Romania Mare, nr. 1535

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

România trăiește într-un vid de putere de la asasinarea lui Nicolae Ceaușescu și pînă azi. Asta e rana pe care trebuie pus degetul.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Ce interese ar putea sta în spatele unei înscenări tip Pandemie

Închisoare, fii binecuvîntată! (1)

Motto: Masca poate fi pusă pe față, dar nu pe minte sau suflet.

Este evident că la nivel mondial se încearcă o blocare a tentativelor de combatere a ,,doctrinei oficiale” impusă de Organizația Mondială a Sănătății în privința ,,Pandemiei”. Voci autorizate care neagă aspectele apocaliptice ale COVID-19 sînt ignorate, mulți ziariști care încearcă să scoată la lumină adevărul dincolo de ,,doctrină” nu mai au acces la televiziunile majore. Dar, arma cea mai folosită este inocularea ideii că orice teză care nu se încadrează în paradigma oficială face parte din ,,teoria conspirației”!

Cei care propagă asemenea teze sînt elemente destabilizatoare, retrograde – sau pur și simplu bat cîmpii și nu trebuie luați în serios.

Dar, pe lîngă medici și specialiști din științe conexe care combat isteria și panica generate de virusul COVID-19, mulți analiști, jurnaliști, oameni de afaceri de top acuză o ,,făcătură” de nivel mondial care ar fi generat atît nebunia mediatică, dar și acest blocaj total al economiei internaționale. Și, repet, nu vorbim de comentatori de pripas, sau de ,,troli”, ci de personalități. (continuare în pag. a 18-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Sîntem în plin război

Indiferent ce ni se spune, indiferent ce cred naivii, noi, românii, ca cetățeni ai acestei planete, sîntem în plin război. Este un război ceva mai aparte, care se poartă atît la nivel informațional, cît și la unul aducător de moarte. Ni se servesc știri ,,de ultimă oră”, cu sicrie și cadavre, sîntem închiși în case, cu ochii cît cepele pe TV, forțați să acceptăm o îngrădire grosolană a libertății noastre, venită pe un fond mediatic prietenos, dar cu gravă tentă pandemică.

La nivel informațional, marile puteri, cum sînt SUA și China, își aruncă reciproc vina declanșării

Doamnelor şi Domnilor, voi începe prin a vă anunţa că doresc să nu vorbesc prea mult, din respect pentru instituţia parlamentară, care are treburi infinit mai bune şi mai urgente de făcut. Mă aflu aici, pentru a doua oară, în mai puţin de 1 an, la judecată. Între timp, multe s-au schimbat în România: s-a schimbat ministrul Justiţiei, s-a schimbat procurorul general, s-a schimbat Guvernul, s-a schimbat tot Regimul, dar un lucru a rămas la locul lui, tare pe poziţii şi de neclintit – ura înverşunată pe care mi-o poartă fosta Opoziţie, devenită actuala Putere. Atunci, în ziua de 22 aprilie 1996, cînd a avut loc prima mascaradă de ridicare a imunităţii mele parlamentare, totul s-a desfăşurat în mare secret, de parcă ar fi fost o reuniune a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pentru ca, la numai o zi, să aflu că însăşi numărătoarea voturilor a fost măsluită, de către un senator de la PUNR, pe nume Pusztai. Nu sînt un om răzbunător, aşa că n-am resentimente faţă de cei mai aprigi prigonitori ai mei, din acea zi în care Senatul s-a făcut de rîs. Totuşi, nu mă pot abţine să vă întreb, poate îmi răspunde cineva: unde mai este acum Gavril Iosif Chiuzbaian? Unde este Vasile Manea Drăgulin? (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (13 martie 1997, plenul Senatului României) acestei pandemii. Fie că americanii ar fi ,,plantat” în China acest virus, fie că, în fapt, chiar chinezii l-au creat. Informațiile străbat internetul, una mai ,,credibilă” ca alta, dar, în fond, apă de ploaie informatică, întrucît pe noi, oamenii de rînd, nu ne ajută cu nimic să aflăm cine a creat și cine a răspîndit acest virus. Cert este că Arhitectul care conduce peste toate aceste guverne a decis să ne ofere o luptă finală, la care întreaga omenire, mai firavă, mai speriată, să fie martoră.

Părerile sînt împărțite, dar majoritatea oame­ nilor se întreabă: ce acoperă, de fapt, această pandemie și, cel mai important, ce urmează, să se întîmple? (continuare în pag. a 16-a) TANO

Totul va fi bine!

Veneticii Turnul Babel Redivivus: peste tot sînt corcituri Doar ţigani, evrei şi unguri de cu zori şi pînă seara Ei fac Legea, ei ne scuipă cu spurcatele lor guri – Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ei s-au instalat la cîrmă şi nu se mai dau plecaţi Pe cînd plebea băştinaşă duce tot mai greu povara S-au făcut stăpîni pe Mare, pe Danubiu şi Carpaţi – Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Liftele ne şantajează că nu sîntem democraţi Ne pîrăsc străinătăţii şi ne luăm, din plin, papara Ne tratează ca pe-o slugă, din părinţi dezabuzaţi – Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi Ne înjugă ca pe vite şi îşi sting pe noi ţigara E ca şi pierdut Ardealul, deşi nu-i nici un război – Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Unde sînt? În Evul Mediu, furişaţi prin văgăuni Fug de venetici, ţin capul în pămînt şi tac din gură Asta e realitatea cea amară, oameni buni Iată, dar, de ce-i nevoie de o nouă dictatură!

Corneliu Vadim Tudor 15 septembrie 2014

Pagina 3

s.o.s. ardealul!

Diaspora – între dicționar și realitate Paginile 12-13

NR. 1535 l ANUL XXXI l Vineri 8 MAI 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 8 mai 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Mortul viu la Casa Alba F Petre Mihai Borfaşu a cerşit la Los Angeles 3,5 milioane de dolari F Bulumac Întîiul şi criza lui de epilepsie F Două bocitoare în simbria lui Sörös: Manolescu şi Mihăeş F Sperma francezilor e apă chioara F Vadim e preşedintele U.D.M.R.! F Dinescu era să-i scoată ochii lui Iliescu PARTEA I F E limpede ca nu puteţi trăi fără Alcibiade, n-aveți nici un căpătîi, sînteţi trişti, palizi şi fără nici un orizont în viaţă. Cum v-am lăsat trei săptămîni, cum a ieşit tămbălău. Vorba cîntecului: „Cine-a pus rubrica-n drum, ăla n-a fost om nebun”, F Nebun e însă bătrînul halterofil Coposu, care şi-a plimbat ciolanele pînă la Washington, unde s-a purtat ca ultimul mitocan (pardonemoa, om vrut să zic mohican). Dacă şi ăsta e om politic, eu, Alcibiade, mănînc grenade în pas de lambade. F În primul rînd, prînzul ăla a fost organizat de Congresul S.U.A., deci, nu Bill Clinton a făcut invitaţiile, el însuşi fiind unul dintre invitați. În al doilea rînd, din România au participat vreo 10 persoane, dar presa ticăloşită a prezentat lucrurile de parcă totul era organizat pentru întîlnirea de gradul III dintre Clinton şi omologul său Cocostîrcul Galben din Pagoda Afumată. În al treilea rînd, bătrîna puşlama maghiarizată a stat două zile în carantină, la vamă, pe faimoasa Insula Ellis, fiindcă n-avea certificatul fito-sanitar, iar la americani n-a început încă sezonul la îmbălsămări. În al patrulea rînd, cînd Bill l-a văzut pe Phantom-Boy, s-a frecat la ochi cu ceai de sunătoare, a crezut că a înviat Frankenstein, pe urmă a băgat capul iar în farfurie, dar năzdrăvan cum îl ştim, l-a ridicat din nou: Coposu nicăieri, dispăruse, dar nu, uite-l sus în tavan, se dădea cu lustra ca Tarzan cu lianele junglei şi scotea urlete guturale, spre deliciul asistenţei care a înţeles că acesta e un ritual creştin şi democrat al țărăniştilor din Carpați. Atunci, stimulat de privelişte, preşedintele S.U.A. a apăsat pe butonul roşu al Casei Albe (sau pe butonul alb al Casei Roşii, tot un drac) şi, din ghiozdanul soției sale Hillary, a ieșit la iveală saxofonul său legendar, cu care a interpretat, cu multă simţire, bluesul „Deschide, gropare, mormîntul!”. Adus cu picioarele pe pămînt, cu destulă greutate, preşedintele P.N.Ț.C.D. a ciocnit cu preşedintele S.U.A., în uralele generale ale unui singur comesean (Chiuzbaian pe el îl cheamă!) un pahar de colivă. După aceste performanţe, a plouat cu contracte Hollywood pentru Coposu: Coppola trăgea de corpul lui ca să joace în „Naşul” seria a V-a, Spielberg a vrut să-l bage în filmul ala cu dinozaurii, pînă şi Michael Jackson s-a arătat interesat să-l introducă în videoclipul cu scheleţii din cimitir, de-i zice „Thriller” (Groaza), dar asta doar de sanchi, ca să-l atragă în băiţă şi să-l agreseze sexual, ca pe copilul de 13 ani, ori Coposu e încă virgin. Numai Frank Capra a întrebat de Emil Ţapul. F Pe scurt, întîlnirea dintre Coposu şi Clinton ar fi fost animată dacă ea s-ar fi produs cu adevărat, numai că acolo au participat sute de oameni şi un strigoi, care se ruga nu la Dumnezeu, ci la Securitate. F La plecare, Coposu a luat ca amintire nişte furculiţe şi un briceag, dar F.B.I.-ul l-a oprit la ieşire şi le-a recuperat, pentru că pe ele stătea scris, ca la toate parastasele și tăierile de moţ din Ferentari: „Furate de la Bill Clinton”. F Programul preşedin­ telui P.N.Ţ.C.D. a mai cuprins şi o partidă de fotbal american şi o repriză de călărie la rodeo, pe o iapă sălbatică - „preşedintele moral al României” (cum îl numesc zilierii de la „Ziua”) a rezistat cu bine şi la aceste şocuri, acum îi caută pieile roşii o mînă şi-un picior prin preerie, iar noada i-a ajuns tocmai pe făclia Statuii Libertăţii, luminează drumul vapoa­

relor. F Ştiţi cu ce s-a ocupat mumia asta ambulantă cît timp a făcut umbră pămîntului prin Lumea Nouă?

Cu turnătorii ordinare, singura lui meserie, de altfel: înainte de război turna la Siguranţă, după război turna la Securitate, aşa şi-a cîştigat existenţa şi ţigările scumpe, vreme de aproape 60 de ani. Pentru că el n-are nici o meserie, a fost „gorila” lui Maniu, dar aşa ceva nu ţine loc de profesie. Pe scurt, muribundul căruia îi plîngeam de milă că acuşica dă colţul într-o bolniţă nemţească, a împroşcat cu balele lui verzi, prin gingiile lui negre (ce ziceţi de culorile clubului, se asortează cu Garda de Fier!) tot ce se putea împroşca, iar în final a acuzat Guvernul României că ar fi... fascistoid! Băi Coposule, a dracului e pielea aia pergamentoasă de pe tine, carevasăzică voi, țărăniştii lui peşte, faceţi alianţă cu legionarii, în 1937, iar Guvernul actual al României (format şi sprijinit în marea lor majoritate de oameni născuţi după război!) este fascistoid! Bine că ştim, strigoidule, dacă nu ți-om mînca noi colivoidul şi nu ţi-om da un şutoid în hemoroid pentru că faci jocul bozgoroid, ține-te bine, informatoroidule! F Oricum, după plecarea lui Dracula (Dracu’ l-a luat) de la Casa Albă, oamenii de ordine şi agenţii sanitari (în realitate, tot agenţi C.I.A.), conduşi de Pacepa şi Răceanu, au dezinfectat clădirea şi au spălat clanţele cu pipi de tigru, care cică are puteri miraculoase - nu curăţă microbi, dar îi enervează pe negri. F Dar, din America ne vin şi veşti plăcute: preotul Remus Grama de la Biserica Ortodoxă Româna din Cleveland ne roagă frumos să expediem săptămînal pentru Şcoala Duminicală a copiilor americani de origine română cîte un exemplar al revistelor „România Mare” şi „Politica”. O facem nu numai cu plăcere, ci şi gratuit, şi nu cîte un exemplar, ci cîte zece. F Însă nu putem trece cu vederea prezenţa jalnică a cerşetorilor noştri dîmboviţeni, care au transformat manifestările ROMFEST de la Los Angeles (august 1994) într-un circ sinistru, de patimă şi ură animalică. „Careul de laşi” a fost format din Băcanu – Blandiana – Paler – Cerveni. Iată un fragment din corespondența pe care ne-a trimis-o la redacție medicul Corneliu Florea, care a făcut drumul din Canada pînă în S.U.A., ca să fie martor la decăderea morală a acestor haimanale cu pretenţii intelectuale: „Atunci, P.M. Băcanu a intrat direct în subiect şi a cerut bani pentru Convenţia Democratică! Nu mulţi, numai TREI MILIOANE Şl JUMĂTATE DE DOLARI (aproximativ 7 miliarde de lei), cu care să cumpere tractoare pentru ţărani, pe care să pună «cheia», emblema viitoarei democraţii şi fericiri în România!”. Aţi văzut bişniţarul de maşini? Nu se lecuieşte nici mort. Îşi imaginează vreun fraier că un escroc şi samsar de maşini ca acest şobolan, dacă s-ar fi văzut cu basca plină de 3,5 milioane de dolari, ar fi dat fuga să cumpere tractoare pentru ţărani, pe care să vopsească semnul electoral CHEIA?! Păi ori picta CHEIA lui Ţapu, ori picta CHELIA lui Paler, era acelaşi lucru, lovelele tot în buzunarele lor intrau. F Aşa după cum se ştie, Nicolae Cerveni (pe adevărătul său nume Bulumac) şi-a anunțat candidatura la preşedinţia României. Pînă aici, nimic ieşit din comun. Orice om major, fie el şi avocat, îşi poate depune candidatura. Ce-i drept, la noi, în România, au ajuns candidaturile astea ca icrele, toată lumea le depune, cum depun şi peştii delicioasele bibiloanțe - numai că, dacă frecăm bine icrele cu ceapă, lămîie şi sare, iese un produs taman bun de întins pe

RM

pîine, în chip de tartine, dar candidaturile la preşedinţie nu pot fi frecate cu nimic, ci ele ne freacă ridichea nouă şi ne consumă bugetul de stat. Aşadar, dl.

Bulumac a visat într-o noapte că el şi numai el poate fi preşedintele României! Vă imaginaţi cum ar veni ca, pe tronul lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza, să se proţăpească un Bulumac! Cîte jocuri de cuvinte ar naşte românii noştri, cîte calambururi şi bancuri pipărate, eroul naţional Bulă ar deveni copilul lui Bulumac, care, în realitate, ar fi un răţoi Bulangiu (care face mac-mac), dar s-ar putea să provină şi din Scoţia (particula Mac e de prin ţara lui Macbeth, deci ar apărea în istorie şi personajul Bulumacbeth) etc. Ar cînta lăutarii prin grădinile de vară: „Bulumace, pune pace/ Bagă capul în găoace/ Ţi-ai depus candidatura/ Să ne rupi nouă dantura!”. Dar, să nu fim răutăcioşi. Să revenim deci la acea zi memorabilă de ianuarie, în care maestrul Cerveni-Bulumac a chemat presa la el şi, cu o voce tunătoare, de pledat la bară, a vestit umanităţii apocaliptica decizie. La urmaurmei, precum în cazul Jocurilor Olimpice, important nu e să cîştigi, ci să participi. Din nenorocire pentru cauza liberală, constituţia fizică a celebrului avocat n-a rezistat unui asemenea efort! Nici n-a apucat bine să facă înconjurul Planetei vestea că acest Buthelezi al României e noul voievod din Carpaţi, nici nu s-au dumirit bine agenţiile internaţionale dacă nu cumva e vorba de o confuzie cu Balladur, că titanul baroului de pe Dîmboviţa a avut o gravă cădere de tensiune (l-a scos Dumnezeu de la reţea!), a făcut deci 5 cu 4, ceea ce poate că merge la table, dar nu la medicină, a bolborosit cîteva cuvinte ininteligibile, cu ochii holbaţi ca la apoplexie, după care a căzut în nesimţire - starea lui naturală. Atunci, cineva a propus să fie chemată Televiziunea, pentru ca viitorul preşedinte să adreseze poporului un ultim mesaj, fiindcă s-ar putea să nu mai apuce niciodată, adică mai pe româneşte, dacă-l ia dracul, ales-bules Bulumacul.

Numai că distinsa lui soţie care i-a dăruit o bomboană de copchil (asta atacă cu cuţitul la gît pe elevii unui cunoscut liceu bucureştean), a fost de părere că mai nimerit ar fi să cheme Salvarea şi să-l ducă ori la Spital, ori la Balamuc (anagrama de la Bulumac!), ori, fireşte, la Frigiderul de la Morgă, după caz. Aşa că trupul aproape neînsufleţit al candidatului la preşedinţie a fost coborît pe scări, dar cei prezenţi erau beţi de euforia evenimentului şi-l tot scăpau pe asul oratoriei cînd în cap, cînd în fund, cînd în fund, cînd în cap, poc-poc-poc, treaptă cu treaptă, iar nevastă-sa a rămas cu un pantof de-al lui în mînă, numai că Cerveni avea ciorapii rupţi şi i-au ieşit cartofii la iveală, atît i-a trebuit lui Ion Brătianu, care s-a repezit cu dinţii în călcîiul marelui liberal, să verifice calitatea legumei, ceea ce a fost de bun augur întrucît a-nviat mortul precum Alba ca Zăpada cînd i-a sărit cotorul de măr din gît şi, din acea poziţie incomodă, cu pantalonii în vine și cu izmene vărgate ca o trecere de pietoni, a început să peroreze: „Frați români, să mă alegeţi pe mine, clo-clo-clo-clo, cucurigu-cucurigu, cioc-boc-treci la loc, Iliescu e comunist, Văcăroiu se dă cu săniuța, ce dacă am tensiunea 5 cu 4, am avut eu şi 35 cu 34, la umbră, dar aşa e la oamenii mari, nu vă speriaţi şi nu mă mai dați cu dobitocul de scară, au, mă doare, ptruuu, şi tu, nevastă, dă fuga de pe acum la Cotroceni, ia-l cu tine şi pe clientul meu, Dide, pune mîna şi te instalează acolo, diseară vreau să dorm în pătuțul lui Iliescu, fii cu ochii pe Dide că-i manglitor şi fură fulgarinul lui Fulga, opaiţele lui Opaschi, becurile lui Beclean şi coada lui Codiță, hai acuma, băieţi, am ajuns la gura de canal, mai e un pic şi Salvarea n-a venit, chemați Bibisiul să dea Bibicul o declaraţie, că mă simt în formă, uraaa!”. Normal că, după un asemenea efort, candidatul la preşedinţie a fost scăpat în canal. Îl mai caută scafandrii şi acum, să-l căftănească şi să-l urce pe tron. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 10 februarie 1995)

RM

3

Vineri, 8 mai 2020

S.O.S. ARDEALUL! Vadimismul, o șansă pentru România?

De mai bine de 20 de ani, în spațiul public din această țară minunată, care se numește România, a luat naștere noțiunea de ,,vadimist”, o asociere cu Tribunul Corneliu Vadim Tudor. În ultimii ani, cu precădere după dispariția acestuia, mulți au fost cei care făceau și încă fac parte din electoratul Partidului România Mare, și care se autointitulează ca fiind vadimiști, în nici un caz PRM-iști. Aceasta este maniera lor de a se disocia de modul inadecvat prin care politicienii comuni înțeleg să facă politică, fie că este vorba de partidul unde Vadim Tudor a fost președinte mai mult de 20 de ani, fie de alte partide așa-zis naționaliste ce tot apar, precum ciupercile după ploaie.

Dacă am oferi o definiție termenului de ,,vadimist”, aceasta nu poate fi decît dragostea de țară, un mod frumos și curat de a face politică, pentru că, în fond, Vadim Tudor a lăsat în urmă o moștenire spirituală extraordinară, o operă autentică, dar, cel mai important, a demonstrat tuturor românilor că se poate face politică fără să furi. În fond, cei care se autointitulează ,,vadimiști” se ghidează după o regulă simplă, o combinație aritmetică demonstrată, în care, dacă a = b și b = c, automat a = c. Noi îl iubim pe Vadim, Vadim a iubit țara, automat noi iubim România.

Aceasta este, în fond, definiția ,,vadimismului”, și anume iubirea românilor pentru țara lor.

Așa cum Vadim Tudor a declarat nu de puține ori, a fi naționalist înseamnă în primul rînd să te îngrijești de viitorul națiunii tale, iar moștenirea pe care a lăsat-o în urmă nu reprezintă nimic altceva decît un set de valori naționale strînse într-un buchet superb al dragostei față de țară, numit vadimism. Aceasta este, în fapt, moște­ nirea pe care Vadim a lăsat-o acestei națiuni, asemenea

tuturor celor care doresc o țară prosperă, cu români și pentru români.

A fi vadimist înseamnă a fi luptător, a fi naționalist, patriot, un bun român, iubitor al tradițiilor românești, devotat valorilor naționale, dar și dedicat prosperității neamului tău. Pentru că, așa cum Vadim Tudor a declarat nu o dată – și anume că ,,România nu are voie să fie o țară săracă” – nici românii nu au voie să fie săraci, nu au voie să cerșească în condițiile în care Dumnezeu a fost atît de darnic și iubitor cu acest neam.

Vadimismul reprezintă combinația ideală care poate duce România la nivelul statelor bogate, verticalitate în relația cu cei mari, prosperitate, acel naționalism liberal combinat cu valorile autentic tradiționale, înseamnă credința în Dumnezeu, spiritul rebel și luptător al românilor îndulcit de cinstea și frumusețile țării în care trăim. Vadimismul, în fond, reprezintă valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat, ferocitatea vorbelor sale în momentele în care țara suferea, melodia versurilor sale, aciditatea privirii cînd simțea că poporul pe care l-a iubit atît de mult este furat, este mințit, este demonetizat.

Pădurile, petrolul și ardelenii Mulți dintre noi ne mai amintim celebra serie de filme ,,cu ardelenii”, în care Ilarion Ciobanu și Ovidiu Iuliu Moldovan ne ofereau o veritabilă mostră de talent actoricesc și ne cultivau un patriotism atît de drag și familiar în acele vremuri. Este adevărat, era un trio, în care exista și Mircea Diaconu, dar nu este cazul să îl amintim, ținînd cont de parcursul lui actual.

Trăim vremuri tulburi, vremuri în care a fi pro-român este foarte dificil, un examen pe care foarte mulți îl pică dacă îl iau în serios, așa cum realitatea politică și socială ne indică. Am ajuns atît de jos ca națiune, că nici nu mai știm dacă sîntem colonie sau o biată adunătură de indivizi care, întîmplător, vorbesc aceeași limbă. Nu mai există nici un fel de indicator românesc autentic, toți cei care se dau patrioți fie urmăresc doar cîștigul, fie sînt puși să se ,,sacrifice” pe altarul naționalismului de către partidele aflate la putere – în fond aceleași găști de ticăloși despre care am tot vorbit, despre care Vadim și cei cu adevărat români au tot vorbit, dar nimeni nu i-a ascultat.

De ce pădurile, de ce petrolul și de ce ardelenii?

Simplu. În ultimii 30 de ani, pădurile noastre au plecat din țară împotriva voinței lor, dar cu largul sprijin al ticăloșilor care au trădat, indiferent de culoarea politică în care s-au camuflat. România este, pe zi ce trece, mai cheală, mai săracă, mai tristă și mai furată, poate mai abitir în aceste zile, în aceste vremuri, cînd cei aflați la guvernare se grăbesc să tragă tunurile vieții lor, pentru că nu se știe cînd o să mai aibă această ocazie.

De ce petrolul? Pentru că resursele noastre naturale, fie cele de aici, fie cele din platoul Mării Negre, se duc și ele tot afară, odată cu gazele, astfel încît, cu cît România are mai multe de oferit, cu atît românii rămîn mai săraci, mai proști, mai răi, mai indiferenți sau, pur și simplu, mai balazați.

De ce ardelenii? Pentru că majoritatea factorilor de decizie din România sînt originari, sau au avut mare legătură cu zona Ardealului. Este cunoscut așa numitul

,,grup de la Cluj”, care mereu avea un cuvînt greu de spus în politica trădării de neam și de țară. Se știe că factorii de decizie ai binomului, ai luptei anticorupție – ca să ne exprimăm frumos – dar, în realitate, ai luptei împotriva României, sînt la origine tot din Transilvania. Și, ca să încheiem apoteotic, să nu uităm că președintele, premierul, șeful SRI și alte figuri importante din zona decizională actuală din România, dar și cei care au avut mult de cîștigat în urma campaniei anti-PSD din ultimii 5 ani, sînt din Ardeal. Practic, putem spune că unii politicieni din Ardeal au dus țara în șanț, chiar dacă, teoretic, pe la conducerea țării au fost și niște indivizi fazi de prin alte zone geografice ale țării, gen Bacău, Teleorman, Călărași, Vîlcea sau chiar București. Cumnecum, Ardealul a avut un cuvînt greu de spus în dinamica evenimentelor din ultimii 30 de ani, dovadă că acolo sînt cele mai multe autostrăzi, e zona cea mai dezvoltată a țării și, ca să nu uităm, reprezentanții Ardealului în politică se opun construcției autostrăzii care să lege Bucureștiul de Europa, fie prin Sibiu, fie prin Brașov. Vă amintiți, probabil, celebra replică a lui Coldea, care îi spunea lui Ponta, pe atunci un umil premier, că, dacă leagă printr-o autostradă București de Brașov, va fi arestat? Ei bine, uite că Ponta e liber și chiar are tupeu să vă mai păcălească încă mulți ani de azi înainte. Așa cum, mulți ani de azi înainte, nici că se va construi acea autostradă care să lege București de Nădlac.

Pădurile se duc peste graniță, iar cei care le taie sînt românii, pentru că noi sîntem cei care ne ucidem semenii pentru un bănuț, în beneficiul altora, bineînțeles. Vedeți vreun român care protestează? Păi nu, că frica e mare. Și petrolul este dus departe de România, iar ce se întoarce este suprataxat tot de bandiții care sînt puși de către alții la cîrma acestei țări. Plătim bani grei pe ceva ce ni se cuvine de drept, dacă nu gratuit, măcar la preț de producător. Ei bine, vedeți vreun român care protestează? Păi nu, că frica e mare.

A fost nevoie să moară pentru ca unii să îl înțeleagă.

Mulți sînt cei care abia acum îi ascultă vorbelele, îi citesc opera și încep să întrezărească forța spuselor sale. Pentru că, în spatele forței sale spirituale a stat mereu dragostea lui autentică pentru România, pentru români. Chiar și atunci cînd a simțit că poporul pe care l-a iubit atît de mult începe să îl trădeze, el nu a renunțat să spere și să iubească acest neam.

Se spune despre marii oamenii de geniu că sînt născuți înaintea sau după vremea în care au trăit, în funcție de moștenirea pe care au lăsat-o în urmă. Chiar dacă nu l-am cunoscut personal, ci doar prin prisma operei sale, pot spune că Vadim Tudor a fost un om dedicat acestor vremuri, a fost și va rămîne un om al vremurilor prezente, pentru că, de fapt, chiar așa cum el a spus, rolul lui în această lume a fost acela de a lăsa moștenire țării sale un mod de a face politică, un mod de viață, un mod de a fi român. Această moștenire de mulți neînțeleasă, de alții hulită, a rămas și va rămîne în conștiința acestui neam pentru totdeauna. Corneliu Vadim Tudor a plecat dintre noi, dar moșternirea lui va fi cea care, într-o zi, va readuce această țară acolo unde îi este, de fapt, locul: în fruntea țărilor care contează, iar sărăcia, materială sau spirituală, va deveni doar un subiect din cărțile de istorie.

A fi vadimist este sinonim cu a fi naționalist, a fi suveranist, patriot, a-ți iubi cu adevărat țara și a lupta pentru ea, fie de la tribuna Parlamentului, fie din stradă.

A fi vadimist înseamnă, în fond, a fi acel personaj rebel pe care îl iubim atît de mult în filme, și care alege să lupte pentru cei slabi, pentru țara lui, să pună valorile neamului mai presus de ale sale, și să se sacrifice pentru aceste valori. A fi vadimist reprezintă, în fond, un vulcan din care răzbat marii eroi ai neamului, fie că se numesc ei Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Tudor Vladimirescu.

D.A. Despre ardelenii care ne conduc ce să spunem? Că va veni ziua în care o să termine ce au început și vor striga că nu mai vor să se asocieze cu săracii de munteni, olteni și moldoveni? Nu este deloc exclus, dar nici atunci nimeni nu va protesta. De ce? Pentru că nu o să mai aibă cine, iar cei care vor vrea să o facă vor fi rapid îndepărtați, închiși și aprig șterși din cartea de istorie.

Este greu să fii român în aceste vremuri. Așa a fost Vadim, așa au fost și alții. Și cu ce s-au ales? Au fost mușcați de români, au fost jigniți de români, au fost condamnați, uciși mediatic de semenii lor. Pentru că asta este soarta celor care vor să fie români – să moară de mîna celor pe care doresc să îi salveze de la pieire. E greu să fii român, să fii patriot, să fii naționalist în România începutului de mileniu 3. E simplu să te poziționezi de o parte sau de alta a politicii. Minți scurte, capacitate zero de înțelegere, dar dă bine să strigi ,,Jos ciuma roșie” (sau galbenă, după caz), ,,M**e PSD sau PNL”, să aplauzi alți proști care sînt ca tine. E simplu, e cool. Dar, să fii român, să îți dorești ca țara ta să fie cu adevărat o națiune, un stat, așa cum este prevăzut în Constituție, e greu, e foarte greu. Și nu văd nici un fel de soluție ca acest lucru să fie remediat de către societatea total paralizată. Țările vecine, și cele mai de departe, au înțeles că naționalismul este șansa. Doar noi parcă sîntem tîmpiții lumii, și nu înțelegem că disoluția națiunii nu este drumul spre un viitor. Mereu mă întreb – și îi întreb și pe alții acum, în plină pandemie – cum ar fi fost ca cei plecați în străinătate să fi avut un loc unde să revină atunci cînd acolo ar fi dat cu adevărat de greu? Să vă întrebați mereu cum ar fi dacă nu ați avea un loc numit acasă, pentru că acum spre un astfel de scenariu ne întreptăm. Poate că nu tu, române, poate că nu acum. Dar sigur va fi cîndva, și sigur urmașii tăi vor întîmpina o astfel de problemă, și asta pentru că tu, român inconștient, nu faci nimic să îndrepți lucrurile.

De ce pădurile? De ce petrolul? De ce Ardealul?

Așa cum pădurile și petrolul au plecat, așa o să plece și Ardealul dacă tu, române, indiferent unde trăiești acum, nu te vei ridica și nu vei spune: STOP! TANO

4

Vineri, 8 mai 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Pictorul

În ceea ce relatez aici, în nici un caz nu poate fi vorba despre o carte dedicată vreunui pictor de meserie, ci despre cu totul altceva, şi anume, despre un sătean de-al meu, din vremea copilăriei mele, căruia sătenii i-au zis Pictorul, deşi numele lui adevărat era Nicu Doicaru... Aşa i-au dat ei numele, plecînd de la faptul ca în vremea cutremurului cel mare, din 1940, biserica noastră, de pe vîrful dealului, unde se află şi azi, a luat-o la vale, cu toate zidurile, cu acoperiş, cu turle cu tot... Văzînd aşa mare nenorocire, credincioşii au adunat bani, mînă de la mînă, şi au ridicat alta nouă, în acelaşi loc, pe aceeaşi vatră de pămînt pe care a fost aşezată de la începuturile existenţei sale... După ce au fost ridicate zidurile, trebuia executată pictura din interior şi din afară şi, din povestirile oamenilor, am aflat că au fost aduşi pictori de la oraş... Pictori care, prin talentul şi vrednicia lor, au realizat nu picturi simple, ci bijuterii de artă, de care şi-n zilele noastre, după atîţia ani, se bucură credincioşii. Pictorul nostru, sau nea Nicu Doicaru, cum îi ziceam noi, prichindeii satului, cică ar fi făcut şi el parte din echipa aceea de iconari, venită, probabil, de la Iaşi, cum aveam să aud de la dascălul satului. Sigur că nici el nu ştia prea bine... Prea puţin contează, pentru rîndurile acestea, de unde a venit, dar am înţeles că şi nea Nicu a făcut parte din acea echipă. Că a pictat ori nu, eu nu am de unde să ştiu, o fi fost poate şi el vreun muncitor care să fi dat la mînă cele necesare meşterilor... Tînăr fiind, s-a însurat în satul nostru cu o fată care, de îndată ce s-a măritat, i-a preluat numele: Maria Pictorului. Bărbatul era om gospodar, avea vaci, stupi, oi, ceea ce, pînă la el, în afară de nea Mirilă, care avea casa la ieşirea din sat, spre pădure, nu mai era un altul. Şi, în funcție de anotimp, Pictorul îşi muta stupii de colo-colo, de la livezile cu cireşi în floare la lizierele cu salcîmi, apoi la lanurile de floarea-soarelui şi rapiţă... Copil fiind, nu ştiam prea multe nici despre Pictor şi nici ce făcea el, că tot timpul îl vedeam îmbrăcat ca un scafandru,

cu o mască pe faţă, ca o sită de cernut mălaiul... Şi era o namilă de om!... Înalt, cu o burtă mare, cît o balenă...

Odată, nu știu ce mîncasem, că mi se umflase și mie burta ca aceea a Pictorului, de care frații mei rîdeau mereu cu poftă. Dar, spre deosebire de Pictor, care mînca zilnic miere de albine, în cazul meu, situația era cu totul alta.

Bătrînii ziceau că mierea este medicament şi face bine la toate alea, vindecă orice boală din trupul omului... Şi mama ştia de miracolul mierii de albine, dar nu avea bani să ne cumpere... Muncea sărmana cu palmele pe unde se găsea, ca să aibă ce ne pune pe masă... La vremea aceea, nenica lucra la diruba, iar praful de ciment, munca fizică, grea, umiditatea din vagonul de dormit, frigul l-au doborît, făcînd aprindere la plămîni, gata să dea în tuberculoză... Satul întreg ştia de necazul ce dăduse peste casa noastră și, într-o dimineaţă, a venit la noi femeia pictorului, cu un borcănel de miere, ca o ventuză... O îndemnă pe mama să-l ia, că nu o costă nimic, şi să-i dea lui nenica să mănînce ca să se facă bine... Şi era galbenă mierea... Aurie precum paiele de grîu... Și groasă că, de băgai linguriţa în acel lichid vîscos, aveai impresia că nu o mai poți desprinde de el. Se întindea ca un elastic, împrăştiind un parfum adormitor... Mama urmase sfatul femeii şi, zilnic, de trei ori pe zi, îi dădea lui nenica miere, după care și cîte un păhăruţ de lapte proaspăt, de la vacile mătuşii Maria a lui Coman, vecina care locuia la cîteva case de noi... Vacile noastre urmau să fete...

Mă uitam la nenica cum îşi lingea buzele după fiecare linguriţă cu miere pe care o lua, ca tratament la boala lui de plămîni... Avea şi injecții... I le făcea gratuit nea Gică Miron, sanitarul satului, care venea de mai multe ori pe zi în casa noastră cea sărăcăcioasă, în care șoarecii ieșeau de prin toate cotloanele și nu ne lăsau să dormim cu chițăitul lor ascuțit... De borcănelul acela cu miere nu m-am atins, că mama mi-a zis că e pentru nenica şi că numai el trebuie să mănînce mierea, fiindcă e bolnav şi trebuie să se înzdrăvenească, să poată munci ca să ne aducă hrană în casă. Am ascultat de vorbele mamei, pînă într-o zi. Pe cînd nenica dormea dus, cu faţa la perete, fără să fi fost văzut de ceilalţi fraţi, m-am apropiat de borcănelul cu miere, golit de acum pe jumătate... Ce miros plăcut avea! Nu am pus mîna pe el, de teamă să

Inegalabila frumusețe a pădurilor românești (1) Avem o țară superbă, cu munți și mare, cu păduri și cîmpii, cu biserici și tradiții. Avem o Românie cu de toate, pe care ar trebui să o prețuim. Din zestrea naturală a țării, pădurile reprezintă o comoară de neprețuit, mai ales prin frumusețea lor unică.

Pădurea Letea (1) Se întinde pe circa 3.000 de hectare și este cea mai nordică pădure subtropicală a Europei. Veche de aproape 700 de ani, pădurea se află la 23 de kilometri nord-vest de orașul Sulina, între brațele Chilia și Sulina.

Pădurea Letea, împreună cu Pădurea Caraorman și Delta Dunării, reprezintă al treilea

loc din lume ca număr de specii de plante și animale, după Arhipelagul Galapagos și Marea Barieră de Corali.

Peste 5.500 de specii de plante și animale există în zonă și reprezintă raiul cercetătorilor, al biologilor marini, al botaniștilor și, în general, al iubitorilor de natură.

Fotografii de păsări spun că ajung în rai, cînd au prilejul să vadă și să fotografieze berzele negre, foarte rare de altfel, vulturi codalbi, lopătari, țigănuși, eretele mici și mari, stîrcul mare, stîrcul roșu, galben, pitic sau pe cel de noapte, privighetori, sticleți, buha, ciocă­ nitoarea pestriță, vîn­ turelul roșu sau cel de seară, gaia sură, gaia neagră, șorecari,

RM

S ămînța bună

„Mini de mam“

Motto: ,,Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei… Răsplătiți-o cu rodul mîinilor ei și faptele ei s-o laude la porți.” (Proverbe 31.27-31) Copiii au primit ca temă o compunere despre mamă. Cristina, o fetiță de zece ani, a stat și s-a gîndit îndelung la compunere. Apoi a scris următoarele rînduri: „Mama ține într-o mînă tigaia și gătește. Într-alta are o cîrpă și șterge masa. Cu altă mînă dă ceva de băut frățiorilor mei mai mici. Cu altă mînă pregătește hainele pentru tata și pentru noi, copiii.

Cu altă mînă dă unui cerșetor cîțiva bănuți…“. În timp ce învățătoarea citea această compunere interesantă, cîteva fete au început să rîdă. Învățătoarea s-a oprit și a întrebat-o pe fetiță: „Cristina, cîte mîini are mămica ta, de fapt?“. Cristina nu a fost surprinsă de întrebare. S-a ridicat hotărîtă în picioare și a zis: „Mama mea are două mîini pentru tata, două mîini pentru fiecare dintre cei șapte copii, două mîini pentru bunici, două mîini pentru animalele din gospodărie, două mîini pentru nevoiași, două mîini cînd se roagă… și apoi două mîini dacă mai este nevoie de ceva. În total, douăzeci și șase de mîini“.

Deodată s-a făcut liniște în clasă, iar învățătoarea a spus cu emoție în glas: „Cristina, tu ai scris cea mai frumoasă compunere despre mama!“.

Cuvîntul lui Dumnezeu spune: „Ea (mama, soția, femeia) veghează asupra celor ce se petrec în casa ei și nu mănîncă pîinea lenevirii“ (Proverbe 31.27).

De aceea, să răsplătim cît putem mai mult munca ei! nu-1 scap și să se spargă... M-am apropiat cu limba de sticla borcanului şi am lins-o pe dinafară, bucuros că mănînc miere adevărată.... Așa aveam eu impresia. Îmi mai amintesc că, după ce s-a terminat mierea, am luat borcanul de la gunoi, unde fusese aruncat, şi nu l-am lăsat din mîini pînă ce nu l-am şters de ultimele mărgele de miere cu gustul ei dulce-amar, aşa cum mi-a fost întreaga copilărie.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ șoimul încălțat, eretele de stuf, uliganul pescar, dumbrăvencele, prigorii, ciocănitorile și multe, multe alte specii de păsări. În urmă cu 6.000 de ani, în locul în care se află acum Pădurea Letea era marea. Tocmai de aceea sînt și multe dune de nisip. Cele mai înalte dune de acolo au ajuns la un moment dat la 22 de metri. Și aceasta, din cauza vîntului, care le spulberă pe timpul iernii.

Dunele sînt formate din scoică marină, iar nisipul este alb și extrem de fin. Deoarece pe dune nu există vegetație, pe timpul verii temperatura crește uneori pînă la 60 de grade. În Pădurea Letea se pot vedea, pe lîngă dune și copacii seculari, caii sălbatici. În cea mai veche rezervație naturală din România, există aproximativ 2.000 de cai sălbăticiți. Ei au fost abandonați de localnici în perioada comunistă, fie pentru că nu mai aveau cu ce să îi hrănească, fie după ce a fost declarată ,,anemia infecțioasă”, o boală care i-a determinat pe mulți deținători de cai să își abandoneze animalele. Ei s-au înmulțit de-a lungul anilor, iar în prezent se estimează că există între 3.000 și 5.000 de cai în toată rezervația și aproape 2.000 de exemplare în zona Letea.

Impresionanți sînt stejarii seculari din Pădurea Letea. Unul dintre ei are peste 780 de ani, alții au 400-500 de ani. Doar doi dintre acești copaci mai pot fi văzuți de vizitatori în cadrul traseelor turistice. (va urma) Sursa: discoverdobrogea.ro

RM

5

Vineri, 8 mai 2020

Polemici«Controverse Pentru a scăpa de ,,complexul Labiș”, Nichita a inventat ,,necuvintele” În anii de liceu, la Ploiești, Nichita Stănescu încă nu optase clar pentru poezie. Trăia cu năzuinţa difuză de a se afla în centrul atenţiei tuturor, de a fi răsfăţat; pe atunci, putea deveni şi muzician, şi pictor, şi actor, şi orice altceva, în funcţie de modelul cultural sau de mitul care i s-ar fi impus cel mai repede.

Putea deveni, de exemplu, umorist, pe urmele marelui ploieştean din Secolul XIX, I. L. Caragiale şi în conformitate cu idealul de viaţă al ploieştenilor, renumiţi pentru ironia lor. ,,Această opţiune, notează criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu, a fost, de altfel, gata-gata să se realizeze, adolescentul Nichita Stănescu compunînd versuri pline de umor în limbaj argotic, desenînd caricaturi, delectîndu-se cu lecturi din George Topîrceanu şi editînd chiar, împreună cu prietenii lui, o publicaţie artizanală «băşcălioasă», «Bacăonia». Preocuparea a continuat şi în studenţie. Totuşi, la Bucureşti, studiind sistematic literatura română și luînd contact cu viaţa literară, Nichita Stănescu a descoperit superioritatea poziţiei poetului în conştiinţa colectivităţii româneşti”.

Este de presupus că succesul lui Nicolae Labiș care, deși nu depășise vîrsta adolescenței, electriza sălile în fața cărora apărea, l-a determinat pe Nichita Stănescu să înţeleagă ce trebuie să facă. Faptul că Nicolae Labiş şi nu altcineva i-a prilejuit această revelaţie a avut însă şi un efect neaşteptat, dramatic: exact atunci cînd a înţeles că trebuie să ajungă neapărat asemenea lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu și-a dat seama că idealul său este de neatins.

După deznădejdea sfîşietoare pe care a trăit-o înţelegînd că nu va ajunge niciodată ca Nicolae Labiş şi după momentul de dezorientare în care a încercat totuşi să-şi întreacă rivalul, Nichita Stănescu a ajuns la concluzia că singura soluţie este să inventeze cu totul şi cu totul altceva. ,,Sugestia i-a fost probabil oferită, notează Alex Ștefănescu, de contactul cu personalitatea lui Ion Barbu, expert în sfidarea a ceea ce este unanim acceptat şi a capacităţii de înţelegere a publicului. Sau i-a fost oferită de vizita în atelierul lui Ion Ţuculescu, care, într-o vreme de acerb convenţionalism figurativ, nu se sfia să deseneze colaje de măşti primitive sau roiuri de ochi (ochii, păsările, culoarea oranj şi alte motive din pictura lui Ion Ţuculescu vor apărea, de altfel, frecvent, de-a lungul timpului, în poezia lui Nichita Stănescu)”.

Dintr-o dată, posibilităţi nebănuite i s-au deschis în faţă. În noua stare de spirit putea să valorifice şi uriaşa sa experienţă în ceea ce priveşte jocul cu cuvintele, experienţă care, la prima confruntare cu Labiş, i se păruse neserioasă şi neutilizabilă de către un poet. În replică la cuvintele folosite cu gravitate de poetul din Mălini, poetul din Ploiești a inventat „necuvintele”.

A existat, așadar, un adevărat ,,complex Labiș”, Nichita fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezența fizică și poemele autorului ,,Morții căprioarei”, mai tînăr decît el cu 2 ani.

Geniul lui Nicolae Labiș l-a timorat și inhibat într-atît pe Nichita Stănescu, la începuturile poeziei sale, încît acesta ajunsese, de jenă, să scrie pe ascuns versuri pe care nu îndrăznea să le citească nimănui. Abia la un an de la moartea lui Labiș, Nichita a avut curajul debutului. ,,Cînd eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, «Şcoala de Literatură», povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon: – Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…

Ne-a recitat poemul «Moartea căprioarei». Am fost copleşit… Pînă atunci credeam că sînt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele cînd Labiș recita, mi-am dat seama cît de mare poet era el şi cît de prost eram eu.

După asta mai mîzgăleam şi eu cîte o poezie.

Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.

– Da, e drăguţă, strîmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă săţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă. E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai.

Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.

– Sigur, versurile tale sînt simpatice, spunea fata condes­ cendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş: «Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu»? Mai încearcă, pînă la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.

Ajunsesem să încui uşa cînd scriam ceva, de parcă aş fi săvîrşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atît de slabe în comparaţie cu ale lui Labiș şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de rîs. În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întîmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş.

Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă.

Eu n-am îndrăznit niciodată, cît a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957”, a mărturisit Nichita Stănescu. Și tot el își amintește: ,,Nu-l iubeam – eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, și semnul tipărit al literei mi se părea miraculos și de neatins”. Evocînd momentul în care Nicolae Labiș a recitat poezia ,,Moartea căprioarei” în amfiteatrul Facultății de Filologie, Nichita scrie: ,,Cred că nu numai pentru mine a existat în acea secundă senzația gheții pe șira spinării. Într-un vers în care spunea că își șterge mîinile în sînge pe piept, el a făcut gestul de a-și șterge mîinile pe bunda înflorată. Absolut toți, automat, ca niște copii, ne-am uitat în clipa aceea la mîinile lui și la bundă, ca și cum și mîinile, și bunda ar fi fost pline de sînge” (Nichita Stănescu, ,,Amintiri din prezent”, Ed. Sport-Turism, 1985). Nichita era de părere că Labiș purta bunda ca o sfidare la adresa orașului. Scrie că atunci ar fi dat orice pe lume să fi fost el autorul acelei poezii și că nu putea crede că se poate scrie o poezie mai frumoastă decît ,,Moartea căprioarei”.

O fotografie din acei ani ni-l înfăţişează pe Nichita Stănescu cu capul aplecat puţin înainte şi privind în sus, drept în ochii noştri, cam în aceeaşi atitudine în care pozase şi Nicolae Labiş pentru fotografia sa de cea mai largă circulaţie. Însă nu este vorba doar de fotografii.

Unele dintre poeziile începutului sînt scrise în maniera vitalistă și frenetică impusă de Nicolae Labiş. Dar imitarea poetului din Mălini a durat puţin. Producţiile din acea perioadă rămîn însă un important document al biografiei spirituale a lui Nichita Stănescu şi vorbesc şi azi despre o dramă neştiută de nimeni, petrecută cu decenii în urmă în sufletul unui student blond de la Facultatea de Limba şi Literatura Română.

Mai tîrziu, ,,Îngerul blond” avea să scrie: ,,A venit toamna, cînd luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, și un dor de Nicolae Labiș mă cuprinde; și din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roșu mai mult.

Cine știe? Dacă i-o fi sete și va veni să-l bea?”.

Surse: Ziarulmetropolis.ro; antenasatelor.ro

87 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu

După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic în limba română.

Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti. Între 1952 şi 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Bucureşti, în anul absolvirii debutînd cu trei poezii în revistele ,,Gazeta literară” şi ,,Tribuna”. A publicat apoi volume ca ,,Sensul iubirii” (1960), ,,O viziune a sentimentelor” (1964), ,,Necuvintele” (1969), ,,În dulcele stil clasic” (1970), ,,Epica magna” (1978), ,,Opere imperfecte” (1979), ,,Noduri şi semne” (1982). De-a lungul vieții, Nichita a luat premiul Uniunii Scriitorilor, premiul Herder şi premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române. Poetul a murit la 13 decembrie 1983, la vîrsta de 50 de ani, după o criză hepatică.

Poetul, despre el însuși ,,Acum, aproape la 50 de ani, am 1,84 înălţime, 110 kg - fluctuant, cu 5 kg în plus sau în minus. Părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, cap rotund, sprîncene groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus- puţin lungită, ca să nu mi se vadă cioturile dinţilor, bărbia relativ pronunţată, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tînăr. Am picioare solide pînă la genunchi şi foarte nesigure de la genunchi la tălpi - moştenire de familie. Nu am un chip desensibil. Aş zice că sînt (cînd tac) mai degrabă urît sau mai precis antipatic. Cînd gîndesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feţei mi se schimbă brusc şi fluctuează după gînd, şi asta-mi explică de ce sînt atît de fotogenic în unele filme de tv, cînd sînt filmat vorbind sau gîndind. Am o voce nici groasă, nici subţire.

Uneori neplăcută, alteori plăcută. Uneori sînt un bun orator. * Am un mare talent de a fi căscat şi împiedicat. Din această pricină, din căzături, am cîte un semn ba pe faţă, ba la umăr sau chiar cîte o ruptură la os. Sînt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcîndu-i pe toţi să declare că sînt de o robusteţe ieşită din comun. Dacă-i aşa, cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atît de des, chiar dacă mă vindec repede?! În fine, una peste alta, fac faţă. Din pricina timidităţii mele, pe care după 40 de ani nu am reuşit să mi-o înfrîng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bîlbîieli native mi-l exagerez uneori atît de mult, încît îl transpun întrun stil. * Nu am măsura lucrurilor decît după ce produc un fenomen. Nu sînt cîtuşi de puţin invidios şi, fără a fi un om foarte bun, sînt departe de a fi un om rău. Mai dreg busuiocul existenţial cu o vorbă de spirit. Prea puţini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. * Nu pun nici un preţ pe îmbrăcăminte. Cu cît e mai simplă şi mai decentă, cu atît mă face să mă simt mai bine în ea. * Citesc pe apucate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu. * Pot să nu mănînc cu zilele şi pot mînca o zi întreagă. Pot să nu fiu îndrăgostit o zi, dar pot să fiu îndrăgostit un an, cînd dragostea părăseşte grafia trupului. Dispare complexul mediocrităţii fizice şi apare cîmpul verde cu un cal alb”.

(Extrase dintr-un interviu acordat lui Aurelian T. Dumitrescu, în 1982)

6

Vineri, 8 mai 2020

Polemici«Controverse

Declarație de avere Cînd ne naștem, destinul ne dă în dar Cupa vieții – cleștar. În ea adunăm - picătură cu picătură – Speranță, Iubire, dar și ură că nu putem să umplem Cupa doar cu vise în aur poleite.

Noua Putere vrea declarații de avere, pentru a ști cu ce s-a ,,pricopsit” fiecare individ. Disciplinată, am declarat de îndată că averea mea e UN CAL VERDE CU COPITE DE ARGINT. Am trecut că era hrănit cu stele și adăpat cu albastrul sidefat, avînd mereu în miere botul înmuiat.

De la un timp, însă, bătut de vînt, Calul meu verde cu copite de argint s-a rătăcit în labirint. M-am lovit de crudul adevăr că l-am pierdut, și viața mea a devenit un coșmar, ca pensionar, căruia nu-i vine a crede că a avut Calul verde.

Departe, în singurătate, simt clipirea lui din pleoape. Cu lacrima ce s-a prelins din ochii de tăciune-aprins, am pecetluit un sfîrșit. Bîjbîind prin labirint să găsesc o cărare, am zărit, la capătul lui, o lumînare. Încrezătoare că este ieșirea din labirint, am început să plîng cînd am văzut că aici nu-i decît un licurici. Calul verde cu copite de argint era Viața mea.

Privind pe micul ecran la declarațiile de avere ale ,,aleșilor”, nu-mi vine a crede că poți avea bijuterii ce ar costa un an din pensia mea, limuzine, 5-6 case, vile la munte și la mare, chiar și peste hotare, conturi bancare, elicopter, avion și cîte și mai cîte... ,,Ceașcă”, după cum a fost în batjocură poreclit ,,conducătorul iubit”, în sfînta zi de Crăciun împușcat, e destul de trist că a murit fără a ști că a fost păcălit. Cînd mergea în vizite, alimentarele goale erau umplute cu de toate; apoi, cînd pleca, marfa dispărea fără urme, în cîteva

secunde. Doar că el, ,,Ceașcă”, a lăsat moștenire o economie echilibrată, nici un leu datorie externă și rezerve valutare consistente. În schimb, datoriile externe din prezent vor fi plătite și de urmașii urmașilor noștri... În anii ’80 a început campania de plată a împrumuturilor, deși în paralel se realizau lucrări de mare anvergură, cum ar fi: Casa Poporului, Centrul civic, Canalul Dunăre-București, Centrala atomoelectrică de la Cernavodă și altele.

Poporul a îndurat anumite neajunsuri și impunerea unor restricții, care au determinat declanșarea evenimentelor din 1989. A urmat blocajul financiar premeditat, care a condus la închiderea întreprinderilor și aruncarea pe drumuri a angajaților. În perioada 1989-2001, numărul celor ,,disponibilizați” se apropia de 60%, iar nivelul de trai al pensionarilor se afla sub limita sărăciei, ajungîndu-se chiar la ,,contestarea” existenței lor. Se aștepta ,,ieșirea lor din sistem”, după cum spunea un fost președinte. Între o Românie adusă la sapă de lemn și statele bogate se duce o luptă inegală. Nu beneficiem de aceleași drepturi, adică sîntem marginalizați. În prezent, românii sînt dezmembrați de țara și de familiile lor. Democrația din școli a avut serioase efecte secundare: fumatul a fost legalizat, elevii îi servesc pe profesori cu țigări, iar cînd nu le convine vreo notă, își atacă dascălii cu gaze paralizante; elevii (nu doar băieții, ci și fetele) se bat între ei cu sălbăticie. Etc., etc.

Vine, însă, o zi cînd totul pare c-a fost vis. Viața și moartea sînt mînă-n mînă, ca să le unească puterea dumnezeiască. Iar cuvîntul IUBIRE îl înțelegi doar cînd ,,te fură” somnul de veci.

Bogați sau săraci, mai devreme sau mai tîrziu, cu toții adormim, punînd Stop Averii lui Iov! LILIANA TETELEA

Rudolf Valentino sau vina de a fi prea frumos (3)

Cu privire la ceea ce înseamnă pentru el femeia, Rudy s-a exprimat puţin. El a preferat să-şi trăiască părerile şi să se realizeze prin acele făpturi neprețuite, care sînt anumite femei. Nu sînt multe, şi nici toate nu au norocul să întîlnească în viaţa lor tulburarea supremă, neuitată, continuă, prezentă în orice eveniment al vieţii şi renăscînd, contrar tuturor părerilor, mai ales în momentele de uitare, în braţele venite să stingă o suferinţă, să aline un dor. Dintre bărbaţii rari, prin bărbătescul specific ce-1 purtau întrînşii şi care nu se caracteriza neapărat printr-un exces de vitalitate, Rudy a fost un exemplar preţios. Femeia a însemnat în viaţa lui aproape la fel de mult cît arta, pe care a iubit-o cu toată ființa lui. Din acelaşi jurnal, amintim: „Nataşa îmi spune: Simt că te gîndeşti la ploaia de afară, pe care sînt sigură că o compari cu o femeie capricioasă. Îi răspund că nimic nu se poate compara cu o femeie, afară poate de flori, de Franţa şi de cîntece”.

Delicata comparaţie a lui Valentino, sinceră, pentru că o adresa femeii lui într-un moment de mulţumire sufletească, e semnificativă pentru tot ceea ce a făcut în scurta lui viaţă, în acel ingrat domeniu ce aparţine femeilor. Feminitatea îl revendică fără restricţii, erou fără teamă, pentru că întotdeauna a îndrăznit, ştiind că frumuseţea curajului acoperă impertinenţa atacului. În inima femeilor, dintre care unele au preferat să se sinucidă după moartea lui, statuia ecvestră a lui Rudy trăeşte vie, ca o speranţă în care mai crezi şi pe care o doreşti resuscitată cu alt chip de om.

Mort la 32 de ani, în secolul nostru de telegrafie fără fir în care timpul nu mai are sensul de altă dată, Valentino a lăsat mulţi admiratori. Am consemnat, cu acest trist prilej, o mai veche părere a noastră, rămasă neschimbată. N-a murit un mare artist. Cu toate acestea, arta lui prezintă interes nu atît prin ceea ce el a realizat, cît prin existenţa ei, în artist. Dovada afirmaţiei noastre o găsim în inegalitatea cu care și-a creat eroii interpretaţi, cărora le-a dat o viaţă gradată diferit, ca intensitate, dar întotdeauna în raport direct cu priceperea

regizorului care l-a dirijat, Cu alte cuvinte, Valentino era un element în devenire, ce nu atinsese culmea împlinirii artistice, dar care era pe drumul cel bun. A murit, deci, un artist ce putea să devină mare. Frumuseţea lui Rudy n-a fost din categoria frumuseţilor banale. Ea a însemnat mai mult o valoare cinematografică, deoarece ecranul îi dădea acel contur plastic, care dă cuvîntului fotogenie înţelesul ce scapă majorităţii oamenilor.

Compoziţia de linii şi planuri a figurii sale amintea cu insistenţă chipul unui Buda, sau feţele statuilor primitive.

Cineva nota că Valentino, atunci cînd vorbea, nu mişca decît buza inferioară, asemeni japonezilor sau chinezilor, care dau iluzia că poartă o mască. Aidoma lor, fața lui Valentino părea lipsită de mișcare, de o serenitate ciudată. Dar această aparenţă de linişte ascundea secretul unei mari puteri de animare. Amintiţivă cu toţii de momentul acela aşteptat de spectatoare, cînd Rudy surîdea. Se lumina ecranul, se luminau sufletele femeilor din sala de cinema întunecată, se bucurau și însoţitorii uitaţi ai acestora.

Ca şi dragostea, arta însemna pentru el viaţa. Într-o scrisoare adresată unui amic, Rudy nota: ,,Simt că arta ecranului este o mare artă. Minunatele posibilităţi ale acestei arte sînt încă departe de a fi atinse, şi mărturisesc că cea mai mare dorinţă a mea este să apar în filme care ar aduce ceva nou în arta tăcută”.

Iubitor al frumosului în artă, Rudy a purtat în suflet ecoul ei şi în viaţă. Locuinţa lui era una din cele mai rafinate. Haine de interior, nenumărate, toate în culori liniştite, scrisori cîte vreţi, din toate părţile lumii. Flori nu erau; în schimb, fructe de toate felurile. Curtezan unic, ştiind să privească, să se încline, să conducă, să sărute, în fine, să seducă o femeie ca nimeni altul, artist preţuit de întreaga lume, nu se putea ca toate acestea să nu-i întărească convingerea asupra propriei valori și, în acelaş timp, să-l facă să accepte imaginea pe care distanţa o proiecta deformată, ca o oglindă bizară, în mintea oamenilor care-1 priveau şi-i urmăreau mişcările. Din epoca realizării filmului ,,Monsieur Beaucaire”, datează

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Rug din vis

Doamne, ține-mă în brațe Cum ai ține un copil, Și cum ramu-și ține visul: Dulcea floare de april.

Doamne, ține-mă în brațe Lacrima-mi de foc îți spune, Și cu roua milei Tale Săvîrșește o minune.

Doamne, ține-mă în brațe Să rămîn pe-a vieții cale Ca o floare de lumină Din Grădina Maicii Tale.

Doamne, iată, pentru lume Aprind candela-n cuvinte Și rămîn lipit de Tine Precum pruncul de părinte.

Ilarion Boca, 3 aprilie 2020

această relatare, care vine în sprijinul unei asemenea opinii: „Odată, în automobil cu soţia sa Nataşa şi cu Lois Wilson, prima vorbea entuziasmată de jocul lui Lowel Sherman, care interpreta rolul lui Ludovic XV. Ea insista îndeosebi asupra unei scene pe care acesta o jucase în acea după amiază, în opinia ei, cu mult talent.

Rudy asculta cu răbdare avalanşa de complimente care cădea asupra altuia. Imediat ce se făcu tăcere, cu un ton dulce, zise: Nataşa, ştii oare că şi eu joc în acest film?”.

Pentru cealaltă parte a afirmaţiei noastre, cităm cuvintele lui Valentino: „Sînt foarte fericit de ocazia pe care mi-o oferiţi de a mă face cunoscut publicului francez (care îmi este în mod special drag, pentru că descind din mamă franceză), sub o faţă mai avantajoasă, dar cu atît mai simplă şi mai adevărată, cu cît e mai depărtată de aceea care mi-e adesea împrumutată, fără voinţa mea. Şi vă voi rămîne îndatorat dacă, graţie dvs., omul care mă străduiesc să fiu şi care este foarte deosebit de acela pe care şi-l închipuie unii, ar putea să dobîndească stima tuturor acelora care cred că un artist de cinema este altceva decît o elegantă marionetă şi că adevăratul său merit începe atunci cînd încearcă să realizeze pe ecran, cu concursul colaboratorilor săi artistici, acea sinteză a tuturor artelor, care este cinematografia, aşa de bine numit, prima oară pare-se, în Franţa, A şaptea artă”.

Acesta a fost Valentino, şi nu acela pe care presa de scandal din Statele Unite caută să-l evoce, publicînd că, în urma lui, au rămas 8 automobile, 5 cai, 1 yacht, 12 cîini, 40 de haine, 50 de perechi de ghete, 300 de cravate, 50 de pălării şi 2.000 de cămăşi.

Se mai aminteşte de 1.000 de scrisori primite de la admiratoare: fete, doamne din aristocraţie, servitoare, negrese, călugăriţe, şi chiar de la o prinţesă aparţinînd casei domnitoare germane.

Cu Valentino, dispare amorezul lumii, speranţa tuturor femeilor, visul lor de un ceas. Dispare o frumuseţe ce o amintește mai mult pe aceea a unui zeu grec, decît una modernă. Don Juan n-a murit. El renaşte din timp în timp, ca apoi să moară iar. Cu Valentino, Don Juan şi-a încheiat poate cariera modernă. Dar viaţa nu se isprăveşte aici.

Sfîrșit MÉNALQUE (Almanahul ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, 1927)

RM

Vineri, 8 mai 2020

File de istorie Avram Iancu, Tribunul moților și Erou al neamului românesc

Anul acesta, la 10 septembrie, comemorăm 148 de ani de la trecerea în eternitate a lui Avram Iancu, fruntaș însemnat al Revoluției de la 1848 din Transilvania, conducător al moților, tribun al poporului, om politic și diplomat, comandant militar și strateg, supranumit ,,Craiul munților”.

Născut în anul 1824 în satul moțesc Vidra de Sus, din Munții Apuseni, Avram Iancu a dovedit, de copil, o minte isteață. Trăind în locul legendar al Apusenilor, unde faptele lui Horea erau vii în inimile moților, se naște în el dorința de libertate și sentimentul datoriei de a lupta pentru dobîndirea ei.

S-a socotit urmaș al Stegarului de la 1784 și ,,nepot” al lui Horea.

Citirea și scrierea le deprinde în limba română, în satul natal, de la dascălul Mihail Gomboșiu, un țăran ceva mai luminat decît semenii săi. Se mută apoi la altă școală primară, avînd un număr mai mare de elevi, în comuna Neagra, destul de apropiată de Vidra. Pe Avram Iancu îl întîlnim, apoi, la Cîmpeni (1834 sau 1836), unul din tîrgurile moțești însemnate alături de Zlatna, Abrud și Baia de Arieș. Aici, Avram învață cu alt vrednic dascăl, Moise Ioanette, cititul și socotitul, istoria și geografia, cîntul și desenul. Dovedindu-se foarte bun la învățătură și la insistențele tatălui său, este trimis la gimnaziul din Zlatna. Faptul că aici era principalul centru aurifer și Avram Iancu cunoaște comportarea funcționarilor imperiali față de țăranii care duceau tot greul muncii, îl determină pe copilul de 13-14 ani să fugă și să se întoarcă acasă.

La insistențele hotărîte ale tatălui său, Avram Iancu învață sîrguincios și obține rezultate strălucite. În vacanțe, era alături de părinți și frați la muncile agricole și gospodărești, se îmbracă în straie sătești și participă la obiceiurile străbune.

După absolvirea gimnaziului, devine student la Liceul academic din Cluj (1841), la Facultatea de Filozofie și la cea de drept (care abia se înființaseră) cu dorința de a deveni avocat. Credința lui Avram Iancu era că prin cunoașterea legilor putea fi de folos poporului obidit.

La Liceul academic piarist din Cluj, Avram Iancu urmează clasa superioară de ,,umanități”(1841), apoi cursurile secției de filozofie, absolvind două clase (1842-1843), și continuă dreptul (1844-1846). Acest centru fusese frecventat de mulți dintre cei care deveniseră cărturarii și luptătorii pentru luminarea și libertatea românilor: Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Aron Pumnul ș.a.

Dar acești ani au coincis și cu ofensiva maghiară în Transilvania, împotriva românilor și a limbii române. Nobilimea maghiară, întrunită în dietă la Cluj (1842), a hotărît introducerea neîntîrziată a limbii maghiare în toată Transilvania, ca limbă oficială, deci maghiarizarea școlilor românești medii. În aceste condiții, studenții români din Cluj, în rîndul cărora Avram Iancu a jucat un rol însemnat, au luptat pe toate căile (întruniri, presă) pentru apărarea naționalității și limbii române. Foaia studențimii din Cluj era socotită ,,pîrga dezvoltării literare și naționale” a tinerimii academice clujene.

Avram Iancu absolvă cursurile universitare cu ,,cele mai excelente atestate” și se simte îndreptățit a aspira la un post de avocat practicant. În anii 1847-1848, îl întîlnim pe Avram Iancu în calitate de cancelist la Tîrgu Mureș, adică practicant la Tabla regească (Curtea de Apel a Transilvaniei), care cuprindea vreo 200 de canceliști: români, maghiari, sași. Românii aveau peste 30 canceliști, mai mulți ca niciodată pînă atunci.

Revoluția îl găsește pe Avram Iancu implicat în continuare în lupta pentru drepturile românilor.

Este prezent la Adunarea de pe Cîmpia Libertății de la Blaj (3/155/17 mai 1848), apoi, în întreaga perioadă de desfășurare a acțiunilor revoluționare, Avram Iancu este conducătorul suprem al cetelor de moți.

Sub înrîurirea lui Nicolae Bălcescu și a lui Cezar Bolliac, se realizează înțelegerea între revoluționarii români și cei maghiari, înțelegere tîrzie, în vederea rezistenței comune împotriva ofensivei imperiale habsburgice. Dar împăratul de la Viena cheamă în ajutor trupele țariste și înfrîng, la Șiria pe Mureș (13 august 1849), forțele revoluției.

După înăbușirea revoluției, Curtea de la Viena răspunde, numai în parte, cererilor românilor transilvăneni. Conform Constituției lui Frantz Iosef (martie 1843), abia la Dieta de la Sibiu (1863) românii sînt recunoscuți ca națiune a Transilvaniei, și la sfîrșitul acestui an ia ființă o mitropolie ortodoxă.

Dezamăgit, Avram Iancu a intrat imediat după revoluție în conflict cu puterea imperială de la Viena.

Este întemnițat la Alba Iulia, în aceeași închisoare în care stătuseră Horea, Cloșca și Crișan. Eliberat în anul 1852, se întoarce în satul natal. Deprimat și bolnav, rătăcește ani în șir prin munți. Moare la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, și este înmormîntat la Țebea, sub gorunul lui Horea.

Rolul lui Avram Iancu apare deslușit în cercetarea atentă a documentelor și a faptelor sale, la care trebuie adăugat și caracterul său ferm, de o mare duritate și rezistență, de o loialitate ireproșabilă și de o sensibilitate neobișnuită față de nevoile țării și ale neamului său. Este cel mai însemnat conducător al moților, pentru drepturile cărora a luptat neîncetat.

7

Viața lui Avram Iancu s-a contopit organic și ea nu poate fi despărțită de cauza moților și a întregului popor. Legătura cu moții și cu Apusenii scoate în evidență cele două mari virtuți ale lui Avram Iancu, de conducător și strateg militar, dar și de orator (care știe prin rostirea cuvîntului să pătrundă în sufletul moților și să-i influențeze în luptă). Este, în ambele cazuri, mai mult decît un stegar, este ,,tribun al poporului”.

La Blaj vorbește pe limba poporului, se face înțeles și, deci, auzit: ,,Uitați-vă pe cîmp, românilor!

Sîntem mulți ca cucuruzul brazilor, sîntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi!”. În perioada de după Blaj și după adunarea românilor din Banat (iunie 1848), condusă de un alt mare fruntaș pașoptist, Eftimie Murgu, regimentele austriece sînt învinse de revoluționarii unguri, care ocupă o bună parte a țării, timp în care sînt împușcați și spînzurați zeci de țărani români și o serie de cărturari. Dar ungurii n-au putut pătrunde în zona Munților Apuseni. Aici, au stat de pază moții organizați de Avram Iancu și de învățătorul Ion Buteanu. În luptele de la Abrud, Fîntînele, Ponorul, ungurii sînt înfrînți și respinși. Iancu a fost sufletul rezistenței, deținînd comanda supremă asupra tuturor cetelor de moți.

Conform unei concepții strategice ce putea da roade, Avram Iancu organizează cetele de moți după sistemul legiunilor romane, cu prefecți, tribuni, centurioni. Munții Apuseni au rămas o cetate de piatră neînvinsă.

Imaginea generată de Avram Iancu în rîndul contemporanilor săi continuă să exercite o influență puternică și după moartea sa, concretizînd mai bine rolul istoric, moștenirea sa. Aprecierea pleacă tot de la structura intimă a lui Avram Iancu (personalitate complexă și de excepție), de la trăsăturile sale morale și de la spiritualitatea sa.

Judecate astfel lucrurile, Avram Iancu a fost un om politic clarvăzător, vizionar, care a subordonat în cel mai înalt grad propria ființă cauzei țării și poporului său. Din acest punct de vedere, el este un exemplu de jertfă. Poate fi socotit și diplomat.

Diplomația sa diferă de cea a domnilor și a oamenilor politici români care au condus destinele neamului și se apropie mai mult de aceea promovată de Horea, Tudor Vladimirescu și Bălcescu, o diplomație fără compromisuri, ci doar a înțelegerii momentului, cînd trebuia să ia o hotărîre necesară salvării cauzei.

Așa trebuie apreciată atitudinea lui Avram Iancu de colaborare tîrzie (nu din vina sa) cu revoluționarii maghiari conduși de Kossuth Lajos. În istoria Românilor, Avram Iancu rămîne un simbol: acela de ,,Tribun al poporului”. Dar intră și în legendă, așa cum numai oamenii de excepție reușesc să o facă. Legenda s-a țesut nevăzută pentru omul care, orator fiind, a rostit cel mai scurt discurs îndemnător: ,,No, hai!”. Cel care, cu mintea rătăcită, a cutreierat prin munți și a rămas, pe drept, Craiul munților.

Avram Iancu rămîne nepieritor și prin cîntecul veșnic viu: ,,Iancule mare, Iancule tare,/ Cu noi să fii,/Tu ocrotește și însuflețește/ Pe ai tăi fii!”.

Ing. MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

Înmormîntarea lui Avram Iancu

Bibliografie : 1. Mihalache, Marin – ,,Avram Iancu, erou al cauzei naționale”, București, Editura Libra, 1992 2. *************** - ,,Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului”. Volumul al II-lea, București, Editura Geneze, 2000

8

Vineri, 8 mai 2020

RM

Polemici«Controverse Lacrimi pentru un înger - Clara Mărgineanu Nu vă mai suport!

Titlurile seci aruncă în fața cititorilor realitatea crudă: ,,A murit poeta și jurnalista Clara Mărgineanu”. Avea 47 de ani, iar frumusețea ei nu a scutit-o de suferința unei boli cumplite, ca un purgatoriu prin care acest sufet minunat trebuia să treacă. În memoria Clarei Mărgineanu, filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România scrie un text sărac prin care ,,anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a distinsei poete și realizatoare TV Clara Mărgineanu - a publicat 10 volume de poezie și a obținut numeroase premii pentru jurnalism cultural”. ,,Prin dispariția Clarei Mărgineanu, literatura noastră suferă o dureroasă pierdere. Dumnezeu s-o odihnească”, scrie U.S.R. În schimb, pe paginile de socializare – mai ales pe pagina sa de Facebook - apar multe texte superbe, ale celor care au cunoscut-o sau ale unor iubitori de poezie sau presă culturală. ,,Frumoasă, talentată, deșteaptă, arzînd ca o flacără, elegantă, Clara Mărgineanu a fost jurnalist cultural la Televiziunea Română, care a trădat-o și pe ea, cum a trădat pe mulți”, scrie ,,Mișcarea de rezistență”. ,,A suferit, s-a ridicat, a luptat cu nedreptăți, a iubit viața, a iubit poezia, a supraviețuit. Pînă cînd bucățica de om, dar muntele de talent Clara Mărgineanu a avut de luptat cu o boală necruțătoare”.

Am cunoscut-o pe Clara acum 28 de ani, la cotidianul ,,Universul Românesc”, unde începuse o colaborare, fiind adusă de omul de cultură Gelu Negrea – actualmente unul dintre cei mai importanți exegeți ai lui Caragiale.

De o frumusețe cu totul specială, plăcută, veselă, spirituală, dezinvoltă, tînăra de nici 20 de ani dădea impresia unei unicități… a unui călător care pășea atît în lumea ta, cît și într-o alta… acea dualitate a artistului adevărat, a cărui inspirație vine dintr-un spațiu numai lui accesibil.

Pe site-ul ,,Mișcarea de rezistență” apare o informație copleșitoare – ,,Acum o lună, Clara făcea un apel de pe patul de spital: avea nevoie de sînge”. „Nu v-am împovărat niciodată povestindu-vă despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință. Am încercat să vă ofer poezii, cîntece, cărți. Acum, însă, sînt într-o situație-limită. Am nevoie urgent de transfuzii cu sînge și aștept de cîteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea”, scria Clara Mărgineanu. Într-una dintre ultimele postări, datată 1 aprilie, Clara Mărgineanu scria: ,,Cîndva, am suferit în această viață și pentru că nu am avut frați sau surori. Cînd am scris volumul Pariu pe prietenie, la sfîrșitul anilor ʼ90, am înțeles ce mare șansă este să îți poți alege marea familie pe criterii de credință, emoție, empatie, spiritualitate și vibrație comună. De trei zile, privesc cum trupul meu, pentru a supraviețui, se hrănește cu sîngele unor oameni pe care poate îi cunosc, poate nu. Pe unii dintre aceștia e posibil să nu îi întîlnesc niciodată. Așa cum nu voi afla niciodată cîți frați și surori de sînge am. Sentimentul acesta este cît un poem rupt

din inima Cosmosului. Nu mai știu cuvinte de mulțumire. Fiți binecuvîntați, dragii mei, Dumnezeu vă zîmbește - și ne învață lecții esențiale care justifică suferința și dansează cu frica de moarte”, scria Clara, de pe patul Spitalului Colțea. ,,Inima mea vă face o plecăciune!”.

Plecată la cele veșnice chiar în ziua arătării Domnului, în Duminica Tomei, Clara scria una dintre cele mai impresionante poeme ale trecerii – un mesaj dintre vieți.

Dragoș Dumitriu

Am fost, cîndva, altă femeie În cîrciuma dintre ruine şi balalaica este beată În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată Am fost, cîndva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.

Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest,

imperial, albastru Mă strigă ireal, pe nume, îmi sînt şi boltă şi hotar E poate un destin cu har care îmi mîngâie dezastrul Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Poate-i un sfînt care coboară cu mine-n cîrciuma uitată Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare

de-altădată Am fost, cîndva, altă femeie care-şi dorea să fie eu S-a frînt coloana verticală a unui ev, în care plîng Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi, Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adînc Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Rămîne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd, Rămîne lacrima trufiei, peste absenţa necesară Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris,

îl văd Femeia veşnic amînată va obosi să fie eu.

Clara Mărgineanu

Nu știu alții cum sînt, poate că acceptă, sau poate că aceasta le este menirea, dar eu m-am săturat ca alții să decidă pentru mine, pentru familia și prietenii mei. M-am săturat să le ascult minciunile, să văd cum își găsesc scuze.

M-am săturat să văd că toți îmbuibații, care au făcut averi pe spatele acestui popor inert, au amanetat viitorul copiilor noștri pentru asigurarea viitorului copiilor lor. M-am săturat să cer clemență de la extensiile lor în economie, să îmi cer mereu scuze pentru că nu mă ridic la nivelul legilor imbecile pe care le-au emis.

Mi-au distrus poate chiar viața, așa cum au distrus viețile multora. Ne-au mințit, ne-au făcut să ne fie frică într-o lume în care ei se cred mai-mici sau mai-mari Dumnezei. Ne-au distrus credința, ne-au îngenuncheat, ne-au adus la stadiul de legume numai bune de închis în case și de condamnat la sărăcie. M-am săturat să îi mai ascult, să îi mai validez cu atenția mea.

Minciuni, minciuni, minciuni, ani, zeci de ani de minciuni. Ei, nenorociții pe care îi creditați mereu în speranța că vă va fi mai bine, sînt, în fapt, aceeași gașcă de bandiți condusă de un permanent stăpîn.

M-am săturat să îi mai suport, m-am săturat de ei și de lașii care îi aplaudă și îi acceptă. Nu știu alții cum sînt, dar eu nu îi mai suport pe generalii care fac jocuri ascunse, pe politicieni - păpuși de paie sau gonflabile, pe cei care îmi dau lecții de moralitate cînd ei înșiși sînt putrezi în interior și duhnesc a moarte și a sărăcie. Nu știu alții cum sînt, poate că le place – unii poate că sînt mai curajoși, alții doar mai nebuni, unii lași stau în case, în timp ce majoritatea așteaptă o minune. Deci, nu știu cum sînteți voi, dar eu nu îi mai suport!

Dacă trebuie să murim pentru ca viitorul țării să fie asigurat, poate că merită să facem asta. Dacă trebuie să fim umiliți și închiși, doar pentru ca peste un an, doi sau zece să se schimbe ceva în bine și viitorul nostru să fie prosper, merită să ieșim în stradă să fim umiliți, uciși, împușcați sau doar gazați. Dacă trebuie să ne sacrificăm pentru ca urmașii noștri să fie în siguranță, atunci merită cu prisosință să facem asta.

Nu îi mai suport pe bandiții care au distrus România, pe cei care se ascund în spatele unor instituții secrete și dirijează distrugerea țării prin intermediul imbecililor care ne mint zilnic la televizor. Nu îi mai suport pe acești trădători de neam, năpîrcile ce se hrănesc cu sîngele acestui popor, haita asta de hiene, așa cum nu îi mai suport nici pe cei care îi aplaudă, care trăiesc bine la umbra rînjetului lor otrăvit.

Toți sînt trădători, bandiți, hoți și foarte, foarte proști. Nu, nu îi mai suport!

Aș vrea să știe și ei asta. Să își strîngă Armata să îi apere, să pună Miliția să ne aresteze, să își asmută procurorii să ne încătușeze, să ordone presei să ne umilească, iar Serviciilor să ne ucidă. Dar tot nu îi mai suport, tot nu mai accept ca viața mea să depindă de trădările, prostiile și hoțiile lor.

RM

9

Vineri, 8 mai 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (41) Reîntoarcerea în patrie (3)

Mareşalii care au defilat trec sus pe Mausoleu, iar generalii trec în tribuna lăsată liberă între Mausoleu şi tribuna noastră.

După trupele celor zece fronturi, trece Marina, apoi academiile şi şcolile militare, trupele motorizate, artileria de toate calibrele, katiuşele, tancurile. Privirea îmi este atrasă la un moment dat de o formaţie militară care poartă o mulţime de drapele. Sînt drapelele hitleriste capturate. Aceste trofee au fost apoi aruncate jos, în faţa Mausoleului lui Lenin. Înainte de a se termina parada, l-am văzut pe I.V. Stalin, care a arătat cu mîna spre tribuna în care ne aflam. După cîteva minute, mareşalul Jukov și un general au coborît în mijlocul nostru şi s-au întreţinut cu noi. Am considerat aceasta ca un meritat gest de atenţie pentru ţara şi armata noastră. Printre altele, sîntem anunţaţi că vom fi primiţi în audienţă specială de către ,,generalissimul” Stalin, la Kremlin. Întîlnirea cu Stalin a avut loc într-o sală imensă. Dintre participanţi am remarcat imediat pe mareşalii Jukov, Rokossovski, Budionîi, Tolbuhin, Malinovski, pe generalii Antonov, Susaikov şi alţii. Pe mulţi dintre ei îi cunoscusem de pe front. Dăm mîna apoi cu mareşalul Tolbuhin şi cu generalul de armată Antonov, şeful Marelui Stat Major.

Stalin este de statură mijlocie, dar plin la corp, cu părul încărunţit, faţa smeada, mustăţi mari pe buze, sprîncene stufoase. Poartă pantaloni de gheată, veston simplu de culoare gri, încheiat la gît. Pe veston are prinsa Steaua de Aur – erou al Uniunii Sovietice.

Amabil, ne invită apoi să luăm loc pe scaune, la aceeaşi masă. Ne urează bun sosit. Traducătorul, un maior sovietic, este vădit emoţionat. Vorbeşte o românească perfectă. Generalul Răşcanu aduce salutul poporului, guvernului şi armatei române. Stalin mulţumeşte, după care ne-am întreţinut cordial, el făcînd remarca următoare: ,,Armata română s-a bătut bine”. La sfîrșitul întîlnirii ne-am luat rămas bun de la toţi cei prezenţi. ,,Generalissimul” ne-a condus pînă aproape de ieşire...

Clipe deosebit de emoţionante ne-au prilejuit apoi reîntîlnirea cu bravii noştri ostaşi care, în lunile iulie şi august 1945 se reîntorceau în ţară încununaţi cu laurii victoriei. În acele zile, împreună cu ministrul de Război şi cu comandanţii celor două armate române, am participat la întîmpinarea unităţilor care veneau victorioase de pe cîmpurile de bătălie. La Arad am asistat la primirea Armatei 1, iar la Oradea – a Armatei 4.

Deşi obosiţi şi chiar epuizaţi în urma luptelor şi a marşurilor lungi, ostaşii aveau o ţinută mîndră, demnă. Ţin să mărturisesc că puţine clipe din viaţa mea le-am trăit cu o intensitate atît de profundă ca în acele zile. Cînd am zărit primele rînduri ale bravilor noştri ostaşi, mi-a trecut prin tot corpul un fior, ca un curent electric.

Trăisem să văd unul din cele mai înălţătoare evenimente din viaţa oştirii pe care o slujisem zeci de ani – defilarea celor două armate române care se înapoiau dintr-o campanie care avea să rămînă înscrisă cu litere de aur în glorioasa noastră Istorie. Simţeam în acele clipe o mîndrie deosebită că sînt român, că mă număram şi eu în rîndurile sutelor de mii de fii ai poporului nostru care au luptat cu arma în mînă împotriva fascismului. Aceeaşi mîndrie o citeam pe feţele tuturor celor ce defilau prin faţa noastră. Ostaşii aveau o ţinută cu adevărat ostăşească, băteau pasul atît de puternic, de ziceai că sînt la o paradă pentru care s-au pregătit luni în şir.

Acest tablou minunat mi-a readus în minte felul în care Alexandru Vlahuţă descria întoarcerea oştilor româneşti, care în 1877–1878 se înfruntaseră pe viaţă şi pe moarte cu trupele otomane. „Rărite erau rîndurile – spunea Vlahuţă –, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji care văzuseră moartea aşa de aproape strălucea o lumină dumnezeiască; toată lumea se

descoperea cu respect înaintea lor pe străzile oraşului, flori li se aruncau din balcoane, şi ochii se umezeau de lacrimi privindu-i – lacrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. Ei aduceau cu dînşii, din tăbiile Griviţei şi ale Plevnei, cele mai scumpe trofee, cu care s-a putut vreodată mîndri o armată victorioasă – slava şi neatîrnarea patriei lor”.

Cîtă asemănare între acea ce a scris Vlahuţă şi ceea ce vedeam şi trăiam noi în acea vară a anului 1945! Şi oştenii de la „77” ca şi cei pe care în vara lui „45” îi priveam defilînd se bătuseră pentru aceeaşi cauză nobilă și dreaptă – neatîrnarea patriei, dobîndirea şi redobîndirea independenţei. Militarii care luptaseră cu atîta vitejie pe frontul antihitlerist reînviaseră peste decenii faptele de bravură ale înaintaşilor lor. Ei adăugaseră noi cununi de lauri la gloria poporului român şi a armatei sale.

Cu prilejul întîmpinării oştilor româneşti care se întorceau victorioase de pe frontul antihitlerist, am avut cinstea să rostesc o scurtă cuvîntare. Ea a fost intitulată sugestiv „Veniţi, viteji!”. Redau în cele ce urmează textul acelei cuvîntări: „Sînteţi de mult aşteptaţi. Voi aţi avut de luptat începînd de la 23 August 1944 cu un duşman aprig, pe care l-aţi răpus prin lupte dîrze. Aţi trecut Mureşul şi munţii care v-au stat în cale! Aţi răsturnat frontiera nedreaptă şi aţi eliberat Transilvania de nord! Aţi trecut Tisa, luptînd adesea prin bălţi blestemate şi aţi mers mai departe, contribuind la eliberarea Ungariei de sub jugul horhtyst şi al hitlerismului. Întinzînd o mînă frăţească de ajutor, aţi contribuit la alungarea hitleriştilor din ţara prietenă Cehoslovacia.

Voi nu v-aţi cruţat viaţa, nici sîngele, nici timpul vostru. Aţi îndurat cele mai grele suferinţe pe o iarnă aspră şi un teren greu. Toate acestea nu v-au înspăimîntat; lăsînd de strajă mormintele vitejilor pe pămînturi dezrobite, aţi mers înainte, avînd în minte imaginea Patriei; aţi înfrînt pe duşman şi aţi contribuit la victoria finală. V-aţi făcut datoria deplină şi acum vă întoarceţi mîndri, cu frunţile sus, cu laurii victoriei, admiraţi de toţi amicii şi de întregul nostru popor, care vă aşteaptă cu nespusă dragoste şi dor.

Veniţi, viteji! Drumul vostru la înapoiere este un triumf. Răsplata voastră va fi demnă de faptele voastre.

Voi veţi clădi alături de cei rămaşi acasă România democrată, liberă şi puternică de mîine. Să trăiţi...”. În fine, acum, la sfîrşitul acestor însemnări vreau să mai reproduc şi părţi din ordinul de zi nr. 331, din 30 iunie 1945. Fac aceasta pentru că ele constituie, după opinia mea, cea mai completă încheiere a amintirilor mele din perioada războiului antihitlerist. „După un război lung, greu şi plin de sacrificii am cîştigat VICTORIA de la 9 Mai 1945... Actul istoric de la 23 August 1944 ne-a deschis drumul firesc al istoriei noastre. Luptele eroice, sacrificiile Armatei Române, efortul făcut de întreaga ţară, ne-au adus adevărata libertate. Vremurile de adîncă prefacere pe care le trăim şi pregătirea tratatului de pace ne impun încă sarcini din cele mai grele. Eforturile noastre trebuie să fie la înălţimea sacrificiilor făcute pe cîmpurile de luptă. Înainte de a păşi la lucrul constructiv, gîndul nostru trebuie să se îndrepte către eroii căzuţi şi care ne-au dat atîtea măreţe exemple de virtuţi ostăşeşti şi civice, către armatele care au luptat pentru libertatea noastră, pentru dezrobirea Transilvaniei, pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei din ghearele hitlerismului și care, după atîtea sacrificii, gîndesc acum la viitorul patriei noastre.

Trebuie să facem faţă clauzelor armistiţiului, dar pentru aceasta trebuie să muncim.

Armata are datoria sfîntă să apere independenţa, siguranţa şi hotarele ţării, ordinea statului nostru democrat, sub scutul căruia se vor putea dezvolta instituţiile care contribuie la ridicarea poporului român.

Armata trebuie să se dezvolte într-un spirit nou.

Armata democrată aparţine poporului şi este în slujba poporului şi a intereselor lui.

Armata guvernată de legi, virtuţi militare şi civice va fi educată în concordanţă cu interesele poporului

Ștefan Burileanu, mehedințeanul care a inventat tunul antiaerian Un mehedinţean a inventat tunul antiaerian care îi şi poartă numele. De asemenea, este autorul proiectului pentru construcţia afetului la ţevile tunurilor cu calibru de 150 mm şi obuzelor de 120 mm, folosit în primul război mondial în luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti din anul 1917. Ştefan Burileanu s-a născut la 10 ianuarie 1874, în localitatea Burila Mare judeţul Mehedinţi. Începe cursurile primare în Municipiul DrobetaTurnu Severin, apoi le continuă la Liceul Militar din Craiova. Se înscrie la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti. La scurt timp, Ministerul de Război îl trimite la studii în Franţa, unde, cu rezultate deosebite, trece Bacalaureatul şi se înscrie la Politehnică din Paris. În 1894, la absolvire, cu titlul de inginer, este admis la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu de la Fontainebleau și face, în continuare, studii de matematică şi metalurgie. În 1902, obţine la Sorbona titlul de doctor. Revenit în ţară este numit profesor la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină. Timp de aproape 3 ani desfăşoară o rodnică activitate în învăţămîntul militar, contribuind la formarea a 14 promoţii de ofiţeri. În timpul războiului pentru reîntregirea neamului, se remarcă, în mod deosebit, ca inginer inventator în domeniul artileriei. Este autorul proiectului pentru construcţia afetului la ţevile tunurilor cu calibru de 150 mm şi obuzelor de 120 mm, întrebuinţate cu succes în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti din anul 1917.

Proiectează şi conduce construcţia tunului antiaerian de 57 mm cu tragere rapidă, faimosul „tun Burileanu”. Concomitent se ocupă de fabricarea de focoase antiaeriene cu durată mare de ardere (1916), invenţie pentru care a fost distins cu premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române.

La 10 mai 1918 este avansat la gradul de general de brigadă. În 1920 este numit director general al Direcţiei a II-a din Ministerul de Război. Trece în rezervă în anul 1933 cu gradul de general de divizie. În anul 1935 este ales membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de Geniu.

A lăsat o operă memorabilă în domeniul matematicii aplicate, balisticii şi metalurgiei. O lucrare de-a sa, „Probabilităţi de tir”, publicată la Paris, a fost folosită de către ofiţerii francezi pentru calcularea tragerilor de artilerie în marile confruntări de la Verdun, din anul 1916. Pentru opera sa ştiinţifică guvernul francez i-a acordat înalta distincţie „Cavaler al Legiunii de Onoare”. În țară, a fost decorat cu Ordinele „Steaua României” şi „Coroana României”. A fost ofiţer de elită al armatei române. Ștefan Burileanu a încetat din viaţă în 1951, în Bucureşti.

Sursa: CAFENEAUAPOLITICA.RO român. La formarea unei armate puternice trebuie să contribuie instituţia însăşi, prin pregătirea cadrelor şi a comandanţilor, prin completarea şi închegarea cunoştinţelor fiilor poporului, care vin sub drapel... Un capitol deosebit de important îl constituie disciplina.

De asemenea, trebuie să se dea o atenţie deosebită educării virtuţilor militare, a onoarei, lealităţii şi, în special, a patriotismului fierbinte”.

Ostaşii acestei brave armate – cărora le dedic această carte – sînt braţ înarmat al poporului român, pavăză de granit a țării, apărătorii hotarelor sfinte ale patriei, ai suveranităţii şi independenţei noastre naţionale!

Sfîrșit Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 8 mai 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pe vremea cînd românii se gîndeau la țara lor...

P

ublicînd volumul ,,Nebănuita flacără a vieții.

Amintiri 1867-1952”, apărut în anul 2018 la Editura ,,Humanitas”, Anna Kretzulescu-Lahovary (1865-1964) a întregit seria lungă a memorialisticii feminine românești. În același timp, prin faptele de viață narate, emoția transmisă și expresivitatea limbajului, cartea, conținînd 420 de pagini și 34 de fotografii de familie, este și un roman în toată puterea cuvîntului. Despre scriitoarea Anna Kretzulescu-Lahovary se știau puține lucruri. Dar, după apariția acestor memorii, ea poate fi pusă în panoplia marilor personalități feminine, vlăstare din mai vechea noastră aristocrație. În comparație cu bărbații, se pare că doamnele și domnișoarele noastre s-au dovedit a fi mai harnice, cu simț de observație și cu o capacitate mare de analiză a oamenilor și a evenimentelor mai importante. Și dovadă stau notațiile intime, sincere și pasionante, care constituie ,,literatura cu blazon”, așa cum editurile au denumit această nouă specie. am de prin a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, tot mai mulți fii de boieri sînt trimiși la studii în Franța, Austria, Germania sau Anglia, constituind astfel adevărate colonii românești arondate marilor universități europene. Și, impresionați de civilizația occidentală, vor așterne pe hîrtie impresii care vor stîrni interesul generațiilor viitoare. Concomitent, se intensifică și călătoriile în Țările Române în scopuri comerciale, diplomaticești sau de plăcere. Căci curiozitatea de a cunoaște peisaje de vis este din ce în ce mai mare.

Ce-i drept, pe multe hărți scrie că Moldova și Țara Românească sînt provincii turcești în care nu ajunge trenul. Dar zvonul cum că pe acolo ar fi mulțime de femei frumoase, vinuri nemaipomenite și că farmecul Orientului depășește confortul Occidentului, îi face pe mulți străini să-și rezerve, din timp, locuri la diligențe. Moda aceasta a călătoriilor în Occident prinde și în rîndul femeilor, atingînd culmi nebănuite în perioada interbelică. Atunci se impun atenției generale nume de doamne și domnișoare mai ales de bună condiție. Excelent educate, ele se obișnuiseră deja cu spectacolele de teatru și muzicale, veșmintele moderne și restaurantele de lux din Iași și București.

Așa că momentul intrării în Paris, Viena, Londra sau Petersburg nu le mai produce nici o emoție. După lungi perioade în bibliotecile bucureștene, încet-încet, aveau să se distingă intelectuale strălucite precum Reginele Elisabeta și Maria, cumnatele Sabina Cantacuzino și Eliza Brătianu, verișoarele Anna de Noailles, Elena Văcărescu și Martha Bibescu, Nadejda Șterbey, Elena Procopiu, Anna-Maria Callimachi, Alice Călugăru și Alice Voinescu, fiziciana Elena Mărăcineanu, Jeni Acterian, Lena Constante, Ioana Berindei, Maria Cantacuzino, soția lui Gerge Enescu, Cella Delavrancea. Amintiri, fantasme, bucurii, tristeți... nna Kretzulescu-Lahovary era fiica unică a doctorului, diplomatului și omului politic Nicolae Kretzulescu și a Sofiei, născută Iacovenco. Șansa ei, sau poate neșansa, a fost să-și ducă existența, întinsă pe două secole. Cine dintre scriitorii noștri a mai trăit 99 de ani? Poate doar Șerban Milcoveanu sau Dan Coridaleu, contemporanii noștri, dacă ne aducem bine aminte. Cu excepția istoricului Neagu Djuvara, 102 ani, și a doamnelor Cella Delavrancea și italianca Rosa del Conte, cunoscătoare a Limbii Române și exegetă a lui Eminescu, pe care moartea le-a surprins la vîrsta de 104 ani, poate doar filozoful Mihail Șora, de 102 ani, să-i mai poată întrece. Încă de la începutul

C

A

cărții sale, autoarea ține morțiș să ne informeze că numele Kretzuleștilor este foarte vechi, aidoma multor familii valahe. De pildă, doamna Stanca, soața lui Mihai Viteazul, era o Kretzulească. Sau doamna Safta, cea de-a patra fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu, se căsătorise cu vel-vornicul Iordache Kretzulescu și, împreună, au ctitorit cunoscuta biserică cu același nume din centrul Bucureștilor. nna Kretzulescu-Lahovary și-a petrecut copilăria în București și la Leurdeni (Argeș), pe moșia tatălui, alături de copiii familiilor Brătianu (care erau vecini la Florica), Golescu și Davilla (Golești). Încă de la vîrsta de 4 ani și-a însoțit părinții în călătoriile lor diplomaticești la Cairo, Berlin, Sankt-Petersburg. La vîrsta de 17 ani, s-a căsătorit cu diplomatul Alexandru Em. Lahovary și, împreună, au avut 6 copii. Ajungînd în acest punct, s-ar cuveni să consemnăm cîteva pasaje din relatarea nunții făcută de celebrul reporter monden Claymoor (de fapt, Mișu Văcărescu) și consemnată în jurnalul ,,L’Indépendance Roumaine”: ,,Joi seara, o mulțime uriașă s-a aflat în fața Bisericii Kretzulescu, unde s-a celebrat mariajul domnișoarei Anna Kretzulescu, fiica unică a domnului Nicolae Kretzulescu, Ministrul României la Sankt-Petersburg, și a doamnei Sofia Kretzulescu, cu domnul Alexandru Lahovary, primsecretar la Legația Română din Sankt-Petersburg, fiul domnului Emanuel Lahovary și al doamnei Olimpia Lahovary. Tînăra mireasă are abia 16 ani. E brunetă și foarte drăguță. Soțul ei are 27 de ani, e decorat cu Steaua României – pe care majestatea-sa regele i-a transmis-o chiar în ziua căsătoriei – și cu Legiunea de Onoare.

Tinerii căsătoriți și-au făcut apariția la ora 9. Biserica era plină de lume...”. flată la Paris, ca soție a ministrului nostru acreditat în capitala Franței, odată cu intrarea României în primul război, Anna Kretzulescu-Lahovary a început să desfășoare o bogată activitate în favoarea României, membră a Antantei. A ajutat frontul de la Verdun, a îngrijit răniții și prizonierii, a făcut propagandă pentru țara ei. A fost prietena și confidenta doamnei Henriette Poincaré, soția lui Raymond Poincaré (1870-1934), ministru, prim-ministru și președinte al Republicii Franceze. Ca rezultat al demersurilor sale, Franța a trimis Crucii Roșii Române primele ambulanțe, medici și materiale, aparate, medicamente destinate bravei noastre armate. Încă de la primele pagini ale memoriilor sale, Anna Kretzulescu-Lahovary captează atenția prin sinceritatea observațiilor prin care pune în contrast epoca tinereții sale și vremurile tulburi care au urmat: ,,M-am născut într-o epocă în care elanul național întreținea o atmosferă de entuziasm. Patriotismul se alimenta din sentimentele cele mai alese și dintr-o neobosită acțiune.

Oamenii de stat români își dedicaseră viața țării lor și ieșiseră victorioși din această nobilă luptă. Atinseseră idealul visat. Deveniseră eroii poporului lor, oprimat de atîția invadatori puternici. Proiectele care îi puseseră în slujba patriei erau născute din influența luminată a Occidentului, a țărilor celor mai civilizate, care au dat suflu activității lor neobosite...”. înd se întîmplau aceste lucruri? Cam pe la 1870 și după aceea: ,,Acest entuziasm patriotic, alături de principiile vieții creștinești, de disprețul față de Rău, înconjura căminul nostru cu o aureolă binefăcătoare.

Printr-o neobosită activitate petriotică, românii acelor vremuri au reușit ca, în 30 de ani, să ridice o țară înapoiată și să o transforme într-un spațiu al civilizației

A

A

C

occidentale. (Astăzi, după alți 30 de ani, aceiași români au reușit să distrugă o țară civilizată și să o transforme într-o colonie a SUA și a Occidentului Europei – n.n.)

Fiecare individ era mînat de dragostea de patrie și lucra pentru țară cu conștiința că îndeplinea cea mai nobilă îndatorire. Spiritele se purificau în această atmosferă de luptă pentru binele țării”. in paginile cărții răzbate figura luminoasă a lui Alexandru Kretzulescu, bunicul scriitoarei dinspre tată. El ținea un registru în care înscrisese toate datele de naștere și de căsătorie ale copiilor săi.

Le purta mare grijă copiilor, se trezea noaptea și se ducea la ei, să verifice dacă dormeau bine. Într-o zi, trecînd cu trăsura printr-o pădure, l-au atacat hoții.

Auzind cum îl cheamă, i-au dat drumul fără să-i facă nimic: ,,Am auzit de dumneata. Urmează-ți drumul.

Ești un om bun”. Dar și bunica avea un bun renume.

Soră a celor 4 mari patrioți munteni Câmpineanu și nepoata cărturarului Cantemir, era o femeie bună, fină și plăcută. Copiii aveau un adevărat cult pentru ea. În casa bunicilor Kretzulescu subzista acea tradiție strămoșească a patriotismului românesc, continuată în generația următoare de fiii lor, ca și unchii și nepoții din familia Câmpineanu. Ca să vedeți ce înseamnă respectul față de cei în vîrstă: cei 4 fii ai bunicului, unchii scriitoarei, nu se așezau niciodată la masă pînă nu căpătau încuviințarea bunicului. eosebit de interesant este capitolul consacrat unei serate muzicale ținute la Palat de Regina Elisabeta. Evenimentul, ca și atîtea altele mai mult de natură culturală, era în mare vogă și fusese copiat din marile capitale. Toată floarea culturii române participa la acele reuniuni, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori, oameni politici de suprafață, în general, tot ce aveau artele și științele mai distins, ca să recurgem la o expresie tipic caragialeană. Și dacă tot am amintit numele cinicului nostru scriitor, vă invităm să recitiți povestirea ,,Țal!”, în care el fusese invitat la o astfel de manifestare, unde, din păcate, se plictisise de moarte.

Să-i dăm cuvîntul Annei Kretzulescu-Lahovary, cronicar monden: ,,Am intrat, mai întîi, în seră, apoi în salonul reginei. Ea însăși, plină de grație și de amabilitate, ne aștepta la intrare (...) Unul după altul, toți invitații și-au ocupat locurile în jurul majestății sale.

Ceaiul e pregătit în salonul maur. Doamna Bengescu face onorurile la masa de ceai. Doamnele fac conversație, toate iau ceaiul în picioare. Tinerele se adună între ele: Jeanne și Dénise Henry, Adine Moruzi, Colette și altele.

Coborîm din nou cîteva trepte pentru a ne relua locul la masă în sala de muzică. (...) Chiar lîngă estradă, regina stă în fotoliul său larg, în al cărui pupitru sînt rînduite uneltele ocupațiilor ei diverse: cărți, toc, lucru de mînă.

E așezată lîngă artiști, le vorbește, privirea ei îi urmărește tot timpul. Printre doamne: doamna Henry, doamna Tombagi, Margot Catargi și Zoe Caribol (sora Elenei Văcărescu), Marie Mavrocordat, Zoe Lahovary, fetele Brătianu. Dinescu, Enescu și Podowski cîntă un trio de Beethoven, o minune de interpretare a unei compoziții splendide. Apoi Podowski interpretează singur la pian.

Ultimul «Preludiu» de Chopin electrizează prin nuanțele de o tristețe dulce, învăluitoare. Chopin ne inundă prin dulceața sublimă. Regina i-a cerut lui Podowski să o cînte. (...) Dar iată că regina se ridică și urcă pe estradă, lîngă domnișoara Preghi. Ne salută pe toți de acolo, de sus. Ne strîngem mîinile, ne spunem la revedere. Au fost vreo 50 de persoane invitate în această plăcută dupăamiază. Într-un cadru minunat, muzica executată, pentru cea mai artistă dintre suverane, îi este dedicată ei”. ltă însemnare pe aceeași temă. ,,30 ianuarie 1903, data incertă. Ieri, bal la Palat. De apreciat numărul toaletelor frumoase și al femeilor încîntătoare, așa cum a observat și regele cînd dansa cu noi. Totuși, multă lume necunoscută, noile pături care urcă, dacă nu prin merit, atunci prin mașinațiuni ariviste, cei care înlocuiesc vechile familii, tot mai inactive în orgoliul lor de vază”.

PAUL SUDITU

D

D

A

RM

11

Vineri, 8 mai 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (63) Falsificatorii lui Hitler (6)

În Cehoslovacia, primăvara e aprope întotdeauna un anotimp minunat. În dimineaţa zilei de 29 mai 1942, Heydrich lăsase deschisă capota „Mercedesului” său negru, ca să se bucure de soare şi de aerul curat.

Heydrich devenise „protectorul” Boemiei şi al Moraviei. Protector ad interim, în speranţa numirii definitive. Căci ambiţia lui Heydrich nu mai cunoştea acum nici o limita. Care era visul lui? S-o ia înaintea lui Himmler. Iar Boemia şi Moravia nu mai reprezentau, în mintea lui, decît o etapă către o nouă ascensiune. „Mercedesul” negru părăsise vila pe care o ocupa Heydrich în apropiere de Praga. „Protectorul” se îndrepta spre Hradcin, vechiul castel al regilor Boemiei, situat în centrul Pragăi. Maşina făcu un viraj ca să treacă un pod, cînd, deodată, Heydrich văzu un trecător care aruncă în direcţia maşinii un obiect mic, negru. Nu mai avu timp să se gîndească ce putea fi obiectul acela: bomba – căci era o bombă de provenienţă engleză – aruncă maşina în aer. Heydrich se alese cu coloana vertebrală zdrobită. Avea să moară, în urma rănilor, la 4 iunie.

Praga şi întreaga Cehoslovacie cunoscură cu această ocazie una din cele mai sălbatice represiuni ale acelor timpuri nemiloase. După un raport întocmit de Gestapo, au fost executaţi imediat o mie trei sute treizeci şi unu de cehi, dintre care două sute una femei.

Autorii atentatului, ascunşi în Biserica Sfîntul Carol Boromeus printre alte o sută douăzeci de persoane, au fost descoperiţi de către SS-işti. Aceştia au înconjurat biserica şi, ca să fie siguri că nu comit o greşeală, au măcelărit toate cele o sută douăzeci de persoane. Cinci zile mai tîrziu, un mic sat din apropiere de Praga, Lidice, a fost încercuit de SS-işti. Toţi bărbaţii care aveau peste şaisprezece ani au fost ucişi. Femeile au fost trimise în lagărul de concentrare de la Ravensbrück, unde majoritatea au murit. Cît despre copiii mici, ei au fost repartizaţi familiilor germane, ca să primească acolo o educaţie pur nazistă. Satul a fost incendiat şi după

aceea dinamitat. N-au mai rămas din el decît ruine. Cît de grăitoare însă!

Chiar şi în Germania, puţini au fost aceia care l-au regretat pe călăul crud şi sadic care a fost Reinhardt Heydrich. Iar Walter Hagen mai puţin decît oricine, fiindcă după moartea prigonitorului său el a fost reintegrat în serviciul VI. După un an, în octombrie 1943, Hagen a fost chemat la Berlin în biroul lui Krüger.

Krüger conducea tot „Întreprinderea Bernhard”, la Oranienburg. L-a întîmpinat pe Hagen cu multă efuziune şi i-a vorbit mult despre succesele lui.

- Producţia a crescut considerabil. Media ei lunară este de 200.000 – 250.000 de bancnote false.

- Felicitările mele...

- Mulţumesc. Acum, dragul meu Hagen, vreau să-ţi cer un serviciu. În lagărul de la Oranienburg, colaboratorii mei depun eforturi colosale. În cadrul efortului de război solicitat de führer, ei au incontestabil un rol de prim plan. Aş vrea să le încurajez efortul, să le arăt că Germania le este recunoscătoare.

- Eliberaţi-i...

Krüger n-a părut să bage-n seamă ironia unei asemenea propuneri. A continuat: – Imposibil, dragul meu Hagen. Lucrul trebuie dus mai departe. Tot ce-aş dori ar fi ca cei mai merituoşi dintre colaboratorii mei să fie decoraţi.

– Decoraţi?

– Nu cer mare lucru: douăsprezece medalii şi şase cruci clasa a II-a Meritul militar. Şi, închipuieşte-ţi, Schellenberg ne face greutăţi. Nici nu-ţi poţi închipui ce încuiaţi sînt unii oameni.

– Într-adevăr...

– N-ai putea să faci ceva în chestiunea asta?

Lui Hagen propunerea i s-a părut foarte nostimă.

S-a înţeles cu unul dintre aghiotanţii lui Kaltenbrunner ca să pună brevetele pe biroul „şefului”. Şi acesta le-a semnat!

Cînd comandantul lagărului a descoperit într-o bună zi că optsprezece dintre deţinuţii ,,săi” primiseră o decoraţie, el i-a înaintat lui Kaltenbrunner un raport

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (1) În istoria Japoniei, dezvoltarea economiei moderne începe odată cu revoluţia burghezo-democratică, denumită şi Restaurarea Meiji (Meiji fiind numele noului împărat), din 1868, cînd autoritatea în stat este preluată de împărat. Ea cunoaşte un curs ascendent deosebit de accentuat după 1880, în urma lichidării structurilor feudale şi a adoptării Constituţiei, care proclamă Japonia monarhie constituţională. În acel timp, economia Statului Japonez se afla, faţă de economia lumii avansate, cu două secole şi jumătate în urmă. Cu privire la acest aspect, studiile de specialitate precizează că mijlocul Secolului al XlX-lea al Japoniei nu trebuie comparat cu mijlocul Secolului al XlX-lea al Marii Britanii, ci cu sfîrşitul Secolului XVI al acesteia.

Industrializarea accelerată - singura cale de evitare a transformării ţării într-o colonie şi de asigurare a dezvoltării multilaterale a economiei (1) Întîrzierea în trecerea la edificarea economiei nipone moderne era rezultatul politicii de autoizolare deplină a Japoniei, impusă de dictatura şogunistă între anii 1603-1868, după slăbirea autorităţii centrale din Secolele XV-XVI, cînd îşi fac apariţia şi primii europeni - portughezi şi olandezi -, în spaţiul teritorial al acesteia. Ea a stat, de altfel, şi la baza revoluţiei din 1868, înfăptuită de sus, de o parte a clasei feudale dominante, sub impulsurile venite de jos, de la clasele

exploatate şi din partea puterilor occidentale, care cereau renunţarea la izolare a Japoniei impusă de şogunat (şogunul era comandantul militar suprem şi exercita puterea reală în stat). Practic, începînd din 1603 şi, mai ales, din 1639, orice contact cu străinătatea a rămas complet interzis japonezilor pînă în 1854, cînd escadra nord-americană a comandorului Perry a obligat cu forţa deschiderea unor porturi nipone navelor de comerţ ale altor ţări.

La începuturile tîrzii ale dezvoltării economiei japoneze moderne, din cauzele relevate mai înainte, se adăuga - în acel timp -, sărăcia mare a Japoniei în resurse, deosebit de acută şi în prezent, cînd între 80 şi 90% din totalul materiilor prime şi surselor de energie necesare industriei şi celorlalte ramuri de producţie ale ţării sînt importate din alte state. De asemenea, este necesar de subliniat că Japonia a intrat în capitalism şi în concurenţa capitalistă cu un handicap, materializat în piedicile pe care le constituiau taxele vamale instituite prin tratatele inegale încheiate de Statul Japonez cu puterile străine în 1853 şi 1870, care s-au menţinut pînă în ajunul războiului ruso-japonez din 1904-1905. În contextul intern şi extern dat, cum s-a orientat şi ce politică de durată a adoptat Statul Japonez, nou instaurat, privind dezvoltarea ulterioară a Japoniei?

Presat de timpul scurt în care trebuia să recupereze ceea ce pierduse, în cei 265 de ani de izolare completă, inclusiv de pericolul iminent al alunecării în rîndul coloniilor lumii, Statul Nipon - ţinînd

plin de indignare. Acesta din urmă, povesteşte Hagen, „mai păstra, din fericire, o oarecare doză de umor; m-a chemat la el şi m-a felicitat cu un aer foarte serios că am izbutit să obţin să li se decerneze decoraţii în timp de război unor evrei dintr-un lagăr de concentrare. Şi nu s-a mai întîmplat nimic. Am avut chiar satisfacţia să obţin ca decoraţii, inclusiv cei trei evrei, să-şi păstreze decoraţiile. Li s-a interzis numai să le poarte în afara barăcilor în care se afla «Întreprinderea Bernhard».

M-am gîndit întotdeauna că această oprelişte nu i-a jignit într-o măsură prea mare. După ce li se încheia ziua de lucru, odată ajunşi în jalnicele lor culcuşuri din barăcile acelea mizerabile, nu cred că ar mai fi avut poftă să-şi agațe decoraţiile pe piept”. Încetul cu încetul, producţia de la Oranienburg a crescut. În ultima perioadă a războiului, atelierele care fabricau bani falşi aveau să fie transferate la RedlZipf, în Austria de Sus. Unul dintre deţinuţii folosiţi în „Întreprinderea Bernhard”, un oarecare Skala, avea să declare mai tîrziu în faţa comisiei de anchetă angloamericane că atelierul ajunsese să producă pînă la patru sute de mii de bancnote pe lună. După Hagen, e cifra maximă. „Media era între două sute şi două sute cincizeci de mii”.

Ce întrebuinţare s-a dat acestor sume enorme, gigantice? La ruinarea economiei britanice se renunţase definitiv. Un oarecare Schwend – un fel de geniu financiar al Serviciilor Secrete – instituise un sistem de distribuţie în toată Europa de sud. Hîrtiile erau repartizate şi revîndute apoi după criterii foarte precise, fixate de însuşi Kaltenbrunner. Schwend păstra pentru sine 331/3 la sută din totalul ,,cifrei de afaceri”. La preţul acesta, Schwend era de acord să-şi asume toate ,,riscurile” operaţiilor: pierderi, confiscări, furturi etc. ...Dar Schwend – şi acest lucru nu e lipsit de ironie – încheiase şi el, la rîndul lui, o convenţie pentru distribuirea bancnotelor cu un vînzător-şef, contra unui comision de 25 la sută din „cifra de afaceri”. El nu păstra deci pentru sine decît 81/3 la sută. Dacă ţinem seama de importanţa colosală a sumelor care-i treceau prin mînă, cîştigul era, totuşi, imens. (va urma) ALAIN DECAUX

seama de condiţiile naţionale specifice Japoniei - a ales drept cale de urmat: dezvoltarea economică accelerată şi modernizarea rapidă a economiei pe baza industrializării în ritm „forţat” şi cu orice preţ a ţării. Concomitent, înţelegînd că, în condiţiile înapoierii generale mari interne şi a competiţiei de pe poziţii de forţe inegale cu puterile externe, obiectivele economice şi politice urmărite nu pot fi îndeplinite decît prin măsuri energice şi printr-un control continuu al economiei, Statul Japonez şi-a asumat direct, prin legi special adoptate, dreptul de a dirija şi de a se implica în toate procesele esenţiale ale dezvoltării vieţii sale, între care locul central l-au ocupat cele care vizau, ca şi acum: schimbarea calitativă a structurii economiei şi a condiţiilor de civilizaţie materială a societăţii nipone - pe baza industrializării -, pentru a participa liber, competitiv şi cu eficienţă ridicată la schimburile economice şi comerciale cu celelalte state şi pentru a ocupa, iar apoi pentru a-şi întări poziţia de mare putere între ţările globului.

Opţiunile strategice îmbrăţişate - pornind de la rolul determinant al industriei naţionale în înfăptuirea tuturor modificărilor economico-sociale necesare -, s-au bazat pe experienţa diversificată a statelor Planetei, care atestă că: transformarea unei ţări dintr-o ţară agrară într-una industrială, avansată, poate fi realizată numai prin dezvoltarea mai accelerată a industriei în comparaţie cu agricultura şi a ramurilor care produc mijloace de producţie în comparaţie cu ramurile care produc bunuri de consum. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

D ias p ora – ntre dicionar i realitate (1) Lmuriri nu chiar ntmpltoare Ca orice jurnalist profesionist care-și respectă statutul și tinde să-și îndeplinească misiunea în condiții optime, scriind nu pentru sine, ci pentru cititori, abordez subiectele din ,,România Mare”, apărute sub emblema ,,ROMÂNIA – 102”, după un plan prestabilit, urmărind aco­ perirea unui program desfă­ șurat pe mai multe paliere publicistice, în legătură directă cu platforma jurnalistică și deschi­ derea spre realitate a redacției noastre.

Natura subiectelor, în mod concret, este menită să îmbrace o paletă largă din realitatea imediată, sau cu trimiteri la vechi izvoare de Istorie și de Cultură, propunînd cititorului, de multe ori, întîlnirea cu probleme și situații inedite, care să-i ațîțe curiozitatea și să-i propună o serie de întrebări esențiale, de viață și de moarte, care să-l determine să-și caute răspunsurile chiar și în propria-i ființă.

Urmărind un calendar cu subiecte – cu unele date fixe, cu altele aleatorii – în acest portofoliu, pentru perioda imediată, aveam programată scrierea unui material care să trateze (într-o analiză obiectivă, cu pondere pe efectul național) problematica Diasporei – de fapt, a pseudo-diasporei, după cum vom vedea etimologia cuvîntului respectiv. Documentarea și fișele fiind terminate, așteptam momentul de grație în care să abordez acest subiect incitant și deloc ușor – nu mă refer la greutatea de a-l scrie, ci la posibilitatea de a-l interpreta într-o cheie normală.

Rîndurile de mai sus au rolul de a demonstra că nu am venit cu acest subiect neapărat acum, în nebunia creată de sutele de mii de români care se întorc în Țară din Europa, în contextul pandemiei cu sperietoarea mondială numită Coronavirus.

Desigur, exodul conaționalilor noștri, ajuns de multe ori să sfideze Legea și bunul-simț, mi-a prins bine în completarea documentării, imaginile de asalt de la granița de Vest a României, cu posibilitatea multiplicării acestui virus nenorocit în interiorul Țării, acolo unde ajung, în final, românii veniți din țări cu grad generalizat de îmbolnăvire,

neputîndu-mă lăsa indiferent. Doar acest aspect putea fi încadrat ca o noutate în desfășurarea acestui material, celelalte considerente și date fiind documentate cu mult înainte de apariția acestei pandemii.

Văzînd acest subiect, tratat într-un moment nu prea prietenos și prielnic pentru românii care se întorc în Țară – întoarcere care a degenerat într-o debandadă dezgustătoare – cineva mai sensibil la suferința unor semeni de-ai noștri ar putea invoca starea emo­ți­o­ nală a acestor oameni puși să-și privească faptele în oglinda vieții lor.

Da, gîndind astfel, emoția te poate dărîma, strivindu-ți personalitatea și voința. Dar, în acest sistem barbar de inte­r­acțiune umană, eu, dumnea­ voastră, care, fără să vreți, ați intrat în spirala degringoladei (fizice și emoți­onale) generată de frații noștri ,,de dincolo”, nu avem voie să ne întrebăm și să ne îngrijorăm: de ce ne condamnați pe noi, cei care am rămas în Țară să ducem România mai departe, chiar dacă roțile mai scîrțîie? Cu ce sîntem noi vinovați că voi v-ați speriat și ați dat bir cu fugiții, în loc să rămîneți în Raiul pe care-l propagați ori de cîte ori aveți prilejul?

Să fie clar! Ceea ce scriu eu aici nu este o constatare subliminală, și nici o întrebare retorică. Întrebările și reacțiile, în situații de criză majoră, sînt asemenea unei explozii întîrziate care detonează încărcătura mai veche a unei bombe sociale construite cu ajutorul perfid al Occidentului, care a știut să exploateze slăbiciunile și lipsa de coeziune a unui popor, cu atracția unor conaționali spre – chipurile – o lume mai bună. Nu trebuie să fii vreun analist politic sau vreun psiholog al mulțimilor pentru a-ți da seama că mulți dintre conaționalii noștri s-au aruncat într-o aventură, în orb, momiți de himere, văzînd țările din Vest în chip de Fata Morgana. Desigur, unii – foarte puțini, în raport cu masa de sclavi în casele altora – s-au realizat, avînd servicii permanente și onorabile, punînd România pe harta Europei prin ceea ce reprezintă acești români în noua economie și cultură în care s-au încadrat.

Să dau exemple din acest perimetru de normalitate al reprezentării României în afară, prin acești ambasadori naționali, nu este greu, deși, pomenind numele și poziția acestor români în societatea în care se află în prezent, cu beneficiul adus țărilor de adopție, simțim cu atît mai mult lipsa acestor specialiști în sistemul nostru medical, ingineresc, educațional etc. Cînd scriu aceste rînduri, mă gîndesc la o persoană cunoscută publicului larg din vremea cînd era studentă la Medicină și interpretă de Folk în Cenaclul ,,Flacăra” condus de regretatul Adrian Păunescu. Astăzi, medicul Mihaela Bustuchină-Vlaicu – pentru că despre

ea este vorba – deține o funcție de conducere la un important spital din Franța, fiind cunoscută și apreciată pe plan mondial pentru realizările ei în medicină. Prin acești români asemeni doctoriței Mihaela Bustuchină-Vlaicu, prestigiul României în lume nu poate fi decît la un nivel apreciabil, dar – iar există un dar – ce ne facem cu masa amorfă de sute de mii, chiar de milioane de români plecați din Țară, care trăiesc de azi pe mîine, forțați oarecum de împrejurări să încalce Legea, murdărind numele României cu faptele lor antisociale? Cine răspunde la acestă întrebare și la altele asemenea care se vor desprinde din acest material?

Strmoii notri i Diaspora Pînă să ajungem la strămoși, pentru că – în condițiile date – toată România utilizează cuvîntul diaspora, rostit fie ca pe o anatemă, fie ca pe o salvare, vreau să ne edificăm asupra înțelegerii acestui cuvînt, făcînd un fel de ,,traducere” din română în română.

Pentru o lămurire corectă, am apelat la Dicționare, dar, și aici am descoperit mici deosebiri trasate de epoca în care s-au tipărit aceste îndreptare de Limbă Română: înainte și după 1989.

Scris adeseori cu majuscule, de parcă ar fi un nume propriu, Diaspora înseamnă: ,,(cuv.gr. «împrăștiere») s.f. Totalitatea comunităților evreiești dispersate în afara Palestinei în urma captivității babiloniene (sec.6 î.e.n.), iar mai tîrziu a căderii Ierusalimului (70 e.n.)” – Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978”; ,,1.f. răspîndire a evreilor, de-a lungul secolelor, în afara teritoriilor strămoșilor lor; 2.(p.ext.) totalitate a membrilor unei etnii stabiliți în afara teritoriului patriei lor: diaspora românescă. (Din germ.

Diaspora, gr. Diaspora” – Dicționar Universal Ilustrat al Limbii Române, în 12 volume, Editura Litera, 2010).

Interpretînd cele două definiții și alegînd ceea ce se potrivește la situația de față, ne dăm seama cît de eronat este uzitat cuvîntul Diaspora în raport cu starea de fapt a majorității românilor aflați, temporar, în afara României. De ce? Foarte simplu! Pentru o înțelegere corectă, să ne întoarcem la Dicționar și să vedem ce se înțelege prin sintagma ,,membrii unei etnii stabiliți în afara teritoriului patriei lor”.

Astfel, demontarea percepției actuale conform căreia toți românii plecați în afară formează o Diasporă românească, o face, pur și simplu, explicația din Dicționar a cuvîntului stabilit (stabiliți): stabil: ,,3. (despre populație) care locuiește permanent în același loc”. Așadar, faptul că stai un timp oarecare într-o localitate din altă țară, sau, și mai complicat – te muți de colo pînă colo, unde găsești de lucru sau de furat – acești români nu au avut și nu vor avea niciodată statutul de membri ai Diasporei Românești!

E clar!

Acum, mai bogați în cunoașterea Limbii Române și mai liniștiți în ceea ce privește etichetarea conaționalilor care au părăsit temporar România, să povestim cîte ceva despre adevărata Diasporă românească, apelînd la Istoria sfîrșitului de veac XIX și începutului de veac XX. Trei motive au contribuit atunci la emigrarea unui număr mare de transilvăneni, bănățeni și bucovineni: Transilvania, Banatul și Bucovina, făcînd parte din Imperiul Habsburgic, populația de naționalitate română avea un statut de paria, exploatată și lipsită de drepturi;

sărăcia prea accentuată și fără de speranță la face loc producției cerealiere, le provocau unora orizont; atracția pe care o făcea pe continentul nou, dorința de întoarcere, după care renunțau la ea știind America – noul ,,pămînt al făgăduinței”. că, la plecare, își vînduseră casa și vitele pentru a Dar, pînă să ia calea apei spre America, zeci și face rost de bani de drum, deci nu mai aveau unde să sute de români din cele trei provincii românești, se întoarcă la vatră. Totuși, între cele două războaie Istoria consemnează numele unor români de mondiale mulți români s-au întors, asigurîndu-și un excepție, care au devenit cunoscuți în toată lumea trai mai bun cu ceea ce agonisiseră prin muncă și după ce au pus piciorul pe pămînt sudoare, pe pămînt străin. american. Un pionier al emigrației Făcînd această paralelă între române a fost preotul ortodox Samuil Diaspora de astăzi și cea din Secolele Damian, de la jumătatea Secolului al XIX și XX, mai ales în condițiile XVIII-lea. Dacă amintim de timpurile generatoare de insecuritate în sănătatea de pionierat ale începutului formării noastră, am dorit să constatați din Diasporei românești în America, în ce derivă diferența dintre cele două prim-plan trebuie așezate numele atitudini – aceasta fiind vizibilă, în unor români de legendă, care și-au primul rînd, prin diferența de educație dezvoltat cariere de frunte în armata (nativă, apoi socială). Cine are ochi – să americană, așa cum sînt cunoscuți doi vadă, cine are urechi – să audă! români deveniți eroi ai Americii.

Generalul Gheorghe Pomuț. În Romnii invizibili fiecare an, la 30 mai, americanii Nu avem o situație clară a românilor sărbătoresc ,,The memorial day” – care trăiesc în afara granițelor Țării zi în care este recunoscută și cinstită noastre. Cifrele variază de la o sursă memoria celor care au avut o Gheorghe Pomuț, primul la alta, dar, oricum, sînt destul de general român contribuție deosebită la formarea alarmante. După un Comunicat din armata SUA Statelor Unite ale Americii. Printre al O.C.D.E. (Organizația pentru acești eroi se află și numele unui român Cooperare și Dezvoltare Economică) am aflat că – transilvăneanul Gheorghe Pomuț. Fost participant 75% din declinul populației României între anii la Revoluția de la 1848 din Ungaria, după care intră 2000 și 2018 (de la 22,4 milioane, la 19,5 milioane) în armata de honvezi, ajungînd în vara anului 1849 se datorează emigrării, diaspora românească fiind a la gradul de căpitan. Pentru a scăpa de o condamnare cincea cea mai mare din lume. O altă sursă ne dă ca austriacă, pleacă în Italia, apoi în Germania, ca mai a doua națiune din lume care emigrează (după Siria) apoi, la 24 februarie 1850, să ajungă la New York. ceea ce mă face să cred că acest clasament este cel Gheorghe Pomuț luptă în Războiul de Secesiune, mai verosimil. ajungînd pînă la gradul de general, primind comanda Calculul cu oamenii care părăsesc Țara ne arată unui regiment. După război, președintele american că media de emigrare este de 9 români pe oră, Andrew Johnson, apreciind calitățile românului, 17% din populația activă a Țării, 1/5 din întreaga îl numește consul, apoi consul general al Statelor populație, ceea ce înseamnă aproape 5 Unite la Petersburg, pe lîngă Țarul milioane. În topul țărilor în care trăiesc Rusiei, Alexandru al II-lea. O faptă români conduce Italia (peste un milion ieșită din comun rămîne negocierea de români), urmată de Germania dusă cu Țarul pentru înstrăinarea către (680.000) și Spania (573.000). În SUA a Peninsulei Alaska, vîndută de primul an de după aderarea noastră ruși la un preț derizoriu, de numai 7.2 la Uniunea Europeană s-a constatat milioane de dolari. vîrful plecării în străinătate: 544.074 Nicolae Dunca. Cunoscut în de persoane. Explicația nu trebuie America sub numele de Duncan, căutată prea departe, ea fiind desprinsă a luptat și acesta în Războiul de din sentimentul de eliberare după Secesiune de partea unioniștilor, schimbarea de regim din România ajungînd să comande Regimentul și după deschiderea frontierelor.

8 din Statul New York. Ofițerul Nu contestăm dreptul omului la român moare pe cîmpul de luptă, libera circulație, drept asigurat și drept recunoștință americanii l-au Capitanul Nicolae Dunca de Constituția României, și dorința înmormîntat în Cimitirul Eroilor din firească de a cunoaște lumea exterioară Stanton, Virginia.

României. De aici și pînă la acest adevărat exod Am oferit aceste două exemple de români care al emigrării care va crea în viitor grave probleme au dus numele României peste Ocean, impunînd-o sociale, imposibil de surmontat, este o prea ca Țară cu oameni destoinici și plini de curaj, fiind mare dorință de ,,evadare” de la rădăcina capabili să se sacrifice pentru țara de adopție. Dar, vieții adevărate. așa cum aminteam mai devreme, emigrația de pe Migrația foarte ridicată în continentul american a cunoscut cifre impresionante, rîndul tinerilor (numai într-un an studiile arată că, pînă în 1944, din cele trei provincii numărul celor cu vîrste cuprinse românești din fostul Imperiu Habsburgic au emigrat între 20 și 29 de ani a fost aproape aproape 120.000 de români, unii cu familii întregi.

70.000) a dus la resimțirea Dincolo de părăsirea locurilor natale și a ruperii efectelor negative în penuria rădăcinilor cu Patria-Mamă, trebuie să ne imaginăm forței de muncă și, în anii greutățile întîmpinate pe timpul transportului pe următori, la nivelul sistemului de pensii.

Ocean, îndelung și periculos, sleindu-i de puteri, în Îmbătrînirea demografică – consecință așteptare, pe bieții români. directă a emigrării în masă – vine la Și în acele timpuri, ajunși în țara unde se așteptau pachet cu psihologia singurătății și tristeții să curgă ,,lapte și miere”, greutățile nu-i ocoleau pe românilor de vîrsta a treia rămași în bătaia imigranții români. vîntului în casele bătrînești și pe ulițele Condițiile grele din ateliere și fabrici, sau munca satelor noastre. Semnalul de alarmă a fost titanică pentru defrișarea pădurilor virgine spre a

Statistică realizată în 2019. Sursa: Sputnik

tras de următoarea constatare de ordin statistic: începînd din anul 2014 populația vîrstnică de peste 65 de ani a depășit populația tînără (0-14 ani), la 109 persoane vîrstnice avem 100 de persoane adulte!

Am văzut sate din România aproape părăsite, așa cum este cazul localității Întorsura, din Dolj, unde o casă din trei este abandonată, primarul plîngînduse de situația actuală, dar neputînd întreprinde nimic pentru stoparea depopulării satului, cum, de altfel, nu se face mai nimic nici la nivel național în vederea opririi sau a micșorării pierderii de populație pe calea emigrării. Cum să nu avem o Țară cu o populație îmbătrînită dacă în afara României, în acești ani de explozie a plecărilor în afară, s-a născut o nouă Românie – 630.000 de copii au fost născuți din părinți români plecați din România. Mai au acești copii (unii dintre ei au devenit adulți) sînge românesc în artere și conștiință că aparțin, totuși, unei Patrii numită România?

Cine are curaj să ofere un răspuns cît mai aproape de realitate și nu doar de... propagandă?

Pregătindu-mă să închei această primă parte a materialului de față, am mai găsit o statistică – un studiu comandat de RePatriot și realizat de Open-I Research pe un eșantion de 1.810 subiecți – care ne spulberă și ultimele gînduri de speranță întru îndreptarea lucrurilor în ceea ce privește dorul de întoarcere al românilor la vatra de acasă. Iată concluzia: 47% dintre emigranți și-ar dori să revină.

Ceilalți au invocat motivele reținerii lor în afara Țării: corupția (83%), viața politică actuală (72%), mentalitatea românilor (67%). Apropo: mentalitatea acestor 67% pe ce scară a dragostei de Țară, de la 1 la 10, poate fi comensurată? În numărul viitor al revistei – date, întîmplări, fenomene, drame și tragedii din sînul celor care au ales să trăiască dincolo de hotarele României, de care își aduc aminte cînd sînt la ananghie, și, mai ales, motivul pentru care uităm de adevărata Diasporă românească din Valea Timocului, din Bulgaria, din Ucraina și din Ungaria. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 8 mai 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ei au făcut România Mare – Grigore Cazacliu (2) Trei fete, în culorile steagului naţional Ştiu din relatările celor care au participat la evenimentele respective că, în acei ani tulburi, în Basarabia au apărut şi o serie de bandiţi conduşi de un anumit Kotovschi, care jefuiau peste tot, în special în sudul Basarabiei, şi terorizau populaţia (ulterior statul sovietic l-a declarat pe Kotovschi ca fiind un luptător comunist – şi i s-a ridicat o statuie în Basarabia!). Poate de frica lui, dar şi a altor tulburări posibile, Sfatul Ţării a cerut ajutor României – chiar aşa redusă cum era ea în acel moment. La această solicitare, România a trimis spre Chişinău în ajutor o unitate militară.

Această unitate militară a fost întîmpinată de către reprezentanţii moldoveni din Sfatul Ţării, în fruntea cărora erau trei fete îmbrăcate fiecare în cîte o culoare – roşu, galben şi albastru. Aceste fete, studente la Medicină, erau rude (surori, fiice sau nepoate) ale unor deputaţi. La scurt timp după Unirea Basarabiei cu România, în anul 1919, una dintre ele, Nina Bogos, a devenit soţia tatălui meu, Grigore Cazacliu.

Din păcate însă, după trei ani, Nina (care devenise medic) a murit. În acea perioadă, în timpul războiului şi după acesta, în toată Europa au bîntuit tot felul de boli şi în special şi o aşa-numită gripă spaniolă, care l-a omorît şi pe fratele cel mai mare al mamei mele. Tatăl meu s-a recăsătorit ulterior, în anul 1924, cu mama mea – Olga Dragoev, fiica unui colonel ţarist.

Participant la cele trei Uniri În cadrul Sfatului Ţării, Grigore Cazacliu a avut o activitate deosebită, atît ca reprezentant al Ținutului Soroca, cît şi în ceea ce privea întreaga Basarabie. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România în Sfatul Ţării basarabene. Datorită acestui fapt a fost inclus în delegaţia celor patru deputaţi desemnaţi pentru participarea la Unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România. Între timp, românii reuşiseră să-i alunge pe nemţi şi să recucerească Muntenia şi Oltenia.

Pe 15 noiembrie 1918, cînd în Bucovina a fost declarată Unirea acestei provincii cu România, cei doi delegaţi basarabeni, anume Pantelimon Halippa şi Grigore Cazacliu, au participat la această solemnitate. Sînt bucuros că am obţinut un facsimil din ziarul „Glasul Bucovinei”, apărut la Cernăuţi la 29 noiembrie 1918, în care e un scurt articol omagial scris de tatăl meu cu acel prilej. Din păcate, zilele de dreptate pentru neamul românesc din acele regiuni, pe care tatăl meu le socotea şi le dorea veşnice, n-au supravieţuit tristelor vremuri de la mijlocul Secolului XX. În continuare, cei doi deputaţi basarabeni, Pan Halippa şi Grigore Cazacliu, într-o iarnă foarte grea, în ciuda viscolului şi frigului, au trecut prin pasul Prislop şi au ajuns la Alba Iulia, participînd cu tot sufletul la minunatele zile ale acelui început de decembrie. Din păcate, eu nu am niciun document referitor la această participare, dar odată, cu mulţi ani în urmă, într-o transmisie televizată, am auzit un bătrîn ţăran ardelean, participant la Unirea din 1 decembrie 1918, care a povestit şi despre prezenţa celor doi delegaţi basarabeni, Pan Halippa şi Grigore Cazacliu, menţionîndu-le numele respective.

Fotografii-document După înfăptuirea României Mari, pe lîngă activitatea sa ca avocat, Grigore Cazacliu s-a implicat puternic în politică, activînd în Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache – de fapt, într-o aripă mai de stînga a acestuia, condusă de doctorul Nicolae Lupu. Cu toate pierderile suferite de-a lungul timpului, am avut bucuria să găsesc o fotografie făcută la o masă acasă la noi, la Chişinău, cuprinzîndu-i atît pe Ion Mihalache, cît şi pe doctorul Nicolae Lupu, alături de familia gazdă a avocatului Grigore Cazacliu. În Parlamentul României Mari, Grigore Cazacliu a avut o activitate deosebită, fiind ales deputat în şase legislaturi, o dată fiind şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. Precizez că, în tot acest timp, Grigore Cazacliu nu şi-a construit sau cumpărat vreo casă, nici în Bucureşti, nici în Chişinău, nici în altă parte, rămînînd numai cu cele moştenite de la părinţi, dar care, din păcate, au rămas sub ruşi. A murit fiind chiriaş pe strada Mihai Vodă nr. 48, Bucureşti. (va urma) Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (56) O nouă înfrîngere. Cauze şi consecinţe! (5) La relația front - interior s-a referit și generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin: „Ceea ce m-a mîhnit în mod deosebit a fost separarea totală a patriei față de front. Această impresie s-a adîncit și mai mult mai tîrziu. În cursul întregului război nefast păreau să existe două lumi în România, care se deosebeau una de alta: lumea patriei și lumea frontului. Ele se deosebeau în mentalitate, în credință, ba chiar în interese. Lumea din interiorul țării nu avea niciun contact spiritual cu lumea frontului, cu excepția rudelor luptătorilor de pe front. Ea se ocupa de cu totul alte gînduri și interese. Aveam sentimentul hotărîtor că România ducea numai un război militar, iar nu un război al poporului, după cum se afirma cu emfază prin proclamarea «Sfîntului război ale națiunii». Pe front domnea, într-adevăr, un impresionant elan și spirit combativ, în patrie erau însă cu toţii preocupați numai de grija pentru o viață bună și pentru afacerile lor”.

Vînătorii de munte români (1) Constituit în ianuarie 1942 de Brigada 3 munte, sub comanda colonelului Ioan D. Rotta, Detaşamentul de schiori români a fost trimis imediat pe front, la sud de Harkov, cu un efectiv de 19 ofiţeri, 23 de subofiţeri şi 481 trupă (două batalioane, un divizion de tunuri de munte, formaţiuni de întărire şi servicii). La 26 ianuarie, la scurt timp după ce a debarcat la Krasnohrad, a fost pus la dispoziţia Grupării germane „Mikosch”, care l-a întrebuinţat pe direcţia principală de pătrundere a trupelor sovietice, pe un front de 15 km, la est de Novo Komo. Inițial, a acționat izolat (timp de 12 zile), cu subunitățile (două batalioane) la mari distanțe unele de altele, pe ger și viscol puternic, reușind să oprească și să respingă forțele inamice, superioare numeric, în sectorul Kagitcevka, interceptînd căile de comunicaţie care duceau spre Krasnohrad. Între 4 și 7 februarie, după lupte violente, batalionul 2, condus de maiorul Schuster, a înfrînt trupele sovietice („printr-un vijelios atac”) din zona Nis. Orel, obligîndu-le să se retragă spre sud și est. După ce au primit întăriri, sovieticii au contraatacat însă puternic, respingînd vînătorii de munte români, după trei ore de luptă, spre Komunarka (înainte de a fi putut ridica toți morții și răniții). La 5 februarie 1942, în lupta de la Nis. Orel, au fost uciși opt militari din Detaşament. Peste două zile, cînd satul a fost recucerit, trupurile a șase soldaţi rămaşi pe teren au fost găsite maltratate (picioare tăiate, feţe desfigurate), dezbrăcate şi aruncate în zăpadă. La 7 februarie, împreună cu un pluton de tancuri german, schiorii români au manevrat satul pe la nord-est, după care au angajat lupta în localitate, sublocotenentul (r.) Voinescu și trei militari executînd foc de mitralieră de pe unul din tancurile germane.

Vînătorii de munte români au trecut Orelul (în zona Pavlovka), au atacat și cucerit, după lupte la fel de grele, Grușino și gara Lihacevka (8-10 februarie), ajungînd la sud-est de Pervomaisk (65 km sud de Harkov). În continuare au atacat (1 martie, în compunerea Grupării „Koch”) pozițiile inamice de la Șutor, Kaspurovka, Kospurovka și Novo Nikolaevka. Deplasat (8 martie) pe valea Bereka, la 50 km sud Harkov, au înlesnit atacul trupelor germane în pădurea Gomoloşka, unde inamicul respinsese trupele ungare din zonă. În această acţiune au avut în subordine un escadron ungar. La sfîrşitul lunii (28 martie) detașamentul a fost transferat pe malul de vest al Orelului, unde a rezistat pînă la 14 mai, cînd a fost deplasat la nord de Berdianka, primind ordin să atace, în cadrul Diviziei 45 infanterie germane, spre Andrievka şi Volni (18-25 mai). În acest sector a fost trecut în rezerva Armatei 11 germane şi deplasat în zona Pavlograd, unde, între 25 mai şi 4 septembrie 1942, a fost întrebuinţat la paza şi escorta prizonierilor şi la lupta contra detaşamentelor de partizani din bazinul Doneţului pînă la începutul lunii septembrie, cînd a fost îmbarcat (4-6 septembrie 1942) în gara Lozovaia, cu destinaţia Abrud.

Comportarea în luptă a infanteriştilor (4 divizii) şi vînătorilor de munte români, la sud de Hakov, a fost elogiată de comandanții germani în numeroase scrisori de mulțumire și ordine de zi: - Feldmareșalul Feodor von Boch a mulțumit (28 mai 1942) „tuturor comandanților și trupelor care au participat la bătălia de la Harkov”; - Generalul Friedrich von Paulus a relevat (10 mai 1942) „excelenta comportare” a Detaşamentului de schiori „colonel Rotta” şi a urat „prosperitate şi sănătate tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei”; - Generalul Joachim von Kortzfleisch a apreciat (27 şi 28 mai 1942) că participarea diviziilor române la bătălia de la sud de Doneț „va rămîne pentru totdeauna o pagină de glorie în istoria Armatei române”, că la sud de Harkov trupele române ,,s-au bătut cu cea mai mare bravură şi au adăugat la istoria Armatei regale române, prin vitejia lor, o nouă pagini de glorie”, remarcînd „excelenta lor disciplină şi adevărata camaraderie de arme care a legat ostașii români cu cei germani”, „energica și prevăzătoarea conducere a Corpului 6 armată prin generalul Dragalina” („Acestuia i se datorează protecția flancului de nord amenințat și succesul atacului spre Lozovaia-Krasno Pavlovka pînă la Bereka. Adeseori prezent în zona de luptă cea mai înaintată, a oferit trupei sale un exemplu de ținută vitează, ostășească”), precum și modul în care și-au condus trupele generalii Emanoil Bîrzotescu, Nicolae Ghineraru, Gheorghe Georgescu, Dumitru Tudose, colonelul Ioan D. Rotta.

Pentru faptele de arme săvîrşite la sud de Harkov, colonelul Ioan Rotta şi peste 50 din militari au fost decoraţi cu „Crucea de Fier” germană, iar Detaşamentul a fost citat de Mareşalul Ion Antonescu (Ordinul de zi nr. 29 din 4 iunie 1942). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 8 mai 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Cafeneaua Fialkowsky, fieful lumii literare a Capitalei (2)

La Fialkowsky, în prezența a numeroși chibiți, își făcea partida de table profesorul Alecu Borănescu, profesor de matematică la Liceul Sf. Sava. Conul Alecu iubea glumele triviale și, de multe ori, întrebat pe ce miză vor juca partida, răspundea în doi peri: ,,jucăm pe un c***t”. Într-o zi, cu sprijinul cofetaruluișef care se oferi să prepare ceva ,,special” pentru conul Borănescu, cîțiva colegi de cafenea i-au făcut o farsă de care s-a vorbit apoi mulți ani. Înainte să înceapă jocul de table, ca de obicei, profesorul propuse: ,,Să jucăm pe un c***t”. ,,- Bine, coane Alecule, dar cine cîștigă, să-l mănînce chiar aici.

- Să-l mănînce, mă”, se învoi conul Alecu. Partida începu și profesorul cîștigă. ,,- Să vie c***tul conului Alecu”, comandă învinsul.

Atunci, chelnerul aduse pe farfurie o prăjitură care imita perfect miza invocată mereu de conul Alecu, dar acesta se supără și o aruncă pe jos crezînd că e ceva veritabil: ,,- Sînteți niște mitocani și am făcut rău că v-am dat nas!”, strigă profesorul și plecă furios. Într-o vreme, ,,La Fialkowsky își avea cartierul general Ionel Isvoranu, fost ofițer de cavalerie, unchiul lui Alexandru Marghiloman, care era, el și cu banda lui, un fel de teroare a Bucureștilor. Cîteodată, ei luau scaunele de la Fialkowsky, le duceau pe trotuar, chemau cîțiva vînzători de ziare și le dădeau ordin să ridice poalele femeilor care treceau. Și cum pe vremea aceea cocote erau puține, cele mai multe victime erau femei măritate, care de multe ori se plimbau la brațul bărbaților.

Dar cine îndrăznea să se opună lui Ionel Isvoranu?”. În cafenea se întîlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului: actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori, juriști, poeți, astfel că putem fi de acord cu

Constantin Bacalbașa care spunea că Fialkovsky nu mai era o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituție. Vestita cafenea își sfîrșește viața odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat și transformat în restaurant. Cafeneaua lui Fialkovski era mai mult a literaților, fiindcă ceilalți oameni care activau în alte domenii își aveau cafenelele lor, existînd și numeroase localuri în mahalale în care se adunau și indivizi certați cu cinstea și morala.

Sfîrşitul cofetarului, sfîrşitul cafenelei În acea perioadă bîntuia centrul Bucureştilor un alt personaj bizar, pe care natura îl redusese la o singură funcţie. Sînge-rece era porecla sa dată de copii, care îl urmăreau mereu cu nesfîrşita lor atracţie pentru victimele de tot felul. Se pare că provenea şi el dintr-o familie bună, îmbrăcămintea de calitate trădîndu-l, dar, cu vremea, travaliul său necontenit pe străzile Centrului fiind incomodat de etichetă, renunţă la grija de sine, devenind exponentul libertatăţii totale, la fel ca animalul pe care îl imita – calul (!!). Un contemporan, copil şi el la acea vreme, Tudor Arghezi, îl descrie cu înţelegere; peste ani acesta a fost primul care a crezut în valoarea prozei urmuziene, pe care o va publica în premieră în special în revista sa liliput „Bilete de papagal”: „Îl vedeai gonind glorios cu pieptul înainte, surîzînd la trecători cu un zîmbet din dreptul zăbalei, care spunea – «uitaţi-vă la mine cal!». Cu coastele ridicate, cu mîinile spînzurînd cochet din încheietură, el schematiza şi gleznele picioarelor dinainte ale calului în tactul lor aerian. Prin faţa Episcopiei, Sînge-rece scotea şi un nechez. Fără îndoială, cugetul lui suferea că nu poate mînca orz, paie şi fîn ca toţi confraţii lui. (...) Era sincer

Casa Capșa, local emblematic al vieții boeme din Capitală Înfiinţată la mijlocul veacului al XIX-lea de nepoţii unui cojocar macedo-român, Casa Capşa a ţesut în jurul ei istorii boeme. Parfumul de altădată s-a risipit în timpurile noi, clientela nu mai este de aceeaşi factură, nici măcar meniul nu mai păstrează secrete franţuzeşti. Singurele mărturii ale vremurilor apuse sînt cîteva fotografii înrămate.

Istoria Casei Capşa este legată de numele familiei care a ctitorit-o, fiind cea mai veche firmă de acest gen din România. ,,Familia Capşa, de origine macedoromână, se pare că a venit în Bucureşti în a doua jumătate Secolului al XVIII-lea. Primul cunoscut este Dumitru Capşa, cojocar de meserie, care avea prăvălie în centrul oraşului, în mica Piaţă Sf. Anton, aflată în faţa intrării actuale a Hanului lui Manuc”, scrie George Potra în volumul I din „Bucureştii de ieri”, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1990. Cojocarul a avut patru băieţi. Mezinul, Constantin, a fost singurul care a preluat meseria tatălui său. Constantin s-a însurat cu o fată din Ploieşti, cu care a avut 12 copii.

Patru dintre ei, Vasile, Anton, Constantin şi Grigore,

sînt cei care, la mijlocul Secolului XlX, vor înfiinţa Casa Capşa, cofetaria care a devenit celebră în toată Europa.

Cafenea cu iz francez Astfel, la 6 iulie 1852, protipendada Bucureştiului se plimba pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi făcea popas la cofetăria „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”. În anii următori, cofetăria s-a impus pe piaţă şi a spulberat orice concurenţă. În jurul anului 1869, Constantin şi Grigore Capşa conduceau afacerea familiei. Grigore Capşa a fost trimis să înveţe meserie la „Casa Boissier” din Franţa, iar priceperea lui i-a permis să prezinte produsele româneşti la Expoziţia din Paris. După întoarcerea lui Grigore în ţară, business-ul familiei a continuat sub numele „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”.

Mai tîrziu, Constantin se retrage, iar Grigore rămîne stăpîn şi se extinde cu „Salonul de consumaţie”, devenit Cafeneaua Capşa la 1886. Afacerea acestuia se dezvoltă rapid și devine atît de cunoscut, încît la numai un an de la deschidere primește brevetul de furnizor al Casei Regale. La scurt timp se deschide și un hotel, la etaj, iar în 1891 este inaugurată cafeneaua.

Berăria Gambrinus, deținută de I.L. Caragiale la începutul anilor 1900, lîngă Cafeneaua Fialkowsky şi candid ca o fecioară norvegiană, în toată mimica şi osteneala lui”. În acest colţ de Balcani unde absurdul şi umorul formau capetele unei pîrghii aflată în perpetuu balans, cofetarul polonez Fialkowsky a prosperat, fiind cinstit ca un patriarh al breslei sale. În timpul Războiului pentru neatîrnare a fost recompensat cu distincţii de prestigiu de către Statul român pentru sumele generoase donate Armatei noastre, după ce fusese şi împămîntenit.

Sfîrşitul său coincide cu cel al cafenelei, printre cei care au preluat spaţiul după aceea numărîndu-se, pentru puţină vreme, chiar şi Caragiale cu a sa „Berăria cooperativă” în 1901. Pînă la urmă, cîştigătorul a fost un restaurator grec, Kolomiris, care a impus un nou brand cîrciumăresc, „Elisée”, în timp ce scriitorii boemi şi-au găsit un nou fief la cafeneaua „Kubler” de la parterul hotelului „Imperial” de pe Calea Victoriei.

Sfîrșit Leviathan.ro, Historia.ro După moartea lui Grigore Capşa (23 decembrie 1902), care a condus 34 de ani Casa Capşa, urmează la conducerea firmei nepotul său Ştefan, fiul lui Constantin.

Mecca scriitorilor şi gazetarilor Grigore Capşa ajunsese un personaj foarte cunoscut în Bucureşti şi în întreaga ţară. Numele lui îl găsim deseori menţionat în presa şi publicaţiile timpului.

Cităm ziarul „Adevărul” din 15 iunie 1897: „La rubrica «Un bucureştean pe zi» se pot citi următoarele: «Cu cine să începem această rubrică dacă nu cu acela care este omul cel mai dulce din Bucureşti? Cînd zici Capşa, îţi lasă gura apă şi parcă îţi vine imediat să o porneşti spre maiestrul cofetăriei şi al bucătăriei moderne. Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de biserica Zlătari sau Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană, un monument... de zaharicale. Are un singur cusur: s-a apucat să facă politică conservatoare.

E bine însă, căci are cu ce îndulci toate partidele»”.

Decăderea Casei Capșa a început o dată cu venirea comuniștilor la putere. Deranjați de amintirea întîlnirilor burgheze de aici, comuniștii au înlocuit numele acesteia cu mai proletarul, „București.

Braserie și Restaurant”. Astfel, atmosfera aceasta s-a stins brusc și iremediabil la mijlocul anilor ’60.

Recent am trecut pragul Casei Capșa, în miezul zilei, pentru a vedea ce a mai rămas din locul frecventat altădată de cele mai strălucite personalități. Am fost surprins să văd că nu era nimeni în restaurant. Saloanele – altă dată pline ochi – sînt astăzi goale, iar la intrare nu te mai întîmpină nimeni. Atmosfera era extrem de rece, iar chelnerii păreau plictisiți și aparent aroganți.

Totuși, mîncarea a fost bună, iar prețurile accesibile. Nu știu însă dacă voi mai reveni. Din păcate, chiar dacă, după 1990 acest loc și-a recăpătat numele, nimeni nu a reușit să mai redea „spiritul Capșei”, dispărut odată cu generația de aur a literaturii române.

Historia.ro, Editiadedimineata.ro

16

Vineri, 8 mai 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Sîntem în plin război (urmare din pag. 1) Sînt mulți cei care ne spun că ,,lumea nu va mai fi la fel” după această pandemie. Dar nu ne spun exact ce anume se va întîmpla. Sînt și mai mulți idealiștii care cred că lumea va suferi o asemenea transformare încît latura umană va fi victima unor mutații, oamenii vor fi mai buni, vor ajunge să se respecte pe ei înșiși, viața și planeta pe care trăiesc. Este frumos, dar imposibil să faci din om o ființă bună peste noapte, așa că eu, cel puțin, nu cred asta. Sînt păreri împărțite despre ce va urma. Fie că Rusia și China vor crea o lume fără SUA, fie că America în sine va deveni un stat ceva mai rațional, fie că Europa va face implozie, iar suveranismul va triumfa, fie că va avea loc un război fierbinte care va clarifica din punct de vedere geopolitic următoarele zeci sau sute de ani. Încă nu știm, dar putem să intuim. Pandemia afectează, cel puțin la nivel mediatic, mental și sufletesc, întreaga omenire. Lumea este speriată, nimeni nu este ferit de moarte, așa cum nimeni nu poate să fie scutit de acest coronavirus. Este normal ca omenirea să fie speriată, să se autoizoleze în case și de acolo să asiste la sfîrșitul lumii, așa cum o știau, pentru că, nu-i așa, o altfel de eră este pe cale să înceapă. Dar ce fel de eră?

Părerea mea este că, dacă nu va exista un război ,,pe bune”, o fractură socială de amploare, sau măcar o revoluție a celor mulți, după această pandemie lucrurile vor fi foarte simple pentru cei care vor avea norocul să supraviețuiască: cei săraci vor fi și mai săraci și mai mulți, cei bogați vor fi și mai bogați, dar și mult mai puțini. Este foarte simplu să intuiești că, în momentul în care economia mondială se contractă, cei care dispun de lichidități, cei foarte bogați, vor avea prilejul ca, după furtună, să cumpere mai pe nimic o sumă de afaceri prospere cîndva. Este simplu de observat că cei care sînt șomeri acum, fie nu vor avea unde să mai lucreze, fie vor avea un alt patron care le va impune cu ușurință alte condiții de muncă. Este ușor să intuiești că, dacă nu există o reacție a celor mulți la ceea ce se pregătește, cei puțini vor profita la maxim de dezastrul care se derulează acum sub ochii noștri. Și nu mă refer la „pandemia“ care ne mănîncă sufletul de 30 de ani, la lăcustele politice care se îngrașă acum, la adăpostul ordonanțelor militare, ci la pandemia

Biserica Ortodoxă Română, între reformă și decădere

O altă provocare ce le dă de lucru românilor și le distrage atenția de la activitățile frauduloase ale guvernanților – pe Google Maps România apare, pe locul unde este Mînăstirea Mîntuirii Neamului, denumirea „Mînăstirea Prostirii Neamului Românesc“.

Oricum, ceva jignitor. Cred că securistul al cărui unic scop este aruncarea cu fumigene mediatice peste popor este foarte bun! Știe ce să facă, cum să procedeze, ca poporul să fie focusat pe prostiile emise de el, iar Orban & Co. să mai vîndă ceva, să mai ofere ceva, să mai facă ceva. Bravo!

Problema reală este că băieții ăștia de la B.O.R., plini de bani și de aur, nu prea știu să comunice cu omul de rînd, cu poporul. S-au baricadat în limuzinele lor, în casele lor imense, între zidurile reci ale bisericilor, și de acolo, din cînd în cînd, mai aruncă cu aghiazmă în populație. Biserica traversează o criză majoră de imagine, criză care se va transforma în ceva mult mai grav dacă reprezentanții instituției nu vor lua măsuri.

Poate Daniel cel extrem de fericit să facă mii și mii de biserici, o mulțime de catedrale. Dacă nu va ajunge la inima românului, nu va reuși, de fapt, nimic. Dacă

generală, care a acoperit întreaga emisferă de nord a planetei. Dacă lumea nu se va trezi, dacă cei mulți și nedreptățiți nu vor lua atitudine, barosanii își vor vedea de treabă și vor mai pune încă un picior pe grumazul celor care, în fond, duc tot greul pe umerii lor.

Din păcate însă, mulțimea nu se va grăbi să își ceară dreptul la fericire, așa că intuim că la finalul acestei pandemii rezultatul va fi simplu: ei tot mai bogați, tot mai puțini. Noi, tot mai săraci, tot mai numeroși.

Mulți dintre cei care încearcă să deslușească ce ascunde, de fapt, această pandemie, cred că acum asistăm la un război pe viață și pe moarte între globalism și suveranism. Alții, mai pragmatici din fire, spun că e vorba de o luptă între globalism, suveranism și China. Nu știm, dar intuim că există o luptă, și, ca o primă dovadă, avem modul isteric în care presa, mass-media aia corporatistă, ne agresează și ne obligă să vedem zilnic sicrie, statistici, cimitire pline de cruci fără nume. Asaltul globalismului constă, așadar, în expunerea lumii la pandemie, proiectarea nenorocirilor în creierul fiecărui cetățean și izolarea în case. Asta este latura globalistă a problemei.

Dar care este aspectul suveranist? Vedem cum China se ridică și cîștigă foarte mulți bani ca urmare a pandemiei. Arabii bogați merg cu valizele cu bani în China pentru a cumpăra măști, combinezoane, ventilatoare medicale și cîte și mai cîte. Toată lumea cere și plătește chinezilor marfă pentru a se apăra, dovadă că, la o primă analiză, guvernele, șefii acelor guverne, habar nu au cu ce și cu cine se luptă de fapt.

Dar China prosperă ca urmare a acestui coronavirus. În America numărul morților crește de la zi la zi, și asta în condițiile în care la conducere se află un suveranist, un naționalist, un Trump. Cu cît numărul morților este mai mare, cu atît șansele ca el să mai cîștige un mandat sînt mai mici. Cei care vor triumfa sînt democrații, globaliștii pur sînge.

La acest moment, situația din Rusia este oarecum sub control, dar se observă și aici o acumulare de stres, mai ales că acele două săptămîni de concediu forțat și plătit de economia rusă pot aduce multe deservicii lui Putin și echipei sale, mai ales acum cînd pe tapet sînt puse acele schimbări constituționale. Prin urmare, și în Rusia și în SUA această pandemie a picat cum nu se poate mai prost. În Europa, Italia și Marea Britanie conduc la număr de decese, dacă e să ne luăm după datele oficiale, urmate de Franța și Spania. Aici problema este de altă natură – solidaritatea europeană a picat examenul, fiecare țară jucînd individual în acest film al pandemiei, fiecare stat

fiind, în fapt, singur în fața furtunii. Și pe acest fond nord-atlantic, ce observăm noi?

Că ,,jocurile militare” s-au restrîns considerabil, Europe Defense 2020 fiind mult redus în acțiune, dar nu anulat.

Că armata SUA este dislocată în America Latină, la doi pași de granița Venezuelei, avînd oficial misiunea de a lupta contra drogurilor.

Că Rusia își arată punerea în exploatare a unor capacități militare – și mă refer aici în mod special la rachetele hipersonice Zircon – darea în exploatare a unor noi submarine și fregate, dar și înființarea a două unități militare mecanizate în zona graniței cu Ucraina.

Mai sînt și alte semnale ,,fierbinți” venite fie din Libia, fie din Siria, fie de prin Ucraina, Brazilia și Venezuela. Lumea se pregătește de ceva, de ceva cu adevărat important, poate un război fierbinte, poate chiar o revoluție globală care să repună pe alte valori evoluția umanității.

Nu știm încă, dar eu sper ca un lucru măreț, important și suveranist să se întîmple, pentru că dacă pandemia se încheie și nici un fel de eveniment major nu se întîmplă, înseamnă că, în fond, nu am asistat decît la un mod de eliminare forțată a unor cetățeni ai lumii, pentru ca sistemul financiar mondial să fie puțin mai relaxat. Mă refer aici inclusiv la declarația fostei șefe a FMI, Christine Lagarde, care ne spunea că, cu cît bătrînii trăiesc mai mult, cu atît sistemul financiar mondial de pensii este în pericol. Și, pornind de la acest aspect, putem spune că ,,globalismul” a cîștigat pe mai multe fronturi: se îmbogățesc elitele, băncile cîștigă, sistemul de pensii al statelor devine mai relaxat, iar omul de rînd devine tot mai sărac. Nu poți să nu îți pui întrebări cînd vezi cît de nenorocit și perfid este sistemul bancar. Păi, dacă la fiecare 10 – 12 ani se întîmplă o criză majoră ca cea din 2008, ca cea de acum, cei care își iau credite imobiliare pe 30 de ani la ce trebuie să se aștepte?

Aș vrea să vorbesc și despre România aici, dar îmi este efectiv silă de ceea ce văd, de amatorii pe care îi văd perindîndu-se pe la TV, îmi este silă de modul obscur, banditesc în care gestionează criza, precum și de minciunile și manipularea pe care le-au adus la nivel de artă. Cea mai mare greșeală a românilor este că îi iau în serios pe acești neica nimeni, cînd, în mod normal, ei trebuie să fie scoși de urechi din ascunzători și aruncați în cel mai întunecat și mizerabil colț al istoriei.

Biserica nu va începe să comunice profesionist, dacă nu se va reforma din temelii și dacă nu va lua poziții ferme atunci cînd valorile creștine sînt puse la îndoială, va dispărea foarte curînd. Nu este o glumă.

Principala sarcină a Bisericii nu este să se baricadeze între ziduri, ci să dărîme zidurile dintre oameni și divinitate, dintre oameni și idei, dintre oameni și progres, dintre oameni și prosperitate. Biserica nu trebuie să se autoizoleze în catedrale, Biserica trebuie să fie pe stradă, să ajute oamenii aflați în nevoie, să ofere șanse, să ne arate drumul spre o viață mai bună. În prezent, Biserica fie este înțepenită într-un prezent ferm, fie este atît de departe de enoriași, încît a ajuns să nu le mai audă durerea. Cînd m-am referit la reformarea Bisericii, nu m-am gîndit la valorile neortodoxe ale unor anomalii sexuale și la acceptarea lor de către B.O.R. Nu mă refer nici la schimbarea programei de lucru a preoților și nici la modificarea sărbătorilor. Eu spun că Biserica trebuie în primul rînd să comunice cu poporul nu prin acele posturi TV și Radio pe care nu le urmărește nimeni, trebuie să o lase mai moale cu pupatul moaștelor și cu veșmintele aurite ale preoților. Biserica trebuie să își dovedească sieși că reprezintă divinul pe pămînt, și nu cornul abundenței pentru supușii ei. Și, ce este cel mai important, reprezintă puritatea celui care stă în fruntea Bisericii Ortodoxe Române. Dacă cel de acolo, de sus, este un om al divinității, al sufletului, proiecția lui către

preoțime și enoriași va fi una pe măsură, una cu adînci conotații divine, spirituale și aducătoare de liniște și pace în conștiința ortodoxă a țării. Or, în acest moment, pe marele tron al B.O.R. stă un om pe care mulți îl asociază cu CEO al Bisericii, și nici pe departe un om al sufletului.

Poate că Biserica ajută mii de bătrîni, poate că sprijină o mulțime de spitale, poate că, de fapt, acordă burse de milioane de euro tinerilor. Dar dacă nu știe să comunice, și face totul în tăcere, cei care trebuie să își pună speranța în această instituție nu o vor face. Dimpotrivă, vor lua în derîdere tot ce înseamnă B.O.R. în aceste zile. În acești ani. Cred că e timpul ca CEO să lase toiagul fericirii și să aleagă un loc de rugăciune din țara asta, iar cel care o să îi ocupe scaunul pe mai departe să aibă dorința de a-L readuce pe Dumnezeu în sufletele românilor.

Părerea mea este că acum B.O.R. este, în fapt, asemenea României, o organizație coruptă, plină de pile care se joacă de-a purtătorii mesajului divin, ei fiind, de fapt, niște farisei. Este trist, pentru că, din cauza unor popi, românii încep să nu mai creadă în Dumnezeul pe care acest neam L-a avut întotdeauna în suflet. Cînd generația care încă Îl mai poartă în inimă pe Dumnezeu se va stinge, ce va face B.O.R.? Va da o lege prin care să ne oblige să mergem la Biserică și să donăm bani pentru îmbogățirea lor?

N.K.

RM

17

Vineri, 8 mai 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Vremea coronavirusului Coronavirusul ne-a dovedit, a nu știu cîta oară, cît de fragili sîntem. Pentru a reduce oarecum contaminarea cred că ar trebui să închidem unele canale de informaţie.

Inclusiv Facebook-ul, care aproape că a făcut explozie de informaţii inflamate. Ţine de noi şi de comunităţile din care facem parte să ne îngrijim mai mult de noi, de ceea ce mîncăm şi respirăm. De ceea ce trăim. Pentru că sîntem într-o criză a ecologiei sufletului peste care vom trece greu dacă o tratăm ca pe o simplă criză medicală.

Nu știu ce simțiți acum, dar se vădește că o lume moare. Lumea în care ne credeam singuri în carapacea noastră aproape europeană, tehnologizată și absurdizată de SF-ul în care ne prevesteam viitorul. Dintr-o dată, moartea ne-a deschis ochii asupra vieții. Sîntem vulnerabili, muritori. De la o respirație. Și am constatat că sîntem integrați nu doar în Europa politicienilor și politrucilor, ci și în Europa oamenilor de rînd. Sîntem europeni prin vatră și curaj, prin limbă și bătaie de inimă.

Biserica nu este paralelă cu statul, ci este parte integrantă a eforturilor acestuia de a proteja sănătatea populației, deși exagerăm foarte mult în defavoarea Bisericii. Aceasta nu este paralelă cu statul, atunci cînd este nevoie de ea în mijlocul efortului autorităților de a proteja igiena populației, ea devine parte integrantă a acestei politici sanitare. Acest fapt arată o dată în plus că preoții nu trebuie să le spună oamenilor cu bun simț din biserică faptul că trebuie să stea acasă cînd sînt bolnavi,

Duzina de ticăloși Că toți cei care au prădat acest ținut sînt buni de pușcărie, este evident. Dar, în schimb, ce face poporul român? Îi lasă pe mai departe să fure, îi menține în funcții și le oferă o viață liniștită, un viitor strălucit. Și, ca să fie totul așa cum trebuie, poporul român le oferă ocazii să mai fure și prin intermediul odraselor lor. A cui e vina, a celor care fură? Nu, a celor care îi lasă, evident. A poporului român, format din persoanele care dețin cetățenie română, care merg la vot și care marșează la escrocheria asta numită democrație, de mai bine de 30 de ani.

Pentru că, drag popor, ai fost furat în numele unei democrații care nu a existat niciodată în România. Ai acceptat nedreptatea, amanetarea viitorului, ai acceptat distrugerea prezentului și pui botul la minciunile celor care și-au asigurat viitorul pentru mulți, mulți ani. A cui e vina, a lor, că te fură? Nu, a ta pentru că îi lași. În fapt, putem spune că ești părtaș la distrugerea acestei țări, o vină pe care vrei să o pasezi altor țări, cînd, în fapt, cei care te-au distrus sînt cei pe care i-ai votat.

Da, îți este frică. Așa a fost și cînd Securitatea lui Ceaușescu nu te lăsa să ieși din țară sau să deții valută sau chiar să discuți cu cetățeni străini. Ai stat băgat la cutie și ai așteptat ca acele cîteva familii din Primăverii să trădeze clanul conducător, nu pentru că își doreau ca tu, române, să o duci bine, ci pentru că aveau atîția bani încît nu mai aveau ce să facă cu ei într-un regim atît de dur precum cel al lui Ceaușescu. Evident că a mai fost vorba și despre înțelegerile dintre Est și Vest, dar aici, la firul ierbii, linia nr. 2 a PCR a fost cea care, în fapt, a trădat. În prezent îți este frică de Serviciile care te ascultă, de jandarmii care îi apără pe hoți de propriul popor, de SPP și de duzina de procurori și de judecători aflați la dispoziția permanentă a ticăloșilor care te trădează în fiecare zi, care își bat joc de țara asta în fiecare zi, care se pișă pe tine în timp ce tu crezi că plouă.

Acum îți este frică, cum și înainte ți-a fost, doar că, spre deosebire de acum 30 de ani, azi ești ceva mai prost și mai penibil în frica viscerală de a refuza ca bandiții să te conducă. Privește fețele toante ale celor care îți vorbesc la TV, și încearcă să vezi golul care îi înconjoară, vidul intelectual care îi caracterizează și mizeria morală în care ei înșiși se zbat zi de zi. Ei nu te reprezintă pe tine, popor român, nu te respectă, ei nu își doresc ca ție să îți fie bine. Atunci, de ce îi lași? În numele democrației? Care democrație? În numele unor drepturi care există doar pe

ei o fac pur și simplu. Oricum, exagerările noastre în perioada aceasta mi-au dovedit încă o dată cît sîntem de fragili și temători. Ducem lipsă de epidemiologi, deoarece această specialitate nu e bănoasă. Exagerăm foarte mult în defavoarea Bisericii. Am auzit de atîtea ori chestia cu pupatul moaștelor, încît mă distrează enorm să constat că cei care sărută moaștele rămîn vii, iar cei care nu fac asta se mortifică obsesiv într-o singură idee, devin monofazici.

România a trecut prin holeră sau prin tifos pe cînd acest stat încă nu exista în forma lui actuală, dar preoții erau acolo. În Șcheii Brașovului se păstrează memoria unui preot care a murit pe vremea ciumei și care a fost executat de plutonul de execuție pentru că și-a permis, în Sîmbăta Mare, să nu îi lase de izbeliște pe credincioși. A mers din casă în casă și i-a împărtășit, iar toți credincioșii care au luat parte la sfînta Taină au scăpat cu viață. Preotul a fost împușcat, iar trupul i-a fost ascuns într-un mal de unde se credea că nu îl va mai scoate niciodată nimeni, pînă anul următor de Înviere, cînd a izvorît ceea ce se cheamă Fîntînița Popii. Și fîntînița a izvorît de sub trupul preotului și astfel s-a descoperit ce s-a întîmplat cu el. A fost purtat pe brațe pînă în cimitir, unde a fost îngropat creștinește.

Ne este frică de faptul că vor fi închise bisericile, pentru că încă nu am zidit consistent și conștient biserica din inimile noastre. Biserica din inima omului dă cu adevărat viață, măsură și frumusețe bisericii din afara lui. Paradoxul clipei: de vreo cîteva zile, un responsabil calificat al împiedicării răspîndirii virusului este stăpînit,

pînă la extaz, de duhul profeției că virusul va lovi cu maximă putere, imbatabil și targetat, fix de Paști. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Probabil, chiar în momentul în care în biserici se va citi: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mîntuitorului”.

Pandemia ne învață să prețuim interiorul, atîta vreme cît ne-am permis luxul să ne exfoliem copios în cele ale exteriorului. Acum, lumea întreagă este un imens spital, pentru a trece prin miezul inimii bisericii noastre suferința celuilalt și a multiplica bucuria comuniunii dintre noi.

Panica se dovedește a fi mai aproape de intimitatea ființei umane, poate mai mult decît oricînd, pentru ca noi să devenim ucenicii fideli ai prudenței și ai profilaxiei.

Cu toate acestea, răspîndirea panicii iraționale este cea mai urîtă pandemie spirituală. Virusul este reminderul sfredelitor că sîntem încercuiți de limitări, pentru a ne aminti permanent că Dumnezeu nu este încercuit niciodată de limitările credinței noastre anemice, ci ne dăruiește larghețea liniștii și imensitatea harului speranței.

Sîntem martorii fragilității firii umane, pentru a nu crede niciodată în triumfalismul găunos și mincinos.

Doamne, dă-ne curaj, ca să ne temem așa de tare de moarte, încît să ne îndrăgostim iremediabil de Viața cea fără de moarte! Principalul meu îndemn este grija față de „ceea ce mîncăm şi respirăm”, apoi informarea corectă, din surse sigure. Repet: pentru a reduce oarecum contaminarea, cred că ar trebui să închidem unele canale de informaţie. Inclusiv Facebook-ul. Postire cu lumină!

Lucian Dimitriu

hîrtie? În numele libertății? Care libertate? În numele legii, al faptului că nu e nimeni mai presus de ea? Păi, ei își fac nevoile pe Constituție, sînt cei care au adus în sapă de lemn Justiția. Și-au bătut joc de lege la adăpostul fricii voastre. Se cred deasupra legii, și de acolo își fac mendrele cu speranțele țării de a fi un stat. Și voi, românii fricoși, nu faceți nimic din motive pe care generațiile viitoare, care vin din spate și care nu vor mai avea o țară, nu le vor înțelege, dar de acolo, din viitor, vă vor acuza de lașitate, frică și lipsă totală de responsabilitate pentru viitorul lor.

Voi, cei care știți ceva istorie, acei puțini care au mai rămas, credeți că strămoșii noștri, atunci cînd au murit, atunci cînd au sîngerat, s-au gîndit doar la ei, la viitorul lor imediat? Nu, s-au gîndit la cei care vin după ei. Cei care au murit pentru ca țara asta să existe și-au dorit ca noi, la rîndul nostru, să o lăsăm mai departe urmașilor noștri. Este un adevăr, și uite că prezentul ne arată că globalizarea aia care ne-a fost băgată pe gît, în realitate nu este decît un mod elegant și non-violent de a distruge o țară, un stat, un viitor. Nu a fost nimic serios în discursurile pompoase ale străinilor care au venit aici și s-au răhățit pe valorile noastre, pe trecutul nostru, pe tradițiile noastre.

Globalizarea a fost și este în continuare o minciună în care mulți dintre voi, cei care stați cu frica în sîn acum, ați crezut și pentru care chiar ați ieșit în stradă. Ei bine, atunci cînd erați în Italia, în Spania și pe aiurea, ați avut unde să vă întoarceți cînd v-a fost greu. Cum ar fi fost ca acest loc sigur, numit ,,acasă”, să nu existe? Cum ar fi fost dacă, în loc să aveți o țară, bună, rea, nu ați fi avut nimic, nu ați fi avut un loc unde să vă întorceți? Faceți acest exercițiu de imaginație voi, cei care votați în neștire bandiții, și poate că acum, în primul ceas de după cel de-al 12-lea, o să începeți să vă folosiți materia cenușie adăpostită în cutia craniană.

Faptul că țara asta românească este condamnată să fie o colonie este un adevăr. Partidele care au scuipat pe acest neam – fie că erau roșii, galbene, portocalii sau roz – sînt la fel de bine înfipte în borcanul cu miere ca și acum 10, 15 și chiar 25 de ani. Chiar dacă figurile expuse la TV se mai schimbă, în spatele lor, al ticăloșilor, sînt ei, marii trădătorii ai națiunii. Ei sînt cei care decis alegerile, cei care vă mint, care dețin averi imense și care controlează mințile celor care au acceptat să fie slugi. În ʼ89 s-a dovedit cît de vulnerabil a fost un sistem pe care mulți dintre noi îl consideram de neclintit. Credeți că acest sistem otrăvit din prezent este mai puternic? Nu, nu este. Îi este frică de revoltă, de nemulțumirile oamenilor, îi este frică de schimbare. Și, din acest motiv, tinde să devină tot

mai agresiv, tot mai opresiv, tot mai mincinos și ticălos, pentru ca tu, române, să devii mai fricos, mai obedient, mai slugă, și, din egoism, să accepți să cazi în genunchi și să îți restrîngi cu bună știință dreptul la viață și, ceea ce este și mai trist, dreptul copiilor tăi la un viitor.

Sîntem conduși de o duzină de ticăloși, care se folosesc de o altă duzină de ticăloși, și care, la rîndul lor, conduc alte duzini de ticăloși. O piramidă a ticăloșilor s-a așezat peste această țară, precum un neg pe obrazul frumos al lumii, și nu va dispărea pînă cînd materia care o hrănește – tu, române, nu vei decide că e timpul ca acest neg să fie eliminat în modul cel mai definitiv cu putință.

Zi de zi își bat joc de tine, zi de zi își aruncă mizeria pe autostrăzile informatice la care te țin conectat, pentru ca tu să nu vezi că la adăpostul acestor minciuni ei își bat joc de dreptul tău la viață și de dreptul copiilor tăi la un viitor. Așa cum, cu secole în urmă, catolicii au creștinat America de Sus, distrugînd civilizații întregi cu Biblia într-o mînă și cu sabia în cealaltă, de această dată ticăloșii care au ocupat această țară te-au furat pe tine, pe noi, pe copiii noștri și valorile strămoșilor noștri, cu democrația într-o mînă și cu mass-media și Justiția în cealaltă. Așa te-au cucerit, așa te-au ocupat, așa te-au sărăcit, și tot așa îi vor distruge pe cei ce vin după tine. În numele unei democrații inexistente au distrus industria, învățămîntul, sănătatea, demnitatea și onoarea noastră de români. Neau mințit, ne-au învrăjbit, ne-au sărăcit și ne-au distrus sîmburele de naționalism pe care îl aveam, în numele unui concept depășit precum democrația – modul cel mai lejer de a distruge o țară cu acceptul proștilor care o populează.

Trăim în case și ne ferim de viruși. În acest timp, ei trag tunuri după tunuri, își asigură viitorul. Sînt toți la fel, nu vă îmbătați cu apă rece. Sînt aceeași pelagră, virușii care ne-au măcinat națiunea, jigodiile care ne-au adus la stadiul de colonie vînzînd țara pentru averile și libertatea lor.

Duzina de ticăloși există, zilnic o vedeți la tv, zilnic o înjurați sau o adulați, în funcție de mintea fiecăruia. Nu ei sînt de vină că voi sînteți proști, ci voi sînteți de vină pentru că ați ajuns părtași la distrugerea propriului viitor.

Așa că nu vă mai lamentați. Sîneți la fel de vinovați, și singurul mod de a vă revanșa față de copiii voștri este să le alegeți un alt drum, o cale presărată cu ceva mai multă onoare, demnitate și prosperitate. Poate că voi v-ați consolat cu ideea că nu mai aveți prezent, dar copiii voștri sînt de acord să nu mai aibă viitor?

D.A.T.

18

Vineri, 8 mai 2020

Ce interese ar putea sta în spatele unei înscenări tip Pandemie

(urmare din pag. 1) În România, Ion Cristoiu a găsit o formulă care șochează pe cei ce au trăit o altă ,,făcătură”: așa-zișii teroriști din decembrie 1989: ,,Şi teroristul din decembrie 1989 ne ţinea în case ca şi acum - era un super om cum e şi super virusul”. „Am marele noroc că am studiat psihoza din decembrie… pericolul este real, dar cred că e o psihoză care s-a creat şi va fi de 100 de ori mai gravă decît pericolul reprezentat de coronavirus”, a declarat Ion Cristoiu. Asemănarea este, într-adevăr, izbitoare, mai ales că panica și isteria erau create la fel, prin mass-media română și internațională. Și morți au fost, despre care se spunea că erau victimele ,,teroriștilor” – dar, de fapt, au fost ale unor ,,comorbidități” din prostie – sau ale altora… care preluau puterea. Dar, cel puțin ,,făcătura” de atunci a avut ca rezultat (poate și ca scop) un transfer de putere și o schimbare radicală de ideologie – practic, acea ,,făcătură” a fost determinantă pentru ideea de Revoluție. Reamintesc celor ce au trăit acele momente, că ,,Jos Comunismul” a venit ceva mai tîrziu, cel puțin în București. La fel și acum - dacă este o ,,făcătură”, înseamnă că are ceva în spate, se urmărește ceva prin această combinație de panică, isterie și blocaj economic total.

Asta încerc să explic acum, pentru că merită să căutăm sensul practic, imediat al unei ,,făcături”. Și nu chestiuni de tip ,,ciparea”, nu pentru că nu ar putea fi adevărată, ci voi prezenta rațiuni mult mai pragmatice, care pot justifica o posibilă ,,combinație” mondială.

Argumente în valoare de… multe TRILIOANE! Fără a avea pretenția de a deține adevărul, putem să facem cîteva observații: 1. A căzut marea restricție financiară din UE, criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și grad de îndatorare < 60% din PIB), introduse prin tratatul de la Maastricht; în acest moment, țările puternice europene pot face sau garanta împrumuturi practic fără limită, cazul Franței fiind elocvent: 300 de miliarde euro, nu ,,din buget”, cum s-a spus, ci împrumuturi garantate de stat.

2. China și-a revenit prima – și tot prima a fost și va fi cînd Europa cere marfă; în condițiile în care firme mari europene cu activitate în China vor avea dificultăți în a relua activitatea (din multe motive, în primul rînd din blocajul de pe ,,bătrînul continent”), partea chineză va fi gata să preia acțiunile în condiții extrem de avantajoase.

3. Donald Trump era ca și cîștigător al alegerilor în fața personajului corupt și penibil Joe Biden; acum scandalul morților de coronavirus și al disfuncționalităților din sistemul de sănătate, coroborat prin desființarea ,,Obamacare”, le permite democraților americani și presei să-l doboare pe Trump.

4. Sistemul bancar mondial, neafectat de o criză specifică, va avea toate statele lumii super-îndatorate; FMI, Banca Mondială, BCE vor fi stăpînii jocului euroamerican (și nu numai) – iar tentativele unor state de a scăpa de datorii vor fi istorie; asta înseamnă, desigur, și dictarea unor politici economici și a unor strategii, aspect pe care noi îl cunoaștem bine.

Să luăm în calcul numai aceste patru criterii și să vedem ce înseamnă fiecare, în bani – ca ordin de mărime, desigur: - Cît valorează desființarea (Tratatului de la) Maastricht? Multe TRILIOANE. - Cît valorează preluarea (acțiunilor și controlului) unor firme mari (inclusiv rețele și piețe de desfacere) de către China? Multe TRILIOANE. - Cît valorează cîștigarea președinției SUA, deci conducerea timp de patru ani a unei țari cu un PIB de peste 20 trilioane USD (pe an!)? Multe TRILIOANE. - Cît valorează creșterea uriașă a creditării și controlul asupra unei părți a economiei mondiale și a dezvoltării și strategiei (economico-investiționale) a multor state, pe mulți ani? Multe TRILIOANE. Rezultat final: FOARTE MULTE TRILIOANE și enorm de multă putere! Întrebarea 1: Justifică aceste ,,Foarte multe trilioane” și această putere dobîndită rapid o ,,FĂCĂTURĂ” mondială? Întrebarea 2: Crede cineva că puterile lumii ar sta pe gînduri în fața unei asemenea ,,oportunități”?

Întrebarea 3 (colaterală): Oare de ce presa mainstream NU dezbate, jurnalistic, probe, teorii, ipoteze, opinii contrare periculozității virusului și a necesității acestei ,,izolări” mondiale - cum se explică evidentul blocaj mediatic mondial? Întrebarea 3 bis: Oare de ce sînt ignorate total probele (statistice și științifice) care arată că „Pandemia” a produs/ produce mult mai puțin victime decît cauze obișnuite ale mortalității?

Paranteză: nu, nu cred că virusul a fost ,,pus” sau ,,creat”. Cel puțin nu am argumente clare și nu achiesez (deocamdată) la comentarii pe temă. Dar, CLAR e că nebunia mediatică și politică a fost declanșată! Acesta e adevăratul virus creat în laborator – și plantat în întreaga lume! Filmări impresionante, reportaje cutremurătoare, totul făcut ca după un scenariu! O lume căreia nu îi pasă de un milion de oameni care mor lunar de foame, care habar nu avea de sute de mii de morți de gripă sezonieră de alte milioane care mor de varii boli – dintr-odată a fost năucită și băgată peste noapte în carantină de cîteva zece mii de morți, dintre care marea majoritate aveau alte boli – chiar în fază terminală! Și de un virus despre care nu se știe mai nimic, decît că nu există ,,vaccin” – și nu poate fi supus criticii, după cum menționam.

Revenind, interesant este că aceste ,,oportunități” pentru anumite entități statale sau financiare – și această megaacțiune mediatică - au o bază teoretică. Sau un ,,manifest”: Forumul Economic Mondial de la Davos, din 2017. Un eveniment pe care, spre deosebire alți colegi din presă, nu l-am uitat.

O ,,coincidență” ciudată: războiul mondial declanșat la Davos, în 2017 Ceea ce se petrece acum are o ciudată legătură (sau coincidență) cu ceea ce s-a întîmplat la Forumul Economic Mondial, desfășurat între 17 și 20 ianuarie 2017 la Davos, prima ediție după alegerea lui Donald Trump în fruntea SUA. Trump, inamicul globalizării, care dădea semnalul intrării în noua confruntare globală: economie națională versus strategii globaliste! Și prima ediție după ce președintele SUA lansa cîteva semnale ,,războinice”: - atacul la globalism; - ,,războiul” cu sistemele bancare; - ,,războiul” cu mai multe puteri europene și cu Bruxelles-ul; - ,,războiul” cu manipulatorii globalismului, în prim plan fiind Sörös; - prefața atacul (economic-financiar) la strategia chineză globalistă.

Iar la Davos au fost toți cei care pot avea avantaje acum: China, democrații americani și George Sörös, FMI. Invitatul de onoare a fost președintele Chinei, Xi Jinping, care a lansat un mesaj istoric - ,,Nu vă jucați de-a lichidarea globalizării! Multe dintre problemele care neliniștesc lumea nu sînt cauzate de globalizare”. Declarația de atunci a marelui președinte chinez însemna o recunoaștere că puterea Chinei stă în globalizare – sau China de azi e produsul globalizării; deci, o schimbare a sistemului, care ar scădea cota de creștere economică a Chinei, cea care dă de lucru și asigură supraviețuirea cîtorva sute de milioane de chinezi, ar arunca în aer ,,miracolul chinez”. Ei bine, ACUM China, prin preluarea (controlului) multor companii din lumea întreagă, se asigură că mulți ani de acum încolo nimic nu va mai bulversa socotelile Chinei. A meritat asta o scădere temporară a (creșterii) economiei? Sigur, DA! Al doilea moment semnificativ: ca o sfidare la adresa lui Trump și o raliere la ,,bătălie”, China a fost aplaudată la scenă deschisă de toți cei prezenți la Davos, reprezentanți ai puterilor europene.

Al treilea moment de la Davos a aparținut FMI, care… a ținut deschis partea Chinei, chiar prin vocea directorului general Christine Lagarde! ,,A întoarce spatele globalizării, a întoarce spatele susținerii dezvoltării, este cea mai greșită abordare”, a declarat șefa FMI. Al patrulea moment remarcabil de la Davos a fost intervenția controversatului miliardar George Sörös, ,,oracolul” economiei mondiale, care a folosit tribuna forumului pentru a-l ataca pe Donald Trump, identificîndu-l cu însăși ideea de incertitudine — și încercînd să prezinte în acest context un tablou sumbru al piețelor financiare și al economiilor din lumea întreagă. Paranteză: George Sörös

RM

a fost principalul finanțator al democraților americani a pierdut peste un miliard de dolari odată cu victoria lui Trump! Interesant e și un pasaj dintr-un interviu dat atunci la Davos de Sörös: ,,UE nu funcționează (acum - n.n.), mulți dintre cei de Bruxelles știu asta, dar nu pot să recunoască public. Comerțul în UE a devenit nefuncțional, pentru că este guvernat de legi nepotrivite cu actualul context”.

Momentul special – Joe Biden! Da, Biden a fost la Davos, cînd mai avea doar 2 zile de mandat ca vicepreședinte. Mircea Geoană nota slugarnic: ,,Cîntecul de lebădă al lui Joe Biden: un discurs pasional la Davos în apararea democrației liberale și a responsabilităților comune pentru apărarea acesteia în fața populismului și radicalismului”. De fapt, ce a spus Biden? A atacat Rusia, că va încerca să influențeze alegerile din statele UE, așa cum perorau democrații că s-ar fi întîmplat în SUA. ,,Rusia folosește toate mijloacele de care dispune pentru a șubrezi proiectul european”, a folosit Biden placa pe care, coincidență, o auzim de cîțiva ani încoace, chiar dacă nimic NU a fost probat! De fapt, Biden și „partenerii” săi subliniau tocmai ,,legătura” lui Trump cu Rusia… Și Biden a mai accentuat importanța unui instrument apropiat democraților și ,,cabalei” de la Davos: NATO. În acea perioadă, Trump declanșase o critică a acestei organizații – numind-o anacronică! Biden a subliniat însă că ,,NATO trebuie să rămînă un element-cheie în relațiile dintre Statele Unite și UE, și că NATO va trebui să fie gata să-și apere membrii la nevoie”.

Clar… sau ce? Scriam atunci: ,,Să reținem această dată, 20 ianuarie 2017, fiindcă va fi semnificativă în istoria marilor crize”. Și iată că acum vedem cum coincid vorbitorii de atunci, cu ,,beneficiarii” de acum.

Coincidență? Sau aveam dreptate să titrez ,,La Davos a fost declanșat războiul mondial”– iar acum, după 3 ani, avem parte de bătălia finală?

La ora actuală avem confirmarea că democrații americani trag cu toate tunurile în Trump cu muniția Pandemiei; FMI este unica șansă a statelor, în contextul unor împrumuturi colosale, fără egal în ultimii 70 de ani; China preia firme occidentale; UE se reface sub un centru de putere total german sau hanseatic.

O paranteză: Rusia. Rusia nu are ce face, trebuie să se conformeze. Rusia nu își putea permite metoda Suediei – pentru că imediat ar fi fost acuzată de răspîndirea virusului, ar fi apărut alte sancțiuni și mass-media mondială ar fi avut o țintă – transformînd din nou Rusia în inamic mondial. Pe de altă parte, Rusia nu se poate opune unui joc al Chinei și Germaniei, parteneri majori în materie de investiții și cumpărare de resurse. Dar Rusia a făcut mutări interesante cu OMS și cu alte structuri internaționale, devenind o forță de care depind aceste instituții, cu un cuvînt important de spus (nu numai) în situații dificile. Deci, Rusia a făcut un joc inteligent reușind, cu cheltuieli minime, să cîștige poziții importante. Stilul lui Putin!...

În loc de concluzie Care este adevărul?... Să ne amintim de o altă ,,resetare” cvasi-mondială – 11 septembrie 2001. Poate spune cineva a văzut probe convingătoare și că știe că e convins că s-a aflat adevărul? Singurul adevăr este că atunci lumea a suferit o schimbare. Cu milioane de victime, număr care continuă să crească, dar și cu distrugerea multor țări de pe două continente – și afectarea Europei.

Așa că ,,bătălia” de acum pare minoră - de aceea mi-e și teamă. Pentru că, revenind la comparația lui Ion Cristoiu, subliniez că o ,,revoluție” sau o ,,resetare”, pentru a fi credibilă, trebuie să provoace un număr mare de victime.

O limită minimă critică, suficient de impresionantă! Apoi poate va apărea și ,,vaccinul”. Care, de fapt, nici nu va fi necesar, fiind o iluzie, ca bătălia cu teroriștii din 1989.

Precizez, dacă mai era nevoie – acest articol propune o explicație, nu are pretenția că expune ,,Marele adevăr”, ci doar invită la reflecție. Niciodată nu am spus că acest virus nu există, că nu este periculos, la fel cum și alți viruși sînt periculoși și, în anumite condiții, poate cauza sau grăbi moartea. Ceea ce combat este decizia aceasta de a transmite lumii întregi că a venit un fel de sfîrșit! Și mai ales combat această panică, această încercare de a controla lumea prin frica de ceva. Asta e reacția mea - dar și a celor care am crescut în spiritul ,,mărețelor înfăptuiri”, bazate pe dialectica științifică, pe realizări concrete, nu pe imbecilizantul ,,stați acasă și totul va fi bine”! Chiar dacă vrea cineva ca românii să umble cu masca pe față în țara lor, asta nu înseamnă că trebuie să o poarte și pe minte sau inimă!

RM

19

Vineri, 8 mai 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

ngeri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

O istorie a farselor (145) ,,Bufnița Cenușie” (3) Archibald a ţinut prelegeri şi în oraşul Hastings, întrebînd dacă în mijlocul publicului se află vreun membru al familiei Belaney. Astfel a fost recunoscut de către Mary McCormick, o vecină care crescuse vizavi de apartamentul băiatului ce obişnuia să ţipe, imitînd bufniţele.

Programat să vorbească în direct pe postul de radio BBC, în cadrul emisiunii Ora copiilor, el a refuzat să renunţe la un pasaj din discurs în care îi îndemna pe copii să nu practice sporturile sîngeroase; drept urmare, emisiunea a fost anulată. Bogat şi faimos, s-a întors în Canada, unde a continuat să scrie romane pînă cînd a murit prematur, în aprilie 1938.

Farsa a explodat imediat: „Bufnița Cenușie avea accent londonez și patru soții”, titra incorect un ziar.

Da, era un bigam, dar impostor, şarlatan, escroc?

Chiar dacă ar fi fost aşa, măcar a rămas consecvent

întreaga viaţă. A dorit mereu să fie indian, a trăit cum a visat, farsa lui nu era rău intenţionată şi munca sa de conservare a naturii s-a dovedit admirabilă.

Probabil a fost un om mai deosebit în calitate de „Bufniţa Cenuşie” decît ar fi fost vreodată originalul, dar banalul Archibald Belaney.

Falsul Mesia (1) Printre cele mai cumplite culte religioase apărute în anii ‘60, „Copiii Domnului” (mai tîrziu denumit „Familia Dragostei”) a fost înfiinţat în California de sud de către David Brandt Berg, alias „Moise” sau „Mo”. Pe cînd activa ca preot al Bisericii Alianţei Creştine şi Misionare, mama sa (o evanghelistă ce pretindea că are revelaţii ale viitorului) i-a atras atenţia asupra numărului tot mai mare de tineri din Huntington Beach, ce îmbrăţişează stilul de viaţă hippy. Criticînd aspru credinţele prestabilite, Berg s-a dus în mijlocul acestora, propovăduind renunţarea la cele lumeşti şi angajamentul complet faţă de „revoluţia lui Isus”. Abandonînd drogurile, primii lui adepţi s-au autodenumit „Adolescenţii lui Christos”.

ORIZONTAL: 1) Artă care împrumută imaginea îngerului ca simbol al purității – Florin Marin; 2) Actor japonez, protagonist al filmului ,,Îngerul beat”, în regia lui Akira Kurosawa (Toshiro) – Palatul central!; 3) Ion Besoiu – Celebru pictor spaniol, autor al pînzei ,,Fecioara și doi îngeri” (Salvador) – Oancea Nicolae; 4) ,,Îngerii de pe Insula Verde”, peliculă realizată de Enzo Castellani, cu acest actor în rolul titular (Franco) – Regizor argentinian, ralizator al filmului ,,Casa îngerilor” (Leopoldo Nilsson); 5) Greșeli – Ionel Teodoreanu; 6) Unchiul din America – Poetă româncă, prezentă în tema de față cu poezia ,,Vis cu înger”, cuprinsă în volumul ,,Tocmai ieșeam din arenă” (Maria); 7) Un îngeraș care ni se prezintă cu arma în mînă; 8) Pornire cu greu – Autorul piesei de teatru ,,Îngerul din butoi” (George Demetru); 9) Document - ,,Îngerul blîndeții”, roman aparținînd acestui prozator italian (Ippolito); 10) Actriță daneză (1881-1972), distribuită de regizorul Urban Gad în filmul ,,Îngerașul” (Asta) – Inima îngerașilor!

VERTICAL: 1) ,,Luceafărul” liricii noastre de la care ne-a rămas poezia ,,Înger și demon” (Mihai) – Pictor spaniol, autor al pînzei ,,Sfînta Agneta și îngerul” (Jose de) – Grădina cu îngeri; 3) Oana Florea – Actriță franceză protagnistă a filmului ,,Mutră de înger” (Viviane); 4) Poetă româncă prezentă în conext cu volumul de versuri ,,Ultimul înger” (Luminița) – Insulă în Antarctica; 5) Fata din grădină! – Rîu în Spania; 6) Vechi locuitor din Galia – Stadioane; 7) Liric român care în volumul ,,O zi liberă” ne prezintă titlul ,,Diavol sau înger” (Nicolae) – Cap de înger!; 8) Oraș antic în Sciția; 9) Pictor flamand, autor al pînzei ,,Prăbușirea îngerilor răzvrătiți” (Frans) – Plase de pescuit; 10) Clasic al picturii franceze, autor al tabloului ,,Christos mort, cu îngeri” (Edouard) – Cinstire.

Dicționar: MITL; IBOR; USPE GH. ENE Dezlegarea careului ,,SUB ARME” 1) ASIDUITATE; 2) PT – ARMATE; 3) ARES – INELE; 4) RAL – ITAN – S; 5) ATITA – STEA; 6) RANA – FEI – L; 7) EG – BAR – ERO; 8) ETALON – EA; 9) AMAR – NIVEN; 10) DESANT – ODE. Berg a început să aibă însă un comportament bizar. În 1969, primind o revelaţie conform căreia un cutremur ameninţa California (şi ce altceva e nou?), s-a mutat împreună cu cei cincizeci de adepţi în Tucson, statul Arizona, SUA. Împărţindu-se în patru echipe, ei au predicat „revoluţia lui Isus” în toată America. Hirotonisindu-i pe aceşti primi adepţi în rangul de episcopi şi diaconi, Berg le-a povestit ultimele sale revelaţii primite. Una dintre ele, numită „Biserica Veche, Biserica Nouă”, îi justifica adulterul comis împreună cu secretara sa.

Decît să încheie această relaţie în afara căsniciei, el a declarat că soţia şi amanta lui sînt modele ale Vechii şi, respectiv, Noii Biserici. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 8 mai 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Închisoare, fii binecuvîntată! (1) (urmare din pag. 1) Unde sînt cei care de aici, de la acest microfon, au lansat cele mai întărîtate acuzaţii împotriva mea, senatorii de atunci Nicolae Manolescu, Radu Ciontea, Radu Balthazar şi alţii ca ei, care au primit de la electorat exact ce-au meritat? Mă uit în această sală şi nu-i văd, mă uit prin gazete şi nu se mai aude de ei, mă uit pe prima scenă a vieţii publice şi constat că s-au risipit ca fumul cocenilor arşi primăvara, la ţară.

I-a bătut Dumnezeu pentru numeroasele lor păcate, dintre care unul e, fără îndoială, prigonirea unui om nevinovat. Şi tot astfel îi va bate, de-acum într-un an, şi pe cei care vor repeta această greşeală, hărţuindu-mă şi punîndu-mă la stîlpul infamiei pentru o vină imaginară.

Astăzi, 13 martie 1997, noua Putere s-a gîndit că n-are altceva mai bun de făcut decît să-mi ridice din nou imunitatea parlamentară. N-ar fi prima eroare pe care o săvîrşeşte această Putere.

Neputînd oferi populaţiei pîine, îi oferă circ.

Fiindcă orice om normal din România se întreabă: asta era prioritatea dvs., domnilor? Este oare normal ca un Guvern care are în competenţa sa nu mai puţin de 7 jurişti practicanţi şi cu premierulprimar 8, şi care tot amăgeşte populaţia că dau în clocot 80 de proiecte de Legi – să lase totul baltă şi să caute să astupe, cu orice preţ, gura unui om care nu face altceva decît datoria lui de ziarist şi senator? Parlamente care să nu lase Guvernele să lucreze s-au mai văzut în lume, dar Guverne care să consume timpul Parlamentelor, cu tot felul de diversiuni şi fantasmagorii, nu s-au prea văzut.

Nu-i nimic, România e originală şi în această privinţă. De fapt, ce mi se reproşează mie? Faptul

că aş fi calomniat nişte personalităţi sau persoane, prin mijlocirea revistei mele „România Mare”. În principal pentru această „Listă a Ruşinii” mi s-a ridicat imunitatea anul trecut şi se încearcă repetarea pedepsei şi în acest an. Numai că, aşa după cum a declarat presei, zilele trecute, unul dintre foştii miniştri ai Justiţiei, senatorul P.D.S.R. Ion Predescu, şi în 1996, şi în 1997 este vorba de un substrat politic. Atunci devenisem incomod pentru fostul regim, acum sînt incomod pentru actualul regim. Nu ştiu cum reuşesc unii să se descurce sub toate regimurile, iar eu sînt hărţuit mereu, şi nu de ieri, de azi. „Adevărul umblă cu capul spart” – spune un proverb românesc. Ceea ce pentru unii a reprezentat o bravură şi un merit, pentru mine a devenit o piatră de moară, care e pasată de la un regim la altul, de la un Parlament la altul, din an în an. Mă refer, concret, la formula „Parlamentul Ruşinii” – cu care actualul senator P.N.Ţ.C.D. Ticu Dumitrescu a gratulat, timp de 2 ani, Parlamentul dintre 1990 şi 1992, din care domnia-sa nu făcea parte. Şi uite că nu l-a tras nimeni la răspundere, deşi poate că tocmai acel Parlament cu termen redus a făcut cel mai mult pentru societatea românească, elaborînd şi votînd Constituţia. Cu ce-ar fi fost mai blîndă formularea „Parlamentul Ruşinii”, azvîrlită ca o anatemă, în capul a aproape 500 de senatori şi deputaţi, decît expresia „Lista Ruşinii”, care se referea, printre alţii, chiar la trădători de Ţară dovediţi, spioni şi infractori de drept comun?

Dar, mai există ceva relativ asemănător – e vorba de „Antologia Ruşinii”, prin care postul de radio „Europa liberă” îi stigmatiza pe cîţiva dintre cei mai mari creatori patrioţi, pe motiv că ar fi colaborat

Românii şi maghiarii pot şi trebuie să trăiască în pace... (2) A doua zi a văzut pe cer o cruce uriaşă şi o voce din alt tărîm, pesemne de înger, i-a spus, în limba latină, „In hoc signo vinces” – „În acest semn vei învinge”.

Acest semn era crucea. A învins în acea bătălie, iar anul următor, în 313, a dat Edictul de Toleranţă din Milano, prin care a oficializat creştinismul pe teritoriul întregului Imperiu Roman, iar mama lui, Elena, s-a dus pe urmele Mîntuitorului şi a găsit crucea, lemnul sfînt pe care fusese răstignit Cel care pentru păcatele noastre S-a jertfit. Iată de ce este o zi atît de mare, la popoarele creştine, ziua Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Iată de ce mă bucur că, într-o asemenea zi înaltă, nobilă, curată, purificată, însorită, o zi din ultima lună, a ultimei primăveri, a ultimului an, al ultimului secol din Mileniul al II-lea, într-o asemenea zi m-au purtat paşii către românii mei dragi, către fraţii şi surorile mele. Am fost precedaţi de un alai sărbătoresc, în care galopau pe caldarîm cele mai frumoase vietăţi zămislite de Dumnezeu pe pămînt, cele mai loiale şi mai nobile – caii – fără de care Istoria nu poate fi concepută, sub fîlfîirea steagurilor Tricolore şi în auzul muzicilor naţionale, am putut să vă văd pe voi, oamenii din Covasna, din alte localităţi ale judeţului, dar şi mulţi oameni din alte colţuri ale Ţării, veniţi aici la tratament. Mă bucur că am avut parte de o asemenea zi. Mi-a trecut toată oboseala şi, dacă vreţi ca eu să rămîn aici, voi rămîne.

(Aplauze) Nu vă ascund intenţia mea ca, odată ajuns preşedintele României – deşi nu sînt nici agent străin, nici francmason, nici evreu, dar Dumnezeu va hotărî cine va fi preşedintele României – să mut Capitala României în inima Transilvaniei, la Braşov.

Sînteţi de acord? (Aplauze, strigăte de „Da!”) Poate

credeţi că o să mă împiedice cineva? Ei nu mă cunosc pe mine. Şi vă spun de ce: pentru că Braşovul este inima României şi pentru că trebuie ca toate judeţele Ţării, inclusiv Harghita şi Covasna, dar şi Maramureşul istoric, Bucovina şi celelalte zone, să fie echidistante faţă de Capitala politică şi administrativă a României.

Nenorocirea noastră este că Ţara e descentrată la modul geografic. Capitala este strîmb poziţionată, în Sudul Ţării, departe de patimile, de speranţele, de idealurile românilor din alte zeci de judeţe, şi este păcat. Fireşte, Bucureştii vor rămîne cu rolul lor extraordinar de important. „Soarele, pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare!” – scrisese Ioan Slavici pe frontispiciul revistei „Tribuna”, la Sibiu, în 1884. Dar există atîtea alte Ţări, cum este Germania, care are, practic două Capitale.

Bonnul şi Berlinul, cum este Brazilia, cum sînt şi alte mari Ţări. Se poate trăi foarte bine şi mult mai eficient cu o a doua Capitală politică şi administrativă, care să nu mai permită tuturor zurbagiilor, tuturor exaltaţilor, să creadă cumva că România e un iarmaroc în care se vinde şi se cumpără totul. Ştiu că această idee l-a animat, în anii ’20, şi pe marele bărbat de Stat Ionel I.C. Brătianu, dar acesta n-a mai apucat să o transpună în practică. În drum, am vorbit, telefonic, acum o jumătate de oră, cu fetiţele mele, care sînt, amîndouă, membre ale „Vetrei Româneşti”. (Aplauze, întrebări din mulţime) Cîţi ani au? Sînt mici, una are 5 ani, cealaltă are 9 ani.

Eu le educ, de pe acum, cum ne-au educat părinţii noştri pe noi, cei 5 copii – în cultul Patriotismului. Noi am crescut în aburul magic al legendelor despre Avram Iancu şi Tudor Vladimirescu. Iar iubita şi regretata mea mamă a fost o nepoată a marelui poet ardelean Şt. O. Iosif, pe care probabil că l-aţi învăţat la şcoală. Iată de

cu regimul comunist. Şi mă refer la Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mihai Ralea, Nicolae Labiş, Eugen Barbu, Nichita Stănescu şi alţii. Ironia sorţii a făcut ca, în urmă cu puţină vreme, după arestarea spionului Ames, să explodeze o bombă teribilă: „Europa liberă” a fost, tot timpul, o agentură a K.G.B.-ului, ceea ce i-a determinat şi pe nemţi, şi pe americani să alunge acest post de radio de pe teritoriul Germaniei şi, practic, să-l lichideze. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că sintagme mai mult sau mai puţin asemănătoare au făcut carieră, dar nimeni nu a mai dat în judecată pe nimeni. Şi liste au circulat, încă din primele săptămîni ale anului 1990. Amintiţi-vă de listele prin care sute de persoane, în special de la G.D.S. şi Alianţa Civică, cereau excomunicarea Patriarhului Teoctist şi a preşedintelui Academiei Române, prof. Mihai Drăgănescu. O asemenea vînătoare de oameni, declanşată în 1990 chiar de către cei care n-au loc nici de mine, a dus la moartea prematură a unor personalităţi, dintre care i-aş aminti pe profesorii Dumitru Ghişe şi Doru Hociotă.

Societatea românească nu poate uita maniera inchizitorială în care ziarul „România liberă” îi punea la zid pe tot felul de oameni, cu întrebărilemitralieră: „Cine eşti d-ta, domnule Cutare?” şi „Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?” Ei, bine, astăzi au ajuns la Putere şi „România liberă”, şi Alianţa Civică! Iar rezultatele se văd cu ochiul liber: Ţara a devenit un fel de carceră uriaşă, în care sînt torturaţi şi ţinuţi într-o permanentă stare de şoc oameni care n-au altă vină decît aceea că nu vor să fie conduşi de nişte infractori de drept comun, ce se pretind deţinuţi politici. (va urma) unde vine filonul ardelenesc, filonul Naţionalismului Luminat, care inundă inima mea. Iată de ce, niciodată, n-am să mă dezic de Transilvania. Cum spunea Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal!”. (Aplauze) Repet, există loc sub soarele acestei Ţări pentru toată lumea. Oamenii de ştiinţă au calculat că pămîntul şi apele României – pentru că, să nu uităm, avem una dintre cele mai bogate reţele hidrografice din Europa, inclusiv Delta Dunării, inclusiv aproape 200 de kilometri de Litoral, la Marea Neagră – deci pămîntul şi apele României pot hrăni cca 80 de milioane de locuitori, nu 22 de milioane, cîţi avem acum. Şi atunci, de ce e România săracă?

România nu are voie să fie o Ţară săracă! Poporul Român nu are voie să fie ţinut în beznă, în mizerie, în înfometare, în obscurantism de Ev Mediu. Şi totuşi, de unde atîta mizerie? Pentru că, vorba cronicarului de acum cîteva veacuri, „Bună Ţară, rea tocmeală!”.

Tocmeala este actuala Putere politică de la Bucureşti, care, practic, lucrează parcă în duşmănia acestei Ţări, parcă o doare sufletul cînd vede că românii se unesc, se întrunesc în asociaţii politice şi culturale, că vor să înjghebeze o afacere, că vor să facă ceva bun pentru familia lor şi, implicit, pentru Ţara lor. Dar această guvernare satanistă şi antipopulară va lua sfîrşit. Chiar dacă Emil Constantinescu se ţine cu ghearele şi cu dinţii de scaunul prezidenţial, va veni o forţă atît de devastatoare a revoltei populare, încît el va cere să îl scap eu cu viaţă. Şi am să-l ajut! (Aplauze) Pentru că eu sînt un mare iubitor de animale. (Rîsete) Haideţi să ne luăm la revedere, acum şi aici. Mai avem nişte obiective de vizitat. Doresc tuturor Elenelor, Ilenelor – Cosînzenelor, Constantinilor, celorlalţi care îşi serbează onomastica, La Mulţi Ani, şi vă spun, ardeleneşte, la bună vedere, la Palatul Cotroceni!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (21 mai 2000, discurs rostit liber, în centrul Municipiului Covasna)

RM

21

Vineri, 8 mai 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (63)

227) FRANCISCUS MARMAGGI. Nunțiul apostolic al Vaticanului la București. Menționez și semnătura lui, pentru a sublinia atmosfera diplomatică în care se consolida statul nou creat – România Mare. A trăit între 1876 și 1949. Vaticanul înființează Nunțiatura Apostolică în România la 16 iunie 1920. Episcopul Franciscus Marmaggi este primul nunțiu Apostolic în România, numirea sa făcîndu-se la 1 septembrie 1920. Sosește în București la 17 octombrie 1920, Missa Solemnă legată de instalarea sa oficiindu-se la 30 octombrie 1920, la Catedrala „Sf. Iosif” din București. În 1923, la încheierea mandatului, era decanul corpului diplomatic. Numele lui este legat, între altele, de o tensionare a relațiilor dintre Biserica Catolică și România cînd – în conformitate cu indicațiile primite de la Roma, de a se evita orice formă de coparticipare la ceremonii ortodoxe („schismatice”) – el a interzis episcopilor catolici (latini și orientali) să asiste la festivitatea religioasă a încoronării Regelui Ferdinand în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, celebrată la 15 octombrie 1922. Episcopii catolici au refuzat, în consecință, invitațiile repetate ale regelui de a intra în catedrala ortodoxă (fusese prevăzută o slujbă catolică separată), atitudine care a fost, apoi, amintită, ca reproș, multe decenii. În acest fel, toată Biserica Catolică a fost considerată străină de popor. În august 1923, Vaticanul îl numește pe monseniorul Angelus Maria Dolci, un diplomat ceva mai flexibil, în locul nunțiului Franciscus Marmaggi, față de care autoritățile Statului Român începuseră să manifeste reticențe.

Cu toate acestea, episcopul Marmaggi a fost cotat de Vatican drept unul dintre diplomații dotați, fiind numit, după misiunea din România, nunțiu la Praga (1923–1928) și la Varșovia (1928–1935), după care este ridicat la rangul de cardinal (1935) și desemnat drept Conducător al Congregației Conciliilor. El este acela care pregătește debarcarea Arhiepiscopului Catolic de București, reproșîndu-i, printre altele, gestionarea incorectă a unor fonduri și, atenție, faptul că l-a însoțit pe Mackensen, în calitate de ghid, în nu mai puțin de 4 excursii în România. Au existat indicii că îndepărtarea lui Netzhammer a reprezentat o cerere expresă a puternicelor cercuri catolice din Franța. Vasile Popa își pregătea vizita în Cetatea Eternă, așa că nu îi strica o dovadă… papală.

Cu puterea lui de convingere, invocînd, mai mult ca sigur, și religia greco-catolică în care a fost botezat, țăranul nostru a pătruns și în clădirea Nunțiaturii Apostolice, de unde a ieșit cu un nou trofeu: „Et fiat unum ovile et unus Pastor! Bucarestini, die 4 Maii an 1921. + Franciscus Marmaggi Arhiep.

Hadrianopolitan, Nuntius Apostolicus”.

228) GHEORGHE MĂRDĂRESCU. General și om politic. Născut la Iași, în 1884. În timpul războiului a condus un corp de armată, dar nu asta i-a adus gloria, ci faptul că a fost primul general român care a intrat în Budapesta, trupele sale bătînd pasul de defilare, la 4 august 1919, pe Bulevardul Andrassy.

Am dinainte lucrarea lui intitulată „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocu­parea Budapestei (1918– 1920) din care am să redau telegrama pe care i-a adresat-o Regelui Ferdi­nand chiar din Budapesta: „Majestății Sale, Regelui. Am onoarea a raporta că ieri, 4 August, orele 18, trupele au ocupat Budapesta

fără rezistență. După luarea măsurilor de menținere a ordinei, am trecut în revistă și am primit defilarea trupelor (o brigadă din Divizia I-a de vînători, un divizion a 3 baterii și un divizion din Brigada a 4-a roșiori) pe Andrasystrasse. Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populațiunea a primit trupele noastre în mod simpatic. Comandantul trupelor din Transilvania, General Mărdărescu. Șef de stat-major General Panaitescu. No. 2662. 5 August 1919”. În amintirile sale din campania din Ungaria, un anume Gh. Vornicu scrie:

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (107) „Întrebînd odată, pe unele doamne, de ce fac așa de asiduă curte ofițerilor noștri, mi-au răspuns: «Parcă la români circulă mai repede sîngele în vine, decît la ai noștri»”. Același povestitor de care am vorbit relatează starea de spirit vrăjmașă în care ungurii i-au privit, la început, pe români, datorită unei propagande sufocante: „Luat-am așa sat de sat, pustă de pustă, căci toate satele din jur, așezate pe marile proprietăți ale conților și baronilor, se bolșevizaseră și ne priveau cu multă dușmănie. Li se spusese că noi sîntem sălbatici, cîini la inimă, că venim chemați de oligarhia lor pentru a-i robi din nou, că pe unde ajungem – înarmați cu ghioage și topoare, ca pe vremea lui Horea și Iancu – schingiuim, omorîm, împușcăm și spînzurăm fără judecată, răzbunînd cu sete cei 1.000 de ani de aprigă robie maghiară. Că nu era așa, s-au convins destul de repede vecinii noștri”… În perioada 1922–1926, Gheorghe Mărdărescu a fost ministru de Război. Moare în același an tragic, 1938, ca și Regina Maria, Octavian Goga ș.a. În Condica de Drum scrie: „Dacă vitejii noștri au făurit România mare în granițele ei actuale, este o datorie pentru generațiile viitoare de-a o face neîntrecut de mare sub raportul calităților sufletești.

General Mărdărescu. Fost comandant al trupelor din Transilvania. 1921.III.23. București”.

229) SABBA ȘTEFĂNESCU. Om de știință, specialist în geologie și paleontologie. Născut în 1857, la Craiova (dacă s-ar face o evidență a oamenilor mari ai acestei țări, s-ar constata, cu surprindere, că la Craiova s-au născut cel puțin tot atît de mulți ca la Iași și la București!). Profesor la Universitatea din București.

Membru corespondent al Academiei Române. A stu­ diat, cu preponderență, geo­ logia Olteniei, Munteniei și Dobrogei. Moare în 1931. Instituie o mică dinastie geologică, fiindcă fiul său, Sabba S. Ștefănescu (1902– 1994) îl urmează cu cinste, fiind membru plin al Academiei Române. Aici, Sabba I-ul scrie cu zgîrcenie: „Prin muncă și ordine spre progres. Sabba Ștefănescu”.

Această pereche imperativă, „ordine și progres“, figurează și pe steagul republicii universale pozitiviste, conceput de Auguste Comte și ajuns, printr-o bizarerie a Istoriei, drapelul național al Braziliei.

230) PETRE ANTONESCU. Arhitect. Născut în 1873, la Râmnicu Sărat. Profesor la Școala Superioară de Arhitectură din București. Este părintele unor edificii impunătoare, fără de care ar fi greu de imaginat cîteva dintre principalele orașe ale României: Primăria Capitalei, Facultatea de Drept din București, Arcul de Triumf de la Șosea, Primăria din Craiova, Catedrala Ortodoxă din Galați, Ministerul Lucrărilor Publice din București, Palatul Artelor din Parcul Carol, ș.a.

A pregătit, pe parcursul îndelungatei sale vieți (92 de ani) numeroase generații de arhitecți, care au construit România modernă, iar seriozitatea și valoarea acestei școli s-au evidențiat la cutremurele devastatoare din 1940 și 1977 cînd, față de magnitudinea seismelor (peste 7 grade pe scara Richter), au căzut extrem de puține clădiri, în raport cu situații similare din alte zone ale lumii. Membru al Academiei Române. Și el scrie ceva de complezență, dar, mai importantă decît frazarea, e semnătura, care figurează pe atîtea edificii prestigioase, ce sfidează timpul: „Prin muncă și iubire spre România cea mai mare! P. Antonescu, architect. 11/V/921”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Victoria uitat (9 mai 1945 – 9 mai 2020)

Cîte vieți au pierit pentru un fals ideal Înroșind pămîntul Europei cu sînge?

După trei sferturi de secol, rana lui plînge, Nevindecată, după Războiul Mondial!

Din tranșeele lumii, printre ierburi și maci, Înfloresc pe cîmpuri albite oseminte, Anonimii eroi, rămași fără morminte, Ne-ntreabă, prin vreme: de ce taci, de ce taci?

De ce taci, omule, cînd Zeul Marte, perfid, Zăngăne tancuri, puști și mitraliere, Impunînd la Cîrmă o hidoasă putere Mai distrugătoare decît blestematul COVID? De ce taci, cînd Planeta moare de foame, Neamuri și țări neavînd nici dreptul la apă?

Prăpădul omenirii poate să-nceapă, Guvernele și-au făcut rezerva de arme!

De ce taci, cînd politicienii, tot mai veroși, Vînd popoarele, precum varza, la tarabă?

Scîncești și te lamentezi, dar, puțini mai se-ntreabă: De ce tot îi alegem pe acești mincinoși?

De ce taci, cînd bogățiile țării tale Se duc, pe degeaba, în țări dezvoltate?

De la păduri, la laptele mamei, sînt furate, În urmă: sărăcie, și plînset, și jale!

Curg întrebările incomode pentru noi, Pentru că ne-am învățat să trăim din amintiri.

Nu dăm doi bani pe Țară, pe primele iubiri, Uitării i-am dat pe morții din război!

Istoria, plină de praf și umilă Stă aruncată-n rafturi vechi, mucegăite, Faptele înaintașilor sînt părăsite, Epopeea Neamului mai are o filă.

Aici ne găsim, ca popor, în mileniul trei, Aplaudînd efemere victorii de stradă, Nu mai are nimeni timp să mai creadă În ce-a fost 9 Mai, odată, pentru ei!

Păcat de eroii care nu vor ști niciodată Cum i-am uitat – total, lași și indiferenți!

Oricum, la Istorie, am rămas repetenți, Și nimic nu ne doare de Victoria uitată!

GEO CIOLCAN

22

Vineri, 8 mai 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (21) Familia tradiţională chineză (2) Acesta (fiul unuia dintre frați – n.red.) va deveni fiul adoptatorului, cu drepturi depline ale celui care l-a adoptat. Există şi alternativa adopțiunii în afara familiei. Aceasta este deseori o cumpărare mascată sau chiar o cumpărare făţisă. Constatăm că obligaţia rituală şi socială de a-și asigura o descendenţă masculină se poate realiza prin modalităţi accesibile.

Ca multe alte lucruri, alegerea uneia dintre aceste metode depindea de rangul social şi de mijloacele materiale ale respectivei familii. Înainte de naşterea unui copil, există deja preocuparea pentru ce va deveni acesta. În mod ideal, în familiile de la oraş se aşteaptă un băiat care va deveni cărturar-funcționar bogat. Pentru îndeplinirea acestei dorinţe se înalţă o serie de rugăciuni, se fac talismane și ceremonii votive. În momentul venirii pe lume a copilului, sînt notate cu precizie ziua, ora şi minutul naşterii, cu scopul de a fi comunicate ghicitorului. Indiferent că este vorba de un băiat sau de o fată, trebuie îndeplinite ritualurile şi practicile destinate pe de-o parte întîmpinării noului-născut, pe de altă parte protejării lui împotriva influenţelor malefice. Din aceste ritualuri face parte baia din

Casa Poporului – adevărata istorie (55) Casa Republicii: De la proiect la destin (6) Era un sentiment obişnuit să ne aflăm în clădire, nu ne minunam nici de mărimea ei, nici de grandoarea ei, era o parte din noi cu care trăisem şi cu care crescusem, astfel încît nu mai ascundea secrete.

Să lucrezi la Palatul Parlamentului aducea cu sine multe conflicte cărora mama le-a făcut faţă, însă cu un consum imens de energie. Pentru a-şi proteja creaţia, la care lucra de zeci de ani, a decis să o înregistreze la OSIM, dar şi pe plan internaţional. În 2001 a înregistrat la OSIM Edificiul Complex, cum sînt peste 40.000 de planuri cu semnătura ei. Ca urmare, imaginea Palatului Parlamentului nu mai putea fi schimbată decît cu acordul arhitectului, în felul ăsta clădirea era protejată de desfigurare prin proiecte inutile (cum ar fi montarea ferestrelor termopan), dar şi de cheltuielile frauduloase pentru lucrări care nu erau necesare. Acest lucru a atras multă ostilitate mai ales pe plan politic.

Cum se poate presupune, este mult mai uşor să ai acces la banul public fără un proiectant general, astfel încît s-a încercat eliminarea mamei în mai multe rînduri.

Balada (31) Dragoste cu năbădăi (5) Mult timp după aceea, lui Fănică Genoiu îi veneau în minte principalele idei ale expunerii sale: ,,Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Situaţia internaţională s-a agravat la extrem şi convingerea mea este că vom trece printr-un nou război mondial. Noul război nu va semăna prin nimic cu ce s-a întîmplat între anii 1914-1918. Ştiinţa, tehnica şi tehnologia au evoluat rapid şi armele de distrugere în masă s-au perfecţionat. Cavaleria a fost înlocuită la marile armate cu unităţile motorizate şi cele de tancuri. Aviaţia a devenit la rîndul ei o armă ofensivă. Toate aceste noi arme vor conduce la un război în care mobilitatea forţelor de izbire şi atac va fi extraordinară. Nu va mai fi un război static, de apărare cu ferocitate a unor poziţii de luptă. Teoria militară se va dezvolta şi perfecţiona. Manevrele pe

RM

a treia zi, în care se aruncă fructe și monede; după baie, băiatul este îmbrăcat în roşu, iar fata în verde.

Amintim, de asemenea, festivităţile „lunii încetinite“, cînd copilului i se rade părul de pe cap. Cu aceste ocazii îi sînt oferite copilului, de către părinţi, amulete de tot felul. La o sută de zile de la naştere şi la aniversarea unui an, se desfășoară ceremonii, între care prosternarea în faţa Altarului strămoşilor şi ofrande de bucate, care sînt mult mai bogate decît în mod obișnuit. Menţionăm că în tradiţia chineză, la împlinirea unui an, se consideră că bebelușul are vîrsta de doi ani; noul-născut este considerat deja de un an, luîndu-se în considerare „anul din burta mamei“. La şapte ani începe instruirea propriu-zisă. Băiatul începe să meargă la şcoală sau la un învăţător particular, cu scopul de a învăţa cititul, scrisul şi textele clasice. În familiile înstărite şi în cele de cărturari, fetele primesc și ele acest tip de educaţie literară. Ele sînt, de asemenea, iniţiate în îndeletnicirea cusutului. În China veche, femeile s-au distins printre literaţi, chiar dacă ele au reprezentat o minoritate în acest mediu.

Educaţia şi instrucţia au ca ţel principal includerea tînărului în rîndurile comunităţii familiale şi sociale; ele pun accentul pe valorile de armonie și de coeziune din interiorul grupului. Este vorba de formarea unor adulţi care se emancipează, însă nu în scop de a-și părăsi părinţii, ci pentru formarea unor oameni care să fie capabili să continue un lanţ imemorial, cuprinzînd zeci de generaţii.

În fiecare epocă sînt cîteva generaţii care trăiesc sub acelaşi acoperiş. O familie ideală cuprinde patru generaţii: bunicii, părinţii, copiii și copiii copiilor.

Familiile din înalta societate aveau mijloacele de a respecta acest model. Acest model este imprimat în mentalitatea chineză şi transmis de texte.

Băieţii din înalta societate aveau dreptul să se căsătorească de la 20 de ani, dar o făceau, de obicei, în jurul vîrstei de 30 de ani, după ce tînărul avusese posibilitatea să își treacă examenele şi să îşi demonstreze capacităţile. Ei se însurau cu femei mai tinere ca ei, dar de obicei din aceeaşi generaţie.

Căsătoria este o etapă esenţială a vieţii şi este marcată de ceremonii numeroase şi lungi, cu toate că nu are valoare religioasă şi nici nu este indisolubilă. Este de remarcat faptul că, dacă cineva se căsătorea sărac şi ulterior se îmbogăţea, nu avea dreptul să îşi repudieze prima soție. Funcţionarii și negustorii care trebuiau să călătorească și să trăiască departe de familie obişnuiau să îşi lase soţia şi copiii în casa părintească şi veneau să îi vadă atunci cînd aveau posibilitatea. Deoarece funcţionarii se retrăgeau din activitate în jurul vîrstei de 70 de ani, dar nu primeau din partea statului nici un venit fix/pensie, era de datoria copiilor să își întreţină părinţii vîrstnici. În alte pături sociale, tatăl de familie continua să muncească pînă cînd fii săi puteau să îi prea activitatea - meşteșugari, negustori, ţărani. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Din 2004 pînă în 2008 mama a fost angajată politic, a intrat în PRM, unde a fost deputat. Buna ei colaborare cu Corneliu Vadim Tudor, pe care 1-a respectat şi admirat, cît şi interesul pentru valorile şi tradiţiile româneşti au împins-o să facă pasul ăsta.

Era prima oară cînd mama se angaja politic. Trebuie menţionat că mama nici pe vremea lui Ceauşescu nu devenise membră de partid, oricît i se solicitase acest lucru. De ce nu a intrat în PCR? Foarte simplu.

Tatăl ei a avut numai de suferit de pe urma regimului comunist, a fost închis în nenumărate rînduri, era ridicat de acasă în toiul nopţii, ca apoi să nu mai audă familia de el luni întregi. Mama povestea des despre arestările tatălui ei. Ne povestea cum noaptea apăreau securiştii, trezeau toată casa, tăiau pernele, ca să vadă dacă nu au ascuns ceva în ele şi îl căutau pe Traian Petrescu pentru a-1 duce la secţie. Acesta reuşea să se ascundă cîteodată la cunoştinţe, alteori era turnat de prieteni și era ridicat. Pe lîngă arestarea propriu-zisă, securiştii căutau și dolarii pe care tatăl ei, ginecolog şi director de spital, îi adunase pentru a-și dota cabinetul cu cele mai noi utilităţi. Ba chiar, în spiritul dreptăţii, Traian Petrescu îi declarase, şi de aici se trăsese şi o parte din răul care avea să se abată asupra lui. Ani de-a rîndul mama a fost marcată de imaginile astea şi nu avea să ierte regimul comunist pentru ce îi făcuse tatălui ei şi pentru modul în care îi marcase copilăria.

Tot de menţionat aici este şi faptul că toţi prietenii de familie ai doctorului Petrescu, intelectuali de rasă, au fost închişi ani buni în închisorile comuniste sau au fost trimişi la Canal.

Mama, în ultimul an, în 2013, lupta tot pentru Casa Republicii, lupta tot pentru drepturile ei ca arhitect şi încerca să oprească pe cît posibil afacerile frauduloase pe care cei din clasa politică încercau să le facă prin lucrări ilegale la Casa Republicii. Desigur, deoarece s-a ridicat împotriva acestor nedreptăţi mama a fost evacuată din biroul mic de la subsolul Casei şi i-a fost reziliat contractul cu Camera Deputaţilor cînd era pe patul de spital. Lupta ei însă nu a luat sfîrşit, ci merge mai departe: este de datoria noastră acum să luptăm pentru cauza ei, în memoria ei.

Palatul Parlamentului este nu numai o clădire, este un concept, o idee, pentru care un om întreaga viaţă a luptat, pentru care un om şi-a jertfit tot. Cei care o blamează sînt nedrepţi, pentru că ei nu ştiu cîtă muncă a stat în spatele acestei Case, nu ştiu cît angajament a fost necesar şi cîtă jertfă a trebuit făcută pentru ridicarea unui asemenea colos. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

teatrele de operaţii vor fi complexe şi vor întruni toate armele. Pregătirea de artilerie nu va fi absolut necesară în declanşarea unei ofensive şi elementul surpriză va fi predominant în toate acţiunile de pe cîmpurile de luptă. Nu doresc să fac profeţii, dar victoria în viitorul război va fi asigurată de cei care vor deţine supremaţia aerului prin formaţiile de avioane de vînătoare şi de bombardament. Aviaţia va fi, aşadar, prezentă peste tot şi în mod sigur va ataca ţintele civile pentru a scădea moralul populaţiei, aşa cum s-a întîmplat în Spania. Astfel că, pentru oraşul nostru şi împrejurimi, se pune problema asigurării securităţii cîmpurilor petrolifere şi a rafinăriilor. O primă măsură este, desigur, camuflajul. Se vor amplasa machete de sonde şi se va trece la o împădurire intensă pentru a deruta eventualele acţiuni ale aviaţiei inamice. În acest fel, aviatorii inamici vor avea momente de ezitare şi vor arunca bombele aiurea, în timp ce artileria antiaeriană le va cauza pierderi ireparabile. Vă propun, stimaţi reprezentanţi ai societăţilor petrolifere, construirea în ritm accelerat a unor aerodromuri pentru avioane de vînătoare. Populaţia va fi cazată în adăposturi adînci

de beton. Vă daţi seama că propunerile mele sînt în acord cu o doctrină defensivă, deoarece nu cred că România are în viitor interes să poarte un război ofensiv. Poporul român şi-a văzut ţara întregită şi sarcina generaţiei actuale este de a apăra ce s-a realizat la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918...”.

După conferinţă, a urmat un bal. Conferenţiarul a primit felicitări din partea Colonelului comandant.

- Măi, Fănică, mi-ai depăşit aşteptările. Tu ar trebui să urmezi cursurile Şcolii Superioare de Război. Îţi voi da o recomandare din toată inima! În timpul balului, Căpitanul Lascu Savel i-a făcut o propunere surprinzătoare.

- Măi, Fănică, noi ne cunoaştem de la Liceul Militar din Chişinău. Măi, eu am o soră profesoară de istorie şi geografie, tocmai bună de măritat. Are o dotă frumuşică. Nu te interesează?

- Mă interesează. Să-ţi văd sora şi dacă mi-o plăcea, batem palma! (va urma) Florin Iordache

RM

23

Vineri, 8 mai 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (29) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (29) Mumia vie (2) Negociatorul în sutană n-a fost ales întîmplător de John D. să-1 reprezinte în tratative şi afaceri delicate. Îi lasă pe fraţii Merritt pînă scad enorm preţul, cumpără pentru ,,Oil King”, care se dovedeşte în continuare la fel de nepăsător cu documentul privind achiziţionarea unei părţi din mină: îl va ţine opt ani în seif, în pofida tuturor vicisitudinilor bursei. Ca de obicei, aşteaptă, acum e vorba de momentul de vîrf al cererii de fier. Ţine minte oare că, atunci cînd cumpărase cele cîteva acţiuni de la mină, specialiştii în metalurgie consideraseră afacerea „mediocră”, iar lui Andrew Carnegie, „regele oţelului” (căruia nu-i place să se amestece în tranzacţii cu minereuri), John D. îi apare ca ,,unul dintre cei mai mediocri capitalişti ai lumii”? Cu siguranţă. Apoi, nu i se poate contesta înnăscutul simţ al afacerilor, al loviturilor date sub centură, chiar şi mai tîrziu, întrucît

Memoriile unui celebru criminalist român (109) ,,Omul cu ciocanul” (8) Noi trebuia să estimăm conţinutul referatelor, să fim cît mai analitici, timp în care restudiam şi numeroasele mape care fuseseră deja clasate. Foştii suspecți urmau să treacă şi ei printr-un nou filtru, aşa cum hotărîserăm.

Trebuia să fim siguri că autorul n-a scăpat nedemascat cu prilejul primelor clasări. Întreaga animaţie este însă îndreruptă de apariţia lui Barbu. Cu braţul plin de schițe și note documentare, se socotise înarmat cu noi probe, pentru a obţine avizul unei alte anchete ce avea să-1 vizeze tot pe funcţionar. Deşi Secărea nu se arăta entuziasmat de această propunere, îl invit pe ofiţer să-și spună punctulde vedere.

– Profilul moral, începu el, se conturează prin referatele şi declaraţiile din care rezultă că funcţionarul este un afemeiat cu manifestări de obsedat sexual; o cunoştea pe victimă şi, în ciuda diferenţei de vîrstă, a încercat să cultive relaţii, deşi aceasta îl ignora. În dimineaţa cînd urma să se facă cercetarea holului

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (61) ,,Ne consultați, sau ne informați?”

6 august. Eduard Şevardnadze îşi petrece cîteva zile de vacanţă într-o vilă din Crimeea. Destins, în cămaşă cu mîneca scurtă, el e singur în locuinţă atunci cînd sună telefonul. Unul dintre colaboratorii săi îl sună de la Moscova.

- Secretarul de Stat american vrea să vă vorbească.

Zece minute mai tîrziu îl aude pe Baker, jovial: - Şev, cum te simţi în vacanţă? E vreme bună?

După un schimb de amabilităţi, tonul americanului se schimbă: - Va trebui să trimitem trupe în Golf. La cererea Arabiei Saudite, adaugă imediat Baker.

El pomeneşte imediat de ultimele rapoarte ale Serviciilor Secrete asupra întăririi militare irakiene, care continuă în Kuweit şi la frontiera saudită, unde se află deja aproape o sută de mii de oameni. Şevardnadze îl ascultă în tăcere. Baker precizează: - Vă asigurăm că nu încercăm să profităm de situaţie pentru a ne întări influenţa în zonă.

- Care e scopul acestui telefon, Jim? Să ne consultaţi, sau să ne informaţi?

Vocea lui Şevardnadze este glacială.

concurenţilor le lipseşte exact ceea ce el are – răbdarea.

Uzinele lui Andrew Carnegie nu mai dispun de fier, iar mina Merritt pare cea mai bună soluţie. Nu merge, totuşi, personal, la John D. ci îi dă depline puteri lui John Pierpont Morgan. Fiul lui Junius S. Morgan, bancher şi milionar, se interesează încă din tinereţe de operaţiile de bancă şi a înfiinţat el însuși o bancă, fiind acum un nume în cercurile bancare şi financiare pentru ca, în 1890, la moartea tatălui, să moştenească 10 milioane de dolari. Pe scurt, pentru că sîntem printre „regi”, lui Pierpont Morgan i se va zice „regele finanţelor”. Ales, deci, să trateze cu John D., J. Pierpont se dă la o parte, mai întîi, apoi acceptă. Anunţînd că-1 primeşte, John D. îi reaminteşte că s-a retras din afaceri dar că îi place să discute „lucruri personale”. Într-adevăr, întîlnirea e scurtă, conversaţia banală începe să lîncezească, şi John D. îl lasă în loc pe fiul său, John D. jr., care, proaspăt absolvent al Universităţii Brown, lucrează în cadrul trustului. Soluţia îi surîde oaspetelui, mizînd pe experiența sa şi pe tinereţea interlocutorului. Or, acesta din urmă a învăţat foarte bine lecţia lui John D.: „Sînt sigur că tata nu e cel care vinde. Merg să discut cu el”.

Morgan nu ştie ce să creadă.

Mai trece un timp, industria metalurgică e presată, Carnegie, la rîndul lui, devine nerăbdător, şi Morgan

reia misiunea. Acum, întîlnirea are loc în rezervaţia devenită somptuoasă de la Pocanto Hills, iar John D. conduce discuţia cu aceeaşi siguranţă: „Nu vreau un ultimatum; eu îmi fixez preţul meu”. Şi 1-a fixat, J. Pierpont fiind, evident, de acord: de 60 de ori mai mare decît cel cu care cumpărase o parte din mină. Ştirea creează iarăşi senzaţie. Urmarea? Pe de o parte, Andrew Carnegie îşi revizuieşte opiniile despre „mediocrul capitalist” şi, pe de alta, fraţii Merritt se plîng că au fost înşelaţi, cer despăgubiri şi merg pînă acolo încît îl dau în judecată. În prima instanţă, ei cîştigă, dar recursul lui Rockefeller anulează sentinţa.

Se ajunge la o înţelegere: un milion de dolari contra retragerii plîngerii şi retractării formale a acuzaţiilor. Şi, în timp ce clanul Merritt – 21 de fraţi, nepoţi şi veri – se ceartă cum să împartă banii, lucru care pe John D. îl lasă rece, acesta le cere ca toţi cei 21 să-şi pună semnătura pe documentul de renunţare la acuzaţii. Comentariile nu întîrzie şi în legătură cu acest deznodămînt. Dintre multele opinii exprimate, una merită reţinută: avînd nevoie de tăcerea adversarilor (sau co-acţionarilor), John D. nu ezită, oferindu-le un milion de dolari! (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

unde fusese atacată Carmen şi unde femeia de serviciu descoperise urme de sînge pe ciment, bănuitul s-a comportat foarte suspect. Este adevărat că despre victimă nu putea şti că lipsea din aparamentul ei, dar sîngele ce pătase și pereții trebuia să-l conducă la concluzia că, în noaptea respectivă avusese loc o încăierare.

Cu toate acestea, el a luat urgente măsuri ca femeia să spele sîngele pînă nu va veni încă miliţia. La anchetă a declarat că nu s-ar fi putut aștepta ca prin intervenţia sa să îngreuneze munca de mascare a unui criminal.

Suspectul susţine că, văzînd petele de sînge, nu s-a gîndit decît la frecventele bătăi dintre cei care uneori veneau la dormitor, în stare de ebrietate.

– Acest suspect, la care nu renunţi de mai mult timp, are sau nu familie?

– Da; este căsătorit şi are copii.

– Pentru a putea fi luat în discuţie ne-ar interesa să răspundă şi la criteriul de bază al verificărilor, am continuat cu calm şi fără a lăsa impresia omului încîntat de cele auzite. Doresc să-i cunoaştem antecedentele medicale... dacă este ori nu bolnav psihic.

– Nu este cunoscut în evidenţele sanitare, dar are comportări... şi apoi să ştiţi că şi el locuieşte în acelaşi pavilion cu victima, la etaj. Apropo de spusele

dumneavoastră, în sensul că dacă acest caz este izolat de celelalte, autorul trebuie să locuiască în acelaşi imobil, numai un colocatar avînd interesul să îndepărteze victima prin transportarea ei post-mortem.

– Da, am spus-o şi eu, şi alţi colegi, dar în cazul funcţionarului, dumneata nu trebuie să perseverezi cu anumite concluzii aprioric. Experienţa ne-a demonstrat că, pentru un om normal ca acesta, orice tentaţii sexuale sau manifestări de afemeiat nu pot avea forţa de a declanşa un asemenea act criminal. Aşadar, lipsind şi în acest caz un mobil bine determinat, trebuie să căutăm un bolnav psihic, dar un bolnav dintre cei care locuiesc în aceste pavilioane – idee ce ar putea motiva şi elaborarea unei astfel de ipoteze. După verificarea celor 400 de locatari ai dormitoarelor comune, dacă nu ne vom întîlni cu autorul, vom concluziona – fără echivoc – că atît această infracţiune, cît şi celelalte şase au fost „opera” unui singur bolnav psihic chiar din afara blocului victimei Carmen. Noi te rugăm, de data aceasta, să renunţi definitiv la munca inutilă legată de acest om nevinovat, lăsîndu-ne, cel puţin, impresia căţi inspirăm mai multă încredere! (va urma) DUMITRU CEACANICA

- Vă informăm, răspunde Baker jenat, căci nu cred să fie ceva ce am putea face împreună. Sau poate aţi vrea să vă gîndiţi în acest sens. Nu am competenţa să v-o propun, dar v-aţi putea gîndi să cooperaţi prin trimitere de forţe navale sau terestre? Şevardnadze nu răspunde nimic şi secretarul de stat îşi reformulează întrebarea. De fapt, Baker a amintit deja această ipoteză, în ajun, conducătorilor saudiţi, care nu s-au opus unei prezenţe sovietice.

- Şev, ce am putea face ca să cooperăm în această chestiune?

- De ce să nu acţionăm în cadrul comitetului militar al Naţiunilor Unite?

De ani de zile, sovieticii încearcă să reactiveze acest organism, devenit desuet, al organizaţiei internaţionale.

Imediat după această discuţie, Baker vorbeşte cu Bush; ideea unei angajări militare sovietice în criza din Golf îl încîntă. Bush se declară interesat şi îl cheamă imediat pe Colin Powell. Şeful statului major nu are nici o obiecţie faţă de o asemenea iniţiativă.

Baker îl recheamă pe Şeverdnadze, entuziasmat.

- Preşedintele Bush nu vede nici un obstacol faţă de o prezenţă navală sau terestră a Uniunii Sovietice în această zonă.

- Bine, spune Şevardnadze, a cărui poziţie pare mai rezervată. Dacă preşedintele Bush e cu adevărat interesat, am să discut despre aceasta cu preşedintele Gorbaciov.

De fapt, este o propunere revoluţionară din punct de vedere al diplomaţiei, care nu va satisface pe nimeni.

,,Este un progres major, afirmă Baker în anturajul său. Mai întîi acel comunicat comun, citit la Moscova, în care URSS rupe cu unul din cei mai vechi aliaţi ai săi şi-l condamnă. Azi propunem sovieticilor să devină implicaţi politic şi militar în Golf”.

Dar, de îndată ce amănunte despre această propunere răsuflă în afara cercului îngust al colaboratorilor lui Baker, un adevărat vînt de revoltă agită Departamentul de Stat. De decenii, obiectivul diplomaţiei americane era să-i ţină cu orice preţ pe sovietici departe de Orientul Mijlociu. Iniţiativa lui Baker distruge această dogmă.

Rapoarte exprimînd nelinişte sau furie, emanînd de la diverse direcţii ale ministerului, se adună pe biroul secretarului de stat. Birocraţia Departamentului de Stat va găsi în sovietici aliaţi neaşteptaţi. Gorbaciov nu primeşte cu gratitudine propunerea americană.

Amploarea dificultăţilor interne cărora trebuie să le facă faţă şi amintirea usturătoare a incursiunii din Afghanistan îndeamnă conducerea Kremlinului la prudenţă şi la o politică de amînare a luării de hotărîri, aşteptînd desfăşurarea evenimentelor.

- Această ofertă e o mărturie a bunei noastre credinţe, va spune, cîteva zile mai tîrziu, Baker lui Şeverdnadze.

- Mulţumim, va răspunde lapidar sovieticul. Am fost sensibili la aceasta. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Vineri, 8 mai 2020

Doza de sãnãtate Un sistem imunitar în derivă În ultimii ani a crescut în mod îngrijorător numărul bolilor autoimune, care au întotdeauna mai multe cauze. Stresul permanent (Burn-out) începe în celulele corpului, mai exact în mitocondrii (centrala energetică a organismului). Disfuncțiile mitocondriale sînt cauza multor boli cronice inexplicabile, toate avînd la bază un sistem imunitar permanent în derivă.

Virusul Influenza – în special cel de tip A – are perfida particularitate de a-și modifica învelișul după ce sistemul imunitar l-a recunoscut, iar pericolul de infectare intră deja în faza de incubație – cel care este deja infectat, chiar dacă încă nu are simptomele gripei, poate infecta la rîndul său prin strănut, atingere și contactul direct cu alte persoane.

Adevărul este că în cazul gripei se poate dezvolta un tablou zgomotos al bolii: bronșită, peneumonie, dereglări ale musculaturii inimii, dureri de oase, rinichi, urechi, inflamații ale creierului. Pericolul major constă într-un sistem imunitar în derivă, asemănător unei armate care luptă cu metode învechite, perimate. O modalitate de menținere în echilibru a sistemului imunitar este oferită de medicina energo-informațională. Sistemul imunitar merge mînă în mînă cu metabolismul, formînd un tot care trebuie să fie în balanță pentru o funcționalitate optimă. Activarea sistemului imunitar într-o modalitate personalizată duce la o apărare optimală a corpului în contact cu acest virus-cameleon.

Reglînd imunitatea deficitară, scăzută, echilibrînd cîmpul bactericid/virucid al corpului, proces urmat de o autoreglare energetică a meridianelor energetice și a chakrelor, putem preveni multe probleme de sănătate.

Corpul uman este un autobuz care transportă în permanență viruși, bacterii, paraziți, metale grele și alte noxe, dar important pentru o imunitate stabilă este echilibrul în acest sistem. Dacă dorim să ne menținem sănătatea, este important să prevenim apariția bolii.

Cînd sistemul imunitar nu mai face față solicitărilor corpului, o boală cronică poate deveni autoimună. De ce

se cronicizează atîtea boli? De ce nu se produce vindecarea?

Sănătatea este capacitatea corpului de a se adapta cît mai repede la schimbările de mediu. Ea nu este carac­terizată prin lipsa bolii, întrucît o boală acută trebuie privită ca o reacție a corpului spre vindecare. La o infecție virală, de exemplu, febra de 39 de grade nu ar trebui oprită, deoarece abia în această fază mor virușii, după care urmează reconvalescența.

Biorezonanța aduce în organism o ordine energetică, necesară vindecării sau prevenției. Orice formă a medicinei care este în măsură să trateze stresul cronic, noxele cronicizate, ajută la vindecare.

O cauză a bolilor autoimune poate fi moștenirea genetică. În acest caz, influența endogenă sau externă joacă un rol important. În unele boli autoimune sînt afectate și vasele de sînge, globulele roșii, glandele endocrine (tiroidă, pancreas, musculatură, țesutul conjunctiv, articulațiile și pielea), ce provoacă somnolență, stare de oboseală permanentă, furnicături în brațe și picioare, dureri musculare sau cefalee, îmbolnăviri dese. Unele din aceste simptome pot anunța debutul unei tiroide Hashimoto, lupus eritematos sau scleroză în plăci. În aceste situații, anticorpii pot fi declanșați atît de antigenele proprii, cît și de cele străine, cum sînt factorii infecțioși. În acest caz, există asemănări ale proteinelor bacteriene cu cele ale propriului organism, aspect memorat în literatura de specialitate sub denumirea memoris molecular. Acesta este punctul forte al medicinei energo-informaționale – întreaga terapie se bazează pe „informația moleculară” lăsată de noxe, cea patologică fiind folosită în scop terapeutic.

Suprimarea anticorpilor se face prin administrarea de imunosupresoare și antiinflamatorii de tipul corti­ zonilor. Astfel, se produce o blocare a celulelor ce

RM

produc anticorpi sau a unor proteine cu rol în procesul inflamator. Din cauza multiplelor reacții adverse ale imunosupresoarelor, terapiile moderne folosesc agenți biologici.

O modalitate modernă de diagnosticare și terapie care se impune tot mai mult atît în lumea vestică, cît și la noi, este oferită de medicina integrativă, energo-informațională, care nu blochează (așa cum o fac medicamentele), ci echilibrează informația energetică a corpului la nivel celular. Se intervine pe partea informațională a corpului, se acționează pe partea materială, întrerupînd fenomenul de autodistrugere. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modelat.

Corpul este asemănător unui computer biologic care trebuie conectat. Întreruperea comunicării energetice se produce mai întîi la nivel celular, de unde medicina energo-informațională începe detoxifierea organismului. Reglarea energetică, autoreglarea corpului, echilibrarea sistemului hormonal, reglarea imunității și a metabolismului celular, eliminarea metalelor grele din organism și a paraziților sau a informației lăsate de aceștia, echilibrarea funcționării energetice pe meridiane și chakre, susținerea organelor de detoxifiere (ficat, rinichi, limfă, plămîni) sînt cîteva dintre modalitățile folosite de medicina energoinformațională în procesul de readucere a corpului în bioritmul propriu și de întrerupere a fenomenului de autodistrugere. Aparatele utilizate au la bază fizica cuantică, sînt în măsură să descifreze debusolarea energetică a celulei organului bolnav sau a unui întreg sistem afectat și întrerup fenomenul de autodistrugere.

Echilibrul celular, respectiv comunicarea energetică a celulelor într-o coerență stabilă, reprezintă cheia unui metabolism echilibrat. Biorezonanța corectează funcțiile organismului prin neutralizarea funcțiilor patologice și restabilirea celor fiziologice. Se restabilește, de asemenea, o circulație optimă energo-informațională în organism.

Trăim într-o perioadă a tehnologiei informatice care ne pune la dispoziție posibilități nevisate în urmă cu cîțiva ani, precum este utilizarea în terapii a aparatelor care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.