Romania Mare, nr. 1536 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

ÎNŢELEPCIUNE

România are un președinte decorativ, care nu vede în Putere decît caimacul și face doar două lucruri: cînd nu decorează, decolează.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

99 de ani de la nașterea PCR. Moartea ultimului frate Ceaușescu

Închisoare, fii binecuvîntată! (2)

Motto: „Istoria mă va răzbuna!”. Nicolae Ceaușescu

Scriu acest articol la o zi după moartea lui Ion Ceaușescu, cel mai mic dintre frații lui Nicolae Ceaușescu – și cel căruia i-a fost dat să închidă ochii ultimul. S-a născut pe 23 martie 1932 la Scorniceşti, a urmat școala și a devenit unul dintre cei mai respectați agricultori – și poate cel mai performant și mai iubit ministru al Agriculturii. Am avut prilejul să-l cunosc, să merg la el acasă, să vorbesc cu oameni care au lucrat cu el – și mai ales să devin prieten cu fiul său, Nicolae. Pe scurt, cei care l-au cunoscut spun că era un om excepțional, gata de orice efort, implicat și cinstit, demn de fratele său, cel mai mare conducător pe care românii l-au avut vreodată. În privat era un om plăcut și modest, dar spiritual și cald, apropiat. Calități pe care le-a moștenit și fiul său. Care a fost relația cu Nicolae Ceaușescu? Chiar îl întrebam pe fiul lui Ion Ceaușescu cum vorbeau în casă, în privat, între ei, despre președinte? „Cu cel mai mare respect! Și nu de frică, nu numai de recunoștință pentru că lui îi datoram poziția familiei – ci pentru că tata chiar îi respecta gîndirea și idealurile, munca și efortul, dăruirea lui Nicolae Ceaușescu”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Apatrizi în propria țară Se apropie cu pași repezi 15 mai, o zi care, probabil, va fi marcată cu cruce roșie în calendar, mai ales dacă se deschid și ușile bisericilor. Din nefericire a trebuit să îi urmăresc pe Ludovic și Iohannis, pe Vela și Arafat, acești adevărați Lolek, Bolek, Tom și Jerry ai realității virtuale și foarte puțin reale din România. Ce anunțuri au făcut băieții ăștia în ultimele săptămîni? Să facem o selecție: 1. Amînarea ratelor la bănci, pentru o perioadă de pînă la 9 luni. În realitate, nu prea se întîmplă asta, foarte puțini fiind cei care se bucură de

Numai că, vorba lui Marx, care scria despre lovitura de stat dată de Napoleon al III-lea, „Istoria, cînd se repetă, devine ironică”. În 1996 exista o anumită situaţie social-politică, astăzi lucrurile s-au schimbat. Pentru că, între timp, s-a întîmplat ceva important şi pentru mine, şi pentru partidul pe care l-am creat: la alegerile din noiembrie 1996 am fost votat de 600.000 de oameni! Asta înseamnă că toţi aceşti oameni m-au votat şi cu meritele, şi cu păcatele mele, dînd girul lor chiar şi pentru activitatea de ziarist, care mi se tot reproşează. Am crezut că, odată cu isprăvirea alegerilor, vom putea începe, cu toţii, o viaţă nouă. În noaptea de 17 spre 18 noiembrie, am răspuns invitaţiei lansate de PRO TV, pentru a participa la ceea ce acest post de Televiziune numea „Noaptea Reconcilierii Naţionale”. Am avut plăcerea să-i întîlnesc acolo pe liderii P.N.Ţ.C.D. şi P.N.L., dar şi pe preşedintele nou ales, Emil Constantinescu, care mi-a strîns amîndouă mîinile, şi, într-un moment de efuziune, mi-a spus: „Vă mulţumesc că luaţi parte la bucuria noastră! Vă felicit pentru campania civilizată pe care aţi dus-o!”. Pentru că şi cei mai pătimaşi adversari ai mei trebuie să admită că, pe toată durata campaniei electorale din toamna anului trecut, nici eu, şi nici vreun membru al P.R.M., n-am atacat pe nimeni, dimpotrivă, ne-am construit un mesaj pozitiv, axat pe ceea ce dorim noi să realizăm pentru Ţară. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (13 martie 1997, plenul Senatului României) această facilitate, și asta datorită unor bănci ceva mai rezonabile, care fac acest demers mai mult pentru imagine și mai puțin pentru binele românilor. Cunosc foarte mulți oameni care nu au reușit să obțină amînarea ratelor. Dimpotrivă, primesc telefoane zilnic fie de la bănci, fie de la firmele de recuperare, inclusiv cei care, efectiv, după 1 martie, nu au mai avut cum să plătească. Deci, una se spune la TV, alta este realitatea. 2. Amînarea ratelor la leasing și a chiriilor. Dintr-un studiu sumar pe care l-am efectuat în această zonă, am aflat că ce ni se spune nu coincide cu ce se întîmplă de fapt. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Cireșe“, tablou de Gheorghe Barbu

Ai mai trit o zi i nc-o noapte Ai mai trăit o zi şi încă-o noapte nevătămat te-ai deşteptat în zori să mulţumeşti acestor simple fapte eşti încă viu, deşi ţi-e scris să mori Au fost pierit atîtea generaţii în jurul tău se-ntîmplă grozăvii cutremure, incendii, inundaţii războaie fratricide, zi de zi Fii înţelept, trăieşte, cu măsură şi nu uita că ierburi şi livezi pe trupul stins al altora crescură Tu mai respiri, mai guşti, mai poţi să vezi eşti prinţ moştenitor peste natură

şi taina morţii încă o sfidezi! CORNELIU VADIM TUDOR

Pactul wagnerian și obținerea supremației mondiale Pagina 3

România, ultimul bastion al globalismului în Europa Pagina 17

NR. 1536 l ANUL XXXI l Vineri 15 MAI 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

Vineri, 15 mai 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Mortul viu la Casa Alba F Petre Mihai Borfaşu a cerşit la Los Angeles 3,5 milioane de dolari F Bulumac Întîiul şi criza lui de epilepsie F Două bocitoare în simbria lui Sörös: Manolescu şi Mihăeş F Sperma francezilor e apă chioară F Vadim e preşedintele U.D.M.R.! F Dinescu era să-i scoată ochii lui Iliescu PARTEA A II-A F Nu mai citim de multă vreme „Excrementul zilei”, din motive de igienă. Dar dl. Ion I. Brătianu ne-a vizitat la sediu și ne-a relatat că, într-unul dintre articolele mincinoase, apărute în abjectul ziar al cadavrelor, s-a inventat cum că dl. Vadim Tudor ar fi implicat în acordarea către preşedintele Uniunii Liberale Brătianu a unui apartament spaţios, pe Str. Dr. Staicovici nr. 29. Tîmpenie mai mare nici că se putea, fiindcă, avînd în vedere că, în anul 1990, la etajul acelei case locuia tatăl d-lui Vadim Tudor, scriitorul ar fi dorit ca la parter să stea el, pentru a fi aproape de un om bătrîn şi suferind, dar uite că primăria condusă în permanenţă de infractori n-a luat în seamă această dorinţă umanitară. Cînd s-o face pe calculator inventarul tuturor minciunilor publicate de „presa de sub chiloţi” a lui Ardei Umplut, o să vadă lumea ce epidemie periculoasă a bîntuit prin ţara asta. F Dar, să nu ne pierdem umorul. La botezul de sute de milioane de lei pe care infractorul Fane Spoitoru i l-a organizat puradelului său Emil (nu Ţapul, dar e pe-aproape), sindrofie desfă şurată la Casa Republicii, Regele Cioabă a bătut cu cuţitul în pahar, i-a întrerupt pe Mişu Nămol, Nela din Ferentari şi Nae Vijelie, pentru a da o Proclamaţie către Ţară. Strict autentic, fără caterincă, el a vorbit astfel despre filmul lui Mircea Daneliuc, „Melcul sena torilor”; „Am crezut că Daniluc ăsta ne-i pritin. Nu-i. Mi-a zis că filmul ăsta al lui cu lipitorile şi melcii e închinat ţiganilor. Aşa să fie la ei. V-am adus aici două’j’dă casete cu melcii lui Daniluc. Le vedeţi pîn’le visaţi. Daniluc a cerut protecţia poliției şi a Sereii. De poliţie mă ocup io. Serei-iul îl radeţi voi. Iar voi, ăştia de la presă, scrieţi: Daniluc n-are dă ales. Mardeala nu-i departe. Dar începem cu cuţitul. Să aleagă. Ori cuţitul, ori face un film cu noi în eclusivitate. Cu noi merge doar la cîştig. Noi îi plătim şi spitalizarea și filmul. Să spună dom’ Năstase Bombonel cum plătim noi, că şi Parlamentu’ ăsta trebuie să trăiască, că e ditamai şandra maua, nu viluţă. Deci, Daniluc, t-aşteptăm”. F Nimic mai grăitor decît să fii plătit de Sörös şi să-l înjuri pe Iliescu! Aşa se dă de gol, săptămînal, nebunul ăla furios, cu o cărare pe mijlocul capului, ca un fermoar înţepenit, pe nume Mircea Mihăeş. Ştiţi care, agramatul care a prăbuşit în doi ani revista tîmişoreană „Orizont”, de la 60.000 de exemplare la numai 2 mii de bucăti, şi alea nevîndute. Oare în frumosul oraş universitar de pe malul Begăi n-a ajuns tratamentul împotriva sifilisului? În ultimul număr din „România literară”, cîinele asta turbat de Mihăeş, care, de 5 ani, numai de înjuraturi birjăreşti şi de ameninţări subumane se ţine, scrie de preşedintele României astfel:

„credincios Moscovei pînă în măduva oaselor”; „comunist înrăit (care) ţine mereu să pozeze în campion al democraţiei”; „un mărunt politician secretat de dogma bolşevică” etc. Aşa-ţi trebuie, nea Nelule, fiindcă l-ai cocoloşit mereu pe Manolescu, pe care l-ai luat şi prin turnee peste hotare în loc să-l dai la cala avionului, printre bagaje. F „Cronica Română” şi-a făcut o normă de invidiat: ziua şi gafa! După ce l-a omorît pe Alexandru Macedon cu vreo 700 de ani înaintea naşterii lui (?!), publicaţia galbenă ca paiul, scumpă ca mălaiul, tare ca vătraiul, publica sîmbătă un articol consacrat jubileului a 70 de ani de viață ai lui Paul Newman. Numai că poza e a lui... Marlon Brando! Probabil că, atunci cînd vor scrie despre Marlon Brando, vor da poza lui Marko Bela! F La Mulţi Ani marelui nostru sportiv Gheorghe Hagi, cu prilejul împlinirii frumoasei vîrste de 30 de ani! F P.D.A.R.-ul simpaticului Victor Surdu a împlinit 5 ani. De acuma poate să-i dea să bea... F În „Excrementul de prînz” a apărut un articol zguduitor: „Calitatea spermei francezilor scade văzînd cu ochii”. Ce s-o mai lungim, e apă chioară.. F Intoleranța țărănistă a atins forme monstruoase: forţat de paraliticii din Bucureşti să rupă orice relaţie cu marele patriot Iosif Constantin Drăgan, preşedintele de onoare al „Vetrei Româneşti”, primarul P.N.Ț.C.D. al Municipiului Lugoj, dl. Virgil Ţurcanu, a preferat să-şi dea demisia din partid. Şi gloabele astea se mai pretind creştine şi democrate... F Televiziunea a prezentat duminică noaptea un interesant film documentar, consacrat caselor vechi din Bucureşti (redactor Silvia Kerim, lectura comentariului Irina Petrescu, ambele gagici valabile, n-au probleme). Toate au fost bune şi frumoase, pînă la final, cînd autoarea filmului, Ada Pistiner, a zis vorbe urîte (ciorapi, chiloţi, batiste – cum glumea cascadorul Mircea Pascu) despre Casa Republicii, pe care, chi purile, bucureştenii la unison o dezaprobă. Auzi, coană Pistinero, de ce te porţi ca Nero? Noi ştiam că evreicele sînt femei deştepte, stai în banca matale şi nu vorbi în numele tuturor bucureștenilor. F Aceeaşi Televiziune a prezentat tot duminică, la Telejurnalul de seară, un gînditor îmbrăcat într-un costum de blugi jegoși, cu cămăşută verde pe dedesubt, care, pe fundalul luxului exorbitant de la Cazinoul din Sinaia, părea un gîndac întrun pahar de cristal. Cine era amuzantul personaj, care, cu o voce de rățoi emasculat citea comu nicate belicoase, cu aerul că o reprezenta şi el ceva, o fi şi el vreo mare sculă pe basculă? Nimeni altul decît criticul Nicolae Manolescu, pe care o vezică rebelă şi plină de pietriş îl tot schimonoseşte de vreo 20 de ani: nimic nu-i place, totul îi repugnă, îi vorbeşte omul frumos, el zgîrîie, muşcă şi denunţă, pe scurt, avem de-a face cu un înfumurat care se visează profesor universitar, om

politic şi şef de stat. Pentru un propagandist al lui Vladimir Ilici Lenin şi al cooperativizării staliniste a agriculturii (a se vedea serialul publicat de el în revista „Contemporanul“ a anilor 1962-1964), ifosele şi pretenţiile sînt cam mari. Ce-a căutat Rățoiul Donald la Cazinoul din Sinaia? A dus-o în vîjîială, pe banii unor sponsori prostiţi, dar şi ai lui Sörös, pe ibovnica lui, Mona Muscă. Putea să spună cinstit că i s-a făcut curtezanei de pendulat cu fundul ba-n zăpadă, ba-n şemineu şi noi l-am fi înţeles, fiindcă oameni sîntem şi noi (cu perspective de supraoameni), dar Fasolescu e ’oț, el a aranjat un fel de Convenţie Naţională a P.A.C.-ului, fir-ar al DRAC-ului, unde a găsit de cuviință să poarte pe față cămaşa verde a legionarului său tătic şi să acuze la televizor de ruina țării P.S.D.R., P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M., nicidecum pe F.S.N.-iştii lui Roman şi Severin, ori pe primarii infractori ai P.A.C. (Viorel Oancea, Adrian Moruzi, pe urmă şmecherul ăla de primar al oraşului Sinaia, care nu se ştie dacă le-o fi luat chirie la Cazinou). Alo, nea Manolescule, eşti bolnav, tăticuțule, operează-te de vezică şi, dacă tot eşti la spital, spune-i lui Negruțiu să-ti facă o spălătură, cu furtunul lui minune, şi la cap - pe urmă Muscă te va poleniza şi mai vîrtos.. F Hotărît lucru, duminică a fost ziua nebunilor la Televiziunea Română, fiindcă pe programul II cine-mi apărea? Însuşi Poetul Măscărici, ţiganul din Slobozia, care s-a luat hodoronc-tronc de senatorii Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Motivul? De ce ăștia doi au intrat în Parlament, în vreme ce el şi Andrei Pleșu au căzut la alegeri?! Explicaţia e simplă: cei doi poeţi sînt patrioţi şi cinstiţi, pe cînd cei doi „dizidenţi” sînt nişte baragladine hoaţe, care au devalizat miliarde de lei, atît la Uniunea Scriitorilor, cît şi la Ministerul Culturii, aşa că lumea i-a ginit şi i-a buşit. Totuşi, aflîndu-se Dinescu lîngă Iliescu, lumea s-a temut să nu dea iar din mîini şi să nu-i scoată vreun ochi răbdătorului preşedinte, că pe urmă acesta ar fi rămas în istorie sub numele de Ion Vodă cel Zbanghiu. F Atenţiune, bolnavi! A pătruns în țară, fără aprobările legale de rigoare, un fel de medicament nemţesc numit DEMONATUR (vine, probabil, de la demoni!), care constă în capsule de culoare maro, preparate din extract de usturoi, de floare de cactus şi de alte ierburi - s-ar putea ca unora să le fi făcut bine, dar altora le-a provocat tahicardie paroxistică şi mari pusee de tensiune, în pragul congestiei cerebrale. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat... F Aşadar, dl. Corneliu Vadim Tudor a fost ales, pentru a 5-a sesiune consecutiv, secretar al Biroului Permanent al Senatului României, ca reprezentant al Partidei Naţi onale. Asta, în pofida reporterului Radio Gabi Benescu și a reporterului TV Iosif Lazăr, care au relatat total deformat rezultatul alegerilor. Noroc cu focoasa (nucleara) Irina Radu de la Televiziune, care a dat imediat o corectură şi, dintr-un foc, a rezolvat şi problema naţională: l-a făcut pe senatorul Vadim preşedintele U.D.M.R.! La Camera Deputaţilor, din partea P.R.M. a fost ales secretar colonelul (r) dr. Ioan Marinescu. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 10 februarie 1995)

Vineri, 15 mai 2020

Pactul wagnerian i obinerea supremaiei mondiale Pe măsură ce noul coronavirus s-a răspîndit prin Europa, șefii de stat sau de guverne din statele membre ale spațiului european Schengen au început rapid să își închidă granițele naționale, în încercarea de a reduce mișcările de massă și, deci, răspîndirea bolii. Aceste măsuri severe și extrem de dure au amenințat unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene: libertatea de circulație și acordul Schengen, care garantează călătorii fără frontiere între 26 de state. Virusul a reușit să suprime pentru o perioadă scurtă, dar densă, unul dintre pilonii fundamentali ai unității europene. Că acest principiu a fost încălcat prin reconstrucția ligii hanseatice și opoziției iraționale a Olandei în cazul aderării României și Bulgariei, nu reduce cu nimic simbolistica deosebită a măsurilor de izolare națională prin blocarea granițelor interne europene. Reintroducerea controalelor la frontieră, blocarea lor fizică, dar și eliberarea unui sentiment naționalist, extrem uneori (vezi cazul graniței Austro-Ungare, unde practic cele două țări au acționat efectiv sub imperiul vechii duble coroane habsbugice), au dus la sentimentul că lumea bogată se pregătește pentru alt tip de pact universal. Criza SARS-Cov 2, așa cum a fost redefinită oficial criza Covid-19, vine să întregească tabloul sumbru al crizelor aproape periodice pe care acordul de liberă circulație vine să le cunoască. Criza miganților sirieni din 2015 a pus problema frontierelor în prim-plan, întrucît aproximativ 1,3 milioane de ilegali, neajutorați ai sorții sau simpli mercenari ai norocului, au călătorit prin țări fără frontiere pentru a ajunge în statele bogate din vestul Europei. La vremea respectivă, guvernul austriac chiar a construit un gard la granița sa cu Slovenia, o altă țară Schengen. Gardul, simbol al infatuării austriece față de o fostă provincie a coroanei de la Viena, dar și o insultă în Secolul XXI, a produs o vie emoție. Chiar înainte de reintroducerea frontierei legate de migrație în Danemarca și Suedia, Franța a reinstalat controale drastice după atacurile teroriste de la Paris. Politicienii cu autoritate națională au discutat despre posibilitățile oferite de reabilitarea funcțiilor frontierelor în Europa, dar și despre necesitatea unei formule mult mai elastice pentru salvarea economiilor naționale. Expresii ca suveranitate alimentară, suve ranitate medicală, suveranitate industrială au revenit din dicționarul considerat obsolet de către preoții păgîni ai globalismului de ieri. Virusul a venit la timp pentru a salva discuția, iar măsurile practic de de-europenizare a granițelor, de „naționalizare” a acestora au dus la o concluzie seacă și profund ne-europeană. Fără autoritate asupra teritoriului național, fără o corectă folosire a distincției naționale, cu toată globalizarea glorioasă a schimburilor economice, măsurile de luptă împotriva pandemiei ar fi fost inutile. Ca atare, observăm dezastrul absolut al dublei propagande din SUA, unde același președinte a promovat două mesaje absolut antagonice. După ce a ordonat măsuri draconice de distanțare socială, atunci cînd a fost clar că numărul victimelor va fi enorm, deci era imposibilă anularea impactului virusului asupra alegerilor prezidențiale din acest final de an, același preșesdinte țipa din toți rărunchii că izolarea distruge economia, devenind promotorul unor politici aberante și total opuse celei inițiale. Cacofonia vizibilă a condus, astăzi, la haosul inter-statal din SUA, unde la numai o graniță distanță, statele americane par să fi devenit efectiv entități independente. La New York pînă și cîinii se află în distanțare socială, pe cînd în Vermont oamenii manifestă pentru ridicarea restricțiilor. Medicii, care mai de care mai ideologizați și plin de furuncule culturale, renunțînd la propria obiectivitate, apar pe internet pentru a spune ba că virusul este o exagerare, ba că măsurile

împotriva răspîndirii sînt prea blînde. O babilonie lingvistică, ideologică și științifică greu de imaginat pentru disciplina capitalismului modern. Haosul absolut pare a fi pus stăpînire pe lumea dezvoltată. Pandemia a dus la o amenințare nouă și credibilă atît împotriva Europei fără frontiere, cît și împotriva SUA, unde a produs cele mai aprigi controverse de la războiul de secesiune încoace. Deși noțiunea de graniță nu va apărea ca ultimă victimă pe lista infectaților cu Covid-19, schimbarea definiției acesteia este foarte probabilă. Reinstalarea frontierelor sub o formă sau alta va fi reală, avînd ca efect apariția unor noi reglementări

de tip pașasport medical sau liberă trecere sanitară. Remodelarea granițelor, permeabilitatea sau rigiditatea lor vor fi cu siguranță provocări majore pentru sistemul liberal de comerț și pentru emanciparea democrației din stadiul național spre stadiul pandemic. Pentru instituțiile și statele membre ale UE, pentru spațiul nord-american unde și astăzi, cînd scriem, granițele cu Canada și Mexic sînt închise ermetic (atît cît pot fi miile de kilometrii de pădure și munți sălbatici), provocarea nu o reprezintă reapariția granițelor, ci modul lor de aplicare. Liderii UE au aprobat, la 17 martie, o propunere a Comisiei de a închide granița externă Schengen vizitatorilor și pentru călătoriile neesențiale, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile. Pe 8 aprilie, restricția a fost prelungită pînă pe 15 mai. Astfel, deciziile naționale, cum ar fi restabilirea controalelor la frontieră sau închiderea în afara granițelor, se încadrează în cadrul legal al UE și nu contestă statutul juridic al spațiului Schengen. Cu toate acestea, aceste restricții legale privind circulația în dreptul UE nu au fost lipsite de provocări semnificative. Introducerea controalelor la frontierele interne și a limitărilor de călătorie a însemnat faptul că circulația lucrătorilor sezonieri, transnaționali și navetiști, adică migrația sezonieră economică a fost complet oprită. Germania, promotorul asiduu al acestui model economic low-cost, are nevoie peste 300.000 de lucrători, toți din țările Europei de Est, pentru a culege sparanghel între lunile aprilie și mai. Ca atare, deși cu granițele naționale închise și cu un județ complet carantinat, România, la cerere, a alcătuit imediat grupurile de muncitori necesari așa-zisei nevoi imediate a Germaniei. Aducerea muncitorilor români low-cost, în batalioane bine organizate, deși nu pare de imediată necesitate, a demonstrat existența efectivă a unor grupuri de presiune transnaționale germane bine conduse de cabinetul lui Angela Merkel, al cărui ecou imediat s-a dovedit a fi obedientul ambasador Hurezeanu și desigur, bătăiosul misogin Orban al României (incapabil la vîrsta sa matură să își educe obrăznicia înnăscută), pe care doamna Kovesi i-ar fi arestat imediat ca fiind, de fapt, grupuri de infracționalitate organizată. Aceste grupuri transnaționale au folosit în interesul propriu și personal,

în interesul privat economic al unor familii de yunkeri capitaliști fără scrupule și cu grijă față de virulenta expansiune a virusului, elementele de coerciție politică tipice exploatării primitive din perioada primei revoluții industriale. În timpul unei epidemii de anvergura celei de acum, să aduci ca vitele, nu în bou-vagoane ca pe timpul nazismului, dar cu avioane charter batalioane de oameni, a fost semnalul prin care naționalizarea granițelor a fost folosită ca act de coerciție economică și de rușinoasă obediență a multor guverne. Mult clamata egalitate dintre națiunile europene a fost sacrificată în numele obținerii unei imediate superiorități economice. În ciuda eforturilor de închidere a granițelor, guvernul român a fost de acord să zboare mii de lucrători români (non-Schengen), pentru a îndeplini ordinul german. Atît problema, cît și soluția sa temporară arată gradul în care libertatea de mișcare în Europa este politic manipulată de către statele membre ale UE. Acest fenomen nociv, al concurenței cu orice preț, al ieșirii din jocul restricțiilor sociale, are loc și în SUA, unde diverse state și guverne locale au început cursa infernală pentru a fi pe primul loc al eficienței economice. Același comandament economic al transformării primitive a forței de muncă în element subordonat adoratei productivități creează pericolul fundamental al adîncirii crizei Covid-19. Soluția infectării în massă presupune prețul ridicat al morții. Liderii economiilor aflate într-o concurență acerbă propun sacrificiul de sine, simpla asumare a sinuciderii prin virus, pentru a salva ruinele economice ale unei lumi subvenționate practic de peste 50 de ani din taxele cetățenilor. Căci nici o economie a lumii nu ar exista dacă nu ar exista subvenții mascate sau directe care să ajute producția națională. Dacă Germania a arătat că nu are nici un fel de respect față de sănătatea forței de muncă din estul Europei, SUA arată că nu are nici un fel de sentiment față de numărul în creștere al celor care vor deceda ca urmare a infecției cu Covid-19. Din nefericire, ceea ce nu se înțelege este că, din punct de vedere medical, este suicidar să deschizi economia fără menținerea măsurilor drastice împotriva răspîndirii virusului. Indiferent de calculele cinice economice, costurile pentru menținerea unui mediu concurențial economic este enorm, ducînd la reducerea productivității și la creșterea prețului de producție. De aceea ne este impusă alegerea de tip wagnerian: măreția de a muri muncind în lupta cu virusul (ipotetica eroizare națională) sau micimea de a muri acasă, de foame. La această formulă se rezumă actul narativ ideologic. Murim de virus sau murim de foame exprimă exact dezastrul ideologic și geo-strategic al globalismului. A pune națiunile să aleagă între ,,scapă cine poate” și ,,refacerea economiei”, doar pentru a fi pe primul loc la finalul acestei competiții absurde provoacă deja mutații psihosociale profunde. Căci cei care se vor îmbolnăvi vor fi tratați ca sub-oameni, vor fi lăsați în praful drumului, pentru a muri. Vor apărea mitologiile super-oamenilor, aleșilor lui Dumnezeu care vor fi folosiți ca exemple super mediatizate ale reușitei. Prețul uman plătit ca urmare a calcului matematic va fi enorm, clivajele sociale devenind absolut imposibil de susținut. Întrucît UE a sărbătorit cea de-a 25-a aniversare a acordului Schengen în condiții de închidere a granițelor sale naționale și a sărbătorit 70 de ani de la Declarația Schuman la 9 mai, acum, cînd SUA se pregătesc pentru testul imperial al puterii lor cu China, este un moment absolut pentru reevaluarea rolului economiei globale în timp de criză modială medicală. Economia speculativă și exploatarea primitivă în numele dominației economice se vor dovedi fantezii nebune ale aceluiași păcat originar uman: lăcomia trufașă. Iar rezultatul nu va fi decît decăderea societății umane în asamblul său. H.D. Hartmann

Vineri, 15 mai 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

În pas cu izolarea Pandemia nu a trecut, sau așa ni se spune la televizor. Nu știm ce se ascunde în spatele acestui virus viclean, botezat de specialiști COVIT-19. Știm, însă, că a trebuit să stăm în izolare la domiciu, cu cățel și purcel, pînă de curînd, nu că ar fi trecut pericolul, dar populația nu mai suportă acest regim și, într-un fel sau altul, s-a ajuns la un compromis din partea guvernanților noștri. Așadar, cu ce ne-am ales după greaua suferință care s-a abătut asupra poporului nostru și a țării întregi? Cu mai multă sărăcie ca pînă acum; pentru oamenii vîrstnici, cu un program redus la două ore zilnic, pentru a-și cumpăra de-ale gurii, iar pentru restul populației, obligația fiecărui cetățean de a avea asupra sa adeverință ștampilată de la locul de muncă (cei care mai aveau serviciu), ori declarație pe propria răspundere, în care să menționeze scopul, locul și perioada deplasării. Iată cum statul și-a găsit de lucru și a dat și altora să muncească, chiar dacă e pandemie... Adică noi, oamenii obișnuiți, să completăm declarații peste declarații, zilnic, iar polițiștii, sub pretextul că își fac datoria și veghează la respectarea legii, să întocmească procese-verbale cu nemiluita și să dea amenzi usturătoare (al căror cuantum îl stabilesc după bunul-plac), de exemplu, pentru că ai plecat la cumpărături cu 10 minute mai devreme de ora stabilită... E cu totul alta să încalci regulile de carantină, părăsind locul desemnat și riscînd să contaminezi alte persoane. În acest caz, amenzile sînt pe deplin justificate. Numai că aplicarea amenzilor s-a făcut fără a se proceda la o diferențiere între gravitatea faptelor, iar de avertismente se pare că oamenii legii nici nu au auzit... Doar amenzi, să se aplice cît mai multe și cît mai mari... Nimeni nu se întreabă, însă, de unde să plătească un sărman pensionar care a călcat pe bec, din neștiință sau din cauza unor momente de amnezie, o amendă ce poate ajunge la 20.000 de lei, cînd pensia lui este de doar cîteva sute de lei?! Nu poți sta nepăsător și să nu te întrebi: oare ce-or fi avut în cap autoritățile cînd au

decis ca un contravenient să fie amendat cu o asemenea sumă exorbitantă, nu doar pentru un pensionar, ci pentru toți cetățenii României, care trăiesc cum trăiesc, mai mult gîfîind cu burta goală decît cu un somn liniștit și fără coșmaruri? Cine să priceapă toate acestea? ... De unde înțelegere, cînd tot omul se ațîță unul împotriva celuilalt? Nu e vorba că se întîmplă asta doar acum, cînd pandemia încă face ravagii, în ciuda ridicării Ordonanței militare, dar nu oricum, ci cu păstrarea unor restricții... Pensionarii sînt clasa socială cea mai vitregită, că nu mai au bani nici de mîncare, nici de medicamente. În ciuda vîrstei și a bolilor, unii dintre ei mai lucrau, pe ici, pe colo, pentru a cîștiga un ban în plus... Am văzut cu toții cîte un astfel de pensionar, stînd pe un scăunel într-o gheretă, sau asigurînd paza în vreun parc... Iar femeile pensionare, îngrijind de copiii ai căror părinți nu-și pot duce odrasele la grădiniță. Și efortul ăsta îl fac doar pentru un blid de mîncare și cîțiva bănuți în plus. Pandemia ne-a adus de toate, după cum s-a văzut. Izolare de părinți și de copii, de bunici și de nepoți... Apoi, sute de morți, nu doar din rîndul populației, ci și din rîndul cadrelor medicale... O economie națională la pămînt, într-o țară care și așa era pe butuci în vremuri liniștite... Ne-am mai ales cu frica morții în oase – că fugim unii de alții de parcă nu ne-am cunoaște, deși cîndva eram buni prieteni ori vecini. Și asta, din cauza acestui virus parșiv, COVID-19, venit din cine știe ce locuri îndepărtate, ori din cine știe ce laboratoare secrete, și care s-a răspîndit rapid în toată lumea nu ca să ne sperie, ci să curme vieți de ordinul sutelor de mii... Nu credem că se va ști vreodată cifra exactă a celor care au murit doar din cauza acestui virus. Ce e de făcut pe mai departe? Să ne rugăm la bunul Dumnezeu să dea minte la tot omul, ca să nu mai distrugă natura și să-și schimbe atitudinea față de toate vietățile care ne înconjoară, să nu mai maltrateze nici un animal, nici o ființă vie, pentru că tot ce ni se întîmplă acum, în mod sigur de la asta ni se trage... Natura iată că se răzbună împotriva noastră... Prin urmare, omule, în pas sau nu cu izolarea, ia aminte la răul pe care l-ai făcut, săvîrșind incredibile atrocități asupra păsărilor, porcilor, cailor, animale presupus a fi bolnave de fel și fel de gripe, și pe care le-ai îngropat

APARIȚIE EDITORIALĂ

Sub semnătura lui Ion Machidon, poet, prozator, dra maturg, cronicar literar, publicist, editor și unul dintre cei mai vechi și loiali colaboratori al revistei noastre, a apărut o nouă carte de publicistică, inti tulată ,,Nostalgii de altădată” (Editura ,,Amurg sentimental” – 2019). Volumul cuprinde articole publicate în revistele ,,Amurg sentimental” și ,,România Mare”, în perioada 2018-2019, la care sînt adăugate și alte texte inedite. Un exemplar al cărții ne-a parvenit la redacție, cu următoarea notă scrisă de autor: ,,Dedic această carte celui care a fost Corneliu Vadim Tudor – mare patriot român, manifestînd prin cultura sa enciclopedică o dragoste aparte față de România, pe care a slujit-o cu devotament, ca om politic și intelectual de frunte. Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar românii să-și aducă aminte de el ca de un mare voievod. Ion Machidon, București, 15 martie 2020”. de vii sub maldăre de pămînt excavate de buldozerele nemiloase, sub privirile tale... Azi, nu te plînge, du-ți crucea pe care o meriți. Acum e timpul să dai socoteală pentru faptele tale sîngeroase. Trezește-te întru Lumina sfîntă a lui Christos, și atunci lucrurile se vor schimba în bine, pentru tine și pentru ai tăi. Renunță la ură, răutate și fățărnicie, pentru că nu e de glumit. Dacă acest COVIT-19 este cum este, nu știu ce vei face dacă se vor abate peste tine alte nenorociri mai teribile decît acest virus parșiv. Poate că atunci o să vrei să-ți ceri iertare, dar nu vei mai avea cui. ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Inegalabila frumusețe a pădurilor românești (2) Pădurea Letea (2) Spectacolul naturii este oferit de traseul rustic, cel cu căruța trasă de cai, o experiență încîntătoare, iar lianele agățate de copaci dau impresia unui peisaj din junglă. Ele s-au întins prin toată pădurea și sînt de mai multe feluri: vița de vie sălbatică, liana greacă și curpenul de pădure, putînd avea chiar și o lungime de 25 de metri. Jacques-Yves Cousteau a făcut cercetări timp de 6 luni în Delta Dunării cu o echipă de peste 30 de persoane, prin anii 1990-1991. În urma studiilor pe care le-a făcut echipa sa, pădurea Letea a intrat în patrimoniul UNESCO și a fost înființată Administrația Rezervația Biosferei Delta Dunării. Ulterior au fost aduse multe specii de plante, pe care specialiștii leau cultivat în Pădurea Letea, pe nisip. Pepiniera de pini a fost cultivată în pădure în 1977-1978, în urma probelor de sol luate de acolo. Copacii s-au aclimatizat și acum este o mare pădure de pini la Letea.

Pădurea Letea este frumoasă în orice anotimp, dar este spectaculoasă primăvara și toamna, cînd caii pasc liniștiți pe pajiști, florile îmbogățind peisajul cu multitudinea de culori.

Pădurea Caraorman Tot în Deltă se întîlnește ,,vecina” Letei. Pădurea Caraorman, locul unde nisipul și copacii sînt o pereche constantă, poate fi trecută și ea în categoria celor mai frumoase păduri din România. Situată pe partea sudică a Braţului Sulina (pînă aproape de Braţul Sfîntu Gheorghe), Pădurea Caraorman se întinde pe suprafaţa de 2.245 de hectare. Aici călătorii au ocazia să vadă dune de nisip impresionante, de pînă la 10 metri înălţime, dar și, din mulțimea de copaci, ,,stejarul îngenuncheat”, vechi de patru secole. Este vorba de cel mai bătrîn şi mai mare stejar al Deltei, înalt de peste 30 de metri şi gros de 4 metri, că abia îl pot cuprinde trei voinici prinşi unul de altul. Are o formă ciudată, de unde îi şi vine numele de ,,Stejarul îngenuncheat”, de parcă ar fi un uriaş căzut şi înlemnit în vechime, din cine ştie ce pricini. Legenda sa ne întoarce în timp cu mai bine de patru veacuri. Se spune că în Crişan, aşezare aflată deloc departe de pădure, sătenii se pregăteau de nuntă mare. Frumoasa fiică a unui rumân pripăşit în Deltă se mărita cu un războinic cazac, căruia i se dusese vestea pentru vitejia sa. Era pace şi armonie între neamurile ce vieţuiau împreună la mal de apă… Dar exista şi un mare necaz… Înainte de a-şi da inima viteazului cazac, fiica rumânului îl refuzase pe

un turc ce dorise să o ia de soaţă… Supărat, acesta aşteptă vremea potrivită pentru a se răzbuna… Cînd bărbaţii din Crişan plecară din sat să facă pregătiri pentru cununie, turcul şi cîţiva semeni de ai săi au dat năvală în sat şi au furat-o pe viitoarea mireasă. Ştiind că vor fi urmăriţi, netrebnicii se ascunseră în Pădure, nu departe de Fîntîna Vînătorilor, cum o numesc astăzi localnicii. Chiar şi aşa însă, Cazacul cel Viteaz şi mai mulţi tovarăşi de-ai săi le-au dat tîlharilor de urmă. Se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte cum nu se mai văzuse vreodată în Pădurea Neagră. Turcii au fost ucişi pînă la unul, mulţi dintre ei omorîţi în timp ce, îngenuncheaţi, cereau îndurare cazacilor şi lui Allah. Cazacul îşi salvă nevătămată mireasa şi plecară împreună să facă o nuntă ca în poveşti. Pe locul în care turcii și-au pierdut vieţile, la scurt timp după acea bătălie a răsărit lăstarul unui stejar. Înmuiat poate în sîngele tîlharilor, a luat, cu timpul, forma aceea ciudată, ce avea să-i dea numele pe care îl poartă şi astăzi: ,,Stejarul îngenuncheat”… (va urma) Sursa: discoverdobrogea.ro

Vineri, 15 mai 2020

Polemici«Controverse Un pictor în Cafeneaua ,,Capșa“ Prin bătrînul și modestul pictor Steurer, l-am suferi în primul rînd pe dînsul, și cred că cel mai mare cunoscut pe Jean Steriadi. Abia demobilizat, făceam rău i-l aduce ascendența, de care – bineînțeles – Toto gazetărie la București, ducînd dorul Iașului. Steurer nu-i vinovat, dar e conștient, avînd-o în sînge, conchise, deschisese o expoziție nu știu unde și avea nevoie devenind grav, Steriadi. Cu el se petrece o dramă. - Nu se crede demn de înaintași? de publicitate. Mi l-a adus - Pe naiba, îi sfidează pe toți plocon Vasile Bîrcă, redactorulCantacuzinii și Ghiculeștii în afara șef al ziarului la care lucram, lui Puvis de Chavannes, și are moldovean de la Tecuci și stîlp dreptul să o facă. Pallady e mare, de bază la Capșa. ascultați-mă pe mine, e sus de tot, Prin acest galantar cu fosile, deasupra amvonului în care chirăie ce era Capșa prin 1946, trecea bocitoarele Bucureștiului. jovial și lăsînd în urmă venin - Atunci? verde Jean Steriadi. Cu trabucul - Suferă seniorial în relațiile veșnic stins, morfolit între buze cu pictura. Infidelă n-o admite, voluptoase. Steriadi își onora vrea una numai a lui, pură. Cum porecla de ,,chivuță”, dată nu atît o prinde că a trecut pe la Petrașcu din cauza binecunoscutului său sau – și mai rău – pe la Steriadi, îi tablou, cît a străduinței de lărgire sparge capul cu măciulia sau cu rața a sferei din vestita epigramă: ,,La (Pallady purta baston cu măciulie Capșa unde vin toți seniorii,/ de fildeș sau umbla cu mîner în Local cu două mari despărțituri,/ formă de rață), dar pe urmă îi dă tot Într-una se mănîncă prăjituri/ Și-n ce vrea ca s-o împace. ,,Madame alta se mănîncă «scriitorii»!”. la peinture” e Ducineea lui. Nu vă Steriadi îi decapita pe pictori, Jean Steriadi (1880-1956) dați seama ce tip interesant e acest atrăgînd totdeauna un cerc larg ,,boier al picturii”, păcat că nu de auditori. Și tocmai apăruse monografia lui Zambaccian despre Pallady, seniorul mă prea înghite, deși oarecum mă acceptă ca pe un rău necesar, dar cu condiția să nu umblu la creion. Mutra care nu intra la Capșa. - Cînd noi stăm la șfarț cu bîrfă, Toto iese la păscut lui o consideră exclusivitatea casei, se autoportretizează cu caprele, începu Steriadi. Adună frunze verzi pentru pînă la obsesie. Nu are simțul umorului caricatural, m-a iernile albe pictate de Steurer. Pallady e friguros, bruftuluit că-i văd numai nasul și umbrela. *** detestă iernile, nu le pictează. Dar cu totul altfel desenează Pallady, pe care l-am - E adevărat că nu bea nici cafea?, întreabă cineva. - Nu bea, o prizează prin Zambaccian, că ăsta surprins de cîteva ori cu carnetul pe genunchi, în e-mbîcsit de toate mirodeniile, rîse Steriadi și începu să Cișmigiu... O curiozitate bolnavă (nu pot trece pe lîngă un pictor imite tîrguiala colecționarului cu irascibilul Toto, care din ,,bazar oriental” și ,,amic al chozului Petrașcu” nu-l care lucreză fără a vedea pînza, pe lîngă un geam luminat scotea pe Zambaccian. De altfel, Pallady nu se poate fără a încerca să ghicesc de cine sînt picturile din interior,

ACTUALITATEA CLASICILOR

Tableta de întoarcere

În cîteva săpătmîni de spital, m-au ajuns pînă-n Geneva toate acele zvonuri, care au împuiat, ca niște limbrici ai gurii și ploșnițe ale urechi, părerile despre om ale bucureștenilor mei. Vechea ,,opinie publică” a zdrențelor de convingeri și noțiuni, citată odinioară de atîtea ori, ca un criteriu, mi-a mai dat o dovadă de permanenta ei superficialitate. În absența unui sentiment stabil și a unei preocupări fertile, lăbărțat și fără matcă, spiritul merge pe de lături și face mocirlă și mormoloci. Am idenitificat și broaște mari, broscoi intelectualizați. Imitînd pilda unor niscaiva sportivi cu biceps și ceafă, ori a unei actrițe la criză, hotărîtă să dea Hollywoodului un nou exemplar de genialitate cu fustă, s-a spus, și spusele s-au lățit, că am... fugit. A fugi! A fugi de unde? Din căminul tău. Și a te duce încotro? Să-ți părăsești brazda, grădina, bordeiul, casmaua, cîinii și pisicile, prietenii tăi buni și de toată nădejdea și să te instalezi la o răspîntie de bulevarde internaționale, cu o flașnetă politică, cerșetor de milă și metec disprețuit caritabil. E de neînchipuit, dacă nu ai trăit-o, omniprezența facilității de variație, de împărechere și despărechere, de rupere, de înnădire și deznădire și de divorț de sine și de propriul tău trecut... Fotografii à la minut... S-ar putea oare ca un copac al pămîntului tău să se dezrădăcineze și să alerge, pribegind să se mute, ca un mucegai de ciupercă purtat de vînt, cu trunchiul și ramurile lui, cu mugurii și cuiburile lui, într-alte

ținuturi? Poate fi furtună, necum adierile capricioase ale stihiilor neliniștite, în stare să-l smulgă, crescut și împuternicit, din rărunchii lui? Cînd nu mai rămîne nici țărîna, cu vocile îngropate într-însa, să te cheme șoptit, cine și ce ar putea să-i mai dea ființei sufletești echilibru? Nostalgia nu e numai un titlu de poem. Ea se răzbună împotriva minții deraiate. Ți-e dor și de ceea ce ți-a fost urît acasă, devenit din depărtare delicat și scump. Această sensibilitate nu și-au putut-o pierde nici compatrioții fugiți de-a binelea și într-adevăr, unii din snobism și alții din sinceritate naivă, după o iluzie și o fantomă. O ciudă a dezamăgirii mîhnite îi pervertește pe cei mai puțini la inimă și mai cîrcotași în limbaj, să certe țara, că milioane de plugari nu s-au lepădat de ea, ca să chelnărească la indiferența magnanimă a ,,marilor amici”, cu șervetul diplomatic pe braț, în restaurantul de consumație a nervilor și a răbdărilor uscate, unse cu cacao, mondial. În timpul spitalizării, călușarii noștri au jucat la Berna în straiele lor de ciobani și cnemida ancestrală, cu bățul de adunat oile rătăcite la turmă, ridicat peste căciuli, hăulind și zvîcnind pe bîte. Bernezul, mai zgîrcit și mai rece în elogii decît romanzii din federația lui, nu se entuziasmează ușor. Totuși, tropotele și ovațiile mărturiseau delirul unui public ieșit din fire. Furnicate, palmele nu s-au mai putut ține pe genunchi... S-a remarcat cu emoție un rînd de spectatori plîgînd în hohote, cutremurați: românii, refugiații, amăgiții de bună voie sau din eroare de judecată. (...) Din nefericire, switzerii rămăseseră aceiași neinfor mați de acum 50 de ani, de pe cînd am trăit printre ei.

pe lîngă cineva care citește, fără a deduce cartea etc.) m-a silit să-i dau tîrcoale. Lucrînd în Sărindar și locuind în Popa Tatu, totdeauna scurtez drumul pe diagonala Cișmigiului. Prin Cișmigiu mă întîmplu la diferite ore. Ei, bine, la acel ceas al somnolenței pensionarilor și bebelușilor din landouri din preajma amiezii, am observat acest solitar straniu, vestimentar rămas parcă din altă epocă, călcînd țeapăn ca un mușchetar la pensie, cu privire dîrză, provocatoare, oprindu-se din loc în loc și cercetînd copacii, căutîndu-și mereu cel mai potrivit și ferit ascunziș, ca un vînat hăituit, pentru ca, în fine, să se așeze. Pe nesimțite, dintr-un tainic buzunar al hainei lungi, scotea un carnet lunguieț și desena. Dacă n-ar fi avut o asemenea îndeletnicire, l-aș fi remarcat? Cred că da, chipul fiind dintr-o epocă mult mai îndepărtată decît gulerul Take Ionescu cu papion pestriț și gherocul de o croială început de Secol XX. Avea obraz de sfînt byzantin, mistuit de febra ascezei, spiritualizat pînă la descărnare, un sfînt sculptat în mahon uscat cu aplicații de cositor. Cum a reușit semenul acesta al nostru să aducă din milenii un asemenea chip de icoană frumoasă și castă? Desigur, îl remarcam, dar nu-l acostam. M-am apropiat prin manevre tactice, urmărindu-i jocul repezit al creionașului. Altceva nu vedeam. De altfel, obrazul lui părea a nu participa la lucru, numai ochii scăpătați în orbitele adînci luceau. Mîna îi juca în manșeta largă, borul calabrez al plăriei acoperea desenul. Deodată a trosnit o creangă uscată sub piciorul meu. Bătrînul a sărit tinerește în picioare, m-a săgetat cu o privire de șoim. Surprins, am bîlbîit o scuză. Jignit, mi-a întors spatele, scupînd cîteva expresii în frunțuzește, ceva cu ,,espèce de...”. A pornit cu umerii ridicați ca atleții cînd intră în arenă, măreț, deși pantalonii curgeau pe el, iar pulpanele redingotei îi băteau triste genunchii. Curios: deși călca rar, înfipt, aveam impresia că aleargă. După ce l-am ascultat pe Steriadi la ,,Capșa”, miam dat seama că byzantinul hirsut din Cișmigiu era Pallady, și mi-a părut cu atît mai rău că-l supărasem cu indiscreția mea... AUREL LEON (,,Umbra”) Cel mai documentat, cel puțin în privința timpurilor istorice, era un preot catolic francez, care vizitează zilnic bolnavii din spitale și închisori, abatele Albert Féraud, în vreme ce un domnișor filozofic de-al nostru, scrie, negru pe alb, la Paris, că cea mai mare dintre nerușinările lui este să fie român, insultîndu-ne astfel muma, mama noastră a tuturora, bătrînă de 2.000 de ani... Plecînd din București, luaserăm în marginea putințelor pecuniare, pentru cadouri de spital, cîteva petice, străchini, ploști decorative... Dacă le-am fi dat briliante și mărgăritare, consternate, surorile îngrijitoare n-ar fi fost mai fericite. Diaconesa Ady a izbucnit în lacrimi, nevenindu-i să creadă că darul e meritat și că e pentru dînsa. (...) Iată-mă în carne și oase – și cerneală – întors acasă. Ar fi trebuit să mai stau în tratament și observație medicală cîtăva vreme, dar înainte ca insinuarea și clevetirea, care începeau să prindă prea mult corp și să crească, între îndoială, bănuieli și aluzii, uneori directe, am fost nevoit să-l întrerup la netimp. O viață de aproape 80 de ani de ceea ce aș putea numi probitate profesională începea să fie mînjită. Prea puține urme își păstrează substanța necesară unei trăiri interioare sau se străduie să și-o agonisească. Lumea vrea dezordine, circ și clownerie morală. După 60 de ani de nas în cerneală și manuscris, îți vine să-ți arunci uneltele la hazna. (...) La două săptămîni de la sosire, primesc încă vizite de asigurare că sînt eu și nu e altul. Primesc și consolări: ,,Lasă, nu lua în seamă. Lumea e proastă, meschină și rea”. De acord. Însă această lume meschină, proastă și rea mă chinuiește, zi de zi, de trei sferturi de veac. Acum, cînd semnez, sînt înjurat că n-am rămas acolo, de unde m-am întors... TUDOR ARGHEZI (1957)

Vineri, 15 mai 2020

Polemici«Controverse

Stați acasă Bunici și părinți – ei sînt, azi, tot mai nefericiți. Fiind considerați neajutorați, și pentru a fi protejați, trebuie marginalizați, au decis ,,cei mari”. Cum să le pese lor de bunici și de părinți, cînd adeseori aceștia sînt catalogați doar niște ,,ceaușiști” și o ,,povară” pentru țară? Traiul lor trebuie să fie la fel ca acela al pisoilor din cele ,,150 de cuvinte pentru cei ce nu cuvîntă” (emisiune tv de Carol Marinescu). În cazul unui bătrîn, pisoiul este un exemplu bun: stă doar în casă, doarme mult, se scoală, cască, se spală pe labe și pe față, se uită pe fereastră, se relaxează. Iar se culcă, iar se scoală, dă din coadă, se uită spre frigider, cu coada între picioare, merge spre el. Bătrîn sau Pisoi, trăiesc la fel amîndoi. Ce mai așteaptă de la viață? Și-au trăit traiul, și-au mîncat mălaiul! Acuzat pentru o propunere de carantinare a celor trecuți de 65 de ani, un ,,Cercel” încrustat cu rubine, din pricină că reflectă prea multe raze de lumină, la urechea sa, o chitară cînta pentru a-l denigra. Doar că, ,,Tu, chitară, nu știi, că pe strunele vii, azi cînți, mîine vei răguși, iar VALOAREA adevărată nu dispare niciodată”. Într-o zi, pentru a cîștiga puțin timp din cel permis bătrînilor pentru cumpărături, am plecat de acasă cu 10 minute mai înainte. Magazinul fiind la doi pași de casă, am ajuns cu 3 minute mai devreme. Am vrut să intru, însă paznicul s-a postat în fața ușii, spunînd: ,,Mai sînt 3 minute pînă la ora 11. Nu puteți intra”. După puțin timp, s-a uitat la ceas, apoi la mine și mi-a făcut semn că pot

intra. În aceste vremuri tulburi și năuce, uiți să ,,cobori de pe crucea” pe care te-a ,,răstignit” un tîmpit. În jocul de-a cedarea, nimic nu e de făcut, așa că... am tăcut. În țară, haos mare. Peste un milion de ,,valori” din diaspora au revenit acasă. Plasați în carantină, au sărit pe fereastră în stradă, unde s-a derulat un film de groază. ,,Valorile”, trăgînd sforile, au încins grătare și o horă mare și, fluturînd cîte un par, strigau cît îi țineau puterile: ,,Poliția, să vină Poliția, nu ne e frică de ea!”. Cine și-ar fi putut imagina că ,,golanii” vor bate jandarmii? După încăierare, un jandarm, cu capul spart de un par, punînd cătușe unui arestat, zise ,,încîntat”: ,,Golanii ne-au chemat, am venit și i-am luat”. Comentariile sînt de prisos, dar e destul de trist că ajungi să regreți vremurile din comunism, cînd liniștea era deplină și puteai circula fără frică. Pe atunci, ursul era stîpîn în habitatul lui, nici o frunză nu se tăia din păduri, locuri de muncă erau pentru fiecare, aveam cu toții mezeluri din carne, fără E-uri și fără multă sare. De violuri, răpiri de minore, de pedofili, în țara mea, nu se știa. Bunicii și părinții le-au lăsat moștenire copiilor o Românie fără un leu datorie, o țară industrializată, locuri de muncă pentru fiecare, canale de irigații pe ogoare, un Palat cum nu s-a mai văzut, pentru care, ani buni, ,,au strîns cureaua”. Drept recompensă, acum bătrînii sînt puși la colț și stigmatizați: ei sînt ,,beleaua” și, în consecință, trebuie marginalizați. Ole! Ole! Ole!/ România unde e? LILIANA TETELEA

Ultimul înec al Bucureştilor (1)

Cînd a ajuns acasă, tînărul pictor Sava Henţia se simţea foarte obosit. Avusese multă alergătură, nu vorbă, dar poate că şi căldura soarelui din acea zi de martie 1865 îl moleşise prea rău. I se păruse haina grea în spate; era leoarcă de sudoare, şi de atîta umblat prin zăpada topita îl luase cu frig de la picioare. Mîncă ce se nimeri şi se culcă. De cum puse capul jos, adormi buştean... Pesemne că dormise mult şi greu. Altfel cum ar fi putut să nu audă vuietul apelor, strigătele oamenilor în primejdie, zgomotul atîtor lucruri care se izbeau unele de altele?... Bietul om nu s-a deşteptat decît cînd apa i-a ajuns în aşternut. Atunci a sărit în picioare şi şi-a adus aminte într-o clipă că se vorbea de înec, că vine Dîmboviţa mare, că în sus chiar s-ar fi revărsat... Nu mai era de aşteptat. Acum deosebea bine totul: urletul valului ce vîjîia prin curţi şi case, geamurile sparte şi ţipetele nenorociţilor cuprinşi de ape... Aproape gol, aşa cum fusese în pat, doar cu o hanţă pe el, se luptă să deschidă uşa şi, mai umblînd pe picioare, mai înotînd, mai agăţîndu-se de cîte ceva, unde era apa mai mare, ieşi din casa lui de lîngă Babic şi izbuti să suie la deal, spre Schitul Măgureanului. Oameni cu milă l-au îmbrăcat şi l-au adăpostit în acea noapte de urgie. Dar de frig şi de groază, Henţia ,,a dat în tifos” şi a zăcut multă vreme. Pînă în cele din urmă, însă, a scăpat cu zile, dar a rămas cu un greu beteşug: şi-a pierdut auzul. Beteşug care sigur că n-a fost fără urmări asupra soartei şi carierei acelui înzestrat pictor, care, poate, în alte condiţii și cu altă linişte sufletească ar fi dat mult mai mult artei naţionale. Asemeni lui Sava Henţia au pătimit mulţi bucureşteni în anii aceia. Din cînd în cînd, liniştita gîrlă bucureşteană o lua razna; venea mare, furioasă ca un torent de munte, şi se revărsa peste maluri, distrugînd totul. Dîmboviţa se mai revărsase în 1779, apoi în 1834 şi 1851, dar înecurile pricinuite nu fuseseră prea mari. În schimb cele din 1840 şi 1864 îngroziseră Capitala. Iar acum, în 1865, venise cel mai mare potop de ape în nenorocitele cartiere inundabile. Din fericire, avea să fie şi ultimul înec.

De ce se repetau viiturile, la intervale tot mai scurte şi cu urmări tot mai grave? O cauză putea să fie abundenţa de zăpadă a unora dintre ierni şi o primăvară timpurie care topea prea curînd nămeţii de la munte şi pînă la Bucureşti. Dar mai erau şi cauze locale. An după an, albia Dîmboviţei se tot înălţase. Viaţa oraşului de pe maluri acumulase pe fundul gîrlei tot felul de gunoaie, care nu erau cărate de curentul apei, ci erau lăsate să se aşeze, ridicînd pe nesimţite fundul. Apoi lăcomia unor proprietari răpise pe încetul bucăţi din albia gîrlei: casele fuseseră construite aproape în apă. Mori multe se înşirau pe tot lungul Dîmboviţei bucureştene. Fiecare mahalagiu a cărui proprietate se învecina cu Dîmboviţa îşi făcuse o podişcă de trecere pe celălalt mal, pe picioare dese bătute în albia apei. Toate acestea contribuiau la împiedicarea liberului curs al apei, o reţineau şi o înălţau. Cu trei ani mai înainte se proiectase înlăturarea tuturor acelor piedici. La o singură moară, cea de la Vitan, se hotărîse să se înlăture 55 de taraci bătuţi în apă între cele două case ale morii; apoi un mare număr de grinzi, „babe” etc. Asta la o singură moară. Dar din jos, de la Vitan, se înşirau în susul apei: moara pentru ierbărie, moara Foişor, morile Vlădichii, moara Palici, moara Grozăveşti, moara doctor Gussi, ca să nu le însemnăm decît pe cele mari. Lăsată în voia ei, Dîmboviţa făcuse tot felul de ocoluri şi de coturi; toate acestea trebuiau acum îndreptate şi scurtate, ca să nu împiedice repedele curs al apei. Trebuiau scoase numeroasele podişti şi taracii rămaşi de la fostele podişti stricate, în care se oprea bălegarul azvîrlit în gîrlă. Trebuiau scoase multele sălcii care, crescînd în voia lor, ocupau nu numai malul, dar chiar şi o parte din albie. În fine, mai erau platforme de azvîrlit bălegarul şi – de necrezut! – instalaţii de băi, chiar pe Dîmboviţa, aşezate pe pari.

CIOBURI DE GÎNDURI

Rug pe marginea clipei Bolnavilor acestei lumi bolnave

În veci neîntinată, măicuța noastră sfîntă, Mă ține drept în viață, cu sufletul curat Și roagă-te cu lacrimi ca tot ce mă frămîntă Să nu cunoască focul căderii în păcat. Aceasta-mi este ruga, măicuță Preacurată, Nevrednică de mila Părintelui ceresc, De-aceea, dar, cu lacrimi, te roagă pentru mine Și candelă aprinde pe-altar Dumnezeiesc. Așa să-mi fie mie Cum plîngi în rugăciune, Iar Fiul Tău mă scoată Lumină din genune. Fii, maică, pentru mine Azi lacrima căinței, Cînd trupu-mi arde-n flăcări Pe patul suferinței. Îndură-te de lume, Fă-i de iubire parte, Și noaptea de-a cuprins-o Tu să o scoli din moarte. Așa să-mi fie mie, Cum plîngi în ruga ta, Și cum în umbra-ți arde O lacrimă de stea. Ilarion Boca, 17 martie 2020 Asemenea măsuri gîndite au cerut eforturi destule numai ca să fie puse pe hîrtie; pentru realizarea lor însă nu s-a mai găsit stăruinţa necesară. Stabilimentele care trebuiau desfiinţate aparţineau unor oameni prea influenţi, şi lucrurile au rămas în aceeaşi stare. A trecut inundaţia din 1864, şi iată că în 1865 distrageri grave au venit să zguduie din nou, şi puternic, inerţia administrativă. Îndată după nenorocire, Al.I. Cuza, domnul ţării, a trimis preşedintelui Consiliului de Miniştri o scrisoare în care arăta limpede că vina era a morarilor care împiedicau apele cu zăgazurile lor, pentru ca să le țină la un nivel ridicat necesar funcţionării morilor pe toată întinderea Dîmboviţei. Pe urmă, şanţurile săpate în susul apei, prin care trebuia să se dea la nevoie scurgere prisosului de ape ale Dîmboviţei spre rîurile Colentina şi Ilfovul, nu mai fuseseră întreţinute şi se stricaseră. Apoi, se instalaseră mori şi tot felul de lucrări fără de autorizaţie. În afară de aceste abuzuri, pe care autorităţile nu au ştiut să le împiedice la timp, ele mai erau vinovate şi de faptul că nu arătaseră nici spirit de prevedere şi nici energie, măcar că inundaţia era de aşteptat. Îi trebuiau apei ieşite din maluri patruzeci de ceasuri ca să ajungă de la Tîrgovişte la Bucureşti, şi acest timp preţios a fost pierdut, un timp în care populaţia ameninţată putea fi pusă la adăpost în locuri înalte. Vinovat era Consiliul Municipal, care nu a purtat grija populaţiei. Mai gravă decît toate era acum lipsa mijloacelor de salvare. Cu patru ani în urmă, Prefectura de poliţie dăduse Municipalităţii 24 de bărci, care fuseseră însă aşa de prost păstrate încît la înecul din anul precedent, 1864, nu mai rămăsese decît una. Acum, mahalalele inundate trebuiau salvate cu acea unică barcă. Cuza avea şi nu avea dreptate în învinuirile pe care le aducea Municipalităţii. Cu cel puţin o zi mai înainte se ştia că vine apa mare. Autorităţile dăduseră de ştire prin mahalalele riverane ca oamenii să-şi părăsească casele şi să se refugieze în cartierele aşezate sus. Dar cine să asculte glasurile cobitoare ale dorobanţilor Agiei? Oamenii trăgeau nădejdea că înecul va ţine o zi, două, şi că apele se vor retrage. Nu a fost însă aşa. (va urma) N. VĂTĂMANU

Vineri, 15 mai 2020

File de istorie Asasinarea lui Lucreþiu Pătrãşcanu, un lider comunist patriot (1)

scrie despre personalitățile politice marcante din orînduirea socialistă, nu comunistă, așa cum este prezentată după lovitura de stat din decembrie 1989, este o problemă mai delicată. Comunismul a fost și va rămîne o himeră, care nu a fost și nu va fi niciodată posibilă nicăieri în lume. Ideologia comunistă a fost folosită de partidele comuniste pentru a putea manipula oamenii și a-i ține sub ascultare, instaurînd regimuri totalitare. Cei care scriu așa ceva falsifică istoria prin lucrări scrise, televiziuni și în general prin mass-media, și nu fac altceva decît să se disculpe pe ei înșiși. Marii ,,anticomuniști” din zilele noastre sînt foștii slugarnici comuniști, ei s-au transformat peste noapte în ,,mancurți” de elită pentru a-și păstra privilegiile și interesele politice și economice. România nu poate fi socotită țară comunistă în cei peste 50 de ani de orînduire socialistă, impusă din afară de către U.R.S.S. și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu sprijinul din interior al unor personalități românești și alogene. Este adevărat că P.C.R. a impus un regim totalitar, dar România a fost și va fi mereu patria noastră, a tuturor românilor, a celor de mai apoi, este patria celor dispăruți și a acelora care vor veni în veacul veacurilor. ucrețiu Pătrășcanu s-a născut la Bacău în anul 1900, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost istoricul Dimitrie D. Pătrășcanu, mama sa, Lucreția, provenea dintr-o familie boierească. El a scris proză umoristică: Schițe și amintiri, Timotei mucenicul, Înzăpezitul ș.a. (Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 1487). În tinerețe, Lucrețiu Pătrășcanu devine adept al marxismului, astfel că în anul 1919 se înscrie în Partidul Socialist Român din acea vreme, lucrînd ca editor la revista Socialistul. În anul 1922 absolvă Facultatea de Drept a Universității din București, iar în anul 1925 obține titlul de doctor la Universitatea din Leipzig, cu o teză despre Reforma Agrară din România din anii 1918-1921. Devine tot mai radical în convingerile sale, datorită succesului Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. Acel eveniment istoric, realizat de Partidul Bolșevic din Rusia, a dus la constituirea de partide muncitorești și comuniste întrun mare număr de state de pe mapamond. La 8 mai 1921, face parte dintre membrii fondatori ai Partidului Socialist-Comunist din România, ca filială a celei de-a treia Internaționale Comuniste de la Moscova. El și Elek Köblös au fost singurii reprezentanți ai Partidului Comunist din România la al IV-lea Congres al Cominternului de la Moscova, care a avut loc în perioada noiembrie-decembrie 1922. a revenirea în țară a fost arestat și a fost încarcerat la închisoarea de la Jilava. În anul 1924, Partidul Comunist din România, ca secție a Cominternului, prin legea Mîrzescu, a fost scos în afara legii, declarat ca o organizație antinațională. Cauzele? Această formațiune politică și-a însușit teza moscovită că România a fost un stat imperialist și multinațional care a cucerit teritorii străine prin actul de la 1 Decembrie 1918, precum și dreptul minorităților de a lupta prin orice mijloace pînă la despărțirea de Statul Român. La Congresul de la Harkov din anul 1928, Lucrețiu Pătrășcanu, cu numele conspirativ Mironov, a avut curajul să afirme în cuvîntul său că și basarabenii sînt români: ,,Moldovenii nu sînt nație separată și, din punct de vedere istoric și geografic, moldovenii sînt aceiași

români, așa cum sînt românii din Moldova, Muntenia și Transilvania. Cred că un asemenea punct fals face ca și Rezoluția Congresului să fie falsă”. utorii doresc să pună în fața cititorilor cîteva probleme privind Congresele Parti dului Comunist din România, ca filială a Internaționalei Comuniste de la Moscova, și apoi a Cominternului. Este vorba de congresele III, IV și V, ținute în afara României, la Viena, Harkov și Moscova. La congresele amintite, participau din România 2-3 comuniști, la care se alăturau comuniști din Ungaria, Bulgaria, Polonia, Austria, Serbia ș.a. Toate documentele erau pregătite la Moscova, inclusiv rapoartele de activitate și rezoluțiile, apoi ele erau supuse dezbaterii. Acele documente nu erau corecte, nu se ținea cont de situația politică, economică și socială din România. Cei doi delegați români erau obligați să le aprobe și să le aducă în România. În Partidul Comunist din România erau două curente: cel național, format din români care nu erau de acord cu rezoluțiile congreselor, și o parte formată din alogeni, pentru care directivele venite de la Moscova erau obligatorii. Acest lucru a dus la neîncrederea Moscovei față de comuniștii români din țară, așa că toți secretarii generali după Cristescu au fost numiți din străinătate: Elek Köblös, ungur, între anii 1924 și 1928; Vitali Holosteko, ucrainian, între anii 1928 și 1931; Alexander Stefanki, polonez, între anii 1931 și1934; Eugen Iacobovici, evreu, între anii 1934 și 1936; Boris Stefanov, bulgar, între anii 1938 și 1940; Miklos Goldbergher, evreu, 1940; Ștefan Foriș, ungur, 1940-1944. n luna mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu, Eugen Rozvan, Imre Aladár, în urma alegerilor parlamentare, au fost aleși din partea Blocului Muncitoresc-Țărănist, care era o formă organizatorică mascată a Partidului Comunist din România, scos în afara legii, pe baza legii Mîrzescu din 1924 (Lavinia Betea - Lucrețiu Pătrășcanu: moartea unui lider comunist, studiu de caz, Editura Humanitas, 2001). De remarcat este faptul că nu și-au putut îndeplini mandatul de parlamentari, deoarece alegerile au fost invalidate. În același an, la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România, ținut în U.R.S.S., la Gorikovo, Lucrețiu Pătrășcanu a fost ales în Comitetul Central. În acel moment secretarul general al partidului era polonezul Alexander Stefanski. În anul 1932, Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu colaboratorul său Belu Zilberg, intră în polemică cu grupul Criterion, apărîndu-l pe Lenin, împotriva unor scriitori adepți ai dreptei: Mircea Vulcănescu și Mihail Polihroniade. Lucrețiu Pătrășcanu a continuat să reprezinte interesele Partidului Comunist din România între anii 1933 și 1934 la Comintern, apoi a rămas la Moscova, pînă în anul 1935. În acest timp, a fost bănuit de îndoieli privind stalinismul. În 1936, revine în România cu sarcina de a-i apăra pe membrii Partidului Comunist din România (inculpații Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Oancea, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi) în procesul de la Craiova, dar fiind denunțat ca membru al Partidului Comunist din România, a fost înlocuit cu avocatul Ion Gheorghe Maurer. n august 1940, sub regimul generalului Ion Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat și internat în lagărul de la Tîrgu-Jiu, împreună cu alți membri ai partidului, care nu se aflau în exil în U.R.S.S. Peste puțin timp este eliberat de guvernul național-legionar, cînd România era aliată cu Germania

nazisto-hitleristă. În continuare, încearcă să păstreze relații amicale cu U.R.S.S. În anul 1941, după ,,Rebeliunea legionară”, Lucrețiu Pătrășcanu este din nou arestat și, din dispoziția generalului Ion Antonescu, i se impune domiciliu forțat la Poiana Țapului, dar în anul 1943 revine la București. În aprilie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu a fost contactat de Ioan Mocsony-Stârcea, mareșalul Curții Regale, pentru încheierea unei înțelegeri între regele Mihai și comuniști, în scopul răsturnării guvernului Mareșalului Ion Antonescu și scoaterea României din Axă. Împreună cu Emil Bodnăraș, a reprezentat Partidul Comunist din România și a negociat în secret cu P.N.L. și P.N.Ț.. În acele contacte se întîlnește și cu Corneliu Coposu. upă lovitura de stat de la 23 August 1944, prin care Mareșalul Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost arestați la Palatul Regal, Lucrețiu Pătrășcanu a făcut parte din guvernul generalului Constantin Sănătescu, în calitate de ministru al Justiției. Informăm cititorii că Lucrețiu Pătrășcanu a fost autorul Proclamației pentru Țară, pe care Regele Mihai a citit-o în seara zilei de 23 August 1944, la postul național de radio. La 12 septembrie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu a fost unul din reprezentanții României la semnarea Armistițiului dintre România și U.R.S.S. Din delegație au mai făcut parte generalul Dămăceanu, principele Știrbei și Ghiță Pop. Prezent la Moscova, a luat legătura cu membrii fracțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor Andrei Vîșinski, acesta asigurînd comunicarea dintre aripile P.C.R., cea aflată în exil în U.R.S.S. și cea aflată în România. În anul 1945, a fost ales de Conferința Națională a P.C.R. ca membru al C.C. al P.C.R., iar în 1947 a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris. Liderul delegației a fost Gheorghe Tătărescu, iar ca membri Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Ion Gheorghe Maurer, Mihail Ralea, Simion Stoilov, Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, Florica Baltazar, Șerban Voinea. n calitate de ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, la presiunile U.R.S.S., a inițiat procesele de tip stalinist în România. După ce Petru Groza a devenit prim-ministru, s-au înființat Tribunalele Poporului, la București și Cluj. Pentru desfășurarea proceselor în stilul stalinist au fost promovați procurori comuniști ca Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan. Din cauza conflictelor pentru acapararea puterii cu alți membri ai P.C.R. din vîrful partidului, a fost marginalizat, chipurile, pentru că se afla în opoziție față de politicile staliniste. De asemenea, a fost criticat pentru abordarea prea intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol, un apropiat colaborator al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, spunea: ,,Lucrețiu Pătrășcanu era un intelectual de bază al partidului, dar era un om prea îngîmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid. Dej îl prețuia. Între 1946 și 1948, Pătrășcanu s-a schimbat foarte mult”. a 1 Decembrie 1945, la Cluj, a avut loc atacarea de către grupuri de huligani și revizioniști unguri a căminelor studențești „Avram Iancu”, locuite de studenți români, la care s-au alăturat și muncitorii de la fabrica de încălțăminte, în marea lor majoritate unguri. Ei au devastat căminele studențești și au aplicat bătăi crunte studenților români, mulți au fost internați în spital. În acele condiții, studenții români și-au ales un comitet (din acest for de conducere au făcut parte doi studenți sătmăreni, Vasile Mureșan și Nicolae Manea) pentru a protesta prin marșuri pe străzi împotriva acțiunilor huliganice ale revizioniștilor unguri. Adunarea a avut loc în aula Facultății de Drept. (va urma) IOAN CORNEANU MIRCEA PÎRLEA

Vineri, 15 mai 2020

Polemici«Controverse 99 de ani de la nașterea PCR. Moartea ultimului frate Ceaușescu Rămas bun, Ion Ceaușescu! Sînt sigur că, la un moment dat, se va spune adevărul despre această familie care a marcat în bine istoria României - o familie de români patrioți, cu care toți ar trebui să ne mîndrim!

99 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român Am scris cîteva note pe 8 mai, cînd s-au împlinit 99 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român. În primul rînd, să eliminăm o minciună – erau doar cîteva sute de comuniști în toată țara. Fals: mișcarea comunistă a existat, inclusiv în România! Chiar dacă istorici actuali – militanți, mai degrabă subiectivi decît obiectivi - încearcă să minimalizeze sau chiar să nege existența unei mișcări comuniste în acea perioadă, presa vremii îi contrazice. Au existat grupări comuniste în mediile muncitorești, iar ideii i s-au alăturat intelectuali ai vremii. Să nu uităm două aspecte: primul - Franța, mereu inspiratoarea românilor, a avut prima guvernare comunistă din istorie, Comuna din Paris, 1871 – iar Partidul Comunist Francez a avut în Zéphirin Camélinat un candidat la prezidențialele din 1924 care s-a clasat pe locul trei, iar PCF a intrat în legislativ. Camélinat avea 84 de ani și avusese un rol important printre comunarzi, fiind directorul Monetăriei în perioada Comunei. Al doilea aspect este chiar anul despre care vorbim, 1921, finalul unei perioade (1919 – 1921) în care gîndirea social-politică din România a luat un avînt unic, inclusiv către stînga. Un avînt domolit repede de interesele capitalului și ale clasei conducătoare. Așa a fost și cu comuniștii români, urmăriți, hăituiți de ,,democrația” capitalistă, o prigoană împotriva căreia au scris publiciști ai vremii, dar și intelectuali – nu numai de stînga. S-a constatat că mare parte dintre cei care au fondat partidul nu erau etnici români; atrag atenția că nici arendașii care jecmăneau țăranii în 1907 nu erau, nici mulți dintre stăpînii industriei nu erau, ba chiar nici editorii principali de carte nu erau… Desigur, au existat legături ale comuniștilor din România cu tînărul stat comunist condus de Lenin, dar la fel s-a întîmplat în multe state europene – chiar și în SUA. Statul muncitorilor și țăranilor era o inspirație pentru o lume profund nedreaptă – de care ni se cere să uităm azi. Așa cum ni se cere să credem că miile de țărani uciși în 1907 erau un fel de agenți ruși, la fel ca muncitorii uciși în grevele din perioada interbelică sau cei aruncați în beciurile Siguranței sau ale poliției. Și la fel cum revoluționarii narodnici basarabeni, în frunte cu Constantin Stere, erau ,,suspecți” – cum la fel de suspecți erau cei veniți din Transilvania, precum Liviu Rebreanu, care își descrie propriul ,,calvar”. Da, totul era bine și frumos atunci, chiar dacă, în nici 10 ani de la Marea Unire, o criză cumplită avea să culce la pămînt România – și nu un an, ci patru! - iar după aceea… aproape nimic NU avea să mai fie al românilor din bogățiile și proprietățile țării. Și tare bine și frumos era cu județele cu 90% populație analfabetă, cu zona rurală într-o mizerie cumplită!... Și mai ales, sigur, comuniștii au fost de vină cînd România s-a pus sub tutela ,,strategică” germană, care mai întîi a impus cedarea Ardealului de Nord, apoi a semnat tratatul prin care cedam Basarabia – și apoi ne-a aruncat în războiul nimicitor! Da, URSS a luat Basarabia – dar nu avea nici o obligație față de România, pe cînd ,,partenerul strategic” de atunci, Germania, avea! Paranteză: să nu uităm un aspect pe care azi vor să ni-l ,,spele” din minte: politica lui Titulescu de apropiere de liderii URSS era tocmai pentru a-i face pe aceștia să recunoască România Mare. Dar Titulescu a fost îndepărtat, pentru că nu convenea Germaniei, regelui Carol II și acoliților săi politici – iar politica lui inteligentă a fost abandonată, ca și Basarabia. Care oricum fusese transformată într-un fel de zonă disciplinară pentru penalizații din România - și ai cărei lideri, care înfăptuiseră Unirea din 1918, fuseseră îndepărtați, în frunte cu C. Stere. Toate astea NU le-au făcut comuniștii! Da, ei au revenit după 1945, au preluat țara cu puterea sovietică, dar în loc să vîndă România sau să o cedeze, în nici 15 ani au re-preluat țara pentru români - și au dezvoltat-o pentru popor. Pentru un popor pe care l-au dus la școală, pe care l-au educat, căruia i-au dat de muncă. Adică… exact invers decît au făcut capitaliștii! Comuniștii lui Ceaușescu și Dej au dezvoltat spiritul național – nu ,,naționalist extrem” cum se minte azi! – într-o țară în care minoritățile erau respectate, aveau reprezentanți în suprastructura politică și în administrație. Nu ca reprezentanți ai unor entități separate – ci ai cetățenilor, indiferent de etnie sau religie. Asta nu însemna că nu apăreau cărți în limbile minorităților sau nu aveau emisiuni ori școli și licee. Comuniștii au dezvoltat România independentă, transformînd-o într-o țară cu un cuvînt de spus pe plan internațional. Comuniștii au creat un sistem sigur de trai, cu posibilități de învățătură pe bază de merit și efort personal – desigur, cu firești excepții… Nimic nu e perfect, în fond, iar ,,cea mai mare democrație din lume”, SUA, e cel mai bun exemplu. Da, după război au existat nenorocirile – mai mult sau mai puțin impuse – care au afectat multe familii și au transformat în victime mulți români. A fost comunismul – sau epoca? În fond, pușcăriile politice, crimele politice, prigoana politică nu le-au inventat comuniștii! Ele au fost dintotdeauna și s-au manifestat cumplit… La fel de cumplit ca exterminarea unor populații – nu din cauza foametei, cum a fost în URSS-ul ars de un război în care au murit 25 de milioane pentru ca Occidentul să supraviețuiască… și să nu recunoască azi imensa jertfă și meritele… Nu, acele grupuri și chiar acele populații au fost ucise pentru că țineau de o etnie ori pentru că se născuseră pe un pămînt pe care îl doreau alții… Pușcăriile comuniste aparțin acelorași generații care au cunoscut – și au acceptat, în unele cazuri – lagărele naziste, prigoana negrilor și a chinezilor, măcelurile din Africa de Nord sau Siria, atrocitățile războiului, Hiroșima și Nagasaki. Noi vedem azi partea întunecată a comunismului. Care a existat. Din păcate, nu sîntem lăsați să vedem și partea luminoasă de după umbră, partea în care comuniștii români au ținut cu România și cu românii, indiferent de etnia lor, și de la care ne-au rămas bogății spirituale și materiale. Și mîndria de a fi contat în lume ca țară. O istorie pe care NU avem voie să o uităm, tocmai pentru că alții asta vor! La fel cum vor TOT ce e al nostru. 8 mai 1921 este al nostru, ca și Partidul Comunist Român, ca și Nicolae Ceaușescu – sau ca și istoria noastră –, cu luminile și umbrele sale.

Presa străină: „China se pregătește pentru un adevărat atac al SUA“ Lumea este deja obișnuită cu faptul că se desfășoară un război tarifar de-a lungul rutei Washington-Beijing, care se apropie periodic de pragul unui război financiar cu drepturi depline, cu înghețarea reciprocă a activelor și alte măsuri pentru a provoca daune economice grave. Totuși, două epidemii - coronavirusul și acuzațiile împotriva Chinei, însoțite de încercări de „agățare” în RPC a obligației de a compensa Statele Unite, Marea Britanie sau Germania pentru trilioane de dolari în daune economice – ne fac să ne întrebăm dacă lumea va fi martora unei confruntări violente. Reuters a publicat un material exclusiv care precizează că principalul think tank al sistemului de securitate națională chinez a întocmit un raport analitic, a cărui esență este nevoia de a se pregăti pentru un adevărat război (nu „rece”, ci „fierbinte”) cu Statele Unite ale Americii. Agenția britanică se referă la propriile surse din Beijing, care ar fi văzut acest document, dar a refuzat să transfere chiar și fragmente din acesta din motive de securitate proprie. Cu toate acestea, chiar și o scurtă abordare a unei agenții autoritare a fost suficientă pentru a provoca un șoc în domeniul informațiilor occidentale: pînă la urmă, un adevărat război nu este cel mai optimist scenariu pe fundalul unei pandemii. Este posibil ca existenta unui astfel de ghid de informații să reprezinte doar imaginația bogată a agenției londoneze, dar există două aspecte care împiedică să tragem o astfel de concluzie. În primul rînd, istoria ne învață că imperiilor mari le place adesea să abată atenția propriei populații de la crize, direcționînd furia populară către dușmani externi, de dragul luptelor (probabil armate) la care națiunea se poate ralia chiar și în jurul unui lider relativ nepopular. În al doilea rînd, dacă ignorăm politețea excesivă, putem spune că principiul „nici o criză nu trebuie irosită” este destul de potrivită pentru a descrie stilul de gîndire al strategilor din Washington. Și într-adevăr: China nu este Irak sau Iran, ci un adversar serios. Aceasta înseamnă că epidemia de coronavirus care, din fericire pentru Washington, a fost descoperită pentru prima dată în China, poate fi percepută de adepții liniei dure anti-chineze ca o oportunitate unică, care trebuie folosită în cel mai rapid și decisiv mod. În aceste condiții, ținînd cont de riscul ca Washingtonul să își „fluture pumnii” sub forma unor grupuri de portavioane este o abordare complet rațională din partea elitei de conducere chineze, ale cărei atribuții oficiale directe includ oprirea riscurilor de securitate națională. Dacă sursele Reuters au văzut într-adevăr un astfel de document și nu este o fabricare, atunci însăși faptul existenței sale nu este un semn de paranoia, și nu trebuie să fie o perspectivă pesimistă, ci mai degrabă realistă a elitei politice americane. Acesta din urmă poate crede că riscul unui conflict nuclear cu RPC este un preț acceptabil pentru a elimina principala amenințare la hegemonia americană. Într-o relatare a Reuters, se subliniază că Beijingul percepe creșterea sentimentelor anti-chineze, care sînt ,,încălzite” cu abilitate de Statele Unite, ca unul dintre factorii principali care contribuie la riscul unui conflict „fierbinte”. ,,Un raport transmis la începutul acestei luni de Ministerul Securității Statului conducerii de la Beijing, inclusiv președintelui Xi Jinping, a concluzionat că sentimentul anti-chinez global a atins cel mai înalt nivel în represiunea din Piața Tiananmen din 1989, au declarat surse (Reuters). Ca urmare, Beijing, după pandemie, se va confrunta cu un val de sentiment anti-chinez, cu Statele Unite ca lider, și ar trebui să fie pregătit, în cel mai rău caz, pentru o confruntare armată între cele două puteri ale lumii”. Ediția americană a Vice a avut o concluzie și mai simplă: ,,Beijingul crede că răspunsul la acțiunile Chinei din timpul epidemiei coronavirusului poate duce la un război pe scară largă cu Statele Unite”. Este puțin probabil ca SUA să trimită imediat grupuri de portavioane de șoc să atace China. Practica arată că, înaintea oricărui conflict violent, se realizează mai întîi un ritual mass-media complex, în cadrul căruia o anumită țară este declarată centrul răului universal, fie cu „martori” ai unei crime teribile împotriva umanității comise de un ,,regim autoritar” sau, în cel mai rău caz, un fel de scandal în care au participat „cu mare probabilitate” reprezentanții statului, care se propune să fie bombardat corespunzător sau cel puțin „să fie strangulat cu sancțiuni”. Există o mulțime de puncte potențiale pentru o escaladare militară cu China. Este vorba despre Hong Kong, Taiwan și numeroase insule disputate (cu depozite de hidrocarburi) în Marea Chinei de Sud. Dacă este necesar, diplomații americani ar putea adăuga chiar și o epidemie europeană de ciumă medievală pe lista presupuselor crime ale Imperiului Celest, declarînd-o ca fiind înaintarea unei pandemii moderne - media mondială a promovat, de asemenea, mai multe teze absurde în numele susținerii politicii externe americane. Poate că susținătorii unei abordări mai sobre asupra realității înconjurătoare vor putea totuși să convingă „șoimii de la Washington” că un război pe deplin cu China este o idee foarte proastă, numai dacă este vorba despre o explozie nucleară, iar consecințele unui astfel de conflict vor fi cele mai severe. Dar șansele ca cineva să poată opri pachetul de sancțiuni îndreptat împotriva Beijingului, nu par foarte mari. Dacă va începe un război total de sancțiuni între Statele Unite și China, atunci va fi afectat sistemul actual economic al planetei cu fluxurile financiare și lanțurile de producție globale. Rezultatele unui astfel de conflict diplomatic și economic pot fi prezise, iar unii experți americani fac deja acest lucru. (…) Este posibil ca în acest război să nu existe cu adevărat cîștigători. Dar, în mod evident, hegemonia americană va suferi un recul în cazul unui astfel de conflict, dacă vom asista la o amploare necontrolată a evenimentelor. N.K.

Vineri, 15 mai 2020

Vitejii Armatei Române

Jurnalul de front al sublocotentului Nicolae Pietraru (1) – Campania din Dobrogea –

Pe 1 februarie 1916, cînd a fost încorporat în Regimentul 8 Buzău, staţionat la Drajna de Sus (Prahova), sublocotenentul în rezervă Nicolae Pietraru avea 24 de ani. Era fiul cel mare al Ecaterinei şi al lui Damian Pietraru, din satul cu acelaşi nume, arondat comunei Trestia, de pe Valea Pîrscovului. Urmase Şcoala Normală din Buzău şi se bucurase de scurte supliniri la şcoli primare din judeţ. Se dovedea a fi un tînăr ordonat şi sîrguincios, ţinînd jurnale de cheltuieli încă de pe băncile şcolii, în care se preocupa să transcrie cugetări şi versuri în limba franceză, reţete medicale pentru întreţinerea pielii şi a părului, versuri patriotice, note riguroase dintr-o excursie mai lungă, efectuată împreună cu colegii de clasă, prin Ardeal, Banat şi Oltenia. La 14 august 1916, Brigada 10 Infanterie pri meşte ordinul de trecere a frontierei în Transilvania, „gata ca pentru război”, pe la Tabla Buţii. La început, sublocotenentul Pietraru este ajutor secţie de mitralieră. Odată cu primele rafale simte fiorii războiului. Urcă spre Muntele Tătaru. Cuceresc un pichet grăniceresc maghiar, capturează alimente şi pînă dimineaţa ajung în valea Rîului Kis-Bodza (Buzău), după o noapte încărcată de emoţii. Sînt informaţi de populaţie că la Vama Buzăului se află 800 de soldaţi unguri. În urma unei ofensive viguroase, sînt luaţi prizonieri: „Soldaţii noştri sînt nebuni de curaj”. Petrec încă o noapte în şanţuri. Urcă munţii pe caniculă. De sus se vede Valea Oltului. E minunat! Se cucereşte oraşul Braşov. Pe 18 august face parte dintr-o patrulă care intră în Prejmer. Populaţia jefuise casele saşilor fugiţi din sat, spărsese magaziile cu alimente. Biserica din centru arăta ca o cetate, cu ziduri groase, cu douătrei sute de camere cu alimente. Patrulează prin localitate şi vede „ce au făcut oamenii în sălbăticia lor”. Primeşte solda de campanie. Trimite o scrisoare acasă prin sergentul infirmier Ionescu Petre, din Bozioru. Pe 25 august merg spre Săcele. Curînd vor pleca în Dobrogea, ca să lupte cu bulgarii. Deocamdată cantonează la Dîrste: „Soldaţii noştri răzbesc noaptea în pivniţele fabricii de bere şi bea fiecare cît poate”. Întîlnesc mormintele proaspete ale vînătorilor de munte. A doua zi pleacă spre Ploieşti. La Slobozia află despre dezastrul de la Turtucaia şi de ororile săvîrşite de bulgari. Călătoreau cu trenul, mai ales noaptea. Debarcă la Medgidia. Întîlnesc trenuri cu răniţi şi căruţe cu refugiaţi. Dimineaţa (29 august) se distribuie hărţi operative ofiţerilor. În Cobadin şi Carabaci primesc flori de la femei, care par foarte frumoase şi îngrijite. Suferă de sete şi din cauza norilor de praf. Ce bine era în Ardeal! Cu cît se apropie de linia frontului, găsesc o Dobroge tot mai pustie şi mai săracă. Însetaţi şi flămînzi, ajung la cişmelele cu apă de la Enisenlia. La 8 dimineaţa sînt gata de plecare numai cu echipamentul de luptă: arma, sacul, foaia de cort, gamela, cartuşele şi raţia de rezervă. Primesc „măşti contra gazelor asfixiante”. Află că Silistra a fost luată de bulgari şi de turci. Merg toată noaptea pînă la Parachioi. Aici fac şanţuriadăpost contra artileriei (31 august). Comandantul brigăzii adună oastea pe platou, moment în care artileria inamică deschide „un foc groaznic” asupra lor. Scapă în pădurea din apropiere. Vine mitraliera, vine şi muniţia, vine şi ordonanţa care dăduse bir cu fugiţii în timpul bombardamentului. Din nou la drum, însoţiţi de foame şi de sete. Merg extenuaţi pînă la miezul nopţii, cînd sapă tranşee şi se culcă.

Se deplasează prin ploaie spre răsărit, dar nu întîlnesc inamicul. „Ofiţerii comandanţi acţionau la întîmplare, fără coordonare şi acţiuni de cercetare”. Fac o oprire scurtă la Cobadin. Au tălpile pline de răni. Merg şi merg. Cînd se opresc, sapă tranşee ca nişte excavatoare. Nu au văzut încă inamicul la faţă, pentru că acesta atacă noaptea, prin surprindere, folosinduse de reflectoare şi de rachete de iluminare. Cade caporalul Codescu, din Chiojd. Ofiţerii reuşesc cu greu să-i scoată pe soldaţi din şanţuri şi să atace. Inamicul este luat prin surprindere şi pus pe fugă. În fruntea companiei sale, căpitanul Mărculescu dă o pildă de vitejie. Nicolae Pietraru primeşte primele gloanţe, din fericire, în manta şi în masca de gaze. Artileria inamică se pune pe treabă şi românii trebuie să se retragă spre Medgidia, fapt pentru care ofiţerii vor fi anchetaţi şi acuzaţi de laşitate. Scapă nepedepsiţi, deoarece s-a repliat tot regimentul. Compania 11 a rămas cu 120 de oameni, din 250. Sublocotenentul Pietraru este singurul ofiţer supravieţuitor. Regimentul a înregistrat 200 de morţi şi 800 de răniţi. Cîmpul de luptă de la Caceamac era presărat cu victime. Venit în inspecţie, generalul Averescu promite „să spele pata înfrîngerii din 6 septembrie”. Ionescu Petre, cu cîte 8 oameni de la fiecare companie, îngroapă morţii. Nicolae Pietraru primeşte două scrisori de acasă. Este numit (9 septembrie) comandantul Companiei 11. Trupa încasează solda pe luna august. Pleacă spre Topraisar pe o ploaie rece, prin noroi şi întuneric. Se opresc după miezul nopţii. Dorm în gropi şi în şanţuri, uzi de sus pînă jos. Artileria inamică decide rezultatul luptei de la Amzacea, din 11 septembrie. Sînt înlocuiţi de Regimentul Călugăreni şi intră în refacere. O femeie din sat îi spală hainele tînărului sublocotenent. Pe 18 septembrie intră din nou în luptă. Plouă torenţial. Bulgarii trag cu tunul şi după un singur om. Plutonierul major al Companiei 11 cade lovit în inimă. Resping cu mitraliera o şarjă a cavaleriei bulgare, dar inamicul este din ce în ce mai numeros. La miezul nopţii se dă ordin de atac, însă nu atacă nimeni. Se strigă „Ura!” din tranşee. „Gloanţele şi obuzele şuierau deasupra noastră. Cum să ataci?” Dimineaţa, profită că artileria inamică s-a potolit, şi adîncesc şanţurile. Pe la prînz, apar pe cer 10 aeroplane care fuseseră la Constanţa să împiedice debarcarea trupelor ruseşti. Doi soldaţi aflaţi în post sînt găsiţi dormind şi sînt bătuţi cu lopata de un sublocotenent. Pe 26 şi 27 septembrie se află tot în tranşee, sfîşiaţi de dureri îngrozitoare, de crize reumatice şi de febră. Soldaţii plîng cu vorbe. Picioarele umflate nu mai încap în bocanci. Se vorbeşte de holeră. În companie sînt 30 de cazuri de diaree, unele mortale. Se intră în carantină în satul Haşidulug. Bolnavii sînt internaţi la Techirghiol. Ofiţerii pleacă în permisie la Constanţa, unde fac baie, „parcă scăpaţi din închisoare”. Pe 5 octombrie primesc ordin de plecare spre Peştera. Cantonează într-un sat tătărăsc. Se ascund de aeroplane. Schimbă o brigadă rusească, pentru că ruşii nu au chef de bătaie. Ei caută băutură prin sate. Românii ar vrea să fie transferaţi în Carpaţi. Nu le place Dobrogea. În timpul atacului, tînărul sublocotenent face un pas şi se întreabă dacă la următorul va fi doborît. În jur explodează obuze şi şrapnele. Aşteaptă sfîrşitul. Dacă mai rămîneau în tranşee, ar fi fost zdrobiţi de explozii sau măcelăriţi de inamic. Dacă va supravieţui, nu va uita niciodată luptele de la Caceamac, Peştera şi Bulbiul. Merg în marş forţat pînă la conacul lui Oancea, de lîngă pădurea Kintuchi. Ocupă poziţii de apărare lîngă Peştera. Găsesc pe cîmp grămezi de pîine lăsate de ruşi, dar pierd şi ei cazanele cu ceai şi căruţele bucătăriei, în timpul atacului unor patrule de

cavalerie turceşti. Dezastrul din Dobrogea se datora ruşilor care se retrăgeau continuu, fără să comunice, lăsîndu-i descoperiţi pe aliaţii români. Spre seară, ajung în Medgidia (9 octombrie). Prăvăliile fuseseră devastate de ruşi, în căutare de băutură: „Au jefuit totul, sub motiv să nu rămînă în mîinile bulgarilor”. Ruşii sînt îmbarcaţi în trenuri cu destinaţia Constanţa. Românii stau în ploaie şi noroi. „Respinşi ruşinos de inamic, natura ne persecuta la rîndul ei. De la graniţa de sud pînă la Valul lui Traian, terenul este semănat cu mormintele soldaţilor noştri care se vor odihni pe veci alături de turci şi bulgari”. Mărşăluiesc spre Dunăre, fără apă, fără mîncare, în timp ce ruşii nu se despart de bucătărie, unde se face continuu ceai, chiar şi în tranşee. Caii, morţi de foame, abia mai trag de tunuri. În aceste condiţii, trebuie să se dea onorul în pas de defilare generalului: „Asta ne mai lipsea!” Populaţia se retrage spre Dunăre, cu bagaje, copii şi vite. „Te cuprinde jalea, văzîndu-i în aşa stare de plîns… Şi-a lăsat bietul om gospodăria întemeiată cu trudă, pe mîna sălbaticilor de bulgari…” La Cernavodă vor asigura paza podului. Cazărmile fără geamuri au devenit spitale. Orăşelul este devastat de bombardamente. Întîlneşte numai ţigani. În scurtă vreme, inamicul ocupă Cernavodă. Geniştii români dinamitează podul peste Iezer, dar nu reuşesc decît să desprindă cîteva traverse. Trupa se regrupează la Borcea (18-24 octombrie). Plouă straşnic. Compania 11 intră de gardă în baltă. Se trăieşte bine, avînd peşte din belşug. Pe 27 octombrie, împreună cu ruşii, atacă prin surprindere fortul podului ocupat de inamic. Podul se umple de morţi. Ruşii îi buzunăresc pe bulgari, apoi le rostogolesc cadavrele în apă. „Ne retragem din Feteşti. Ajungem, pe lîngă calea ferată, la Hagieni, apoi la Sudiţi. Ocolim oraşul Ţăndărei, unde era holeră”. La Cireşu întîlnesc „un întreg bazar de cuptoare pentru pîine, ale ruşilor”. Ei nu veniseră în România să lupte. Sub comanda generalului Socec, unităţile se refac. Vor pleca pe frontul din Oltenia, unde situaţia militară e şi mai grea. (va urma) Sursa: HISTORIA.RO

Vineri, 15 mai 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Un jurnal de război ca o călătorie de plăcere În noiembrie 1916, imediat după dezastrul de la Turtucaia, la solicitarea guvernului liberal condus de Ionel Brătianu, autoritățile franceze au hotărît să trimită în România o Misiune Militară. Avîndu-l comandant pe generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), gruparea număra cîteva mii de ofițeri, subofițeri și soldați din aviație, artilerie, infanterie, mitraliere, asistență sanitară. Misiunea lor nu era să lupte, ci să-i familiarizeze pe români cu noile tipuri de armament și muniție și, în general, să-i reorganizeze și să le redea curajul, făcînd din ei un instrument al victoriei. Împinsă în Moldova și avînd legăturile de aprovizionare cu Muntenia tăiate, Armata Română căzuse pradă tifosului exantematic, era dezorganizată și descurajată. Concret, pe cîmpurile de bătaie, ostașii noștri luptau flămînzi și în zdrențe, bolnavi, neinstruiți, murdari și plini de păduchi. Păreau că sînt împinși în luptă doar ca să fie uciși. Dacă în primele luni ale războiului, pe frontul larg din Transilvania, obținuseră victorii importante împotriva austro-ungarilor, odată cu intrarea nemților în joc, bine instruiți și înarmați, românii treceau prin grele suferințe și încercări. În plus, revoluția bolșevică din Rusia din toamna anului 1917, asociată cu alcoolismul și debandada militarilor, determinaseră retragerea armatei din Antantă, lăsînd descoperit flancul răsăritean al României. Și, deși aliați cu românii, Lenin și ai săi plănuiau ca, la sfîrșitul războiului, să pună iarăși mîna pe cîteva regiuni din România, așa cum făcuseră după războiul din 18771878, cînd, prin pacea de la Berlin, anexaseră 3 județe din sudul Basarabiei – Ismail, Cahul și Bolgrad, primind, în schimb, ținuturi din inospitaliera Dobroge. Chiar și recent înființata Misiune Militară Rusă urmărea aceleași scopuri. În atari împrejurări politico-militare, înființarea Misiunii Militare Franceze în noiembrie 1916 și activitatea ei pînă în aprilie 1918 au însemnat foarte mult pentru o țară deznădăjduită și neajutorată, care, pe moment, se gîndea la capitulare, nicidecum la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pe 17 noiembrie 1916, locotenentul de infanterie Marcel Fontaine (1888-1973), care luptase contra Germaniei pe fronturile din Belgia, de la Marna, Artois și Verdun, este ales să facă parte din Misiunea Militară Franceză dizlocată în Moldova. Hotărîrea se va dovedi foarte inspirată, căci în 1917 Armata Română va obține singura victorie a Antantei împotriva Puterilor Centrale. Cei 2 ani cît luptase sub drapelul Franței, Fontaine ținuse un jurnal în care își notase suferințele îndurate în tranșee și, în general, ororile războiului. La fel va proceda și în campania din România. După moartea sa, acest jurnal va fi păstrat de Alain Legoux, executorul său testamentar, și publicat în limba franceză tîrziu, în 2009. Tradus în românește de Micaela Ghițescu, el va fi tipărit la Editura ,,Humanitas” în 2017, sub titlul: ,,Jurnal de război. Misiune în România, noiembrie 1916-aprilie 1918”. ● Prima impresie, cînd ia contact cu Armata Română, la Iași, unde toată lumea vorbește franțuzește și evită contactul cu soldații ruși, beți și neciopliți, este dezastruoasă: ,,Cum este posibil să trimiți aceste zdrențe umane să lupte cu formidabilele trupe germane? Să fie aceasta armata pe care avem misiunea să o reorganizăm și să facem din ea un instrument al victoriei?”. Pe 29 ianuarie 1917, este repartizat la o divizie din Vaslui, făcut căpitan și pus sub comanda locotenent-colonelului Buciumeanu, un tip ciudat, care venise pe front cu soția și fiica. Trăiau pe picior mare și nu le păsa de soldați, ceea ce-l face pe Fontaine să-l bănuiască de matrapazlîcuri cu mînuirea fondurilor regimentului. O altă observație neplăcută: în timp ce ofițerii beneficiau de condiții bune de cazare și de masă, plus ordonanțele, soldații sufereau de frig

și de foame, erau bătuți la sînge și nu protestau. Așa ceva era de neconceput în Franța. ● Spre deosebire de majoritatea ofițerilor români, care ședeau în adăposturi și nu făceau nimic, Fontaine face inspecții zilnice, asistă la instrucții, se informează și stă de vorbă cu trupa. Începe să învețe românește. O altă figură sinistră este medicul român care petrece cu lăutari și femei, în timp ce bolnavii dorm afară, în frig și zloată. Fontaine este întîlnit unde nu te aștepți: la poligon, în tranșeele din linia întîi, la popotă, verificînd hrana ostașilor, la infirmerie (de fapt, un bordei, unde bolnavii stau pe jos, fără medicamente). Căci are un principiu dobîndit în Franța: nu-i suficient să dai ordine, e nevoie să verifici și cum se îndeplinesc ordinele. Pe bună dreptate, ofițerii nu-l văd cu ochi buni. ● 2 februarie. ,,Ger și zăpadă multă. Cu toate acestea, sînt cutremurat cîtă foame, frig și mizerie pot îndura civilii și soldații români, solidari în deznădejdea lor”. Alte nume de ofițeri francezi care își onorează uniforma și misiunea: coloneii de Roincé și Dromillard, căpitanul Blanc, dar mai ales legendarul general Berthelot care, în curînd va intra în conflict cu generalul Alexandru Averescu, pe motiv că își permitea să dea ordine românilor. ● 18 martie. Continuă să-l scandalizeze nepăsarea și disprețul unor medici și preoți absenți de la căpătîiul bolnavilor. (Urmează o ironie amară): ,,Sigur, acești soldați urmau să fie trimiși la moarte sigură în abatoarele românești, dar, pînă atunci, ei trebuiau ținuți în viață cu hrană și medicamente...”. Tifosul face prăpăd în tranșee și în satele unde soldații sînt cazați. O altă grozăvie: ,,Toată lumea, ofițeri și subofițeri, fură din hrana și medicamentele trupei...”. ● Tot agitîndu-se de colo colo, chiar și căpitanul Fontaine se îmbolnăvește de tifos. Scăpase din măcelurile din Belgia și Franța, și uite-l în situația de a muri în România, unde venise să facă numai bine. ● Primăvara îi bucură sufletul. Îi place România din ce în ce mai mult, cu natura ei, unică în Europa. Împreună cu alți ofițeri francezi plănuiește ca, după război, să se stabilească în România, și are un vis: ce bine ar fi ca Franța să se implice în dezvoltarea acestei țări cu investiții și asistență economică, spre binele tuturor! Într-o duminică, asistă la o scenă incredibilă: niște popi binecuvîntează niște tunuri nou-nouțe abia aduse din Franța și intrate în dotarea Armatei Române. În loc să propovăduiască iubirea între oameni, pacea, înțelegerea și ajutorul Divin, nu acele tunuri aducătoare de moarte. ● Un colonel român îl sfătuiește să nu se mai agite atît, căci pe români e imposibil să-i scoți din îndărătnicia și nepăsarea lor. Cu toate acestea, hărnicia și devotamentul lui Fontaine sînt răsplătite: este decorat și de români, și de francezi. ● 14 august. Popas la Nicorești, un tîrg populat cu mulți evrei, negustori în mare parte. ,,Evrei și creștini laolaltă, scrie el. Pe de o parte, oameni care pun înainte de orice bucuria de a trăi. Dragostea de viață. Și care locuiesc în case colorate și înconjurate de grădini multicolore și livezi mirositoare. Pe de altă parte, case cenușii, cu ferestre mici și uși cu lacăte uriașe. Oameni pe care îi preocupă doar chestiunea de a face bani, și atît. Printre ei, se amestecă și țiganii, la fel de zdrențăroși”. ● Acalmia pe front persistă. Se întețesc zvonurile că, în curînd, se va încheia războiul. Și că Misiunea Franceză va pleca acasă pe traseul PanciuMărășești-Tecuci... ● Revoluția lui Lenin îi cheamă pe ruși acasă, cu promisiunea că le dă pămînt. Bețivi și primitivi. Localnicii îi evită. Francezii stau cu degetul pe trăgaci: cu rușii nu știi niciodată... ● Români și ruși dezertînd la nemți, care îi amăgesc cu bani și mîncare. Multă și bună. Austrieci și nemți flămînzi dezertînd la români. Debandadă. ● Fontaine, cum îl știm deja: deși gloanțele nemților îi șuieră pe la urechi, face inspecții și controale și, în general, nu uită nimic. În comparație cu ce a văzut și a trăit în Franța, ce se întîmplă aici e floare la ureche. ● 21 decembrie. Rușii se retrag în dezordine.

Pe unde trec, jafuri, violuri și crime. Beți morți. Lenin se consideră protectorul românilor, nu aliat. ● Fonaine face gălbenare din cauza hranei. Trece la un regim sever și se lecuiește. ● 4 ianuarie 1918. Face 29 de ani. ,,Mai mult ca oriunde, în România se practică nefăcutul și se înmulțesc zilele de sărbătoare”. România – țară de două ori fără noroc. Pe de o parte că e bogată și al doilea că e așezată în calea tuturor năvălitorilor, hunii, turcii, rușii... Estimp: ,,Politicieni și generali se afișază prin biserici, ca să dea impresia că sînt și ei oameni, dar s-au îmbogățit prin jafuri și afaceri oneroase cu inamicul, în timp ce prostimea zace cu țărîna în gură. Popii se înclină în fața lor, să trăiți! Un general e mai important ca Dumnezeu...”. ● 6 martie. Se apropie încheierea misiunii și plecarea acasă. La Roman, la Bacău sau prin alte orașe, românii îi tratează cu simpatie pe francezi: ,,Vive la France!”. Și cîntă ,,Marseilleza”. ● O figură luminoasă: soldatul Stan, 15 ani ordonanța căpitanului francez. Harnic, inteligent, devotat. ● Salutări din România: ,,Ajung în vîrful unui deal, mă întind pe iarba scurtă și contemplu peisajul scăldat într-o atmosferă minunat de albastră. În acest timp, spre răsărit, plutește un val străveziu de ceață violacee. Este de-o frumusețe grandioasă, colorată, calmă, imensă. E atît de frumos, că aproape că îmi dau lacrimile”. ● Trecere prin Basarabia, redevenită românească. Sosirea la Odessa. Nicolaev. ● 16 martie. Moscova: biserica Ivan cel Groaznic, o ciudățenie. Același drum prin Rusia pe care îl făcuse un alt călător, românul Constantin Constante, dar Fontaine se arată mai îngăduitor cu rușii, insistînd mai mult pe obiceiurile și tradițiile locale. Murmansk, în nordul Rusiei. Îmbarcarea pe vasul ,,Porto” și sosirea în Portul Le Havre. Drumul cu trenul spre Paris. În Franța e frig și foamete, motiv ca Fontaine să regrete că n-a rămas în România, cum au făcut mulți francezi. Dar, în 1919 a revenit în România în cadrul Misiunii Universitare Franceze, devenind profesor de Franceză la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin și mai apoi la Craiova și la București. Se căsătorește cu o româncă. Asimilat de cultura și civlizația română, el va sta aici 30 de ani. Dar, în 1948, comuniștii vor desființa Liceul Francez din București și Misiunea, expulzîndu-l din țară. Fiindcă au continuat să poarte corespondență cu el, o parte dintre elevele și studentele sale, în 1952, au intrat în pușcărie. ,,Lotul francez”, pentru ,,spionaj și agitație politică”, 6 ani. ● Printre acele tinere s-a numărat și Micaela Ghițescu. Tîrziu, aceasta avea să-și publice memoriile - ,,Între uitare și memorie” - ,,Humanitas”, 2012. Tot ea va traduce jurnalul lui Marcel Fontaine și îl va publica la Editura ,,Humanitas” în 2017. PAUL SUDITU

Vineri, 15 mai 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (64) Falsificatorii lui Hitler (7)

Faţă de colaboratorii săi, Schwend s-a arătat întotdeauna foarte generos. „Cumpăra case, vapoare, avioane, şi poliţe. Cu timpul a ajuns să stabilească o reţea foarte strînsă de puncte de sprijin şi de transmisie. Asta îl costa atît de scump, încît comisioanele lui de multe ori nu-i ajungeau. Toată stima pentru apucăturile astea de mare boier, numai că, uneori, Schwend „încheia el însuşi unele afaceri, fără să se mai folosească de intermediul celor care vindeau pentru el, şi nu uita, bineînţeles, să se scuze în faţa lor pentru acest fel de a proceda, care-i fusese impus, spunea el, de împrejurări”. Walter Hagen consideră că „pentru Schwend era mai curînd un sport decît o afacere. O făcea mai puţin de dragul cîştigului, cît pentru plăcerea riscului”. Şi de ce nu? De atunci, Serviciile Secrete germane n-au mai avut niciodată încurcături băneşti... Afacerea Cicero e vie încă în amintirea tuturor. Se știe cum a izbutit valetul ambasadorului britanic la Ankara să fotografieze o serie de documente ultrasecrete - ca, de pildă, darea de seamă a conferinţei de la Teheran – şi să le vîndă nemţilor. Pretenţiile lui ar fi putut duce de rîpă toată acţiunea, căci valetul, un oarecare Elyesa Bazna, pretindea cincisprezece mii de lire sterline pentru fiecare film nedevelopat. Spre marea surpriză a lui von Papen, ambasadorul Germaniei, Serviciile de pe Wilhelmstrasse de la Berlin au acceptat propunerea. În iarna 1943-1944, Bazna – pe care von Papen îl botezase Cicero „pentru că informaţiile pe care le furnizează sînt extrem de elocvente” – a încasat peste trei sute de mii de lire sterline. Bineînţeles, false... Răpirea lui Mussolini, prizonier al lui Badoglio, a fost finanţată cu lirele false din „Întreprinderea

Bernhard”. La fel şi răpirea contelui Ciano şi a familiei lui. Hotărît, ideea lui Naujocks s-a dovedit a fi – dacămi permiteţi – o adevărată comoară. La sfîrşitul anului 1944, „Întreprinderea Bernhard” a trecut la un alt gen de activitate. S-a hotărît să se treacă la fabricarea de dolari falşi. Krüger 1-a descoperit pe cel mai priceput falsificator de dolari din Europa, Solly Smolianov. Era un ţigan de origine bulgară, care tocmai îşi ispăşea o pedeapsă cu închisoarea pentru falsificare de bani. O dovadă categorică de competenţă. Smolianov a gravat nişte plăci absolut perfecte, datorită cărora au putut fi tipărite hîrtii de cîte cincizeci şi de cîte o sută de dolari. Din nefericire, graba era prea mare. Nu s-a supravegheat îndeajuns calitatea hîrtiei. Cînd bancnotele au fost scoase de sub tiparniţă, erau inutilizabile. A trebuit luat totul de la capăt. În luna aprilie 1945, Krüger a scos, în sfîrşit, triumfător nişte dolari care sfidau orice expertiză. Peste cîteva ceasuri însă, Germania avea să capituleze. Amărăciunea pe care a resimţit-o Krüger în acel moment se datora, probabil, unei duble înfrîngeri. *** Nu mai rămăsese nimic din Germania nazistă. Amurgul zeilor se mistuise într-un apocalips de fier şi de sînge. Hitler se sinucisese. În ceea ce fusese pe vremuri Austria, domnea un haos de nedescris. De-a lungul şoselelor, soldaţii fugeau în dezordine în faţa americanilor. Convoaie întregi cu bunurile foştilor demnitari încercau să treacă graniţa spre Elveţia sau Liechtenstein. În haosul acesta, între Salzburg şi Linz au fost blocate două camioane. În disperare, locotenentul SS însărcinat cu paza acestora a dat ordin ca lăzile care se aflau într-unul din ele să fie aruncate în Rîul Traun. După vreo zece zile, sub acţiunea apei,

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (2) Industrializarea accelerată - singura cale de evitare a transformării ţării într-o colonie şi de asigurare a dezvoltării multilaterale a economiei (2) Industrializarea duce la creşterea oraşelor, la crearea de mari centre industriale, la înlăturarea sau înlocuirea micii producţii de către marea producţie, la ridicarea nivelului de viaţă, materială şi culturală, a întregii naţiuni. Ea are rolul hotărîtor în crearea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale a societăţii, în creşterea productivităţii muncii sociale, a producţiei de bunuri materiale, a avuţiei şi independenţei Statului şi în participarea activă a acestuia la circuitul mondial de valori.

Resursele interne - factor hotărîtor al industrializării în ritm accentuat şi modernizării rapide a economiei fără amestec străin (1) Modernizarea rapidă şi perfecţionarea continuă a structurii economiei - pe baza dezvoltării industriei în ritmul impus de obiectivele economice şi politice stabilite - cer obligatoriu, în cazul fiecărui stat, aşa cum experienţa ţărilor lumii a demonstrat, existenţa sau crearea anumitor condiţii cu rol determinant. Dintre acestea, o importanţă primordială au sursele financiare interne necesare înfăptuirii industrializării şi dezvoltării generale a ţării. Sub aspectele ultimelor cerinţe precizate, istoria noii epoci evidenţiază următoarele:

În ţările occidentale, avansate, mijloacele băneşti reclamate de dezvoltarea marii industrii - făcînd abstracţie de acumularea primitivă a capitalului - au fost asigurate, în cea mai mare parte, prin jefuirea şi exploatarea coloniilor, prin războaie de cotropire şi prin contribuţii luate de la statele învinse, prin împrumuturi şi concesiuni înrobitoare. Exemple: în Anglia, una din principalele surse de obţinere a mijloacelor pentru industrializare a constituit-o jaful şi exploatarea ţărilor coloniale unde trăia o populaţie de sute de milioane de oameni; în S.U.A., industria s-a creat, în mare măsură, pe baza unor împrumuturi şi credite pe termen lung, precum şi prin jefuirea statelor şi insulelor limitrofe şi a populaţiei băştinaşe; Germania a început să dezvolte mai rapid industria atunci cînd, în urma victoriei obţinute în războiul din 1870-1871 asupra Franţei, a investit în industria sa suma de 5 (cinci) milioane de franci aur, pe care i-a primit în cadrul despăgubirilor de război din partea Franţei etc. Spre deosebire de statele occidentale dezvoltate industrial, în a doua jumătate a Secolului al XlX-lea, Japonia - în ciuda foamei extreme de capital -, de teama de a nu fi subjugată de o putere străină, care ar fi avut prilejul să folosească ca pretext împrumuturile pentru a interveni şi a coloniza ţara, cum se întîmplase cu alte naţiuni şi cum se petrec lucrurile în ultimi ani în România, nu a recurs decît într-o foarte mică măsură la împrumuturile externe. Practic, Japonia a contractat doar două împrumuturi din afară, între 1868 şi 1900. Unul în 1870, la Londra, de 913.000 lire pentru a construi calea ferată Tokyo-Yokohama şi altul în 1873, tot la Londra, de 2,4 milioane lire, din nevoi de capitalizare. La mijloacele menţionate s-au adăugat

lăzile s-au deschis. Încremeniţi, oamenii de pe mal au văzut plutind la suprafaţa apei sute de mii de bancnote englezeşti. Imediat au fost anunţate autorităţile americane. Au găsit al doilea camion, abandonat la Redl-Zipf. În el se aflau, în douăzeci şi trei de lăzi, douăzeci şi unu de milioane de lire sterline în hîrtii de cîte cinci, zece şi douăzeci de lire. Ancheta întreprinsă imediat de către C.I.C. (Serviciul Secret american) a demonstrat că cele două camioane reprezentau doar o parte dintr-un convoi mai mare care dispăruse în apropierea Lacului Toplitz. Nişte localnici au declarat că văzuseră cum mai mulţi inşi din unităţile speciale aruncaseră în apele lacului „lăzi mari şi cutii de tinichea”. Scafandrii au explorat de mai multe ori fundul lacului. Se pare că au dat de cîteva pachete cu lire false, dar în nici un caz de uriaşele sume pe care se aşteptau să le găsească. Aceeaşi anchetă a dat la iveală faptul că între anii 1940 şi 1945 germanii fabricaseră aproape o sută cincizeci de milioane de lire sterline false, care fuseseră expediate în Suedia, Elveţia, Portugalia, Franţa, Olanda, Turcia şi în Orientul Apropiat. După război, Lacul Toplitz pare să exercite un interes cu totul misterios pentru anumite persoane. Misterios, dar explicabil. La sfîrşitul lunii martie 1946 au fost descoperite pe o surplombă deasupra lacului cadavrele inginerilor Mayer şi Pichler din Linz. Turişti - a tras concluzia ancheta întreprinsă de jandarmii austrieci. Dar „turiştii” aceştia fuseseră, probabil, asasinaţi. Mai tîrziu s-a aflat că ei lucraseră în timpul războiului la o „staţiune experimentală”. Această staţiune fusese instalată de către Marina germană pe Lacul Toplitz şi, acolo, în regiunea aceea pustie, pe lacul ale cărui maluri sînt aproape inaccesibile chiar dacă mergi pe jos, se experimentau diverse arme noi. Ce fel de arme? Nu se ştie. Probabil torpile „gînditoare”, care urmau să atingă automat ţinta propusă. (va urma) ALAIN DECAUX suma de 350 milioane yeni obţinută ca despăgubire din partea Chinei, în urma victoriei asupra acesteia în războiul din 1894-1895, şi veniturile realizate din exploatarea resurselor ţărilor din jurul ei. În rest, sursele principale ale industrializării şi modernizării economiei le-au constituit mijloacele interne. Ele au fost asigurate de Statul Japonez - printr-o diversitate largă de căi şi mecanisme economice -, şi tot Statul Japonez a fost acela care a creat cadrul instituţional favorabil şi a folosit pîrghiile administrative necesare pentru ca mijloacele băneşti respective să fie investite în industrie şi în modernizarea economiei. Edificatoare în sensul celor de mai sus sînt măsurile ample pe care Statul Nipon Ie-a promovat, ca şi acum, la scara întregii ţări, pornind de la reglementarea Investiţiilor publice anticipate pentru a se crea spaţiul de amplasare a fabricilor şi uzinelor prin recuperări de terenuri, din ocean şi mări, şi terminînd cu cele care predetermină şi asigură cote înalte din P.I.B. pentru investiţii în industrie şi în celelalte ramuri ale economiei. Pentru exemplificare, relevăm că, între anii 1964-1968, investiţiile în P.I.B. al Japoniei s-au ridicat la nivelul de 36,2%, iar între anii 1969-1973 la nivelul de 39,5% - performanţe neatinse, pînă în prezent, de nici o altă ţară capitalistă de pe glob. Amintim, în această ordine de idei, că între anii 1966-1989 în România ponderea fondului de dezvoltare şi acumulare asigurat de Statul Român pentru continuarea industrializării şi modernizării economiei naţionale s-a înscris în limitele de 30-33% pe an din P.I.B. al ţării - procent apreciat de „elitele” politicii economice ale puterii, de după evenimentele din decembrie 1989, ca „o enormă anomalie”, ce a dus, după „ştiinţa” şi „obiectivitatea” lor, la „stagnarea economică periculoasă a Patriei şi la deteriorarea gravă a vieţii Naţiunii Române”!? (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

D ia s pora – ntre dicionar i realitate (2) Explicaii la revenire Cum ,,România Mare” revine în mîinile cititorului după o întrerupere de o lună și jumătate, timp în care ar fi trebuit să apară 6 numere de revistă – fapt determinat de lupta populației cu COVID - 19 – se impun cîteva explicații în legătură cu actualitatea acestui material, partea inaugurală, publicată în numărul trecut, fiind concepută încă de pe timpul în care publicația noastră apărea fără întrerupere. Necunoscînd evoluția ulterioară a lucrurilor, am conceput partea întîi a materialului ,,Diaspora – între dicționar și realitate” în faza de început a defluirii așa-zisei diaspore românești, cînd, încă, România nu suferise infectarea masivă cu coronavirusul transportat de acești conaționali. Dacă proiectul inițial era acela care urma să aibă în centru analiza plecării românilor din Țară într-un număr semnificativ, urmărind traiectoria unor familii în această ipostază, cu pondere pe varianta întoarcerii acasă pentru a munci în Patria-Mamă, după o lună și jumătate premisele s-au schimbat, situația fiind de natură să înlocuiască optimismul cu reținerea moderată, și chiar cu ideea de respingere. În răstimp, după ce o bună parte din cei care au intrat în Țară, infectați cu coronavirus – infectînd, la rîndul lor, sute și mii de conaționali – și după ce au fost vindecați de Statul Român sau au stat în carantină tot pe banii Statului (cîte 300 de lei/zi/om, în hoteluri pe care le-au distrus fără milă), aceștia au trădat orice ideal și bun-simț, și au plecat la cules de sparanghel la rudele de sînge ale lui Klaus Iohannis! Dar, cum au plecat? Aproape clandestin, ,,furați” de avioane nemțești, într-o totală nesocotire a măsurilor impuse românilor de Starea de Urgență a Țării și de Ordonanțele Militare care fixau cadrul legal în care aveau voie să se miște românii în Țară și în afara ei. Astfel, tot eșafodajul de principii instaurat pînă la aceste evenimente, tot pachetul de judecăți și de prejudecăți după care ne orientăm logica, a fost anulat în ochii noștri (și ai celor care mai plîngeau de dorul ,,diasporei”) lăsînd locul unei imense dezamăgiri. Acestea fiind noile coordonate ale continuării acestui material, scrierea va reflecta această realitate fără menajamente, mai ales că – să nu uităm – întreaga

afacere .,Sparanghelul” s-a desfășurat cu implicarea (în secret) unor instituții de frunte ale Statului Român, acestea girînd, practic, încălcarea Legilor de către acești diasporezi!

Unde fugim din Europa? Mai întîi, așa cum arătam în numărul trecut al revistei, românii au fugit din România. Cifrele sînt grăitoare și sînt mereu în schimbare precum direcția din care bate vîntul în Bărăgan. Pricopsindu-ne cu noua democrație post-decembristă, avem norocul și de o nouă Constituție, care ne garantează dreptul la libera circulație, drept stipulat de articolul 25: ,,Dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, (alineatul 1); ,,Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară” (alineatul 2). În acest context, nu pun în discuție valabilitatea acestui articol, ci interpretarea lui în folosul personal al unor conaționali care habar nu au de Constituția Țării, dar speculează părțile care le convin, încălcînd alte articole. E bună libertatea de mișcare – ea ne conferă

independența care ne ajută să ne întărim personalitatea prin setea de cunoaștere, pe viu, a acestei lumi. Dar, în această ipostază – în ansamblul dezvoltării societății românești actuale – pot să pun și eu o întrebare? Cui? Statului Român! Interesează pe cineva că, speculînd unele prevederi ale Constituției, unii cetățeni români, după ce au fost școliți în Țară, pe banii Statului (practic, pe banii contribuabililor, din care este format Bugetul), părăsesc România și nu se mai întorc niciodată, punînd umărul la dezvoltarea noii societăți în care s-au încadrat? Privind partea goală a paharului, putem invoca neputința acestui Stat de a crea condiții mai bune pentru a-și ține elitele acasă, în slujba celor care le-au asigurat suportul material, dar și social și emoțional, pentru a se pregăti și a deveni oamenii de bază ai societății. Pentru a consolida argumentația care urmează, invoc aici și necesitatea privirii și a reversului medaliei, în cauză fiind tocmai reprezentanții unei școli românești de elită – medicii. Trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem unele măsuri benefice, luate de mai multe dintre guvernele României, dar și de unele autorități locale, în sensul măririi salariilor corpului medical, precum și al acordării unor avantaje, în unele situații punctuale, cum ar fi asigurarea de locuințe, în mod gratuit, medicilor care doresc să se instaleze în mediul rural, dotarea cabinetelor cu tehnică medicală ultramodernă, condiții de hrană de la surse directe, ecologice etc. Consecința acestor înlesniri? Așa cum ne anunța fostul ministru al Sănătății, Victor Costache, în luna decembrie 2019, cifra medicilor care au părăsit România, numai în ultimii 10 ani, se ridica la 25.000! Faceți un raport dintre acest număr și cei 75.000 de medici care lucrează în sistem, în prezent, în România, și veți vedea, pe viu, pierderea efectivă din sistemul nostru sanitar. Sistem sanitar căruia Guvernul Orban i-a rezervat un loc 9 în Programul său de priorități! Plecarea medicilor din Țară a lăsat, de exemplu, multe localități fără asistență medicală primară, adică, pe înțelesul tuturor, fără medic de familie. Conform datelor comunicate de F.N.P.M.F. (Federația Națională a Patronatelor Medicilor de Familie), la începutul acestui an, 330 de localități din România nu aveau nici un medic de familie – astfel, aproape 600.000 de concetățeni sînt lipsiți de cel mai elementar mijloc de a-și asigura sănătatea. Efectiv, în conformitate cu normele în vigoare, necesarul de medici pentru acoperirea acestor localități ar fi de 376. Ar fi contat în ecuația structurii medicale de azi, din România, aportul zecilor de mii de medici plecați peste hotare? Întrebarea poate avea un singur răspuns realist: DA! Și, tangentă la întrebarea de mai sus, una firească, desprinsă din actualitatea imediată a stării de fapt din România: ați văzut, cumva, la înghesuiala de la frontiera de Vest a României, figura vreunui medic, dornic să vină să ajute Țara care l-a format și l-a educat?

Diaspora – ntre interesele proprii i populismul preedintelui Klaus Iohannis Ca în orice situație critică, atunci cînd legile umane sînt fracturate (în mod programatic sau involuntar), cineva din zona politicului profită, construindu-și o schelă de propagandă din situațiile ivite, speculînd la maximum coincidența de factori, confuzia colectivă și, nu pe ultimul loc, starea de spirit a subiecților. Cum ar fi putut lipsi din peisajul autohton acest procedeu, deja patentat de nenumărate ori, după 1989 încoace, și cine putea fi protagonistul, promotorul, pistonul acestui

motor cu ardere națională, decît înverșunatul nostru președinte – domnul Klaus Iohannis! Metodele subversive ale infatuatului președinte – cunoscute a priori – sînt, în principal, două, care, în termeni tehnici, s-ar putea intitula admisie și evacuare. Să le explic. Pe 1 decembrie 2019, pe cînd organisme interna ționale (inclusiv NATO) anunțau și informau statele despre apariția unei boli nimicitoare trăgînd un sonor semnal de alarmă referitor la ce să ne așteptăm, Iohannis, aflat într-o perpetuă campanie electorală, se adresa diasporei românești: ,,Mi-aș dori ca românii care trăiesc astăzi în diferite zone ale globului să se reîntoarcă acasă. Să găsească aici o Românie funcțională, o țară normală, care să le ofere șansa unui viitor mai bun și care să le asigure un nivel de trai decent. Eu cred că această viziune poate deveni într-o zi realitate și ține în primul rînd de noi să o facem posibilă”. Drăguță invitație, făcută nu de dorul legitim față de acești români desprinși, momentan, din prispa casei părintești, ci cu iz propagandistic, din care să se vadă cum se revarsă dragostea președintelui, mai ceva ca a unui părinte iubitor, pentru diaspora românească, fără de care simte că nu mai poate respira în Palatul Cotroceni. Puerilă compoziție de patriotism! Confirmîndu-și postura națională de campion la disciplina ,,Aruncarea cu vorbe goale”, Klaus Iohannis, trezindu-se în primăvara acestui an cu zeci de mii de români bulucindu-se să intre în Țară pe la Vest, schimbă macazul și, pe 19 martie compune o baladă, tînguindu-se în fața camerelor de luat vederi, doar, doar i-o îndupleca pe diasporezi, de data aceasta sucind mesajul: ,,Un cuvînt doresc să spun și despre românii din afara granițelor, despre românii din diaspora. Se apropie Sărbătorile Pascale. Trebuie să le spunem, cu tristețe, dar și cu sinceritate, să nu vină în acest an de sărbători. (...) Ne dorim să-i vedem, neam dori să fim împreună, dar în acest an, de aceste sărbători, nu se poate”. Bineînțeles, președintele a vorbit în vînt. Nu l-a ascultat nimeni. La Nîdlac, șiruri interminabile de autocare cu români fugiți din Europa de frica COVID-19 așteptau, făcînd un tapaj infernal, să ajungă cît mai repede în Țară, aducînd cu ei virusul ucigaș. Mulți dintre aceștia se simțeau îndreptățiți să-i ceară socoteală președintelui Iohannis, ei fiind cei care i-au asigurat cîștigarea alegerilor din turul doi. Cum să-i uite președintele lor? În aceste clipe grele pentru ,,diaspora” românească, un mesaj puternic venea din vamă, emoționant și tranșant: ,,Iohannis, vino să ne scoți de aici! Iohannis, unde ești?”. La Cotroceni, Guvernatorul Guberniei dîmbovițene privea absent la plasma din perete, rămînînd surd și mut la strigătul foștilor săi salvatori!

Ia uite – vin boierii sau sclavii? Am urmărit cu toții balamucul de la Vama Nîdlac. Numai dacă priveai de la distanță și te edificai de îndată cu ce fel de oameni avem de-a face. Pentru a nu fi acuzat de nu mai știu ce ură de rasă sau de alte aspecte ale vreunei discriminări fictive, îmi permit să

reproduc afirmațiile unui cunoscut sociolog, care tot mai mereu este invitatul televiziunilor, tocmai pentru faptul că acesta stăpînește în detaliu cunoașterea realității din comunitățile cu risc social. Este vorba de domnul Gelu Duminică. Iată ce declara, în 8 aprilie, unui ziarist bucureștean, printre altele: ,,Au rămas fără venituri și nu mai aveau de ce și de unde să plătească chirii prin țările europene. La fel au revenit hoții de buzunare sau cei cu alba-neagra. Europenii au intrat, pe rînd, în carantină și borfașii și-au cam pierdut obiectul muncii”. Veridicitatea acestor afirmații a fost confirmată, după numai cîteva zile de la instalarea primelor grupări în locurile de carantinare, cînd, paralel cu distrugerea instalațiilor sanitare și electrice ale imobilelor de cazare, unii locatari au înaintat un set de pretenții total absurde, cum ar fi să li se asigure, pentru hrană, salam de Sibiu, somon, cîrnați de porc, suc de portocale! Libera circulație este garantată de Constituție, dar depinde cum știm să utilizăm acest drept. Hotărîrea de a pleca pe alte meleaguri pentru a-ți face un rost în viață trebuie să fie luată în urma unui îndelung proces de conștiință și de analiză a perspectivei care ți se deschide în față. Mai ales dacă ai și o familie în spate, ceea ce dublează sau triplează responsabilitatea de a face un asemenea pas. La urma urmei, aceasta este o hotărîre personală, care nu atrage după sine responsabilitatea celorlalți români, decît numai în plan familial și, generalizat, în plan emoțional. Din această situație nu poate fi eliminat nici statul, cel care a generat degringolada populației României, prin distrugerea economiei autohtone, clădită cu mari constrîngeri de ordin material și social în anii de dinainte de 1989. Dacă sîntem obligați să recunoaștem că de la această situație s-a declanșat drama actuală a migranților români aflați în căutare de lucru, nu trebuie să închidem ochii la dorul de aventură al unor conaționali, la lumea hazardată în care se aruncă orbește, fără a epuiza, în totalitate, posibilitățile pe care le oferă, astăzi, piața privată de la noi. Fuga după un salariu mai bun (dar mai puțin sigur) este preferată de unii conaționali, fără a cunoaște că nici în Occident nu aleargă cîinii cu covrigii în coadă! De pildă, în Germania, într-un reportaj publicat de televiziunea publică germană ZDF acum două luni, este prezentată viața grea a lucrătorilor est-europeni plătiți cu salariul minim în Germania. Plecînd de la exemple concrete, este analizată munca în regim de 10-12 ore, în diferite activități, reportajul reliefînd faptul că aproape 3.000.000 de rezidenți din Germania sînt nevoiți să accepte două sau mai multe locuri de muncă (bineînțeles, din cele pe care nu le preferă germanii), pentru a se putea întreține. De altfel,

conform datelor Institutului German de Statistică cu privire la anul 2017, un număr considerabil (15,5 milioane) de locuitori ai Germaniei erau amenințați de sărăcie sau de izolare socială. Problema care face diferența între muncitorii străini, analizați de ZDF, și ai noștri, este munca la negru. Statisticile spun că numai în Italia 600.000 de români lucrează la negru, ceea ce se traduce: astfel fără contracte de muncă, fără asigurări sociale, fără siguranța zilei de mîine (ca să nu mai punem la socoteală pe cei care nu se încadrează în nici o formă de muncă, adică cei care cerșesc sau fură!). Nici în Spania situația nu este mai brează. În Madrid există o piață botezată chiar ,,Plaza los rumanos”, unde, zi de zi, românii așteaptă apariția vreunui antreprenor sau fermier în căutare de zilieri sau de salahori. Aceasta e viață? Acesta este rezultatul mirajului lumii de dincolo de hotarele Patriei? Acestea să fie chipurile și modul de înjosire al unor conaționali, cînd, în Țară, avem nevoie stringentă de mînă de lucru în varii domenii de activitate, în unele asigurîndu-le și calificări gratuite la locul de muncă? Pînă la proba

contrarie, se pare că răspunsul la această întrebare este afirmativ. Păcat! Mare păcat! De la această indiferență față de Țară, față de Nația ta, de la această respingere a chemării pămîntului natal, să se fi născut atitudinea de frondă pe care au manifestat-o mulți din cei întorși de peste hotare de frica virusului? Pun această întrebare ca urmare a comunicării specialiștilor, conform cărora 90% dintre cazurile confirmate cu coronavirus sau aflate în carantină, provin din rîndul acestora. Comportamentul unora la întîlnirea cu Țara de origine a fost unul de sfidare a tot ce au întîlnit la frontieră: lipsa de respect pentru românii din Țară, sfidarea autorităților, minciuni că nu vin din focarele de infecție, din zonele roșii ale Europei. Să mai spunem că mulți dintre acești voiajori au perceput autoizolarea ca un prilej fericit de a se reîntîlni cu familia și cu prietenii la un grătar cu mititei! Dacă, teoretic, președintele Klaus Iohannis ba îi cheamă pe români să vină acasă, ,,într-o țară normală”, ba îi povățuiește să rămînă în străinătate, Guvernul României îi alungă peste graniță, propunîndu-i ,,carne de tun” pentru cîmpiile și grădinile din vestul Europei. Într-un mod hoțesc, în plină pandemie de Coronavirus, cu acordul tacit al autorităților, mii de români din mai toate zonele Țării au fost îmbarcați în autocare, claie peste grămadă, transportați la aeroport, unde erau așteptați de aeronavele unor companii străine. Astfel, fără nici o măsură de prevenție medicală, încălcînd propriile Ordine Militare, Statul Român a dat drumul conaționalilor noștri spre infernul COVID-19, de unde de-abia veniseră, și de unde se vor întoarce iar cu virusul ucigaș în sînge... (va urma) GEO CIOLCAN

Vineri, 15 mai 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ei au făcut România Mare – Grigore Cazacliu (3) Întîmplări din alte timpuri A fost cunoscută în Bucureşti o situaţie pe cînd, ca deputat, Grigore Cazacliu locuia la etajul 6 într-o cămăruţă la hotelul Union, iar la el s-au prezentat doi indivizi cu un pachet mare de bani, propunîndu-i o afacere. Întrebîndu-i ce-i cu banii respectivi, cei doi i-au răspuns că sînt pentru el, în contul unei intervenţii. „Dacă sînt pentru mine, veniţi pînă aici”, apoi a ieşit în capul scării, i-a răsfirat şi i-a aruncat în golul scării. A fost un haz în tot Bucureştiul cînd s-a aflat de goana disperată a celor doi indivizi după banii ce se împrăştiau şi zburau peste tot. Dar un alt fapt neobişnuit s-a petrecut în Parlament, cînd un tînăr deputat ardelean, Petru Groza, l-a insultat pe unul dintre conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc. Atunci Grigore Cazacliu s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. După scandalul din Parlament, prim-ministrul de atunci, Octavian Goga, i-a chemat la el la hotel şi, după o morală straşnică, le-a spus că trebuie să se dueleze şi că a şi comandat pistoalele. Apoi a bătut din palme şi au apărut doi chelneri cu două sticle de şampanie. Cu această ocazie, i-a obligat să se împace, ei rămînînd de atunci prieteni.

Rezident regal – şi infamul Consiliu de Coroană din 1940 Mai tîrziu, după anii 1937-1938, cînd Regele Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a înfiinţat un singur partid, al Renaşterii Naţionale, a numit în Basarabia un rezident regal regăţean, parcă Dinu Simian. După cîteva luni, la protestele basarabenilor care cereau în această funcţie un localnic, regele i-a propus lui Grigore Cazacliu să intre în acest partid şi l-a numit Rezident Regal al Ţinutului Nistru. Fiind în această funcţie, pe 26 iunie 1940 a aflat că un Consiliu de Coronă infam a acceptat solicitarea Uniunii Sovietice de cedare a Basarabiei. Şi-a expediat imediat familia la Iaşi şi, în ultimul moment, după ce a distrus toate documentele de la Rezidenţie, a reuşit să se refugieze în ţară. Aici, noi, toată familia, am fost găzduiţi o scurtă perioadă de timp de nişte prieteni, apoi tata a închiriat o parte dintr-un apartament de la parterul unei case de pe fosta stradă Mihai Vodă, tata neavînd nici o proprietate în ţară. La sosirea în Bucureşti, Grigore Cazacliu a fost numit Comisar pentru Refugiaţi, cu sediul în fosta şcoală Ciovica, de pe bulevardul Nicolae Titulescu. Aici elibera Adeverinţe de refugiat pentru toţi solicitanţii basarabeni sau bucovineni, dar nu şi-a făcut una pentru sine.

Pămînt basarabean (1) După puţin timp a fost numit director general al unei regii de stat, REBIAZ (cuprinzînd fabrici de ulei şi zahăr), timp în care a păstrat legătura cu unii dintre foştii lui colegi din Partidul Naţional Ţărănesc (ca, de exemplu, Ralea, Ghelmegeanu ş.a., care, din păcate, au cedat presiunii comuniste, cum a făcut de altfel şi Mihai Sadoveanu – cu care în tinereţe Grigore Cazacliu fusese în relaţii foarte bune). După ce a părăsit REBIAZUL, a înfiinţat o societate comercială, SOCOFER, împreună cu doi militari: generalul Ştefan Burileanu (care are azi în Bucureşti o stradă ce-i poartă numele) şi colonelul Ţuchel, din Galaţi. Această societate, pe lîngă desfacerea unor produse din fier, angaja şi evrei, oferindu-le posibilitatea unui salariu. După schimbarea regimului, Grigore Cazacliu a devenit muncitor la o cooperativă condusă de un evreu, arhitectul Andrei Weiss. În timp ce lucra ca muncitor la această cooperativă, la realizarea unei barăci în parcul Herăstrău, s-a întîlnit cu Petru Groza, care se relaxa prin parc. Pe atunci prim-ministru, Petru Groza a insistat mult ca Grigore Cazacliu să vină la dînsul, pentru a-i oferi o situaţie. Evident, tatăl meu a refuzat. După plecarea familiei Weiss în Israel, Grigore Cazacliu a încercat alte activităţi. Astfel, a închiriat un teren în spatele Gării Obor, încercînd să cultive zarzavat, dar fără succes. După aceea, împreună cu un prieten, avocatul Gheorghe Panişca, s-au angajat ca paznici de noapte la noul şantier Balta-Albă, care tocmai începuse. Dar, după un timp, tracasat de hoţi, dar şi de miliţieni, pe cînd împlinea 65 de ani a făcut un infarct. La patul lui au apărut imediat doi dintre cei mai buni doctori ai timpului: prof. dr. Hortolomei şi prof. dr. Nicolae Lupu, care, cu toate eforturile lor, n-au reuşit să-l salveze. Astfel că în a treia zi de Crăciun a anului 1959, Grigore Cazacliu a murit, fiind înmormîntat la cimitirul Reînvierea din Bucureşti. Pe sicriul lui, mama mea a presărat pămînt basarabean, adus într-o faţă de pernă şi ţinut cu sfinţenie pentru această ocazie nefericită. (va urma) Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (57) Brigada 3 munte, sub comanda colonelului Ioan D. Rotta - detalii Comandată de colonelul Ioan Rotta, unitatea avea 500 militari (dintre care 19 ofiţeri, 23 de subofiţeri şi 481 de soldaţi) şi a fost singura unitate de schiori din Armata română (chiar dacă toate unităţile de vînători de munte erau capabile să lupte pe schiuri, aceasta era singura unitate denumită ca atare). În principiu, unitatea era alcătuită din două batalioane de vînători de munte, purtînd numerele 25 şi 26 (ambele fiind nou formate la Abrud în decembrie 1941 de către Batalioanele 5, respectiv 6 vînători de munte – subordonate la Abrud Diviziei 3 munte din Beiuş) şi o secţie artilerie (formată de Divizionul 1 Tunuri Munte). Atunci cînd a fost mobilizat pentru front, Batalionul 25 vînători de munte (Schiori) a devenit în stilul german, Batalion, iar Batalionul 26 a devenit II. Batalion al Unităţii de Schiori, fiecare batalion fiind format din trei companii, numerotate de la 1 la 3, respectiv 4-6. Pe lîngă acestea, unitatea a mai primit şi alte mici subunităţi speciale, ajungînd astfel la întreaga capacitate operaţională, după cum urmează: - 1 Pluton Transmisiuni; - 1 Grup Pioneri; - 1 Pluton Artilerie Anti-Aeriană (4 tunuri de 20 mm); - 1 Companie Anti-Tanc (cu 6 tunuri de 47 mm); - 2 Batalioane vînători de munte Schiori (fiecare cu: 1 Grup Comandă, Pluton Transmisiuni, 1 Grup Pioneri, 2 Companii Vînători Munte Skiori, 1 Companie Mitraliere); - Divizionul 1 Tunuri Munte (75 mm) cu 2 Baterii; - 1 Coloană de Transport hipo (cu 60 căruţe şi 60 sănii); - 1 Secţie Auto (cu 6 camioane); - 1 Formaţiune de servicii.

Activitate operaţională - 1942 (1) În ianuarie 1942 cele două batalioane au fost trimise pe front (sub numele de Detaşament Colonel Rotta), fiind subordonate direct Armatei 17 Germane în zona Izium (sud de Harkow). Deplasarea s-a făcut pe calea ferată, din Abrud, prin Turda-Braşov-Ploieşti-Buzău-BacăuCernăuţi-Stanislav-Lwow-Tarnopol-Vinniţa-Fastov-Znamjanka (Snamenka) KremenčukPoltava-Krasnohrad. 26 ianuarie 1942: la scurt timp după sosirea la Krasnohrad, Detaşamentul a fost subordonat Grupul German „Mikosch”, într-o zonă la est de Novo Komo. Prima sa misiune, desfăşurată între 29 ianuarie și 20 februarie 1942, a fost să contraatace dinspre Krasnohrad spre Oril’ka (Oriolka). În prima fază, pe parcursul a 12 zile, a oprit şi împins înapoi puternice forţe sovietice în zona Kehyčivka, blocînd toate comunicaţiile spre Krasnohrad. Între 5-7 februarie 1942, învinge, după lupte grele, inamicul în zonele Nis, Orel şi Komunarka; apoi trece rîul Oril pe la Pokrovka. Între 8-10 februarie 1942: atacă şi respinge pe sovietici de la Novi Svet, Grushino şi din gara Lihacevko (aflată la sud Pervomajs’kyj - 65 km sud de Harkow). 17 februarie 1942: subordonat fiind Grupului German „Koch”, a ocupat poziţia fortificată de la colhozul Sivash. 19-23 februarie 1942: cucereşte Kaspurovka şi Novo Nikolaevna (din valea rîului Oril’ka). 20 februarie 1942: ocupă Pervomajskyj. 8 martie 1942: Detașamentul este mutat în valea rîului Bereka (50 km sud de Harkow) în sprijinul asaltului german asupra pădurii Gomoloshka (aici detaşamentul este întărit cu un escadron unguresc). 18-25 martie 1942: lupte grele în valea rîului Ternovka. 28 martie -14 mai 1942: este deplasat pe noile poziţii defensive de-a lungul malului vestic al rîului Oril. 14 mai 1942: deplasat la nord de Berdianka. 18-25 mai 1942: în acţiune alături de Divizia 454 Infanterie germană înspre Andriivka şi Volni. 25 mai - 4 septembrie 1942: retras în rezervă şi, cu această ocazie, trecut în subordonarea Armatei 11 Germane la Pavlohrad (40 km este de Dnipropetrovsk), cu misiuni de pază şi escortă prizonieri război şi de luptă contra partizanilor din bazinul Doneck. 4-6 septembrie 1942: după terminarea misiunii de luptă, detaşamentul este îmbarcat în trenuri în staţia Lozovaia şi se întoarce la Abrud. Ca recunoaştere a meritelor militare, Colonelul Ioan Rotta şi alţi 50 mlitari au primit ordinul german „Ritterkreuz”, iar detaşamentul a fost menţionat în ordinul de zi al armatei germane cu Nr. 29/04.06.1942. Unitatea de Schi ca atare desfiinţată imediat după întoarcerea în ţară, dar și cele două batalioane de schiori i-au continuat existenţa, formînd Brigada (sau Grupul) 10 Schiori, subordonat, se pare, ulterior Diviziei 1 Munte în noua garnizoană de la Predeal. Continuarea participării la război dincolo de Nistru, numeroasele probleme cu care se confruntau ostaşii pe front şi familiile lor în ţară, precum şi alţi numeroşi factori au afectat starea de spirit a românilor. Chiar şi în timpul bătăliei de la Odessa (august-octombrie 1941), care a relevat învăţăminte interesante și în ceea ce privește moralul ostașilor, documentele epocii fiind concludente în acest sens (pentru cei care doresc să le ia în seamă). Tristă a fost, de exemplu, constatarea făcută de un medic de batalion român, care raporta dezamăgit: „Batalionul 2 din Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de 3 - 4 săptămîni. În acest timp, ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauza principală de micşorare a moralului. În ce armată pînă şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mîna ca orice vagabond român?!”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Vineri, 15 mai 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

Cum s-au încheiat cele mai grave pandemii din istorie? Dezvoltarea civilizațiilor umane a oferit un mediu propice răspîndirii bolilor infecțioase. Tot mai mulți oameni au trăit alături de animale domestice, adesea în condiții precare de salubritate, furnizînd un teren fertil epidemiilor de tot felul. Legăturile comerciale pe distanțe mari au contribuit la răspîndirea acestor epidemii pe spații largi și transformarea lor în pandemii. După ce au făcut zeci de milioane de victime, aceste pandemii au dispărut în cele din urmă. Cele mai vechi au dispărut de la sine, după ce au făcut ravagii în rîndul populației. În timp, progresul medicinei, îmbunătățirea condițiilor de igienă și programele de sănătate publică au reușit să oprească răspîndirea multor boli infecțioase.

Ciuma lui Iustinian: A dispărut de la sine? Prima pandemie consemnată în istorie a fost cauzată de Yersinia pestis, bacteria care provoacă ciuma sau pesta, o boală infecțioasă deosebit de contagioasă. Trei dintre cele mai mortale pandemii din istorie au fost provocate de această bacterie. Yersinia pestis infectează unele animale, în special rozătoarele, și este transmisă la oameni de purici. Ciuma lui Iustinian a ajuns la Constantinopol în 541. Bacteria a fost transportată peste Marea Mediterană din Egipt de vasele care aduceau cereale în capitala Imperiului Byzantin. Ciuma a decimat Constantinopolul și s-a răspîndit rapid în Europa, Asia, Africa de Nord și Arabia, ucigînd între 25 și 50 de milioane de oameni, conform estimărilor istoricilor moderni. Deși numărul victimelor este imposibil de stabilit cu precizie, mulți istorici estimează că Ciuma

lui Iustinian a ucis aproape 50% din toată populația planetei la acea dată. Această primă pandemie de ciumă a lovit periodic mai multe zone ale Lumii Vechi și a dispărut la jumătatea Secolului al VIII-lea, cel mai probabil de la sine, avînd în vedere că oamenii nu înțelegeau cum se transmite boala și nu puteau să ia nici o măsură pentru oprirea ei, în afară de a încerca să-i evite pe cei bolnavi.

Moartea neagră: Inventarea carantinei A doua pandemie de ciumă – provocată de aceeași bacterie, Yersinia pestis – a lovit Europa în 1347. Boala a ajuns în portul Messina din Sicilia, fiind adusă de o corabie genoveză din orașul Caffa, o colonie genoveză din Crimeea. De aici, molima s-a răspîndit fulgerător în toată Europa. În numai patru ani, aproximativ o treime din populația continentului a fost ucisă de această boală. Nici de această dată oamenii nu știau cum se transmite boala, dar au înțeles că este contagioasă. Autoritățile din orașul Ragusa (astăzi Dubrovnik), aflat la vremea respectivă sub control venețian, au instituit o perioadă de izolare de 30 de zile pentru marinarii care

soseau în port, pentru a demonstra că nu sînt bolnavi. Ulterior, venețienii au mărit perioada de izolare forțată la 40 de zile (quarantino), aceasta fiind originea carantinei. Probabil că această măsură, care se practică și în prezent în timpul epidemiilor, a contribuit la stoparea primului asalt al ciumei asupra Europei Medievale. Ulterior, molima a reapărut cu regularitate pînă la sfîrșitul Secolului al XV-lea, apoi din ce în ce mai rar pînă în Secolul al XIX-lea.

Marea Ciumă din Londra: Izolarea bolnavilor Ultima mare epidemie de ciumă care a lovit Anglia a avut loc în anii 1665-1666. Molima făcea deja ravagii pe continent, așa că englezii au impus carantina pentru marinarii care veneau din porturile afectate. Această măsură nu a fost însă îndeajuns. Bacteria a fost adusă cel mai probabil din Olanda. Epidemia s-a declanșat în Anglia în primăvara anului 1665. În numai 18 luni, a ucis

100.000 de oameni, aproximativ un sfert din populația Londrei la acea dată. În timp ce aristocrația a fugit din Londra, inclusiv regele Carol al II-lea al Angliei și familia sa, autoritățile locale au încercat să ia diferite măsuri pentru a stopa răspîndirea molimei. Deși la acea dată nu se știa cum se transmite ciuma, mulți bănuiau că animalele ar contribui la transmiterea bolii. Așa că autoritățile au ordonat uciderea tuturor cîinilor și pisicilor din oraș. Această măsură s-a dovedit foarte neinspirată, avînd în vedere că ciuma era transmisă prin intermediul șobolanilor, iar cîinii și pisicile puteau să țină sub control răspîndirea acestor rozătoare. Alte măsuri s-au dovedit ceva mai inspirate. Autoritățile au interzis toate evenimentele publice și au luat măsuri pentru izolarea bolnavilor în locuințele lor. Pe ușile caselor în care locuiau persoane contaminate era pictată o cruce roșie, iar noaptea treceau căruțe care colectau cadavrele. Victimele ciumei erau înhumate în gropi comune.

Variola: Inventarea vaccinării Variola sau vărsatul este o boală contagioasă provocată de un virus. Deși ciuma a provocat cîteva dintre cele mai înspăimîntătoare pandemii din istorie, variola a fost probabil boala infecțioasă care a făcut cele mai multe victime de-a lungul istoriei, estimîndu-se că numai în Secolele al XIX-lea și al XX-lea a ucis peste 250 de milioane de oameni. De această boală se leagă primele încercări de vaccinare a populației, încă din Secolul al XVIII-lea.

„Inocularea“, pictură de Louis Leopold Boilly (1807) Înaintea vaccinării a fost variolizarea. Prin variolizare se înțelegea infectarea intenționată a unor indivizi sănătoși cu cruste sau limfă variolică „blîndă” (recoltate de la cazuri benigne) cu scopul realizării unei boli ușoare, urmată de imunitate pe viață. La 9 august 1721, variolizarea a fost experimentată la Londra pe cinci condamnați la moarte, din închisoarea Newgate, cărora li s-a promis eliberarea. Toți cei cinci au părăsit închisoarea, imunizați contra variolei. Cu toate acestea, francezii au acceptat cu greu variolizarea. Inițial, Facultatea de medicină din Paris a considerat-o drept o metodă periculoasă, cu riscuri majore. Așa se face că însuși regele Ludovic al XVlea, refuzînd procedeul, a murit de variolă în 1774. În 1754, britanicii de la Royal College of Physicians – Colegiul Medicilor de la Londra – au declarat variolizarea ca fiind „salutară și salvatoare pentru rasa umană”. Trebuie însă spus că acest entuziasm britanic a fost serios afectat de două tragedii petrecute în Casa Regală britanică, în 1782 și 1783, atunci cînd prinții Albert (de nici doi ani) și Octavius (fiul de numai patru ani) ai regelui George al III-lea mor în urma unor complicații fatale la inoculare. Inocularea cu virus activ, variolizarea, avea să fie schimbată de britanicul Edward Jenner, printr-o observație pe cît de simplă, pe atît de genială: a observat că pacienții care dezvoltau variola vaccină (o maladie infecțioasă a vacilor caracterizată printr-o erupție cutanată ușoară) erau protejați împotriva variolei umane, dobîndind astfel o imunitate naturală. Virusul variolei vaccine este unul atenuat, cu virulență redusă, iar inocularea cu acest virus la sfîrșitul Secolului XVIII a reprezentat prima vaccinare din istorie. Organizația Mondială a Sănătății a început la sfîrșitul anilor ‘60 ai secolului XIX o campanie de vaccinare la scară globală. Un deceniu mai tîrziu, variola a devenit prima boală infecțioasă care a fost total eradicată. De la sfîrșitul anilor ‘70 nu a mai fost semnalat nici un caz.

Holera: Îmbunătățirea condițiilor de igienă prin politici publice în domeniul sanitar Prima pandemie de holeră a început în 1817, în regiunea indiană Bengal. Boala a făcut ravagii în Secolul al XIX-lea, răspîndindu-se rapid pe toată planeta. Molima este provocată de o bacterie care afectează în mod deosebit intestinul subțire. Bacteria se transmite prin apă sau alimente contaminate cu fecale. Metoda de transmitere a bolii a fost descoperită de medicul britanic John Snow, care a reușit în 1854 să identifice sursa epidemiei care făcea ravagii în cartierul londonez Soho: o fîntînă publică de pe strada Broad. Închiderea acestei surse de apă a condus la oprirea epidemiei. Descoperirea lui John Snow a stat la baza a numeroase politici publice în domeniul sanitar. Construirea sistemelor de canalizare moderne, accesul la apă potabilă și îmbunătățirea condițiilor de igienă publică au eradicat holera din țările dezvoltate, însă această bacterie ucigașă face și în prezent victime în țările sărace. Historia, Descopera.ro

Vineri, 15 mai 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Apatrizi în propria țară (urmare din pag. 1) Firmele de leasing își văd de treabă ca și pînă acum, își executa clienții cu Bilete la ordin în bănci, îi urmăresc, îi terorizează cu telefoane. Chiar aș vrea să văd cazuri în care firmele care și-au încetat temporar activitatea din pricina crizei cauzate de răspîndirea noului coronavirus au fost abordate amabil de companiile de leasing. Din păcate, nimeni nu dorește să cadă la pace, toți intră la rupere pentru bani. Orban spune miciuni, realitatea este, de departe, alta. Amînarea chiriilor este doar un proiect de lege, nici un angajat de la Administrațiile Financiare pe unde am fost și am întrebat neștiind mai nimic. 3. Lansarea site-ului IMM Invest, menit să ajute companiile prin garantarea de către stat a unor credite la bănci. Realitatea este mai dură decît vă imaginați. Din discuții pe care le-am purtat cu reprezentanți ai mai multor bănci, am aflat că Guvernul nu face nimic altceva decît să mai pună o piatră de PR la temelia credulității proștilor. Este adevărat faptul că acele credite sînt garantate de stat, dar acestea se acordă la fel cum se acordau și înainte de criza cauzată de răspîndirea noului coronavirus. Surse anonime din interiorul băncilor mi-au declarat următoarele: ,,Pe cei pe care îi puteam credita acum un an, îi putem ajuta și acum”. BNR-ul spune că fiecare bancă își impune propriile reguli, adică cele care se ghidează după faptul că economia bubuie, firmele merg, toți patronii si firmele lor fiind ,,fete mari”, numai bune de… creditat. Păi, să mă iertați, măi BNR, măi guvernanți, măi băieți de bine, nu ați făcut nimic. Ca să citez o altă sursă bancară, ,,noi nu îi putem ajuta pe cei în nevoie, regulile noastre nu permit acest lucru, și nici o altă bancă nu văd cum o va face”. De ce? Pentru că băncile, chiar dacă oferă creditele garantate de stat, dau din bani lor, și nu își permit să iasă din anumite tipare impuse de BNR, pentru că pot intra în belele. Cu alte cuvinte, așa-zisul ajutor de la stat pentru firme este un mare rahat. Mare și foarte urît mirositor. Există deja un fel de clasament al intangibilității băncilor, surse anonime declarînd că BCR și BRD sînt, de departe, cele mai refractare în a oferi credite, și că majoritatea dosarelor ajunse la ei au fost respinse din start. Cea mai solicitată bancă în ceea ce privește numărul de dosare este Banca Transilvania, care deja triază solicitările după criteriile interne. Cei mai favorizați sînt cei care au deja credite în derulare la BT, și sînt deja ,,fete mari”. Urmează alt gen de ,,fată mare”, și anume firmele care au cont deschis la această bancă, și abia pe urmă, dacă mai e loc, poate că vor mai accepta vreun dosar. Unele bănci, cum e cazul First Bank, nu acordă credit decît dacă firmele au o vechime mai mare de 3 ani. Prin urmare, dacă ai ,,bafta” să ai o afacere deschisă în ultimul an, în care ai investit poate toate economiile tale, nu ai nici un fel de șansă să treci Coviduʼ. Mai sînt și alte bănci care, prin aplicarea unor reguli stricte firmelor aflate la ananghie, ca pentru o economie sănătoasă, recunosc că, practic, prin lansarea acelui site, Guvernul nu a făcut nimic benefic pentru economie, ci doar a aruncat o fumigenă în ochii proștilor. Sînt sigur că de acel ajutor va beneficia doar cine trebuie să o facă, foarte, foarte puțini dintre cei afectați real de criză. Dar, așa înțeleg să ajute Mugur Isărescu, acest bătrînel capsoman, care nu a făcut nimic altceva decît să întrețină sărăcia, precum și guvernanții ticăloși, care nu fac decît să execute ce li se ordonă din afară. Eu sînt convins că în acordarea acestui ajutor de la stat vor avea mare succes firmele cu capital străin, nu cele românești. Ar fi foarte bine venită o analiză independentă pe această temă. Ei bine, ce se ascunde în spatele acestor decizii ,,liberale”? BNR a arătat că, prin politica adoptată față de băncile străine din România, nu a făcut altceva decît să lupte pentru sărăcirea românilor. Nu am descoperit eu asta, există materiale și studii care au ajuns la această concluzie cu mult înainte de declanșarea pandemiei. Băncile nu au interes să sprijine capitalul și firmele românești, așa cum au și demostrat, ele avînd rolul de a vîna clienți pentru credite sigure, de a atrage depozite

de la banii românilor și de a asigura finanțare pentru firmele foarte puternice. Sub umbrela Covid asistăm, de fapt, la preluarea a ceea ce a mai rămas românesc în economie, la exterminarea unor companii românești, la direcționarea capitalului spre alte zone. Chiar dacă banii acordați sînt ai băncilor, în cazul în care creditul nu este achitat, ele își pot recupera banii, iar statul se îndreaptă împotriva celui căzut. Aici intervine un alt scenariu, pe care l-am aflat de la angajați ai ANAF, care încă au curaj să vorbească: după 1 august, controalele vor fi dure la companiile românești care au reușit pînă la acea dată să ia credit, și care, evident, nu au acoperire politică puternică. Eu am convingerea că, în acest moment, pe culoarele ascunse ale politicii, la mese de taină, cu sau fără măști, au loc întîlniri între politicieni, asistenții acestora și oamenii de afaceri din PNL care nu se mai satură de atîta bunăstare. Sînt convins că ei își doresc urgentarea acestui proces, pentru că se pare că lor le priește. Și, se pare că nu doar firmele PNL sînt implicate, ci și cele ale PSD, pentru că Ciolacu se ia de mînă cu Orban în acest circ, manevrați amîndoi de fire invizibile ale Serviciilor care, și ele la rîndul lor, sînt conduse prin ordine directe din alte țări.

În criză, pe sicriele celor morți, o minoritate face bani Asta este realitatea, nu o putem schimba. Cine cîștigă din asta? Firmele de casă ale politicienilor, firmele străine, mai ales cele nemțești și franțuzești – majoritatea supermaketurilor din România sînt nemțești, franțuzești sau poloneze. Băncile cîștigă la greu, pentru că orice ai face, ele își recuperează creditele acordate, dobînda este plătită de stat, deci cad în picioare. Lumea se îndatorează maxim, așa că dictatura financiară o să fie și mai oribilă în viitor. Vom vedea că unele industrii căzute acum vor fi vîndute iefin către cei care au bani și vin de departe, așa cum alte afaceri vor claca și nu se vor mai ridica niciodată. Lumea va fi din ce în ce mai derutată, mai ales aceia care vor vrea să lucreze și nu vor avea unde. Pentru că vor exista, chiar dacă nu vor fi promovați la TV și nu le vom ști durerea. Guvernul își permite să facă astfel de măgării, și asta pentru că se pare că nu are critici. Cățelul de pază al democrației a murit odată cu demnitatea României. Cu toate acestea însă, lumea îi va vota în continuare, fie că pe acești nenorociți scrie PNL sau PSD. Cei care se plîng acum nu merită sub nici o formă să fie compătimiți. Sistemul bancar merge implacabil mai departe, suge și îndatorează tot ce funcționează – persoane fizice sau juridice. De ce credeți că vor să elimine banii cash din circuit? Pentru că, dacă toți banii sînt la ei, voi nu veți mai mișca în front, nu veți avea ce face. În loc de ghișee veți avea un bancomat, în loc de oameni vor fi doar roboți. Și cînd știi că ai bani, dar sistemul cade, să vezi cum e să mori de foame și să nu ai unde să mergi să rezolvi. De curînd, am avut o experiență extrem de neplăcută cu cea mai dezumanizată bancă de pe piața românească, ING. Din cauza sistemului care a dat o eroare, nu am avut acces la banii din cont mai multe zile. Am vorbit cu roboți umani și mai puțini umani din call-center și în afară de întrebări stupide și răspunsuri idioate, nu am avut ce să rezolv. După mai multe zile, după ce am decis să închid contul și să solicit virarea banilor în altă bancă, am reușit să am acces la sumă. Stiți ce frustrant este să nu ai bani în buzunar, cardul să fie mort și, în loc de un om, la bancă să te întîmpine un aparat? Un robot? Nu vă doresc să aflați, dar mi-e teamă că ăsta e viitorul. Eliminarea banilor din sistem, a cashului, va transforma lumea într-o imensă închisoare. Nici măcar de justiție nu va mai fi nevoie, e suficient ca banca să îți blocheze cardul și ești terminat. Și nu doar că ți-l blochează, dar vor să știe ce faci, unde te deplasezi, ce mănînci zilnic. Practic, sistemul financiar dorește să acapareze totul. Și, chiar dacă acum mai vedem pe la bănci cîte o figură tristă sau plictisită, o să vedem cum vom strîmba din nas în fața unui bancomat defect. De ce vorbim despre acest viitor ipotetic, de ce încerc eu acum să vă expun un fapt din viața mea? Pentru că ce am pățit eu vor mai păți și alții, pentru că

ce fac băncile acum este un alt pas în vederea preluării totale a controlului. Politicienii nu contează, nu ei fac jocurile. Nu îi mai înjurați pe Orban, Ponta, Iohannis sau pe neajutorata aia de Dăncilă, ei sînt praf în ochii proștilor. Cei care conduc sînt cei care stăpînesc banii. Cei care au citit cartea sau au văzut filmul ,,Dune”, știți că cei care aveau controlul asupra mirodeniei erau, de fapt, stăpînii. Nu erau nici împăratul, și nici măcar acei semizei care pliau universul fără să se deplaseze. Așa e și acum – banul este centrul universului, așa numitul sistem financiar care controlează totul, inclusiv pe securiștii care muncesc din greu să ne mai sărăcească, să mai trădeze, să ne mai facă un pocinog social. Să privim puțin în urmă. Pînă în 2004, de bine, de rău, economia României începea să crească, după derapajul maxim de la finalul anilor ʼ90. Băsescu începuse să distrugă chioșcarii din București pentru a pregăti terenul supermarketurilor străine care ne-au inundat curînd după aceea. Plecînd de la Primărie, a urcat dealul Cotrocenilor, de unde a declarat România cel mai mare dușman al lui. Distrugerea capitalului românesc a început în mod accelerat atunci. Un prim pas a fost distrugerea micilor întreprinzători. Sistemul bancar a dat bani tuturor, apoi, din cauza crizei, totul s-a prăbușit. Multe IMM-uri au dispărut. Economia și-a revenit cu greu, dar cei care căzuseră au fost practic excluși din sistem. De ce? Simplu. Cînd o firmă cade, în momentul în care înregistrează întîrzieri la plata ratelor este introdusă automat într-o bază de date complexă, fie că vorbim de C.R.C., B.I.C., C.R.B. etc. În momentul în care acea firmă iese din pumnii crizei și solicită băncii capital de lucru, este refuzată pentru că figurează pe veci în acea bază de date. Sute de întreprinzători au dispărut la criza din 2008 - 2009, pentru că afacerile lor s-au dus de rîpă, iar băncile nu i-au iertat, cu toate că vina principală a crizei a fost chiar a băncilor. Îmi amintesc că în acea perioadă reprezentanții băncilor spuneau că BNR va șterge cazierele bancare ale celor afectați de criză. Evident, acest lucru nu s-a întîmplat. Primul pas în procesul de distrugere a capitalului românesc a fost făcut în 2003, și a continuat pînă la finalul deceniului, de fapt pînă 2012. Sistemul bancar străin, care era și este încă stăpîn pe meleagurile acestea, avea o problemă cu marii industriași români, care au depășit criza tocmai pentru că aveau în spate resurse puternice. Ei bine, cu ei lururile au stat altfel, fiind reduși la tăcere de lupta anticorupție. În aceste zile, firmele românești mari sînt puține la număr, cele care au mai rămas fiind de fapt extensii ale Serviciilor Secrete, societăți care asigură bani la bugetul SRI, SIE, DIPI, DIA etc. Practic, nu vorbim despre societăți românești, ci doar despre departamente protejate ale securiștilor. În prezent trăim o dramă la fel de mare. Poate mai mare. Piața a căzut, firmele au căzut. Imediat, băncile au început să îi pună pe români pe listele negre. Credeți că BNR, sau oricare alt organ financiar, va lua măsuri pentru a elimina bubele celor care acum au căzut? Nu! Dar cei care au căzut în picioare vor fi la fel de măreți, mult mai bogați și vor prelua tot ce a căzut și era benefic. Problema este că nu există în Parlamentul României un băiat care să inițieze un proiect de lege prin care toți cei care au fost afectați de criză să poată accesa credite pe mai departe, iar prezența lor în ,,pușcăriile” B.I.C., C.R.C., C.R.B. să fie eliminată. Doar așa acei oameni dinamici, care au avut curajul să fie întreprinzători în această țară nebună, pot reface, încet, încet, capitalul național. Băncile, majoritatea străine, nu sînt foarte interesate ca acest lucru să se întîmple, iar senatorul Zamfir nu are nici o idee că legile lui, menite a proteja niște oameni necăjiți, nu prea au succes. Lucrurile nu sînt deloc ok pentru români. Și asta nu pentru că trădarea celor care ne conduc nu ar fi evidentă, ci pentru că românii au renunțat să mai lupte pentru ei, pentru prezentul și viitorul lor. Asta este, de fapt, adevărata tragedie a României, nu coronavirusul, și nici vreo altă gripă. Marea noastră piedică este frica de a ieși din zona de confort, de a ieși de pe Facebook sau de pe alte rețele de socializare. Atunci cînd o vom face, vom constata că, de fapt, sîntem doar niște morți vii, pentru că trăitul în genunchi nu este nici pe departe ceva onorabil pentru nimeni.

Vineri, 15 mai 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

România, ultimul bastion al globalismului în Europa

Nu trebuie să fii mare academician sau vreun profet ca să vezi că, în Europa, majoritatea națiunilor au făcut un pas înapoi cînd a venit vorba de globalismul sălbatic, și încet, încet, se uită spre interior, spre națiune, spre suvernitatea proprie. Lăsînd la o parte Germania și Franța – cele mai naționaliste și suverane țări europene – vedem că și alte țări au realizat că globalismul nu este chiar atît de sănătos și de benefic precum le era prezentat. Țările care contează cu adevărat, cele care au economii puternice, sînt, de fapt, cele care au îmbrățișat naționalismul și au ales o cale semi-globalistă, dar cu un suveranism bine conturat. Ungaria și Polonia – ca să vorbim de state foste socialiste – fac deja de mult timp diferența dintre verticalitate și slugărnicie, așa că le-a fost simplu să aleagă prima variantă. Cehia și Slovacia, precum și țări din fosta Iugoslavie, sînt, de asemenea, pe un drum al suveranității, chiar dacă vedem că, în Muntenegru și parțial în Cehia, influența americană se vede încă destul de puternic. Chiar și în Ucraina observăm o rezistență a politicienilor împotriva globalismului agresiv al FMI și, chiar dacă știm că nu va rezista presiunilor, Ucraina dă dovadă că începe să vadă dezastrul care urmează predării necondiționate globaliștilor. Lupta este acerbă, și, cel mai interesant, țările care o duc cel mai bine din punct de vedere economic și nu numai sînt tocmai acelea care au dezvoltat naționalismul la umbra globalismului. Se spune că Franța și Germania conduc Europa. Așa și este. Au un PIB foarte bun. De ce? Pentru că îl formează cu banii pe care îi extrag din țări precum România, Bulgaria, Ucraina, Grecia etc. Credeți că în Franța PIB-ul se realizează ca la noi, pe sistemul ,,haideți să vedem ce taxe le mai punem proștilor”? Nu, se analizează mai întîi valoarea sumelor aduse în țară

de companiile care produc afară, gen Peugeot, Renault etc. Abia apoi se ia în considerare o eventuală aplicare a unor noi taxe populației. În Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Polonia sau SUA e la fel. Voi știți, dragi români, cîte firme poloneze fac bani la noi, în România, și repartizează profitul în țara lor? Multe. În schimb, cîte firme românești merg afară și produc bani pe care îi aduc în țară? Eu zic că nu le putem număra nici măcar pe degetele de la o mînă. Asta e treaba cu globalismul. E bun dacă aduci bani în țară, dar e păgubos pentru cei care nu produc, pentru coloniile precum România. Naționalismul francez, german sau polonez este bine cunoscut. Cel rusesc sau sîrbesc, la fel. Croații, italienii și spaniolii sînt la fel de antiglobaliști. Noi, românii, nu sîntem pentru că naționalismul ar afecta afacerile multinaționalelor care extrag capital financiar de la noi. De aceea oameni precum agenții de influență de prin USR, PNL și chiar PSD nu vor să își strice afacerile, așa că luptă pe viață și pe moarte pentru ca patriotismul să nu existe în România. Credeți că Vadim a murit prematur și sărac, degeaba? A fost lovit cu toată puterea, iar poporul i-a dat lovitura de grație cu indiferența de care a dat dovadă. Pentru că poporul este needucat, nu înțelege că Germania și Franța sînt atît de bogate pentru că au conductele bine înfipte în finanțele României și extrag tot ce se poate de aici. Cît de greu să fie pentru acest popor să înțeleagă asta? Credeți că Ciolacu, Orban, Iohannis și chiar Andrei Caramitru resping naționalismul fără motiv? Nu, ei lovesc în naționalism pentru că dacă sistemul lor corupt și putred cade, ei vor ajunge la închisoare sau vor muri de foame. Nu e greu de înțeles, dar este greu de digerat, se pare. Voi, ăștia cărora nu vă priește naționalismul

și strîmbați din nas, dacă nu vă îmbogățiți de pe urma acestui sistem, ori sînteți proști, ori legume. La nivel european, România este ultimul bastion solid al globalismului. De ce? Pentru că, spre deosebire de alte țări, aici nu mai există nimic românesc, nimic care să reacționeze la distrugerea generalizată a statului român. Nu există! Tot ce a existat a fost distrus de sistemul pe care îl vedeți, și îngropat de poporul fericit. Noi nu mai avem nimic românesc în noi. Ne batem joc de noi, de valorile noastre, de originile noastre. Pentru ce? Pentru că lipsa educației a făcut ca cei care vin din urmă să nu aibă nici cea mai mică idee unde se află pe hartă sau în timp. Chiar dacă și-au depozitat creierul pe google, memoria românilor nu este nici pe departe atît de mare încît să înțeleagă că vine o vreme în care o să îți dorești să ai o casă, un loc unde să revii, și pe care nu o să îl mai găsești. O să vină o vreme cînd, bătrîni fiind, românii vor vedea că, din cauza prostiei lor inimaginabile, au distrus viitorul copiilor lor. Acum, acești indivizi ale căror rezonanțe naziste se observă în limbaj și în gesturi, sînt încă tineri, frumoși și oarecum liberi. Vor veni și vremuri mai grele pentru ei și vor preda ștafeta. Ce este, însă, cu adevărat trist, este că acest sistem nenorocit își găsește mereu alți tineri frumoși și liberi care să îl predea mai departe altei generații, astfel încît și copiii celor care ne distrug acum națiunea să trăiască la fel de bine. Care este soluția pentru a evita asta? Să renaști tu, ca națiune! Să vezi că globalismul e bun cînd mergi tu peste alții, nu cînd vin alții peste tine. Să te trezești tu, române, și să schimbi ceva în viața ta. Pentru că altfel, tu, cel care ești acum tînăr, frumos și liber, o să fii ținut prizonier în propria frică și neputință de către acei tineri frumoși și liberi, care vin în urma ta, mult mai proști și inconștienți ca tine. Trump a spus că viitorul este al națiunilor. Și are dreptate! Tano

Analfabetism marca Mandachi

de cercetare istorică oferă ca țară de origine ori SUA, ori Marea Britanie. Informația decisivă despre originea exactă a pandemiei din 1918 nu există pentru că nu a fost identificat niciodată pacientul 0. Ultimile cercetări medicale (2008-2018), prin analiza țesuturilor textile găsite în gropile comune ale victimelor pandemiei din Europa și SUA, au coincis în a descrie doar ca sigur loc de diseminare statul american Kansas, unde se aflau marile tabere de antrenament pentru soldații americani care erau trimiși pe frontul european. Deși rapoartele medicale americane au făcut cunoscută președintelui Woodrow Wilson apariția epidemiei, acesta a decis să își trimită soldații în Europa, practic devenind principalii agenți de transmisie ai virusului printre populațiile bătrînului continent. Pentru ca răzbunarea istoriei să fie și ironică, la întoarcerea acelorași soldați, după încheierea războiului, SUA a cunoscut efectele epidemiei de H1N1, continentul american fiind devastat de bola propriilor soldați. Se estimează că virusul a decimat 50 de milioane de oameni. A fost denumit Gripa Spaniolă pentru că presa din Spania, țară neutră la acea vreme, era mult mai liberă în a publica informații despre situație. După cum nu știți, căci cărți nu prea v-au trecut prin mînă, cenzura presei din democrata Americă sau impresionanta Anglie era la fel de dură ca în orice dictatură europeană modernă. Ca atare, pentru aproape un an de zile, nici în SUA, nici în UK, presa nu a fost lăsată să scrie despre simptome sau despre dezastrul medical provocat de pandemie. De la relatările din presa spaniolă s-a dat denumirea de Gripă Spaniolă. Nu are nici o legătură cu Spania sau locul de origine a pandemiei. Pentru moment, nu ar fi important ce știe sau ce nu știe Mandachi. Inexistența lui educațională era de mult dovedită. Dar logica oferită de către puseul său de gîndire tip ,,kilometru de asfalt” prezintă o altă fractură, masivă și extrem de periculoasă. Incultura nu ucide și nu face pe nimeni să sufere. Ar fi fost extrem de eficient, dar natura i-a salvat pe cei lipsiți de elementarele litere ale alfabetului să urle de durere. Însă, rasismul bigot și superioritatea semidoctă a sicofantului de cartier sînt elemente violente ale unei culturi de proastă calitate care trebuie imediat cenzurată de către oamenii civilizați. Amintesc oricui dorește să fie homo sapiens

că, în conformitate cu doxologia civilizației umane (de la Sumer pînă la Uniunea Europeană), a identifica locul de origine al unei molime (pandemii) este expresia celui mai primitiv și imbecil rasism posibil. De aceea Organizația Mondială a Sănătății a și dat denumirea științifică pandemiei și nu a locului de origine, pentru a nu crea tensiuni între națiuni sau rase. Că Mandachi are o problemă cu China, nu este problema mea. Ironiile sale ieftine despre produsele chinezești dovedesc doar nivelulul său scăzut intelectual. Dar să identifici responsabilitatea, implicînd vina unei întregi națiuni, pentru un dezastru medical, fie el și accident (dacă se va dovedi științific), este o mare problemă. Exact așa au făcut și naziștii sau comuniștii. În mintea triunghiulară a naziștilor, dezastrul economic al Germaniei de după primul război mondial a fost creat de către evrei și rasele inferioare. Au urmat Holocaustul, crimele rasiale, genocidul și imensul rezervor de ură pură, ariană la adresa lumii, provocate de către Hitler și ai lui. Toate coordonate și aplicate în baza inculturii patente a lumii hitleriene. Pentru comuniștii kilometrului de asfalt, declanșarea războiului cu dușmanul de clasă a dus la crimele în masă și la genocid după genocid. Mecanismul pe care Mandachi îl folosește în a identifica dușmanul drept cauză a tuturor relelor prin denumirea de „virus chinez”, este identic cu cel nazist sau comunist. Ca atare, semidoctul carierist în asfalt poate să își aleagă singur nemernicia criminală pe care dorește să o promoveze. Dar niciodată să nu se mai recomande ca fiind reprezentant al noii generații civilizate. Căci nu este nici la un kilometru distanță de Europa pe care o dorim construită. Este doar la un kilometreu apropiere de nazism sau comunism, unite prin lipsa totală de educație. Prin incultură, el dovedește că a fi haștagist de frunte nu necesită morală. Pentru a fi rasist, tot el demonstrează că nu necesită nici măcar a fi om. Jocul acestui individ s-a încheiat. Hidosul său primitivism cultural, ideologic și cultural s-a reliefat, ca un basorelief. De pe lună se vede aroganța rasială, aroganța mîrșavă a incultului, micimea morală a falsului. Mandachi dragă, treci întîi pe la școală. Ca să înveți cum să nu fi rasist sau simplu sicofant al semnelor analfabete de pe media socială. H.D. Hartmann

Adevărul este că, pentru a face un kilometru fals de autostradă, nu îți trebuie prea multă școală. Pentru a conduce două baruri și un restaurant nu prea sînt necesare cultura, educația, munca pe brînci la școală, măcar o carte (mică de tot) citită între doi mici și o fleică pusă pe cărbuni. Îți trebuie doar un fler negustoresc, tipic anilor ʼ90 și mult tupeu. Mandachi ăsta se dă acum și mare influencer pe nu știu ce platforme de media electronică. Tot aud cum dînsul dă lecții celor care sînt impresionați de „succesurile” capitalismului moldovean asupra informației exacte și, în special, asupra adevărului. Nu că aș cere ceva de la Mandachi, deși amintirile încă vii ale marelui Jorj de la „Șapte scaune” din Bucuresti, unde Maria Tănase cînta, parcă ne arată diferența imensă de calitate dintre cei doi. Nimic grav, dacă individul nu ar fi făcut greșeli elementare, multe, într-o ultimă postare ce se vrea deșteaptă, dar exprimă lenea intelectuală puturoasă. Record chiar și pentru un kilometru de inteligență artificială, căci de cea naturală nu poate fi vorba. Prima la mînă, dom’le Mandachi: Gripa Spaniolă nu a pornit din Spania. Incultura bate cu parul, dar propaganda mincinoasă, chiar și în timp de Covid-19, sau cum este denumit oficial virusul SARS Cov-2 (ca să rectificăm cu fermitatea necesară punerii la punct a sicofanților de cartier), trebuie să vă trimită la colțul repetenților în materie de Google. Nimeni nu vă mai poate trimite la bibliotecă, în fond un kilometru de rafturi de cărți armonios îmbinate de dumneavoastră nu aduceau atîta publicitate mincinoasă cît aduce un kilometru de asfalt grăbit materializat prin haștaguri de trei lei, dar la Goagăl trebuia să apelați. Sper că știți că se apasă doar pe niște butoane, nu este nevoie să înghițiți praful cărților. Dacă nu știți, stăpînii de la haștag propagandă vă pot explica. Vă atenționez că virusul Gripei Spaniole nu a apărut în Spania, așa cum mincinos susțineți într-o logică de clasici hastagiști, fără de școală, plătiți la semnul postat. Virusul H1N1 Influenza A a izbucnit în anii 1917-1918, mai precis în iarna dintre acei ani. Marile laboratoare

Vineri, 15 mai 2020

Sub ochii noștri se petrece cel mai mare scandal – prin comparație, Watergate e o joacă!

La finele săptămînii trecute, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite a renunţat la acuzații și la inculparea generalului Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Donald Trump. Cu această ocazie se dovedește – cel puțin pentru opinia publică – falsul campaniei împotriva lui Trump privind implicarea rusă în alegerea sa. Dar nu asta este partea cea mai importantă. Deep State-ul american este dat în vileag – în sensul că a reieșit cum Michael Flynn a fost supus unor presiuni de către oameni ai Serviciilor americane (FBI) pentru a da un răspuns prin care să recunoască o legătură cu un ambasador rus. În urma acestor presiuni, în decembrie 2017, generalul Flynn a pledat „vinovat“ de declarații false în fața agenților FBI, ulterior dînduși demisia din aparatul președintelui.

Acțiunea FBI de compromitere a consilierului lui Trump Acum, situația s-a schimbat, s-au descoperit docu mente FBI care arată jocul murdar al Serviciului american, iar generalul Flynn a revenit asupra declarației de „vinovat“, negînd-o și făcînd o afirmație uluitoare: a acceptat să pledeze „vinovat“ pentru că procurorii l-au amenințat că îi vor pune sub învinuire fiul! În acest sens, Brandon Van Grack, procurorul șef de caz în dosarul generalului, a transmis apărării o notă de mînă a șefului departamentului de contrainformații al FBI, Bill Priestap, din care rezultă că scopul audierii generalului – la acea vreme consilierul președintelui Trump – era să îl determină să mintă așa cum doreau ei, pentru a fi pus sub acuzare și pentru a fi concediat. Bill Priestap a scris nota după o întîlnire cu fostul director al FBI, James Comey, şi cu fostul director adjunct Andrew McCabe, De menționat că această notă, datată 24 ianuarie 2017, este scrisă la trei săptămîni după ce FBI respinsese memorandumul prin care se recomanda închiderea anchetei care viza legătura lui Flynn cu Rusia. Din datele de pînă acum reiese că în acțiunea FBI de compromitere a consilierului lui Trump au fost implicați directorul FBI James Comey și alte figuri din conducerea Biroului. Ce înseamnă asta? În primul rînd că FBI a făcut poliție politică și a încercat o acțiune de compromitere la Casa Albă. În al doilea rînd, că acțiunea avea ca finalitate compromiterea președintelui Donald Trump. În al treilea rînd, poate și cel mai important – dezvăluirea acțiunilor subversive ale Deep State-ului

american și a legăturilor sale cu zona Democrată. Faptul este recunoscut chiar de președintele Trump. „Flynn este nevinovat, acum pentru mine el este un și mai mare luptător! A fost urmărit de Administraţia Obama şi a fost vizat cu scopul de a fi doborît preşedintele. Sper că mulţi vor plăti din greu, pentru că sînt gunoaie umane… asta e trădare“ – a declarat Donald Trump. De remarcat atît caracterul lui Trump, care nu s-a dezis de Flynn, dar și corectitudinea procurorului de caz și a echipei sale.

Presa „Quality“ din SUA – „Sînt niște hoți, ar trebui obligați să dea Pulitzer-ul înapoi!“ În România, cazul a fost urmărit îndeaproape de jurnalista Sorina Matei, care a făcut un remarcabil serial de analize – pentru care, probabil, și-a pierdut și emisiunea de la B1TV. „A 5-a ţintă a JUSTIŢIEI FAKE din SUA se pare că era chiar Donald Trump ca preşedinte în exerciţiu“, a scris Sorina Matei. De aceea în memoriul apărut recent a rămas singura ţintă clasificată şi probabil aşa va rămîne forever. Cretinii, adică Justiţia, rule of law Librescu, chiar voiau să dea o lovitură de stat prin procurori şi FBI. Azi s-au prăbuşit toţi. Apropo de „rule of law Librescu“ – oare cum comentează Adrian Zuckerman (Ambasada SUA e pe Strada Liviu Librescu) ceea ce s-a întîmplat, retragerea DoJ, scandalul FBI, poliția politică? Sau implicarea unor mari publicații – considerate exemple de jurnalism „Quality“? Ah, da, presa americană de top a participat la compromiterea generalului Flynn – cu ținta finală președintele Trump? Ba chiar s-au dat și premii. Din nou, citez din Sorina Matei: „Deci voi realizați că în 2018 s-a dat Premiul Pulitzer pe National Reporting pentru ambele staffuri NYTimes și WaPo pe subiectul Flynn Russia și acum s-au declasificat comunicările Pentagonului și s-a dovedit că NYTimes și WaPo au scris la comandă copy paste de pe mailuri de la Pentagon fakeuri despre Flynn?“. Și, da, Donald Trump a spus într-o declarație dată tot la sfîrșitul săptămînii trrecute: „Acești redactori… sînt niște hoți! Ar trebui obligați să dea înapoi premiile Pulitzer“. Sorina Matei comentează: „Și ăia de la NY Times și WaPo mai au puțin și sînt investigați. Ca și CNN“. „Că și cu ei s-a lucrat pe fake. Io am urmărit multe subiecte

COVID-19: Ce facem după 15 mai? (1) După ce autorităţile au anunţat o relaxare a restricţiilor, așteptăm ziua de 15 mai cu sufletul la gură, poate chiar cu planuri de a recupera ultimele crîmpeie ale unei primăveri confiscate. Totuși, pandemia nu se încheie la 15 mai și avem nevoie, fiecare dintre noi, să știm care sînt beneficiile și riscurile care vin la pachet cu relaxarea. Dincolo de dorinţa firească de reîntoarcere la muncă a celor pe care izolarea i-a strîmtorat financiar, este limpede că mulţi au obosit să se răsucească în năvodul restricţiilor, așa că se pregătesc deja, cel puţin declarativ, să-și reia viaţa de dinainte: vizite, plimbări în parcuri, ieșiri în mall și la terase, incursiuni în frizerii și saloane de frumuseţe, planificarea vacanţelor și ieșiri în weekend, dacă noile reguli o vor permite. Argumentele pentru reîntoarcerea în pas vioi la normalitate vin din registre diferite, de la nevoia relansării urgente a economiei și suspectarea autorităţilor că exagerează pericolul reprezentat de COVID-19, la credinţa că oricum trăim înconjuraţi de virusuri și de multe alte pericole și că trebuie să învăţăm cum să ne strecurăm printre ele. Alţii susţin că ar trebui

să respectăm, în mare, aceleași reguli care ne sînt impuse acum, pentru că pandemia nu-și modifică evoluţia doar pentru că anulăm starea de urgenţă. Mai e puţin pînă la 15 mai, dar cei din a doua categorie se plîng că oamenii deja s-au relaxat de la primele știri despre îndulcirea restricţiilor: șoselele sînt din nou aglomerate, spaţiile pieţelor și magazinelor sînt înţesate de oameni, mulţi nu poartă mască, iar distanţa dintre persoane nu mai este respectată. Organzaţia Mondială a Sănătăţii a avertizat, în prima parte a lunii aprilie, că ridicarea prematură a restricţiilor ar putea duce la reizbucnirea pandemiei. Cînd este, însă, prea devreme pentru toată lumea și pentru fiecare ţară în parte?

Navigînd în ape nesigure (1) Ceea ce putem spune cu certitudine despre COVID-19 și efectele sale este că acest subiect e învăluit încă în prea multă incertitudine – aceasta este concluzia unei analize stufoase semnate de jurnalistul Ed Yong pentru The Atlantic. Identitatea agentului patogen este una dintre puţinele certitudini ale oamenilor de știinţă, scrie Yong, trecînd în revistă întrebările la care nu există răspunsuri

la viața mea. Dar în fața a așa ceva, la ce kkat kkat kkat kkat este în cazul ăsta pfffff, măi, nene, Watergate sau Pentagon Papers sînt firimituri, nimicuri“, scrie jurnalista pe Facebook, dar interesant e de urmărit blogul său „Presa curată“. Acum însă, mai apar două probleme: una majoră – legată de China – și alta minoră, comparativ – legată de Kövesi și rețeaua Sörös, via Democrații americani.

Nu e exagerat: scandalul de la Washington cutremură lumea! Inclusiv România Pe scurt, scandalul laboratorului din Wuhan nu e întîmplător – în sensul că nu degeaba face Trump atîta circ, aparent inutil. Pentru că, dacă scandalul va prinde suficient de mulți americani, se poate trece la faza 2: finanțarea cercetărilor la Wuhan de către SUA, mai precis în perioada administrației Obama – Joe Biden. Și, de ce nu, a legăturilor dintre administrația Obama și China comunistă. A doua „problemă“, Kövesi și rețeaua Sörös, tot pe scurt acum: a fost vizitată în 2011 de Robert Mueller, pe atunci șef al FBI, cel care a condus ancheta Trump – Rusia, și în 2015 de James Comey, tot șeful FBI, instalat în funcție în 2013, cînd și „Zeița“ venea la DNA. Amîndoi s-au întîlnit și cu Florian Coldea – Mueller se întîlnise încă din 2006, la București. Întîmplător sau nu, de atunci începe epoca interceptărilor masive, a dosarelor bazate pe interceptări – iar din 2009 încep celebrele „protocoale“. În 2009 la Washington se instalează Democratul Obama. Am scris despre legătura între CEDO și Sörös, despre influența dovedită a rețelei miliardarului – analiză bazată pe un Raport european și chiar pe sentința în cazul Kövesi contra România. Tot Sörös este cel care îi susține pe Democrații americani – iar relația lui cu globalismul chinez este firească. Acum, Administrația Trump are cîteva cărți mari de jucat – și le joacă bine, se pare. E un joc pe care dacă îl pierde, Donald Trump e terminat. Dacă îl cîștigă – Deep State își va linge rănile. Ca și o rețea mondială, cu Sörös și alții. Cam atît deocamdată, cazul e complicat și de o importanță formidabilă. Și da, SUA are poate cel mai mare scandal din istorie – iar Donald Trump joacă o carte care cutremură lumea. Watergate a fost un scandal intern – cel de acum pare mondial. Iar pentru cei care au citit analiza mea despre explicațiile „pandemiei“ devine clar că aceste scandal o confirmă! Implicarea democraților, a lui Sörös în tentativa de a-l compromite și doborî pe Trump este din aceeași schemă: a multor, multor trilioane de dolari. DRAGOȘ DUMITRIU clare sau definitive: „De ce unii oameni se îmbolnăvesc, dar alţii, nu? Modelele experţilor sînt prea optimiste sau prea pesimiste? Cît de contagios și de letal este, întradevăr, virusul? Cîte persoane au fost infectate, de fapt? De ce nu avem răspuns la atît de multe întrebări?”. Cu atît de multe necunoscute, durata menţinerii restricţiilor este, la rîndul ei, o necunoscută. De fapt, un întreg hăţiș de factori sociali, epidemiologici și epistemologici fac din această pandemie o problemă copleșitoare, scrie Yong, analizînd în detaliu fiecare dintre acești factori. De la începutul pandemiei, au fost publicate peste 7.500 de studii despre COVID-19, dar, în ciuda acestui număr impresionant, „nu am asistat la răsturnări complete de situaţie”, afirmă Carl Bergstrom, epidemiolog de la Universitatea din Washington. O excepţie a constituit-o informaţia că persoanele infectate sînt contagioase și înainte de a prezenta simptome, care, de altfel, a fost verificată prin alte studii după ce a fost anunţată de un studiu german publicat la începutul lunii februarie. Presa preia însă studii care n-au fost încă validate și de alţi cercetători și face din concluziile lor titluri de primă pagină care iluzionează și entuziasmează populaţia. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

Vineri, 15 mai 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Plante din grdin 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Legume bogate în amidon – Vasile Voiculescu; 2) Insulă italiană din Marea Mediterană – Legume... colorate; 3) Alba, auto – A face legătura – File; 4) Legumă cu foi verzi, aromate; 5) Cunună! – Brînză dulce; 6) Întins, mare – În sală!; 7) Legumă a cărei rădăcină este asemănătoare cu cea a părunjelului; 8) Eugen Lovinescu – Subsemnatul – A picat din rai!; 9) Flecăreală; 10) Lac de munte – Luată la luptă; 11) Popeye Marinarul era un mare consumator al acestei plante – Văzduh. VERTICAL: 1) O tai și plîngi! – Deasupra – Ciolan; 2) Județ în Ardeal – Vechiul dans de salon; 3) Curbat la mijloc! – Slab la față – Bună de legat; 4) Mascul în cireadă – Cană mare de pămînt; 5) Căsătorii – A duce cu sine; 6) Reduce viteza – Nu-i a bună; 7) Pion central! – A reduce la zero; 8) Roșie, pusă la murături – Epocă; 9) Instrument muzical cu coarde – Cer gol! – Mereu în frunte!; 10) Podgorii – Sulf și iod – Zburător de legendă. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,ÎNGERI” 1) EROTICA – FAM; 2) MIFUNE – ALA; 3) IB – DALI – ON; 4) – NERO – TORRE; 5) ERORI – A – IT; 6) SAM – BANUS; 7) C – AMORAS – O; 8) URNIRE – PAN; 9) ACT – NIEVO; 10) NIELSEN – ER.

O istorie a farselor (146) Falsul Mesia (2) Cum Dumnezeu abandonase vechea biserică pentru cea nouă, aşa şi Berg a ales să renunţe la fosta sa soţie, Sarah, pentru o nouă femeie în viaţa lui. Acceptarea acestei infatuări crase de către adepţii lui a condus la ideea accentuată (justificată drept dragostea revoluţionară creştină) a sexului în grup. Denunţînd America drept „Marea Desfrînată”, David Berg şi-a condus discipolii la Washington şi în alte oraşe unde, acoperiţi de o manta roşie din pînză de sac, au jelit moartea Americii-uitate-de-Dumnezeu. Adoptînd denumirea dată de un reporter, „Copiii Domnului”, ei au început să-1 numească pe Berg „Moise” şi, în februarie 1970, s-au stabilit la ferma Soul Clinic („Clinica sufletului”) a lui Fred Jordan, din Thurber, Texas. Între timp, părinţii supăraţi că şi-au pierdut copiii în favoarea acestui cult au format asociaţia FREECOG (Comitetul Părinţilor pentru Eliberarea Fiilor şi Fiicelor Noastre de Copiii Domnului). Acuzînd societatea religioasă de a fi spălat creierul copiilor lor cu ajutorul drogurilor şi al hipnozei, ei au început să-i răpească

pe membrii grupului (adică proprii lor copii) şi să-i „deprogrameze”. Foştii membrii ai cultului au fost de acord, în cele din urmă, să depună mărturii şi au făcut publice evenimentele zguduitoare prin care au trecut: un stil de viaţă promiscuu, orgii sexuale şi subjugarea femeilor. Cultul s-a desfiinţat după ce Jordan i-a dat afară din clinica sa pe toţi „Copiii Domnului”, iar Berg a fugit din America, deşi nu înainte de a-şi stabili o a doua corporaţie (Tineretul pentru Adevăr, Inc.) prin care să primească capitalul financiar strîns de-a lungul timpului. Asta, în condițiile în care, din cauza proastei imagini create, fusese anulat statutul organizaţiei sale, ce beneficia de scutire de la plata impozitelor. Din ce în ce mai retras, comunicînd cu adepţii săi (acum mult mai puternici, peste o mie), din locaţii europene secrete, prin intermediul „scrisorilor Mo”, megalomania lui Berg s-a intensificat. Avertismentele sale împotriva pericolelor prezentate de cometa Kohoutek, ce continua să se apropie de Pămînt (la a cărei trecere, în 1973, s-a declanşat doar o blîndă explozie), i-au convins pe adepţi să i se alăture în Europa, unde ideile lor au fost progresiv modelate de către aşa-zisele profeţii primite de Berg de la spirite dematerializate, mai mult sau mai puţin de natură creştină. Pretinzînd

că îndeplineşte anumite preziceri biblice şi că are autoritatea de a-i învăţa pe oameni noul adevăr, într-o Scrisoare Mo de la începutul anului 1974, Berg le-a ordonat femeilor din cultul său să-şi folosească aspectul sexy într-o „vînătoare de flirturi” („Tîrfe pentru Isus”) pentru a atrage noi membri. După îndoctrinarea lor iniţială ca „puicuţe”, aceste recrute au devenit „fraţi” şi „surori”. Cu aproape 10.000 de membri în Europa şi America Latină, pedofilia, incestul şi chiar violul au fost încurajate (după cum au trăit pe pielea lor soţia, Sarah, şi apoi fiica lui Berg, Deborah Davis) - excesele s-au mai domolit doar după ce, în interiorul cultului, s-au extins bolile, iar mai tîrziu, după apariţia SIDA, în comunităţile mai largi; de asemenea, şi după sinuciderile în masă cu cianură din anul 1978, care au avut loc în Guyana în rîndul a 900 de membri ai „Templului Poporului”, adepţii lui Jim Jones. Renumind cultul „Familia dragostei”, Berg (un exemplu ideal de fals Mesia care i-a corupt pe alţii pentru a-şi justifica propriile pofte trupeşti) a continuat să-şi conducă imperiul destrămat dintr-o casă cumpărată într-o suburbie a Londrei, deşi nu s-au mai auzit multe despre el şi adepţii săi, răspîndiţi acum care încotro. (va urma) STUART GORDON

Vineri, 15 mai 2020

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Închisoare, fii binecuvîntată! (2) (urmare din pag. 1) Tot astfel, am răspuns cu promptitudine la cele două invitaţii lansate de dl. Emil Constantinescu, de a avea dialoguri la Palatul Cotroceni, precum şi la invitaţia de a participa la ceremonia de învestitură a Guvernului Ciorbea. Au fost lunile noastre de miere, decembrie şi ianuarie, cînd am considerat necesar să lăsăm noua Putere să se exprime. Numai că dezamăgirea avea să se instaleze foarte rapid. Şi nu atît în ceea ce mă priveşte, fiindcă eu îmi ştiu limitele şi nu mă consider specialist în toate problemele – dezamăgirea s-a produs la nivelul omului de rînd, din ce în ce mai vertiginos şi mai violent. Ce putea face un şef de partid din Opoziţie, care mai e şi ziarist de profesie, şi sociolog, şi senator, ce reprezintă interesele a 72.000 de cetăţeni ai Capitalei? Aş fi putut să tac? Aş fi putut să asist pasiv la explozia inimaginabilă a preţurilor, la lipsa oricărei măsuri de protecţie socială, la ruinarea deliberată a economiei, la întoarcerea pe dos a întregului program electoral al C.D.R., care una a promis în campanie şi alta începea să transpună în viaţă? Domnilor, iertaţimă, dar pe noi, patrioţii din Opoziţie, nu ne-aţi cîştigat la Robingo şi nu vă sîntem datori cu nimic! Peroraţi tot timpul pe tema democraţiei, pluripartidismului, societăţii civile şi libertăţilor cetăţeneşti – dar practica vă omoară, fiindcă, poate că nu v-aţi observat pînă acum, vreţi să înăbuşiţi în faşă orice critică, fie că vine de la adversarii politici, fie că e rodul spiritului de dreptate al propriilor dvs. parlamentari. Să vă amintesc eu cum nişte centre gregare ale unei Puteri totalitare i-au tras la răspundere, uneori chiar în văzul Naţiunii, pe senatori ca Radu Vasile, Emil Tocaci, Comeliu Turianu, sau pe deputaţi ca Paula Ivănescu, Pop Iftene şi alţii? De unde aspiraţia asta către partidul unic? Vrea actuala Putere să joace, concomitent, şi rolul Opoziţiei? Nimic mai simplu – ne retragem noi din Parlament şi rămîneţi singuri în arenă, dar atunci va trebui să înfiinţaţi, în fiecare oraş al Ţării, consulate ale Ungariei, Zairului şi Bielorusiei. „Nu spune nimic, dacă nu poţi face nimic!” – scria Napoleon Bonaparte. Or, dvs. aţi promis marea cu sarea şi, deocamdată, n-aţi realizat absolut nimic. Ba chiar se poate spune că singura perioadă în care Guvernul Ciorbea a muncit cu adevărat o reprezintă cele 3 săptămîni în care s-a dat o bătălie fanariotă pentru împărţirea dregătoriiior, denumită în popor „tranşarea ciolanului”. Normal că un om ca mine devine, în asemenea circumstanţe, extrem de incomod. Pe cei care au îndrăznit să formuleze unele obiecţii, i-aţi redus la tăcere, în frunte cu Ion Cristoiu. Pe alţii i-aţi înspăimîntat sau i-aţi cointeresat. Cine v-a învăţat să faceţi politică într-o asemenea manieră abuzivă, nu ştiu, dar ştiu că staţi pe un vulcan în clocot şi nu vă daţi seama. În cazul meu, neputînd desfiinţa publicaţia – fiindcă aşa ceva nu permite Constituţia –, vreţi să desfiinţaţi publicistul. Dar şi aici vă pretaţi la o scamatorie, fiindcă vă împiedicaţi de Constituţie, care îmi dă dreptul la imunitate parlamentară. Au existat precedente ilustre în Istorie. Cel mai interesant este acela relatat de marele jurist român Constantin Dissescu, în lucrarea „Dreptul Constituţional”, publicată în anul 1915, citez: „Prin Decretul din 7 noiembrie 1789, Adunarea Naţională a Franţei declarase incompatibilă calitatea de deputat cu aceea de ziarist” – am încheiat citatul. De ce? Pentru a-l împiedica să mai activeze pe Jean Paul-Marat, deputatul iacobin care, în ziarul său „Amicul Poporului”,

critica virulent politica duplicitară şi capitulardă a girondinilor. Maestrul Dissescu a găsit o rezolvare logică şi la acest caz, citez: „Dar nu numai că cele două calităţi sînt perfectamente compatibile – ziarist şi parlamentar – însă sînt strîns legate şi măresc puternic forţa controlatoare a deputatului. Incompatibilitatea aceasta extraordinară, care, de altminterea, a fost de scurtă durată, era îndreptată contra lui Marat, care se afla în minoritate şi ataca în ziarul său, cu multă violenţă, pe adversarii săi politici”. Ştiu ce gîndesc unii dintre dvs., mai ales că preşedintele Comisiei Juridice, dl. Răzvan Dobrescu, a făcut o exhibiţie publică în văzul şi în auzul a milioane de telespectatori: „Revista dvs. este o ruşine pentru Poporul Român şi aruncă lături în capul milioanelor de oameni!” – a strigat, în mai multe rînduri, senatorul amintit, pierzînduşi, evident, cumpătul. D-le senator, dacă nu vă place „România Mare”, de ce-o citiţi, cine oare vă forţează? Iar dacă n-o citiţi, de unde ştiţi că-i o ruşine şi că varsă lături? Dar, chiar aşa: vi se pare că e în folosul imaginii unui partid creştin, cum ziceţi că e P.N.Ţ.C.D.-ul, să folosească expresia asta pe Postul Naţional de Televiziune? În treacăt fie spus, şi cu ţărănismul, liberalismul şi monarhismul ăsta e o problemă de caracter. Nu mă refer la cei care au făcut închisoare pentru convingerile lor şi pentru care mărturisesc că am căpătat, cu timpul, tot respectul. De ce spun că l-am căpătat cu timpul? Pentru că, pe măsură ce mi-a dăruit bunul Dumnezeu 2 copii, în anii din urmă, mi-am dat seama că dacă eu nu pot trăi departe de ei nici măcar o săptămînă, atunci cumplită trebuie să fi fost tragedia acelora care au fost rupţi de copiii lor, de soţiile şi părinţii lor, nu pentru o săptămînă, ci pentru 15, 16 şi chiar 17 ani. Într-una din cărţile sale, Alexandr Soljeniţîn exclamă: „Închisoare, fii binecuvîntată!”. Şi n-a stat după gratii decît 7 ani, iar strigătul lui nu poate fi înţeles decît prin vitraliul unui aforism splendid, al predicatorului român Richard Wurmbrandt, care a spus că „Într-un regim de teroare, singurul loc onorabil e puşcăria!”. Eu mă refer la ţărăniştii, liberalii şi monarhiştii de ultimă oră, de tipul lui Vartan Arachelian, sau Mihai Creangă, sau Petre Mihai Băcanu, sau Delia Budeanu, sau Petru Ignat. Măi, oameni buni, de ce n-aţi dat, înainte de 1989, nici un semn că v-ar preocupa mişcarea ţărănistă, sau mişcarea liberală, sau dinastia de Hohenzollern? Am aici, stimaţi colegi, cele 4 almanahuri ale revistei „Săptămîna”, pe anii 1986, 1987, 1988 şi 1989. În fiecare dintre ele puteţi citi cîte un amplu studiu istoric de-al meu, în care am adus elogii binemeritate lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Carol I şi Ferdinand cel Loial. Începutul fusese făcut în anul 1980, cînd am spart gheaţa, cum se spune, şi am cerut, în editorialul intitulat „Idealuri”, editarea unei Biblioteci Naţionale, în care să fie retipărite cuvîntările şi operele lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Take Ionescu, Vasile Goldiş, Aurel C. Popovici şi ale altor corifei ai mişcării naţionale. Ştiţi care e culmea? Că atunci, în septembrie 1980, am fost chemat chiar în această clădire, unde funcţiona C.C. al P.C.R., şi ameninţat şi interzis de către şeful Sectorului Propagandă, Petru Ignat, nimeni altul decît monarhistul de serviciu de la „România liberă” de astăzi! În total, am fost interzis în Presă, la Radio şi Televiziune de 4 ori – cea mai lungă suspendare fiind aceea din anul 1984, cînd am fost pus la index timp de 9 luni. Vreţi să vedeţi cum arată o carte interzisă, retrasă din librării şi biblioteci şi topită? Iat-o, se numeşte „Saturnalii”. Credeţi oare că volumul a fost distrus numai pentru

Pandemie bacovian De întîi Mai muncitoresc Cînd pandemia e la coasă Trăim în filmul românesc Cu mici și bere, dar... acasă... Jandarmi și polițiști la post Cu dronele dive astrale Trezesc un sentiment anost Ziua alertei generale La Vama Veche e pustiu Arminden fără să exiști Pianul vechi pe care-l știu Și-așteaptă vechii chitariști Terase, plaje, cafenele Ne strigă din tăcere, goale Grătarele ard în manele De sfîrîie a dor și jale De 1 Mai fără turiști Romanță-n valurile mării Și zboară pescărușii triști Că nu-i momentul relaxării... ........................................... De 1 Mai muncitoresc La Vama Veche e pustiu Eu stau în casă și-mi doresc ,,suflet candriu de papugiu...” ,,fără cusur un cusurgiu...” Liviu Zanfirescu pamfletul consacrat unui rabin abuziv, prin care îi luam apărarea lui Eminescu? Nicidecum, titlurile incriminate au fost cu mult mai multe: „Mioriţa” şi „Motiv de basm românesc”, în care scriam de Yalta, de Basarabia şi de Bucovina, apoi „Duminica lui Simion Bărnuţiu”, „Rugăciunea lui Avram Iancu”, „Ultima noapte a lui Nicolae Iorga”, „Ardealul”, „Muncitorul” ş.a. Şi dacă nu mă credeţi, n-aveţi decît să deschideţi volumul V din Cartea Albă a Securităţii, în care sînt reclamat că, într-o discuţie purtată cu generalul Constantin Nuţă, în 1987, am solicitat dosarul lui Iuliu Maniu, mărturisind că vreau să-i scriu biografia şi că intenţionez să public un roman referitor la Canalul din anii ’50 şi la ocupaţia rusească. Dar, probabil că ispăşesc un blestem: exact cei care mă acuzau înainte de 1989 că cer reabilitarea marilor lideri liberali şi ţărănişti, după 1989 mă acuză că sînt nostalgic al vechiului regim, colaboraţionist, neo-crypto-comunist etc. Laşitatea de atunci a unora se răzbună astăzi. Păstrînd proporţiile, aşa i-a fost dat şi cărturarului umanist Raoul Şorban: să fie închis şi de unguri, după Diktatul de la Viena, şi de români, sub mai toate regimurile. Aşa că, domnilor, mie să nu-mi vorbească nimeni de partidele istorice. Ştiu şi ce au făcut bun pentru Ţară, şi ce au făcut rău. Eu, unul, cred că, trăgînd linie şi procedînd la cîteva operaţiuni elementare, contribuţia P.N.L. şi P.N.Ţ. a fost importantă pentru Istoria modernă a României. Numai pentru faptul că unii epigoni ai iluştrilor înaintaşi comit azi mari greşeli, compromiţînd paginile glorioase ale celor două partide, eu n-am să cad în păcatul de a-mi schimba convingerile. Convingeri pentru care am fost ocolit şi pedepsit uneori, ca un ciumat, în perioada 1979-1989. (va urma)

Vineri, 15 mai 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (64)

231) NICOLAE COCULESCU. Astronom şi matematician. Născut în 1866, la Craiova. Profesor universitar la Bucureşti. În 1908, înfiinţează Obser vatorul Astronomic din Capitală. Autor de lucrări de mecanică cerească, geo- dezie, matematică. Moare în 1952. Prieten cu Raymund Netzhammer, care îl descrie în Jurnalul său astfel: „Luni, 11 ianuarie 1915. După o lungă întrerupere, mă vizitează din nou astro nomul bucureştean, profe sorul universitar Nicolae C. Coculescu, care şi-a făcut studiile superioare la Paris şi a adus de acolo la Bucureşti multe din adevăratul spirit francez. Astăzi el este total de partea francezilor, doreşte victoria lor deplină în marea bătălie şi se dezlănţuie împotriva nemţilor într-un fel rar auzit. După cum s-a exprimat faţă de mine, românii ar trebui să facă unirea bisericească cu Sfîntul Scaun cît mai repede cu putinţă, fiindcă dacă primesc acum teritoriile româneşti din Ungaria, cu ocazia războiului, românii pot să se integreze complet în Occident. După concepţia lui, politicienii şi oamenii de stat competenţi ar putea şi trebuie să facă poporul să înţeleagă necesitatea unirii (religioase – nota mea, C.V.T.). Pentru Biserica Ortodoxă a ţării, Coculescu manifestă puţină stimă şi, după cum spune, din studenţie n-a mai fost la nici o biserică românească; în străinătate, deşi aparent aparţine Bisericii Ortodoxe, el îşi împlineşte aspiraţiile religioase în bisericile catolice.” Povestea lui Vasile Popa l-a impresionat pe „magul cititor în stele”, aşa că el i-a pansat rănile sufletului cu ceva mai multă grijă decît alţii: „Foarte mişcat la ascultarea suferinţelor ce a îndurat o viaţă întreagă numai în dragostea-i adîncă, văzînd ce suflet bun şi iertător a rămas totuşi faţă de prigonitorii săi, cu mulţumire răspund dorinţei vii a D-lui Vasile Popa de a culege cît mai multe semnături pentru Cartea sa de Aur, preţios Tezaur cu care fericit şi mândru curtează astăzi România Mare! N. Coculescu, Profesor la Universitate. 24 Mai 1921, Bucureşti”. Dacă voi publica, vreodată, această lucrare, n-aş putea s-o intitulez decît Cartea de Aur. Aşa mă şi gîndisem, înainte de a parcurge rîndurile de mai sus, iar intenţia a devenit convingere după ce am constatat că şi altcineva, cu mai bine de 80 de ani înainte, tot astfel a văzut-o. Mulţumesc, Nicolae Coculescu, ai pus degetul pe rană! 232) GOGU CONSTANTINESCU. Inventator român, creatorul unei noi ştiinţe: sonicitatea. Născut în 1881, la Craiova. Participă, şi el, la amenajarea Parcului Carol din Bucureşti, pentru organizarea Expoziţiei Jubiliare (1906), prilej cu care utilizează betonul armat – un pod făcut de el, acolo, se mai păstrează şi azi. Începînd cu anul 1912 trăieşte în Anglia, unde avea condiţii mai bune de cercetare şi de aplicare a ideilor sale. Şi totuşi, nici englezii nu l-au înţeles de la început (aşa cum nici americanii n-au avut „organ” pentru Brâncuşi!). De ce spun asta? Atunci cînd tînărul om de ştiinţă a încercat să-şi breveteze o invenţie la Londra, autorităţile l-au acuzat de… erezie şi l-au respins cu expresia: „A mad Romanian” („Un român nebun”). În 1913 călătoreşte în SUA, ocazie cu care se produce suprema întîlnire a vieţii sale, aceea cu inventatorul de geniu Edison,

cu care va colabora în domeniul vibraţiilor acustice. Dintre invenţiile acestei minţi neobosite, amintesc: un dispozitiv de tragere, cu mitraliera, prin elicea avionului; un injector pentru motoarele Diesel; o maşină de integrat ecuaţii diferenţiale; un convertor de cuplu etc. Membru al Academiei Române. Moare la 84 de ani, în 1965. Aflîndu-se în România, în 1921, el face cunoştinţă cu ţăranul călător şi îl răsplăteşte cu preţioasa lui semnătură: „Vremurile grele au unit ţările române într’un singur trup, fie ca vremurile bune să le unească într’un singur suflet. Gogu Constantinescu. 21/7 Iunie 1921”.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (108) 233) ION NISTOR. Istoric şi om politic. S-a născut în 1876, la Vicovul de Sus, judeţul Suceava. Profesor la Universitatea din Cernăuţi (1912). Membru al Academiei Române (1914) – cooptat atît pentru valoarea lui, cît şi pentru a se realiza unitatea românilor mai întîi prin cultură şi ştiinţă. A fost un luptător neobosit pentru Unirea Bucovinei cu România. Ministru în mai multe guverne liberale. Cîteva titluri de lucrări: Comerţul Bucovinei (2 volume, în limba germană), Românii şi Rutenii în Bucovina, Istoria Bisericii din Bucovina, Luptele naţionale în Bucovina (în limba germană), Istoria Basarabiei, Românii transnistreni, Drepturile noastre asupra Hotinului etc. Moare tîrziu, în 1962, la vîrsta de 86 de ani. Suflet luminos, el scrie în „Cartea de Aur”, cu o peniţă de rubin, un veritabil poem în proză, care ar trebui să fie adăugat la bibliografia lui. Paginat de sus şi pînă jos, cu o caligrafie impecabilă, textul lui Ion Nistor conferă un fior liric şi o dimensiune istorică strădaniilor acestui cioban mioritic: „Bucureşti. 21.7.921. Moş Vasile Popa, Tu, care însufleţit de dragoste curată pentru neamul tău oropsit de vremuri îndepărtate sub o vitregă şi nedreaptă stăpînire streină, ai colindat o lume întreagă ca să-ţi verşi amarul de care sufletul tău era copleşit, fii astăzi mîndru şi să te bucuri văzînd visul tău închegat şi întregul neam laolaltă pus cu temeinicie, în mijlocul popoarelor lumei, în locul de cinste şi de încredere. Facă D-zeu ca tot românul de sus şi de jos, din palate, ca şi din colibe, să fie pătruns de sentimentele tale şi să înveţe de la tine, om simplu, că numai prin dragostea curată, prin cinste şi prin muncă vom putea ajunge acolo unde neamul nostru, cu virtuţile cu cari l’a dăruit D-zeu cel bun, are dreptul să aspire şi să fie cu toţi neadormiţi (românii – nota mea, C.V.T.) că primejdiile ce ne stau în drumul neamului nostru sînt felurite şi neînchipuit de mari şi dacă n’om înţelege că prin noi înşine (deviza PNL, din care făcea parte – nota mea, C.V.T.) să curăţăm din timp grîul de neghină, mândria şi bucuria ta, bunule român, ca şi a tuturor ce simt ca şi tine n’ar fi şi acelea ale urmaşilor noştri. Dar D-zeul străbunilor noştri să aibă în ocrotire acest neam şi să lumineze mintea şi sufletele conducătorilor lui, ca slavă eternă generaţie de generaţie să-i aducă în vecii vecilor. Nestor Ion”. 234) EMIL DANDEA. Primar al oraşului Tg. Mureş, care a rămas în memoria locuitorilor acestei aşezări româneşti atît prin buna gospodărire şi îmbogăţire a urbei cu monumente şi edificii, cît şi prin instalarea eficientă a autorităţii Statului Român. E fiul acelui Dandea, anchetat de unguri în 1898, din pricina manifestelor aduse de Vasile Popa din România. Am să reproduc informarea pe care mi-a făcut-o, în scris, un urmaş al lui Emil Dandea, primarul altui municipiu din Ardeal, Gh. Funar: „Emil Dandea s-a născut la Bucium, lîngă Abrud, în Ţara

Moţilor, la 23 ianuarie 1893, fiind strănepotul unui căpitan al lui Horea, Ionuţ Dandea. Petrecînduşi copilăria în anii plini de frămîntări de după Mişcarea Memorandistă şi acumulînd nemulţumirea grea a oamenilor din Ţara Moţilor, Emil Dandea a păşit în viaţă cu dorinţa de a se pregăti temeinic să continue lupta românilor transilvăneni pentru libertatea naţională şi unitatea politică. Absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Doctor în Drept şi în ştiinţele de stat. A fost unul dintre luptătorii tineri pentru cauza Unirii Transilvaniei cu România, iar acest lucru l-a predestinat să cunoască toate feţele şi ipostazele unei existenţe tumultuoase: ofiţer pe front în primul război mondial, invalid de război, luptător energic pentru Marea Unire, consilier în administraţia municipală clujeană, primar al Municipiului Tîrgu Mureş şi, în această calitate, ctitor al administraţiei româneşti din acest oraş cu o situaţie atît de particulară, deputat şi secretar al Camerei Deputaţilor, refugiat la Bucureşti în timpul Diktatului de la Viena, arestat şi deţinut, fără condamnare, în lagărul de muncă forţată de la Canal, stabilit cu domiciliul forţat la Taslău, muncitor necalificat şi paznic de noapte la Valea Călugărească, apoi pensionar IOVR. Momentul preluării administraţiei la Cluj s-a desfăşurat în ianuarie 1919, într-o atmosferă tensionată: o delegaţie de fruntaşi români, condusă de dr. Valentin Poruţiu, prefectul municipiului, i-a convocat pe toţi funcţionarii orăşeneşti, cărora le-a citit ordinul Consiliului Dirigent, prin care li se cerea depunerea jurămîntului faţă de Statul Român, fiind avertizaţi că «cine va refuza să-l depună, va fi înlăturat din funcţie». Atît primarul Gustav Haller, cît şi ceilalţi funcţionari din Primărie au refuzat, spunînd că ei nu recunosc autoritatea Consiliului Dirigent şi că rămîn fideli jurămîntului depus faţă de guvernul ungar. A doua zi, 19 ianuarie 1919, la refuzul repetat de a depune jurămîntul de către funcţionarii unguri, este instituită administraţia românească judeţeană şi orăşenească. În funcţia de prefect al judeţului a fost numit dr. Simion Tămaş, vice-prefect dr. Octavian Utalea, iar ca primar al Clujului dr. Iulian Pop. La propunerea prefectului municipiului, Consiliul Dirigent a numit, prin Decizia nr. 728, din 25 februarie 1919, primul Consiliu Municipal al Clujului. În postul de prim-notar a fost numit dr. Vasile Hossu, iar în cel de secretar al Primăriei a fost învestit dr. Emil Dandea. El a publicat o singură lucrare cu caracter memorialistic – «Mişcările studenţeşti din anul 1918»; în schimb, în timpul cît s-a aflat în demnităţi publice, a publicat o întreagă suită de articole şi studii, care sînt concludente pentru gîndurile, obiectivele, eforturile şi întreaga sa activitate”. Atunci cînd ţăranul nostru s-a întors pe meleagurile natale (e uşor de închipuit că s-a dus şi la Berchiş, să-şi vadă neamurile), Emil Dandea nu era încă secretar, ci doar consilier orăşenesc, după cum semnează el însuşi, gîndindu-se şi la iubitul său părinte: „Tovarăşului neuitatului meu tată în suferinţele din închisorile ungureşti, unde au fost împreună aruncaţi pentru sentimentele lor româneşti – toată admiraţia. Suferinţele lor au pregătit zilele mari ce le trăim. Badea Gh. (sic!) Popa poate fi mândru că în cartea lui s’au unit sufletele Românilor de pretutindenea, încă înainte de 1914 – şi nu s’a înşelat în credinţa lui tare, azi s’a realizat cu desăvîrşire visul său şi a (sic!) fiecărui bun român. Cluj, la 16 August 1921. Consilier orăşenesc Dr. Emil Dandea”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Vineri, 15 mai 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (22) Familia tradiţională chineză 3) Aşa cum am menţionat, riturile preced naşterea. Ele constau în oferirea unor cadouri viitoarei mame de către rude, în ultima lună de sarcină. Alte cadouri rituale se fac în ziua nașterii, apoi la fiecare șapte zile pînă ce copilul împlinește 21 de zile. Am menționat deja riturile zilei a treia și cele ale primei luni; acestea din urmă includ prima ieșire din casă. În ziua aniversării primului an are loc ceremonia alegerii viitoarei cariere: se pun în fața copilului o pensulă, cărți, un abac, bucăți de mătase, ace și multe altele. Se presupune că primul obiect pe care îl ia în mînă copilul arată înclinarea și înzestrarea sa. La 7 ani, după alegerea unei zile faste, copilul începe studiile. În Dinastia Tang, învățămîntul se răspîndește considerabil, datorită apariției tiparului. Alegerea primei zile de școală este hotărîtă de prezicător, care este, de obicei, un călugăr daoist. Alegerea se face în funcție de opt semne – două pentru anul, două pentru luna, două pentru ziua și două pentru ora nașterii – formîndu-se astfel tema astrologică. În general, în China fiecare eveniment al vieții este un

Casa Poporului – adevărata istorie (56) Casa Republicii: De la proiect la destin (7) Casa Republicii nu este numai opera mamei mele, ci este înainte de toate opera poporului român, la care au lucrat mii de oameni pe şantier, pentru care au fost extrase tone de marmură. Este dovada vie a puterii poporului român, care în numai cîţiva ani a ridicat cea mai mare clădire din Europa şi a doua cea mai mare clădire din lume după cea a Pentagonului. Este nedrept să stigmatizăm Casa Poporului, privind-o prin prisma unei ideologii politice, reducînd-o numai la cîteva teorii restrînse în spaţiu şi timp. Nu a fost o simplă ambiţie prostească a unui dictator, cum mulţi tind să afirme cu frivolitate, ci a fost o creaţie pentru poporul român, a poporului român. Nu a fost proiectată de „arhitecta lui Ceauşescu“, ci de un artist, care i-a apărat valoarea şi imaginea pînă la ultima picătură de sînge. Luînd exemplul mamei mele, poporul român ar trebui să înveţe să îşi înţeleagă şi să-şi aprecieze valorile, să înveţe să le protejeze şi să le susţină, mai ales în perioada asta, în care non-valorile sînt cele mai promovate şi conştiinţa naţionala este pusă în pericol de factori externi.

Balada (32) Şcoala Superioară de Război (1) În viaţa de ofiţer a lui Ştefan Genoiu, comandanţii se schimbau des după cum o cereau interesele gradelor superioare. În locul lui A. Praporgescu, înaintat la gradul de General, la comanda Regimentului de Gardă a venit lt. colonelul Ionescu Zarzără. Scurt şi gras ca un butoi, nervos şi bolborosit în vorbire, materialist şi afacerist incorijibil, dispunea de trei perechi de case şi de o fermă pomicolă în preajma Ploieştilor. Suferea de diabet şi mînca foarte mult. Ofiţerul cu aprovizionarea avea dispoziţie ca în fiecare dimineaţă să-i ducă gustarea în cabinetul de lucru. La micul dejun al comandantului asista întotdeauna doctorul unităţii. După ce înfuleca bucata de fleică şi bea stacana de vin, Ionescu Zarzără, doar ca să se afle în treabă, se adresa medicului curant: - Nu vrei şi dumneata? - Nu, vă mulţumesc!, răspundea invariabil doctorul. Constat că nu-mi ascultaţi sfaturile, mîncaţi peste măsură! Dimineaţa, cînd intra în cazarmă, prima grijă pe care o avea era să-şi vadă purceaua cu cei unsprezece

prilej de a se apela la divinația prin opt semne; aceasta este adesea asociată cu consultarea celor opt trigrame. Cu ajutorul acestora sînt formate cele 64 de hexagrame din „Cartea Schimbărilor“. Principiile educației și cele ale studiului se bazează, în primul rînd, pe nevoia dobîndirii politeții și a manierelor în societate, necesare pentru armonia relațiilor sociale. Ideea împlinirii ca individ este prezentă pentru că este vorba, de asemenea, de a cunoaște înzestrarea naturală a unui copil înainte de a o cultiva. În China, însă, statutul individual a fost întotdeauna considerat în subordinea relației sociale și familiale. Sfîrșitul copilăriei este marcat pentru fetele care au ajuns la 15 ani, prin dreptul a purta agrafe în păr, iar pentru băieți, la 20 de ani, prin primirea bonetei virile de la șeful familiei. Aceste evenimente au loc după Sărbătoarea Morţilor – a treia zi din luna a treia – și coincid cu ceremoniile de cinstire a strămoşilor. După această etapă, copiii sînt considerați adulți. Totuși, dependenţa lor faţă de părinţi nu încetează, durînd atîta vreme cît trăiesc părinţii. Următoarea etapă a vieţii sînt logodna şi căsătoria, numite „treburile cele mai importante”. Pentru a intra în contact, familiile celor doi viitori soţi fac apel la un intermediar, de obicei o peţitoare de meserie. Latura economică a căsătoriei constituie un factor important în alegerea alianţelor între familii.

Peţitoarea ştie care sînt familiile care se pot apropia una de alta și cunoaşte procedura care trebuie urmată pentru ca nimeni să nu îşi piardă rangul dacă preliminariile rămîn fără urmări. Prima formă oficială a unei apropieri este schimbul de „cărţi de vizită“; acestea cuprind tema astrologică, compusă din cele opt semne ale fiecăruia dintre logodnici, precum și informaţii asupra familiilor lor - titlurile și funcţiile înaintaşilor, identitatea şefului familiei. Odată cu obţinerea certitudinii că datele astrologice și poziţiile sociale ale celor doi tineri sînt compatibile, se alege a zi fastă pentru schimbul cupelor, care constituie prima întîlnire – prima întrevedere oficială - a celor doi logodnici. Apoi urmează, conform unui calendar precis, trimiterea cadourilor rituale de către fiecare dintre cele două familii. Căsătoria propriuzisă constă în sosirea miresei în casa socrilor, în palanchin, cu o suită numeroasă şi strălucitoare, atît cît îi permite averea familiei. Apoi au loc rituri de cinstire a celor morţi și a celor vii, iar mireasa este purtată pe sus, cu grija de a nu atinge nici pragul, nici pămîntul casei la prima ei intrare în noua familie. În familie, pe parcursul întregii vieţi, fiecare funcţie deţinută sau fiecare nouă întreprindere sau tranzacție comercială, au loc într-o zi aleasă ca fastă și sînt însoţite de ceremonii vetive. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Casa Republicii nu este numai cel de-al treilea copil al mamei mele, ci este copilul întregii ţări. Nu este numai destinul mamei mele, ci este o parte din destinul României, este o parte din trecutul ei şi o parte din prezentul ei. Imensul edificiu este o operă arhitectonică ce atrage la ora actuală mii de turişti şi care, oricît de controversată ar fi, întregeşte şi domină imaginea Bucureştiului.

acestora, cu atît mai mult cu cît conducerile Camerei Deputaţilor încercau să facă diferite modificări şi transformări în afara proiectului general. Arhitecta Anca Petrescu nu era de acord cu aceste modificări şi cerea respectarea proiectului iniţial. Principalele modificări cu adevărat necesare şi cu care a fost de acord, au fost: – transformarea „Sălii Provinciilor” din corpul C4, în anul 2006, în „Sala Plenului Senatului”, aşa zisa „Sală Verde”; – amenajarea „Salonului Rustic” din corpul E3 la cota -9, în fosta cramă din proiect. Acest salon a devenit salonul oficial al „Summit-ului NATO”. Aici au luat masa personalităţi ca G. Bush şi Vladimir Putin în timpul Summit-ului din 2008; – în anul 2010 a fost amenajată „Sala Constantin Stere” pentru comitetul permanent al Senatului. Sala are finisaje deosebite în culori vii, fiind numită „Salonul Alb”. Proiectul Casei Republicii a fost proiectul vieţii arhitectei Anca Petrescu. Aproape trei decenii a luptat pentru păstrarea ideilor sale în modificările care se făceau, fără derapări de la proiectul general. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Cîteva aspecte privind drepturile de autor al proiectului de arhitectură al Casei Republicii după anul 1989 În legătură cu drepturile de autor al proiectului de arhitectură al Casei Republicii aprobate de O.R.D.A., pe numele arhitectei Anca Petrescu, precizăm următoarele: Arhitecta Anca Petrescu, după data de 01.04.1983, a deţinut funcţia de şef al colectivului de arhitectură la proiectul Casa Republicii. A fost membru al colectivului de coordonare al proiectului. În fapt, a fost şeful proiectului. În baza acestei poziţii a coordonat şi realizat întreaga documentaţie privind construirea Casei Republicii. Fiind o luptătoare pentru aplicarea proiectelor sale în timpul execuţiei (cu toate modificările cerute de N. Ceauşescu) a ţinut ca şi după anul 1990 să se respecte proiectele aprobate şi lucrările executate pe baza purcei, dată în grija unui ţigan. La un moment dat, i s-a părut că purceii se dezvoltă insuficient şi, înfuriat, îl întreabă pe soldat: - De ce nu cresc purceii cum trebuie, soldat? - Să trăiţi, dom’colonel! Dacă dumnealor nu vor să sugă... Ştefan Genoiu şi ofiţerul cu aprovizionarea rîdeau pe înfundate. După plecarea comandantului, l-au întrebat pe soldat: - De ce le-ai spus purceilor ,,dumnealor”? - Păi, cum să le spun, dacă sînt purceii lui dom’colonel? *** Prin primăvara lui 1939, Regimentul a primit un număr de autocamioane în vederea motorizării. Prima misiune ordonată de Ionescu Zarzără a fost o manevră în jurul oraşului Ploieşti. Înainte de plecare, autocamioanele au fost încărcate cu pari de fier şi sîrmă ghimpată, materiale luate gratuit de la o societate petroliferă. Nimeni nu ştia ce rost aveau acele materiale. La sosire în obiectiv, parii şi sîrma ghimpată au fost descărcate la marginea unei livezi cu pruni, proprietatea comandantului. Toată trupa a fost pusă la lucru pentru împrejmuirea livezii şi aceasta a fost toată misiunea. Imediat după această falsă misiune, a sosit ordinul de la Marele Stat

Major pentru o manevră de amploare în sudul țării. Pregătirea misiunii cerea o foarte bună aprovizionare. Dar ofiţerii Regimentului erau dezolaţi deoarece nu aveau cu ce să-şi echipeze soldaţii, iar comandantul se complăcea într-o pasivitate revoltătoare. Uitînduse pe geam din cabinetul său la agitaţia dezordonată de pe platoul cazărmii, Ionescu Zazără i-a convocat pe comandanţii de companii, reproşîndu-le că nu acţionează metodic. În culmea indignării, căpitanul Ştefan Genoiu a îndrăznit să-şi înfrunte comandantul. - Domnule colonel, dumneavoastră pretindeţi de la noi lucruri imposibile! - Ce vrei să spui, căpitane? Fii mai clar! - Domnule colonel, nu avem nici măcar sacii de merinde necesari echipării soldaţilor. La Regulament stă scris foarte clar că este sarcina comandantului de regiment de a se asigura stocurile necesare echipării! În acel moment, lui Ionescu Zarzără îi sări ţandăra. - Domnilor, cer să fiu lăsat singur cu căpitanul Ştefan Genoiu pentru explicaţii! Disputa dintre cei doi s-a încins şi s-a încheiat cu ameninţarea superiorului. - Căpitane, te voi da în judecată pentru insultă gravă! (va urma)

Florin Iordache

Vineri, 15 mai 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (30) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (30)

Statul invizibil (1) Nu în aceste zile, ci încă de la începutul secolului, studii serioase dedicate petrolului şi apărute pe sol american, iar ulterior şi în state europene, demonstrează că, odată cu debutul veacului al XX-lea, „senatori, judecători, deputaţi, ziare, hoţi, chiar răsculaţi se găseau în serviciul” lui John D., care „era şeful unui stat invizibil şi acest stat ameninţa să devină mai puternic decît Statele Unite”. „O gardă de corp, formată din bandiţii cei mai redutabili din ţară îi proteja casa. Era deja embrionul unei armate particulare. Încă circa zece ani şi omul taciturn şi închis ar fi devenit stăpînul nelimitat al ţării. Rockefeller nu făcea politică, nu aparţinea nici unui partid, el era, simplu, omul cel mai bogat din lume, pe cale de a supune puterea politică a unui continent puterii banilor lui”. Dovadă sînt cele stabilite cu exactitate de o comisie senatorială de anchetă: la începutul Secolului XX, Rockefeller are un miliard şi jumătate de dolari! El, personal, controlează 90 la sută din industria petrolului, posedă mine, căi

Memoriile unui celebru criminalist român (110) ,,Omul cu ciocanul” (9) Barbu a cedat, dar cine-mi putea garanta că n-a făcut-o iar de circumstanţă?... Acestea sînt numai unele din greutăţile la care mă refeream cînd aminteam despre o serie de suspecţi deosebiţi, pentru verificarea cărora se consuma un mare volum de muncă şi timp. Investigaţiile îşi continuau cursul. În timp ce anumiţi lucrători exploatau firele ce se desprindeau din fiecare caz în parte, ceilalţi porneau, în verificarea lor, de la bolnavul suspect spre eventuala tangenţă a acestuia cu cele şapte evenimente. Tot primul caz oferea parcă mai multe piste care făceau să mijească succesul. Şi de aici, din nou apariţia lui Barbu în centrul atenţiei noastre. Îşi revizuise suspecţii şi... cu prilejul acestei retrospective s-a oprit asupra unui alt bănuit, pe care-1 cercetase în primele zile, urmărind să ne convingă de necesitatea unei exigente recercetări a acestuia: „Atunci nu l-am putut ancheta în cele mai bune condiţii pe tehnicianul din locuinţa căruia plecase victima, cu o oră înainte de a fi atacată. Deşi cel mai important punct de acuzare nu a fost elucidat, am fost pus în situaţia să întrerup cercetarea, procurorul Andrei refuzînd să emită mandatul de arestare, şi apoi nici investigaţiile nu l-au mai avut în atenție”.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (62) Negocierile dintre saudiți și americani În aceeaşi zi, spre prînz, Arafat revine la Cairo unde vine şi numărul 2 al conducerii OEP, Abu Iyad. Amîndoi sînt primiţi de Mubark. Arafat îi relatează convorbirea din ajun cu Saddam Hussein. ,,El e cu adevărat gata să negocieze”. Adaugă faptul că se teme din ce în ce mai mult de o confruntare militară. După părerea lui Abu Iyad, o intervenţie israelienă este posibilă. Mubarak pare din ce în ce mai ostil Irakului şi opus oricărui compromis. Poziţia dură afişată de acesta de acum înainte îi apare şefului OEP rezultatul violentei ofensive politice şi de mediere lansată de Statele Unite. Cei doi palestinieni se gîndesc deci să se îndrepte către Arabia Saudită, ultima ţară care ar putea acţiona în favoarea unei soluţii negociate. La Djeddah, Richard Cheney pune la punct ultimele detalii în legătură cu acordul încheiat cu regele Fahd. De

ferate, bănci, vaste teritorii, o flotă, cartiere întregi din oraşe. Pe urmă, el nu dă seamă acţionarilor săi, cărora trustul le varsă 50 la suta din dividente. În ce priveşte trustul, concluziile oficiale din 1904 sînt, pe scurt, acestea: el controlează: 84 la sută din industria rafinării; 90 la sută din comerţul cu uleiuri industriale; 80 la sută din exporturile de petrol; vînzarea cu amănuntul (prin maşini cisternă) în 81 la sută din oraşele americane; circa 150.000 de kilometri de conducte, în timp ce concurentul cel mai important al lui ,,Standard” dispune de ... 1.000 de kilometri. Spre a facilita păstrarea acestor poziţii, John D. Rockefeller mai dă o lovitură în 1899, exact în perioada cînd toţi ochii sînt aţintiţi asupra lui. Cu şase ani înainte, statul New Jersey, învecinat cu statul New York (zgîrie norii de pe celălalt mal al Hudsonului, din New Jersey, se văd din New York), încununîndu-şi distanţarea de campania împotriva trusturilor, adoptase o legislaţie care liberaliza politica sa în acest domeniu. Ce putea să convină mai mult lui „Standard Oil Trust” decît facilităţile care, în alte state, sînt strict interzise, iar pedepsele, în cazul încălcării legilor, foarte aspre? În fond, nu trebuie decît să-şi transfere, absolut teoretic, sediul şi să plătească un fel de dijmă acceptabilă. Nimic surprinzător, deci, că „Standard Oil of New Jersey”, filială înfiinţată după crearea lui „Standard Oil Trust”, la 2 ianuarie 1882, devine tot mai mare, avînd, în anul 1899 un capital nominal de 108 milioane de dolari.

În acest timp, trustul se lichidează şi... dispare, după ce participaţiile fuseseră vîndute, în prealabil, la ... New Jersey. De aici, legile antitrust din oricare stat, independenţii sau judecătorii probi pot fi sfidaţi, cele 30 de filiale, păstrate şi dezvoltate, iar politica de acaparare continuată într-un ritm alert.

Cu toată convingerea pe care o aveam că refuzul procurorului Andrei fusese întemeiat, ca urmare a lipsei oricăror dovezi de vinovăţie, am insistat să aflăm în ce constă elementul ce ar fi avut, cel puţin, valoare de suspiciune. Odată informaţi, aveam să facem şi estimări cu privire la gradul de suspiciune pe care l-ar fi prezentat tehnicianul cu care victima întreţinea relaţii intime. – Ştiţi... suspectul întreţinea, de mai mult timp, relaţii cu victima, îşi începu ofiţerul raportul. Locuinţa acestuia este situată departe de dormitorul victimei Carmen, într-un alt cartier. În noaptea aceea, ploaia continua să cadă chiar la orele 23, cînd victima plecase supărată din casa iubitului pentru că el era în stare de ebrietate. După două zile de cercetări s-a aflat că victimei îi lipsea umbrela, iar această piesă, ce putea fi considerată „corp-delict”, fusese găsită în locuinţa tehnicianului. La interogatoriu, nici el nu şi-a putut explica de ce Carmen a plecat din casă, în timp ce afară ploua, fără umbrelă. Chiar de-ar fi uitat-o, văzînd că plouă, trebuia să revină şi să-şi ia umbrela, mai ales că, în timpul nopţii, nu avea nici mijloace de transport. Aşadar, acesta este indiciul material care nu mă poate îndepărta de ideea că autorul, datorită emoţiilor în care se afla, a omis să transporte odată cu cadavrul victimei şi umbrela acesteia. – Da; s-ar părea întemeiată suspiciunea, am intervenit cu o notă de ironie, dar pînă la un anumit

punct. În celelalte cazuri nu poate fi bănuit... că doar nu este un bolnav psihic. Sper să fii de acord cu noi şi, dacă da, atunci nici în cazul victimei Carmen n-ar putea fi autor atît timp cît nu locuieşte în pavilionul acesteia. Doar noi discutaserăm despre anumite criterii de verificare; făcuserăm o analiză de ordin psihologic din care ar fi trebuit să reţinem că acest suspect n-ar fi avut interesul să se complice, transportînd cadavrul din holul blocului (unde s-a comis atacul) atît timp cît el locuieşte la mare depărtare. L-am putea admite ca suspect doar în eventualitatea că ar fi un bolnav psihic, dar atît timp cît nu este!?... –; Teoretic aveţi dreptate, dar dacă greşiţi? Umbrela este doar materie, o certitudine și... legată şi ea de o constatare foarte stranie! Afirmaţia lui că fata ar fi plecat singură în plină noapte şi fără umbrelă pare absolut neverosimilă. – Da, poate fi vorba de o comportare stranie a victimei, interveni Secărea, dar nu şi de bănuieli asupra tehnicianului, cu toată neverosimilitatea afirmaţiei sale. Spun asta pentru că ofiţerul a omis să realizeze un amănunt – acela că nu noi am descoperit umbrela în casa suspectului, ci el singur ne-a sesizat despre existenţa ei! De altfel, pentru început nici nu ştiam că victima ar fi avut umbrelă, ea neavînd pe nimeni din familie în localitate care să ne fi informat. (va urma) DUMITRU CEACANICA

fapt, fostul reprezentant al statului Wyoming, devenit patron al Pentagonului, e mai puţin un negociator şi mai mult un mesager în această afacere. El era cel de-al doilea pe care Bush îl avea pe lista candidaţilor pentru acest post-cheie. Numirea sa fusese sugerată şi susţinută de Brent Scowcroft. Cheney are probleme cardiace şi, atunci cînd Scowcroft îl contactase pentru a discuta eventuala sa numire, prima întrebare pusă abrupt de către fostul general fusese: ,,Cum stai cu sănătatea, Dick?”. Conversaţiile telefonice dintre Bush şi suveranul saudit au pregătit din plin terenul. Generalul Schwarzkopf şi Robert Gates, numărul 2 în Consiliul naţional de securitate, participă la convorbiri, la fel ca şi prinţul Sultan, fratele lui Fahd, ministrul Apărării, întors de urgenţă din Maroc unde-şi petrecea convalescenţa, şi Abdullah Bin Abdullazid, moştenitorul tronului, vice-prim ministru şi comandant al gărzii beduine. Dintotdeauna, Abdullah este mai reticent decît Fahd faţă de Statele Unite. El este cel care trebuie convins. Examinează atent raportul Serviciilor Secrete americane şi fotografiile luate din satelit care arată detalii despre forţele irakiene concentrate în Kuweit şi de-a lungul frontierei saudite; el discută pe îndelete cu

Schwarzkopf şi Cheney despre locurile unde ar putea eventual staţiona trupele americane. - Iată, spune Cheney, tot ce vă putem oferi şi furniza. - Bine, va sfîrşi Fahd prin a spune, accept totul. Conducătorii saudiţl au pus o condiţie prealabilă înainte de a-şi da acordul definitive: ,,Este în afară de orice discuţie instalarea permanentă de baze americane pe teritoriul nostru”. Delegaţia americană a prevăzut această obiecţie şi a propus un protocol secret: retragerea de pe teritoriul saudit de îndată ce evenimentele o vor permite, dar instalarea de baze permanente, adăpostind trupe ale Statelor Unite şi alte forţe multinaţionale, în emiratul Bahrein, la cîteva zeci de kilometri de coastele Arabiei Saudite, precum şi în interiorul Kuweitului eliberat. Americanii contează pe neliniştea liderilor saudiţi. Prima problemă o pune chiar regele Fahd, din ce în ce mai paralizat de inactivitate. ,,Pe măsură ce apar probleme, suveranul se îndepărtează de ele”, mărturiseşte, decepţionat, unul din apropiaţii săi. Fahd se retrage din ce în ce mai des în palatul său, evitînd consilieri şi rude. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Lovitura unei... publiciste (1) Şi împrejurările politice sînt favorabile. Preşedinte al ţării e, din 1897, republicanul William McKinley, a cărui mînă dreaptă este Marcus Alonzo Hanna, fostul coleg de şcoală de cîndva al lui John D., ajuns şi el industriaş, multimilionar, cu interese în minele de cărbune, oţel, petrol, presă, transporturi publice. Lui Hanna i se mai spune şi „The Kingmaker” (făcător de „regi”), aluzie la faptul că a condus campania prezidenţială a lui McKinley, care s-a încheiat cu triumful acestuia şi în timpul căreia sprijinul financiar al lui „Standard” a fost decisiv, deşi, în repetate rînduri, John D. precizase că nu-1 interesează republicanii sau democraţii. Acum, Hanna ocupă o importantă funcţie în Administraţie şi, desigur, comisiile de anchetă dispar discret, în vreme ce trustul îşi reia vechile practici: războiul tarifelor, regrupări în care interesele sale primează, preţuri stabilite în funcţie de propria-i opinie impusă cu brutalitate, blocări ale adversarilor şi spionarea lor. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Vineri, 15 mai 2020

Doza de sãnãtate Ce este, de fapt, psihicul? La această întrebare putem oferi diferite răspunsuri, dar unul, în special, este considerat destul de plauzibil și logic. Psihicul reprezintă totalitatea conștientului și subconștientului unui individ, cît și gîndirea și simțurile lui. Conform aprecierilor oamenilor de știință, conștientul reprezintă aproximativ 23% din structura psihicului, iar inconștientul, restul de 77%. Prin aceasta se poate explica suprasolicitarea înțelegerii din partea unei persoane care este diagnosticată, de exemplu, cu cancer. În acest caz particular, simțurile se activează. Frica, sentimentul de vinovăție, neputința sînt, dintr-o dată, mai prezente ca oricînd. De multe ori, clarificarea unei situații de criză și a unui diagnostic clar aduce o formă de ușurare, relaxare. Concret: cînd pacientul a înțeles situația prin care trece și este pus pe un drum de însănătoșire (vede o luminiță la capătul tunelului) se produce automat o diminuare a stărilor menționate mai sus, adică a stărilor tensionate. Pentru faptul că procentul de înțelegere (conștientul) este atît de redus, se reține că, de exemplu în cazul cancerului, care este o boală foarte gravă, se pune întrebarea: ,,De ce trebuie luptat

împotriva cancerului?”. Ce sentimente declanșează în subconștient folosirea unor cuvinte apocaliptice? Riscul de a muri este, în cazul celorlalte afecțiuni, de cel puțin patru ori mai mare, și totuși pacientul nu se îngrijorează în măsura în care o face în cazul diagnosticului de cancer. Viața fiecărui individ este o continuare a trăirilor lui, iar toate acestea sînt corelate cu diferite sentimente. La un moment dat în viață, omul se confruntă cu o situație pe care nu a mai trăit-o și se întîmplă următoarele: sentimentul neplăcut este setat în cîmpul informațional al corpului, încep să apară insistent gînduri despre situațiile neplăcute și despre sine însuși, dezvoltînduse o strategie pentru a evita repetarea situației respective. Corpul reacționează la sentimente. Toate aceste întîmplări sînt setate în subconștient. Din acest moment, omul rezonează cu tot ce nu este ,,plăcut” în viața lui și în lumea înconjurătoare. Cu cît crește gradul de rezonanță spre evenimentele și gîn durile neplăcute, cu atît se mărește posibilitatea de îmbolnăvire, făcîndu-și apariția diferite simptome precum: stări de frică, in somnie, agitație, soma tizări. Tratamentele oferite de medicina energo-informa

țională în aceste situații sînt concepute și aplicate după o structură care permite deschiderea cîmpului informațional spre sistemele sau organele afectate. În general, avem nevoie de 6-8 ședinte de tratament. Mai întîi se face o diagnosticare energetică care atestă blocajele pe meridiane și chakre, însoțită de un buletin de analize care, de asemenea, atestă dacă este întreruptă comunicarea energetică între meridianele corpului. Omul bolnav trebuie să schimbe ceva în modul lui de gîndire: faceți ceva care vă dă un sentiment de mulțumire, nu vă mai întrebați de ce vi se întîmplă toate acestea, pentru că oricum nu veți căpăta un răspuns mulțumitor, încercați să vă concentrați atenția pe lucruri pe care le puteți controla. Specialistul care explică diagnosticul trebuie să fie și un bun psiholog și să acorde timpul necesar detaliilor care se impun după pronunțarea unui diagnostic. Se apreciază că pacientul are nevoie de cel puțin minute pentru a înțelege despre ce este vorba și să conștientizeze ce i se întîmplă. Sinceritatea în explicarea diagnosticului ar trebui dozată în funcție de psihicul pacientului. Știm cu toții că statisticile reprezintă doar niște cifre și că, în realitate, fiecare organism este unic și are șansele lui de vindecare. Aparținătorii trebuie să fie informați că această maladie se poate vindeca, iar pacientul trebuie îndrumat să se raporteze la cei care au trecut prin aceeași situație și s-au vindecat. O discuție empatică și clară aduce multă liniște psihică pacientului și îi dă corpului șanse reale de vindecare. Medicul Miguel Corty, directorul renumitei clinici Alicante din Spania, care tratează în mod deosebit pacienții cu diferite forme de cancer prin metode oferite de medicina alternativă, enunță două principii importante în aceste tratamente: ,,Iubește-ți pacienții pentru a-i putea vindeca și ajută-i să se curețe de gunoiul gîndurilor negre în cît mai scurt timp”. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.