Romania Mare, nr. 1537

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Cele mai asemănătoare obiecte casnice sînt mașina de spălat și televizorul. Primul obiect spală rufe, al doilea spală creiere.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Scandalul istoric din SUA dă în vileag adevărata față a ,,lumii libere“

Închisoare, fii binecuvîntată! (3)

Motto: ,,Nu mai am nimic de-a face cu America. Nu m-aş mai întoarce acolo, nici dacă Iisus Hristos ar fi preşedinte” Charles Chaplin Scandalul prin care trec acum SUA este de dimensiuni istorice. Poate numai asasinarea lui Abraham Lincoln, cu implicațiile sale vaste, internaționale, îl depășește. De fapt, se pune întrebarea dacă e un scandal, un dezastru – sau o adevărată revoluție?

Povestea inițială e relativ cunoscută – imediat după alegerile care l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă, s-a lansat ideea unei implicări a Rusiei și a unor legături ale unor diplomați sau agenți ai Moscovei cu persoane din apropierea lui Trump. Iar dacă obiectivul principal a fost evident Donald Trump, ținta aleasă a fost consilierul pe probleme de securitate, generalul Michael Flynn. Ei bine, pentru această ,,operațiune”, un grup mare și influent din zona democraților americani nu s-a dat în lături de la nimic! Iar probele care au apărut – și continuă să apară, dau în vileag figura schimonosită de dorința de putere a establishment-ului american – adică al statului care are pretenția de a impune ,,democrația” în lume. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Nu sîntem la fel Sîntem diferiți! Unii dintre noi sînt adepții unor acțiuni în favoarea propriilor drepturi civi­ ce, a prezentului și a viitorului copiilor lor. Ei sînt cei care mereu se sacrifică, care au cel mai mult de pierdut. Cei în memoria cărora se ridică monu­mente, cei care sînt mereu primii, care cad în ghenunchi, dar se ridică de fiecare dată.

Ei reprezintă acei 5% care întotdeauna au pus lumea în mișcare. Respect!

Alții sînt cei care așteaptă un semn, un revoluționar din acei 5% care să se alăture

Fireşte, se poate reproşa revistelor mele limbajul utilizat. Aşa e, sînt perfect de acord, în unele situaţii limbajul nu e cel mai elegant, ba chiar alunecă în diatribă şi invectivă. Dar v-aţi întrebat, oare, cum vorbeşte românul simplu la mînie? Auzit-aţi sudalmele oamenilor de rînd pe la cozi, sau cînd n-au ce pune pe masa copiilor, ori rămîn fără slujbă? Poporul are un limbaj pe cît de aspru, pe atît de colorat, domnilor. Într-o mie de ani de furtuni istorice au trecut prea multe peste români, iar suduirea este o formă de eşapare nervoasă. Marii clasici ai literaturii române, Eminescu şi Caragiale, sînt nişte sfinţi la icoane – martorii epocii spun că singura înjurătură pe care o ştia Eminescu era „neamul nevoii”, învăţată de la tatăl său, iar Caragiale, cînd îşi vărsa năduful pe vreun ucenic tipograf, îl afurisea cu expresia comică „bătu-te-ar stelele de bou!”. Erau alte vremuri, pe atunci umbla Dumnezeu pe jos în România. Între timp, s-au petrecut destule tragedii sociale în această Ţară, iar vremurile au născut oameni pe măsură. Astfel, s-au perindat cîteva generaţii de pamfletari străluciţi, cu violenţe de limbaj uneori greu de reprodus: şi mă refer, în special, la N.D. Cocea, Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, Pamfil Şeicaru şi mulţi alţii care, fie în scris, fie în oralitate, şi-au tăvălit adversarii prin hreanul sarcasmului – aş spune eu; sau prin lături – ar spune dl. Răzvan Dobrescu. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (13 martie 1997, plenul Senatului României) acelora din prima linie. Și ei sînt curajoși, și ei își doresc să aibă o viață mai bună. Doar că nu sînt la fel de hotărîți să iasă din zona lor de confort, să devină revoluționari. În această tagmă îl întîlnim pe acel curajos de ocazie, acel luptător amator care crede în cel din fruntea mulțimii, dar care întotdeauna a considerat că menirea lui nu este să deschidă drumuri, ci să le bătătorească. Ei sînt mulți, cei mai mulți, cred că mai bine de 60% din populația acestei lumi. Sînt cei care au construit civilizații, care consolidează puterea celor care se află în frunte și care, la rîndul lor, nu îi dezamăgesc! Respect! (continuare în pag. a 3-a) TANO

„Magnolia“, tablou de Oana Vultur

ntlnirea În amintirea lui Nichita Stănescu Ne-om întîlni cîndva, în altă casă, în altă viață și în alt destin o carte cu coperți de brumă groasă vom scrie cu cerneala de arin. Înmărmuriți ca doi masivi de sare prin rădăcini adînci ne vom lega și n-o să știe nimeni ce ne doare vom lua lumina din aceeași stea.

Tu nu mai vii, eu pot veni la tine acolo unde totul e iertat acolo unde nu își mai aparține nici robul blînd, nici cruntul împărat. Și poate că viața noastră-ntreagă a fost doar mustul tînăr ce s-a stors iar vinul bun de-abia acum se-ncheagă într-un tărîm cu geografie vagă de unde nimeni nu s-a mai întors.

CORNELIU VADIM TUDOR

Interese și strategii din spatele Pandemiei – interviu fulminant cu George Sörös –

Pagina 18

Epigramistul Cincinat Pavelescu – Rudă cu Octavian Goga, doctorul Paulescu și Caragiale Pagina 10

NR. 1537 l ANUL XXXI l Vineri 22 MAI 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 22 mai 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Aniversarea Vetrei Româneşti a prilejuit o Adunare istorică F Ţapul Emil se behăie la unguri, dar e cam tîrziu F De ce n-au participat domnii Iliescu şi Vadim la şmecheria „Cronicii Române” F În relaţia lui cu Hillary Clinton, Coposu a făcut „penis captiv” F Evreii ne fură cocoşeii! F Gura bate Guru PARTEA I F Electrizantă, grandioasă, istorică - numai cu astfel de calificative poate fi caracterizată Adunarea Populară desfăşurată sîmbătă, 11 februarie, în Sala Polivalentă din Tg. Mureş, închinată împlinirii a 5 ani de la făurirea Uniunii Naţionale Vatra Românească. Aproximativ 10.000 de români au cîntat, au aplaudat şi au ovaţionat în templul Idealurilor Naționale, într-o pădure de drapele Tricolore. Au fost scandate, minute în şir, numele invitaţilor de onoare, care, la rîndul lor, au rostit discursuri fulminante (în ordine alfabetica): Funar, Năstase, Păunescu, Vadim şi Văcăroiu. Chinta royală (mai exact, republicană).

Pe tot parcursul zilei de sîmbătă, şoviniştii de la U.D.M.R. s-au ascuns ca şobolanii, nu li s-a auzit nici chiţcăitul, erau paralizaţi de spaimă. Concluzia a tras-o, la microfon, preşedintele P.R.M.: „Radicalii unguri, de-a lungul istoriei, n-au ştiut decît de frică!”. F Ca de obicei, Televiziunea Română a transmis, în batjocură, un crîmpei de reportaj, de circa 1 minut. Bine că are U.D.M.R.-ul parte de vreo 2 ore pe săptămînă. Bine că sînt lăsați să înjure naţia românească, la emisiunile lui Vartan Arachelian şi Gabriel Giurgiu, toţi derbedeii politici. Bine că apare mereu, la ore de vîrf (era parcă vorba ca toate Conferinţele de Presă ale partidelor să fie difuzate la ediţia de noapte a Actualităţilor!) - această caricatură a naturii, cu capul său intrat la apă, pe nume Emil Constantinescu. Aşadar, sîmbătă seara, nu s-a transmis nici o secvenţă sonoră de la formidabila manifestare a românilor, unde participase o bună parte a conducerii statului (premierul, preşedintele Adunării Deputaţilor, vicepreşedintele şi secretarul Senatului, vreo 12 prefecţi, vreo 10 miniştri ş.a.) - în schimb, lumea e silită să audă mesajul către ţară şi univers al unui handicapat de la Plătăreşti, cu vocea sa piţigăiată, cu capul lui înţepenit de spondiloză, în poziţia 6 fără 5 minute, că ne şi interesa pe noi ce behăie Țapulina despre măgarii de la U.D.M.R., lua-i-ar dracu’ pe toţi, după ce vreo 4 ani de zile s-au pupat pe gură, s-au adulmecat sub coadă şi i-au porcăit tot pe români, taxîndu-i „fascişti, extremişti, şovinişti”. Probabil că Don Pişote ăsta s-a plîns la C.I.A. că, dacă n-o rupe cu U.D.M.R.-ul, o să-l linşeze populaţia pe stradă, şi uite că a obţinut aprobarea să tragă şi el în neo-horthyşti, numai că, din pistolul ideologic al Ţapului, nu ies gloanţe, ci căcăreze, bune şi-alea, desigur, dar nu pe postul naţional de televiziune, ci ca îngrăşăminte naturale. F N-am zis-o noi, ci Horia Alexandrescu, în editorialul intitulat „Surprizele sondajului I.M.A.S.” (din „Cronica Română” de sîmbătă): „Astfel, convine sau nu, iată că adepţii poziţiilor consecvent naţionaliste urcă spectaculos, iar, dacă reţinem că printre ei se află preşedintele P.R.M., Corneliu Vadim Tudor, şi prim-vicepreşedintele P.S.M., Adrian Păunescu, acuzaţi adesea tocmai pentru ceea ce se numeşte excesul naţional(ist), trebuie să recunoaştem că electoratul le este favorabil, mai ales într-un moment tensionat de pretenţiile U.D.M.R., cum este cel actual”. F Dar, fireşte,

asta nu l-a împiedicat pe Horia Alexandrescu să comită cea mai dizgraţioasă acţiune de curvăsărie politică din întreaga sa activitate duplicitară (ca românul, imparţial, şi pe stînga, şi pe dreapta): a decernat, vineri seara, nişte premii de tot rîsul, aproape în totalitate extremei drepte: Corneliu Coposu, Adrian Severin, Emil Constantinescu, Sergiu Cunescu, Nicolae Manolescu, Dinu Patriciu, Vartan Arachelian, Eugen Preda (Glotter), Mihai Tatulici, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru. Cea mai sinistră glumă a fost desemnarea lui Ardei Umplut drept... „cel mai bun ziarist al anului 1994!”. Martori oculari, aflaţi la locul de desfăşurare a sinistrului (festivitatea de premiere), adică la Teatrul Național din Bucureşti, povestesc că Piticul Utecilă n-a putut, normal, să se urce pe scenă prin mijloace proprii, dar noroc cu femeia-cal Ileana Lucaciu şi cu Ţapul Emil, care s-a pus Capră. Noi încă mai credem că a fost vorba de o greşeală de tipar: violatorul de găini n-a primit titlul de „cel mai bun ziarist”, ci pe acela de „cel mal bun umorist”. F Iată tot atîtea motive pentru care dl.

Ion lliescu a refuzat să participe la această cacealma ieftină, deşi se afla printre premiaţi. Mai mult ca sigur că, în imparţialitatea sa, talentatul Horia Alexandrescu ar fi în stare ca, mîine, să-i premieze, post-mortem, şi pe Ana Pauker (o Adrian Severin de genul feminin, la aia sifilisul a ros numai dintr-o ureche, la ciobănaşul securist a păpat din creieraş), pe Petrache Lupu, Miţa Biciclista, care-a căzut şi şi-a rupt batista. Departe de a putea păcăli pe cineva, echilibristica asta pe sîrmă a lui H.A. ne face să zicem HA-HA-HA, fiindcă este jenantă şi se răsfrînge catastrofal asupra tirajului și, mai precis, a numărului de cititori: sub 20.000 pe zi. Din acest motiv, n-a participat nici preşedintele P.R.M. La telefonul pe care i l-a dat vineri după-amiază H.A., C.V.T. a răspuns: „La ce să vin eu acolo, domnule?

Să văd cum te prostituezi pe față cu căzăturile astea de Severin şi Cristoiu? Cine te sileşte să te acoperi de ridicol? Totuşi, eu te iubesc: eşti o curvă perfectă!”. F Prăbuşit de durere că nu i-a ieşit pasienţa, adică n-a venit Iliescu, simpaticul Horică şi-a vărsat năduful pe fosta lui angajată, actualmente salariată la Preşedinţie, Corina Creţu: „Să-i spui lui Naşu’ (Iliescu) că m-a pierdut de muşteriu! Să mă roage în genunchi și nu mai merg cu el în nici o vizită peste hotare!”. La care Corina i-a trîntit-o, tot cu martori: „Bine, Horia, dar preşedintele nu s-a rugat niciodată de tine, tu dai zeci de telefoane!”. Foarte supărat pe bîlciul organizat de H.A. a fost şi Teodor Meleşcanu. Să mai adăugăm că „Cronica Română” apare în documente cu un împrumut de 300 de milioane de lei de la „Credit Bank”. F În ziarul „Adevărul” de sîmbătă au apărut două ştiri de senzaţie. Iat-o pe cea de pe pagina 1: „La P.C.T.F. Bucureşti-Otopeni, cu ocazia controlului de frontieră efectuat la ieşirea din țară, a fost depistat cetățeanul israelian Perl Iosef, de 49 de ani, care intenţiona să scoată ilegal din România 103 monede de aur (unele fac parte din patrimoniul cultural-naţional, iar celelalte au valoare numismatică). Monedele au fost ridicate în vederea confiscării, iar cel în cauză predat

RM

poliției pentru continuarea cercetărilor. Tot la Otopeni a mai fost reţinut un alt cetățean israelian, Nacht Nachum, care ducea în servietă un bolovan, unde ascunsese peste 3 kg monede din aur, datînd din secolul al XVIII-lea (A.M.)”.

Iat-o şi pe cea de pe ultima pagină, a 10-a: „Ieri, într-o suburbie a Tel Aviv-ului, cîteva sute de muncitori români şi asiatici au demonstrat energic, pentru a-şi recupera salariile pe ultimele două luni. Firma la care erau angajaţi, ISRACAN, cu profil de construcţii, a dat faliment. Un reprezentant al firmei a recunoscut că fiecare muncitor trebuie să mai primească peste 1.000 de dolari, dar nu i se vor putea da decît cîteva sute. Românii au ameninţat cu greva foamei”. Iar dacă noi, cei de la „România Mare”, scriem aşa ceva, sîntem acuzaţi de antisemitism! Ia să nu ne mai fure evreii aurul, ia să nu-i mai umilească şi jefuiască pe muncitorii români, şi să vedeţi ce linişte o să fie. F Remarca asta e valabilă şi pentru insultele ordinare cu care ne împroaşcă sistematic aventurierul ăla fără pic de talent, pe nume Ellie Wiesel – ultima înjurătură ne-a tras-o la televizor, duminică seara. Ce vrei, mă impostorule, de la poporul român? Cine eşti tu să ne judeci pe noi? Cu ce drept îl omori din nou pe Mareşalul Antonescu? F Un alt evreu de o agresivitate inu­ mană este Andrei Cornea (fiul călăului stalinist al culturii române, Paul Cornea). Aproape săptămînă de săptămînă, javra asta analfabetă (a scris recent „defecte... deficiente”?!) bălăcăreşte poporul român în fiţuica antinaţională „22”. Zilele trecute, în articolul intitulat „Duplicitate sinucigaşă”, acest nemernic, căruia îi pute totul în România, scrie fără ruşine: „Straniu şi, mai ales, teribil de îngrijorător este ceea ce se întîmplă astăzi: duplicitatea continuă să rămînă practică fundamentală a statului român (?!), dar utilitatea naţională reală a acestei politici pare a fi dispărut (...). Desigur, «fiecare pasăre pre limba ei piere». Numai că, spre deosebire de păsări, naţiunile nu sînt supuse unei fatalităţi ineluctabile. ELE SE MAI POT SCHIMBA (subl. ns.). Totul este s-o dorească. Este şi cazul României?”. Cine te plăteşte pe tine, mă Iţic, să reclami schimbarea neamului românesc, după mii de ani de istorie? Ai vrea cumva să ne tăiem toţi împrejur? F În legătură cu ciudatul incendiu care a mistuit locuinţa cunoscutului guru paranormal şi anormal Gregorian Bivolaru, ziarul „Libertatea” a dat luni titlul săptămînii: „Gura bate Guru”. F La 14 februarie 1995 marele poet şi luptător Grigore Vieru a împlinit 60 de ani. Statul român nu i-a dat nici o decoraţie. La Mulţi Ani, frate Grigore, tu eşti sufletul Basarabiei! F Agitaţie teribilă printre şobolanii de pe corabia Convenţiei Democratice: aliaţii lor naturali, horthyştii de la U.D.M.R., le-au dat nişte găuri grozave, le-a ajuns apa pînă la țîțişoare.

Acum, pentru păcălirea populației la eventualele alegeri, vor să distrugă C.D.R. şi să înjghebeze „Marea Coaliţie”. Tot degeaba. Mai multe şanse ar avea dacă i-ar zice „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, care, după cum se ştie, a avut loc în Noiembrie. F Cei doi comici vestiţi ai ecranului de la P.N.Ţ.C.D. (Aripa Leninistă), Nisztor BădiceanuCiment şi Vasile Vetişanu-Paranoia, nu pierd nici un moment de a se face de baftă în Senatul României. În cursul zilei de luni, li s-a mai dat o şansă: au la îndemînă o săptămînă pentru reeducare! F Un comportament tot mai stupid și antiromânesc are senatorul F.S.N. de Iaşi, Dan Constantin Vasiliu, pe care îl avertizăm să nu-şi mănînce omenia din pricina broscoiului umflat Adrian Severin. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 17 februarie 1995)

RM

3

Vineri, 22 mai 2020

30 de ani de chin!

În această săptămînă se împlinesc 30 de ani de la primele alegeri libere post-comuniste. Îmi amintesc sloganul ,,Trandafirii înfloresc în mai” de parcă ar fi fost ieri. Iliescu a ieșit președinte cu un procent covîrșitor de voturi, undeva peste 80%. Acum, după 30 de ani, privind în urmă, pot spune cu certitudine că avem cea mai ticăloasă clasă politică din ultimii 2000 de ani. Nu pot să cred că România a fost ,,mulsă” într-un timp atît de scurt de o mînă atît de mică de oameni. Cred că, după marele furt al Imperiului Roman – care, după cum se știe, a fost salvat de aurul luat din Dacia – ultimii 30 de ani sînt cel puțin la fel de devastatori ca acel transfer de bogăție început de Traian în 102 și terminat de Aurelian în 272.

Ticăloșia acestor domni îmbrăcați în Armani nu are egal. Împărțită în diverse găști, sprijinită de diverse Servicii, de diverși generali, dar avînd același obiectiv – distrugerea spirituală și materială a României – această grupare trădătoare se împarte în subgrupe. Perversitatea lor, desăvîrșită în aceste trei decenii, reprezintă, în fapt, imaginea lor combinată cu faptele care se proiectează în conștiința poporului român. Astfel, putem acum să spunem că fiecare grupare are un mod de identificare aflat în simbioză totală cu ticăloșia, și care s-a cizelat în urma alternanței la putere și a modului în care acești indivizi își bat joc de țară, de popor.

PSD – Ticălos/prost: Acest partid a scăzut de la an la an, de la un scrutin la altul, de la un nivel al inteligenței peste medie, la unul cu mult sub media general acceptată. Cel care a dus partidul în derizoriu a fost, evident, Traian Băsescu, al cărui principal scop a fost, pe lîngă distrugerea a tot ce mai funcționa în România, ruinarea partidului pe care, de bine, de rău, Adrian Năstase îl ținea destul de bine în mîini.

Cei care l-au urmat pe Năstase la conducere nu au făcut altceva decît să definitiveze munca începută de Băsescu.

PNL – Ticălos/parșiv: Chiar dacă, inițial, acest partid a fost bine văzut de tagma intelectualilor, căderea lui a fost cauzată, evident, tot de Traian Băsescu, care, prin includera PD-ului în zona de dreapta, prin alianțele și ruperile succesive din ultimii 20 de ani și, în mod special, prin fuziunea cu PDL în 2014, a făcut ca acest partid să fie complet asimilat, în acest moment PNL fiind doar numele sub care se ascund șacalii portocaliilor lui Blaga.

Putem spune, fără să greșim, că PNL a murit odată cu dispariția de pe scena politică a lui Crin Antonescu și preluarea partidului de către Buldog. PNL nu mai există, România nu mai are, în acest moment, nici un partid de sorginte liberală. Dar, în spatele acțiunilor pe care le vedem în fiecare zi, se ascunde perversitatea caracterelor celor care au primit sarcina de a fi în prima linie de comunicare. În spatele lor, furtul a ajuns la un nivel inimaginabil, Și asta pentru că toată campania împotriva PSD-iștilor a avut un impact atît de mare la nivelul populației, încît, efectiv, orice ar face PNL, nimeni nu reacționează, nimeni nu ia poziție. De ce? Pentru că, odată cu venirea la conducere, Iohannis a moștenit și structura informativă creată de Băsescu, precum și toată massmedia, lucru pe care PSD, neavînd materie cenușie, nu a reușit să îl facă niciodată. Toți sînt ticăloși, dar nemernicia portocaliilor vopsiți în galben nu poate fi atinsă nici măcar de neomarxiștiii din USR. USR – Ticălos/ticălos: Partidul creat de Coldea este, de fapt, un creuzet unde iau naștere noile valori colorate și iresponsabile, confuze sexual și material. Este format, în majoritate, din copiii unor indivizi destul de puternici, fie din zona politică, fie din zona Serviciilor sau de afaceri. Ei sînt ticăloși prin natura lor genetică specifică unor beizadele

ale căror valori nu rezonează cu națiunea. Partea tristă este că mesajele lor nu sînt luate în serios, și asta poate fi o mare capcană în care, în viitor, poate pica poporul român. Mesajele lui Caramitru ăla mic, vulgare, radicale, antinaționale, violente, sînt privite cu indulgență de mulți, primite de cîțiva vocali și ignorate de majoritatea. Ei bine, dacă acest individ

nu va fi luat în serios și oprit, va veni o vreme în care o să fie prea tîrziu pentru a găsi o cale de întoarcere.

După ticăloșii din PNL, cei din USR reprezintă cel mai mare pericol la adresa națiunii.

ALDE – Ticălos/pervers: Se spune că reprezintă singura aripă liberală din Parlament. Posibil. Dar Tăriceanu este, de departe, cel mai pervers politician român. Dacă am face un clasament al celor mai ticăloși politicieni români, Tăriceanu s-ar clasa pe locul doi, la egalitate cu Blaga. Nu are nici o treabă cu România, el luptă pentru interesele proprii. Pe primul loc, cu mult înaintea plutonului, se va clasa, mulți ani de acum înainte, Traian Băsescu, și mă îndoiesc că va fi prea curînd egalat. Dar, never say never. Revenind la ALDE, o grupare politică născută din fuziunea PNL cu alianța conservatoare cu iz de Antene, putem spune că ticăloșia lor este sublimă, Tăriceanu și banda lui demonstrînd asta prin toate acțiunile lor.

UDMR – Ticălos/ultra-naționalist: Da, avem un partid naționalist în Parlamentul României, dar nu este al românilor. Mă rog, nici măcar partid nu este. Motivul pentru care în România nu mai există naționaliști care să îi reprezinte pe români este faptul că naționaliști există deja, doar că sînt maghiari. Ei sînt, de fapt, ultra-naționaliști. Sînt ticăloșii care ne urăsc și care, cîndva, cumva, vor face pași în direcția secesiunii. Sînt singurii naționaliști pe care românii îi acceptă, pentru că, așa cum vedem, românii se urăsc atît de mult încît nu vor să aibă vreun partid autentic românesc care să se bată pe bune pentru ei. Nu mă refer aici la partidele naționaliste care sînt ,,anexe” ale altor partide. Pentru că, în acest moment, în România nu există nici un partid autentic naționalist – toate sînt anexe ale PSD, PNL sau PMP. Da, PMP. Băiatul ăla negricios care vă spune că el face și drege și că e naționalist, de unde credeți că are bani?

PMP – Ticălos/unionist de conjunctură: Avînd la conducere cel mai ticălos dintre ticăloși, la ce te poți aștepta pe viitor de la un astfel de partid? Eu cred că va fi menținut la limita de 5%, pentru că Băsescu încă trăiește, dar dacă se va alătura unui partid naționalist, PMP se va bucura de un mandat îndelungat în Parlament. Acest partid va ajuta cu bani și poate și cu ceva publicitate alt partid naționalist, urmînd ca după aceea să se coalizeze. Deja asistăm la acest proces, doar că numai cei deștepți îl observă. Să nu uităm că președintele de drept este venit de peste Prut, iar cel care e ajutat acum are ca principal mesaj unirea Basarabiei cu România, la care se adaugă mesajul lui Băsescu legat de Republica Moldova.

Mînăstire într-un picior, ghici cine face bani din asta?

Ne oprim aici, deci putem concluziona că, pe scara ticăloșiei la categoria partide politice, clasamentul este următorul:

Pastila sãptãmînii Nu sîntem la fel (urmare din pag. 1) Mai sînt și cei direct interesați ca nimic să nu se schimbe, pentru că ei înșiși ar fi schimbați.

Sînt cei care acum formează lumea în care trăim și care, direct sau indirect, își extrag seva din acest sistem. Ei sînt politicienii, bugetarii sau aceia care, dacă acest sistem nu ar mai exista, ar întîmpina o mare problemă. Ei sînt cei care îi discreditează și îi ucid – fie mediatic, fie efectiv – pe cei care se ridică împotriva lor, componenții acelui grup de 5% despre care aminteam. Ei sînt aceia care dispun de toate pîrghiile puterii, care îi fac pe cei 60% să se ridice la un moment dat. Ei sînt, de fapt, balastul care nu acceptă schimbarea și, la adăpostul unor minciuni sfruntate, îi fac pe cei 60% să nu aibă curaj să se alinieze în spatele celor din prima categorie. Ei sînt, de fapt, marea problemă a acestei lumi mincinoase în care trăiesc, dar în care restul, majoritatea, doar supraviețuiesc. Nu reprezintă mai mult de 30%, adică cei care ies la vot, la fiecare 4 ani, pentru a-și valida propria putere. Pentru aceștia nu simțim decît dispreț!

Mai sînt alți 5%, care sînt fie foarte deștepți, fie foarte proști, care îi cred cu adevărat pe acei 30% care profită de ei și de voturile lor pentru a se perpetua la putere. Pentru ei nu avem nici un fel de sentiment, pentru că nici măcar ei nu știu pe ce lume trăiesc.

Sîntem diferiți! Nu avem cum să fim la fel, așa cum nu putem să gîndim identic. Fiecare latură a vieții, chiar dacă este văzută la fel de toți oamenii, este percepută diferit de fiecare. Iată de ce cred că, dacă acești 5% din prima categorie se vor decide să se unească, ceva frumos și spectaculos se va întîmpla.

1. PNL/PDL – PD – FSN 2. PSD/PDSR – FSN 3. ALDE/PNL – PD – FSN 4. USR/**** 5. PMP/PDL – PD – FSN În ceea ce privește clasamentul ticăloșiei la categoria oameni politici, acum, la împlinirea a 30 de ani de ,,democrație”, arată cam așa: 1. Traian Băsescu 2. Vasile Blaga 3. Călin Popescu Tăriceanu 4. Klaus W. Iohannis 5. Viorel Hrebenciuc Există, însă, și un loc de onoare, intangibil, ocupat de Ion Iliescu, pentru că la umbra lui și sub atenta lui supraveghere a crescut întreaga clasă de ticăloși pe care îi tot vedem de 30 de ani. Pe ei și, mai nou, pe extensiile lor genetice.

UDMR nu intră în acest clasament. Rolul lui este să apere interesele unei minorități, așa că viziunea acestei grupări poate să fie una corectă, antiromânească și promaghiară.

Din păcate însă, aceste partide sînt doar extensiile publice ale adevăratei clase conducătoare. Cei care conduc, de fapt, națiunea sînt cei pe care noi, muritorii, nu îi vom ști niciodată. Sînt umbrele Serviciilor, fie ele românești, fie străine, sînt, de fapt, cei care au trădat România și ale căror interese materiale nu vor fi cunoscute niciodată, cel puțin nu în actualul regim democratic.

Acum, după 30 de ani de democrație, cam asta este realitatea. Peste alți 30 de ani poate că radiografia va fi mai bună pentru țară. Speranța asta care ne ține în viață și care moare ultima încă nu a dispărut complet din sufletul poporului român.

D.A.T.

4

Vineri, 22 mai 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Amintirile ne leagă de viața pămînteană

Vînt cald s-a pornit deodată, din toate părţile. E ca vinul în fierbere ce te pişcă de limbă, de-ţi vine a juca în ogradă cu coada de greblă sau de mătură în braţe...

Zăpada a dispărut din poieni, şi-a luat rămas bun de la noi hoţeşte, plecînd pînă hăt, departe, să joace polca pe pămînturi sahariene. Şi, buchete-buchete, florile au împînzit fiecare coastă de deal, iar frumusețea lor tendeamnă parcă să golești pahar după pahar din roua cu caş la gură şi ochişori de zîne tămăduitoare de dragoste.

Luna îşi ţese noi straie pe văi şi vîlcele, vîntul bate de peste tot de se răsucesc în muguri zeii binecuvîntători de flori cu lumini feciorelnice întru viaţă nouă, cu dor de poteci către culmile înalte cu brazi. Acolo sus, în tîrîmul acela mirific, cocoşii sălbatici se împerechează tainic, pentru a da naștere puilor care, la rîndu-le îndrăgostiţi, se vor tăvăli pe covoare de iarbă proaspătă în cîntece de parfumuri amoroase... Şi uite aşa îmi număr fiecare secundă de bucurie, privind la cerul care pe zi ce trece devine mai luminos, îmbrăcînd văzduhul nopților cu hergheliile lui de stele... Gîzele aleargă pretutindeni...

Pe fiecare copac, e un du-te vino neîncetat... Unele urcă, altele coboară, e un alai întreg, al cărui mister tu, ca om, nu ai cum să-l înțelegi vreodată... Unele urcă parcă la Dumnezeu, să-I mulţumească pentru că le-a scăpat de viscolul iernii şi că le-a ferit de potopul gerurilor aspre, coborînd apoi să-şi facă rostul aici, pe pămînt... Că vremea, pe nebăgate de seamă, s-a aprins ca o plită numai bună să pui pe ea turta să se rumenească... Aşa e cînd un anotimp se duce şi altul vine de-i ia locul... Toate avînd un rol decisiv şi la fel de important în progresul vieţii, indiferent că vorbim de păsări, animale, insecte... Ca exemplu, mă dau pe mine... La anii pe care îi am, vremea mi-a pus cîte un rid pe frunte, cîte un fir alb în barbă... Şi, uite că, din copilul acela sfios, retras în gîndurile lui, însingurat în joaca de-a zmeul, călărind un capăt de băţ de alun, ferit

însă de vreo boală care să-i alarmeze pe părinţi, am ajuns la vîrsta senectuţii liber, dar neliber în ţara mea, cu un venit la limita existenţei, după mulţi ani de muncă... I-am iubit pe părinții mei, poate mai mult ca niciodată, atunci cînd, mic fiind, m-am rătăcit pe uliţele satului în care am văzut lumina zilei, cu casele-cocioabe şi gardurile din nuiele... Şi vîntul bătea la fel ca acum, poate ceva mai prietenos... I-am căutat o zi întreagă, pînă cînd, dintr-o întîmplare, auzind în depărtare lătratul lui Lăbuş, care toată ziua sta legat la portiţa dinspre grădină şi cu care mă jucam adesea, m-am trezit în ogradă, fără să mă fi adus vreunul din sătenii mei... Atunci mi-am dat seama cît de greu e să nu ai părinţi şi să trăieşti printre străini...

Sau poate aşa mi se părea mie, de frică pentru că nu ştiam ce să fac, unde să mă culc peste noapte... Eram îmbrăcat cu un parpalac subțire, de poalele căruia mă împiedicam, iar în picioare aveam nişte tîrlici găuriți, prin care îmi ieșeau degetele...

Dar nu mi-a fost frig, pentru că tot timpul am alergat gîndindu-mă acasă... Să ajung cît mai repede acasă, sămi văd fraţii şi surorile... Acum, acel ,,acasă” a rămas doar o amintire, pe care o port cu mine mereu; fiindcă anii s-au dus şi, odată cu ei, casa în care m-am născut a dispărut, iar pe pămîntul pe care a fost construită, s-a ridicat o alta nouă, ţinînd pasul cu vremea şi vremurile...

Cei ce locuiesc acolo sînt nişte săteni care nu au nici un grad de rudenie cu familia noastră. Nici satul nu mai e cel cu poveştile lui speciale, pe care tinerii de azi nu au de unde să le cunoască... Bătrînii, cu fluierele lor, au devenit picături de ploaie peste pădurile care, de la o zi la alta, se tot răresc din cauza defrişărilor masive, necontrolate... Și cît aș vrea ca, măcar o zi, să mai rătăcesc prin această lume şi să mă trezesc din nou în ograda copilăriei, cu ai mei la masă, pe prispa casei bătrîneşti, cu vecinii şi cu toți cunoscuții din vremea cînd, într-o zi, m-am rătăcit de casă, fără să bănuiesc măcar o clipă că va veni ziua să plec şi să trăiesc printre străini... Şi azi, de cîte ori mă gîndesc la satul copilăriei, mă apucă nostalgia... Toate acestea mă fac să mă întreb: oare cum se simt românii care au decis să trăiască în alte ţări, printre străini, departe de locurile în care au văzut lumina zilei?... Aud ca prin vis cum bate toaca la vecernie, şi chemarea ei

Inegalabila frumusețe a pădurilor românești (3) Pădurea Cozia În zona Parcul Național Cozia există păduri dacice de fag, stejar, carpen și zone cu grohoțișuri și ravene, tufărișuri alpine și fînețe, dar și o gamă diversă de floră și faună specifică lanțului meridional al Carpaților.

Lor li se adaugă șase specii de mamifere – ursul brun, lupul, rîsul, liliacul comun, liliacul cu urechi late, doi amfibieni: ivorașul cu burta galbenă și tritonul cu creastă, precum și șapte specii de nevertebrate: rădașca, cosașul transilvan, croitorul mare al stejarulul, croitorul cenușiu al stejarului, cosașul-de-munte-cu-picioareroșii, o specie de greiere endemică pentru zona Cozia.

Toate fac din Pădurea Cozia o atracție perfectă pentru iubitorii de natură, cu tot ceea ce a creat ea.

Minunile se află uneori la doi paşi, trebuie doar să facem puţină linişte în noi şi să privim în jur. La fel şi cu cele mai frumoase păduri din România. Pădurea Cozia se află pe Valea Oltului, pe versantul opus

oraşului Brezoi. Plecînd de la Mînăstirea Turnu către cabana Cozia, peisajul pare desprins dintr-o altă lume.

Vara sau toamna, culorile vii ale frunzişului creează un tablou mirific, iar priveliștea de sus, de pe culme, aproape de cabana Cozia, este copleșitoare.

Pădurea Mociar În drum spre stațiunea Sovata, pe lîngă localitatea Nădașa, din județul Mureș, se află cea mai bătrînă pădure din țara noastră. Întinsă pe o suprafață de 569 de hectare, la altitudinea de 400 de metri, Pădurea Mociar – din care izvorăște pîrîul cu același nume - adăpostește circa 300 de arbori cu vîrste între 650 și 720 de ani. Unele exemplare sînt atît de mari încît patru oameni ţinîndu-se de mînă abia îi pot cuprinde. Aici, acţiunea omului este redusă, probabil şi din cauza accesibilităţii reduse.

Pădurea Mociar a fost studiată de-a lungul timpului de către numeroşi biologi, care au declarat unanim că aceasta este cea mai bătrînă pădure din România. Pe baza cercetărilor de teren, aici au fost identificaţi sute de arbori, în speţă fagi şi stejari bătrîni. Aproximativ jumătate dintre stejarii multi­ seculari au murit practic de

RM

EPIGRAME La vot Deși deasupra-mi cresc lăstarii Și sînt schelet, mă doare-n cot: Îi duc de nas pe toți groparii Și mă prezint din nou la vot.

Funcii cu greutate La cei ce-n funcții vor să salte Se cere cap cu minte trează, Dar, în fotoliile-nalte, Ei tot cu fundul se așază.

Adevr de necontestat Chiar într-o căsnicie bună, Adam, cu soarta lui cerească, Pe Eva poate s-o supună, Da-n veci el n-o s-o stăpînească.

Accident Grăbită, soacra-n drum spre piață Mai ieri alunecă pe gheață, Dar n-a fost gravă căzătura: Și-a rupt doar șoldul, nu și gura.

Elis Râpeanu răsună peste toată valea copilăriei. Şi văd cum stoluri de berze zboară deasupra satului... Se întorc la cuiburile lor... Eu? ... Eu voi rămîne acelaşi fiu adoptiv al lumii mele de azi, pe care eu mi-am ales-o, tot mai departe de lumea mirifică în care bunicii și părinţii îşi dorm somnul de veci, că aşa mi-a fost mie scris... Vînt cald bate de peste tot, îi simt mîngîierea, răsfăţul, e plin de mirosul brazdelor proaspăt arate, dar nu e ca vîntul din livezile noastre de salcîmi... Nici soarele nu mai e cel care-şi rostogolea razele peste trupurile ţăranilor ieşiţi la tăiatul viţei de vie... Toate s-au schimbat... Toate...

Aşa e mersul lucrurilor, nu avem ce face, chiar dacă afară e moină.

ION MACHIBON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ bătrîneţe, fiind uscaţi, dar nu au fost încă tulburaţi de intervenţia omului. Există şi un număr îmbucurător de stejari mai tineri, cu vîrste cuprinse între 400 şi 500 de ani. Pădurea este relativ rară şi situată într-o zonă mlăştinoasă, cu multe bălţi.

Deşi pădurea este relativ bine protejată, din nefericire nu se poate spune acelaşi lucru şi despre salvarea rezervaţiei floristice, căci deseori ciobanii vin şi pasc oile în interiorul pădurii, acti­vitate interzisă de lege, dar nerespectată, și care distruge multe specii de plante rare. Fauna este tipică pădurilor colinare din Transilvania, la Mociar fiind prezenţi mistreţii, căprioarele, vulpile, bursucii, ie­purii, diverse roză­ toare, precum şi nume­roase specii de păsări. (va urma) Sursa: discoverdobrogea.ro

RM

5

Vineri, 22 mai 2020

Polemici«Controverse

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

- Nefericitule, fugi din drumul meu, că te nenorocești.

Crezi tu că ți-a fost marfa stricată?... Nu. Mîna mea, asta e blestemată!... Pe tot ce se lasă și atinge, ofilește, putrezește...

Prin 1908 aveam pe Șt. O. Iosif la mine, la Rășinari.

Vroiam să-l fac să uite singurătatea și suferințele lui, care îi veneau de la două ființe crude și iubite. Mai era și Vlahuță. Chemasem și pe Caragiale. Surprindea la Nenea Iancu marea lui cultură, complexitatea cerebrală și iubirea pentru natură. Extremele îl interesau în cel mai înalt grad. Ceea ce nu putea suferi și ierta era mediocritatea. Nu voia să călătorească decît în Expres-Orient, clasa I sau clasa a III-a, tren de persoane, cu țăranii. În clasa II-a, el știa bine, erau Brînzovenescu și Mitică. La Rășinari, într-o noapte cu lună, admiram zarea tăiată de o culme împădurită. Și atunci, Nenea Iancu a simțit o dorință care înfrățea cele două extreme din el: ,,Vedeți mă, sublim ar fi acum, așa, cu toții în pielea goală, aici, și un pian, și Beethoven”...

*** Era pe vremea cînd scotea Vlahuță revista ,,Vatra”, dacă nu mă înșel. Poeții veneau și își citeau lucrările ce urmau a fi publicate. De obicei, erau de față și colaboratorii mai de seamă: Delavrancea, Caragiale. Într-o după-amiază de vară avusese reaua inspirație să vie cu o nuvelă dl. Găvănescu. Era în stilul timpului: cu Gheorghe și Simina, care se iubeau la cîmp, jucau la horă. Lectura începuse.

Caragiale, de la o vreme, și-a scos haina.

Apoi vesta. Apoi gulerul. (Autorul citea mereu: ,,Și Gheorghe așa și pe dincolo, cînd o vedea pe Simina...”) Și lăsîndu-se binișor în patru labe, Caragiale ocoli astfel scaunul autorului hain și, oprindu-se în fața lui, își înălță numai capul, mască teribilă: ,,Asasinule, oprește-te!, grăi el cu voce tunătoare către autor. Oare ți-i în gînd să ne ucizi de tot?”...

Caragiale și Beethoven

*** Și mai era, oare, cineva, în afară de Caragiale, care să priceapă tragicul creierului său?... Îi ieșise înainte un precupeț cu coșurile pline de portocale. Precupețul îl cunoștea pe Caragiale: - Ia o portocală, nene Iancule.

- Nu iau, mă...

- Ia, zău, să-mi faci safteaua.

Caragiale ia o portocală și o desface: era stricată.

- Ia alta, nene Iancule; așa se întîmplă...

Caragiale mai ia o portocală. Tot stricată...

- Nu se poate, coane Iancule, mai ia una orice-ar fi.

Dar Caragiale, cu figura deodată tragic destinsă, privindu-și omul prin ochelari:

GALA MAEȘTRILOR

Amintirea lui Emil Gîrleanu

Era abia un năpîrstoc de băiat cînd bîzîitul unei goange îl atrăgea mai mult decît jocurile cu arșicea sau de-a haiducii. Își petrecea dupăamiezile tolănit în livada cu meri de la Iași, cu urechea atentă la zvonurile de cîntec ale firii, din care se obișnuise să desprindă tîlcuri numai de el știute, urmărind zoborul tihnit al unei gîze, atent la lupta înverșunată pe care cîte-o măruntă furnicică o dădea cu povara, ori dezmierdînd cu priviri galeșe steluța vreunei flori de cîmp. Cu surîsul înspicat pe buze, își depăna gîndurile pînă tîrziu, cînd lumina fumurie a începuturilor de seară îl deștepta din lunga toropeală, în al cărei răstimp auzul și vederea lui culeseseră toate șoaptele și întîmplările livezii.

Emil Gârleanu (1878-1914) și-a trăit tinerețea în epoca dulce a boierimii române înglodată în obiceiuri perimate, a coconetului cu lustru și-a domnișoarelor cu frăgezimile ascunse în mătase, panglicuțe și dantele. Nu se putea ca primele scrieri literare ale ofițerașului cu mustață sfidătoare să nu-și caute izvorul inspirației în lumea aceasta pe ducă, a boierimii.

Emil Gârleanu făcea să stăruie în ele o notă dulce de elegie, regretul după timpurile blînde al sfătoșilor boieri purtînd caftan și cizme de iuft, respectul neprecupețit al formelor de viață cîștigate, care-l făcea aproape tradiționalist.

*** O discuție se încinsese la Restaurantul „Imperial“ între Caragiale și Brătescu-Voinești, pe atunci director al Teatrului Național. Fusesem luat arbitru. Caragiale era pentru artă sadea – cu sau fără tendință – numai artă să fie! Brătescu-Voinești ținea la menirea morală a artei. ,,Căci arta, spunea el, e ca diamantul care căzut în c... tot diamant rămîne”.

- Dimpotrivă, ripostă Nenea Iancu, arta e chiar ce spuseși, peste care trece însă suflul dumnezeiesc al geniului! Si atunci, mă, devine radiu!...

OCTAVIAN GOGA

Integrat la început semănătorismului, Emil Gârleanu și-a găsit adevăratul făgaș sub îndrumările lui Mihail Dragomirescu, mentorul său literar. Nuvela din 1909 – Nucul lui Odobac – tălmăcea noile preocupări ale scriitorului, odată cu un talent viguros, cu marele dar al povestirii. Abia după un an dă le iveală acea creație fără pereche în întreaga noastră literatură: Din lumea celor care nu cuvîntă. În aceste mărunte întîmplări, de rară gingășie și frumusețe, Gârleanu și-a condensat toate observațiile, toate cele văzute și auzite în după-amiezile copilăriei petrecute în livada ieșeană.

Numai atenția proas­pătă a unui copil putea surprinde cu atîta agerime și finețe viața gîzelor, a bondarilor ,,mici cît un fir de iarbă”, să le observe ,,piciorușele fragede”, să vadă ,,frunzișoara care îi adăpostește”, să le ghicească existența, ,,măruntă și luminoasă”. În ciuda vieții sale presărate cu poticneli și multe ponosuri, Emil Gîrleanu a fost un optimist, încrezător în destinul luminos al scrisului românesc. Limba sa literară ,,e la înălțimea oricărui scriitor român”, remarca un critic. Potriveala cuvintelor e făcută după o armonie lăuntrică, ce împrumută frazelor o fluiditate de cîntec.

Să ne amintim de poetul ,,celor care nu cuvîntă”, dispărut la doar 36 de ani, care și-a înapoiat de aproape trei sferturi de veac puținul pe care îl datora pămîntului.

GEORGE ZBÂRCEA (1995)

140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi

Poem pentru Mrior Pășiți pios, prieteni, pe-acest covor de lut În care pomi, și iarbă, și flori ne sînt un scut Întru păstrarea vie a amintirii lor, A celor ce-au lăsat minunea numită Mărțișor!

Pășiți atent, prieteni, pe-acest pămînt de dor, În care ziua cîntă pe firul de mohor, Și noapte-și culcă umbra cu irizări de Stea Din care cerbi sfielnici lumină vor să bea; Pășiți ușor, prieteni, e perimetrul dens De armonii și versuri iscate dintr-un sens În care, meșter mare, în pacea lui deplină, A șlefuit cuvinte – Carate de Lumină; Pășiți, simțind, prieteni, metafore fuior, Brodate lîngă tîmpla livezii-n Mărțișor De unde își iau zborul pe aripi și pe gînd În Primăvara blîndă, cu noi polenizînd; Pășiți solemn, prieteni, iarba de sub picior E un covor de stihuri țesut la Mărțișor, Își are rădăcina trecută prin cuvînt De unde ne veghează ochii de sub pămînt; Pășiți cu drag, prieteni, ca-ntr-un sanctuar În care umbre sfinte din amintiri apar, Și-n care-ntotdeauna, la cumpăna amiezii La Mărțișor citește, din Cartea sa, ARGHEZI...

GEO CIOLCAN

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

,,Vadimiștii sînt românii care se luptă și se vor lupta pentru România” Spiritul lui Corneliu Vadim Tudor nu are să moară niciodată în România. Cu stimă o spunem, de la români la români! Cei care ,,ne înjură” sînt, de fapt, o minoritate incultă de români care ,,luptă” umăr la umăr alături de o ,,majoritate minoritară” din Ardeal. Sincer vă spun, nu pot să înțeleg cum un român înjură un mare român care nu mai este printre noi, în cor cu cei care, după cum se vede, una spun și alta fac. Fără să facem un caz din asta – în fond, este problema guvernanților și a întregii țări, a națiunii române – tot ce a spus Vadim despre iredentismul maghiar în Transilvania, s-a adeverit.

Pe acei români care urăsc românii și România nu îi înțelegem și nici măcar nu avem cum să le explicăm că, totuși, greșesc. Pentru o lume mai bună, pentru o România prosperă, merită să facem ceva, chiar dacă cei care trăiesc bine pe spatele ignoranței românilor fac tot posibilul să ne dezbine. Nu spunem că vom fi iarăși ce am fost și mai mult decît atît. Noi spunem că vom fi mai puternici decît am fost în toată istoria, dacă ne unim toți românii sub același cer!

Cei care nu au la inimă valorile lui Corneliu Vadim Tudor sînt rugați să ne ignore pur și simplu. Înjurăturile, vulgaritățile și alte dovezi ale inculturii sau răutății lor genetice nu ne interesează. Nici pe noi, nici pe români, în general!

De dragul adevărului, vă spunem că vadimismul nu are nici un fel de legătură cu Partidul România Mare. Noi, vadimiștii, nu sîntem membri ai PRM, nu dorim să avem de-a face cu ei. Nu ne vom asocia niciodată cu cei care l-au trădat pe Tribun. Pe cei care vă faceți speranțe că veți lua voturi folosindu-vă de imaginea Tribunului, vă asigurăm că vă amăgiți. Vadimiștii sînt românii care se luptă și se vor lupta pentru țara asta, nu hoții și bandiții din politică și nici măcar naivii oportuniști din PRM. Da, Vadim a fondat PRM. Dar, acum, PRM-iștii ar trebui să intre în politică folosindu-se de imaginea lor, cu numele lor, nu cu al lui Vadim. Acest lucru l-a declarat Lidia Vadim Tudor, fiica cea mare a Tribunului, și așa va fi.

Rareș Marian

6

Vineri, 22 mai 2020

Polemici«Controverse

Corona și cireșii Cînd cireșii îți ies dinainte, Paradis fără cuvinte, ai simțit că cireșele s-au răstignit pe buzele tale cînd le striveai cu încîntare? ALESUL a-nflorit cireșul, care ne-a dat fructul aromat cu dulceața pămîntului, adunînd din lumina strînsă de frunză, floare, rădăcină – roșul de rubină. În Țara Soarelui-Răsare, cireșii sînt în floare. În China, străzile sînt pustii, blocurile par stafii. Și în acest pustiu, apare cîte un sicriu. Oamenii poartă măști pe față, părînd că fac parte dintr-o altă viață, pentru ca virusul Corona să nu-i ,,înațe”. Invizibilul microb a împînzit întregul mapamond. Fiind experimentat în laboratoare, a fost trimis la ,,plimbare”. Pămîntul fiind mult prea populat, nu-i nici un păcat că oamenii au decedat. ,,Afacerea” e în floare, ,,cineva” încasează miliarde, iar în economie, cărările duc în pustie. Purtăm în noi un drum anume, ducînd mereu spre Soare-Apune. Porți senchid, porți se deschid, o clipă în Poartă ne oprim: ce scrie pe ea, nu știm... Într-un soi de premoniție, marele poet Adrian Păunescu a anticipat, în anul 2002, ,,Corona” care ne-a marcat întreaga viață pe Planeta Albastră, în poemul ,,Bolnavii unanimi”: ,,Și ce-ar fi dacă într-o zi blestemată ne-am îmbolnăvi cu toți, deodată, și medici, și pacienți, și părinți, și copii?

Ce-ar fi dacă brusc ne-am îmbolnăvi și n-am mai avea la cine apela, pe cine să trateze, bandaje sau paranteze?...”

Din păcate, deodată, acea zi blestemată a venit, și fiecare om a primit povață: Stai acasă și așteaptă Moarte, sau Viață! Încrezător, poetul a cerut ajutor la Creator, în poemul trist, ,,Acatist”:

Ultimul înec al Bucureştilor (2)

Două săptămîni a stat oraşul sub apă. Cişmigiul devenise un ochi de mare din care abia mai ieşeau trunchiurile copacilor. Mahalalele Izvorul, Belvedere, Sfinţii Apostoli şi Radu Vodă erau o pînză de apă. Numai în jos, în Cărămidari, şanţurile săpate dăduseră drum apelor în lături, scăpînd casele de înec. Neîncrezătorii locuitori, prinşi în case, cînd au văzut că vin apele mari, s-au suit în pod şi de acolo pe acoperiş. Unii au petrecut zile la rînd agăţaţi de coşuri, pe draniţa alunecoasă sau pe tabla îngheţată.

Copii, bătrîni, femei îşi aşteptau soarta acolo, ţipînd după ajutor, fără hrană şi fără adăpost. De plecat nu era chip, căci în cele mai multe locuri apa ajunsese la doi metri înălţime. Casele nu erau solide; multe erau făcute din paiantă, bulgărite, iar cele de cărămidă erau zidite dintr-un material inferior, care sugea apa şi se fărîma în mină. Sub izbitura valurilor, bietele case se zguduiau, şi cei de pe acoperiş ţipau cu deznădejde.

Cine avea o albie sau cîteva scînduri încerca să facă o plută. Dar şi una, şi cealaltă se manevrau greu. Nevoia îi învăţase pe sinistraţi să întindă frînghii peste uliţe, de la o casă la alta. Improvizatele ambarcaţii se puteau mai lesne folosi dacă cei dinăuntru se ţineau cu mîinile de frînghiile întinse. De la precedentele inundaţii se prinseseră în zidurile caselor de la faţa străzilor mari cîrlige de fier, de care se înnodau frînghiile. Aceste cîrlige au persistat pînă tîrziu, cîteva zeci de ani după cuminţirea Dîmboviţei într-un fund de albie canalizată.

Poate că vor mai fi existînd şi acum pe vreo casă veche!

Pe măsură ce victimele inundaţiei erau salvate din casele lor, erau primite în numeroasele familii ce le ofereau adăpost, lemne şi hrană. Ziarele publicau lungi liste de cetăţeni miloşi din Olteni, Manea Brutaru, Filaret, Crucea de Piatră, Bărbătescu, Doamnei etc., care ofereau ajutor. Şi cîţi nu mai erau pe delături, netrecuţi în ziare!

,,Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață Ca să mai și trăim, dacă se poate. Și nu lăsa ca noaptea să înfrîngă Greu dobîndita noastră libertate.

Ne e atît de dor de-o zi frumoasă, Cu soare-n Cer și iarbă la picioare.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață.

De viață grea, de viață muritoare.

Avem și noi atîta dulce rîvnă, Atîta chef de iarnă și de vară.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață Oricît de tudnică și de amară. Și să ne facem planuri pentru mîine, Și să muncim cu-același dor de pîine, Ca tot ce e făgăduială astăzi Într-adevăr să ni se întîmple mîine.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață De muncă, și de lupte, și de friguri Comută-ne pedeapsa cea mai mare Aceea de-a ne ști așa nesiguri”. ,,Corona” ne-a dat de știre că este posibilă iubireaIUBIRE, dacă mînă-n mînă vom săpa cîte-o fîntînă, să sorbim din apă Viață, spălîndu-ne pe mîini și față. ,,Aleșii” poartă o parte din vină, cinstită-i necinstea, adevăru-i minicună, iar ceasul decadenței bate ritmic, în marea curiozitate, zi de zi: Cine e, cine va fi? ,,Corona” ne va trezi? ,,Mai faceți de gardă la munți Să nu-i sărăcească prostia umană, Mai coborîți, contemporanii mei înfrînți, Pe pămîntul în formă de rană” (A.P.) LILIANA TETELEA Potopul venise brusc, într-o singură noapte. Apele se ridicaseră vertiginos peste statul de om. După două zile viscolul s-a pornit nebun, dar din fericire n-a ţinut mult. Au fost aduse bărci de pe la bălţi, a doua şi a treia zi. Armata, poliţia şi pompierii au muncit din răsputeri, au dărîmat ziduri, au întins poduri. Medicii colindau oraşul în birje, cu geanta cu medicamente. Alături de ei, toată lumea a sărit să dea ajutor, unii cu mîinile, alţii cu îndemnul, alţii cu punga. Tinerimea lustruită – ca să nu lipsească! – dădea baluri şi piese de teatru, distrîndu-se din răsputeri „pentru folosul inundaţilor”. Însuşi Cuza calare, urmat de aghiotanţii săi, încerca să pătrundă unde era primejdia mai mare. De altfel, avea obişnuinţa acestor acte de curaj: chiar cu un an înainte, cînd Dîmboviţa venise mare în iunie (deci două inundaţii în opt luni), Cuza străbătuse călare mahalalele înecate şi adusese la Palat, ca să-1 crească, pe un copil orfan, de vreo doi ani, pe care 1-a şi înfiat. Început la 2 spre 3 martie 1865, dezastrul a ţinut pînă la 16-18 ale lunii. A fost cel mai mare şi cel mai grozav înec al Capitalei. Abia pe la 20-22 martie, părţile inundate au devenit practicabile. Apele se retrăseseră, dar nămolul era mare; toate uliţele erau desfundate.

Bucureştenii însă erau învăţaţi cu bălţile şi noroaiele. În 1856, nişte nemţi din armata de ocupaţie erau gatagata să se înece într-o baltă din Piaţa Sf. Gheorghe...

Cei dornici de senzaţii tocmeau birje cu caii voinici şi porneau în explorarea cartierelor sinistrate. Ne-au rămas în scris impresiile încercate atunci.

Trecînd pe lîngă Cişmigiu, se putea vedea lacul mărit, băltoace pe peluze, nămolul acoperind aleile. Dar sfioase cărărui începuseră a şerpui pe unde era locul mai tare. În Belvedere casele îşi lepădau tencuiala puhavă.

Mulţime de frînghii se ţeseau peste stradă. Pe uliţe şi prin curţi erau încă bălţi mari. Casele pustii îşi strigau deznădejdea uşilor şi ferestrelor smulse, sparte, strîmbate. În Izvor era o jale. Fusese acolo o mahala dintre cele mai vesele ale oraşului. Nemţii cu treburi pe la noi se aşezau, de preferinţă, în Izvor. Cîrciumi multe şi grădini răsunau vara de cîntecele lor melodioase şi pline de voioşie. Berea curgea în valuri, dar nici vinul

RM

APARIȚIE EDITORIALĂ

Semnalăm apariția recentă a cărții ,,Alergăm pentru sănătate – Din tainele eforturilor fizice” (ediția a V-a) și a broșurii ,,Alergăm pentru sănătate... în cameră”, ambele semnate de antrenorul emerit Silviu Dumitrescu, personalitate cu mare experiență în lumea sportului, care a pregătit numeroase generații de atleți.

Autorul este cunoscut și pentru activitatea de gazetar sportiv, acesta numărîndu-se printre colaboratorii mai vechi ai revistei noastre, în care a publicat, vreme de cîțiva ani, articole de specialitate la rubrica de sport intitulată ,,Călcîiul lui Ahile”. Un set cuprizînd cele două lucrări ne-a parvenit la redacție, însoțit de următoarea notă a autorului: ,,Stimată domnișoară Lidia, vă admir și vă prețuiesc pentru continuarea cu succes a promovării operei create de strălucitul dvs. părinte. El a practicat, în tinerețe, atletismul la clubul pe care am avut șansa să-l conduc. Astăzi, la vîrsta de 94 de ani, am resimțit nevoia ca, în vremurile grele pe care le trăim, să contribui, pe baza experienței pe care am acumulat-o, la utilizarea timpului de care dispune românul condamnat să stea în casă, oferindu-i sugestii pentru mișcare, pentru controlul greutății corporale, noțiuni elementare de fiziologia efortului, rîsoterapie și multe povestiri, cultură. Setul cuprinzînd cele două lucrări se poate găsi la raft sau pe bază de comandă la Librăria Eminescu din Capitală. Cu multă prețuire și urări de sănătate și prosperitate, Silviu Dumitrescu, 14 mai 2020”. nu era dispreţuit de muşteriii numeroaselor localuri.

Acum însă era pustiu. În toată lungimea uliţelor nu se zărea ţipenie de om. Tăcerea cea mai deplină domnea pretutindeni. Şi deasupra apăsa cerul cu nori vineţi, grei ca o lespede de mormînt... Într-o curte, un cîine uitat urla de foame, de frig, de groază. Sta sus pe o magazie, cu lanţul de gît, prins de o bîrnă. Călătorul s-a apropiat şi 1-a liberat. Cîinele a fugit nebun, fără să se mai uite înapoi... În săptămînile următoare, locuitorii s-au întors la vetrele lor. Primăvara înainta biruitoare, caldă şi cu putere de viaţă. Firul ocupaţiilor s-a reînnodat. Înecul a fost uitat cu jertfele, cu pagubele şi suferinţele lui.

Consiliul Municipal, atît de aspru criticat de Cuza, s-a întrunit şi a discutat cauzele nenorocirii. A dat apoi un comunicat arătînd că principala cauză a dezastrului a fost marea cantitate de „nevă” (zăpadă) căzută şi, în al doilea rînd, băligarul, gunoiul, „cadaverele” de animale azvîrlite în gîrlă de secole. Destul de înţepat răspundea că „ce nu s-a făcut pînă atunci nu putea să facă actuala administraţie”... Printre dărîmătorii lui Cuza, de peste un an, trebuie să fi fost şi consilierii municipali daţi în tărbacă.

Nenorocirea lovise însă prea multă lume ca să nu se ia măcar de data aceasta măsuri serioase. Pornind de la acele chibzuieli cînd amintirea catastrofei era încă proaspătă, s-a ajuns mai tîrziu la marea operă edilitară a canalizării Dîmboviţei, care nu a ieşit dintr-o nevoie de înfrumuseţare a oraşului, ci dintr-una de strictă necesitate.

Pînă să se facă aceasta au mai trecut însă douăzeci de ani. În care timp Dîmboviţa era să-şi mai facă o dată de cap. În 1881.

Sfîrșit N. VĂTĂMANU

RM

Vineri, 22 mai 2020

File de istorie Asasinarea lui Lucreþiu Pătrãşcanu, un lider comunist patriot (2)

De reținut că în Cluj lipsea armata română, care se retrăgea de pe front, iar de ordine se ocupa armata sovietică. Alături de studenții români au fost și locuitorii români din Cluj. A intervenit armata sovietică pentru a face ordine pe străzi. În anul 1946, de 24 Ianuarie, Ziua Unirii Moldovei cu Muntenia, studenții români au organizat o amplă manifestare pentru aniversarea acelui moment înălțător din Istoria României. Ei scandau lozinci patriotice și purtau sute de drapele românești. Mulți dintre studenți au fost arestați întrucît puterea se afla în mîinile alogenilor, care nu recunoșteau că Unirea de la 1859 este o aniversare și pentru Ardeal.

Această situație a făcut ca studenții români să declare grevă generală pentru eliberarea celor arestați.

Lucrețiu Pătrășcanu s-a aflat la Cluj și s-a implicat în stingerea conflictului. La Facultatea de Drept a făcut o emoționantă expunere în fața studenților români, în care a spus: ,,Ardealul a fost și va fi veșnic al României. Eu înainte de a fi comunist sînt român...” (Ibidem, Lavinia Betea). Poziția lui Lucrețiu Pătrășcanu nu a convenit unor alogeni din conducerea P.C.R., care l-au categorisit ca naționalist periculos, dușman al păcii și al prieteniei dintre popoare.

Arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu s-a realizat în anul 1948, sub învinuirea de naționalism burghez și șovinism. Lupta pentru putere s-a dus și la vîrful P.C.R., sub supravegherea directă a P.C.U.S., care urmărea promovarea în funcții de răspundere a unor personalități loiale și slugarnice față de U.R.S.S. De remarcat este și faptul că perfidia a atins cele mai înalte cote în rîndul unor membri din conducerea P.C.R., care, în cei doi ani în care procesul a stagnat, au făcut vizite la închisoarea de la Jilava. În arest, Lucrețiu Pătrășcanu a fost vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Lucrețiu Pătrășcanu a fost acuzat și de colaborare cu Siguranța Statului, în perioada interbelică. În proces au mai fost arestați și Elena Pătrășcanu (soția), Harry Brauner, Alexandru Ștefănescu, Lena Constante, Petre Pandrea, Torosian Herant, Emil Calmanovici, Remus Kofler, Ion Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sabău și alte 33 de persoane.

Procesul și execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu s-au desfășurat după modelul proceselor staliniste, precum cele îndreptate împotriva lui Vladimir Clementis și Rudolf Slansky din Cehoslovacia, Laszlo Raik din Ungaria, Traicio Kostov din Bulgaria, Koci Xoxe din Albania.

Condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu a avut loc în 14 aprilie 1954 după un proces de 6 ani.

A fost cel mai lung proces al vreunui lider comunist din istoria comunismului mondial (sic), cu o pauză de doi ani, între 1951 și 1952. În proces au mai fost interogați și alți oameni politici din perioada interbelică: Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu, Bebe Brătianu.

Prin actul de acuzare nr. 3/1954 emis de Tribunalul Suprem, au fost condamnați Lucrețiu Pătrășcanu, Her­bert Zilber, director al Institutului de Conjunctură economică, Ion Mocsony-Stârcea, fost mareșal al Palatului Regal, Alexandru Ștefănescu, mare indus­triaș, Remus Kofler, funcționar, Jac Berman antreprenor, Emil Calamovici, antre­prenor, Victoria Sîrbu, Lena Constante, pictor și scenograf, Herant Torosian, fost consul al României la Paris, Harry Brauner, fost director al Institutului de Folclor. În ultimul său cuvînt, Lucrețiu Pătrășcanu a declarat: ,,N-am de spus nimic, decît să scuip pe acuzațiile ce mi se aduc”.

Un pluton de execuție a dus la îndeplinire condamnarea la moarte în timpul nopții, potrivit procesului-verbal întocmit de Grigore Rîpeanu, la Penitenciarul Jilava. Au fost de față procurorul Grigore Rîpeanu, lt. col. Ilie Bădică și maior Moise Cahan. Pe lîngă Lucrețiu Pătrășcanu a mai fost executat și Remus Kofler. Ceilalți acuzați au primit pedepse cu închisoarea de la 8 la 15 ani (Scînteia, nr.

2950/ 18 aprilie 1954).

Generalul trădător Ion Mihai Pacepa, în ,,Cartea neagră a Secu­rității”, scrie următoarele: ,,Lucrețiu Pătrășcanu a fost împușcat în ceafă de către un colonel de securitate în celulă, după care cu o targă a fost aruncat în groapa comună. Colonelul de securitate care l-a împușcat, la rîndul său s-a sinucis”. Acest colonel de securitate, pe numele său Iosif Moldoveanu, a scris o scrisoare pentru Nicolae Ceaușescu, în cuprinsul căreia recunoscuse faptul că el l-a împușcat pe Lucrețiu Pătrășcanu. Aceasta, după ce tot el l-a anchetat dur (alături de alții, ce se roteau) și l-a supus la cele mai groaznice suplicii fizice, ca să mărturisească ce doreau cei din conducerea P.C.R. Pur și simplu, acest securist terorist declara că de atunci trăia un coșmar, pentru că își amintea zi și noapte de sîngele lui Pătrășcanu, care i-a împroșcat fața și mîinile, în seara cînd, din proprie inițiativă, și desigur, mînat de un anumit fanatism, l-a scos din celula de la Jilava la ,,plimbare” și, ajunși în curtea interioară, l-a împușcat în ceafă... Acest colonel de securitate și-a ucis copiii, soția, după care s-a sinucis (vezi cazul analog al generalului Gică Popa) (România liberă, nr. din 21 aprilie 2011). Acum ne punem întrebarea: care

7

Restituiri

Tragedia lui Lucrețiu Pătrășcanu Lucrețiu Pătrășcanu a fost un personaj absolut modern, un fiu al frămîntatului Secol XX, cu o gîndire și cu o sensibilitate acut contemporane. A sfîrșit într-o tragedie de tip antic sofoclean. Un sfrîșit tragic, cu torturi fizice și morale, timp de 6 ani neîntrerupți, în hrube sordide. Îmi amintește de Prometeu înlănțuit pe crestele Munților Caucaz, cu ficatul devorat de ciocul vulturilor.

Mi se părea incredibil ca asemenea torturi și orori antice să se repete în epoca contemporană, la un popor cu moravuri blînde, așa cum a fost blînd, bun, delicat și îngăduitor cu alții, dar neîndurător cu sine, Lucrețiu Pătrășcanu, în care se întrupaseră toate virtuțile națiunii noastre. Timp de 6 ani, cu o tenacitate monstruoasă, de Frankenstein, din filmele de groază de odinioară, cu Boris Karloff, 3 ziși bărbați de Stat (Gheorghe Gheorgiu-Dej, Iosif Chișinevschi și Alexandru Drăgici) au fost, pe motive de invidie, de gelozie și de putere, călăii și păsările de pradă ale lutului firav al acestui om. Căinîndu-l pe cumnatul și prietenul meu Lucrețiu Pătrășcanu, îmi plîng și cei 10 ani de pușcărie. A-ți plînge de milă e oribil.

PETRE PANDREA este adevărul în legătură cu execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu și unde îi este mormîntul?

Reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu a avut loc în luna aprilie 1968, din inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, la Plenara C.C. al P.C.R. din 1968. La acea plenară, Nicolae Ceaușescu s-a folosit de cazul Lucrețiu Pătrășcanu pentru a influența negativ situația lui Alexandru Drăghici și a lui Iosif Chișinevschi, despre care a spus că au mîinile pătate de sîngele lui Lucrețiu Pătrășcanu.

De remarcat este faptul că după lovitura de stat din decembrie 1989, ca semn de respect față de Lucrețiu Pătrășcanu, un bulevard din București îi poartă numele.

Lucrețiu Pătrășcanu a rămas în posteritate, el nu se numără printre parveniții și fripturiștii din conducerea Partidului Comunist Român. A lăsat în urma sa lucrări de o importanță deosebită, printre care amintim: Un veac de frămîntări sociale, Probleme de bază ale României, Sub trei dictaturi, Curente și tendințe în filozofia românească (Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 1687). În anul 1971, Titus Popovici a scris o piesă de teatru, Putere și Adevăr, în care un inginer pe nume Petrescu (Lucrețiu Pătrășcanu) este persecutat de secretarul de partid Pavel Stoian (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Petrescu a fost sprijinit de tînărul scriitor Mihail Duma (Nicolae Ceaușescu), dar cu toate acestea este arestat și apoi reabilitat. În același an, după piesa lui Titus Popovici, a fost realizat un film cu același titlu, în regia lui Manole Marcus, cu Amza Pellea în rolul lui Petrescu, Mircea Albulescu în rolul lui Stoian și Ion Besoiu în rolul lui Duma.

Autorii prezentului studiu au urmărit, printr-o cercetare aprofundată, aducerea în actualitate a dreptății ca principiu moral și juridic, care se impune a fi acordat și lui Lucrețiu Pătrășcanu. HISTORIA MAGISTRA VITAE EST! Sfîrșit IOAN CORNEANU MIRCEA PÎRLEA

8

Vineri, 22 mai 2020

RM

Polemici«Controverse Scandalul istoric din SUA dă în vileag adevărata față a ,,lumii libere” (urmare din pag. 1) Practic, prezența lui Trump la Casa Albă a dat peste cap ,,lucrarea” acestui sistem – fostul mare om de afaceri încercînd să introducă în politica Washingtonului normalitatea și dialogul internațional, precum și un conservatorism total opus așa-zisului ,,progresism” de tip troțkist, susținut, firesc, de Sörös.

Din probele indubitabile produse de justiția SUA, a rezultat cum Michael Flynn a fost supus unor presiuni de către oameni ai Serviciilor americane (FBI) pentru a da un răspuns prin care să recunoască o legătură cu un ambasador rus. În urma acestor presiuni, în care a fost amenințat fiul său, generalul Flynn a pledat ,,vinovat” de declarații false în fața agenților FBI, ulterior dîndu-și demisia din aparatul președintelui. Dar, ulterior s-au descoperit documente FBI care arată jocul murdar al Serviciului american, iar generalul Flynn a revenit asupra declarației de ,,vinovat” – și relatînd presiunile și șantajul teribil care s-au făcut asupra sa!

Printre altele, o notă de mînă a șefului departamentului de contrainformații al FBI arată că scopul audierii generalului – la acea vreme consilier al președintelui Trump, era să îl determină să mintă așa cum doreau ei – pentru a fi pus sub acuzare și pentru a fi concediat. Iar nota a fost scrisă după o întîlnire cu fostul director al FBI, James Comey! Mai mult, întîlnirea și decizia de a face presiuni pe Flynn au avut loc la trei săptămîni după ce FBI respinsese memorandumul prin care se recomanda închiderea anchetei care viza legătura generalului cu Rusia.

Acestea fiind spuse, să vedem ce s-a petrecut săptămîna trecută la Washington. De reținut din ce am relatat mai sus că, în acțiunea FBI de compromitere a consilierului lui Trump, a fost implicată conducerea superioară a Biroului. Ce înseamnă asta? În primul rînd că FBI a făcut poliție politică și a încercat o acțiune de compromitere la Casa Albă. Dar nu numai atît!

Săptămîna trecută, administrația de la Casa Albă a transmis Congresului o listă de zeci de oficiali ai administrației Obama, implicate în caz; zeci de oficiali care au solicitat documente ce au dus la compromiterea informativă a fostului consilier de securitate națională Michael Flynn. Detaliu esențial: această acțiune a oficialilor democrați ar fi avut loc, atenție – imediat după alegerea lui Trump și pînă la instalarea acestuia la Casa Albă! În lista obținută de cunoscutele publicații ,,The Hill” și ,,Politico” apar nume extrem de grele, precum vicepreședintele Joe Biden, fostul șef de personal al Casei Albe Denis McDonough, fostul director al FBI James Comey și fostul director al CIA John Brennan.

Informațiile și lista au fost declasificate și trimise de directorul interimar al Informațiilor naționale (DNI – comunitatea de Informații a SUA), Richard Grenell, senatorilor Ron Johnson și Chuck Grassley. ,,Oferim o listă revizuită de identități a oricărui funcționar care a depus cereri la Agenția de Securitate Națională (NSA) între 8 noiembrie 2016 și 31 ianuarie 2017 pentru a demasca identitatea fostului consilier în securitate națională, general lt. Michael T. Flynn”, se arată în documentul lui Grenell. Într-un comentariu, ,,The Hill” amintește că președintele Trump a susținut frecvent că oficialii administrației Obama au vrut să-l lovească politic prin scurgeri selective de informații către mass-media. ,,Demascarea oficialilor menționați în rapoartele de informații este o dovadă a atacurilor”, arată sursa citată.

Dintre celelalte personalități de top care apar în liste remarcăm pe fostul şef al Informațiilor naționale

(DNI), James Clapper, fostul ambasador SUA la ONU, Samantha Power, fostul ambasador al SUA în Italia şi San Marino, John Phillips, fostul director al Oficiului pentru Informații și Analiză din DNI (OIA), Patrick Canion, foştii adjuncţi şi asistenţi ai Trezoreriei SUA, fostul consilier al ambasadorului la NATO, Robert Bell, fostul reprezentant al SUA la Comitetul Militar al NATO, Vandam Christenson, foști oficiali SUA pe Siria, Rusia, NATO, Emergie, oameni de Informații din CIA și FBI etc.

Cunoscuta jurnalistă de investigații Sorina Matei, care a urmărit și a studiat atent cazul Flynn, atrage pe bună dreptate atenția că este un adevărat ,,Obamagate” – și că documente apărute scot la iveală că ,,fostul preşedinte al SUA, Barack Obama, fusese informat de cazul Flynn înainte ca acesta să fie audiat ilegal de FBI”. Cu alte cuvinte, fostul președinte știa de tentativele și demersurile unor înalte personaje din aparatul său și din Servicii pentru a-l compromite pe generalul Flynn și, prin el, pe Donald Trump.

Cazul Flynn este ,,mai mare decît Watergate, zguduie din temelii de cîteva săptămîni toată Justiţia din SUA, după ce o serie de documente eliberate de Departamentul de Justiţie au arătat că generalul Flynn a fost ţinta unei capcane judiciare şi a unor falsificări în serie de documente puse la cale de agenţi FBI şi nu numai”, scrie Sorina Matei pe blogul său, ,,Presa curată”. Situația poate deveni unică în istorie prin amploare - și prin implicarea unor figuri majore din SUA. Și probabil, din alte state.

De asemenea, sînt vizate publicații de top americane - care au participat la presiunile făcute asupra lui Flynn, prin preluarea unor informații de la personaje din ,,Deep state”. Practic, publicații de top au scris la comandă… fiind recompensate ulterior cu Premiul Pulitzer! ,,Deci voi realizați că în 2018 s-a dat Premiul Pulitzer pe National Reporting pentru ambele staffuri NYTimes și WaPo pe subiectul Flynn Rusia și acum s-au declasificat comunicările Pentagonului și s-a dovedit că NYTimes și WaPo au scris la comandă copy paste de pe mailuri de la Pentagon fakeuri despre Flynn?”, scrie revoltată Sorina Matei. Apropo, cunoscuta jurnalistă și-a pierdut și emisiunea de la B1TV… poate există vreo legătură? Întîmplător, este singura din presa română care a urmărit mai mult decît atent subiectul! Mai mult, Donald Trump a spus direct: ,,Acești redactori… sînt niște hoți! Ar trebui obligați să dea înapoi premiile Pulitzer”. În fine, alte două aspecte ale scandalului de la Washington! Primul ar fi că scandalul făcut de Trump cu laboratorul din Wuhan nu e întîmplător, președintele SUA nu face degeaba atîta circ! Pentru că apare un detaliu, care încă nu a fost ,,explodat” – nu i-a venit vremea, dar îi va veni: finanțarea cercetărilor la Wuhan de către SUA (granturi de milioane) în perioada administrației Obama – Joe Biden. Și, de ce nu, a multor alte legături dintre administrația Obama și China.

Al doilea aspect scandalos, care este legat și de România: Kövesi a fost vizitată în 2011 de Robert Mueller, pe atunci șef al FBI, cel care a condus ancheta Trump – Rusia, și în 2015 de James Comey, tot șeful FBI, instalat în funcție în 2013, cînd și ,,Zeița” venea la DNA. Adică ea, simbolul ,,justiției” în forță împotriva politicienilor și oamenilor de afaceri români, a fost ,,binecuvîntată” de cei care au condus scandalul de poliție politică dat acum în vileag de Donald Trump! Și susținută și mediatizată de publicațiile implicate în scandal!

Să menționăm că Robert Mueller s-a întîlnit și cu Florian Coldea – încă din 2006, la București. Întîmplător

Libertatea nu se negociază Sîntem la final de situație de urgență, început de situație de… alertă. O bazaconie mai mare decît prima, dar la fel de inutilă.

Totuși, ce ne-a arătat nouă, românilor, această stare de fapt? De departe, dar de foarte departe, ultimele două luni ne-au arătat cît de mult iubim noi, românii, în general, rasa umană, libertatea. Indiferent de cuantumul amenzilor, indiferent cîtă frică s-a cultivat prin intermediul mass-media, indiferent cîtă poliție și armată au patrulat pe străzi, românii au ieșit din case. Nu le-a păsat nici de autorități, nici de amenzi, nici de viruși și nici de moarte. Dorința de a fi liber a arătat încă o dată că omul, ca specie, este dispus să se sacrifice pentru a fi liber. Și ăsta nu este nici pe departe un clișeu, nu este un element supranatural. Este o realitate. Iar în ultimele două luni, românii au arătat că libertatea lor nu este negociabilă, că sînt dispuși să riște, numai să nu fie încătușați de legi imbecile.

Ce ne-au mai arătat nouă ultimele două luni?

Că Guvernul este incapabil să guverneze, că autoritățile statului nu sînt în măsură să aplice corect o lege, și asta pentru că întreg aparatul de stat este putred, corupt și incult. În plus, grija lor nu a fost protecția populației, ci cum să își asigure bunăstarea lor și a complicilor lor.

Dacă vreodată se va face vreo anchetă la sînge despre perioada stării de urgență, se va ajunge la un adevăr sinistru. Dar, cum toți au fost implicați în acest dezmăț, mă îndoiesc sincer că o va face cineva.

Ce ne-au mai arătat nouă cele două luni de situație extraordinar de urgentă? Că poporul român este, în fapt, singur în fața oricărei nedreptăți, că politicienii se gîndesc în primul rînd la străinii care îi conduc și mai puțin la românii care i-au ales. De fapt, cam asta e paradigma ultimilor 30 de ani de democrație, așa că nu trăim nimic nou.

Ceea ce trăim acum nu reprezintă altceva decît o repetiție a ceva mult mai ridicol.

Deocamdată, hai să ne bucurăm că s-au deschis frizeriile, pentru că, în fond, imaginea contează mai mult decît orice. sau nu, de atunci începe epoca interceptărilor masive, a dosarelor bazate pe interceptări – iar din 2009 încep celebrele „protocoale”. În 2009, la Washington se instalează Democratul Obama. Cu echipa care acum e dată în vileag de justiția americană și de Donald Trump.

Să mai adăugăm și legătura între CEDO și Sörös, despre influența dovedită a rețelei miliardarului – analiză bazată pe un Raport european și chiar pe sentința în cazul Kövesi contra România. Tot Sörös este cel care îi susține pe Democrații americani.

Aceasta e povestea ,,democrației”! A statului ,,de drept”! Și da, aceasta e fața adevărată a ,,lumii libere”! În spatele primului președinte de culoare, mare dansator, tip ,,cool”, popular, fost drogat, era ,,sistemul”! Care, printre altele, a dat foc Orientului și Africii de nord, de unde a rezultat și migrația către Europa, a susținut lovitura de stat de la Kiev – și tot ce a însemnat ,,justiție” de tip Kövesi și mișcări de tip #REZIST. Despre asta e vorba.

RM

9

Vineri, 22 mai 2020

Vitejii Armatei Române

Jurnalul de front al sublocotentului Nicolae Pietraru (2) – Campania din Dobrogea –

În staţia Tăbărăşti aşteaptă rîndul la îmbarcare.

Trec prin Buzău şi ajung seara la Ploieşti. Debarcă la Bascov, la nord de Piteşti, şi pleacă în marş spre front. Întîlnesc numai sate sărace. Se cazează la o femeie cu doi copii mici, într-o cameră plină de ploşniţe, apoi merg spre Drăgăşani. „Pe tot drumul, femeile ies înaintea noastră. Portul lor este curat românesc: au pestelcă şi ilic. Sînt frumoase. Ne aduc apă cu o cadă, numită de ele vadră, pe care o poartă pe cap, fără să o ţină cu mîinile”. În aceste împrejurări, îl întîlneşte pe profesorul Nisipeanu, pedagogul de la Şcoala Normală din Buzău.

Se zvoneşte că generalul Averescu pregăteşte o lovitură surprinzătoare pe Rîul Jiu. Trupele retrase de pe frontul din Dobrogea ocupă poziţii pe malul Oltului. Pe partea opusă se află inamicul, foarte numeros şi bine înarmat (13 nov. 1916).

Primesc ordin de retragere şi mărşăluiesc zi şi noapte, urmăriţi îndeaproape de inamic (14-16 nov.).

Sapă tranşee. Sînt flămînzi. Caută mămăligă în casele părăsite de săteni.

Sînt atacaţi continuu de patrulele germane şi de artileria grea. În urma unui contraatac curajos, capturează 16 tunuri şi 70 de cai nemţeşti. „Un soldat din companie a scos capul din tranşee, ca să tragă, a fost lovit, a tremurat puţin din cap şi a închis ochii pentru totdeauna”. Termină muniţia, pentru că mulţi aruncaseră cutiile cu cartuşe, ca să alerge mai repede. Soldaţii se uită spre ofiţeri: Ce-i de făcut? Nimeni nu ştie. Trec Neajlovul prin mocirlă. Trupa pune în aplicare o nouă tactică militară: fuga dezordonată „pe unde se nimereşte: pe cîmp, pe arătură, prin porumb”. Artileriştii abandonează tunurile şi pleacă cu caii. Au fost nimicite două divizii române. Mii de morţi, dispăruţi şi prizonieri. Se retrag în satul Mihăileşti.

Uliţele sînt pustii (19 nov.)

Se trece Argeşul prin apă. Sun uzi pînă la piele.

Tremurînd de frig, ajung la Bragadiru, după un marş istovitor de 30 de ore. Aici primesc pîine şi pesmeţi. Soldaţii „inconştienţi”, în loc să se odihnească şi să-şi usuce hainele, caută băutură într-o fabrică de spirt. Se taie cîţiva porci pentru hrana trupei (20 nov.). A doua zi se retrag spre Capitală. Se constituie o baterie de artilerie, formată din 80 de oameni. Ajung la fabrica de zahăr din Chitila. „Soldaţii iau mai mult decît pot duce. Păcat! Restul va rămîne inamicului”.

23 noiembrie este „o zi de tristă amintire pentru întreaga ţară, dar, mai cu seamă pentru mine”.

Batalionul lui Nicolae Pietraru trece prin gara Chitila şi luptă aprig în apropierea fortului. E vînt şi frig. Inamicul înzestrat cu artilerie grea este din ce în ce mai numeros.

Colonelul Voicescu, însoţit de alţi ofiţeri şi de compania de mitraliere, organizează o coloană de marş şi intră în Bucureşti. Era de fapt o trădare, trupa fiind părăsită de comandanţii superiori.

Nemţii sînt peste tot. Încotro să se îndrepte? „Cu orice risc, trebuie să luptăm pentru onoarea noastră militară”. Ocolesc patrulele germane de pe cheiul Dîmboviţei şi se îndreaptă spre Pantelimon, în

speranţa că vor găsi drumul spre Slobozia. Un tînăr bucureştean civil îi conduce de la mică distanţă.

Li se alătură alţi soldaţi „care umblau zăpăciţi cu armele la ei”. Găsesc primăria din Pantelimon, unde speră să se odihnească. Primarul şi notarul îi asigură că e totul în regulă. De fapt minţeau, ticăloşii, fiind vorbiţi cu nemţii care au apărut pe la 7 seara (două companii), le-au cerut să se predea, mulţumiţi că „au găsit plocon, fără oboseală” (23 nov.).

Din cei 13 ofiţeri români părăsiţi de colonelul Voicescu la Chitila, 11 au căzut prizonieri. Printre ei se aflau cîţiva ruşi pe care nemţii îi ironizau,

strigîndu-le „Ruski, Ivan”, avînd mare necaz pe ei, lăudîndu-i, în schimb, pe români, pentru că leau ţinut piept, 8 ore, la Chitila. „Armatele nemţeşti care trec triumfătoare prin Bucureşti sînt aplaudate de escrocii îmbogăţiţi care flutură batistele în semn de bucurie”. Prizonierii aflaţi sub escortă întîmpină privirile reci ale concetăţenilor. Sînt duşi la Cercul Militar. „Antreprenorul, om cumsecade, ne serveşte un ceai cald şi trimite pe cineva să cumpere lenjerie de corp şi alimente de drum (conserve, ciocolată)”.

Pe 25 noiembrie se dă o ordonanţă prin care se cere ofiţerilor români din Capitală să se prezinte la Comandament. În caz contrar, vor fi executaţi pe loc. S-au prezentat „cuconaşi de la diferite servicii militare, curaţi şi gătiţi ca la paradă”. Marghiloman a promis bani şi lenjerie de corp de la Crucea Roşie.

N. Pietraru a primit două cămăşi, două izmene şi două perechi de ciorapi de lînă. Se simte, însă, rău, are febră. Este însoţit de un camarad la spitalul Regina Elisabeta. Nişte surori medicale de la pavilionul ofiţerilor nu vor să-l interneze, afirmînd că are „chiulangită cronică”, deşi febra depăşea 40 de grade. Pe 28 noiembrie este consultat de medicul Stein şi pus pe tratament cu multiple comprese cu oţet aromatic şi regim cu limonadă şi lapte (1-5 dec.). O infirmieră îl îngrijeşte „ca o adevărată soră”.

Este examinat minuţios în fiecare zi. Doarme puţin şi visează „monstruozităţi”, cum ar fi că aleargă mereu, mereu. Petrece ziua onomastică (6 dec.) în suferinţă.

7-16 dec.: temperatura corpului începe să scadă.

Află că se dau lupte grele în apropierea Buzăului.

Pe 17 decembrie se aduc 1.000 de răniţi germani.

Românii ar fi internaţi în spitale din provincie. La Pîrscov ar fi luptat vitejeşte Regimentul 11 Siret, producînd pagube mari inamicului. Se mută la Spitalul Colţea (19 dec.) cu trăsura de salvare. Alt medic, alt tratament. „Am voie să mănînc orice, în afară de varză”. Sărbătoreşte în suflet Naşterea Domnului, cu gîndul la familia de la Pietraru. Pe

30 decembrie este pus pe lista de evacuare. Un doctor Stoicescu susţine că ofiţerii rezervişti au fugit din calea inamicului. Ce ştie el cum a fost în linia întîi? În fiecare zi mor soldaţi bolnavi de tuberculoză căpătată în tranşeele pline cu apă.

31 decembrie 1916: „E ultima zi a acestui an blestemat pentru mine şi pentru ţara întreagă”.

Este de părere că familia sa îl crede mort. „Să dea Domnul ca anul care vine să fie al păcii şi al victoriei pentru noi şi aliaţii noştri”.

Pe 1 ianuarie 1917 este diagnosticat cu tifos exantematic, „cu statutul de prizonier de război”.

Scapă cu viaţă şi din această încercare şi pe 4 februarie, împreună cu sute de ofiţeri, sînt urcaţi în vagoane de marfă şi pleacă spre Germania.

Trec prin Piteşti şi Slatina unde sînt îmbarcaţi alţi „captivi”, apoi pe Valea Oltului, Vinţu de Jos, Valea Mureşului. Pe 23 februarie ajung la Budapesta. Trenul cu prizonieri intră în Germania şi trece Oderul.

Pe 28 Făurar, la ora 6 dimineaţa, au ajuns la Strallsund. Li se aduc bagajele în lagăr. Fac baie, îşi spală hainele la etuvă. Primeşte fiecare zahăr şi marmeladă pentru o săptămînă. Stau 8 ofiţeri într-o cameră. Toate visele tînărului Pietraru au ca decor satul şi casa, iar ca personaje, familia, părinţii şi fraţii. Află de la Enescu Alexandru cum s-a desfăşurat lupta de la Pîrscov de pe 29 noiembrie 1916. Un regiment german a pătruns, prin surprindere, pe Valea Bălănesei, trecînd prin Pănătău şi Pietraru. Un general român, aflat la Pîrscov, a plecat în grabă spre Buzău. Trupele române erau pe aliniamentul Cislău. Nemţii au săpat tranşee, să le taie retragerea la Pîrscov şi să-i încercuiască, dar două batalioane din Regimentul 11 Siret au contraatacat viguros la confluenţa Bălănesei cu Rîul Buzău şi au făcut posibilă retragerea diviziei spre oraş. Au fost morţi şi răniţi de o parte şi de alta. „Morţii zăceau în spatele tufişurilor”. Nemţii au doborît cu tunul clopotniţa bisericii din Pîrscovul de Sus, pentru a anihila un cuib de mitralieră al românilor. „Populaţia s-a prezentat mizerabil aici, refuzînd să dea vreo lămurire trupelor noastre, deşi inamicul era în sat”.

La Strallsund prizonierii îşi petrec timpul jucînd table şi cărţi. N. Pietraru începe să înveţe limba germană. În multe împrejurări i se întăreşte convingerea că ofiţerii ruşi sînt „bădărani, lipsiţi de maniere”. Sensibilul sublocotenent avea 25 de ani! Visează chiar şi pomii din grădina casei părinteşti şi, mai cu seamă, o tînără care se făcea că e logodnica sa. Crede în semnele bune şi în cele rele care îi apar ziua şi noaptea. Se visează învăţător aflat în prima zi de şcoală, sau în prăvălia din Pietraru, sau udînd leandrii înfloriţi.

La Strallsund, care e o insulă în Marea Baltică, li se permite să pescuiască într-un canal, în micul Däuholm, să organizeze şedinţe literare, să pună în scenă piese de teatru. Se bucură că îi apar în vis bunicii Năstase şi Polina Pietraru.

Pe 1 aprilie 1917, fiecare prizonier primeşte 4 kg de pesmeţi (din Paris), 200 gr de şuncă (din Uruguay) şi cărbuni pentru sobă. Vor sărbători Învierea Domnului după calendarul catolic, pe 2 aprilie, cînd vor merge la biserică.

Speranţa eliberării nu îl părăseşte niciodată…

Sfîrșit Sursa: HISTORIA.RO

10

Vineri, 22 mai 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigramistul Cincinat Pavelescu –

Rudă cu Octavian Goga, doctorul Paulescu și Caragiale Cincinat Pavelescu (1872-1934) a fost un poet de o mare eleganță stilistică și sensibilitate, totodată și un epigramist de o vervă incurabilă, dublată de o forță pamfletărească. El, Păstorel Teodoreanu, și Ion Ionescu-Quintus au impus epigrama ca o specie literară, într-o vreme cînd satira și umorul fin, replica imediată și jocurile de cuvinte malițioase erau (și încă mai sînt) considerate la marginea literaturii.

Cincinat a dominat saloanele literare de la Paris și de la noi și, în general, toate manifestările literare unde era invitat. În aplauzele publicului, își recita poeziile și epigramele, unele compuse pe moment (precum Ionel Fernic melodiile, în trăsura care îl purta de la ,,Capșa” la ,,Athénée Palace”). Creațiile sale circulau liber și cuceriseră admirația cititorilor încă înainte de a fi strînse într-un volum, cum spunea Tudor Vianu într-un medalion consacrat poetului. Cine mai știe azi că romanțele ,,Îți mai aduci aminte, doamnă?”, ,,Frumoasa mea cu ochii verzi” și poate altele sînt compuse de Nello Manzatti, pe versurile lui Cincinat Pavelescu? (Nello Manzatti era, de fapt, Ion Mînzatu, celebru în perioada interbelică, dar șters din evidență, pînă astăzi, pe motiv că, legionar fiind, compusese cîntece legionare și, în final, fugise din țară.) Pe doamne le complimenta cu madrigaluri, iar pe domni cu mesaje înțepătoare și calambururi prinse în catrene menite să descrețească frunțile. ,,Madrigal. Proverbul zice, pe femeie/ Să n-o atingi nici cu o floare;/ Dar nu vorbește de săruturi/ Și nu vorbește de fecioare”.

Popularitatea lui în epocă întrecuse cu mult opera literară, atît de mare era magnetismul personalității sale, prin farmecul cotidian și prin atracția publicului spre epigramă. Ca orice poet, Cincinat Pavelescu devenise o legendă încă din timpul vieții, și creațiile sale apăreau fără opreliști, în mai toate publicațiile vremii.

Ajutor pe care au contat toți aceia care i-au creionat monografia vieții și operei, precum Mircea Trifu, Barbu Lăzăreanu, Dr. Nicolae Moisiu și, nu în ultimul rînd, Dr. Elis Râpeanu și lucrarea sa, ,,Epigrama în literatura română”, apărută în anul 2001.

Poetul a susținut tot timpul că s-a născut în București, pe 20 octombrie, deși, după unii, locul nașterii ar fi, de fapt, satul Milcov de lîngă Rîmnicu Sărat, lucru, desigur, fără importanță, dacă ne gîndim că, adesea, provincialii consideră că e de bon ton să se dea bucureșteni. Sau, dacă-s de la țară, măcar tîrgoveți, conform tradiției inaugurată la noi de literatura de ,,fiziologii” din perioada pașoptistă. Tatăl său era eminentul inginer Ion Pavelescu, asupra căruia vom reveni mai încolo. Mama era fiica unui boier Bucșan, care se înrudea cu Alexandrina, soția lui Caragiale, deci, prin această relație, și Cincinat ar fi fost cimotie, prin alianță, cu Nenea Iancu.

La fel ca atîția alții, Cincinat s-a apucat să facă versuri încă de copil, dar n-a îndrăznit să publice decît după Bacalaureat. A început Dreptul la București și l-a teminat la Paris, unde a obținut și doctoratul. Altfel, avocat și procuror, dar mai mult judecător, și numai în orășelele din provincie. ,,Am colindat întreaga țară,/ Cinstit c-o leafă de aprod,/ Punînd sub robă o chitară/ Ș-o inimă de COD”. Motivul acestei ostracizări se pare că ar fi fost caracterul său în răspăr cu moravurile vremii și cusurgiu din cale-afară, dar nu putem trece cu vederea nici posibila înrîurire dinspre Alexandru Macedonski, o altă natură conflictuală de notorietate. Păi, cum să ajungi magistrat în București cînd publici asemenea epigramă?: ,,Ferdinand de cînd e rege,/ Ce să spun, nu pea alege,/ Nici la vin, nici la femei,/ Dar regina bea Știrbey”. Macedonski făcuse chiar pușcărie pentru atitudinea sa antidinastică. Dar, cînd, în sfîrșit, a primit mult-dorita medalie ,,Bene Merenti”, a devenit cel mai înfocat admirator al lui Carol I.

Cincinat Pavelescu s-a format ca poet în cercul lui Macedonski și al revistei ,,Literatorul”, cînd a învățat că: ,,A scrie versuri, e ușor, mult mai greu e să faci poezie”.

Victor Eftimiu, un alt poet și epigramist de anvergură, i-a făcut un portret interesant: ,,Era elegant, purta jiletcă de catifea pe-al cărei fond întunecat părea și mai palidă mîna lui grăsuță pe care o ținea pe inimă cînd își recita poeziile celebre în epocă”.

Cincinat Pavelescu a debutat în 1911 cu volumul ,,Poezii”, care s-a impus prin versurile cizelate pînă la perfecțiune, după îndrumările lui Macedonski. Structura lui de protestatar față de urîțeniile vieții, nedreptățile sociale, arivismul și mediocritatea semenilor l-au împins spre epigramă. ,,În majoritatea lor trufașe/ Și spre sporirea gușilor,/ E scris ca regii să se-ngrașe/ Din sîngele supușilor”. Dar, poate ca un reflex, calul său de bătaie a rămas lumea justiției, atît de coruptă și populată cu destui incompetenți: ,,Al meu spirit mă va scoate/ Din magistratură. Poate,/ Dar mirarea-i cum pe tine/ Tocmai lipsa te menține”. În schimb, epigramele adresate confraților, în afara înțepăturilor inerente, conțin și o doză de înțelegere și duioșie, suficiente cît să nu provoace revolta subiecților.

Iată una adresată lui Caragiale: ,,E tot așa de potrivit/ Să zici că eu aș fi ciupit/ O epigramă din Petron,/ Ca și cînd eu te-aș acuza/ C-ai plagiat pe Caion!”. Alta, lui Octavian Goga: ,,La banchet figuri cinstite./ Goga s-arată prudent/ Ne-ndrăznind ca să invite/ Magistrații de talent”.

Sculptorului Oscar Späthe: ,,Fantesia-i vagabondă/ Pentru ce-n butoi s-afundă?/ Fiindcă berea este blondă/ El cu bronzul o confundă”. În nr. 2/1972 al revistei ,,Manuscriptum” a fost publicată o scrisoare pe care Cincinat Pavelescu i-a trimis-o de la Paris, pe 2 iunie 1923, lui Corneliu Moldovanu (1883-1952), poet, prozator și autor dramatic, la București. Prin conținutul ei, scrisoarea este un fel de autobiografie din care răzbate amărăciunea expeditorului, care, deși moral pînă-n vîrful unghiilor, educat și cultivat, a avut parte de o existență cenușie din pricina persecuțiilor venite dinspre politicienii mediocri și venali ai timpului. ,,Iubite Corneliu, Iartă-mă, te rog, că-ți răspund cu întîrziere, dar a trebuit să fac o conferință la Liège, cu prilejul unui festival al studenților (...) Îți sunt recunoscător că, în vremurile astea, aprige de egoism, ai timpul să te mai gîndești la poeziile unui om uitat de toți. Gestul tău răscolește în sufletul meu emoțiuni pline de frăgezime. Ai rămas tot poetul plin de sensibilitate și duioșie. Viața nu te-a îndîrjit și ți-a mai lăsat în suflet colțuri neveștejite. Eu nu mai am puterea nici să mă mai revolt. Tot ce mi se întîmplă mi se pare firesc, din moment ce mi-am dat seama că norocul n-a căzut în lozul meu (...) Îți voi transmite pe un petec de hîrtie aceste 4 versuri, cari mi-au servit drept deviză: «Eu am trăit de azi pe mîine,/ Făr’ să mă gudur, nici să cer.../ M-am mulțumit cu-n colț de pîine/ Ș-un colț de cer».

Ca biografie: sunt născut pe 20 octombrie 1872, în București. Pe vremea aceea, tatăl meu, inginerul Ion Pavelescu, era director la Tarapana, unde se fabricau banii.

Ce ironie! Am fost emoționat, zilele acestea, văzînd Lièjul (sic), unde tata și-a făcut studiile de inginer. Am văzut pergamentul diplomelor lui. Bietul tata fusese o somitate.

Pe acel pergament ornat cu coroana regelui Belgiei, era scris, în toți anii și la toate materiile, numai cuvîntul «eminent». Un detaliu din viața lui. Pe cînd era Director la Școala de Arte și Meserii, pe care a creat-o el, era la CFR șeful biroului de Sudii. El făcea planul mașinilor pe care le executa Krupp. Trimis să le primească, avea 1 sau 2% asupra întregei comenzi. Tata, deși avea 6 copii, n-a primit niciodată sumele acelea mari pentru un om sărac și cu 6 copii, ci le-a lăsat fabricei ca să se întreție din ele 10 elevi ai Școalei, care veneau să facă practică în fabrici 2 ani. Toți elevii lui astfel s-au perfecționat în străinătate

nu cu bursa statului – ci a directorului. Mai e nevoie de comentariu?

Mama era fata unui boier român, D. Bucșan. Am și azi o icoană de argint pe care tata-mare a cumpărat-o cu galbenii primei sale lefi de magistrat. Fratele său era casier al Eforiei Spitalelor Civile. Nașul mamei fusese generalul Năsturel Hierăscu, care se înrudea cu Bucșanii. Mama mea era o femeie mititică și cu talia fină de domnișoară pînă la moarte. S-a prăpădit tînără.

N-avea nici 40 de ani. La moartea ei, bietul Macedonski i-a ținut un discurs în strada Teilor 38, actuala casă a Doctorului Vladoyan, care era casa noastră părintească.

Pe cînd eram în străinătate, s-a vîndut casa pentru o datorie la credit și la o Doamnă Bostaki. Într-un portret de familie la moșia Parepa a Doamnei Colonel Mateescu, născută Bucșan, vara bună a mamei, am văzut un portret vechi. Era un bătrîn boier cu barba albă și cu o căciulă enormă în cap, în genul celei pe care o avea Enăchiță Văcărescu. El arăta cu degetul o carte pe care erau scrise vesuri de el, un fel de maxime de viață.

Din nenorocire, portretul bătrînului Bucșan a ars odată cu castelul de la Parepa. Un domn Greceanu, care s-a ocupat cu genealogia, a spus mamei că familia ei este veche și ilustră. Un spătar Bucșan a fost decapitat de turci pe la 1549 (...) Numele nostru de familie este altul.

Dar în școala din Rm. Sărat, un profesor a schimbat numele tuturor elevilor. Dacă pe ta-su îl chema Pavel, el înscria Pavelescu. Pe fratele tatei, ca să nu se confunde, l-a înscris Paulescu. Doctorul N. Paulescu este vărul meu, fiind fiul senatorului C. Paulescu, fratele tatei. E de remarcat că neamul tatei e plin de intelectuali. Mama lui Octavian Goga era vară cu tata. Mama vorbea remarcabil franțuzește, nemțește, italienește. Învățase latinește și grecește, ca să ne preparăm cum trebuie lecțiile. Am ieșit la Bacalaureat cel dintîi din 280 de candidați la concursurile în scris. Am început dreptul în țară și l-am continuat la Paris. M-am înscris la doctorat, dar nu l-am dat. (Am uitat să spun că am și sînge grecesc în mine, întrucît mama-mare era născută Filality). Disescu m-a chemat din străinătate pentru a mă numi în magistratură.

Am fost întîi numit supleant la Trib. Ilfov. Peste noapte, Take Ionescu, care avea nevoie de acest loc, mi-a rupt decretul și am fost trimis la Plăinești, unde era un castel.

De acolo, am plecat la Brăila, apoi la Corabia, apoi la Piatra Neamț supleant. Am trecut apoi la Rm. Sărat, București, Buftea, Slănic, Sinaia, Constanța, iar Sinaia și, în fine, destituit, în timpul războiului, de ministrul Marghiloman, fiindcă făceam propagandă la Paris.

După război, am fost numit consilier la Curtea de Apel din Cluj. La Sinaia, mi s-a distrus tot: casă, bibliotecă, mobilă, manuscrise, și nici o despăgubire. Azi primesc de la moșioara de la Rm. Sărat 2300 de lei pe 6 luni. Și nici un ban alt de nicăieri! Cu toată propaganda pe care am făcut-o, nimeni nu-mi dă nimic. D. Duca vrea să-mi trimită 3000 de franci, ca să mă întorc în țară. Bine, dar cu ce să trăiesc la Cluj? Cu leafa de consilier de 3000 de lei? Aici am făcut datorii pe care nu le pot lăsa în sarcina bietei mele neveste. Zilnic vinde tot ce are. Știi că în țară am publicat în toate revistele și jurnalele principale.

Am condus cu d. Mihalache Dragomirescu «Convorbiri critice» și «Literatorul» cu Macedonschi, cu care am scris tragedia în 5 acte, în versuri, «Saul». Strînsesem în două volume poezii pe care le refăcusem la Sinaia, ca să le public. Au dispărut în vîrtejul invaziei. Și epigramele la fel. Aveam și niște piese care le plăceau lui Gârleanu și lui Anghel. S-au dus și ele. Războiul nu mi-a lăsat în picioare decît mormîntul părinților de la Bellu. Iată de ce am plecat. Acum sunt bolnav de oboseală și de griji. Pe cînd subrefectul Ionescu, delegat din Filiași, primește, de 3 ani, 3600 de franci pe lună, eu n-am putut obține nici măcar un schimb de student. Dragă Corneliu, aș vrea să mor. Nedreptatea mă copleșește.

S-ar putea face, dragă Corneliu, niște ediții de lux, pe hîrtie de olandă și japan? În loc de bani, aș prefera 100-200 de volume frumoase. Scrie-mi tu. Culege ce crezi din poliloghia asta. Cu toată iubirea, admirația și recunoștința, Cincinat Pavelescu.

P.S. Alice îți trimite gîndurile cele mai prietenoase”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 22 mai 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (65) Falsificatorii lui Hitler (8)

Ce legătură putea să fie între inginerii asasinaţi, staţiunea experimentală şi „Întreprinderea Bernhard”?

La 10 august 1950, doi cetăţeni din Hamburg, Gerens şi doctorul Keller, s-au accidentat mortal, prăbuşindu-se de pe peretele sudic al Reichensteinului, în apropierea Lacului Toplitz. Tot turişti. Numai că aceşti turişti lucraseră şi ei la staţiunea experimentală de la Toplitz.

E clar că foştii specialişti de la staţiunea experimentală căutau ceva. Dar ce anume? Alte lăzi cu bancnote false? Probabil că aveau ambiţii mai mari.

N-au fost găsite toate plăcile de tipărire a lirelor şi dolarilor falşi. Cum să nu ne dăm scama ce valoare extraordinară ar fi avut plăcile acelea – realizate cu o minuţiozitate aproape genială – pentru nişte oameni gata la orice şi lipsiţi de scrupule? În iulie 1959, graţie unui aparat de televiziune submarină şi unor scufundători experimentaţi, s-au putut recupera o serie de plăci şi cîteva lăzi pline cu bani de pe fundul Lacului Toplitz. Să fi fost recuperate însă toate plăcile? O continuare a activităţii ,,Întreprinderii Bernhard” trebuie, probabil, văzută şi în următoarea telegramă a agenţiei Associated Press, sosită de la Londra: ,,Secţia financiară a Scotland Yard-ului e în căutarea unui depozit de bancnote false de cîte o sută de dolari, avînd o valoare nominală totală de trei milioane şi jumătate de dolari. A fost arestat un englez care încerca să strecoare cîteva asemenea hîrtii false, excelent imitate. Poliţia crede că ele provin de pe continent”. Urmarea anchetei nu a fost cunoscută niciodată. Se pare că prin 1950 s-au mai fabricat

nişte bani falşi undeva în Europa. E puţin probabil ca „Întreprinderea Bernhard” să mai facă vreodată vîlvă în jurul ei.

17 iunie 1940: o pace engleză de compromis? (1) „Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei”. JOACHIM VON RIBBENTROP Trenul special al führerului gonea spre München.

Adolf Hitler părăsise în timpul nopţii cartierul său general de la Charleville, întovărăşit de Joachim von Ribbentrop, ministrul său de Externe, şi de „alţi cîţiva membri ai cancelariilor sale militare şi civile”.

Totul era înlăturat din faţa trenului special: trenurile cu trupe şi convoaiele nesfîrşite cu materiale. Din cînd în cînd şuieratul locomotivei sfîşia noaptea liniştită şi călduţă. Noaptea de 17 spre 18 iunie 1940.

Adolf Hitler se odihnea în compartimentul lui. Ce zi avusese! La Sedan, în ziua de 17 fusese trezit dis-dedimineaţă: o comunicare de la Wilhelmstrasse. Cei de la Berlin primiseră – la orele 3 – o notă transmisă de guvernul spaniol: guvernul francez dorea să ştie ,,în ce condiţii ar fi dispus cancelarul Hitler să înceteze operaţiile şi să încheie un armistiţiu”.

Aşadar, războiul era cîştigat. Cel care scrisese Mein Kampf triumfa. Fără îndoială, era momentul cel mai fericit din viaţa lui.

La ora 1 noaptea, la Bordeaux, Paul Baudouin, noul ministru francez al Afacerilor Externe, îi înmînase domnului de Lequerica, ambasadorul Spaniei, nota destinată guvernului german. Lequerica a transmis-o

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (3) Resursele interne - factor hotărîtor al industrializării în ritm accentuat şi al modernizării rapide a economiei fără amestec străin (2) Concluzie: Avînd în vedere cele prezentate mai înainte, se poate aprecia, lucru de altfel recunoscut pe plan mondial, că Japonia oferă exemplul unei ţări capitaliste care a reuşit să se industrializeze şi să se dezvolte rapid, bazîndu-se aproape exclusiv pe forţele proprii, deşi lipsa mare de materii prime, de energie şi de capital autohton au constituit obstacole, considerate de anumite forţe, mai ales din exterior, de nedepăşit fără asistenţă şi împrumuturi străine. Pentru confirmarea celor de mai sus, inclusiv a menţiunii în acest ultim sens de la începutul lucrării, precizăm că Japonia, potrivit datelor publicate, dispune de rezerve proprii de cărbuni care îi satisfac nevoile economiei în proporţie de cel mult 1/3, în timp ce petrolul îl importă aproape în întregime din diferite ţări. Minereurile de fier sînt aduse, de asemenea, aproape în totalitate din exterior, ceea ce a determinat şi amplasarea marilor combinate siderurgice în porturi. În ceea ce priveşte pămîntul cultivabil, ca materie primă a producţiei agricole, acesta reprezintă sub 16% din suprafaţa teritorială a ţării.

Din motivele subliniate, ca şi din altele evidenţiate în continuarea prezentei lucrări, numeroşi economişti de valoare şi mari oameni de ştiinţă ai lumii indică, tot mai frecvent şi mai insistent, experienţa Japoniei ca model pe care statele rămase în urmă trebuie să îl urmeze pentru a putea să progreseze şi să se integreze, într-un timp determinat, în evoluţiile statelor dezvoltate, care continuă să domine, economic şi politic, întreaga lume.

Căderea catastrofală a economiei româneşti, în mod

deosebit a industriei naţionale, după evenimentele din decembrie 1989, şi transformarea tot mai accentuată a Ţării, în acest timp, în colonie a puterilor din Apus, cer imperios ca Statul Român, de acum, să-şi reconsidere orientarea politică şi rolul său economic, prin prisma învăţămintelor ce se desprind din doctrina naţionalistă pe care o aplică şi din funcţiile economice pe care le exercită Statul Japonez, pentru a putea depăşi criza gravă pe care o traversează şi pentru a putea reaşeza, în mod real, evoluţia României pe făgaşul progresului general şi al redobîndirii independenţei ei în rîndurile celorlalte ţări de pe glob.

Dezvoltarea în avans şi în ritm înalt a industriei grele - premisă primordială a accelerării schimbării calitative şi creşterii forţei competitive a economiei (1) Una dintre caracteristicile esenţiale ale edificării economiei moderne - în condiţiile industrializării capitaliste - constă în faptul că ea începe, de obicei, cu dezvoltarea industriei uşoare şi nu cu cea a industriei grele. Această succesiune este determinată de tendinţa capitalului de a se îndrepta, în primul rînd, spre ramurile unde concentrarea producţiei şi cerinţele de investiţii sînt mai mici, valorificarea capitalului se realizează în termene mai scurte şi rata profitului este mai mare, iar obţinerea venitului este un proces mai sigur şi mai puţin complicat decît în industria grea. Abia atunci cînd, după o perioadă îndelungată, şi industria grea oferă posibilităţi pentru obţinerea unor profituri ridicate şi cînd, în cadrul industriei uşoare a fost acumulat capitalul care poate fi folosit pentru dezvoltarea industriei grele, începe să se dezvolte marea producţie şi în această din urmă ramură. În Anglia, spre exemplu, industria grea nu a devenit importantă, faţă de industria uşoară pînă

imediat prin telefon la Madrid, de unde a fost transmisă la Berlin şi – de acolo – la Sedan. În primul rînd, toţi cei din jurul führerului au fost cuprinşi de o bucurie lesne de înţeles. O bucurie deocamdată stăpînită. În fond, nu era vorba decît de o cerere – verbală – cu privire la „condiţiile” armistiţiului.

Totul depindea deci de felul cum aveau să sune aceste condiţii. Dacă ar fi fost prea îngăduitoare, germanii ar fi riscat să-şi vadă spatele descoperit atunci cînd avea să înceapă bătălia decisivă împotriva Angliei. Dacă ar fi fost prea aspre, s-ar fi putut ca Franţa să continue războiul, chiar dacă ar fi fost să-1 ducă din Algeria. La Sedan se ştia foarte bine că printre guvernanţii francezi de la Bordeaux unii erau de tendinţă dură. Cu alte cuvinte, dispuşi să continue războiul.

Era foarte important să se ajungă la o înţelegere cît mai grabnică cu aliatul de ultimă oră: Italia. De aceea Hitler dăduse ordin să fie chemat telefonic ducele. De îndată ce obţinuse legătura, îl informase el însuşi pe dictatorul italian despre cererea francezilor. Mussolini, care nu se aştepta cîtuşi de puţin la aşa ceva, rămase înmărmurit. Trebuie să adăugăm că în graba din noaptea aceea – în care s-a produs o „teribilă zăpăceală”, spune Benoist-Méchin –, cei de la Bordeaux uitaseră pur şi simplu să le trimită şi italienilor o cerere asemănătoare de armistiţiu. Această eroare n-a fost remediată decît la orele 9,45, cînd monseniorul Valerio Valeri, nunţiu apostolic, a primit şi el o notă. Nota n-a ajuns însă la Roma decît după ce avusese loc convorbirea telefonică dintre führer şi duce. Hitler 1-a invitat să vină urgent să stea de vorbă cu el la München, lucru pe care Mussolini 1-a acceptat, bineînţeles. Ziua de 17 a fost consacrată măsurilor de ordin militar. (va urma) ALAIN DECAUX la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, cînd a fost inventat strungul. În urma revoluţiei burghezo-democratice din 1868, statul nipon, dorind - din considerentele relevate în primul capitol - să realizeze într-o generaţie ceea ce alte state au înfăptuit într-un secol, a început industrializarea Japoniei cu industria grea, în cadrul căreia accentul principal s-a pus, încă din momentele iniţiale, pe ramurile strategice (denumite aşa fie pentru că erau legate de forţele navale şi militare, fie că urmau să concureze cu industriile străine) şi a înfăptuit acest proces sub controlul său tot mai sever. Dezvoltarea în avans şi în proporţii mai mari a industriei grele, de către Statul Japonez, faţă de industria uşoară, s-a bazat pe experienţa pozitivă universală, care demonstrează că: 1) Numai prin dezvoltarea cu precădere a industriei grele, fiecare ţară, în parte, poate să-şi valorifice bogăţiile naţionale în folosul exclusiv al propriului popor; 2) În jurul industriei grele, de pe urma dezvoltării şi în legătură cu ea pot fi create noile industrii cerute de diversificarea producţiei şi creşterea eficienţei eco­ nomiei ţării; 3) Fără existenţa industriei grele nu se pot asigura funcţionarea şi dezvoltarea transporturilor (rutiere, feroviare, navale, aeriene), care îndeplinesc un rol vital în desfăşurarea normală a vieţii economice a oricărei naţiuni; 4) Numai prin dezvoltarea industriei grele poate fi înzestrată agricultura cu maşini, utilaje, produse şi instalaţii de prelucrare, care să-i ridice productivitatea şi rentabilitatea şi, pe această cale, să se asigure securitatea alimentară a populaţiei atît de la oraşe, cît şi de la sate; 5) Dezvoltînd industria grea, se deschid posibilităţile cele mai largi pentru utilizarea întregii forţe de muncă disponibilă şi pentru ridicarea gradului de civilizaţie materială şi culturală a întregului popor. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

D ia s pora – ntre dicionar i realitate (3) Frdelegea nu cunoate frontiere Problematica Diasporei Românești – cea originală, formată într-un răstimp rezonabil, la care s-a adăugat cea sezonieră, o diasporă în ghilimele – constituie o temă complexă, un subiect vast și cu multe meandre determinate de un conglomerat de factori de natură subiectivă împletită cu cea obiectivă. Rămînînd numai între aceste coordonate de sorginte temporală, fără a aborda principiul particularității geografice și naționale, constatăm o limitare majoră a domeniului care se dorește a fi exploatat, fără a ne extinde pe durata unei telenovele.

Am deschis acest episod cu un fel de studiu axiologic, în vederea estompării unor pretenții de abordare radicală a subiectului propriu-zis, dînd, astfel, posibilitatea pătrunderii subiectului prin mai multe canale, unele dintre acestea cu derivații în respectarea Legilor Statului.

Dacă este să vorbim de aspectul legislativ în contextul valului masiv de intrare în Țară a diasporezilor din linia a doua, prilej cu care presa consemna – numai într-o zi – 22.700 de persoane și peste 13.600 de mijloace de transport intrate pe la Vama Nîdlac, nu trebuie să facem decît un minim efort și să ne reamintim. De ce anume?

1. De halul în care au lăsat hotelurile în care au fost carantinați o parte dintre românii intrați în Țară: mobilier distrus, obiecte sanitare și electrice furate, mormane de gunoaie (cu resturi alimentare neconsumate) lăsate chiar în mijlocul dormitorului!

2. Nesocotirea regimului instituit prin Starea de Urgență și prin Ordonanțele Militare (prin manifestări elocvente – și demonstrative – de sfidare a tot ce înseamnă Lege românească), contribuind la răspîndirea Coronavirusului în rîndul populației.

3. Provocarea de scandaluri și bătăi între diferitele clanuri sau familii, neînțelegîndu-se pe spațiul de influ­ ență, conflicte în care s-a folosit un arsenal complet (bîte, lopeți, ciomege, furci, arme albe și chiar arme de foc).

4. Riposta neconformă cu intervenția Forțelor de Ordine, incidente în urma cărora mai mulți polițiști și jandarmi au suferit răni grave, fiind nevoie de internarea acestora în spital, iar o parte din autoturismele Poliției au fost avariate.

5. Intimidarea populației – cea localnică și cea în tranzit – prin blocarea unor artere de circulație, locuri unde au încins grătare și au ieșit la joc. Rămîne emblematică pentru acest capitol al nesimțirii și al sfidării oricărei Legi imaginea unui cetățean întors din afară, care, probabil, incitat de alcoolul îngurgitat, a scos două pistoale mitralieră (unul cu încărcător tambur, celălalt cu încărcător sector), și s-a filmat cu ele – ce vreți!, ,,Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul!”

– după care a tras cîteva focuri pe un loc cu iarbă, care părea a fi curtea casei!?

Desigur, nu toți românii care s-au repatriat acum de frica virusului care a speriat lumea sînt de teapa celor care au provocat nelegiuirile descrise mai sus. Dar, nu despre aceștia vorbim noi, așa cum procedează și primarul Timișoarei, Nicolae Robu, care, într-o dec­ larație de presă, ne avertiza: ,,Vă semnalez, păziți-vă, oameni buni! Au venit în țară, alături de compatrioți de-ai noștri, demni de tot respectul, și indivizi care nu sînt destul de demni de acest respect. Au venit inși care nu s-au ocupat cu lucruri legale pe unde au fost și aici nu au din ce trăi. Azi am văzut din mașină trei și sînt convins că nu mă înșel”.

Referitor la același aspect, președintele Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual (S.N.P.P.C.), Dumitru Coarnă, spunea: ,,Ne vom confrunta cu spargeri de magazine, furturi și, foarte grav, tîlhării. În mediul rural vom avea cazuri în care infractorii vor intra peste oamenii bătrîni în case, îi vor lega și îi vor

bate pentru a spune unde au bunurile de valoare sau banii.

Din păcate, mă tem că vor fi și tîlhării urmate de moartea victimei, pentru că la țară sînt mulți bătrîni care stau în locuințe izolate”. Cam tenebroasă această declarație a unuia care cunoaște mediul acestor infractori, declarație care, din păcate, în mare parte s-a adeverit!

Ministrul de Interne, Marcel Vela, nu putea rata acest subiect, deși era mai bine să ia măsuri concrete înainte de a debita niște lucruri pe care le știam și noi (sau le intuiam). Pentru a folosi metoda comparativă (acum, retroactiv, cunoaștem cum s-au petrecut lucrurile), să-l cităm și pe ministrul Afacerilor Interne: ,,Pe zone punctuale, avem într-adevăr un impact al celor care vin de afară și nu trebuie să ne ferim de acest adevăr, sînt specializați în săvîrșirea de infracțiuni. Ei nu țin cont de pandemie sau de condițiile – să le spunem – impuse de Ordonanțele militare și, probabil, își păstrează prostul obicei pe care l-au avut în România și înainte de a pleca, și în unele state unde au ajuns”. Pe urmă i-a avertizat – avertisment rămas fără efect, după cum s-au desfășurat lucrurile pînă în prezent: ,,Vreau să-i atenționez pe toți că vom aplica legea, că am luat măsuri, inclusiv Guvernul României, am modificat acte normative prin care infracțiunile comise în această perioadă de stare de urgență sînt pedepsite – faptele – cu mai multă, să spunem, rapiditate și cu sporuri de pedeapsă pentru că toate faptele lor, într-o asemenea stare, sînt considerate ca și zonă agravantă”.

Vă rog să scuzați textul reprodus așa cum a fost rostit de domnul ministru! Prin anagramarea lui într-un stil rebusist, poate a avut în vedere încercarea de a-i provoca pe infractori la dezlegarea de enigme infracționale, pentru a cădea mai ușor în plasa Poliției!

Vorbind serios despre acțiunile acestor bande și indivizi imuni la avertismente, fie ele și de la înălțimea unui ministru de Interne, vreau să ridic o problemă de inechitate juridică. Despre ce este vorba? Despre decizia Curții Constituționale de anulare a amenzilor date de Poliție pentru nerespectarea Ordonanțelor Militare. Așa cum a apărut public, se vor șterge aceste amenzi (în urma unor procese). Bine, bine, s-ar putea spune (deși, a se începe și a se rezolva peste 350.000 de procese care ar putea fi pe rol constituie un blocaj total al judecătoriilor din România), dar de ce să fie puși pe aceeași poziție – ștergerea amenzii – o bătrînă care s-a dus să cumpere o pîine (poate nici nu avea ceas), și acei derbedei care au făcut grătare în stradă sau au benchetuit fără nici o protecție anticoronavirus, într-un număr destul de mare?

N-ar fi nimerit să se facă o separație, prin Lege, între faptele de natura celor explicate?

Iarba verde de acas Fenomenul migrației, care afectează profund portofoliul forței de muncă din Țara noastră, ar trebui să constituie o preocupare esențială a oricărui guvern instalat la Palatul Victoria. Vizibilă cel mai mult în rîndul a tineretului, migrația creierelor spre țări care oferă condiții mai bune de muncă (și implicit, salarii pe măsură) provoacă un mare gol în economia românească, atingînd cifre alarmante.

O statistică pe acest subiect arată că România este țara cea mai afectată de acest fenomen internațional în care, aproape jumătate din eșalonul de vîrstă cuprins între 16 și 34 de ani se pregătește să părăsească România.

Cu această tendință nu este de mirare că Țara noastră se clasează în topul țărilor cu cei mai mulți emigranți, ajungînd ca, împreună cu Bulgaria, Polonia și Portugalia, să asigure peste 50% dintre emigranții europeni, însumînd 6,1 milioane de persoane din totalul de 17,6 milioane – emigranți intraeuropeni. Chiar dacă unii se întorc după o vreme, România rămîne cel mai mare exportator pentru piața forței de muncă, cifrele spunînd totul: în anul 2018 s-a înregistrat o creștere de 7% față de anul 2017 – în cifre concrete, 140.000 de români au emigrat în țări din

Uniunea Europeană (Italia, Germania, Spania, Franța, Marea Britanie), ca să nu mai punem la socoteală miile de ,,plimbăreți” ocazionali, care nu sînt cuprinși în nici o statistică...

Dacă Guvernul bate pasul pe loc, ba mai mult, aranjează, în mod subversiv, plecarea ,,sclavilor” pentru moșiile de sparanghel din Germania, o parte dintre oamenii de afaceri din România au inițiat un program național de reîntoarcere a emigranților, în special a celor cu pregătire superioară. Programul denumit Repatriot nu pune la dispoziție doar logistica, ci și un număr complex de informații și de date despre accesarea unor fonduri rambursabile și nerambursabile necesare începerii unei afaceri. Făcînd un lobby rodnic pe lîngă Guvern, cu o inițiativă concretă, s-a reușit elaborarea unei legi – ,,Diaspora Start-up” – în virtutea căreia românii care se întorc pot primi un sprijin financiar în limita a 40.000 de euro pentru a porni un business. În momentul în care scriu aceste rînduri este în plin scandal ,,Afacerea Sparanghelul”. După cîte am scris despre decăderea unei părți a populației României, ajunsă (cu acordul și cu sprijinul nemijlocit al Guvernului) pe post de salvatoare a producției agricole din unele țări din UE, cînd aflu ce se întîmplă cu cei plecați pe ascuns în Germania, sfidînd toate regulile impuse nouă de Starea de Urgență, primul instinct este acela de respingere a compasiunii și de formularea unei răutăți cu tentă emoțională: Bine vă face! Ce-ați căutat, ați găsit!

Totuși... prin ce clipe grele trec acești conaționali, să nu fii în locul lor! Auziți: contracte duble (un exemplar fiind mistificat); diminuarea salariului cu peste 400 de euro pe lună; cazarea în condiții inumane; ridicarea actelor de identitate; alungarea în stradă din rulotele ocupate, pentru că și-au cerut drepturile, încuindu-le și toaleta; neasigurarea transportului de întoarcere etc.

E dureros. E jalnic. Sclavii moderni ai României plîng și cer ajutor de pe plantațiile și cîmpiile Europei! Îi aude Guvernul? Îi aude Klaus Iohannis?

Nu! De acești diasporezi politicienii români au nevoie doar la alegeri, să introducă buletinul de vot în urna cu ilustrul lor nume ștampilat cu ,,VOTAT”! Încolo - ui­ tare, indiferență, bat­jocoră: într-un cuvînt – Nesimțire! În timp ce se petrec aceste drame în Europa, fermierii români dau de

greu (aproape de imposibil), căutînd forță de muncă în agricultură. Contracararea mirajului străinătății nu se poate realiza doar la nivelul fermelor agricole, fără sprijinul consistent al Guvernului. Cunoscînd realitatea de pe continent, sindicatele și patronatele din agricultură și indistria alimentară vin cu propuneri în ajutorul salvării agriculturii noastre, și așa lovită de o secetă cruntă. După calculele Uniunii Patronatelor Business România, necesarul de forță de muncă în agricultură este, în prezent, de pînă la 350.000 de muncitori.

Specialiștii din domeniu își exprimă îngrijorarea și aruncă săgeți spre Guvernul Orban, așa cum reiese și dintr-o intervenție a domnului Dragoș Frumosu, președintele Federației Sindicatelor din Industria Alimentară (Sindalimenta): ,,Agricultura și industria românească nu au forță de muncă, Guvernul i-a adus acasă – odată cu pandemia – pe românii plecați în străinătate, iar acum îi exportă la cererea Germaniei și Italiei”. Credeți că a reacționat Guvernul? Nicidecum! El caută și tot caută soluții, pe care nu le găsește niciodată!

Sosirea zecilor de mii de români de peste hotare, unii dintre ei rămînînd fără serviciu în țările unde ajunseseră (pentru că nu toți erau șuți și cerșetori), a creat speranțe în multe localități din România, unde autoritățile locale și fermierii sau patronii de firme de construcții trăgeau nădejde că vor avea mînă de lucru. Mulți primari se bucurau și își prezentau argumentele, așa cum a procedat și domnul Constantin Dumitraș, edilul comunei Cordăreni, județul Botoșani: ,,Vai, dar cîte s-ar putea face aici, la țară! La plecarea lor au rămas satele goale. Numai cu bătrîni. Vor fi absorbiți imediat pe piața muncii. Vor fi foarte căutați de fermieri care nu au mînă de lucru. Pot și ei să-și facă o microfermă, mai ales că vin cu niște bani. Pot să-și cumpere un tractor mic, cîteva hectare în arendă. Și să se apuce de treabă”.

Iluzii provinciale, din păcate!

După ce s-au însănătoșit și s-a mai calmat starea de sănătate a Europei, recrutați de samsari mincinoși și tranzacționați la tarabă de către Guvernul de la București – diasporezii s-au înghesuit în autocare, avioane și, mai nou, trenuri, și s-au cărat iar în Occident! (a mai rămas să folosească și vaporul, pe Dunăre!) Acum – după cum ați văzut – unii dintre aceștia (mai puțin norocoși) plîng în landurile doamnei Merkel, strigînd ,,Help!”, ,,România, salvează-ne!”.

Prea tîrziu, domnilor!

Iarba verde de acasă, de care ați fugit cu rucsacul în spate, nu mai este ce-a fost. S-a ofilit ca sufletul românului fără țară!

Ce lovitur pregtete Diaspora Profitînd de concentrarea forțelor umane și logistice în lupta cu Covid - 19, și de noile probleme cu care se confruntă politicienii din Țară, un grup de români din Marea Britanie, autointitulat Dias­ pora Europeană, a pus la cale o mîrșăvie nemaiîntîlnită pînă acum în mijlocul românilor trăitori în afara României.

Acest grupuscul rătăcit pe cărări europene cere președintelui Iohannis... desființarea Curții Constituționale!

Problema nu este o joacă. Diaspora Europeană a înaintat o petiție, care a strîns cîteva mii de semnături pe un document intitulat ,,Petiție pentru organizarea unui Referendum pe tema desființării Curții Constituționale Române”. Dacă citești motivația acestei petiții, cît de prost să fii să nu vezi în conținutul ei exact ideile și perorațiile

lui Klaus Iohannis, învelite în ,,grija” Diasporei pentru salvgardarea democrației din România? Dacă aveți îndoieli în acest sens, iată cîteva mostre din... penibila petiție: ,,Înființată în 1992, Curtea Constituțională a României, care trebuie să fie garantul respectării Constituției, a devenit, cu timpul, instrumentul represiv principal al Partidului Social Democrat (PSD). (...)

Sondajele efectuate în ultimele zile arată că tot mai mulți cetățeni sînt de acord cu desființarea CCR și înlocuirea judecătorilor cu profesori de drept constituțional. Avînd în vedere faptul că membrii Curții sînt numiți politic, independența acestora este pusă la îndoială din ce în ce mai des. (...) Mai mult decît atît, în ultimele luni, România pare a fi condusă de CCR, judecătorii fiind cei care stabilesc cursul politic al țării. Acest fapt creează în sine un conflict constituțional între CCR și poporul român, suveranitatea poporului fiind subordonată CCR-ului. Pentru aceste motive, noi, societatea civilă, cerem organizarea unui referendum pentru consultarea poporului în ceea ce privește desființarea Curții Constituționale Române și înlocuirea acesteia cu o soluție mai potrivită, în linie cu voința poporului”.

Dacă nu ne-ar apuca sila citind aceste aberații, am putea face o analiză pe text, prilej cu care am descoperi întreaga făcătură cotrocenistă. Dar, și așa, fiecare cititor poate aprecia această oglindă care reflectă chipul și gîndirea președintelui Iohannis! Și, acum, pentru a cunoaște onestitatea acestui grup pe care-l doare inimioara de șubrezirea suveranității poporului, hai să deconspirăm sorgintea lui, care se revendică din ,,vocile independente ale diasporei”, și care ,,nu face propaganda nici unui partid politic”: nu este altceva decît gruparea implicată activ, în vara anului 2018, în campania de mobilizare a românilor din străinătate ca aceștia să se adune la mitingul de la București, din 10 august, din fața Guvernului – protest neautorizat!

Așa da independență politică! Nu v-ar fi rușine!

Atenție! Achtung!: Această inițiativă este necons­ tituțională. De ce? Chiar din cauza Constituției, care, la art. 152 – ,,Limitele revizuirii” – al.2, stipulează: ,,nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora”. Stop! Curtea Constituțională este singura entitate a Statului care veghează la respectarea prevederilor constituționale!

Stop! Nu poate Constituția să se autodesființeze! Doar în capul grupării antiromânești Diaspora Europeană!

Sfîrșit geo ciolcan Nota autorului: Asaltați de problemele curente cu care se confruntă România și Poporul Român, de care presa nu trebuie să stea la distanță, aproape am uitat că pe 4 iunie sărbătorim un eveniment cu rezonanțe profunde în Istoria României.

Despre ce eveniment este vorba? Începînd cu numărul viitor al revistei veți citi, în cîteva episoade jurnalistice, despre actul care stă la baza României contemporane, în ciuda eforturilor disperate ale unora și altora de a anula acest document!

Din acest motiv, pun capăt (deocamdată) serialului privitor la Diaspora Românească – despre care se mai pot scrie multe pagini (și de bine, și de rău).

14

Vineri, 22 mai 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ei au făcut România Mare – Grigore Cazacliu (4) Pămînt basarabean (2) Eu, Anatolie Cazacliu, am vizitat Basarabia mea de mai multe ori după 1990 – frumoasă, apropiată sufletului meu, dar, din păcate, profund rusificată. La început, poeţii Leonida Lari şi Grigore Vieru, pe care i-am cunoscut bine, erau bravi, optimişti şi plini de speranţe, dar ameninţaţi tot timpul.

Un fapt de mai mică dimensiune, dar care vorbeşte totuşi despre Basarabia profundă, şi care merită menţionat: am vizitat satul bunicilor mei şi mormintele acestora din cimitirul Mînăstirii Cuşălăuca, ctitorită de bunicii mei, care erau întreţinute de măicuţe în cea mai mare ordine, cu candele mereu aprinse. Am fost primit cu braţele deschise şi cu mult respect, istoria mînăstirii fiind transmisă din generaţie în generaţie. M-am gîndit că nu e totul pierdut.

Un alt lucru de care sînt mîndru: băiatul meu, Grigore Cazacliu, poartă numele bunicului său, patriot român, şi-l onorează fiind doctor docent şi lucrînd la o firmă de prestigiu din Franţa. Unul dintre fiii săi se numeşte tot Grigore Cazacliu, iar celălalt, Alexandru, precum străbunicul lui, fiul căpitanului de mazili de odinioară.

„Zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru...” „Două zile Mari 27 Martie si 15 Noemvrie. În istoria neamului românesc şi îndeosebi în istoria moldovenilor au fost înscrise două zile negre pline de jale şi de scîrbă. Una e ziua cînd, în anul 1775, s-a zmuls din sînul Moldovei cel mai scump şi sfînt pămînt şi alta e ziua cînd călăul de muscal în anul 1812 a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă. De atunci au început pentru neamul nostru din aceste părţi zilele de sclavie şi de ruşine… Dar acu’ au venit şi zilele dreptăţii.

Bocetele şi strigătele flăcăilor bucovineni şi basarabeni cari se ucideau unul pe altul în jurul Putnei, neavînd pentru cine şi ce, au fost auzite de Voevodul sfînt şi El s-a înălţat din mormînt şi a sunat din corn şi noi vedem cum toată Moldova s-adună. La 27 Martie Basarabia, iar la 15 Noemvrie Bucovina se unesc pentru totdeauna la vechiul trunchi al Moldovei. Sînt două zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru, să fim deci cu toţii demni şi vrednici de aceste zile, să fim la înălţimea vremurilor, să ne descoperim cu toţi înaintea muncitorimii noastre şi să-i dăm toată răsplata cuvenită căci numai ea n-a fost trădătoare şi numai ei se datoresc aceste două zile măreţe.

Dă, Doamne, ca aceste două zile să fie zile de drept pentru acei cari au suferit şi au suportat toate chinurile şi care totodată au ştiut să-şi păstreze datinele şi obiceiurile strămoşeşti.

Gr. Cazacliu Deputat în sfatul Ţării al Basarabiei.

Majestăţii Sale, Regelui Ferdinand I, Iaşi” (Articol scris de Grigore Cazacliu şi publicat în „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, la 29 noiembrie 1918) Sfîrșit Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (58) Activitate operaţională - 1942 (2) Moralul militarilor a fost influenţat şi de comparaţiile făcute cu condiţiile total diferite în care lupta aliatul german. Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume dureroase, de felul: „Mai bine cal în armata germană decît soldat în Armata română”. În aceste condiţii, „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atît timp cît nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”. (Colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major).

Moralul trupelor de pe front a fost influenţat şi de veştile aduse din ţară, unde „viaţa este scumpă şi foarte multă lume, în special tineri, nici nu ştiu că este război. Se spunea că, în timp ce unii se îmbogăţesc pe seama familiilor celor plecaţi, ei mor pe cîmpul de luptă”. Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români amintim: - „lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.); - lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor; - educaţia din ultimii 20 de ani a românului; - tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică; - anunţarea că după ocuparea Odessei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce întradevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi; - lipsa în genere a unei comportări care să cultive cît mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori, aceştia sînt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborîţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sînt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic; - lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori, energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de a-şi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate; - egoismul nestăpînit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii”. (Colonel Radu Dinulescu) „Majoritatea soldaţilor spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism”. (Şeful Secţiei 2 informaţii) Comandanţii au mai constatat şi „lipsa totală de înţelegere a eforturilor noastre, nu pentru cucerirea Odessei propriu-zis, ci pentru stîrpirea bolşevismului la el acasă. Soldaţii n-au fost pregătiţi moraliceşte pentru această înţelegere. Faptul că la începutul campaniei li s-a spus că luptăm pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, odată ajunşi la Nistru se aşteptau la terminarea războiului. Se poate spune deci, şi aceasta cu certitudine, că trupa şi chiar parte din ofiţeri nu au fost pregătiţi moraliceşte pentru înţelegerea eforturilor şi contribuţiei noastre pentru stîrpirea bolşevismului”.

După cucerirea Odessei (16 octombrie 1941), toate aceste constatări au fost date uitării, în ţară fiind organizate defilări şi diverse manifestări artistice: muzicile militare au intonat cîntece patriotice,

comandanţii şi-au decorat subordonaţii şi i-au înaintat în grad (pe bună dreptate), Regele Mihai I a transmis salutul său cordial şi a făcut cunoscut că ia parte „cu tot sufletul la bucuria victoriei”, Mareşalul Ion Antonescu a fost felicitat de Adolf Hitler şi de Benito Mussolini, la 8 noiembrie 1941 s-a defilat pe sub Arcul de Triumf, în cadrul propagandei timpului s-a relevat doar semnificaţia victoriei şi necesitatea continuării luptei împotriva bolşevismului etc. După cuceriea Odessei, moralul militarilor români a fost influențat negativ de o multitudine de factori, precum: - rezistența puternică opusă de trupele sovietice în Crimeea (la Sevastopol, mai ales); pierderile numeroase înregistrate (inclusiv în rîndul coman­ danților de subunităţi); caracteristicile terenului și condițiile meteorologice; - situațiile de criză apărute (determinate de viața grea de pe front, de insuficiența armamentului, muniției sau hranei); eforturile continue pe care au trebuit să le depună ca urmare a ritmului rapid al luptelor de zi și noapte; prezența în interiorul țării a multor ofițeri fără stagiu pe front; - întîrzierile cu care se acordau recompensele (au fost cazuri de ofițeri propuși de 2-3 ori pentru decorare cu ordinul „Mihai Viteazul” și au murit fără să-l primească); neacordarea concediilor cuvenite; - situația grea a familiilor din țară cauzată de insuficienţa/lipsa articolelor de primă necesitate etc.

Obișnuiți cu greutățile vieții de la țară, ostașii români au făcut față dificultăților campaniei. Pentru ridicarea moralului și combaterea defetismului s-a apelat la propagandă și contrapropagandă prin folosirea megafoanelor, conferințelor (ținute de conferențiari „perfect documentați asupra stărilor actuale”), activităților artistice (concerte, cinema, spectacole distractive etc.), la difuzarea pe front a presei din țară, revistelor umoristice și literare, la vizitarea frontului de către autoritățile statele (inclusiv de către Regele Mihai I, Mareșalul Ion Antonescu, generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război), la acordarea de recompense etc.

Cu toate acestea, numeroase au fost situațiile de gravă criză morală, prima producîndu-se în ianuariefebruarie 1942, după 3 - 4 luni de lupte grele duse în Crimeea: „Trupa este extrem de obosită. Este lipsită de orice aprovizionare şi igienă. Militarii stau în frig şi continuu îmbrăcaţi. Toate batalioanele sînt în linie.

Ofiţerii şi trupa sînt plini de paraziţi; sînt numeroase cazuri de scabie. Din această cauză nu se pot odihni.

Tot timpul în ger şi viscol; au stat sub cerul liber sau în mici adăposturi de stîncă. Efectivele au scăzut simţitor; sînt multe companii comandate de sublocotenenţi şi plutoane de sergenţi. Din cauzele arătate mai sus moralul trupelor este evident scăzut; trupa nu mai acordă încredere în promisiunile şefilor” (General Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de munte).

Pe aceeași linie de apreciere, Marele Stat Major informa Misiunea Militară Germană (11 ianuarie) că trupele din Crimeea erau „extrem de obosite, iar starea sanitară lasă mult de dorit… semnalîndu-se numeroase cazuri de scabie și paraziți”. La rîndu-i, generalul Mihail Lascăr, comandantul Brigăzii 1 munte, raporta (25 ianuarie) că are „companii comandate de ofiţeri subalterni de rezervă şi plutoane comandate de subofiţeri şi sergenţi”, că deficitul în cadre se ridica la 40%. Ca urmare, solicita ca „brigada să fie înlocuită de pe front şi să treacă în refacere”.

Demersuri asemănătoare au făcut şi alţi comandanţi români. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 22 mai 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Tony Bulandra: „Toată viața mea este teatrul” „Îi sînt dator, cînd frunzele încep să se ivească, să las o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt. Îi sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat, pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.

Cîteodată, identic întotdeauna, l-am acuzat de monotonie, atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea — şi m-am căit, îi sînt dator şi pentru această întristare. Îi sînt dator pentru cavalerismul lui, pentru linia neîntreruptă a unei vieţi realizată pe un concept. Se vedea în el un decalc – de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă. Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral. Îi sînt dator pentru că ştia să umble, să salute şi să rîdă cu măsură, elegant şi distant; pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire. Curat ca un fulg, gătit şi zvelt ca o tuberoză, seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă. Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă: era personajul adevărat, întreg în sine însuşi, era concentrat pînă la metal. Îi sînt dator că se purta ca un prinţ, că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură între ţiganii accentului şi ai conduitei, ca Făt-Frumos. Semeţia lui delicată n-a spus niciodată că a suferit. Îi sînt dator pentru că l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil, ca o carte înmînuşată în fin marochin, la locul ei, pe marginea bibliotecii, de-a curmezişul, exemplar ales, de rafinament. Îi sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit, acum cîteva luni, nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate. I-aş fi lăsat în palmă o amintire, intuiţia slovelor acestora, pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.

Pămîntule, fii îngăduitor cu acest Hamlet. După aplauzele sălilor strălucite nu te aşterne, timpule, cu uitarea ta peste el. Lasă vîntul să-i cînte din ghitară în singurătatea lui de acum. Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător. El şi-a luat şi a plecat cu ele, toate sufletele pe care le-a născocit. Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.

Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt, cu şoapta ei de hîrtie…“.

(Tudor Arghezi, despre Tony Bulandra, în „Bilete de papagal“ – text reprodus de Lucia Sturdza Bulandra, în cartea ei, „Amintiri… Amintiri…“) ,,Dacă se va scrie vreodată o istorie a Teatrului Românesc, desigur că unul dintre cei care vor fi înscriși cu litere de aur în ea va fi dl. Tony Bulandra. Închinînd teatrului, marea sa pasiune, toată puterea de muncă, tot talentul, toată energia domniei sale, dl. Tony Bulandra a contribuit și contribuie în mare măsură la desvoltarea teatrului românesc contemporan. Să nu uităm că prima înjghebare serioasă a unui teatru particular se datorește d-lui Tony Bulandra. Munca și dragostea închinate pe altarul artei dramatice i-au fost și continuă să-i fie răsplătite din plin. Dl. Tony Bulandra este astăzi unul dintre cei mai populari și iubiți actori ai teatrului nostru. Și este și natural să fie astfel. De la fermecătoarea sa apariție în rolurile de amorez, trecînd printr-o întreagă gamă de roluri pe cît de interesante, pe atît de variate, în toate, absolut în toate, dl. Bulandra cucerește publicul”. Astfel era elogiat marele actor Tony Bulandra în primele rînduri ale unui articol publicat de revista ,,Realitatea ilustrată” în 23 ianuarie 1930.

Tony Bulandra s-a născut în 13 martie 1881 la Tîrgoviște. Despre perioada copilăriei și despre primul spectacol de teatru văzut (,,Doi sergenți” cu Grigore Manolescu în rolul principal) marele actor își amintea: ,,Copilăria mi-am petrecut-o la moșie, la părinții mei.

Nu voi uita niciodată clipele cînd porneam și sburdam pe întinsul cîmpiei, în bătaia soarelui, printre lanuri…

Asta e tot… Liceul l-am făcut la București. Nu eram un elev prea bun. Capul nu-mi era la învățătură. În schimb, declamam la toate serbările școlare. De pe atunci se născuse, în sufletul meu, dragostea pentru teatru. Țin minte că primul spectacol pe care l-am văzut a fost la Grădina Dacia. Mi-a plăcut enorm. Cînd eram în clasa a șasea de liceu am intrat la Conservator. Părinții mei s-au opus. A trebuit să le promit solemn că îmi voi da bacalaureatul. Cu condiția aceasta mi-au îngăduit…“.

Tony Bulandra s-a înscris la Conservator, fiind admis în clasa maestrului Nottara. Deoarece în Anul

II de Conservator a picat examenul de bacalaureat, ,,fiindu-i rușine să dea ochii cu familia”, a plecat în turneu cu trupa Nottara și a jucat în rolul lui Laert din ,,Hamlet”.

Mai apoi… ,,La Conservator, am fost elevul maestrului Nottara.

Eram unul dintre elevii săi preferați. Își punea mari speranțe în talentul meu. Sînt fericit că așteptările nu i-au fost înșelate… Mi-am dat bacalaureatul. Părinții mei ar fi vrut să mă facă avocat… Am dat chiar și un examen la Drept. Pe urmă m-am lăsat. Teatrul devenise marea mea pasiune. Am plecat la Paris, unde am urmat cu Silvain”.

Reîntors în țară, Tony Bulandra a debutat cu adevărat, într-un rol principal, pe scena Teatrului Național: ,,- Cu ce-ați debutat?

- Cu rolul lui Phadrel din Pygmalion. Primul succes la rampă l-am avut odată cu venirea lui Davila la direcția Teatrului Național. Am interpretat un rol de amorez, în Stingerea. Unul din primele roluri a fost și prințul Karl Heinz, din Heidelbergul de altădată”.

Cu aceste roluri începea epoca de glorie a actorului. Între 1908 și 1914 Tony Bulandra a jucat pe scena Teatrului Național rolurile principale din ,,Joacă”, ,,Vijelia”, ,,Refugiul”, ,,Măgarul lui Buridan”, ,,Stane de piatră”, ,,Maman Colibri”, ,,Cidul”, ,,Fecioara rătăcită”. În urma marelui succes pe care l-a avut un turneu din anul 1914 – cu piesele ,,Sapho” și ,,Magda” – Bulandra a înființat împreună cu soția sa, Lucia Sturdza-Bulandra și cu Marioara Voiculescu, compania ,,BulandraVoiculescu”: ,,În 1914 am întemeiat, împreună cu soția mea, Teatrul Modern. În 1915 am fondat Teatrul Comedia, care s-a numit mai tîrziu Teatrul Regina Maria.

Teatrul a ființat în anii 1915 - 1916, numărînd printre elementele principale ale trupei, în afară de soția mea și de mine, pe dl. Manolescu, d-nele Marioara Voiculescu și Maria Ventura, care juca în reprezentație. Atunci a creat

doamna Ventura rolurile din Îndrăgostita și Marșul Nupțial, două dintre cele mai mari succese ale carierei sale teatrale. Am o mare mulțumire sufletească văzînd că multe dintre talentele tinere, care se dezvoltau pe atunci în teatrul meu, fac astăzi fală Teatrului Național. În 1924, am format compania actuală, unindu-ne cu d-nii Maximilian, Storin și Manolescu. Am jucat cinci ani în pasajul Comedia, iar anul acesta am clădit din propriile noastre mijloace teatrul acesta“. Merită menționate și aparițiile lui Tony Bulandra în două dintre primele filme românești: ,,Amor fatal” (1911) și ,,Dragoste la mînăstire” (1912).

F.O. Fosian în volumul său de amintiri – ,,87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – menționează cîteva dintre rolurile memorabile jucate de-a lungul carierei de Bulandra: ,,De atunci și pînă astăzi, a jucat într-o cifră impresionantă de piese, fiecare rol constituind o verigă în plus la lanțul de succese. L-am aplaudat și prețuit în Kean, în Cyrano, în Ruy Blas, aceste două din urmă roluri fiind chemat să le joace în reprezentație la Teatrul Național, apoi în Marchizul de Priola, în Karl Heinz din Heidelbergul de altădată, De ziua nevesti-mii și recent în Frații Karamazov, Ediție specială, Într-un mare magazin, Azilul de noapte, Ratații, Flagrant delict etc.”.

Caracterul marelui om de teatru Tony Bulandra poate fi intuit citind finalul interviului publicat de ,,Realitatea ilustrată” în anul 1930: ,,- Nu ne-ați spus mai nimic din intimitatea vieții dv., domnule Bulandra…

- Din moment ce nu prezintă nici un interes…

- Totuși ne permitem cîteva întrebări. Aveți prie­ teni?

- Știu eu dacă toată lumea care îmi strînge mîna șimi spune că-mi este prietenă, vorbește adevărat?

- Nu vă puteți da seama de aceasta?

- N-am prea mulți prieteni, domnilor… Și explicația este foarte simplă. N-am timp să am prieteni. Eu sînt un om care lucrez de dimineața pînă la 1 noaptea.

Vedeți, dar…

- Pe scenă, vă trăiți rolul?

-Totdeauna, de la lacrimi pînă la rîs, de la voioșie pînă la desnădejde.

- Sînteți emoționat înainte de a intra scenă?

- Foarte!

- Cînd spuneți pe scenă te iubesc, iubiți cu adevărat?

- Nu! - Bine, dar ați spus acum cîteva clipe că vă trăiți rolul.

- Îmi trăiesc rolul, dar nu sînt inconștient. Trăiesc rolul numai pînă la un punct.

- Vă place sportul?

- La nebunie! Am practicat aproape toate sporturile.

Dintre toate, prefer scrima, boxul și călăria.

- Dar dansul?

- Nu! N-am dansat și n-am învățat niciodată să dansez. De altfel, numai sport nu este, mai ales în ziua de astăzi.

- Ați avut neplăceri multe în viață?

- Ca orice om! De ce le-am mai răscoli?

- Dar plăceri?

- Am avut și plăceri.

- Care a fost cea mai mare plăcere a dv.?

- Succesul!

- Ce credeți despre public?

- E simpatic...

- Dar despre presă?

Domnul Bulandra zîmbi: - Nu pot să vă răspund la această întrebare.

- Cînd v-ați îndrăgostit întîia oară?

- E mult de atunci. Nu-mi mai aduc aminte!”.

Tony Bulandra a murit în 5 aprilie 1943, în București. Pentru cariera artistică strălucită a fost distins - încă din timpul vieții - cu „Steaua României” în grad de Comandor, cu „Meritul cultural” și cu „Legiunea de onoare franceză”.

Deieri-deazi.blogspot.com

16

Vineri, 22 mai 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei COVID-19: Ce facem după 15 mai? (2) Navigînd în ape nesigure (2) Un astfel de studiu a fost cel al cercetătorilor de la Universitatea Stanford, care a concluzionat că 2,5 - 4,2% din populaţie a fost deja infectată, ceea ce ar însemna că virusul este mai puţin letal decît se crede, iar izolarea este o reacţie excesivă. Metodele și concluziile studiului au fost însă criticate de alţi oameni de știinţă, inclusiv de statisticieni și virusologi.

De altfel, asemenea dezbateri și contestări ale studiilor sînt tipice mediului academic, scrie Yong, dar diferenţa este că acum au loc la cîteva zile, în loc de cîteva luni, și sînt aduse în vizorul publicului (și) pentru că studiile precum cel al Universităţii Stanford ajung acum să fie publicate înainte de procedura evaluării inter pares (engl. „peer review”) – procesul evaluării studiului de alţi specialiști înainte de publicarea lui într-o revistă de specialitate. Rezultatul este că publicul e bulversat de toate aceste date contradictorii și are impresia că i se ascund informaţii pe care deja le-a preluat ca sigure. Nu în ultimul rînd, pandemia le-a dat prilej diferiţilor specialiști să ofere opinii și soluţii în probleme în care nu au competenţă. Desigur, în ochii publicului larg, reputaţia specialistului șterge orice alt neajuns, iar faptul că specializarea modernă a devenit mai profundă, dar și mai îngustă, rămîne un amănunt pe care nu-l mai amintește nimeni.

Analizînd toţi factorii care intervin în desfășurarea pandemiei, Yong conchide că știm încă destul de puţin pentru a ne avînta în decizii cu miză (individuală și colectivă) mare.

Cum să privim modelele de succes ale combaterii pandemiei Politica laxistă a Suediei este foarte apreciată de susţinătorii decarantinării urgente, ca și de aceia care cred că nu există beneficii reale ale politicilor severe de sănătate publică. Recent, OMS a oferit strategia Suediei drept „model”. Aici, cursurile au fost suspendate în licee și universităţi, au fost interzise adunările publice cu mai mult de 50 de participanţi, muzeele au fost închise, iar vizitele la centrele de bătrîni, interzise, dar școlile pentru copii sub 16 ani au rămas deschise, iar barurile, restaurantele și cafenelele pot funcţiona dacă au mesele așezate la distanţa recomandată. „Suedia reprezintă un model, dacă vrem să ne întoarcem înapoi la o societate în care să nu avem izolare”, a subliniat dr. Mike Ryan, un expert în urgenţe al ONU. Ryan a precizat însă că nu a fost vorba de o atitudine pasivă a autorităţilor suedeze, care ar fi lăsat boala să se răspîndească, ci de implementarea unei politici publice „în parteneriat cu populaţia”. Expertul a subliniat și faptul că ţara scandinavă a intensificat testarea și că sistemul medical suedez are capacitatea de a gestiona cu succes focarele.

Modelul suedez a ajuns să fie ridicat în slăvi și folosit pentru a înnoda teorii conspiraţioniste despre totalitarismul celorlalte state, care au impus măsuri severe de sănătate publică, dar prea puţini au realizat că el nu poate fi exportat oriunde, scrie medicul Vlad Mixich, expert independent în board-ul Agenţiei Europene pentru Sănătate și Securitate în Muncă. În primul rînd, majoritatea suedezilor respectă măsurile de distanţare socială, chiar dacă acestea sînt recomandate și nu impuse, pentru că au încredere în guvern. În al doilea rînd, autorităţile au luat diverse măsuri care limitează circulaţia (de exemplu, suedezii au posibilitatea de a lua 4 săptămîni de concediu plătit, s-a redus numărul trenurilor care circulă,

zborurile interne sînt aproape închise). În al treilea rînd, trebuie spus că, în ciuda faptului că suedezii respectă în general recomandările, numărul deceselor înregistrate, raportat la mărimea populaţiei, este de 3-6 ori mai mare decît în celelalte ţări din Scandinavia, unde măsurile de distanţare sînt obligatorii. De altfel, însuși Anders Tegnell, epidemiologul-șef al Suediei, nu recomandă acest model și celorlalte ţări, insistînd asupra nevoii de adaptare a măsurilor la specificul naţional. În același timp însă, Tegnell a subliniat nevoia de a identifica măsuri care pot fi continuate pe termen lung, nu doar pentru cîteva săptămîni sau luni.

Relaxarea: Un pas înainte, unul înapoi?

Relaxarea restricţiilor nu are loc pentru că am găsit soluţii la criza sanitară care a bulversat globul, ci pentru că n-avem încotro. După ce omenirea a văzut că nu are resurse pentru a sta acasă mai mult de o lună, poate două, și după ce miracolul la care spera nu s-a produs, dimpotrivă, pierderile economice au devenit drastice, ieșirea din izolare este soluţia spre care ne îndreptăm cu toţii – notează autorul unui articol publicat în Republica. Nu avem argumente solide pentru carantină sau pentru relaxare, iar variantele intermediare nu sînt încă bine calculate, crede autorul, dar, cu toate acestea, sîntem forţaţi să apăsăm pe pedala relaxării. Va fi un examen dur, dar de neocolit, pentru că „probabil, la finalul pandemiei, volumul total al pierderilor economice va avea atît de multe zerouri, încît nimeni nu-l va mai putea înţelege”.

Repornirea economică nu este o chestiune așa de simplă cum ni se pare, de altfel, argumentează jurnalistul Jonathan Last. Este nerealist să crezi că poţi „redeschide” America, atîta vreme cît sursa șocului economic este pandemia, nu restricţiile guvernamentale, care „doar au ratificat comportamentele pe care marea majoritate a persoanelor și instituţiilor le adoptau deja ca răspuns la COVID-19”. Cunoașterea ratei de infectare reprezintă un element-cheie pentru modelarea politicilor de sănătate publică, scrie epidemiologul Gabriel Leung, de la Universitatea din Hong Kong.

Cel puţin pentru o perioadă de un an de acum înainte trebuie să fim pregătiţi pentru cicluri de relaxare și de reintroducere a restricţiilor, aplicate „în moduri care pot menţine pandemia sub control, dar cu un cost economic și social acceptabil”, susţine Leung. Iar dacă dăm credit estimărilor făcute de specialiști precum Leung, data de 15 mai nu ni se mai pare, dintr-odată, ziua în care ieșim fără nici o grijă din colivie.

Sub semnul prudenţei Danemarca a fost prima ţară din vestul Europei care a redeschis, la 15 aprilie, școlile și grădiniţele, după o lună de restricţii. Decizia a fost contestată de unii

părinţi, care s-au plîns că guvernul le folosește copiii drept „cobai”, dar premierul Mette Frederiksen a susţinut că decizia a fost necesară pentru a le permite părinţilor să revină la serviciu și pentru relansarea economiei. Grecia redeschide magazinele mici. În Franţa, circulaţia este permisă fără declaraţie în localităţi, precum și în afara lor pe o rază de 100 de kilometri, din 11 mai, iar parcurile, cimitirele și bibliotecile se redeschid. În Italia, din 4 mai, 4,5 milioane de persoane s-au întors la serviciu, iar activitatea sportivă individuală este permisă la orice distanţă de casă. Germania și-a deschis școlile pe 4 mai, iar exemplul ei va fi urmat și de Belgia (11 mai, cu maximum 10 copii în clasă) și de Austria (18 mai).

Așteptările românilor vor fi greu de gestionat în următoarele zile, tocmai pentru că populaţia privește la măsurile de relaxare pe care le iau alte state, iar numărul de infectaţi și de morţi din ţara noastră pare foarte mic în comparaţie cu bilanţul altor state. În plus, presiunile economice sînt mari, iar capacitatea noastră de a rezista restricţiilor de pînă acum pare să se fi subţiat considerabil, scrie Cătălin Striblea.

Totuși avem motive să ne luăm măsuri de precauţie acum, dar mai ales în timpul stării de alertă, scrie jurnalistul, pentru că, „deși sîntem guvernaţi de așteptări și de informaţii globale, salvarea vieţii și a felului nostru de viaţă stă în ograda proprie”. Și cum stau lucrurile în bătătura noastră? Nu am trecut de vîrful epidemiei (sîntem într-o curbă numită fierăstrău, cu scăderi și creșteri ale numărului de îmbolnăviri), capacitatea de testare e mai mică decît la alte state, media de vîrstă a bolnavilor este de 46 de ani, iar sistemul nostru medical nu poate concura cu al ţărilor europene care au relaxat de mult restricţiile.

Relaxarea restricţiilor este o veste bună pentru toată lumea, dar cu o condiţie: să înţelegem că pandemia nu s-a încheiat. Ne îndreptăm spre „o nouă stare de normalitate, centrată pe responsabilitatea individuală”, declară Răzvan Cherecheș, directorul Departamentului de sănătate publică al Facultăţii de Știinţe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai. „Soluţia ar putea fi să ne raportăm la infecţia cu COVID-19 precum ne raportăm la viteza excesivă ca factor de risc pentru accidentele de circulaţie sau la consumul cronic de alcool ca factor de risc pentru ciroza hepatică”, susţine Cherecheș.

Pentru a pregăti ieșirea românilor din izolare, este nevoie de parcurgerea a patru pași, explică profesorul. În primul rînd, avem nevoie de o campanie de informare continuă, destinată persoanelor din categoriile de risc, care au nevoie să știe cum anume să se protejeze. În al doilea rînd, spitalele trebuie să-și extindă capacitatea de tratare a cazurilor severe. În al treilea rînd, este nevoie ca persoanele care merg la muncă să poarte mască în locurile publice. Și, în al patrulea rînd, bolnavii cu simptome ușoare sau moderate trebuie să fie trataţi de medicii de familie prin telemedicină, internarea în spital fiind rezervată pentru pacienţii cu simptome severe. Acești pași urmăresc, în esenţă, trecerea de la abordarea paternalistă la cea bazată pe responsabilitatea individuală, o tranziţie bine-venită și realizabilă, întrucît mediatizarea subiectului a sensibilizat populaţia cu privire la protecţie și riscurile COVID-19 la un nivel incomparabil faţă de alţi factori de risc, susţine Cherecheș.

Așadar știm ce avem de făcut, iar testul pe care urmează să-l dăm va fi legat de conștiinciozitatea cu care aplicăm ceea ce știm. Este, pînă la urmă, un test de responsabilitate și de empatie în egală măsură, care va arăta nu doar cît de bine știm să gestionăm o pandemie fără precedent, ci și cît de mult preţ punem pe viaţa celor mai vulnerabili dintre noi.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

RM

17

Vineri, 22 mai 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Cum să protestezi legal și cum să îi determini și pe alții să o facă (1) Online-ul fierbe, lumea este din ce în ce mai nemulțumită de modul în care liberalii (și nu numai) înțeleg să ne facă nouă, românilor, viața mai frumoasă. Îndemnuri gen ,,Iesiți în stradă!” sînt comune acum pe rețelele de socializare, oameni mai mult sau mai puțin bine intenționați încearcă să își verse propria frustrare pe net, încercînd îi să mobilizeze și pe alții asemenea lor și, împreună, să ,,miște” ceva în țara asta.

Totuși, de ce nu se întîmplă nimic? De ce nimeni nu îi urmează sau, dimpotrivă, de ce sînt mulți cei care nu doar că rămîn impasibili, dar îi și descurajează pe ceilalți prin diverse mesaje defetiste?

Să le luăm pe rînd. În ultimele zile, am văzut cel puțin 15 conturi de Facebook în care diverși indivizi îndemnau la ,,protest”. Sînt de acord cu ei pînă în măduva oaselor. Toți, chiar dacă se exprimă diferit, au același mesaj: ,,Haideți să protestăm!”. Și, totuși, de ce nu mă alătur lor? Pentru că nu îi cunosc, nu știu cine se află, de fapt, în spatele acelor conturi, nu știu dacă poate fi vorba de vreun agent acoperit al sistemului sau de vreun naiv speriat pînă și de propria-i umbră. Și, ce este și mai important, în condițiile în care nu îi cunosc, știu eu dacă atunci cînd vom da de greu îmi vor apăra spatele? Ieșirele astea nu prea au fost spontane în ultimii ani. Toate mitingurile au fost organizate. Că s-a indus ideea de spontaneitate, e una, dar că au existat aspecte atent organizate a fost, însă, clar. Chiar și evenimentele post-Colectiv au fost organizate la un nivel de înaltă clasă, aș putea spune.

Cum vreți voi să scoateți oamenii în stradă, așa, doar strigînd din spatele unui geam? Păi, nu prea puteți. Chiar dacă toți gîndesc ca voi, de la oameni de afaceri, pînă la cerșetori, oamenii nu vi se alătură din același motiv pentru care nici eu nu o fac: pentru că nu știu cine sînt, de fapt, organizatorii mitingurilor. Sau, atunci cînd îi știu – și mă refer la cîteva figuri publice care se tot zbat în online – nu sînt întru totul de acord cu ei sau cu trecutul lor. Cum mă puteți convinge pe mine să ies în stradă și să mă bat pentru dreptate cînd, așa cum am spus, nu știu dacă aveți aceeași motivație sau dacă nu cumva faceți asta pentru că așa scrie în fișa postului?

Pentru cei care vor să facă ceva, dar nu au resursele necesare, sfatul meu este să o ia din aproape în aproape, să organizeze un fel de atac la baionetă.

Dacă 15 oameni își doresc asta, să încerce să se cunoască. Apoi, după ce se strîng alți 15, pot pune la cale crearea acelui nucleu care poate să aducă, prin simpla prezență, o stare de siguranță altora care nu îi cunosc, dar care vor dori să li se alăture. Este o chestiune simplă care poate dura o lună, sau chiar mai puțin, dar care poate fi de efect. În ianuarie 2012, un grup de 15 – 30 de persoane a luat frigul în piept și a reușit să aducă în sfera lui de acțiune alte sute de persoane. Evident că acel grup inițial de 90 – 100 de persoane, care decide că e cazul să acționeze, merge la primărie și obține autorizație. După aceea, poate începe mediatizarea agresivă în mediul online, fiind necesari bani. Dacă au 30 de zile la dispoziție și vor să atragă măcar 5.000 de oameni, trebuie să îi convingă că scopul lor e unul benefic, că nu au în spate nici un partid politic. Desigur, presa îi va compromite prin mesaje false. Vor fi necesare o strategie de comunicare, un om care să gîndească mesajele, să le scrie corect și să ofere fiecăruia din grupul de bază mesajele și direcția.

Fără organizare, fără comunicare și, nu în ultimul rînd, fără o coeziune puternică, nu vor face nimic. Nu cantitatea contează acum, ci calitatea. Nucleul de bază trebuie să fie unul dur, bine sudat, format din oameni diferiți, dar care au același obiectiv. Fiecare va avea o sarcină, fiecare va acoperi o zonă, grupul va avea un șef care va indica direcția și va împărți sarcini, și un comunicator care va gîndi toată strategia care să ducă la atragerea unui public cît mai larg. Dacă doresc să transmită mesaje video, e bine să aleagă pe cineva care să atragă, care să vorbească corect și care să nu fie arogant. Persoana potrivită se alege în funcție de publicul țintă și putem vorbi despre o femeie, un bărbat, o tînără sau un tînăr. Publicul țintă este foarte important de stabilit, restul e simplu. Dacă cei care își doresc să pună la cale o asfel de mișcare nu s-au descurajat pînă acum, trebuie să afle că drumul nu

Perverșii

un popor cretin, nu este nici un fel de problemă. În fond, economia aia a lor, a companiilor străine și a firmelor de casă este bine finanțată, ei trăiesc bine, așa că de ce să se mai gîndească la proștii de români? În plus, sînt conștienți că alegerile sînt ca și cîștigate.

Au PSD la degetul mic, Ciolacu este un dobitoc plin de aere de om inteligent, iar STS este dedicat și bine finanțat, deci cînd românii vor ieși la vot precum oile,

Perversitatea guvernanților PNL, în fapt a întregului partid așa-zis liberal, poate fi depășită doar de antiromânismul de care dau dovadă. Nu am crezut niciodată că o să văd o guvernare mai nenorocită ca cea a PDL-ului din trista perioadă Băsescu, sau mai proastă decît recenta guvernare Dăncilă.

Guvernul Orban, împreună cu toți paraziții lui, a depășit cu mult etalonul acceptat al perversiunilor la care supune, zi de zi, poporul român, sau, ca să fiu mai exact, o majoritate a românilor.

Așa-zisa creștere economică a României, pe care ei o tot trîmbițează pe la TV și pe unde mai au chef, este, în fapt, o mare, o foarte mare minciună. Una extrem de nocivă pentru țară, dar extrem de benefică pentru guvernanți. La adăpostul creșterii economice de 2% pe care ei o lansează pe piață, se află justificarea de a nu ajuta economia, de a nu ajuta firmele românești. Gîndirea lor defectă a găsit o portiță de a-și băga picioarele în cei afectați, deoarece, nu-i așa, de ce să hrănești oile dacă acei cîini destinați să le păzească sînt bine hrăniți? Au ales să mituiască presa cu sume mari și în condiții încă neclare, și dacă asta îi ajută pe ei să mai prostească

va cîștiga exact cine trebuie. PNL are următorii 4 ani – dacă nu chiat 8 – asigurați, așa că orice speranță a României de a ieși din sărăcie și prostie depinde exclusiv de existența vreunui război pe la granițe sau de cine știe ce mare eveniment internațional, sau chiar

va fi greu, dar vor întîmpina multe provocări. Cele mai importante vor veni din interiorul grupului și, de aceea, cei care schimbă pe parcurs înțelegerea ințială sînt, de obicei, chiar aceia care vor să distrugă totul – elementul destabilizator. Ei trebuie identificați și eliminați din grup, mai ales că vor cultiva în interior dezbinarea. Iată de ce foaia de parcurs nu trebuie schimbată în funcție de dorințele unora sau ale altora.

Cînd încep să apară astfel de probleme, proiectul este deja compromis, în interiorul grupului aflînduse un agent al vreunui Serviciu sau, efectiv, un prost sau un om a cărui vanitate este de-a dreptul agresivă.

Deci, nu sînt recomandate schimbările, cei care își doresc asta ar trebui să fie scoși din grup și, eventual, înlocuiți. Și aici, mare atenție: alegeți voi, nu vă lăsați aleși, deoarece există riscul să înlocuiți un ,,vanitos” cu altul.

Nu este greu să organizezi o mișcare de protest de succes, pentru asta e nevoie de un nucleu de 10 – 15 persoane motivate, care să ducă o muncă acerbă de convingere a altor persoane că în democrație e bine să protestezi dacă ceva nu îți convine. În fond, este legal.

Referitor la toate aspectele organizatorice, comunicatorul trebuie să aibă în vedere mesajele expuse atît în online, cît și în offline – pancartele din stradă. Succesul acestei operațiuni stă în respectarea fiecăruia pentru responsabilitățile pe care le are. Aici apare o capcană – anume faptul că există indivizi care pretind că se pricep la toți și la toate, iar aceștia trebuie îndepărtați. Pentru că succesul acestei operațiuni legale stă în respect, disciplină și multă muncă. Este adevărat că românilor le este greu să fie disciplinați, astfel încît totul să se îmbine aromnios și să funcționeze. Din acest motiv, genul acesta de acțiuni sînt foarte reușite cînd pornesc din zona Serviciilor, deoarece planificarea și modul de desfășurare sînt militare.

Așadar, dacă veți avea puterea și norocul să găsiți 10 – 15 oameni asemenea vouă, dacă veți respecta cîteva principii simple, dacă sînteți disciplinați și muncitori și dacă sursa de finanțare este proprie, succesul este asigurat. Pînă atunci, orice răgnet pe net este inutil. Sau, cel puțin pînă acum, așa a fost.

Studiați cu atenție ieșirile în stradă din ultimii ani și veți vedea cîtă disciplină se află, de fapt, în spatele haosului pe care îl vedeți la tv. Baftă! (va urma) natural. Poate un meteorit sau o ploaie de meteoriți să cadă din cer direct pe cei care ne țin prizonieri, și poate scăpăm. Că altfel nu văd cum.

Revenim la creșterea economică a României, în condițiile în care toată Europa și SUA, Rusia și China au căzut: PNL-iștii nu vor să facă nimic pentru companiile românești, așa că acum au o scuză. Platforma IMMInvest este o bazaconie, iar restul rahaturilor pe care Orban le tot aruncă de la tribună sînt numai bune de asuptat gurile proștilor.

Legat de programele de finanțare a massmedia, Revista România Mare, chiar dacă apare pe piață de 30 de ani, chiar dacă este cea mai veche revistă săptămînală de la tarabe, nu doar că nu este ajutată, dar toate solicitările noastre către guvernanți au fost total ignorate. Totodată, am observat că, laolaltă cu reprezentanți ai minorității maghiare din Ardeal – care sînt foarte nervoși că Revista România Mare încă apare pe piață – un mic procentaj de români – da!, români – sînt foarte deranjați de acest lucru. Întrebarea logică și foarte pertinentă este: aici, în acest spațiu geografic, mai trăiesc români, mai există bărbați, sau doar o specie de legume și sălcii plîngătoare, care se sperie de propria lor umbră?

Pagină realizată de Dan Alexandru

18

Interese și strategii din spatele Pandemiei – interviu fulminant cu George Sörös –

Cel mai cunoscut și controversat magnat al lumii, George Sörös, a acordat un interviu jurnalistului german Gregor Peter Schmitz, pentru „Augsburger Allgemeine“, preluat de „Project Syndicate 2020“ și de Think Tank-ul „Consiliul European pentru Relații Externe“. Cred că interviul merită să fie cunoscut de cititorii revistei „România Mare”. Datorită spațiului editorial limitat, publicăm și comentăm doar selecțiuni – interviul poate fi citit integral în română pe „ClubEconomic.ro“ – care l-a tradus și publicat prima dată în România.

Chiar de la început, Sörös șochează, afirmînd că această pandemie este „criza vieții mele“, explicînd că ea „a perturbat total viața oamenilor și a cerut un comportament foarte diferit. Magnatul spune că „este un eveniment fără precedent care nu a mai avut loc niciodată în această combinație – și într-adevăr pune în pericol supraviețuirea civilizației noastre“.

Mai mult, Sörös este sceptic în privința vaccinului, pentru că „ochim o țintă mișcătoare”, virusul schimbîndu-se rapid. „Va lua mult timp pentru a dezvolta un vaccin - și chiar după ce vom fi dezvoltat unul, va trebui să învățăm cum să îl schimbăm în fiecare an, deoarece, cel mai probabil, și virusul se va schimba la rîndul său“, spune Sörös, arătînd că „asta ni se întîmplă, de altfel, an-de an cu gripa obișnuită“.

Dar, de ce acordă pandemiei o atît de mare importanță Sörös, veți înțelege la final.

Schimbarea capitalismului și prezentul „dominat de frică“ Va schimba această criză natura capitalismului? – întreabă jurnalistul german. „Nu ne vom întoarce la locul unde am fost cînd a început pandemia - asta este foarte sigur“, răspunde Sörös – dar, completează el: „Nu cred că știe cineva cum va evolua capitalismul”.

Ar putea criza aceasta „să apropie oamenii și statele?“, întreabă jurnalistul. „Pe termen lung, da“, spune Sörös. „În prezent, oamenii sînt dominați de frică - și foarte des frica îi face pe oameni să-și producă singuri necazuri“, spune Sörös, completînd semnificativ: „Este valabil atît pentru indivizi, cît și pentru instituții, națiuni și umanitate în sine“. Tot în această zonă a discuției, Sörös consideră conflictul „continuu“ dintre SUA și China ca o complicare a problemelor, „deoarece ar trebui să lucrăm împreună la schimbările climatice și la dezvoltarea unui vaccin împotriva COVID-19“. „Faptul că avem două sisteme de guvernare foarte diferite, unul democratic și unul… autocratic, asta face totul mult mai greu“, afirmă Sörös. „Sînt mulți oameni care spun că ar trebui să lucrăm foarte strîns cu China, dar eu nu sînt în favoarea acestui lucru“. De ce asta? Pentru că „trebuie să ne protejăm societatea democratică, deschisă“.

„Xi Jinping va pierde din putere, e o luptă în China” George Sörös își declară „simpatia“ față de poporul chinez, pentru că „trăiește sub dominația unui dictator, președintele Xi Jinping - cred că o mulțime de chinezi educați sînt nemulțumiți de aceasta, iar publicul este încă foarte supărat pe el pentru că a păstrat secretul COVID-19 pînă după Anul Nou Chinezesc“. Mai mult, George Sörös vede posibilă o scădere a puterii președintelui Xi „pe măsură ce chinezii vor recunoaște că gestionarea crizei a fost sub-optimă“. „Cînd Xi a abolit termenele limită și s-a numit, în esență, președinte pe viață, a distrus viitorul politic al celor mai importanți și ambițioși bărbați dintr-o elită foarte restrînsă și competitivă“, spune Sörös, care consideră că „a fost o mare greșeală din partea lui el este foarte puternic într-un fel, dar în același timp este extrem de slab, și acum poate chiar vulnerabil“.

Sörös vorbește de o „luptă pentru putere din China” și afirmă că acolo „există multe persoane care sînt foarte în favoarea unei societăți deschise“.

Trump e „o slăbiciune care nu va mai dura“ – se dorea „dictator“

Nici pentru Donald Trump, Sörös nu are cuvinte de laudă, aici jurnalistul german făcînd o afirmație subiectivă: „Dar nici actualul președinte american nu reprezintă cu adevărat valorile unei societăți deschise și libere…“.

George Sörös răspunde: „Aceasta este o slăbiciune care sper să nu dureze foarte mult. Lui Donald Trump i-ar plăcea să fie un dictator. Dar nu poate fi, deoarece în Statele Unite există o Constituție pe care oamenii încă o respectă. Și asta îl va împiedica să facă anumite lucruri. Asta nu înseamnă că nu va încerca, pentru că el literalmente luptă pentru viața lui de lider“. Iar Sörös a dorit să sublinieze convingerea sa: „Trump se va autodistruge, iar el a depășit deja chiar și cele mai negre așteptări ale mele“.

„Uniunea Europeană este excepțional de vulnerabilă“ Trecînd la Uniunea Europeană, Sörös se arată „preocupat în special de supraviețuirea UE, deoarece acum este o uniune neterminată“. Sörös spune că „era în proces de a fi creată - dar procesul nu a fost niciodată finalizat și asta face Europa excepțional de vulnerabilă – mai vulnerabilă decît SUA nu doar pentru că este o uniune incompletă, ci și pentru că se bazează pe statul de drept… iar roțile justiției se mișcă foarte încet (!!!), în timp ce amenințări precum virusul COVID-19 se mișcă foarte repede“. Cumva, Sörös recunoaște că susține fenomenul supra-implicării „justiției“ – și încă a unei justiții care să acționeze rapid… dar mai ales în sensul dorit. Citiți mai departe dovada că vrea „justiție direcționată“.

Concret, Sörös vede recenta decizie a Curții Constituționale Federală din Germania (referitoare la Banca Centrală Europeană) ca pe o „amenințare care ar putea distruge UE, ca instituție bazată pe statul de drept“. „Aveți acum în față un conflict între Curtea Constituțională germană și Curtea Europeană de Justiție (CEJ). Care instanță are prioritate? “, întreabă Sörös, subliniind – „dacă instanța germană poate pune la îndoială deciziile Curții Europene de Justiție, atunci și alte țări pot urma exemplul acesteia? “.

Iar temerea lui Sörös sînt rebelii Europei – Ungaria și Polonia! „Polonia a profitat imediat de ocazie și a afirmat supremația instanțelor sale naționale asupra legii europene. În Ungaria, Viktor Orbán a folosit deja situația de urgență COVID-19 și un parlament «capturat» pentru a se autoproclama dictator“.

O mega operațiune pe care Sörös o vede salutară pentru Europa Acum ajungem la explicația pentru care Sörös pune atît de mare accent pe pandemie! Întrebarecheie a jurnalistului german: Va trebui Banca Centrală Europeană să își schimbe politicile după această hotărîre (a Germaniei)? Sörös consideră că nu e obligatoriu, ci ea cere ca BCE să „își justifice politicile monetare actuale - s-au acordat trei luni pentru a fi justificate acțiunile întreprinse“.

Interesul lui Sörös este evident – BCE, „tiparnița” monedei europene, este „singura instituție europeană care funcționează cu adevărat și care poate furniza resursele financiare necesare pentru combaterea pandemiei“!

Prin urmare, spune Sörös, „ar trebui să-și concentreze atenția asupra sprijinirii Europei în crearea unui Fond de Redresare“. Magnatul consideră că resursele ar trebui să vină din emiterea unor „obligațiuni perpetue“, de către UE – „cred că ar trebui numite «Console», deoarece obligațiunile perpetue au fost folosite cu succes sub acest nume de către Marea Britanie din 1751 și de către Statele Unite începînd cu anii 1870“.

Ideea lui Sörös este că „Obligațiunile perpetue“ sînt diferite de „Coronabonds“, care au fost respinse de Consiliul European – și „asta cu un motiv întemeiat, deoarece implică o punere la comun a datoriilor acumulate, pe care statele membre nu doresc să o accepte“. Or, spune Sörös, „cred că situația actuală susține ideea unor

Vineri, 22 mai 2020

RM

«console» (…) emise de UE în ansamblu, ar fi automat proporționale și ar rămîne așa veșnic“, explică Sörös. „Statele membre ar trebui să plătească doar dobînda anuală, care este atît de mică – să zicem, 0,5% – încît obligațiunile ar putea fi subscrise cu ușurință de statele membre, fie în unanimitate, fie de o coaliție a doritorilor“.

Asta e o parte din operațiunea pe care o susține (sau poate a conceput-o!) Sörös, care precizează că șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a spus că Europa „are nevoie de aproximativ 1 trilion de euro pentru a lupta împotriva acestei pandemii, iar la asta s-ar adăuga încă 1 trilion de euro pentru schimbările climatice“ – or „Consolele“ ar putea „furniza aceste sume dacă statele membre ale UE le-ar autoriza”. Deci, 2 trilioane pe care magnatul speculațiilor bursiere le vede ca o expresie a unei noi „opere“ – poate ultima a sa! Sörös va împlini în august 90 de ani.

Germania și Olanda se opun, „Italia e nedreptățită“ Și atenție – „din păcate, Germania și statele «Ligii Hanseatice» conduse de Olanda se opun cu îndîrjire“, spune Sörös. În schimb, „cei care doresc să își păstreze la minimum contribuția la bugetul UE ar trebui să sprijine Consolele - ei ar trebui să autorizeze anumite impozite, cum ar fi o taxă pe tranzacțiile financiare, care să ofere UE resurse proprii, asigurînd ratingul AAA, dar în propunerea mea impozitele nu ar mai trebui impuse – locul lor ar fi luat de Console“, spune Sörös. „Plățile anuale de 5 miliarde de euro, a căror valoare actuală scade continuu, ar furniza UE 1 trilion de euro de care continentul are nevoie urgentă – un raport uimitor costbeneficiu“, afirmă magnatul.

Interesant e că Sörös punctează și în problema căderii în desuetudine a Tratatului Maastricht, ridicată de jurnalistul german – „cînd UE și-a relaxat regulile împotriva ajutorului de stat, Germania a depus mai mult de jumătate din cereri”, fapt considerat de unii analiști ca o subminare a principiilor pieței unice „deoarece oferă Germaniei un avantaj nedrept“. Sörös confirmă: „Sînt de acord cu argumentul - în mod special este nedrept față de Italia, «bolnavul principal» al Europei și cel mai puternic lovit de COVID-19“. În context, Sörös se îndreaptă către europarlamentarul Matteo Salvini, care „face agitație pentru ca Italia să părăsească euro și, deopotrivă, Uniunea Europeană“. „Din fericire, popularitatea sa a scăzut de cînd a părăsit guvernul, dar ideea lui cîștigă adepți“, recunoaște Sörös, care consideră însă că „aceasta este o altă amenințare existențială pentru UE“. Ce ar mai rămîne din Europa fără Italia, care era cea mai pro-europeană țară? – întreabă George Sörös. „Italienii aveau încredere în UE mai mult decît în propriile lor guverne - dar au fost tratați greșit în timpul crizei de refugiați din 2015“ și atunci „s-au îndreptat spre extrema dreaptă a lui Salvini și spre mișcarea populistă Cinci Stele“.

Epilog – mesaj cu substrat: „Putem lua măsuri excepționale adecvate circumstanțelor excepționale“ Finalul – este George Sörös pesimist în privința UE? „Nici vorbă“, răspunde ferm magnatul. „Remarc doar că Europa se confruntă cu cîteva pericole existențiale - nu este o metaforă, este realitatea!“, spune Sörös, subliniind că verdictul Curții Constituționale Federale a Germaniei „este doar cea mai recentă provocare“. Și, atenție la mesajul final: „odată ce recunoaștem acest lucru, putem să ne creăm ocazia“ sau, altfel spus: „Putem lua măsuri excepționale adecvate circumstanțelor excepționale în care ne aflăm“.

Tradus financiar și sistemic – „acest lucru se aplică cu siguranță pentru «console», care nu ar trebui niciodată emise în vremuri normale, dar sînt ideale exact acum atîta timp cît pot propune măsuri precum emiterea de «console», nu voi renunța la speranță“, spune Sörös. Dar ce se înțelege prin mesajul de final? „Putem lua măsuri excepționale adecvate circumstanțelor excepționale“.

Dictaturi ale organizațiilor internaționale? Ale UE și OMS? Complicată schemă – dar să nu uităm că sînt declarațiile marelui maestru al speculațiilor – și mai ales ale celui care își asumă deschis intenția de a schimba lumea.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 22 mai 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Nuane! (Fantezie) 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Ornament arhitectonic – Cîntă pe bani la comandă; 2) Vocea gravă – A face totul; 3) Ilustrul necunoscut – Greu de cap – Teșite!; 4) Variație de înălțime a sunetelor; 5) Casă părăsită! – Lipsit de vlagă – Lîngă noi; 6) Început de cîntec vesel – Susține comerțul stradal; 7) Întîlnit prin Riga – Trei într-o barcă!; 8) Nelipsit de la urne – Masă grea – Ofertă la piață!; 9) Hîrtie groasă – Servit cu bere; 10) Alergători de cursă lungă.

VERTICAL: 1) Țintă; 2) Zadarnic – În larg... la mare! – Bal la local!; 3) Trecuți prin foc – Masă de cult; 4) Intrare în natură! – Plin de trac!; 5) Înșirat!; 6) Opus!; 7) Dane!; 8) Intrare tare!; 9) În mijlocul vremurilor! – Stîlpul casei – Tras în gol!; 10) Depozit de cărți vechi; 11) Aurul negru – Lideri autoritari.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,PLANTE ÎN GRĂDINĂ” 1) CARTOFI – VV; 2) ELBA – ROSII; 3) AB – UNI – FOI; 4) PATRUNJEL; 5) A – R – NA – CAS; 6) VAST – AL – I; 7) PASTIRNAC; 8) EL – A – EU – RI; 9) TACLALE – C; 10) O – TAU – ARMA; 11) SPANAC – AER.

Istorioare inedite Bufonul i regina

O istorie a farselor (147) Incredibilele feste ale unui student (1) În 1948, Humphrey Berkeley, student la Colegiul Pembroke al Universităţii Cambridge, a făcut o festă prin care a demonstrat naivitatea unor persoane considerate inteligente. Inventînd Selhurst - un colegiu cu vechime, situat aproape de Petworth, în Sussex, cu 175 de studenţi interni imaginari, toţi de sex masculin - el a imprimat diverse produse de papetărie cu antetul acestui colegiu, pentru a fi folosite de directorul instituţiei, H. Rochester Sneath, un personaj la fel de imaginar. Sneath a început să se adreseze în scris unor persoane proeminente, inclusiv directorilor celor mai faimoase şcoli din Anglia. La 15 martie el i s-a adresat directorului colegiului Marlborough, rugîndu-1 să-i spună „cum a reuşit să aranjeze o vizită recentă din partea regelui şi a reginei”, pentru că şi el ar dori să primească o astfel de vizită cu ocazia aniversării a 300 de ani de existenţă a colegiului Selhurst. Directorul de la Marlborough, F.M. Heywood, i-a răspuns ţîfnos că el nu „aranjase” vizita regală. O săptămînă mai tîrziu, Heywood a primit o altă scrisoare de la Sneath,

prin care era avertizat să nu-1 angajeze pe profesorul francez Agincourt (un personaj de asemenea imaginar) care, de-a lungul perioadei petrecute la colegiul Selhurst, fusese văzut urcîndu-se dezbrăcat într-un copac pe timp de noapte şi aruncase un ghiveci cu flori în soţia preşedintelui comitetului de guvernatori. Cînd Heywood a răspuns că Agincourt nu depusese nici o cerere de angajare la colegiul său, Sneath i-a transmis din nou, în scris, că Agincourt este acum ospătar într-un restaurant grecesc din Soho. Adăugînd fraza prin care pretindea că „Întîmplător, aseară am luat cina cu domnia sa, rectorul, care mi-a vorbit despre dumneavoastră în cele mai frumoase cuvinte”, Sneath 1-a întrebat pe Heywood numele detectivului său particular, rugîndu-1, de asemenea, să-i recomande o dădacă bună. Plictisit de obtuzul Heywood, Berkeley a început sa arunce momeala şi altor peşti. L-a ales pe Sir Giles Gilbert Scott, care pe atunci reconstruia Casa Parlamentului englez, şi i-a oferit şansa de a gîndi o nouă arhitectură a clădirii Selhurst. Berkeley i-a scris lui George Bernard Shaw, pretinzînd că răposata doamnă Shaw avea multe cunoştinţe la Selhurst, invitîndu-1 pe scriitor, acum în vîrstă, să ţină un discurs cu ocazia aniversării colegiului.

Shaw a refuzat, la fel ca şi Sir Adrian Boult, invitat să

Bufonul reginei Elisabeta I a Angliei a fost iertat în mai multe rînduri pentru impertinenţa de a fi spus nişte adevăruri neconvenabile. Totuşi, într-o zi, regina porunci să-l arunce în temniţă pe măscărici pentru că întrecuse măsura. După o vreme, Elisabeta îşi aduce aminte de el şi porunci să fie adus iarăşi la curte.

– Sper că de azi înainte n-o să ne aduci mereu aminte de greşelile pe care le facem, zise regina.

– Bineînţeles, majestate, doar n-o să repet întruna lucruri de care vorbeşte toată lumea! dirijeze orchestra şcolii Selhurst pentru interpretarea în premieră a „Simfoniei Selhurst”.

Sneath i-a cerut directorului de la Stowe sfaturi privind modul în care să le ofere studenţilor săi educaţie sexuală, apoi i-a spus directorului de la Rugby că homosexualitatea în rîndul studenţilor săi este „inofensivă... În majoritatea cazurilor, doar o fază tranzitorie”. Directorului de la Ampleforth i-a sugerat să organizeze o expoziţie de artă cu care să plece în turneu în Africa de Sud şi i-a mulţumit directorului şcolii Blundell pentru invitaţia imaginară de a preda acolo cursuri.

Dintre cei peste treizeci de destinatari ai acestor scrisori absurde, doar doi şi-au dat seama de fantezia din spatele lor. Declinul lui Berkeley a survenit în urma scrisorii trimise de el, la 13 aprilie, ziarului Daily Worker, în care deplîngea (în toiul Războiului Rece) dificultatea de a introduce limba rusă ca materie obligatorie în şcoala sa. Nu putea nici măcar să găsească manualele necesare. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 22 mai 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Închisoare, fii binecuvîntată! (3) (urmare din pag. 1) Încercaţi să extrageţi pamfletul literar şi de presă din edificiul culturii române şi veţi vedea cum se vor surpa zidurile. Extrageţi „Baroane” de la temeliile rezistenţei antihitleriste, şi epoca respectivă aproape că nu mai are sare şi piper.

Ceea ce nu vor să vadă detractorii mei este faptul că în toată presa română apar, zi de zi, tot felul de atacuri, toată lumea se războieşte cu toată lumea, marile personalităţi ale Istoriei şi Culturii Naţionale au fost şi sînt bălăcărite, dar, în afară de „România Mare”, de „Jurnalul Naţional”, de „Vremea”, de „Literatorul” şi încă vreo cîteva publicaţii, nimeni nu intervine. De ce, domnule Răzvan Dobrescu, n-aţi luat nici o atitudine împotriva acelor persoane care l-au acuzat pe Mihai Viteazul că ar fi fost „paranoic”, care l-au jignit pe Alexandru Ioan Cuza ca fiind „dictator”, care l-au terfelit pe Octavian Goga ca pe-o „lichea”, în fine, care au afirmat că românii nu sînt încă un popor şi că, sute de ani, au urinat toţi în capul nostru? Astea nu-s lături, nu-i aşa? Vedeţi lături numai în reacţia mea de apărare a valorilor Neamului Românesc! Problema aşa trebuie pusă, în mod corect: şi ieri, şi azi, şi pe viitor detractorii Poporului Român au fost, sînt şi vor mai fi, cu siguranţă, clienţii pamfletelor mele. Pamflete care au şi ele rolul lor, de satisfacere a setei de dreptate a unor largi categorii de oameni, care, altminteri, s-ar putea să-şi facă ei singuri dreptate! Şi cum aţi fi vrut dvs., domnilor liberali şi ţărănişti, să răspundă un om ca mine la acuzaţiile scelerate care i-au tot fost aduse, încă de la începutul anului 1990 şi pînă acum? Domnule Mircea IonescuQuintus, oare cum v-aţi fi simţit dvs. dacă aşa, din senin, aţi fi fost acuzat că aţi furat marmură de la Casa Republicii pentru a face cavou părinţilor, că aţi fi încasat milioane de dolari de la ambasadorul Irakului, că i-aţi fi scris, în limba rusă, o epistolă lui Vladimir Jirinovski, că aţi reprezenta legătura vie dintre Vladimir Jirinovski şi Saddam Hussein, că aţi fi practicat contrabandă cu casete porno şi cu benzină pe clisura Dunării şi multe, multe alte aberaţii de genul acesta? Cu asemenea minciuni sinistre am fost bombardat eu, timp de 7 ani. Dar calomniatorii mei au sărit ca arşi atunci cînd leam răspuns şi le-am pus oglinda în faţă, să vadă cît de hidoşi sînt! Acum ce nu le convine? Că i-am dovedit, pe mulţi, că scriau despre Stalin şi Lenin, că popularizau colectivizarea forţată a Agriculturii, că au lucrat şi încă mai lucrează pentru unele Servicii Secrete străine, că au fost profitori ai tuturor regimurilor, că figurează în toate Rapoartele Parlamentare care incriminează jaful? Priviţi cu atenţie în presa românească şi veţi constata că aproape toate subiectele fierbinţi de care se ocupă astăzi ziarele „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Ziua” şi altele au fost abordate, mai întîi, de mine: şi afacerile necurate ale lui Sever Mureşan, şi fărădelegile de la Credit Bank şi Columna Bank, şi torturarea fetelor de români la Sexy Club, şi Mafia Ţigănească, şi abuzurile judecătoarei Constanţa Tăiatu, şi privatizările frauduloase făcute în folosul unor aventurieri români şi străini, şi traficul ilegal de armament ş.a.m.d. Ironia sorţii este că exact în aceste zile, cînd sînt eu pus la zid în Senatul României, de colegii mei, prin această instituţie circulă liber şi triumfător marele escroc Marcel Ivan, pe care l-am văzut cu ochii mei. Aşa luptaţi dvs. împotriva corupţiei, domnilor?

Am să trec acum la cele două dosare propriuzise. Că Guvernul Ciorbea avea alte treburi mai

bune şi mai urgente de făcut, o ştiţi şi dvs. Asta era problema Senatului, la ora actuală? Să vină cu o ciorbă reîncălzită? Nu mai aveţi nici un haz, domnilor. Lumea moare de foame, animalele au manifestări de canibalism, sau rod zăbrelele de fier, sfîşiindu-ne inima, totul se prăbuşeşte sub bagheta blestemată a Mafiei Transnaţionale, care a transformat România într-o colonie fără şira spinării, iar Guvernul Ciorbea vrea să-mi pună mie căluş în gură! Să nu care cumva să rostesc, cu voce tare, ceea ce oamenii, deocamdată, n-au apucat să spună în forme ample de protest. România e singurul loc din lume unde, bunăoară, la măcelării, inima, ficatul şi rinichii de porc sau de vacă au preţuri practicate pe alte meridiane în transplantul de organe, prin marile clinici ale lumii. „Ţăranii nu sînt destul de savanţi ca să raţioneze pe dos” – scria teoreticianul separării puterilor în Stat, Montesquieu. Noua Putere face însă totul, dar absolut totul pe dos. Într-o vreme în care ar trebui să ţină seama de alarma trasă de presă, noua Putere hinghereşte presa. Tocmai dvs., care aţi făcut atîta caz în 1996, cînd eraţi în Opoziţie, cu privire la sancţiunile aplicate ziariştilor, prin noul Cod Penal! Brusc, nu mai sînteţi toleranţi, democraţi şi europeni. Presa nu e bună decît atunci cînd vă laudă, sau vă ascunde adevărul. Nu pot trece cu vederea că singurul domeniu în care procurorul general şi ministrul Justiţiei s-au înţeles perfect – într-o perioadă cînd se ceartă ca la uşa cortului – este instrumentarea ridicării imunităţii mele parlamentare. Este evident că avem de-a face cu o răzbunare politică.

Domnilor din coaliţia majoritară, la ora actuală există doi preşedinţi de partide parlamentare din Opoziţie, pe care oamenii dvs. îi şicanează cu o insistenţă jenantă. E vorba de preşedintele P.D.S.R. şi de preşedintele P.R.M. Pe Ion Iliescu îl prigoniţi cu diversiunea unei case nenorocite, de parcă un fost şef al Statului Român ar trebui să doarmă în Gară, sau la Azil. Pe mine mă prigoniţi cu această provocare inventată de nişte minţi bolnave, pe care o înviaţi din morţi după 4 ani! În Parlament există doar 3 partide de Opoziţie – P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R. – şi dvs. aţi extras de la fiecare cîte un parlamentar, pentru a-i ridica imunitatea şi pentru a deturna atenţia populaţiei şi a compromite Opoziţia, cu orice preţ. În vremea asta, adevăraţii şi marii gangsteri din partidele dvs., inclusiv un deputat care a ucis cu maşina, din culpă, o fetiţă de 8 ani, zburdă în libertate, ne dau lecţii de morală şi se joacă de-a legiuitorii! Am spus-o şi o repet: nu eu am scris Lista Ruşinii! Nimeni şi niciodată nu poate dovedi că am făcut ceva cînd, în realitate, n-am făcut aşa ceva. Eu vă voi spune că ceea ce scriu, obişnuiesc să semnez.

Este cu totul regretabil că în Cererea pentru ridicarea imunităţii, pe care a trimis-o ministrul Justiţiei către preşedintele Senatului, se afirmă, fără echivoc, că eu am calomniat mai multe personalităţi. Este inadmisibil să dezinformaţi într-un asemenea hal, d-le Valeriu Stoica! Extrăgînd din dosar mărturiile mincinoase ale unor foşti colaboratori externi, Costin Ţugui şi Dan Mirescu, pe care i-am dat afară pentru că furau bani şi se purtau execrabil cu publicul cititor, deci aveau toate motivele să mă apese, dar ignorînd cu desăvîrşire mărturiile unor oameni corecţi, care au lucrat efectiv în redacţia mea, dl. Valeriu Stoica şi-a asumat un nefast rol de cenzor. În treacăt fie spus, senatorul Corneliu Turianu mi-a mărturisit că, în acea perioadă, numitul Mirescu s-a lăudat că Alcibiade este el însuşi; în realitate, Alcibiade nu e nimeni, fiind un pseudonim colectiv, pentru o rubrică colectivă, foarte mult gustată de cititori. Zilele trecute s-a primit din Redondo Beach, California, o scrisoare

Od pandemiei

Pandemie, pandemie Tare, dragă-mi ești tu mie, Că m-aduci în colivie Și-mi propui paranghelie Adio cerșetorie De-acum iarăși sărăcie Carantină la hoție...

Pandemie, pandemie Lung prilej de gălăgie Cu Poliția mîndrie Doar curaj și bărbăție Pumni, și pietre, și tărie C-un plin zdravăn de beție Muzică și veselie Trai de șmecher, boierie...

Pandemie, pandemie Prin ghetouri, cum se știe Doar bătăi în armonie Cînd copii de cununie Ceartă fac, și comedie Cursuri de anatomie...

Pandemie, pandemie Ne strînseși în colivie Nu tu furt sau șmecherie Bancomat de tîlhărie Doar manea și poezie C-am uitat de rudărie...

Pandemie, pandemie Am jandarmul pe felie Polițistul la cutie Militaru-n gelozie Și-am să-i fac pe meserie Bulibașa să învie Să ieșim din colivie La grătar paranghelie Cîntece și gălăgie Legea aur să ne fie Muncind în cerșetorie...

D-aia-mi ești tu dragă mie Pandemie!

Liviu Zanfirescu

din partea unui român, pe nume Theodor Ionescu.

E scurtă, permiteţi-mi să v-o citesc, mai ales pentru dvs., d-le Răzvan Dobrescu, ca să vedeţi că unii au alte gusturi: „Rubrica lui Alcibiade a devenit un... medicament! Iubitul meu Alcibiade, Marele Dumnezeu să te binecuvînteze în toate zilele tale, pe tine şi pe toţi cei dragi ţie, cu o viaţă lungă, sănătate şi noroc, în tot ceea ce gîndeşti şi faci, pentru SCUMPA ROMÂNIE. Ieri am primit ziarele din 24 ianuarie a.c., şi de la ora 17 pînă aproape de miezul nopţii, am citit şi răscitit, rîzînd de unul singur. Dialogul dintre Coana Elisabeta a Angliei şi Coana Mare Roza – ghicitoarea... Am avut un somn odihnitor şi am visat aproape în întregime interviul tău cu bietul Iosefini, care se gîndea să se însoare cu domnişoara Margareta. Închipuiţi-vă că pe la 2 dimineaţa m-am trezit rîzînd în somn, precum rîde sufletul meu, Ionică, în vîrstă de numai 15 luni. A fost a doua performanţă a mea, în 16 ani, de cînd trăiesc cu trupul aici şi cu sufletul acasă. Puţin, foarte puţin, dar suficient pentru a-mi da seama că încă mai trăiesc. Îţi mulţumesc încă o dată şi, măcar la 6 ani o dată, mai dă-mi un asemenea medicament, care a întrecut în eficacitate toate cele 16 medicamente americane pe care le iau în fiecare zi. Dumnezeu să te binecuvînteze, atît pe tine, cît şi pe cei dragi ţie, precum şi pe toţi românii de pretutindeni”. (va urma)

RM

21

Vineri, 22 mai 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (65)

234) JACQUES MENAHEM ELIAS. Industriaş, bancher şi filantrop evreu. Născut în anul 1848, la Bucureşti. A făcut o avere considerabilă ca proprietar al Băncii Generale şi ca industriaş (a întemeiat industria zahărului în România, diabeticii n-ar prea avea motive să-i fie recunoscători). Membru de onoare al Academiei Române. Moare la 75 de ani, în 1923, şi lasă prin testament ca Academia Română să înfiinţeze o fundaţie, care să-i poarte numele – această fundaţie a construit Spitalul Elias din Bucureşti, dar şi clădirea Filialei din Iaşi a Academiei Române. La retrocedarea Spitalului Elias către Comunitatea Evreiască, acad. Nicolae Cajal mi-a cerut sprijinul parlamentar – dialogul s-a purtat la o recepţie desfăşurată la Casa Americii Latine; am fost de acord şi, astfel, toţi parlamentarii partidului pe care îl conduc au votat în favoarea acestei restituiri. Lui Vasile Popa, bătrînul filantrop, cu inima lui atît de generoasă, îi scrie: „Am citit o parte din cugetările alese cari se găsesc în această carte şi nu am mai bine de spus decît urez distinsului luptător român Vasile Popa să poată publica acest volum pentru generaţiile viitoare şi fala ţărei noastre mărite. M. Elias. 16 Iulie 1921”. Spirit vizionar, acest evreu cu suflet de român a anticipat lucrarea de faţă. Înseamnă că nu m-am hazardat şi n-am exagerat cu nimic acordînd acestui document o importanţă excepţională – după cum se vede, nu sînt singurul!

236) ROMAN CIOROGARIU. Episcop ortodox al Oradei. Născut în 1852. A fost profesor şi director al Seminarului din Arad, unde a con­ dus revista „Biserica şi Şcoala”. În 1919, cînd Oradea era vandalizată de hoardele bolşevice ungu­ reşti, conduse de Béla Kuhn, preotul român a avut o atitudine de-a dreptul eroică, riscînduşi viaţa. Anul 1920 e plin de evenimente pentru el: e ales Episcop al Oradei şi devine senator de drept, fiind rănit în atentatul de la Senat, despre care am pomenit anterior. În 1927 îşi publică memoriile, sub titlul „Zile trăite“. A susţinut financiar revista naţională „Tribuna”. Cu o mînă tremurîndă, de vîrstă şi boală, el dă o binecuvîntare scrisă, punînd şi sigiliul Consistoriului greco-ortodox din localitate: „Binecuvîntat să fie Vasile Popa în calea sa cinstită. Oradea Mare 11/24 August 1921.

Episcopul Roman Ciorogariu”. După numai un an, înaltul ierarh mai „pontează” o dată fişa de prezenţă în „fabrica de vise” a ţăranului nostru: „În amintirea vizitei patriotului Vasile Popa în Oradea Mare la 21 Iulie 1922. Roman Ciorogariu, episcop”.

237) GUILELM ŞORBAN. Militar şi compozitor român. Născut în 1872. Primele clase le face la Blaj, fiind un admirator al lui Iacob Mureşianu. Studiază la Conservatorul Kaiser, din Viena (o şcoală de muzică particulară) – aici învaţă

pianul şi teoria muzicală.

Face Dreptul la Cluj, unde îşi ia doctoratul. Moare în 1923. A compus cîteva romanţe nemuritoare, pe versurile lui Mihai Eminescu („Mai am un singur dor”, „Somnoroase păsărele”), dar şi ale lui George Coşbuc („Pe umeri pletele-i curg

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (109) rîu”). E tatăl istoricului de artă Raoul Şorban, născut în 1912, român în onoarea căruia s-a plantat un copac la Yad Vashem, în Ierusalim, ca „Drept între Popoare” – răsplată morală pentru salvarea a 15.000 de evrei din Ardealul de Nord-Vest, de prigoana ocupaţiei maghiare, după Diktatul de la Viena. În 1922, familia Şorban locuia la Dej, oraş unde primeşte vizita conjudeţeanului Vasile Popa: „Un stat va putea exista, dacă etica politică nu se va depărta de etica generală. Dr. Guilelm Şorban”.

Mai precizez că acest nume, Guilelm, e adaptarea franţuzească a lui Wilhelm, întîlnit şi la normanzi (Wilhelm Cuceritorul) şi la germani (o pleiadă de regi şi împăraţi).

238) VASILE BOGREA. Filolog şi latinist. Se naşte în 1881 la Tîrnauca, în Bucovina de Nord (azi, teritoriu ocupat de Ucraina). Profesor de limba latină la Universitatea din Cluj. În colaborare cu Sextil Puşcariu, înfiinţează Muzeul Limbii Române. A scris un excepţional studiu despre latinitatea limbii noastre.

Era înzestrat cu o memorie prodigioasă şi o charismă pedagogică inegalabilă, care îi fascina pe studenţi. Publică studii şi eseuri în „DacoRomania”, „Neamul Românesc”, „Conştiinţa Româ­ nească” ş.a. Membru corespondent al Academiei Române. Moare tînăr, ca şi celălalt Vasile – Pârvan – clasicist şi el, tot la numai 45 de ani şi tot dintr-o prelungită eroare medicală. Oameni politicoşi şi civilizaţi, cărturarii nu prea au tăria să se opună unor medici care fac experienţe pe ei, astfel încît nu puţini au ilustrat adagiul francez „a muri din delicateţe”.

Cugetarea pe care o filigranează el sună astfel: „Datoria creşte în măsura dreptului. V. Bogrea.

12 Sept. 1921”.

239) D. D. PĂTRĂŞCANU. Scriitor, tatăl lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Vede lumina zilei în 1872, la Tomeşti, judeţul Iaşi. Începe să se afirme în cercul revistei „Viaţa Românească”, de sub direcţia lui Garabet Ibrăileanu (armeanul sensibil, care a lăsat cu limbă de moarte să fie incinerat în acordurile „Simfoniei Pastorale”, de Beethoven). S-a ilustrat prin schiţe şi povestiri umoristice: Învingătorul lui Napo­leon, Un prînz de gală, Ce cere publicul de la un deputat, Domnul Nae, Candidat fără noroc etc.

Publică o carte intitulată

În faţa Naţiunii, care, peste ani, va servi drept generic unor cunoscute emisiuni de Televiziune.

La vila lui de la Poiana Ţapului veneau cele mai importante figuri ale literaturii române, în frunte cu Mihail Sadoveanu. Moare la 65 de ani, în 1937. Mă mir că în Condica de Drum el n-a avut parte de acelaşi tratament ca Al. TzigaraSamurcaş, fiindcă atitudinea lui din vremea ocupaţiei germane a stîrnit multe discuţii şi reproşuri – nedrepte, zic eu – iar după Unire omul a încercat să se justifice. Avea să fie socrul avocatului şi gînditorului Petre Pandrea. Micul lui text e însoţit de ştampila revistei unde l-a găsit Vasile Popa: VIAŢA ROMÂNEASCĂ. Societate Anonimă. Interesantă cugetarea lui, printr-o ironică deplasare de unghi: „Viaţa n’a fost creată decât pentru a fi pusă în artă şi literatură. D. D. Pătrăşcanu. 1921 Sept. 30”.

240) VIRGIL DRĂGHICEANU. Istoric.

Născut în 1879. Cea mai importantă funcţie la care a ajuns vreodată este aceea de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti – calitate în care a făcut multe pentru împodobirea Capitalei cu statui, plăci comemorative etc. Harnic scormonitor al bisericilor vechi şi al altor relicve, el publică un număr considerabil de lucrări şi broşuri: Călăuza monumentelor istorice din jud.

Dîmboviţa (1907, 1912); Catalogul colecţiilor Comisiunii monumentelor istorice (1913); În amintirea lui Constantin Brâncoveanu (1914); Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi (1920); Biserica Domnească din Argeş (1923). Cea mai bună carte a sa este „707 zile sub cultura pumnului german“ – pe care am citit-o, cu interes, în urmă cu 20 de ani şi care a contribuit la sporirea atracţiei mele faţă de perioada făuririi României Mari. Membru corespondent al Academiei Române. Moare tîrziu, la vîrsta de 85 de ani, în 1964. Aici lasă o mărturie gravă, ca o candelă de fier în firida unui Mausoleu: „Viitorul României Mari nu poate fi asigurat decît de respectul pentru slava trecutului ei. Îngrijirea mormintelor istorice, cinstirea ori cărei (sic!) bisericuţe a trecutului, sînt dovezile respectului unui popor pentru trecutul său şi ale încrederii în viitor. 11 Oct. 921. Virg. Drăghiceanu”.

241) ION SCURTU. Istoric literar și publicist.

Născut în 1877. Fost coleg de liceu cu Sextil Pușcariu – acesta din urmă, cu 2 ani mai în vîrstă, îl evocă în mai multe lucrări (Memorii, Brașovul de altădată ș.a.).

A îngrijit una dintre cele mai bune ediții de Poezii ale lui Eminescu, după o minuțioasă cercetare a manuscriselor acestuia (Ed. Minerva, 1908).

Colaborează la revista „Sămănătorul”. Moare în august 1922. Filologul Sextil Pușcariu scrie lapidar: „A murit în camera sa de mucenic mîndru bietul Ion Scurtu, prietenul din copilărie, rivalul nobil al atîtor porniri nobile tinerești”. În catastif scrie cu cerneală violet, folosită, deseori, la corectarea tezelor elevilor și la punerea notei: „Încîntat că pot strînge mîna luptătorului naționalist Vasile Popa.

26 N-bre 1921. Profesor I. Scurtu”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 22 mai 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (23) Familia tradiţională chineză (4) Cînd unul dintre membrii familiei este pe moarte, i se pregăteşte veşmîntul ritual cu care va fi înmormîntat și, dacă se poate, este îmbrăcat cu acesta înainte de a-și da sfîrșitul. Cînd persoana respectivă moare, toți membrii familiei intră în doliu, la fel ca și servitorii și clientela (n.n.: clientela – în sensul latin al termenului, îi cuprindea pe toți cei care erau întreținuți pe seama familiei – rude sărace și diverse cunoștințe). A intra în doliu însemna a se îmbrăca în alb, cît mai simplu și a se abține de la anumite activități. Ținuta de doliu este din pînză albă de in, cu o bonetă de bumbac; ea este rezervată ceremoniilor propriu-zise, care au loc în perioada funerariilor, putînd dura mai multe săptămîni. Durata și intensitatea doliului sînt precizate de către ritual. De exemplu, decesul părinților îi cere unui funcționar public să înceteze în a-și exercita funcția timp de trei ani. Acești ani sînt calculați astfel: o zi este socotită pentru primul an, un an întreg pentru cel de-al doilea an și din nou o zi simbolizînd cel de-al treilea an. În funcție de cît de strînsă este legătura de rudenie cu defunctul, se stabilește doliul pentru o

Casa Poporului – adevărata istorie (57) Cîteva aspecte privind drepturile de autor al proiectului de arhitectură al Casei Republicii după anul 1989 (2) În această luptă, Anca Petrescu a avut nenumărate discuţii şi certuri cu reprezentanţii Camerei Deputaţilor, ajungîndu-se chiar la ameninţări cu moartea. Acest mod de lucru i-a fost prezentat domnului col. ing. M. Bartoş (coautor al cărţii), cu ocazia diferitelor întîlniri avute după anul 1990.

Ca urmare, pentru păstrarea unităţii proiectului şi a nu se modifica lucrările executate, arhitecta Anca Petrescu a solicitat cu scrisoarea nr. 93 din 28.01.1998, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.), recunoaşterea calităţii de unic autor al proiectului de arhitectură şi beneficiar al tuturor drepturilor patrimoniale şi morale prevăzute de lege la articolele 10 şi 13.

Această aprobare a fost dată de O.R.D.A. la data de 29.01.1998 cu nr. 76, ulterior s-a reconfirmat către „Departamentul de investiţii al Camerei Deputaţilor”, cu adresele 1833-1834/17.08.2001.

Din aceste documente rezultă că doamna arhitect Anca Petrescu are calitatea de autor al proiectului Casei Republicii, avînd în vedere că de la 1 aprilie 1983 a

Balada (33) Şcoala Superioară de Război (2) Pentru a-i face viaţa amară, comandantul colonel Ionescu Zarzără i-a încredinţat căpitanului Ştefan Genoiu comanda unei companii de biciclişti cu misiuni de cercetare şi cu sarcini exprese pentru cazarea trupei, a ofiţerilor şi a comandantului. Amicul Mişu Ianculescu i-a dat lui Fănică Genoiu cel mai bun sfat cu putinţă într-o situaţie ce părea fără ieşire.

- Fănică, umblă de nebun din sat în sat şi găseşte-i lui Zarzără o vădană care să-l pună jos, că altfel n-o scoţi la capăt cu căpcăunul. Evident că Zarzără a pus ochii pe tine şi-ţi va nenoroci cariera!

Zis şi făcut! Într-un sat din apropierea oraşului Giurgiu a dat peste o crîşmăriţă tînără şi focoasă, avînd soţul concentrat pentru marile manevre ce se desfăşurau la scară naţională din iniţiativa primului-ministru Armand Călinescu. Jupînul Zarzără, deşi recunoscut ca avar, a lăsat mulţi bani în tejgheaua crîşmăriţei cu ochi negri ca două boabe de mure. Şi astfel Ionescu Zarzără

perioadă variind de la cîteva zile, la cei trei ani de doliu de la moartea tatălui. Este importantă fixarea zilelor propice fiecăreia dintre etapele ceremoniei funerare, de la așezarea provizorie în sicriu pînă la așezarea definitivă urmată de înmormîntare. Se confecționează din hîrtie – obicei păstrat pînă în prezent – cele necesare confortului defunctului în lumea din dincolo: care și atelaje, mobile, diverse instrumente, automobile, aparate electrice și computere.

Cultul Strămoșilor (1) Cultul Strămoșilor este un subiect aflat în strînsă legătură cu familia tradițională chineză. El ilustrează modul în care mentalității chineze – scufundată în inte­ riorul unui continuum – îi repugnă să stabilească bariere de netrecut – familiare europenilor – între divin și uman, între nemuritor și muritor, între transcendent și imanent.

Legat de cultul strămoșilor, menționăm că între chinezi și misionarii catolici a izbucnit în Secolul al XVIII-lea așa-numita „dispută a riturilor“. Originea acesteia constă în a stabili dacă cinstirea strămoșilor este un fapt religios, o „superstiție“ din punctul de vedere al misionarilor catolici, sau este un obicei civil provenit din relațiile între generații. Acest fapt arată neclaritatea, ambiguitatea viziunii occidentale catolice asupra Chinei. Pe fondul unei puternice moşteniri pre-creștine zamolxiene geto-dace, Biserica Ortodoxă deţinut funcţia de şef al colectivului de arhitectură, a fost membru al colectivului de coordonare, fiind în fapt şeful proiectului Casa Republicii. De asemenea O.R.D.A. considera că la calitatea de autor al proiectului iniţial (cu care a cîştigat concursul) se adăuga şi calitatea de autor al proiectului complex Casa Republicii, conform adresei nr. 1834/17.08.2001.

Ulterior, în anul 2005, arhitecta Anca Petrescu cedează, prin contractul de cesiune nr. 44/21 februarie 2005, drepturile de autor al proiectului de arhitectură și de autor al proiectului complex Casa Republicii, către firma S.C. ANCA HOUSE S.R.L. În urma intervenţiei făcute de firma sus-numită la Camera Deputaţilor, aceasta i-a recunoscut dreptul de autor al proiectului complex Casa Republicii.

Precizăm că arhitecta Anca Petrescu a şi brevetat proiectul „Edificiul complex Casa Republicii” la O.S.I.M., care a emis brevetul nr. 120282 din 30.07.2008.

Buletinul oficial nr. 44 din 21 februarie 2005 detaliază denumirea de edificiu complex. Acesta permite desfăşurarea unor activităţi publice statale, parlamentare, culturale, congrese şi conferinţe naţionale ori internaţionale, cu funcţionare bună în ansamblu, în care se desfăşoară concomitent, fără a se stînjeni reciproc, diferite întruniri, şedinţe, programe ori festivităţi. Edificiul cuprinde 21 de corpuri de clădiri dispuse simetric faţă de o axă (AP), cu structuri de rezistenţă calculate independent, astfel că între uită ca prin farmec de supărările sale cu nestăpînitul căpitan Ştefan Genoiu… *** După 20 de ani, sătul de mizeriile vieţii de cazarmă şi suferind de reumatism, căpitanul Ştefan Genoiu se hotărî să-şi schimbe arma ,,infanteriei ” cu cea a „intendenţei”.

Pentru aceasta, trebuia să dea examen de admitere la Şcoala Superioară de Război. Deşi i-a fost greu cu însuşirea materiilor de examen, succesul admiterii la cea mai înaltă formă de învăţămînt militar românesc, care funcţiona acum într-un modern local pe Dealul Cotrocenilor, a făcut din personajul nostru un alt om. Începea să creadă în steaua norocului...

La examen se prezentase şi căpitanul Lascu Savel, dar acesta nu s-a aflat printre fericiţii reuşiţi. Pentru a doua oară, Savel Lascu i-a făcut propunerea contractării unei căsătorii cu sora lui cea mare, Geta. În cele din urmă, căpitanul Genoiu a acceptat să se deplaseze în oraşul Tecuci la casa familiei institutorului Ion Lascu.

Institutorul Ion Lascu era un bărbat înalt, cu o faţă osoasă, prelungă. Părul îl purta dat pe spate, cu o cărare pe stînga şi era uns cu brillantină. Mustaţa era vopsită

RM

Română îi cinsteşte pe strămoși/sufletele morților prin numeroase sărbători, acesta fiind un element de apropiere spirituală româno-chineză. În China Antică doar suveranul practica cultul strămoșilor. Acest obicei s-a extins apoi la marile familii, iar ulterior a cuprins ansambul populației și a absorbit elemente daciste și budiste. Cea mai grandioasă manifestare a Cultului Strămoșilor este aceea care începe din Dinastia Tang și continuă pînă la abolirea imperiului, în 1911. Este vorba despre oficierea Cultului Strămoșilor Imperiali. Împărații Tang și, ulterior, toți împărații chinezi se duceau cu mare pompă la Templul Strămoșilor Imperiali. Aici, la loc de cinste, în afară de tableta Primului Strămoș al Dinastiei, figurează cele patru tablete ale ultimilor ascendenți ai suveranului. La moartea suveranului, tableta sa funerară intră, la rîndul său, între ultimele patru; cea de-a cincea urmează să le întîlnească pe celelalte, retrase într-o capelă laterală.

Dinastia Tang și, ulterior, marile familii aveau o capelă rezervată strămoșilor. Oamenii simpli, din epoca Tang și pînă în zilele noastre, au în casă, la loc de cinste în încăperea principală, un altar unde se află tableta unui strămoș îndepărtat, simbolizînd toți defuncții familiei; deseori, aceasta este însoțită de tabletele ultimilor doi șefi de familie decedați. (va urma) Christina Meiţă-Tang ele se află rosturi de dilatare-tasare, ansamblul fiind dispus ca un monobloc, într-un dreptunghi de bază, ce constituie un prim registru (R1) cu parter şi etaje. Peste el este dispus un al doilea registru (R2), construit din 5 etaje, avînd o formă de U, care ocupă latura stîngă (L st), latura dreaptă (L dr) şi latura frontală (L fr).

La colţurile dreptunghiului de bază, sînt alipite nişte corpuri (B), fiecare fiind alcătuit din trei zone distincte, un tronson de formă pătrată (B’), cu holuri mari cuplate cu săli adiacente, ale celorlalte clădiri, un tronson dreptunghiular (B’”) şi un tronson pătrat (B”), mai mic decît tronsonul (B’). Alcătuiesc împreună corpurile (B), dispuse pe diagonalele dreptunghiului de bază. Peste ai doilea registru (R2) este un al treilea registru (R3), cu trei etaje, care se extinde pe o parte a corpurilor de clădire de pe latura frontală (L fr). *** Conţinutul acestei cărţi nu este rezultatul unei cercetări ştiinţifice, ci al unor documentări personale, realizate în decursul unor ani. Autorii au dorit să aducă un plus de aspecte ce s-au succedat, începînd cu anii 1850, în zona unde se află azi Palatul Parlamentului şi în imediata apropiere a acestuia. Viaţa locuitorilor din zonă a avut prioritate. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU în negru strălucitor şi contrasta cu ridurile de pe frunte şi din jurul mărului lui Adam, care-i trădau vîrsta de peste 50 de ani. Îşi luase de nevastă pe fata preotului de la Vulturu, un sat aşezat pe valea Siretului. Cu această femeie trupeşă şi frumoasă, institutorul şi-a văzut casa plină de copii. Soţii Lascu aveau două fete, pe Geta şi Lolica şi doi băieţi, pe Savel şi Jenică. Geta, fata cea mare, se născuse la 1907, studiase Geografia şi Istoria la Universitatea din Bucureşti şi funcţiona ca profesoară la Cetatea Albă, în sudul Basarabiei. Era mică de statură, cu o figură blîndă, ştiind să-şi asculte interlocutorul şi să intervină în discuţie atît cît era necesar. Căpitanului Genoiu i s-a părut o fiinţă acceptabilă din multe puncte de vedere pentru a-i deveni soţie.

Jean Lascu a ţinut de la început să precizeze ce avea să-i dea fiicei sale ca zestre: 3 hectare cu vie şi 1 hectar arabil în satul Hînţeşti, ce vor fi trecute pe numele viitorului soţ. Tîrguiala nu a durat prea mult.

Părţile s-au înţeles şi în două săptămîni a fost perfectată căsătoria civilă şi religioasă. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 22 mai 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (31) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (31)

Lovitura unei... publiciste (2) „Standard of New Jersey” produce 90 de milioane de barili, transportă, rafinează şi vinde petrol, are 65.000 de salariaţi şi dividende anuale de 100 de milioane.

Dar, la 6 septembrie 1901, aflat în oraşul Buffalo, în timp ce participă la o recepţie, preşedintele McKinley este împuşcat de un anarhist de 28 de ani, Leon Csolgosz, şi, netratat bine de medici – rana de la stomac nu i-a fost drenată corespunzător –, moare după şase zile. Succesorul său va fi Theodore Roosevelt, născut la 27 octombrie 1858. La 43 de ani neîmpliniţi, Roosevelt va deveni cel mai tînăr preşedinte din istoria americană (John Fitzgerald Kennedy, născut la 29 mai 1917 şi desemnat sef al statului american în noiembrie 1960, va fi cel mai tînăr preşedinte ales). Energia lui tinerească se uneşte fericit cu convingerile sale antitrust. Mai mult, Roosevelt însuşi dezavuase public ascensiunea la scaunul de preşedinte a lui McKinley, apreciind-o ca ,,victoria Americii guvernată de aur, capitalişti şi cămătari”!

John D. realizează că s-ar putea întîmpla ceva deosebit

Memoriile unui celebru criminalist român (111) ,,Omul cu ciocanul” (10) Sigur că acest amănunt de mare însemnătate, care avea să reflecte inocenţa suspectului, fusese luat în considerare nu numai de procuror, ci şi de generalul Ioana, care coordona întreaga activitate. În încheierea discuţiilor a trebuit să scot în evidenţă şi circumstanţele atenuante ale celui în cauză care, datorită stării avansate de beţie, nu i-a putut înmîna victimei umbrela. Barbu trebuia totuşi scutit de a consuma nu numai timpul, ci chiar gîndurile îndreptate spre un asemenea „suspect”.

Am hotărît, aşadar, să-1 interogăm pe tehnician, oferindu-i colegului Barbu prilejul să se convingă de justeţea celor stabilite în apărare.

După analiza acestui caz şi a suspectului său ,,principal”, în aceeaşi zi, continuăm discuţii aprinse şi schimburi de păreri cu ceilalţi ofiţeri. Ajunseserăm la unele concluzii ce priveau acţiunile de viitor. Cum numai un bolnav psihic ar putea face excepţie de la

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (63) Întîlnire la Bagdad: Saddam Hussein – Joseph Wilson (1) În clipa cînd începeau la Djeddah negocierile dintre saudiţi şi americani, Saddam Hussein îl primea la Bagdad pe însărcinatul cu afaceri american, Joseph Wilson. Diplomatul, avînd în jur de patruzeci de ani, este primit de un preşedinte irakian destins, care-i aruncă vorbele: - Deci, care sînt veştile dvs. politice şi diplomatice?

Wilson se întoarce către ministrul informaţiilor, prezent la întrevedere.

- Datorită CNN, ministrul dumneavoastră are mai multe informaţii decît mine.

Saddam Hussein: - V-am cerut să examinaţi ultimele evenimente care au intervenit de la întrunirea cu ambasadorul dvs. După această întrevedere, negocierea dintre noi şi fostul guvern din Kuweit s-a soldat cu un eşec. S-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple.

Wilson: - Ministrul dvs. m-a informat deja.

Saddam Hussein:

şi renunţă public la funcţii, ,,fiind bolnav grav, dorind să se consacre golfului şi să aibă o bătrîneţe liniştită”.

Nici de astă dată nu este crezut deşi, în aer, pluteşte ceva ameninţător. Ca să mai îndulcească din imagine, oferă suma, banală pentru averea lui, de 100.000 de dolari unei congregaţii, spre a construi o biserică, dar banii sînt refuzaţi cu mare ostentaţie de prelaţi ca nefiind „curaţi”.

De fapt, începea pe scară mare opera ,,caritabilă”, care, şi ea, are o justificare tot în afaceri. În 1904 se concretizează prima mare lovitură la adresa lui: ceea ce nu reuşiseră procurorii federali sau statali, comisii senatoriale de anchetă, Curtea Supremă a Statelor Unite, oameni de afaceri sau politici, izbutește o publicistă. Ida M. Tarbel, cum se numeşte ea, scoate în acel an „History of the Standard Oil Co” – „Istoria Companiei Standard Oil” – în două volume, carte de referinţă pentru întreg acest complex acaparator, conceput şi administrat de John D., în care ea dezvăluie ceea ce nimeni nu aflase integral pînă atunci: secretele combinaţiilor ascunse, sistemul de legături, averi, sume vehiculate; detalii care mai de care mai scandaloase uluiesc nu numai omul de rînd, ci şi pe cei care au de-a face cu afacerile, petrolul, băncile sau politica financiară!

Secretele odată dezvăluite, urmează reluarea activităţii unei comisii de anchetă soldată, relativ repede (ianuarie 1902), cu „Raportul Jenkins”. Pe 1.000 de pagini se denunţă acţiunile lui „Standard” şi se cer: sancţiuni severe; noi reglementări feroviare

(care se şi adoptă prin Legea Etkins – 4 februarie 1903 – şi apoi Legea Hepburn – 25 iulie 1906). Statul Texas ia măsuri excepţionale (septembrie 1903) spre a împiedica accesul lui „Standard” la marile zăcămintele abia descoperite în regiune.

comportamentul firesc în împrejurările existente, am reţinut în unanimitate – aşa cum intuiserăm – şi ipoteza unui singur autor în toate „afacerile”, drept pentru care trebuia să ne mărim eforturile necesare descoperirii bolnavilor cu potenţial criminogen.

Asasinul trebuia căutat printre psihopaţii sexual cu complexe, manifestări de fetişism şi exhibiţionism.

Pe parcursul evoluţiei sale îşi puteau face însă apariţia şi manifestările de sadism cu o dinamică paradoxală – particularităţi ale simptomatologiei psihopaţilor şi uneori chiar a psihoticilor.

Tocmai cînd ne pregăteam sufleteşte pentru eforturi sporite în identificarea şi verificarea bolnavilor amintiţi, aveam să întîmpinăm noi greutăţi: aspecte destul de dificile (constatări ce nu fuseseră fixate fidel încă din faza primelor cercetări). Pentru o bună orientare în respectarea adevărului, ne-am concentrat – sub îndrumarea procurorului şef V. Rodina şi a generalului Octavian Pop – asupra activităţilor de a fixa, din punct de vedere procedural, unele împrejurări anterioare care, lăsate în situaţia existentă, şi-ar fi ştirbit din valoarea probatorială. În scurt timp însă am încercat şi sentimentul satisfacţiei. Am putut stabili locul de unde fusese ridicată fotografia numitului Benegui, în cazul

victimei Teodora F. Pentru a nu se strecura greşeli, au participat – la această acţiune – şi cei care, iniţial, cercetaseră locul faptei.

Ofiţerii Sandu şi Tăureci care se ocupau – pe lîngă activităţile privind bolnavii – şi de acest caz în care autorul provocase un incendiu, se arătau entuziasmaţi că în dosarul lor exista, de bine de rău, un indiciu material - fotografia lui Benegui. Despre acesta credeau ei că ar putea fi autorul căruia i-ar fi căzut fotografia în curtea victimei în timp ce escaladase gardul. Cel în cauză însă făcuse dovada nevinovăţiei sale: fotografia respectivă fusese oferită colegului său Ştefan, care locuia şi el în cartierul victimei. Bineînţeles că, în continuare, speranţele colegilor noştri au fost îndreptate spre acest nou suspect. Au urmat zeci şi zeci de căutări ce vizau prietenii, rudele şi în general relaţiile lui. El confirmase primirea fotografiei, dar nu-şi amintea în ce împrejurări ar fi putut s-o piardă. Părea un tînăr cu un frumos profil moral şi, cu toate acestea, unii dintre noi spuneau: „Nar fi exclus ca într-un cerc de prieteni să fi fost victima unei inocente percheziţii a hainei sale, tînăra curioasă reţinîndu-i fotografia...”. (va urma) DUMITRU CEACANICA

- Cunosc amănunţit poziţia americană. Ştim că, de cîte ori se petrece ceva în lumea arabă, în Europa, în Asia sau în America Latină, Statele Unite iau totdeauna poziţie.

Nu ne surprinde că americanii condamnă o acţiune de acest gen, mai ales dacă ei nu au nimic de cîştigat. Totuşi, Statele Unite trebuie să fie atente să nu urmeze nişte sugestii greşite. S-ar pune într-o situaţie delicată.

Sînt sigur că aţi aflat de scrisorile pe care le-am adresat Iranului în timpul războiului, scrisori care analizau situaţia prezentă şi pe cea viitoare. Pentru că tonul lor era foarte sincer, iranienii au crezut că nu era vorba decît de o tactică din partea noastră.

Noi nu făceam decît să exprimăm ceea ce gîndeam, dintr-o dorinţă de pace, războiul ne întrista. Urmarea o cunoaşteţi; dacă iranienii ar fi ţinut cont de ceea ce le spusesem, războiul ar fi putut fi evitat.

Aş dori să vă vorbesc despre relaţiile dintre Irak şi Statele Unite, în condiţiile actuale, şi despre ceea ce sigur se va întîmpla dacă Statele Unite fac o greşeală.

Dar am să abordez mai întîi trei probleme legate de situaţia prezentă.

Kuweitul era un stat fără frontiere reale. Înainte de 1961, nu era nici măcar un stat. Ce s-a întîmplat în 1961? Cînd Abdul Karim Kassem a numit un guvernator pentru Kuweit, sub autoritatea provinciei Bassra, irakienii ştiau, aşa cum ştia de altfel şi Abdul Karim, că Kuweitul făcea parte din Irak. Deci pînă

atunci Kuweitul a fost un stat fără frontiere, şi nu putem judeca pătrunderea forţelor irakiene în cadrul relaţiilor dintre statele lumii arabe. Ştiţi, desigur, că începînd din 1975, am fost în relaţii excelente cu Arabia Saudită, a căror evoluţie era absolut satisfăcătoare înainte de 2 august. Pînă la această dată de 2 august, între noi au existat la toate nivelele o încredere şi o coordonare autentice şi, oricare ar fi fost politica americană, consider că bunele noastre relaţii cu Arabia Saudită nu dăunau cu nimic intereselor americane. Dacă acest lucru este adevărat, bunele relaţii dintre Irak şi Arabia Saudită nu numai că nu au dăunat Statelor Unite, ci au fost un factor de stabilitate în regiune. Astfel, orice amestec în relaţiile dintre Irak şi Arabia Saudită n-ar face decît să destabilizeze regiunea şi să prejudicieze interesele americane.

Nu înţelegem ce vreţi să spuneţi cînd declaraţi că vă temeţi de intenţiile pe care le-ar putea avea Irakul faţă de Arabia Saudită şi că după Kuweit va urma Arabia Saudită. Şi mai este un lucru pe care nu îl înţelegem.

Oare faptul că încercaţi să devansaţi evenimentele şi să împingeţi Arabia Saudită să întreprindă o acţiune împotriva Irakului, ceea ce ar declanşa o reacţie inevitabilă din partea noastră, nu reprezintă o provocare? (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

„Rockefeller și detectivii” (1) În fine, urmează scînteia care declanşează marele incendiu: „Standard Oil of Indiana”, una din cele 33 filiale ale lui „Standard Oil Trust of New Jersey”, este descoperită că plătise doar 6 cenţi în loc de 18 cenţi spre a transporta 100 de livre (o livră = o jumătate de litru) de petrol. Procurorul se lansează în cercetări asidue, şi secretele, atît de bine păzite şi păstrate, ale lui „Standard Oil of Indiana”, din 1882, de la creare, sînt aflate în cel mai mic amănunt. Se formulează acuzaţia: pentru cazul de mai sus se prevede o amendă de 20.000 de dolari. Însumate, e vorba de 4.222 cazuri de escrocherie, şantaj, extorcare şi sperjur. Judecătorul federal din Chicago, Kenesaw Mountain Landis îl convoacă pe John D. Rockefeller în faţa tribunalului.

Pentru asta îi trimite o citaţie, care n-are valoare decît dacă este înmînată personal destinatarului. Or, în ziua cînd funcţionarul tribunalului sună la nr. 26 pe Broadway, sediul firmei new-yorkeze, si-1 caută, află că el nu e la birou și nu se ştie unde se găseşte. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

24

Vineri, 22 mai 2020

Doza de sãnãtate

RM

Intestinul și imunitatea Intestinul gros este cel mai puternic organ din corp, de el depinzînd în cea mai mare măsură imunitatea noastră. Peste 80% din celulele sistemului imunitar se găsesc în intestine. Flora intestinală este cea care ține imunitatea corpului, în cea mai mare măsură, în echilibru. Aici are loc o activitate complexă de muncă în echipă.

Corpul uman este asemănător unui autobuz care transportă în permanență viruși, bacterii, paraziți, candida, metale grele și multe alte noxe toxice. Tot mai multe studii de specialitate tratează microbiomul intestinal ca pe un organ de sine stătător.

Intestinul gros are o lungime medie de 1,5 metri. O adevărată uzină, ce trebuie să funcționeze de la intrare pînă la ieșire. Întregul tract intestinal este traversat de canalele sistemului limfatic, limfa trebuind să fie cît mai fluidă, să nu stagneze și să preia toxinele intestinelor ducîndu-le spre eliminarea din corp. Desigur, un mare ajutor este primit din partea celulelor bacteriene, aproximativ 40 de bilioane, în cazul unei personae adulte, depozitate pe mucoasa intestinelor. În timpul nașterii, și imediat după, are loc popularea intestinelor cu bacteria numită ,,darm-microbiota”. O persoană adultă are în intestine între 400 și 1000 de forme de bacterii, iar în jur de 90% dintre acestea sînt din gamele Fimicutes, Bacteroidetes, Proteobacteria si Actinobacteria.

Infecțiile intestinale, dietele, antibioticele și diferite medicamente pot deregla echilibrul acestor bacterii. În intestinele unui om sănătos există o barieră pentru o apărare naturală a microbiomului.

Cînd aceasta se îmbolnăvește și devine penetrabilă, chiar și bacteriile sănătoase pot deveni ofensive dacă depășesc această barieră, fenomen ce explică o imunitate scăzută localizată în intestine.

Readucerea florei intestinale în echilibru, refacerea mucoasei intestinelor fără medicamente, fără durere, este astăzi posibilă datorită aportului adus de terapiile

blînde și personalizate ofe­ rite de medicina energoinformațională.

Constipația, sau mai bine zis colonul iritabil, este o afecțiune cu care noi, terapeuții, ne confruntăm zilnic. Intestinul devine apatic fiind încărcat cu informația lăsată de diferite medicamente sau laxative, care, într-un final, duc la blocaje pe intestine, la blocarea mobilității intestinelor. De cele mai multe ori, pacienții cu asemenea simptome întîmpină și blocaje emoționale, unii la schimbarea domiciliului, alții înainte de examene sau diferite interviuri, toate avînd la bază o stare de stres, care în ziua de astăzi poate fi preîntîmpinată. În general, persoanele care au probleme legate de tractul gastrointestinal nu se pot odihni bine.

Să nu uităm că sănătatea ne vine din intestine.

Creierul enteric (gastro-intestinal) trebuie să fie într-o permanentă comunicare cu creierul, iar dacă aceasta este întreruptă, tractul gastro-intestinal se îmbolnăvește.

Medicina energo-informațională reface comu­ nicarea între procesele fiziologice ale fiecărui organ în parte cu cîmpurile energetice ale corpului și întrerupe fenomenul de autodistrugere.

Diagnosticarea energetică, însoțită de un buletin de analize energetic, durează aproximativ 50 de minute, la finalul cărora pacientul primește diagnosticul care confirmă/infirmă blocajele energetice din corp, dar și prezența noxelor în organism: metale grele, paraziți, candida etc.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Supliment alimentar pentru un sistem imunitar stabil Acest supliment bazat pe plante ayurvedice are la bază o tehnologie inovativă – a punctelor cuantice – care multiplică descărcarea energetică a substanțelor conținute. Oprește o întreagă cascadă inflamatorie la nivel celular, este un antioxidant puternic ce activează micro-nutrienții. Este recomandat în afecțiunile în care sistemul imunitar este suprasolicitat: alergii, tuberculoză, infecții virale, sindromul de oboseală cronică, candida, hepatită virală, septicemie, bore­ lioză cronică, apărarea organismului în cazul bolilor maligne. Contine extract de cacao, extract de hamei, garofiță sălbatică, coajă de lămîie, tyimian, salvie, extract de susan, extract din pulbere de alge maro, iar informația cuantică este fixată pe un grăunte de siliciu.

Dozare și mod de administrare: – Adulți și tineri: de 3 ori pe zi, o capsulă înainte de masă.

– Copii 2 – 6 ani: 1 capsulă zilnic înainte de masă.

– Nu sînt cunoscute efecte secundare.

– La nevoie, poate fi asociat cu orice medicament de sinteză.

– Flaconul conține 90 de capsule a 320 mg.

– Jabosan Health-Care, vînzare prin Goldfileld B.V. Distribuit în România prin Centrul German Dermavital Bodymed SRL

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.