Romania Mare, nr. 1532

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Știu, din proprie experiență, ce înțelege un poet din frumusețea femeii. Dar ce înțelege oare un matematician, sau un fizician, ori un om de afaceri?

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

România, victimă voluntară a unei crize provocate Motto: ,,Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor”.

NICOLAE TITULESCU Nu este ușor de citit un editorial tip analiză, așa că voi începe cu o parte a concluziei la care voi ajunge: este de anticipat că România va fi o țară total dependentă de sisteme străine - occidentale și americane - fapt care pare din ce în ce mai acceptat de un segment vocal al societății. La cealaltă parte a concluziei, veți ajunge dumneavoastră, la finalul lecturii. Mă voi referi desigur la criza actuală, nouă din multe puncte de vedere.

Da, criza legată de infestarea cu coronavirus pare mai mult un nivel nou al războiului hibrid – iar ținta pare a fi dublă: China și Uniunea Europeană. Altfel spus, țintele par a fi cele mai mari două PNB (Produs Național Brut) ale planetei. Desigur, forma de virus există, dar nimic nu justifică panica din Occident, în afară de o acțiune concertată din mediul on line și din mass-media.

Unii spun că la capătul epidemiei se află SUA, că ar fi o creație americană… Sincer, nu cred! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Justiția, farul călăuzitor al corupției Nu pot spune că știu cine este Sorina Pintea, așa cum nu m-a interesat nici activitatea ei politică.

Poate că în calitate de ministru al Sănătății a făcut lucruri bune, dar și mai puțin bune. Sau poate că a intrat în vreo combinație care a ieșit prost. Nu știu și nici nu mă interesează. Sorina Pintea este doar un politician român, ca mulți alții, care sigur a avut mult de cîștigat din politică.

Ce știu, însă, este faptul că există foarte puține șanse ca un politician să accepte să se întîlnească cu un presupus mituitor chiar în propriul birou.

Trebuie să fii mult prea prost ca să faci un asemenea gest. După evenimentele din ultimii ani, cînd DNA a dovedit că nu are mamă și nici tată pentru cei

8

Martie

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (3)

Nu-i vorbă, ne-am retrage noi şi în munţi, la nevoie, dar acolo tronează pe stive de cherestea, care iau drumul Ungariei, băutorul fruntaş, cu pălărie verde, şi pană de cocoş, şi mustaţa în furculiţă – Attila Verestoy. Ce dialog poţi să ai cu un asemenea specimen? Poţi, cel mult, să-i dai un bacşiş, să se ducă la crîşmă la Giurtelecul Hododului, unde îl aşteaptă, pe capra căruţei, vizitiul maghiar Asztaloş.

Amintind de prestaţia catastrofală a lui Emil Constantinescu, se cuvine să denunţăm, din nou, public, cel mai odios act de trădare pe care acesta l-a comis împotriva Poporului Român: ruşinosul Tratat cu Ucraina. Astăzi, doi dintre artizanii acelui act de vînzare-cumpărare de Neam, Adrian Severin şi Victor Ciorbea, sînt pe dric. Mîine, va dispărea de pe scena politicii şi Emil Constantinescu, procesul e inevitabil, cred că-şi dă şi el seama că nu termină meciul în picioare, un Popor întreg îl va număra pînă la 10 şi apoi va fi scos pe uşa din spate, pe targă, în vreme ce el va striga, în legea lui, formulele de acum cunoscute: „Domnilor, nu asta-i problema! Să fie clar! Dar priviţi-mă-n ochi!

Sînt un om serios! Avem programe minunate!

Grupul de contact!” şi alte baliverne de-ale lui. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor şi Culturii din Tîrgu Mureş) care nu sînt de partea Sistemului – fie că este el foarte profund, sau doar Paralel – nu cred că există vreun ministru, secretar de stat sau funcționar prin ministere care să accepte măcar o ciocolată la locul de muncă. Este exclus și, prin urmare, dacă prin absurd Sorina Pintea a făcut așa ceva, chiar își merită soarta. Doar că nu cred asta. Văzînd ce lupte se dau acum pe cadavrul bogat al Sănătății, cred că fostul ministru ori a deranjat pe cineva, ori era pe cale să o facă; prin urmare, s-a decis ,,relocarea” ei la Beciul Domnesc pentru o perioadă. Nu cred în autodenunțători voluntari care apar din senin, decît dacă ei fac obiectul unor presiuni din partea procurorilor și li se oferă în schimb libertatea și banii, dacă îi ajută pe „oamenii legii“ să înfunde vreun personaj aflat în vizor. (continuare în pag. a 16-a) TANO

La Multi, Ani!

Mulumesc, iubit mam Mulţumesc, iubită mamă, Steaua mea din zori de zi Fără tine îmi este teamă Că planeta s-ar răci

Te-am secătuit de vlagă, M-ai crescut, m-ai înflorit Pentru tine, mamă dragă, Soarele e-n asfinţit Lege tainică a firii, Nu pleca fără să-mi laşi Zăcămintele iubirii, Mamă, suflet uriaş, Şi secretul nemuririi, Mamă, suflet uriaş Mamă frumoasă, primul meu rai, Fă o minune, te rog, mai stai!

Dulce lumină, ram de măslin, Încă nu-i vremea, mai stai puţin!...

CORNELIU VADIM TUDOR

Poezia feminină în lirica românească Paginile 12-13

Gripa spaniolă, o pandemie care a curmat milioane de vieți

Pagina 15

NR. 1532 l ANUL XXXI l Vineri 6 MARTIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 6 martie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ambasadorul Alfred Moses face ca Ceapaev: sare peste cal F Hagi e revoltat de minciunile din „Excrementul zilei” F Neamţul a hotărît ca Rusu să fie preşedintele României. F Un idiot: Constantin Gheorghe F Popa Țeavă a sfinţit o cocină PARTEA I F Noul ambasador al S.U.A. la Bucureşti, dl.

Alfred Moses, şi-a început misiunea călcînd cu piciorul stîng. În mod concret, domnia-sa a făcut nişte declaraţii insultătoare la adresa unor forțe politice şi personalităţi din istoria României, în special a Mareşalului Antonescu. Aşa după cum se ştie, în urmă cu vreo cîteva luni, un număr de 7 senatori (cei mai mulţi din Opoziţie!) au protestat în scris, violent, faţă de numirea acestui ambasador, dar cine i-a urat bun venit? „Extremiştii” de la Partidul România Mare, care sînt şi lideri ai Ligii Mareşal Antonescu! Domnule Moses, ar fi păcat să repetaţi erorile grave, săvîrşite de celalalt Moses, rabinul. Aici este ROMÂNIA, şi noi nu vom permite nimănui să pună ştampile şi etichete, ori să ne bălăcărească martirii. Degeaba vă luaţi precauţia de a declara ca nu vă amestecaţi şi că e treaba poporului român, din moment ce încercaţi să daţi linia, să convingeţi opinia publică de la noi că administraţia americană ar colabora mult mai bine cu un guvern alcătuit din P.D.S.R., Convenţia Democratică şi F.S.N. (partidul evreiesc). Preşe­ dintele Bill Clinton v-a trimis în România pentru a apăra interesele americane în zonă şi pentru a contribui la întărirea prieteniei dintre ţările noastre, dar comportamentul dvs. e cel puţin straniu şi poate crea prejudicii ambelor popoare. Noi credem că încă sînteți o victimă a dezinformării, pentru că, altminteri, aţi putea fi suspectat de masochism asta e culmea, să-i numeşti „extremişti” pe cei care te apără şi să-i giugiuleşti ca „democraţi”, multiubiţi de americani, pe cei care te tratează ca pe un vagabond politic! Aţi încercat să staţi de vorbă, măcar o dată, cu cei de la P R.M., P.S.M. și P.U.N.R.? Nu credeţi că, înainte de a dezgropa securea scandalului și de a prelungi în mod artificial primejdiosul război rece, poate că ar fi fost mai bine şi mai diplomatic (nu uitaţi că sînteţi diplomat, nu comisar politic!) să încercaţi să auziţi toate punctele de vedere? Deocamdată, românii au reţinut doar atît: la urarea noastră de „Bun venit” şi de „Sănătate”, dvs. nu numai că ne-ați lăsat cu mîna întinsă, dar ne-ați şi înjurat foarte urît, gratuit, deplasat, stupid. Cine sînteți dvs. în realitate, domnule Moses? Diplomat de carieră nu păreţi a fi, fiindcă săvîrşiţi gafe impardonabile. Scriem cu mîhnire aceste rînduri. Tocmai cînd scăpaserăm de controlorul Könnig, ne-am trezit cu controlorul Moses. Şi astfel îşi amînă americanii pătrunderea în România, prin persoane inabile, care pleacă urechea la cîţiva şmecheri politici de la Bucureşti şi la cîțiva diversionisţi din străinătate, asudînd împreună la menţinerea Cortinei de Fier. Dragă domnule Alfred Moses, vom fi noi mai echilibraţi decît dvs. şi vom pune declaraţiile acordate posturilor de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă” pe seama proastei informări şi a unor mai vechi prejudecăţi ale extremiştilor sionişti, aşa că vă vom ura încă o dată: Bine aţi venit în România!

F Ziarul lui Ion Raţiu, „Cotidianul”, este sub orice critică: colorat ţipător, ca un dizident travestit în Place Pigalle, şi la fel de mincinos, de sclifosit, de ros de boli venerice. În numărul de vineri, 6 ianuarie, pe pagina I a apărut un titlu gigantic: „Ştiţi ce pensie are dl. Ilie Verdeț? 800.000 de lei!”, iar

în pagina a V-a se lăbărţează articolul propriu-zis, de unde aflăm ca preşedintele P.S.M. şi-a făcut şi o vilă.

Păi, să nu se revolte populaţia, să nu-l pîndească la cotitură, pe fondul unor eventuale tulburări de stradă, pentru a-i da la cap septuagenarului fost primministru! Curioşi să aflăm adevărul, i-am telefonat acasă celui incriminat. Iată răspunsul lui strict autentic: „Ce pensie zic ei că am? 800.000 de lei?

Poate pe o jumătate de an! Dar există oare în România o pensie lunară de valoarea asta? Pînă acum o lună am avut 168.000 de lei, dar cu indexările astea mi s-a făcut şi mie 200.000 de lei.

Cît despre vilă, asta e chiar prea de tot! Nici eu, nici copiii mei n-avem nici o vilă, nicăieri, stăm cu chirie la ICRAL”. Ce facem, coane Rațiule? Cînd ai milioane de dolari, te rabdă inima aia de Jupîn Titircă Inimă Rea să te caliceşti la cei 80 de dolari (cam atîta fac 200.000 de lei) cu care îşi duce bătrînețea un fost prim-ministru al României, care a făcut ceva pentru ţara asta? Apropo, da’ matale ce-ai făcut pentru România? Ai făcut un copil debil, Nicolas Rațiu, care se ocupă numai de găinării politice prin Anglia. Ştim din sursă sigură că nu eşti mulţumit de pezevenghi, aşa că ai vrut să mai procreezi unul, cu Doina Bâscă, dar fiind sclerozat, ai uitat un lucru pe care l-a zis marele Nichita Stănescu cînd o picoliţă drăguţă de la Cîrciuma Scriitorilor l-a acuzat că a lăsat-o gravidă: „Nu se pot face copii în gură!”. F Curios este că penibilul ziar „Cotidianul” se ocupă de sanscrită, japoneză, patachineză şi alte limbi, dar nu ştie nici româneşte, nici englezeşte. Aflăm, bunăoară, că marca „Endeavour” de avioane ar însemna în traducere „Încercarea”, dar nici pomeneală - cuvîntul respectiv se traduce prin Efort, Strădanie, Staruință. Ni se mai spune că Newt Gingrich ar fi „noul purtător de cuvînt al Congresului american”, dar „speaker” desemnează, în parlamentete lumii, funcţia de... preşedinte! F Am urmărit sîmbătă seara, prin Antena de Satelit (Televiziunea Spaniolă, pe coordonatele C-2, 53), în transmisie directă, partida derby Real Madrid - C.F. Barcelona. A fost o veritabilă catastrofă pentru clubul catalan, care n-a mai încasat de mult la Madrid 5 goluri, fără a marca vreunul. La pauză, scorul era deja de 3-0, prin hattrickul (şmecherie din pălărie, în traducere exactă), realizat de chilianul Zamorano. În aceeaşi primă repriză, Hagi a văzut cartonaşul galben iar Stoicikov pe cel roşu, că tot au învins foştii comunişti în ţara lui. În repriza secundă, la Barcelona a intrat și Romario, dar putea să intre şi Romica Puceanu, tot degeaba, echipa lui Cruyff primind încă două goluri, de la Luis Enrique şi Amavisco. Ne pare rău pentru Hagi, dar n-a jucat nimic, ba chiar a dat şi vreo 5 pase la adversar. Nici Koeman n-a jucat mare lucru, făcîndu-se remarcat doar prin nişte faulturi grosolane.

Gazdele madrilene au zburdat ca în zilele lor de glorie şi-ar mai fi putut marca încă vreo 3 goluri. Mare păcat de Barcelona: să-i ai în echipă pe cei mai bun jucător al lumii (Romario), pe cel mai bun jucător al Europei (Stoicikov) şi pe unul dintre cei mai străluciți protagonişti ai ultimelor două ediţii ale Campio­ natelor Mondiale (Hagi) şi, cu toate astea, să te prăbuşeşti în halul ăsta, e de neimaginat. Dar, mă rog, aşa e fotbalul, probabil că Barcelona încă nu şi-a revenit după ospeţele sărbătorilor. Regretăm forma

RM

slabă a lui Gică al nostru, care s-a străduit, a luptat, dar s-a angrenat pînă la urmă şi el în degringolada generală a echipei. Nu-i nimic, vor veni zile şi mai bune, fruntea sus, „terriblle jugador”! F Dar, cine ştie, s-ar putea ca „perla Carpaților” să fi jucat mai slab şi datorită proastei stări sufleteşti pe care i-a pricinuit-o „Evenimentul zilei”. În cursul zilei de vineri, 6 ianuarie, el a telefonat din Barcelona la mai multe publicaţii, protestînd faţă de un articol sinistru şi mincinos, publicat joi de remarcabilă vagaboandă Ioana Moroianu. E vorba de lo­godna machidonului cu o frumoasă machidoancă, Ma­ rilena Vlahbei (un nume străvechi, care în turceşte înseamnă „prinţ valah”) - ziarul lui Ardei Umplut scria că Hagi i-a făcut fetei cadouri fabuloase, ca-n basme. Dar, să dăm cuvîntul marelui sportiv, aşa cum a apărut el în ziarul „Sportul Românesc”: „Mi s-a citit textul la telefon şi am rămas perplex. Ce cadouri de milioane, ce haine de blană, ce bijuterii?! Totul e o invenţie și o minciună! Cine a putut scrie asemenea baza­conii?”. Cum cine, Gicane? Şcoala de gazetărie a Piticului Utecilă!

Cam în aceeaşi manieră au scris derbedeii ăştia şi despre lacurile şi moşiile (?!) pe care le-ar avea senatorul Vadim Tudor, și despre maşina acestuia, care cică ar fi fost furată de la gura handicapaţilor (?!) şi despre multe altele. În goana după senzaţional și după cîştiguri barosane şi rapide, hingherii fostului activist C.C. al U.T.C. calcă pe cadavre, fac victime, falsifică biografii, văd o găină albă - ei zic că-i neagră, văd o găină neagră – ei zic că-i Ileana Lucaciu călare pe Ion Vaciu ş.a.m.d. Nu la fel l-au porcăit ei pe Ilie Dumitrescu după partida România – Columbia? În concluzie, o propunere valabilă pentru toţi sportivii ţării: cînd mai auziţi la telefon ori pe stadioane sau prin sălile de competiţii că un cutărică e de la „Evenimentul zilei”, puneţi binişor mîna pe un extensor, legaţi-l cu un mîner de poarta de fotbal sau de un spalier de gimnastică, iar cu celălalt mîner de gîtul repetentului, după care săriţi coarda. F Filiala Neamț a P.L. ‘93 l-a propus pe Horia Rusu drept candidat la preşedinţia României!

Hai că-i tare, e primul Rus propus de Neamţ pentru înalta funcţie. Nu ştim în ce măsură o fi fost Iliescu Omul Ruşilor, dar ştim sigur că Rusu e Omul Cavernelor. F Continuă măcelul incali­ficabil făp­ tuit de Armata Roşie împotriva dîrzului popor cecen. Ruşii n-au nici o scuză, şi-au dat iar în petic, şi „dușul cecen” are darul să ne trezească pe toți la realitate, din Răsărit pînă-n Apus. Degeaba faci pe mediatorul de pace în Balcani, dacă în Caucaz eşti ucigaş. Unde sînt partidele politice de la noi din țară, care ne tot acuză pe noi de vreo 5 ani că sîntem oamenii Kremlinului şi ai K.G.B.-ului, dar uită că, în ianuarie 1990, o delegaţie P.N.Ț.C.D. s-a gudurat pe la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti, în august 1991, cam aceiaşi farseuri trimiteau bezele „marelui popor rus”, iar acum, la cumpăna dintre 1994 şi 1995, tac ca mortu-n păpuşoi, fiindcă nu sînt fraieri să se expună, şi au simţit ei că suflă iar un vînt de gheaţă dinspre Siberia? Unde eşti, Coposule? Dar tu, Manolescule, cu apendicele tău inflamat, numit Mircea Mihăeş? Ori tălică, Cunescule? Dar mătăluţă, Neulanderule? Dar tu, Sifilis-Boy, Liviu Ioan Stoiciu, de la „Cotidianul”? Pauză! Vedeţi cum se verifică platformele, doctrinele şi caracterele? În împrejurări de felul acesta, de viaţă şi de moarte.

Să le tăiem noi nasul sau prepuțul acelora care vor mai avea neobrăzarea să ne acuze că sîntem prosovietici, bolşevici şi kaghebişti, că închinăm ţara la ruși? Ce zici, Băsescule? Dar tu, ciobănșule Severine? Lăsați-vă, bă, de sportul asta, e prea greu pentru voi. E ca şi cum o echipă de pigmei din jungla africană vrea să joace baschet în N.B.A. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 13 ianuarie 1995)

RM

3

Vineri, 6 martie 2020

RomÂnia mea (5)

Resursele României încă au potențial, doar că nu sînt exploatate în folosul țării, veniturile fiind, în majoritate, direcționate în afară. Nu avem o politică în favoarea românilor, politicienii fiind deschiși în a satisface cerințele partenerilor externi, și mai puțin pe cele ale persoanelor care i-au votat. În prezent, chiar dacă resursele naturale sînt sufici­ ente pentru a ne aduce nouă, românilor, un trai mai bun, ele nu aduc plus valoare țării noastre, întrucît nu mai aparțin României, fiind cedate odată cu vînzarea Petrom sau prin intermediul altor înțelegeri. Acum cîțiva ani, cînd România a cîștigat la Haga dreptul de proprietate pe o zonă destul de întinsă din Marea Neagră, noi, românii, ne-am bucurat pentru această reușită. Mai tîrziu însă, am realizat că acele resurse de hidrocarburi au fost date României tocmai pentru că era mai ușor pentru partenerii occidentali să le exploateze dacă erau în posesia noastră, și nu a Ucrainei. Și uite că, în prezent, nu doar că nu beneficiem de valoarea acelor resurse, dar se pare că îi facem fericiți pe alții. Și, ce este cel mai interesant – sute de mii de români au ieșit în stradă pentru ca acest lucru să se întîmple, și toată România i-a pus la zid pe toți cei care ar fi avut curajul să ceară redevențe mai mari pentru exploatarea acelor zăcăminte. Asta este situația acum, și probabil așa va fi pentru mulți ani înainte. În România mea, aș oferi oamenilor șansa să se bucure, individual, de resursele actuale pe care România le deține, pentru că acestea nu au fost și nu sînt ale politicienilor, ci ale poporului. Statul este instrumentul care poate să le exploateze, nu să le vîndă sau să le cedeze altora. Prin urmare, statul român ar trebui să ia exemplul altor țări, precum Norvegia, care își recompensează cetățenii cu o parte din veniturile pe care le obține de pe urma exploatării resurselor naturale ale țării. Și la noi lucrurile trebuie să fie la fel abordate – statul să creeze un cadru legal prin care fiecare cetățean, care într-un fel poate fi considerat acționar firesc al exploatării acelor resurse, să primească o rentă anuală dintr-un fond de stat creat special din vînzarea acelor zăcăminte. Este normal să fie așa. Totodată, un alt element ce trebuie implementat de către statul român este ca veniturile totale din redevențe, impozite și alte taxe care intră în vistieria țării, ca urmare a exploatării resurselor naturale, să fie direcționate către investiții. Pornind de la ideea că resursele naturale se vor termina într-o zi, iar economia lumii se va concentra pe alte valori, în Arabia Saudită se fac investiții și se caută soluții astfel încît peste 50 - 100 de ani, cînd petrolul nu va mai fi aur negru, economia saudită să nu sufere prea mult. În România este necesar ca resursele naturale să se transforme în altfel de resurse, prin investiții, astfel încît economia să nu fie afectată în timp, iar valoarea adăugată rezultată din vînzarea lor să crească exponențial. Acest lucru este posibil, mai ales că economia noastră nu este nici pe departe una care să suporte șocuri majore. În aceste zile, resursele naturale ale României nu ne mai aparțin și orice strategie economică trebuie să pornească de la această premiză. Șansele ca acestea să fie recuperate în viitorul apropiat sînt minime, așa că tot ce se mai poate face este să se impună o lege care să aducă profit atît companiei care va exploata zăcămintele, cît și țării și românilor.

Includem aici, pe lîngă hidrocarburi, și apa dulce, și capitalul forestier, dar și resursele feroase și neferoase.

Avem în munți aur și cupru încă neexploatate. Din păcate, pădurile sînt măcelărite încă de la începutul anilor ʼ90, iar acest proces este în plină desfășurare chiar și la 30 de ani de atunci. Nu există o lege clară care să oprească această crimă la adresa țării noastre, așa cum nu există nici un fel de politician care să își

dorească cu adevărat să oprească măcelul. În România mea, vînzarea de lemn brut, neprelucrat, trebuie oprită pentru cel puțin încă 30 de ani. Totodată, trebuie demarată o campanie națională de reîmpădurire, pentru că degeaba oprești procesul și condami vinovații, dacă nu pui la loc ce au distrus.

Iar pentru acest proces, aș folosi resurse private, nu de stat. Toți cei care au cîștigat bani din tăierea și vînzarea

lemului vor fi cei care vor crea un fond național de reîmpădurire, pentru că ei sînt principalii beneficiari ai tăierilor masive. Se pot identifica și, chiar dacă nu mai există companiile lor în acte, justiția se poate îndrepta împotriva lor ca asociați sau administratori, astfel încît să fie trași la răspundere. Totodată, cei care exploatează ar fi obligați să vireze în contul național de colectare pentru reîmpădurire un procent din cifra de afaceri, astfel încît cei responsabili de acest proces să beneficieze de capitalul necesar. Reîmpădurirea este obligatorie, fauna are dreptul să trăiască în propriul habitat, să nu mai ajungem să ne împușcăm urșii prin orașe. Interzicerea vînzării lemnului în stare brută, ci doar în stare procesată – fie că vorbim de crearea de mobilier, hîrtie sau alte produse – ar încuraja dezvoltarea industriei de profil. În prezent, mai mult de trei sferturi din ce se taie se vinde la export în stare neprelucrată, aducînd prejudicii imense economiei, atît prin defrișarea total necontrolată, cît și prin sufocarea industriei de profil autohtone.

Resusele aurifere ale României nu sînt deloc de neglijat. Alături de alte valori, acestea fac ca țara noastră să nu aibă efectiv voie să fie săracă. Din acest motiv, românii trebuie să fie ceva mai conștienți de potențialul țării în care s-au născut și să ceară în mod explicit exploatarea acestor resurse și valorificarea lor în direcția prosperității statului, dar și a românilor.

Aceasta este marea greșeală pe care românul de rînd o face, și anume că el crede că nu are putere, că nu are drepturi, cînd, în fapt, este îndreptățit să ceară ceea ce îi aparține. Țara în care ne-am născut este bogată. Faptul că, în acest moment, în România se îmbogățesc peste măsură politicienii, prin vînzarea sau comisionarea a ceea ce nu le aparține lor, ci poporului – și mă refer în mod special la resursele naturale pe care Dumnezeu ni le-a oferit – este cel mai realist mod de a evalua inerția românilor. Ei acceptă tacit această trădare, această vînzare a prezentului și a viitorului lor, fără a reacționa, fapt care îi încurajează pe ,,aleșii neamului” să își mărească averile. Trădarea politicienilor este încă nepenalizată de poporul român, fapt care nu este deloc onorabil pentru noi, ca națiune. Pe lîngă această trădare, care, în viitor, va fi cumva făcută publică oficial, mai există și o altfel de trădare a celor care ne conduc, și anume lipsa totală de interes în ceea ce privește politica externă a României și aducerea țării la nivel de colonie – ceea ce sîntem acum, în anul de grație 2020.

Mergînd în această direcție, România are nevoie și de o mai mare deschidere economică spre jucătorii

importanți ai economiei globale, fie că vorbim aici de Rusia, China, India sau de țările africane. În prezent, economia românească este una de consum, și se autolimitează la piețele occidentale, atît cît se poate, și mai puțin spre piața rusă sau chineză, cu toate că, la acest moment, acolo se pot face afaceri benefice pentru economia românească. Din păcate însă, politica economică a Bucureștiului, de exemplu, lasă mult de dorit, fiind practic inexistentă cînd e vorba de interesele României, dar foarte vocală atunci cînd e vorba de interesele altor state, corporații sau organizații străine. În România mea, aș pune accentul pe dezvoltarea economică și politică, care ar fi pusă în totalitate în slujba dezvoltării țării.

Cei care urmăresc evoluția președintelui american Donald Trump, nu pot să nu observe că oriunde merge, el semnează contracte de miliarde de dolari, impulsionînd astfel economia americană. Îmi amintesc că în primii ani de după 1990, guvernarea încuraja antreprenoriatul românesc, astfel încît, în toate vizitele oficiale ale premierului sau ale președintelui țării, se lua în considerare și aspectul economic al politicii. Președintele, indiferent care este el, are rolul de a promova economia și produsele autohtone, are rolul de a face țara mai bogată decît era atunci cînd el a fost ales. Asta trebuie să fie paradigma pe care orice politician, fie că este el deputat sau senator, primar sau președinte, trebuie să o aplice în fiecare moment de exercitare a mandatului.

Este important, este necesar, este vital. În România mea, acest aspect trebuie ridicat la nivel de lege, fie ea doar morală în cazul în care Parlamentul nu va avea curajul să voteze acest lucru.

O deschidere totală spre orice stat cu care poți face afaceri profitabile – excepție făcînd cele care se află sub sancțiuni internaționale, gen ONU, dacă va mai exista această organizație în viitor – este obligatorie.

România trebuie să își maximizeze potențialul de tranzit al resurselor, așa cum Ucraina, Turcia și Bulgaria fac acum, și trebuie să joace un rol important din punct de vedere geopolitic, atît la nivel diplomatic, cît și la nivel militar și economic. Indiferent cît de mult se va bate toba că pacea și dreptul internațional primează, la ce vedem acum că se întîmplă în lume, este clar că dreptul forței, al celui mai puternic, primează în tot și în toate. Forța dreptului nu mai este luată în calcul decît dacă cei puternici cîștigă din asta. În rest, este zero. Nu știm ce va fi în viitor; poate că, printr-o minune, se va institui o pace mondială și lumea va fi zen și bună, armele vor fi aruncate și toți oamenii vor îmbrățișa liniștea și pacea. Dar pînă să ajungem acolo, este de datoria acestei țări nu doar să fie bogată, ci și puternică. Și, pentru a ajunge la acest nivel, este nevoie de dorință în primul rînd, de acei oameni puternici despre care vorbeam la începutul acestui material, și de o politică externă proprie, nu împrumutată.

Prin urmare, o relație economică deschisă cu țări precum Rusia și China este obligatorie, mai ales că piețele pe care România le-a dezvoltat acolo se pot recupera dacă oferta este pe măsură. În acest caz, relațiile personale pe care politicienii le pot construi în zonele de interes economic sînt foarte utile, pentru că, se știe, multe evenimente economice și sociale au avut loc ca urmare a relațiilor personale ale unor președinți. A face afaceri corecte cu toate statele este benefic și, pentru asta, statul român trebuie să facă uz de toate instrumentele pe care le are la dispoziție – ambasade, Camera de comerț, servicii de informații etc. Afacerile sînt dure, așa cum și cei care încearcă să le construiască trebuie să fie. (va urma) DANTE ALIGHIERI

4

Vineri, 6 martie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Din nou acasă

Păsări de toate felurile se-ntrec în cîntec de cer albastru, încît dintr-o margine în alta a pădurii de pe meleagurile copilăriei mele e un neîncetat zbor de dute-vino al lor, de-mi vine a doini de bucurie... De mult n-am mai văzut un spectacol atît de frumos, poate de cînd mama mă îndemna să ies cu mioarele la păscut, atunci cînd dealurile începuseră a se îmbrăca într-un covor de iarbă verde, pictat, ici-colo, cu fel de fel de flori minunate... Petalele lor gingașe, cu bobițele de rouă pe ele, străluceau, în bătaia razelor soarelui, ca nişte diamante răsărite peste noapte din pămînt, a căror menire pe lumea asta e de a înfrumuseța natura, pentru că Dumnezeu aşa a decis pentru ea... De nenumărate ori, în copilărie, am mers pe deal cu mioarele, purtînd nişte tîrlici de gumă, în picioarele îngheţate de gerul aspru al iernii. Şi ieşeam pe dealul acela, în liniștea naturii, priveam în jur, răzimat, ca un cioban bătrîn, într-un ciomag scurt, după care, amețit de cîntecul păsărilor, la auzul bătăilor de toaca de la biserică, brusc mă învioram... Aşa a fost copilăria mea, tristă, dar frumoasă...

Frumoasă, fiindcă am avut ocazia să văd în realitate, în poienile din pădurea copilăriei mele, pentru prima oară, cum o căprioară îşi dezmierda puiul cu privirea ei blîndă, cum cocoşi sălbatici se rostogoleau în luptă crîncenă pentru vreo găinuşă... Şi cred că, pînă la un punct, am comunicat îndeaproape cu lumea din satul meu şi cu

natura care m-a răsfăţat cu toate frumuseţile ei... Și asta, pînă în ziua în care a trebuit să mă înstrăinez, cu strîngere de inimă, de toate aceste locuri mirifice din copilăria şi adolescenţa mea, pentru alte locuri, cu alţi oameni, care m-au călit să rezist la duritatea vieţii... Am avut o viaţă dură, grea, clădită pe neajunsuri, cu oameni care au vrut totul de la mine, fără ca, în schimb, să-mi ofere măcar o strîngere de mînă sinceră... Am plecat, dar nu oricum: am luat cu mine multe amintiri frumoase din satul meu, spre păstrare, şi apoi spre evocare, așa cum fac chiar în aceste rînduri... Aminitirile mele se referă nu doar la satul natal, ci și la pădurea cu arbori seculari în care, dacă te aventurai dincolo de marginea ei, riscai să te rătăcești... Azi, acolo mai sînt doar niște dealuri sterpe... Şi totuşi, păsările vin aici şi cîntă, îşi caută rostul pînă la căderea brumei, cînd trebuie să plece spre ţările calde... Dar nu toate păsările pleacă de aici... Unele trăiesc pe aceste meleaguri de cînd lumea și nu se dau plecate nicicînd. Au rămas aici, întru credinţa neamului lor păsăresc, pe cînd oamenii se duc oriunde în lume, fără a se mai întoarce vreodată, aşa cum fac păsările noastre călătoare... Deunăzi, m-am întors acasă, în satul copilăriei mele, după zeci de ani de înstrăinare... Pe mulţi dintre sătenii cu care am copilărit nu i-am mai găsit, fiindcă Dumnezeu i-a chemat la El, în ceruri, iar copiii, nepoţii lor nu mă cunosc... Nu au de unde, nu ne-am văzut niciodată, şi poate că părinţii şi bunicii lor nu le-au vorbit despre mine... Ne uităm unii la alţii ca la nişte străini pe bătătura de pămînt căreia, cîndva, i-am aparţinut. Şi iată cum toate trec, ca tăvălugul, peste noi, crezînd că timpul ne va purta noroc, întru tinereţe veşnică...

RM

Ce iluzie! De fapt, toată viaţa noastră trăim din iluzii, minciuni şi decepţii... Nu cunosc pe nimeni. Satul m-a dat uitării, și doar cîte o voce muribundă, dintre pereţii dărăpănaţi ai vreunei case, mă întreabă, parcă, cine sînt şi pe cine caut... De unde vin şi încotro vreau să merg...

Păsările cerului, în schimb, își cîntă doinele lor măiastre nu doar în pădurea, astăzi, rărită, în care mai sînt doar niște petice cu arbori care, nu se știe prin ce minune, au scăpat de dinţii drujbelor, mînate de acest capitalism sălbatic. Ele cîntă şi se răsfaţă în largul cerului, inundat de lumina soarelui... Şi asta, pentru că sînt acasă, unde nu şi-au trădat nici neamul, nici codrul, pentru a pleca, spre înflămînzire, în toată lumea... Şi lucrează de zor la refacerea cuiburilor măcinate de ploi şi viscole, ori îşi înalţă altele noi... Oare copiii sătenilor mei, pe unde or umbla, vor mai vorbi frumoasa limbă a bunicilor, aşa cum astăzi cîntă păsările cerului, poposite după lunga călătorie de peste mări şi ţări? ...Oare se vor mai întoarce ei vreodată să refacă satul, vatra de istorie a românilor?...

Păsările călătoare vin în fiecare primăvară, iar toamna, după ce-şi cresc puii mari, se întorc spre locurile unde iernează de cînd se ştiu, pentru ca, apoi, să se întoarcă aici, fiindcă aici ştiu ele cînta frumos, dimpreună cu suratele lor, care nu au părăsit niciodată plaiurile noastre pentru alte meleaguri... Şi cîntă păsările, de îţi e mai mare dragul să le asculţi. Dar cui îi mai pasă de cîntul lor, poate doar unui trecător întîrziat ca mine, căci în satul meu nu prea mai are cine le asculta... Pe ici, pe colo, mai vezi cîte un sătean îmbătrînit de vreme, fără de sprijin, care își plînge amarul pe prispa casei, sub acoperișul dărăpănat de vînt şi ploi.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Th. Pallady

Furtuni pe coaste și-n interiorul Franței, ploi și zăpadă – și-acuma fulgi mari cad peste grădina Tuileriilor, topindu-se pînă s-ajungă pe pămîntul umed – acest sfîrșit de februarie își marchează agonia cu manifestările ,,babelor” supărăcioase din Orient.

De vreo zece zile, Sena urcă în matcă, se agață de parapete, ca un copil care vrea să vadă Parisul. De douăzeci și cinci de ani nu i-am zărit fața atît de sus. Să sperăm, însă, că nu va sări dincolo de zăgazuri, cum a făcut pe vremuri.

Parc-a fost ieri! În ziarele din ianuarie 1910, am publicat cîteva corespondențe, despre inundațiile de atunci, iar acum, trecînd pe malul apei amenințătoare, ascultîndu-i vuietul suspect, mi se pare că pauza de un sfert de veac s-a topit... Priveliștea continuă. Cheiurile sînt aceleași, aceleași squarurile înecate, cu vîrfuri de copaci și felinare gîtuite, răsărind peste valuri.

*** Acolo unde Sena e mai frumoasă ca oriunde, fiindcă i s-a zidit un decor mai amplu și mai variat, un rege al Franței a poruncit să se construiască o piață, Piața Dauphine, înconjurată azi de case vechi, unele rămase chiar din anii monarhului. E liniște mare în acest adăpost al metropolei. Vara e umbră multă și bănci singuratice se înșiră sub adăpostul înfoiaților castani, colț de veche provincie franceză, în mijlocul Parisului zgomotos și dinamic.

și de scîntei, ea dă peisajului proporții și reflexe juste, nimic incandescent, fantasmagoric, montruos, ireal. Dar nici nu-l turtește, cu lovituri de realism brutal. O calmă binecuvîntare a luminii înnobilează fața Parisului și o scaldă într-un extaz discret, fără patetismul-grimasă al conglomeratelor din climate fosforescente.

Th. Pallady răsfrînge în sufletul și-n arta sa Parisul.

Adevăratul Paris, nu Parisul parizian, din care străinii șiau făurit o imagine de frivolitate: clinchete și foșnet de mătase, culori vii, bazar persan, carte poștală colorată și oameni care se veselesc, prin cabarete, pînă la ziuă.

Paris grav, cu surîs melancolic, mai mult al frunții decît al buzelor, Parisul cărților și-al pietrelor, auguste.

Lumină a cărei prezență o simți. Smulgi frumusețea care se ascunde, Parisul avar, închis ca o stridie ce nu vrea să i se fure mărgăritarul, Parisul cu lumină de perlă. Și această lumină, a cărei prezență o simți la Th. Pallady mai mult ca la oricare alt colorist – căci fiind puțină e mai prețioasă și se cere culeasă și împărțită cu gelozie de alchimist – lumina aceasta ordonatoare s-a împletit în toată făptura sufletească a pictorului nostru.

*** La numărul 12 al Pieței Dauphine, într-o casă bătrînă, a cărei scară, clasată monument istoric, începe cu o grațioasă curbă de piatră, locuiește de ani mulți pictorul nostru Th. Pallady.

De 40 de ani și mai bine stă Pallady în cetatea care cheamă zeci de mii de pictori, din toate colțurile lumii.

Lumina filtrată prin granitul bătrînei Luteții cade pe vegetații, pe unde și pe coperișe. Purificată de zgură

*** Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creînd un ,,elefantiazis” local, ci armonios, paralel cu gustul și discernămîntul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant - fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și-a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină de gînd.

*** Curge Sena și se umflă, printre vechi ziduri de piatră cenușie, aceleași turnuri care se răsfrîng de secole, și secole se vor mai răsfrînge, în apele ei tulburi, ce cresc în primăvară. Apa trece, matca rămîne, oamenii trec, Parisul rămîne, crește, se schimbă și, totuși, același, mereu, în eternitate...

Acest boier moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de-acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți – ca să-și creeze, an cu an, o personalitate liniară, arhitectonică, spritualizată, chintesențială.

Marea învățătură a Parisului este arta de-a elimina.

Materia grasă, mineralul fără valoare, cuvîntul fără greutate, ideea fără într-aripare, hohotul de rîs, plînsul zgomotos, atitudinea dizgrațioasă, gestul disproporționat, patetismul indiscret, entuziasmul vulcanic – cad, lest zgrunțuros, din preocuparea unanimă, în cimitirul mediocru al inutilului.

Rămîne esența spiritualizată. Acesta e Th. Pallady, în florile sale imateriale, în femeile sale care nu plac tuturor (fiindcă din femeile goale ale lui Pallady s-a topit orice notă de senzualism: rozul cald și impudic al cărnii s-a prefăcut în flăcăruia spectrală de dincolo de viața materială), în peisagiile diafan-catifelate, în naturile sale moarte – strofe din Baudelaire. Esența spiritualizată.

Th. Pallady este nu numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință aristocratică a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor.

Bucuria de-a trăi în același veac cu Th. Pallady mi-a dictat aceste rînduri fugare, într-un sfîrșit ploios de februarie parizian.

VICTOR EFTIMIU

RM

5

Vineri, 6 martie 2020

Polemici«Controverse Comemorarea unui an de la trecerea în eternitate a compozitorului și muzicologului Doru Popovici La 5 mai 2019, se stingea din viață omul de cultură Doru Popovici, dispariția sa îndurerînd profund întreaga lume muzicală din România.

Atunci, s-au scris și s-au rostit cuvinte de elogiere la adresa personalității sale și a impresionantei opere pe care a creat-o. Printre acestea s-a numărat și acest text, conceput de prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, un reputat muzicolog și critic muzical, care avea să părăsească și el această lume, la 21 ianuarie anul acesta.

MEMORIALUL DORU POPOVICI (17 februarie 1932 – 5 mai 2019)

Este incredibil să ne aflăm loviţi puternic de crivăţul unei veşti năpraznice. Da, trebuie să acceptăm că DORU POPOVICI, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Membru al Societăţii Internaţionale de Compoziţie SACEM din Paris, nu mai face parte din lumea vie a muzicii. S-a stins o stea de primă mărime, ce strălucea pe firmamentul viselor unui destin nepereche. I-am urmărit drumul, plin de evenimente, de-a lungul celor peste opt decenii de existenţă. Greu să credem că ne-a părăsit pentru totdeauna, că darurile sale minunate sînt acum învăluite de negură.

Personalitate complexă, compozitor, scriitor, profesor, critic muzical, muzicolog şi radiofonist, Doru Popovici face parte din generaţia marilor creatori şi gînditori ai Secolului XX. Născut la Reşiţa acum aproape nouă decenii, începe propria existenţă cu dorinţa profundă de a intra în lumea muzicii. Cele dintîi studii muzicale care îi deschid propriile orizonturi vor debuta cu primii săi dacăli, Jaroslav Lang şi Eduard Pavelka. În continuare, personalitatea sa muzicală s-a format apoi la Conservatorul Municipal din Timişoara, în 1942, în particular, sub întrumarea lui Liviu Rusu (armonie, contrapunct, forme muzicale), pornind către Bucureşti, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, unde a fost discipolul lui Mihail Jora, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Marţian Negrea, Paul Constantinescu şi Zeno Vancea. S-a perfecţionat, ca urmare a studiilor în Germania, la Darmstadt (1968), cu Gyorgy Ligeti, Erhard Karkoschka, Günter Becker şi Christoph Caskel. Viitorul său conturează devenirea unui muzicolog de mare clasă, intransigent şi imparţial, al cărui discurs inspirat a marcat creşterea din anii primari pînă la maturitate, devenind mai tîrziu un călăuzitor al şcolii de creaţie în contemporaneitate, promovînd cu însufleţire destinele muzicii româneşti, compozitorilor români, colegilor de generaţie şi ale interpreţilor tineri pentru care arta este o aşteptare concepută drept cea de a doua natură. Simbol pasional al artei muzicii, colaborator permanent al Radiodifuziunii Române, în ultimii 50 de ani a onorat prin prezenţa sa posturile de Radio România Muzical, cu emisiuni a căror tematică se inspira din Lucrări instrumentale şi Corespondenţe Spirituale, emisiuni de adîncă profunzime şi împărtăşire muzicală, poetică, de cultură românească si universală. Pentru ascultătorii săi, Doru Popovici a fost vocea blînd curgătoare care-şi manifesta vehemenţa pe aceeaşi frecvenţă şi lungime de undă cu bucuria. Era vocea imparţialităţii, a apartenenţei la spiritualitatea geografică românească, fără condiţionări sau interdependenţe, în general fără nici un fel de rezerve în a-şi exprima părerile, opiniile şi crezul. După cum singur declara la maturitate, cu mîndrie combativă: „Am fost anti şi pe vremea comuniştilor, sînt şi acum”. Profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică şi la Universităţile particulare „Luceafărul” şi „Spiru Haret” din Bucureşti, cunoaşte generaţii întregi de viitori interpreţi sau creatori, pe care-i îndrumă consecvent spre universul muzicii româneşti. A publicat mii

de studii, articole, cronici, recenzii în toate ziarele de mare tiraj şi în revistele de specialitate (muzicale şi literare) din toată ţara, fiind considerat recenzentul „numărul 1” al manifestărilor editoriale româneşti. În muzicologia românească, ctitor al originalităţii literare si creatoare, lansează ideea de interviu tematic, al dezbaterilor istorice cu Dimitrie Cuclin ca memorialist („Falimentul verde”) sau de corespondenţă estetică cu Ion Piso („Antifonarul epistolar”) şi scriitor de monografii (Nicolae Kirculescu, Mircea Popa, Nicolae Brînzeu, Ruxandra Donose, Miltiade Nenoiu, Cristea Zalu, Nicolae Maxim). Doru Popovici este, după cum l-a numit în trecut Zeno Vancea, „ultimul zimbru”, al epocii. În acest fel se impune ca reprezentant de seamă şi totodată promovator asiduu al generaţiei sale, menţinînd starea de forţă culturală românească prin discursul său fluent, prin condeiul inspirat, prin muzica sa adînc şi pozitiv naţionalistă, prin însăşi existenţa sa înrădăcinată în felul românesc de a fi. Istoriograful Viorel Cosma sintetizează în magistralul său LEXICON - Muzicieni din România: „Drumul creator al lui Doru Popovici a mers - timp de o jumătate de veac - într-un perfect paralelism între compoziţie şi muzicologie, între literatură şi critică muzicală, iar după 1990 cu accente mai pronunţate şi spre pedagogie... Dacă pînă către 1975 - 1980 a manifestat o atenţie sporită către muzica de operă şi simfonică, ulterior s-a orientat mai mult spre muzica vocală, corală şi camerală”.

Pentru acest artist au fost necesare numeroase gînduri, prezente în meditaţiile sale: „Am pledat şi pledez pentru o creaţie înrădăcinată în spiritualitatea românească mărturisea Doru Popovici - cu o întrepătrundere între tradiţie şi inovaţie, întru etic şi estetic şi cu teme majore.

Pledez pentru protecţie socială şi sufletească, pentru cultură şi pentru răspîndirea preceptelor christice”. „Sensibil la majoritatea curentelor estetice avangardiste, la limbajele sonore îndrăzneţe - comentează cu adîncă profunzime, în paginile Lexiconului, Viorel Cosma, urmărindu-i destinul -, Doru Popovici a trecut printr-o fază de dodecafonism autohton, printr-o sinteză serial byzantină, printr-un limbaj tono-modal, nefiind străin de influenţele impresioniste şi expresioniste, pe care le-a subsumat adeseori diatonicului modal de esenţă folclorică românească.”

Ca muzicolog a dorit să teoretizeze, în prima etapă a vieţii, experienţe şi cuceriri de compozitor privitoare la muzicile Evului Mediu şi Renaşterii. În componistică se simte stilul poetic din care însă nu lipsesc accente sociopolitice ale complexei sale personalităţi creatoare.

Considerăm că Doru Popovici, maestru care a dăruit ţării sale multe capodopere, nu este încă suficient de binecunoscut. Creaţiile sale componistice, pe de o parte, scrierile sale muzicologice şi literare, de altă parte, ne dezvăluie un artist bogat prin cultura şi măiestria cu care ne-a cucerit, cu o forţă de muncă ce nu-şi află egalul printre contemporani. Totodată, pentru cel ce ştie cum este alcătuită, din metal preţios, personalitatea ilustrului artist, descoperă un temperament ardent, capabil de inspiraţii multiple în domeniul dramaturgiei muzicale şi poeziei, urcînd mereu spre înalt, capabil să

depăşească stările nefericite sau triste ale drumului Golgotei, dar şi să intuiască frumuseţile paradisiace oferite de ceasurile reveriilor. De-a lungul deceniilor, preocupările sale de creator s-au îndreptat către genuri şi ţeluri diferite, fie muzică de cameră, instrumentală, vocală, corală, muzică de orchestră ori destinată scenei de operă. Inspiraţia spiritual artistică a trecutului nostru investiga pentru el adevărurile credinţei creştine prin implicarea în byzantinism.

Privim cu admiraţie suita muzicii destinată Operelor ce au urmat primelor două compoziţii de tinereţe, Prometeu, Mariana Pineda. Nunta, op. 30, Interogatoriul din zori op. 47; Noaptea cea mai lungă, op.52; Statornicie, op. 102, libret propriu; Prostituata, op. 145; Întîlnire cu George Enescu, op. 154; Giordano Bruno, op. 155, ultimele patru lucrări pe libret propriu.

O viziune proprie a atras ascultătorii către numeroasele lucrări vocal-simfonice: Porumbeii morţii, În marea trecere, Patria mea, Omagiu lui Palestrina, In memoriam poetae Mariana Dumitrescu, Cîntec de speranţă şi rezidire, Va fi odată...

Muzică simfonică - Simfoniile sale aparţin căutărilor creatorului, preţuind retrospectiv gîndirea premergătorilor, îmbinată cu propria viziune, cu sensurile unor fapte în ce priveşte perspectiva viitorului.

Ecourile tematice luminează istoria omenirii, sensurile unor atitudini memorabile, fără ca prin aceasta Doru Popovici să cultive modalităţi programatice. Dacă nu a ignorat nuanţele modale ale melosului, structurile formale şi de limbaj orchestral în simfonism, a aşteptat revelaţia adevărurilor prezentului, valabil în continuare pentru el în contemporaneitate. Fiecare simfonie este un capitol existenţial, o filă scrisă în jurnalul de creator al compozitorului. Cine a citit parcursul celor patru simfonii, astfel cercetate, capătă deja o temelie necesară în cunoaşterea împlinirii artistului. Trecerea în timp aduce mereu ceva nou, audiţia convinge şi impune personalitatea oglindită în partitură: Poem byzantin, Simfonia I; Simfonia II, „Spielberg”; Codex Caioni; Simfonia III-a Byzantină; Simfonia IV-a, Nicolae Iorga; Pastorale din Oltenia; Pastorale din Transilvania.

Amintim din creaţia instrumentală camerală: Frescă byzantină; Sonata byzantină; In memo­ riam Tristan Tzara, lucrări corale, piese vocale, numeroase piese inspirate de poeţi români, muzică religioasă (Învierea Domnului), Madrigale, lie­ duri. Totodată, muzicologia, ca şi scrierile literare, întregesc peisagistica, elaborările oferind imagini de originalitate surprinzătoare a subiectelor abordate.

Muzicologul Viorel Cosma caracterizează astfel aceste scrieri în volumul citat anterior, al acestui gen particular de literatură: „Uşurinţa mînuirii condeiului de compozitor muzicolog, scriitor şi critic muzical l-a singularizat pe acest fervent creator contemporan, ancorat în mişcarea noastră culturală cu o forţă şi o putere de muncă surprinzătoare”. A prezentat comunicări ştiinţifice în ţară şi peste hotare, fiind distins pentru valoarea susţinerilor publice pe întreg teritoriul european. În acelaşi timp a fost Preşedinte al Societăţii Muzica din Bucureşti (1972), fiind distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1953; 1969; 1972; 1975; 2004), cu Premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia, cu Premiul Pro Muzica al Radiodifuziunii Ungare (1971), cu Premiul Academiei Române şi distins cu titlul de Comandor al Republicii Italiene.

Trecînd peste suferinţa despărţirii, sîntem datori să-i preţuim arta şi numele, să-i ascultăm înregistrările păstrate în cartea de aur a muzicii româneşti, răspîndindu-i pretutindeni creaţiile, mai ales atunci cînd tăcerea ne învăluie cu faldurile sale cernite.

GRIGORE CONSTANTINESCU (1938-2020)

6

Vineri, 6 martie 2020

Polemici«Controverse O zi din copilăria mea Apusul meu se-ntoare-n răsărit mereu, căutîndu-mi amintirile pe culoare de stele. Ele încep și se sfîrșesc în rădăcinile vieții, din izvor de vise tainic aprinse, tainic stinse în primăvară, vară, toamnă, iarnă, în Universul creat după un tipar milenar rotund – Soare, Lună, Stele, Pămînt, ce se rotesc și nu greșesc. Traseul lor e stabilit fără început, fără sfîrșit, iar noi trecem în viața de Apoi.

Eram foarte mică și totuși destul de mare ca să înțeleg că viața e și chin, dar și candoare.

Copilărie furată. Țara era ocupată de soldați înarmați, veniți din țări străine să ne fure bucata de pîine. Noapte de noapte, avioane, sus pe cer, intonau Marș funebru de Chopin. Cînd ungurii au ocupat Ardealul de Nord, pentru o vină imaginară ne-au scos din casa noastră, în stradă, doar cu hainele de pe noi. Eu, mama și sora mea (tata a fugit peste graniță pentru a scăpa de pușcăria ungurească), pentru o bună bucată de timp, am trăit din mila sătenilor, iar prietena mamei, doamna Irinuța, care a fost căsătorită cu un aghiotant al Regelui Mihai, ne-a adăpostit în casa sa. Acolo avea o grădină plină de lumină și, în tot acest coșmar, am descoperit un colț de Rai. Peste o sută de meri erau în floare și ningeau petale, iar albinele, zburînd, culegeau nectare. Lîngă o tufă de liliac păștea un cal alb, de căpăstrul căruia am legat ,,viața la figurat”: visele și nevisele, speranțele și nesperanțele, durerea și nedurerea, bucuria și tristețea, vina și nevina, întunericul și lumina, pentru a sădi cu trudă de albine – vise de fericire. Visele s-au spulberat cînd am ieșit în stradă, unde am asistat la o scenă ciudată: prietenele mele, Suri și Helen, aveau pe piept cîte o stea mare galbenă, semn distinctiv pentru evrei.

Ele erau escortate de nemți, după care au fost urcate într-un tren marfar, ce le-a dus spre moarte... Ambele au sfîrșit la Auschwitz.

Au fost ani fără copilărie, fără mîine, fără speranță, cînd fructele din noi se coceau sub soarele cu sulițe de război. ... Acum e pace, nu mai e război, ,,mai-marii” noștri, însă, se luptă între ei, împărțind țara la doi: NOI și VOI. Discrepanța de trai este foarte mare: pentru ,,căței”, 300 de lei, și milioane, pentru protipendadă. Basmul – Iuda Iscarioteanul - face zarvă între inițiale: P.N.L., P.S.D., U.S.R. etc., și viața merge înainte între Moțiune de cenzură și Vot, în timp ce traiul nostru așteaptă la Stop.

Pe o scară imaginară, guvernul urcă și coboară. Azi e bun, mîine nu, iar poimîine, Primul se autopropune. E jocul ,,De-a baba oarba”, iar ,,Cele trei grații” (Președinte, Guvern, Opoziție) se ,,războiesc”, în loc să dea ,,mînă cu mînă, pentru inima română”. Ar trebui să vadă piesa de teatru ,,Take, Ianke și Kadîr”, care ar putea reprezenta un model de conviețuire între Guvern și Opoziție. Trecutul e demolat. Prezentul, împrăștiat, și Viitorul? Neverosimilul început fără sfîrșit. ,,Dacă ură nu e, nimic nu e” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Parfumuri și culori”). N-am crezut în comunism, nu cred în capitalism, cred în Adevăr. Dar unde este el?

Prin Poarta Speranțelor, lumea întreagă intră cu personajele: Viață, Moarte, Noapte, Zi, Frumos, Urît, Tînăr, Bătrîn, Iubire, Ură, Ispită. Toate încep lupta cu Eternitatea. În final, totul e o bătălie în care, din credințe străbune, în sfeșnic arzînd flacăra divină, Pămîntul se închină zorilor la ivirea Soarelui. Lacrima Domnului picură o nouă dimineață, și viața curge în viață, din adîncul rădăcinilor în care, Tu, Doamne, sîmburi de lumină semănînd, faci să răsară Taina vieții pe Pămînt.

Pînă la Botezul zorilor, păcatul pavează drumul spre Iad, care, deocamdată, are Poarta descuiată. Ne va însoți, însă, Lumina din umbră, ca Poarta să fie zăvorîtă. Pînă atunci, să nu uităm de Cele 10 Porunci!

LILIANA TETELEA

Cîteva dintre secretele Casei Regale a Angliei (3) Printre ,,secretele” care se așteaptă de mult să fie dezvăluite se numără și obișnuințele alimentare ale familiei regale britanice. Spre exemplu, regina nu mănîncă nimic iute. Refuză categoric usturoi, curry, coriandru și toate mirodeniile dominante. Nici spaghetti (fac pete!), nici fructe cu semințe mici, care pot rămîne printre dinți (coacăze, de exemplu). Teatime este un ritual mult prețuit de familia regală. Prințul Charles a spus odată că ai săi sînt de-a dreptul obsedați de Five o’clock tea, ,,totul încremenește și nimeni nu se mai gîndește decît la sendvișuri cu castravete și ceai”.

Legendarele sendivișuri se servesc, desigur, fără coajă și, în mod curios, în așa fel încît să nu aibă nici colțuri. ,,În familia mea nu există niciodată pîine prăjită cu colțuri”, a mărturisit prințul Charles cu o ocazie, ,,ceea ce ține de o veche superstiție: dacă ni se servesc la masă preparate cu muchii, e semn că cineva încearcă să-l răstoarne pe suveran de pe tron”. Înainte de cină se bea un aperitiv (de obicei gin cu Martini). Regina urăște șampania. La banchetele oficiale, cînd își înalță cupa de șampanie, doar se preface că soarbe puțin. În principiu, Elisabeta a II-a este cu picioarele pe pămînt și chiar de-a dreptul nepretențioasă. Dacă protocolul o cere, mînîncă și tocană cu carne de șobolan (cum s-a întîmplat în vizita oficială din Insulele Belize, în America Centrală; și apoi i-a mărturisit lui Philip că nici nu i s-a părut așa de rea, rather like rabbit, oarecum ca iepurele). În timpul vizitei istorice din China, în 1986, a trebuit să mînînce nu numai ouă putrede (îngropate și lăsate să zacă săptămîni întregi, ca să intre cu adevărat în putrefacție), ci și melci de mare cruzi, și holothuria opărită; holothuria, numită și castravete-de-mare, este poate cea mai fascinantă creatură a naturii și constă în ceva alunecos, cu unic scop în viață să se umple de la un cap și să se golească pe la celălalt. Întregul corp diplomatic a stat cu ochii pe regină, așteptînd înfiorat să vadă efectul. Suverana a luat făptura neapetisantă cu bețișoarele din fildeș, a înghițit-o și, spre ușurarea tuturor, a rostit: Delicious! O faptă eroică, la care s-a încumetat pentru patrie. Apoi, în cerc restrîns, a mărturisit că era asemănătoare cărnii de crab.

Haute cuisine și orice fantezie culinară sînt considerate mai degrabă supărătoare. Numai prințul Charles se arată mult mai pretențios, în această privință.

Oriunde călătorește, își ia cu el bucătarul personal și în primul rînd propriile sale meniuri. Insistă să i se servească exclusiv produsele proprii, ,,organice”, și, cum preferă legumele de la ferma sa bio din Highgrove, nu se desparte de ele. Chiar și cînd își vizitează mama, la Balmoral, cere să îi fie aduse în mașini frigorifice, cale de peste opt sute de kilometri, pînă în Scoția, în loc să mănînce ceea ce se livrează din fermele regale din împrejurimi.

Cu asemenea mofturi, nu-ți faci neapărat prieteni. Și la preferințele sale pentru micul dejun se cam strîmbă din nas, și chiar în familie: suc proaspăt de portocale, fructe curățate de coajă și tăiate felii, amestec de cereale după rețetă proprie, lapte (exclusiv din ferma proprie!), pîine integrală prăjită și opt – da, opt! – soiuri diferite de miere.

Apoi, prințul de Wales parcurge în fiecare dimineață un ritual cu adevărat extravagant, înainte de a mînca un ou (de la sine înțeles, de la găini crescute în libertate): i se aduc întotdeauna patru ouă, fierte între patru și jumătate și șase minute, scoase din apă la intervale de treizeci de secunde și înșirate pe farfurie, în ordinea în care au fiert.

RM

Puls de Mrior Cioburi de soare-n puls de ghiocei În susur de zăpezi s-au risipit Se-aud iar mărțișoare-n clopoței În verdele iubirii răsărit Magnolii și zambile, brebenei Arome din pămîntul nemurit Simfonică lumină-n ghiocei Trezește strigătul din gîngurit În mărțișor sînt muguri anii mei Cu ritmul tinereții răvășit Ce simfonie, Doamne-n ghiocei Cîtă lumină-n gîndul înverzit .........................................

O văd pe mama, chip de bucurie În veșnica iubire mărțișor Și muguri gînguresc a carne vie Cînd îngerii mă trec din dor în dor...

LIVIU ZANFIRESCU

S ămînța bună

Cuvinte nelepte (1) Motto: ,,Înțelepciunea este în fața omului priceput.” (Proverbe 17.24) • Te obosește faptul că trebuie să te trezești mereu dimineața? Alții nu s-au mai trezit…

• Te enervează că ajungi obosit acasă după serviciu? Alții și-ar dori să aibă un serviciu…

• Te enervează că trebuie să ștergi mereu praful, să speli rufele și vasele? Alții și-ar dori să aibă ce șterge și ce spăla…

• Te irită plînsul, rîsetele și zburdălnicia copilului tău? Alții și-ar dori să aibă un copil…

• Te deranjează faptul că familia sau prietenii îți cer ajutorul? Alții se plîng de singurătate și de faptul că nu-i sună nimeni…

• Te obosește școala și învățatul? Alții nu au avut șansa la educație…

• Te obosește faptul că trebuie să gătești zilnic?

Alții și-ar dori să aibă ce găti…

• Te obosește mersul pe jos? Alții și-ar dori măcar să se poată da jos din pat…

• Te enervează faptul că nu găsești loc de parcare? Alții și-ar dori să aibă ce parca…

• Te deranjează faptul că nu ai reușit încă săți schimbi telefonul învechit? Alții nu au deloc telefon… (va urma) Iar dacă oul numărul doi i se pare puțin prea moale, îl lasă și trece la oul numărul trei... și așa mai departe.

Atît despre micile ciudățenii și curiozități de la curtea engleză, fără de care istoriografia nu ar fi desăvîrșită. Și încă un episod grăbit din viața lui Queen Mum, o doamnă de neuitat, care stăpînea arta de a drama mici răutăți în cel mai șarmant chip. La doi ani după moartea Dianei, Charles a considerat că perioada critică a trecut și a început să se arate tot mai des în cercuri private însoțit de Camilla Parker-Bowles. Iar Queen Mum nu era deloc încîntată. She didn’t approve. Însă Charles a reușit totuși să se facă invitat de Queen Mum la Clarence House, împreună cu Camilla. La un moment dat, în timpul prînzului, Camilla a început, după cum se putea constata, să se simtă în largul ei, și și-a pus coatele pe masă. Queen Mum a remarcat lipsa de cuviință și a întrebat-o, aparent îngrijorată: Are you feeling quite well, dear? O zi de care Camilla nu-și poate aduce aminte cu plăcere. Queen Mum! Dumnezeu să o binecuvînteze!

Sfîrșit ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

Vineri, 6 martie 2020

File de istorie

7

Gheorghe Asachi (1788 – 1869), cărturar, ctitor de școală, filozof, literat, promotor al teatrului românesc, pictor, arhitect, diplomat

G

heorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788, în tîrgul Herța (județul Dorohoi) și a murit în anul 1869, la Iași. Tatăl, Leon Asachi, preot, după moartea soției se călugărește. Era învățat, știa să prețuiască învățătura și se mută cu copiii la Lemberg.

Gheorghe Asachi începe școala la 9 ani, relativ tîrziu, dar se dovedește o minte înzestrată și la 16 ani (1804) termină Universitatea cu doctoratul în filosofie, obținînd și diplomă de inginer și arhitect (1805). Încă de la Lemberg, Gheorghe Asachi a întocmit planuri de arhitect și după unul din ele chiar s-a ridicat o casă.

Se întoarce în Iași unde se ridică mai multe case după planurile sale (1805) printre care cea a principesei Elena Sturdza Păstrăvanu. Pleacă la Viena unde urmează cursul de matematică al astronomului Burg (care a fost premiat de Napoleon I pentru invenția tablelor lunare folositoare navigației). Aici, Gheorghe Asachi urmează cursuri de artă și cultivă pictura, în domeniul căreia dovedește un real talent.

Ajunge la Roma (1809), deși tatăl său îl invitase în țară pentru a i se încredința un post de inginer în armata rusă (Principatele s-au aflat sub ocupația rusă între anii 1806 – 1812). Urmează cursuri de arheologie, literaturi clasice și limba italiană, în care a făcut mai multe compuneri, după care societatea literară din Roma îl alege membru extraordinar. upă sfatul ambasadorului Franței la Roma, Gheorghe Asachi se întoarce la Iași (1812).

Devine profesor de inginerie (1813). Era singurul profesor de „românește”, la școala grecească, în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Ca profesor de matematică în limba română compune un curs de matematică (aritmetică, geometrie, algebră, geodezie) pe care l-a tipărit în trei părți. Gheorghe Asachi activează fecund în domeniul școlii (1814-1821). În 1817, pune bazele primului teatru de diletanți. O perioadă (începînd cu 1821), Gheorghe Asachi se află la Viena în misiune diplomatică, pe lîngă Metternich. Îl găsim la Iași (1827) ca luptător activ pentru școala românească. heorghe Asachi are mari contribuții în domeniul culturii, în perioada revoluției de la 1848, a Unirii Principatelor și în timpul domniei lui Cuza. Opera lui Gheorghe Asachi reflectă activitatea unui cărturar și intelectual cu o profundă gîndire și concepție înaintată despre societate. Și la Gheorghe Asachi, activitatea teoretică se îmbină organic cu cea practică. Distingem însă cîteva direcții fundamentale, printre care locul întîi îl ocupă cea de profesor, pedagog și ctitor de școală. După ce la 1813 își începe lunga activitate de profesor și educator, el pune bazele unei școli. Odată cu celebrul său curs de matematică (și aici, ca și în munca sa de arhitect) el își va dovedi, nu numai teoretic, dar și practic, valența sa de om de știință. Gheorghe Asachi va înființa propria lui școală, care în cinci ani (1814-1819) este frecventată de 33 de elevi. Introduce examenul public, pe criteriul valorii (1818). Prin școala sa, Gheorghe Asachi deschide românilor porțile spre cultura europeană, iar predarea se face în limba română. Împreună cu Veniamin Costache și boierul luminat Mihail Sturdza (viitorul domn al Moldovei), Gheoghe Asachi se

D

G

pregătește să aducă profesori din Transilvania (1820) la seminarul de la Socola (care funcționa din anul 1804). Planul de reorganizare a Institutului Socola i s-a încredințat lui Gheorghe Asachi, care devine „referendarul” instituției școlare. În acest scop, Gheorghe Asachi călătorește șase luni în Transilvania, pentru a cunoaște activitatea școlilor române ortodoxe și a aduce pe cei mai pricepuți dascăli la Socola: Ion Costea, pentru retorică și poetică; Ioan Manu, pentru latină; Vasile Bob Fabian, pentru teologie, și Vasile Popp, doctor, care pe lîngă predarea mai multor obiecte este și director. Pentru un timp (începînd cu 1821) încetează activitatea la Socola. n anul 1827, Gheorghe Asachi repune în funcțiune, în locul seminarului, o școală normală, în fostul local al Mînăstirii Trei Ierarhi, sub numele de Școala vasiliană (de la numele lui Vasile Lupu). Gheorghe Asachi este referendarul general al școlii, deoarece se întemeiază mai multe școli și se organizează mai bine cele districtuale cu limba de predare română. Pînă atunci limba de predare era cea grecească. Gheorghe Asachi spunea: ,,...limba elinească rămîne a se învăța îndată ce se va mai ușura casa școalei de sarcina cheltuielilor, fiind mai trebuitoare cultura vorbirii neamului”. Ca referendar al școalelor, Gheorghe Asachi era sufletul Școalei vasiliene și al ,,întregii suflări școlare” (adică Ministru al Instrucțiuni). Gheorghe Asachi este trimis la București de administrația rusească din Moldova, (avînd în vedere excepționala sa pregătire teoretică) ca secretar al Comisiei pentru redactarea ,,Regulamentelor Organice” (toamna lui 1829 – primăvare lui 1830). Ca și în cazul misiunii diplomatice pe care o avusese la Viena, Gheorghe Asachi dă dovadă de mult simț politic de orientare și toate actele sale sînt în favoarea națiunii.

La întoarcere, Gheoghe Asachi înființează la Școala vasiliană un curs de jurisprudență, avînd ca profesor pe Hristea Flechtermacher. Școala se închide însă (în 1831) din cauza holerei. Mihail Sturdza, devenind domnul Moldovei, înfințează Academia Mihăileană (1835) și Gheorghe Asachi îndeplinește și acum funcția de referendar. Gheorghe Asachi este și fondatorul Bibliotecii de la Universitatea din Iași, deschisă în localul Academiei Mihăilene în anul 1841. altă mare direcție de afirmare a spiritului național este la Gheorghe Asachi literatura și publicistica. Încă din perioada șederii în Italia (1812), Gheorghe Asachi scrie poezii de mare finețe artistică și de un lirism profund: Odă la Italia, Odă la Tibru, sonete în care transpare pe alocuri influența lui Petrarca, fără însă a neglija spiritul românesc. Gheorghe Asachi scoate cel dintîi ziar din Moldova, Albina românească (1 iunie 1829), în coloanele căruia apare ca un militant de frunte al celor mai înaintate idei ale epocii, privind emanciparea națiunii române. Ca promotor al teatrului din Moldova, Gheorghe Asachi aduce pe scena din salonul lui Costache Ghica, din Iași, atît piese traduse de el din limba franceză, cît și piese originale din limba neamului, teatrul fiind o tribună înaltă a ideii de emancipare națională.

Opera lui Gheorghe Asachi, atît de bogată în conținut, poartă în ea însăși semnul unei mari valori naționale.

I

O

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

Educaie

Copăceii încă tineri, ce de tot s-a părăsit La voință și-ntîmplare în sălbatica pădure, Mai ‘nainte de a crește, vor să piară nesmintit De a fiarelor călcare sau de barbara secure, Zăcînd pedeca în codru dărîmate pe pămînt.

Dacă însă îngrijerea, cu o mîna îndurată, Îndrepta-v-ar a lor vita, atunci cînd nuiele sînt, Din vlăstarea tinerică, o tulpină înformată Sa făcea stejar puternic, ce, sporind din an în an, Agiungea a fi coloană prin biserici au prin case, Adapost în timp de iarnă călătoriului sărman.

Al său trunchi durat în punte, au în plutitoare vase, Ar da rîurilor lege ș-a lor curs ar înfrîna, Ar căra odorul Indiei, răzbătînd prin grea fortună, Sau, format vas de resbele, cu străinii s-ar lupta, Fulgerînd pe luciul marei ca un nour ce detună.

Se asamănă și fiii cu copacii de pe plai, Fii ce cresc în rătăcire și răpun în răutate, Și-n loc moartea sa le plîngem, suspinăm de a lor trai, Ce-i spre dauna și rușinea familiei întristate!

Dacă timpuriu moralul mintea lor ar fi-nzestrat, Atuncea din sînul mesei ar ieși genii mărețe.

Cela ce pe drumul public pe călători a prădat, De avea îndemn, mijloace ca virtutea să învețe, Cu primejdia vieței, patriei sale era scut, Sau pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte Învingînd pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut, Și a văduvei sărmane ar fi razăm și părinte.

Din abaterea femeiei cîte rele-n lume vin.

Cînd ea cumpără și vinde ale sale frumusețe, Mestecînd înșălăciunea ș-a plăcerilor venin!

O asemenea femeie, de putea virtuți să-nvețe, Putea fi matroana Romei sau vestală la altar.

A lui Colatinus soață sau de Grahi a născătoare, Și prin fapte de virtute, scutind traiul de amar, Fericirea-n sînul casei nu s-ar face trecătoare.

Dar sămînța, cît de bună, căzînd pre petros pămînt, Rourată de mii lacrimi, între suspinări crescută, Va da numai poame-amare, umbră și uitat mormînt, Cînd o mînă priitoare a ei creștere n-agiută.

Vre un bine-a face-n patrie este omul mult datori, Așa faptă pe el nalță cătră vrednica sa treaptă, Și s-asamănă acela unui înger scutitori, Care duce tinerimea pe-a vieței cale dreaptă.

Vouă, dar, mărețe inimi, ce, spre a giunimei spori, Așăzat-ați școale-n țară, mulțămire se cuvine; Dacă omului în lume firea dă un născăcatori, De la Voi adevărata tinerimei viață vine!

GHEORGHE ASACHI

8

Vineri, 6 martie 2020

RM

Polemici«Controverse România, victimă voluntară a unei crize provocate (urmare din pag. 1) Nu am motive să cred că puternicele Servicii chineze puteau fi depășite de o asemenea lucrare – și mai ales pe teren propriu. În schimb, sînt convins că anumite centre de putere din SUA au profitat, dezlănțuind acest ,,război hibrid” de o formă cu totul nouă – și care dă peste cap economii întregi, din cea mai puternică zonă concurentă a SUA: Uniunea Europeană. Să nu uităm un singur aspect – UE este partener principal pentru China și potențialul aliat al Rusiei, izvorul de resurse naturale și stabilitate militară de care Europa are nevoie. Dar, să-i lăsăm pe ,,cei mari” - și să ne ocupăm de criza noastră. Asta pentru că acțiunea hibridă ,,coronavirus” afectează și România, completînd o stare de instabilitate deja existentă.

România reacționează… spe-­ cific ultimilor 15 ani: mult scandal, spectacol ieftin și prea puține fapte. Din fericire, pericolul epidemiei pare a fi minor, iar sistemul de intervenții de urgență, pus la punct și coordonat cu o mînă de fier de doctorul Raed Arafat, este clar că va face față presupusei epidemii. În schimb, efectul eco­nomic este prea puțin luat în calcul, asta pentru că mediul politic nu e capabil să ajungă la un echilibru. În fapt, după căderea suspectă a guvernului social democrat nu se mai poate vorbi de stabilitate. Și mai ales de decizie suverană.

Să facem o succintă trecere în revistă a situației actuale – și a posibilităților de evoluție. În primul rînd, starea generală, la nive­ lul tuturor partidelor care contează, se carac­ terizează printr-o scădere gravă a nivelul calitativ al liderilor – ca pregătire, atașament față de țară și valorile ei –, o creștere a numărului liderilor cu vulnerabilități diverse și o ridicare a nivelului atitudinii semidocte, cu o orientare dezechilibrată, mimetică și gregară, către Occident și SUA. În privința suprastructurii politice, partidul actual desemnat arbitrar să guverneze, Partidul Național Liberal, nu prezintă caracteristicile unei formațiuni serioase – nu au un proiect de țară, un program de guvernare și nici oameni pregătiți, cu mici excepții. După cele cîteva luni se poate constata că PNL se comportă ca un partid oportunist, dornic să promoveze mesaje populiste – de tip ,,anularea privilegiilor demnitarilor” - sau radicale – de tip „la pușcărie” sau ,,au furat” –, dar nu propune nimic constructiv. Dimpotrivă, PNL pare a avea două coordonate: negarea a tot ce s-a făcut pe vremea guvernării PSD și susținerea necondiționată a pretențiilor și intereselor multinaționalelor, inclusiv a celor care afectează resursele României.

Pe de altă parte, PNL încearcă să profite de ceea ce au creat – o imagine proastă a

Partidului Social Democrat – și să declanșeze alegeri anticipate, fără a explica, în mod concret, ce ar face dacă ar avea o majoritate absolută în Parlament. Pentru aceasta, PNL beneficiază de un ,,electorat” radicalizat anti-PSD – și, culmea, anti-Est! - pe care îl incită mereu cu un discurs acuzator, chiar dacă neargumentat. Problema PNL e că nu reușește nici să coaguleze o majoritate care să susțină Guvernul, dar nici să controleze jocurile din Parlament, pentru a declanșa anticipate. În acest context, inițiativa a fost preluată de președintele Iohannis care, încălcînd flagrant Constituția,

face politica PNL – mai bine zis, conduce de facto acest partid – și refuză numirea unui guvern cu susținere parlamentară, care ar asigura stabilitatea necesară în acest moment de potențială criză internațională. În ecuație a intervenit în mai multe rînduri ambasadorul SUA, care i-a susținut deschis pe liberali (pe președinte, premier și pe miniștri), formulînd chiar acuzații la adresa PSD! Cu toate astea, PNL nu reușește să cons­ truiască nimic, iar în acest context apare un fenomen periculos: scăderea monedei naționale în ritm accelerat, în fața monedei comunitare. În plus, PNL se bazează pe împrumuturi mari – ,,planul” acesta fiind încurajat de Fondul Monetar Internațional. Al cărui interes este clar – rațiunea existenței sale este acumu­ larea de datornici!

De cealaltă parte, Partidul Social Democrat are o atitudine nu doar conciliantă, dar inițiativele lor se mențin într-o zonă neclară. PSD reușește să facă jocurile în Parlament, blocînd tentativele PNL și ale președintelui Iohannis de a declanșa anticipate sau de a modifica unele legi în avantajul lor politic. În rest, PSD pare lipsit de inițiative majore – fenomen care se înregistrează după condamnarea la închisoare a fostului lider Liviu Dragnea și după ce actuala conducere a forțat demisia fostei președinte, Viorica Dăncilă.

Față de fosta conducere a PSD, care avea tendințe suveraniste, noii lideri manifestă o

supunere totală față de Bruxelles și Washington. În plus, încearcă o delimitare majoră față de vechile personalități ale partidului, preluînd în schimb personaje din zona pro-Vest, uneori chiar foști adversari ai PSD – o politică destul de confuză, fără o perspectivă clară de succes electoral. În aceste condiții, care sînt perspectivele evoluției situației din România?

La ora actuală nu se poate pune problema unui reviriment al PSD pînă în toamnă, mai ales că acestuia pare să-i lipsească voința, iar „partenerii strategici” veghează ca lucrurile să rămînă așa. Nu pare posibilă nici revenirea PSD la un discurs național suveranist – iar șansele apariției unei forțe suveraniste semnificative, parlamentare, sînt minore.

Privind situația lucid, este foarte posibil ca în România să se mențină actuala stare de interimat pînă la alegerile parlamentare – sau să fie pînă atunci 2-3 guverne demise după cîteva luni – și impuse din nou prin sfidarea majorității.

Cine vrea asta? Desigur, cei care sînt stăpîni aici! Altcineva nu ar putea face ceva aici, unde americanii sînt stăpîni! Mai mult, nici ,,bîlciul politic” local nu s-ar putea desfășura în toată stupiditatea fără să aibă acceptul ,,strategic”!

Sper că nimeni nu uită că Iohannis și Orban au fost ,,ștampilați” ca ,,vizionari” de aga Zuckerman?... Iar Ciolacu a pupat poala popii Timmermans…

Sigur, situația asta de criză va însemna o scădere a monedei naționale, dar și o îndatorare masivă a țării – cum spuneam, probabil un obiectiv important al Fondului Monetar Internațional, despre care noul ,,premier” desemnat, Florin Cîțu, spune că ,,a aprobat toate acțiunile guvernului”. În paralel, sub presiunea internațională, România va ceda în privința drepturilor ce i s-ar fi cuvenit din activitatea multinaționalelor sau chiar din exploatarea resurselor proprii. Și afirm fără echivoc că SUA vor profita și prin impuneri în domeniul militar – probabil o nouă bază și mai ales comenzi de dotări militare costisitoare și inutile. Un alt aspect urmărit de cei care susțin zona așa-zis ,,liberală” este preluarea unor sisteme care lucrează cu banii populației – sistemul medial și sistemul de asigurări sociale. În concluzie, după această perioadă de instabilitate, este de anticipat că România va fi o țară extrem de dependentă de sisteme străine, occidentale și americane, fapt care pare din ce în ce mai acceptat de un segment al societății, mai ales din zona tînără. Să nu uităm că România este singura țară din UE care nu are nici un partid naționalist sau suveranist cu reprezentare parlamentară. Deci, criza indusă în mod fals în lume nu va face decît să accelereze o alunecare a României către o zonă de supunere totală față de grupuri de putere internaționale – și de îndatorare față de sistemele financiare internaționale.

Atît pentru această săptămînă – la obiect, fără înflorituri, nu mai e loc pentru literatură.

Consemnăm ce scriu alții pe răbojul nostru – pe pielea noastră – și a urmașilor noștri.

RM

9

Vineri, 6 martie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (38)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (13) În taberele de staţionare de la porţile Boemiei (2)

Am adresat apoi generalului Jmacenko următoarele cuvinte: „Domnule general, Vă rog să primiţi respectuoase mulţumiri şi sentimente de recunoştinţă din partea ofiţerilor, subofiţerilor şi gradaţilor, pentru atenţiunea acordată Armatei 4 române şi Corpului 2 armată, pentru modul ales cum aţi ştiut să con­duceţi unităţile române şi sovietice de sub comandă la victoria comună contra inamicului. Vă rog să transmiteţi tuturor comandanţilor superiori respectuoasele noastre mulţumiri”.

Generalul Jmacenko a răspuns: „Domnule general, alianţa noastră se va strînge şi mai mult fiindcă a fost consolidată cu sîngele diviziilor române şi ale Armatei Roşii. Diviziile române, de sub comanda mea, au arătat energie, eroism şi au dat dovadă de multă rezistenţă în acţiunea contra duşmanului; au luptat foarte bine, spre mîndria ţării. Rog să transmiteţi din partea mea, în calitate de comandant al Grupului de armate, soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor că am fost foarte mulţumit de modul cum au luptat Corpul 2 armată şi Armata 4 română. Au luptat foarte bine!

De asemenea, vă rog să transmiteţi mulţumirile mele comandanţilor şi ofiţerilor din statele majore pentru acti­vitatea rodnică şi neobosită de care am rămas foarte mulţumit. Doresc ca, odată întorşi acasă, să se treacă la munca paşnică şi roditoare, iar ţările noastre, înfrăţite în lupte şi sacrificii, să trăiască în cele mai bune şi prietenoase relaţii. Repet că am fost, în special, foarte mulţumit de felul cum a operat Corpul 2 armată, pentru care felicit pe domnul comandant al Corpului 2 armată, cît şi întreaga armată română. Acum urmează o perioadă de repaus, instrucţie şi serbarea victoriei”.

După ce generalul Jmacenko şi-a luat rămas bun, l-am condus împreună cu un grup mare de ofiţeri români la Divizia 9 infanterie, unde a sosit la ora 16,40. Garda i-a dat onorul. S-a trecut apoi la prezentarea ofiţerilor din divizia vizitată. Generalul sovietic s-a interesat de activitatea diviziei pentru ziua în curs. I s-a răspuns că s-a executat programul de instrucţie stabilit şi că oamenii au asistat apoi la manifestări artistice organizate în cadrul unităţilor respective. Generalul Jmacenko a făcut apoi aprecieri elogioase la adresa Regimentului 34 infanterie, care a fost totdeauna primul în acţiuni. Deşi această uni­tate a fost adusă de la mare, ea a luptat la munte cu mult eroism.

La plecare, generalul Jmacenko s-a adresat cu urmă­toarele cuvinte militarilor români: „Vă felicit pentru izbînda finală şi vă doresc viaţă fericită. Divizia 9 infanterie este una dintre cele mai bune, care s-a remarcat în război”.

Am însoţit apoi pe oaspeţi în vizita făcută la Regimentul 34 infanterie. Cînd am ajuns acolo, unitatea era adunată „sub arme”, în faţa unei păduri de lîngă bivuac. Garda a prezentat armele pentru onor, iar comandantul regimentului a dat raportul. Generalul Jmacenko s-a adresat astfel celor prezenţi: „Vă felicit pentru marea noastră izbîndă care a adus pacea în Europa. Doresc ostaşilor şi ofiţerilor toate cele bune şi noroc. Să vă găsiţi acasă familiile sănătoase!”.

La sfîrşitul vizitei, generalul Jmacenko a spus comandantului de regiment: „Vă rog să transmiteţi soldaţilor şi ofiţerilor pe care i-am văzut mulţumirile mele pentru modul cum au luptat. Regimentul 34 infanterie şi întreaga divizie a 9-a de infanterie au luptat foarte bine. Apreciez mult Regimentul 34 infanterie şi vă rog să transmiteţi tuturor mulţumirile şi felicitările mele. Doresc fericire, noroc şi viaţă lungă tuturor”. Generalul sovietic s-a adresat apoi generalului de C.A. Nicolae Dăscălescu: „Vă doresc toate cele bune. Să transmiteţi tuturor mulţumirile

mele... Mai mult de o jumătate de an am trăit în frăţie de arme şi am luptat împreună”. La rîndul său, bravul şi distinsul comandant al Armatei 4 române a răspuns: „Mulţumesc domnului general Jmacenko pentru sprijinul dat Armatei 4 române... Adevărata camaraderie, aici, în lupte s-a creat şi s-a cimentat”.

După plecarea oaspeţilor, mi-am continuat vizitele la celelalte unităţi din subordine. În ziua de 17 mai, de exemplu, am mers la Regimentul 18 artilerie. Am trăit cu această ocazie clipe emoţionante, reîntîlnindu-mă cu bravii tunari ai acestei unităţi de care mă leagă plăcute amintiri din timpul luptelor pentru zdrobirea fascismului.

Am petrecut alături de tunari o zi de neuitat. Am adresat comandantului şi militarilor viteazului regiment cuvîntarea ce urmează: „După victoria finală este prima dată cînd ne adunăm la o masă camaraderească, şi pentru mine – comandantul Corpului 2 armată –, ca tunar, este o deosebită plăcere să mă găsesc în mijlocul dumneavoastră şi, în special, în mijlocul Regimentului 18 artilerie, de care mă leagă vremuri grele, dar şi glorioase. Am trăit mult împreună, dar cu vrednicie şi sacrificii am putut să ajungem la capătul sforţărilor noastre, la victorie. Arma artileriei iese din acest război mai solidă şi mai ridicată, lucru de care ne mîndrim; ea va fi chezăşie şi sprijin mai puternic pentru oştire, dar mai ales pentru ţară. Duceţi mai departe spiritul nostru de luptă, şi Patria vă va fi recunoscătoare. Cu ofiţeri conştienţi şi gata de sacrificiu, ca acei ai Regimentului 18 artilerie, nădejdile noastre de viitor sînt asigurate. Sînt fericit în mijlocul dumneavoastră şi nu am decît cuvinte frumoase pentru acţiunile minunate săvîrşite de acest brav regiment. Cu gîndul la viitorul Patriei şi la Neamul Românesc, la tot ce ne este scump, să strigăm: «Trăiască scumpa noastră ţară, România liberă și independentă!». Mulţumind călduros comandantului şi dumneavoastră, ofiţeri şi ostaşi ai acestui brav regiment, pentru tot ceea ce aţi făcut, strig din toată inima: «Să trăiască Regimentul 18 artilerie!»”. În zilele ce au urmat am continuat vizitele şi inspecţiile la unităţile în subordine, spre a le aduce mulţumiri pentru încheierea victorioasă a luptelor. În preajma acestor activităţi am dat ordinul 47 154, din 17 mai 1945, către marile unităţi, elementele neîndivizionate şi formaţiunile de serviciu ale Corpului 2 armată, ordin pe care îl transcriu cu unele prescurtări. „În cursul acestei săptămîni voi trece pe la M.U. şi E.N.I. (elemente neîndivizionate) în subordine după programul de mai jos, pentru a aduce ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, cuvîntul de mulţumire şi de recunoştinţă al patriei... pentru energia, des­toinicia, eroismul arătate de unităţile C. 2 A. în luptele duse contra duşmanului, începînd de la 23 august 1944 şi pînă la 11 mai 1945.

– vineri 18 mai crt., ora 10,30, la Divizia 9 infanterie, la Recin; – vineri 18 mai, ora 17,00, la Divizia 21 infanterie, la Krucemburk; – sîmbătă 19,05, ora 10,30, la Divizia 3 infanterie, la Skralovice; – sîmbătă 19 mai, ora 17,00, la Divizia 8 cavalerie, la Sklene; – duminică 20 mai, ora 10,30, la E.N.I., la Svetnov. În cazul cînd necesitatea o va impune, comandanţii de divizie vor putea schimba locul fixat, raportînd din timp CA. Se va ţine seama ca locul să se preteze acestei solemnităţi.

Vor participa: – comandanţii de M.U. cu întreg statul major şi şefii de servicii; – comandanţii de regimente şi E.N.I.; – cîte un comandant de batalion, companii şi plutoane; – cel puţin cîte un subofiţer din fiecare companie şi formaţie de serviciu; – cîte o companie de fiecare batalion, constituită cu elemente din tot batalionul; – cîte o unitate pe care o vor hotărî comandanţii de divizii de la E.N.I. şi formaţii de serviciu.

Programul serbării: a) raportul comandantului diviziei şi trecerea în revistă; b) apelul eroilor diviziei; muzica militară va intona Imnul Eroilor; c) discursul comandantului Corpului 2 armată; d) citarea prin ordin de zi a ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei care s-au distins în ultimele acţiuni; se vor citi şi cei propuşi la decorare; e) defilarea; f) muzică şi jocuri.

Deosebit de această solemnitate, diviziile, E.N.I. vor organiza una sau mai multe solemnităţi în scopul de a serba victoria. Vor întocmi un program cît mai ales, la care vor lua parte cît mai mulţi oameni.

Autorităţile civile vor fi invi­tate! Populaţia are voie să asiste. Hrana trupei va fi simţitor îmbunătăţită în aceste zile“.

Vizitele şi inspecţiile s-au desfăşurat peste tot după programul stabilit. La fiecare unitate sau mare unitate la care m-am deplasat, am rostit şi eu cîte o cuvîntare.

Redau mai jos o bună parte din textul unei astfel de cuvîntări: „Ziua victoriei, zi mult aşteptată de întreg Neamul românesc şi de voi toţi, a sosit. Glasul tunurilor a amuţit; clănţănitul armelor auto­mate nu se mai aude, iar avioanele nu mai îngrozesc lumea. Totul a intrat într-o linişte deplină. Am luptat şi am sacrificat atîtea, cum numai strămoşii noştri au făcut-o în veacuri...

Am presărat drumul victoriei alături de aliaţi cu multe morminte, dar şi cu multe biruinţi răsunătoare, care vor rămîne înscrise în istorie. Soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii, într-o strînsă tovărăşie, au dat totul pentru ţară.

Odată cu lupta de pe front, noi n-am fost străini nici de frămîntările celor de acasă, care şi ei au luptat pentru o dreaptă şi bună aşezare în viitor.

Cu toate sacrificiile făcute aici şi acolo, nu putem spune că în ceasul de faţă totul este aşa cum gîndim noi, dar va fi. Am văzut că războiul aduce după el multe lipsuri: a lăsat distrugeri şi suferinţe, însă lasă şi speranţe în viitor şi arată drumurile noi pe care trebuie să mergem. Avem multe de făcut, multe de îndreptat; este o muncă grea pentru toţi, dar vom izbuti.

O înfrăţire a tuturor – aşa cum am fost înfrăţiţi în luptă –, o răsplată binemeritată pentru toţi care s-au sacrificat ne vor da putere de muncă rodnică.

Mergînd pe drumul muncii cinstite, al înfrăţirii, al ordinii, vom ajunge curînd să făurim o ţară mîndră.

Gîndiţi-vă cîte aveţi încă de îndeplinit.

Gîndiţi-vă că sacrificiile făcute pînă acum trebuie să le folosim pentru viitor. Un nou vînt bate în omenire, ca şi peste poporul nostru: trebuie să ştim să ascultăm pe adevăraţii conducători.

Ostaşi! Bunurile noastre pentru care luptăm sînt: libertatea noastră, o ţară mîndră şi respectată, cetăţeni mulţumiţi şi înfrăţiţi, armată tare, apărătoare a drepturilor poporului nostru, o armată care să fie una cu poporul. Munca va fi grea şi după război, dar înţelepciunea şi hărnicia poporului vor duce destinele lui spre limanuri însorite.

Acum aşteptăm consfinţirea păcii. Dar la încheierea ei se fac socoteli pentru viitor. Ea trebuie să fie păzită cu arma la picior. Germania hitleristă a fost învinsă, şi voi aţi luptat din toate puterile pentru aceasta, alături de marii noştri aliaţi. Fiţi mîndri de faptele voastre!...

Patria vă va fi recunoscătoare... Dreptatea cauzei noastre va fi de toţi recunoscută. În calitate de comandant al vostru, v-am urmărit cum aţi executat poruncile Patriei şi ale comandanţilor noştri... Toţi vă adresează cuvinte de laudă şi mulţumiri, prea-slăvind fapta voastră.

Fiţi mîndri! Fiţi înţelegători ai vremurilor care vin! Mergeţi mai departe pe căile viitorului bun al României! Ajunşi în ţară, aveţi datorii mari de îndeplinit ca unii ce aţi dat totul pentru a vă dovedi virtutea. Să fiţi exemplu pentru toţi.

Amintindu-ne de eroii noştri, să-i cinstim prin faptele noastre”. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 6 martie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Impresii din călătoriile făcute de alții Cap. I (în Mongolia): ,,Mongolia, pămînt românesc”

Cap. II (în România): Glosînd pe marginea politicii

În anul 2009, tînăra scriitoare brașoveancă Raluca Feher, o rockeriță a stilului sprințar și relaxant, urcă într-un avion ,,Air China” și, după 12 ore de zbor, aterizează la Ulan-Bator. În țara ei de baștină, în care hoții și proștii au pus mîna pe putere, simte că nu mai are aer. De aceea încuie ușa casei cu 5 lacăte și se lasă aspirată de mirajul depărtărilor, poate o fi mai bine pe acolo. Unde aude, vede și nu înțelege de ce la alții e bunăstare, și la noi, mizerie. Sau, după caz, dă din mînă a lehamite. Dar, mai ales, face comparații.

Cu dezastrul lăsat acasă, în patria-mumă. Și, spre deosebire de mulți alții, nediplomată, căci are copii în întreținere, pune mîna pe creion și comentează realitățile din alte țări. Acum, numita Raluca Feher e tînără, dar, mai tîrziu, o să-i cauzeze la dosar... Haideți să-i mai răsfoim o dată ultima carte și să vedem ce anume a necăjit-o. ● ,,În Mongolia, cămila face parte din familie și apare în poze, alături de copii, părinți și bunici. E o adevărată fabrică de brînzeturi și săpun, iaurt, țesături, confecții și covoare. Lipsa apei face ca splălatul să fie opțional și jegul să domine peste tot. În atare situație, microbi cît cuprinde. Uneori, gerul îi pune la respect”. ● ,,Locuitorii trag pe nas «snuff», un drog local, un fel de tutun făcut din praf, care produce o furtună în creier, urmată de o stare de moleșeală plăcută”. ● ,,Dacă e să ajungeți acolo, nu uitați că în Deșertul Gobi nu există poliție rutieră, șosele și nici semne de circulație. Cum arată Ulan-Bator, capitala țării? La Ulan-Bator, în centru, e un amestec de blocuri de 3-4 etaje, din vremea rușilor, și zgîrie-nori. La periferie, unde începe cîmpia, puzderie de iurte zdrențăroase.

Modernitate și tradiție. Sedentarism și migraționism”. ● Totuși, de ce Mongolia este ,,pămînt românesc”?

Pentru că, deși au fața lată și ochii tăiați, politicienii locali seamănă cu ai noștri. În orașul Dalanzagdan s-au descoperit zăcăminte uriașe de cupru, argint, aur, molibden. Ura! Ura! Dar s-au băgat canadienii cu tehnologia lor: vă dăm 60% din profit. Și, în cîrdășie cu nemernicii de politicieni, la fel de analfabeți, au falsificat contractele, punînd laba pe toată comoara aceea. În atare situație, ,,molima corupției s-a întins și în această țară sărăcită și needucată, fără o pătură de mijloc, dar cu uriașe resurse naturale și învecinată cu trei civilizații: Rusia, China și Coreea de Sud. Care oferă nesperate locuri de muncă pentru mongoli, plecați într-un exod al supraviețuirii”. ● Iată o capodoperă culinară din vremea dacilor, despre care rafinatul Păstorel nu auzise: sarma de dovleac, carne de porc, ceapă, sare și piper, fiartă în dovleac. Așa cum în unele părți din Transilvania ciorba de fasole se mănîncă dintr-o pîine mare, abia scoasă din țest. ,,Dar și mongolii au sarmaua lor: carne tocată, ceapă fidea și ceva prafuri, un fel de ghiulea turtită, puțind a tabără de la Năvodari, din 1985”. ● ,,Un mongol bogat se consideră acela care are minumum 300 de cămile pe care le mută de colo colo, de patru ori pe an, în căutare de apă și iarbă”.

Să încheiem evocarea Mongoliei din zilele noastre cu o istorioară: ,,Acum niște ani, o delegație militară a Coreei de Nord a vizitat Muzeul Național al Mongoliei de la Ulan-Bator. La final, semnînd în cartea de onoare, delegația a constatat că Mongolia întreține relații diplomatice cu Coreea de Sud, hai, frate, că nu se poate! Pentru chestia asta, coreenii lui Kim Ir Sen au rupt relațiile diplomatice cu mongolii”.

(Raluca Feher - ,,Splendidul loc al fericirii sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea de Sud și Japonia”, 2016, pag. 9-163)

Scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989) începuse cum nu se poate mai bine drumul în viață. Mai întîi, se naște ca fiu de mineri din Petrila. Apoi, în 1940, cînd mai toată intelectualitatea română era cuprinsă de acest fenomen, se înscrie la legionari. Foarte bine, era opinia lui. Dar, se trezește repede și devine comunist în ilegalitate. Iată-l și student în Filozofie la Cluj, unde îi are profesori pe Lucian Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu. Rezumînd această perioadă, putem spune că I.D. Sîrbu s-a bucurat de cea mai sănătoasă origine socială și implicit de un dosar-beton. Cu toate acestea, viitorul îi va hotărî un destin tragic. Fiindcă pornirea lui de contestatar al regimurilor totalitare avea să-i facă mult rău. În 1942 pleacă voluntar pe front. Este declarat mort la Stalingrad și i se fac funeralii la Sibiu. Dar, în realitate, căzuse prizonier la ruși. În 1945 demisionează din partidul comuniștilor, într-o vreme cînd alții se călcau pe bombeuri să intre. Este dat afară din învățămînt. Se învîrte de 7 ani pentru ,,omisiune de denunț” și trece pe la Jilava, Gherla și Aiud. Din profesor universitar la Cluj, vagonetar la Petrila. În 1981-1982 regimul îi dă voie să plece cu o bursă în Europa de Vest, în nădejdea că va rămîne acolo. Dar el, nu și nu: ,,vrea acasă, fiindcă acolo avea treabă multă”. Aceasta este, pe scurt, biografia unui moralist scîrbit de viață. Politica, așa cum s-a făcut și se face la noi, de peste trei sferturi de veac, i-a provocat acestui rafinat intelectual mai multe reflecții.

Ce este politica? ● ,,În momentul cînd intră în pîine, la putere și la cîrma statului, își elimină toți adversarii (reali, potențiali sau imaginari). Așa cum făceau gangsterii din Chicago. Apoi reformează toate instituțiile după chipul și asemănarea sa și cu ajutorul presei angajate, și a învățămîntului. Vine vremea cînd ajunge să se convingă că e genială, infailibilă, unică și ireversibilă. După ce se transformă în dictatură, politica ajunge să lupte împotriva propriului popor pe care s-a înstăpînit. Împotriva reacționarilor, a evreilor, a cărturarilor, a social-democraților, a pacifiștilor. Politica își atinge forma supremă de existență cu o zi înainte de a se prăbuși regimul ei. Dictatorii nu mor uciși de bombe și de pistol, mor striviți de propria putere politică”. ● ,,La noi, procesul de învățămînt urmărea să-i învețe pe copii să vorbească, să citească și să scrie. În zilele noastre și cu prețuri uriașe, îi învață cum să nu vorbească, cum să nu scrie și cum să nu citească. La profesorașii mărunți sînt repartizați 50 de inspectori și de îndrumători”. ● ,,Israelul e un paradox. Ca țară, a pierit de mai multe ori, ca popor, niciodată. Un popor, care caută să reînvie țara pierdută și pierită, este unic”. ● ,,Fiind o insulă latină într-o baltă slavonă, pe români îi doare în cot de viitor. Știu doar că mîine este un azi cîrpit și ciopîrțit”. ● ,,Ne trebuie un om de tip nou, zice activistul de partid. Și deștept, și harnic, și foarte priceput. Dar ăla e chiar Dumnezeu, idiotule! Dumnezeu în trei persoane”. ● ,,Numai un miracol ne mai salvează din această comă hipnotică, fie o uriașă catastrofă naturală, fie o uriașă invenție, fie un accident nuclear (un Cernobîl sau o Fukushimă incredibile). Dumnezeu ar trebui să ne vină în ajutor. A sosit vremea. Trebuie să ne hotărîm: Spiritul sau Materia? Sacrul sau Profanul? Pacea sau Revoluția?” ● ,,Unde ești, sfîntă muncitorime? Unde sînt steagurile tale, pumnii tăi, sfînta dorință de libertate și dreptate?” ● ,,Odată, la o ședință de partid, cineva a propus ca Isus să fie primit în PCR. Evreu a fost? A fost.

Revoluționar a fost? A fost. Agitator de succes, cu priză la masse? Fost. Pentru aceste merite și multe altele, ar trebui numit protocomunist. Dar publicul din sală l-a crezut pe ăla sifilitic și a chemat Salvarea... Și a venit Securitatea”. ● ,,Avem o generație de tineri castrați de cuvînt, îndoială, interes. Nimic nu-i pasionează,

nimic nu-i excită, trăiesc ca muștele. După ce termină facultatea, nu mai citesc nimic, uită să și vorbească inteligent. Încet-încet, au devenit o mulțime vidă, termen împrumutat din matematică, dar care poate deveni un blestem profetic, de apocalips”. ● ,,Avem atîtea arme ca să ne distrugem de un milion de ori viața pe pămînt. Dar încă n-am inventat (descoperit) formula vieții”. ● ,,Limba Română, care este energie egală cu gravitatea, electricitatea, care este o entitate egală cu atomul și cu celula organică, s-a îmbolnăvit și e pe moarte. S-a săturat de oameni și de lume”.

(I.D. Sîrbu - ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, vol. 1 [1991], vol. 2 [1993])

Cap. III (în Japonia): ,,În mod cert, japonezii se trag din extratereștri japonezi. Noi, din extratereștri români” Potrivit statisticilor, în comparație cu asiaticii și americanii, europenii nu prea se omoară să viziteze Japonia. Cînd totuși o fac, se fotografiază și se filmează, cumpără suveniruri, leagă prietenii de vacanță și se grăbesc să vină acasă. Cauzele acestei situații nefirești ar fi mai multe: miile de km pînă acolo, cutremurele zilnice, dar mai ales cumplitul saké, care, după un somn agitat de 12 ore, te aduce în situația să te trezești cu creierul harcea-parcea și biruit de gînduri sinucigașe.

Dacă te mai țin picioarele și mai ai ceva leușteni prin buzunare, te urci în primul Shinkansen, trenul lor care aleargă cu 300 la oră, și te repezi pînă pe Vulcanul Fuji. Acolo ai toate condițiile să te arunci în gol, căci nu degeaba acest munte ocupă locul 2 în lume, după Golden Gate din California, în privința sinuciderilor. Și fiindcă numai noi, românii, avem 7 vieți în pieptul de aramă, există o excepție de la această regulă: tînăra scriitoare Raluca Feher. În anul 2007, ea a vizitat, pentru prima oară, Japonia. Nu știm cît a stat acolo și în ce stare sufletească s-a întors acasă, dar bine nu i-a fost, căci a notat laconic într-un carnețel ,,Japonia 1”, și atît, nici o carte, nici nimic. Fiindcă cine vizitează această țară și vede ce progrese uriașe au făcut locuitorii ei, numai prin muncă, solidaritate și respect, după bombele de la Hiroshima și Nagasaki, din august 1945, cu greu își mai vine în fire. Dar în 2015, și-a luat inima în dinți și a trecut iarăși pe acolo. Ia să vedem cu ce consecințe și impresii a rămas după această ,,Japonie 2”. ● ,,La 3 ani după bomba de la Hiroshima, japonezii i-au ridicat o statuie în bronz lui Hachiko, cîinele care și-a așteptat, pînă a murit și el de cancer, stăpînul.

Model de fidelitate canină pe care ar trebui să-l urmeze și oamenii. Ia uite de ce le ardea japonezilor, după ce americanii îi făcuseră praf cu «Little Boy»! Niște cretini, ar zice Gheorghe și Ion ciocnind o bere cu gust puternic și amărui. Mai mult, după lungi cercetări au reușit să reconstituie vocea-lătratul cîinelui. Mai dă-i în mă-sa! Și aduci, fă, odată ciorba aia?!” ● ,,Fukushima, 2011, explozia reactorului. Statul insistă ca toată Japonia să cumpere fructe și legume din Fukushima în semn de solidaritate cu fermierii locali. Ce dacă asta înseamnă infestarea Japoniei cu radiații radioactive, seppuku lent, la scară națională?” ● ,,Minunea prin care în 1912 Parlamentul japonez și împăratul Meji + consoarta Shoken au demarat dezvoltarea economică și militară a țării: VO-LUN-TA-RI-AT. La noi, hoți și leneși, chestia asta nu va prinde niciodată”. ● ,,Pastel japonez: Pe lîngă noi trece un nene plimbîndu-și în lesă o țestoasă mare cît o măsuță de cafea”. ● ,,Aeroportul Narita. Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sînt tăiați corect, șoseaua nu are nici o găurică”. ● ,,În Japonia am întîlnit hitleriști niponi, ascunși undeva în munți, și daci japonezi, care nu-s deloc ca ăia de acasă, puturoși și delăsători, mincinoși și escroci”.

(Raluca Feher - ,,Splendidul loc al fericirii...”, cap. ,,Japonia”, pag. 283-436) PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 6 martie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (60) Falsificatorii lui Hitler (3)

Noile atribuţii ale lui Naujocks ar fi putut dura luni de zile, poate şi ani de-a rîndul dacă el n-ar fi comis greşeala să înregistreze în toate detaliile şi o vizită pe care o făcuse în casa respectivă... însuşi Heydrich. Dar Heydrich află de lucrul acesta. Literalmente turbat de furie, îl chemă la el pe Naujocks: – Cum dracu ţi-a venit ideea să pui să se înregistreze vizita mea la „Salonul Kitty” din noaptea precedentă?

– Să se înregistreze?

– Da, doar n-ai să negi!

– Nu neg. Dar nu ştiu nici măcar în ce cameră ați fost! Nimeni nu mi-a spus.

S-a lăsat o tăcere grea şi ameninţătoare. Apoi Heydrich izbucni din nou: – Ori minţi, ori eşti neatent! Ar fi trebuit să ştii unde mă aflu. Asta face parte din atribuţiile dumitale. Şi tot de datoria dumitale era să închizi microfoanele şi magnetofoanele cînd mă aflam eu acolo. Noaptea trecută nu le-ai închis. Ascultă, Naujocks, ar fi bine să te gîndeşti de zece ori înainte de a-ţi închipui că poţi să-ţi baţi joc de mine. Ieşi afară!

Cîteva zile mai tîrziu, Naujocks a fost trecut la „Funcţii generale”. Un termen atît de vag, încît Naujocks s-a trezit peste noapte fără nici o ocupaţie.

Nu prea era o situaţie de invidiat pentru cineva care depindea de Heydrich. Cu un ins inutil, Heydrich nu se purta deloc cu mănuşi. Şi Naujocks o ştia prea bine.

Trebuia neapărat să găsească o idee. Era pur şi simplu o problemă de viaţă şi de moarte. Iată de ce se afla Naujocks în ziua aceea în biroul generalului SS Jost.

Cam stingherit, Jost aduse vorba despre ancheta pe care o făcuse Hagen cu privire la banii falsificaţi în Ungaria. Puse cîteva întrebări, făcu cîteva aprecieri cu pri­vire la dificultatea unei asemenea acţiuni. Naujocks îl asculta cu oarecare nerăbdare. În cele din urmă îi tăie vorba.

– De ce nu-i spuneţi deschis? – exclamă el.

Jost se făcu roşu la faţă.

Privire generală asupra dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial (4) 2. Realizări mai importante ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice (3) În domeniul geografiei un rol deosebit l-au avut Simion Mehedinţi, Gheorghe Vâlsan şi Constantin Brătescu, care, prin lucrările lor, au dezvoltat această ştiinţă atît din punctul de vedere al tehnicii de cercetare, cît şi al cunoaşterii specificului unor regiuni geografice cu însemnate resurse naturale: Cîmpia Română, Delta Dunării, Carpaţii Meridionali etc.

Demnă de consemnat este activitatea ştiinţifică a biologilor D. Brândză, Gr. Antipa, D. Voinov şi I. Atanasiu, ale căror lucrări se situează pe poziţii progresiste materialist-evoluţioniste. Prin opera lui Emil Racoviţă se creează o nouă ramură a ştiinţei, biospeologia, care concentrează astăzi în jurul ei interesul a numeroşi savanţi din lumea întreagă.

Cu tot caracterul predominant agrar al economiei româneşti pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, industria avînd în acea perioadă o dezvoltare lentă şi o pondere redusă în structura producţiei materiale a ţării, ştiinţele tehnice au înregistrat realizări importante. Între acestea se evidenţiază: construcţia de poduri şi şosele de sub conducerea lui Anghel Saligny şi Elie Radu, importantă şi remarcabilă realizare

– Vrem şi noi – continuă Naujocks – să punem în circulaţie bani falşi.

Jost se foia nervos pe scaun. Dar Naujocks părea că nu bagă de seamă.

– Noi nu vrem însă să finanţăm nici o afacere deocheată. Vrem numai să ducem de rîpă moneda duşmanului.

Jost nu mai putu răbda. Se întoarse furios spre Naujocks: – Aţi comis o greşeală gravă! Aţi vorbit în faţa unei terţe persoane care nu şi-a luat încă angajamentul să tacă despre o chestiune pe care nimeni nu trebuia s-o afle!

– Afacerea „Andreas”? – întrebă Naujocks pe un ton dulce.

După aceea, cu un zîmbet larg, îi întinse mîna lui Hagen, care i-o strînse, şi îi spuse: – Ei bine, Hagen, iată că ai jurat şi dumneata.

După aceea, Naujocks se apucă să povestească toată tărăşenia. Ideea banilor falsificaţi era chiar a lui.

Aflase că avioanele engleze începuseră să arunce pe teritoriul german cartele false de alimente în scopul de a dezorganiza sistemul de aprovizionare. Atunci şi-a spus că s-ar putea, în chip de reciprocitate, să se fabrice lire sterline false în cantitate mare, care să fie difuzate în Anglia. Astfel avea să se ajungă la zdruncinarea întregii economii britanice. În 1939, în luna noiembrie, acest proiect îi fusese prezentat lui Heydrich, care se arătase, din capul locului, foarte entuziasmat şi-i trimisese lui Hitler o notă detaliată.

Hitler n-a putut fi decît cucerit de proiect. A trimis nota înapoi, împreună cu consimţămîntul lui. A scris numai pe margine: „Nu şi dolari. Nu sîntem în război cu S.U.A”.

Walter Hagen asculta uimit toată povestea, confirmată şi de Jost, care dădea din cînd în cînd afirmativ din cap. După cîte înţelegea el, şi raportul care-i fusese cerut se încadra în afacerea „Andreas”. Şi mai înţelegea că voiau să-1 antreneze şi pe el, ca să pună bazele unei afaceri fantastice.

Chiar a doua zi, Naujocks îl invită pe Hagen la biroul lui de pe Delbrückstrasse din Berlinul de Vest.

Hotărît, Hagen era chemat să intre – ca partener egal – în secretele zeilor. Se convinse repede de lucrul acesta cînd Naujocks îl conduse el însuşi la un atelier ultrasecret.

O zi senină se răsfrîngea prin geamurile mari de sticlă, peste mesele cu plumb şi peste presele de imprimat, rînduite simetric. Cîţiva lucrători în halate albe îşi făceau de lucru pe lîngă prese. Unul vărsa pe o placă acid pentru litografiat. Un bărbat de vîrstă mijlocie cu o figură energică le ieşi înainte vizitatorilor.

Naujocks îl salută şi, întorcîndu-se către Hagen, spuse: – Ţi-l prezint pe căpitanul Krüger. Şi apoi, fără să mai aştepte, întrebă: – Ei, unde ţi-e capodopera?

Drept orice răspuns, Krüger se duse, luă două pașapoarte dintr-un teanc şi le întinse unul lui Naujocks, altul lui Hagen, Erau paşapoarte elveţiene. Hagen îl răsfoi pe al lui şi-1 examină îndelung. Nu vedea deloc de ce era paşaportul acela o „capodoperă”.

– Bănuiesc că aţi făcut o verificare absolut concludentă, grăi Naujocks.

– Absolut. Caporalul pe care l-am trimis în Elveţia a remis paşaportul autorităţilor elveţiene. Or, noi avizasem poliţia federală din Berna că-1 bănuiam pe acest caporal că ar deţine un paşaport fals. Bietul băiat a fost arestat şi paşaportul său a fost examinat la Berna de cei mai competenţi experţi. După cîteva zile, omul nostru a fost pus în libertate. Experţii fuseseră categorici: paşaportul era autentic.

– Ei şi? – făcu Hagen. Naujocks şi Krüger începură să rîdă.

– Tocmai că nu e! – rosti Krüger.

Iată de ce se putea vorbi cu adevărat de o capodoperă.

Paşapoartele care ieşeau din atelierul Krüger erau atît de perfect imitate, încît nimeni din Europa nu era în stare să le deosebească pe cele false de cele adevărate.

– Te miră, nu-i aşa? – întrebă Naujocks, – Da, într-adevăr, recunoscu Hagen.

– Îţi promit şi alte surprize pentru poimîine. (va urma) ALAIN DECAUX

de epocă a celui dintîi fiind Podul de la Cernavodă; construirea avionului avînd mijloace proprii la bord, cu care Traian Vuia a efectuat în 1906 primul zbor din lume, precum şi a primului avion cu reacţie din lume (1910), realizat de H. Coandă; elaborarea teoriei sonicităţii de către George Constantinescu.

Cercetări de aerodinamică, cu pregnant aspect experimental, s-au iniţiat în cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti, realizîndu-se profile aerodinamice speciale. Cele din domeniul hidrodinamicii înre­ gistrează realizări în teoria similitudinii, în studiul loviturilor de berbec în conducte, în lucrări de canalizare şi alimentări cu apă, iar în aerodinamică se impun, după cum se ştie, printr-o serie de priorităţi la începutul Secolului XX, Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi H. Coandă, care descoperă efectul aerodinamic ce-i poartă numele. În ramura construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, activitatea de cercetare ştiinţifică începe să se dezvolte după primul război mondial în unele unităţi industriale şi instituţii de învăţămînt superior.

Astfel, la Timişoara încep cercetările asupra sudurii şi materialelor, sub conducerea acad. Cornel Micloşi, punîndu-se la punct construcţia de linii ferate continue prin sudare electrică cu ajutorul unei maşini speciale, construită în România (1940); acest procedeu a fost extins apoi şi la liniile de tramvaie. În domeniul construcţiilor merită menţionat numele lui George Constantinescu, mare inventator, celebru pentru teoria sonicităţii, care a elaborat o teorie a betonului armat şi a executat construcţii remarcabile din acest material. De asemenea, se cere a fi subliniată activitatea ştiinţifică, didactică şi tehnică a lui Gh. Filipescu, care a elaborat, în domeniul rezistenţei

materialelor, o metodă pentru calculul sistemelor statice ne­determinate. Dionisie Ghermani a avut contribuţii importante în hidraulică, îndeosebi în similitudinea hidrodinamică, şi a elaborat un tratat de hidraulică, primul de acest fel publicat în limba română.

Prin rezultate valoroase s-au remarcat, în domeniul electrotehnicii, o serie de oameni de ştiinţă români, printre care se numără Augustin Maior, descoperitor al principiului telefoniei în curenţi purtători, la începutul Secolului XX, principiu care stă la baza telecomunicaţiilor moderne. N. Vasilescu-Karpen, mare dascăl, a avut contribuţii ştiinţifice însemnate în studiul magnetismului, probînd, pe cale experimentală, existenţa efectului Rowland şi promovînd teoria pilelor electrice nepolarizate. Constantin Budeanu introduce în electrotehnică noţiunea de putere deformată, pe care o studiază în diverse regimuri ale reţelelor electrice.

Celor de dinainte li se adaugă I.S. Gheorghiu, pentru lucrările sale în domeniul maşinilor electrice, precum şi I. Constantinescu şi T. Tănăsescu, promotori ai cercetărilor româneşti din domeniul telecomunicaţiilor şi al electronicii. În acelaşi domeniu de preocupări au fost organizate şi unele laboratoare de cercetare, ca, de pildă, tunelul aerodinamic de la Politehnica din Bucureşti, singura instalaţie de acest fel din sud-estul european, cu performanţe remarcabile, sau laboratoarele de rezistenţă şi încercarea metalelor şi cele de hidraulică de la Politehnicile din Bucureşti şi Timişoara.

Realizări importante din domeniul ştiinţelor tehnice, cu aplicaţii practice, s-au obţinut şi în domeniul chimiei, metalurgiei şi industriei uşoare. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

Poezia feminin n lirica romneasc Argument emoional

După ce, în numărul trecut al revistei ați putut citi versuri închinate sentimentului iubirii, prilejuite de sărbătoarea românească de Dragobete, care, sper că v-au luminat gîndurile și întreaga săptămînă, de data aceasta facem o altă acoladă peste timp, încercînd să scoatem la rampa Primăverii lirica unor poete autohtone – o parte dintre acestea trăind doar prin amintirea cărților de poezie din rafturile bibliotecilor. Și de data aceasta motivul este tot unul de ordin sentimental – anume, cele mai importante zile ale lunii de Mărțișor – 1 și 8 martie. Deși despărțite în calendar, aceste zile

Poezia n propria-i oglind Conform criticului și istoricului literar Mir­ cea Scarlat, în vol. 2 al ,,Istoriei poeziei româ-­ nești”, publicat la Edi­ tura ,,Minerva” (1984), primele poete notorii din literatura noastră au fost lansate de revista ,,Convorbiri literare”, acestea fiind Matilda Cugler-Poni și Veronica Micle. Apreciată de Titu Maiorescu pentru ,,eleganța limbajului” și ,,sinceritatea simțirii”, Matilda Cugler-Poni apărea (1867) în climatul Junimii ,,dominat de atitudine meditativă și rostire conceptuală” – cu o lirică spontană, reflectînd o sinceritate dusă pînă la hotarul naivității, acaparînd receptivitatea de moment: ,,Ai plîns și tu odată?/ Eu, zău, nu pot să cred./ Ah! Lacrimi lasă urme/ Ce ani întregi se văd.// Un ochi care odată/ A plîns de dor și chin,/ Mă crede, nu degeaba/ Se face iar senin”.

Chiar dacă G.Călinescu a minimalizat-o, feminitatea și declamarea sincerității care apar din versurile de mai sus, o fixează pe Matilda Cugler ca deschizătoare de cale în lirica feminină românească.

Veronica Micle, pri­vită prin prisma relației pe care a avut-o cu Mihai Eminescu – relație care i-a luminat viața, pe de o parte, umbrindu-i ultimii ani ai vieții, pe de altă parte – are un statut special în panoplia poeziei fe­ minine româ­nești. Influ-­ ența lui Eminescu – atît ca poet, dar, mai ales, ca iubit – o poate debarasa pe poetă de balastul epigonismului, capcana în care au căzut mulți poeți din cîteva generații. Discursul sincer și elevat, învelit într-o discreție feminină aproape imperceptibilă – chiar dacă imaginea iubitului se îndepărtează de orizontul imediat – estompează accentele tînguitoare, așezînd în prim-plan aspi­ rațiile crescute pe un sentiment de demnitate și de realism, așa cum transpar ele în poezia ,,Lui”: ,,Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...

Lîngă-acest colos de piatră vezi tu cît de mică sînt – Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrînge, Al tău geniu peste veacuri rămîne-va pe pămînt. Și dorești a mea iubire... prin iubire pînʼ la tine

sînt unite prin aceeași emblemă sub tutela căreia stă, ca un sigiliu imperial – FEMEIA! Acestei femei care guvernează natura intimă a bărbatului, chiar dacă nu întotdeauna interpretăm această partitură, îi dedicăm aceste pagini de poezie concepută în laboratorul inimii feminine ca într-un alambic în care se decantează licorile care produc liantul dintre bărbat și femeie.

Primiți acest florilegiu ca pe un omagiu pe care îl aducem Femeii Române, într-o primăvară în care iubirea se luptă să rămînă vie, în asaltul ce-l primește din partea unei societăți devastate de furtuni politice și sociale. Ele sînt o parte dintre Doamnele Poeziei Românești!

Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg, Cum să fac! Cînd eu micimea îmi cunosc atît de bine, Cînd măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă

în prada sorții Și numai din depărtare cînd și cînd să te privesc, Martora măririi tale să fiu pîn la pragul morții Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”

Dincolo de sacrificiul pe care înțelege să-l aducă pe altarul iubirii pentru omul drag, prin creația sa poetică – întinsă numai pe o perioadă de 15 ani – Veronica Micle este, pe drept, socotită (alături de Margareta Culger-Poni și de Maria Suciu), întemeietoarea liricii feminine românești.

Maria Banuș face parte din alt timp și din alt capitol liric al poe­ ziei feminine românești.

După ce debutează în ,,Bilete de papagal” la doar 14 ani, la 23 de ani publică volumul ,,Țara fetelor”, care lasă critica literară să descopere un autentic talent care va confirma total. Implicîndu-se în sfera politicului după 1944, cîțiva ani poezia Mariei Banuș se încadrează în tiparele realismului socialist, dînd tribut lucrului facil și efemer, după care, la maturitatea deplină, se întoarce la izvoarele adevăratei poezii reușind să publice zeci de volume pline de substanță lirică adevărată, poezia de dragoste găsind în inima Mariei Banuș ecoul căutat.

Cînd patimi mici mă țin

Cînd patimi mici mă țin, mă strîng în clește, și lacome, ca șerpii mă-nfășoară, te chem – cu forța ta elementară, iubire, vino, și mă izbăvește. ....................................................................

Te chem așa, smerit, ca pe o zeie, ce și-ar lăsa țărmul său, înaltul, dar știu că ești din lut, o chintesență. de duh bărbat, de duh copil, femeie, de Pan, și minte-n sacra lor demență.

Ești fericirea de-a fi eu și altul.

Elena Văcărescu – Provenită dintr-o fami-­­ lie ce a dat Țării mari poeți moderni (Ienă­chiță – străbunic; Iancu – bunic), Elena Văcărescu dovedește talent poetic precoce, elogiat și încu­ rajat de Titu Maiorescu și de Vasile Alecsandri.

La doar 15 ani este trimisă de familie să studieze la Sorbona (Paris), unde și debutează fulminant, la 22 de ani, cu volumul în franceză ,,Canths dʼAurore”, încununat cu un premiu al Academiei Franceze. Și a doua carte, o culegere de cîntece folclorice, a cărei traducere e inutilă – ,,Le Rhapsode de la Dîmbovitza” – este premiată de același for din capitala Franței.

Viața Elenei Văcărescu este un adevărat roman, dar și o dramă declanșată de iubirea ei pentru Prințul Ferdinand (cu care se logodise în taină, cu acordul Reginei-mamă). Interesele de Stat și de Palat fiind potrivnice acestui mariaj, o obligă să ia calea exilului, stabilindu-se la Paris unde devine, timp de o jumătate de secol, ambasadoarea profundă a României, așa cum mărturisește în propriul testament: ,,Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutînd să strîng raporturile dintre Franța și România. Franța, care a fost pentru mine a doua patrie și unde, din fericire, numele meu este și va rămîne simbolul celor două popoare pe care le slăvesc”.

Neputînd cuprinde în perimetrul acestui florilegiu prea multe referiri la vasta operă a Elenei Văcărescu, în care creația poetică reprezintă partea cea mai rezistentă – am ales (cu greu) o poezie de dragoste care face parte din cele trei poezii publicate de o editură bucureșteană într-un volum cu titlul semnificativ – ,,Cele mai frumoase poezii de dragoste”.

Mîna ta Simt dulce mîna-ți dragă în mîinile-mi febrile Lin, degetele tale le-ating, de catifea, Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile, Și fire nevăzute mă-nlănțuie de ea.

Cînd simt că tremur, mîna-ți nădejdea îmi trezește, Și soarta grea mai lesne o pot întîmpina; Oricît de-adîncă-i rana ce-n sînul meu dospește, Durerea să-mi aline, mi-ajunge mîna ta.

Cînd sufăr, cîteodată, de mîngîiere plină, O simt cum se așează pe fruntea-mi, ca un scut.

Și fruntea-mi ce spre mîna-ți, pioasă, se înclină, Roșește, ca în ziua întîiului sărut.

Atunci, trecuta mînă splendoare parcă-nvie; Aș vrea să-mpart cu tine și drumul cel mai greu, Spre orice țel, prin noaptea cu bezna ei pustie, Doar de-aș putea de mînă să mi te țin mereu!

Doamne Dumnezeule, ce trăire intensă numai în 16 versuri, în care metafora și iubirea curg într-un fluviu unic, pe care numai cea care n-a putut ajunge Regina României, dar a ajuns Regina Poeziei – ultimul vlăstar al marii familii a Văcăreștilor – frumoasa Elena – a fost în stare să le scrie!

Otilia Cazimir vine din spațiul moldav, cel care a dat literaturii mari nume rămase în Panteonul Literaturii Ro­mânești. Debutînd cu o poezie la vîrsta de 18 ani în revista ,,Viața Românească”, tînăra moldoveancă se impune în lirica începutului de veac XX printr-o componentă clasică – feminitatea naturală simțindu-se și azi în versurile sale. De altfel, s-a poziționat ferm – prin creația sa – de partea postulatului de a nu scrie poezie feministă în înveliș masculin.

Din frumoasa poezie ,,Interior”, reproducem ultimele versuri: „Oglinda a cuprins odaia toată În apa-i plumburie și-nghețată.

- Rămîi!

Afară ninge cu petale De crizanteme artificiale, Și nu mai trece nimenea pe stradă... În mîna mea întinsă las să cadă Risipa albă-a gîndurilor tale, Și ne-om privi, cînd tu vei fi tăcut, Surprinși că încă ne iubim ca la-nceput“.

Magda Isanos – un destin frînt de o boală nemiloasă – a trăit o simetrie imposibil de cuan­ tificat: la 16 ani publică prima poezie, la 24 de ani se căsătorește cu scriitorul Eusebiu Camilar, după 3 ani aduce pe lume o fetiță (Elisabeta, devenind și ea poetă), iar peste încă 3 ani părăsește lumea aceasta pentru totdeauna. Se întîmpla la 17 noiembrie 1944, poeta neavînd timp, atît cît a trăit, să publice decît o plachetă de poezii, cu un an înainte de a muri, celelalte volume apărîndu-i postum.

După Alice Călugăru, Elena Farago și Otilia Cazimir – Magda Isanos aduce în lirica românească un glas pur feminist, în care se reflectă, însă, iubi­rea estompată de saloa­nele de spital, dar, cu atît mai intens, versurile acced intimitatea inimii, cu nimicirea speranței – magis­ trală imagine regăsită în poemul-capodoperă ,,Copilul meu, să nu mă cauți”.

Pentru a păstra tonul acestor pagini, redau ultima parte dintr-o altă poezie, ,,Logodna de primăvară” – o chintesență de vis înaripat de pasărea iubirii care trece dincolo de ființa umană ireversibilă: „Vreau soarele pe degetele noastre unite, un inel să făurească;

albastre zările-n privirile-ți albastre să le privesc și dragostea să crească din rădăcini bătrîne ca grădina (mai mîndră decît cea care s-a dus), să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni vina de-a fi iubit mai mult decît am spus“. Întoarcem filele dicțio­ narului și ne oprim la litera M (Claudia Millian Minulescu). Spre deose­ bire de alte poete, cea care va deveni soția lui Ion Minulescu își construiește numele pe o gamă largă de preocupări – toate dezvoltate la parametri superiori. Astfel, Istoria Literară o amintește în varii ipostaze, înrudite, într-un fel, între ele: poetă, actriță, profesoară de desen și istoria artelor, jurnalistă, cronicar dramatic. Ca autoare de versuri, debutează în revistă la 18 ani, primul volum publicîndu-l la vîrsta de 27 de ani.

Privind latura poetică a autoarei, descoperim o linie de factură optimistă, ridicată la rang de euforie cu penetrare în simbolism. Critica literară a vremii remarca nonșalanța cu care aborda tematica poetică, încălcînd unele rigori urbane în căutarea insolitului lipsit de tradiționala pudoare balcanică. Volumul de debut – ,,Garoafe roșii” – explorează, precum caracterizarea de mai înainte, tărîmul erotismului și al voluptății corporale, precum în ciclul intitulat ,,Portrete”, în care abundă termeni cu trimiteri nefardate, precum: ,,cu gestul și mișcarea subtilei curtizane”, ,,femei feline”, ,,cîntări de fecioară”, ,,fecioare cerșind nervoasele iubiri” etc. Iată cum încheie Claudia Millian Minulescu poemul care dă și titlul cărții – ,,Garoafe roșii”: ,,Eu vă iubesc și vă cunosc/ De mult tulburătorul mosc!/ Prin voi, garoafelor bizare,/ În funduri roșii de corolă,/ Mia-ntins iubirea-ntîia oară,/ Otrăvitoarea ei fiolă.../ Prin voi am plîns întîia dată/ Obsesie însîngerată!”.

Regină și poetă – Prima regină a României, Elisabeta, a fost cunoscută și ca poetă, prezentatoare și traducătoare, sub pseudonimul Carmen Sylva. Venită din Germania, unde a primit o educație aleasă, învățînd în familie limbile engleză, franceză, italiană și latină, Elisabeta s-a făcut cunoscută în mediul cultural românesc prin ample acțiuni de întîlnire cu oameni de cultură și artă din România, prin promovarea prieteniei cu mulți scriitori, prin fondarea unor societăți culturale și prin mecenat, luînd sub protecția sa Azilul ,,Elena Doamna”.

Lirica poetică a autoarei Carmen Sylva etala exuberanța tinereții, natura, cîntecul. O seninătate matură înflorea în versuri ce invocau fie amintirea locurilor natale, cu adieri nostalgice – ,,Curgi, Rinule-n pace, de-a pururi/ Și-adio! Pe noul meu drum/ Eu intru, sărmana-n viața/ Cea plină de trudă de-acum” – fie statutul său de regină, dar, care se voia văzută mai întîi ca om, calitate intrinsecă a eului permanent ancorat în realitatea de arhetip a celor din jur: ,,De ce v-ați pierde vremea voi/ cetind ce scriu? Degeaba toate!/ Abia cînd voi fi moartă, poate/ Mă veți vedea ce-am fost, spre-a zice:/ A fost, aproape, om ca noi/ Păcat! A fost regină!”.

Poezia ,,Fluturi sărutîndu-se” poate fi socotită emblematică pentru a demonstra sensibilitatea apolinică a reginei-poetă, din care redăm: ,,Cu gene-nchis-a ochii tăi Cel ce-a creat din veci iubirea, Iar ei sclipiri de soare-au prins Și-un fulger unde li-e privirea.

Cu drag eu genele-ți ating Cu genele de tremur pline, Din ochi clipesc adînc și des – Și astfel te sărut pe tine.

Bătînd din aripi, cînd ne sînt Unite – aprinsele pleoape, E parcă soarele-ar luci Și-ntr-însul ne-am uita de-aproape”.

Cine a admirat în cimitirul Bellu, din Bu­cu­ rești, monumentul impu­ nător al Iuliei Hașdeu, pleacă încărcat de dra­ matismul sugerat de artistul scuptor în opera lui dedicată neuitării unei copile ce avea toate darurile de pe lume pentru a trăi fericită.

Dar timpul nu a mai avut răbdare cu fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu, retezîndu-i aripile la nici 19 ani!

Invocînd-o în contextul unor pagini ce reflectă iubirea pămînteană, turnată în versuri alese, o facem pentru a simți și un contrast al unor aspirații risipite de o soartă crudă și nemiloasă. După cum se știe, opera Iuliei Hașdeu este postumă, tipărită de tatăl său – în anii petrecuți la Paris, la studii, poeta lăsînd totul în manuscris. Conform criticii de specialitate, ,,versurile ei desen liniștit, limpede, aproape caligrafic, închid însă mărturisiri, reflecții și glose care vin dintr-o zonă a căutării continue, neliniștite” (Gabriela Drăgoi). În momentul în care presentimentul morții se intensifică, timbrul emoțional al inimii se modifică, reliefînd un refuz transparent al fiorului iubirii, așa cum reflectă poezia cu titlul semnificativ – ,,Disprețul”: „Pentru anii mei amorul încă nu e! – N-am iubit!

Am tot rîs de chipu-i rumen, pîn-acum necontenit; Fața lui trandafirie e curată născocire Spusă poate-odinioară de-un poet, așa-n neștire. .............................................................................

Așadar, cît mai sînt încă, în a vieții mele floare, Nu răpiți a mele visuri! Ah! Lăsați a mea candoare!

Voi, acei care Amorul ne-ncetat mi-l lăudați A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furați?

Cînd prin vîrstă sînt femeie, iar prin inimă copilă, Asta clipă trecătoare nu mi-o luați fără de milă!

Dați-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc Să gonesc negrele visuri și să nu simt că roșesc.

Dați-mi voie, prin pădure, să culeg crinul curat, Floare albă, feciorească, ca și-un suflet nepătat, De defectele femeii dați-mi voie a fugi, Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a ști Farmecu’ se naște-n mine și puterea ce o are N-am nevoie a cunoaște! – În dorința cea mai mare De-a trăi în mulțumirea nedescrisă: c-am păstrat A mea inima ușoară și-al meu suflet nepătat”

Material realizat de Geo Ciolcan

14

Vineri, 6 martie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ducatul Bucovinei sub administrația austro-ungară (2)

Jurnal de pe Frontul de Est (53)

„Populația Bucovinei a devenit un mozaic etnic”

Moralul trupelor de pe front a fost influenţat şi de veştile aduse din ţară, unde „viaţa este scumpă şi foarte multă lume, în special tineri, nici nu ştiu că este război. Se spunea că în timp ce unii se îmbogăţesc pe seama familiilor celor plecaţi, ei mor pe cîmpul de luptă”. Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români amintim: - „lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.); - lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor; - educaţia din ultimii 20 de ani a românului; - tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică; - anunţarea că după ocuparea Odessei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce în adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi; - lipsa în genere a unei comportări care să cultive cît mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sînt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborîţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sînt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic; - lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de a-şi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate; - egoismul nestăpînit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii” (Colonel Radu Dinulescu). „Majoritatea soldaţilor spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul.

Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism” (Şeful Secţiei 2 informaţii). Comandanţii au mai constatat şi „lipsa totală de înţelegere a eforturilor noastre, nu pentru cucerirea Odessei propriu-zis, ci pentru stîrpirea bolşevismului la el acasă.

Soldaţii n-au fost pregătiţi moraliceşte pentru această înţelegere. Faptul că la începutul campaniei li s-a spus că luptăm pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, odată ajunşi la Nistru se aşteptau la terminarea războiului.

Se poate spune deci, şi aceasta cu certitudine, că trupa şi chiar parte din ofiţeri nu au fost pregătiţi moraliceşte pentru înţelegerea eforturilor şi contribuţiei noastre pentru stîrpirea bolşevismului”.

După cucerirea Odessei (16 octombrie 1941), toate aceste constatări au fost date uitării, în ţară fiind organizate defilări şi diverse manifestări artistice: muzicile militare au intonat cîntece patriotice, comandanţii şi-au decorat subordonaţii şi i-au înaintat în grad (pe bună dreptate), Regele Mihai I a transmis salutul său cordial şi a făcut cunoscut că ia parte „cu tot sufletul la bucuria victoriei”, Mareşalul Ion Antonescu a fost felicitat de Adolf Hitler şi de la Benito Mussolini, la 8 noiembrie 1941 s-a defilat pe sub Arcul de Triumf, în cadrul propagandei timpului s-a relevat doar semnificaţia victoriei şi necesitatea continuării luptei împotriva bolşevismului etc. După cuceriea Odessei, moralul militarilor români a fost influențat negativ de o multitudine de factori, precum: - rezistența puternică opusă de trupele sovietice în Crimeea (la Sevastopol, mai ales); pierderile numeroase înregistrate (inclusiv în rîndul comandanților de subunităţi); caracteristicile terenului și condițiile meteorologice; - situațiile de criză apărute (determinate de viața grea de pe front, de insuficiența armamentului, muniției sau hranei); eforturile continue pe care au trebuit să le depună ca urmare ritmului rapid al luptelor de zi și noapte; prezența în interiorul țării a multor ofițeri fără stagiu pe front; - întîrzierile cu care se acordau recompensele (au fost cazuri de ofițeri propuși de 2-3 ori pentru decorare cu ordinul „Mihai Viteazul” și au murit fără să-l primească); neacordarea concediilor cuvenite; - situația grea a familiilor din țară datorită insuficienţei/lipsei articolelor de primă necesitate etc.

Obișnuiți cu greutățile vieții de la țară, ostașii români au făcut față dificultăților campaniei. Pentru ridicarea moralului și combaterea defe­ tismului s-a apelat la propagandă și contrapropagandă prin folosirea megafoanelor, conferințelor (ținute de conferențiari „perfect documentați asupra stărilor actuale”), activităților artistice (concerte, cinema, spectacole distractive etc.), la difuzarea pe front a presei din țară, revistelor umoristice și literare, la vizitarea frontului de către autoritățile statale (inclusiv de către Regele Mihai I, Mareșalul Ion Antonescu, generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război), la acordarea de recompense etc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Recensămîntul din 1869 indica pentru Bucovina o populație de aproape 512.000 de locuitori, repartizată etnic în felul următor: 207.000 de români, 186.000 de ruteni, 118.000 alte naționalități (germani, evrei, poloni etc). Va fi pentru ultima dată în perioada austriacă cînd elementul românesc va deține o majoritate relativă (40,5%) față de ruteni (36,4%). Deja la următoarea măsurătoare demografică, cea din 1880, românii nu mai reprezintă decît 33,4% din ansamblul populației bucovinene, în timp ce rutenii urcă la 42,2 %. Deși în cifre absolute numărul românilor crește, în realitate ponderea lor scade încontinuu din 1786, acesta fiind cel mai grav fenomen cu care s-a confruntat românismul în Bucovina în timpul ocupației austriece. „În perioada 1786-1910 numărul populației Bucovinei a crescut de 5,7 ori, al românilor de circa 3 ori, al rutenilor de 9,6 ori, iar numărul celorlalte naționalități s-a mărit de 18 ori. (…) A crescut considerabil numărul și ponderea altor naționalități, în rîndul cărora se detașează creșterea numărului evreilor. Dacă în 1784 cifra estimată arăta 526 evrei, numărul lor s-a ridicat la 47.700 în 1869, apoi la 100.893 în 1900, și la 102.919, în 1910, adică 12,9 % din populația totală. (…) Populația Bucovinei a devenit un mozaic etnic, principalele naționalități fiind: românii, rutenii, evreii, germanii și polonezii” (Vladimir Trebici).

Un fenomen foarte puțin cunoscut și studiat este cel de emigrație al multor bucovineni către paradisul promis al „Lumii Noi”, îndeosebi spre Statele Unite și Canada. Aceasta, în pofida unei anumite dezvoltări economice a Bucovinei. Între 1866-1869 se construiește prima cale ferată din provincie pe traseul Nepolocauți-Cernăuți-Ițcani, urmată în 1889 de tronsonul Dornești-Rădăuți. Se înființează o fabrică de ciment la Straja, fabrici de bere la Cernăuți, Suceava și Solca, fabrici de zahăr la Jujica și Lujeni, o mare fabrică de sticlă la Putna, exploatări de sare la Cacica, cariere de var la Pojorîta și Crasna etc., toate reflectînd dinamismul economic al zonei. Acest dinamism nu e străin de prezența masivă a elementului evreiesc care predomină în toate districtele Bucovinei. (…) Recunoscută a fi cu aptitudini excepționale în acest domeniu, această populație versată în materie de comerț este și foarte muncitoare, perseverentă și ocupă detașat primul loc ca meseriași: ceasornicari, curelari, dulgheri, croitori etc.” (Nicolae Ciachir). Pentru a confirma această corectă apreciere, vom menționa, de exemplu, că în Cernăuții anului 1912, dintre cei 2.995 de negustori, 2.517 erau evrei și doar 45, români. În perspectivă istorică, prezența masivă a evreilor în activitățile economice și comerciale va reprezenta una dintre cauzele succesului în zona de nord-est a Moldovei a mișcărilor extremiste de dreapta, cu deosebire a Mișcării Legionare. „Antisemitismul românesc a devenit expresia suspiciunii țărănești împotriva străinilor și a orașului, a spaimelor păturilor de mijloc, aflate în ascensiune sau declin, față de statutul lor social” (Armin Heinen).

Cel mai mare număr de știutori de carte dintre toate teritoriile locuite de români se afla în Bucovina În toamna anului 1875, prin decret imperial, a luat ființă Universitatea din Cernăuți, care a funcționat inițial cu trei facultăți: Teologie greco-orientală (ortodoxă), Drept și Filozofie.

Deschiderea acestui lăcaș de învățămînt superior a avut un efect pozitiv și asupra românilor, care nu mai erau nevoiți să ia calea Vienei, Clujului sau Berlinului pentru a-și putea continua studiile.

Mai mult chiar, au început să vină tineri români din Moldova, Basarabia sau Transilvania pentru a urma cursurile Universității din Cernăuți, onorată printre altele de prezența unor personalități precum Sextil Pușcariu sau Ion Nistor. În cadrul Facultății de Filozofie funcționa și o catedră de limba și literatura română, al cărei titular era Ioan Gh. Sbiera. În primul an de funcționare, numărul studenților a fost de 208, dintre care 53 de români, 51 de evrei, 41 de ruteni etc. Dintre cei 53 de români, 34 studiau Teologia, 11 Dreptul și 8 Filozofia. Trebuie menționat că, indiferent de nivelul unităților de învățămînt sau de caracterul lor (de stat sau privat), ele erau accesibile tuturor elevilor și studenților, indiferent de etnie, stare socială sau apartenență confesională. Învățămîntul secundar și liceal se preda într-o serie de școli din Cernăuți, Suceava, Rădăuți sau Cîmpulung care aveau însă limba de predare germana. În timp vor apărea și licee cu limba de predare româna la Cîmpulung (1895), la Rădăuți (1910) etc. Religia ortodoxă și limba română s-au predat inițial doar facultativ și numai pentru elevii ortodocși români. În ceea ce privește învățămîntul primar, la sfîrșitul anului 1913, ultimul an de pace, școlile primare și publice din Bucovina erau frecventate de aproape 110.000 de elevi, dintre care 38% erau români, 34% ucrainieni, 21% germani și evrei etc., cifre concordante cu ponderea diferitelor etnii în ansamblul populației bucovinene.

Fapt meritoriu pînă la sfîrșitul stăpînirii austriece, procedura de inspectare și examinare a școlilor primare din Bucovina a fost în totalitate naționalizată, adică un inspector școlar de o anumită etnie avea dreptul să verifice doar școlile și clasele cu limba respectivă de instruire. În ultimele decenii de stăpînire austriacă, procentul copiilor școlarizați a crescut spectaculos de la circa 13% în anul școlar 1870-1871 la circa 96% în anul de învățămînt 1912-1913.

Obiectiv vorbind, la începutul Veacului XX, cel mai mare număr de știutori de carte dintre toate teritoriile locuite de români se afla în Bucovina (46,1%), apoi în Transilvania și Banat (43,5% din totalul populației), Regatul României (39,3%), pe ultimul loc aflîndu-se Basarabia (15,6%), consecință directă a dezinteresului autoritatilor țariste.

Toate aceste fapte pozitive care au marcat viața locuitorilor din Bucovina, mai ales în ultimii ani ai ocupației austriece, nu puteau însă să stingă dorul cel mare al bucovinenilor de a reveni la patria-mamă. (va urma) HISTORIA.RO

O nouă înfrîngere. Cauze şi consecinţe! (2)

pO

15

Vineri, 6 martie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Gripa spaniolă, o pandemie care a curmat milioane de vieți

o săptămînă, 500 de oameni au murit. Gripa s-a răspîndit în toată țara cu viteză fulger. Pînă în august 1918, viața și-a urmat cursul, dar în septembrie a început valul al doilea, chiar mai aprig decît primul. Pînă la sfîrșitul lunii septembrie, 50.000 de persoane erau infectate cu gripa Primul război mondial. Omenirea se află într-o prezintă un risc ridicat. Dar în 1918, totul a fost diferit. spaniolă în Massachusetts. În Philadelphia, după un mitting confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţie. Cele Bolnavii au fost „uciși” de propriul sistem imunitar. O la care s-au strîns bani pentru război, 635 de oameni s-au mai noi arme intră în acţiune. Mitralierele seceră în masă. imunitate puternică a reacționat violent la virus și a distrus îmbolnăvit imediat. Pentru a opri răspîndirea bolii, toate Tunurile lovesc sistematic, metru cu metru. Aruncătoarele plămînii printr-o creștere accentuată a leucocitelor din bisericile, școlile, teatrele și alte locuri publice au fost de flăcări pîrjolesc tranşeele. Valurile de gaze toxice ucid sînge. Principalele simptome ale bolii au fost tenul albastru închise în oraș, dar, în ciuda acestui fapt, 289 de persoane au rapid unităţi întregi şi aruncă panica în numeroase divizii. și tusea sîngeroasă. Adesea, virusul a provocat sîngerare murit în aceeași zi, în prima săptămînă a lunii octombrie. Au Adversarii ripostează în acelaşi mod. Antanta aruncă în intrapulmonară, în urma căreia pacientul a fost sufocat cu fost atît de multe morți în San Francisco, Chicago și în alte luptă valuri de tancuri şi nervii luptătorilor germani încep propriul său sînge. Începea gradat, ca o gripă, cu cefalee, orașe, încît autoritățile au decis să interzică înmormîntarea să cedeze. stare generală alterată, febră, frisoane moderate, tuse uscată celor decedați. Oficialii guvernamentali au încercat să-i 11 noiembrie 1918. Armistiţiul pune capăt hecatombei şi apoi productivă, dureri musculare, dureri toracice sub protejeze pe locuitori prin închiderea chiar a bisericilor. umane ce s-a lăsat cu cel puţin 10 milioane de victime formă de junghiuri. Dacă se analizează tratatele de medicină, În Ogden, Utah, oficialii au închis intrarea în oraș. A fost printre militari. Totuşi, un inamic mai periculos a început există o maladie ce preferă concentrările umane de tip posibil accesul doar cu un certificat de la medic. În Alaska, să lovească fără să ţină cont de linia frontului şi de cazarmă, iar cele de pe front erau mai mult decît ideale. guvernatorul a închis porturile și a întărit securitatea pentru puterea armelor. Îi cad victime militari de rînd, ofiţeri, Tranşeele înguste, umede şi murdare reprezentau focare a proteja populația. Dar aceste măsuri nu au funcționat. generali şi politicieni renumiţi. Nimeni nu era la adăpost. perfecte pentru agenţii patogeni. Deplasarea bolnavilor spre 176.300 de indigeni din Alaska au decedat.

Octombrie 1918 a devenit deținătorul record Nu exista soluţie medicală. Flagelul loveşte peste al numărului de decese din istoria SUA - 195 de tot, comunităţile izolate din Oceanul Pacific fiind mii de oameni au murit din cauza gripei. Pînă la decimate sau nimicite în totalitate. Moartea loveşte sfîrșitul anului 1918, gripa a ucis 57.000 de soldați cu coasa invizibilă de mai multe ori. Specialiştii au americani, ceea ce reprezintă un procent de zece ori calculat că au fost între 25 şi 100 milioane de victime mai mare decît mortalitatea în luptele din primul (2,7 – 5,3% din populația lumii), ceea ce înseamnă război mondial. Înainte de a se încheia pandemia, că a depăşit în virulenţă epidemia de ciumă bubonică 25% dintre americanii au fost infectați cu virusul. din Secolul al XIV-lea, celebra ,,Moarte neagră”. În Rezultatul „gripei spaniole” a fost că speranța de anii 1918-1919, în cele 18 luni cît a durat epidemia, viață în Statele Unite a scăzut cu 12 ani. aproximativ 550 de milioane de oameni (29,5% din În toamna anului 1918, în RSFSR a izbucnit o populația lumii) s-au îmbolnăvit. Cunoscută şi sub epidemie. În august-septembrie, informațiile despre denumirile generice de Gripă Spaniolă, Spanish dezvoltarea unei noi epidemii au început să curgă Lady, Febra de trei zile, bronşită purulentă, Sandfly către Comisariatul pentru Sănătate al Oamenilor.

Fever şi Blitz Katarrh, cumplita epidemie şi-a primit Mesajele din domeniu au indicat o răspîndire numele cel mai cunoscut după percepţia publică a Zona de dormit aglomerată la Stația de Antrenament Naval puternică a epidemiei, o rată ridicată a mortalității. severităţii virusului pe teritoriul spaniol. Cercetătorii din San Francisco, California În primul rînd, o epidemie a izbucnit în Ucraina – nu au stabilit foarte clar care a fost focarul iniţial al pandemiei de proporţii apocaliptice declanşată în anul spatele liniilor de luptă sau spre spitalele mari a favorizat pînă la 700 de mii de oameni s-au îmbolnăvit la Kiev – iar 1918, dar Spania a fost găsită vinovată fiindcă acolo s-ar contactul cu restul trupelor şi cu civilii francezi. Incubaţia mortalitatea a fost de 1,5%. În afara Ucrainei, boala a apărut fi semnalat primele cazuri. A fost o mişcare a aparatului putea să dureze de la şapte zile la trei săptămîni, ceea ce pentru prima dată în Mstislavl (provincia Mogilev) la 13 propagandistic al Antantei pentru a ascunde problemele permitea unei persoane aparent sănătoase să se deplaseze august 1918. În total în RSFSR, aproximativ 3 milioane ivite în tranşeele apărate de propriile armate. Ascunderea dincolo de graniţele unei ţări. Nu existau metode de detectare de oameni au murit din cauza gripei spaniole. Aceasta a adevărului rămîne o armă puternică în vremuri de restrişte. a bolnavilor şi nici un tratament eficace. Boala a fost destul însumat 3,4% din populația totală a țării.

Trenurile, navele și alte vehicule au contribuit la Virusul gripal a rămas vinovat şi medicii au început lupta de rapidă. În Marea Britanie, aceasta a fost numită „febra de răspîndirea rapidă a bolii. Deși acest lucru nu este confirmat prin măsuri de declarare obligatorie a îmbolnăvirilor şi de trei zile” - în această perioadă, boala a putut pune persoana științific, mulți cred că gripa spaniolă a venit din China. izolare a focarelor, metode ce s-au dovedit destul de eficiente infectată în mormînt. Dar unii chiar au murit a doua zi după Conform unor surse, au fost 9,5 milioane de oameni morți, în cazul ciumei pînă la găsirea unui remediu. Alte pandemii infecție. ceea ce reprezintă 2% din populația țării. Cele mai mari au lovit în 1918, dar n-a mai fost atinsă virulenţa iniţială. În Virusul nu a ocolit nici o țară europeană. În aprilie procente au fost în India (7%) și Afganistan (6,1%). Cele mai mai 1918, 8 milioane de persoane – sau 39% din populație 1918, în Franța au apărut pacienți. Apoi, epidemia a măturat mici sînt în Japonia și Taiwan (0,7% din totalul populației).

– au fost infectate în Spania. Chiar și regele spaniol Alfonso Elveția, Italia, Anglia și Serbia. În iunie, infecția a ajuns în Specialiştii i-au dat numele actual abia în 1963. Aşa a intrat al XIII-lea s-a îmbolnăvit de „gripa spaniolă”.

Polonia, România, Suedia și Germania. În iulie, Danemarca, pe scena istoriei Mycoplasma pneumoniae. Tratamentele cu Spania fusese o ţară neutră în primul război mondial, Olanda și Belgia „s-au îmbolnăvit”. În Marea Britanie, tetraciclină şi eritromicină au limitat hecatombele umane, prin urmare, veştile despre gripă şi consecinţele sale virusul a curmat viața a 250 de mii de oameni, în Franța dar micoplasmele lovesc acolo unde sistemul sanitar circulau liber, fără să fie afectate de nici o formă de cenzură.

Spre deosebire de transparenţa din Spania, în celelalte ţări - 420 de mii, iar în Germania - 600 de mii. Cel mai mare prezintă fisuri din motive economice, sociale sau politice. europene prinse în vîltoarea războiului – precum Franţa, procent de decese în raport cu întreaga populație a țării a Lecţia despre forţa agenţilor patogeni oferită de primul Germania şi Marea Britanie – presa primise ordin strict fost observat în Serbia - 4,2%, urmat de Muntenegru (3,5%) război mondial ar trebui să fie vie pentru toţi conducătorii statelor contemporane. Problema micoplasmelor rămîne să blocheze orice informaţii despre numărul victimelor și Croația (3,2%). umane ale gripei, pentru a nu afecta cumva moralul şi una de actualitate fiindcă sînt peste tot. Atacă masiv puii de Pandemia spaniolă în lume combativitatea soldaţilor de pe front. găină din crescătorii sau sînt în interiorul corpului uman.

Primul focar de gripă confirmat a fost raportat în Statele Pot fi ţinute sub control de sistemul imunitar sau pot ajunge O trăsătură neobișnuită a „gripei spaniole” a fost aceea că a lovit adesea tineri. Aproape jumătate din toate cazurile Unite la o bază militară din nord-estul Kansas, la 11 martie patogene. Sînt aici. fatale de gripă din 1918 s-au înregistrat în rîndul persoane 1918. La cîteva ore după ce primul soldat a raportat că era Gripa spaniolă din 1918 a fost, în realitate, o puternică cu vîrste cuprinse între 20 și 40 de ani. De obicei, în timpul bolnav, zeci de oameni s-au prezentat la infirmerie. Pînă la epidemie de Mycoplasma pneumoniae. unei epidemii, copiii, vîrstnicii și femeile însărcinate sfîrșitul zilei, sute de soldați s-au îmbolnăvit. În decurs de N.K.

Gripa spaniolă a ucis mai bine de 50 de milioane de oameni din întreaga lume

Imagine dintr-un spital improvizat, în timpul pandemiei de gripă din 1918, la Camp Funston (Kansas)

16

Vineri, 6 martie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pastila sãptãmînii

Justiția, farul călăuzitor al corupției

(urmare din pag. 1) Asta este, în fapt, actuala justiție din România – una care nu doar că nu e oarbă, dar are ochii beliți pe cei care ating integritatea celor care îi aparțin. Justiția nu este nici pe departe acea doamnă legată la ochi, cu o balanță într-o mînă și cu sabia în cealaltă, ci doar un far imens, care îi luminează puternic pe cei care vor fi eliminați și îi ține în umbră pe beneficiarii direcți ai unei astfel de reglări de conturi.

Sorina Pintea a deranjat, sau poate chiar a furat.

Nu știm. Dar mi-aș dori să aflu pe cine ar pune ea în pericol în cazul în care ar fi cercetată în libertate. Vreau să știu cine ar cădea victimă ființei ei malefice, în cazul în care ar fi lăsată să se trateze la un spital. Care e motivul pentru care DNA a cerut să fie pusă la răcoare pentru o presupusă faptă încă nedovedită cu exactitate?

Să nu uităm că DNA este autorul moral al morții lui Adamescu – pentru că a împiedicat tratarea lui în afara

Un viitor incert (3)

Lăsînd în urmă mișcările politicienilor de carton de la București – locul în care se compromite ideea de politică – să ne îndreptăm atenția spre cele două evenimente importante care s-au întîmplat săptămîna trecută în zona Orientului și a Europei de Est. Invocînd o așa-zisă chemare a poporului sirian, armata turcă a intrat masiv în Siria și a început să atace inclusiv armata siriană, iar după moartea celor 33 de soldați turci, în seara zilei de 27 februarie, evoluția situației militare din Idlib este foarte greu de anticipat.

Pe de o parte, armata turcă atacă acum pozițiile armatei regulate siriene, iar pe de altă parte, nu se știe foarte clar care va fi poziția militară a Rusiei, pentru că cea politică a fost deja expusă: armata siriană luptă în interiorul propriului teritoriu cu o armată invadatoare.

Se presupune că ziua de 5 martie este aducătoare de speranță a păcii în regiune, deoarece la Moscova va avea loc o întîlnire Erdogan - Putin. Escaladarea militară în zona Orientului este benefică Occidentului din mai multe motive: în ciuda declarațiilor oficiale, Erdogan nu este foarte iubit de către cancelariile occidentale, iar un război, fie el și limitat, între Turcia și Rusia, va slăbi mult poziția politică internă a sultanului. Visul lui Erdogan de a reface Imperiul Otoman devine tot mai evident pentru majoritatea actorilor geopoltici importanți, devenind clar că ținta lui principală este Alep, cel de-al doilea oraș ca importanță din Siria.

Rusia se află într-o poziție foarte delicată. Pe de o parte, nu este constructiv să își părăsească aliatul, iar pe de alta, interesele economice cu Turcia o fac să fie foarte atentă cînd se discută de confuntarea directă cu Ankara. Este adevărat că interesele economice ale Turciei sînt la fel de mari în privința relației cu Rusia, dar acum există un actor important care poate interveni aici – și mă refer la SUA. Este posibil ca Erdogan, de dragul salvării unei bănci turcești importante, aflată în plin proces de dezvoltare în SUA, dar și a relansării relației cu Trump de pe poziții ceva mai mercantile, să sacrifice relațiile economice cu Rusia. Oricum, este evident că interesele Rusiei și ale Turciei diferă, și dacă se va ajunge acum la un acord, acesta va fi doar temporar, perioadă în care părțile implicate își vor consolida capacitățile militare. Cîndva un jucător important în Orientul Mijlociu, în mod special în Siria, Iranul nu mai are forța și influența pe care le avea pînă pe 3 ianuarie 2020, zi în care generalul Soleimani a fost ucis de către o dronă americană. Practic, în acest

penitenciarului, a lui Sorin Frunzăverde – pentru că nu a fost lăsat să iasă din țară să își trateze cancerul, dar și a altor nume care încă nu au fost făcute publice, dar pe care mai mult ca sigur timpul le va dezvălui. Nu mă pun în postura de a apăra un fost ministru al Sănătății, și nici măcar nu empatizez cu Sorina Pintea. Problema reală care se pune, însă, în țara asta este cu totul și cu totul alta: Justiția mai este ea oarbă? Mai are cineva dreptul la un proces corect, dacă cei care sînt în umbra sistemului nu doresc asta? Vedem că Iohannis nu doar că a luat cu japaca două case, dar nu este atins nici măcar cu o floare pentru acest gest, procurorii dînd soluție de neurmărire penală în acest proces. Vedem că Beciul Domnesc este doar pentru unii, nu pentru toți cei care au greșit. Vedem că, fără un proces echitabil, orice bănuit sau suspect este ținut în arest fără decizia definitivă a unui complet de judecată. Asta în condițiile în care legea prevede faptul că detenția preventivă se aplică celor care reprezintă un pericol pentru societate.

Dar cum de curînd ,,cazul Țăndărei” a fost rezolvat prin achitare și alți interlopi se bucură de libertate, conceptul de justiție este total compromis în România, și asta începînd chiar din anul 1990 – știm ce procese surogate s-au derulat atunci, știm cum doi soți au fost omorîți fără un proces corect într-o noapte de Crăciun,

așa cum și fiul lor a fost lăsat să moară cîțiva ani mai tîrziu, fiindu-i refuzat tratamentul.

Justiția este cel mai întunecos aspect al democrației românești de început de mileniu, o zona în care și de care tuturor a început să le fie frică. Serviciile acționează în spațiul tactic și asta se vede de la o poștă. Dumitru Dumbravă a fost doar portavocea acestui concept, SRI și restul serviciilor acționează și își desfășoară activitatea în cel mai grotesc mod antiromânesc posibil, încurajîndu-i pe unii să fure la maxim, timp în care aplică din cînd în cînd arestări majore care să îi sperie pe cei care încearcă să readucă totul pe un făgaș normal.

Nu știu dacă și cît a furat Sorina Pintea. Nu știu pe cine a deranjat, nu cunosc amănunte privind activitatea ei politică. Dar am convingerea că detenția pe o perioadă de 30 de zile, în condițiile în care nu reprezintă nici un fel de pericol social, este o măsură care ar trebui să atragă atenția multor români, cetățeni ai țării, care, teoretic, vor o Justiție cît mai corectă. Se pare că majorității românilor le surîde ideea de a băga lumea la închisoare chiar și fără judecată. Așa e românul, se bucură că altuia îi merge rău, mai ales dacă e și politician. Nu pune preț pe amănunte gen proces echitabil, prezumția de nevinovăție etc. La ce ne trebuie? La beci cu politicienii!

conflict, Iranul este din ce în ce mai absent, Teheranul nerevenindu-și încă din șocul evenimentelor de la început de an. Pînă atunci însă, Rusia își trimite în Mediterană două fregate purtătoare de rachete de croazieră Calibru, consolidînd poziția marinei ruse în largul Siriei. Pot spune că următoarele zile sînt decisive și se pare că soluția se află la Ankara și la Moscova, în relația personală de prietenie dintre Putin și Erdogan, care se vor întîlni la Moscova zilele acestea.

Un conflict Turcia - Rusia pe tărîm sirian poate clarifica multe lucruri acolo: poziția Rusiei ca aliat al Damascului, dar și modul în care Rusia decide să acționeze în viitor pentru apărarea intereselor sale.

Vom afla curînd cine va aprinde butoiul cu pulbere care stă să explodeze în Orientul Mijlociu, încă de la începutul acestui an. Pînă atunci însă, chiar dacă nu se va implica direct, Rusia va furniza Siriei echipamente militare, poate chiar și din cele mai moderne, pentru că, așa cum SUA a anunțat deja, va furniza Turciei tot echipamentul militar de care are nevoie pentru un război în Siria. Acest aspect îmi amintește de războiul de Yom Kippur din 1973, dintre Israel pe de o parte, și Egipt și Siria, pe alta. În acel an, URSS a făcut pod aerian cu Damasc și Cairo, iar SUA, cu Tel Aviv.

Istoria se repetă, chiar dacă actorii sînt diferiți. Atunci a cîștigat Israel, acum să sperăm că umanitatea va învinge și lucrurile se vor calma.

Un alt eveniment important, dar care în mare măsură a trecut neobservat în România, a fost decizia Ucrainei de a clarifica cinci posibile scenarii de contracarare a unei posibile invazii a armatei ruse. Chiar dacă nu se vede și nu a existat nici un fel de declarație a Moscovei de a interveni oficial și direct în Donbas, de a invada Ucraina, faptul că Ucraina bate toba cu acest mesaj – toate acestea mă duc cu gîndul la o posibilă armare psihologică a populației ucrainiene, la dorința de a o pregăti pentru ce va urma de fapt. A devenit clar pentru toată lumea, și există și declarații politice în acest sens, că Ucraina s-a folosit de înțelegerile de la Minsk pentru a trage de timp și că niciodată nu a avut de gînd să respecte ce s-a stabilit acolo. Acum devine pe zi ce trece mai clar că Ucraina dorește să atace puternic cele două republici rebele și să readucă controlul asupra lor prin forța armată. Or, în acest caz, șansele unei intervenții rusești cresc semnnificativ, așa că înțelegem de ce politicienii ucrainieni doresc să își pregătescă populația pentru ceea ce va urma. Rămîne să vedem ce se va întîmpla cu România – dacă vom asista la un conflict armat major aproape de granițele noastre. În mod sigur, Ucraina va ataca puternic în

Donbas dacă va vedea că Rusia este ocupată și încolțită în Siria, va profita de ceea ce se întîmplă acolo și va ataca puternic cele două republici autonome, Lugansk și Donbas. Acesta va fi începutul unui război regional puternic și foarte fierbinte, în care, pe de o parte, în sud va izbucni un conflict deschis între Siria și Turcia – unde se presupune că vor fi implicați și iranienii, și rușii – iar la nord-est vom avea un război fratricid între două neamuri slave, în care noi, insula latină, vom fi implicați puternic, pentru că partenerii noștri strategici ne vor obliga să participăm prin punerea la dispoziție a bazelor militare, dar și a unor brigăzi mecanizate și a altor resurse militare sau de suport. Și pentru ca cercul să se închidă în mod spectaculos, în Polonia au început cele mai mari exerciții militare din ultimii ani, la care participă 37.000 de militari NATO, 20.000 de americani și multă tehnică militară, grea și ușoră. Sub genericul ,,Apărătorul Europei”, Defender-Europe 20 va testa capacitatea Alianței de a transfera rapid tehnica militară și personal, la granițele Rusiei, în cazul unui potențial atac al Armatei Roșii asupra țărilor membre NATO. Este doar o chestiune de timp pînă cînd toate acestea se vor concretiza, și asta nu pentru că ucrainienii, turcii, rușii și sirienii își doresc război. Nu! Asta pentru că Arhitectul, cel care conduce totul, dorește să își rezolve problema în Est, împingînd în față sînge nonoccidental, pe al celor care pierd la această ,,afacere” – fie că e vorba de viață, fie de economie.

La aceste două puncte fierbinți de pe hartă, foarte apropiate de granițele noastre – Donbas și Siria – putem să adăugăm și Kosovo, care este precum un vulcan adormit, dar nu stins. Nu se știe niciodată cînd va decide Arhitectul să încingă situația acolo, mai ales că este suficient să moară un kosovar la vreo beție, ca totul să se transforme într-un război.

Ce soartă vom avea noi, românii, și ce ne așteaptă în viitor? Politica noastră internă este penibilă, iar cea externă, inexistentă. Colonia care am ajuns va fi sacrificată pentru ca alții să își atingă scopul, iar la final se vor ridica cîteva monumente, se vor mai scrie niște cărți și totul va fi acoperit de uitare, așa cum și românii care vor muri degeaba vor fi acoperiți cu pămînt, iar cei care vor mai rămîne în viață, de penibil.

Jocurile se fac în altă parte, departe de noi, iar Arhitectul probabil că a semnat deja condamnarea noastră, a românilor, la un viitor incert!

RM

17

Vineri, 6 martie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei De ce americanii compromit Maidanul – SUA au arătat „adevărul” despre democrați Senzația, bomba sfîrșitul erei Euro-maidan - acestea sînt cele mai neutre evaluări ale filmului „Înșelăciunea ucraineană”, care a avut premiera în Statele Unite pe canalul One America News. Un documentar de 50 de minute, care ilustrează privitorului într-o formă concentrată tot ceea ce se numește astăzi „propaganda rusă” în Occident. „Problema Ucrainei în America a început nu cu Donald Trump, ci cu mulți ani în urmă, odată cu crimele din 20 februarie 2014, cînd 100 de persoane au fost împușcate mortal în centrul Kievului în 20 de minute”, începe filmul. Potrivit autorului, politica locatarilor de atunci ai Casei Albe - democrații - a dus la masacre și la lovitura de stat care a urmat. Vicepreședintele Joe Biden, regretatul senator John McCain, sub-secretarul de stat Victoria Nuland și partenerul lor, George Sörös au intervenit în Ucraina. Se aude înregistrarea unei conversații telefonice în care Nuland „alege” noul guvern al Ucrainei. Mai mult, pentru fiecare politician ucrainean, aceasta folosește cîte o poreclă: Yats, Klich etc.

Apoi apar celebrii „lunetiști georgieni”, care susțin că au fost trimiși la Kiev de către fostul președinte al Georgiei, Saakashvili, și de comandantul „legiunii georgiene”, Mamuka Mamulashvili. Ordinele execu­ țiilor au fost date de liderii Maidanului, Andrei Parubiy și Sergey Pashinsky, precum și de un anumit militar

Noua (dez)ordine mondială (2)

Motto: ,,Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea, lumea L-a negat pe Dumnezeu”.

Corneliu Vadim Tudor Pentru talpa țării, Vadim devenise un soi de apărător divin, lupta sa pentru Dreptate, Țară și Popor fiind de-a dreptul fulminantă. Tot ceea ce el a prezis în ultimii 25 de ani de viață, noi trăim în prezent. România a ajuns să fie colonia unei așa-zise Ordini Mondiale care, din punct de vedere conceptual, este ,,nouă”. În realitate, însă, nu reprezintă decît o adunătură de nebuni care funcționează pe baza unor principii medievale, letale la nivel planetar și care are ca deviză ,,Ciocuʼ mic, căci noi avem puterea!”.

Sediul acestei Noi Ordini Mondiale este în SUA, țara care luptă pentru pace cu abuzul pe țeavă. Americanii nu au aflat însă că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci cînd vrei pace este să atîrni o cîrpă albă în vîrful unui băț. Sub deviza ,,Hai să facem pace!”, americanii au oferit ,,cadouri” tuturor țărilor din NATO, dar nu bețe și eșarfe albe, ci corvete, blindate, rachete, avioane (numai o cască de pilot personalizată costă 2 milioane de dolari).

Mai mult, rețineți că în slujba păcii mondiale, România a pierdut cîteva sute de militari pe diferite fronturi, asta în timp ce ,,țara este asediată din toate părțile de dușmani puternici și uniți. Sîntem conduși de incompetenți și de alogeni, încît te miri cum de mai existăm ca stat. Asistăm chiar la o «inflație» originală și fără precedent: numărul cozilor de topor a depășit cu mult numărul topoarelor” (Miron Manega).

Sîntem pe primul loc în Europa în ceea ce privește consumul de țigări în rîndul populației cu vîrste mai mici de 15 ani, dar și în privința consumului de droguri în rîndul adolescenților de pînă în 18 ani. Consumul de alcool ne situează pe locul 5 în top, iar campioni sîntem și în ceea ce privește suicidul, accidentele de circulație soldate cu morți, traficul de copii și de femei, divorțuri, accidente vasculare cerebrale, analfabeți funcționali.

Așadar, trăiască pacea și Noua Ordine Mondială!

Toate acestea le-a sesizat și Vadim în urmă cu zeci de ani cînd, după o vizită oficială la Paris, mi-a spus,

american, Brian Christopher. Un lunetist anonim mascat recunoaște că a împușcat personal oamenii dintr-o cameră din hotelul din Ucraina: „Ordinul a fost să se tragă în oameni pentru a crea haos”.

Cireașa de pe tort este prezentarea poveștii fiului lui Joe Biden, Hunter. După ce Biden Senior a devenit „curatorul” Ucrainei, fiul său a apărut în consiliul de administrație al companiei de gaze Burisma. Conform filmului, acesta a cîștigat 600 de mii de dolari pe an, timp de 5 ani, de 350 de ori mai mult decît valoarea salariului mediu din Ucraina. Iar cînd procurorul general ucrainean a început să investigheze activitățile companiei, Joe Biden și-a „concediat” fiul sub amenințarea faptului că Ucraina nu va primi miliardele de dolari promise de Statele Unite.

Autorul filmului este Michael Caputo, un cunoscut strateg politic și consultant media al Partidului Republican. A lucrat în administrația Reagan, apoi pentru George W. Bush și a fost consilier al președintelui Trump. Caputo a jucat un rol cheie în alegerile lui Boris Elțin pentru al doilea mandat de președinte al Federației Ruse, iar anul acesta a semnat un contract cu Gazprom Media pentru a contribui la îmbunătățirea imaginii lui Vladimir Putin în Statele Unite. Este curios faptul că în Federația Rusă un veteran al industriei de PR din anii ʼ90 a lucrat ca angajat al Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), care este acum interzisă în Federația Rusă. Deci nu ar trebui să existe nici un dubiu cu privire la natura activităților lui Caputo: el a fost unul dintre acei „americani liniștiți”.

Prin urmare, cei care asociază apariția acestui film cu lupta politică internă din SUA, agravînd

lupta electorală pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale, au dreptate. Aceasta este o lovitură generatoare de represalii din partea echipei lui Trump la tabăra democraților și, personal, la potențialul lor candidat la președinție, Biden. Aceasta, desigur, este și o răzbunare față de cei care au atacat asociații lui Trump în timpul anchetei „dosarului rus”, iar apoi au încercat să construiască acuzarea.

Recent, Statele Unite au declasificat documente din zona de informații americane despre Stepan Bandera. Ei spun că liderul naționaliștilor ucraineni a fost „agentul profesional al lui Hitler”, iar în cele cinci săptămîni de existență a dominației sale au fost uciși 5 mii de ucraineni, 15 mii de evrei și cîteva mii de polonezi. Dar asta înseamnă că americanii „au văzut” brusc cine a fost Bandera sau că „fuzionează” cu partenerii ucraineni? Nu, asta înseamnă doar că CIA a știut întotdeauna cine este Bandera și nu și-au făcut iluzii cu privire la el. Și cu aceste informații, CIA și-a recrutat asociații – cum ar fi, de exemplu, criminalul de război Mykola Lebed, cu care CIA a lucrat mulți ani.

Dosarul lui Bandera a fost declasificat în conformitate cu Legea privind expunerea criminalilor de război naziști. În SUA, legile sînt aplicate, inclusiv în cazul lui Biden, care va fi condamnat, dacă se va dovedi că în acțiunile sale a existat o componentă de corupție. Însă nu există nici o lege care să interzică utilizarea nebunilor și trădătorilor în interesul Americii. Prin urmare, proștii și trădătorii vor fi folosiți în repetate rînduri. Și, în această privință, nu se schimbă nimic pentru Ucraina.

N.K.

de-a dreptul șocat că ,,Franța este o suburbie a Noii Ordini Mondiale”. Și-a motivat constatarea spunîndu-mi că toată puterea statală a Franței era consiliată la orice nivel de către reprezentanții Noii Ordini Mondiale. Toate instituțiile statului francez erau ticsite de aceștia, ca să nu mai vorbim de faptul că, timp de 10 ani, președintele François Mitterand a fost consiliat de către Jacques Attali, un important tehnocrat, aprig luptător pentru instaurarea acestei ordini mondiale, unul dintre fondatorii Băncii europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (1980), tot el fiind cel care a declarat că bancherii sînt așa-zișii ,,iluminați” care se află în curs de impunere a unei hidoase ,,Brave New World”. Acesta a scris peste 50 de cărți vîndute în circa 7 milioane de exemplare în întreaga lume, iar în prezent deține funcția de consilier al președintelui Emmanuel Macron.

Vedeți cum se leagă toate și de ce Vadim s-a cutremurat cînd a înțeles cum stau lucrurile? Haideți să vedem ce a scris acest Jacques Attali în cartea sa, ,,O scurtă istorie a viitorului” – pentru el, istoria fiind ,,nimic mai mult decît gîndirea celor puternici”.

Așadar, citiți și vă cruciți! ,,Piața va deveni singura lege recunoscută în lume.

Un sistem de putere a cărui structură rămîne evazivă, dar al cărui scop rămîne global”, iar începînd cu anul 2030 se preconizează că vor fi ,,războaie devastatoare, națiuni erodate, grupuri religioase, entități teroriste și pirați ai piețelor libere, care se vor lupta între ele”.

După două, trei decenii de haos planetar, ,,se va crea un guvern mondial democratic”, acesta urmînd să fie un sistem colectivist, în care toată lumea va lucra pentru ,,binele comun”. Cît de democratic va fi acel guvern mondial... om trăi și om vedea, mai ales că, încă de pe vremea Imperiului Roman se știa că ,,democrația este un rău unanim recunoscut” (Alcibiade). Iată ce mai scrie Attali: ,,Cuplul nu va mai fi principala bază a vieții și a sexualității. Oamenii vor prefera să aleagă, în deplină transparență, iubirea poligamă sau poliandră”, adică se va trece la utilizarea unor tehnologii care eliberează tineretul de controlul parental. Scopul elitei mondiale va fi acela de a elimina dragostea din cadrul relațiilor sexuale, astfel încît aceasta să poată controla reproducerea. ,,Societatea va merge chiar atît de departe, încît să disocieze reproducerea de sexualitate.

Sexualitatea va fi împărăția plăcerii, reproducerea – o mașinărie”, urmînd ca ,,ființa umană să devină un obiect comercial”.

Generațiile viitoare ,,vor fabrica ființa umană ca pe un artefact făcut la comandă, într-un uter artificial, ceea ce va permite creierului să se dezvolte în continuare cu caracteristici alese în avans”. Vom trăi vremuri în care ,,roboți domestici vor deveni o prezență universală în viața de zi cu zi. Ei vor fi permanent conectați la rețele de mare putere pe care le vor putea accesa oriunde s-ar deplasa. În special, aceștia vor deveni «watchers» (supraveghetori)”.

Attali mai scris că, ,,mai numeroase ca niciodată, masele se vor arunca asupra Vestului. Ele deja numără sute de mii în fiecare lună; această cifră va crește la milioane, apoi la zeci de milioane”, așa încît ,,nu va exista pentru Africa de mîine o zi care să semene cu Vestul de azi, dar întregul Occident de mîine ar putea evoca Africa de astăzi”. ,,Războaiele viitoare se vor purta cu arme chimice, biologice, bacteriologice, electronice și nano-tehnologicve, iar animalele clonate ar putea îndeplini anumite misiuni – animale-bombe vii, monștri ieșiți din coșmar...”. Și, pentru ca tabloul sinistru al viitorului planetar să fie complet, Attali scrie că ,,droguri chimice, biologice sau electronice, alături de alcool, cannabis, opium, morfină, heroină, cocaină, produse sintetice (amfetamină) vor fi distribuite într-o lume fără restricții legale, ale cărei principale victime vor fi infranomazii” (săracii lumii – n.n.).

Omul viitorului va merge pe străzi îngrozit de propriile sale gînduri. El va avea implantat un braincip (cip pentru creier – n.n.), care ,,ne va ajuta să construim punți între sferele de cunoaștere, să producem imagini mentale, să călătorim, să învățăm, să visăm și să comunicăm cu alte minți”. Evident că rezultatul acestei evoluții va fi supravegherea sufocantă. Astăzi, statul are acces la profilul nostru de Facebook, dar mîine ne va cunoaște fiecare gînd. Attali consideră că ,,o eventuală opoziție la Noua (dez)Ordine Mondială nu va putea fi posibilă și ar putea fi inutilă, deoarece opozanții nu vor propune alt sistem”. (va urma) VALENTIN TURIGIOIU

18

Vineri, 6 martie 2020

Mugur Isărescu trebuie să spună TOT adevărul despre Florin Cîțu!

Presa a scris, politicienii au acuzat, dar Florin Cîțu spune că nu e adevărat: ,,Aş vrea să clarificăm un lucru care a tot fost spus în spaţiul public în ultimii ani de zile, ultimii 10 ani de zile, şi nu este adevărat. Nu a fost niciodată o declaraţie publică a guvernatorului Băncii Naţionale care să facă referire la mine sau la vreo instituţie în care eu am lucrat”, a spus Cîțu în Senat, specificînd: ,,Nici una publică.

Dacă o găsiţi dumneavoastră, eu îmi dau demisia”. Și, culmea, Cîțu are dreptate – pentru că nu există o declarație clară a guvernatorului, care să-l vizeze! Dar toată lumea vorbește. Inclusiv amicul său, Lucian Isar, soțul Alinei Gorghiu – persoana căreia Cîțu îi datorează cariera politică. ,,Interesant că Negrițoiu l-a dat afară pe senatorul Florin Cîțu din ING la cererea lui Manole Isărescu”, scria Isar, în 6 februarie 2019, pe Facebook, completînd: ,,Se vede că nu putea să se opună, că aveau multe pete de spălat împreună...”.

Deci, Isar confirmă că Florin Cîțu a fost dat afară de la ING din dorința sau chiar la intervenția guvernatorului BNR! Respectivul ,,Manole” este așa-zisul ,,nume conspirativ” folosit de Mugur Isărescu în presupusa lui colaborare cu Securitatea. Și da, Isărescu nu a spus nimic despre Cîțu – dar a făcut să fie dat afară! Oare de ce? În schimb, chiar Cîțu bănuia ceva și afirma asta public chiar în 2011, cînd a fost concediat de ING: ,,Am fost înștiințat ieri că sînt concediat. Nu știu dacă acest lucru are legătură cu episodul celebru din 2008, dar nu cred că acesta este motivul. Am decis să acționez banca în judecată și sper să cîștig”, declara Florin Cîțu.

Un deputat ,,din sistem” îi aruncă lui Cîțu în față…

Referitor la episodul atacului speculativ din 2008, deputatul PSD Luminiţa-Maria Jivan l-a întrebat direct pe Cîțu, recent, în comisia parlamentară: ,,În 2008 guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, reconfirmat în funcţie, v-a acuzat pe dumneavoastră (…) de un atac speculativ asupra monedei naţionale, prin care aţi fi încercat să obţineţi un profit uriaş pentru banca dumneavoastră prin devalorizarea leului, acest lucru fiind făcut în dauna cetăţenilor români. Domnule ministru desemnat, sînt două variante în legătură cu această acuzaţie: ori admiteţi că acuzaţia domnului Isărescu este întemeiată, caz în care vă rog să ne spuneţi cum putem avea încredere într-un ministru al Finanţelor care atacă moneda naţională în dauna economiei naţionale, sau spuneţi că domnul Isărescu a minţit sau a spus lucruri neadevărate”. În acest din urmă caz, deputata îl întreba pe (ministrul propus) Cîțu cum va colabora în viitoarea sa calitate cu guvernatorul BNR, ,,în condiţiile în care vă acuzaţi reciproc de comportament neadecvat”.

Ei bine, Florin Cîțu a infirmat că Isărescu l-ar fi acuzat vreodată de ceva, așa cum am reprodus la începutul acestui text. De precizat că deputata Luminiţa-Maria Jivan vine din mediul bancar, la vremea incidentului – atacului asupra leului – fiind în activitate.

Presa a tras… ca în poligon!

Hai să vedem și reflectarea în presă a atacului speculativ asupra leului – precum și legătura pe care jurnaliștii de profil sau de investigații o fac între Florin Cîțu și incidentul scandalos. Am selectat doar cîteva articole din cele cîteva sute… sau mii!

Cotidianul „Evenimentul Zilei” (Lucian Davidescu): ,,BNR a acuzat atunci (2008, n.n.) o acțiune coordonată a mai multor bănci, românești și străine, care ar fi încercat să mute cursul leului la un nivel de variație superior și să încaseze diferența”. ,,BNR a cerut eliminarea din sistemul bancar a celor care au declanșat atacul (…) i-a acuzat pe șefii de trezorerie că «nu și-au închis pozițiile» (…) ulterior, BNR a cerut eliminarea lor din sistemul bancar. (…) Florin Cîțu, de la ING, a scăpat de mîna lungă a BNR din cauză că banca este sucursală

străină, însă a plecat anul trecut” – scria, în mai 2012, ,,Evenimentul zilei”.

Patrick André de Hillerin (,,Cațavencu“, ,,Libertatea”): ,,Florin Cîțu a fost eliminat din sistemul bancar românesc după un atac speculativ ratat la adresa leului. Așadar, viitorul ministru al Finanțelor a încercat să dărîme moneda națională, în scopul unor cîștiguri rapide și nu neapărat meritate.

A încercat, practic, să dea o lovitură economiei românești. (…) Aș fi curios să văd întrevederile dintre Florin Cîțu și guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, omul care, după atacul speculativ eșuat, i-a urmărit cariera bancară pînă nu l-a mai angajat nici măcar o singură bancă din România” – scrie PAH. Bancherul.ro: ,,Trezorierii băncilor au fost amenințați de reprezentanții BNR că vor fi pedepsiți, ceea ce s-a și întîmplat ulterior”. ,,Florin Cîțu, trezorierul-șef al ING, a primit interdicție de a mai face declarații publice, iar ulterior a părăsit cu scandal banca”, scria Bancherul.ro ,,Libertatea” (Daniel Ionașcu): ,,Raportul Consiliului Concurenței arată și ce a făcut exact ING Bank. ING oferea dobînzi extrem de mari pentru a se împrumuta lei. «În privința ING, se poate concluziona că propriile cotații ROBID/ROBOR nu sînt reprezentative pentru nivelul real al pieței, tranzacțiile reale efectuîndu-se la dobînzi care nu au nici o legătură cu indicii ROBID/ROBOR, situate mult peste nivelul acestora». Florin Cîțu a fost concediat de ING în anul 2011 (…) Acesta nu a fost sancționat însă de banca națională, ING nefiind supravegheată de BNR direct, ci de Banca Națională a Olandei, acest lucru se întîmplă deoarece ING nu este considerată bancă românească, ci filială a ING Olanda”, scrie ,,Libertatea”. În consecință, Dan Suciu, purtător de cuvînt al BNR, declara: ,,Atîta vreme cît nu există nici o sancțiune împotriva domnului Florin Cîțu, nu e nimic de comentat pe acest subiect. Sperăm să colaborăm bine (…) cu atît mai mult cu un ministru de Finanțe care știe bine ce poate și ce nu poate face politica monetară”. Sesizați o ironie fină, ,,marca” Isărescu, în acest răspuns al BNR? Să mai

RM

menționăm că ,,Libertatea” titra clar: ,,Florin Cîțu, propus ministru de Finanțe, a fost implicat în atacul speculativ asupra leului din 2008. BNR speră să colaboreze bine cu acesta”.

Mențiune: Daniel Zamfir – război pe față!

Desigur, nu pot să-l omit pe senatorul Daniel Zamfir, care a prezentat mai multe documente, inclusiv e-mailuri între reprezentanţi ai băncilor de la vremea respectivă, din care reieșea o tentativă de manipulare a ROBOR – influențînd ratele românilor. ,,ROBOR era deja plafonat în 2008. Domnul Cîțu mai trimite un e-mail din zona ilegalităților.

Confirmă că e înțelegere între bănci și solicită o întîlnire urgentă”, a spus Daniel Zamfir, cosemnează ,,Capital”.

Florin Cîţu scrie într-unul din e-mailuri (23 oct.

2008) celorlalți directori de bănci: ,,Dragilor, eu cred că trebuie să ne întîlnim cît mai repede cu putinţă şi să discutăm noua regulă a BNR” – adică plafonarea ROBOR. Și tot el revenea a doua zi, cu alte precizări și propuneri: ,,D-lor, Vă rog să îmi scuzaţi ignoranţa, dar credeam că ROBID/ROBOR este o înţelegere între bănci, BNR fiind doar supraveghetor. Nu aveam cunoştinţă de faptul că aceasta este o lege care, dacă este amendată, este necesar să fie publicată în Monitorul Oficial. De aceea cred că este necesar să ne întîlnim şi să discutăm, cu cît mai repede, cu atît mai bine şi noi avem aici o sală primitoare în Kiseleff, în care să încăpem cu toţii. Bineînţeles, BNR poate fi prezentă”. Ei bine, chestiunea se pare că a trecut peste BNR, care ,,nu a mai încăput” – și s-a declanșat scandalul!

Concluzie – Guvernatorul Isărescu e obligat acum! Pur și simplu! În final, repet mesajul cu care am început, scris de Lucian Isar, coleg în acea ,,aventură” cu Florin Cîțu și soț al Alinei Gorghiu, cea care l-a propulsat pe Cîțu în politică: ,,Interesant că Negrițoiu l-a dat afară pe senatorul Florin Cîțu din ING, la cererea lui Manole Isărescu”.

Ori, concluzia e clară: există suficiente INDICII și suficient interes al mass-media pentru ca Acad.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, să nu mai ascundă adevărul despre implicarea lui Florin Cîțu în incidentul din 2008.

Acum, cînd Florin Cîțu, suspectat de o bună parte din opinia publică (via mass-media și mediile de socializare) de atac asupra monedei naționale, este propus pentru cea mai înaltă funcție executivă, șefia Guvernului, Acad. Isărescu este obligat să facă lumină asupra personajului! Nu are nici o scuză să procedeze altfel… dacă e de bună credință.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 6 martie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Pete de culoare 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Au evoluat strălucit pe culoare (fem.); 2) Sportivi de culoare; 3) Defecțiune tehnică – Culoarea rochiei de mireasă; 4) Deschisă la culoare – Liric prahovean prezent în context cu titlul ,,Culorile din inimi”, poezie cuprinsă în volumul ,,Patria limbii române” (Negoiță); 5) Lila la început! – Pete de culoare în viziune personală; 6) Animale de vînat cu blana frumos colorată – Pomi din livadă cu fructe divers colorate; 7) Atributul culorii potrivite... pentru arbitri – Bleu la poale!; 8) Ton sec! – Se înroșește la fiert; 9) Burduf (reg.) – Piatră semiprețioasă variat colorată; 10) Acoperit cu galben strălucitor – Unul care țipă pe culoare.

VERTICAL: 1) Ne-a lăsat poezia ,,Romanță policromă” (Ion); 2) Galben la picioare! – Au culoare de lapte – Albită pînă la urmă!; 3) Culoarea roșie la jocul de cărți – Autoarea versurilor intitulate ,,Lumina lunii, violetă pare” (Pia); 4) Culoare tare – A apărea pe furiș – Înscrise în cerc! 5) Succesiune de culoare menită să te amețească; 6) Albii țărănești – Întrecere sportivă pe culoare; 7) Zona de vest!

– Defileu în Albania; 8) Culoare de trecere prin pădure – Gravă în fond!; 9) A ochi (reg.) – Regizor italian prezent în tema de față cu pelicula ,,Culoarea prieteniei” (Stefano); 10) Autorul volumului liric ,,Culorile toamnei” (Mihai).

DICȚIONAR: UTRE; ISMU; RAV; TILI GH. ENE Dezlegarea careului ,,UNITĂȚI DE TIMP” 1) DURATA – ZALE; 2) ELAN – ASANAT; 3) CITAT – ELIN; 4) ETA – SECUNDE; 5) NA – M – VODA – N; 6) I – FITIL – TM; 7) UTILAT – NEOM; 8) A – EPAVA – MA; 9) OVIN – TESTER; 10) RALIU – ATENA; 11) AN – UNICE – TR.

O istorie a farselor (142) Jack Bilbo, un speculant cu aspirații literare (2) Acum un om bogat (cartea sa a fost tipărită ani de zile la rînd), Jack Bilbo s-a mutat la Monte Carlo, unde un rus, Gorgulov, i-a cerut ajutorul pentru a-1 asasina pe preşedintele francez Daumier. Refuzîndu-1, Bilbo s-a întors la Berlin: Daumier a murit exact la momentul potrivit. Mai tîrziu, Bilbo a susţinut că informase poliţia franceză cu privire la posibilul asasinat, dar fusese ignorat; că naziştii l-au ameninţat să păstreze tăce­rea cu privire la Gorgulov; şi că au existat atentate la propria viaţă. O fi adevărat? Nimeni nu poate şti. În Paris a lucrat ca jurnalist, apoi „a părăsit lumea civilizată”. După care a deschis un bar în Majorca şi, împreună cu prietena lui din Anglia, Billi, s-a mutat la Sitges, pe Costa Brava. Deschizînd aici un alt bar, a inventat faimosul cocktail „Knockout” şi a oferit momente de relaxare şi divertisment unor celebrităţi precum Douglas Fairbanks şi autorul englez G.K.

Chesterton. Acesta din urmă, în autobiografia sa, îl descrie pe Bilbo ca pe „un autentic gangster american, care a scris o carte de confesiuni despre propriile furturi şi escrocherii”.

Peste cîtva timp, Bilbo a pretins că a plecat să fure aur pentru etiopieni în timpul războiului acestora împotriva Italiei. În Marsilia s-a întîlnit cu „Tata Filip”, părintele prostituatelor, un escroc specializat în înscenarea accidentelor rutiere, apoi cu un misterios pilot, fără nume, şi cu un bărbat denumit John Brook, alături de care a plecat la Genova, Atena, Cairo şi în Sudan. În timpul unei aterizări forţate în deşert, intrepizii aventurieri au fost atacaţi de „un trib de sălbatici”. În Etiopia, Brook şi pilotul au fost arestaţi de către italieni: Bilbo a obţinut uniforme italieneşti şi astfel au evadat. În Addis Abeba, primit de către regele Etiopiei (el nu îl numeşte pe Haile Selassie), a aflat că pilotul urma să atace şi să preia aviaţia militară etiopiana şi că John Brook urma să procedeze aidoma cu Banca Naţională. „Brusc, am încetat să mai fiu uimit, a scris el, fără îndoială plin de ironie. Astfel de lucruri mi se întîmplă totdeauna numai mie”.

Următoarele aventuri din timpul războiului civil din Spania i-au condus pe Bilbo, Billi şi fiica sa la Londra, în 1939. Expunînd picturi, a fost identificat de către revista Time ca un faimos mafiot din Chicago, în timp ce un ziar din Londra spunea că el a ucis cel puţin 12 persoane. Scriind mult mai multe cărţi sub numele de Bilbo, după cel de-al II-lea război mondial a devenit cunoscut ca sculptor şi redactor în audiovizual.

După ce a navigat în jurul lumii în 1949 într-o barcă cu motor, ,,Bambula”, a realizat o sculptură imensă denumită simplu Viaţa, „simbolizînd femeile Angliei îngenuncheate de Blitz (termen folosit pentru a descrie intensele bombardamente aeriene ale germanilor în perioada 1940-1941 – n.trad.), dar ridicîndu-se de fiecare dată şi mai puternice”.

Unul dintre cei mai atrăgători farsori, Hugo Baruch, alias Jack Bilbo, a obţinut ceea ce şi-a dorit - să devină (ca şi baronul von Münchhausen) autorul de succes al unor poveşti neasemuite despre propria sa viaţă, pe care aproape toată lumea a vrut să le creadă. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 6 martie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (3) (urmare din pag. 1) Dar, la ce ne putem aştepta de la un personaj care şi-a falsificat biografia şi care dădea cu hîrleţul după pietre, după care şi-a schimbat meseria şi a devenit deschizător de balcoane? În zilele astea sărbătoreşti, în loc să se afle în Ţară, cel care pretinde că e şeful Statului s-a repezit pînă la Leipzig, ca să lanseze la Tîrgul de Carte „Operele Complete” ale turnătoriilor lui Ion Diaconescu. Acolo, Emil Constantinescu a declarat, cu „scîrbă”, că el se simte mai bine şi mai român, adică „mai acasă”, atunci cînd se găseşte în afara graniţelor Ţării. Păi, dacă-i peaşa, rămîi, neică, pe-acolo! Paşte, Ţapule, undea-nţărcat mutul iapa şi scuteşte-ne pe noi, lasăne-n durerea noastră!

Aţi fost martori, mulţi dintre dvs., la stăpînirea de sine care m-a caracterizat în cursul zilei de ieri, la Sesiunea Solemnă a Parlamentului, consacrată Jubileului a 80 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Atunci, avînd în vedere că ne aflam la o ceremonie care impunea sobrietate şi o minimă concordie, n-am lansat nici un fel de critici la adresa actualei Puteri, fapt remarcat şi de o serie de ziare din dimineaţa acestei zile.

Aşa că răbufnirea mea de azi cred că e pe deplin explicabilă şi justificată, daţi-mi voie să mă joc puţin cu ei, să-i tăvălesc cu o labă de tigru, altminteri n-aş mai fi eu, ci liderul unui partid de 1%, ceea ce nu e cazul. Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... Numărătoarea inversă a început pentru Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea. Zilele lor, în fruntea Statului Român, sînt numărate: egy, kettö, három, négy. Mai ştiu un cuvînt: oszöszep! Şi, pentru că tot am vorbit ungureşte, daţi-mi voie să abordez şi unele aspecte ale problemei maghiare. Aceasta nu s-ar fi acutizat în ultimul an dacă U.D.M.R.-ul n-ar fi fost antrenat la guvernarea României, în virtutea unui troc jenant, încheiat înainte de alegeri. La întrebarea noastră „cîţi unguri a avut Iuliu Maniu în toate guvernările ţărăniste?” ei, epigonii de azi ai ţărăniştilor de ieri, n-au ştiut ce să-mi răspundă, pentru că marele Maniu, care-i ceruse politicianului şi sociologului maghiar Oskar Jaszy, în octombrie 1918 „desfacerea totală”, nu era atît de necugetat să bată cuie în talpa Ţării.

Arătaţi-mi un singur român în Guvernul de la Budapesta şi atunci mai stăm de vorbă. Tot astfel, arătaţi-mi un singur român în Parlamentul de la Budapesta şi atunci vom accepta şi noi un dialog cu partidul etnic maghiar, dar nu în Parlament, ci la vorbitor. Nu numai că românii şi celelalte minorităţi din Ungaria, care reprezintă peste 10% din populaţia acelei Ţări, nu fac parte din Parlamentul de la Budapesta, dar, printr-un vot recent, toate aceste minorităţi vor fi ţinute în carantină pînă în anul 2002. Iar komisarii străini nu încetează să mîngîie Ungaria pe creştet, dînd-o ca exemplu de copil-model. Nu zic nu, poate că o fi Ungaria premianta clasei, dar la categoria handicapaţi. Pentru că Ungaria a fost şi-a rămas „Omul bolnav al Europei”.

Făcînd încă o dată precizarea că n-am absolut nimic împotriva ungurilor, ca Popor, ca dovadă că P.R.M. are unii fruntaşi de etnie maghiară şi eu însumi am publicat poeme de Petöfi Sandor şi Ady Endre pe pagina întîi a „României Mari”, voi întredeschide puţin cartea de Istorie. Întreaga existenţă a ungurilor e plină numai de

înfrîngeri. Un om de spirit scria chiar că, pentru a fi sigură că va fi învinsă, o Ţară n-are decît să intre în alianţă cu acea tabără unde se află Ungaria.

A rămas de pomină papara pe care le-a tras-o ungurilor Soliman Magnificul, în august 1526, la Mohacs, cînd, în mai puţin de o oră, trufaşa oaste a nemeşilor a fost risipită ca pleava, iar regatul ungar a fost şters de pe harta lumii, dispărînd ca Stat. Sînt cunoscute criticile dure pe care le-au formulat, de-a lungul timpului, împotriva pretenţiilor aberante ale ungurilor de a coloniza totul, oameni ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton Watson şi fiul lui Garibaldi. Voi pune acum în circulaţie unele aprecieri ale clasicilor români, mai puţin cunoscute.

Marele poet şi doctrinar Mihai Eminescu scria că, citez, „maghiarul este un adversar comic”. Asta s-ar traduce prin aceea că românilor nu le-a fost frică niciodată de unguri şi, de cele mai multe ori, zgomotele şi fanfaronada acestora ne-au provocat zîmbete şi chiar hohote de rîs, fiindcă cine încerca să ne dea nouă lecţii de vechime, de limbă latină prin cancelarii, de blazoane nobiliare, de practică creştină? Un alt ilustru spirit al românismului, Octavian Goga, nota unele reflecţii care şi-acum sînt de cea mai stringentă actualitate: „Ungaria constituie şi astăzi, ca şi acum şaptezeci şi ceva de ani, o problemă de salubritate internaţională, care interesează, deopotrivă, toate statele din Europa Centrală. Supremul capital maghiar, de ieri şi de astăzi, pare a fi o ură nepotolită susţinută prin toate metodele împotriva României. Maghiarii urlă de dureri închipuite. Zilnic – continuă Octavian Goga – se dă o bătălie crîncenă împotriva românilor, scrisă sau verbală, se ticluiesc orori exercitate asupra minorităţii maghiare din Transilvania şi se cer reparaţii morale sau sancţiuni internaţionale contra românilor. Tonul maghiarilor este veşnic ridicat, superlativele îşi reped cascada lor, grandilocvenţa turanică îşi face de cap, simţul proporţiilor s-a pierdut demult şi o lăudăroşenie frivolă strigă în toate colţurile. Lărmuitori şi intempestivi, sînt nenumă­raţi ţipi de carnaval, care se agită între Dunăre şi Tisa.

Ei sînt totdeauna gata să se bată, pe trei fronturi, ei ţin adunări la care se strigă şi se plînge, se împart hărţile Ungariei ciuntite, se spun poveşti fantastice despre crimele sîrbeşti şi despre spînzurătorile din Ardeal, se fac jurăminte solemne...”. Iată şi ce scrie Caragiale, cel care îl vizitase pe tînărul Goga într-o temniţă maghiară, la începutul acestui veac.

Menţionez că este vorba despre observaţiile făcute de Nenea Iancu pe cînd se afla la odihnă, într-o staţiune de munte, unde l-a avut ca tovarăş ocazional pe un maghiar. Pamfletul, prea puţin cunoscut azi, se intitulează „Meteahna” şi a fost publicat la 24 aprilie 1909 în „Universul”, citez: „Mai întîi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decît cultura maghiară. (...) Limba? Numai cea naţională maghiară!

Literatura? Numai cea naţională maghiară! Arta?

Numai cea naţională maghiară! Ştiinţa? Tot aşa! În fine – continuă Caragiale, în virtutea geniului său de comediograf şi biciuitor al moravurilor – idee, muncă, invenţie, spirit, judecată, rachiu, vin, brînză, ardei, lanţuri, costume, vile, capital, sfinţi, Dumnezeu, toate... tot aşa! Apoi... Maghiarul nu se teme de nimeni pe pămînt; contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie...

Dar... Este un însă... Însă maghiarul este, din nenorocire, mîncat de străini! De nemţi, de jidani, de slavi, de levantini, de germanism, de franţuzism, de pesimism, în fine, de fel de fel de vrăjmaşi care pot să-l distrugă! Şi, se-nţelege – mai zice autorul

«Nopţii furtunoase» – odată ce maghiarismul va fi distrus, fireşte, el nu va mai exista, şi dacă nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învîrtească pămîntul, soarele o să se stingă – cataclism universal, s-a isprăvit cu omenirea!”.

Mai către zilele noastre, un alt corifeu al spiritualităţii româneşti, care întregeşte acest „careu de aşi”, este savantul Mircea Eliade, care scria, citez: „Ungaria trăieşte sau, mai precis, supravieţuieşte din propaganda peste hotare.

Este adevărat că Ungaria este o Ţară prea slabă ca să-şi permită să fie uitată măcar o lună de zile, să nu se vorbească de ea (...) Noi sîntem un Popor istoric, ei sînt o insulă medievală, fără viitor şi fără speranţe”. Am considerat necesar să repun în circulaţie toate aceste analize de o superbă ironie, pentru a le mai aşeza ungurilor în faţă, încă o dată, oglinda lor cea adevărată. Pe noi nu ne sperie cu şantajul lor ridicol, cum că drumul României spre Europa trece prin budoarul Ciocciolinei, nici nu ne păcălesc cu cacealmaua acestei fantome ambulante care bîntuie prin lumea largă şi are agăţată de gît o etichetă de la Muzeul Figurilor de Ceară, pe care scrie Tom Lantos, şi nici măcar nu ne pot cumpăra cu banii unui alt fariseu, George Sörös, ştiind noi prea bine că, aşa după cum scrie Biblia, mai devreme sau mai tîrziu, soarta tuturor trădătorilor este aceeaşi, iar luda Iscarioteanul s-a spînzurat de un copac, i-au plesnit vintrele şi i s-au revărsat afară, peste cei 30 de arginţi ai vînzării. Avem experienţe prea brutale cu această maladie sinistră a hungarismului şi de aceea singura cale de urmat este izolarea sa în cămaşă de forţă, ţinerea fiarei, cu fierul roşu, la o distanţă respectabilă. În condiţiile noilor coridoare ale petrolului din fosta U.R.S.S, România va deveni un important centru şi ferment economic, în timp ce Ungaria se va pierde într-un total anonimat. Îi vom trata pe radicalii din U.D.M.R. ca pe nişte terorişti. Mai ales după ce s-a demonstrat că, sub masca „cercetăşiei”, U.D.M.R.-ul organizează şi înarmează trupe paramilitare, gata oricînd să provoace o baie de sînge. Iar atunci ne piere umorul brusc şi reacţionăm năpraznic. În premieră absolută pentru politica românească, voi relata cîte ceva despre traseele armelor şi muniţiilor pe care le aduc ungurii în Transilvania.

Datele mi-au fost comunicate de mai mulţi ofiţeri de Contrainformaţii, exasperaţi că unii şefi ai M.I., S.R.I. şi S.I.E., deşi cunosc bine ce se petrece, nu iau nici o măsură. Tîrgul de arme cel mai apropiat se află în „Fantaska Piaţa” – un iarmaroc situat la ieşirea din Belgrad, pe autostrada ce duce la Zagreb. Am numele, adresele şi telefoanele principalilor traficanţi, care sînt maghiari, sîrbi şi români. De acolo, armele şi muniţiile sînt aduse în România, în special pe Calea Ferată, mai precis ascunse sus, în plafonul vagoanelor, de multe ori cu ştiinţa vameşilor şi a poliţiştilor, care primesc mită. Destinaţia o reprezintă, mai ales, judeţele Harghita şi Covasna. Unul dintre beneficiari se numeşte Galfi Imre, are în jur de 28-30 de ani, este înalt de peste 1,80 m, slab, brunet, cu tenul livid, cu ochii căprui şi puţin oblici, avînd pe partea opusă palmei stîngi, tatuate cu roşu, alb şi verde, sigla U.D.M.R.-ului şi un crucifix miniatural. Individul vorbeşte stricat româneşte. El transportă armele de la Reşiţa (unde se află punctul de întîlnire şi se încheie tranzacţiile) pînă la Tg. Secuiesc. Nu-i aşa că scenele astea parcă sînt desprinse dintr-un film de groază? Dar, să continui informarea pe care mi-au înaintat-o ofiţerii români. (va urma)

RM

21

Vineri, 6 martie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (60)

214) ANITA HODGKIN. Secretar Executiv pentru România al Asociaţiei Americane a Tinerelor Femei Creştine. Printre numeroasele misiuni şi delegaţii străine care împînzesc ţara după război se numără şi această A.Y.W.C.A. – din rîndurile ei avea să facă parte, cîţiva ani mai tîrziu, şi Principesa Ileana, fiica mai mică a Reginei Maria. Femeia abordată de Vasile Popa scrie, în limba engleză, un mesaj de pace şi bună-învoire: „Asociaţia Americană a Tinerelor Femei Creştine transmite salutul său către femeile şi fetele României. Anita Hodgkin, Secretar Executiv pentru România. Ian. 2 – 1921”.

215) MIHAI COD­REANU. Poet. Micul Homer al României, datorită nefericitei sale infirmităţi de vedere. Născut la 1876, în Iaşi, avea să moară la vîrsta de 81 de ani, după o viaţă de sacrificiu, pe care a trăit-o cu stoicism şi nobleţe. A fost profesor la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. Excelează în genul literar al sonetului, pe care îl duce pe culmi greu de atins de către alţii. În 1915 i se decernează Premiul Naţional „Năsturel”, pentru volumul Statui. Îşi ia licenţa în Drept cu o teză interesantă, care ar trebui reeditată: Puterea părintească în dreptul roman şi român.

(Asta mă duce cu gîndul, involuntar, la cartea „Părinţi şi copii”, de Turgheniev, care a dat numele unei îndrăgite emisiuni radiofonice de la noi, din anii ’50–’60, realizată de regretatul ziarist Anton Uncu). Traduceri din literatura franceză. Membru corespondent al Academiei Române. Închide ochii (e un fel de a spune, pentru sărmanii orbi!) în 1957, anul în care moartea dobora şi alte „cariatide” ale culturii române: Constantin Brâncuşi, Camil Petrescu, George Bacovia. Drumeţul nostru îl găseşte în funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi – lîngă semnătură, maestrul a imprimat şi o ştampilă, din care se desluşeşte: REGATUL ROMÂN * TEATRUL NAŢIONAL IAŞI. Textul are o grafie foarte largă, tipică oamenilor lipsiţi complet de vedere, care n-au proporţia exactă a lucrurilor şi scriu în funcţie de „contururile” vederii interioare (după cum scrie Platon, despre Diotima din Mantineea): „Omagiu lui Vasile Popa, luptătorului pentru realizarea idealului românesc.

M. Codreanu, 19/I/1921”.

216) IONEL TEO­DOREANU. Scriitor. Născut la Iași, în 1898. Se afirmă în cercul revistei „Viața românească”, bucurîndu-se de sprijinul generos al mentorului Garabet Ibrăileanu. Rămîne în istoria literaturii române prin romanele evocatoare ale lumii prichindeilor și adolescenților: Ulița copilăriei, La Medeleni. Are un frate la fel de talentat și de cunoscut, deși în alt registru literar: Păstorel Teodoreanu.

Eugen Barbu îmi povestea că l-a văzut o dată, într-un tramvai, pe Ionel Teodoreanu, dar impresia a fost nu prea favorabilă: popularul scriitor vorbea și gesticula prea mult, folosind

niște metafore siropoase, sub privirile admirative ale unor ciraci scăpătați; cu alte cuvinte, era un extrovertit, o vedetă.

Nu se cunosc situații în care Ionel Teodoreanu să se implice în viața politică a țării – dar una (e de ajuns una și bună!) a existat, totuși. Printr-un fericit concurs de împrejurări (o donație din partea doamnei Mariana Vlad, directoarea Editurii Majadahonda, mijlocită de istoricul Gheorghe Buzatu), am intrat în posesia unui document excepțional: Protestul Societății Scriitorilor Români, formulat la 30 iunie 1940, împotriva

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (104) ocupației samavolnice a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Textul documentului sună astfel: „Proces-Verbal Astăzi, Duminică 30 iunie 1940, ora 8 seara, comitetul de conducere al Societății Scriitorilor Români s-a întrunit la sediul Societății din Str. Berthelot Nr. 18.

Prezenți: D-nii N. I. Herescu, Președinte, Ion Marin Sadoveanu, Vice-Președinte, I. Gr. Periețeanu, Corneliu Moldovanu, V. Voiculescu, Ion Pilat (sic!), George Gregorian, Victor Ion Popa, Al. O. Teodoreanu, Tudor Vianu, membri, Ion Valerian, secretar-general.

Avînd a se lua unele hotărîri însemnate și o adunare generală nefiind socotită oportună în aceste momente, au fost rugați să vină la ședința comitetului D-nii membri fondatori: Mihail Sadoveanu, fost Președinte al Societății, Ion Minulescu și Ludovic Dauș, Dl. Liviu Rebreanu, fost Președinte al Societății și, ca reprezentanți ai scriitorilor mai tineri, D-nii Ionel Teodoreanu și Radu Gyr. Cu toții au binevoit a răspunde invitației, fiind prezenți la ședință.

Ascultînd expunerea Președintelui și după discuțiuni la care au luat parte toți cei de față, s-a hotărît: 1) Scriitorii, expresia cea mai curată a sufletului românesc, vor lua atitudine publică, prin organul lor constituit, care este Societatea Scriitorilor Români, în privința ocupației streine, produsă în Basarabia și Bucovina de Nord. D-nii Liviu Rebreanu și Ionel Teodoreanu sînt delegați ca, împreună cu Președintele Societății, să redacteze un proiect de declarație.

2) Față de împrejurările grele ce se pot ivi și spre a putea veni, în chip grabnic și real, în ajutorul scriitorilor refugiați și al celor mobilizați, Președintele este autorizat să ridice de la Banca de Credit Român, din «Fondul Palatului», o sumă de circa 800.000 (opt sute mii lei).

3) În cazul cînd țara va fi silită să intre în război, Societatea va pune la dispoziția Guvernului întregul «Fond al Palatului Scriitorilor» aflat la Banca de Credit Român, de Lei – 6.000.000 (șase milioane). Ședința rămâne în continuare pentru Marți 2 Iulie, ora 8 seara, la sediul Societății.

Semnează: Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Ion Minulescu, Radu Gyr, Victor Ion Popa, George Gregorian, N. I. Herescu, Ion Valerian, Corneliu Moldovanu, Ludovic Dauș”.

Așa după cum se vede, din prudență, semnatarii nu pomenesc numele agresorului – URSS. Dar gestul e foarte important, mai ales dacă ne gîndim și la cariera ulterioară, după numai 4 ani, pe care au avut-o unii semnatari: în timp ce Vasile Voiculescu, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr (acesta își luase pseudonimul după numele unui agent elvețian, Charles Gyr,

propagandist fascist, prieten cu mai mulți fruntași ai Gărzii de Fier) și alții au făcut închisoare politică – Mihail Sadoveanu avea să fie „recuperat” (era mason de rang înalt) și uns ca președinte al Adunării Deputaților (1946–1948) și, apoi, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale (1948–1961). La fel, a scăpat de închisoare și Victor Ion Popa, care fusese... legionar, dar, de aproape 60 de ani, mai toate teatrele din România joacă piesa lui „Take, Ianke și Cadîr”, ca pe o culme a toleranței interetnice. Nu mai vorbesc de ceea ce i s-a întîmplat lui Liviu Rebreanu, despre care, în vara anului 1970, pe cînd, ca student la Sociologie, efectuam o cercetare monografică în zona Valea Mare (jud. Argeș), un țăran mi-a arătat o rîpă și mi-a spus: „Aici a fost găsit, în toamna lui 1944, Liviu Rebreanu, răsturnat cu automobilul. Fusese împușcat de ruși”. De bună seamă că e greu de crezut, dar varianta asta circulă și nu poate fi ignorată. Ionel Teodoreanu moare la București, de inimă, pe timpul iernii devastatoare de la începutul anului 1954. La ora la care ne dăm „întîlnire” cu el, era foarte tînăr – avea numai 23 de ani. În turneul său ieșean, Vasile Popa dă buzna și peste tînărul scriitor, care așterne cîteva rînduri de admirație și îmbărbătare: „Perseverența lui Vasile Popa e uimitoare. Să-i ajute Dumnezeu să-și desăvîrșească dorința pînă la sfîrșit. I. Teodoreanu.

22.I.921”.

217) GHEORGHE H. IORGALA. Primar al Galaților, care a lăsat urme de neuitat în zestrea edilitară a urbei de la Dunăre. Avocat. Președinte de comisie interimară în perioada noiembrie 1920 – decembrie 1921. Membru al Societății Culturale „V. A. Urechia”, din anul 1929. A scos ziarele locale „Reforma” și „Acțiunea noastră”. El scrie cu multă însuflețire și cu un patriotism pe care bine ar fi dacă l-ar avea și edilii de astăzi ai României. „Salut pe Cârțan Nr. 2 și dacă vor fi mulți ca el, ne vom întări din ce în ce mai mult sufletește. E mare nevoie astăzi (sic!), mai mult ca înainte de războiu, de această întărire. 29 Jan. 921. Primar Galați G. H. Iorgala”.

218) ION TOHĂNEANU. Interesantă este și prezența – sub semnătura primarului Galaților – a directorului liceului din urbea de la Dunăre, care pune ștampila școlii și scrie ceva extrem de măgulitor pentru curiosul drumeț: „N-a murit Șincai, nici G. Lazăr! I. Tohăneanu, Directorul Liceului din Galați. 29 Ian. 921”. Acest personaj a avut un destin spectaculos: în primul rînd că a trăit 90 de ani în cap (vorba vine!), fiind născut în 17 august 1882, în Satulung – Brașov, și decedînd la 17 iunie 1972, la Mîneciu – Prahova. În al doilea rînd că a absolvit Facultatea de Litere din București (1911) și a urmat studii de Drept la Berlin (și-a luat doctoratul în țară). A fost profesor de latină și elină la Seminarul Central din București (1910–1912) și la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați (1912–1913). În perioada 1913–1942 îl găsim profesor de limbă germană la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați. Director al liceului în trei rînduri: 1919–1927; 1928; 1939–1940. A tradus lucrări de referință consacrate războiului: Intervenția României în campania din Muntenia (de Civrieux) și Războiul României (de Egli).

A fost și deputat. Oricum, impresionează prin talentul său de poliglot: știa latina, greaca veche, germana, franceza și probabil și alte cîteva graiuri.

Cu româna stătea ceva mai prost, ca și unii oameni publici de astăzi… (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 6 martie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (18) China și Tibetul (2) Precum într-un basm, cronicile chineze relatează că împăratul Chinei a hotărît să fie corect cu pețitorii, iar pentru aceasta a organizat un concurs cu cinci încercări practice - șase, conform cronicilor tibetane - și a declarat că va fi acceptată cererea în căsătorie a monarhului al cărui reprezentant va putea rezolva primul cele cinci - respectiv șase - încercări. Potrivit istoriei tibetane, prima încercare a fost să treacă un fir de mătase prin orificiul unei perle. Reprezentantul tibetan a pus miere la capătul orificiului, apoi a legat firul de mătase de o furnică și a pus furnica la orificiu, suflînd ușor asupra ei. Furnica a urmat mirosul de miere și a trecut prin orificiu cu firul de mătase legat de ea. A doua încercare a fost aducerea a o sută de ponei lîngă mamele lor, reprezentantul tibetan a separat mamele de mînji şi a lăsat mînjii fără mîncare și fără apă timp de o zi. A doua zi, el i-a pus împreună pe mînji cu mamele de-a valma. Mînjii, înfometaţi, au fugit fiecare la mama lui pentru a suge lapte; astfel, relaţiile mame-pui au fost uşor de refăcut. Inteligentul trimis al regelui tibetan a

Casa Poporului – adevărata istorie (52) Casa Republicii: De la proiect la destin (3) În 1988, pe 8 iunie mama a născut-o pe Smaranda, ca apoi a doua zi dimineaţă să fie din nou pe şantier. Ca şi acum, şi pe vremea lui Ceauşescu, se ţeseau intrigi şi mulţi o doreau pe mama scoasă din ecuaţie. De aceea, chiar dacă numai cu o zi înainte născuse, s-a dus pe şantier, făcîndu-le o surpriză nu dintre cele mai plăcute celor care sperau să se debaraseze de ea. Mama nu avea slăbiciuni, era întotdeauna gata de luptă, pentru că lupta îi marca întreaga personalitate. Animată de un spirit combativ dar şi iniţiată în arta războiului, a ştiut întotdeauna să nu îşi subestimeze adversarii şi să îşi aleagă cu înţelepciune aliaţii.

Mama era o luptătoare, aşa fusese învăţată de tatăl ei, Traian Petrescu, care s-a opus toată viaţa regimului comunist, susţinînd dreptul la libertatea de exprimare şi de gîndire. Aşa şi mama. Pînă în ultima secundă a încercat să fie de partea adevărului, cu orice fel de riscuri, chiar şi cu riscul vieţii. Şi în acelaşi timp a iubit Casa Republicii, creaţia ei, copilul ei cel dintîi, pentru care avea să jertfească totul. A nu se înţelege că mama nu a avut o viaţă de familie, sau că şi-a neglijat

Balada (28) Dragoste cu năbădăi (2) Din zi în zi, dragostea dintre Fănică şi Elisabeta devenea tot mai focoasă. Fănică Genoiu, fără a mai sta pe gînduri, a închiriat o cameră la madam Săvuică unde avea să locuiască împreună cu Elisabeta Serghie. Astfel, se aflau în aceeaşi casă doi îndrăgostiţi, fericiţi că posedau două femei apetisante cu care se prezentau în public, prin localuri, pe la serate şi în excursii. Toate au mers aşa pînăntr-o zi, cînd comandantul i-a chemat la raport.

- Domnilor căpitani, vă daţi în spectacol. Umblaţi cu două femei deochiate, pe care le ştie tot oraşul!

Viitorul vostru se leagă de căsătorii onorabile cu dote corespunzătoare! Pentru binele vostru, vă ordon să părăsiţi aceste femei şi să vă găsiţi alte gazde!

Spusele comandantului cu o bogată experienţă de viaţă l-au derutat – cu alte cuvinte, l-au băgat în ceaţă pe Fănică Genoiu, încît în fiinţa acestuia se luptau două tendinţe: una sentimentală, care îl împingea spre Elisabeta, femeia fatală, iar alta - glasul raţiunii care îi arăta că se află pe un drum greşit, care mai devreme ori

RM

rezolvat toate încercările. Ultima încercare a fost chiar identificarea prinţesei Wen Cheng, dintre cîteva sute de frumuseţi. Nici unul dintre trimişi nu o văzuse vreodată pe prinţesă, dar abilul trimis tibetan a obţinut informaţii de la o doamnă care o cunoștea pe prinţesă şi, astfel, a reuşit să o recunoască pe prinţesa Wen Cheng din grupul de frumuseţi. Împăratul Taizong a fost atît de impresionat de trimisul tibetan, încît i-a oferit o înaltă poziţie oficială la curtea imperială chineză, dar acesta a refuzat. Împăratul fiind foarte mulţumit, a spus: „Dacă regele tău are un sfetnic atît de inteligent și credincios precum eşti tu, înseamnă că regele Tibetului este un înţelept”.

Fiind o adeptă a budismului, prinţesa Wen Cheng a vrut ca măritişul ei să contribuie la pacea dintre China şi Tibet și la cimentarea legăturilor dintre cele două popoare înrudite - chinezii/han şi tibetanii. Ea a cerut tatălui său, împăratul Taizong, să îi permită să ia cu ea o statuie a lui Buddha, pentru a promova budismul în Tibet. În concepţia prinţesei, prin adoptarea budismului, Tibetul se va transforma într-un stat mai milostiv, mai tolerant şi mai iubitor de pace. Mai mult, în afara zestrei fabuloase pe care i-a dat-o împăratul - aur, bijuterii, pietre preţioase, mobilier fin etc. - prințesa Wen Cheng a cerut seminţe, unelte agricole, mătase, porţelanuri, instrumente muzicale şi cărţi medicale, pentru a introduce în Tibetul, încă nedezvoltat,

deprinderi agricole şi metode de producţie avansate, dar şi elemente de cultură elevate, precum erau în China.

Pe prinţesa Wen Cheng au însoţit-o în Tibet sute de meşteşugari şi artizani, din toate domeniile, pentru a-i învăţa pe tibetani meşteşuguri chinezeşti pe care aceştia nu le cunoşteau. Printre aceştia, enumerăm meseriaşi care produceau hîrtie, cerneală, vinuri, mătase. Ei au adus cu sine şi viermi de mătase, dezvăluind tibetanilor secretul sericiculturii, pe care chinezii nu-l dezvăluiseră altor neamuri. Se spune că împăratul Taizong a fost de acord cu toate rugăminţile fiicei sale şi a zîmbit spunînd: „Regele Tibetului este atît de norocos că se poate căsători cu tine, pentru că tu vei aduce lucruri minunate în întregul Tibet“. Şi chinezii au preluat de la tibetani arme perfecţionate, metode de luptă şi femeile chineze au preluat de la cele tibetane arta machiajului.

Cînd prinţesa Wen Cheng a fost escortată spre Tibet, regele Songtsan Gambo şi-a condus armata la frontieră pentru a ura bun-venit miresei sale. Căsătoria dintre regele tibetan Songtsan Gambo şi prinţesa Wen Cheng a Dinastiei Tang a avut o influenţă profundă în relaţiile Chinei cu Tibetul. Wen Cheng a devenit cea mai iubită prințesă din întreaga istorie a Tibetului. Studia budismul şi, în afara renumitei statui a lui Buddha, a adus cu sine scrierile sacre budiste și obiecte de cult. (va urma) Christina Meiţă-Tang

îndatoririle de mamă. Niciodată. Mama a făcut tot ce i-a stat în putere ca să ne protejeze de ceea ce o ameninţa pe ea, a ştiut cum să ne inspire şi sa ne împărtăşească valorile morale după care îşi ghida viaţa. Totodată ne-a învăţat să luptăm pentru o cauză, să sacrificăm orice în numele unei idei şi al unui principiu, cum a făcut şi ea.

De la ea am învăţat şi că trebuie să te mîndreşti numai cu ceea ce ai realizat tu, nu cu ceea ce a făcut un altul.

Numai meritul personal îţi poate înnobila fiinţa.

Ca persoană, mama era o fiinţă foarte sensibilă, chiar melancolică, foarte erudită, născută şi crescută într-un spirit german (mama s-a născut în Sighişoara şi a făcut şcoala germană alături de saşi). Cultura şi tradiţiile săseşti, în care s-a format, i-au marcat modul de gîndire şi de acţionare. A păstrat întotdeauna o iubire puternică pentru viaţă, pentru umanitate şi pentru puterea de creaţie a omului. De asemenea, întreaga ei fiinţă a fost impregnată de un spirit artistic. Înainte de a intra la Facultatea de Arhitectură mama dorise să se facă pictoriţă. Picta toată vremea în casa părintească din Sighişoara, citea cărţi de artă, se documenta şi, cînd părăsea şevaletul, cînta la pian. Visa să intre la Facultatea de Arte şi să devină o artistă. Totuşi, viaţa a purtat-o pe alte meleaguri: a intrat la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Un moment de răscruce în viaţa ei a fost a doua inundaţie devastatoare din Sighişoara, în 1975. Tatăl ei murise în 1974, întregul

univers care o îndemnase la visare se năruise. În inundaţie şi-a pierdut şi pianul, şi picturile, şterse de apa Tîrnavei. Mama nu a mai pictat de atunci şi a păstrat toată viaţa clapele de la pianina ei, în speranţa că, la un moment dat, le va putea utiliza din nou. Totuşi, temperamentul ei artistic s-a manifestat în continuare, transpunîndu-se în arhitectură. Iubirea pentru artă şi creaţie a rămas neştirbită: cînd eram mici mama ne cînta la pian nocturne de Chopin, iar cînd era obosită asculta la pick-up Beethoven. Îl adora pe Beethoven, dar nu numai pentru muzică, ci pentru puterea lui şi pentru modul său de a înfrunta destinul vitreg. Ne amintea că în toată această luptă cu o soarta nemiloasă, el nu a uitat să iubească oamenii. De atîtea ori mama ne repeta un vers din Oda Bucuriei: „Diesen Kuss der ganzen Welt” (un sărut întregii lumi). Versul îi aparţine lui Schiller dar se regăseşte în Simfonia a noua de Beethoven, care la momentul în care a creat-o era complet surd. După premiera ei, Beethoven s-a confruntat cu furia criticilor, care au numit-o batjocoritor: „Capodopera muzicală a unui moş surd”. Mama ne amintea în legătură cu aspectul din urmă că cel care a fost în vremea lui hulit pentru o operă fabuloasă, peste veacuri a fost iubit. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

mai tîrziu îi va aduce numai neplăceri. Dar la femeia fatală nu putea renunţa, nu-l lăsau inima şi păcatele tinereţilor. În cele din urmă, îndrăgostiţii şi-au găsit două camere alăturate la madam Iuga, o proprietară care trăia din închirieri provenite dintr-o casă special amenajată.

Cămăruţele erau aşezate la rînd şi cu intrări separate, dar comunicau în interior printr-o uşă, astfel că focosul îndrăgostit îşi putea vizita iubita oricînd poftea.

Fericirea a durat doar cîteva luni. Pe neaşteptate şi-a făcut apariţia în oraş primul iubit al Elisabetei, matematicianul-perceptor, George Bulumac. Tipul, o namilă de om, nu vroia în ruptul capului să renunţe la prima lui dragoste. Între Elisabeta Serghie şi George Bulumac au avut loc tot felul de explicaţii, dispute, reproşuri şi chiar cîteva schimburi reciproce de palme pocnite peste obraji aprinse de nervi. În cele din urmă, mătăhălosul a ieşit învingător. Elisabeta s-a mutat la Bulumac şi l-a părăsit pe Fănică Genoiu. Scena despărţirii s-a consumat într-un restaurant, între Căpitanul Ştefan Genoiu, Elisabeta Serghie, sora acesteia, Amalia şi aiuritul de Bulumac, un încurcă-lume.

Cuvinte aruncate în vînt şi frînturi de fraze se amestecau cu stările de agitaţie ale personajelor în discuţie.

- Domnule Căpitan, cînd am plecat la Cîmpulung, Elisabeta mi-a promis credinţă veşnică. Dacă nu ai fi apărut dumneata în viaţa ei, cu promisiunile deşarte, Elisabeta mi-ar fi rămas şi acum credincioasă!

- Aşa e! Aş fi rămas credincioasă lui Georgică al meu! Dar tu, Fănică, mi-ai promis că mă vei lua în căsătorie şi nu ai făcut-o! Ai ascultat de mai-marii tăi de la cazarmă! M-ai înjosit şi m-ai umilit şi m-ai obligat să trăiesc la mahala printre femeile de moravuri uşoare.

- Domnule Căpitan, mi-aţi făcut sora de rîsul lumii.

Noi sîntem o familie de oameni cumsecade. E adevărat că părinţii noştri nu pot să ne dea la amîndouă înzestrări apreciabile, dar acest aspect al vieţii, pe mine şi pe sora mea, nu ne mai interesează! Vrem să ne căsătorim din dragoste!

Căpitanul, astfel asediat de pomelnicul de vorbe, nu mai răbdă afronturile şi se ridică de la masă.

- Domnule Bulumac, domnişoarelor, permiteţi-mi să mă retrag din acest carambol, în care totuşi am intrat fără voia mea şi adus de alţii. Vă urez fericire, noroc şi vise plăcute! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 6 martie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (26) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (26)

Atacul lui Watson (2) Pînă la urmă, senatorul Buchanan (din statul New Jersey), un om pe cît de integru pe atît de bine informat, îi confirmă originalitatea actului de creare a trustului dar... nu-1 sfătuieşte să se hazardeze în­tr-o bătălie juridică anti-„Standard”!

Tînărul Watson nu dă înapoi şi, la 8 mai 1890, transmite Curţii Supreme a S.U.A. un memoriu redactat şi argumentat impecabil în care, fără ocolişuri, cere dizolvarea trustului. Atît pentru conducătorii „Caracatiţei”, în frunte cu John D., cît şi pentru publicul larg, ştirea este ca un trăznet.

Ca de obicei, procesul se întinde pe luni şi chiar ani. Watson primeşte scrisori de intimidare, dar nu renunţă. Convocat iarăşi la bară, Rockefeller adoptă atitudinea cunoscută deja: e calm, apatic, indiferent de tonul şi conţinutul întrebării, răspunsurile sînt laconice, generale; nu spune un cuvînt înainte de a-şi consulta avocaţii. După 22 de luni fără şase zile, se pronunţă verdictul: influenţa trustului asupra filialei „Standard Oil of Ohio” este declarată ilegală, se

Memoriile unui celebru criminalist român (106) ,,Omul cu ciocanul” (5) I-am replicat colegului că mă bucur că a amintit de cazul ,,R”.

– La el mai pot adăuga şi eu încă alte exemple – i-am spus eu –, dar ele n-au valoarea de a-mi schimba concluzia. Nu întîmplător spuneam că poate nu ştim citi harta... Acum ne dăm seama că fiecare o citeşte cu anumiţi ochi, printr-o optică personală, care, la rîndul ei, este generată de o cunoaştere diferenţiată. În general, bolnavul suferind de schizofrenie cu forme avansate de degradare este lipsit – în timpul crizei – de raţionamentul necesar măsurilor de precauţie, de apărare. El are un comportament rebel, haotic, paradoxal, în dezacord cu propriile interese. Uneori devine agresiv, indiferent de loc şi consecinţe. În cazurile noastre însă, autorul poate fi bolnav de parafrenie ori altă maladie fără forme de degradare avansată, pentru că altfel n-ar fi reuşit să comită atîtea fapte fără să lase urme şi fără să fie demascat timp de un an de zile. Bolnavul nostru necunoscut comite faptele pe fondul unui delir sexual ori poate chiar

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (58) Întrunire secretă la Ierusalim (2) Toate propunerile de cooperare, mai ales în materie de informaţii secrete, adresate de Ierusalim Washingtonului, rămăseseră momentan fără răspuns. Întrunirea secretă s-a deschis într-un climat posomorit. Ministrul Apărării, Moshe Arens, a fost de părere că „trebuie să ne rezervăm dreptul de a interveni dacă situaţia geostrategică din Orientul Mijlociu este tulburată sau dacă Iordania este invadată”. Şeful de stat-major, generalul Dan Shamron, cel care condusese operaţia victorioasă de la Entebbe, lua parte la şedinţă, la fel ca principalii responsabili ai Serviciilor de Informaţii. Nimeni nu credea în posibilitatea invadării Arabiei Saudite. „Amploarea reacţiilor internaţionale, spunea unul din participanţi, face puţin probabil un astfel de atac”. În schimb, eventualitatea ca trupe irakiene să fie masate la frontiera cu Iordania era o ipoteză plauzibilă şi neliniştitoare.

ordonă ruperea pactului şi reluarea acţiunilor (de către filială), în vreme ce trustul trebuie să achite cheltuielile de judecată. Deci nici vorbă de dizolvare, dar începutul atacurilor legale din alte state e făcut!

Rockefeller nu pare jenat de verdict, se şi gîndise la o nouă combinaţie. Comitetul sindicilor prezintă un raport în faţa tuturor celor care au „trust certificate” (acţiuni) şi după motivări ce n-au legătură cu sentinţa amintită, anunţă dizol­varea trustului, schimbînd, în acelaşi timp, numele de „trustees” în proprietari lichidatori.

Bucuria e mare printre independenţi, iar ziarele comentează pe mari spaţii sfîrşitul coşmarului şi moartea „Caracatiţei”. În ce-1 priveşte, John D. Rockefeller nu ştie nimic despre amploarea reacţiilor de uşurare cu care a fost primită vestea despre acţiunile trustului. Poate le bănuieşte în orele de retragere totală petrecute pe rezervaţia sa Pocanto Hills de pe malul Hudsonului – 2,1 hectare, opere de artă, arbori deosebiţi, teren de golf si mai ales un palat impozant.

Se gîndeşte la o nouă formulă de acoperire a existenţei trustului? Poate. La faima pe care o are deja – de a fi crud, necruţător, şi tiran în afaceri – nu surprinde.

Cert este că, după verdict, avocaţii merg la preşedintele tribunalului şi anunţă: „ne înclinam în faţa concluziilor iar clientul nostru ia imediat măsuri spre a le executa. Dar am hotărît să mergem mai departe si să lichidam ansamblul trustului”. Satisfacţia vizibilă a magistralului nu-1 împiedică să acorde timpul solicitat de avocaţii zeloşi, dat fiind că e vorba de o operaţiune

mai complicată, şi să-i notifice lui Rockefeller personal că „tribunalul nu cere aplicarea imediată a sentinţei sale”. Asta şi aşteaptă John D., spre a pune în aplicare un plan pentru care calificativul diabolic pare meschin. Începe cu o operaţiune de înlocuire a titulaturii acţiunilor fără ca, în esenţă, să schimbe ceva din drepturile de participare la dividende ş.a.m.d. Ce însemna acest lucru: se hotărîse că fiecare din noile titluri participă la capitalul fiecăreia din cele 30 de filiale ale trustului cu partea sa exact proporţională: numărul de acţiuni la care el dă dreptul în cazul dizolvării trustului va fi, de exemplu, de 11.257 împărţit la 972.500 pentru o filială, 22.725 divizat de 972.000 ori pentru altă filială şi aşa mai departe pînă la cele 30 de filiale membre ale lui „Standard Oil Trust”. Întrebarea – pusă doar pe hîrtie – este: cum se poate realiza o asemenea împărţire, pentru că, în realitate, o atare cerere concretă nu face decît un singur posesor de „trust certificate”?

De altfel, în 1898, la un an după judecată, 477.881 „trust certificate” nu se schimbaseră; nici după doi şi nici după trei. Abia în al patrulea, cifra de mai sus se micşorează cu unu şi ajunge la 477.880! Atît!

Au rămas consemnate şi întîmplări pline de haz.

Unul dintre cei ce au asemenea participaţii, amintinduşi că n-a plătit impozitele pentru substanţialele dividende de la „Standard”, vrea să intre în legalitate. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

mistic, permanent fiind obsedat de preocuparea de a deruta organele de miliţie, folosind vestimentaţie diferită, perucă sau vopsirea părului. Comportamentul bolnavilor psihic este diferenţiat deci în raport de maladia şi stadiul acesteia. Numai aşa îşi găsesc explicaţia şi declaraţiile contradictorii ale victimelor cînd vorbesc de culoarea părului şi îmbrăcăminte, în ciuda faptului că cele mai caracteristice secvenţe ale modului de a acţiona sînt identice. În timp ce locotenent-colonelul Secărea şi cei care s-au raliat concepţiei noastre privind zona prioritară de acţiune, ofiţerul Barbu, care s-a dovedit a fi mai puţin receptiv, continua să aibă rezerve. Sigur că, în cele din urmă, şi el, care făcuse opinie separată, urma să se supună disciplinei şi să-şi îndeplinească misiunile încredinţate. Dar, prin aceasta nu se realiza totul.

Cei doi colegi din Inspectoratul general doreau să-1 convingă de justeţea tezei. Aşa că, în finalul şedinţei de lucru, Barbu fusese pus în situaţia să asculte şi completarea maiorului Sandu.

– N-ar fi lipsit de importanţă să reţineţi că mulţi dintre colegii noştri au studiat, împreună cu medicii psihiatri, simptomatologia şi potenţialul criminogen în bolile psihice. Noi ne-am convins că bolnavii din categoriile psihopaţilor şi psihoticilor au o comportare diferită: unii alternează de la stările de delir şi incoerenţă în vorbire, la stare de veghe şi discuţii normale, devenind foarte

prudenţi, iar alţii se menţin în stare de degradare pînă la eventuala intervenţie medicală printr-o terapeutică specială. Aşadar, bolnavul nostru poate fi diagnosticat, încă din această fază, după comportament... chiar în absenţa lui – muncă destul de dificilă.

Deşi n-ar fi fost firesc ca şedinţa de lucru din noapte să se încheie prin cuvîntul unui subordonat, am lăsat să-şi găsească un asemenea final – nu din modestie sau din altruism – ci mai mult, ca să fiu sincer, pentru că mi-a plăcut; mi-a susţinut teza pe care doream s-o imprim tuturor, cu toate că ea nu putea fi lipsită şi de o anumită doză de risc! În timp ce colegii din formaţiunile locale, întorşi la casele lor, şi-au putut face somnul necesar tonusului de muncă pentru a doua zi, cunoscînd că mulţi dintre ei participaseră la noianul de verificări într-un lung proces şi poate se familiarizaseră eu insuccesul, noi, micul colectiv, nu puteam dormi! Odată ajunşi la hotelul „Siesta”, în ciuda firmei sale şi a minunatului confort, acesta nu s-a arătat dispus să ne găzduiască şi somnul. Discuţiile continuau cu vehemenţă. Unul îşi făcea toaleta. Altul îşi căuta pijamaua, iar eu îi stimulam la o nouă „şedinţă”, care, de data aceasta, avea fie încheiată cu concluziile mele. În drum spre hotel mai reflectasem... (va urma) DUMITRU CEACANICA

Rachete irakiene erau duse către frontiera iordaniană şi puteau lovi Ierusalimul sau Tel-Aviv-ul în patru minute. „Trebuie, a spus Shamir, să mărim posibilităţile noastre de a obţine informaţii în Irak, informaţii obţinute la un înalt nivel de decizie şi care ne vor permite să fim bine informaţi în timp util, nu a doua zi!”. Şefii Serviciilor Speciale s-au simţit vizaţi. Din data de 2 august, controversele, în special în presă, despre rolul şi lacunele Serviciilor israeliene de Informaţii în această criză luau proporţii. În timpul întrunirii, tactica lui Saddam Hussein a fost disecată cu răbdare, meticulos, şi s-au descoperit în ea paralele ciudate. În 1980, în ajunul ofensivei irakiene împotriva peninsulei Fao, care avea să marcheze începutul războiului dintre Iran şi Irak, Saddam inspectase trupele pe un front îndepărtat, spre a crea impresia că atacul se va produce într-o zonă diferită. Zece ani mai tîrziu, el îi invitase pe ataşaţii miliari străini în post la Bagdad să meargă la frontiera irakiano-kuweitiană pentru a inspecta trupele staţionate acolo. Irakienii amestecaseră astfel cărţile în chip remarcabil. Cine putea să-şi închipuie că o ţară care invită experţi străini să-i observe dispozitivul militar se pregăteşte pentru

o invazie? Imediat după întoarcerea acestor ataşaţi la Bagdad, Saddam Hussein a dat ordin ca grosul trupelor sale să se deplaseze către emirat. În acest timp, ambasadele occidentale şi arabe trimiteau spre capitalele lor telegrame optimiste şi liniştitoare.

Un fapt părea acum evident: Israelul ducea în chip dramatic lipsa unui satelit militar în stare să detecteze de la distanţă mişcările trupelor duşmane. Trebuia să se ceară rapid ajutorul americanilor pentru realizarea unul astfel de proiect.

La terminarea întrunirii, ministrul Afacerilor Externe s-a retras împreună cu Shamir şi Arens. David Levy pleca a doua zi spre Washington şi trebuia pusă la punct în detaliu poziţia israeliană asupra tuturor subiectelor care aveau să fie discutate. Călătoria se nimerea foarte bine, permiţînd să se sondeze intenţiile americane asupra crizei din Golf. Peste cîteva ore, Shamir şi Levy păreau consternaţi: James Baker tocmai îi informase că amînă cu o lună vizita ministrului Afacerilor Externe al Israelului. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Vineri, 6 martie 2020

Doza de sãnãtate Fără hormoni nu există nimic Hormonii sînt serviciul poștal din corpul nostru! Au multiple stații de predare - preluare și pot avea un efect pozitiv sau, deopotrivă, negativ asupra întregului organism. Echilibrul în sistemul hormonal, de care depinde în mare măsură starea noastră de sănătate, este foarte sensibil, motiv pentru care se recomandă o cunoaștere profundă a dereglărilor înainte de orice intervenție fie medicamentoasă, fie operativă, atît la copii, cît și la adulți.

Hormonii controlează și influențează fiecare sistem din organismul nostru, dar și psihicul.

Hormonii ne pot determina sănătatea sau boala.

Pentru sutele de mii de hormoni pe care le produce corpul nostru există mii de receptori energetici repartizați în întregul organism. Fiecare receptor are posibilitatea să modifice substanțial metabolismul corpului, astfel încît nouă să ne fie bine atît psihic, cît și fizic.

Corpul încearcă permanent să creeze un echilibru pentru a ține sistemul hormonal în balanță, iar o valoare ridicată a colesterolului, de exemplu, semnalează o dereglare în sistemul hormonal. Autoreglarea proprie a corpului încetează să mai funcționeze optim atunci cînd se administrează medicamente de scădere a colesterolului.

De asemenea, un hormon important este cortizolul (hormonul stresului), ce este produs în glandele suprarenale și, la nevoie, poate fi sintetizat de corp ca progesteron. De obicei, cortizolul are o valoare mărită în primele două ore după trezire și este foarte important în reglarea tiroidei, somn, sistemul imunitar, greutatea corporală, stres și dureri. Stresul permanent poate duce la o epuizare a suprarenalelor, care se manifestă printr-o oboseală imediat după trezire, fapt ce poate fi astăzi măsurat cu exactitate prin tratamentele oferite de medicina energo-informațională.

Chiar și la copii se poate produce o deregla­ re în sistemul hormonal (fimoză la băieți, cistită, acnee și dureri menstruale la fetițe).

Hormonii sintetici (pilu­lele) au structura modi­ ficată și, ca atare, corpul nu îi recunoaște în mare parte, organele de eliminare (fi­ ca­tul) fiind îngreunate în procesul fiziologic de eliminare. Să nu uităm nici un moment că hormonii sînt mesagerii care țin corpul nostru fizic și psihic în balanță. Ei susțin fenomenul de reproducere a celulelor, sînt implicați în durata vieții. Refacerea sistemului de autoreglare a corpului se realizează prin detoxifiere la nivel celular și prin eliminarea de toxine din corp, dă posibilitatea corpului să facă față noxelor cu care se confruntă, metode de bază în medicina energo-informațională.

O descoperire revoluționară din anul 1930 a relevat faptul că organismul nostru funcționează pe bază de energie și lumină, că celulele corpului nostru comunică între ele, acesta fiind una din principalele modalități de reglare energetică.

V-ați întrebat vreodată cum e posibil ca anumite persoane să spargă pahare doar rostind anumite sunete? Nu are legătură cu tonalitatea vocii, ci cu frecvența pe care o emite paharul. Frecvența vocii emană unde asemănătoare cu cele ale paharului.

Microbii, virușii, paraziții, orice noxă din corpul nostru emană asemenea unde specifice, ale căror frecvențe sînt studiate cu ajutorul fizicii cuantice și integrate în aparatele de medicină energoinformațională (Bicom Optima). Inițiatorul

RM

acestei metode a fost Dr. Raymond Rife, a cărui activitate a fost continuată de Dr. Hulda Clark și continuată pînă în prezent de cercetătorii germani printre care un nume ilustru este Dr. Schumann (Schumann Welle).

Terapia prin frecvențe este o terapie ideală pentru organismul omului, stresat din toate direcțiile. Fiecare celulă din corpul nostru este reglată prin cei doi poli: plus și minus. Cînd o celulă (prin îmbolnăvire) își pierde polaritatea, se debusolează și acționează haotic, iese din echilibru. Aici intervine medicina energoinformațională: reglează depolaritatea și aduce celula înapoi la programul ei inițial. Cu alte cuvinte, ,,Simbioceuticali”, prin terapia cu frecvențe, este astăzi dovedită științific. Ce este valabil pentru univers – faptul că este format din unde și rezonanță – este valabil și pentru universul din interiorul nostru. Pentru celulele corpului nostru există numai două posibilități: energetic normal sau energetic anormal. Celulele energetic anormale consumă în plus din energia corpului fără să producă în schimb energie, iar dacă organismul este infestat cu noxe (metale grele, viruși, bacterii, paraziți) este dereglată în permanență comunicarea celulară.

Se pare că, mai mult decît s-a crezut, cauza principală a celor mai multe probleme de sănătate stă în lipsa coerenței de comunicare energetică la nivel celular în corpul nostru. În China, terapeuții știau în urmă cu 2.000 de ani de existența corpului energetic care înconjoară corpul fizic, și au integrat acest aspect în tratamente. Aparatele de biorezonanță Bicom-Optima au la bază medicina alternativă chineză de mii de ani combinată cu tehnologia vestului.

Biomodularea organismului poate fi astăzi susținută prin terapii energetice fără durere și fără medicamente.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.