abuzurilor. Primarii își fac de cap, miniștrii delirează în numele interesului de grup, șefi de instituții se prevalează de interpretări strict personale a unor acte normative, televiziunile, în mare parte, se ocupă cu ficționalizarea agendei publice. Acțiunea persoanelor aflate în fruntea instituțiilor publice nu este și nu poate fi sancționată, în atare context, pe nici o cale, drept urmare s-a ajuns în situația unui

infern public susținut. Justiția este deocamdată nulă sub aspectul sancționării derapajelor funcționarilor statului constituiți în clanuri partizane și sub aspectul că statul nu poate fi direct acuzat, iar statul, nu-i așa?, sînt acești vremelnici traficanți de interese. Or, în România trebuie stabilit, fără abatere, că abuzul nu poate fi imunizat în funcție de autorul lui, funcționar al statului sau din altă categorie. Buna-credință nu poate fi conservată decît prin prevenție și bariere imposibil de netrecut în exercitarea drepturilor și obligațiilor. O nouă lege a responsabilității funcționarului public de la vîrful ierarhiei și pînă la bază, cu consecințe juridice în timp real, ar limita frauda actuală extinsă pe verticala și orizontala instituțională. Convenția între Justiție și acest mediu infracțional constituit la vîrful statului a pus în paranteze Constituția și aplicabilitatea legislației prezente ajunsă aluatul de joacă al tuturor mercenarilor aflați în misiune personală și reciprocă. Este regretabil că președintele Klaus Iohannis, care trîmbițează disciplina, legalitatea și alte imperative de maximă actualitate, se situează contra acestora, cu atît mai mult cu cît nu face minima dovadă că ar fi interesat de o schimbare de fond a situației. Lupta pentru o putere de tip totalitar, în descendența cîștigării terenului pierdut de anteriorul titular al funcției, prin devoalarea protocoalelor, își consumă toată energia depășind periculos linia roșie a trădării democrației și a Constituției. Ioan Vieru (Cotidianul.ro)

Vitalie Pastuh-Cubolteanu (Art-emis.ro)


18

Vineri, 21 februarie 2020

RM

Democraţie sau decădere şi mizerie? Cu miliardarii în dolari Donald Trump, pentru republicani (Trump a fost cîndva democrat!) şi Michael Bloomberg, pentru democraţi (Bloomberg a fost cîndva republican!), candidaţi cu şanse în acest an la preşedinţia americană, presupusa mare democraţie americană îşi arată insolent conţinutul oligarhic, plutocratic. Alegătorii americani sînt cumpăraţi cu publicitate agresivă de sute de milioane de dolari, de miliarde. Bernie Sanders, singurul candidat cu un program social, economic şi politic complet, social-democrat comparabil cu social-democraţii din ţările nordice europene de la finele Secolului al XX-lea, e diabolizat, batjocorit („Crazy Bernie”) de media prostituată („presstitute” - Paul Craig Roberts) întreţinută de Trump, Bloomberg şi de comparşii lor oligarhi, miliardari şi ei. Mai e SUA o democraţie, aşa cum se pretinde urbi et orbi în tot momentul? Îşi mai pot revendica americanii, cu toată civilizaţia lor materială, cu universităţile lor, ascendenţa democratică ateniană? Sau, cu o armată răspîndită pe toate continentele, în toate mările şi oceanele, şi cu o jurisdicţie extrateritorială fără precedent (inclusiv în România), e chiar o Spartă pur militară, o oligarhie, o plutocraţie şi la orizont o tiranie, o monstruoasă dictatură a banului? Singura democraţie încă funcţională pare a fi cea din Regatul Unit, cu al său remarcabil prim-ministru Boris Johnson, omul care a reuşit să dea de pămînt cu oligarhia britanică şi UE, interesată doar de afacerile ei, şi să încheie Brexit-ul, conformîndu-se votului popular de acum trei ani. Democraţia franceză se descompune înspăimîn­ tător sub ochii noştri. Moneda euro, UE, preşedintele Emmanuel Macron şi majoritatea sa LREM (un USR deşănţat majoritar) sînt, în această ordine, contributorii principali la dezastrul democraţiei în Franţa. Germania şi democraţia sînt un subiect distinct, foarte complicat. Statutul prea îndelungat de protectorat american (ca şi în cazul Japoniei sau al Coreei de Sud) după epoca lui Hitler, care numai democraţie nu a fost în ciuda pretinsului său „naţional-socialism”, şi preluarea după 2007 de către Germania a conducerii imperiale a U.E.

fac din această mare şi respectată naţiune un caz foarte special. De altfel, după plecarea Marii Britanii din UE, putem, foarte probabil, vorbi de democraţie doar în Germania, dar nu şi în UE controlată discreţionar de Germania, mai ales prin moneda euro (observaţia îi aparţine lui Emmanuel Todd, un mare intelectual francez adus la disperare de starea actuală a Franţei). Care este situaţia în România din perspectiva funcţionării democraţiei? O descrie foarte, pe scurt un fost ministru în cîteva rînduri şi fost rector al Universităţii Babeş-Bolyai: „Vedem bine că preocuparea majoră pentru bugetul României a «preşedintelui» a fost să asigure buget cît mai mare pentru Serviciile Secrete şi Cotroceni. Situaţia este deja grotescă - România are mai mulţi generali decît armata americană, serviciile secrete au un buget mai mare decît cel al serviciilor omoloage din Franţa, iar la Cotroceni stă proţăpit un aparat sterp, care nu propune ceva în interes general, dar împiedică acum democratizarea”. Care e legătura Partidului Naţional Liberal şi a noului/vechiului preşedinte Klaus Iohannis cu cultura română? Cea mai bună ilustrare s-a arătat zilele acestea prin Irina Rimes, cîntăreaţă, desemnată de ministrul Culturii ambasadoare a lui Brâncuşi: „Eu sînt mai mainstream. De mică am ştiut de Coloana Infinitului şi m-a fascinat. Am fost la Tîrgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. [...] N-am avut mereu tangenţă foarte foarte mare cu cultura, cu cultura necontemporană pentru că am fost şi eu copil, am crescut la ţară. În momentul cînd am început să-l descopăr pe Brâncuşi, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc. Se numeşte Poarta Sărutului, dar parcă nu înţelegeam de ce se numeşte aşa. [...] Mîine, după ce trece febra, vom vorbi şi noi despre lucruri relevante, cum ar fi evenimentul de pe 19 februarie la Muzeul Naţional de Artă. Noapte bună”. Iată de ce vor fi votaţi liberalii de o largă majoritate de romîni „mai main-stream” şi nu va mai fi nevoie să se ocupe tot STSul, ca pînă acum. Dar cea mai odioasă faţă a noii democraţii iohanniste e dată de arestarea dr. Mircea Beuran, după o delaţiune deja clasică pentru DNA, fără nici un flagrant sau vreo

De ce este util Brîncuși în politică. Și la ce folosește cîntăreața pop De cînd ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, a numit-o „ambasador onorific al Zilei Brâncuși 2020” pe cîntăreața Irina Rimes, pare să fi crescut mai degrabă numărul celor ce o caută pe Google pe tînăra vocalistă, decît pe faimosul sculptor care a murit în Franța în 1957. Nu e prima dată cînd un guvern sau un ministru șiar dori să se folosească de Brâncuși pentru a-și crea, dacă nu o identitate, cel puțin o imagine în oglindă în raport cu predecesorii. Înainte de alegerile din 2016, executivul condus de Dacian Cioloș a organizat o subscripție publică pentru cumpărarea „Cumințeniei Pămîntului”, subscripție eșuată lamentabil. Prețul negociat cu moștenitorii sculpturii lui Brâncuși a fost de 11 milioane de euro. Guvernul urma să contribuie cu 5 milioane de euro, iar restul ar fi trebuit colectat de la populație. Doar în jur de un milion de euro au fost donați de români, astfel că sculptura nu a putut fi cumpărată, iar banii au început să se restituie de guvernele următoare. Și atunci, și acum, aducerea lui Brâncuși în actualitate folosește mijloace neadecvate. Pentru a stimula în 2016 strîngerea de fonduri, Ministerul Culturii s-a gîndit să pună „Cumințenia Pămîntului” în tribunele stadionului din Cluj în timpul meciului România-Muntenegru. Ce legătură este între sculptorul român consacrat la Paris și fotbal sau dintre acesta și cîntăreața de muzică pop? Tînăra cîntăreață nu știa aproape nimic despre Constantin Brâncuși, pe care nici nu a putut de altfel

să-l plaseze temporar, atunci cînd a fost prezentată ca „ambasador” al Zilei Brâncuși. O campanie de acest fel ar fi putut avea succes dacă o cîntăreață atît de iubită de tineri și-ar fi dat silința și ar fi avut capacitatea să spună, cel puțin, de ce merită admirat cunoscutul sculptor. Ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu susține că scopul campaniei a fost, totuși, atins fiindcă toată lumea vorbește acum despre eveniment și despre Brâncuși. „Dacă fiecare eveniment cultural s-ar promova doar în zona academică, pe canale nișate, s-ar adînci prăpastia între generații”, spune ministrul, care insistă că ceea ce și-a propus „s-a realizat”: „toată lumea vorbește despre evenimentul Brâncuși. Vrem ca tinerii să devină interesați și atrași de cultură. Vrem ca tinerii să devină consumatori de produse culturale. Vrem să colaborăm cu modelele tinerilor care se bucură de încrederea și simpatia lor”.

probă materială cunoscută, aparent o banală cauză civilă. România din noul mandat Iohannis e şocată. Poate fi o opţiune raţională înlocuirea unei corupţii endemice (explicabile istoric) din lumea medicală cu noile bestii globaliste chitite să vîndă sistemul medical românesc, cu tot cu medicina de urgenţă, capitalului străin fără chip? Pot fi înlocuiţi Mircea Beuran şi colegii săi, unii deja inculpaţi sau chiar arestaţi, cu dubiosul Vlad Voiculescu, „băiatul securistului de la Viena”, fost ministru al Sănătăţii în guvernul „nepotului” Dacian Cioloş şi candidat impostor şi obraznic la primăria Bucureştiului? Sau cu Emanuel Ungureanu, deputat USR, fost brancardier, specializat în plîngeri penale în lumea medicală? Triumful securismului în al doilea mandat Iohannis (de fapt, al patrulea mandat Băsescu!) e la vedere. Cele trei luni ale guvernului ultraminoritar Ludovic Orban, împins cu forţa la Palatul Victoria de Klaus Iohannis, de Serviciile Secrete (prin „dronele” din Parlament), după trei ani cu Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă, ne arată în România un dezastru „democratic” deplin realizat. Nu cunosc pe nimeni care să creadă că ăsta e drumul cel bun pentru România. Şi cu atît mai puţin să creadă în făclia democraţiei pe care ar purta-o Partidul Naţional Liberal sub conducerea lui Klaus Iohannis, preşedinte-prim-ministru-dictator ventriloc de operetă, după căderea explicabilă a Partidului Social Democrat. Petru Romoșan Irina Rimes, 28 de ani, născută și educată în Republica Moldova a fost prezentată în calitate de ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuşi 2020 în cadrul conferinţei de presă la care a participat ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu. Acesta a spus că „simpla prezenţă a ei înseamnă enorm” pentru că ministerul se adresează „unui public la care nu ar fi ajuns altfel acest eveniment”. Cîntăreața crede că „România a fost pusă pe harta culturală a Europei de către nişte personalităţi, genii, despre care se vorbeşte de secole, printre care şi Constantin Brâncuşi”. Rimes își imaginează că Brâncuși este un marginal, pe care ea, care face parte din „main-stream” îl poate face să fie în vogă. Cum? „Va posta” și „va vorbi” pe conturile ei de social media despre „eveniment”. Este vorba despre celebrarea zilei de naștere a sculptorului născut pe 19 februarie 1876, pe care Ministerul Culturii a declarat-o Ziua Națională Constantin Brâncuși. Cu această ocazie, Muzeul Naţional de Artă al României a oferit acces gratuit toată ziua de 19 februarie şi a organizat trei tururi ghidate în sala Brâncuşi din Galeria Naţională, în care se află cele mai multe dintre operele lui Brâncuşi, păstrate în România. Ministrul actual al Culturii, Bogdan Gheorghiu, aproape un necunoscut, se folosește în aceeași măsură de naiva cîntăreață pop și de numele marelui sculptor pentru a ieși din anonimat și pentru a-și face pîrtie spre o carieră viitoare. Pare să fi uitat că Brâncuși, dincolo de notorietatea lui, atunci cînd e poziționat într-o situație controversată, cum s-a întîmplat și în cazul guvernului Cioloș, poate contribui la prefigurarea eșecului. Sabina Fati (Romania.europalibera.org)


RM

19

Vineri, 21 februarie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Flori 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Omul acela – Egal cu zero; 2) Flori numite și roze; 3) Faptul de a privi – Baltă; 4) Negru cu alb – În acest loc; 5) Murdărită; 6) Deasupra – Nota maximă; 7) Lucrează la patron – Cîntat eroilor; 8) Nota 3 – Frate cu Mureșul – Bluza leliței (pl.); 9) Florile lui Luigi Ionescu – Resort; 10) Arahnide mici, purtătoare de germeni periculoși. VERTICAL: 1) Floare de primăvară numită și lalea – În plin elan!; 2) Indo-europene – Floarea roșie din lanul de grîu; 3) Lărgit – Violet; 4) Mîndra lugojană – A se arăta – Emil Racoviță; 5) Conductă de scurgere – Unitate de măsură pentru lungime din Anglia; 6) Cațavencu – Arbuști ornamentali exotici, cu flori albe, roșii sau roz; 7) Într-o tufă! – Bune de legat; 8) Arbori cu influorescențe în diferite nuanțe de alb, violet și albastru, plăcut mirositoare – Usturoi din Ardeal; 9) Crustaceu retrograd – Prinț arab; 10) Legal – Creangă cînd era mic. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FLĂCĂRI” 1) MARGINEANU; 2) OPAIT – IBER; 3) REU – ARSURI; 4) AL – URA – ROC; 5) R – STINSI – A; 6) UTAN – AE – OR; 7) ILEA – RISI; 8) APA – RI – MAU; 9) CATA – AMAN; 10) ARAGAZ – DAN.

Istorioare inedite Povestea urechii lui van Gogh Vincent van Gogh este artistul prin excelenţă care, în numele artei, prefera să fie muritor de foame într-o mansardă decît să facă cine ştie ce compromisuri. A rămas în conştiinţa publicului ca artistul care şi-a tăiat o ureche ca să i-o dăruiască iubitei. În realitate, şi-a tăiat doar lobul urechii pe care i l-a dat unei prostituate.

O istorie a farselor (140) James Barry, doctorul-femeie care și-a trăit întreaga viață ca bărbat (2) Din nou a fost ajutată de relaţiile familiei Beaufort. Trimisă în Africa de Sud ca doctor personal al Lordului Charles Somerset, guvernatorul provinciei Cape, a început cu acesta o aventură ciudată. S-au iscat zvonuri pe seama legăturii lor şi, încă de la început, sexul ei era pus sub semnul întrebării. În ciuda înfăţişării zvelte şi a părului vopsit, Barry şi-a jucat rolul cu multă clasă. Cu puternic spirit combativ, ea a luptat în vederea construirii unei colonii pentru leproşi, a ajutat ca schizofrenicii să fie consideraţi oameni bolnavi şi nu handicapaţi, a reformat şi îmbunătăţit condiţiile şi regimul alimentar din spitale. Cu vederi largi şi o personalitate sinceră, în 1825 a refuzat să-1 declare nebun pe un marinar beat pentru ca acesta să scape de închisoare. A fost citată de tribunal să îşi explice gestul, dar a refuzat. Lordul Charles a anulat sentinţa civilă iniţiată pe numele ei, dar ea nu

şi-a schimbat poziţia şi a fost retrogradată din funcţie. Curînd însă reputaţia i-a fost restabilită salvînd un pacient, pe doamna Munnik, care, în timpul durerilor facerii, părea fără scăpare. Barry citise doar despre operaţia prin cezariană, dar a dus-o la îndeplinire cu mare succes: atît mama, cît şi fiica au supravieţuit. Barry îşi crea tot timpul duşmani. În timpul războiului din Crimeea, în Corfu, a atacat-o verbal, direct în faţă, pe Florence Nightingale, soră medicală în armată, care mai tîrziu scria: „A fost cea mai îngrozitoare şi severă creatură pe care am întîlnit-o vreodată”. În ciuda bîrfelor ce pretindeau că, în Mauritius, Barry dăduse naştere unui fiu cu Somerset, se pare că adevărata ei identitate sexuală a fost dată la iveală doar o singură dată în timpul vieţii: în anii 1840, s-a îmbolnăvit şi s-a băgat în pat dezbrăcată. Trezindu-se, i-a găsit la capul patului pe doi camarazi ofiţeri şi i-a obligat să jure că nu vor dezvălui secretul. Totuşi, poveştile probabil că au continuat. În ultima sa funcţie de inspector general al spitalelor din Canada, purta o fundă de mătase pe redingota uniformei, mănuşi albe înalte şi nişte ghete de

piele foarte elegante. Pare foarte posibil ca, în armată, identitatea ei sexuală să fi fost cunoscută deoarece, cînd ea a murit în 1865 în Londra, un maior chirurg al armatei, ce o cunoştea de ani de zile, a confirmat decesul fără a menţiona sexul. Această îndatorire i-a revenit lui Sophie Bishop, irlandeza care a dezbrăcat trupul inert şi apoi 1-a pregătit pentru autopsie, declarînd: „Al naibii general - e o femeie”. Observînd şi vergeturile de pe trupul neînsufleţit, adăugă: „O femeie care a dat naştere unui copil”. Refuzînd să primească mită de la agenţii militari pentru a păstra secretul, ea a vîndut informaţia unui ziar din Dublin. Întrebat de ce nu a menţionat sexul doctorului Barry în certificatul de deces, maiorul-chirurg a răspuns că nu a considerat că îl priveşte. Barry nu a lăsat în urmă nici un indiciu cu privire la motivul pentru care şi-a păstrat această uimitoare impostură atît de multă vreme. Ea este comemorată astăzi în Sala Barry de la Colegiul Medical al Armatei Regale din Chelsea - singurul loc din colegiu unde femeile aflate în vizită pot intra singure. (va urma) STUART GORDON


20

Vineri, 21 februarie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (1) (urmare din pag. 1) Întotdeauna am fost bine primiţi la Tg. Mureş, şi în 1990, şi în 1995, dar de data aceasta parcă se întîmplă un miracol şi incandescenţa dvs. arată că astăzi, mai mult ca oricînd, avem nevoie unii de alţii. Ţara se află la grea cumpănă, dar tocmai pentru că situaţia a ajuns disperată, românii au puterea şi înţelepciunea de a trece peste toate micimile sufleteşti, şi orgoliile, şi prejudecăţile pentru a se uni în faţa duşmanului. Cine este duşmanul Ţării noastre, de 8 ani încoace? Duşmanul este „criza de sistem”, de o maximă gravitate, începută în zilele lui decembrie 1989, cînd o haită de venetici şi infractori de drept comun a speculat revolta populară, pe deplin justificată, şi a aruncat în aer funcţiile vitale ale Statului Român, iar Ţara a fost aşezată pe un făgaş greşit. Noi spunem asta de la începuturi, avertizăm că drumul acesta nu poate duce decît la dezastru şi la pierderea identităţii naţionale, dar pîinea şi cuţitul au fost în mîna altora. Duşmanul nostru este şi nucleul de aventurieri şi mercenari care se află în treabă în politică şi în economie, distrugînd Patrimoniul Naţional, azvîrlind sute de mii de oameni în şomaj, primind ei înşişi comisioane solide, în lei şi în valută,

pentru blestemata „operă” de a răstigni România. Şi tot duşmani ai noştri sînt mizeria, anarhia, crima organizată, transformarea Ţării într-un iarmaroc al spionilor, dar şi într-o placă turnantă a traficului de droguri, de arme şi de came vie. Avem tot mai mult convingerea că asta nu mai e Ţara părinţilor şi a străbunilor noştri, căci unde şi cînd anume, în Istoria României, au mai fost violate şi ucise bătrîne de 85 de ani, s-au mai sinucis bătrîni de 92 de ani, au mai fost aruncaţi în stradă, din casele lor, generali ai Armatei Române, şi unde şi cînd anume fetele de ţărani români, pe care le crescuseră părinţii ca pe nişte flori şi le iubeau ca pe lumina ochilor, s-au mai turcit vreodată într-un asemenea dezmăţ al disperării şi al ruşinii? Duşmanul nostru mai este şi balaurul cu şapte capete al Mafiei financiare internaţionale, care şantajează Ţări şi Popoare prin cele mai aberante forme de tero­rism, împiedicîndule să se gospodărească singure, eliminîndu-le de pe toate pieţele de desfacere şi reprimindu-le înapoi doar dacă acceptă să-şi împartă averea cu ei, cu komisarii străini, în cel mai descreierat şantaj planetar înregistrat vreodată în Istorie. Şi, neîndoielnic, duşmanul nostru comun este organizaţia de factură nazistă U.D.M.R.! Am venit aici, în inima Transilvaniei româneşti, pentru a da de

Cum a devenit România un stat de tip mafiot (3) În ceea ce priveşte situaţia propriu-zisă din Armată, vă informez că Reforma din acest domeniu important a eşuat lamentabil. Pînă vom adera la NATO, vă invit să reflectaţi la următoarele realităţi îngrijorătoare: 1) Nu întotdeauna deciziile luate de conducerea civilă a Armatei au ţinut cont de raţiunile militare. 2) Implicarea conducerii civile a Armatei în vinderea sau achiziţionarea de tehnică şi mijloace de luptă; de exemplu, vinderea, în 1999, în Israel, a unui Divizion de Rachete tip NEVA; nu se ştie nici acum unde au ajuns banii. 3) Limitarea forţelor armate pe timp de pace, aşa cum s-a prevăzut la Viena şi la Paris, a fost aprobată de oficialii români fără nici o garanţie de securitate, dovedindu-se a fi contrară intereselor României; urmează să mai fie azvîrliţi în şomaj peste 30.000 de militari, ceea ce ne va plasa chiar sub standardele cerute de NATO. 4) Desfiinţarea sau dislocarea unor unităţi; de exemplu, procesul de dislocare a Corpului de Armată de la Dej a costat 60 de miliarde de lei. Alt exemplu: desfiinţarea Armatelor 1, 2, 3 şi 4 şi apariţia a 5 Corpuri de Armată, din care numai unul este operaţional – consecinţele sînt diminuarea capacităţii de ripostă la un eventual atac. 5) În afara teritoriului naţional se găsesc, la ora actuală, peste 1.000 de cadre, unele aflate în pragul pensionării; se comentează că, pentru un loc la o unitate de menţinere a păcii sau la un curs peste hotare, se percep comisioane între 700 şi 1.000 de dolari. 6) Pregătirea trupei este ca şi inexistentă: dacă nu dezertează, dacă nu se spînzură sau nu se împuşcă, militarii fac naveta între cazarmă şi casă, pentru a se hrăni şi a face o baie. 7) A reapărut bătaia în Armată, tratament umilitor şi contrar prezenţei religiei şi a preoţilor militari. 8) Pregătirea specialiştilor este la cota de avarie: aviatorii nu se pot antrena nici măcar cît piloţii sportivi, rachetiştii execută trageri cu creta, la tablă, în sălile de clasă, mecanicii conducători

de tanc conservă tancurile sau le distrug. 9) Starea de spirit a personalului este influenţată profund negativ de următorii factori: salarii foarte mici şi cu mari întîrzieri; lipsa locuinţelor; soţiile cadrelor, în majoritatea lor, nu au serviciu; se acordă premii în bani sau avansări aproape numai pe pile şi relaţii; apariţia „răsfăţaţilor politici“, care provoacă tensiuni (de exemplu, din cei peste 200 de generali ai Armatei Române, numai cîţiva sînt în Ardeal, cea mai mare densitate pe metru pătrat fiind în Bucureşti). 10) Producţia militară românească şi cercetarea ştiinţifică de profil au dispărut aproape în totalitate, şomajul fiind de peste 90%; de altfel, pentru cercetarea ştiinţifică din Armată se prevăd, în Bugetul pe 2001, doar 0,72%, dar nimeni nu poate să ne explice de ce se alocă peste 1.121 de miliarde de lei pentru ordinea publică şi siguranţa naţională – ce atribuţii o avea Armata în domeniul ordinii publice? De asemenea, în Legea Bugetului nu sînt prevăzuţi bani pentru recorelarea pensiilor militare de stat. Armata nu mai poate fi o Cenuşăreasă, la nesfîrşit! Ar fi multe de spus, şi fiţi convins că le ştiu foarte bine, inclusiv scăparea de sub orice control parlamentar a Direcţiei de Informaţii a Armatei, care are un regim preferenţial faţă de SRI şi SIE. Domnule Ion Iliescu, acestea fiind spuse, cred că vă este „foarte clar“ – ca să folosesc o expresie favorită a primului-ministru – de ce resping noua dvs. invitaţie, pe care o consider o şuetă ieftină şi cronofagă. Adevărul este că vă place spectacolul de sunet şi lumină, dar ce ne facem că tocmai acum artiştii Operei Române se află, pentru prima oară în existenţa acestei prestigioase instituţii, într-o grevă a disperării? Contaţi cumva şi pe adeziunea acestor oameni batjocoriţi? În loc să alocaţi 4,2 milioane de dolari pentru Festivalul George Enescu, sub patronajul lui Ion Iliescu (sau viceversa), cînd toată lumea ştie că cei mai mulţi bani ajung în altă parte – mai bine v-aţi ocupa de artiştii ţării, care nu mai au bani de pîine, şi nici măcar de colivă. Ţara se surpă sub greutatea „invaziei lăcustelor“, d-le Iliescu! Recentul Raport al Curţii de Conturi arată că, numai în anul 2000, au fost deturnate 46.000 de miliarde de lei, bani publici! Blocajul financiar a depăşit

pămînt, din nou, cu acest monstru pitic, pe care îl voi băga în ţărînă pînă la gît, dar nu-i voi tăia capul – ci îi voi turna palinkă cu pîlnia, pe gît, pînă cînd o să cînte „M-a făcut mama oltean” şi „Deşteaptăte, române!”. Mie nu mi-a fost niciodată frică de zurbagiii ăştia, dar să-i ferească Dumnezeu să vin eu la Putere! Prima măsură pe care o voi lua ştiţi care va fi? Îi voi invita pe liderii U.D.M.R. să intre în legalitate şi, conform Legii de Organizare şi Funcţionare a Partidelor, să-şi înscrie organizaţia la tribunal, aşa cum a trebuit să facem cu toţii. O dată intraţi în Tribunal, ştiţi ce le vom face noi? Noi vom trage uşa după ei şi îi vom judeca aşa, ca la Nürnberg, pentru crima de lez-na-ţiune şi instigare la dezmembrarea Ţării. Pretutindeni în lume aşa sînt trataţi teroriştii! Numai la noi ei sînt băgaţi la guvernare! Astăzi, din toată „Invincibila Armadă” a coaliţiei aflate la Putere, n-au mai rămas decît două piese pe tabla de şah: un nebun şi un cal troian. Adică Victor Ciorbea şi U.D.M.R.ul. Întreaga Ţară numai despre asta vorbeşte, cum i-au ajuns pe ăştia blestemele românilor. L-am văzut şi eu, aseară, pe Victor Ciorbea atunci cînd rostea aşa-zisul lui „Comunicat important pentru Ţară” şi, ca să fiu sincer, am crezut că mi s-a stricat televizorul! Fetiţele mele, cînd l-au zărit, s-au ascuns după mine şi au început să plîngă, şoptind: „Tată, uite-l pe Nenea Urîtul!”. ( va urma) 250.000 de miliarde de lei. La datoria publică internă sînt preluate, sistematic, fraudele de zeci de mii de miliarde de lei de la numeroase bănci şi întreprinderi, în care clasa politică e implicată pînă peste cap. Noua Putere, patronată de dvs., nu face altceva decît să dea semnale şi mesaje, să defileze prin faţa camerelor de luat vederi, să prezinte diapozitive şi grafice colorate, să se joace pe calculator şi să lanseze promisiuni mincinoase, în vreme ce Ministerul Sondajelor Publice, condus de un oarecare Vasile Dâncu, ameţeşte lumea că, dacă ar avea loc alegeri mîine, PDSR-ul ar fi votat de 60, 70, 80 şi chiar 90% dintre cetăţeni. Cui servesc diversiunile astea? D-le Iliescu, campania electorală s-a terminat de mult! Ziua Păcălelilor nu este decît o dată pe an, nu de 365 de ori! Încetaţi să vă mai jucaţi de-a Ţara şi de-a Istoria, domnule Iliescu, fiindcă totul are o limită! Şi, ca semn că mimaţi consultările şi nu credeţi nici dvs. ce spuneţi, anunţ presa şi pe cetăţeni că nici măcar acum, vineri, la prînz, nu am primit aşa-zisa Declaraţie pe care ar fi trebuit să o analizez şi să o semnez sîmbătă. Asta, deşi în scrisoarea trimisă anterior m-aţi asigurat că o voi primi „în timp util“. Ce fel de politică mai e asta? În încheiere, d-le Iliescu, vă reamintesc că nu e prea tîrziu să urmaţi exemplul lui Boris Elţîn şi să vă retrageţi la pensie. V-aţi născut în anul 1930, în timpul marii crize mondiale, să vă dea Dumnezeu sănătate, dar sînteţi total depăşit din punct de vedere politic şi chiar biologic. Nu vă spune asta un duşman, ci un om care vă simpatizează. În condiţiile evenimentelor din Rusia şi ale reînceperii „războiului rece“, şovăielile şi amatorismul dvs. pot expune România unor riscuri teribile. Nu-mi mai trimiteţi scrisori şi invitaţii, pentru simplul motiv că, după uriaşa fraudă electorală de la 10 decembrie 2000, nu voi crede în sinceritatea dvs. şi am motivele mele să cîntăresc bine fiecare acţiune politică. Eu sînt pentru dialog politic şi consens naţional , dar nu pentru acţiuni inutile. Nu generaţia dvs. va băga România în NATO, ci generaţia mea! Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 560, din 6 aprilie 2001)


RM

21

Vineri, 21 februarie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (58)

211) JOSEPH W. BOYLE (1). „Mînat de astfel de imbolduri, scrie Regina Maria în memoriile sale, scăpase pe deputaţii noştri români din mîinile bolşevicilor. În timpul panicii evacuării, fuseseră căraţi cu toţii la Odessa, iar după revoluţie se pomeniseră deodată că sînt prizonieri şi, fiind «bourgeois», erau într-o neîncetată primejdie de moarte. La urmă sosise o zi în care paznicii lor, din cine ştie ce pricină sinistră, ştiută numai de ei, îi urcaseră pe toţi într-un vapor. Nu li se dăduse nici o lămurire şi nici nu li se spusese unde aveau să fie duşi. Se întîmplase să fie atunci Boyle în Odessa, şi, fiindcă îmi promisese, în înţelesul cel mai larg al cuvîntului, să se ocupe de români, şi aflînd de halul în care se găseau, se repezise în port, unde văzuse că vaporul tocmai se desprindea de chei. Fără arme, cum era, fără tovarăşi, sărise pe bord şi timp de două săptămîni, deşi nu ştia un cuvînt ruseşte, ţinuse piept bolşevicilor, pe cînd duceau vaporul din port în port. A fost o călătorie fantastică şi de necrezut, care se poate asemui numai cu povestirea isprăvilor înfăptuite în vremuri de demult. În sfîrşit, acest viteaz canadian izbuti el singur, cu o forţă şi o voinţă aproape hipnotică, să silească pe răzvrătiţii care nu mai ştiau de legi să ancoreze vaporul cu încărcătura lui de prizonieri înspăimîntaţi, într-un port românesc. A fost o ispravă nemaipomenită, o dovadă uimitoare de vitejie şi de neînfricare: un om singur, fără arme, fără putinţa de a se înţelege prin grai, să bage spaima într-o gloată de ucigaşi înverşunaţi. E o poveste atît de stranie şi de aventuroasă, încît aproape nu-ţi vine s-o crezi. Dar Joe Boyle e o personalitate atît de fără seamăn, încît nu e de mirare că mi-a înflăcărat închipuirea, mai ales în timpul cînd eram striviţi de nenorocire, cînd mulţi dintre noi pierduseră nădejdea şi posibilitatea de a mai lupta. Fiind şi eu cu totul neresemnată şi cu totul răzvrătită, a fost firesc să se nască între noi o neînvinsă prietenie; ne-am înţeles din prima clipă cînd ne-am strîns mîna, parcă n-am fi fost niciodată străini unul de altul. Sfaturile date de el erau puternice, vitejeşti, înviorătoare, uneori chiar neînduplecate, dar totdeauna pline de însufleţire. Mă admira din pricina puterii mele de împotrivire şi avea încredere în statornicia mea, şi această încredere îmi dădea putere. Pot spune sincer că în acel răstimp întunecat al vieţii mele, Joe Boyle în multe rînduri m-a oprit de la deznădejde. (…) În clipa cînd plecam după ultima şi cea mai lungă şedere a mea la Coţofăneşti, am primit vestea că prietenul meu Boyle avusese un atac de apoplexie. Aceasta a fost pentru mine o cumplită lovitură. Acest om puternic, încrezător în sine, fusese ca o stîncă în mijlocul unei mări învrăjbite. Era ceva în el careţi amintea de un stejar voinic, plin de o neclintită putere. Se părea că stejarul la umbra căruia aveam de gînd să mă adăpostesc fusese lovit de fulger. Nu-mi venea să cred, era ceva nemilos, nedrept, ca soarta să doboare la pămînt pe singurul prieten ce ne rămăsese, cînd se poruncise tuturor aliaţilor să părăsească ţara. Şi ceea ce îmi venea mai greu, era faptul că mi-era cu neputinţă să mă duc în Basarabia, tocmai atunci, aşa încît eu, care îngrijeam de atîtea sute de bolnavi anonimi, nu eram în stare să alerg la patul unde zăcea prietenul meu”. E cunoscută firea pătimaşă pe care o avea frumoasa femeie care a fost Regina Maria – jumătate englezoaică, jumătate rusoaică. Oare cu cine o fi semănat Carol al II-lea? „Turn de observaţie” foarte perspicace al tuturor celor mişcătoare şi nemişcătoare din jurul său, îndeosebi al problemelor sentimentale, Al. Marghiloman notează în Jurnalul

său: „10 Februarie 1920. «L’Orient» din 3 Februarie îşi bate joc de Boyle; articol răutăcios, dar bine scris, care zgîrie puţin şi pe Regină. Este articolul intitulat «Ducele de Jassy». Evident că articolul nu e scris de redactorii obişnuiţi ai gazetei. Ieri seară regina a scris în englezeşte o scrisoare Irinei Butculescu, semnalînd acest articol, «care insinuează chiar că bunul nostru Boyle ar fi fricos» şi cerîndu-i ca N. Butculescu, căruia Boyle i-a salvat viaţa, să-i ia apărarea! Bietul băiat consideră această invitaţie ca un ordin, dar nu ştie cum să procedeze ca să nu se facă ridicol. Toate gazetele au atacat pe Boyle, dar nimeni n-a protestat

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (102) vreodată. O foaie obscură vorbeşte de el, amestecînd şi numele Reginei, şi M. S. intervine! Este oare posibil să mărturiseşti într-un mod mai stîngaci că gluma şi-a nimerit scopul?”. În perioada 1921–1922, Boyle este reprezentant al lui British Petroleum, călătorind în Caucaz. Moare în Anglia, în 1923. În cartea sa, Hannah Pakula relatează vizita pe care, la 3 ani de la moartea lui Boyle, Regina Maria o face la mormîntul acestuia: „La începutul anilor ’20, Regina, care nu avea cunoştinţă de cealaltă viaţă a fiului ei, a călătorit foarte mult. În august 1923, ea a făcut un pelerinaj în Anglia, la mormîntul lui Joe Boyle. Aventurierul murise în aprilie, în urma unei boli de inimă. Cu mai puţin de şase luni înainte de moartea sa, el a sfidat ordinele doctorilor şi a făcut o ultimă incursiune în Georgia sovietică, pentru a salva un vechi angajat dintr-o închisoare comunistă de la Tiflis. Cînd s-a întors în Anglia, trupul său imens era redus la proporţii scheletice. El s-a retras din viaţa publică şi n-a mai vrut să vadă pe nimeni. Maria ştia de 2 ani că Joe Boyle era bolnav şi cei doi au continuat să corespondeze pînă în ultima săptămînă a vieţii sale. El îi scria de dorinţa de a pleca acasă, la Klondike, şi întruna dintre ultimele scrisori şi-a luat rămas-bun. Regina l-a invitat să vină în România, dar el era prea mîndru să accepte invitaţia. «Vreau să-ţi aminteşti de mine aşa cum am fost. Nu mai sînt Joe Boyle», i-a răspuns el. A murit la Wayside, într-o căsuţă lîngă Londra, unde locuia un prieten. Maria a fost şocată. «Avea o voinţă atît de puternică, de parcă prin simpla forţă ar fi putut să evite moartea», scria ea. Joe Boyle a fost îngropat la Hampton Hill. Datorită recunoaşterii sale tîrzii ca erou naţional, trupul său a fost de curînd strămutat în Canada. Vechi prieteni, precum căpitanul Hill, au venit să-l plîngă. Presa l-a numit «o încrucişare între Don Quijote şi un Playboy din lumea occidentală» şi «ultimul dintre d’Artagnani». Chiar şi conservatorul ziar londonez Times a publicat un lung necrolog plin de laude, vorbind despre «cariera romantică» a lui Boyle, despre «caracterul lui independent şi cavaleresc». Împărăteasa-mamă a Rusiei a trimis o coroană de flori la înmormîntarea lui, iar unul dintre prietenii lui Boyle a pus pe mormînt patru crini în numele Reginei Maria a României. Cînd Maria însăşi s-a dus în cimitirul liniştit din Anglia, ea a pus pe mormîntul lui o lespede antică, pe care era gravat numele ei, şi o cruce veche adusă de la o mînăstire din România”. Riscînd să repet unele date, voi reproduce, integral, portretul pe care i l-a făcut acestui suculent şi controversat personaj, Mihai Pelin, în cartea sa: „Joseph Whiteside Boyle. Născut în 1967, la Woodstock, Ontario, Canada, absolvent al colegiului din localitate. În tinereţe l-a urmat pe tatăl său la New York, unde acesta avea reputaţia unui faimos antrenor de cai de curse. Apoi a întreprins o croazieră de trei ani pe mare şi, în 1897, împreună cu boxerul de categorie grea Frank Slavin, a plecat în Alaska, laolaltă cu alţi căutători

de aur. La începutul primului război mondial, s-a înrolat voluntar în armata canadiană, fiind distins cu gradul onorific de locotenent-colonel. În iunie 1917, în timp ce se afla la Londra, a fost abilitat să conducă o misiune militară britanică la Sankt Petersburg, pe lîngă guvernul provizoriu al lui Aleksandr Kerenski. Ulterior, după ce puterea a fost cucerită de bolşevici, a fost încadrat în reţeaua britanică de spionaj din Rusia. Cînd reţeaua a fost depistată de CEKA şi membrii ei s-au împrăştiat care încotro, a preferat să se retragă spre litoralul din sudul Ucrainei. La Odessa, a reuşit să salveze 130 de cetăţeni români, pe care bolşevicii îi îmbarcaseră pe o navă cu destinaţia Sevastopol, unde-i aştepta un sfîrşit tragic. Prin diligenţele lui, impuse cu revolverul în mînă, refugiaţii au fost debarcaţi la Sulina. Cu această carte de vizită, Joseph Boyle a fost tratat în România cu cele mai înalte onoruri, devenind un agreat al Reginei Maria, dacă nu chiar amantul ei, după cum ne asigură unii memorialişti şi istorici. La Bucureşti, abilităţile lui de spion s-au orientat spre un alt orizont: evaluarea resurselor subsolului românesc, în beneficiul unor societăţi petrolifere britanice. Susţinut de Regina Maria, s-a amestecat copios în treburile interne ale ţării, stîrnind vii reacţii în rîndurile oamenilor politici români. A fost amestecat şi în disputele dintre viitorul Rege Carol al II-lea şi Zizi Lambrino. La un moment dat, a fost doborît la pat de o congestie cerebrală. Nu ar fi exclus ca faptul să se fi datorat ostilităţii cu care era întîmpinat pretutindeni. În 1920, după ce s-a înzdrăvenit cît de cît, ministrul de Interne din epocă, Constantin Argetoianu, a cerut Regelui Ferdinand expulzarea lui. În ciuda protestelor Reginei Maria, suveranul a contrasemnat decretul de expulzare şi Joseph Boyle a dispărut din ţară. În legătură cu acest episod, Constantin Argetoianu consemna în memoriile sale: «N-am ştiut de unde a venit, după cum n-am ştiut unde s-a dus cînd i-a venit ceasul să plece.» A încetat din viaţă la 14 aprilie 1923, la Hampton Hill, Marea Britanie. În august, acelaşi an, Regina Maria i-a vizitat mormîntul, aşezîndu-i la căpătîi o cruce de piatră veche de aproape o mie de ani, descoperită de arheologii din România. În 1983, la cererea fiicei sale Flora, rămăşiţele pămînteşti ale lui Joseph Boyle au fost strămutate la Woodstock, Ontario, Canada”. Însemnarea lui în Condica de Drum este în limba engleză: „Sper că se va instaura pacea lumii. J. M. Boyle, Lt. Col. 3/12/20”. Nu demult, fostul ambasador al Canadei la Bucureşti (însurat cu o româncă) a publicat o monografie închinată înaintaşului său, pe care mi-a trimis-o cu dedicaţie. 212) ŞTEFAN HOLBAN. General. În perioada 1910– 1912 e ataşat militar al României la Petersburg. În 1916 e comandant al Diviziei a IX-a din Dobrogea, după care, în 1917, comandă Divizia a II-a din Moldova, iar, în 1918, Divizia a VI-a, intrînd în Transilvania, eliberînd Oradea şi supraveghind respectarea deciziei politice de instaurare a autorităţilor româneşti la Cluj şi Tg. Mureş. În campania din 1919 e numit de generalul Gh. Mărdărescu guvernator al Budapestei. La întoarcerea, triumfală, în ţară, e decorat de Regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Închide ochii la Bucureşti, în 1939. „Dacă am ajuns la întregirea neamului, aceasta se datoreşte numai perseverenţei unui popor care a ştiut să sufere şi să lucreze cu stăruinţă pentru atingerea unui ideal sfînt. General Holban. 30 Dec. 920”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


22

Vineri, 21 februarie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (16) Împăratul Taizong (3) Principiile de guvernare ale împăratului Taizong pot fi rezumate în felul următor: 1. Un împărat trebuie să se gîndească în primul rînd la poporul său; 2. Un împărat trebuie să aplice legi simple și permisive, trebuie să cultive şi să promoveze virtutea; 3. Împăratul și guvernul nu trebuie să facă cheltuieli extravagante; 4. Împăratul trebuie să reducă impozitele, să încurajeze relansarea și creşterea economiei; 5. Împăratul trebuie să numească demnitari și funcţionari corecţi și disciplinaţi; 6. Împăratul trebuie să răspundă pozitiv la sfaturi şi la proteste şi să aibă o permanentă reflexie interioară. Sub domnia împăratului Taizong, China şi-a impus cu fermitate poziţia de lider, sub toate aspectele, în cultură, educaţie, economie, agricultură, artizanat, comerţ sau transport în Extremul Orient. Epoca împăratului Taizong s-a ridicat deasupra oricărei perioade de pînă atunci. Înflorirea poeziei, a prozei, precum şi revigorarea tradiţiiler în timpul Dinastiei Tang și mai ales în timpul

Casa Poporului – adevărata istorie (50) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (8) Întregul ansamblu de critici dure şi, poate, nedrepte, la adresa Palatului Parlamentului după 1989 a provenit de la personalităţi diferite şi în mod separat. Dar organizarea pe un schelet construit la nivel internaţional a avut scopul vădit de a scoate din atenţie această clădire. Era girul suprem dat acestui concurs! S-a şi insistat pe faptul că autorul edificiului ar fi fost Nicolae Ceauşescu. A fost clară evitarea sublinierii faptului că acesta a rezultat din munca proiectanţilor, inginerilor şi a lucrătorilor cu înaltă calificare. Am dori ca şi noi, autorii cărţii, să ne înscriem cu mai multe critici la adresa administratorilor Palatului Parlamentului şi iată ce constatăm: în săli şi coridoare au loc revelioane, nunţi, botezuri şi chiar expoziţii cu maşini de lux. Cei interesaţi de aşa ceva apreciază că interesele lor sînt susţinute de frumuseţea spaţiilor pe care le populează la un moment dat. Curiozitatea noastră a mers mai departe, să cunoască de ce meniurile servite la mesele organizate în acest palat sînt considerate adevărate delicii culinare. Bucătari renumiţi le servesc celor invitaţi, printre altele, raţă cu sos de castraveţi şi brînză de capră însoţită de

Balada (26) La curtea Regelui Carol al II- lea (4) În momente de derută naţională, căpitanul Ştefan Genoiu a fost chemat la Bucureşti de către protectorul său, generalul Marius Bădescu. Generalul l-a primit în cabinetul lui de la Palatul Regal. - Ia loc, Fănică, am multe să-ţi spun. Nu ne-am văzut de doi ani. - Domnule general, vă sînt recunoscător. În cîteva rînduri v-am simţit protecţia! - Mda, ce să zic, eşti un băiat cu destule calităţi. Adevărata probă de foc a ofiţerului este cîmpul de instrucţie. M-am interesat de felul cum îţi îndeplineşti obligaţiile profesionale şi am primit informaţii mulţumitoare. Cele cîteva neînţelegeri avute de tine cu superiorii sînt nesemnificative. Colonelul Praporgescu mi te-a descris ca pe un tînăr ambiţios, preocupat de cariera militară şi pe care Majestatea Sa se poate bizui! Generalul îşi privi protejatul drept în ochi. Acesta părea să fie surprins de turnura discuţiei. - Domnule general, lămuriţi-mă, la ce vă referiţi? - La influenţa exercitată de Mişcarea Legionară în Armata Română!

RM

împăratului Taizong, au ridicat la apogeu istoria literară chineză. Tang a devenit sinonim cu China, iar poporul chinez era numit de către ţările vecine „poporul Tang“. Istoricii chinezi descriu domnia plină de virtute a împăratului Taizong ca pe o lună strălucitoare, care aduce lumină în negura istoriei Chinei. Despre domnia împăratului Taizong se consem­ nează, de asemenea, potrivit altor cronicari ai vremii, principiile de guvernare ale împăratului: l. Împăratul promovează oamenii capabili şi virtuoşi; 2. Împăratul respectă principiile; 3. Împăratul deleagă din putere demnitarilor din subordinea sa; 4. Împăratul ia în considerare binele celorlalți; 5. Împăratul acceptă sfaturile bune. În timpul domniei împăratului Taizong a fost promulgată o reformă agrară, care prevedea împărţirea egală a pămîntului, precum şi a impozitului asupra beneficiilor pe care le aducea acesta, între toţi ţăranii. Statul era singurul care putea emite monedă. Funcționarea guvernului şi a administraţiei a fost reorganizată în întregime. Sistemul de examene a fost restabilit. Justiţia a început să funcţioneze după Codul Tang. Taizong a rămas în istorie ca un suveran excepţional și datorită excelentei sale administraţii. Pentru a reda Chinei măreţia de altădată, el s-a inspirat

din normele administrative Nan, perfecţionîndu-le pentru a realiza ceea ce a fost, fără îndoială, cel mai remarcabil sistem de acest tip, care a fost vreodată pus în practică. Baza acestui edificiu a constituit-o doctrina învățaților confucianiști, care au fost reaşezaţi la loc de cinste, așa cum se întîmpla odată cu fiecare încercare de a reinstaura ordinea la nivelul instituţiilor. Aceasta explică dublul ideal de a transmite înţelepciunea și de a instaura dreptatea şi ordinea în societate, care caracterizează doctrina confucianistă. Răspîndirea procedurii de tipărire a favorizat propagarea acestor idei. Tot în spiritul ideiler confucianiste, împăratul Taizong a reorganizat Universitatea, în scopul de a asigura celor mai bune elemente din rîndul populaţiei accesul la posturile administrative, fără a ține seama de diferențele de rag sau de avere. În ceea ce priveşte Codul Penal din Tang, acesta a fost mai puţin sever decît cel anterior. Întreaga structură a administrației a fost pusă la punct în mod minuţios, atingînd o perfecţiune fără precedent. Cei 23 de ani de domnie ai împăratului Taizong au fost îndeajuns pentru a asigura pacea timp de un secol și forţa ideii de unitate a naţiunii chineze. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ceapă caramelizată. După gusturile personalităţilor lumii socotite nemuritoare. Vă închipuiţi ce feţe vor face doamnele cînd vor fi servite cu asemenea delicatese, căci gustul de ceapă cu zahăr nu e întrecut de nici un alt aliment. Oricum, le urăm, în continuare, poftă bună!

dreptul ei, cu un zîmbet nostalgic, care radia de dragoste maternă, ne spunea: „Priviţi, asta este sora voastră mai mare!”. Nu, nu este vorba de un om în carne şi oase. Este vorba de o clădire: Casa Republicii, unul din cei trei copii ai familiei. Pentru cei ce o privesc în grabă, cînd se îndreaptă spre serviciu, din tramvai, din autobuz sau din maşină, ea este doar o construcţie, un obiect inanimat, din piatră şi marmură, un obiect colosal, care poartă cicatricile şi rănile unei dictaturi apuse. În grandoarea ei, ea nu le spune trecătorilor nimic, pentru că ei nu o cunosc şi dacă le-ar spune, ei nu ar înţelege-o. Pentru mine Casa Republicii este un destin, o viaţă de om transformată în piatră: Mama a construit la Casa Republicii de la 28 de ani pînă la 64, şi povestea casei încă nu a luat sfîrşit. În fiecare cărămidă bate, o secundă, o inimă, în fiecare armătură trece o venă. Cîtă muncă stă în spatele Casei Republicii ştie puţină lume, cîte detalii au trebuit finisate, cîte proiecte făcute şi refăcute, cîte machete tăiate, lipite, asamblate, cîte nopţi pierdute înaintea zecilor de predări cu gust de tutun şi cafea! Cotidianul meu poartă amprenta Casei. Este o parte din familie, este un destin care încă ne conduce. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Confesiune despre mama mea Prezentăm cîteva puncte de vedere care aparţin Cristinei Mărculeţ Petrescu, fiica arhitectei Anca Petrescu, cu referire la mama sa. O admirăm pentru sinceritate şi îi mulţumim că a susţinut apariţia acestei cărţi cu fotografii şi schiţe care privesc construirea clădirii actualului Parlament al României. Fără o asemenea colaborare, cartea n-ar fi reuşit să transmită cititorilor rezultatul muncii depuse de atîţia creatori de frumos, în rîndul cărora a excelat mama ei, arhitecta-şef de proiect, Anca Petrescu. Îţi pare rău cînd natura este prea drastică şi nemi­loasă. Din păcate, mulţi dintre aceşti creatori ne-au părăsit pentru totdeauna. Iată rîndurile cu valoare de document, pline de sensibilitate, scrise de Cristina Mărculeţ Petrescu. Îi aparţin în totalitate.

Casa Republicii: De la proiect la destin (1) Întotdeauna mama ne-a vorbit de un al treilea copil, de un membru al familiei mai atipic. Cînd treceam prin - Domnule general, vă jur că nu sînt amestecat în nici un joc politic. Nu mă interesează nici un partid politic şi cu atît mai puţin Mişcarea Legionară! - Bine, Fănică, sînt încîntat de cum gîndeşti! Îţi urez succes în carieră! - Domnule general, mă voi strădui să fiu un ofiţer demn şi bine pregătit conform regulamentelor militare! Întors la Regiment, Căpitanul Ştefan Genoiu a trăit momentul tragic al funeraliilor Reginei Maria, decedată la 18 iulie 1938, la Sinaia. Aliniaţi în formaţie de front, soldaţii şi ofiţerii au asistat la o slujbă religioasă oficiată de preotul militar şi au ţinut un minut de reculegere în memoria Reginei-soldat, atît de iubită de popor. *** Spre marea lui bucurie, căpitanul Ştefan Genoiu primise comanda unei companii de motociclişti. Pe lîngă activitatea de instrucţie, el avea obligaţia să participe cu soldaţii din subordine la serviciul de gardă de la Castelul Peleş. Cu ocazia sărbătorilor legale, de 10 mai, de Anul Nou şi cu alte prilejuri, Regele Carol al II-lea obişnuia să-i întîlnească pe ofiţerii din Regimentul de Gardă în Sala de arme a Castelului Peleş. Protocolul era strict. Regele ţinea un scurt discurs, de fiecare dată acelaşi: - Domnilor ofiţeri! În voi îmi e toată nădejdea! Armata Română este braţul înarmat al Regatului

Român! Armata are obligaţia să fie şi să rămînă marea mută! Voi, ofiţerii mei, trebuie să rămîneţi surzi la tulburările ce le fac partidele politice! Mens sana in corpore sano! Să fim cu toţii pregătiţi pentru apărarea Patriei! Regele era însoţit întotdeauna de fiul său, Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia. Deşi opinia publică îl bîrfea pe Rege pentru relaţia amoroasă cu Elena Lupescu, Ştefan Genoiu nu a văzut-o niciodată pe această femeie în suita regală. Întîlnirile de la Peleş se terminau invariabil printr-un dineu. Se consumau mîncăruri scumpe într-o linişte desăvîrşită. La despărţire, Regele ciocnea un pahar de şampanie cu ofiţerii şi se retrăgea fără să mai rostească un cuvînt. Ofiţerii superiori, generalii şi coloneii îşi mustrau, dacă era cazul, subordonaţii. - Căpitane, data viitoare să fii cu ochii în patru şi să nu mai ciocneşti tacîmurile de farfurie. - Locotenente, aici nu e cîrciumă şi nu dai pe gît şampania franţuzească precum şliboviţa! - Domnule maior, pintenii de la cizmele dumitale pocnesc prea tare. (va urma)

Florin Iordache


RM

23

Vineri, 21 februarie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (24) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (24)

Un stat în stat În întreg acest context, „sub conducerea enig­ maticului şi invizibilului rege al petrolului” (obiceiuri pe care, ulterior, le va copia pînă la paroxism un alt miliardar, acel cu adevărat invizibil, Howard Hughes n.n.), trustul petrolului devine, puţin cîte puţin, un stat în stat. E organizat ca un guvern, duce războaie şi semnează tratate de pace, negociază acorduri şi nu le respectă. Este, deci, un stat suveran, cu deosebirea că în statul lui Rockefeller poporul n-avea nimic de zis; el nu putea decît „să cumpere petrol şi să tacă”. Nimic înflorit, nimic dilatat, totul foarte exact. De aici şi justificarea plîngerilor şi acuzaţiilor care curg la adresa lui John D. Rockefeller. La originea celor mai multe dintre ele se află independenţii; aceştia cer fie legi împotriva tarifelor preferenţiale de pe căile ferate (precum „Interstate Commerce Acte-Bill” din 1874), fie solicită constituirea unor comisii de anchetă. Parlamentul statului New York, la cererea Camerei de Comerţ, numeşte „Hepburn Committee” care adoptă deviza-ultimatum: „înclinarea sau exilarea”. Conducătorii lui „Standard” răspund prompt convocării în faţa comitetului, dar la interogatoriu nu-şi amintesc

Memoriile unui celebru criminalist român (104) ,,Omul cu ciocanul” (3) – Stop! – strig eu. Să memorăm. 25 de ani, 15 ani, 35 de ani. Străzile... O hartă, vă rog... Şi-n timp ce locotenent-colonelul Secărea continuă lectura, încep să haşurez zona. „Patru. La 5 decembrie, ora 7,45, eleva Teodora F., de 9 ani, din Strada Maşiniştilor, a fost atacată de un necunoscut în ţinută militară, cu părul blond. I-au fost provocate traumatisme cu înfundări craniene. Victima, în stare de comă, iar casa, incendiată, focarul pornind din interiorul şifonierului. Au fost găsite două fire de păr ale agresorului. Viaţa victimei a fost salvată, fără înlăturarea sechelelor. În curte s-a găsit fotografia unui tînăr necunoscut. S-au făcut aprecieri că ar putea fi a autorului”. „Cinci şi şase. Peste o săptămînă, 12 decembrie, ora 20, Ana B., de 48 ani, a fost lovită în cap, în unitatea de pîine unde era vînzătoare. Martorii au reţinut că agresorul era blond. Cîinii de urmărire au condus pînă în

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (56) Planul american 90-1002: trupe terestre de descurajare, dar pregătite de luptă (2) Cuvintele lui Mubarak contraziceau afirmaţiile regelui Iordaniei potrivit cărora preşedintele irakian a dat asigurări că se va retrage dacă s-ar putea cădea la înţelegere în cursul respectivei întruniri la vîrf. În tot timpul discuţiei, Mubarak a părut jenat, probabil pentru că în lumea arabă nimeni nu mai ignora faptul că el e supus unor mari presiuni americane. La un moment dat, i-a spus lui Arafat: - O operaţiune miliară va fi lansată împotriva Irakului între 12 şi 18 august. Surprins, conducătorul OEP nu 1-a întrebat de unde avea această informaţie. La sfîrşitul discuţiei, Arafat a spus: - Ar trebui să mergeţi în Arabia Saudită şi în Irak. Mubarak a răspuns imediat, cu un aer sumbru: - Mergeţi mai întîi dumneavoastră... A rămas o clipă pe gînduri, după care a adăugat:

mai nimic sau se recuză pe motiv că întrebările puse constituie un amestec în viaţa lor particulară. Pînă şi John D. afirmă, sub jurămînt, că „niciodată Standard n-a controlat direct sau indirect” unele pe care le controla de ani de zile. În aprilie, „Marele Juriu” din comitatul Clarion îl dă în judecată pe John D. Rockefeller şi pe acoliţii săi pentru „şantaj, manevre ilicite şi delict de coalizare”. Reacţia primului vizat e caracteristică felului său de a fi: „Această afacere nu va ajunge niciodată în faţa tribunalului”. Pentru gu­vernul statului New York, „Standard Oil” este „un organism dintre cele mai stranii, ale cărui afaceri sînt de aşa natură încît membrii săi refuză să facă o oarecare descriere de teama manifestă de a nu se acuza ei înşişi”. Aşa că, în faţa tribunalului, afacerea n-a ajuns! În aprilie 1880, publicului i se aduce la cunoştinţă că plîngerea se retrage iar „Standard” se obligă să plătească sumele cheltuite pentru judecată dar îşi menţine politica tarifelor feroviare şi se angajează ca, în viitor, să accepte de la căile ferate „numai bonificaţii rezonabile”! Independenţii n-au altceva de făcut decît să denunţe „manevrele ilegale”, manevre ce „au întîrziat şi împiedicat judecarea” şi să arate că „neliniştitoarea şi periculoasa dominaţie a marilor puteri financiare a fost amplu demonstrată”.

În 1882 se creează „Standard Trust”, şocînd şi mai serios producătorii şi rafinatorii independenţi, aflaţi tot mai frecvent faţă în faţă cu scăderile artificiale de

preţuri, cu stocurile acumulate arbitrar şi falimentele. La patru ani de la creare, trustul are un beneficiu de 16 milioane dolari anual şi cifra creşte mereu, deşi cronica reţine: mitinguri, ameninţări, plîngeri, proiecte de legi împotriva trusturilor, dezbateri violente în Parlament, acuzaţii publice de corupţie. Să fie adevărat că şeful partidului favorabil lui Standard (democraţii îi sînt ostili) din parlamentul pennsylvanian primea enorme subvenţii de la trust? Pe urmă, e sau nu John D. în relaţii strînse cu senatorul Payne al cărui fiu, participant la „Campania Meridională” devenise ulterior trezorier al lui „Standard”? Şi, în continuare, să fi cheltuit, tot „Standard”, peste 100.000 dolari sprijinind alegerea lui Payne în Senatul S.U.A.? Oricum, după ce guvernatorul Pennsylvaniei susţine oficial că un scaun de senator a fost obţinut prin corupţie, se iniţiază o anchetă şi trei zile în şir Senatul se ocupă de afacere, apoi o clasează brusc. La tribună însă, un orator de­clară că „este vorba să aflăm dacă «Standard Oil», această putere ocultă, care controlează petrolurile şi căile ferate, trebuie să-şi exercite, în egală măsură, şi controlul asupra noastră”. Senatorul Hoar va califica episodul drept „evenimentul cel mai dezolant din istoria Senatului american”. Ceea ce, la un moment dat, era un fapt izolat, devine acum un element cotidian, întrucît nu e greu, urmărind cronologic existenţa lui „Standard”, să se constate creşterea masivă a acţiunilor împotriva trustului. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Strada Karl Marx, lîngă locuinţa unde, la 16 decembrie, avea să se săvîrşească un alt omor. În aceeaşi zi, însă, de 12 decembrie, la cîteva ore mai tîrziu, Geta, de 46 ani, este atacată în holul blocului, din Strada Horea, unde locuia, în timp ce se pregătea să deschidă uşa liftului. Un bărbat cu părul negru, ce părea a fi machiat, provoacă o oarecare temere victimei. Aceasta îi oferă prioritate la intrarea în lift. Fiind refuzată, a fost nevoită să intre prima, timp în care a primit o lovitură în cap, care s-a soldat cu o plagă superficială. Nici în aceste cazuri mobilul n-a putut fi determinat”. (Notez: ,,Cazul şase, de revăzut toate elementele, sub toate aspectele. Mărturia victimei pare a fi neverosimilă“.) „Şapte. Peste cîteva zile, la 16 decembrie, victima Aurelia, de 16 ani, brunetă, a fost violată şi ucisă prin mai multe lovituri de cuţit, în locuinţa din Strada Karl Marx, unde stătea în gazdă. Criminalul a pătruns mai întîi în apartamentul vecinei Dora N. – din aceeaşi curte –, de unde a luat un cuţit de bucătărie şi a lăsat deschisă uşa şifonierului în care scotocise. Înainte de a părăsi locul faptei, provoacă incendiu în camera victimei, cu focarul în şifonier... Pe mîna cadavrului s-au găsit fire de păr blond. Examenele biologice comparative au eliminat posibilitatea ca acestea să fi provenit de la

membrii familiilor din curte. Primele elemente certe. Firele de păr sînt etichetate corp delict. Şi de data aceasta dispar cheile şi un ceas”. Istoricul evenimentelor abia lua sfîrşit, cînd raportul prezenta în continuare, pe scurt, activitatea desfăşurată timp de un an, perioadă în care fuseseră depistaţi numeroşi bolnavi psihic care primiseră asistenţă medicală – odată cu verificarea lor – fără să fi fost deranjaţi sub nici o formă. ,,Pentru majoritatea bolnavilor psihic trebuie să se manifeste, sublinia locotenent-colonelul Secărea, preocupare ca aceştia să nu ia cunoştinţă despre investigaţiile care-i vizează”. Reţinusem, în final, că toate aceste menajamente, recomandate şi de medicii de specialitate, îngreunaseră mult ritmul şi exigenţa verificărilor. În schimb, au putut fi prevenite şocurile psihice ce ar fi agravat şi mai mult starea oricărui bolnav. În faţa celor 900 de mape în care sînt aranjate, într-o anumită ordine, date cu privire la simptome, diagnostic şi investigaţii, se găsesc alte zeci de dosare ale unor bolnavi împotriva cărora erau deja conturate și menţinute mai multe suspiciuni. (va urma) DUMITRU CEACANICA

- Da, duceţi-vă şi vedeţi dacă Saddam este dispus să se retragă. Pe urmă voi merge şi eu. La ora 20.00, regele Fahd stătea de vorbă cu cîţiva apropiaţi ai săi în grădina reşedinţei sale de la Djeddah, cînd unul dintre colaboratorii săi se apropie cu deferență. - Maiestate, preşedintele Statelor Unite la telefon. Bush îl suna de la Camp David, unde era ora unu la prînz. Primele sale cuvinte au fost exact cele pe care i le adresase şi Margaret Thatcher la Aspen, cu două zile mai devreme: - Maiestate, ştiţi, el nu se va opri. Preşedintele îi împărtăşi ultimele sale informaţii despre concentrările de trupe la frontiera saudită. Fahd părea neliniştit, dezorientat, şi fu de această dată mult mai receptiv la propunerile preşedintelui american. ,,Pînă acum, afirma un membru al Casei Albe, frica îi paraliza pe arabi”. Acum, această frică se transforma în atu în strategia lui Bush faţă de regatul saudit. Conversaţia dintre cei doi conducători dură destul de mult. Armata saudită, cu cei şaizeci şi cinci de mii de oameni ai săi, nu putea nici în gînd să se opună puterii de foc irakiene; trupele Bagdadului masate la frontieră, preciza Bush, erau unităţi de elită în poziţie ofensivă (lucru care s-a

dovedit ulterior inexact). Trebuia neapărat ca regatul să se gîndească la apărare şi Washingtonul putea furniza un ajutor militar consecvent. Preşedintele îi propuse regelui Fahd să i-1 trimită pe ministrul american al Apărării, ,,avînd la el un teanc gros de rapoarte ale Serviciilor de Informaţii dovedind pericolul unei invazii irakiene, precum şi planuri precise expunînd posibilităţile de desfăşurare militară ale americanilor pe teritoriul regatului dumneavoastră”. Fahd acceptă să-1 primească pe şeful Pentagonului, Richard Cheney, dar îi ceru lui Bush încă 24 de ore de gîndire înainte de a-şi da acordul în legătură cu o prezenţă americană. După această convorbire, George Bush era ceva mai optimist. El îşi petrecu o mare parte a restului zilei dînd telefoane, tot de la Camp David, principalilor săi colaboratori şi unor şefi de state, sunînd în primul rînd pe preşedintele Ozal, la Ankara. Turcia, membră a NATO, este ţara prin care tranzitau 1,6 milioane de barili pe zi, deci jumătatea exporturilor irakiene de petrol. Conducte în lungime de o mie trei sute de kilometri porneau de la cîmpurile petrolifere de la Kirkuk înspre Yumurtalik, pe coasta mediteraneeană. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Fum fără foc? (1)


24

Vineri, 21 februarie 2020

Doza de sãnãtate Aportul medicinei cuantice în afecțiunile în care organismul este suprasolicitat! De ce ne îmbolnăvim? Există o cauză fiziologică sau boala vine, totuși, din sufletul nostru? Cum poate face față situației cineva care află că are o boală gravă? De cine și de ce are nevoie? Graba, dorința de a realiza cît mai mult, lipsa de orientare – toate acestea îl determină pe individ să se simtă disprețuit de viață, creîndu-se o fisură între spirit și trup, care duce, treptat, la declanșarea bolii. Din cele mai vechi timpuri, omenirea și-a pus întrebări legate de semnificația vieții, de altfel în toate religiile se regăsește această preocupare de a găsi un răspuns. Pentru ce venim pe lume dacă oricum trebuie să plecăm destul de repede? Fiecare om care se confruntă pe parcursul vieții cu o boală gravă, care îl poate duce la limita existenței, își pune întrebarea ,,De ce eu?”. Desigur, sînt cazuri în existența noastră cînd auzim că suferim de o boală incurabilă sau cînd soarta ne lovește într-un mod ireparabil, iar mulți dintre noi nu mai putem ieși din acest ,,tunel”. Orice diagnostic de tip ,,cancer” este un șoc emoțional pentru cel în cauză. Noi, terapeuții, ne întrebăm mereu cum se poate discuta cu un pacient care are o boală incurabilă, sau care a suferit o pierdere dureroasă, care a suferit un șoc emoțional. Conform protocoalelor medicale, unui medic îi este permis să îi ofere pacientului date clare, precise? Să nu îi dea, astfel, nici o speranță de viață? Să îl sfătuiască să își regleze problemele lumești, deoarece nu mai are mult de trăit? Sau ar trebui căutată o cale de ieșire din ,,tunel”, care să îi dea încrederea și speranța că se va face bine? Cu foarte mulți ani în urmă, un mare medic naturist englez – Dr. Bach – cel care ne-a pus la dispoziție terapia florilor, o terapie de mare valoare energetică, recomanda: ,,medicul viitorului va avea o sarcină foarte grea. Va trebui să fie în stare să îi recomande pacientului său medicamentul care să îi vindece trupul material, să îi dea speranța și încrederea că se va face bine. Medicul-terapeut trebuie să găsească liantul emoțional spre sufletul pacientului său, adică să îi

dea medicamentul potrivit sufletului. O lume debusolată și dezorientată are nevoie de acest tip de medic”. Este posibilă vindecarea în orice stadiu al unei boli? Pentru fiecare dintre noi a fost prevăzut de Creator un drum al vieții, menit să îl facă fericit, dar, din diferite motive, omul a deviat de la drumul său și s-a îndepărtat tot mai mult de predestinația sa pe pămînt. Aceasta deviere duce, după un anumit timp, la frustrări, nemulțumiri, adesea adînc ascunse în subconștientul nostru, stări de care poate noi am și uitat (dar subconștientul, nu), dar care duc, după o anumită perioadă de timp, la diferite forme de îmbolnăviri. Munca noastră cu pacientul nu constă în a-i comunica date statistice impersonale, ci în a încerca, așa cum ne recomandă Dr. Bach, să găsim împreună drumul de la care s-a îndepărtat, să îl învățăm să își găsească ,,mulțumirea proprie”. De multe ori, părinții îndeamnă copiii spre un drum profesional pe care aceștia nu și-l doresc și cu care nu se identifică, ucigîndu-le visurile numai din dorința de a face bine, fără să ne gîndim că fiecare individ are propriile aspirații. O corectare a acestei înstrăinari pe parcursul vieții poate schimba multe, dacă înțelegem că sîntem pe un drum greșit, care ne îndepărtează de Eul nostru, de ceea ce ne este predestinat. În unele cazuri pot fi necesare modificări radicale în viață (schimbarea profesiei, despărțirea de soț/soție, schimbarea de domiciliu) pentru a ne repune pe drumul predestinat care duce la vindecare. Putem asemăna destinul unui om cu un vapor care se află în plină furtună în mijlocul oceanului, rătăcind într-o direcție sau în alta pînă își găsește coordonatele. La un moment dat, căpitanul observă lumina unui turn

RM

de control (speranța) și conduce vaporul în siguranță către port. Ca și căpitan (suflet) al corpului, sîntem nevoiți, în fiecare situație de viață nouă, să luăm hotărîri, deși ne întrebăm adesea dacă sînt, sau nu, greșite. În asemenea situații, comparația este o cale greșită care automat duce la greșeli. Doi pacienți cu aceeași suferință fac aceeași terapie, dar unul are rezultate mult mai bune decît celălalt. Discuția medicului cu pacientul este diferită de la caz la caz, iar în situația în care succesul terapiei este lent, medicul trebuie să fie foarte atent cum conduce relația cu pacientul, deoarece chiar și pașii mici duc la succes, iar fiecare pacient are parcursul propriu. Mai mult, să îl capteze pe pacient în discuție, și să îl facă să înțeleagă că este pe drumul de a-și recîștiga sănătatea. Pacientul începe astfel să vadă ,,luminița de la capătul tunelului” pe care o menționam la începutul articolului. Nu trăi ca și cum ar fi ultima ta zi de viață, ci stabilește un scop pentru care merită să trăiești! Asta ar trebui să facă fiecare persoană aflată într-o asemenea situație, să nu mai fie propriul sabotor, ci să se iubească pe sine. Medicina energo-informațională susține organismul în tratamentele de detoxifiere pînă la nivel celular, după tratamente invazive precum chimio sau radio terapii, deblochează meridianele energetice ale corpului, neutralizează șocul emoțional. Prin aceasta reușim să echilibrăm limbajul psihicului nostru, care este auzit de creier și transmis la toate celulele corpului. Orice vindecare a unei boli este controlată de sistemul neurovegetativ. Cronicizarea boli ne arată că sistemul neurovegetativ a pierdut controlul asupra corpului. Numărul mare de pacienți vindecați de cancer arată clar cît de benefică este colaborarea între medicina clasică și medicina alternativă, atunci cînd sînt combinate și împreună susțin procesul de autovindecare. Terapia este individualizată, fără durere, fără medicamente, fără efecte secundare. În cazul pacienților menționați sînt necesare tratamente de detoxifiere la nivel celular, un real ajutor în refacerea organismului, iar împreună cu planul de tratament conceput în clinică, organismul primește o șansă imensă de autoreglare și întrerupere a fenomenului de autodistrugere. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.