Romania Mare, nr. 1538

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

De la o vîrstă în sus, înțelepciunea ne împarte sufletul în două: rușine de ziua de ieri, frică de ziua de mîine.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Ultima bătălie pentru supunerea României – prigonirea Bisericii Naționale

Închisoare, fii binecuvîntată! (4)

Motto: ,,Istoria nu este decît o carte a vremii care ne învață să urmărim virtutea…”

Iachint al Putnei

Da, folosesc această formulă – Biserica Națională – pentru că îmbină două adevăruri, două postulate: Biserica Orto­ doxă Română este axa spirituală și morală a Națiunii României Mari, iar Națiunea României Mari este definită de Biserica Ortodoxă Română. Asta se poate citi și printre rîndurile Constituției României Mari. Or, azi, ideea de România Mare – mare ca spirit, în primul rînd! - se dorește a fi uitată, iar cea mai importantă țintă este această axă a Națiunii – Biserica. Iar acțiunile împotriva Bisericii se succed în ultima vreme, pesemne că se dorește o accelerare a atingerii scopului – desființarea oricărei tendințe de demnitate și independență a românilor. Încep cu un exemplu aparent minor, dar care se încadrează în concertul știrilor de scandal care țintesc Biserica. Posturile TV principale și agențiile de presă au titrat și transmis – fără a verifica: ,,Doi bărbaţi au fost bătuţi de enoriaşi după ce au încercat să filmeze o slujbă în incinta unei mînăstiri din judeţul Hunedoara”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Politică și cam atît Dezastrul pe care România l-a cunoscut în ultimii 30 de ani este cauzat, în primul rînd, de calitatea oamenilor care au fost în prim-planul politicii autohtone. Modul lor tembel de a acționa, dar și prostia, lăcomia și trădarea, au transformat România, aducîndune de la stadiul de stat național independent și indivizbil, la nivelul unei colonii de mîna a n-șpea. Ei sînt de vină. Ei au semnat, ei șiau asumat, ei s-au îmbogățit. Acum dăm vina pe Servicii. Dar, pînă să pună Serviciile mîna

Iată, de pildă, Declaraţia de Martor dată de un om venerabil şi profund cinstit, dl. Marian Avram, care de 7 ani, fără întrerupere, lucrează în redacţia mea, citez: „În perioada în care s-a publicat «Lista Ruşinii», îmi amintesc că redactorul-şef, dl. senator Corneliu Vadim Tudor, era mai mult absent, poate şi datorită activităţii parlamentare, pe care o desfăşura şi o desfăşoară şi în prezent. Tot în perioada respectivă, se produsese o agitaţie monarhistă, în urma căreia, în redacţie, sosiseră mii de scrisori, care aduceau acuzaţii diverse persoanelor cuprinse în «Lista Ruşinii». Într-o zi, profesorul Mircea Muşat ne-a găsit, pe mine şi pe dl. Gh. Romanescu, cu un teanc de scrisori pe masă. Întrebîndu-ne cu ce ne ocupăm, i-am relatat ce conţin scrisorile, respectiv acuzaţiile de tentativă de schimbare a regimului constituţional, interviuri denigratoare etc., care au atras atenţia cetăţenilor care ne scriau. Atunci, profesorul Muşat mi-a spus: «Ia trece-i într-o evidenţă, să văd eu ce-i cu ăştia!».

Eu am întocmit ciorna, extrăgînd din scrisori numele persoanelor cărora li se aduceau acuzaţii. Întîlnindu-mă cu profesorul Muşat după cîteva zile, l-am întrebat ce s-a mai întîmplat cu lista, iar dînsul mi-a spus că unii dintre cei menţionaţi erau trecuţi «degeaba», dar că trebuiau menţionaţi alţii, pe care i-a introdus domnia-sa pe listă” – am încheiat citatul, iată şi Declaraţia dată de colonelul (r) Gh. Romanescu, doctor în Istorie şi şef de catedră, ani de zile, la Academia Militară. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (13 martie 1997, plenul Senatului României)

pe putere, cine credeți că s-a jucat cu focul?

Nu cumva cei care au fost aplaudați la scenă deschisă? Pînă și Iliescu a trădat, chiar dacă încă există multe capete pătrate care spun că e sărac și cinstit. Putea să fie bogat și corupt pînă în măduva oaselor, dar România să fie acum un stat puternic, independent, cu locuitori bogați.

Deci, vina principală o poartă ei, politicienii.

Nu a venit Merkel să semneze distrugerea învățămîntului din România. Pentru asta au semnat miniștrii Educației din ultimii 30 de ani. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Christos s-a-nălțat!

Cum putei tri fr Isus?

I. Cum puteți trăi fără Isus, Voi, atîția fii ai omenirii?

El e bun și sfînt cum alții nu-s Predicînd religia iubirii.

Cum ajungeți voi la Dumnezeu Fără Fiul Lui, jertfit pe cruce?

Zi de zi, la bine și la greu, El Cuvîntul Tatălui ne-aduce.

Refren: Noi sîntem creștini Sus inima, sus! Și ducem, senini Coroana de spini A Domnului Isus.

Creștini noi trăim Și-așa vrem să murim!

II. Pe pămînt popoarele se roagă În credința lor, de mii de ani.

Toți au libertatea lor întreagă Ei ne sînt prieteni, nu dușmani. Însă noi, creștinii, dăm de veste Că El a murit și-a înviat.

Doar Isus Christos e Cel Ce Este Fiu de Dumnezeu adevărat.

Noi vă respectăm la toți credința Sîntem frați și vă iubim la fel. Însă în Christos e biruința Fiindcă nimeni nu-i mai bun ca El...

CORNELIU VADIM TUDOR (Poezie scrisă marți, 22 noiembrie 2005, la 10.000 de metri înălțime, în avionul dintre Rabat și Paris)

Centenarele României Mari Paginile 12-13

NR. 1538 l ANUL XXXI l Vineri 29 MAI 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 29 mai 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Aniversarea Vetrei Româneşti a prilejuit o Adunare istorică F Ţapul Emil se behăie la unguri, dar e cam tîrziu F De ce n-au participat domnii Iliescu şi Vadim la şmecheria „Cronicii Române” F În relaţia lui cu Hillary Clinton, Coposu a făcut „penis captiv” F Evreii ne fură cocoşeii! F Gura bate Guru PARTEA A II-A F A provocat un val de uimire şi curiozitate ştirea publicată de noi cu privire la succesul pe care l-a avut preşedintele P.N.Ţ.C.D. în S.U.A. Animat de cele mai bune intenţii, pungaşul ăla mic (şi cu nasul mare) de Alcibiade a dat un telefon acasă la dl. Corneliu Coposu, și a avut loc următorul dialog (am zis dialog, nu necrolog!): ALCIBIADE: Stimate domnule nea Coposule, ecourile vizitei dvs. în S.U.A. sînt greu de stăvilit, ce s-o mai fredonăm, nici Stăvilarul Ciurel nu le poate opri. Toată lumea se întreabă dacă ați dejunat cu Bill Clinton în 3 sau în 3.000. COPOSU: Mă bucură această rezonanţă deosebită şi o interpretez ca pe o recunoaştere a liniei politice ManiuMihalache. Într-adevăr, la acel „prînz cu rugăciune”, au participat 3.000 de oameni, dar Bill a avut ochi numai pentru mine. Mai mult, cînd a trebuit să se ducă la WC, m-a tras de mînă să-mi spună ceva... ALCIBLADE: Am auzit că a rămas cu scheletul mîinii dvs. în mîna lui... COPOSU: E o minciună sfruntată, nu mi-a smuls decît două degete, dar ele sînt asigurate la ASIROM. Important este ce mi-a spus; „Puiule, eu mă duc să fac pipilică, te rog să-mi dai o cipilică”.

ALCIBIADE: Aha, carevasăzică vorbea în versuri. Da’ la ce-i trebuia mă rog o cipilică ca să facă pipilică? Făcea cumva în ea? COPOSU: Nici pomeneală! El şi cînd merge la WC face jogging, aleargă, cum ar veni, prin jurul Casei Albe, prin parcuri, pe acoperişuri, şi transpiră, aşa că îi trebuia un fes. Agenţii mei mă informaseră din timp, aşa că aveam la mine o căciuliţă tricotată de Doina Cornea, prevăzută cu o elice la cozoroc şi cu fluibeculețe, tocmai bună. ALCIBIADE: Emoţionant, într-adevăr. Numai prin acest lanţ uman viu, al Opoziţiei, îmi explic cum a obţinut România clauza. I-aţi dat, aşadar, cipilica. Şi ce-a urmat? COPOSU: Nu i-am dat nici o cipilică, pentru că n-o mai aveam la mine. Mi-o şterpelise Gabriel Iosif Chiuzbaian, ca să se ducă la Sinagogă.

Noroc că aveam în buzunar peruca lui Benone Sinulescu. „Bună şi-asta, nea Puiule – mi-a zis Bill – o recunosc, cu asta a lansat Benone şlagărul «La Lenuţa sub cerdac frumos creşte-un liliac, măi brother!”. Şi mi-a mai spus ceva... ALCIBIADE: Ştim, am citit în ziare, era ceva despre N.A.T.O. şi locul României... COPOSU: Ce N.A.T.O. visezi?

Care România? Mi-a zis: „Vezi că bagabonţii ăştia îmi scuipă-n ciorbă, fii cu ochii pe ei, că mă şucăresc şi le trag un saxofon în cap de le umflu bostanul ca lui Victor Ciorbea. Şi te rog să mai îmi faci un serviciu: ştii cum e Hillary a mea?!”. I-am răspuns: „Ruşinoaaasă, mie-mi spui?”. A roşit de plăcere: „Aşa e, mititica de ea, te rog să veghezi la onoarea mea de familist, să nu mă pună la un ambîţ, că, vorba aia, îs cel mai tare om din lume!”.

ALCIBIADE: Extraordinar! Deci, aţi rămas cu frumoasa Hillary? COPOSU: Ezact. Misiune grea, de luptă, că-i arzoaică muierea. Cum a dat colţul Bill, sute de invitaţi s-au repezit s-o vadă

mai de aproape, s-o filmeze, să se pozeze cu ea și să-i ceară autografe. Ea nu voia deloc, se fîstîcea, băga nasul în gamelă, ruşinoaaasă, mie-mi spui! La început, le-am vorbit cu frumosul: „Mă nenorociţilor, ce-aveţi voi cu fata asta? O cunoaşteţi de undeva?

Cum o cheamă pe ea? De ce trageţi de rochiţa ei?

Mă uit la voi, ditamai găliganii, în loc să vă rugaţi să vă dea Dumnezeu şi felul doi la masă, voi n-aveți minte nici cît Jirinovski”. Pe urmă, văzînd că s-au obrăznicit, mai ales nişte japonezi, care o filmau de sub masă, sanchi, ei pierduseră nişte mentosane şi le căutau de-a buşilea, am început să-i iau la mardeală, tată, cum băteam la comunişti în 1945 şi 1946, poc, trosc, pleosc, în două minute păgînătatea fu ca pleava vînturată. Și le-am luat şi mîncarea din faţă, ca să postească. Atunci, s-a întîmplat un eveniment neprevăzut... ALCIBIADE: V-a umflat Poliția!

COPOSU: Aiurea, păi o bătusem măr și pe-asta, stăteau caraliii cu burta-n sus și cu gura căscată, ca surdo-muții. Altceva s-a petrecut: s-a stins lumina şi-am rămas în beznă! Ce se-ntîmplase?! Gelos că n-a fost invitat şi el, Spiroiu s-a urcat pe instalaţia de aer condiţionat şi a vrut să intre în sala de mese, dar a ronţăit din greşeală nişte fire şi s-a făcut scurt circuit, ştii cum e, în America a mai fost o pană deasta. Şi atunci, m-am pomenit cu năbădăioasa Hillary în braţe. Lu-lu-lu şi tra-la-la, că să vezi, c-o fi, c-o păți, că boul bălții, my darling, îmi băgase limba-n ureche, mă giugiulea pe limba ei, cum mai păţisem o singură dată-n viaţă, prin 1944, cînd mă duceam cu trenul la Predeal, iar în tunelul ăla lunguieţ m-am pomenit cu o făptură pe genunchi, care îmi spunea măscări la ureche, cine credeţi că era? ALCIBIADE: Doamna cu coasa! COPOSU: Aiurea, era Theohari Georgescu, ministrul de Interne. Atunci am sărit eu pîrleazul de la Siguranţă la Securitate. ALCIBIADE: Să revenim la Hillary...

COPOSU: Iabraşă femeie! Mă călărea acolo, fără nici o reţinere, mă răsturnase pe masă, de-mi intrase şi-un castravete murat în popou, şi avea nene o fierbinţeală ceva de speriat, dar eu m-am opus, doar îi promisesem lui Bill, aşa că, neştiind engleza, am început să-i fredonez cîntecul Mădălinei Manole: „Fată dragă, nu fii tristă, fiindcă e păcat”... Noroc că s-a aprins lumina. ALCIBIADE: Bine că aţi scăpat... COPOSU: Ba n-am scăpat deloc. Făcusem penis captiv! ALCIBIADE: Păi cum vine asta? A avut loc intromisiunea? COPOSU: Domnule, nu mai ţin minte exact ce s-a întîmplat, fiindcă am leşinat cîteva minute, ca Maria Walewska la prima întîlnire cu Napoleon, cînd împăratul i-a strigat că, dacă nu-i cedează, va distruge Polonia, cum îşi distruge el ceasul cu călcîiul, ceea ce a şi făcut, trîntindu-l pe dalele de marmură. Fiind şi leşinat, şi virgin, iar Hillary fiind deosebit de experimentată, a reuşit să mă posede sălbatic. Numai că, din nenorocire, obiectul nu mai ieşea! ALCIBlADE: Deci, nu e adevărat că v-a făcut cu ochiul şi v-a chemat afară... COPOSU: Exclus. Cu ochiul mi-a făcut Helmuth Kohl, care mi-a spus: „Coposule, satyr bătrîn, dacă eşti bărbat, vino pînă afară!”. Aş fi

RM

vrut să mă măsor cu el, dar eram înlănțuit de Hillary, care avea o tehnică, mamă-mamă, a-ntîia de vacă! ALCIBIADE: Şi cum s-a rezolvat toată chestia asta? COPOSU: Foarte greu, cu americanii nu te joci. Întîi ne-au stropit cu apă tare, pompată direct din bomba atomică. Nimic. Pe urmă, au fost chemaţi Robert Redford şi Liz Taylor, care au început să mă gîdile la tălpi şi la costiţe, dar efectul a fost pe dos, m-am învîrtoşat şi mai rău, în sfîrşit, cineva a avut ideea să aducă un sudor de la NASA și să mă castreze cu flacăra electrogenă, dar aşa ceva ar fi încălcat grav drepturile omului şi ar fi fost necesară aprobarea poporului american, prin Referendum. Între timp, s-a întors şi Bill Clinton.

Obosit şi plin de apă; dar fericit. Cînd ne-a văzut, a căzut pe spate! Dar Hillary i-a strigat: „Decît prima Doamnă a Americii, mai bine ultima țărănistă!”.

ALCIBIADE: Şi unde avea loc scena asta dramatică? Sub masă? Pe vreun fotoliu? COPOSU: Aiurea-n tramvai! Ajunsesem sus pe lustră, ştii ce forță nebună e-n corpul meu. ALCIBIADE: Şi nu vă era teamă că o să cădeți de-acolo? COPOSU: Ba am şi căzut, dar iar ne ridicam, şi iar cădeam, şi iar ne ridicam, pînd cînd Hillary m-a legat cu egării ei de lambă. ALCIBIADE: Incredibil! După cazul Wattergate, iată că America a fost confruntată cu cazul Coposgate! Totuşi, cum s-a rezolvat chestiunea? COPOSU: Al Gore a avut ideea să-l sune pe Ion lliescu. Încă o dovadă că n-am scăpat de bolşevici – Nelu Cotrocelu vorbea pe telefonul roşu! Și mi l-a dat la telefon. Titanul de la Cotroceni mi-a spus: „Măi nea Cornele, tălică eşti cam şugubăț. Văd că intri-n casa albă a omului şi te agăţi de nevasta lui. După cum văd, aţi ajuns la un consens. Şi în Spania a avut loc unul de amploarea asta, intrat în istorie sub numele de Pactul de la Moncloa. Dar nu șade frumos, măi dragă. Eşti om în toată firea, aşa te-a învățat Iuliu Maniu? Să pui mîna să te dai jos imediat de pe lambă! Eu am lucrat la ape, dar niciodată nu m-au trecut atîtea ape ca acum, de ruşine! Păi se poate una ca asta, mă nea Corneluşe? Să te pui tălică la mintea lui Chiuzbaian şi să te duci să mîncați acolo? Nu mai sînt atîtea cîrciumi în Sectorul Agricol Ilfov, unde bea Ştefan Radof? Dacă nu te dai jos și dacă nu laşi femeia în pace, dacă te mai chebeleşti mult cu ea, locul matale din fruntea P.N.Ț.C.D. va fi luat de Ion Rațiu. Sau de Valentin Gabrielescu”. ALCIBIADE: Ăsta-i şantaj curat, nu trebuia să cedaţi. COPOSU: Păi nici n-am cedat, că problema nu era să ies eu, ci să mă lase Hillary. Ea avea „caznoazet”, ştii cum devine chestia. Eu eram convins s-o eliberez şi să-i dau drumul prin curte, să-i zic: „Du-te, copila tatei, în drumul tău, fă-ţi şi tu o meserie, io nu-s de nasul tău, şi pe deasupra i-am jurat credinţă Majestăţii Sale, Regele Mihai”. M-au şi îmbălsămat între timp, dar ea făcea f.f. urît, spunea că mai bine se omoară cu vitrion decît să mă lase să plec, ba chiar îmi scosese proteza şi-şi prinsese cocul cu ea, ca o agrafă. Pînă la urmă, după ce şi-a făcut damblaua, femeia s-a îmblînzit şi m-a lăsat în cădere liberă, peste grătarul cu mititei. M-au cules cu cearşaful. Eram mai mult mort decît viu.

ALCIBIADE: Bine, dar în situaţia asta vă ştie ţara de vreo 50 de ani... COPOSU: Acum, lucrez la Memoriile mele, intitulate: „De la P.N.Ţ.C.D. activ, la PENIS captiv”.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 17 februarie 1995)

RM

3

Vineri, 29 mai 2020

Renașterea naționalismului în România – un vis care poate deveni realitate (1) Încă de acum doi ani, am anunțat, în modul cel mai politicos posibil, că drumurile Revistei România Mare și ale Partidului România Mare s-au separat. A fost o decizie unilaterală, dar agreată de către toți cei care au fost convinși că pozițiile celor două părți sînt ireconciliabile. Și a fost liniște pe ambele maluri ale canalelor informaționale care ne separau. Chiar dacă mulți dintre cititorii revistei încă văd o viitoare împăcare, aceasta nu va exista, cu atît mai puțin în prezent, cînd cele două aripi ale PRM dovedesc o totală desprindere de realitate și, mai grav, de valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat timp de mai bine de două decenii.

Din păcate însă, fiind un an electoral, una dintre cele două conduceri ale Partidului România Mare, prin vocea lui Adrian Popescu, a ales să se folosească de numele Vadim în ceea ce el numește ,,reconstrucția PRM”.

Rumoarea existentă acum pe canalele PRM ale unor naționaliști de conjunctură, adepții bolboroselilor oferite de profesorul Popescu, nu are nici un fel de legătură cu Revista România Mare și cu atît mai puțin cu numele lui Corneliu Vadim Tudor, sau cu alt membru al familiei sale.

Prin urmare, îi informăm pe cei care au căzut în plasa minciunilor răspîndite în rîndul membrilor de partid, că Lidia Vadim Tudor nu va valida în nici un fel vreo aripă actuală din PRM, sau vreun alt partid politic așazis naționalist, dar se va lupta cu toate forțele legale ca nici un fel de organizație politică să nu se folosească de numele Vadim pentru a cere voturile românilor.

Nu se pune problema ca Revista România Mare să se alăture PRM, indiferent de aripa ,,conducătoare” a acestuia. Prin urmare, acest subiect rămîne închis, și îi rugăm pe cei care încearcă să utilizeze numele Vadim în interes propriu să renunțe la această intenție și să își facă

loc în politica mare cu numele lor, cu partidelor lor, cu propriile puteri.

Celor care sînt simpli membri ai PRM, celor care cred încă în forța naționalismului și în patriotismul autentic, nu putem decît să le spunem că pot vota cu cine simt. Ce trebuie, însă, să înțeleagă, este faptul că în acest moment nu există nici un partid care să reprezinte imaginea și valorile lui Corneliu Vadim Tudor, nici măcar partidul fondat de el, PRM. Cei care condamnă familia Tribunului pentru că nu se implică în acțiunile unor foști PRM-iști trebuie să înțeleagă că valorile naționaliste pe care Vadim le-a apărat chiar cu prețul vieții sale nu au fost și nici nu sînt împărtășite de către actualele conduceri. De-a lungul timpului au demonstrat că nu doresc să ofere electoratului naționalist nimic altceva decît multe vorbe goale, trădînd PRM-ul, valorile sale.

Iată de ce Revista România Mare își dorește să îi apropie pe cei care încă împărtășesc valorile pentru care Corneliu Vadim Tudor a luptat. Revista are în plan crearea unui grup de lucru apolitic, care să constituie baza pentru renașterea spiritului suveranist al poporului român. Ne dorim să alăturăm grupului pe cei care simt că vadimismul este mai mult decît un nume, care cred că vadimismul este un curent al renașterii naționale. În acest sens, vom expune în numărul viitor al revistei un decalog ca punct de plecare, iar cei care aderă la acesta vor deveni membri ai acestui grup care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va pune bazele renașterii naționalismului autentic românesc.

De curînd, de cînd prin intermediul site-ului Revistei România Mare am anunțat inițierea acestei mișcări apolitice, într-o primă fază, care să ducă, într-un final, la renașterea spiritului naționalist al românilor, am primit o mulțime de gînduri bune, sprijin și încurajări. Nu știm

dacă acestea se vor transforma într-un sprijin efectiv, trup și suflet, așa cum ne așteptăm. Mai ales că ne dorim să cooptăm în această mișcare și tineri, care să poată duce mai departe această „povară“ a întelepciunii patriotice.

Am primit, însă, și altfel de ,,încurajări”, la care, evident, nu dorim să răspundem indvidual, pentru simplul motiv că nu are sens să ne pierdem vremea cu cei care au o altă viziune asupra lumii. Vom oferi 10 principii de la care pornim pe acest drum. Cine crede în ele și dorește să adere este binevenit. Dar cine consideră că aceasta este o ocazie de a promova ideile sale personale sau ale vreunui partid, este din start exclus. Nu dorim să transformăm ceea ce începem acum într-o acțiune fără rost, așa cum vedem că se întîmplă în Parlament de exemplu. Noi venim spre dumneavoastră cu un set de principii pe care dorim să le dezbatem, să le îmbunătățim, să le împachetăm într-un program, și să le implementăm.

Acesta este singurul obiectiv. Nu dorim să ne asociem cu nici un fel de personaj sau partid. Dorim să ne construim propriul drum, care știm că nu va fi foarte ușor.

Privind din alt unghi, am observat că mulți sînt cei care demonetizează mișcările naționaliste cu fel și fel de replici simple, pe care nici măcar ei nu le înțeleg, insistînd să ne convingă cît de rău este să fii naționalist. Pentru acestia noi nu avem nici un fel de leac, susțin asta din convingere.

Lăsînd la o parte toate aceste mici neajunsuri, vă spunem, dragii noștri patrioți, care doriți să ne urmați în acest demers, că drumul la care ne înhămăm este unul dificil, plin de hopuri și prostie, dar, cu cît este mai grea o sarcină, cu atît este mai frumoasă izbînda.

Notă: Cei care doresc să adere la viitorul grup de lucru, ne pot scrie la adresa contact@revistaromaniamare.ro.

Către o nouă paradigmă

Iată de ce, pornind doar de la aceste două exemple, valorile acestui mare român nu au cum să dispară odată cu el. Nu este drept pentru România ca modul lui de a face politică să nu fie continuat. Iată de ce vadimismul pe care noi îl propunem implică nu doar crearea unui nou partid sau aducerea unor fețe noi în politică. Nu! Noi, vadimiștii, ne dorim să venim în întîmpinarea românilor cu o nouă paradigmă, cu noi valori și cu un nou mod de a duce politica la un nivel care pune accent pe realizări, și nu pe imagine. Știm, este greu, poate chiar imposibil. Dar toți cei care sîntem aici ne gîndim că, dacă cineva va însămînța în pămînt românesc această nouă viziune, poate peste ani și ani ea va da roade, iar acest lucru va reprezenta victoria totală în lupta pe care Corneliu Vadim Tudor își dorea din tot sufletul să o cîștige.

Nu ne dorim să mergem la centrele de transfuzie pentru a trezi compasiune, iar voi, alegătorii să cădeți pe spate de emoție. Vadimismul implică binele făcut din convingere și își propune ca lipsa de sînge din spitale să fie rezolvată, iar oamenii să nu mai moară cu zile.

Nu ne dorim să mergem pe la centrele de bătrîni la fiecare sărbătoare și să împărțim pachete în fața presei, și, la fel, alegătorii să lăcrimeze cîteva secunde pentru ca apoi să uite. Vadimismul își propune ca acei bătrîni uitați în azile să fie pe zi ce trece mai puțini, să trăiască în sînul familiilor lor, și nu în singurătate printre străini. Și dacă cumva, acest lucru nu va fi posibil întotdeauna, noi îi vom ajuta material, dar nu din considerente de imagine, ci pentru că așa este firesc.

Nu ne dorim să cerem avantaje de imagine pentru că o stradă s-a asfaltat, pentru că o țeavă de gaz a fost trasă, sau pentru că o autostradă a fost dată în folosință. Vadimiștii vor lucra în interesul societății pentru că aceasta le este menirea. Ciculă pe internet, de ceva vreme, un citat haios, dar adevărat: ,,A mulțumi politicienilor că au făcut o stradă, un spital, o grădiniță sau orice altceva, e ca și cum ai mulțumi bancomatului că ți-a dat bani”. Așa și este, politicienii – fie că sînt primari, parlamentari, miniștrii sau președinți – nu au nici un drept să ceară mulțumiri sau voturi pentru ceea ce fac. Vadimismul înseamnă, în primul rînd, asumarea responsabilității.

Paradigma împăunării, a laudelor și a minciunii, a lipsei de responsabilitate și a vorbelor goale trebuie să

dispară din politică. Este singurul mod în care țara asta poate să meargă mai departe. Credem cu tărie că, prin realizarea promisiunilor făcute în campania electorală, orice partid poate căpăta respectul națiunii.

Sînt multe provocări, sînt multe de făcut în țara asta, dar cel mai important este ca populația să înțeleagă că timpul este cea mai prețioasă resursă, și că este cazul ca minciunile pe care politicienii din ultimii 30 de ani le-au debitat în folosul lor să se oprească și să lase locul unor principii ceva mai sănătoase.

Vadimismul nu este doar un curent politic, ci mult mai mult – este un mod de a fi, în societatea în care te naști, în care trăiești. Pornind de la un real simț al dreptății pe care Vadim l-a cultivat mereu, continuînd cu cel mai înalt simț al onoarei și terminînd cu o mare responsabilitate față de semenii tăi, vadimismul este temelia pe care se construiește noul mod de a face politică, dar și noul mod în care românii trebuie să se comporte. Vadimismul nu este doar politică. Este un mod de viață, un standard spre care românii trebuie să tindă. Ce poate fi mai presus de dreptate, onoare și responsabilitate? Acești trei piloni susțin dragostea pentru semenii tăi – dacă ești drept, înseamnă că îi respecți; dacă ai onoare, nu minți; dacă ești responsabil, îi iubești. De aici se nasc alte valori precum respectul față de aproape, dar și respectul față de cuvîntul dat, alături de iubirea pentru poporul tău.

Iată, deci, că avem deja cinci mari principii ale vadimismului: Dreptatea, Onoarea, Respon­sabi­ litatea, Respectul și Iubirea. Acestea ne oferă nouă, românilor, Speranța și Curajul în abordarea cu încredere a viitorului. Aceste principii, sînt, de fapt, nu doar baza acestui curent, ci și valorile la care orice om, fie că este simplu cetățean al României, fie că este politician, trebuie să se raporteze. Este timpul ca valorile învechite, unele mincinoase, altele adevărate, să fie date la o parte, iar încet, încet, în inimile tinerilor să își facă loc valori cu adevărat puternice, care să crească la umbra tradițiilor noastre, dar cu o mare dorință de progres.

Lista completă a celor zece principii care vor sta la baza renașterii naționalismului românesc – în numărul viitor al revistei.

Redacția

Dacă există ceva ce nu poate scăpa nici unui om cît de cît avizat este modul în care politica ultimilor 30 de ani este aplicată de către aleși. Indiferent dacă data intrării lor în politică a fost la final de Secol XX, sau în prezent, toți folosesc aceleași gesturi și au, cu foarte mici diferențe, același comportament. Unul care pune pe primul loc imaginea perfectă, dar care lasă în plan secund responsabilitatea și, evident, scopul pentru care el a fost ales – acela de a face bine comunității, țării, poporului român.

Gesturi ieftine care se pare că încă au succes – sau, cel puțin, așa cred ei – combinate cu vorbe goale, limbaj de lemn, promisiuni nerespectate vreodată. Paradigma ultimilor 30 de ani de politică dîmbovițeană așa-zis democrată ne duce cu gîndul la iresponsabilitatea celor care sînt aleși, depășită doar de osteneala lor de a-și păstra imaginea perfectă. Totul se datorează massmedia, care, în fapt, este tot a lor, sau a unor grupuri de interese străine, și care forțează la maxim aplicarea vorbelor goale aruncate populației fără discernămînt.

Ceea ce noi dorim să transmitem lumii este faptul că vadimismul – despre acest mod de a face politică vom discuta mai departe – a fost diferit de această paradigmă nocivă prin care se face politică în România. Cei care l-au cunoscut pe Tribun știu că a militat puternic pentru responsabilitatea politică, pentru îndeplinirea promisiunilor și pentru binele poporului român. Dacă Vadim Tudor iubea cîinii, nu o făcea pentru a cîștiga voturi, ci îi iubea cu adevărat. De multe ori, de foarte multe ori, el mergea în zone părăsite din Capitală, fără presă, fără televiziuni, și hrănea aceste animale, iar pe multe dintre ele le lua acasă, sau se îngrijea de ele în adăpostul pe care îl deținea. Nu făcea asta pentru a ,,da bine la public” deoarece nu era ipocrit, ci făcea asta pentru că așa simțea. Mulți sînt cei care nu știu cîtă lume a ajutat Vadim Tudor. Doar că nu o făcea public, așa cum procedează politicienii români, ci la adăpostul bunului simț. Vadim Tudor nu avea nevoie să arate lumii cît de bun era și ce suflet mare avea. Era un om măreț, un român adevărat care, spre deosebire de cei care l-au marginalizat și l-au jignit, a iubit românii, a iubit România.

4

Vineri, 29 mai 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Gustul dulce al cireșelor de mai

Cine nu s-a urcat vreodată într-un cireş nu are cum să-mi înţeleagă bucuria pe care am trăit-o în copilărie, cînd mă cățăram pînă în vîrful cireşului din grădină, din care culegeam, cu mîinile mele, fructele lui rubinii, pline de dulceață. Mai aveam în grădină viță de vie și o mulțime de pomi fructiferi: meri, peri, pruni, gutui... Pentru că, înainte timpuri, oamenii se îngrijeau de grădinile lor şi doreau ca nepoţii să aibă fructe pe săturate din pomii sădiți de ei, şi nu din livezile vecinilor... De cumpărat, nici vorbă, nu aveau nici bani şi nici de unde cumpăra... Aşa era viaţa la sat pe vemea copilăriei mele: fiecare ţăran se chivernisea după posibilităţi, pentru ca familia lui să aibă de toate, să nu ducă lipsă de ceva... La noi, în grădină, cum am spus, aveam tot felul de pomi, dar cireşul de mai era ca un rege peste ceilalţi copaci, cu crengile lui doldora de cireşe... Numai ce le vedeai, nu rezistai să nu te cațeri numaidecît în copac... Aşa era în anii copilăriei mele: luam cireșele direct din copac. Acum, ele sînt aduse din import și zac pe tarabe pînă ce prind mucegai...

Pe cît de mare îmi era bucuria că, pentru două-trei săptămîni, aveam cireşe din pomul nostru, fructe dulci, mari, cărnoase, pe atît de amară îmi era gura cînd ne trezeam cu cireşul gol și cu pămîntul din jur plin de sîmburi, fiindcă, de unde, de neunde, apăreau stoluri lungi de grauri, dar și mierle, care nu plecau pînă ce nu ciuguleau și ultima cireaşă... Cu toate că nu mai avea fructe, cireşul era cel mai frumos copac nu doar din grădina noastră, ci din toate grădinile din

jurul gospodăriei noastre. Vecinii puteau oricînd să vină să mănînce din mulțimea de cireşe care se legănau în crengile pomului nostru... Între noi şi grădinile vecinilor nici nu erau garduri, cum existau în alte părţi... Nimeni nu se temea de hoți, căci sătenii noștri aveau de toate în grădinile lor, așa că nimeni nu era tentat să fure de la vecini. Ruşine mare era dacă erai văzut cu vreo intenţie rea pe bucata de pămînt a vreunui sătean... Se mai întîmplau şi chestii din astea, dar erau cazuri rare, nu ca acum, cînd auzim adeseori că tot felul de neleguiți intră în casă peste om şi, pentru cîţiva leuţi, îl lasă fără suflare, trimiţîndu-1 pe lumea ailaltă.

Vara, cireşul îşi înălţa coroana maiestuoasă, dar, odată cu căderea brumei, frunzele lui mari și verzi se tot răreau, pînă ce bietul copac, dezbrăcat de straiele lui bogate, rămînea gol-goluţ. Iarna îl găsea stînd ca un străjer, de pază în faţa viscolelor și vînturilor aspre, pentru ca, în primăvară, să-și umple crengile de flori albe, parfumate.

Atunci, pentru noi, copiii, era prilej de bucurie, știind că, dacă cireșul se umple de flori, vom avea o mulțime de fructe roșii și cărnoase, coapte la jăratecul soarelui...

Azi, nu mai sînt nici grădina și nici satul de odinioară, iar cireşele de la tarabă nu-s nici pe departe gustoase, așa cum erau cele pe care le culegeam din cireşul nostru.

Orice copil e fericit cînd are libertatea de a se căţăra într-un copac, aşa cum am făcut şi eu odinioară, cînd mă înfruptam cu cireșele dulci din pomul nostru fermecat...

Din păcate, nimic nu mai este ca pe vremea copilăriei mele... Bucuria copiilor de azi este aceea de ,,a naviga” în mediul virtual. Ei, însă, nu vor afla niciodată gustul dulce al cireşelor de mai, ca acelea din povestea vieții mele de la țară.

Mi-e dor de acele vemuri, acum, cînd trăiesc într-o lume cuprinsă de un haos general, în care omenirea e

Inegalabila frumusețe a pădurilor românești (4) Pădurea Bogăţii Situată în judeţul Braşov, Pădurea Bogăţii este o rezervaţie naturală, înfiinţată în 1980. Legea a protejat-o de urgia tăietorilor de lemne, aşa că poate fi admirată în tihnă şi în deplinătatea ei una dintre cele mai frumoase păduri din România. Rezervaţia ocupă 8.500 de hectare pe ambele laturi ale Munţilor Perşani, fiind împărţită între comunele Apaţa, Hoghiz şi Măieruş. Este una dintre cele mai reprezentative păduri de foioase de la noi din ţară, cu fagi amestecaţi cu goruni şi carpeni. Aici botaniştii au remarcat o ciudeţenie, și anume inversarea straturilor de foioase: gorunul apare pe o poziţie superioară faţă de făgete, care pot fi găsite la baza versanţilor. Pe lîngă arbori, aici cresc tufişuri şi arbori de statură joasă. Din anul 1980, pădurea Bogății este declarată rezervație naturală și este protejată prin lege.

Pădurea Bogata îşi trage numele de la pîrîul omonim, care o străbate pe 10 km. Ea adăpostește mai multe bogăţii, diferite, în afara celor istorice: geologice, fizico-geologice, peisagistice, botanice şi forestiere. Pădurea seculară, transformată în rezervaţie, ocupă zona centrală a Munţilor Perşani, întinzîndu-se pe 17 km, de-a lungul apei, şi o arie de

85 km2. Îmbină mai multe specii lemnoase (stejari, fagi şi molizi), la rîndul lor, un „rai” pentru vînat (mistreţ, urs, rîs, cerb, căprior). Fauna măruntă conţine însă şi vulpi, lupi, jderi, dihori, veveriţe etc. În perioada interbelică mai fuseseră încă semnalate pisici sălbatice, viezuri şi jderi. Dintre păsări se întîlnesc cel mai des mierla, sturzul, variante de ciocănitori, piţigoiul, gaiţa, uliul, cucuveaua, huhurezul, ca şi mai rarul cocoş de munte ori ienurca. Nu se cunoaşte exact situaţia vechiului patrimoniu de prepeliţe şi potîrnichi. În apa din Valea Bogăţii există păstrăvi. În timpuri istorice, masivul păduros a dublat bariera Oltului, pentru apărarea Daciei, iar apoi, în Evul Mediu, a fost mereu o probă de curaj pentru toţi negustorii sau călătorii care erau obligaţi să bată drumul dintre Braşov, Rupea şi Sighişoara. Cetele de tîlhari ori hoţii singuratici au încercat mereu vigilenţa şi puterea de reacţie a trecătorilor. Pentru a înlesni trecerea, s-a amenajat în pădure un han pentru a adăposti, dar şi pentru a fi o bază a poterelor.

Clima temperată, cu precipitaţii moderate, îngăduie practicarea turismului în această zonă, între lunile mai și octombrie.

Sfîrșit Sursa: discoverdobrogea.ro

RM

APARIȚIE EDITORIALĂ

,,Mănăstirea Pasăr­ ea și Maica Lucia Dumbravă” se inti-­ tulează volu­mul apă-­ rut recent la Editura SemnE, sub semnă­ tura scriitoarei Elis Râpeanu. Lucrarea este dedicată stavro­forei Lucia Dum­ bravă, proinstareța Mănăstirii Pasărea (din 2006), cu pri­ lejul împlinirii, la 14 aprilie a.c., a 90 de ani de viață închinată, cu înțelepciune și bunătate, slujirii monahismului. Un exemplar al cărții ne-a parvenit la redacție, cu următoarea dedicație a autoarei: ,,Cu aleasă prețuire, Domnișoarei Lidia Vadim Tudor, acest volum în care, cu pașii sufletului m-am îndreptat spre Mănăstirea Pasărea și tot ce vedeam și simțeam se aduna tot în suflet, care devenea tot mai bogat. Elis Râpeanu, 18 mai 2020”. ameninţată de fel şi fel de molime și viruşi, ce au băgat Planeta în sperieţi... Ce e de făcut, numai Dumnezeu ne poate spune, dacă o fi avînd El vreo soluţie... Pînă atunci, să ne bucurăm de pace şi linişte, de cireşul nostru strămoşesc, acolo unde mai există, dacă mai există!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Un mare naționalist român și cugetările sale

* Partidele politice sînt pentru țară; bandele politice, pen­ tru ele însele. * Nu conduci bine niciodată decît mișca­ rea pe care ai creat-o. * Insulta e decla­ rația înfrîngerii. * Valoarea unor critici e că văcsuiesc ghetele unor glorii. * Cînd proștii stri­ gă în jurul cuiva, fii sigur că trece un om cumsecade. * Nu vitejii, ci cerșetorii își expun rănile. * Democrat este acela care vrea să-și înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului. * Acela ce-și părăsește țara pentru una mai înaintată, seamănă cu omul care și-ar alege altă mamă printre femeile mai arătoase. * Să te întrebi ce ai greșit, în ziua cînd vei vedea că nu mai ai dușmani. * Lumea îl crede mai viteaz pe actorul care joacă bine rolul lui Napoleon I, decît pe umilul ostaș ce cade luptînd. * Cineva te urăște totdeauna după mărimea păcatului pe care i l-ai descoperit. * Adevărul e ca apa rece care doare numai dinții bolnavi. * Sînt unii oameni care, ca ploșnița, cînd sînt striviți, miros mai rău. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie striviți.

NICOLAE IORGA

RM

5

Vineri, 29 mai 2020

Polemici«Controverse AMINTIRI LITERARE

Victor Ion Popa – omul pe care teatrul nu îl va uita

Nici cu Victor Ion Popa nu se stinge galeria suferinzilor și doritorilor de mai bine. Prozator, dramaturg și poet – om de teatru, profesor, caricaturist și cronicar teatral, străbătut pînă în adîncuri de fiorul artei, împărțit în atîtea domenii de activitate, el reușește, în mare măsură, să le împace pe toate. *** Într-o seară, stam cu Victor Ion Popa în apropierea casei de bilete, la teatrul Studio din Piața Amzei. Doi tineri voiau să intre la spectacol, dar probabil că nu le ajungeau banii. Se tot scotoceau prin buzunare și nu găseau nimic. Încercarea de a da mai puțin nu reușise. Casiera refuzase să le vîndă bilete la prețul jumătate. De același obstacol se loviseră și în fața cerberului de la intrare.

Soneria anunțase începerea specta­ colului. Mai erau cîteva clipe pînă la ridicarea cortinei. Ochii controlorului de bilete erau numai la ei. Zadarnic voiseră să se strecoare în vreun fel, toate încercările lor eșuaseră.

Fără să-mi dau seama, Victor Ion Popa urmărise scena înduioșat. L-am văzut mergînd la casă. După ce a cumpărat două bilete pentru stalul I, s-a îndreptat către cei doi. M-am apropiat și eu.

- Vreți să intrați la spectacol?, i-a întrebat.

Tinerii l-au privit intimidați.

- Da, dar nu ne ajung 5 lei!

La galerie costa 20 de lei locul, iar stalul II 40 de lei, dacă mai țin bine minte.

- Noi amîndoi avem două locuri și nu ne mai ducem, le-a spus el, vreți să luați biletele noastre?

Tinerii s-au apropiat sfioși. Glasul lui Victor Ion Popa era blînd, cum parcă nu i-l auzisem niciodată.

- Dar nu ne ajung banii. Nu avem decît 35 de lei amîndoi!

- Nu e nimic, noi tot nu le mai folosim.

- Atunci primiți ce avem?

- Nu e nevoie, v-am spus că nouă nu ne mai folosesc.

- Atunci, vă mulțumim!

Am intrat și noi. Cortina începuse să se ridice.

Victor Ion Popa s-a uitat la mine și, prin întuneric, mi s-a părut că ochii-i stăluceau ca doi cărbuni aprinși.

Cînd am ieșit din sală mi-a spus: - Am fost și eu ca ei. De cîte ori am intrat fără să plătesc! De cîte ori nu am avut bani! De cîte ori nu am regretat că n-am putut să văd un spectacol!

Ne-am așezat pe o bancă din hol.

- Ar trebui, a continuat, ca măcar toți studenții de la Conservator să aibă intrarea liberă la toate teatrele.

Pentru ei, fiecare spectacol este o lecție care nu are nevoie de explicațiile profesorului. Sigur, nu toți vor ajunge mari artiști, dar despre mulți dintre ei, mîine, se vor scrie cronici de laudă. Și între ei poate fi un Demetriad, Nottara, Iancu Brezeanu, Manolescu sau Maria Ventura, Maria Voiculescu, Aura Buzescu. Dar, ce să mai vorbim de ei, cînd chiar bieții actori o duc așa cum o duc? Lumea noastră nu se preocupă de viitor... *** (...) Într-o zi din toamna anului 1943, m-am dus din nou la el acasă. Pînă atunci nu știusem că Victor Ion Popa scrisese și versuri.

- Îmi aranjez volumul de poezii, a început el. Nu se știe cîtă viață are omul. Să fie pus aci, gata pentru cei care-l vor găsi după mine!

Cînd mi-am arătat surprinderea, a zîmbit: - Aproape că și eu uitasem de el, dar vezi, sînt atîtea la care aș vrea să revin. Cuvinte, imagini, gînduri chiar. Uneori nu-mi mai place nimic. Nu mai

pot deosebi care sînt bune și care nu. Astăzi îmi place un lucru, mîine altul, și, așa, sînt mereu nemulțumit. Poate că aș fi putut să le fac mai frumoase, dar graba aceasta din viață nu mi-a dat răgaz. Cînd la teatru, cînd la cine știe ce revistă, cînd la o expoziție, cînd la catedră și... timpul trece... a trecut. Acum văd că ar fi trebuit să stărui mai mult. Sînt poezii, dar, spre regretul meu, nu sînt dintre cele care să se bată cu timpul. Nu sînt modest, dar acesta-i adevărul. Dacă se va alege ceva de toată truda mea, cred că teatrul va fi acela care nu mă va uita. Prea mi-am pus toată viața în el!

Vorbea frumos, curgător, colorat și nuși completa, ca alții, cuvintele prin gesturi.

- Ce zici, e bine să-l tipăresc?

- De ce nu?!, i-am răspuns, cu acea încredere pe care o avusesem întotdeauna în el, deși nu știam despre ce fel de poezii era vorba.

- Nu știu de ce, dar mi-e teamă. În fața tiparului, sînt mereu ca în fața unei comisii de examinare. Dacă greșesc?

L-am privit înduioșat. Un om matur, un om care trecuse de atîtea ori și cu succes examenul tiparului, tot se mai temea de el.

- Să știi, a adăugat el, că un actor mare, cum spunea Nea Iancu Brezeanu, totdeauna are trac. Totdeauna este ca un începător, deși a trecut demult toate examenele.

Teama de ridicol! În definitiv, ce vor spune cititorii?

Niște poezii și atîta tot. Sau: Uite, ăsta vrea să fie și poet!

Ei nu cunosc nevoia pe care o ai de a scrie, de a spune tot. Privighetoarea, dacă n-ar cînta, n-ar muri?

Vorbea singur de parcă ar fi vorbit cu cineva de altundeva.

- Aș vrea să le citesc unui critic, dar îmi e rușine.

Cum să-i spun? Să-i arăt că sînt unele care nu-mi mai plac! Dacă nu-ți plac, mi-ar spune, însemnează că nu sînt bune, și atunci renunță la ele. Dacă i-aș spune că-mi plac, mi-ar pune întrebarea de ce am mai venit la el.

- Păi, celelalte cărți le-ați citit întîi criticilor?

- Nu! - Atunci, cred că împăcarea cu dvs. va fi mai ușoară.

Renunțați la critică!

M-a privit cu sprîncenele încruntate.

- Să știi că este o soluție. Asta nu înseamnă că aș crede în viitorul lor, nu înseamnă lipsă de modestie! Și totuși, am să stau mai mult de vorbă cu mine. Pînă la urmă, vorba dumitale, am să mă împac cu multe dintre ele. Doar toate sînt izvorîte din setea de frumos, din sfîșierile vieții. Nu le-am citit decît Mariei (actrița Maria Mohor, a doua soție a scriitorului – n.r.). Pînă astăzi, ea este singurul meu cititor de poezie. Ar fi trebuit totuși să le citesc baremi cîtorva poeți. Poate mai era ceva de schimbat...!

Nu i-am răspuns, deși știam că așteaptă un răspuns.

Pe drum, spre casă, m-a urmărit zbaterea lui Victor Ion Popa. El nu avea timp pentru el. În această privință, era foarte sărac. Totul era dat oamenilor, pe care îi iubea și îi respecta. Nu se ducea vara la munte sau la mare decît în fugă. Nu dormea o noapte întreagă. Zbuciumat, alergînd dintr-o parte în alta, se împărțea darnic și plin de voie bună, tuturor acelora care îl solicitau.

*** Cît a mai fost în viață, nu mi-a mai poment de poezie.

De cîte ori i-am adus aminte, a schimbat vorba. Cartea, totuși, a apărut, sub titlul Cîntecele mele, la editura Boema, către sfîrșitul anului 1946, cu un autoportret inedit al autorului și o prezentare a editurii.

El, însă, nu a mai văzut-o. Cartea a apărut după moartea sa.

VIRGIL CARIANOPOL

Î

n contextul pandemiei globale de coro­ navirus, ne-am întors la o carte clasică: ,,Ciuma”, de Albert Camus. Poate că sînt încă lecţii de descoperit aici.

1. Niciodată nu ești pregătit pentru o epidemie! ,,Epidemiile, într-adevăr, sînt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele cînd îți cad în cap. Au fost pe lume tot atîtea ciume cîte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdauna la fel de nepregătiți”.

2. Cine se duce primul? ,,Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gîndeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui, deci, că flagelul este ireal, e un vis urît care o să treacă. Dar nu trece totdeauna, și din vis urît în vis urît, oamenii sînt cei care se duc și umaniștii cei dintîi, pentru că nu și-au luat măsuri

Ce putem învăța din ,,Ciuma” despre natura umană în vremea pandemiilor de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decît alții, ei uitau să mai fie modești, atîta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gîndit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atîta timp cît există flageluri”.

3. Cînd autoritățile iau măsuri palide, ca să nu alerteze populația… ,,Măsurile nu erau draconice și se părea că se făcuseră multe concesii din dorința de a nu neliniști opinia publică. Prima parte a deciziei anunța întradevăr cîteva cazuri de febră pernicioasă, despre care nu se putea încă spune dacă era contagioasă, își făcuseră apariția în Oran. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca să dea într-adevăr motive de neliniște și nu încăpea nici o îndoială că populația o să știe să-și păstreze sîngele rece. Totuși, și dintr-o prudență care putea fi înțeleasă de toată lumea, prefectura lua cîteva măsuri preventive”.

4. Dacă epidemia nu se oprește de la sine, atunci... ,,Îl examinase pe bătrîn și acum stătea în mijlocul acestei sufragerii mizere. Da, îi era frică. Știa că în acest cartier chiar, vreo zece bolnavi îl vor aștepta a doua zi dimineață, chirciți peste gangloionii lor inflamați. Numai în două sau trei cazuri incizia ganglionilor adusese o ameliorare. Dar pe cei mai mulți îi aștepta spitalul și el știa ce înseamnă spitalul pentru cei săraci. «Nu vreau să se facă experiențe pe el», îi spusese soția unuia dintre bolnavi. Nu s-ar face experiențe pe el, ar muri și atîta tot. Măsurile luate erau insuficiente, asta era clar! Cît despre sălile «special amenajate», le știa: două pavilioane din care fuseseră mutați în grabă ceilalți bolnavi, cu ferestrele lor cu crăpături astupate, înconjurate de un cordon sanitar. Dacă epidemia nu se oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile imaginate de administrație”.

5. Oamenii înving mereu. Provizoriu... ,,Ascultînd, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpînită care urcau dinspre oraș, Rieux își amintea că bucuria este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți: că bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hîrțoage și că poate să vină o zi cînd, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

Andrei Crăciun (Ziarulmetropolis.ro)

6

Vineri, 29 mai 2020

Polemici«Controverse

Porțile Iadului România a fost odată o țară industrializată, de-ar mai fi fost, aveam și noi un rost. Pe atunci, cu 30 de ani în urmă, granițele țării erau deschise doar pentru ,,Vlădică”, nu și pentru ,,Opincă”. Raiul și Iadul aveau cîte o poartă, ferecată. Din Rai, printr-un mic geam, uneori pătrundea pe pămînt cîte un înger sfînt care aprindea o lumînare pentru ROMÂNIA MARE, scînteind din condeiul lui Vadim. Apoi, poarta Iadului s-a deschis și toți demonii au pătruns pe Pămînt. Satan și-a băgat coada în cazanul cu smoală și-n istorie a scris să fie ucis ,,conducătorul iubit”, în ziua cînd s-a născut Pruncul Isus.

Atunci Tartorul s-a gîndit: ,,Grădina Maicii Domnului” e de prăduit și, din noapte pînă în zori, demonii din Iad au dat iama în comori. Fiecare drac și-a băgat în sac tot ce-a apucat. Scaraoschi, Satan, Michiduță, Tartorul și ai lui au pus în sacii fără fund tot ce-a încăput: băncile române, flota maritimă, fabrici și uzine... Ce să facă acest popor cu uzine ca ,,Tractor”?

Văzînd țara jefuită, românii au plecat printre străini, să culeagă căpșuni și să îngrijească de bătrîni, deși fiecare are în țară o mamă, un tată, un copil, în grija nimănui. În ,,diaspora”, acum, pe români îi mai leagă de țară doar un VOT, cînd ,,pleacă ai noștri, vin ai voștri, noi rămînem tot ca proștii”, cu o speranță mereu plecată în vacanță.

Pe Scaunul cel mai Înalt nici un român n-a urcat. Din istoria îndepărtată, românul a preferat să aibă înscăunat un împărat din alt stat, cu os domnesc, neapărat.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (1) Născut la 29 septembrie 1758 în Norfolk- Anglia, Horatio Nelson, viconte, amiral, duc de Bronte, era strănepot al celebrului Sir Robert Walpole. Într-un scurt eseu autobiografic scris în 1799, Nelson povestește că a devenit un bun pilot de vas navigînd pe Tamisa de la vîrsta de 12 ani, într-un moment cînd țara sa era amenințată de războiul cu Spania. A parcurs toate treptele ierarhiei navale și a străbătut multe din mările și oceanele lumii. În august 1803, amiralul Latouche-Tréville îi scria lui Napoleon din portul Toulon, blocat de o escadră navală britanică, că ar fi vrut să să se măsoare în luptă dar englezii îl evitau. Aflînd despre această afirmaţie, comandantul flotei britanice, amiralul Nelson care supraveghea din iulie Toulonul, a spus că dacă-1 va lua prizonier pe Tréville îl va pune să înghită scrisoarea. Nu numai că Nelson nu a cucerit Toulonul, dar autorul scrisorii a murit la foarte scurt timp după ce o scrisese, iar Napoleon a trimis la comanda flotei pregătită pentru o eventuală invazie a Angliei pe amiralul Villeneuve.

Furia amiralului britanic la auzul celor scrise de adversarul său împăratului francez avea să rămînă o biată pală de vînt în comparaţie cu furtunile nervoase ce-1 vor stăpîni vreme de aproape doi ani cît va dura ultima lui şedere în Mediterana, petrecută minut de minut fie în aşteptarea, fie în pseudo-urmărirea flotei franceze.

Pentru Nelson, care din 1798 devenise gloria marinei de război britanice odată cu victoria de la 1 august din Golful Abukir, aceşti ultimi doi ani sînt extrem de semnificativi, deşi ni-l înfăţişează nu în lumina geniului său militar.

Comunismul a căzut. România a-nflorit fără petale de trandafiri, ci doar cu spini: violatori și pedofili, tinere răpite și vîndute pentru prostituție. În paranteză fie spus, libertatea ne-a adus decadența din Apus. Din vocabular, cuvîntul ,,drog” lipsea. Românul prefera o palincă bătrînă cînd mînca pită cu slană și brînză de stînă. Acum drogul a ucis chiar și-un Cioban, vedetă pe micul ecran. Despre fetele răpite și violate nu se știe de sînt în viață sau moarte. Odiosul criminal face nazuri în penitenciar: ,,apa nu e rece, supa-i prea sărată, cămașa nu-i curată...” și se ,,delectează” privind pe ecrane...

Libertate, libertate, ai fost atît de departe, acum ești aici, noi sîntem niște ucenici, nu știm ce să facem cu tine, și nu este bine – posibil niște repercusiuni din sfînta zi de Crăciun...

Nu-mi amintesc ca ,,Împușcatul” să-i fi zis vreodată primului-ministru ,,Pisic”. În Marea Adunare Națională, ,,tovarășii” se comportau ca domnii și nu-și scoteau ochii - exemplu de urmat pentru orice ,,democrat”.

Din pădurile bogate, nici frunzele n-au fost tăiate.

Acum, munți întregi au fost rași de păduri, pentru comerț cu șperț. Din codrii golași, ursul a plecat la oraș să-și găsească, prin toberoane, hrană. Un urs accidentat a murit pe asfalt după ce a zăcut în neștire, aproape două zile. Omul săbăticit - în ajutor să-i vină - nici nu s-a gîndit. Omul dezumanizat a privit și a plecat...

Să ne amintim de Cele 10 Porunci, și atunci, Domnule din Scaunul cel mai Înalt, România, în sfîrșit, va fi un Stat normal!

LILIANA TETELEA Istoricul britanic John Terraine prezintă un Nelson necunoscut. Studiind documentele amiralităţii britanice, precum şi corespondenţa aceluia a cărui statuie domină pe soare şi ceaţă capitala britanică, John Terraine ne înfăţişează un Nelson foarte departe de această alură statuară. Amiralul britanic ne apare măcinat de epuizare fizică şi tensionat, obsedat de teama ca flota franceză să nu-i scape de sub supraveghere, frămîntat de ceea ce vor gîndi contemporanii despre acţiunile lui şi, mai ales, de Judecata posterită­ ţii. Relatarea lui John Terraine com­pletează portretul moral al celui care înaintea bătăliei de la Trafalgar din 21 octombrie 1805, care 1-a costat viaţa şi i-a asigurat eternitatea, a adresat marinarilor o deviză care a redevenit vitală în anii apărării insulelor britanice împotriva atacurilor Germaniei naziste: „Anglia aşteaptă ca fiecare om să-şi facă datoria“.

Lunga aşteptare a lui Nelson din anii 1803-1805, din Mediterana, ne poate apărea astăzi ca un adevărat drum spre gloria pe care avea s-o cucerească la Trafalgar împotriva flotei combinate franco-spaniole. Toate amărăciunile şi insuccesele pe care viaţa i le-a oferit lui Nelson în ultimii doi ani petrecuţi pe mare, nu diminuează cîtuşi de puţin imaginea celui pe care istoria oficială britanică îl denumeşte „cel mai celebru dintre marinarii britanici, într-adevăr cel mai celebru dintre toţi marinarii lumii. El nu a fost doar un strălucit tactician şi strateg; a fost un adevărat comandant pentru toţi, de la ultimul marinar, care avea o încredere oarbă în el, și pînă la ofiţerii săi, care-l venerau deopotrivă“.

„Ce n-aș da să știu încotro au luat-o“ (1) În anul 1803, Nelson se afla din nou în Mediterana, supraveghind Portul Toulon, unde o escadră franceză făcea pregătiri în vederea unei acţiuni îndrăzneţe.

Trecutul nu prea îndepărtat îi era mereu viu în minte. În luna octombrie, bazîndu-se pe o ştire veche de şapte zile, precum că o flotă neobişnuită s-ar afla în larg, Nelson îi

RM

1 iunie – Ziua Copilului

Abecedarul

Toamna a venit pe-o stea Și-a intrat în calendar, A intrat și-n casa mea Să-mi aducă-abecedar Simt că-s altfel, nu știu cum Sînt elevă-n clasa-ntîi – Literele-mi sînt de-acum Început și căpătîi Rîd desenele-n chenar Să tot stai să le privești Intru în abecedar Ca-ntr-o carte de povești Bastonașe, stînjenei – Parc-ar fi soldați la rînd Liniile sînt alei Printre care trec cîntînd Eu mă prind în hora lor Ca o floare-ntr-o grădină, Leg cuvinte, simt că zbor, Am pornit-o spre Lumină!

Elis Râpeanu (Această poezie, dedicată micuței Lidia Vadim Tudor, la intrarea în clasa I, a apărut în Revista ,,România Mare” în anul 1997. Mulțumim autoarei pentru că ne-a reamintit un moment emoționant din viața familiei Tribunului.) scria prie­tenului său, ducele de Clarence (viitorul rege William IV): „Alteţa Sa regală va înţelege imediat care sînt sentimentele mele, cu toate că nu-mi vine să cred că ei acum sînt pe drum. Să-mi scape, însă, ferească Domnul! Ca număr îmi sînt superiori, dar în orice altă privinţă sînt încredinţat că am fericirea de a comanda cea mai bine pusă la punct escadră din lume...“.

Dar francezii nu se aflau în larg. În realitate, ei n-au ridicat ancora pînă în ianuarie 1805.

Nelson se afla la baza sa de aprovizionare din strîmtoarea Azincourt, în arhipelagul Maddalena, la capătul nordic al Sardiniei. Avea cu el două corăbii de rangul întîi cu cîte 100 tunuri – Victory şi Royal Sovereign – o corabie de 80 şi alta de 74 de tunuri.

Două fregate cu cîte 38 guri de tun, Active şi Sea-horse – tot ce putuse strînge în această parte a Mediteranei – supravegheau de aproape Portul Toulon. Comandantul flotei franceze de aici era vice-amiralul Villeneuve; escadra sa nu era formată din corăbii de rangul întîi şi nici măcar de al doilea; în schimb avea patru nave cu cîte 80 de tunuri şi şapte cu cîte 74 guri de foc (la egalitate numerică cu flota lui Nelson în privinţa vaselor de linie) şi vreo şapte fregate. Timp de două săptămîni, vîntul a suflat din direcţiile nord-est şi sudest. În ziua de 17 ianuarie 1805, vîntul şi-a schimbat direcţia către nord-vest, înteţindu-se. Villeneuve a socotit că acum era timpul pentru o incursiune şi, în sfîrşit, după douăzeci de luni plictisitoare, francezii au ieşit din Toulon. (va urma) JOHN TERRAINE

RM

Vineri, 29 mai 2020

File de istorie

Manipulare la un proces odios U

n eveniment important al anului 2019 a fost marcarea a 30 de ani de la lovitura militară, lovitura de stat care a schimbat regimul dictatorial instaurat în România de Partidul Comunist Român, după 30 decembrie 1947 și pînă în decembrie 1989. Pe baza unor cercetări ale unor instituții de sondare publică, românii intervievați chiar după 30 de ani, în proporție de 75-80 % s-au declarat împotriva procesului orchestrat cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Tribunalul a fost ilegal.

Lichidarea fizică a soților Ceaușescu s-a hotărît înainte de proces, Tribunalul Militar a fost doar o formalitate.

Poporul Român a aflat unele informații, ascunse timp de 30 de ani, de la personalități care au fost implicate în acele evenimente tragice din Istoria Poporului Român și mai ales în așa-zisul proces de la Tîrgoviște, pentru asasinarea soților Elena și Nicolae Ceaușescu. Emisiunile transmise în direct, la sfîrșitul anului 2019, au fost urmărite de milioane de români din țară și din străinătate. Printre cei intervievați s-au numărat: generalul Constantin Lucescu, fostul avocat al apărării în proces, revoluționarul Gelu Voican Voiculescu, maiorul Ionel Boieru, comandantul plutonului de execuție, Doru Viorel Ursu, avocat și fost ministru de Interne, generalul Corneliu Pîrcălăbescu, fostul comandant al gărzilor patriotice, Dan Voinea, procuror militar, și Petre Roman, fost prim-ministru. n timpul emisiunilor au intervenit telefonic și alte persoane care s-au referit la subiectul respectiv.

Autorii prezentului studiu au ajuns la concluzia că, și după 30 de ani, cei implicați în procesul de la Tîrgoviște ascund cu bună știință adevărul. Cei mai aproape de adevăr au fost generalul avocat Constantin Lucescu și Doru Viorel Ursu, fost ministru de Interne. Ceilalți s-au împiedicat în bîlbe, de unde am tras concluzia generală că ascund adevărul, sperînd ca, odată cu trecerea lor în eternitate, minciuna să predomine, astfel încît Istoria României să fie ciuntită de factorul politic și de istoricii aserviți puterii, unii dintre ei rămînînd servitori plătiți din interiorul și din exteriorul țării.

Primul intervievat a fost generalul (r) Constantin Lucescu (la emisiunea ,,Sinteza zilei”) de către cunoscutul realizator Mihai Gâdea. A fost o emisiune-eveniment, care va putea contribui la scrierea istoriei adevărate a acelor evenimente foarte tulburi. Generalul Constantin Lucescu a afirmat următoarele: ,,(…) am cerut venirea la emisiunea dvs. din proprie inițiativă, ca urmare a unui proces de conștiință care mă frămîntă profund înainte de final (...) am 80 de ani, un cancer galopant, și nu-mi permit să mint”. De remarcat că interviul a fost realizat și difuzat în direct, în ajun de Sfîntul Nicolae. rima întrebare a fost: ,,(…) Ce poate simți un om care participă la o crimă? Domnule general, cînd vedeți aceste imagini, ce simțiți? E vorba de imagini din timpul așa-zisului proces”. Răspuns: ,,Domnule Mihai Gâdea, ce poate simți un om care a participat la o crimă, care, prin actul de cruzime al celorlalți, poate deschide porțile democrației?”. El s-a referit la imaginile procesului. Românul simplu, românul neacademician spune un lucru esențial: cine seamănă vînt, culege furtună. Apoi, Constantin Lucescu a adăugat: ,,În 1989 noi n-am făcut decît să semănăm vînt, așa că vă rog să scoateți din conotație cuvîntul proces. Pentru a discuta despre un proces, am fi avut nevoie de un rechizitoriu.

Pentru a putea să avem un rechizitoriu valid, trebuia să avem incriminări, o expertiză medico-legală, pe care noi am completat-o cu doctorul Verdeș, pe care l-ați văzut că l-a prezentat colonelul Boieru și care i-a luat tensiunea lui Nicolae Ceaușescu – este de rîs”.

Deci ,,a fost o lovitură de stat cu o crimă oribilă?“, a întrebat moderatorul. ,,Da. A fost o lovitură de stat militară, apoi o lovitură de stat urmată de o crimă oribilă – este opinia mea, însă nu pot să-mi arog dreptul de a da un verdict definitiv. (…) După crima umană pe care noi am făcut-o, am făcut a doua și cea mai importantă, care duce la desconsiderarea statului și a instituțiilor sale – adică a justiției, pentru că cea mai importanță este justiția, care va rămîne ca o pagină neagră a Poporului Român... toată străinătatea a criticat modul în care nu a existat un proces

I

P

corect, iar noi am căutat încontinuu să-i spunem proces. (...)

La ce să-i spunem proces? Domnul Gelu Voican Voiculescu făcea acele acte prin luna martie 1990. (...) Păi cum am făcut noi dosarul 1/1990, cînd procesul a avut loc pe 25 decembrie 1989? Aveam noi elemente de premoniție? Eu și astăzi îmi neg calitatea de avocat al apărării cuplului Ceaușescu, pentru că am un profund proces de conștiință.

Cum să fiu avocat al apărării, dacă nu aveam delegație, nu aveam nimic, iar rechizitoriul a fost încropit de noi, o formă de impostură? (...) Unde au fost teroriștii? Noi am fost teroriștii. Noi n-am respectat legea”. Iată o mărturisire cutremurătoare. eneralul Constantin Lucescu a mai declarat: ,,La momentul acela – e prima dată cînd declar – miam dat seama cine sînt teroriștii din România. Noi n-am respectat legea, noi n-am respectat condiția umană. Noi n-am respectat modul în care voiam să mergem spre democrație (...) Era vorba de moartea a doi oameni – cum puteam să primesc un ordin pentru care nu aveam nici un act care să justifice moartea? sau să justifice infracțiunea? (...) Eu m-am opus să se aplice pedeapsa cu moartea, nu pot să spun că am fost erou. Mă mustră conștiința. Poate și din cauza mea, a slăbiciunii și a lașității mele, au fost condamnați la moarte Elena și Nicolae Ceaușescu. Am simțit o frică totală că voi fi și eu executat”. În toată mascarada de la Tîrgoviște, absolut nimic nu a fost adevărat, afirmă generalul, precizînd: ,,Capetele de acuzare au fost atribuite cuplului Ceaușescu în mod eronat. Subminarea economiei naționale: (...) la momentul acela România era industrializată, își plătise datoriile externe cu mari eforturi, România făcea export, ba chiar își propunea să înființeze o bancă cu țările arabe, plus bomba atomică. (...) Numai din asta se vede minciuna. România nu avea nici un ban datorie”. ,,(…) Nicolae Ceaușescu, înconjurat de persoane obediente, slugi și fripturiști, nu a spus adevărul poporului român cu privire la plata datoriei externe, care nu se putea realiza decît prin mari privațiuni populare”. ,,Ce era adevărat din capetele de acuzare?” – a întrebat Mihai Gâdea. Generalul Constantin Lucescu răspunde: ,,Absolut nimic. Dacă luăm imaginile din timpul așa-zisului proces, veți vedea că Nicolae Ceaușescu o oprește pe Elena Ceaușescu să nu facă greșeli. Vă rog să mă credeți că și-a iubit familia. Trebuie să recunoaștem că a avut și ceva bun...”. Împingerea lui Nicolae Ceaușescu spre ,,dictatură” și ,,cultul personalității” s-a datorat și celor din jurul lui, pentru a-și apăra privilegiile. El a crezut că poporul român îl iubește. Adevărul a fost altul. utorii prezentului material vor reveni și cu alte aspecte din declarațiile generalului Constantin Lucescu. Interviul este de-a dreptul ,,epocal”, pentru că el marchează cu adevărat o epocă a minciunii în care am trăit timp de 30 de ani și poate scoate la iveală adevărul despre unul dintre cei mai importanți conducători ai României, Nicolae Ceaușescu, ucis mișelește după un simulacru de proces. Doctorul Verdeș trebuia să constate decesul, a venit oripilat, strigînd. El nu a mai putut să profeseze vreo 3-4 ani, pentru că a căzut într-o stare cumplită de depresie, mai ales cînd Ceaușescu a strigat: ,,Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină, decît să fim sclavi iarăși pe vechiul nostru pămînt!”. Este o minciună a căpitanului Ionel Boieru, care a declarat că Nicolae Ceaușescu, în drum spre zidul de execuție, a cîntat ,,Internaționala”. Ceaușescu a mai strigat: ,,Trăiască România liberă și independentă!”.

La o altă emisiune a aceluiași realizator, a fost invitat căpitanul, azi colonelul, Ionel Boieru, comandantul plutonului de execuție a cuplului Ceaușescu. Cîteva concluzii din interviu. În primul rînd că moartea familiei prezidențiale a fost o mare conspirație internă, cu sprijin total din exterior, la care au participat și căpeteniile armatei și ale Securității. În al doilea rînd, se face tot posibilul pentru a se ascunde realitatea. În al treilea rînd, că la Timișoara au fost uciși 64.000 de morți, după declarațiile lui Silviu Brucan la Televiziunea Română.

Ca o comparație, să ne gîndim că marele bombardament american asupra Bucureștilor din anul 1944 a produs 3.500 de victime. Un militar precum Boieru, cu pregătirea sa, nu putea crede așa ceva. Și acest lucru ne duce cu gîndul că și azi se minte pentru a nu se afla adevărul. Credem că Boieru

G

A

7

a făcut parte din D.I.A. sau dintr-o altă structură specială creată de generalul Victor Athanasie Stănculescu, cu ordin precis de executare a cuplului prezidențial, vizitînd înainte de proces locul de execuție. Execuția cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu a fost hotărîtă de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și Silviu Brucan. Ion Iliescu a fost pentru un proces legal. (din presă) utorii prezentului studiu nu și-au propus să se refere și la evenimentele din decembrie 1989.

Ele s-au pregătit cu mult timp înainte de desfășurarea lor.

Hotărîrea pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu prin orice mijloace, inclusiv prin suprimarea fizică, a fost luată la întîlnirea de la Malta dintre Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan.

Pentru plata datoriei externe, poporul român a fost supus la mari privațiuni, însemnînd penuria de alimente, apă, căldură, energie electrică, dreptul la libera exprimare, televiziunea a funcționat doar două ore pe zi, călătoriile în străinătate erau interzise, la fel pătrunderea în țară a publicațiilor străine, orice opoziție fiind aspru pedepsită.

Dictatura personală era în apogeu, iar cultul personalității era tot mai accentuat prin adunările uriașe, organizate în cadrul vizitelor în județele țării. Singurele informații pentru români provenerau de la ,,Europa liberă” și ,,Vocea Americii”. De asemenea, Nicolae Ceaușescu era bolnav, avea cancer avansat la prostată și diabet. Acest lucru a făcut ca Elena Ceaușescu să se amestece tot mai mult în conducerea treburilor țării. Ea a introdus în biroul lui tehnică de ascultare, pentru a-l putea manipula. reptat, cu trecerea timpului, Nicolae Ceaușescu a fost trădat de Securitate și de armată, dar și de alte Servicii de forță, precum și de slugile și fripturiștii din conducerea partidului și a statului român. În anul 1989, Nicolae Ceaușescu a rămas singur și părăsit. Furia românilor a fost alimentată și de televiziunea română, prin știri false și imagini neadevărate (64.000 de morți la Timișoara). Faptul că a părăsit sediul C.C. al P.C.R. cu elicopterul, la sfatul generalului Victor Athanasie Stănculescu, un apropiat al familiei Ceaușescu, a fost semnalul înjghebării unui nou regim în România (ușile de la intrarea în sediul C.C. al P.C.R. au fost deschise de Securitate).

După anul 1989, s-a distrus toată structura industrială și agricolă. De remarcat că economia României era funcțională (nu ,,un morman de fier vechi”, cum afirma Petre Roman), cu multe proiecte în țară și în străinătate, cu piețe de desfacere stabile cărora li s-a întors spatele, cu miliarde de dolari care trebuiau recuperați. Multe din fondurile din străinătate au ajuns pe mîna hoților cu înalte funcții în statul român, azi devenind persoane foarte bogate, cu bunuri în țară și străinătate. Ca prin minune, a fost salvată Casa Poporului, a doua mare clădire din lume, căreia un fiu de cominternist i-a pus gînd rău, adică să fie demolată. Sîntem conștienți că unii ,,mancurți” și ,,homunculi” bine instruiți și plătiți nu vor privi cu ochi buni aceste adevăruri spuse de noi. Le amintim că nimic nu se poate construi trainic fără a cunoaște trecutul, el nu poate fi schimbat, așa va rămîne, cu bune și cu rele, însă noi trebuie să luăm ce a fost bun și să ne ferim de lucrurile rele, pentru a nu le repeta. A uita înseamnă a repeta. upă uciderea cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu, Tribunalul Militar, cu două elicoptere, s-a întors la București. Gelu Voican Voiculescu a fost întrebat cum își vede viitorul. El a răspuns: ,,Eu voi fi un cerșetor la bătrînețe și mă voi plimba prin București pe Bulevardul Nicolae Ceaușescu”. (din presă) Semnatarii prezentului material se alătură tuturor românilor de bună credință și cerem și noi rejudecarea procesului de la Tîrgoviște, pentru ca adevărul să învingă ura și minciuna. Numai așa se va stinge acel caz dramatic, iar istoria va consemna adevărul de care poporul român are nevoie. Generația de azi și cele ce vor veni să nuși uite trecutul, din care să rețină numai ceea ce a fost bun, fără aceasta nu se poate construi nici prezentul, nici viitorul țării.

De mortuis nil nisi bene (Despre morți numai de bine!). Dictonul atribuit lui Chilon din Sparta s-a răspîndit și în varianta latină.

Doamne, ocrotește-i pe români !

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA

A

T

D

8

Vineri, 29 mai 2020

RM

Polemici«Controverse Ultima bătălie pentru supunerea României – prigonirea Bisericii Naționale (urmare din pag. 1) Culmea, informația e însoțită de imagini, din care se vede clar cum respectivii intră în biserica mînăstirii, în timp ce avea loc o slujbă, și încearcă să provoace scandal. Motivul – nu era voie să se adune lumea la slujbă! Motivul e însă fals, pentru că în biserică erau măicuțe de la mînăstire – care trăiesc oricum în comun –, cîțiva enoriași, obișnuiți ai mînăstirii, și angajați ai lăcașului, asta chiar după spusele stareței.

Iar cel mai clar e că respectivii doi intruși NU au fost bătuți – se vede din imagini! – ci îndepărtați hotărît dar politicos de un singur bărbat solid, foarte calm, care știa bine ce are de făcut – și cu cine are de-a face!

Așa cum era firesc, stareța a alertat poliţia (din Petrila) care, din primele cercetări și de la martori au aflat că ,,enoriaşii au încercat să îi calmeze pe cei doi şi le-au cerut să facă linişte şi să plece, însă cei doi au adresat injurii şi ameninţări celor de la mănăstire, ceea ce i-a determinat pe enoriaşi să îi scoată cu forţa”. Poliția a luat act și a constat că ,,Enoriaşii care au participat la slujba nu a putut fi identificaţi, întrucît pînă la sosirea echipajului de Poliţie, aceştia au plecat de la faţa locului, iar călugării nu le cunoşteau identitatea”.

Deci, bravo și polițiștilor, care au înțeles despre ce este vorba – și au reacționat ca niște buni români, neluînd în seamă provocatorii! Și, ca să vedeți tupeu, cei doi provocatori s-au dus la Spital și au reclamat poliției că ,,au fost bătuţi de către enoriaşii participanţi la slujbă, la mănăstire”. Așa cum menționam, este evident din imagini – nu au fost bătuți sau loviți – iar presa putea verifica asta ușor – dar NU, au preferat să dea curs înscenării prin care se dorește compromiterea Bisericii!

Să vedem acum un alt caz de prigoană evidentă – de data asta la nivel înalt: cazul arhiepiscopului Teodosie Tomitanul. Recent, Parchetul Curţii de Apel Constanţa a clasat plîngerea penală formulată de ,,Asociaţia pentru Libertatea de Conştiinţă” împotriva arhiepiscopului Teodosie, pentru ,,zădărnicirea combaterii bolilor”. Înaltul ierarh era „acuzat” că a împărtășit mai multe persoane cu aceeași linguriță! Ei bine, în ciuda atitudinii responsabile și profesioniste a procurorilor, lucrurile nu s-au oprit aici – iar ,,binevoitorii” au început o adevărată campanie împotriva arhiepiscopului, umplînd presa cu o așa-zisă colaborare cu Securitatea.

De fapt, dezvăluirea ,,dosarului” a apărut în 2006, apoi în 2015, pe fondul unui alt episod de prigoană contra BOR. Se remarcau atunci prin articole dure ,,Adevărul”, ,,Realitatea”, ,,Express”, bloguri tip ,,Cetin” și alte publicații care s-au remarcat ulterior în timpul mișcărilor #REZIST. Atunci, arhiepiscopul a explicat că ,,a fost obligat să semnez acel angajament ei mi-au transmis că, dacă nu colaborez, nu voi fi lăsat să plec în străinătate, ceea ce s-a şi întîmplat, întrucît am reuşit să plec după Revoluţie”. ,,Am două decizii de necolaborare cu Securitatea, eliberate de CNSAS”, a precizat ÎPS Teodosie, care considera că, în fapt, a interpretat angajamentul ca ,,un jurămînt de credinţă faţă de ţară, nu ca să fac rău cuiva - e un jurămînt de credinţă, nu de a urmări pe cineva”.

Acordul de colaborare a fost semnat în 1987 și conține o singură frază cheie: ,,Am fost de acord cu organele de Securitate privind colaborarea cu acestea în problemele de interes major ale statului nostru“.

Deci, care este problema? De ce apare acum din nou și se face vîlvă cu acest dosar? Desigur, este probabil doar un început de prigoană datorată atitudinii arhiepiscopului. De asemenea, zona ,,progresistă” sesizează faptul că, de la venirea lui Teodosie la Constanța numărul bisericilor din municipiu a crescut de la 20 la peste 50 – și cu ajutorul edilului Radu Mazăre. În plus, episcopul a pus în practică idei apreciate de public – chiar și de cel tînăr – cum ar fi procesiunile și evenimentele religioase pe plajă, pe malul mării.

Cazul ÎPS Teodosie este edificator: practic, BOR este o țintă permanentă a atacurilor ,,progresiste” și ,,pro-Occidentale” – și e de remarcat aici atitudinea Ambasadei SUA, care a acuzat BOR (?!) că a fost stăpînă de robi, pe care ,,i-a folosit ca muncitori pe pămînturi ale bisericii”, în schimb a catalogat drept ,,intoleranță” susținerea referendumului pentru familia tradițională. În fine, un caz și mai interesant, pe care îl sesizează cunoscutul analist Bogdan Duca, teolog și politolog, greco-catolic. Duca aduce în discuție o coincidență foarte interesantă, pe fondul unui scandal monstru care a revenit, la fel de suspect, în aceste zile – dosarul ,,sexual” al fostului episcop al Hușilor. Ei bine, Bogdan Duca aduce aminte că ,,în plină campanie pentru referendumul pentru familie, se detona un scandal sexual homosexual în chiar cel mai înalt nivel al BOR”. Ce s-a întîmplat atunci? ,,Înregistrări porno cu episcopul Corneliu al Hușilor, dar mai ales cu discuții în care acesta menționa pasiunile sodomite ale unor altor ierarhi sinodali treceau din folderele bîrfelor preoțești în dosarele procurorilor”, amintește Duca. Și care a fost efectul nenorocirilor cunoscute și necunoscute de opinia publică? ,,De unde BOR începuse o adevărată trezire spre chestiunile sociale și o implicare în bătălia pentru familie, scandalul a provocat un non-combat cu consecințele văzute în zilele referendumului”. Iar Referendumul, ne amintim, în ciuda tuturor sondajelor, pronosticurilor, opiniilor exprimate – a căzut! S-a cam dat vina pe PSD, o acuzație stupidă, dar oarecum ,,înghițită” de opinia publică.

Dar ceva a mai fost în neregulă atunci, iar Bogdan Duca atrage acum atenția: a fost… tăcerea presei în legătură cu scandalul din BOR – ceea ce, dată fiind amploarea și posibilele implicații ,,înalte” sugerate, nu e firesc!”. Presa a trecut totul sub tăcere, după zilele ,,fierbinți” ale scandalului, ba chiar, după referendum, sfințirea șantierului noii catedrale patriarhale a fost mediatizată și aplaudată de presă și autorități, parcă răsplătind eșecul (de fapt autosabotajul) de la referendumul pentru familie”, spune Duca. Sigur, e o ipoteză a șantajului la BOR, a ,,trocului tăcerii”, e greu de demonstrat – dar, dacă stăm strîmb și ne gîndim drept, căderea referendumului ar putea fi explicabilă așa – prin îndepărtarea BOR de pe cîmpul bătăliei.

Bogdan Duca mai aduce aminte de un alt aspect, de asemenea surprinzător, tot din motiv de tăcere. ,,Cazul Corneliu a fost «tranșat» fără scandal - Onilă nu a fost depus din scaun, nici canonisit - și-a dat demisia, păstrînd statutul episcopal și leafa aferentă, a primit o vilă de reședință, mașină, șofer, personal care să aibă grijă de bunăstarea și confortul său arhieresc”, spune analistul, constatînd din nou: ,,Spre mirarea mea, presa a ignorat subiectul”. Într-adevăr, nici un jurnalist nu a fost interesat ,,de dulcea «pedeapsă»” a lui Onilă – are dreptate Bogdan Duca. ,,Doar cîțiva chiar devotați au avut semne de întrebare cu privire la felul în care un dosar în care Onilă putea fi acuzat de sex cu minori, a... dispărut în neantul arhivelor - nu a fost clasat ci a dispărut”, spune Duca. În schimb, a apărut brusc, acum! ,,Aflu că a apărut la un an și jumătate, după”, se miră și Bogdan Duca, așa cum am făcut-o și noi la reținerea și arestarea fostului episcop… la mult timp după ce acesta nu mai avea funcții, era probabil supravegheat chiar din interiorul instituției – deci nu mai putea influența martori, probe... ,,Cum nu sînt vreun inocent și nu mai cred de multișor în independența justiției, mă întreb: oare nu cumva autoritățile arată, cu politețea securistă ce îi caracterizează, «pisica» spre BOR? Ce i-o fi deranjat?”, întreabă Bogdan Duca. Într-un recent articol scriam că este ciudată această acțiune mediatizată și greu de justificat a procurorilor – reținerea, cu presa de față, a fostului episcop… după atît timp de la scandal! Și după ce s-au luat măsuri în ceea ce-l privește, mai mult sau mai puțin drastice. Chiar fără a

Libertatea moare în aplauzele mulțimii!

La finalul secolului trecut am asistat la moartea comunismului. Poate doar clinică, poate definitivă. În ultimii ani, asistăm la moartea democrației. Pentru fiecare act terorist, pentru fiecare înregistrare de amenințare a statelor civilizate, se dă cîte o lege care restrînge drepturile individuale ale celor care trăiesc acolo. Pe zi ce trece, teoria care ne indică sfîrșitul libertății devine tot mai bine aplicată.

Manipularea unor principii religioase, pe un fond pseudo-sexual, duce, așadar, la distrugerea unor civilizații cîndva libere.

Privind la filmele franțuzești din anii ʼ50 - ʼ70, chiar și cele americane din aceeași perioadă, realizăm că epoca de aur a democrației a apus. În ciuda unor mesaje de alarmă clare prin care unele minți lucide de la Hollywood încearcă să conștientizeze publicul de viitorul polițienesc care ni se arată (vezi filmul Inamicul Statului), foarte puțini sînt cei care realizează că drumul spre care ne îndreptăm este cel al sărăciei spirituale și materiale, precum și al controlului absolut.

Mințile slabe spun că „nu au nimic de ascuns”. Da, pentru ei așa și este, sînt prea proști să înțeleagă. Ce facem, totuși, cu drepturile celor care vin după noi? Se pare că generația noastră este pe cale să piardă acest joc.

Sîntem ostatici Europa nu ne respectă pe noi, ca națiune, pentru că politicienii care ne reprezintă sînt umili, fără coloană vertebrală, numiți în funcții doar ca să facă act de prezență și să se pîrască unul pe altul.

Europa nu îi respectă pe cei care nu se respectă nici măcar pe ei înșiși. Pentru că, dacă nu te respecți pe tine și neamul pe care îl reprezinți, cum te poți aștepta să te respecte un străin?

Sîntem ostatici…

Nu ai Islamului, nici ai Europei, ai Rusiei și niciunui alt stat. Sîntem ostaticii unui regim corupt, trădător de neam și fără nici un respect față de proprii semeni. adopta temele conspirației, nu poți să nu te întrebi de ce ancheta nu s-a derulat mai departe fără măsuri extreme și fără mediatizare? În concluzie, analizînd coincidențele ciudate – și alte aspecte bizare, cum ar fi atitudinea presei – atunci da, eșecul Referendumului ar putea avea o altă explicație decît cele la care ne-am gîndit pînă acum.

Rezumînd și concluzionînd, în contextul în care unii episcopi și preoți – și chiar BOR - par a fi devenit o problemă pentru autoritățile care impun izolarea, care conduc această… strategie ce seamănă cu un megaexperiment social, ei bine, în acest context trebuie privite aceste acțiuni pe care le-am descris aici. Pentru că, deși sînt acțiuni diferite, par a fi convergente – iar rezultanta lor se vrea a reuși răsturnarea a ceea ce eu numesc axa moral-spirituală a Națiunii României Mari – Biserica Ortodoxă Română. Probabil că România trebuie să fie o colonie – iar Biserica e singurul obstacol major. Așa cum a fost totdeauna în istoria noastră!

Biserica Națională a fost și este virtutea Națiunii, este calea care trebuie urmată, așa cum ne-au învățat marile momente ale istoriei noastre.

RM

9

Vineri, 29 mai 2020

Vitejii Armatei Române

Momente de eroism din istoria oștirii române (1) ♦ Bătălia de la Mărășești s-a desfășurat neîntrerupt timp de 29 de zile, timp în care eroismul militarilor români a fost legendar, fapt reliefat cu admirație în ordinul de zi dat de către generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1 române, la sfîrșitul bătăliei: „Prin rezistența ce ați opus-o cu piepturile voastre (...) ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a patriei (...) Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor strămoșilor noștri. (...)

Din sîngele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor”. ♦ În ziua de 11 iulie 1917, Regimentul 17 Infanterie a cucerit punctele de rezistență germane de pe Dealul Mărășeștilor și a contribuit la ocuparea poziției de pe Poaiana Înțărcătoarea, capturînd zeci de prizonieri și un bogat material de război. În zilele următoare, combatanții acestei unități și-au dovedit înalta bravură în dramaticele confruntări cu inamicul de pe Dealul Mare, Dealul Ciobotaru, Dealurile Coasei și Fața Schitului. Pentru faptele de arme remarcabile ale acestora, drapelul regimentului a fost decorat, în data de 15 noiembrie 1917, cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa III-a. ♦ În perioada octombrie 1916 – februarie 1917, Dobrogea a fost pusă de către Puterile Centrale sub administrația militară provizorie a trupelor bulgare. Un fost prefect de poliție bulgar a fost numit guvernator al Dobrogei, limba bulgară a fost declarată limbă oficială pentru autorități, a fost introdus sistemul de impozitare bulgar, au fost schimbate inscripțiile cu denumirile și numerele aplicate pe străzi și clădirile publice. La Primăria orașului Constanța fusese pusă inscripția: „Regatul Bulgariei, comuna urbană Constanța”. ♦ În orașul Bacău, în cartierul numit „Cîmpul Poștii“, începînd cu toamna anului 1916, a fost construit din scînduri un spital pentru contagioși, în care au fost tratați militarii răniți sau cei bolnavi de tifos exantematic. Pînă la sfîrșitul războiului, în spitalul din Bacău au fost îngrijiți peste 12.000 de militari și civili infectați de tifos. Șeful spitalului a fost colonelul medic Imbert, care a făcut parte din Misiunea Militară Franceză. ♦ „Sărmană Românie!”, a spus Elena Văcărescu într-o convorbire cu generalul Pershing, șeful misiunii militare americane în Franța, la care generalul american a răspuns: „Nu spuneți sărmana, ci marea și glorioasa Românie (...) Admir splendidul eroism al armatei românești, care și-a apărat cu îndîrjire pămîntul patriei. Nu vă temeți de nimic. Îl va recuceri și va vedea visul împlinit ”. ♦ „Vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”, a spus Maria Ion Zaharia, copila de numai 12 ani care a servit ca observator pentru o baterie de tunuri. Urcată într-un copac, ea a transmis, în ziua de 6 august 1917, pozița dușmanului, precizia tirului artileriei fiind asigurată în segmentul de front deservit de Măriuca. A murit în aceeași zi, în urma unei explozii. Este singurul copil care își doarme somnul de veci în Mausoleul Eroilor de la Mărășești. ♦ În ziua de 27 august 1916, în timp ce înainta în fruntea companiei sale, lt. Gh. Bălăceanu, din Regimenul 18 Gorj, a fost răpus în urma unui șiretlic.

Inamicul a ridicat o năframă albă, semnalînd că se predă. Ofițerul român a dat ordin de încetare a focului și a mers către el, însă o ploaie de gloanțe l-a lovit în piept. Lupta a reînceput, iar corpul locotenentului Bălăceanu a rămas ore întregi pe teatrul de luptă, abia seara fiind dus în satul Merișor, unde a fost înmormîntat. ♦ Neamul Goleștilor a rămas în istoria neamului ca neîntrecuți cărturari și patrioți. În toamna anului 1916, magistratul Dumitru Golescu, fiul marelui patriot Alecu

Golescu, soldat-voluntar în Regimentul 70 Cîmpulung, a murit în primele rînduri, în luptele de la Cocargea, Dobrogea. Fratele său, inginerul Nicolae Golescu, locotenent de rezervă, a căzut în fruntea companiei sale în luptele de la Poiana Spinului, consfințind prin jertfa lor eroică trecutul măreț al familiei. ♦ La 27 octombrie 1916, trupele germane au atacat Podul Jiului. Comisarul de poliție Ioan C. Popilian a dat alarma și a ordonat oamenilor săi să apere orașul cu prețul vieții. A luat armele vechi și praf de pușcă, a eșalonat femeile și sergenții de-a lungul digului Jiului și i-a pus să tragă cînd apar trupele germane. Așa au reușit să sperie santinelele germane, care au crezut că orașul e apărat de armată. ♦ Mobilizarea din anul 1916 l-a chemat pe călugărul Bîscoveanu din liniștea mînăstirii în rîndurile armatei, pentru a-și face datoria pentru țară. A căzut prizonier și a fost internat la Gdansk (ex- Danzing) unde și-a făcut datoria, îngrijind bolnavii și săpînd mormintele eroilor.

Eliberat din prizonierat, cînd trecea prin Munții Carpați a văzut osemintele unor eroi. Timp de doi ani, neîntrerupt, călugărul Bîscoveanu a cercetat pădurile și a strîns rămășițele eroilor, cărîndu-le în spate pînă la biserica din comuna Cîineni, Vîlcea, necerînd nimic în schimb. ♦ ,,Trăiască România!” au fost ultimele cuvinte rostite de Nicu Brăiloiu, tînar avocat, mort vitejește în septembrie 1916, în luptele de la Brașov. Sublocotenentul Brăiloiu își căra singur obuzele la tunuri, cînd o primă lovitură inamică l-a izbit în piept. Cînd un camarad s-a aplecat să-l panseze, un alt obuz a căzut în apropiere, omorîndu-l. ♦ Locotenentul în rezervă Ioan Neferescu, din Regimentul 18 Infanterie, a fost decorat în ziua de 18 octombrie 1917 cu Ordinul Mihai Viteazul cls. III pentru avîntul și vitejia cu care a comandat Compania a 11-a în luptele de pe Dealul Mărășeștilor, în iulie 1917, capturînd prizonieri germani și o baterie de obuziere de 100 mm. ♦ În ziua de 14 octombrie 1916, fiind însărcinat să-l respingă pe inamic, deși compania sa avea un efectiv redus, sublocotenentul Pătrășcoiu Nicolae, din Regimentul 18 Infanterie, a pornit la atac, reușind cu ajutorul a doi tunari români să captureze două baterii complete de obuziere din Regimentul 21 Bavarez.

Pentru fapta sa, sublocotenentul Pătrășcoiu Nicolae a fost distins cu Ordinul Mihai Viteazul cls. III. ♦ Căpitanul poet Nicolae Vulovici rămîne în literatură pentru frumusețea versurilor în care și-a îmbrăcat credințele sale ostășești. Imnul de război scris în ziua mobilizării a fost publicat în ziarul ,,Universul” în preziua morții sale: ,,Doamne, ne-ascultă ruga fierbinte,/ În bătălie ne ocrotește/ Brațul pe armă Tu ne-ntărește/ Tată Prea Sfinte!/ Cu toți muri-vom în sfînta lege,/ Căci datoria în foc ne cheamă:/ E pentru Neam și PatriaMamă/ Și pentru Rege!”. ♦ Istoria Primului Război Mondial consemnează paginile de mare eroism ale cavaleriei române.

Cavaleriștii au șarjat inamicul în bătălii memorabile, așa cum au fost cele de la Robănești și Prunaru. Pe cîmpul de luptă de la Robănești, ostașii Escadronului 3 din Regimentul 9 Roșiori, comandat de căpitanul Alexandru Fillitti, au șarjat inamicul în timpul replierii forțelor militare române pentru apărarea Bucureștilor (23 noiembrie 1916). Cel care s-a oferit să conducă escadronul în șarjă a fost căpitanul Fillitti. Acesta și sergentul Gheorghe Donici, veteran al Războiului de Independență, s-au avîntat asupra bateriei de artilerie inamice. Căpitanul Fillitti a fost rănit, iar sergentul Donici a murit, din efectivul de 110 călăreți fiind recuperați doar 18 militari. (va urma) Sursa: OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

De Ziua Eroilor Eroii dorm în ziduri de istorii Și-n brazdele trezite-n zori de pluguri, Ei dorm demult în cărți și în memorii, În vechi fotografii, în flori și-n muguri

Noi pe eroi i-am cam uitat de-o vreme, La anumite date, tot mai rar, Ne ducem c-un buchet de crizanteme Și-aprindem lumînarea la altar La Înălțarea Domnului, grăbiți, În locuri sfinte, ne-amintim de ei...

Ne duce rîul vieții păcăliți De-aceiași lupi în haine noi de miei Eroii neamului sînt spulberați De parcă-n veci ei n-ar fi existat; Avut-am Domnitori de cap scurtați Și-azi li se taie capul înc-o dat’ Eroii-s răbdători, dorm în natură, Nu cer nimic, așteaptă unde sînt – Sub cruci de lemn și cu țărîna-n gură – Să-i amintim, să spunem un cuvînt Ei stau la rînd și ne privesc cuminți Cum am uitat de jertfa lor de Țară, Se roagă toți, alăturea de sfinți, Să nu dăm Raiul celor din afară.

Elis Râpeanu

Soldatul necunoscut

Ce nume ai avut, nu știu Și nimeni nu-l va ști vreodată, Nici slovă nu a fost săpată Pe gloriosul tău sicriu Pierdut sub brazda-nsîngerată...

Slăvit prin Ordinul de Zi Nu te-am văzut trecut anume, Tu ești Soldatul fără nume Ce-n veci de veci se va numi Ostașul cel mai sfînt din lume.

Ostaș! Soldat necunoscut!

Ce nume-ar fi să te slăvească?...

Tu te-ai luptat și ai căzut Acolo unde te-ai născut, Pe sfînta brazdă părintească Și dacă tot ce-a fost pămînt Revine vieții pieritoare – Tu dormi sub marele-ți mormînt Cu tot ce-a fost frumos și sfînt, Cu moartea ta nemuritoare.

Tu dormi trudit de-atîta drum, De-atîta luptă zbuciumată Dar viața ta sacrificată E flacăra care de-acum Nu se va stinge niciodată!

MIRCEA DEM. RĂDULESCU (Poezie scrisă după Războiul de Întregire a Neamului)

10

Vineri, 29 mai 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un alt jurnal de război – scris la două mîini –

Am mai scris despre momentele acelea nenorocite cînd soarta îl pune pe un scriitor în situația să nu-și termine opera – roman-fluviu, poem eroi-comic sau ce-o mai fi fost. Din motive de moarte-n somn sau detenție pe viață. Prin urmare, sarcina continuării creației și-o asumă un apropiat – amic, rudă sau admirator fanatic – cu aceleași afinități estetice și ideologice. Vezi, de exemplu, romanul ,,Minunile Sf. Sisoe”, dus pînă la un punct de George Topîrceanu și terminat, decenii mai tîrziu, de Tudor Mușatescu. Sau comedioara ,,Insula”, scrisă jumate-jumate și în epoci diferite, de Mihail Sebastian și Mircea Ștefănescu. Sau memoriile lui Constantin Virgil Gheorghiu, isprăvite de văduva sa, Ecaterina. Tot la fel stau lucrurile și în muzică, unde s-a descoperit un ,,Requiem” cu o dublă paternitate, W.A. Mozart și un amic. Aceleași ciudățenii se găsesc și în artele plastice, dar, pe moment, nu-mi vine nici un exemplu în minte. În schimb, nu pot uita, de parcă ar fi fost ieri, pățania doctorului Nicolae Paulescu, care, tot cîcîindu-se ce nume să dea invenției sale, i-au sărit în ajutor doi șmecheri, și s-au umplut ei de glorie și de bani.

Recent, din motive legate de situația cînd ce e prea mult te bagă în balamuc, eram pe punctul de a mă răzvrăti împotriva memorialisticii din ultimele două războaie mondiale. Era de-un Sf. Nicolae, cînd tocmai găsisem în ghetuțe lucrarea ,,Jurnal de război, 19411944”, o cărțulie apărută la ,,Humanitas” în 2019. Și, normal ar fi fost să i-o restitui expeditorului cu foile netăiate, ca pe vremea librarului Alcalay, dacă nu m-aș fi gîndit că e un gest mitocănesc. Dar, puneți-vă și în locul meu: iarăși aceleași tablouri epice cu oameni și cai sfîrtecați de explozii? Tranșee inundate de ploi; cămăși și izmene pline de păduchi; tifos și holeră; drumuri distruse de bombe, tunuri și căruțe răsturnate... Iarăși resemnarea în fața morții de care, zdrobit de muncă în civilie, numai țăranul român este capabil? Puah!...

M-am săturat de războaie, vreau să mai și rîd!

Dar, răsfoind volumașul amintit, am descoperit fotografia autorului în tinerețe, Căpitanul (r) Nicolae Negrici (1909-1995), un bărbat frumos și cu o privire inteligentă, combatant în cel de-al II-lea război mondial, atît în est, cît și în vest, unde a și căzut rănit. Din biografia aferentă, cît și din sumara prefață semnată de prof. univ. dr. Eugen Negrici, fiul său, am aflat că tipul n-a trecut prin viață ca un fitecine. Fiu de țărani săraci din județul Vîlcea, a intrat în școala militară nu din vocație, ci împins de foame, ca atîția alți tineri. Căci, pe vremea aceea, ca și astăzi, haina militară, în afara prestanței, subliniată și prin mănușile albe în societate și interdicția de a merge cu bicicleta, oferea și siguranța zilei de mîine. Iar faptul că, pe lîngă semnele unui talent literar incipient, fusese și doi ani student la Litere, în București, îi va da privilegiul unei exprimări elegante necesare scrierii amintirilor din război.

Toate acestea au fost motive suficiente să-l citesc cu plăcere pe Nicu Negrici și să afirm că la frumusețea stilului etalat nu se poate să nu fi contribuit și fiul său, Eugen, critic și istoric literar de notorietate. Să reținem că Nicolae Negrici a pierdut manuscrisul jurnalului, dar l-a refăcut parțial, din memorie. Desigur, și cu ajutorul fiului. Cînd Eugen Negrici a venit profesor la Universitatea din București, eu nu mai eram student acolo. Dar, prin anii ’90, făcea o emisiune literară la TVR de succes. Într-o seară, i-a avut ca invitați pe distinșii profesori Paul Cornea și Eugen Simion, precum și pe o tînără asistentă, numai bucle bonde, craci și țîțane. Și să-i fi văzut pe cei trei sexagenari, maeștri în literele românești, în plin avînt de curtenitori într-o manieră academică, numai vervă și spirit rafinat,

și pe gaștonia aia, răsturnată în fotoliu, fericită că niște cărturari putrefiați de cultură o copleșesc cu omagiile, în timp ce o stavă de draci îi jucau sub piele. Păstrînd proporțiile, la fel s-ar fi simțit, la vremea ei, și Mite Kremnitz, asaltată de Eminescu și Maiorescu, ce-i drept, mai tineri, doi scriitori de geniu, și de regele Carol I. Cum se știe, pe 22 iunie 1941, România, prin ordinul Mareșalului Ion Antonescu - ,,Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” –, a declarat război Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei. În aceeași seară, Regimentul 2 Dorobanți Vîlcea, condus de colonelul Petre Haas, s-a și pus în mișcare. Adjutantul colonelului era locotonentul Ngrici. Primul popas, între Bîldana și Tărtășești, în județul Dîmbovița. Al doilea: Gara Buzău. Un tren plin cu deportați evrei. Mizerie și lacrimi. ,,Fie-vă milă, puțină apă...”. Trenul Iadului. Debarcarea în stația Arsura-Vaslui. Ploi nesfîrșite, noroaie cît vezi. ● 4 iulie 1940. Se trece Prutul pe la vadul Abița.

Proiectilele rușilor fac prăpăd. Niculae Negrici consemnează: ,,Credeam că sfîrșitul lumii bate la ușă. Era însă abia primul pas. Fulgerele cerului se amestecau cu fulgerele obuzelor, și vuietul pădurii se amesteca cu bubuitul tunurilor”. Noapte neagră. La răsăritul soarelui, urma să se forțeze ocuparea unui deal. Se aude un strigăt: ,,Vin rușii!” - și se dezlănțuie un foc general pe tot frontul. Spaimă generalizată, imposibil de stăpînit, 3 ore de foc neîntrerupt. Pînă nu s-a isprăvit toată muniția, balamucul nu s-a oprit.Tot așa izbucnise panica și pe 20 august 1916, cînd s-a decretat mobilizarea. Pe cîmpia de la Drăgășani erau adunați 3.000 de țărani înfometați și zdrențăroși, care dormeau pe pămînt. Și, deodată, au început să delireze, să țipe și să se agite ca somnambulii: ,,Ține scara! Na căldarea!”.

O scenă de nebunie colectivă, care a ținut pînă în zori, cînd nimeni nu-și mai amintea nimic. ● 10 iulie. ,,Foc nimicitor al inamicului, explozii cumplite, strigăte de ajutor și horcăielile muribunzilor.

Sînge cald picurînd din mațe de oameni și de cai spînzurați în cireșii pîrjoliți de flăcări”. Hotărît lucru, Niculae Negrici etalează un talent descriptiv evident, arta gradării conflictului, precum și viziuni realiste cu nuanțe evidente de naturalism. Sau poate aici este mîna domnului profesor, după cum vom vedea mai departe.

Să vezi și să nu crezi. Pe lăzile de muniție rusești scria: ,,Nu economisiți muniția. Trageți cît puteți, dar trageți bine”. La noi, pe toate lăzile, scrie invers. Dar, degeaba, căci memorialistul a văzut munți de munție căzută în mîna inamicului. Să reținem drama căpitanului Mitrea. Ieri și-a serbat ziua de naștere cu fripturi și vin ales. Poza fetelor sale gemene, Magda și Smaragda, a circulat din mînă-n mînă. Zîmbete, muzică și felicitări. Și astăzi un glonț i-a curmat viața. ● Urmează un atac hotărît al românilor: ,,Rușii rezistau și apărau cu îndîrjire fiecare palmă de pămînt.

De unde nu te așteptai, răsărea un nou cuib de arme automate, un alt cuib de arme ușoare, care turnau, cu nemiluita, foc și pară peste ai noștri. Valuri de sînge, ca niște pîraie”. ● Și sfîrșitul căpitanului Zavera trebuie consemnat: ,,Pe la ora 9, un agent de transmisiuni ne-a adus la postul de comandă porthartul căpitanului Zavera, care fusese lovit în plin de un obuz de artilerie grea. Nu a mai rămas nimic din el, absolut nimic, decît o masă de carne spulberată și porthartul zdrențuit în care am găsit neatinsă fotografia fetiței sale, Grațiela. Era primul căpitan pierdut pe cîmpul de luptă. Păcat, deoarece nu era numai un bun și curajos militar, dar și un desăvîrșit om de caracter, foarte iubit de ostașii care l-au plîns mult”.

Cartea celor 2 Negrici este formată din memoriile căpitanului, completate cu fragmente dintr-un ,,Jurnal de

front” din timpul luptelor din Basarabia, și din notațiile făcute în timpul campaniei din vest, cu bătălia crîncenă de la Oarba de Mureș (septembrie-octombrie 1944), de data aceasta, purtată împotriva nemților, foștii aliați de pînă la 23 august. Și acest jurnal conține pagini de eroism al ostașilor români, trimiși la Tighina să facă ordine. Căci rușii lăsaseră în urmă dezastru, jafuri și crime, podul de peste Nistru aruncat în aer. Foamete mare. ● 22 august. Regimentul 2 Dorobanți dă lupte grele la Vigoda. 500 de morți – ofițeri, subofițeri, trupă. ● 24 august. Alte lupte la Poligova. Colonelul Petre Haas cade rănit. Toată luna octombrie, iarăși lupte. Alți morți, răniți și dispăruți. ,,Cît curaj și dăruire din parta acestor țărani!” (Și cîtă lașitate, nepăsare și dușmănie în zilele noastre! E nevoie cumva de un nou război să ne revenim?) ● Campania din vest, cu bătălia de la Oarba de Mureș. O victorie à la Pirus, cu mari pierderi omenești, un dezastru pentru care nimeni nu a plătit. Impresionantă moartea eroică a soldatului Ilie Dezrobitu și a caporalului Stamate Popescu, telefoniști la postul înaintat de observație al regimentului. Începe un bombardament înfricoșător de artilerie. ,,Se aud comenzi grăbite. Și fluiere se aud. Se fac cruci bătute-n umeri, se spun rugi fierbinți în gînd. Se sărută-n grabă poze de soții, copii, mame. Mii de doruri trec în goană pe a inimii aripe. Se strîng pumni pe carabine, se încleștează dinții în gură, ochii rătăciți aleargă peste cîmpii, arși de zgură”.

Soldații ies din tranșee ca guzganii din găuri, murdari, nebărbieriți și cu ochii duși în fundul capului.

Nu se mai sinchisesc de bombele care cad în jurul lor.

Un proiectil cade lîngă un pom. Sar schije. Trei ostași sînt răniți ușor. Dar o schijă atinge mai grav un cal. ,,Un val de sînge îi țîșnește din burtă și împroașcă lăzile cu alimente abia aduse cu căruța. Din spărtura creată se revarsă mațele bietei viețuitoare. Soldatul Pîrjol deshamă degrabă calul care se uită blînd în jur și, încet-încet, ajunge la mîna comandantului de companie, căutîndu-i cu botul degetele, parcă în căutarea binecuvîntării stăpînului”.

Abia avansat căpitan, Nicolae Negrici cade rănit și este trimis în spatele frontului pentru refacere. ● 9 mai 1945. E pace. Dar, pentru eroul nostru începe o epocă neagră, căci are de plătit pentru participarea la campania din est...

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 29 mai 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (66) 17 iunie 1940: o pace engleză de compromis? (2)

„Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei”. JOACHIM VON RIBBENTROP În noaptea de 17 spre 18, Hitler s-a urcat în trenul lui special, care a pornit imediat cu destinaţia München.

Acum, trenul special al führerului străbătea în goană Germania. Calea ferată pătrundea în Pădurea Neagră, şerpuind printre văi şi brazi, printre satele cu căsuţe de lemn cuibărite la jumătatea pantelor. Se făcu dimineaţă.

Hitler se trezi din somn. Pe cerul fără pic de nor, dincolo de pinii înalţi, seînteia un soare roşiatic. Rar se văzuse o primăvară mai frumoasă ca cea din 1940.

Brusc, de la locomotivă ţîşni un jet de aburi. Frînele vagoanelor blocară roţile boghiurilor. Cu un scîrţîit metalic prelung, trenul îşi încetini mersul şi se opri. Să fie vreo gară? Nici pomeneală! O haltă mică într-un sat. Pe mecanic l-au determinat să oprească aşa, pe neaşteptate, semnalele închise. Geamurile vagoanelor fură coborîte şi cei dinăuntru scoaseră capetele afară, miraţi, neliniştiţi.

De-a lungul şinelor alerga cineva, cu o servietă neagră în mînă. Toţi respirară uşuraţi. Oficialităţile din tren îl recunoscură pe ambasadorul Hewel, de la statulmajor al lui Ribbentrop. Luase pe seama lui răspunderea opririi convoiului în care se afla führerul, sigur că n-o să fie dezavuat pentru aceasta. Sosise cu avionul de la Berlin. În servieta lui se afla, în sfîrşit, o notă scrisă: ea provenea de la guvernul spaniol şi confirma oficial cererea de armistiţiu formulată de guvernul francez.

Fiind anunţat, Hitler sări jos, pe platforma de pămînt de-a lungul căreia se oprise vagonul lui. Hewel îi întinse nota. Führerul o luă şi abia îşi aruncă ochii pe ea. Era radios. Schiță cîțiva paşi de dans. Un operator cinematografic din suita führerului avu prezenţa de spirit să-și îndrepte aparatul asupra lui. Apăsă pe buton.

Și iată scena fixată pentru posteritate. Mai tîrziu, nişte montori de filme șmecheri aveau să transpună acest dans al victoriei în poiana de la Rethondes, cu ocazia semnării armistiţiului. E o eroare. „Locul exact unde s-a desfăşurat scena – a semnalat, cel dintîi, BenoistMéchin – este autentificat de prezenţa pe peliculă a ambasadorului Hewel, care se vede stînd de vorbă cu führerul. Or, ambasadorul Hewel nu se afla la Rethondes atunci cînd s-a semnat armistiţiul.

Hitler, Ribbentrop şi suita lor se urcară din nou în tren. Se auzi şuieratul locomotivei şi pistoanele locomotivei care apăsau pe roţile grele de oţel. Trenul special al führerului gonea din nou spre München.

Ministrul de Externe al Italiei, contele Ciano – care e în acelaşi timp ginerele ducelui –, a primit în ajun, la Pisa, unde prelua comanda unui grup de bombardiere, un telefon de la şeful lui de cabinet, Filippo Anfuso.

– Francezii – i-a spus Anfuso – au cerut armistiţiu, iar Hitler, înainte de a stabili condiţiile, vrea să stea de vorbă cu ducele.

Ciano e nevoit să se înapoieze imediat la Roma, pentru ca, în aceeaşi seară, să plece împreună cu Mussolini la München.

De îndată ce soseşte la Roma, Ciano se duce la Palatul Veneţia, reşedinţa lui Mussolini. În imensa sală pardosită cu marmură, construită parcă anume ca să pună în valoare propria lui măreţie, dictatorul îl aşteaptă. Are craniul ras, ceea ce trebuie să-i dea un aer viril, şi un maxilar puternic, dar privirea îi e ştearsă şi abătută. „Îl găsesc pe Mussolini nemulţumit – avea să povestească Ciano. Pacea asta neprevăzută şi subită îl nelinişteşte... Ducele e extremist: ar vrea ocuparea întregului teritoriu francez şi predarea întregii flote. Dar îşi dă seama că părerea lui n-are decît o valoare pur consultativă: războiul a fost cîştigat de Hitler fără vreun concurs militar activ din partea Italiei, aşa că Hitler este acela care hotărăşte. Asta îl tulbură, fireşte, şi-1 întristează pe Mussolini. Părerile lui cu privire la

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (4) Dezvoltarea în avans şi în ritm înalt a industriei grele - premisă primordială a accelerării schimbării calitative şi creşterii forţei competitive a economiei (2) Inversarea succesiunii şi ritmurilor de dezvoltare a ramurilor industriale de către Statul Japonez, din chiar startul industrializării capitaliste a Japoniei, a dus, la început, cum era şi de aşteptat, la unele disfuncţionalităţi şi greutăţi în creşterea tehnologică a ţării. Ele au contribuit, în schimb, hotărîtor, la înfăptuirea industrializării Japoniei într-o perioadă mult mai scurtă decît în alte state capitaliste şi la crearea unor capacităţi militare care, în primele decenii, au ferit-o de colonizare, iar mai tîrziu i-au permis să pornească ea însăşi la acapararea de colonii şi pieţe de materii prime şi de desfacere a produselor finite. Aşa cum se cunoaşte, după înfrîngerea Rusiei, în 1905, Japonia a devenit nu numai cea mai puternică ţară din Extremul Orient, dar şi o putere expansionistă, care a ieşit învingătoare în toate conflictele militare pentru pieţe străine, pînă la al II-lea război mondial, al cărui deznodămînt, tragic pentru niponi, este bine cunoscut tuturor. În toată această perioadă, şi după a doua conflagraţie mondială, de altfel, Japonia n-a încetat să-şi organizeze şi reorganizeze industria naţională - menţinînd-o pe o linie de dezvoltare ascendentă - şi să-şi modernizeze, pe baza realizărilor ei, într-un ritm tot mai accelerat, întreaga economie. Drept rezultat, în 1968, la 100 de ani de la înfăptuirea revoluţiei burghezo-democratice,

Japonia dispunea de a doua economie din lumea capitalistă, după S.U.A., iar în anii deceniului IX, al Secolului XX, economia Japoniei a trecut, în numeroase domenii strategice şi de avangardă, inclusiv la unii indicatori economici calitativi, pe primul loc în economia mondială. Acest salt, unic în istoria economiei moderne a lumii, devine cu atît mai concludent dacă ţinem seama de faptul că Japonia are o întindere de numai 378.000 km2 (egală cu 0,3% din suprafaţa globului), şi o populaţie în jurul a 120 milioane locuitori (124 milioane în 1993), egală cu 2,7% din totalul populaţiei Planetei.

Potrivit statisticilor instituţiilor de specialitate internaţionale, începînd din deceniul anterior, Japonia: deţine primul loc în lume în producţia de nave, îndeosebi petroliere, mineraliere, nave pentru prospectarea zăcămintelor de mangan şi alte tipuri; dispune de cea mai tipică „siderurgie maritimă”, unde se aplică o tehnologie avansată în producţia oţelurilor inoxidabile; este pe primul loc în lume în producţia de maşini şi utilaje; este cea mai mare producătoare de roboţi şi sisteme flexibile de fabricaţie de pe glob; ocupă primul loc în lume în producţia de fibre sintetice; este prima ţară din lume în producţia de automobile; deţine primul loc între statele de pe glob în producţia de aparate de radio, televizoare, tranzistori şi aparate foto; este prima mare producătoare de pe glob de mătase naturală şi tot pe primul loc se află la pescuit. În acelaşi timp, Japonia continuă să fie a doua producătoare mondială de energie electrică şi tot a doua producătoare mondială de fontă şi feroaliaje. În ce priveşte productivitatea - indicatorul cel mai complet care evidenţiază gradul de dezvoltare economică

poporul italian şi mai ales cu privire la forţele noastre armate sînt exprimate cu foarte multă amărăciune”.

La orele 21,30, Mussolini şi Ciano, împreună cu suita lor, părăsesc Roma şi pornesc spre München.

La München, întrevederea are loc la palatul prințului Carol: un cadru solemn şi demn de acel prezent glorios.

Hitler îi face o primire călduroasă ducelui: dictatorul german 1-a admirat întotdeauna pe italian. Pe vremea cînd Hitler nu era decît un agitator neînsemnat şi dispreţuit, Mussolini guverna deja Italia împreună cu cămăşile lui negre. Cei doi se închid într-un salon.

Mussolini îşi îngăduia să afirme că, după părerea lui, condiţiile de armistiţiu ar trebui să fie aspre, foarte aspre. Hitler ascultă tăcut. Apoi vorbeşte: – Dacă Franţa va refuza condiţiile mele, în mai puţin de cincisprezece zile armata germană va fi în Pirinei.

Dar, din punct de vedere politic, nu e înţelept să ocupăm Franţa în întregime, ca să nu se creeze un teren favorabil pentru stabilirea unui guvern francez în Anglia sau în altă parte. E mai bine să lăsăm să existe un guvern francez în Franţa, care să fie singurul răspunzător. Pentru asta Germania n-o să ocupe teritoriul Franţei de dincolo de Loara, cu excepţia unei porţiuni care să se întindă de-a lungul coastei Atlanticului pînă în Spania şi a altei porţiuni în est, de-a lungul frontierei elveţiene.

Apoi spune în legătură cu flota: - N-ar fi înţelept să le cerem francezilor ca flota lor să se predea pur şi simplu. Franţa n-o să fie de acord cu asta, şi, în afară de eventualitatea, foarte puţin probabilă, că o să-şi scufunde singuri flota, riscăm mai curînd să-i vedem trimiţîndu-şi forţele maritime la englezi. E mai bine, aşadar, să le cerem să-şi strîngă toată flota la un loc, în aşa fel încît vapoarele să nu poată nici să se deplaseze, nici să se împrăştie, şi asta fie în porturile franceze care sînt sub controlul nostru, fie în nişte porturi neutre (de preferinţă ale Spaniei).

Mussolini e decepţionat. Cel mai puţin „dur” din amîndoi e, de data aceasta, acela care a cîştigat cu adevărat războiul. (va urma) ALAIN DECAUX a oricărei ţări -, aceasta era, încă în primii ani ai deceniului anterior, în comparaţie cu cea din S.U.A., mai mare: cu 37% în ramurile siderurgie-metalurgie; cu 17% în ramurile construcţiilor de maşini; cu 35% în ramurile materiale electrice şi electrotehnice; cu 1% în chimie. În ramura materialului de transport, în aceiaşi ani, productivitatea muncii reprezenta 94% faţă de nivelul din S.U.A., iar în ramura agriculturii, eficienţa înaltă a acesteia este pusă în evidenţă de următoarele date: suprafaţa arabilă a Japoniei cuprinde 5,5 milioane hectare (cu 42% mai puţin decît suprafața arabilă a României) şi, dacă la ele se adaugă semănarea a două recolte pe an, în unele raioane, ea poate fi apreciată că reprezintă 6 milioane de hectare. Datorită productivităţii mari a pămîntului şi a muncii, în această ramură, Japonia produce, cu forţe proprii, cerealele şi soia de care are nevoie, în timp ce orezul, principalul produs pentru hrană (pe care-l importa), Japonia îl produce, acum, în cantităţi care îi depăşesc necesarul - dispunînd, astfel, de unele disponibilităţi chiar pentru export.

Produsul intern brut al Japoniei - indicatorul cel mai sintetic care reflectă nivelul de eficienţă al fiecărei economii - reprezenta, încă în primii ani ai deceniului trecut, 10% în P.I.B. al tuturor ţărilor de pe glob.

Concluzii: Orientarea industriei japoneze - sub aspectul structurii şi ritmului de dezvoltare - şi impactul acesteia, din primii ani ai creării sale, asupra modernizării şi afirmării economiei Japoniei în economia mondială, pun în evidenţă şi atestă cel puţin următoarele două judecăţi cu valoare deosebită pentru politica statului român actual, ca şi pentru politica celorlalte state, rămase în urmă, ale lumii. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (1) Un fel de avertisment ,,Trăim în miezul unui ev aprins/Și-i dăm a-nsuflețirii noastră vamă./Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi/În flăcările noastre se destramă.”

Aceste versuri semnate de Nicolae Labiș pot fi citite ca un motto la evenimentele pe care le traversează România astăzi. Deși semnificația unor sintagme din cele patru versuri nu își află, în totalitate, acoperirea cu faptele realității care ne înconjoară, mesajul tînărului poet rămîne ca o perpetuă provocare atîta timp cît problematica politică, socială și economică a Țării generează confuzii și întoarceri în timp. Am început să scriu acest material cu subiect istoric sub genericul poeziei labișiene, ca pe un semnal al unei neputințe care ne domină viața cotidiană în contrast total cu necesitățile logice ale continuității istorice care ne-au prefigurat statutul de Națiune Română.

Cei care sîntem azi în viață pe teritoriul României – o parte semnificativă din totalul populației – nu mai trăim demult în ,,miezul unui ev aprins” – declarat de poet ca un prototip al omului activ și deliberat, în angajamentul intim de a da mai întîi ceva Patriei, și pe urmă a cere – ci sîntem sub imperiul improvizației, al opțiunii aleatorii, al angoasei și al lipsei de vibrație românească. Sub apăsarea grijilor cotidiene și a spectrului politic dăunător, sub impactul unor evenimente întîmplate ad-hoc care generează suferință prezentă și incertitudini pentru viitor, așa cum se petrec acum lucrurile cu pandemia de COVID-19, și – să nu uităm – sub lovitura sabotării propriei noastre Istorii, prin renunțarea la vechile izvoare istoriografice autohtone și îmbrățișarea unor idei străine (și mincinoase) Poporului Român, ne-am transformat într-o masă amorfă, lipsită de vibrația interioară a dragostei și a dorului de Patrie, de Poporul din care facem parte.

Constatarea de mai sus nu este o părere vulgară și nici o invenție propagandistică menită să epateze și să producă rumoare. În cele ce voi scrie mai jos, voi demonstra acuratețea și actualitatea acestui demers în contextul unei globalizări artificiale, în care ne scufundă europenismul doamnei Merkel și al domnului Macron.

Acum 102 ani (1918), Imperiul German și Puterile Antantei semnau Armistițiul de la Compiègne dintre Aliați și Germania, în cea de-a 11-a oră a celei de-a 11-a zile a lunii a 11-a, acord care a pus capăt primului Război mondial.

Tratatul a fost semnat într-un vagon de tren din Pădurea Compiègne.

nu ne putem alege intervalul temporal în care să trăim.

Generațiile care viețuiesc acum în România – indiferent de ce argumente ar aduce filozofii și psihologii de birou – sînt născute sub o zodie norocoasă, numită, la greci Clio (Zeița Istoriei), cea care ne-a făcut să trăim, în doar doi-trei ani, evenimente unice, care se vor repeta – poate la o scară istorică imprevizibilă – peste încă 100 de ani.

Cel puțin ultimii trei ani – 2018, 2019 și anul curent, 2020 – au fost (și sînt) încărcați de un număr de evenimente epocale, creatoare de Istorie pură, borne de căpătîi în ceea ce înseamnă, astăzi, România, Statul Român. Hai să rememorăm: 1. 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România (Chișinău, 27 martie 1918), act reparator după ce, la 16 mai 1812, prin pacea ruso-turcă de la București, Rusia răpește ținutul dintre Prut și Nistru (numit ulterior Basarabia); 2. 100 de ani de la unirea Bucovinei cu România (Cernăuți, 15 noiembrie 1918). Astfel, Bucovina se întoarce la Patria-Mamă după aproape un secol și jumătate (7 mai 1775, cînd Poarta Otomană cedează Imperiului Habsburgic nord-vestul Moldovei – Bucovina, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei); 3. 100 de ani de la Marea Unire (Alba Iulia, 1 Decembrie 1918), cînd Transilvania s-a unit cu De 12 ori - 100 România, cei peste 1.228 de delegați aleși și peste Așa cum nu avem posibilitatea de a ne alege părinții 100.000 de ardeleni veniți din toată Transilvania, – destinul copiilor unei familii fiind ,,programat” a prin glasul lui Vasile Goldiș, în cadrul Marii Adunări priori, și fără aportul viitorului bebeluș – tot astfel Naționale au proclamat Unirea ,,acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”; 4. 100 de ani de la ocuparea Budapestei de către Armata Română de sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu (2 august 1919), ca urmare a conflictului armat dintre cele două țări, conflict generat de guvernul comunist de la Budapesta condus de Bela Kun; 5. 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Saint-Germain-enLaye – 10 septembrie 1919 – cînd Marile puteri au recunoscut aparte­ nența Bucovinei la România; 6. 100 de ani de la semnarea de către România a Tratatului mai sus menționat (10 decembrie 1919), care desăvîrșește Unirea Bucovinei cu România; Replica vagonului de tren, aflată astăzi în Memorialul 7. 100 de ani de la semnarea Armistițiului din Compiègne.

Tratatului de Pace cu Ungaria, care

marchează finalul procesului de dezagregare a dublei monarhii (4 iunie 1920 – Palatul Marelui Trianon de la Versailles); 8. 100 de ani de la semnarea Tratatului Colectiv asupra Frontierelor (Tratatul Frontierelor Europei Cen­ trale) – Paris, 10 august 1920; 9. 100 de ani de la ratificarea Tratatului de la Trianon de către Senatul României (17 august 1920, 20 august, de către Camera Deputaților, la 30 august fiind sancționat de Regele Ferdinand); 10. 100 de ani de la prima împroprietărire din România Mare – 19 septembrie 1920, comuna Gurbănești (Călărași), țăranul scăpat din măcelul de la Turtucaia și eroul de la Mărășești, Ilie Stan Chimingeru; 11. 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris prin care Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia (care nu l-a ratificat, însă, din cauza presiunilor exercitate de sovietici) recunoșteau Unirea Basarabiei cu România – 28 octombrie 1920; 12. 100 de ani de la ratificarea, de către Adunarea Națională a Ungariei, a Tratatului de la Trianon – 14 noiembrie 1920 (va intra în vigoare la 26 iulie 1921).

Repeteni la Istorie A readuce în memorie aceste repere de sorginte națională nu e vreun semn de grandoare onorifică în care gloria postumă este exploatată în numele unei legi

Caricatură din revista ,,Furnica”, reprezentînd state din cele două blocuri militare în încercarea de a-l atrage pe I.C.Brătianu (România) în război. inerte, cu scop comercial. Nu. Recursul meu la Istorie – la acea Istorie de esență eroică, a României – se legitimează cu acest secol reînviat după atîtea piedici care i-au stat în cale. Din cele 12 puncte selectate, fiecare avînd greutatea și semnificația sa istorică – laolaltă formînd un tot unitar, un lanț trofic, precum un arhetip de hartă unitară – desigur, primordial (prin efectul său) este Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, eveniment în jurul căruia vom broda întregul eșafodaj al acestor articole.

Pînă să tratăm subiectul propriu-zis, cu determinările aferente, să mai zăbovim asupra necesității înțelegerii importanței unor momente de cotitură radicală din Istoria noastră milenară.

Dacă pînă în 1990, evenimente precum Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, din 1821; Revoluțiile

Români înfometaţi şi umiliţi în timpul ocupaţiei Bucureştiului de către Puterile Centrale în timpul primului Război mondial, 1916. din Țările Române, din anul 1848; Unirea Principatelor, din 1859; Războiul de Independență, din 1877; Războiul țărănesc de sub conducerea lui Gheorghe Doja, din anul 1514, din Transilvania și Ungaria; Răscoala țăranilor români din Transilvania, de sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan, din 17841785; Răscoala țărănească de la 1907; Marea Unire de la Alba Iulia, din decembrie 1918 – se sărbătoreau întotdeauna într-un cadru festiv, emoționant (mai puțin cultul personalității conducătorului Statului), cu programe artistice grandioase, precedate de sesiuni științifice și de concursuri de cultură generală – în prezent interesul instituțiilor Statului pentru asemenea aprecieri s-a diminuat chiar pînă la dispariție în cazul anumitor evenimente. Și, conform proverbului cu peștele, dacă instituțiile care sînt create tocmai pentru a se preocupa de organizarea unor astfel de evenimente (care primesc și fonduri pentru aceasta) tratează cu indiferență importanța unor acte istorice, ce să mai spunem de unii români de rînd, în mod special de ramura tînără a populației! Cea mai plastică exemplificare pe acest subiect este modul cum a fost sărbătorit un secol de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Dacă vă amintiți, Revista ,,România Mare” a scris despre simulacrul de aniversare a celor 100 de ani de la acest măreț eveniment. Punînd carul înaintea boilor, adică interesele politice de grup (sau de partid) înaintea interesului național și al unei aprecieri și cinstiri colective a românilor transilvăneni care au realizat un deziderat de veacuri al populației românești din fostul Imperiu Habsburgic, politicienii României anului 2018 s-au descalificat, așezîndu-se în afara demnității de român cu responsabilități în cinstirea înaintașilor Neamului.

Ca o sfidare a Istoriei însăși, amintesc faptul că, și astăzi, cînd ne pregătim să întîmpinăm cum se cuvine semnarea Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, unele obiective din mărețul plan al sărbătoririi unui secol de la Marea Unire își mai așteaptă, încă, materializarea, așa cum este monumentul sculptorului Florin Codre, ce trebuia ridicat la Arad acum doi ani de zile! Și mai sînt multe restanțe!

Continuînd această linie antipatriotică a dezinteresului național, astfel se petrec lucrurile și cu Centenarul Trianonului. Pînă în momentul scrierii acestui material (19 mai), nici o acțiune din partea Guvernului, a Ministerului Culturii, a Ministerului Apărării, a atîtor ONG-uri care se ocupă cu tot felul de sisteme deșucheate și improprii unei adevărate culturi naționale – nimeni nu a rostit un cuvințel despre Trianon! În schimb, vorbesc și acționează ungurii – nu de acum, ci de acum 100 de ani – o să vedeți în ce fel cînd vom ajunge la subiectul circumscris acestui caz!

Un preludiu cu multe capcane Intrarea României în prima conflagrație mondială, după un ,,studiu” de doi ani, a avut drept scop întregirea statală prin unirea unor provincii din Europa locuite de români. Bineînțeles, se avea în vedere

recuperarea Transilvaniei de sub stăpînire străină, în situația în care nedreptățile împotriva românilor din acest areal depășiseră orice limită de suportabilitate. Cu promisiunile Antantei pe masă, România a abandonat starea de neutralitate și, în urma hotărîrii Consiliului de Coroană de la Palatul Cotroceni (14/27 august 1916), declară război Austro-Ungariei.

Deși era considerat un deziderat național, intrarea României în Marele Război de partea Antantei și în alianță cu Rusia – poziție îmbrățișată cu entuziasm de marea masă a populației – unii intelectuali au strîmbat din nas, în special cei cu vederi conservatoare, care preconizau (sau doreau?) victoria Puterilor Centrale. Aceste balansări pe leagănul politicii românești antebelice, într-un cadru general neprietenos, antiromânesc, aveau să-și pună amprenta pe configurarea, în final, a hărții României postbelice.

Pentru că în acest material nu reflectăm războiul propriu-zis, ci consecințele acestuia, finalizate, pentru noi, românii, cu victoria morală din 4 iunie 1920, lăsăm deoparte meandrele parcursului României între anii 1916-1918, concentrîndu-ne atenția pe semnificația Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). În acest angrenaj diplomatic vrem să vedem atît poziția statelor din fostul bloc militar Antanta, cît și reacția noului Stat Român ieșit întărit din primul Război mondial (deși, la un moment dat, premisele erau sumbre).

După ce, în seara zilei de 15 august, la Viena, ministrul plenipotențiar al României, Edgar Mavrocordat, a

La Compiègne, la nord de Paris, astăzi este amenajat un monument simbolic în pădurea în care Franța a cunoscut mărirea și decăderea. înmînat guvernului austro-ungar declarația de război a României față de Austro-Ungaria, guvernele țărilor care formau Antanta și-au manifestat satisfacția că, iată, am intrat în siajul lor belicos. După aceea... și-au văzut de treaba lor, neîndeplinindu-și angajamentele asumate față de România în stare de război, mai ales în condițiile în care Germania, Turcia și Bulgaria au declarat război împotriva Țării noastre, trecînd și la ostilități. De la această trădare a camarazilor de front (la care s-au adăugat și grave erori în actul de comandă românesc) s-a ajuns la degringolada anului 1916 și, implicit, la pierderea campaniei militare în acel an.

Noroc cu Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917, cînd Armata Română a demonstrat că este capabilă să recucerească teritoriile pierdute, punînd bazele premisei ca România să fie o voce puternică la finalul războiului, în cadrul discuțiilor de pace din cancelariile europene. Că nu a fost tocmai așa se datorează tot țărilor puternice din Antantă, care nu neau vrut la aceeași masă a tratativelor după ce pe front luptasem cot la cot cu ei. Raportat la numărul populației și la pierderile suferite în primul Război mondial (cu un milion de oameni morți, răniți și dispăruți – dintre care 339.117 de morți), România se situează pe primul loc (12,88% - cifre de 17 ori mai mari ca ale Marii Britanii, de 2,2 ori mai mari ca ale Franței, de peste 2 ori mai mari ca ale Rusiei).

La vremea respectivă, însă, afrontul pe care l-a simțit România prin gestul neloial al aliaților era estompat de realizarea visului de a fi o Țară împreună cu Transilvania, act major înfăptuit la 1 Decembrie

1918, la Alba Iulia. În sistemul statelor europene, România postbelică își modificase pozitiv atît suprafața teritorială, cît și ponderea populației. Comparativ, dacă în anul 1912 România ocupa o suprafață de 130.177 km. pătrați, cu un număr de 7.160.682 de locuitori, după Unirea cea Mare 15.541.424 de locuitori ocupau un teritoriu de 295.049 km. pătrați.

Totuși, pînă la momentul în care România a primit de la statele implicate în deznodămîntul primului Război mondial ,,certificatul” de ,,proprietar” pe noua Țară, bucuria a stat la aceeași masă cu incertitudinea, încrederea a fost îndoită cu suspiciuni, diplomația postbelică neputîndu-se debarasa de capcanele întinse țărilor mai mici, în interesul aplicării dictonului latin ,,Divide et impera!”.

Romnia n faa Conferinei de Pace de la Paris În timpul celor 3 ani de război greu, poporul român (în frunte cu Armata) a cunoscut suferințe inedite, la care s-au adăugat pierderile de natură materială, multe dintre acestea producîndu-se în timpul ocupării unei părți din teritoriul Țării de către trupele Axei. Guvernul Brătianu cunoștea bine acest lucru și se pregătise intens, din punct de vedere diplomatic, pentru lucrările viitoarei Conferințe de Pace. La finele războiului, statistica era îngrozitoare. Din studiul unor documente și lucrări de referință care tratează acest subiect, se pot distinge 3 canale de formare a acestor pierderi și îndatorări, astfel: 1. Datoria contractată de Statul Român în timpul războiului, de la țări precum Marea Britanie, Franța, Statele Unite = 2.057.972.899 lei aur; 2. Pierderile suferite în campaniile militare (armament, muniție, tehnică militară, mijloace de transport, obiective economice distruse, clădiri) etc.; 3. Pierderile pricinuite prin jaful provocat de trupele de ocupație. Timp de peste 700 de zile, pe aproximativ 100.000 km.pătrați din teritoriul Țării, trupele germane, austro-ungare, bulgare și otomane au consumat cantități industriale și au furat tot ce se putea fura. Un bilanț incomplet este năucitor pentru orice om cu bun-simț: hrănirea în acest timp a aproape o jumătate de milion de oameni (1.029.029 de tone diferite produse); transportarea în țările amintite mai sus a unui total de 2.161.905 de tone de cereale, furaje și alte produse alimentare; au fost scoase din Țară peste 1 milion de tone de petrol, aproape 100.000 de tone de sare, peste 100.000 de tone de piei crude, pînă și prin topirea clopotelor de la biserici s-a dus peste hotare o jumătate de tonă de aliaje. Totalul acestui jaf ajunge la apreciabila sumă de 17 miliarde lei aur! În total, guvernul român era pregătit să se prezinte la viitoarea Conferință de Pace de la Paris, pe baza

Statuia Mareșalului Ferdinand Foch, singura care a rămas în picioare din întregul areal la semnarea celui de-al doilea armistițiu calculelor efectuate de Banca Generală Română, cu cererea de a se acoperi pagubele produse de ocupant pînă la plafonul total de 72 de miliarde de lei aur.

Credeți că am obținut aceste despăgubiri?

Răspunsul, precum și ce a însemnat Conferința de Pace pentru România – în episodul următor. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 29 mai 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Unirea Basarabiei: prima treaptă spre idealul României Mari (1)

Jurnal de pe Frontul de Est (59)

În contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar balansul actualei Republici Moldova între Est şi Vest şi tensiunile care au dus la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o rană încă deschisă în conştiinţa naţională. În anul 1917, cînd revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începînd cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi pînă la „Marea revoluţie socialistă din octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începînd cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobîndirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.

De la București lucrurile se vedeau diferit. Mareșalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie pe raportul generalului Gheorghe Avramescu: „Moralul trupei este ce este moralul ofiţerilor. Ofiţerii sînt, deci, cei adevăraţi vinovaţi dacă această situaţie este reală.

Ofiţerii de la comandamentul Corpului vînători de munte, de la comandamentele de divizie şi pînă la comandanţii de batalioane. Este evident că situaţia în care împrejurările războiului au dus trupele de munte şi de cavalerie este foarte gravă. Sînt evenimente care nu au fost prevăzute, dar cărora trebuie să le facem faţă.

Nimeni nu a socotit că în timpul iernii ruşii vor fi capabili de atîtea reacţiuni şi atîtea acte de iniţiativă. S-a crezut şi contat pe o stagnare. În faţa situaţiei create, ce era de făcut? Cu tot pericolul trebuia să retragem trupele? Se poate concepe o astfel de mentalitate? Trupele germane luptă de 5 ani, aleargă de pe un front pe altul fără răgaz, suferă de aceleaşi privaţiuni şi trăiesc şi se zbat cu aceleaşi greutăţi şi totuşi se bat. O fac pentru ţara lor. O fac pentru victorie. Iar noi ne-am obosit în cîteva luni! În războiul trecut luptătorii noştri au îndurat în Moldova greutăţi şi lipsuri şi mai mari şi totuşi nu au dat nici un semn de slăbire. Să se arate generalului Avramescu şi comandanţilor de brigăzi surprinderea mea pentru lipsa lor de înţelegere. Pentru mine, care mă zbat pentru tot neamul, greutăţile sînt mult mai mari şi totuşi nici o clipă nu m-am gîndit să mă las copleşit de oboseală, de luptă. Nu mă las fiindcă ar fi o crimă. Să se lucreze necontenit asupra moralului ofiţerilor care au moralul pe care îl au şi l-au transmis şi trupelor din cauză că nu sînt destul de căliţi.

Vor fi schimbaţi şi retraşi în rezervă de îndată ce va fi posibil. […] Asemenea situaţii sînt inerente războiului, dar comandanţii de toate treptele ierarhice trebuie să dea dovadă de înţelegere şi, călindu-şi sufletele, să se ridice peste greutăţile pe care le întîmpină” şi apreciază că ,,numai în împrejurări grele se văd adevăratele virtuţi ostășeşti de care corpul ofiţerilor trebuie să dea dovadă ştiut fiind că moralul şi valoarea unităţii sînt acelea ale comandanţilor”.

Nemulțumită a fost și populația din țară, mai ales de „scumpirea excesivă” a articolelor de primă necesitate, precum și „noul regim al pîinii” (raţii de 300 grame zilnic de persoană). Greutăți „în satisfacerea nevoilor de trai zilnic a cărui scumpete a intrat într-o fază îngrijorătoare” întîmpinau, în ianuarie 1942, și ofițerii, subofițerii și trupa Diviziei 5 infanterie. „Din cauza vieții excesiv de scumpe, cu soldele actuale nu se poate face față nevoilor care reclamă absolut strictul necesar, în special la cei cu familii” (Raportul comandantul Regimentului 6 Călărași, la 28 februarie 1942). Și de această dată replica lui Mareşalului Antonescu a fost fermă: „Nu avem mai mult. Mai multă acţiune practică şi mai puţină discuţie şi promisiuni lucrătorilor. În război, muncă multă, pretenţii puţine... Omului trebuie să i se explice. Trebuie să i se arate comparativ situaţia de la noi şi de la alţii; atunci îşi va da seama că trebuie să mulţumească lui Dumnezeu că la noi este infinit mai bine ca la alţii”. „Se constată că greul războiului este suportat tot de bietul țăran care în decursul vremurilor nu s-a bucurat de altceva și nu a avut parte decît de muncă”. Condiţiile de luptă şi de trai din Cotul Donului, Stepa Calmucă şi Caucaz, precum şi pierderile mari înregistrate au diminuat şi mai mult moralul militarilor români aflaţi pe front şi au sporit, în țară, nemulţumirile populaţiei civile şi opoziția față de Ion Antonescu. Starea de spirit a militarilor aflați pe front a fost afectată și de faptul că „pe la sate și în orașe sînt mulți tineri care n-au fost nici o zi mobilizați”, așa cum informa Servicul pretoral al Comandamentului Militar Odessa la 8 august 1942.

Nemulțumiți erau și ofițerii de pe front deoarece mulți alții rămîneau în țară chiar dacă primeau ordine de încadrare a unităților aflate în înfruntarea cu inamicul, formîndu-se credința că „numai cine vrea, numai acela vine pe front”.

Nemulțumiri se constatau și printre ostașii din țară, la 20 octombrie 1942, un Buletin contrainformativ al permanenței Diviziei 2 munte semnalînd: „Mulți se întreabă cu ce vor trăi ei și familiile lor dacă acum, la început de toamnă, alimentele sînt atît de scumpe și cu tendințe de urcare, ce va fi în toiul iernii, și mai ales în primăvară, căci oricîte sforțări ar face guvernul pentru înfrîngerea speculei, tot nu se va putea ajunge la îmbunătățirea situației alimentare, mai ales că recolta de grîu și de porumb din anul acesta a fost destul de slabă; de asemenea lipsa nutrețurilor pentru vite”. Unii soldați erau nemulțumiți din cauza „prea multor scutiri de mobilizare, mai ales că unele dintre aceste scutiri sînt date persoanelor care și în timpuri normale se bucură de toate bunătățile.

Se constată că greul războiului este suportat tot de bietul țăran care în decursul vremurilor nu s-a bucurat de altceva și nu a avut parte decît de muncă”.

Moralul militarilor a fost influențat negativ și de condițiile de trai din linia întîi. „Trupele noastre au fost epuizate fizic din cauza felului în care au dus viața în tranșee. În loc de a baza serviciul pe un sistem eficace de alarmă și pe traiul și odihna organizată a restului trupei, tot efectivul apărării a fost instalat pe poziție, alături de armamentul instalat pe parapet“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Drumul spre autonomia Basarabiei La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată: anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sînul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document – „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărîrilor Congresului, la 21 noiembrie Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150 – 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec.

Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan. În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau ale altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odessa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.

Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României (1) Faţă de această situaţie, la 14 decembrie Sfatul Ţării a luat hotărîrea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”.

Avînd în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărît, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1 şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionînd pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu. ( va urma) Manuel Stănescu (Historia.ro)

Activitate operaţională - 1942 (3)

pO

15

Vineri, 29 mai 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Grădina cu Cai dintr-un Bucureºti de altădată

Străduţa din zona Pieţei Kogălniceanu, botezată Grădina cu Cai, păstrează prin numele ei amintirea unei vechi grădini şi este povestea unei lumi dintr-un Bucureşti de Secol XVIII. În vremea cînd Bucureștiul era o „savană de grădini”, cum îl numește Simona Lahovary în cartea despre București a lui Paul Morand, iar Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de astăzi – strada principală ce tăia orașul, cu mult înainte de 1900, în zona Pieței Kogălniceanu din Bucureștiul de astăzi se afla Livada Domnească, unde caii domnitorului erau scoși la iarbă verde după sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Locul numit apoi Grădina cu Cai și-a primit numele în urma unor întîmplări povestite de către toți călătorii străini care au vizitat orașul, în vremea cînd acesta era un Mic Paris. Înainte de 1850 și niște ani după, Grădina cu Cai a fost una dintre vechile grădini bucureștene celebre și destul de frecventate de către protipendadă, pe care George Potra ne-o descrie în istoria lui despre oraș ca fiind „situată în dreapta rîului Dîmboviţa, de-o parte şi alta a străzii cu acelaşi nume, cuprinsă între Piața Kogălniceanu şi Bulevardul Elisabeta”, dar care s-a desființat înainte de 1900. De la călătorul străin, medicul militar W. Derblich aflăm că era situată între Grădina Castrişoaia care devine la un moment dat Grădina Warrenberg, ce se transformă în Grădina lui Alecu Mimi.

Se spunea, cu mult înainte de 1850, că locul acela era un colț de luncă cu nuci falnici unde italianul Carol Serie își instalase un circ. Un carusel se rotea, iar polonezul Dunski își dresa caii amazoanelor care frecventau și grădina alăturată, Alecu Mimi, a prostituatelor. Pînă să denumească o stradă, în acel loc apare vestita grădină, iar despre loc George Potra scria: „(…) Bucureştenii veneau să vadă circul italianului Carol şi felul cum îşi dresa caii polonezul Dunski. Reprezentaţiile cu cai erau interesante şi mult apreciate de locuitori”.

Despre carusel, Ulysse de Marsillac, francezul care a părăsit pentru totdeauna Franța natală și s-a stabilit în București, unde a fondat publicațiile „Voix de la Roumanie” , „Le Moniteur Roumain” și „Journal de Bucarest”, scrie în cartea sa despre București că un francez a cheltuit cîndva foarte mulți bani pentru a atrage publicul acolo. „Și-a alcătuit o trupă de cîntăreți și cîntărețe și un mic corp de balet. Toată lumea venea la seratele sale, lumea cea mai aleasă. Cu toate acestea rezultatele pecuniare au fost slabe”. Lumea venea pentru că francezul avusese ideea de a clădi în grădină foișorul cu niște cai din lemn care se roteau în jurul lui. Era locul cel mai căutat vara, căci Dîmbovița făcea acolo un ostrov, iar N. Feldman, antreprenorul Sălii Slătineanu, a înconjurat grădina cu un gard înalt din scînduri, a trasat alei și a pus mese sub coroanele generoase ale copacilor, pentru ca lumea să poată vedea spectacolele de circ, să bea vin și să mănînce. Între 1847-1848 a cîntat în grădină una dintre cele mai frumoase cîntăreţe de epocă, Frusinica Băl

Strada Grădina cu Cai, astăzi

Ceurescu, care făcea parte din trupa lui Costache Caragiale.

Aici a jucat și trupa de teatru a lui Fany Tardini, unde era sufleur Mihai Eminescu. Cu mare succes la public, seară de seară trupa obținea bisuri și ovații. În 1850, două trupe își prezintă spectacolele, una cu repertoriu de piese de teatru românești, cealaltă cu piese de teatru nemțești. Tot atunci, o trupă a lui Georgescu Carussy și cealaltă a lui Ion Tănăsescu prezentau spectacolele în limba română: „La noroc”, „Avocatul dracului”, „Doi morți vii”, „Fata cojocarului”, „Romeo”, „Evreul rătăcitor”.

Faima grădinii crește, lumea elegantă se adună, antreprenorului îi vine ideea să ridice o scenă din scînduri groase, își face reclamă în gazeta lui Carcalechi pentru „distracțiunile” pe care le oferea la „prețuri cuviincioase”, aduce vinuri franțuzești, diversifică meniul, angajează personal. Între timp, au fost improvizate un fel de dușuri.

Baia costa 2 sfanți de persoană și 6 sfanți pentru baia mare de două persoane. În zilele de vară, pentru că exact în acel loc Dîmbovița cotea și era un ostrov, între 1860-1865, copiii boierilor școliți la Paris făceau baie mai mult îmbrăcați, alături de caii și cîinii ce nimereau pe acolo, deoarece costumul de baie nu se inventase. „Teatrul Fontin înființă aici un adevărat Tivoli”, scria Nicolae Iorga într-o gazetă a vremii, „și faima i se întinsese printre petrecăreții mai cu chef. Veneau acum la Grădina cu Cai boiernași cu haine nemțești și gusturi franțuzești; negustorime cu ifose de tejghea ghiftuită și ghete cu scîrț, ca să-și mai subțieze consoartele și madmazele; moftangii cu jachetă lungă și pantaloni neglijé și elegantele în crinoline, de la vieneza Amalia Eckerbach, ori de la autohtona Moazel Maria, toate cu horbotă de coafuri gurguiate și înfoiate de la Madame Wagner aus Wien. Împrăștiau în jur suave parfumuri franțuzești, de la Marcovicioaia din Pasaj, și priviri misterioase, strecurate prin voalete subțiri ca firul de păianjen, cum nu se găseau decît la Magasin Anglais”. În același timp, seara aveau loc și spectacole de teatru.

Pe „sțenă” se jucau „comedii decoltate franțuzești”, despre care pomenește Derblich, călătorul german, în memoriile sale. Povesteşte cum o trupă franceză „şi-a aşezat cortul şi cînd era frumos aveau loc farse şi se ziceau proverbe în care bunul gust, buna cuviinţă şi moralitatea erau călcate în picioare, dar erau gustate cu plăcere de către public”.

Viitorul actor Ştefan Iulian, elev în clasa a V-a a Liceului „Matei Basarab”, într-o seară a debutat pe scena acestei grădini: „Tremuram de frică. Cînd am intrat în scenă mi s-a părut că văd 36 de mii de lumînări. Un tremur mă zguduia din cap pînă în picioare. Îmi era cald. Camarazii mei, numeroşi în sală, mă încurajară atît de bine încît am ieşit cu faţa curată. Comitetul mi-a dat atunci o gratificaţie: 4 galbeni sau 72 lei”. După niște ani, actorul Ştefan Iulian a interpretat roluri în operetele: „Boccacio”, „Voievodul Ţiganilor”, precum şi în spectacolele de teatru „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

La ceas de seară și lună pe cer, cînta în grădină Anton Pann, c-o voce de bariton cum n-au mai cunoscut Bucureștii acelor vremuri, acompaniat de taraful lăutarilor de la Cafeneaua lui Panait din mahalaua „Scaune”. Oftau adînc cucoanele cînd auzeau glasul lui Petrache Nănescu, alt lăutar în acea vreme celebru. În 1861, alte două trupe – una a lui Georgescu Carussy, cealaltă a lui Ion Tănăsescu – prezintă în grădină un repertoriu format din spectacole cu piese românești. În același timp, negustorii care-și schimbaseră „giubeaua vărgată” cu „gerocul nemțesc” dansează vals și polcă în grădină.

(

RM

Pe la 1864, D. Bolintineanu publică în ziarul „Dîmbovița” fragmente dintr-un roman neterminat, astăzi uitat, de unde aflăm că lumea elegantă a orașului se îndrepta spre această grădină în special seara, cînd „grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu frace civite, cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vîrf, cu ciuboțele ascuțite, cu pantaloni strîmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte, grămezi de dame cu pălării largi cît lipanurile cele bătrîne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu Cai, înotînd în pulberea ce trăsurile o lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea din urmă. Această lume era în trăsuri elegante, avînd pe feciori înapoi, în picioare, și ținîndu-se de niște ciucuri mari de mătase, lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri pline de cavaleri și dame urmau curentul general către Grădina cu Cai. Lumea din toate clasele, din toate culorile, circula pe aleea cea mare, unii după alții, cătîndu-se unii pe alții, sau, mai bine zis, cătînd unii la veșmintele celorlalți. O bandă de muzică instrumentală executa, destul de fals, niște arii. În lumea de pe alee se auzea o muzică surdă, unii se preumblau, alții se conversau. Pe ici-pe acolo, se auzeau idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decît cele ce ei ar fi voit să zică, dar pe care, între ei, le înțelegeau. Unul calcă pe picior pe altul și-i cere pardon, celălalt răspunde cu mersi. O damă zice unuia bonjour, domnul!, domnul răspunde bonjour, cheramo!”.

Orfan, aflat în grija unui unchi, marele actor C.I. Nottara încheie un angajament în 1875 și joacă zece zile în această grădină. Era prea tînăr ca să se poată înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, la secția Actorie, lucru despre care își va aminti într-un interviu dat unei reviste: „Am jucat la Grădina cu Cai, Stabilimentul lui Paţac, pe bulevardul Elisabeta. Era acolo o grădină cu o scenă mică şi mai cînta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Noi, băieţii, de liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă”. În amintirile sale scrise mult mai tîrziu nu uită să pomenească cu bucurie că fusese prima dată cînd jucase teatru, în această grădină, apoi a fost angajat. ,,Era o vastă grădină de vară cu o scenă. Ne-am prezentat cinci-șase dintre noi la Patzak, proprietarul.

L-am ademenit să ne angajeze și ne-a angajat. Asta era în vacanța de vară; știu că printre noi era și Catapol, fostul societar al Teatrului Național, dar el n-a vrut să joace, noi repetam și el își petrecea vremea pînă isprăveam repetiția, cîntînd la un pian hodorogit care se afla în salonul de iarnă. Angajamentul n-a ținut mult la Patzak, vreo zece zile; apoi ne-am mutat cu teatrul nostru la o grădină pe Calea Văcărești”.

Prin 1877, Ioan Slavici, care lucra alături de Mihai Eminescu și I. L. Caragiale în redacția ziarului „Timpul”, relata într-un articol: „Calea nu e tocmai netedă, din bolovani în bolovani sosirăm în cîteva minute la o casă ridicată, care se zice că ar fi un loc primejdios în vreme de alegeri. De aici cotirăm la stînga. Intrînd în această uliță, care se numește Grădina cu Cai, numaidecît ni se arată deasupra unei părți din față o lungă tablă, pe care citim, scris cu litere roșii, galbene și albastre: Antica și renumita grădină cu cai iarăși a reînviat, unde paște calul banului Mărăcine Dumitru Teodor. Pentru ca nu cumva lumea să creadă că firma trebuia să fie luată în sensul ei literar, dedesubt e zugrăvit un cal țeapăn, înaintea calului scara din grajd încărcată cu fîn, dedesubtul calului trei bile acoperite cu două cheuri puse în cruci, la dreapta bere și cîrnați, iar la stînga un sifon și un pahar cu vin”.

Dîmbovița a săpat în mal, apoi și-a modificat cursul, iar în 1882 Primăria a hotărît trasarea bulevardului cu nume de regină. A dispărut grădina cu lumea ei de odinioară, rămînînd doar strada Grădina cu Cai, care a fost pavată cu piatră în 1892 de către antreprenorul I. Băldăneanu.

Strada cu nume ciudat, pentru că întuneca strălucirea bulevardului care ducea spre Cotroceni, a fost denumită „Pompiliu Eliade” în 1915, c-așa a vrut o comisie din Primărie. Faima grădinii fusese așa mare, încît plîngerile au devenit și mai multe pe masa funcționarilor din Primărie, încît, prin Decizia nr. 36 din 2 februarie 1920, strada a recăpătat numele inițial.

Grădina cu tot farmecul ei a rămas undeva în timp, prin memoriile călătorilor străini care au vizitat Bucureștiul și țara, prin hărți, cărți și fotografii vechi, dar strada din zona pieței Mihail Kogălniceanu îi poartă numele și azi.

Ziarulmetropolis.ro

16

Vineri, 29 mai 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Politică și cam atît (urmare din pag. 1) Nu Obama, Bush, Trump și nici măcar Clinton nu au distrus Armata română și industria de apărare. Nu! A fost distrusă pe baza documentelor semnate de miniștrii Apărării din ultimii 30 de ani, laolaltă cu premierii și cabinetele lor. Nu Macron sau alt președinte francez a distrus Sănătatea și nici industria minieră. Nu! A fost distrusă de miniștrii Transporturilor, ai Sănătății din ultimii 30 de ani. Deci, sîntem vînduți străinilor, dar cei care au semnat au fost băieții ăștia care încă sînt adorați, aplaudați sau, dimpotrivă, înjurați, scuipați de popor. Dar, au averi, au bani, au o grămadă de beneficii obținute pe urma trădării lor. În prezent, Serviciile ghidonează politicienii. De ce?

Pentru că mulți politicieni sînt ,,agățați” de SRI, SIE, DIPI, DIA etc, sau de Serviciile străine. Cine e de vină?

Serviciile? Nu, fac și ele un ban. Politicienii sînt vinovați pentru că au furat, au mințit, au semnat și au dovedit că sînt hoți. În mare, acesta este adevărul. Dar să nu uităm aspectele de ordin legislativ, lăsate în mod special ,,libere” tocmai pentru ca poporul să fie prostit în continuare. Poate că acest popor își merită soarta pentru că este bleg.

Democrație cică înseamnă ,,conducerea poporului”.

Este o mare, o foarte mare idioțenie, dar dă bine la proști. Poporul își exprimă votul o dată la 4 ani. Dacă la alegeri configurația Parlamentului este una, ca urmare a legislației antidemocrație, la finalul celor 4 ani, ea se modifică. Conduce poporul? Nu, ci tot ei. De ce? Pentru că legea permite ca un deputat să rămînă în funcție chiar dacă în timpul mandatului migrează pe la toate partidele. În realitate, el se vinde altora, cu bani sau promisiuni materiale, astfel încît, chiar dacă poporul l-a votat roșu, la finalul celor 4 ani el este galben sau verde. Deci, prima regulă ce trebuie impusă: pleci din partid, pleci din Parlament. Declari că nu te mai regăsești în principiile impuse de partidul care te-a băgat în Parlament? Păi ieși afară, rămîi pe bară, iar peste 4 ani prezintă-ți noile principii spre a fi validate de cetățeni. Dacă ești atît de tare, intri în Parlament. Dacă nu, stai acasă. Ei bine, această ușă pe care aleșii neamului o lasă deschisă este, în fapt, prima piedică legislativă pe care poporul o încasează în plină figură, și, chiar dacă sîngerează, el rîde ca prostuʼ. Legea trebuie să fie clară: dacă poporul conduce, să mențină configurația Parlamentului timp de un mandat, astfel încît cine pleacă, să fie înlocuit de un altul. Mimați o minimă democrație, dacă mai mult nu puteți face.

O altă chestie idioată care la români este ridicată la nivel de paradigmă – miniștrii și secretarii de stat, în majoritate, sînt aleși din Parlament. Ceea ce înseamnă că aceștia încasează salarii de parlamentari, salarii de miniștrii și multe alte sporuri pentru cine știe ce alte rahaturi. Păi nu e corect. Executivul trebuie să fie total separat de legislativ. Prin urmare, o altă minciună este mestecată de popor, care încasează o altă lovitură în figură, ce îi provoacă o altă sîngerare și iar zîmbește ca prostuʼ. Vă amintiți renumita declarație a premierului Victor Ponta, care a spus, într-un anumit context, că a votat „Da“ ca deputat, și „Nu“ ca premier? A fost cea mai mare insultă la adresa acestui popor, care, ca de obicei, a zîmbit la fel. Deci, nu mai numiți miniștri din rîndul legislativului! Ei trebuie să aibă un mandat clar, nu să stea liniștiți știind că, dacă sînt demiși din fruntea ministerului, se întorc în fotoliul cald din Parlament.

O altă belea pe capul sec al democrației românești este chiar statutul României de republică. Este semiprezidențială, semiparlamentară, o chestie de doi lei care dă frîu liber bătăii de joc. Cumva, această chestie trebuie să înceteze, pentru că poporul votează un președinte-mascotă, care numește un premier de paie, împreună cu care urinează pe popor și chiar pe o parte din Parlament. Poporul needucat tace și dă din cap neînțelegînd nimic. Și acum, momentul adevărului. Sistemul democratic este dictatură cu acte în regulă. Dictatură! Ce face acest sistem? E simplu: hrănește mințile sărace ale românilor, aducînd în prim plan diverse figuri. Ca să fiu mai clar, o să dau exemplu perioada de după 2004, pentru că sînt convins că mulți au cam uitat perioada de dinainte. În anul 2004, Sistemul îl pune în frunte pe Băsescu, alături de alte figuri care, pînă atunci, erau în așa-zisa Opoziție – în fapt, doar trecute puțin în spate. Din 2004 pînă în 2012, timp de 8 ani, în prim-planul țării erau puse capetele unor indivizi portocalii care, așa cum știm, și-au făcut de cap cu tot ce însemna România. Cine erau ei? Băsescu, Blaga, Tăriceanu, Boc, Udrea etc. Ura poporului ajunsese atît de mare, încît băieții de la butoane au decis să schimbe puțin placa și să aducă în față și alte figuri pentru a potoli ura socială, care, așa cum știm, a explodat în ianuarie 2012. Ponta a revenit, pentru că Năstase, fiind considerat prea periculos, a fost tras pe linie moartă, la Jilava. Crin Antonescu, alături de Victor Ponta au trecut în linia întîi, alături de Băsescu. Cei din PDL, ascunși prin spatele unei alianțe, au schimbat culoarea politică și barca. Ponta și Crin au devenit ținta poporului, prilej cu care Băsescu și-a mai făcut de cap încă doi ani, consolidînd forțe ceva mai oculte și corupte decît prevede legea. A venit 2014.

Petrolul a început să fie scurs în mare: un dezastru de mediu amenință lumea Depozitele de petrol din întreaga lume sînt pline din cauza scăderii catastrofale a cererii. Pe Internet au apărut deja imagini șocante din Venezuela: petrolul curge prin marginea unui tanc petrolier, poluînd zona înconjurătoare.

O adevărată bombă de mediu poate exploda în oceane și mări deoarece cisternele uriașe au început să verse petrol direct în apă. În acest moment, petrolierele nu transportă petrolul de la furnizori la consumatori, ci s-au transformat în instalații de depozitare plutitoare pentru materii prime care nu au unde să meargă. Experții sînt de acord că un număr record de cisterne cu un volum enorm de petrol străbat mările și oceanele lumii. Această situație anunță o potențială catastrofă pentru mediu - riscurile de scurgeri accidentale din nave sînt foarte mari. În plus, experții se tem că unii armatori nu vor putea rezista în aceste condiții, și vor căuta să scape de petrolul vechi pentru a reîncărca rapid în schimbul unor noi sume de bani. Se pare că au început deja.

La sfîrșitul lunii aprilie, în Marea Baltică, în largul coastei Poloniei, s-a găsit o pată uriașă de 34 km lungime și aproape 1,5 km lățime. Experții sînt convinși de faptul că aceasta a apărut ca urmare a unei vărsări de petrol de la unul dintre tancurile petroliere care au traversat zonele poluate. Pete similare au început să apară din ce în ce mai mult pe coasta altor țări miniere din lume.

Dacă petrolul vărsat în ocean ajunge pe uscat, pe o coastă de mai mulți kilometri, atunci se va întîmpla tragedia. Plantele și moluștele vor avea de suferit, precum și peștii, și alte vietăți marine. În ceea ce privește costurile financiare pentru preîntîmpinarea unor astfel de incidente, în fiecare zi, de la momentul devărsării de petrol, fiecare picătură din substanța poluantă devine din ce în ce mai „invazivă” în apele înconjurătoare. Drept urmare, costul eliminării daunelor de mediu va crește aproape în fiecare minut. Uneori, de exemplu, cînd petrolul este aruncat în marea tropicală, colectarea acestuia costă mult mai mult decît materiile prime vărsate.

După explozia de pe platforma de producție Deepwater Horizon din Golful Mexic, din aprilie 2010, pata de petrol a ajuns la o circumferință de aproape o mie de kilometri. În plus, au apărut numeroase bucle de ulei submarin cu dimensiuni de pînă la 16 km lungime, 5 km lățime și 90 de metri grosime. Eliminarea acestora a durat aproape șase luni, timp în care au ieșit în mare aproximativ 5 milioane de barili de petrol. Apoi, pe lîngă dezastrul petrolier, industria de pescuit și turism din SUA a suferit în urma dezastrului. Accidentul a lăsat peste 150 de mii de pescari în șomaj, iar pierderile economice ale turismului pe coasta mexicană pentru următorii trei ani, potrivit asociațiilor din industrie, s-au ridicat la 23 de miliarde de dolari.

Sistemul avea nevoie de alte figuri, așa că l-a expus pe Klaus Iohannis, care, alături de o nouă garnitură, a readus optimismul și forța de regenerare românilor. Ponta și Crin, epuizați mediatic, au fost trași pe dreapta, fiind înlocuiți de cuplul Cioloș - Iohannis. Poporul a aplaudat fericit.

Dușmanii lui de moarte – Băsescu, Blaga, Udrea și alți portocalii, precum și roșii Crin și Ponta, au fost expulzați.

Sînge nou venea în Sistem. Apoi a venit 2016. Dragnea, alt personaj menit să distragă atenția poporului, doar ce urcase niște trepte, el venind din zona PDL. Între timp, ca să amorțească vigilența țării, Blaga a fost, chipurile, anchetat de DNA pentru corupție, și achitat cîțiva ani mai tîrziu. Acum este ditamai europarlamentarul, ca și Băsescu de altfel, pentru că Sistemul își răsplătește slugile. Revenim la 2016. Dragnea este președintele PSD, partidul are majoritate, un program acceptabil. Dar, așa cum PSD este distrus, Dragnea este arestat, Kovesi este numită mare șefă europeană, iar Coldea este și el la fel de important. Sistemul expune mai multe figuri și astfel ajungem conduși de proasta satului, Dăncilă. Împreună cu Dragnea, va încasa ura poporului pînă cînd Livache este arestat, iar Dăncilă merge la una scurtă la Cotroceni. Ca prin minune, proasta devine deșteaptă, Iohannis devine un înger, iar România cade și mai mult. Pe cine mai urăște poporul acum? Păi, pe Iohannis, care este din ce în ce mai mai prost văzut, așa că Ludovic Orban este achitat de DNA și devine premier. Sistemul a deviat iar atenția țării de la probleme, aducînd în față figura tristă a unui lăutar, pusă lîngă un profesoraș de fizică din provincie și care, împreună, formează noul pol al urii țării. Pandemia a făcut ca acest sentiment să crească, așa că, în curînd, alături de Iohannis, Sistemul va aduce o altă figură, astfel încît poporul să se mai bucure o dată. În fapt, prostimea rămîne prostită, Sistemul rămîne fermn pe poziție, iar imaginile care se derulează în ochii proștilor nu se vor epuiza niciodată.

Asta este democrația pentru care tineri autentici și nevinovați au murit în 1989. Și, în fapt, asta trebuie să ne deranjeze cel mai mult. În realitate, însă, pe noi ne deranjează un banal control al temperaturii la intrarea în supermarketuri, precum și faptul că nu putem să ieșim la cîrciumă – încă o dovadă că acest popor este nu doar superficial, ci își merită pe deplin soarta.

Democrația este, în fapt, o dictatură. Cei pe care îi votați sînt impuși de alții, cei care ajung sus datorită faptului că sînt validați reprezintă interesele altora, nu ale celor mulți, iar Sistemul care vă arată din cînd în cînd puțină bunăvoință nu face nimic altceva decît să își consolideze puterea în timp ce urinează din plin pe popor. E trist, nu? O să fie și mai trist dacă nu se face, totuși, ceva.

Experții avertizează că efectele dezastrului de mediu care amenință lumea în situația actuală pot fi cel puțin comparabile cu daunele provocate de dezastrul din Golful Mexic și, eventual, să îl depășească. Potrivit lui Vladimir Tetelmin, expert în sectorul energetic, în acest moment, cel puțin 4.000 de petroliere mari sînt în derivă în apropierea principalelor porturi de transbordare din lume - aproximativ 400 de milioane de tone de petrol fiind în rezervoarele lor. Cu cît acestea se află mai mult pe mare, cu atît este mai mare riscul de urgență pe mai multe vehicule mari simultan, fiecare fiind capabil să transporte pînă la 100 de mii de tone de „aur negru”. Proprietarii tancurilor petroliere pot pur și simplu să verse în mare petrolul comercianților care nu și-au putut vinde materia primă, și apoi să alimenteze rezervoarele goale cu țiței de la noi furnizori. Într-o combinație a ambelor circumstanțe, marea, ca în 2010, va fi împînzită cu milioane de barili, poluînd serios mediul. În 2016, Curtea Federală din New Orleans a aprobat suma finală pe care British Petroleum ar trebui să o plătească pentru incidentul Deepwater Horizon - 20,8 miliarde de dolari. În total, costurile companiei petroliere pentru eliminarea consecințelor accidentului sînt estimate la 55,5 miliarde de dolari, iar vinovații potențiali vor trebui să plătească sume comparabile, numai că le va fi mult mai dificil să facă acest lucru: petrolul costă acum de cîteva ori mai puțin decît în ​​timpul accidentului din Golful Mexic, iar profiturile producătorilor de petrol au scăzut brusc în întreaga lume.

N.K.

RM

17

Vineri, 29 mai 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Cum să protestezi legal și cum să îi determini și pe alții să o facă (2) Cei care doresc să iasă în stradă pentru a-și apăra drepturile în modul cel mai legal posibil, dar care se lovesc de impasibilitatea semenilor lor, trebuie să știe că există numeroase metode de mobilizare – așa cum povesteam în numărul trecut – care necesită alocarea de resurse atît umane, cît și financiare. În prima parte a acestui material am povestit cum se poate face această mobilizare dacă nu există în spate un ONG bine irigat financiar cu interese majore, sau chiar un Serviciu Secret. Reacțiile nu au întîrziat să apară: unele pozitive, altele mai puțin. Eu îmi susțin afirmația: în ultimii 20 de ani, nu cred că a existat în România un mitig spontan. Prin ,,spontan” înțelegem un mod prin care oamenii de rînd, ce au sufletele încărcate de probleme, aleg să coboare în stradă și, împreună, să ceară dreptate. Toate mitingurile de anvergură au fost doar proiecte – unele private, altele politice, unele acoperite cu o umbră de spontaneitate, altele făcute cu autocarul. Fie că vorbim despre evenimentele din ianuarie 2012, fie de alegerile din 2009, cu implicarea ,,diasporei”, fie de Colectiv, de OUG 13, de 10 august 2018 sau de îndelungul și obositorul ,,M**e PSD”, totul a fost planificat, organizat, finanțat de către diverse organizații private, unele chiar cu aportul Serviciilor. Este evidentă realitatea, și orice om care gîndește în țara asta o înțelege. Nu vorbim aici de modalitatea în care diverse ONG-uri, partide sau organizații private pun la cale aceste proteste sau de felul în care pot ,,forța” mîna cuiva să semneze ceva, pentru că nu asta mi-am propus.

Celor care încă își mai doresc să facă o minimă mobilizare, să iasă în stradă pentru a-și exprima punctul de vedere, le spun că provocările vor exista doar dacă prin acțiunile lor vor afecta interesele Cuiva. Dar, dacă dimpotrivă, acestea nu vor afecta pe nimeni, cei de sus îi vor privi cu indulgență și, mai mult chiar, le vor facilita cîteva apariții la tv menite să arate ce țară democratică este România.

Asta este realitatea. Cînd un necunoscut apare brusc la TV pentru că a militat pentru ceva, înseamnă că cineva e interesat să aducă în fața publicului o figură nouă pentru a pompa ,,sînge proaspăt” pe arterele mediatice. E un adevăr. Dacă acea persoană nu vrea să joace după cum i se cîntă, va dispărea de la sine.

Priviți în trecut și veți vedea cine a rămas în conștiința publică drept mare manifestant, cine strînge rîndurile în Parlament în prezent, și cine au fost doar simpli meteoriți. Mai sînt și cei care și-au epuizat resursele, gen Marian Munteanu, care se ,,activează” doar cînd este nevoie de el. Stiți cît de rapid a fost activat în 2016, cînd a fost propus de PNL la alegerile pentru Primăria Capitalei, și cît de rapid a preluat mesajul naționalist, pînă l-a dus în derizoriu.

Deci, puneți la punct un scenariu corect, pentru că altfel vă veți face de rîs. Odată aflați în stradă, îi sfătuiesc pe acești temerari curajoși ai protestelor să fie cît mai grupați. Dacă, de exemplu, 50 de indivizi stau răsfirați pe o suprafață de 200 mp, nu vor putea transmite un mesaj corect celor care îi privesc.

Dimpotrivă, dacă 50 de persoane stau grupate, ele vor da senzația de coeziune și vor inspira încredere curioșilor să li se alăture. Un alt pas important este stabilirea unor reguli în interiorul grupului. Cel care are portavocea trebuie să transmită mesaje clare, mobilizatoare, coerente și repetitive. Să fie stabiliți dinainte cei care vorbesc și mesajele. Este posibil ca în grup să se infiltreze persoane cu alte gînduri, care pot duce în derizoriu toată manifestația. În paranteză fie spus, cînd cineva vrea să demonetizeze o manifestație de anvergură aduce în rîndul celor care protestează cîțiva reprezentanți ai ,,galeriilor” și, astfel, totul este compromis. Pentru a evita acest lucru, organizatorii trebuie să aibă în stradă purtători de mesaje și oameni care protejează interesul de grup. Mai precis, doi sau trei băieți atenți la toți și la toate, care să ceară ajutorul Jandarmeriei pentru a îndepărta agitatorii.

Pe scurt: rămîneți grupați, filmați-vă și promovați filmulețele pe rețelele de socializare ca oamenii să vadă că vă adunați în număr cît mai mare – este importantă puțină manipulare, mai ales că voi sînteți acolo pentru a lupta pentru binele României, nu al clasei politice.

Stabiliți din start mesajele transmise, dar și purtătorii acestora. Să existe o minimă organizare internă, astfel încît cei care vor să vă ,,fure” protestul să fie descurajați și îndepărtați. În acest fel, veți avea succes. În final, cei care ies la proteste fără sprijin din partea Serviciilor, al partidelor sau al vreunui ONG sau multinațională, trebuie să știe că nu va fi ușor, dar merită din plin.

Sfîrșit D.A.

,,Băieții deștepți” ai pandemiei

spate pe omul de afaceri Cătălin Hideg, proprietarul Sanimed, a cîștigat un contract de 27,9 milioane de lei pentru livarea a 875.000 de măști de protecție de tip FFP3. În plus, a mai încasat încă 19,1 de milioane de lei dintr-un alt contract pentru livrarea de 875.000 de măști de protecție de tip FFP2. Două contracte importante le-a prins compania Chronos Medical, deținută de Răzvan Mihai Călin. fost consilier în Comisia de Sănătate și cea a Drepturilor Omului din Camera Deputaților. Mai întîi, Chronos Medical a fost singurul ofertant pentru livrarea de 1,75 milioane de perechi de mănuși de unică folosință cu manșetă medie, valoarea contractului ridicîndu-se la 7,47 milioane de lei. A doua lovitură a companiei lui Călin a fost mai consistentă, de 9,91 de milioane de lei, tot pentru livrarea de mănuși de unică folosință cu manșetă medie. Și din nou, Chronos Medical n-a avut competitor. Compania este o abonată la contractele publice, pînă în prezent beneficiind de contracte în valoare de 21,3 milioane de lei, din care 4,5 milioane de lei fiind prin acordare dirrectă.

Cu ,,lipsa competitorilor” s-au confruntat și proprietarii Renania Trade, frații Orlando și Roland Szasz, din Tîrgu Mureș. Foarte recent, ei au primit un contract de 528 de mii de lei pentru livrarea de 80.000 de măști de protecția tip FFP2. Renania Trade este puternic conectată la banul public, pînă acum cîștigînd 24,3 milioane de lei, din care 2,6 milioane de lei prin acordare directă. Încă o companie care a cîștigat contracte fără să aibă parte de vreo durere de cap din partea vreunui competitor este Liamed din Brașov, dețintă de basarabeanul Veaceslav Bălan. Aceasta a primit un contract de aproape 2 milioane de lei pentru livrarea de 800 de injectomate. Cînd a avut însă concurență, Liamed a plasat o ofertă mai scăzută, de 1 milion de lei, pentru livrarea tot a 800 de injectomate.

La această licitație au participat șapte companii.

Liamed a cîștigat pînă în prezent 32 de milioane de lei din contracte publice, din care jumătate prin acordarea directă. Un exemplu interesant îl oferă compania Viggo Fashion International. Aceasta a fost înființată în 2015 de către Bogdan Haiduc și Ancuța Cătălina Pîrvu, dar care este controlată astăzi de către Ionuț Marius Marin,

partener al mult cunoscutului creator de modă Cătălin Botezatu. Viggo Fashion International a primit de la ONAC un contract uriaș, de 45 milioane de lei, pentru livrarea a aproape 2,2 milioane de combinezoane inclusiv cu glugă și protecție încălțăminte. Pentru acest contract au depus oferte 4 companii. Tot Viggo Fashion International a primit un contract de 28 milioane de lei pentru livrarea a 1,75 milioane de viziere. Aici a avut un singur concurent. În Serbia au plecat aproape 620 de mii de euro pentru că Virid Doo, companie cu doar trei angajați, a fost singura care a venit cu o ofertă pentru livrarea de 38.512 combinezoane și 13.000 de bucăți protecție încălțăminte.

Subsidiara locală a gigantului american General Electric, General Electric Medical Systems Romania, a primit un contract de aproape 3 milioane de lei pentru 200 de monitoare medicale. Totodată, NanoSystem MC, companie deținută de Codrin Mardare, fost reprezentant al unei companii olandeze care a cîștigat contracte cu Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației de la Măgurele, a cîștigat un contract de 24,6 milioane de lei pentru livrarea de camere de izolare cu presiune negativă.

Mira Technologies Grup, companie înființată de Ilie Stelian și de Dragoș Băsmăluță, a primit un contract de 2 milioane de lei pentru livrarea de 35 de scannere termice. Presa a relatat că acționarii companiei au fost implicați în contracte derulate cu SRI, cu Parchetul General și cu alte structuri de forță ale statului român.

După o serie de modificări ale structurii acționariatului, Mira Technologies Grup a ajuns în proprietatea unor apropiați de-ai fondatorilor. Un contract foarte consistent l-a primit Brains M&A Consulting, firmă controlată de către Florin Mircea Creangă, din Teleorman, și de către Mihai Paul Alexandru, din București. Aceasta a încasat 9 milioane de lei pentru livrarea a 200 de venitilatoare mecanice. Firma a fost înființată în 2015 și imediat după înființare a dat lovitura – un contract în valoare de 1,5 milioane de euro pentru furnizarea de dezinfectant pentru suprafețe și microfloră și teste rapide pentru spitalul Bagdasar-Arseni.

Cosmin Pam Matei (Cotidianul.ro)

De la începutul perioadei stării de urgență și pînă astăzi, Oficiul Național pentru Achiziții Centralizate a oferit contracte directe în valoare de 325 de milioane de lei, adică în jur de 68 de milioane de euro pentru achiziția de echipamente medicale. Principalii beneficiari au fost companii din Coreea de Sud, din Elveția, din Serbia, precum și subisidiara locală a americanilor de la General Electric, dar și afaceriști locali, unii care conduc companii doar cu cîțiva salariați. Au șocat contractele de milioane de lei acordate unei companii înființată de o bucătăreasă de la Hanul Călugăreni, dar care îl are în spate pe Cătălin Hideg, proprietarul Sanimed. S-au acordat contracte unei companii deținută de partenerul de afaceri al creatorului de modă Cătălin Botezatu, sau unei firme controlată de un cetățean basarabean.

Pe lista cîștigătorilor se află chiar și un fost candidat USR pentru Parlamentul României, dar și o companie înființată de parteneri de afaceri ai fostului general SRI, Dumitru Zamfir.

Cel mai mare contract a fost și cel mai disputat.

17 companii au depus oferte pentru furnizarea de ventilatoare pentru asigurarea stocurilor de urgență medicală de strictă necesitate. Este vorba despre o cantitate cuprinsă între 200 și 400 de ventilatoare.

Au fost aleși coreenii de la Medi Consulting Ltd, care vor primi o sumă echivalentă a 72 de milioane de lei. ONAC a acordat un contract echivalent a 51,8 milioane de lei elvețienilor de la GSC Consulting and Management AG, ce face obiectul livării maxim 250 de bucăți de ventilatoare medicale pentru dezvoltarea unei rezerve europene de contramăsuri medicale, de echipamente medicale de terapie intensivă și de echipamente individuale de protecție, destinate combaterii amenințărilor transfrontaliere grave pentru sănătate. Contractul a fost acordat prin negociere directă fără anunț prealabil.

Compania Romwine & Cofee SRL, înființată de bucătăreasa de la Hanul Călugăreni, dar care îl are în

18

Vineri, 29 mai 2020

Emil Constantinescu, declarația anului despre Pandemie, globalism multipolar și manipulare ,,Emil Constantinescu s-a trezit”, îmi spunea jurnalista și realizatoarea TV Iulia Tîlvescu, după ce a citit discursul fostului președinte. Și nu e singurul om vechi de presă care a reacționat în acest fel. Întradevăr, președintele Constantinescu a fost uluitor, discursul este excepțional – mai ales că este rostit într-o perioadă… de excepție.

Fostul președinte al României a susținut acest discurs în deschiderea recentei reuniuni ,,Cum va arăta lumea după pandemie?”, organizată de Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului și de Rețeaua Universităților de la Marea Neagră (video-conferință) – un institut pe care, după cum se vede, nu degeaba încearcă actuala putere să îl desființeze. Pentru că e un loc unde se mai spune adevărul – și unde oameni politici și de atitudine din alte vremuri, nu făcături precum cei de azi, mai pot transmite mesaje care… nu convin.

Bref, discursul lui Emil Constantinescu este una dintre cele mai interesante și complexe analize ale situației create pe plan mondial – ,,Criza sanitară mondială” - și a urmărilor acestei premiere pentru lumea modernă. Inclusiv urmări în plan subtil.

Președintele Constantinescu pune în evidență ,,șansa istorică pentru un nou proiect politic global” și, atenție, ,,cu accent pe Responsabilitatea mediului academic”. Este un discurs amplu, care merită vizionat sau citit integral, pe pagina Institutului Levantului.

Acum vom reproduce doar cîteva pasaje. În primul rînd, președintele pornește de la premisa că, dacă vrem să înțelegem cum va arăta lumea după pandemie, ,,ar trebui mai întîi să înțelegem prezentul pe care-l trăim și să învățăm din lecțiile trecutului apropiat”. Astfel, în paralel cu evidențierea responsabilității personale a oamenilor, ,,s-au putut vedea mediocritatea liderilor politici, ineficiența sistemului economico-financiar bazat pe obținerea profitului, în rezolvarea problemelor de sănătate publică, limitele științelor medicale, ale științei în general, precum și riscurile unor tehnologii scăpate de sub control”.

O critică inedită, clară și curajoasă, a SISTEMULUI Pe de altă parte, Emil Constantinescu subliniază că după ambele crize premergătoare – a ,,globalizării terorismului, începînd cu 11 septembrie 2001” și criza financiară din 2004-2009 – s-a spus, cum se spune și în actuala criză, că ,,lumea nu va mai fi la fel”. ,,Dar experiența postcriză a arătat că lumea a rămas aceeași, iar, în timp, lucrurile chiar s-au înrăutățit”, spune președintele, formulînd o critică directă asupra strategiei (NATO și SUA, n.n.): ,,Acțiunile represive după atentatul din 11 septembrie nu au pus capăt terorismului; din contră, mișcările teroriste s-au intensificat, pentru că soluțiile s-au rezumat la intervenții militare externe și la intensificarea măsurilor de securitate pe plan intern și nu la un efort general pentru crearea unei culturi a păcii”.

De asemenea, Emil Constantinescu pune cu curaj verdictul și în cazul crizei financiare: ,,Efectele dezastruoase ale crizei economice din 2004-2009, provocată de politicile bancare nesăbuite nu au fost suportate de bănci și de sistemul financiar bancar care a jucat un rol esențial în propagarea sa”. ,,Agențiile de rating nu au fost decredibilizate și învinuite iar sistemul existent a continuat neperturbat, creînd astfel premisele unor crize similare în viitor - cetățenii trădați de administrație au fost cei care au avut de suferit, fiind obligați să suporte costurile crizei”, spune președintele.

Iar o primă concluzie extrem de curajoasă, mai ales în contextul atitudinii din spațiul politic românesc, este: ,,Complexul militar-industrial, leadershipul – politic, sistemul financiar s-au

dovedit incapabile de a face față acestor crize. Nu ne putem aștepta să o poată face astăzi”.

Extrapolînd o reflecție a lui Albert Einstein - ,,o criză nu poate fi soluționată de către cei care au cauzat-o”, președintele Constantinescu spune: ,,Sînt convins că atît timp cît politica și administrația sînt dominate de mediocritate și populism, iar mediul economic este axat strict pe maximizarea profitului, îi revine mediului academic obligația de a formula o strategie care să protejeze omenirea, cetățenii și democrația deopotrivă și să controleze cum progresul tehnologic și cercetarea biomedicală pot asigura binele limitînd efectele negative”.

Deci, Emil Constantinescu, propune o implicare reală, decisă și o responsabilizare a mediului academic! ,,Guvernele actuale, obsedate de respectarea reglementărilor de prevenire a răspîndirii virusului și de restricțiile bugetare, văd copacii, dar nu mai văd Pădurea - a venit vremea ca mediul academic și oamenii de știință să se angreneze într-o dezbatere asupra viitorului societății umane”, spune președintele.

De asemenea, Emil Constantinescu spune că ,,într-o lume a globalizării, cînd principalii actori sociali sînt interesați doar de atingerea unor țeluri care corespund propriilor interese”, singura voce critică poate fi cea ,,a mediului academic, care poate fundamenta o analiză capabilă să abordeze problemele economice, sociale, culturale, educaționale, morale în conexiunea lor”.

,,Criza sanitară mondială și măştile ei” Acum, iată cîteva idei principale – pentru că, așa cum menționam, excepționalul discurs merită vizionat sau citit integral.

- ,,În contextul actual al manipulării opiniei publice de grupuri financiare, vizibile sau oculte, și degradării climatului social, reprezentanții de vîrf ai mediului academic contemporan nu pot fi jucători, dar sînt chemați să fie antrenori și arbitri ai jocului politic”.

- ,,imaginarea unor proiecte politice, economice și sociale pentru care nu există studii serioase de impact și cu care sînt însărcinați să le realizeze alții din afara lui”.

- ,,Cercetarea științifică nu se subordonează corec­ titudinii politice, adevărul științific nu este certificat de numărul de linkuri sau de voturi (…) trebuie remediate compromisurile pe care cercetarea științifică și cercetarea superioară le-au acceptat în numele finanțării sau vizibilității”.

- ,,epoca descoperirilor digitale amenință să nulifice componenta umană, ducînd la automatizarea societății”.

- Progresele trebuie abordate „dintr-o perspectivă etică și morală”; - ,,Criza sanitară mondială și măştile ei” – ,,Actuala criză sanitară mondială trebuie examinată sub toate măştile ei: economică, politică, socială, morală”. ,,Sensul pe care mass-media i-l dă în mod curent este cel al unui cataclism sau dezastru. În vechea cultură chineză, ideograma pentru criză semnifica, în acelaşi timp, şi pericol, şi şansă”.

- ,,Şansa unei schimbări (…) a sistemului politic şi economic actual. În ce măsură este posibilă? Pentru moment înțelegem că nu se poate renunța la sistemul financiar actual în lipsa unui concept alternativ funcțional, dar poate fi îngrădită lăcomia băncilor, nu se poate renunța la sistemul de securitate, dar pot fi limitate abuzurile lui”.

- ,,Asta nu înseamnă că o schimbare nu trebuie pregătită, pentru că recenta criză sanitară a lăsat să se vadă ceva mai profund: ruptura dintre actualul sistem politic şi economic globalizat şi modelul cultural care l-a definit la începuturile sale”.

,,Trecerea la o lume multipolară” - ,,Grav este că ruptura dintre economia reală şi cea speculativă, pe de o parte, şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atît pentru democraţie cît şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor”.

RM

- ,,Există riscul ca nemulțumirea populară, blocată în perioada pandemiei, să alimenteze mișcările fără ideologie, fără lideri, ale unor persoane fără identitate, mobilizate pe rețele de socializare, care, profitînd de anomia creată, să genereze o protestocrație care să amenințe democrația reprezentativă creînd premisele derapajului spre un regim autoritar”.

- ,,Actuala criză sanitară mondială ne distrage atenţia de la un fapt evident pe care obsesia globalizării l-a estompat: trecerea de la o lume unipolară – care a înlocuit la sfîrşitul Războiului Rece lumea bipolară, marcată de confruntarea est-vest – la o lume multipolară”.

- ,,Această lume multipolară deschide mai multe direcţii și nici un model nu mai poate pretinde a fi o soluţie unică”.

- ,,O examinare critică a proiectului globalizării, care nu poate fi împiedicată, a proiectului globalizării în lungul drum către solidaritatea mondială”.

- ,,Lungul drum către o solidaritate mondială trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii. Acolo, de multe ori putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun. Astfel vom putea înţelege mai bine lumea în care trăim”.

Sistemele vor ,,să elimine incertitudinea generală prin dictatul ideologiilor, religiilor sau al banilor?”

- ,,Actuala Pandemie a adus cu ea o situație unică în istoria omenirii, acceptarea de către miliarde de oameni a izolării la domiciliu pe o perioadă îndelungată.

Aceasta nu poate rămîne fără urmări în plan psihic”.

- ,,Confruntarea cu virusul și cu consecințele în plan economic și social au afectat sentimentul de certitudine inoculat atît de regimurile autoritare, cît și de ,,statul bunăstării’’ al democrațiilor postbelice. Sentimentul de incertitudine care tinde să se generalizeze în prezent are rădăcini mai vechi”.

- ,,Politica, aşa cum este ea concepută şi practicată în prezent, nu este încă pregatită să gestioneze enormele sfidări ce stau în faţa noastră în noul secol şi mileniu, și recursul la experiența Stiinței ne poate ajuta”.

- ,,Politica – în sensul ei nobil, slujirea interesului public – trebuie să-şi asume incertitudinile viitorului, depăşind deriva populistă care degradează şi epuizează resursele proiectelor pe termen lung, și să-l înfrunte cu un proiect politic superior”.

- ,,Diferenţa esenţială între sistemele politice este dată de modul în care acestea gestionează incertitudinea. Îşi asumă ele incertitudinea încercînd să găsească soluţii prin dialog? Sau încearcă să elimine incertitudinea prin dictatul ideologiilor, religiilor sau al banilor?”

- ,,Politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului trebuie construită ca o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane”.

- „Actuala criză sanitară mondială, care a adus în prim-plan nu averea noastră, ci viaţa noastră, ne impune cu brutalitate să optăm între a avea sau a fi”.

- ,,Este nevoie de crearea unui nou arbitraj între putere şi cunoaştere, care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci şi să devină”.

Am fost unul dintre cei mai duri critici ai președintelui Emil Constantinescu în perioada mandatului său. L-am întîlnit de mai multe ori ulterior – și am cunoscut un om cu totul diferit de cel care apărea în fruntea Sistemului. Un Sistem care, așa cum pe bună dreptate spune, l-a învins – nu singur, ci cu ajutorul lichelelor și trădătorilor din grupările politice care, chipurile, l-au susținut pe președinte. De fapt, s-au folosit de buna sa credință pentru a-și face interesele și a se îmbogăți. Da, spun clar – Emil Constantinescu a fost, în esență, un om de bună credință! Un președinte care, ca orice om, a făcut și greșeli, dar cred că reaua intenție i-a lipsit cu desăvîrșire. Și, repet, iată acest discurs, iată o probă a decăderii noastre: cîtă diferență între un conducător al anilor ’90 – și ceea ce vedem și auzim azi!

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 29 mai 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Lumea copiilor 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Pictor român, autor al pînzei ,,Țăran cu copil” (Francisc) – Cel mai mic copil, erou din ciclul de romane ,,Cireșarii”, de Constantin Chiriță; 2) Marele nostru poet de la care ne-a rămas poezia ,,Copii eram noi amîndoi” (Mihai); 3) Eroul cunoscutelor ,,Amintiri din copilărie” – Copil crescut bine; 4) Ionel Teodoreanu – Divinitate a apelor la gali (mit.) – Traian Ilea; 5) Poetul de la Mălini, care ne-a lăsat placheta de versuri pentru copii ,,Păcălici și Țăndărel” (Nicolae) – Poet român prezent în tema de față cu versurile intitulate ,,Copiii” (Ion Th.); 6) Munte în China – Și altele; 7) Notație romană pentru ,,doi sersteți” – Singură pe lume – Sorin Oprescu; 8) Mincinoase din fragedă copilărie – Model; 9) ,,Îmi caut printre sîni în vag copilăria”, poezie semnată de acest liric român (Ion) – Mihai Olaru; 10) În volumul ,,Iubire de oameni”, acest poet ne prezintă titlul ,,Copiii merg la școală” (Traian) – Autorul volumului de versuri pentru copii ,,Jocul de-a soarele” (Luca).

VERTICAL: 1) Dat în mintea copiilor – Semnal de prezență într-un joc de copii; 2) Actul după care se fac copii; 3) Cuprinse de frică! – Regizoarea filmului ,,Amintiri din copilărie” (Elisabeta); 4) Scriitorul monah, autorul povestirii pentru copii ,,Păhărelul de nectar” (Valeriu) – Provoc; 5) Titel Enescu – Eugen Simion – Actriță româncă (Clara); 6) Copii de trupă – Sculptor român prezent în context cu lucrarea ,,Joc de copii” (Nicolae); 7) Lecturată – Nicolae Oprișan; 8) Armă grea – Lucia Crișan; 9) Dau viață unor eroi pe placul copiilor – Autorul melodiei ,,Cînd vezi copii rîzînd la soare” (Alexandru); 10) În volumul ,,Frunzișul toamnei mele”, acest liric oltean ne prezintă titlul ,,Copilului meu” (Virgil).

Dicționar: NEIT; TOA; IIS; RIC; UNCU GH. ENE

O istorie a farselor (148) Incredibilele feste ale unui student (2) Cerînd un interviu, jurnaliştii de la revista News Review nu au fost refuzaţi, dar li s-a comunicat, de către secretara imaginară a lui Sneath - Penelope Pox-Rhyddene - că Sneath este bolnav şi că nu poate fi contactat decît prin intermediul scrisorilor. Aflînd că şcoala Selhurst de fapt nu există, un reporter a dat de urma lui Berkeley la Cambridge şi i-a demascat farsa în articolul său din 29 aprilie, „Moartea lui Rochester Sneath”. Renumita instituţie educaţională englezească nu a fost deloc amuzată. Berkeley a fost suspendat pentru doi ani de zile în urma protestelor publice răsunătoare, dar mai tîrziu a absolvit facultatea şi a devenit membru al parlamentului, demonstrînd (ce uşurare!) că cel puţin unii politicieni au simţul umorului.

Un farsor cu tupeu academic (1) Supravieţuind unui lagăr de concentrare nazist din timpul celui de-al II-lea război mondial, Bruno Bettelheim (1903-1990), un om de ştiinţă evreu, a emigrat în SUA, unde şi-a creat reputaţia unui profund

cunoscător al psihicului uman, devenind în timp o autoritate în domeniul autismului infantil.

Pînă în 1976 (anul în care fraudele lui Sir Cyril Burt au fost demascate), a devenit directorul Şcolii Ortogenice din Chicago pentru copiii cu probleme emoţionale. A publicat în acel an ceea ce, iniţial, a apărut sub forma unui proiect de seminar, intitulat ,,Utilitatea vrăjii: înţelesul şi importanţa basmelor”.

Bettelheim a susţinut că, în cadrul studiului său, s-a folosit doar de versiunile originale ale poveştilor supuse procesului de psihanaliză; a ajuns astfel la concluzia că, în fiecare detaliu al poveştilor, există o înţelepciune populară arhetip. Ca argument, a făcut referire la erudiţia fraţilor Grimm, demascaţi şi ei drept farsori în aceeaşi perioadă. Fapt care nu i-a mărit deloc şansele de a fi luat în serios. Indiferent de situaţie, numele lui Bettelheim nu ar fi fost legat de nici un scandal dacă părerile emise de el i-ar fi aparţinut într-adevăr.

După moartea sa însă, a ieşit la iveală faptul că ,,Utilitatea vrăjii” fusese în mare parte copiată dintr-o carte publicată în 1963 sub titlul ,,Un studiu psihiatric al basmelor”. Cu un uluitor tupeu academic, Bettelheim discutase aceleaşi basme nu numai în aceeaşi ordine

Dezlegarea careului ,,NUANȚE!” (FANTEZIE) 1) OVA – TONOMAT; 2) BARITON – UNI; 3) INS – TONT – TT; 4) E – INTONATIE; 5) CA – ATON – ACI; 6) TRA – TONETA; 7) I – LETON – ARC; 8) VOT – TONA – IA; 9) CARTON – TAP; 10) MARATONISTI. dar, în cea mai mare parte, şi cu aceleaşi cuvinte. După cum a spus un profesor de antropologie din campusul Berkeley de la Universitatea California, „nu a fost doar o problemă de împrumut ocazional al unor pasaje la nimereală, ci de un împrumut angro de idei-cheie”.

Desigur, dată fiind legea calomniei, este totdeauna mai prudent să ataci un expert respectat post mortem.

Totuşi, nu numai sinceritatea ştiinţifică a lui Bettelheim, ci şi întreaga sa reputaţie au fost distruse după moartea sa, cînd s-a descoperit că, în viaţă, nu a fost înţeleptul, uşor traumatizat de război, așa cum încerca să pară.

Adulţii care au urmat cursurile Şcolii Ortogenice a lui Bettelheim, temători să dea glas îndoielilor în timp ce profesorul trăia, spun acum că, deseori, acesta diagnostica mulţi copii sănătoşi ca bolnavi psihic, pentru ca ulterior să poată pretinde că i-a vindecat. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 29 mai 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Închisoare, fii binecuvîntată! (4) (urmare din pag. 1) Citez: „Deşi nu am participat la redactarea acestei liste, îmi amintesc faptul că s-au purtat multe discuţii pe marginea conţinutului ei, între membrii conducerii, dintre care pot nominaliza pe dl. Mircea Muşat şi redactorul-şef, cu excepţia directorului Eugen Barbu, care, datorită stării sănătăţii, venea rar în redacţie.

Mai subliniez că nimeni nu şi-a manifestat dezacordul cu privire la conţinutul listei” – am încheiat citatul. Dar cea mai convingătoare piesă la acest „dosar” este Scrisoarea pe care nu mai puţin de 14 senatori şi deputaţi ai P.R.M., la care s-au adăugat un general şi un colonel, au expediat-o pe adresa Comisiei de Disciplină a Senatului. Vă rog să-mi daţi permisiunea să o citesc în întregime, fiindcă e o piesă extrem de relevantă: „Către Comisia de Disciplină a Senatului României. Domnilor senatori, în legătură cu decizia d-lui ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, de a solicita Senatului ridicarea imunităţii parlamentare a domnului senator Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare, în dosarul «Lista Ruşinii», precizăm: 1) «Lista Ruşinii» a fost publicată în nr. 153/1993 al revistei «România Mare» şi nu a fost redactată de către domnul senator Corneliu Vadim Tudor, fiind, de altfel, nesemnată. 2) Numele care figurează în această listă au rezultat din propunerile sosite la redacţie în numeroase scrisori adresate de populaţie, din mesajele telefonice şi din propuneri ale unor deputaţi şi senatori ce fac parte din conducerea partidului, printre care şi semnatarii acestei adrese. 3) În cursul anului 1996, procurorul ALEXANDRU CINTEZĂ a specificat, în mai multe rînduri, de faţă cu senatorul Corneliu Vadim Tudor, cu avocatul Viorel Dumitrescu şi secretarul executiv al P.R.M., Toma Năstase, că nu poate finaliza dosarul respectiv, întrucît conţine numeroase vicii de fond şi de procedură, care îl fac inacceptabil.

4) Faţă de această situaţie, apreciem că intenţia de ridicare a imunităţii parlamentare a domnului senator Corneliu Vadim Tudor este incorectă şi nelegală, dînsul nefiind autorul acestui material.

Totodată, vă reamintim că libertatea presei este garantată de Constituţia Ţării. Intenţia de ridicare a imunităţii parlamentare a domnului senator Corneliu Vadim Tudor se constituie într-o nouă încercare de intimidare şi anihilare a activităţii justiţiare a unui mare patriot, preşedinte de partid parlamentar, ziarist şi senator care, prin tot ceea ce a făcut, a servit numai interesele Poporului Român. 5) Totodată, este deosebit de suspectă graba cu care noua Putere intenţionează să ridice imunitatea a trei parlamentari din Opoziţie (P.R.M., P.U.N.R. şi P.D.S.R.), dar păstrează tăcere cu privire la cazuri grave, chiar de omucidere, în care au fost implicaţi parlamentari ai actualei coaliţii majoritare. Semnează: CORNELIU CIONTU, vicepreşedinte al P.R.M., deputat, chestor al Camerei Deputaţilor; ION DUŢU, membru al Comitetului Director al P.R.M., deputat, vicepreşedinte al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor, Corupţiei şi pentru Petiţii; IULIU IOAN FURO, vicepreşedinte al P.R.M., deputat, preşedintele Grupului Parlamentar al P.R.M. din Camera Deputaţilor; LEONIDA LARI, membru al Comitetului Director al P.R.M., deputat; SEVER MEŞCA, secretar executiv al P.R.M., deputat; MITZURA ARGHEZI, secretar executiv al P.R.M., deputat,

preşedinte al delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Internaţională a Parlamentarilor de limbă franceză; TOMA NĂSTASE, secretar executiv al P.R.M., deputat, secretar al Comisiei pentru Integrare Europeană; prof. univ. dr. ing.

ANGHEL STANCIU, secretar executiv al P.R.M., deputat, preşedintele Comisiei pentru Învăţămînt, Ştiinţă, Tineret şi Sport din Camera Deputaţilor; NICOLAE VASILESCU, membru al Comitetului Director al P.R.M., preşedintele Organizaţiei de Tineret România Mare, deputat; colonel (r) dr.

IOAN MARINESCU, vicepreşedinte al P.R.M., fost deputat; general de brigadă (r) conf. univ. dr.

TRAIAN BĂNDILĂ, secretar executiv al P.R.M.; DANIELA BURUIANĂ-APRODU, membru al Consiliului Naţional al P.R.M., deputat; VIOREL BURLACU, membru al Consiliului Naţional al P.R.M., deputat, preşedintele Grupului Interparlamentar România – Slovacia; DUMITRU BĂLĂEŢ, membru al Consiliului Naţional al P.R.M., deputat; DUMITRU BADEA, membru al Consiliului Naţional al P.R.M., senator, secretar al Senatului; colonel (r) dr. IOAN CÂRCIUMARU, membru al Comitetului Director al P.R.M., senator, preşedinte al Comisiei pentru Sănătate, Ecologie şi Sport a Senatului României”.

Acesta e adevărul, domnilor. Eu mi-am asumat responsabilitatea pentru acel text, în 1996, din cel puţin două motive: 1) Am dorit să apăr memoria unor buni prieteni ai mei, care, între timp, trecuseră în veşnicie – Eugen Barbu, Mircea Muşat şi generalul Ioan Alexandru Munteanu, oameni care au contribuit, efectiv, la întocmirea listei.

2) Am vrut să-mi protejez redacţia de furia patologică a ciudatului procuror Cinteză Alexandru, care îmi teroriza redactorii şi corectoarele, ba chiar şi-a permis neobrăzarea să efectueze, într-o noapte, o percheziţie la sediul redacţiei, scormonind prin Arhivă, în speranţa că se va învîrti de vreo avansare în grad. Să mai pomenesc oare de ilegalitatea lui, de a publica Rechizitoriul în „România literară” şi „Evenimentul zilei”? Să mai amintesc de maniera sinistră în care o oarecare Ileana Lucaciu, fostă secretară P.C.R. la „Săptămîna”, a umblat din om în om, cu nişte formulare, pentru a fi dat eu în judecată, în mod gregar, în turmă? Să vă mai spun că însuşi Octavian Paler se plînge, la dosar, că a fost semnat în fals şi că nu l-a împuternicit pe avocatul Valentin Vîlcu să-l reprezinte? De ce ţine morţiş Valeriu Stoica să repete eroarea penibilă a predecesorului său, Gavril Iosif Chiuzbaian, şi anume să-mi atribui mie ceea ce n-am scris? Mergînd pe linia asta, azimîine mă voi pomeni că-mi atribuie şi „Testamentul lui Petru cel Mare”, şi „Mein Kampf”, ba chiar şi notele informative pe care unii dizidenţi închipuiţi le dădeau la Securitate, nesiliţi de nimeni, contra unor onorarii substanţiale.

Domnilor, eu ştiu că la cuvinte, se răspunde prin cuvinte. Nu se moare din asta. În dosarul întocmit atît de necinstit de Valeriu Stoica există nişte plîngeri că eu n-aş fi dat Drept la Replică celor vizaţi, dar aşa ceva nu se susţine. De pildă, generalul Gheorghe Florică, prezent şi el pe listă, mi-a telefonat într-o seară, i-am ascultat punctul de vedere şi am dat dispoziţie unui redactor să-i ia un interviu, care a apărut pe o pagină întreagă de revistă. Între timp, şi Ion Cristoiu, şi Sabin Ivan, şi alţi oameni cu simţul măsurii şi al ridicolului şi-au retras plîngerea. Nu demult, am publicat o scrisoare a academicianului Nicolae Cajal, în care îl critica sever pe un colaborator al revistei mele, fostul

nostru coleg de Senat, Ion Coja. Tot astfel, ca urmare a unui editorial publicat recent, de mine, în revista „Politica”, am primit o replică destul de aspră din partea unui greco-catolic, pe care i-am publicat-o, fără să-i modific vreo virgulă.

Exemplele sînt cu mult mai numeroase. Eu cred, cu sfinţenie, în libertatea presei. Tocmai fiindcă am pătimit din pricina cenzurii, urăsc cenzura, am o reacţie organică, de crispare, împotriva ei.

Iată de ce n-am putut să cenzurez „Lista Ruşinii”.

Or, domnii Chiuzbaian şi Stoica exact asta îmi reproşează: că am avizat-o spre publicare, deşi cunosc şi ei, foarte bine, că nu eu sînt autorul ei. Aici intervine un aspect foarte important, şi anume: ce înţeleg juriştii din fenomenul presei şi ce înţeleg ziariştii din fenomenul juridic. Domnii Chiuzbaian şi Stoica, mînaţi şi de partizanat politic, urmăresc numai aspectul juridic al chestiunii, la fel cum un chirurg nu ştie decît una şi bună – să te urce pe masa de operaţie. Ziariştii au altă viziune asupra propriului obiect al muncii lor. Eu am făcut dovada că, deşi fusesem atacat în repetate rînduri în ziarele „Ziua” şi „Telegraf”, atunci cînd ziariştii Sorin Roşca Stănescu, Tana Ardeleanu şi Radu Mazăre au fost condamnaţi, eu le-am luat apărarea public. Şi am făcut asta nu numai din solidaritate de breaslă, ci şi pentru că orice condamnare, a oricărui ziarist, înseamnă reintroducerea cenzurii de tip stalinist, înseamnă inventarea „delictului de opinie”.

Una dintre libertăţile fundamentale cucerite în ultimii 7 ani în România este libertatea presei, prevăzută de Constituţie. Desigur, în aceeaşi Lege fundamentală mai este prevăzut şi „dreptul la propria imagine”, ceea ce este perfect adevărat.

Numai că, în unele cazuri, ziaristul mînat de interesul legitim este nevoit să raţioneze: în definitiv, ce este mai important – dreptul la propria imagine a cuiva, sau libertatea presei, care e sacrosanctă? Pe marginea acestor două texte constituţionale, pe care viaţa însăşi, uneori, le face să intre în conflict, e bine să medităm mai mult. Mulţumesc, totodată, Comisiei Juridice care a respins, prin vot, cu un scor de tie-break la tenis, 7-6, cererea de ridicare a imunităţii mele parlamentare. Cei 7 magnifici sînt, cu adevărat, în slujba Poporului. În ceea ce priveşte găselniţa de ultimă oră a d-lui Şerban Săndulescu, nici nu merită să-mi pierd timpul cu ea. Aşa cum nu mă voi coborî să iau în serios nici colportările despre modificarea Regulamentului Senatului, ca pe viitor să se ridice imunitatea cuiva doar printr-o majoritate simplă. Neîndoielnic, maşina de vot poate realiza orice monstruozitate, de orice natură, dar eu vă atrag atenţia că nu veţi fi la Putere veşnic şi toate acestea se pot întoarce împotriva voastră mai repede decît bănuiţi.

Numai cîteva cuvinte doresc să spun despre dl. Valeriu Stoica. Domnule Mircea IonescuQuintus, nu vi se pare ciudat că cel dintîi ministru al Cabinetului Ciorbea, care a coagulat nemulţumirile populare în cîteva marşuri de protest, unde i s-a cerut demisia, este Valeriu Stoica? Eu, unul, n-am nimic cu el, nici nu-l cunosc, n-am auzit, pînă acum 3 luni, că ar exista un liberal cu numele ăsta – dar ce au unii dintre chiriaşi, care îl contestă din ce în ce mai violent şi îl acuză de corupţie şi impostură? Am convingerea că noi ne-am întîlnit astăzi degeaba. Pentru că discutăm nişte documente emise de un om care nu există. Nu există, fireşte, în calitate de ministru al Justiţiei. Tot aşa, haideţi să acceptăm, prin absurd, că aş avea eu motive să-l critic – dar Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului ce motive are? (va urma)

RM

21

Vineri, 29 mai 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (66)

242) MIHAIL MANOILESCU. Economist și diplomat. Personaj tragic al istoriei noastre, căruia i-a revenit misiunea de a fi de față cînd Germania și Italia au impus Româ­ niei Diktatul de la Viena. Atunci, el a leșinat, fiindu-i adus un pahar cu apă chiar de către călău – Ribbentrop. Dar, cine era Manoilescu? Vine pe lume în 1891, la Tecuci. Face o bună carieră de economist și profesor universitar.

A promovat neoliberalismul economic al lui Keynes. Creează propria lui doctrină economică, cea a capitalismului integral. Cariera politică și-o începe o dată cu cooptarea în Guvernul Averescu, unde îndeplinește funcția de subsecretar de Stat la Finanțe (1926–1927). În 1927 „calcă pe bec”, cum se spune: fără știrea lui Averescu (din partidul căruia făcea parte), ia inițiativa unor legături cu prințul demisionar și renegat, Carol, fugit la Paris.

Siguranța prinde, însă, de veste și îi informează pe Ionel I. C. Brătianu și I. G. Duca, insistîndu-se asupra unui document pe care tînărul subsecretar de Stat l-a adus în România din partea lui Carol Caraiman, pentru a fi răspîndit pretutindeni. Și astfel se face că Manoilescu a fost arestat și închis la Jilava. Are loc și un proces, dar, pînă la urmă, totul se mușamalizează și „agentul carlist” e repus în libertate. Recidivează, însă, în 1930 (era, de acum, membru al Partidului Național Țărănesc), cînd îi dă Elenei Lupescu un pașaport fals (pe alt nume), cu care metresa princiară se întoarce în țară.

După cum se vede, în numai 3 ani, Manoilescu și-a trădat ambii șefi de partid: pe Averescu și pe Maniu. În 1940, în epoca nefastului Diktat fascist de la Viena, era ministru de Externe în Guvernul Ion Gigurtu. La semnarea Diktatului, în noaptea de 29-30 august, a ținut, permanent, legătura prin telefon cu Mareșalul Palatului, Ernest Urdăreanu, care îi informa, la rîndul lui, pe Carol al II-lea și pe ceilalți participanți la Consiliul de Coroană.

Se zice că istoricul său leșin ar fi fost simulat, o simplă scenă de teatru. Oricum, primul ajutor i-a fost acordat de medicul german care o îngrijise la Dresda, cu 2 ani înainte, pe Regina Maria. Moare în închisoare, în 1950, deși n-a avut nici o vină în tragedia petrecută în acea noapte blestemată de august, în Golden Kabinett din Palatul Belvedere, străjuit de privirea tîmpă a prințului Eugen de Savoya (tablou existent și azi, în același loc). În 1978 cînd, ca student în Istorie, la Universitatea din Viena, am vizitat de mai multe ori Palatul Belvedere, pentru documentare – un custode mi-a spus că pe la mijlocul anilor ’50 acel cabinet a fost mistuit de un misterios incendiu. Bătaia lui Dumnezeu... Lucrări de referință: Problema despăgubirilor de răsboiu (1919); Importanța industriei în noua Românie (1921); Regimul impozitelor (1921); Țărănism și democrație (1922) etc. În bogata bibliografie a lui se găsește și impunătorul tratat intitulat Rostul și destinul burgheziei românești, din care pot evidenția o stampă consacrată „marilor comercianți”: „Originea diferenței între comercianți și industriași nu stă într-o idee abstractă, ci în antecedentele istorice. Industriașii au fost la noi sau boieri cu nume istorice, sau străini cu un prestigiu social exotic. Comercianții s-au recrutat însă, cei mai mulți, dintre băieții de prăvălie, adică din clasa inferioară sau mijlocie; întocmai ca Spiridon

din prăvălia lui Titircă-Inimă-Rea, ei au început meseria «de la mătură» și au cunoscut multă vreme varga jupînului. A doua mare deosebire între marii industriași și marii comercianți este faptul că tipul de capitalism «făcut iar nu crescut», atît de frecvent la industriașii noștri, este aproape necunoscut la comercianți. Numai unele societăți comerciale care au afaceri cu Statul se adresează pentru a-i coopta în consiliile lor de administrație, la «administratori de societăți» cu relațiuni închise. În general, însă,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (110) comerciantul mare este la noi crescut, ba uneori chiar născut, ca descendent al unei dinastii comerciale.

Comerciantul român crescut nu este de astăzi sau de ieri; el a constituit și în trecutul nostru mai apropiat un tip social perfect caracterizat și comparabil cu colegii săi din Occident. Cei care au ignoranța să socotească că (sic!) burghezii noștri n-au rădăcini în trecut, să citească monografiile pline de pitoresc publicate de admirabilul cercetător Nicolae I. Angelescu, sub titlul colectiv «Negustorii de odinioară», în care defilează o galerie întreagă de mari negustori români, ca: Hagi Tudorache, Capșa, Becheanu, Hagi Stoica, Frigator, Stoicovici, Dancovici, Paulescu. Puține lucruri pot să trezească atîta satisfacție românească – dar și atîta melancolie! – ca evocarea acestor figuri, dispărute fără urme și fără urmași. Cea dintîi constatare a acestor studii este că noi am avut chiar în prima jumătate a veacului al 19-lea o adevărată burghezie comercială.

Este drept că, din punct de vedere numeric, ea nu era prea însemnată, dar calitativ ea prezenta toate caracterele unei adevărate burghezii europene, în care cultura, relațiile și stilul de viață erau acelea ale marilor burghezi și în care – detaliu pitoresc și nespus de caracteristic! – nu lipsea nici măcar portretul de familie, executat la Viena totdeauna de același Frankenbergen. Este destul ca cineva să cerceteze azi aceste portrete, păstrate în galeriile Camerei de Comerț din București, pentru ca să înțeleagă cîtă «respectabilitate» – de altfel, în perfectă consonanță cu adînca lor probitate sufletească – vădeau acești negustori. Cît privește rangul social al lor, el era atît de sus, încît un Hagi Tudorache – descendent de țărani înstăriți – putea să se căsătorească cu fiica logofătului Fierea, iar mai tîrziu o nepoată a acestuia să fie luată în căsătorie de Alexandru Plagino, nepot al Domnului țării, Știrbey. Marele prestigiu al negustorimii este confirmat nu numai prin astfel de cazuri particulare, ci și prin măsura legală, luată la 1832, ca negustorii patentari de clasa 1–a să fie socotiți drept boieri de a treia clasă iar fiii lor considerați în armată ca și fiii boierilor. Și cît de firesc se ridica această clasă negustorească din însuși trecutul și mediul românesc!

Biserica juca în viața ei un rol de moralizare și de control. Actele de tovărășie începeau de multe ori cu formula «cu frica lui Dumnezeu». La 1805, Tudor Hagi Tudorache, abia căsătorit, își făcea călătoria de nuntă la… Ierusalim, iar la 1858 negustorii români care mergeau la Lipsca simțeau nevoia să clădească acolo o biserică românească, pentru ca să nu-și întrerupă vreodată închinăciunile lor zilnice! În politică, negustorimea – protejată în special de Ion Brătianu și de C. A. Rosetti (devenit el însuși starostele negustorilor din București) – a avut, cum se știe, un rol destul de mare, mai ales în revoluția dela 1848. Alexandru Kirilof stătea închis după revoluție la Cîmpulung, împreună cu boierii agitatori.

Niculae Voicu, instalat la Viena ca mare negustor sub numele de Nicolai von Woikowitz, era prieten cu Domnitorul Alexandru Ghica, căruia îi furniza fonduri pentru mișcarea naționalistă. După eșecul revoluției de la 1848, ziarul – cu titlul plin de humor caragealesc! – «Poporul Suveran» scria: «Neguțătorii, corp vrednic de naționaliști români, iau inițiativa. Un glas s-a ridicat și a strigat: Iată, lanțurile robiei iar ne amenință»… Acel glas era al negustorului Vasile Dancovici. Pentru oamenii din vremea noastră (și mai ales pentru cei care au trăit în Moldova ovreizată), asemenea detalii asupra vieții negustorești în veacul al 19-lea par incredibile și scoase dintr-un roman occidental.”

Economistul și diplomatul nostru nu scrie deloc rău – pentru vîrsta lui tînără, de 30 de ani – în aceste pagini îngălbenite: „România de eri a fost o tabără; cea de mâine trebue să fie un atelier. România de eri a planificat eroismul și avântul; cea de mâine va generaliza activitatea pozitivă și creatoare.

Manoilescu. Director general al industriei. Comisar general a (sic!) primei Expoziții a Industriei din România. 13 Oct. 921”.

243) RICHARD FRANASOVICI. Avocat și diplomat. Membru al camarilei regale. Născut la Turnu Severin, în 1883.

Absolvă Facultatea de Drept din București (1904).

La început e membru în Partidul Conservator, apoi devine conservator-demo­ crat și trece la liberali (fiind remarcat de Ionel I. C. Brătianu), intrînd în primul Parlament al Româ-­ niei Mari, ca deputat al județului de baștină, Mehedinți (1919). A fost subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, în guvernele Ionel I. C. Brătianu (1923–1926) și Vintilă I. C. Brătianu (1927–1928). Ministru în guvernele I. G. Duca, C. Angelescu și Gh. Tătărescu. Director al ziarului „L’Indépendence Roumaine”. În contextul înăbușirii în sînge a grevei de la Grivița (16 februarie 1933), cînd au fost uciși 3 muncitori și au fost răniți alți 16, numărul arestaților depășind 2.000, Franasovici afirma că regretă „trista, dar absolut necesara măsură pe care organele forței publice au fost nevoite să o ia… pentru ca să poată să apere, să salvgardeze ordinea publică în contra elementelor comuniste, unele în slujba Internaționalei Roșii de la Moscova, cel mai periculos și cel mai dîrz dușman al organizației noastre sociale și al vieții însăși a statului nostru”. În 1946 îl găsim delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost condamnat (în lipsă) la muncă silnică pe viață în procesul intentat PNȚ-ului (1947–1948). Ca diplomat, a funcționat ca ambasador al României în Polonia (1 mai 1938 – 30 august 1939) și în Franța (30 august 1939 – 15 octombrie 1940). În 1948 i se retrage cetățenia română. Participă la organizarea Comitetului Național Român și a Ligii Românilor Liberi (1949–1950). Moare la Paris, în 1964 (și nu în 1950 cum, dintr-o eroare, scrie Petre Dogaru în cartea amintită anterior). În prezentul Album el reia o serie de platitudini, deși ar fi putut da mai mult, fiind un om de spirit și cultivat: „Munca prin potolirea patimilor și unirea sufletească a tuturor românilor va putea înfăptui pe lîngă România Mare și Noua Românie. R. Franasovici. 3.II.922”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 29 mai 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (24) Cultul Strămoșilor (2) Fie că era vorba de împărat, de un personaj dintr-o mare familie sau de un om simplu, schema Cultului Strămoșilor este aceeași. Într-o manieră reală sau simbolică, se presupune că spiritul strămoșilor rezidă în tabletele care îi reprezintă. Șeful familiei îndeplinește în fața acestor tablete, în prezența familiei, un anumit număr de ritualuri. Acesta constă în ofrande, libațiuni și prosternări, uneori invocații și rugăciuni. Ritualurile se desfășoară odată cu sărbătorile calendaristice sau cu ocazia evenimentelor familiale, la care sînt asociați strămoșii: căsătorii, nașteri, decese, reușite la examene, promovări etc. Convingerile fiecăruia dau alt conținut ancestralului Cult al Strămoșilor. Pentru literații confucianiști, care nu credeau în reîncarnare și nici în supraviețuirea după moarte, altarul familiei este simbolul coeziunii familiei și al forței unității între generații. Pentru daoiști, care cred într-o formă de supraviețuire a spiritului, strămoșii sînt prezenți în tabletele care li se consacră după moarte. Daoiștii stropeau aceste tăblițe cu sînge sacrificial, fiind vorba nu

Casa Poporului – adevărata istorie (58) Cîteva aspecte privind drepturile de autor al proiectului de arhitectură al Casei Republicii după anul 1989 (3) Ne-a atras atenţia şi configuraţia zonei prin care curgea odată Rîul Dîmboviţa, cu întreaga ei sălbăticie, determinată de mari întinderi de apă, din care se aprovizionau cu peşte tot Bucureştiul şi împrejurimile.

Faptul că locuitorii zonei veneau din mediul sătesc, atraşi de micul cîştig zilnic prin angajări temporare, se încadra în concepţia vremurilor, concepţie care avea să continue încă mulţi ani. Şi tot ei, după ce adunau veniturile timp îndelungat, reuşeau să-şi construiască o căsuţă cu două camere, din lemn de salcie şi pămînt, pe o mică suprafaţă de teren. Apoi, cînd puterile îi lăsau, parte din ei se retrăgeau în locurile de unde plecaseră.

Viaţa acestor locuitori, desfăşurată timp de zeci de ani într-un mediu atît de nefavorabil, îi aducea şi în situaţia să creadă că se aflau în normalitate. Nici nu aveau posibilităţi şi termeni de comparaţie.

Generaţiile care au urmat vor aduce modificări nesemnificative locuinţelor lipsite de apă şi utilități, o stare ce se va menţine pînă către 1925-1930.

Balada (34) Şcoala Superioară de Război (3) Pentru protipendada oraşului Tecuci, căsătoria lui Ştefan Genoiu cu Geta Lascu a fost un prilej pentru a ieşi din amorţeala prăfuitului tîrg de provincie.

Institutorul era bine cunoscut prin părţile locului. În vremea răzmeriţei de la 1907 el a ştiut să calmeze spiritele dintre gloata dezlănţuită şi unităţile militare. Ţăranii şi-au păstrat protestul în limite rezonabile şi nu au dat foc la conace şi nici nu s-au dedat la jafuri şi omoruri ca prin alte locuri. Mai tîrziu, Jean Lascu s-a amestecat în politică la averescani şi, în cele din urmă, la partidul lui Octavian Goga, deşi nu împărtăşea sentimente antievreieşti. Devenise un colaborator apropiat al lui Octavian Goga pe care îl cunoscuse în timpul războiului cel mare. Goga, poetul, politicianul şi mai tîrziu primul-ministru, îl apreciase pe Jean Lascu mai ales pentru eroismul de care dăduse dovadă în timpul retragerii de la 1916, cînd şi-a riscat viaţa în acţiunea de aruncare în aer a podului peste Siret de la Doaga-Cosmeşti. Jean Lascu a fost ultimul ofiţer

doar de simpla asociere a acestora la viața familiei, ci și de grija de a nu-i neglija sau nemulțumi. Pentru budiști, Cultul Strămoșilor este prilejul de a se ruga la aceștia pentru a le asigura o reîncarnare mai puțin anevoioasă. În majoritatea cazurilor, se îmbină aceste trei tipuri de convingeri, care animă ceremoniile familiale.

RM

Viaţa privată a chineziler din dinastia Tang și din orice epocă se bazează în primul rînd pe renunţarea la individualism, nu și la individualitatea proprie.

Valorile colective sînt prioritare faţă de valorile personale. Subliniem faptul că, în mentalitatea chineză, existența grupului – care derivă din structura omului și a lumii – este cea care permite și modelează existența individului. Conform sinologului Léon Vandermeersch, „în comunitarismul confucianist, societatea se află în primul rînd în natura lucrurilor.

Modelul său este dictat de către natură. De ordinul istoriei este numai realizarea unui model care să respecte mai mult sau mai puțin legile naturale și, de aici, care să funcționeze într-un mod mai mult sau mai puțin corect“. Aceasta înseamnă că fiecare om, înainte de a fi definit de particularitățile sale individuale – caracter, gesturi, preferințe, înclinații – este angrenat într-o rețea care cuprinde, în primul rînd, o structură familială, care este legată de un clan, de o comunitate,

de o structură geografică, de coincidențe sociale, școlare, care funcționează în interiorul unui ansamblu caracterizat de existența a cinci relații fundamentale: 1. Tată - fiu; 2. Suveran - supus; 3. Soț - soție; 4. Frate mai mare – frate mai mic; 5. Prieten - prieten. Acesta este cadrul în care se naște fiecare, își desăvîrșește educația și își urmează drumul. Observăm că noțiunea de libertate individuală, esențială pentru noi, europenii moderni, nu își are locul aici. Pentru ea nu există traducere în limba chineză clasică. În schimb, în China clasică, fiecărui membru al societății îi este asigurat accesul la o lume organizată, primitoare, familiară, în care își va găsi mereu locul. Armonia, echilibrul întregii comunități trebuie să fie analoge întru totul armoniei și echilibrului cosmic, iar sarcina fiecărui om este aceea de a face să funcționeze această analogie cu mijloacele, competențele și aptitudinile sale.

Umanismul societății chineze se referă, în primul rînd, la grup, care este condiția și catalizatorul dezvoltării individuale. Cea mai prețuită virtute confucianistă este Ren – tradus prin „Virtute supremă“, „Virtute a umanității“. Ideograma conține radicalul Om și cifra 2. Aceasta arată că în ochii confucianiștilor reprezintă baza educației. Destinul său este, înainte de toate, de a trăi pentru semenii săi. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Au fost puţine clădirile, construite în această zonă, care aveau un aspect specific anilor 1930, plăcute, cu spaţii care evidenţiau paşi către un început de civilizaţie.

Prin trecerea timpului, specialiştii în domeniul istoriei şi în cel al arhitecturii le-au considerat, mai ales după anul 1990, că au făcut parte din patrimoniul naţional. În anii 1981-1982, cînd a început demolarea întregii zone, şi-au găsit sfîrşitul şi aceste mici clădiri de locuit. Întreaga acţiune a fost supusă, după căderea comunismului, unor critici severe. Este foarte greu de spus încă, dacă ar fi fost mai bine să se păstreze cîteva cartiere cu străzi înguste şi scurte, pe care se găseau locuinţele unor oameni nevoiaşi sau dacă, dimpotrivă, este de preferat situaţia de acum, avîndu-se în vedere că, prin construirea de parcuri, de importante edificii de interes naţional, inclusiv Catedrala Neamului, şi de bulevarde largi, cu multe blocuri de apartamente, s-a asigurat pentru mulţi bucureşteni, o viaţă acceptabilă, civilizată.

Demolarea a sute de clădiri a dus la adevărate drame pentru sentimentele proprietarilor, profund marcaţi de modul de viaţă oferit de micile lor curţi pline de verdeaţă. Dar au fost şi unii care de-abia aşteptau să se mute în apartamente moderne, care să le asigure cam tot necesarul din acea perioadă de timp. Am vrut

să evidenţiem inteligenţa şi capacitatea artistică a creatorilor Casei Republicii, fără să ne scape bogăţia ornamentelor din toate spaţiile, ceea ce, posibil din acest punct de vedere, o face unică în lume. O tînără arhitectă, Anca Petrescu, care a fost înconjurată de sute de specialişti, a avut merite deosebite. La fel Armata Română, reprezentată prin mii de constructori conduşi de colonelul inginer Mihai Boroş.

Am îmbogăţit conţinutul cărţii cu descrierea multor saloane şi spaţii, susţinută şi prin imagini şi schiţe cu rolul de a contribui la o şi mai bună documentare.

După 1989, cînd s-au produs răsturnări de ordin politic şi social, au apărut atitudini potrivnice existenţei Casei Poporului. Au lăsat impresia că erau structurate pe interese politice şi, mai ales, economice. Asemenea atitudini au manifestat şi politicieni de vîrf. În anii care au trecut, au apărut şi situaţii care clarifică necesitatea acestui imens edificiu.

Cu siguranţă că, după atîtea descrieri făcute în scopul completării cunoştinţelor, cititorul va putea desluşi ce a fost bine sau rău. Intimitatea gîndurilor fiecăruia este prioritară. Ea rămîne într-o discreţie determinată de multe cauze.

Sfîrșit ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

român care s-a retras din calea trupelor germane şi prin eroismul său a salvat teritoriul Moldovei de o invazie catastrofală. Malul moldovean din stînga Siretului, în sensul curgerii spre Dunăre este cu mult mai înalt decît cel drept şi a putut fi apărat cu succes de Armata română aflată într-un miraculos proces de refacere cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de Generalul Berthelot. În activitatea lui politică, Jean Lascu a dovedit că ţine la principii. Deşi fratele lui, Ignat Lascu, ajunsese prefect liberal de Vrancea, institutorul nu s-pa dat cu liberalii şi i-a rămas credincios mentorului său spiritual, Octavian Goga. Între altele, se ocupa şi cu ziaristica şi avea prieteni printre pictori şi scriitori. Celebrul pictor Gheorghe Pătraşcu i-a botezat mezina, pe Lolica, iar cu familia tecuceană Ieremia (Eliade), care îl dăduse lumii pe marele talent scriitoricesc Mircea Eliade, se afla în relaţii de prietenie.

Aşadar, Jean Lascu era bine văzut de protipendada Tecuciului. La nunta căpitanului Ştefan Genoiu cu Georgeta Lascu au asistat cu mic cu mare notabilităţile oraşului, ofiţeri, negustori de grîne, proprietari funciari. După nuntă, soţii Genoiu au petrecut o scurtă vacanţă la via de la Hînţeşti, întreruptă de evenimentul

care a zguduit România: asasinarea primului-ministru Armand Călinescu de o echipă de legionari. Căpitanul Genoiu Ştefan a fost chemat de urgenţă la Bucureşti prin ordinul comandantului Şcolii Superioare de Război, Generalul Paul Teodorescu.

La despărţire, socrul Jean Lascu i-a strîns cu încredere mîinile.

- Fănică, ai pus mîna pe o fată bună. Să ai grijă de ea şi de familia ta! Şi să te fereşti ca dracul de tămîie de politică! Politica înseamnă moarte violentă şi nenorociri! Aşa s-a întîmplat cu Goga şi uite că i-a venit rîndul şi lui Armand Călinescu! Sincer îţi spun: îmi pare rău că mi-am pierdut vremea cu politica. Mai bine scriam basme pentru copii precum Ion Creangă sau roboteam la abecedare. Aş fi fost mai cîştigat!

Răspunsul ginerului nu s-a lăsat aşteptat.

- Tată socrule, nu-ţi face griji! Sînt un om de onoare şi voi ţine la onoarea mea de familist! Cît priveşte politica, eu respect ce m-a învăţat protectorul meu, domnul General Bădescu, acum consilier regal: Armata e marea mută! (va urma)

Viața privată

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 29 mai 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (32) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (32)

„Rockefeller și detectivii” (2) Pe West fifty fourth Street 4, aproape de Fifth Avenue, la locuinţa lui particulară, servitoarea e surprinsă aflînd că e căutat John D. Cum nici la vila din Pocantico Hills nu este, funcţionarul îl caută, pe rînd, în toate cele 33 de sedii ale filialelor trustului şi pretutindeni i se spune că abia a plecat. Dezarmat, funcţionarul predă citaţia tribunalului, în vreme ce „regele petrolului” şi cel mai urît om din ţară şi din lume devine ,,cel mai căutat”, pe urmele lui călcînd detectivi şi poliţişti. Se declanşează un fel de urmărire aproape unică în analele justiţiei americane, cu întîmplări neprevăzute: orice om chel, slab, cu şapcă şi pantaloni de golf e luat drept J.D.R.; e zărit în diferite colţuri ale Europei sau Asiei; e văzut în metrou sau în automobil, printre spectatorii sau

Memoriile unui celebru criminalist român (112) ,,Omul cu ciocanul” (11) Pornind de la această ipoteză, se putea merge şi mai departe cu supoziţiile potrivit cărora asasinul, descoperind, la iubita lui, fotografia unui străin, si-o însuşeşte din gelozie şi... mai tîrziu o pierde la locul faptei, înainte de eveniment sau chiar poate în timpul asinatului. În ce constă însă dificultatea? Nimeni şi nimic nu-i puteau convinge pe ofiţeri că piesa cu pricina n-ar avea vreo contingenţă cu fapta, atît timp cît cel care fusese în posesia ei nu era în măsură să demonstreze – cel puţin ipotetic – în ce împrejurări ar fi putut să ajungă fotografia la locul crimei. Dacă Ştefan putea dovedi că, prin natura relaţiilor sale cu vecinii victimei din aceeaşi curte, ar fi avut acces acolo, ar fi fost totul în regulă. Dar, cum acesta se complăcea în a susţine că nu-şi aminteşte ori nu cunoaşte nimic, misterul nu putea fi înlăturat. El continua să menţină, încă, întregul grup, în tensiune şi căutări.

Aflaţi în faţa acestei situaţii care oprea în loc cercetările, ne-am simţit obligaţi să ne îndreptăm atenţia şi asupra acestui aspect critic. Împreună cu cei

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (64) Întîlnire la Bagdad: Saddam Hussein – Joseph Wilson (2) Saddam Hussein își expune ferm punctul de vedere: – După cum ştiţi, noi am propus primii Arabiei Saudite un acord de securitate, implicînd neamestecul în treburile interne şi nerecurgerea la forţă. Acest acord l-am semnat. Am propus acelaşi tip de acord Kuweitului, care a refuzat să-1 semneze, fără îndoială la sugestia unei puteri străine, probabil Marea Britanie. Ştiţi, de asemenea, că anumite medii occidentale nu sînt mulţumite de aceste acorduri, pe care le compară în mod ironic cu acordurile dintre Anglia şi Franţa.

Slavă Domnului, Kuweitul n-a semnat acordul cu noi.

Am fost cu atît mai mulţumit, cînd am luat hotărîrea de a susţine grupul revoluţionar din Kuweit, că nu am semnat acorduri cu această ţară. În caz contrar, n-am fi putut face acest lucru.

Arabia Saudită ne-a acordat ajutor şi sprijin în timpul războiului împotriva Iranului. Ca urmare a iniţiativei sale, am obţinut dreptul de utilizare a unei conducte, şi această ţară ne-a acordat chiar sprijin financiar, şi nu sub formă de împrumuturi. Erau fraţii noştri, dar voi aţi stricat aceste relaţii, şi i-aţi întors pe saudiţi împotriva noastră.

jucătorii de golf, printre cow-boys în California ş.a.m.d.

Urmărirea coboară şi printre copii care, inventivi cum sînt, creează un nou joc – „Rockefeller şi detectivii” – ce s-a întins cu repeziciune în toată America, totul devenind un spectacol. Ziarele instituie premii imense pentru cel ce dă o ştire certă despre locul unde s-ar afla; ofertă similară fac şi alte instituţii.

Acţiunile lui „Standard Oil” încep să se clatine şi aşa ceva nu-i convine „regelui petrolului”, care îşi face apariţia în carne şi oase la sediul tribunalului din Chicago. Explicaţia dispariţiei îndelungate: „regret mult că v-am creat atîta rău, dar cu adevărat ignoram faptul că mă căutaţi”! Zilele se scurg, vine vara şi, în fine, el ajunge în faţa judecătorului Landis, un ins scund, slab şi gălbejit, care îl impresionează atît de tare pe Rockefeller încît acesta nu se mai simte bine, îşi pierde memoria, coerenţa, vocea, nu mai aude bine şi e chiar blocat. E, în fond, o persoană particulară şi de aceea nu ştie cu exactitate cu ce se ocupă ,,Standard Oil”, crede că posedă „cîteva rafinării” şi abia poate şopti că averea trustului se cifrează la... 100 de milioane de dolari, în rest, tăcere absolută! În schimb, producători sau rafinatori independenţi vin cu sacul plin şi-1 deşartă fără să ezite, denunţînd metodele brutale

După cîteva săptămîni, într-o toridă zi de august, judecătorul Kenesaw Mountain Landis citeşte sentinţa. E lungă, dură şi conţine un regret enorm al reprezentantului justiţiei: acela că legea nu-i oferă armele necesare pentru a pune după gratii, pentru totdeauna, conducerea lui „Standard Oil”. Depăşind retorica şi trecînd la fapte, judecătorul anunță că în 1.462 de cazuri s-au dovedit crimele lui „Standard Oil” şi pentru fiecare dintre ele se acordă amenda maximă – 20.000 de dolari, iar 1.462 înmulţit cu 20.000 fac 29.240.000. Aşadar, amenda se ridică 29.240.000 de dolari! (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

doi colegi din Inspectoratul general am luat hotărîrea să restudiem fotografia cu ajutorul unor mijloace tehnice moderne. În final m-am declarat mulţumit pentru că, personal, ieşisem din dilemă. Fotografia prezenta, destul de vizibil, o decolorare; o patină a vremii – constatare ce demonstra că ea fusese expusă intemperiilor o mai mare perioadă de timp decît cea care se scursese de la data agresiunii.

Aşadar, presupusa piesă „corp delict” nu mai prezenta nici o importanţă, ea neavînd legătură cu cazul „Teodora F.”.

Pentru un plus de exigenţă în cunoaşterea adevărului, au fost continuate cercetările, stabilinduse în cele din urmă şi împrejurările în care Ştefan pierduse fotografia prietenului său Benegui. În drumul său spre casă – cu mult anterior evenimentului – avea de parcurs un itinerar care cuprindea şi strada victimei, staţia autobuzului fiind chiar în faţa locuinţei acesteia. Ştefan îşi aminteşte că fiind pe scara maşinii a scotocit în portofel, de unde ar fi scos o bancnotă de 25 lei, prilej cu care fotografia putea să-i fi căzut, pentru ca apoi, neobservată, să ajungă pe trotuar. Vîntul din zilele ceau urmat ar fi putut, la rîndu-i, s-o transporte în curtea victimei, mai ales că ornamentele grilajului de fier care formau gardul i-ar fi permis pătrunderea. Experimentul judiciar, în condiţii atmosferice asemănătoare cu cele

evidenţiate de secţia meteorologică pentru zilele declarate de Ştefan, a întărit posibilitatea unei astfel de împrejurări. Cu toate acestea, nu toţi ofiţerii se împăcau cu ideea că fotografia n-avea legătură cu fapta; greu se puteau despărţi de ,,șansele” oferite de această presupusă carte de vizită rămasă la locul crimei.

N-a trecut mult timp şi ne-am lovit de apariţia altor dificultăţi: suspecţi şi anumite constatări stranii.

Clarificarea lor fusese deja tergiversată, timp de un an, pînă la sosirea noastră. Mulţi dintre noi doream parcă să scăpăm cît mai repede de aşa-zisele speranţe rezultate din munca primului colectiv, pentru a ne putea concentra asupra unor căutări generate de propria noastră optică.

Nu aveam însă nici îndrăzneala să le ignorăm cu uşurinţă. Ne lipsea convingerea că – pe baza datelor existente – eventualele noastre eforturi nu ne vor duce la identificarea asasinului în persoana vreunuia dintre acei vechi suspecţi. În acelaşi timp, eram mai mult dispuşi să credem că eforturile pentru lămurirea situaţiei lor ne vor face să batem pasul pe loc o bună bucată de vreme.

Ieşirea din această încurcătură nu putea fi cucerită decît prin muncă, prin noi verificări şi... numai după aceea să ne putem gîndi la succesul final. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Dacă sînteţi într-adevăr îngrijoraţi de Arabia Saudită, vă înşelaţi. Dar dacă speraţi astfel să determinaţi Arabia Saudită să se îngrijoreze, asta e altceva. Noi am spune acelaşi lucru şi fraţilor noştri saudiţi şi sîntem gata să le dăm toate garanţiile încît să nu mai fie îngrijoraţi. Ar fi pentru noi o datorie apărarea acestei ţări, în cazul unei ameninţări străine. În ceea ce priveşte relaţiile noastre cu lumea arabă, putem să ne împăcăm într-o seară cu ei şi să ne certăm a doua zi. N-am avut probleme pînă acum.

Mai există un al treilea punct de vedere pe care doresc să îl abordez. Au circulat nişte zvonuri conform cărora Saddam Hussein s-ar fi angajat faţă de anumite ţări arabe să nu folosească niciodată forţa împotriva Kuweitului. Apoi, oficialităţi ale acestor ţări au comunicat americanilor ce înţeleseseră ei din toate acestea. Aş dori să subliniez aici că americanii nu trebuiau să ţină cont de toate acestea. N-am promis asta nici unui arab. Lucrurile s-au întîmplat astfel. Anumiţi conducători arabi mi-au vorbit despre trupele care erau masate la frontiera kuweitiană, explicîndu-mi că kuweitienii erau neliniştiţi şi înfricoşaţi. Le-am răspuns că promisesem să nu întreprind nici o acţiune militară înainte de întîlnirea de la Djeddah. Şi aşa am şi făcut.

Nu a fost întreprinsă nici o acţiune militară înaintea întîlnirii. Am aşteptat întoarcerea vicepreşedintelui de la Djeddah pentru a lua o hotărîre.

Unii s-au mirat de rapiditatea cu care s-a desfăşurat operaţiunea. Lor, asta le semnifică faptul că aveam deja intenţia să acţionăm încă înainte de întîlnire. Mişcarea patriotică din Kuweit ne-a dat această posibilitate. Dar nu acesta a fost motivul principal. Ne-am dat într-adevăr osteneala să ne susţinem drepturile prin negocieri. În calitatea noastră de arabi, era absolut natural să încercăm să stabilim relaţii cu opoziţia kuweitiană, aşa cum şi kuweitienii ar fi încercat să ia legătura cu opoziţia irakiană dacă i-am fi atacat.

Cînd interesele noastre esenţiale s-au văzut ameninţate, şi cînd au fost epuizate celelalte demersuri, ne-am văzut constrînşi să recurgem la forţă. Întrebarea pe care o adresez acum Preşedintelui şi conducătorilor americani este următoarea: Prin ce sînt ameninţate interesele americane în Kuweit sau în altă parte?

De cînd am ajuns eu la putere, dvs. cumpăraţi petrol irakian, pe cînd înainte de acest moment relaţiile noastre au fost întrerupte, iar cantitatea importurilor dvs. din Irak n-a încetat să crească de cînd am restabilit relaţiile, în 1984. Şi toate acestea pînă în momentul în care aţi hotărît să boicotaţi statul irakian. Dvs. cumpăraţi cam o treime din producţia noastră. Nu mai este vorba aici de o decizie tehnică, ci de o alegere politică. Interesul dvs. este legat de comerţ şi de o aprovizionare ritmică de petrol. Deci, de ce vă temeţi? De ce luaţi în discuţie opţiuni militare care vor fi, fără îndoială, un eşec? (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

la care sînt supuşi, felul cum erau şi sînt ruinaţi cei ce îndrăznesc să i se opună. Şantajul, escrocheriile şi chiar actele pur criminale sînt termeni folosiţi constant şi aflaţi în spatele atîtor fapte şi evenimente. Secretarul trustului, interogat şi el, este, ca şi John D., laconic şi ezitant, dar recunoaşte beneficiile oculte obţinute de „Standard Oil”: 1903 – 81 milioane de dolari; 1904 – 62 milioane; 1905 – 57 milioane!

29.240.000 de dolari amendă! (1)

24

Vineri, 29 mai 2020

Doza de sãnãtate Schimbările climatice și efectele ei asupra vieții În prezent, nu există nici o teorie care să nege faptul că în, ultimii ani, clima s-a schimbat radical, încălzirea globală manifestîndu-se pe întreg globul.

După un studiu publicat în 2007 (WeltklimaratesIPPC) temperaturile au crescut în medie cu 0,95 grade Celsius în Europa, concentrația de CO2 din atmosferă a crescut de la 290 ppm, la aproape 400 ppm, iar nivelul mărilor cu aproximativ 10 – 20 cm.

Sigur, clima nu a fost și nu va fi niciodată constantă, ci este în permanentă schimbare.

La aceasta participă Soarele, ghețarii, zăpada, microorganismele, plantele, animalele și omul.

Studiul amintit mai sus atestă faptul că, în proportie de 99%, cauza principală a modificărilor semnificative ale climei se datorează gazelor cu efect de seră. În timpurile în care pămîntul era locuit de mai puțini oameni, concentrația acestor gaze era întrun echilibru. Începînd cu Secolul al XVII-lea, populația pămîntului a crescut semnificativ și, odată cu ea, consumul. Prin comportamentul său, omul susține modificarea chimică a atmosferei.

Odată cu începuturile industralizării, acest fenomen s-a aflat într-o continuă creștere. Pornind de la actualitatea în care trăim, se așteaptă ca aceste modificări climatice să se accentueze, atrăgînd după ele efecte tot mai zgomotoase. Răspîndirea bolilor de la animale la om sau de la om la om, cît și cronicizarea multor probleme de sănătate reprezintă efecte care apar în timp. Cele mai vizate sînt persoanele în vîrstă, din cauza faptului că acestea sînt și cele care, din punct de vedere fizic, sînt mai vulnerabile.

Bolile infecțioase vor fi în creștere și transmisibile nu numai de la animal la om, ci și de la om la om. Cu cît iernile sînt mai blînde, cu atît mai favorabil va fi pentru vectorii transmițători să se obișnuiască cu un mediu propice supraviețuirii.

Pandemia de Coronavirus ne arată, încă o dată, cu aspră claritate, faptul că modificările climatice sînt extrem de nocive pentru viața pe pămînt.

Virușii devin contagioși, producînd diferite

afecțiuni care se pot manifesta prin alergii, febră, dureri de cap, probleme res­piratorii, du-­ reri abdominale etc. Dez-­ voltarea turismului contri­ buie, de asemenea, la răspîndirea multor boli transmise de exemplu de țînțarul tigru asiatic, care favorizează apariția virusului Chikungunya.

De asemenea, concentrația mare de ozon poate provoca, în cazul persoanelor cu mai multe afecțiuni, probleme de sănătate ale căilor respiratorii, dureri de cap, tuse etc. Apa potabilă devine, de asemenea, purtătoare de bacterii nesănătoase precum Escherichia coli, a cărei răspîndire se produce din cauza secetei.

Fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze faptul că este răspunzător de aceste modificări climatice, dar și pentru propria sănătate, un bun de care trebuie să avem grijă în permanență.

Medicina informațională, așa numita medicină a viitorului, vine în sprijinul omului modern și îl ajută cu terapii fără medicamente, fără durere, să își regleze mereu echilibrul energetic. Corpul uman este asemănător unui computer biologic care trebuie constant resetat. A trata cauza și corpul în totalitate (trup, spirit și suflet) este o necesitate pregnantă în zilele noastre. Individul are nevoie de o terapie personalizată, conformă cu potențialul lui energetic. Diagnosticarea se face prin corpul energetic ce înconjoară corpul material. Reglarea informației energetice în corp poate întrerupe fenomenul de autodistrugere și poate produce resetarea organului bolnav.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

RM

JABOSGOLD este un supliment alimentar care contine peste 80 de substanțe naturale active. Acestea activează după numai 15 minute de la administrare toate funcțiile importante ale creierului și nervilor. Efectul imediat se resimte asupra capacității de efort, de concentrare, de reacție a corpului pe lungă durată. Suplimentul Jabosgold contribuie la îmbunătățirea activităților fizice și mentale în legătură cu profesia, studiul, sportul și sexualitatea. Efectele benefice ale acestui supliment se datorează așa numitelor ,,Micro Vital substances”, recunoscute în întreaga lume. Acestea sînt extracte din plante și condimente ayurvedice, care intră în legătură cu un adaos de minerale sub formă de cristale foarte fine. Acest proces îmbunătățește efectul de peste 100 de ori. Din acest motiv, pentru a obține cele mai bune rezultate este necesară administrarea treptată. Toate substanțele active sînt omogenizate și dozate într-o capsulă de culoare galbenă. În acest fel, se asigură că toate substanțele active, după cîteva minute de la administrare, vor acționa asupra tuturor celulelor corpului și nervilor.

Administrarea regulată a suplimentului s-a dovedit a avea efecte în următoarele situații: stres, scăderea capacității de efort, suprasolicitarea în profesie, scăderea capacității de concentrare și a funcțiilor nervoase, stare generală alterată, stări depresive, scăderea capacității de studiu, adicții, convalescență în urma intervențiilor chirurgicale, eforturi fizice și mentale, scăderea libidoului, complexe de inferioritate, supărări de durată, călătorii lungi, insomnii, menopauză, meteodependență.

Dozare: cel putin 2-4 luni, 1 capsulă pe zi înaintea micului dejun, cu puțină apă. Dozarea se stabilește în funcție de intensitatea problemelor. De aceea, se poate administra suplimentar o capsulă înainte cu 30 minute de doza inițială recomandată. După 2-4 luni se administrează o doză de întreținere, care constă într-o capsulă o dată la 3 zile, fie pe o durată mai lungă (1-2 ani), fie o cură de 2-4 luni pe an.

Se administrează la copii începînd cu vîrsta de 8 ani, tineri, adulți și vîrstnici. Preparatul conține 37 de substanțe active și peste 80 de microsubstanțe vitale. Nu sînt cunoscute efecte secundare pînă în prezent. În timpul sarcinii, a perioadei de alăptare sau a unui tratament psihiatric suplimentul nu se administrează decît la recomandarea medicului curant. În România se poate achiziționa numai din Centrul german Dermavital.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.