Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR
1990
30 2020
LA 8 IUNIE 1990 A APĂRUT PRIMUL NUMĂR AL REVISTEI „ROMÂNIA MARE“ EDITORIAL
30 de ani de „România Mare” – o poveste excepțională, ca și eroii săi Motto: „Le voi striga de dincolo de lume: veţi fi ca mine, eu am fost ca voi!” Corneliu Vadim Tudor
Îmi aduc aminte perfect: eram în Gara de Nord, cumpă rasem o „Baricada” a amicului Eduard Gugui, primul om de afaceri dispărut suspect după Revoluție, și citesc pe coloana din dreapta un text vituperant despre apariția revistei „România Mare”. Era 1990, iunie, era o zi frumoasă, visele, la fel… Atunci eram toți „pro-Occidentali”, vedeam numai cîmpii verzi precum dolarii ce veneau din Vest – și nu ne dădeam seama că… de fapt, plecau din România către Vest! Cert este că textul care-l ataca pe Vadim mi se părea firesc, abia așteptam să ajung în redacție și să-l amplific – cum așa? Obrăznicia acestui „comunist”, a acestui „poet de curte”, trebuia pedepsită! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
Pastila sãptãmînii
Naționalismul românesc – trecut, prezent și viitor În această săptămînă, Revista ,,România Mare” împlinește 30 de ani de la apariție. Un moment important, aniversar, măreț. Nu cred că mai sînt, în acest moment pe piața media din România, alte publicații post-decembriste care să se poată lăuda cu o asemenea prezență. Multe, dacă nu chiar toate, care au apărut precum ciupercile după ploaie pe piața românească în anii de după 1990, au cam dispărut de la chioșcuri,
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Dictatura Legii (1) Aș dori să purtăm o discuție familială, neprotocolară, de aceea ne vom feri cu toții de ceea ce numim, îndeobște, cuvîntări. Doresc numai să vă aduc salutul revistei „România Mare” pe care, împreună cu maestrul Eugen Barbu, am creat-o exact acum 1 an. Este o revistă care s-a născut din durere, s-a născut din speranță. Este o revistă care a apărut la 6 luni după ceea ce noi numim revolta din decembrie 1989, pe fondul ticăloșirii tot mai grave a moravurilor, în Țara pe care o iubim cu toții atît de mult, pînă la venerație. Este o revistă care a intrat în această luptă pentru salvgardarea ființei naționale cu toată frenezia pe care ne-o dă crezul nostru și cu toată îndreptățirea pe care ne-au dat-o milioanele de oameni care așteptau o voce nouă, o voce purificatoare în acest cor din ce în ce mai pestilențial al presei românești. „România Mare” a militat de la început pentru o politică pe cît de pașnică, pe atît de fermă privind problema națională. Noi reclamăm cu voce tare drepturile cutumiare scrise pe pieile de vițel ale hrisoavelor dintîi, cum spunea Eminescu în „Timpul”. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (14 iunie 1991; discurs rostit liber la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, din București)
unele dintre ele fiind acum prezente doar în zona online. Revista, aflată acum în plină maturitate, la doar 30 de ani de existență, a fost cea care a dus la crearea unui partid, unul naționalist, patriot la vremea aceea, avînd ca inițiatori mulți iubitori de țară plecați acum dintre noi. Părinții fondatori – Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor – au reușit să realizeze, la nici un an după aceea, un miracol al politicii, aducînd în atenția românilor Partidul România Mare. De fapt, nu știm dacă PRM a fost doar un partid sau extensia autentică a patriotismului românesc. (continuare în pag. a 16-a) TANO
La patrie Toate trec de parcă n-ar fi fost vor muri grandoarea și minciuna zilele de praznic și de post – patria rămîne întotdeauna Zorile se năruie și cresc poate mîine nici nu se arată totul e predestinat firesc – patria nu moare niciodată Au sperat și-au pătimit frumos generații-n veci sacrificate zeii sînt sub soare de prisos patria e mai presus de toate Patria nu-i stemă, nici cuvînt nu e spațiul însemnat pe hartă de la leagăn pînă la mormînt patria ne e de-a pururi soartă Patria e-n noi și împrejur aur stins ca fumul de aloe ea e brațul încordat matur chiar pe armă, de va fi nevoie Însăși steaua ce-o avem în cer suferă de dragoste de țară fie-mi dar îngăduit să sper – patria-i speranța milenară CORNELIU VADIM TUDOR
Răzbunarea
Pagina 17
NR. 1539 l ANUL XXXI l Vineri 5 IUNIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Vineri, 5 iunie 2020
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Ungurii bolnavi de SIDA scufundară Atlantida F Coposu a dat masa de „Adio, draga Nelo!“ F Ţapul Emil e leit Domnul Cuza F Publicaţiile antiromâneşti „Telegraf“ şi ,,Expres“ sînt în pragul falimentului F Primarul fanariot Moruzi a rezolvat problema locuinţelor: i-a dat casă lui frate-său PARTEA I F Întreaga țară a văzut sîmbătă seara, la televizor, cum ziariştii unguri, din România şi-au dat întîlnire la Tîrgu Mureş - ca replică, probabil, la festivitățile Vetrei Româneşti - şi au arborat steagul Ungariei. Noi, dacă eram acolo, îl băgam pe gîtlejul lor şi leam fi dat nişte pumni în spate, să-l mestece mai bine. Vă e aşa dor de Ungaria, mă loazelor? Atunci de ce nu vă cărați acolo, ce ne tot spurcaţi aerul şi ne zgîriaţi ochii? F Iar în vremea asta, dragă domnule Nicolae Văcăroiu şi voi, păcălicilor Octav Cozmîncă şi Viorel Hrebenciuc (n-aţi rezolvat NIMIC din ce v-am rugat noi!), ştiţi oare că Partidul România Mare n-are sedii în judeţul Mureş, la Tîrnăveni, Sighişoara și Reghin, în timp ce la Tîrgu Mureş are un fel de celulă insalubră, într-o curte de țigani periculoşi? F Oricum, performanţa lui Ion Hideguti n-o poate egala nimeni: a dat ordin scris să iasă afară dintr-un spaţiu bucureştean nişte patrioţi de la P.R.M., pentru a-l căpătui cu sediu pe... Aristide Buhoiu, care vrea să deschidă în Capitala României ziarul „Timpul“, se aude că prin ajutorul financiar al lui Ardei Umplut. Oricum, anumiţi funcţionari de la Guvern nu se poartă cinstit faţă de P.R.M. şi s-ar putea să le facem un pocinog foarte mare, ei ştiu ce labă grea avem... F Aşa după cum am anticipat, seminarul de la Atlanta a fost un fîs. Dar, să dăm cuvîntul unui înalt demnitar român, care a participat la „meciul“ româno-horthyst şi pe care l-am abordat telefonic la înapoierea în țară: „E bine că am fost la seminar. Ungurii s-au dezumflat foarte repede şi, de unde pînă atunci ne împuiaseră capul cu autonomia și regiunea autonomă maghiară, la Atlanta au văzut care e pulsul, au priceput că americanii nu încurajează asemenea bazaconii ce pot deveni foarte riscante, mai ales că sînt prea multe conflicte deschise în Europa de Est - aşa că au stat cuminţi în banca lor. Ce-i drept, a încercat Televiziunea din Ungaria, care se agita pe la uşi, să provoace, să irite, să dea lovitura, dar americanii au fost fermi pe poziţii. Un cuvînt bun pentru Jimmy Carter, care nu ştia cum să se mai scuze şi să arate că el nu poate fi mediator într-o chestiune care priveşte statul român. Foarte corect s-a purtat Frank Collins, şeful Biroului pentru România din Departamentul de Stat. Remarcabilă comportarea micii comunităţi româneşti din Atlanta, condusă de preotul Cocean şi de profesoara Livescu; ei au organizat demonstraţii cu pancarte, băgîndu-i în corzi pe unguri. Am fost surprinşi că anumite publicaţii din România au scris că e vorba de un nou Diktat de la Viena, că după Yalta şi Malta, a urmat Atlanta, şi alte jocuri ieftine de cuvinte. Ce să spun, le-a apucat patriotismul acum, după ce ani de zile au făcut, în mod iresponsabil, jocul U.D.M.R.-ului. Mă refer la «Evenimentul zilei», «Ziua», «România liberă», «Cotidianul». Aud că o femeiuşcă ce se pretinde ziaristă, parcă Feraru, de la ziarele lui Cristoiu, a publicat că ministrul Învăţămîntului, Liviu Maior, i-a donat fostului preşedinte american un exemplar al Bibliei lui Şerban Cantacuzino, de la 1688, dar asta e o minciună, am văzut lucrarea cu ochii mei - e vorba de noua ediţie, din 1988, tipărită de Patriarhul Teoctist, cartea veche face parte din Patrimoniul Naţional, mai există numai cîteva
exemplare în ţară, care nu pot fi scoase peste hotare“. F Criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu îi face un pustiu de bine ayatolahului Corneliu Coposu şi îi publică în „Curierul Naţional“ de sîmbătă, 18 februarie, un articol vechi de 51 de ani. El se intitulează „Şi «Madosz»-ul vrea să intre în guvern?“, a apărut pentru prima oară în organul țărănist „Dreptatea“, la 11 octombrie 1944 şi parcă ar fi scris de Corneliu Vadim Tudor, chit că poetul nici nu se născuse încă: „Mai întîi de toate, locul «Madosz»-ului nu este la noi în România, ci la ei, în Ungaria. Nu noi avem nevoie de colaborarea organizaţiilor «democratice» ungureşti, ci poporul maghiar (...). Acolo, în Ungaria, trebuie să lucreze «Madosz»-ul, acolo să-şi angajeze pielea şi obrazul (...). Să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sînt legaţi toţi într-o adeziune organică şi muri bundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva Românilor, Cehilor şi Sîrbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor «democraţi». De la cel mai mic pînă la cel mai mare, ei împărtăşesc, cu o sinceritate nezdrun cinată, una şi aceeaşi religie păgînă: a distrugerii noastre (...). Cînd am văzut Duminică «Madosz»ul la tribună, mi s-a părut că se mişcă mormintele româneşti şi se frămîntă, în gropile lor acoperite cu var, oasele martirilor noştri frînte şi mutilate de MILENARA CRIMINALITATE MAGHIARĂ (subl. n.). Invităm «Madosz»»ul să dispară cît mai are vreme! Nu vrem să-i mai auzim de nume!“. De dispărut, a dispărut însă Coposu, săracul de el, aproape 18 ani în puşcărie. De bună-seamă, el a plătit şi pentru articolul acesta. Dar ce vină avem noi? Să nu-şi dea seama Coposu că MADOSZ s-a transformat în U.D.M.R., ambele formaţiuni fiind teroriste, fasciste şi antiromâneşti? Sau, cine ştie, poate că avem de-a face cu doi Copoşi: Coposul Tînăr, care invita U.D.M.R.-ul din 1944 să dispară, pînă nu-i rup românii oasele, şi care înfiera milenara criminalitate maghiară, şi Coposul Bătrîn, care s-a aliat cu U.D.M.R.-ul şi acum îl înfierează pe Coposul Tînăr! Întortocheate sînt căile trădării de țară! F Dar Coposu n-are greţuri, nu se sinchiseşte el de ce scria secretarul lui Iuliu Maniu, în urmă cu o jumătate de veac. Astăzi, „preşedintele moral al României“ dă recepţii de zeci de milioane de lei, nu se ştie pe banii cui. Întreaga presă a fost plină ochi de ospățul regesc pe care tovarăşul Călinescu (numele lui conspirativ, de turnător la Securitate) l-a oferit la Clubul Asociaţiei 21 decembrie. La această „masă de adio“ (C.C. al P.N.Ţ.C.D. pleacă iar în Germania, unde își va transplanta un plămîn artificial, realizat de firma Kent) au participat circa 100 de persoane: care lichele, care beţivi în căutarea altor pilangii, pe gratis, care curioşi să bea un „bruderschaft“ cu o mumie ambulantă. Amănunte aflăm de la aceeaşi exaltată Roxana Iordache, care, în ziarul unguresc de limba română „România liberă“, publică o pagină întreagă, cît un cearșaf, sub genericul „O reuniune de grație“. Reiese că preşedintele P.N.Ț.C.D. a vorbit cu foarte multă lume, numai că e uşor de vorbit, mai greu e de scris - cum o să facă el peste 100 de note informative, ca să dea raportul? Sub titlul „Au închinat împreună“, femeiuşca păroasă (apropo, din mustaţa ei ar putea să-i iasă şi lui Coposu material pentru două sprîncene şi-un guler de blană!) scrie astfel: „Cu nici o altă ocazie nu s-au reunit mai multe şi diverse
RM
personalităţi culturale pe metru pătrat“. Aflăm și cine-s ăștia: Marcel Popa, Cristian Pațurcă, Gicu Milea, Iancu Fischer, George Borcescu, Popa Țeavă (Sandi Mehedințu), Sorin Ilieşiu, Costea Hariton, Gabriela Bideu, George Arion (fost turnător Secu, şi el), Iolanda Cămiloiu şi mulţi alţii de care fie că n-am auzit în viaţa noastră, fie că nu pot avea statutul de „personalităţi“. De pildă, ce „personalitate culturală“ poate fi un tehnician analfabet ca acest Claudiu Iordache? Sau ca scărpinoasa Gilda Lazăr? Sau ca Dumitru Iuga, care fugea cu „negresa“ în spate (a fost hoț de butelii)? Ori ca Carmen (pardon de expresie!) Bendovski? Păi, dacă găinile astea zăpăcite sînt „personalităţi culturale“, atunci ce-or mai fi fost Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Enescu (dintre cei dispăruţi) sau D. R. Popescu, Dinu Săraru, Marin Sorescu, Mihai Ungheanu, Fănuş Neagu, Raoul Şorban, Adrian Păunescu, Horea Popescu, Marga Barbu, Mitzura Arghezi, Roman Vlad, Michael Titus, Nicolae Baciu, Iosif Constantin Drăgan (dintre cei care trăiesc)?! Dar, rîsul abia începe: aflăm că au participat şi odrasle de legionari (Horia Bernea, copchilul ideologului Gărzii de Fier, Ernest Bernea), dar şi ginerici de bolşevici (Mihai Oroveanu, care a făcut carieră pe spinarea lui tata-socru, Leonte Răutu). Nu puteau lipsi nici cele două anomalii ale naturii: Gabriel Cotabiţă (care ne trimite sărutări pederaste pe micul ecran, l-am şters pe urmă cu vată şi spirt) şi Jeana Gheorghiu (ditamai bărbatul, şi se mai face!). Dar să-i dăm cuvîntut Pirandei a lui Iordache: „Era să uităm! N-a lipsit nici Ceauşescu. Adevăratul, pre numele său, Gheorghe“. Deci, Nicolae Ceauşescu, cel împuşcat de Victor Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu, n-a fost cel adevărat, a fost o copie la indigo – adevăratul Nicolae Ceauşescu e unul Gheorghe Ceauşescu, despre care am auzit că, timp de vreo 30 de ani, a trăit ca un parazit şi profitor ordinar al numelui respectiv, lăsînd să se înţeleagă faptul că e văr cu Nea Nicu, aşa cum şi mama Roxanei Iordache se bătea cu gheara în piept că e din Scorniceşti. Roxana Dilimana atinge culmea ridicolului atunci cînd publică o fotografie sub care scrie: „Părintele Constantin Voicescu spunîndu-i profesorului (Emil) Constantinescu că seamănă cu Domnul Cuza. Amin“. Curat Amin, coropişniţo, şi mare spirit de obervaţie ai, perspicacea neamului, fiindcă Ţapul seamănă, într-adevăr, cu Domnul Cuza, cu cîteva mici diferenţe: 1) Domnul Cuza era patriot român, Domnul Țap joacă de 5 ani ceardaşul cu ungurii de gît; 2) Domnul Cuza era frumos și cinstit, Domnul Ţap e o vietate ciudată, cu gîtul înţepenit, capul puţintel şi zburlit, behăitul piţigăiat, cine-l vede zice că nu e el, ci frate-său, săracul pacient de la Ospiciul din Plătăreşti; 3) Domnul Cuza a înfiinţat Universitatea din Bucureşti, Domnul Ţap a distrus-o; 4) Domnul Cuza, înainte de a fi şeful statului, a fost colonel şi pîrcălab (prefect) de Galați, pe cînd Domnul Ţap a fost secretar P.C.R.; 5) Domnul Cuza a fost izgonit de pe tron de un Hohenzollern, iar Domnul Ţap vrea să aducă pe tron un Hohenzollern; 6) Domnul Cuza umbla cu ocaua prin pieţe şi tîrguri ca să-i prindă pe tîlhari, Domnul Ţap cutreiera de nebun cu găleata cu care cară apă şi curent electric din Turcia; 7) Domnul Cuza a rămas demn pînă la moarte, Domnul Ţap s-a pus capră la străini. În rest, așa e, părinte Costică Voicescu, Emil seamănă cu Vodă Cuza leit, îi propunem să se ducă de pe acum la Heidelberg şi să închidă ochii. Va fi adus în Țară cu mari onoruri: dacă Domnul Cuza a fost îngropat la moşia sa de la Ruginoasa, Domnul Ţap va primi în dar o sfoară de moșie care se va numi Rușinoasa. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 februarie 1995)
RM
3
Vineri, 5 iunie 2020
Renașterea naționalismului în România – un vis care poate deveni realitate (2)
Vadimismul – o nouă paradigmă DECALOGUL – cele 10 + 1 principii ale Vadimismului – Așa cum am anunțat în numărul trecut al revistei, venim către dumneavoastră cu cele mai importante principii care vor sta la baza a ceea ce noi ne dorim să reprezinte Renașterea naționalismului românesc, sub umbrela vadimismului. Valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a lăsat în urmă, simple, dar de o măreție uluitoare, vor sta la baza construcției politice ale cărei premise începem să le conturăm. Cei care vor considera că se identifică cu ceea ce noi propunem, cei care nu vor să își impună propriile reguli – lucru pe care îl descurajăm din start – sînt invitați să ni se alăture. În această etapă este foarte important ca cei interesați să fie conștienți că nu va fi ușor și că este necesară, pe lîngă aderarea la o viitoare mișcare politică, asumarea unor responsabilități. Nu dorim să adunăm mii de membri care să își dea cu părerea și să nu facă nimic. Nu! Dorim să adunăm oameni cu nerv, oameni vii, oameni care nu doar că se vor regăsi în valorile vadimismului, ci se vor implica în aducerea lor în prim planul politicii românești. Sîntem de acord că fiecare cetățean al acestei țări este liber să adere acolo unde propriile convingeri îl îndrumă. Nu ne propunem să facem prozelitism, ci să expunem ce e mai bun și util pentru țara noastră, pentru România, iar cei care rezonează cu noi sînt bineveniți. Nu vom lucra cu orice necunoscut, ci vom face o selecție alegînd crema vadimismului, pe cei mai buni. Țineți minte, o țară nu se construiește pe Facebook, așa cum nici schimbarea nu va avea loc doar în lumea virtuală. Realitatea este ceea ce ne conduce pe noi și pe care noi o dorim cît mai frumoasă, prosperă și cît mai naturală pentru România. Cele zece principii care vor sta la baza renașterii naționalismului românesc sînt, de fapt, temelia noilor valori pe care vadimismul dorește să le aducă în conștiința publică a românilor și de la care putem construi un curent politic cu totul nou și puternic. Moștenirea pe care Corneliu Vadim Tudor a lăsat-o în urmă – pe lîngă opera culturală – se completează cu valorile naționaliste pe care le-a apărat și pentru care s-a sacrificat, fără să se abată nici o secundă de la ele. Vadim și-a păstrat întotdeauna credința în Dumnezeu și în valorile religiei. A iubit poporul român, acest pămînt, această țară. A fost întotdeauna ghidat de un spirit real al dreptății față de semenii săi, față de tot ce înseamnă România, valorile și tradițiile românești. Și-a apărat onoarea și astfel a abordat orice provocare la care a fost supus de-a lungul vieții. A fost întotdeauna responsabil și și-a asumat acțiunile. Vadim și-a respectat țara, a respectat românii, indiferent de clasa socială. Nu a fost obedient față de superiori, și nici arogant cu cei inferiori lui. A avut mereu curajul de a reacționa la orice provocare, de a contracara orice acțiune care putea pune în pericol poporul român sau încălca principiile în care credea. A fost un patriot desăvîrșit și a luptat cu demnitate pentru suveranitatea României, arătînd prin tot ceea ce a făcut că a fost un naționalist autentic, un luptător. Toate aceste calități, însumate, nu reprezintă nimic altceva decît naționalismul modern de care, în aceste vremuri tulburi, România are atîta nevoie. Iată de ce principiile vadimismului, moștenirea pe care Vadim Tudor a lăsat-o României, sînt cele mai puternice și frumoase calități pe care nu doar politicienii, ci toți românii le pot aborda ca bază a relațiilor cu semenii lor, cu țara lor. 1. Credința 2. Iubirea 3. Dreptatea 4. Onoarea 5. Responsabilitatea 6. Respectul 7. Curajul
8. Patriotismul 9. Demnitatea 10. Suveranismul 11. Naționalismul Cei care cred în aceste principii, cei care simt că rezonează cu cele 11 puncte ale vadimismului, sînt cei care vor pune, acum și în viitor, bazele unui nou mod de a face politică, ale unui curent care va readuce acestei națiuni măreția de care are atîta nevoie. Vadimismul va fi viitorul acestei țări, pentru că în fiecare zi se dovedește tot mai mult că actualul mod de a face politică, bazat doar pe imaginile goale ale unor politicieni corupți și trădători, este falimentar și epuizat din toate punctele de vedere. Națiunile, fie că vorbim aici de România în particular, fie de Europa în general, încep să observe că în spatele imaginilor colorate ale politicienilor așa-zis democrați – liberali, socialiști, populari sau comuniști – se află doar practicile obscure ale unor grupuri de interese și nicidecum ale națiunilor. Vadimismul, prin principiile sale corecte, va fi cel care, acum sau în viitor, va fi adoptat de către națiunile care ajung la înțelepciunea necesară pentru a înțelege că nu există un viitor fără o raportare la niște principii sănătoase. Vadimismul nu reprezintă nici un socialism luminat, și nici un comunism retrograd, nu este nici măcar liberal în sensul în care acest curent este aplicat azi. Vadimismul își propune ca România să fie independentă, suverană, prosperă, puternică și măreață. Și, pentru a ajunge acolo, va lua ce e mai bun din toate, va aplica cel mai liberal mod de a conferi prosperitate românilor, de a utiliza socialismul acolo unde națiunea simte nevoia și de a fi un stat dictator atunci cînd integritatea teritorială este în pericol. Va aborda orice provocare pentru a aduce liniște românilor. Nu există un liberalism perfect, așa cum nu există un socialism perfect. Dar putem tinde spre un vadimism care să readucă țării demnitate și putere, iar românilor, bunăstare și siguranță. Renașterea naționalismului românesc pe baza principiilor vadimiste reprezintă cel mai sănătos mod de construcție politică post-decembrist. Iată de ce, pe cei care cred că vadimismul este curentul politic la care pot adera cu inima, îi așteptăm să ni se alăture. Principiile expuse de Lidia Vadim Tudor în repetate rînduri, pot fi sintetizate astfel: v Interesul național și iubirea de patrie sînt mai presus de interesul personal sau de grup. v Resursele naturale și umane – fie că vorbim de capacitatea creativă a românilor, de inteligența lor, fie de hidrocarburi, păduri, ape, capital cultural – trebuie să fie în proprietatea statului român sau măcar sprijinite financiar și atent administrate de către statul român. Resursele naturale ale României trebuie să fie în primul rînd ale românilor și fiecare cetățean să beneficieze de bunăstarea pe care aceste resurse o aduc, direct sau indirect, statului român. v Statul este cel care are obligația de a proteja libertatea și securitatea cetățenilor, indiferent dacă sînt români sau parte a minorităților naționale. Totodată, are dreptul de a retrage cetățenia tuturor acelor persoane care, prin acțiunile lor în afara granițelor țării, aduc prejudicii de imagine sau materiale națiunii. v Statul român are obligatia de a asigura o imagine bună, corectă și demnă oricărui cetățean român, indiferent unde trăiește, așa cum fiecare cetățean român este obligat să promoveze cu onoare și respect valorile țării sale, dar și valorile țării unde locuiește. v Întărirea capitalului național este obligatorie și acest lucru trebuie să fie o prioritate a guvernărilor viitoare. Prin aceasta se înțelege, în primul rînd, o creștere a ponderii capitalului românesc în economie, dezvoltarea societăților românești în paralel cu o creștere a veniturilor salariale ale fiecărui cetățean.
În fapt, ținta vadimismului este aducerea României la măreția pe care nu a avut-o niciodată, dar spre care a tins mereu. Sprijinirea dezvoltării companiilor românești și extinderea activității lor și în alte state reprezintă o prioritate, știut fiind faptul că aducerea profitului în țară de către companiile românești va genera bunăstare națiunii în sine, dar și românilor. v Scăderea taxelor pe salarii pentru o perioadă de minim 10 ani este, de asemenea, o prioritate, deoarece această măsură va atrage mai multe investiții în țară și, evident, va întări capitalul național. v Îmbunătățirea cadrului legislativ care să asigure dezvoltarea regională a țării, fără diferențieri între regiuni. Prin urmare, investițiile în infrastructură și crearea capacităților necesare de dezvoltare în regiuni nu se vor mai face discreționar, ci la nivel național, prin abordarea pe de-a întregul și nu pe regiuni, așa cum se procedează, în mod falimentar, acum. Asigurînd infrastructura necesară, capitalul financiar al țării va asigura dezvoltarea regiunilor, statul fiind obligat să aplice o legislație corectă și încurajatoare pentru companiile private. v Abordarea Învățămîntului și a Sănătății ca priorități naționale, orice cheltuială în aceste sectoare fiind considerată investiție. O umbrelă legislativă corectă, implementată pe o perioadă de minim 20 de ani, cu legi care să nu fie schimbate la dorința cuiva sau din interese personale sau de grup, va aduce învățămîntul la nivelul de dinainte de 1989. De fapt, eliminarea corupției din zona de obținere a diplomelor va aduce un plus în dezvoltarea învățămîntului românesc. Totodată, abordarea asigurărilor de sănătate la un nivel responsabil de către stat, dar și a societăților private, va conferi siguranță poporului român. Noi, ca țară, putem deveni un mare furnizor de servicii de sănătate pentru români, dar și pentru cetățenii altor state, așa cum observăm că se întîmplă în alte țări. Turismul medical poate constitui un mod realist de dezvoltare a capitalului național în viitor. Așa cum și învățămîntul poate fi. Să nu uităm că pînă în 1989, multe țări își trimiteau în România, pe bani grei, tinerii studenți, pentru școlarizare. Acest obicei poate fi reluat în condiții optime pentru statul român; v Dezvoltarea industriei de Apărare a țării este, de asemenea, o prioritate. Producerea în România, fie direct, fie sub licență, a materialelor militare, este imperios necesară pentru o reală protecție a securității naționale, fie că sîntem sau nu parte a alianțelor militare. v Aducerea Serviciilor de Informații la cerințele constituționale este necesară și chiar obligatorie. Eliminarea trădătorilor din sistemul de intelligence al țării va duce la ieșirea României din zona de ,,colonie” și la reintrarea ei în normalitate. Totodată, eliminarea Serviciilor din zona decizională a votului este necesară, rolul lor fiind acela de a proteja și de a garanta corectitudinea votului și nu de a-l administra, așa cum se întîmplă acum. Pentru concretizarea acestui deziderat, mizăm pe buna credință a ofițerilor români de informații, a celor care lucrează în acest domeniu, pentru că și ei, ca orice român, își doresc renașterea României și aducerea ei în prim-planul țărilor lumii, nu doar al celor europene. Aceste principii constituie baza pe care vadimismul, prin Grupul de Renaștere a Naționalismului din România, o propune celor care rezonează cu ele și la care vor adera, nu cu vorba, ci cu inima. Ca urmare a numărului mare de mesaje pe care le-am primit, am fost nevoiți să facem o adresă de e-mail dedicată inițiativei de formare a unui grup de lucru al cărui scop este acela de Renaștere a naționalismului românesc. Prin urmare, noua adresă la care ne puteți scrie este: grupvadimism@gmail.com Cei care au trimis deja mesaj la adresa inițială nu mai trebuie să revină, doar că e bine să știe că vor fi contactați de pe noua adresă. Redacția
4
Vineri, 5 iunie 2020
Atitudini«Polemici Și au trecut 30 de ani... WOW!
În 1992 eram studentă, în anul II la ziaristică, la Universitatea Hyperion. Venise revoluția și învățămîntul românesc se dezvolta și în spațiul privat. Optasem pentru ceva pe latura umanistă, pe considerentul că româna a fost, întotdeauna, cu un punct sau chiar mai multe, în plus față de matematică și fizică. Pe vremea aceea domeniul IT nu era în trend. Eram interesată să fac ceva, să muncesc în domeniul pe care mi-l alesesem, pe care, de fapt, îl schimbasem dintr-o vorbă în vînt. „Unde vreți să vă înscieți, domnișoară?” – mă întrebase un domn cînd așteptam la coadă. Nu știam, la vremea aceea, că este prodecanul Facultății de Filologie-ziaristică, și nu am avut nici o reținere să mă iau, cu cîteva clipe mai devreme, de cineva care vroia să sară peste rînd. „La filologie!” – am răspuns eu hotărîtă. El s-a uitat lung și mi-a zis că nu mă vede pe mine învățînd 2 limbi moarte – greaca veche și latina. Cuvîntul ,,latină” deja suna urît în urechile mele. Mai avusesem un an de experiență cu această limbă și îmi fusese de ajuns. „Ați fi mai bună ca jurnalist. Așa vă văd eu”. Vorba aceea mi-a schimbat destinul, însă lucrul acesta l-am realizat după mulți ani de lucru cu Tribunul – Corneliu Vadim Tudor. Ca studentă încercasem să o iau de jos, de la munca „de copil bun la toate” în redacția unui ziar. Trebuia să mă obișnuiesc cu programul unei zile de lucru, care se știa fix cînd începe, dar niciodată cînd se termină. „Dimineața” era un cotidian micuț, cu o redacție întinsă pe tot etajul unei vile de pe strada Paris. Aici am fost și practicantă, și tehnoredactor, și redactor, în numai 9 luni cît aveam contract pe perioada unui titular care își făcea armata la TR. De aici am fost „aruncată în groapa cu lei”! „Du-te tu la conferința lui Vadim! Toți se dau ocupați și nu am
pe cine să trimit. Dar ai mare grijă ce scrii. Să nu o dai în bară tocmai cu el” - mi-a spus redactorul-șef, totodată și profesorul meu de presă, Mircea Ichim. Parcă a fost ieri. Materialul de la conferința de presă a fost apreciat, și fata care l-a scris a fost luată în vizor. Așa a început colaborarea mea cu România Mare. Am schimbat sediul din strada Paris cu cel din Calea Victoriei și cu birourile de la Casa Scînteii, actualmente Piața Presei libere. Pentru 18 ani. De fapt, colaborarea continuă și astăzi, pentru că „familia României Mari” nu se uită și nu dispare la cel mai
mic moft sau supărare. Ne întîlnim, încă, la evenimente fericite și mai puțin fericite, și ne aducem aminte cu drag de toate momentele frumoase și de oameni dragi sufletului nostru. Acolo am luat-o de la capăt. Corectură, secretariat tehnic, zile și nopți nedormite. Zile și nopți în care sugeam, ca un burete uscat, toată informația despre jurnalism, despre istorie, despre muzică, despre politică, despre oameni și personalități. Aveam cea mai mare putere de concentrare de care nu mai dădusem dovadă pînă atunci. Aveam lîngă mine un dascăl, un om ca nimeni altul în 1000 de ani. O enciclopedie ambulantă, față de care tu, individul, te simțeai mic, neînsemnat și în nici un caz deștept. Așa că ori eram pe aceași lungime de undă, ori zburam și îmi vedeam de drumul meu „fără să mai încurc și pe alții”, cum de multe ori am auzit. Soarta a
Un dar de suflet, la aniversare Cu prilejul Jubilelui a 30 de ani de la apariția primului număr al revistei ,,România Mare” (8 iunie 1990), scriitorul Ion Machidon ne-a trimis în dar cartea intitulată ,,Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă” (publicată în 2015, după moartea Tribunului). Volumul cuprinde poeme de vibrație patriotică, pe care autorul le-a dedicat celui care a fost marele om de cultură, gazetar de mare forță și politician, apărător al românismului, întru pace și unire între frați, Corneliu Vadim Tudor, al cărui nume va fi veșnic legat de revista ,,România Mare” și fenomenul cu același nume.
Prin ochii lui Vadim, Ardealul cnt Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă, Haideți, români, cu el, în horă să ne prindem, Și frați să fim, și oameni de cuvînt – Aici să înflorească faima noastră de viteji Vadim acuma e cu noi, Vadim ne cheamă să cîntăm Într-un glas, Ardealul să răsune De dor aprins de fibra strămoșească – Prin ochii lui Vadim, să cînte ȚARA – Și Țara-ntreagă să fim noi – Vadim ne cheamă să-l urmăm, Vadim!, întruna să strigăm Ardealul ce-l știm de braț cu țara Să nu-l lăsăm vreodată rupt de maica sa –
Că Basarabia nu vrea să știe, acum, și niciodată, Că nu îi este frate, așa cum fost-a el cîndva Vadim ne-a spus mereu, Vadim, prea Mare Domn! Și vin românii în calești de fluturi, Și vin ca țara în pace să trăiască, Și vin de peste tot, copii, bătrîni și frați S-aducă în Ardeal credința noastră Tricoloră, Vadim așa a spus, Ardealul e Limba Românească! Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă, Și-albastru peste munți se lasă cerul Și-i joc plăcut, cu flăcări din călcîie, Să crească pîinea cît bivolii în brazdă Vadim se roagă pentru Țară, Vadim e Libertatea noastră! ION MACHIDON Vineri, 25 septembrie 2015
RM
făcut să fim doi săgetători, serioși și dedicați unei munci de echipă. Și asta am fost... timp de 18 ani, și mai mult decît atît, pentru că am rămas colaborator al revistei și apropiat al familiei și în prezent. Anii s-au scurs iar experiența mea alături de România Mare a devenit parte din viața mea, din formarea mea, din cariera mea pentru prezent și pentru anii de mai tîrziu. Iar Vadim Tudor – omul care mi-a deschis un drum frumos, dar anevoios, în carieră și în viață. Exigența și tenacitatea au fost cuvinte de ordine pentru orice făceam, pentru a duce la final, în condiții demne, încă un număr din revistele Tribunului, fie că era vorba de „Politica”, sau „România Mare” ori „Tricolorul”. Nu oboseam niciodată și eram „prezentă” pentru orice material, documentar, reportaj, relatare de la fața locului de la Premiile Fundației „România Mare“, traducere sau informație despre vreo campanie electorală, care făcea parte din numărul viitor al revistei „România Mare”. Anii au trecut și mi-ar fi greu, dacă nu imposibil, să fac o retrospectivă a numărului de reviste la care mi-am adus și eu umila contribuție. Dar sînt multe, cît pentru o viață de om... Uneori am considerat că sînt și eu, acolo, parte din colectivul redacțional. Dar după ani și ani, am realizat că nu era chiar așa... La un punct de cotitură al vieții mele, culmea, nu profesional, am auzit asta: „Nu te ținea Vadim lîngă el, atîția ani, dacă nu erai capabilă”. A fost acel declic care m-a adus înapoi și mi-am zis că viața este frumoasă. Și a mea a fost și datorită României Mari, în tot întregul ei. Acum, la numărul aniversar de 30 de ani, îmi doresc să facă încă pe atîția în plus, cel puțin. Să fie cineva care să ne ducă munca mai departe, deși noi nu vom mai fi. Dar care să respecte amintirile și lupta unor oameni care fac parte din marea familie a României Mari: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Mircea Mușat, Viorel Roman, Ilie Neacșu, generalul Buzea, doctorul Marinescu, profesorul Leonard Gavriliu, Romulus și Ileana Vulpescu, Maria Popescu, Paul Suditu, Lucian Bolcaș, Toma Năstase, generalul Bândilă și lista s-ar întinde pe zeci de pagini. La mulți ani frumoși și longevivi, România mea cea mare!
ARTIFICII
● Cărți, cărți pentru popor. Acolo e suflet mare, care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să izbucnească, asemenea izvorului, care așteaptă, în stînca uscată, lovitura de toiag a lui Moise. Acolo sînt puterea și viitorul nostru. AL. VLAHUȚĂ ● O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o nație, iar o mare minte fără o caldă inimă ține în loc o nație. NICOLAE IORGA ● Cine își apără țara, chiar cînd îl așteaptă ura, moartea, pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr un om. CICERO ● Există ceva mai presus și mai adevărat decît adevărul: este frumosul. ANATOLE FRANCE ● Nici o revoluție n-a întemeiat niciodată ceva. După ce trece furtuna, lucrurile reintră în normal. RAMSAY MAC DONALD ● Natura e haina vie a Dumnezeirii. J.W. GOETHE ● Dacă faptele sînt împotriva mea, cu atît mai rău pentru ele. HEGEL ● Rău o duce țara în care se îngrămădesc bogății, iar oamenii decad; ea devine pradă nenorocirilor. GOLDSMITH ● Iar în ceea ce privește căderea voievo datului Transilvaniei, nu-mi las nimănui țara și patria, pînă ce nu mă va trage de acolo, cu dinadinsul, de picioare. MIHAI VITEAZUL
RM
5
Vineri, 5 iunie 2020
Polemici«Controverse ROMÂNIA ȘI REVISTA ,,ROMÂNIA MARE”
Doamne, cum a trecut timpul! Trei decenii din viața noastră și din viața României – ani în care am fost puși la nenumărate încercări ce ne-au modificat existența, sănătatea și configurația fizică – au rămas în urmă învăluite în nostalgia și amintirea perenă a fiecăruia dintre noi. Prinși în vîrtejul implacabil al metamorfozelor prin care a trecut Țara, apăsați de povara politicilor antiromânești promovate de o bună parte dintre liderii politici ai vremii, era aproape să uităm de borna de hotar a publicisticii românești postdecembriste – apariția în peisajul presei a Revistei ,,România Mare”. ,,Era aproape să uităm” nu este decît o figură de stil – o sintagmă ca o mîngîiere. Cum era să uităm, noi, cei care scriem și astăzi în revistă, ceea ce a însemnat – pe multiple planuri – apariția Revistei ,,România Mare”, într-un timp debusolant, în care valorile naționale erau fie șterse din Agenda Statului Român, fie inversate, aducînd la suprafață pleava societății, nonvalorile, oameni care vorbeau cu gura lor, dar cu vorbele unor străini de Țară? Cum era să dăm uitării cele două personalități de pe frontispiciul revistei, cei care i-au dat viață – magnificii scriitori și patrioți români, regretații Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor? Nu se putea întîmpla așa ceva! Tocmai aceste imagini îmi luminau gîndurile cînd redactorul-șef al revistei, distinsa domnișoară Lidia Vadim Tudor, m-a sunat, amintindu-mi de pregătirea numărului special al revistei, în preajma sărbătoririi împlinirii a 30 de ani de la apariția primului număr al ,,României Mari”, propunîndu-mi, totodată, ca, în afară de articolul din paginile 12-13, să scriu un material cu referire la cei 30 de ani de existență a revistei noastre. Nici că se putea invitație mai atractivă și mai captivantă, mai ales că mă leagă atîtea și atîtea amintiri de redacția și de Revista ,,România Mare”, de redactorul-șef al acesteia, de atmosfera generată de apariția insolitei reviste, încît (dacă aș avea timp) aș putea concepe o adevărată carte de ,,Amintiri de la România Mare”! Anul 1990, primul an postdecembrist, a venit cu un noian de necunoscute și de întrebări, unele dintre acestea rămînînd sub formă de enigme pînă în zilele noastre. În sectorul publicațiilor românești era un soi de brambureală și de amețeală perpetuă – dispăreau vechile gazete (de partid), dar și cele de cultură, cele literare, acestea fiind înlocuite de publicații de scandal sau de slabă factură literară și amprentă românească. Cominternistul Silviu Brucan (Brukner) a desființat ,,Săptămîna Capitalei”, condusă de scriitorul Eugen Barbu, lipsind cititorii de un suport moral și intelectual în lupta cu hienele umane care începuseră să devoreze Cultura Românească, dorind-o înlocuită cu un surogat de import. Pe acest teren mișcător a apărut ,,România Mare”. Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor (fost colaborator de marcă la ,,Săptămîna”) nu puteau rămîne în afara vieții jurnalistice, chiar dacă noile coordonate ale timpului impuneau un altfel de mod (și de principii) de a face gazetărie. Tocmai de la acest deziderat al schimbării au plecat cei doi corifei ai presei scrise românești atunci cînd au hotărît editarea Revistei ,,România Mare”. Începînd cu titlul, semnificativă sintagmă pentru a defini idealurile celor doi români adevărați, revista s-a impus într-un mod fulminant, aducînd un suflu inedit în patrimoniul publicisticii autohtone postbelice. În curînd lumea presei românești vuia și se cutremura – ,,România Mare” spărgea toate tiparele gazetărești, îmbinînd în mod ideal jurnalistica angajată cu cea de analiză politică, ancheta jurnalistică și investigația la obiect, pagina de cultură cu cea de sport, devenind oglinda obiectivă a noii societăți românești. Așa precum romanul ,,Groapa” al lui Eugen Barbu reprezenta caracterele și lumea unor cartiere cu grave probleme sociale, tot astfel și ,,România Mare” ne aducea în față lumea nefardată a unei Românii în derivă după un cataclism numit (eronat) ,,Revoluția din Decembrie 1989”. Dar, mai ales, ,,România Mare” scotea la rampă corupția din sînul noii clase politice românești, demascînd falsul unor intruși în arena politică doar
pentru a-și rotunji averile și a-și numi în funcții înalte, de stat, neamurile flămînde. Cu un colectiv minim redacțional, dar cu un număr de colaboratori de vază atrași din toate mediile societății românești, ,,România Mare” a devenit o armă de temut în familia presei autohtone, dezvăluirile din paginile revistei provocînd seisme puternice pe culoarele și în cabinetele somptuoase ale unor ministere bucureștene, dezvăluirile ajungînd pînă la Palatul Cotroceni. Desigur, impactul social – putem spune și cel de ordin juridic – nu putea rămîne fără reacții din partea celor demascați. Pentru că nu doar obiectul unei anchete, al unei dezvăluiri sau al unei demascări era – în viziunea ,,României Mari” – baza documentării pentru un eventual dosar penal al celor incriminați, ci limbajul gazetăresc – viu, curajos, combativ și fără înflorituri, acesta ajungînd la inima cititorului dornic să cunoască realitatea lumii înconjurătoare. Din această magmă fierbinte a paginilor ,,României Mari” au ieșit multe dintre necazurile din viața redactorului-șef al revistei: procese și denigrări, încercarea autorităților de a-i închide gura (stiloul), lupta cu cenzura vremii. Cred că este suficient pentru a ilustra acest aspect al istoriei de 30 de ani ai ,,României Mari” să amintesc de penibila ședință din Senarul României, în care s-a discutat ridicarea imunității parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor pentru a fi trimis în judecată pentru ,,Lista rușinii” publicată în revistă, listă care nu se datora redactorului-șef, aceasta fiind rodul unui mare număr de colaboratori și cititori! ,,România Mare” avut o caracteristică – unică în peisajul publicisticii noastre – este revista în jurul căreia s-a născut un partid politic: Partidul România Mare – un factor coagulant al naționalismului românesc, acel naționalism pur, de sorginte pașoptistă. În această ipostază, pînă să apară ,,Politica” și ,,Tricolorul”, apoi, împreună, ,,România Mare” a devenit tribuna partidului cu același nume, abordînd în paginile ei și problematica de partid, fiind un vector activ al ideilor generoase așternute pe pagină de președintele PRM, marele patriot Corneliu Vadim Tudor. Acum, cînd scriu la trecut despre acești 30 de ani de presă românească văzuți prin paginile ,,României Mari”, acum, cînd scriu la timpul trecut despre cel ce-a fost făuritorul de gazete și de partid, Corneliu Vadim Tudor, rememorînd crîmpeie din viața noastră comună (atîta cît a fost), nu pot să nu fiu și nostalgic. Revăd aievea birourile modeste din Calea Victoriei 39, din apropiere de Magazinul Muzica, unde, la început, era și sediul PRM. Birouri modeste, oameni modești (și puțini), dar ce personalități! Deși redactorul-șef se mai supăra pe corectură, cînd apăreau gafe și inadvertențe (chiar la un serial de-al meu, un episod a apărut de două ori), atmosfera era una de lucru și de prietenie, colaboratorii simțindu-se în redacție ca într-o familie. Stilul de lucru al redactorului-șef avea ceva din propria-i ființă: precis și destins, dedat muncii și acaparator, exigent și pedant, cîteodată vulcanic (atunci cînd apăreau probleme incompatibile cu linia de conduită a revistei sau cu concepția domniei sale despre un anume subiect). De-a lungul anilor am avut și eu cîteva ,,ciocniri” cu redactorul-șef, toate terminate printr-un zîmbet. Doar una dintre ele: cînd mergeam pe teren, pe la organizațiile județene ale PRM (pe cînd eram membru în Consiliul partidului), unii membri de partid îmi cereau Revista ,,România Mare”. Înapoiat la București, i-am propus redactorului-șef ca birourile județene de partid să facă abonamente la revistă, pentru a fi informați. Răspunsul: ,,Daʼ ce, vreți să facem ca pe vremea Scînteii?”. Mă opresc cu greu din scris. Cîte amintiri cu tîlc, cîte povești am avea de depănat despre cei 30 de ani de viață ai Revistei ,,România Mare”. Din păcate, Corneliu Vadim Tudor nu mai este printre noi! PRM a murit și el, furat și distrus de niște impostori! În noua etapă, ,,România Mare” merge mai departe, flacăra ei fiind reaprinsă de una dintre fiicele Tribunului, actualul redactor-șef Lidia Vadim Tudor. Noi, vechii colaboratori, și cei care vin din urmă, ne bucurăm că ,,România Mare” există și că duce mai departe spiritul naționalist al lui Corneliu Vadim Tudor!
Poem aniversar
Într-un an în care Țara se schimba din temelie, Îngropînd trecutul mîndru pentru-un viitor incert, Cînd nebuni ieșeau din umbră, ducînd Țara-n agonie, Și doreau ca-ntreg poporul să rămînă tot inert. Într-un an în în care doliul spînzura pe cimitire Ca un steag ce-adună morții rătăciți într-un sătuc, Cînd, deși vedeam prea bine, ne-am lovit de o orbire, Și pe chip ne-am pus emblema românului, de uituc. Într-un an, după-o crevasă, semănînd cu o surpare Între două lumi haine, fără nici un orizont, Cînd pornit-am în direcții anapoda, la-ntîmplare, Fără să vedem cărarea, să ținem de ceva cont. Într-un an în care lumea se privea cu dușmănie, Urîndu-se ca de moarte, cu ochii învăpăiați, Cînd ne-am renegat trecutul, a noastră copilărie, Fiind certați tată cu mamă, fiind certați iubiții frați. Și-ntr-un an în care unii alergau în mare grabă Să ne-mpuțineze zestrea, cea făcută suferind, Cînd, pe doi dolari și-o liră, vindeam Țara la tarabă Ca-ntr-un joc de-a negustorii, jocul hoțului perfid. În aceste clipe triste, într-o Țară bulversată, Cînd valorile de seamă dispăreau ca un făcut, Într-un timp în care Țara o vroiam tot mai schimbată, O lumină românească a țîșnit – nou început. O revistă-ntre reviste apărea cu forță mare, Un luceafăr de speranță, la români s-a arătat, Cu un titlu de virtute, a fost ,,România Mare”, Cu sigiliul din Istorii, cu Vulturul Cruciat. Născută din două inimi de români în libertate, Patrioți cu dor de Țară, și de Eminescu, dor, În curînd ecoul crește și mesajul ei răzbate În fiece colț de Țară, și la om, și la popor. Iubitoare de dreptate, să-nțeleagă tot românul Că iubirea de moșie este dreptul cel mai sfînt Pe care-l purtăm în inimi, și îl ducem toți ca unul, Cît va călca talpa noastră pe al Patriei pămînt. Din cuvînt a făcut armă, pentru-un regiment de frunte, Traiectorii lungi plecat-au să-i zdrobească pe dușmani, Cu metafore-muniții a putut ca să-i înfrunte, Iată, știm acum și cifra – exact sînt treizeci de ani. Trei decenii de cultură, de politică, de vise, S-au îngemănat sub sceptrul neuitatului Vadim, Politician de forță, învingător, ca Ulise, Un redactor-șef de vază, noi așa, acuma-l știm. Cu articolul și versul a izbit în malformații Ce-au crescut pe trupul Țării sfîrtecat de șobolani, Prin pamflet a apărat tot trecutul acestei nații Fără să pretindă onoruri, funcții înalte și bani. A-nfierat cu versu-i aspru sinecura și hoția, Falșii patrioți cu nume, ce migrau în Parlament, Pătimind pentru pămîntul ce se cheamă România, A murit cu doru-n suflet, dorul Patriei, ardent! Astăzi ducem mai departe flacăra, dorul de Țară, Moșteniri de la Tribunul care scrie acum prin noi, Cei ce simțim românește nu lăsăm Țara să moară, Umbra lui Vadim plutește peste litera din foi. La mulți ani, revistă dragă, la mulți ani, voi, cititori, Pentru voi sădim sămînța literei ce nu dispare, Nu uitați, aveți alături o fîntînă de comori, De iubire pentru Țară, aveți ,,ROMÂNIA MARE”! Pagină realizată de GEO CIOLCAN
6
Vineri, 5 iunie 2020
Polemici«Controverse
Îngeri cu halatul alb În libertate, pentru un trai cu demnitate, mii de Îngeri cu halatul alb și-au întins aripile și au ,,zburat” din Patria-Mamă, peste mări și țări. Au lăsat în urma lor dorul-dor, țara lor, unde erau umiliți cu cîte un plic – mai nimic – strecurat în buzunare de sămanii bolnavi. Ei știau că doctorii sînt săraci, dar nu-și dădeau seama că, din recunoștință, îi supun la umilință. Un fost președinte – democrat – spunea cu încîntare: ,,Medicii să plece peste hotare, cît mai departe, că așa-i în libertate”. Ha! Ha! Ha!, se amuza Domnia Sa. Iar bolnavilor din țară, să le pună ventuze lelea Ioană... Este de neimaginat cum Coronavirusul a ,,zburat”, în timp record, de la Răsărit la Apus, punînd stăpînire pe întregul mapamond. Se spune că în tot răul există și
AȘA VĂ PLACE ISTORIA?
Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (2) „Ce n-aș da să știu încotro au luat-o“ (1) După ce întreaga flotă franceză pornise în larg, la orele 18 şi 30 minute, nava din frunte a fost zărită de Active şi Seahorse. Toată ziua de 18 ianuarie fregatele engleze nu l-au pierdut pe inamic din ochi. În dupăamiaza zilei următoare, la ora 13.50, cele două fregate se aflau destul de aproape de baza de la Azincourt, ca să-i poată semnaliza lui Nelson că francezii se aflau în largul mării. Era momentul pe care Nelson îl aşteptase, cu preţul sănătăţii şi zbuciumului, un timp atît de îndelungat; iar acum că sosise era mai mult decît pregătit să-1 întîmpine. Aprovizionarea s-a făcut extrem de rapid; în numai două ore şi jumătate întreaga flotă engleză s-a pus în mişcare, cu vasul Victory în frunte, prin canalul îngust care duce spre coasta de est a Sardiniei. Drumul pe care-1 luaseră francezii cînd fuseseră zăriţi ultima oară, direcţia şi tăria vîntului îl fac pe Nelson să conchidă: „Inamicul trebuie să se fi îndreptat spre capătul sudic al Sardiniei; dar dacă ţinta lui este Cagliari, Sicilia, Moreea sau Egiptul, n-am nici cea mai vagă idee. Cred că la bordul corăbiilor se află şase pînă la şapte mii soldaţi...“. Ca urmare, Nelson şi-a fixat ruta pe direcţia capului Carbonara, la extremitatea sudică a Sardiniei. La început, corăbiile engleze au navigat la adăpostul insulei dar pe măsură ce înaintau spre sud au avut de înfruntat furtuni puternice dinspre sud-vest. Fregata
ceva bun: Coronavirusul a ,,apreciat” că medicul este un Înger cu Halatul Alb. Timpul se oprește o clipă în noi – flori de gheață, înmugurind din moarte în viață și, poate, o lumină ne va întîmpina în noapte cînd, PE CÎMPUL DE LUPTĂ ALB, boala se deșiră din chinurile îndurate de trupuri ce se zbat între viață și moarte, boală și sănătate. Într-o bizară ramă, privești ca prin ochean cum din ea coboară Îngeru-n halatul alb. Mîinile sale cînd te ating, sfîntă minune, pe chipul său vezi zîmbetul lui Dumnezeu. Prin divinul har al Îngerului cu halatul alb, parfumul Planetei Albastre îl respiri iar. În ,,jocul de-a vindecarea” în care crezi, în boala grea, vedem strădania Ta. În Rugăciune, mereu vom spune: fie binecuvîntat Harul ce ți-a fost dat, magic Curcubeu din Ochiul lui Dumnezeu, de unde curge lumină în candela din pupilă. Doar Îngerul cu halatul alb îi poate veni Coronavirusului de hac. Fie binecuvîntat! Concluzie. În procesul istoric de transformare a României într-o democrație, care a fost prost înțeleasă, emigrarea românilor a devenit inevitabilă, și mii de oameni, printre care și medici, pentru un trai mai bun, au luat calea pribegiei, lăsînd în urma lor dorul, DOR. De mamă, de casă, de țară... Prin distrugerea planificată a economiei naționale, promovată prin legi dezastruoase și interese meschine, ,,atotputernicii lumii” tind să facă din România – o colonie. Dacă nu cumva, chiar este. LILIANA TETELEA Seahorse, trimisă înainte în căutarea inamicului, a fost pusă pe fugă în golful Cagliari de o fregată franceză înarmată cu 40 tunuri; din pricina timpului închis, nava engleză nu putuse observa nimic mai înainte de a fi pătruns în golf. La 22 ianuarie, fregata s-a înapoiat raportîndu-i lui Nelson că orice contact cu inamicul fusese definitiv pierdut. Prima etapă din perioadele de teribilă nesiguranţă – care de-a lungul anului 1805 aveau să umple paharul pînă sus – începuse. „Ce n-aş da să ştiu încotro au luat-o, ce n-aş da să-mi iasă în cale!”, scria Nelson în 22 ianuarie. Următoarele trei zile, cînd cele două fregate au căutat zadarnic un inamic dispărut ca prin farmec, au fost pline de dezamăgiri. „Numai Dumnezeu ştie ce intenţii au! S-ar putea prea bine să navigheze tot spre Egipt” – scria el în 25 ianuarie. În ziua următoare, primeşte veşti încurajatoare, dar nu şi edificatoare: fregata Phoebe se întoarce şi raportează că ar fi zărit o corabie franceză de 80 tunuri la Ajaccio, în Corsica, avariată şi cu catargul rupt. Unde erau însă celelalte nave? Impasul în care se afla Nelson a crescut. Soluţia pe care a adoptat-o în zilele următoare a fost înrîurită, în parte, de informaţia greşită care i-a fost furnizată asupra numărului soldaţilor îmbarcaţi pe navele lui Villeneuve: şase sau şapte mii de soldaţi, ceea ce indica o destinaţie importantă. Să fi ştiut că Villeneuve nu avea la bord nici jumătate, amiralul s-ar fi comportat, desigur, altfel.
Amiralul se decide, dar inutil (1) La 29 ianuarie, hotarîrea lui era luată. Scrie Amiralităţii: „Un lucru din două s-a putut întîmpla: ori flota franceză s-a întors din drum fiind avariată, ori s-a îndreptat spre est, probabil cu destinaţia Egipt; prin urmare, nu văd de ce nu mi-aş urma linia de conduită pe care am adoptat-o. Dacă inamicul a făcut cale întoarsă cu corăbiile avariate, eu nu l-aş mai putea niciodată ajunge din urmă, aşa că nu voi proceda greşit dacă voi lua drumul spre răsărit; dacă inamicul a pornit-o spre răsărit, înseamnă că am dreptate”. În ziua următoare, întreaga escadră traversa Strîmtoarea Messina în direcţia Levantului. Acţiunea care se desfăşoară de aici înainte reprezintă unul din episoadele cele mai controversate din cariera lui Nelson şi care cu siguranţă i-a rănit susceptibilitatea în cel mai mare grad. În puţine cuvinte, lucrurile s-au petrecut astfel: în ziua de 30 ianuarie, Nelson traversa Strîmtoarea Messina; la 2 februarie era în largul Portului
RM
Ruga pruncului la botezul su E ziua-n care-s creștinat Și nume sfînt am căpătat Ce-i taină a comuniunii Cu Dumnezeu, cum spun străbunii D-mi, Doamne, raza Ta de soare Ca semn de binecuvîntare, Dă-mi, Doamne, raza de lumină, O viață demnă și senină Să fiu voinic și sănătos Și harnic, vesel, omenos, Să-mi ții părinții sănătoși Și pe bunici, pe nași, pe moși Pe cei prezenți la sărbătoare Cinstind această creștinare Pogoară duhul Tău cel sfînt Și dă-ne pace pe pămînt Ajută-i și pe-aceia care Cu interes și cu chemare Își pleacă ochii pe hîrtie Citind această poezie.
Elis Râpeanu Transcrisă azi, 18 mai 2020
Respirri
În surîsul blînd al toamnei Te voi mai regăsi Cînd brazii spînzurați de eternitate Ne vor lipsi Va curge apă multă pe Dunăre Și-nfiorați vom privi Stele arzînd în eternitate Cu ochi prelungi și vii.
ie
Îți mulțumesc, lumina vieții mele, C-ai fost cu mine-alăturea mereu, Ai fost la bine, mai ales la greu, Ai fost cu bune peste cele rele. Ție-ți dezvălui gîndul ce mă bate, Ție îți plîng surîsul uneori. Ai fost cu mine de cu seară-n zori S-alung din marea mea singurătate. GEORGE MILITARU Cheroneea din sudul Greciei, cînd află că Moreea este în afara primejdiei. Iar în ziua de 7 februarie se apropia de Alexandria, cînd i-a sosit ştirea că francezii nu erau acolo. Imediat, amiralul a făcut cale întoarsă şi, după ce luptă timp de 12 zile cu furtuni puternice, ajunge la 19 februarie aproape de Insula Malta, unde află că Villeneuve se întorsese de fapt la Toulon. Realitatea era că francezii nu părăsiseră portul decît pentru trei zile. Furtuna puternică din 20 ianuarie pusese capăt raidului lor. Villeneuve a descris el însuşi întîmplarea ministrului Marinei, Decrès: „Flota mea era bine organizată cît am stat la Toulon, dar cînd am ieşit în larg situaţia s-a schimbat complet. Marinarii s-au învălmăşit cu masa soldaţilor îmbarcaţi la bord; o mulţime din ei, suferind de rău de mare, zăceau îngrămădiţi pe punte. (va urma) JOHN TERRAINE
RM
Vineri, 5 iunie 2020
File de istorie Christos şi sufletul uman A
ntroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (18611925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent și interactiv atît mistica înaltă bazată pe experiențe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cît și gîndirea riguros științifică despre spirit, prin opoziție cu tendințele materialismului dominant în Secolul al XIX-lea și prima parte a Secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaștere prin contestarea existenței acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptățit pe Rudolf Steiner să afirme: ,,Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înțelege ce este materia”. Pentru a sintetiza conținutul de idei al antroposofiei sau științei despre spirit, vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: ,,Oricărei realități materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual și orice realitate spirituală din Univers primește la un moment dat expresie în lumea materială”. Întreaga evoluție, mai întîi biologică și apoi social-istorică a umanității este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoașterea directă a resorturilor spirituale ale umanității, ca și cunoașterea exterioară a materiei, se obține numai prin eforturi susținute de perfecționare a structurilor noastre sufletești și spirituale, pentru a deveni apți și demni de dezvoltarea conștientă și responsabilă a relației omului cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoașterii de sine, fapt necesar pentru evoluția viitoare a omenirii. Atît cunoașterea de sine cît și înțelegerea coerentă a lumii interioare și a ambianței telurice și cosmice se pot dobîndi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucît logica riguroasă a expunerilor oferă gîndirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar și în lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare, astfel, ca o ființă dublă, cu problematică cosmică și problematică terestră, avînd sarcina realizării sintezei superioare a acestora. n consecință, antroposofia este știința despre spirit care ne dă posibilitatea înțelegerii rațiunii de a fi a structurilor și evenimentelor aparținînd lumii sensibile, precum și a înlănțuirii acestora în timp și spațiu. Ea nu este o fundamentare teoretică pusă la îndemîna unei secte religioase, cum încearcă să denigreze unele scrieri mișcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare concretă a forțelor aduse de Christos pe Pămînt, atît de necesară într-o perioadă de timp în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relațiile individuale și de grup. Există, în prezent, antroposofi aparținînd celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfîrșit , în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înțelegerea momentului-cheie pentru întreaga evoluție cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. Antroposofia nu este teorie, ci cunoaștere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate premisele și a elaborat soluții valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de consecințele tuturor situațiilor de criză caracteristice lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoașterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii și urmașii săi au elaborat principiile și metodele terapeutice ale medicinei antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiției sociale, au dat naștere unui impuls original în arhitectură. Putem conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaștere obiectivă, o cale de autocunoaștere și o cale de viață. Ea este prelungirea în Eul omului actual a activității lui Christos, a Logosului care a acționat de la începutul existenței Universului. ișcarea antroposofică, care s-a separat din mișcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, și numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente și organizații actuale. Ea deschide perspective luminoase educației pentru libertate, iubirii dintre oameni și colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv creștină și cu o largă deschidere spre înțelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea și dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III (aprecieri ale dr. Petre Papacostea).
I
M
În cele ce urmează, voi prezenta cîteva dintre ideile lui Rudolf Steiner la Conferința de la Nooköping din 12 iulie 1914, privitoare la ființa lui Christos și sufletul omenesc. ufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul științei spiritului avem un cuvînt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru ființele pămîntești ce sîntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba eu. Cînd rostim cuvîntul eu, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Ființa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. Știm că pentru a înțelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pămîntului nostru, încorporarea Saturn, Soare și Lună. Știm că într-un trecut îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pămîntului nostru, acest corp fizic dobîndise deja principiul său; în timpul încorporării Soare, corpul eteric și-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Eul nostru își continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufletești: prin sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectivității și sufletul conștienței. Evoluția sufletească a omului pe Pămînt a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forțele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urît și a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluției pămîntești pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simți în sine, unit cu sine, divinul. Primul dar religios este cel ce ne apare în măreața scenă de la începutul Vechiului Testament Ispita și Căderea. Celui de-al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia ,,Misteriul de pe Golgota”. n Părinte al Bisericii n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca și despre Socrate și Platon, că ei au fost creștini avant la lettre, înainte de fondarea creștinismului. Ajungem cel mai repede să înțelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii, dacă încercăm să intrăm în simțirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creștine, au căutat să fondeze și să facă înțeles raporturile lor personale cu Christos. Acești creștini nu îl gîndeau pe Christos ca și cînd înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluția pămîntească. Adevărații creștini știu că Christos a fost totdeauna legat de evoluția Pămîntului. Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povestește că atunci cînd Moise a scos din Egipt poporul iudeu și l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în fața lui un stîlp de nor, iar noaptea un stîlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea și că marea s-a despărțit în fața lor, în așa fel încît ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecați cînd marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cîrtit că nu aveau apă, dar că la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stîncă din care a făcut să țîșnească apă lovind-o cu toiagul, așa încît această apă i-a înviorat pe evrei. Cum îi apare Domnul Isus Christos poporului evreu? Auzim că ziua într-un stîlp de nor și noaptea într-un stîlp de foc. El s-a manifestat și atunci cînd a despicat apele pentru a salva acest popor, și-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acționa în nor și în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliți nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea în stîlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială și în sufletul uman. e Christos îl avem, deci, în Vechiul Testament, dar oamenii nu L-au recunoscut. Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve și a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele Zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adîncimile propriului său suflet, el urca din greu muntele și voința divină i se dezvăluia în forțele elementelor. Voința – acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Voința acționează în evoluția umană și se exprimă în legi, de pildă în Decalog. Să-i părăsim pe evrei și să ne ocupăm de păgîni. Este creștinește să spui că și păgînii L-au avut pe Christos? Păgînii și-au avut Misteriile lor. Cei care erau ințiați erau aduși la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care unește sufletul de corp se desfăcea.
S
U
P
7
Cînd sufletul era ieșit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenței. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoștințe primea candidatul la inițiere în aceste Misterii. Dar, dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obține discipolul, acesta era faptul că atunci cînd se afla în afara corpului său fizic se afla în prezența lui Christos. Christos exista deci și pentru păgîni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decît atunci cînd sufletul era în afara trupului. Prin aceste Misterii, Christos acționa în lumea păgînă. Christos a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc, atunci cînd nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci cînd sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul inițiatului din Misterii. Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgîne candidații la inițiere, recunoaștem că aceasta era înțelepciunea. Evreilor le este dată voința prin lege, adepților Misteriilor păgîne le-a fost acordată înțelepciunea. entru om nemurirea nu are sens decît dacă își poate păstra conștiența individuală atunci cînd trece prin poarta morții. Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvînt și vom înțelege cum trebuie să-și înfățișeze omul nemurirea sa – este vorba de cuvîntul iubire. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobîndi prin voință. Ea nu este ceva ce dobîndim prin înțelepciune. Iubirea trăiește în domeniul sentimentului, dar noi știm și trebuie să recunoaștem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înșine am fi în Dumnezeu. Sîntem forțați să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfîrșit odată cu individualitatea. O ființă nu poate iubi decît ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Moartea nu este încetarea existenței corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginați-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conștiența sa ar fi de așa natură încît el să știe cu certitudine ce-l așteaptă după moarte, așa cum știe azi că Soarele va răsări mîine și își va continua drumul spre cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toți oamenii ar ști că moartea este doar un fenomen care să îi face să treacă de la o formă la alta. Și atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În fața omenirii, odată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stîlp de nor sau de foc? Nu, în fața oamenilor stătea un om, Isus Christos. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în fața oamenilor stătea un om, care îi face pe paralitici să meargă sau care deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sînt înfăptuite de un om. vreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om și se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgînul trebuise să fie ințiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezența ființei care este Christos. Pe Pămînt, el nu putea bănui prezența lui Christos. El putea să știe că Christos era în afara Pămîntului. Acum, ceea ce trăia în afara Pămîntului coborîse pe Pămînt, primise un corp omenesc. În Isus Christos stătea, ca om în fața celorlalți oameni, ființa în fața căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forțele pierdute de către om de la începutul evoluției pămîntești, aceste forțe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morții pe Golgota se află obîrșia forțelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forțele pierdute. Voința a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înțelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu S-a făcut om în Isus Christos. Iar garanția că putem să iubim dincolo de moarte și că prin forțele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comuniune a iubirii între om și Dumnezeu și între toți oamenii datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obîrșiile Pămîntului, forțele sale slăbind tot mai mult. Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare
P
E
8
Vineri, 5 iunie 2020
RM
Polemici«Controverse 30 de ani de „România Mare” – o poveste excepțională, ca și eroii săi (urmare din pag. 1) Cam așa am făcut toți, nu doar revista mea, „Strada”, ci și „Expres”, „Expres Magazin” sau „Zig Zag” – dar mai ales „îndrumătorul” nostru moral, „România Liberă” a lui Petre Mihai Băcanu și a noului venit în echipă, Sorin Roșca Stănescu – primul meu idol gazetăresc. Și poate singurul, cu excepția ulterioară, Vadim Tudor. Pe Corneliu Vadim Tudor îl cunoscusem cu ani în urmă, în 1980, cînd ni l-a prezentat, mie și colegilor de la corul Liceului „Mihai Viteazul”, profesoara Maria Labiș, sora poetului. Părea un actor de cinema, aducea cu Florin Piersic, dar cu un aer mai hollywoodian. Sigur pe el, zîmbind larg și cuceritor, părea a avea lumea la picioare – inclusiv pe încă frumoasa noastră profesoară, topită după el, în văzul nostru de adolescenți puși pe bîrfe și chicoteli deloc rușinoase. Asta a fost prima întîlnire, a doua fiind abia peste 12 ani… În orice caz, după prima lună am constatat că nu scăpasem nici un număr din „România Mare”, că Vadim îmi intrase în reflexul de cititor – și, curînd, am remarcat că îmi influențează scrisul! Curajul lui, libertatea exprimării, pamfletul scris ca text de teatru, cu personaje care legau dialoguri în fața cititorului, fantezia lui – toate astea erau fascinante și îmi arătau ce înseamnă să stăpînești cu adevărat gazetăria! Spre deosebire de alți mari gazetari ai vremii – și erau mulți mari gazetari pe atunci! – Vadim era… un fel de Caravaggio, de Cellini – într-o mînă cu condeiul genial, în cealaltă cu spada însîngerată! Își deschidea drum către cititor nu doar prin „dezvăluiri” și prin editoriale superbe, ci prin atacuri tăioase, spectaculoase, de multe ori neortodoxe – așa cum consideram atunci. „Săptămîna pe scurt” a fost o lucrare unică în istoria presei române – și, fără discuție, cea mai citită rubrică – atît ca număr de cititori, cît și ca durată de existență: 30 de ani, dintre care 25 de ani sub pana lui Vadim – „Alcibiade”! Sigur, acum fac o dezvăluire – Vadim nu a recunoscut că el s-a aflat mereu în spatele acelei semnături; procesele și alte motive l-au făcut să se joace cu această identitate ascunsă. Dar, acum cred că e timpul să i se recunoască meritul acelei rubrici… scandaloase și geniale! Da, știu, folosesc de multe ori adjectivul „genial” – dar e vorba de Vadim, așa că… scutiți-mă cu limitele! Cu mintea sa excepțională, Vadim și-a asigurat lansarea revistei prin atacurile celorlalți! Lansarea revistei „România Mare” a folosit, pentru prima dată în România, strategia de promovare prin publicitate negativă! Probabil că Vadim se inspirase din celebrele polemici dintre „Săptămîna” lui Eugen Barbu și „Flacăra” lui Adrian Păunescu. Cu mintea și curajul său a adunat o echipă „feroce”, cu ziariști, dar și cu patrioți din fosta Securitate, în fine, cu personalități respinse de noua conducere a țării. Ce aveau aceștia în comun? Erau patrioți, naționaliști – și vedeau ce nu înțelegea lumea: că România urma să fie vîndută, că economia avea să fie distrusă și că străinii vor ajunge să conducă țara asta ca pe o colonie! Recunoașteți acum acest discurs? Da, și l-ați regăsit nu doar la fostul partid de guvernămînt – ci și la personalități care, atunci cînd Vadim și „România Mare” trăgeau semnalul de alarmă, îl atacau! Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Ilie Șerbănescu, Cornel Nistorescu, Paul Ghițiu și mulți alții, plus intelectualii de primă mărime - Eugen Simion, Varujan Vosganian, Ioan Aurel Pop ș.m.a. – toți au ridicat acum steagul… ridicat atunci de Vadim! Acesta e marele merit al revistei „România Mare” care trebuie recunoscut de toți! Atunci, la începutul anilor ‛90, erau o mînă de oameni care avertizau că valul nu ne duce la țărmul dorit, ci ne îneacă! Vadim, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Eugen Barbu, Dan Zamfirescu și alți cîțiva au dreptul la pagina rezistenței românilor în fața celei mai perfide invazii din istorie! Iar revista „România Mare” este dovada încă vie! Vadim și „România Mare” au declanșat campaniile contra corupției din Justiție și contra marilor hoții care au dus la distrugerea economiei. Inițial, cei de la putere spuneau – „Eh, nebuniile lui Vadim” – dar de fiecare dată s-a spus, ani după – „Uite că a avut dreptate Vadim”.
Dar revista „România Mare” nu a însemnat doar „Săptămîna pe scurt” sau „Război corupției”, sau „Polemici și controverse”, ori „Contra revizionismului unguresc”. Și nici bătălia cu Ion Cristoiu, cel pe care l-a poreclit „Ardei umplut” – și cu care și-a continuat, de fapt, polemica „strategică”, asigurînd o permanentă promovare a revistei! Nu, revista a fost o permanentă tribună pentru cultură, unde au scris și au contribuit oameni excepționali! De aceea nu-mi rămîne decît să scriu cîteva nume care au contribuit la această fabuloasă revistă. Mulți dintre ei s-au certat cu „Tribunul”, mulți nu mai sînt azi printre noi, de mulți nu mai știu nimic… Încep cu Pavel Tudor, fratele cel mare al Tribunului, cel care, cu calmul și metoda lui a creat o excelentă rețea de distribuire a revistei. Lidia Samson, cea care a răspuns mult timp de partea economică a trustului. – Romulus Vulpescu, ilustrul om de litere – și soția sa, celebra romancieră Ileana Vulpescu – Mihai Ungheanu, celebrul critic și istoric literar – Senatorul și publicistul Eugen Florescu – Generalii Alexandru Munteanu, Teodor Paraschiv și Valeriu Buzea – ultimii, fondatorii „strategici” ai PRM – Publicistul Vlad Hogea, ,,discipolul” lui Vadim – Col. George Romanescu – Marii istorici – Mircea Mușat și Ioan Ardeleanu – Colonelul Ilie Merce – stîlp al marelui PRM – Marele critic de artă și patriot Raoul Șorban – Scriitorul și generalul veteran Radu Theodoru – Fotoreporterul Vladimir Lungu – Caricaturiștii Mihai Matei, Mihai Pînzaru, Miron Dinulescu – Graficianul Eugen Mihăescu Continui într-o ordine aleatorie – sau mai bine zis a amintirilor – cu MII DE SCUZE pentru cei pe care, în fuga articolului, i-am uitat! – Dan Ioan Mirescu – teribilul procuror transformat într-un excepțional investigator de presă – Scriitorul Hajdu Győző și soția sa, actrița Erzsébet Ádám – Excelenții gazetari Mircea Hamza, Geo Ciolcan și George Militaru – Jurnalistul Mircea Dumitrescu – ultimul supra viețuitor al echipei lui Pamfil Șeicaru – Prieteni nedespărțiți decît de moarte – scriitorul Florin Iordache, col. Liviu Olteanu, compozitorul și muzicologul Doru Popovici – Publicistul Paul Suditu – poate cel mai vechi cola borator al revistei – Secretarul de redacție Monica Miu – Jurnalistul Cristian Sandu, eminent jurist – Comandorul Paul Maltopol – Scriitoarea și jurnalista Floriana Jucan – Scriitorul Ion Machidon – Jurnalista Angela Băcescu – Regretatul jurnalist Mihai Antonescu – Cunoscutul jurnalist și om de radio Dumitru Avram – Regretata Amelia Popescu – Regretata poetă, jurnalistă de cultură și teleast Clara Mărgineanu – Secretarul general a revistei „pui” – „Politica” Avram Marian – Scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu – Scriitorul Vasile Băran – Publicistul George Alboiu – Publicistul Nicolae Dăscălescu – Marele istoric literar Dan Zamfirescu – Jurnalista Cristina Paț Leordeanu, aprigă secretară a lui Vadim – Scriitorul Cristian Negureanu – Om de litere Margareta Chetreanu Oamenii din spatele revistei - Carmen Denisa Ion, Carmen Procopeț, Ana Stamate, Carmen Ionică, Mariana Bădan, Anca Grigoriu, Tudora Necoară, Mihai Păiuș și mulți, mulți alții care au învățat ziaristică la ,,școala lui Vadim”. Ultimul, recunoscător pe viață lui Corneliu Vadim Tudor, Dragoș Dumitriu.
Scrisoarea săptămînii
,,România Mare”, singura publicație cu adevărat românească Sînt un pensionar din București, în vîrstă de 92 de ani, și vă scriu în calitate de cititor al revistei ,,România Mare” încă de la apariția sa. Și voi rămîne un cititor fidel al ei cît voi trăi, deoarece este singura publicație cu adevărat românească, editată și condusă pînă la sfîrșitul vieții de regretatul patriot român Corneliu Vadim Tudor și, în prezent, de demna lui urmașă, Lidia Vadim Tudor, căreia îi doresc o viață cît mai îndelungată la conducerea revistei. Vreau, de asemenea, să-i mulțumesc domnului Dragoș Dumitriu, ale cărui articole din revistă le citesc cu multă plăcere și interes. Deoarece temele abordate sînt reale și analizează corect actuala situație economică și politică a României. O Românie ajunsă colonie a imperialiștilor, care au distrus rînd pe rînd sutele de fabrici, uzine, plantații agricole, marile sere, sistemul de irigații etc. Și poate că, în curînd, România va dispărea și ca stat de pe harta Europei, deoarece cîteva milioane de cetățeni români au plecat să găsească un loc de muncă pe alte meleaguri ale lumii, unde mulți vor rămîne definitiv. Vor rămîne departe de locul unde au văzut lumina zilei, unde au copilărit, au avut o familie, frați, părinți, bunici. Situația economică din țară i-a obligat să-și părăsească locul de baștină. O situație și mai dramatică au trăit cetățenii basarabeni, cînd cei mai mari criminali ai lumii, Stalin și Hitler, au pornit un război de ocupare a teritoriilor altor state. Primul a fost Stalin, care, prin ultimatum, a ocupat Basarabia. Apoi, Hitler, prin forța armelor, a invadat țară după țară din Europa, omorînd în luptă sute de milioane de oameni. În final, a fost și Germania învinsă și divizată teritorial, dar forurile internaționale au admis, în cele din urmă, unificarea ei teritorială. Nu însă și unificarea României în granițele ei naționale: Basarabia a rămas dub dominație rusească, și este sub aceeași influență și în prezent, fără ca aceleași foruri internaționale să admită unificarea Basarabiei cu Patriamamă. Fostul președinte al României, Emil Constantinescu și Adrian Severin au declarat, la vremea lor, că România nu are pretenții teritoriale față de Ucraina. Și acum, intră într-o emisiune televizată o doamnă reporter care îi lua un interviu domului Constantinescu. Aceasta i s-a adresat textual fostului președinte: ,,De abia aștept să vă felicit cînd veți primi Medalia Păcii”. Și eu mă întreb: poate primi domnul Constantinescu această distincție doar pentru că a declarat că România nu are pretenții teritoriale față de Ucraina, sau și pentru alte merite? Îl rog pe dl. Dragoș Dumitriu să facă un reportaj pe această temă, într-un viitor număr al revistei. Eu nu pot înțelege: cine merită decorații, iubitorii de patrie, sau trădătorii de patrie? În speranța că rugămintea mea va fi analizată corespunzător, vă mulțumesc. Cu deosebit respect, Boris Macarenco
RM
9
Vineri, 5 iunie 2020
Vitejii Armatei Române
Momente de eroism din istoria oștirii române (2) ♦ În Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București își dorm somnul de veci mulți artileriști români, care au făcut cinste, de-a lungul timpului, armei, armatei și țării în Marele Război. Astfel, generalul Gheorghe Jitianu s-a remarcat la conducerea grupării de artilerie grea de la Zimnicea; generalul Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major, a comandat provizoriu ofensiva de la Nămoloasa; generalul Constantin Costescu, comandant de divizie, a căzut prizonier la germani, după bătălia pierdută a Bucureștilor; colonelul Gheorghe Constantinidi a căzut eroic în luptele de la Perșani, la 22 septembrie 1916; generalul Radu R. Rosetti a comandat Regimentul 47/72 Infanterie în luptele de la Mărășești, unde a și fost rănit. ♦ În Cimitirul „Eternitatea“ din Municipiul Iași (în cripta cu nr. 116) este înhumat Laurențiu O. Teodoreanu (mort la 14 aprilie 1918), fratele mai mic al scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu, fost elev al Școlii de aviație de la Avord, Franța. Înrolat ca voluntar, în anul 1917, în aviația militară franceză, Laurențiu O. Teodoreanu a căzut departe de patrie. Trupul său a fost adus la Iași în anul 1919. ♦ Sublocotenentul Paul Panțu, din Regimentul 58 Infanterie a ajuns, în 1916, cu primele efective armate românești la Obîrșia Merișor, după care și-a continuat înaintarea, intenționînd să treacă pasul Surduc. Aici, subunitatea sa a fost întîmpinată cu foc. Mitraliorii nu s-au oprit, hotărîți să ajungă la Petroșani. În frunte, sublocotenentul Panțu și-a încurajat ostașii. Un glonț l-a rănit și pe bravul ofițer. În cele din urmă, trupele române au eliberat Petroșanii. Acolo, sub umbra unor sălcii a fost îngropat sublocotenentul. În memoria sublocotenentul Paul Panțu, primul ofițer erou al Regimentului 58 Infanterie, o stradă din Petroșani îi poartă numele. ♦ La data decretării mobilizării, în august 1916, Ion Cuțui a fost numit comandantul companiei a 7-a din Batalionul II al Regimentului 4 Infanrterie. Căpitanul Ion Cuțui a murit eroic în data de 13 octombrie 1916, în luptele din Munții Coți, fiind avansat post-mortem la gradul de căpitan. Ion Cuțui s-a născut la 04.03.1881, în comuna Broșteni, județul Mehedinți. Absolvent de institut de învățămînt superior, a efectuat stagiul militar, redus la 6 luni, la Regimentul 21 InfanterieIlfov. A fost detașat la Regimentul Mehedinți nr. 17, unde a fost avansat sublocotenent în rezervă. A activat ca profesor la Liceul I. C. Brătianu din Pitești, iar în anul 1913 a fost înscris în evidențele Regimentului 4 Argeș, fiind avansat locotenent în rezervă. ♦ Cimitirul eroilor de la Tabla Buții (județul Prahova) a fost amenajat în timpul luptelor din octombrie 1916, în partea de jos a colinei Tabla Buții, la marginea pădurii. În cimitir sînt înhumați 166 de militari români și de alte naționalități. Un merit deosebit l-a avut preotul Ion Vasilescu din Slon, în operațiunea de centralizare a osemintelor eroilor, care a umblat cu căruța pe munte, a adunat morții și i-a îngropat creștinește, cu slujbă religioasă, indiferent de naționalitate. ♦ Medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1917“ a fost instituită la 8 iulie 1918 și a fost conferită tuturor militarilor și civililor care au participat la Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe panglică s-au atașat barete pe care au fost înscrise numele localităților sau a zonelor de conflict și anii desfășurării bătăliilor. ♦ Locotenent-colonelul Vasile Stamate, comandantul Regimentului 32 „Mircea “ din Ploiești a fost unul dintre bravii eroi care și-au jertfit viața în Primul Război Mondial. În dimineața zilei de 25 iulie 1917, Regimentul 32 „Mircea“ acționa pe malul stîng al Siretului, în prima linie. Regimentul a ocupat poziții de luptă în raionul Moara Albă-Moara Roșie, liziera
de vest a satului Străjescu, asigurînd rezistența în capul de pod de la Șușița Seacă. Toții ostașii regimentului, în frunte cu comandantul lor, au luptat cu dîrzenie și sacrificiu. Locotenent-colonelul Vasile Stamate a căzut răpus de un glonte care l-a lovit în abdomen, în timp ce îmbărbăta, în picioare, ofițerii și trupa. Pentru faptele sale de arme i s-a acordat post-mortem Ordinul „Steaua României“ cu spade în grad de ofițer. ♦ Culegerea și transmiterea, de către o parte a populației civile din apropierea frontului, a informațiilor despre potențialul armatelor inamice a constituit un sprijin util al efortului de război românesc. Astfel, în ținutul Vrancei s-a remarcat Alexandru Macavei, țăran din satul Voloș, care a reușit să intercepteze convorbiri ale comandamentelor germane și să le transmită armatei române, peste linia frontului. Prins de inamic, Alexandru Macavei a fost deportat într-un lagăr din Ungaria și condamnat la moarte, însă a reușit să se salveze evadînd. ♦ La 6 august 1917, în lupta de la Răzoare, Regimentul 51 Infanterie a fost atacat, pe ambele flancuri, de trupe germane superioare numeric. Luptînd cu o furie exemplară și dovedind dispreț față de moarte, ofițerii și trupa acestei unități au reușit să stăvilească puternicul asalt al inamicului. S-a remarcat în mod special Compania 1 Mitraliere, comandată de căpitanul Grigore Ignat, ai cărei combatanți au fost găsiți, după luptă, acoperiți, lîngă mitralierelor lor, de cadavrele vrăjmașilor. Pentru actele de bravură, Ministerul de Război a conferit drapelului regimentului Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a. ♦ La atacul de la Soveja, la 13 iulie 1917, locotenentul Popescu C. Constantin, din Regimentul 31 Infanterie, aflat la comanda Companiei a 9-a, a capturat cu unitatea sa 7 tunuri, 5 mitraliere și aproape 300 prizonieri germani, iar în ziua de 29 august, la asaltul poziției inamice de la Cireșoaia, acesta a reușit să treacă primele rețele de sîrmă ghimpată. Pentru bravura sa, locotenentul a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. ♦ Succesele Armatei române pe cîmpurile de luptă ale Marelui Război au fost apreciate de o serie de personalități politice ale lumii. Referindu-se la vitejia românilor, Theodore Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii (1901-1909), a declarat în 1917: „Dacă astăzi mai e vreun punct sigur pe frontul răsăritean, acesta e locul unde se află armata românească”. ♦ Faptele de eroism săvîrșite de militarii români, în vara anului 1917, în bătăliile de pe frontul din Moldova, au fost elogiate în scris de către populația satelor aflate în zona de ocupație, un exemplu concludent fiind versurile următoare: „Foaie verde meri domnești/ Lupte ca la Mărășești,/ Pămîntul n-a mai văzut,/ Și nici nemții n-au avut,/ C-așa iad de foc și fum,/ N-a fost decît la Verdun”. ♦ Faptele de arme ale militarilor români pe fronturile Primului Război Mondial au fost descrise și de doctorul Ioan Severineanu, care a luptat în mijlocul ostașilor. Referindu-se la luptele de la Dragoslavele, doctorul Ioan Severineanu a menționat: „Soldatul nostru, imediat ce auzea comanda de atac, se avînta în grup compact, cu furie, strigînd și chiuind ca la nuntă”. ♦ În ziua de 3 iulie 1917, sublocotenentul observator Teodor Radu, din Corpul aviației, s-a evidențiat în timpul unui zbor de reglaj al artileriei. Pentru fapta de a fi salvat viața pilotului său, grav rănit, bandajîndu-i rana în condițiile unui zbor aflat sub focul inamic și permițîndu-i astfel să conducă avionul pînă în liniile românești, acesta a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler. ♦ Referindu-se la vitejia armatei române, care la 24 iulie 1917 a reușit să dejoace tentativa trupelor germane de a trece Siretul în Moldova, ziarul englez „The Earth” a consemnat: „Românii pot fi mîndri de succesul lor. Ofensiva lor din 24 iulie (...) reprezintă un record de curaj, de rezistență și de hotărîre, care rareori au fost
Ar trebui s v cuprind teama Ar trebui să vă cuprindă teama, Burtoşi cu cefe groase, parveniţi, Nu mai e mult, poporu-şi va da seama De unde mama voastră proveniţi. Aţi terfelit o-ntreagă naţiune, Orgoliul unui întreg popor S-a prăpădit, de nu ne mai rămîne Decît să punem mîna pe topor. Aţi cumpărat şi aţi vîndut de toate, Iar sufletul ni l-aţi vîndut pe bani, E timpul să strigăm: nu se mai poate, Noi nu suntem o ţară de ţigani! V-aţi bătut joc de lege şi de datini, De şcoli s-a ales praful, vai de noi! Popor român, periculos te clatini, Declară ăstor parveniţi război! Nu mai avem nici fabrici, nici uzine, De cînd ne tot privatizaţi minţind, A voastre buzunare gem de pline, Românii gem de foame, suferind. Pămînturile toate-s de ocară; Acum le vindeţi zilnic la străini, S-ajungem naţiune fără ţară? Blestem pe capul vostru de haini! Ascultaţi voi, vă spun pe româneşte: Ar trebui să vă cuprindă teama! Nu mai e mult, poporul se trezeşte, L-aţi umilit, el vă va face seama. VIOREL BOLDIȘ întrecute în acest război, și a restaurat complet creditul datorat armatelor române”. ♦ În luptele pentru cucerirea poziției germane de la cota 771, de pe înălțimea Cireșoaia (jud. Bacău), la 29 august 1917, maiorul Stereșin Constantin, din Regimentul 17 Infanterie, a fost îngropat de un obuz, care i-a provocat o puternică comoție cerebrală. Cu toate că a fost rănit grav, ofițerul a continuat să-și conducă în luptă unitățile pe care le comanda, luptătorii săi tăind rețelele de sîrmă ghimpată și pătrunzînd în tranșeele inamice. Pentru vitejia sa, maiorul Stereșin a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. ♦ Între formele de rezistență ale intelectualilor români din teritoriul ocupat de Puterile Centrale, s-a remarcat și acțiunea profesorului universitar Ioan Bogdan, care, în ianuarie 1917, a protestat împotriva confiscării, de către o echipă de militari din trupele de ocupație, a unor documente de la Biblioteca Academiei Române. În urma protestului ferm al acestuia și temîndu-se de un ecou nefavorabil dincolo de granițe, autoritățile de ocupație au înapoiat documentele confiscate. ♦ Maiorul Caracaș Petre, din Regimentul 2 Grăniceri, a murit la 31 iulie 1917, în luptele de pe frontul Oituzului (cota Chioșurile), la exact 10 ani de la data decretului de înaintare la gradul de sublocotenent, decret semnat de generalul Alexandru Averescu. ♦ În lagărul din Tulovo (Bulgaria), prizonierii români din Primul Război Mondial au fost internați, în octombrie 1916, împreună cu prizonieri francezi și sîrbi. Prizonierii francezi au fost singurii dotați cu paturi și pături, pentru că militarilor bulgari le-a fost frică de „Franța cea mare”. (va urma) Sursa: OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR
10
Vineri, 5 iunie 2020
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... La Jubileul Revistei „România Mare“ L
as pe seama istoricilor literari misiunea de a scrie despre rolul jucat de Revista ,,România Mare” în viața politică și culturală de la noi în ultimii 30 de ani. Așa cum, bunăoară, Iacob Negruzzi și Petre P. Carp au scris despre cercul ,,Junimea” și publicația ,,Convorbiri literare”, cu siguranță că, într-un viitor nedefinit, se va găsi cineva care să scrie și despre rolul hotărîtor jucat de această revistă în renașterea mișcării naționaliste și populare inițiate în literatura noastră de Mihail Kogălniceanu în 1840, odată cu apariția revistei ,,Dacia literară”. părînd pe data de 8 iunie 1990, sub condu cerea scriitorilor Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, încă de la primul număr, ,,România Mare” s-a bucurat de un succes enorm (într-un tiraj de aproape 800.000 de exemplare pe număr), atît prin numele ei fericit ales, cu trimiteri la idealurile străvechi ale românilor, dar mai ales prin atitudinea ei curajoasă împotriva încrengăturilor mafiote, care începuseră să cuprindă instituțiile statului și întreaga societate românească. Astfel, odată cu primele numere, încadrate în chenar tricolor pe prima pagină, adoptase rubrici și titluri de pagină cu totul neobișnuite în presa vremii, prin referirea directă și fără menajamente la chestiunile arzătoare ale momentului: ,,Săptămîna pe scurt” - ,,Atenție la Transilvania!” - ,,Basarabia și Bucovina, două lacrimi pe obrazul Europei” - ,,Război corupției” - ,,Tata glonțu’” - ,,Mesaje de la populație” - ,,Polemici, atitudini, controverse” - ,,Epistole scrise cu cerneala ochilor” - ,,Lecturi la lumina ceaiului”. Tot atunci aveau să se declanșeze și polemici virulente, cum numai în presa interbelică se mai citeau. În consecință, marțea dimineața, de îndată ce ajungea la chioșcuri, revista ajunsese să fie smulsă din mîini numai pentru următoarele editoriale: ,,Jos roba, domnule Robu!” (fostul procuror-general al României, dacă ați uitat, un escroc de talie europeană) - ,,La moartea lui Mozes Rozen” (personajul era notoriu, mare ,,admirator” al lui Eminescu; nu mai insistăm) - ,,Satana în sutană” (Tökes Laszlo) - ,,Cîrpa kaghebistă” - ,,Privatizarea industriei românești, un jaf inimaginabil”. Cu același mare interes erau citite și pamfletele în care maestrul Vadim, un umorist și un satiric înzestrat, care avusese ce învăța de la inegalabilii Caragiale și Arghezi, îi transforma pe așa-zișii politicieni ai vremii în perii de șters dușumelele. De mare interes s-a bucurat serialul în versuri, intitulat ,,Pamflete cu sifon albastru”. Pe cale de consecință, dar și surprinzător, căci, de obicei, lucrurile se petrec tocmai invers, în scurtă vreme, revista ,,România Mare” avea să creeze Partidul România Mare, care, timp de 4 legislaturi consecutive, sub cupola Parlamentului, va milita activ și efectiv se va bate cu forțele reacționare din țară și din străinătate, pentru interesele României. Cu Vadim în frunte, parlamentarii naționaliști de la PRM au zădărnicit multe ticăloșii puse la cale de celelalte partide și de stăpînii lor din afară, privind jefuirea patrimoniului național, după cum și în alte multe cazuri, s-au bătut ca niște lei și și-au rupt cămașa - ,,Nu dați «Petromul», nemernicilor!”, sau ,,Împiedicați jefuirea Combinatului de la Galați!” și altele – dar nemernicii de Iliescu, Năstase și Băsescu au fost mai mulți și mai puternici. m debutat la ,,România Mare” în iunie 1992 cu o însăilătură care, sub raport strict jurnalistic, era aproape o copilărie, dar mie, fălos
A
A
peste poate că apărusem în ,,România Mare”, mi se părea o capodoperă a genului. Mai păstrez acel articol și, de atunci pînă astăzi, aproape că n-am lipsit din nici un număr, publicînd peste 1.200 de producții. pre sfîrșitul anului 1998, spre surprinderea multora, dar și a mea, am luat chiar și Premiul Revistei ,,România Mare”. De fapt, era doar o mențiune, materializată printr-o diplomă pe care scria ,,Pentru încurajarea tinerelor talente gazetărești”, semnată în stînga jos ,,Eugen Barbu”, și pe care bineînțeles că am pierdut-o, într-o vară, cînd mi-am zugrăvit casa. Mențiunea venea la pachet cu un plic cu bani, pe care i-am băut imediat, știindu-se că dacă hîrtiile și fotografiile le mai pierzi, cheful făcut cu banii dintr-un premiu îl ții minte toată viața. Am și un instantaneu de la acel eveniment, cu Vadim veșnic tînăr și ferice, gătit cu un costum bleumarin, cămașă albă, papion și brîu din atlaz tot bleumarin, uitîndu-se la mine curios și poate întrebîndu-se ce caut acolo. În poză mai apar Mitzura Arghezi înmînîndu-mi plicul, și parcă Marga Barbu conversîndu-se cu cineva, într-un colț. Normal ar fi să ilustrez aceste rînduri cu acea fotografie, dar sorry, mi-e teamă că se va pierde, și alta, cu mine și cu Vadim, nu mai am. Conform uzanțelor locului și momentului, ar fi trebuit să rostesc și eu cîteva cuvinte de mulțumire și, parcă știindu-mă de la școală, Vadim m-a întrebat din priviri dacă mă țin curelele și a dat să-mi întindă microfonul. Dar eu, cunoscîndu-mă și mai bine, am recurs la gestul unui bandit dintr-un film american, care, cînd un reporter de la radio îl întreabă, tot pe mutește, dacă are de spus ceva în legătură cu sentința de trei ori condamnare la moarte, abia primită, dă de cîteva ori din cap, ,,A-ă!”. Dacă m-ar fi ținut curelele, aș fi spus că, pînă să-mi vină rîndul la premiere, mă gîndisem la următoarele cuvinte deștepte: ,,Cînd, peste ani și ani, se va scrie despre Revista «România Mare», ba chiar se vor face și doctorate, voi fi mulțumit dacă la sfîrșitul listei cu toți redactorii și colaboratorii, voi apărea la «și alții»”. opil sărac și sceptic al plebei proletare, ursit să se nască într-o țară fără noroc, într-o bună zi am intrat și eu în ghearele nemiloase ale capitalismului de cumetrie, instaurat la noi de carcalacul Iliescu, și ca să-mi hrănesc familia, a trebuit să-mi mai caut o slujbă (cum vedeți, prefer sinonimul rusesc, nu pe cel american, căci am făcut herpes de cîtă americănească e în jurul meu). Și așa am ajuns funcționar bun la toate la Casa Scînteii, Corpul C, etajul 1, camera 126: corector, stilizator al unor texte, curier, șofer, reporter ocazional, băgător de seamă. Și i-am cunoscut îndeaproape pe marii scriitori, gazetari, istorici, economiști și oameni politici din PRM și din alte partide, care se gîndeau numai la binele României, nu al lor, personal și criminal. Astfel, filozoful Titus Raveica, senator PRM de Iași, inaugurase un serial foarte interesant: marii bărbați ai Moldovei – artiști de tot felul, oameni politici și intelectuali – care făcuseră ceva pentru țara lor și își meritau somnul de veci în Cimitirul ,,Eternitatea”, și cărora le făcea cîte o prezentare plină de noblețe și strălucire. Același intelectual rafinat, într-o ședință reunită a celor două Camere, s-a înscris la cuvînt. Și cum îi stă bine unui intelectual de primă mînă, domnul profesor a început să tot citeze, trezind gelozia stalinistului Marțian Dan. Care l-a întrerupt, crezînd că rupe gura tîrgului: ,,Nu v-am invitat la microfon să ne plimbați prin biblioteca dumneavoastră!”. Dar și-a găsit nașul: ,,Păcat, domnule președinte al Camerei, căci ați fi aflat și dumneavoastră cîte ceva despre Socrate...”.
S
C
a fost cap-limpede și poetul și filologul Romulus Vulpescu. În zilele cînd Ovreme
sosea la corectura finală, ne cam încruntam, căci știam că vom pleca de acolo la ziuă. Dar, la final, nu ne părea rău: după ce că era un bărbat frumos, Romulus Vulpescu ne uimea cu cîte știa despre literatura română. Ani de zile fusese angajat la Muzeul Literaturii Române, unde coordona ședințele lunare ale manifestării ,,Rotonda scriitorilor”. ultă vreme, m-am felicitat pentru frumosul titlu - ,,Muguri de fluier”, cu ecouri dintr-un cîntec al faimosului grup ,,Phoenix”. Era vorba de niște elevi de liceu, necăjiți că revista lor școlară își încetase apariția, pe motiv că sponsorul principal luase Bacalaureatul și plecase din școală. I-am sfătuit să-i ceară ajutorul lui Vadim, căci, la urma urmelor, revista lui trebuia să-i ajute și pe micii scriitori, publicîndu-i, așa cum făcuseră și alte reviste. Și, bucuros de rugăminte, șeful le-a pus la dispoziție o jumătate de pagină. u știu dacă Radu Banciu, român get-beget din Tîrgu Mureș, va avea vreo tresărire văzîndu-și numele în revista ,,România Mare”, căci, cu ani în urmă, era pornit rău împotriva noastră. Ce-i drept, nici noi nu-l iertaserăm, dar ăsta nu era un motiv să recurgă la un gest de om nebun: într-o emisiune a lui de la ,,B1-TV”, s-a ridicat de la microfon și a început să calce revista în picioare. Ne-am crucit, dar, trecînd multă vreme de atunci, l-am iertat, dacă vrem să ni se ierte și nouă, zicîndune că o fi avut omul necazuri acasă. Dar, zilele trecute, Radu Banciu a ieșit iarăși la rampă, de data aceasta, dînd dreptate lui Vadim, Ghiță Funar, Ilie Ilașcu și celorlalți peremiști care și-au rupt cămașa în Parlament, bătîndu-se pentru cauza românilor din Transilvania și strigînd: ,,Atenție la revizionismul și șovinismul horthysto-hungar!”. Cam același lucru l-a făcut, recent, și Radu Banciu, blestemîndu-i pe parlamentarii români trădători, care s-au înțeles hoțește cu udemeriștii lui Kelemen Hunor să voteze autonomia așa-zisului Ținut Secuiesc. Te-am urît, Radu Banciu, cînd cu fotbalul tău la televizor, dar acum, cînd, voit sau întîmplător, i te alături lui Vadim în jertfa lui pentru Transilvania, îți întind mîna prietenește. PAUL SUDITU
M
N
RM
11
Vineri, 5 iunie 2020
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (67) 17 iunie 1940: o pace engleză de compromis? (3)
„Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei”. JOACHIM VON RIBBENTROP Între timp, Ciano se întreţine cu Ribbentrop, pe care-1 găseşte „transformat: ponderat, calm, pacifist”. Stau faţă-n faţă, latinul negricios şi iute, neamţul blond şi rece: două exemplare tipice. Ribbentrop nu este, la urma urmelor, decît oglinda şefului lui: aşa că e şi el partizanul unor condiţii de armistiţiu moderate, mai ales în ce priveşte flota franceză, „pentru ca aceasta să nu se unească cu cea engleză”. Şi aşa ajung şi la Anglia. Privirea ştearsă a lui Ribbentrop se oţeleşte: „Dacă cei de la Londra vor război, o să fie război, un război total, absolut, nemilos”. Acest dacă îi atrage atenţia lui Ciano, Să însemne oare asta că războiul cu Anglia ar putea să se termine ca cel cu Franţa? Brusc, îl întreabă: – Ce aţi dori, continuarea războiului, sau pacea? Iar neamţul răspunde fără şovăială: – Pacea. Şi nu spune asta întîmplător. Ribbentrop îi destăinuie atunci lui Ciano că Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei. Multă vreme s-a crezut că aceste tratative în vederea încheierii unei păci de compromis nu existau decît în imaginaţia bogată a lui Joachim von Ribbentrop. E oare posibil ca la 17 iunie 1940 guvernul britanic să fi luat contact în secret cu guvernul german - şi asta chiar în ziua în care Winston Churchill jura, după dezertarea francezilor, că e neclintit în hotărîrea lui de a duce războiul pînă la capăt? Tot ce se ştia despre „bătrînul leu” și despre caracterul lui neîmblînzit se opunea unei asemenea ipoteze. Tratative? Cu siguranţă nu era decît un zvon fantezist.
Au trebuit douăzeci şi cinci de ani pentru ca adevărul să iasă la iveală. Ribbentrop nu minţise. E absolut exact că Ministerul de Externe britanic a apelat, la 17 iunie 1940, la serviciile guvernului suedez pentru eventualitatea unor negocieri de armistiţiu cu Germania. Ca să înţelegem de ce a fost păstrată tăcerea atît de mult timp, ca să înţelegem cum a fost ruptă această tăcere, trebuie să ne întoarcem la 16 iunie 1940 – la ziua în care destinul a stat pentru o clipă în cumpănă. *** Sosise sfîrşitul. Armatele germane invadau pămîntul Franței. Parisul, oraş deschis, era ocupat de inamic. Într-o învălmăşeală formidabilă, trupele care se retrăgeau şi cei ce se refugiau se înghesuiau pe drumurile Franţei. ,,În faţa noastră se perindau adevărate imagini ale debandadei – spune un martor. Soldaţi despre care te întrebai ce-au făcut cu armele lor şi care se retrăgeau cu camioanele; avioane care atacau în picaj şi punctau drumurile cu ţăcănitul infernal al mitralierelor lor; convoaie interminabile de maşini şi şiruri nesfîrşite de oameni extenuaţi, fără să mai vorbim de cicliştii care adormeau pe ghidon şi se izbeau de copaci, cădeau în prăpăstii sau ajungeau sub roţile maşinilor...”. La 16 iunie, orele 17, generalul Georges avea să-i trimită lui Albert Lebrun, preşedintele Republicii Franceze, un mesaj disperat: ,,Situaţia şi mai gravă. În est, inamicul a atins liziera de la nord de Dijon şi frontul de la Somme. La centru, numeroase coloane blindate se îndreaptă în direcţia La Charité; primejdie de încercuire a grupului III de armate. Pădurea Fontainebleau ocupată. Condiţii grele pentru aprovizionarea trupelor şi a populaţiei civile care se retrag. Manevre greu de executat datorită aglomeraţiei de pe şosele şi bombardării căilor ferate şi a podurilor. Absolut necesar să se ia o hotărîre”.
Să se ia o hotărîre. Aici era toată problema. Pentru guvernul lui Paul Reynaud existau trei soluţii: să părăsească Franţa, să treacă în Algeria pentru a continua, de acolo, războiul alături de Marea Britanie; să rămînă în Franţa şi să ceară armistiţiu; în ce priveşte a treia soluţie, ea fusese propusă de Londra, de un guvern englez strîns cu uşa. Totuşi, această ultimă soluţie avea drept iniţiator un francez, pe Jean Monnet, şeful delegaţiei economice franceze la Londra. Generalul de Gaulle – subsecretar de stat la Război în guvernul lui Paul Reynaud – sosise la Londra, venind de la Bordeaux, în zori. Trăsese la „Hyde Park Hotel” şi urma să primească, dis-de-dimineaţă, vizita lui Corbin, ambasadorul Franţei, şi a lui Jean Monnet. Amîndoi erau sumbri. În timpul nopţii Franţa ceruse să fie dezlegată de obligaţiile pe care le avea faţă de Marea Britanie. - Nu ştim încă - a spus Corbin – cum o să sune răspunsul englezilor, pe care trebuie să ni-1 dea în dimineaţa asta. Credem că vor fi de acord dacă le dăm anumite garanţii cu privire la flotă. Ne apropiem, aşadar, de ultimele clipe. Consiliul de Miniştri urmează să se întrunească astăzi la Bordeaux şi, după toate aparenţele, acest Consiliu va fi decisiv. – Am avut impresia – adaugă Jean Monnet – că numai o lovitură de teatru, care ar aduce în această situaţie un element cu totul nou, ar fi în măsură să schimbe starea de spirit şi, în orice caz, să-1 întărească pe domnul Paul Reynaud în intenţia sa de a lua drumul Algerului. Aşadar, noi am pregătit împreună cu sir Robert Vansittart, secretar permanent la Foreign Office, un proiect care se pare c-o să facă impresie. E vorba de o propunere de unire între Franţa şi Anglia ce urmează să fie adresată solemn atît guvernului de la Londra, cît şi celui de la Bordeaux. Cele două ţări vor hotărî contopirea puterii lor de stat, punerea la un loc a resurselor şi a pierderilor lor, într-un cuvînt, unirea totală a destinelor lor. (va urma) ALAIN DECAUX producţie la nivel naţional şi schimbării caracterului
Modelul japonez de edificare a economiei moderne – structural limitat al economiei, producţia industrială s-a mărit de 135 ori, cea agricolă de 10 ori, iar exemplu demn de urmat de către statul român actual (5) globală volumul total al comerţului exterior de 45 ori faţă de Dezvoltarea în avans şi în ritm înalt a industriei grele - premisă primordială a accelerării schimbării calitative şi creşterii forţei competitive a economiei (3) Prima dintre aceste judecăți, demonstrează, concret şi obiectiv, caracterul de legitate a raportului nemijlocit şi direct proporţional ce există între ritmul modernizării şi gradul de creştere a eficienţei economiei oricărei ţări, pe de o parte, şi succesiunea, dimensiunea şi dinamismul dezvoltării industriei grele în comparaţie cu industria uşoară, pe de altă parte, în sensul că ramurile industriei grele, producătoare de mijloace de producţie, trebuie să deţină, permanent, în procesul continuării neîntrerupte a producţiei, prioritatea absolută, pentru a putea fi asigurate condiţiile tehnicomateriale necesare reclamate de inovarea şi dezvoltarea noii economii, în viziunea urmărită. Ignorarea sau încălcarea, cu bună-ştiinţă, a acestei cerinţe esenţiale atrage după sine, în cazul fiecărei ţări, în mod fatal, degradarea şi falimentarea sistematică a activităţilor productive, creatoare de valori materiale şi PIB, din întreaga economie, începînd cu cele din sfera industriei şi agriculturii - direcţii spre care se îndreaptă tot mai periculos, după evenimentele din decembrie 1989, economia României. A doua dintre ele, dezvăluie natura diversionistă şi retrogradă a teoriei, larg vehiculată în ultimii ani în România, conform căreia statele slab dezvoltate sau aflate în situaţia de inferioritate pot să se industrializeze
şi să-şi modernizeze, structural şi calitativ, economiile naţionale numai în limitele în care acestea dispun de resurse de materii prime şi de energie şi „beneficiază” de „asistenţa” şi „sprijinul” tehnic şi financiar al ţărilor avansate, puternic industrializate. Altfel spus, statele avute în vedere, potrivit teoriei menţionate, trebuie să accepte, pentru veşnicie, statutul de colonie a marilor puteri, pentru ca acestea din urmă să aibă posibilitatea, permanent şi nelimitat, de a exploata şi jefui, cum doresc, atît bogăţiile naturale, cît şi eforturile şi rezultatele muncii popoarelor respective. După 1989, spre nefericirea Naţiunii Române, filosofia aberantă şi anomalia degradantă, relevate, sînt transformate de noua putere a ţării, în legi absolute pentru prezentul şi viitorul României. Veridicitatea şi semnificaţiile concluziilor prezentate mai înainte sînt amplu şi concludent adeverite - în afară de experienţa Japoniei - de progresele mari înregistrate, în domeniile analizate, de numeroase alte state, între care România ocupă un loc aparte. Pentru edificare, menţionăm exemplele care urmează: În perioada 1945-1989, potrivit statisticilor şi realităţilor vremii, recunoscute pe plan internaţional, ca urmare a politicii Statului Român de reconstrucţie şi dezvoltare a economiei ţării, pe baza şi cu contribuţia determinantă a industriei grele şi a creaţiei tehnicoştiinţifice originale româneşti, producţia materială globală a crescut de 35 ori, PIB-ul de 40 ori, iar avuţia naţională, creată prin muncă, de 22 ori. În acelaşi interval de timp, datorită orientării efortului Naţiunii Române în direcţia creării unui mod tehnic nou de
anul 1950. Toate aceste progrese au făcut ca, în cele aproape patru decenii şi jumătate, România să realizeze trecerea de la stadiul de ţară predominant agrară, înapoiată, dependentă aproape în întregime de ţările străine, la stadiul de ţară industrial-agrară, în plină dezvoltare, care, prin performanţele sale în numeroase domenii de bază ale industriei şi agriculturii, se situa între primele 20 de state de pe glob, iar din martie 1989, în urma achitării tuturor datoriilor externe, să devină complet independentă, şi economic, şi politic, faţă de toate celelalte state ale Planetei. Cu privire la condiţionarea exclusivă a schimbării caracterului structural şi a modernizării economiei ţării de resursele de materii prime şi de energie proprii - orientare considerată de Puterea statului român de după 1989 ca fiind ireversibilă -, experienţa, nu numai a Japoniei, dar şi a multor altor state ale lumii, inclusiv a României din anii 1945-1989, demonstrează că insuficiența rezervelor la unele din resursele autohtone pot fi compensate prin efectuarea de investiţii în ramurile industriale producătoare de înlocuitori şi în cercetarea ştiinţifică, precum şi prin acţiuni de cooperare cu alte state, care dispun de resurse şi sînt interesate în a le pune în valoare în forme economice reciproc avantajoase. Dezastrele din economia ţării, în ultimii ani, sînt dovezi ce atestă, în plus, concluziile de mai sus, inclusiv necesitatea imperioasă a reconsiderării politicii industriale şi de dezvoltare a economiei naţionale, de către Statul actual Român. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA
ROMNIA – 102
Centenarele Romniei Mari (2) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.
Renașterea unor speranțe Trecuseră numai două luni de cînd, învinsă și umilită, Germania semnase Armistițiul. Europa trăia încă sub spectrul Zeului Marte, rănile celei dintîi conflagrații mondiale de-abia începeau să se vindece, cenușa celor trei imperii destrămate mai plutea la orizont, norii unui viitor incert nu se risipiseră în totalitate. În acest cadru de spaime și speranțe, România – pe cînd, oficial, războiul luase sfîrșit – mai lupta, răspunzînd atacurilor armatei maghiare din Transilvania, nevoită să contraatace pînă în bîrlogul lui Horty, la Budapesta, ocupînd-o pentru o perioadă de timp și oprind ascensiunea guvernului comunist al lui Bela Kun. Totuși, era pace. Era pace, dar calea pînă la liniștirea omenirii bulversate era lungă și presărată cu nenumărate obstacole (unele naturale, altele inventate de unele state care urmăreau un oarecare cîștig și de pe urma cenușei apăsătoare a conflictului recent încheiat). Pentru legiferarea stării postbelice și pentru alinierea diplomatică la un anume statut al țărilor implicate în ceea ce s-a numit primul Război mondial era necesară aducerea acestor state la masa tratativelor. Idee rezonabilă din punct de vedere teoretic, dar – așa cum avea să se constate – extrem de dificil de realizat practic. Pentru realizarea acestui demers – ca loc de desfășurare a ceea ce avea să intre în istorie sub sintagma de Conferința de Pace de la Paris – a fost ales frumosul și impozantul Palat Versailles, de lîngă capitala Franței, fosta reședință regală în timpul lui Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea, cu renumitul Marele Trianon. Începută în luna ianuarie 1919, Conferința de Pace de la Paris avea să dureze aproape doi ani, primele șase luni fiind socotite cele mai importante, atît pentru dramatismul dezbaterilor, cît și pentru hotărîrile adoptate. Reprezentanții a 32 de state, multe dintre acestea avînd delegații la cel mai înalt nivel, au luat parte, pe 18 ianuarie 1919, în Sala Oglinzilor, la deschiderea acestui adevărat For Mondial de Pace, deschiderea oficială fiind încredințată președintelui Franței, Raymond Poincaré. Aflîndu-se în fața unui eveniment crucial pentru reîmpărțirea lumii, după încetarea ostilităților armate popoarele s-au trezit în vîrtejul unui alt soi de ostilități – cele de ordin diplomatic, mult mai subtil și cu încrengături nebănuite. Datorită vitezei cu care se lucrase în perioada
premergătoare Conferinței de la Versailles, precum și a volumului de lucru zdrobitor de mare, incluzînd probleme de viață și de moarte pentru unele state, debutul lucrărilor era oarecum în ceață, majoritatea delegațiilor încercînd tatonarea terenului spre a-și construi un plan de bătaie viabil. Mulți nu știau, însă, că zarurile fuseseră aruncate, în special pentru statele mici și mijlocii, ale căror delegații aveau să transpire mult în sălile somptuosului Palat de la Versailles, încercînd să-și impună argumentele și ideile. Gîndind lucid, fără a pune la socoteală aranjamentele
Palatul de la Versailles marilor puteri, era aproape imposibil să aduci la același numitor comun pretențiile și justificările a zeci de popoare și națiuni, de pe cea mai mare parte a Globului Pămîntesc. Primul Război mondial a fost un fel de cutremur universal, doar Olanda, Elveția, Spania și țările scandinave reușind să rămînă în afara conflictului. Luptele din Europa, dar și din Orientul Mijlociu, Africa, Asia, insulele din Pacific, au marcat atîtea teritorii, iar soldații luptînd pentru Imperiul Britanic și pentru Franța colonială aveau identități eterogene: canadieni, neozeelandezi, australieni, indieni, marocani, vietnamezi, senegalezi, algerieni. Iată un conglomerat de popoare, de situații și probleme, de necunoscute și de incertitudini, de ambiții și de așteptări care se așterneau în fața domnilor sosiți din toate colțurile lumii spre a discuta și a hotărî despre Pace. Putem spune, la stadiul de început al Conferinței de Pace, că în bagajele delegațiilor la Conferință cel mai important lucru era speranța. Va fi ea reală sau doar o Fata Morgana? Răspunsul este – și da, și nu.
Johannes Bell, unul dintre reprezentanții Germaniei, semnînd Tratatul de Pace de la Paris, la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles.
„Cei patru mari” în timpul Conferinței de Pace de la Paris (de la stînga la dreapta): David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson.
Conferința – între orgolii și deziderate Pentru a fixa cadrul argumental al Conferinței, în perimetrul căruia vom vehicula idei și concepte, atitudini și întîmpinări oficiale, trebuie să amintim prezența celor Patru Mari Puteri, delegații în fruntea cărora se aflau șefi de stat sau prim-miniștri, după cum urmează: Marea Britanie – premierul David Lloyd George, Franța – premierul George Clemenceau, Italia – premierul Vittorio Orlando și Statele Unite ale Americii – președintele Woodrow Wilson. Aceste patru mari personalități, însoțite de o armată de specialiști în drept internațional, economiști, diplomați, militari (suite care se găseau și la celelalte delegații), au tăiat și au spînzurat – cum se spune la noi – în timpul lucrărilor, producînd un val de nemulțumiri în rîndul delegațiilor unor țări de talie mică sau mijlocie, printre care și România, după cum vom constata ceva mai încolo. În primul rînd, cele Patru Mari Puteri au organizat o conferință preliminară pentru a fixa jaloane comune și a se înțelege între ele asupra termenilor Păcii, după care să invite și celelalte delegații la discuții. Prin această discriminare rușinoasă, statele au fost împărțite în două tabere pe criterii arbitrare și neloiale, punînd în dezacord principiul egalității între state. Astfel a apărut noțiunea de ,,state cu interese generale” (considerate a fi marile puteri învingătoare) și noțiunea de ,,state cu interese limitate” (țările mici și mijlocii) ai căror reprezentanți oficiali nu aveau voie să ia parte la ședințele în care se discutau probleme de natură să-i intereseze în mod direct, ca parte intrinsecă a aceluiași mecanism de făurire a Păcii. Încercînd să justifice supremația pe care și-o arogaseră în plenul Conferinței, prin cuvîntul președintelui SUA, Woodrow Wilson, totul părea anacronic, un fel de întoarcere la starea de dinainte de război în multe state subjugate, adică: marile puteri au suportat efortul uman și economic cel mai mare în timpul războiului. Venind cu această aroganță, președintele american uita, desigur, faptul că tocmai țările mici și mijlocii au primit impactul principal al mașinii de război germane, teritoriile acestora (mici, acum, și neînsemnate, în filozofia marilor puteri învingătoare) au cunoscut cele mai devastatoare distrugeri, punîndu-le existența în pericol! Chiar de la prima lor întîlnire, cei patru, cărora li s-a alăturat și delegația Japoniei, au format Consiliul celor Zece (cîte doi reprezentanți din fiecare delegație), s-au întrunit separat, la sediul Ministerului Francez de Externe din Quai dʼOrsay, organism ce a devenit Consiliul Suprem. Proiectîndu-se viitoarea discriminare, țările mai puțin importante (în viziunea celor cinci) nu au fost invitate, orgoliile marilor puteri călcînd în picioare drepturile popoarelor și accesul la discutarea problemelor esențiale care se găseau pe ordinea de zi a Conferinței, ținînd cont de principiul egalității în drepturi
ale popoarelor, principiu clamat cu atîta vehemență de însuși președintele Wilson. Trecută și ea pe cealaltă parte a ,,baricadei”, România se afla în fața unui examen semnificativ pentru viitorul ei, în lupta cu acești monștri ai războiului diplomatic. Ce notă va obține România la acest examen?
România – premise amestecate România venea la masa tratativelor pentru pace în condițiile unor percepții duble și diametral opuse. Să mă explic. Partea pozitivă era determinată de istoricul act de la 1 Decembrie 1918 cînd, la Alba Iulia, în prezența a 100.000 de transilvăneni, s-a hotărît Unirea Tran silvaniei, Banatului, Cri șanei, Maramureșului și Sătmarului cu Regatul României, după ce, în același an, Basarabia și Bucovina procedseră la fel. Deci, România se prezenta în fața Con ferinței de Pace de la Trianon nu pentru a cerși ceva, ci doar pentru a obține legiferarea internațională a hotărîrii Ion I.C. Brătianu propriului popor, recu (1864-1927) noașterea legitimă a reîntoarcerii – prin voința poporului – a celor trei teritorii (provincii) la Patria-Mamă. Pe alt plan – tot ca un atu – România se prezenta la Paris din postura de țară care luase parte efectivă la operațiunile războiului ale cărui consecințe urmau să se discute la Conferința de Pace, cunoscuse sacrificii imense în condițiile respectării tratatelor cu statele aliate, luptînd, în final, pentru dezrobirea teritoriului național, pecetluind, cu arma în mînă, hotărîrile adunărilor populare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Partea negativă care avea să cîntărească greu în balanța dreptății pentru România la Conferința de Pace își avea sorgintea în cele două acte unilaterale ale țării noastre, și anume: Încheierea Armistițiului cu Puterile Centrale (Focșani, 9 decembrie 1917) și Pacea separată, încheiată cu fostul inamic, Statele Puterilor Centrale (București, 7 mai 1918). Fără a intra în detalii, trebuie să amintim un fapt cunoscut de istorici și consemnat ca atare în documentele vremii – cele două evenimente nefaste pentru România au avut loc în condiții extreme, speciale, pe cînd țara noastră – în împrejurările părăsirii frontului de armata rusă și a posibilității invadării propriului teritoriu de către trupele Puterilor Centrale – a fost, practic, nevoită să întreprindă aceste mișcări diplomatice și militare pentru a salva România, aceasta neîndepărtînd-o de la principiile tratatelor semnate cu aliații, adică statele care formau Antanta. De altfel, în sprijinul afirmației de mai sus, menționez că, în 10 ianuarie 1918 (la doar o lună de la semnarea Armistițiului de la Focșani, 9 decembrie 1917), premierul Ion I.C. Brătianu adresa un Memoriu oficialităților
Județele Regatului României (1919 – 1925)
aliate, prin care demonstra că Armistițiul – încheiat în condiții dramatice pentru România, izolată total și sub amenințarea invaziei Puterilor Centrale – nu va diminua cu nimic obligațiile asumate prin Tratatul din august 1918 cu Antanta. Cam în aceeași oglindă s-a reflectat și Pacea de la București. Concret, acest Tratat impus nu a intrat niciodată în vigoare, regele tergiversînd amendarea lui, ceea ce a determinat ca instrumentele de ratificare să nu mai aibă loc! Pentru clarificare, iată o observație chiar din tabăra ,,aliaților” ocazionali – plîngerea generalului Erich Ludendroff: ,,România caută să se sustragă obligațiilor acceptate, să tărăgăneze demobilizarea armatei sale, să țină la dispoziție în Moldova și în Basarabia trupe și material de război pentru orice eventualitate, spre a-și păstra posibilitatea de a intra la momentul potrivit iarăși în război împotriva noastră”. Mai mult decît atît nu se putea! De ce delegațiile celor Patru Mari Puteri s-au cramponat pe aceste două ,,acolade” ale României din timpul anilor de război? 1. Nu cunoșteau realitatea din teren; 2. Pentru șicanarea și umilirea țării noastre, totuși, convinși fiind că teritoriile intrate deja în componența României nu mai pot fi atribuite altor state. În altă ordine de idei – dar, tot în perimetrul nedreptăților făcute României la Conferința de Pace de la Versailles – să fi uitat șefii delegațiilor ,,Celor Patru” că, pe 9 noiembrie 1918, Guvernul român a adresat un ultimatum feldmareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de ocupație, prin care i s-a cerut să ordone de urgență retragerea armatei germane de pe teritoriul României? În aceeași dată, prin
Preliminariile Păcii, anunțate de presa franceză înaltul Decret nr. 3179 comandantul suprem a ordonat mobilizarea armatei pînă la contingentul 1894 inclusiv. În Ordinul de Zi către oștire se spunea, printre altele: ,,Frații voștri din Bucovina și din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avîntul vostru să le aduceți eliberarea din jugul străin. Biruința e a noastră și viitorul vă asigură întregului neam românesc viața pașnică și fericită. Înainte, deci, cu vitejia strămoșească!”. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 ultimile unități germane traversau Carpații, scurgîndu-se prin Transilvania înspre Ungaria.
România și jocul Marilor Puteri Cam aceasta era atmosfera pe la jumătatea lunii ianuarie 1919, la sosirea delegației României la Paris, spre a participa la lucrările Conferinței de Pace. Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul României la acea vreme, se afla în fruntea unei delegații de oameni bine pregătiți, conștienți de problematica stufoasă a viitoarelor discuții, de complexitatea factorilor (obiectivi și subiectivi) care vor determina dezbateri aprinse și controversate, cu adoptarea unor hotărîri ce ar putea fi în contradicție cu cererile îndreptățite ale unor țări. Iată o parte dintre membrii delegației României, alături de premier: Nicolae Mișu (ambasador la Londra, locțiitorul șefului delegației), Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Dia mandy, Constantin Coandă, Iancu Flondor, Victor Antonescu, Ion Pelivan, Daniel Danielopol.
Caricatură politică franceză – Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze Tratatul de Pace. Desigur, principalul Tratat ce urma să fie parafat la Conferința de Pace era cel cu Germania, ca stat învins în războiul (aproape) încheiat, țară ce nu avea să găsească clemență de la învingători. Celelalte țări, peste 30, își aveau propriile țeluri, urmărind autentificarea unor documente mai vechi sau, pur și simplu, configurarea de noi entități statale, în virtutea rezultatelor dobîndite în urma războiului. România, așa cum am arătat în capitolul anterior, se prezenta cu o agendă pe cît de realistă, pe atît de justificată, date fiind rezolvările prin forțe proprii, Basarabia (9 aprilie 1918), Bucovina (28 octombrie 1918), Transilvania (1decembrie 1918) – cele trei provincii care se uniseră cu Regatul României, desăvîrșind Unirea Națională. În această privință, cel mai nimerit este să-l ascultăm pe premier, în contextul dat, cu cea mai plastică explicație: ,,România nu cere, de fapt, decît o restitutio in integrum, ea nu are ambiția unor cuceriri aiurea. România se ridică doar pentru a elibera pe frații săi care dintotdeauna au fost uniți cu ea prin cele mai strînse legături. (...) Pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilitatea noii ordini, este deci necesar ca principiul naționalităților să triumfe pentru toate statele europene interesate, deci și pentru România. O Românie reunind la sine pe toți fiii săi pe care vicisitudinile timpurilor i-au răpit, o Românie puternică va fi garanta păcii și înțelegerii în Orient”. Prin vocea autorizată a lui Ion I.C.Brătianu care, dincolo de argumentul faptului împlinit (Unirea din 1918), scotea la înaintare – ca pe un fel de talisman – refuzul regelui Ferdinand de a ratifica Tratatul cu Puterile Centrale, acesta vroia să demonstreze nulitatea ,,păcii” de la București, în fața Consiliului Suprem al celor Patru Mari Puteri. Dacă acestea erau argumentele lui Brătianu (de fapt ale României) nu tot astfel gîndeau și judecau mai-marii lumii, învingătorii din primul Război mondial. Aceștia o țineau una și bună, faptul că țara noastră își compromisese rolul și locul său în cadrul Antantei odată cu semnarea păcii separat. Aflat în fața unei reacții dure a ,,Celor Patru”, premierul României nu s-a dat bătut. A vorbit răspicat și documentat, susținînd următoarele principii: 1. Tratatul din 1916 cu Antanta își conservase valabilitatea; 2. În consecință, aliații din formula Antanta trebuiau să-și respecte obligațiile față de România; 3. Recunoașterea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, ca făcînd parte din România; 4. Recunoașterea faptului că România face parte din categoria statelor învingătoare, cu toate drepturile ce decurg din acest statut. (va urma) GEO CIOLCAN
14
Vineri, 5 iunie 2020
RM
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Unirea Basarabiei: prima treaptă spre idealul României Mari (2)
Jurnal de pe Frontul de Est (60)
Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României (2)
„Neglijarea săpării șanțurilor de comunicații a dus la o defectuoasă hrănire a oamenilor din prima linie. Neschimbați și nespălați timp de săptămîni, mîncînd numai o singură dată pe zi, oamenii s-au debilitat prematur. Intervențiile armatei pentru ameliorarea situației nu au dat roadele dorite. Reflexele vieții de tranșee trebuie căpătate dinaintea sosirii trupelor pe front”. (Mențiunea unui document al Armatei 3, care lupta la Cotul Donului) Situația s-a agravat în urma înfrîngerilor înregistrate la Cotul Donului și Stepa Kalmucă. În timp ce își inspecta poziția de luptă, plutonierul t.r. Claudiu Ștefănescu a auzit (în noaptea de 4 spre 5 decembrie 1942) pe cineva, aflat într-o goapă acoperită cu o foaie de cort, rostind retoric, pe un ton „de deprimare și deznădejde”: „Unde ești, Antonescule, să-ți vezi oștirea?”. Cîteva zile mai tîrziu (8 decembrie), același subofițer informa că militari din compania 7 din Regimentul 20 infanterie din Divizia 4 infanterie au afirmat că „în ipoteza unui atac, ei nu ies din gropi”, deoarece „nu erau nebuni” să se aventureze în luptă. Cu același prilej, aceștia au adresat comandanților ierarhici, inclusiv generalului Florea Mitrănescu, comandantul Corpului 7 armată, „înjurături de toate felurile pentru faptul că sînt ținuți de 7 luni pe poziție, pentru faptul că nu li se aduce mîncare decît la 3-4 zile odată, în schimb muniție li se aduce în mod regulat”. În aceleași momente critice, pretorul Corpului 4 armată, locotenent-colonelul E. Enghiurloiu, atragea și el atenția: „Moralul militarilor este foarte scăzut. Rătăciții continuă să umble dezorientați și flămînzi prezentînd un aspect jalnic cerșind hrană, dedîndu-se chiar la furturi de alimente de la gazdele care le-au dat adăpost”. La rîndu-i, un ofiţer rus, capturat la 14 decembrie 1942, la Darganof, declara următoarele: „Soldatul dumneavoastră se descurajează repede. Orice contrarietate, orice situaţie dificilă, ca de exemplu o hrană proastă, intemperiile naturii, o oboseală mai mare, un bombardament puternic de artilerie sau de brandturi, un atac cu care, apariţia inamicului pe flancuri sau pe comunicaţii etc., îl descurajează şi îi răpeşte posibilităţile sale de luptă. Acest lucru este cunoscut de oamenii noştri care îl exploateză”.
Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcînd primirea oficială a Armatei române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întîmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecînd asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămînea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.
România, în dificultate Aceste decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de frămîntări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ. Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit de grele, avînd caracterul unui Diktat: la 19 februarie, în Consiliul de Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era singura posibilă – se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţînd ajutor diplomatic în acest sens. Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogîndu-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptînd delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate; drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată. Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu Unirea, dar acesta s-a opus; se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: avînd ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei. La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, avînd menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.
27 martie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!” (1) În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rîndul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării. În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărîrea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvîntul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile cîştigate, urmînd ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. ( va urma) Manuel Stănescu (Historia.ro)
Activitate operaţională - 1942 (4)
Armata Română în Caucaz Nu există imagine mai cutremurătoare decît cea a soldatului țintuit de frigul iernii caucaziene, în tranșeu cu mîna aproape degerînd pe arma lipsită de muniție. Nu este în nici un fel o exagerare, ci doar o rememorare a condițiilor în care trupele române au încercat să facă față măcelului adus de sovietici pe data de 19 noiembrie 1942. Cea mai cunoscută manipulare cînd vine vorba de incursiunea Armatei române la cotul Donului și în Stepa Calmucă se referă la comportamentul soldaților români care, în „lașitatea” lor, s-ar fi retras și ar fi prăbușit flancurile armatei germane ce lupta în oraș, ei fiind singurii vinovați pentru eșecul operațiunii de cucerire al Stalingradului.
Ponegrirea eroilor neamului La mai mult de şapte decenii şi jumătate de la evenimente, această acuzație, precum și altele de aceeași natură, atîrnă încă greu și afectează negativ felul în care ne privim. De fapt, una din cele mai perverse tactici de îngenunchere a sensului de valoare al poporului român a fost, începînd din 1989, completa ignorare, denigrare și luarea în derîdere a reușitelor și a calităților noastre. Ni se spune că sîntem nimic și că am fost astfel dintotdeauna. Acest lucru se poate observa foarte clar cînd sînt aduse în discuție diferite evenimente din istoria noastră. În nici un caz Stalingradul nu a fost un moment înălțător pentru neamul nostru, dar felul în care este perceput se face prin intermediul acestei mentalități profund dăunătoare. Există părerea că bătălia ar fi fost pierdută din cauza noastră, că noi am fi fost într-adevăr lași, că am fi dat bir cu fugiții, că nu am avut curaj să ne opunem. Acest lucru nu numai că reprezintă o palmă dată peste obrazul veteranilor, dar relevă acea ignoranță crasă și dispreţuire de sine la care am reușit să ne pricepem în ultimele trei decenii. Adevărul este că Armata română s-a comportat exemplar, luptîndu-se cu sovieticii pentru fiecare palmă de pămînt, dar a fost o bătălie pierdută din start. Soldații români nu au avut nici o șansă în fața mașinii de război sovietice.
„Marșul spre prăpastie” De la bun început, soldații români au fost puși în fața unor condiții groaznice. După coborîrea din tren la Rostov, la începutul toamnei lui 1942, Armata a 3-a română a trebuit să mărșăluiască 600 de km pentru a intra în dispozitiv pe Don. Este cunoscut cazul unui batalion din Regimentul 9 Dorobanți care a traversat 550 de km în doar 12 zile. Corpul 6 Armată, ce cuprindea patru divizii românești, lupta deja fără încetare de aproape două luni împotriva sovieticilor. Aceste divizii ocupau linia întîi a unui front de peste 100 km, cu mult peste posibilitățile lor de apărare, iar mulți dintre soldați erau extenuați. Lipsa muniției, a proviziilor, a hainelor de protecție, precum și creșterea numărului de pierderi și lipsa întăririlor a redus la minim coeziunea acestor divizii, fiind foarte vulnerabile la un atac. Armata a 4-a română urmă să înlocuiască sectorul ocupat de Corpul 6, dar în ciuda protestelor românești acesta a fost păstrat, la ordinele comandamentului german. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
pO V E S T I
15
Vineri, 5 iunie 2020
A D E V A R A T E
108 ani de la trecerea în eternitate a lui Nenea Iancu
La moartea şi înhumarea lui I.L. Caragiale – „Dormi, Caragiale, dormi, drăguţule, somn fără vise...“ (1)
În România, în Cimitirul Bellu din Bucureşti, cimitir care căpăta pretenţii de panteon, se îngropau „boieri de viţă” mai mult sau mai puţin veche, angrosiştii bogaţi, politicienii, dar şi artiştii, oamenii de cultură. Paradoxurile epocii erau vizibile şi în funeralii – în ele se întîlnesc contrastant o lume artefactială, precum şi una cu pretenţii de modernizare. Poate de aceea, deloc întîmplător, într-un film despre acei ani – „Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil – prima secvenţă e absolut năucitoare şi te aruncă în cortegiul unor funeralii orchestrate burlesc: preoţii hieratici, nebunul cartierului cocoţat în cimitir pe o cruce de unde proferează blesteme, bocitoarele, luxul contrafăcut, ca şi cucernicia participanţilor, voracitatea spectatorilor şi a jurnalistului care reprezintă tînăra presă de scandal. E, în fapt, o parodiere a înmormîntării lui Petre Liciu (d. 1 aprilie 1912, Bucureşti), actor cu studii de profil la Paris şi Berlin, societar la Teatrul Naţional din Bucureşti; la moartea acestuia se realizaseră două documentare, „Funerariile marelui artist Petre Liciu” şi „Înmormîntarea artistului Liciu”.
„Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nici o mişcare” În intervalul iunie-noiembrie 1912, informaţiile cu referire la moartea şi înhumarea lui Caragiale au fost lapidare, inexacte sau exagerate, poate chiar şi inventate. În amintirile sale, Tudor Arghezi dezminte informaţiile presei („Universul”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”), cum că „toată suflarea tinerimii bucureştene” a fost atinsă emoţional de ştirea morţii dramaturgului. În realitate, în rîndul bucureştenilor a fost o lipsă de reacţie care l-a năucit pe Arghezi: „Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureşteană. Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului, şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare subsuoară, se prinse în jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! Ediţie specială!...» [...]. De balconul Teatrului zării spînzurînd, ca o bucată de noapte, drapelul negru, care cu cîtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu [...]. Erau în tramvai cu toții cam la vreo cincizeci de inși, cu doamne cu tot. Vestea morții lui Caragiale nu pricinui nici o mișcare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din stație și ziarele, răcnite de vocile puilor de țigani, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră. Eu știu, desigur, că a murit într-o bună zi și Goethe și tot nu s-a clătit pe fața lumii o singură frunză ca să coboare de la sineși pe mormîntul lui. Cu o indiferență nesfîrșită primește țărîna și cadavrele vitelor moarte de dalasc și osemintele unui Pasteur sau Leonardo da Vinci. Mă așteptam însă la o tresărire generală a tovarășilor mei de tramvai; voiam să-i văd că iau parte și dînșii oarecum, cel puțin cît țiganii vînzători de gazete, la gîndurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puțin, punem preț pe viața stinsă a lui Caragiale. Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci. Nici în cea mai pierdută din amintiri. El, care s-a scoborît în toți aceștia, care i-a dumicat cu de-amănuntul, care și-a înmuiat condeiul în gura lor și-n creierii lor, care i-a batjocorit cu atîta iubire ca să-i facă tot pe ei să rîdă”. În practică, timp de trei zile, presa a scris despre moartea dramaturgului – şi mai puţin cîteva luni mai tîrziu, după înhumarea rămăşiţelor pămînteşti ale
acestuia. Imediat după aflarea veştii despre decesul lui Caragiale, „Universul literar” a realizat o „revistă a presei” care evalua valoarea pierderii culturale presupuse de dispariţia dramaturgului – din „Universul” s-a reţinut, îndeosebi, ideea constituirii după modelul francez, a unui panteon al axiologiilor româneşti. În „Viitorul” se afirma că I.L. Caragiale a surprins cu acu rateţe şi sarcasm societatea românească, un fel de dublă frontieră între Orient şi Occident; s-au mai evidenţiat texte din „Epoca”, „Dimineaţa”, „Minerva”, dar şi elogiul din „Viaţa Românească”.
Patria, tardiv recunoscătoare, i-a confiscat trupul defunct Nu ştim dacă dramaturgul ar fi agreat ideea înhumării sale în România. Ştim doar că din 1905 se autoexilase la Berlin. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rînduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de conspiraţia Caion (ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată). Moartea sa subită, petrecută în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, în locuinţa sa din Schöneberg – Berlin, i-a devastat familia, i-a îndurerat prietenii. Alexandru Vlahuţă şi Barbu Delavrancea au plecat imediat la Berlin pentru a ajuta familia şi a lua decizii legate de gestionarea ceremoniilor morţii şi de repatrierea rămăşiţelor pămînteşti ale lui I.L. Caragiale; acolo i-au întîmpinat Dobrogeanu-Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai dramaturgului. Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof. Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămăşiţele defunctului au fost coborîte în cavoul capelei cimitirului, în prezenţa familiei şi a d-lor Vlahuţă, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, urmînd ca, în toamnă, sicriul să fie transportat în România. Tot din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris familiei sale despre şocul emoţional pe care l-a trăit atunci cînd l-a văzut pe Caragiale în coşciugul de stejar, în capela cimitirului protestant din Schönberg. Din aceiaşi sursă, aflăm despre decizia ca sicriul să fie depus temporar, într-un cavou (din cripta capelei – n.a.) pînă în noiembrie, cînd ar fi urmat să fie îngropat în România. A fost voinţa familiei şi a apropiaţilor săi, a ministrului Take Ionescu, care era liderul Partidului ConservatorDemocrat, iar din octombrie 1912, ministru de Interne în Cabinetul Titu Maiorescu. Deşi Caragiale nu a vrut să accepte omagierea sa, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, de către Societatea Scriitorilor Români, deşi suportase în ţară umilinţe, ponegrire, nerecunoaşterea valorii, patria, tardiv recunoscătoare, prin instituţiile sale statale, i-a confiscat trupul defunct. Concret, la 1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei, credit necesar pentru transportarea în România a trupului neînsufleţit al lui Caragiale, un ajutor pentru văduvă, precum şi pentru înhumarea scriitorului.
Vagonul mortuar rătăcit – „o poveste” Şi acum apare situaţia dilematică: s-a scris în toamna în 1912, dar, mai ales, s-a speculat în presa post-comunistă, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la naşterea scriitorului, despre presupusul episod al rătăcirii vagonului mortuar al lui I.L. Caragiale în drumul
(
RM
spre ţară. Mulţi dintre cei care au fost preocupaţi de consemnarea vreunui eveniment mai inedit legat de Caragiale au considerat că acest incident a avut loc; eu nu sînt însă convinsă că o astfel de „secvenţă mortuară” a putut fi o întîmplare reală, ocultată cu totul de familie, apropiaţi, autorităţi româneşti... Să fie, mai degrabă, o exagerare a unui incident minor – sau doar o legendă urbană inventată de presă? Mai precis, de ziarul „Universul”? De multe ori, jurnaliştii de la publicaţiile populare ale timpului, precum „Universul” sau „Epoca”, exagerau/redimensionau sau imaginau de-a dreptul episoade pe care le considerau sugestive pentru biografia şi comportamentele unor personalităţi culturale şi politice. Ştim deja: notorietatea atrage întotdeauna legenda.
Articolul de la care a pornit totul (1) Să analizăm însă relatarea jurnalistică (nesemnată) din ziarul „Universul”, conform căreia vagonul mortuar în care se afla sicriul lui Caragiale a rătăcit timp de două săptămîni pe liniile austriece, după care a staţionat cîteva zile şi în Gara de Nord, înainte de a fi, în cele din urmă, identificat. Semnatarul articolului, oricine ar fi el, presupune că de la Berlin coşciugul a fost expediat ,,într-un vagon roşu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”. Nu credem că un astfel de incident era posibil. La începutul Secolului al XX-lea, Germania avea o reţea de comunicaţii modernă şi, nu mai puţin important, un sistem economic omogen şi dinamic; cu producţia sa industrială, ocupa primul loc în Europa şi al doilea în lume, după Statele Unite. Disciplina prusacă era exemplară şi în domeniul transportului feroviar – deci astfel de episoade, presupunînd existenţa unor disfuncţionalităţi grave de dirijare, sînt greu de închipuit. Adăugăm aici şi inexactităţile din presa timpului: la vremea respectivă, precizările „azi” şi „ieri” din articole aveau un grad mare de aproximare – articolele se scriau şi se culegeau cu variate întîrzieri, astfel încît „ieri” putea să însemne şi „alaltăieri”. Se afirmă, de asemenea, în acelaşi articol din „Universul”, că şeful gării din Bucureşti ar fi fost intrigat de prezenţa unui vagon sigilat, dar fără nici un fract (foaie de expediţiune – n.a.). Cică nimeni nu şi-a închipuit că era vorba despre un vagon mortuar. Însoţitorul de tren ar fi spus că l-a preluat de la Predeal; doar după ce s-a dat un telefon la acea staţie, s-ar fi aflat că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Vagonul trebuia să vină de la Berlin direct la Bucureşti – şi s-a tras concluzia că a rătăcit dintr-o greşeală de manevră făcută într-o gară de triaj germană. La Viena, vagonul ar fi stat pe o linie moartă o zi sau două pînă s-a alcătuit o garnitură către Bucureşti. În cele din urmă, a fost ataşat la aceasta şi a ajuns la destinaţie. Şeful Gării a întocmit un proces-verbal, a rupt sigiliul şi a pătruns în vagon; în interior se aflau un sicriu împreună cu coroanele funerare veştejite (!). Iarăşi, un amănunt neverosimil: nu credem că în vagon, alături de sicriul care fusese depus din iunie pînă în noiembrie într-o criptă berlineză, au fost plasate şi coroane funerare cu flori; nu era firesc. Cum ar fi arătat un coşciug sosit, fie şi după două zile, cu coroanele mortuare ofilite? Potrivit aceleiaşi relatări din „Universul”, şeful Gării ar fi constatat că în sicriu se aflau rămăşiţele trupeşti ale scriitorului Ion Luca Caragiale – şi ar fi alertat autorităţile: pe Take Ionescu, pe atunci ministrul Internelor, pe Constantin Dissescu, ministrul Instrucţiunii Publice, şi pe Mateiu Caragiale. Acesta din urmă, împreună cu Vlahuţă şi Delavrancea, au dus la gară un preot, au preluat sicriul şi l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. Altfel, nimeni nu ar fi ştiut despre sosirea rămăşiţelor pămînteşti ale dramaturgului. (va urma) Mihaela Grancea (Historia.ro)
16
Vineri, 5 iunie 2020
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii
Naționalismul românesc – trecut, prezent și viitor
(urmare din pag. 1) Cert este că în anii care au urmat, ani grei, sinuoși, PRM a crescut și a devenit etalonul naționalismului autentic românesc, sub conducerea celui mai mare patriot român contemporan. Dacă vorbim despre naționalism, despre patrioți și despre ce au reprezentat aceștia, ce sînt și ce urmează să fie, nu poți să nu vezi că, după 1990, în această lume au venit mulți, dar au rămas foarte puțini. Pentru mulți politicieni din PRM, mesajul naționalist a fost doar o formă de a intra în politica mare și, de acolo, să își aleagă alte valori, alte criterii de a se raporta la România. Unele mai puțin naționaliste, dar mai mult materialiste, motiv pentru care Corneliu Vadim Tudor, dedicat idealurilor sale, a rămas din ce în ce mai singur, părăsit și izolat, fiind trădat chiar de către cei cărora, odinioară, le întinsese o mînă de ajutor. Este un adevăr, este un fapt, este o realitate. Corneliu Vadim Tudor a fost, este și va rămîne singurul exponent autentic naționalist din România de după 1990, pentru mulți, foarte mulți ani de azi înainte. Patriotismul lui, dragostea sa față de România au fost unice, o forță a națiunii române. Cu inteligența sa sclipitoare, carisma și ușurința de a se face plăcut de oameni, cu sinceritatea ta autentică, Vadim Tudor a reușit să ajungă la inimile multor români, fapt care i-a deranjat puternic pe cei care erau și încă sînt la putere în România și care au dus, ani de zile, o luptă aprigă nu împotriva PRM, ci a conducătorului său. Ofensiva aceasta mediatică, dusă de către politicieni care, în fond, nu au iubit niciodată România, a avut un final tragic pe 14 septembrie 2015. Putem spune că, pînă în 2015, în România a existat un singur etalon naționalist. Mai putem spune că, după septembrie 2015, numele său a crescut exponențial, mulți dintre români observînd acum că toate vorbele lui se adeveresc, devin din ce în ce mai acute și mai dureroase pe zi ce trece, și mulți, din ce în ce mai mulți, îl regretă.
Nu putem spune că, după 2015, în România a existat vreo mișcare naționalistă autentică. Partidul România Mare, faimos cîndva, va dispărea total din zona partidelor tradiționale în zona celor care se cred naționaliști. Cine îmi spune mie că PRM este un partid, ori nu știe despre ce vorbește, ori se încăpățînează să repete la nesfîrșit cuvinte fără noimă. Cel ce spune că acum, în România, există un partid naționalist, este ori extrem de naiv, ori interesat material să susțină acest lucru. Ceea ce nu au înțeles mulți români este faptul că pentru a fi naționalist nu este suficient să te înfășori în drapel și să pozezi bine la cameră, să invoci nume ale unor figuri istorice, să te raportezi la Dumnezeu și să îngenuchezi lîngă vreo raclă. Observăm că, spre deosebire de momentul alegerilor din 2016, în prezent Sistemul are o cu totul altă abordare, fie de indiferență, fie una bine plănuită. Să ne reamintim că în 2016 Sistemul a dorit să acapareze și să gestioneze capitalul politic naționalist prin intermediul a două mișcări așa-zis independente – de fapt, partide de buzunar ale PNL și PSD: ANR, al lui Munteanu, și PRU, al lui Sebastian Ghiță. Cu ceva apariții tv, bani și multe minciuni, fiecare și-a creat cîte o legendă, dar, la final, ambele au dat chix. De ce? Pentru că românii au fost suficient de deștepți să nu înghită gălușca. Pe un fond anti PRM, PRU nu a reușit să atingă nici măcar 3%, iar despre ANR nici nu merită să ne amintim. Acum însă, observ existența unor mișcări preelectorale chipurile venite pe zona naționalistă. Lăsăm deoparte lipsa totală de activitate a PRU, PRM, ANR și PNR, partide de la care mă aștept să negocieze fel și fel de alianțe, fie cu partide mari, fie între ele, așa cum se practică în ani electorali. Nu prevăd nici un succes în ceea ce vor să facă, decît dacă PSD s-ar decide să tragă după el vreun partid de buzunar, cu care să jongleze în Parlament. Dar, mă îndoiesc. Observ, însă, ceva nou, o mișcare foarte inteligentă care vine pe zona Tomac – PMP, acest partid pe care Băsescu îl pretinde a fi naționalist, dar care sigur are nevoie să atragă electoratul naționalist. Așa că PMP, prin diverși finanțatori, fie că sînt foști portocalii sau actuali albaștrii, girează mișcarea unui individ care e clar că face parte dintr-o minoritate națională, și care vine să ne arate nouă că este mare
naționalist din disperarea de a face ceva cu viața lui și de a cîștiga o pîine cinstită în Parlament. Este extrem de mișto să vezi o mișcare așa-zis suverană, finanțată portocaliu, simoblizînd, de fapt, un metal pe care îl vedem des la gîtul rromilor. Mutarea PMP este genială, Băsescu s-a întrecut pe sine. În privința acelui individ aurit, se pare că își va rezolva problema existențială, mai ales că a tot încercat să atragă atenția asupra lui pozînd cu fel și fel de figuri care nu doar că nu fac cinste naționaliștilor, dar sînt antiromânești de-a dreptul. Cei care sînt în jurul lui, însă, sînt foști PDL-iști care profită de proștii care îi cred, atfel încît s-au strîns 200 pînă acum. În acest an electoral, PMP își arată pe față intențiile, în timp ce PNL și PSD stau destul de departe de zona suveranistă. Putem anticipa și faptul că PSD se va baza pe un mesaj de campanie naționalist, pentru că alăturarea de un PNL aflat în vrie totală, dar bine cotat în sondaje, reprezintă ocazia perfectă pentru a fi atacat. Este încă prematur să vedem ce urmează, dar pot anticipa demararea unor negocieri ale micilor și falselor partide naționaliste din piață, chiar cu auriții PMP-ului, doar, doar șefii acelor partide vor prinde și ei un loc prin Parlament. Am ceva rezerve că cei care se tot plimbă cu mașini și cu steaguri prin țară vor accepta să elibereze locurile călduțe din cel mai înalt for legislativ pentru ca alți hoțomani să se bucure de ele. Abia aștept să văd mișcările penibile din viitoarea campanie electorală. Ce nu înțeleg acești indivizi falși este că naționalismul înseamnă mult mai mult decît un steag în jurul gîtului, sau, mai rău, agățat de o mașină. Noi, Revista „România Mare“, nu vom fi alături de acești derbedei politici care vă oferă o imagine falsă a patriotismului. Proiectul nostru constă în promovarea valorilor pe care Corneliu Vadim Tudor le-a lăsat moștenire acestui neam. Este datoria noastră, a Revistei „România Mare“ și a celor care au crezut în Corneliu Vadim Tudor, ca vadimismul să fie dus mai departe și aplicat de către cei care iubesc această țară. Dacă în 1991 Revista „România Mare“ a reușit să determine crearea unui partid, acum, la 30 de ani de la apariția sa, este pregătită să lanseze un nou curent politic, o nouă paradigmă, un nou mod de a fi ca om, ca român: Vadimismul!
Fotografia buclucașă
De multă vreme o fotografie n-a mai stîrnit atîta zarvă și n-a dat în gît atîta lume. Bietul de premier (ca să nu zic pămpălăul de chitarist) a crezut că o poate minimaliza. Și, mai apoi, cînd a realizat ce valuri provoacă, a plătit amenda și a dat semne pe la televiziunile și site-urile întreținute să o minimalizeze, să scoată în evidență achitarea amenzilor pentru mască și distanță și pentru fumat. Nu și pentru consumul de alcool în instituții publice, faptă mult mai gravă și cu pedepse ceva mai mari. Nici n-a apărut bine fotografia pe site-uri că peisajul media și conturile personale au fost invadate de ciugulitori și radutudori de serviciu. Că noi știm că se fumează în instituții, că omul a plătit o sumă importantă, că fapta s-a produs de ziua lui de naștere, că nu-i decît o scamă care a produs mult zgomot. Unii bolnavi de scenarită și speculită au încercat să mute subiectul. Cine este autorul acestui instantaneu? Cine a rămas cu un picior în cadru și, mai ales, de ce a fost făcută această fotografie? Ea ar fi opera Serviciilor Secrete sau a lui Ionel Dancă, cel care ar fi postat-o unde nu trebuie, în văzul tuturor? Este o lucrătură de la Cotroceni care urmărește debarcarea premierului Ludovic Orban? Trabucul lui Bogdan Aurescu a cules și el multe observații și panseuri tîmpite, chiar mai multe decît poziția deșălată a premierului și încălcarea regulilor principale dintre cele prevăzute de Starea de Alertă. Cine a vrut să se distreze a putut citi multe altele, inclusiv ce-ar fi făcut pesediștii la o aniversare, cum au sărbătorit-o pe Viorica Dăncilă și cum ar fi arătat o asemenea întîlnire în biroul lui Liviu Dragnea.
Multe din aceste ,,meditații” de presă au fost lansate pentru a mai atenua lovitura în plină figură pe care premierul și-a tras-o de ziua lui. Tot felul de trompeți au fost mobilizați să atenueze și să minimalizeze impactul și mesajul fotografiei. Alte comentarii nu depășesc nivelul panseurilor stupide de pe Facebook. Și toate la un loc ne spun suficiente lucruri despre felul nostru de a fi. Un grup important din guvernul României este fotografiat în timp ce încalcă grosolan cîteva prevederi legale. Premierul se comportă obraznic și ofensator, apoi, cînd înțelege că este groasă, o scaldă și plătește o amendă! Și-i mobilizează pe trompeți să zică ,,Săracul, a încasat-o”! În locul unei reacții categorice, românii au fost împinși să o scalde. Mulți dintre ei așa și gîndesc. Oricum sînt șefi, oricum fac ce vor, oricum ne freacă nouă ridichea și ei rîd de noi! O ofensă publică, un semn de dispreț pentru regulile pe care le-au impus cu atîta tam-tam au fost trecute cu vederea, deși ele exprimă clar disprețul față de lege și față de populație. Umflă cuvintele și obligațiile pentru popor, iar ei se poartă ca infractorii. Încercările jurnaliștilor și ale comentatorilor de a muta discuția despre autorul fotografiei și despre piciorul rămas în cadru nu fac decît să arate cît de anemică (și de dirijată) este opinia publică. Din două vorbe, trei comentatori și două emisiuni, orice aberație este minimalizată. Și încă un lucru. Klaus Iohannis și orchestra sa au făcut tărăboi la orice dezacord, la orice bîlbă și la orice prostie scăpată sau făcută de adversarii politici.
Despre fumatul în guvern, despre distanțarea lui socială (și intelectuală!?) ca și despre plecarea grăbită a sparangheliștilor spre țările din care s-au întors n-a zis o vorbă. Președintele României vorbește ca apucatul despre ,,ciuma roșie”, dar nu găsește nici un cuvînt despre cheful din guvern, despre măștile abandonate, despre alcool și fumat. Ca și la ,,mica răceală” de la Covid-19, pentru el scena din fotografie n-a fost decît ,,una mică”. Probabil că din cînd în cînd, o mai fac și pe la Cotroceni! O ofensă de proporții care trădează fără îndoială disprețul față de lege și față de populație este împinsă în plan secund chiar de ,,eroii” ei și prin ignorare, și de președintele Klaus Iohannis. Aș zice însă că și cei disprețuiți pun umărul la îngropatul în nisip a comportamentului golanilor ajunși miniștri! Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)
RM
17
Vineri, 5 iunie 2020
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei
Răzbunarea
SUA sînt în flăcări. Acest titlu a devenit deja comun pentru întreaga lume. Revoltele afroamericanilor, provocate de moartea unuia dintre ei, în timpul procesului de arestare, arată că America nu s-a schimbat. Cîțiva factori fundamentali au dus la această situație, dar în principal, oamenii sînt obosiți de violența verbală a unui președinte ales să le aducă pacea și nu război civil. La început a fost execuția publică a lui Ahmaud Arbery pe străzile liniștite ale unui cartier alb din Brunswick, Georgia. Un orășel carte-poștală, unde albii sînt majoritari și negrii sînt considerați cetățeni de rang inferior. Asemenea orășele întîlnești la tot pasul în America rurală. Pe 23 februarie a.c., doi vigilantes, tată și fiu, îl urmăresc pe un tînăr de culoare care făcea sport, folosind camioneta, simbolul falic al Americii albe și neînfricate. În mintea lor unicelulară, aceștia au impresia că Arbery este același cu persoana pe care o suspicionau că furase din casele albilor, căci orașul, de fapt, este un sat american de vacanță, unde pe timpul iernii nu locuiește mai nimeni. Îl opresc și, în urma unei altercații pe care nimeni nu a putut să o explice, îl împușcă. Simplu, omul alb, religios și cu barbă, imaginea tipică a primitivismului american modern, trage într-un negru pentru că așa vrea el. Exact ca în trecut, crima a avut toate elementele unui liynching, definiția legală a crimei rasiale americane. Istoria SUA este plină de asemenea crime fără nici un fel de justificare. Mii de negri nevinovați au fost asasinați pe străzile albe ale Americii pentru că așa a decis un alb care, după slujba creștină de duminică, se ducea să facă ordine printre sclavi. În vechile timpuri, negrii erau spînzurați în urletele orgasmice ale populației albe. Astăzi, gloanțele au înlocuit funia. Confortabil așezat pe platforma camionetei, fiul alb va trage cu pistolul în același timp în care tatăl trăgea în plin, de la o distanță de nici 20 de centimetri, în pieptul bărbatului de culoare. Crima filmată nu va provoca nici o reacție la început, comunitatea albă locală fiind foarte mulțumită de faptul că un presupus hoț este eliminat. Căci mentalitatea albă, creștină și analfabetă a albului din America trumpistă este că dacă un negru fuge pe stradă – sigur a făcut ceva ilegal. Procuratura locală, tipică uneia din țările subdezvoltate, nu îi va aresta pe cei doi criminali decît după săptămîni de la crimă și numai după ce filmul execuției va fi prezentat pe internet. Revolta este atît de mare încît pînă și Trump va cere FBI să ancheteze ceea ce părea o incredibilă execuție în public a unui nevinovat. Ca urmare a anchetei FBI, este arestat un al treliea alb, și el aflat într-o camionetă, și care filmează mîndru crima. În pozele de identificare la poliție, cei doi – tată și fiu – cu barba biblică din dotare, arată uluiți. Se citesc pe fața lor atît uimirea că sînt arestați, cît și imposibila înțelegere a faptului că ei, albi, pe timpul lui Trump, sînt acuzați că au ucis un negru. În mintea lor, așa ceva nu se poate întîmpla. Tatăl, fost detectiv particular și colaborator al poliției locale, pare să țipe că el a aplicat doar legea. Cu arestarea forțată a celor trei, părea că SUA au scăpat de gloanțele revoltelor rasiale, virusul Covid-19 devenind rapid subiectul preferat de discuție. George Floyd este bine cunoscut vecinilor săi. Un uriaș blînd – cum a fost caracterizat de către cei care îl cunoșteau – devine ultima victimă a rasismului instituțional care domină poliția americană. În urmă cu cîteva zile, ca urmare a turnătoriei unui mic patron de magazin, acesta este interpelat de către o patrulă de
polițiști. Patronul tocmai își redeschisese mica afacere după izolarea impusă de pandemie, îl acuză pe Floyd că i-a plătit cu o bancnotă de 20 de dolari falsă. În timpul arestării filmate de trecători, se observă cum un polițist se așază cu genunchiul peste gîtul lui Floyd, acesta țipînd că nu poate respira. Mai mult, alți trei polițiști sînt așezați peste corpul arestatului. Bărbatul de culoare va muri efectiv sub piciorul polițistului alb, care va avea nesimțirea de a mai sta, după colapsul vizibil al omului, încă două minute cu genunchiul peste gîtul lui. Arestatul este mutat pe targa medicală mort. Opt minute și 46 de secunde a durat execuția publică. Atît a stat polițistul cu piciorul pe gîtul victimei. Polițiștii nu dau nici un semn că ar avea vreun sentiment uman și nici o urmă de remușcare. Lipsa axiologică este, ca
și în cazul celor doi vigilantes, vizibilă. Filmul arată cum polițistul american ridică dezinvolt privirea spre cei care îl filmează, de parcă nimic special nu s-ar fi întîmplat. Mai mult, raportul polițiștilor este un fals patent: persoana s-a opus arestării și a murit ca urmare a unei supradoze de droguri. Minciuna este atît de vizibilă încît revolta explodează imediat. Filmul crimei apare pe internet, iar America ia foc. În orice civilizație care se respectă, ceea ce a făcut acel polițist se cheamă crimă. Pentru America albă și trumpistă au fost necesare trei zile ca polițistul să fie arestat, ceilalți trei fiind și astăzi liberi și ascunși de furia populației. Execuția publică din cele două orașe surori, Minneapolis și St. Paul fiind despărțite doar de un rîu, devine exemplul nociv dar clar al unei uri acumulate de sute de ani. Periodic, aceste tensiuni rasiale explodează. Momentul actual, însă, este extrem de serios. Aflate sub atacul unei pandemii, cu un președinte care devine din ce în ce mai vitriolic, folosind un limbaj fundamental războinic și plin de resentimente la adresa oricărui om care nu îl consideră genial, SUA cunosc o perioadă de maximă instabilitate emoțională. Iar crimele polițiștilor albi, care păreau că dispăruseră în istorie, redeschid răni purulente și nemedicalizate. Furia se dezlănțuie, iar o masă populară dezlănțuită nu are alte instrumente la îndemînă decît distrugerea prin foc. Masa revoltată trebuie să fie vizibilă, iar cum neîncrederea în presa
americană este la cote inimaginabile, exact ca peste tot în lume, revoltații folosesc focul pentru a atrage atenția asupra lor. Dau foc la secția de poliție de unde provenea sinistrul polițist, dau foc la mașinile de poliție care sînt simbolul opresiunii, dau foc la magazine. În paralel, un președinte care, prin Twitter, construiește noua ordine mondială din bucătăria personală pînă în Himalaya, scrie că stînga democrată este de vină pentru revoltă. Comunitățile negre sînt și mai înfuriate. Pentru moment, dau doar un semnal și se îndreaptă spre Casa Albă. Superioritatea profesională a Secret Service dejoacă planul de distrugere a prea bine cunoscutului gard care o înconjoară. Manifestanții doreau efectiv să atingă puterea intangibilă a președintelui american. Ar fi fost cea mai vizibilă formă de protest. Simbolistica nu poate scăpa nici măcar bărboșilor biblici americani cu pușca în mînă. Trump nu se poate abține și scrie un tweet de o aroganță incredibilă. În loc să calmeze jocul, blondul care face pace între India și China, dar nu este în stare să reducă flăcările de pe străzile orașelor lui, scrie că are cîini răi și arme ultrasofisticate. Mai mult, îi aruncă și pe ofițerii de gardă în gura lupului cînd scrie că aceștia i-au spus că abia așteaptă să îi bată pe protestatari. Rasismul iese prin toți porii. Cine a locuit în Occident știe ca unul dintre marile simboluri culturale marxiste care exprimă rasismul fiind echivalent cu nazismul este atacul cîinilor polițiști împotriva manifestanților. Pentru un negru (iar experiența personală mi-a probat acest lucru cînd eu însumi am avut un cîine lup de o blîndețe uluitoare, dar de care fugeau copiii de afro-americani aflați în parcuri cînd îl scoteam la plimbare alături de copiii mei) cîinele polițist este simbolul fundamental al rasismului criminal. Pentru un președinte american, să nu aibă asemenea cultură generală, să nu cunoască acest dicționar al spaimelor sociale este deja periculos de grav. În realitate, Trump a știut exact ce face și ce scrie. A vrut să provoace, în stilul lui bine cunoscut, pentru ca apoi să facă pe negociatorul genial. Tipic Trump, piromanul care provoacă focul ca apoi să se prezinte ca pompierul curajos. Desigur, din spatele gardurilor apărate cu cîini feroce. Vechea mantră care pare a nu mai prinde la o populație deja obosită de evenimentele din ultimile luni. Alături de imaginea cîinilor apare și luptătorul alb de la Secret Service, plin de arme letale și secrete, un fel de Rambo sciencefiction care mătură totul în calea lui pentru a-și apăra președintele adorat. Loialitatea fără margini rasială – iată un nou simbol imagologic la un președinte căruia îi ard orașele pe timpul nopții. Imagini suprapuse de rasism, inconștiență și extrem de multă superioritate albă. Exact mixul exploziv care stă la baza actualelor revolte rasiale de pe tot cuprinsul SUA. Evenimentele din SUA nu sînt cauzate de politicile secrete, conspiraționiste ale unei elite americane, care, fapt cunoscut de ani de zile, nu îl suportă pe Trump. Ci ele sînt produsul unui necesar de răzbunare la adresa unui limbaj care nu mai poate asigura pacea și prosperitatea. După luni de zile de dezastru cauzat de o pandemie care pare a se eterniza prin prezența virusului, după ce Casa Albă provoacă războaie neesențiale de tipul celui cu OMS, astăzi, o rană reală, putridă și plină de sîngele nevinovațiilor uciși se revarsă peste orașele Americii. Răzbunarea vechilor crime are loc exact atunci cînd America este lipsită de viitor. Un președinte republican epuizat imagologic și ideologic se luptă să înfrîngă un democrat acuzat de corupție și aproape blocat în timpuri trecute. Lumea s-a schimbat enorm, civilizația a evoluat, dar în America arestații mor, în văzul lumii, pe caldarîm. H.D. Hartmann
18
Vineri, 5 iunie 2020
Lupii Războinici (1) China noilor frontiere (1) În acea zi de mai a anului 1989, liniștea care domnea imperial, indiferent de epocă sau anotimp, peste etajul al doilea al principalului palat din complexul Kremlin nu părea tulburată la auzul pașilor conducătorului sovietic. Secretarul General al PCUS, Mihail Gorbaciov, se îndrepta calm spre scările monumentale pentru a coborî spre curtea mică, unde limuzina Zil îl aștepta pentru a-l duce spre aeroport. Vizita oficială pe care urma să o facă era importantă, deși atenția lui era îndreptată spre zgomotul deja clar al crăpăturilor care apăreau zilnic în zidurile comuniste ale imperiului sovietic. Pierduse deja lupta cu reforma economică. La Washington, deși prietenos, noul președinte George Bush Sr. nu numai că nu avea carisma lui Ronald Reagan, dar nici nu avea dorința de a-l ajuta pentru a supraviețui. Polonia și Cehoslovacia erau deja pierdute pentru imperiu, iar Franța cerea din ce în ce mai mult să fie acceptată la masa de negocieri pentru a-și reconstrui influența deja masivă din punct de vedere istoric în estul european. Pleca, deci, la Beijing, înțelegînd că subiectul politic al supraviețuirii comunismului va fi principalul element de dialog, luptele dintre facțiunile comuniste chineze fiind extrem de violente. Vizita sovieticului presupunea o dublă misiune: o întîlnire cu Deng, recent retras din viața politică dar încă liderul militar al Chinei, și o reașezare a relațiilor cu partidul comunist chinez. Gorbaciov știa deja că nici unul dintre partidele comuniste din Europa nu mai aveau influența sau importanța pe care o exercitaseră la începutul secolului. Victoria din 1978 a lui Deng, echilibrul precar dintre gruparea maoistă și cea reformistă, reformele economice care depășeau imaginația chiar și celor de la Kremlin, creau o confuzie de mesaj pentru Gorbaciov. Ce putea să ofere URSS unei Chine care se deschidea, încet dar sigur, către economia lumii? Colac peste pupăză, în piața Tiananmen, exact înainte de sosirea lui, manifestații masive studențești îi dădeau impresia unui haos perfect care nu putea decît să umbrească imaginea sa de lider mondial calculat și metodic. Cu toate acestea, șeful sovietic mai cunoștea un amănunt important dar secret – cei doi ideologi ai revoltei studențesti conduseseră și incidentele din 1976 la moartea lui Zhou En Lai, iar mesajul lor era radical maoist, revoluționar marxist și extrem de violent anti american. Bătrînul Deng, conducătorul de facto al Chinei post Mao, intrase aproape neauzit în camera fiului său. Erau singurele momente de liniște și de pace pe care le avea de foarte mulți ani. În anul 1968, în plină Revoluție Culturală, fiul adorat al lui Deng este aruncat de la etajul patru al bibliotecii publice unde studia pentru examentul de literatură. Nu a fost niciodată clarificat dacă incidentul a fost ordonat de Mao însuși pentru a-l umili pe colegul său ambițios sau doar rezultatul unei crime locale organizate de către unul dintre detașamentele de adolescenți analfabeți care terorizau China la ordinul lui Mao. Supraviețuiește, dar rămîne paralizat pe viață. De atunci, în fiecare seară, Deng se află în camera fiului său pentru a-i vorbi și pentru a-l hrăni. Pînă la moartea sa, decenii după, Deng va respecta acest ritual expiator zilnic, refuzînd pentru cîteva ore din zi să se gîndească la China și partidul pe care îl conducea. În memoriile sale, fiica lui Deng scrie că în seara aceea secretarul particular al celui mai puternic om din China a încercat în zadar să întrerupă întîlnirea tată-fiu, deplasîndu-se la domiciliul acestuia. Deng
nu îi va răspunde. Spre miezul nopții, după ce fiul său va fi adormit, Deng, furios, îl ia de braț pe imprudentul secretar și îl dă efectiv afară din casă. Pînă dimineața, în afară de șefii securității comuniste de la Beijing, generalii armatei chineze și o mînă de ziariști străini acreditați, nimeni din conducerea supremă comunistă nu aflase despre ocuparea pieței Tiananmen. În China, o luptă politică post Mao împărțise elita de la Beijing. Iar în interiorul universităților existau tensiuni majore față de ritmul lent al liberalizării economice. Secretarul general reformist al partidului, Hu Yaobang, a tolerat protestele segmentate ale
studenților, care au explodat în 1986. Conservatorii l-au acuzat că nu a dat dovadă de o conducere fermă, iar în ianuarie 1987, Hu a fost forțat să renunțe la putere. Izolat și exilat, acesta moare în urma unui atac de cord în aprilie 1989. Exact ca la moartea lui Zhou En Lai, în același loc, în piața Tiananmen, studenții l-au jelit pe Hu ca pe un martir. Astfel se declanșează proteste noi. Premierul conservator, Li Peng, cere acțiuni imediate de reprimare, Zhao Ziyang, noul secretar general al partidului comunist, un reformist, nu este de acord. Deng, retras deja de mai bine de un an din conducerea comunistă chineză, urmărește discret evenimentele. Are armata alături de el. Exploatînd această ruptură vizibilă dintre cei doi, studenții decid organizarea unei acțiuni care să promoveze ceea ce ei credeau a fi reale – reformele sovietice ale lui Gorbaciov. Cu două zile înainte de vizita acestuia la Beijing, aceștia ocupă celebra piață. Calculul este cinic, dar perfect din punct de vedere strategic. Conducerea chineză nu ar fi riscat pentru nimic în lume reprimarea violentă a manifestației pe perioada vizitei oficiale sovietice. Astfel, liderii revoltei cumpără timp. Evoluția ocupației pieței este spectaculoasă. În numai șapte zile, se ajunge la 1 milion de protestatari. Un singur gest greșit al secretarului general al partidului provoacă mînia distrugătoare a lui Deng. În timpul întîlnirii cu Gorbaciov, exploatînd faptul că în sala de primiri era reprezentată toată presa chineză și occidentală, acesta, pe un ton anodin, dorește să îl informeze pe sovietic că, deși s-a retras politic, adevăratul lider al Chinei și sef al statului a rămas Deng. Pe fondul manifestațiilor din Beijing, această declarație a dorit de fapt să transmită că Deng este responsabilul. Și nu partidul comunist aflat la putere. Declarația comunistului chinez, sunînd a raport dat fratelui mai mare de la Moscova, reaprinde amintirile dureroase despre aroganța sovietică. Gorbaciov este prins efectiv pe picior greșit, iar poporul chinez descoperă că liderul lor politic (comunist) îi cere ajutor. Transmis greșit, mesajul provoacă singura forță capabilă să asigure suveranitatea Chinei. Armata chineză ia foc. Presa chineză va transmite acest mesaj a
RM
doua zi, revoltații din piață întorcîndu-se nu împotriva partidului comunist și elitei ideologice de la Peking, ci direct împotriva lui Deng. Provocat ca om de stat, insultat în fața unui conducător străin, perceput ca pierzînd lupta, Deng decide să devină conducătorul statului, renegînd partidul comunist pentru care sacrificase totul în viața sa. Comanda militară va zdrobi orice comandă politică. Întîlnirea dintre el și Gorbaciov va fi un fiasco, chinezul știind deja că URSS se va prăbuși. Căderea imperiului sovietic reprezenta pentru Beijing cea mai mare oportunitate statală pentru direcțiile strategice pe care Deng le va imprima în ultimii ani ai săi de viață. Partidul Comunist Chinez nu va mai fi niciodată singura forță a statului chinez. Deng va creiona un echilibru de forțe care și astăzi domină autoritar China. Masacrul din Piața Tiananmen va fi opera sa integrală, va fi expresia totală ,,ori eu, ori voi”, a unui împărat. Va reprezenta decizia de a impune puterea statului în fața partidului. Reformele sale post Tiananmen vor accelera transformarea Chinei în puterea economică mondială de astăzi. 1989 va fi anul în care se deschide lupta exclusivă și structurală dintre statul chinez și partidul comunist chinez, cu un singur obiectiv – acela al supremației economice. Căci, pentru acea decizie fatidică de a folosi armata în reprimarea revoltei populare, după 30 de ani, un alt conducător suprem chinez, Xi Jiang, este obligat să decidă dacă acceptă să continue aceeași luptă de secole, între Shanghai și Beijing, între elita burgheză și culturală a vechiului regim, astăzi capitalistă pînă în măduva oaselor și elita tradiționalistă provenită din aristocrația maoistă crescută la Beijing. Deciziile sale s-au dovedit a fi cruciale ori pentru nașterea secolului chinez, ori pentru supraviețuirea secolului american. Pandemia din 2020 doar a precipat lucrurile. A fost exact cutremurul, ca și cel din 1989, care va pune, din nou, China să aleagă. Primul război mondial a obligat SUA să aleagă între izolare și transformarea în puterea dominantă mondială. Pandemia obligă pe fiul unui conducător maoist din Marșul cel Lung, aflat la zenitul puterii personale, să aleagă între retragere și dominația globală. Indiferent de alegeri, ambele supra puteri știu că numai globalismul este soluția. Ironia istoriei, după ce decenii ocupanții succesivi ai Biroului Oval erau promotorii globalismului, astăzi, din Orașul Interzis, globalistul total să fie tocmai conducătorul comunist al Chinei. Cel mai mare actor globalist astăzi nu este nici Soros, nu este nici UE – este China comunistă. Atacurile virulente la adresa Chinei venite din partea lui Donald Trump exprimă exact această paradigmă politică devenită opțiune naționalistă pentru administrația pe care o conduce. De aproape un deceniu, conducătorii americani au înțeles că principalul adversar economic este reprezentat de către imensa resursă de piață pe care o reprezintă China. Milioane de locuri de muncă pierdute, floarea industriei americane, începînd cu industria de autoturisme și terminînd cu simplele stegulețe americane pentru 4th of July, toate au fost transferate în China. Marele sat global, unde totul se produce la cel mai mic preț și cu cele mai puține costuri în resurse, devenise obsesia dominației americane. A fost necesară o pandemie pentru a provoca șocul necesar redescoperirii naționalismului economic american. Minciuna este evidentă, nici un investitor cu minim de inteligență nu se va duce în SUA să producă știind că devine prizionier economic. Trump, prin ideile lui devenite subiect de Facebook global, rîset homeric pe TikTok și banc la recepții simandicoase, tocmai asta propune. (va urma) H.D. Hartmann
RM
19
Vineri, 5 iunie 2020
S, a s e , P I Mo c ch io !
Podoabe 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Obiect de podoabă care consfințește căsătoria (pl.); 2) Poartă verighetă – Una din culorile podoabelor; 3) Piatră prețioasă de culoare galbenă – Cetate legendară în Palestina; 4) Autorul tabloului ,,Găteala sultanei” (Theodor) – Puse la panou!; 5) Munte în masivul Baraolt; 6) Două, trei diademe! – Obiect de podoabă în formă de cunună; 7) Scriitor francez, autor al romanului ,,Colierul reginei” (Alexandre); 8) Venit domnesc (od.) – A pune în vedere; 9) Țesătură de mătase împodobită cu franjuri, purtată de femei pe cap – O podoabă de bărbat; 10) Podoabe de anticariat – A secționa. VERTICAL: 1) Regizorul filmului ,,Colierul de turcoaze” (Gheorghe); 2) Războinic troian ucis de Orfeu – Creator de bijuterii; 3) Actor român, protagonist al filmului ,,Colierul de turcoaze” (Alexandru) – Unealtă de zidărie; 4) Orășel în China – Oferit; 5) Rezultat la o erupție – Sîmbure de caisă! – 57 podoabe!; 6) Horia Rusu – Podoabă arhitectonică – Două, trei carate!; 7) Venerat; 8) Prozator român prezent în context cu volumul ,,Cine a pierdut o verighetă” (Nicuță) – Nelipsită de la mărțișoare; 9) Popor antic care avea obieceiul de a atîrna de coarnele cerbilor domestici diferite podoabe – Alt protagonist al filmului ,,Colierul de turcoaze” (George); 10) Bijuterie purtată de femei la guler sau la rever – În acest mod. Dicționar: ANER; MALA; IRAT; ENOM; ILAN GH. ENE Dezlegarea careului ,,LUMEA COPIILOR” 1) SIRATO – TIC; 2) EMINESCU – A; 3) NICA – TINAR; 4) IT – NEIT – TI; 5) LABIS – ILEA; 6) TOA – ETC – N; 7) IIS – UNA – SO; 8) TETINE – TIP; 9) I – ASCAN – MO; 10) IANCU – ONUL
O istorie a farselor (149) Un farsor cu tupeu academic (2) Convingînd mamele disperate că autismul se datorează unui proaste creşteri şi educaţii materne, el acceptase sume mari de bani în schimbul sprijinului său profesionist, dar de fapt nu le ajuta cu nimic. În ciuda dovezilor că el a abuzat grav de copii, nu a fost niciodată demascat în acest sens. „Nu i se va duce lipsa”, spune Bernard Rimland, un expert în autism.
O carieră științifică clădită pe falsuri (1) Considerat, de foarte multă lume, cel mai prestigios şi puternic psiholog din vremea sa, Sir Cyril Burt (1883-1971) a fost directorul catedrei de psihologie de la Colegiul Universitar din Londra între 1932 și 1950. A fost învestit în calitate de cavaler de către regele George al Vl-lea şi a primit multe titluri academice. Mare parte din cariera lui, pe care a început-o cu obţinerea unei burse de studii la Oxford pe cînd era student în zona sa natală rurală, Warwickshire, s-a bazat pe studii statistice despre inteligenţa gemenilor identici, susţinînd această idee pentru a dovedi sărăcia
care se datorează inteligenţei inferioare a clasei muncitoare - o teorie acceptată de către conservatori dacă nu din motive ştiinţifice, cel puţin din motive sociale. Oricum, reputaţia lui a determinat guvernul britanic să-i ceară sfatul, în anii ‘40, în vederea stabilirii unui sistem educaţional cu trei grade, separîndu-i pe elevi pe baza examenului „Unsprezece plus” - un test de inteligenţă dat de şcolari la vîrsta de 11 ani. Deşi un orator public uimitor, cu o nemaipomenită carismă, nu toată lumea era convinsă că poate fi o persoană de încredere. Spre sfîrşitul vieţii, el părea să treacă printr-o schimbare de caracter. Falsificînd scrisori în propriul jurnal, desconsiderîndu-şi colegii în favoarea lui însuşi şi a concluziilor sale, el a rescris lucrări autentice într-un mod care, deseori, i-a revoltat pe autorii acestora. „Nu cred nici un cuvînt rostit de pungașul ăsta bătrîn”, remarca faimosul genetician L.S. Penrose, după un discurs ţinut de Burt în cadrul unui simpozion din Londra în 1960, „dar, pentru numele lui Dumnezeu, admir felul în care o spune”. Cînd Burt a murit la vîrsta de 88 de ani, în 1971, i s-au adus nenumărate omagieri - pentru o perioadă. La un an de la moartea lui Sir Cyril, psihologul Leon Kamin de la Universitatea Princeton a descoperit
numeroase deficiențe în statisticile acestuia. În trei studii asupra unui număr diferit de gemeni identici, Burt raportase (într-un mod incredibil) aceeaşi corelare statistică a rezultatelor de la testul de inteligenţă pentru al treilea punct zecimal. Greşeli asemănătoare din studiile sale au fost găsite chiar şi în studiile din 1909. Mulţi au ezitat să accepte implicaţiile acestei situaţii, spunînd că, dacă Burt ar fi falsificat într-adevăr datele, şi-ar fi dat silinţa să iasă mult mai bine… Apoi, în 1976, Sunday Times a publicat ştirea şocantă că investigatorii de teren din echipa lui Burt, totodată coautori ai lucrărilor acestuia - Margaret Howard şi J. Conway - nu au existat niciodată. Aceşti doi experţi, care deseori îl lăudaseră pe profesor în recenziile lor şi îi atacaseră duşmanii, erau pseudonimele lui Sir Cyril. A devenit clar că Burt minţise în mod sistematic şi falsificase informaţii pe parcursul întregii sale cariere. Dat fiind faptul că mare parte din „cercetarea” lui a avut puternice implicaţii sociale în privinţa pretinsei moşteniri de inteligenţă, frauda comisă de Burt a fost vicioasă. (va urma) STUART GORDON
20
Vineri, 5 iunie 2020
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Dictatura Legii (1)
foruri care acționează neabătut pentru întronarea demnității în Țara Românească, pentru ca umilirea românului în Patria sa să fie curmată odată pentru totdeauna. Și după cum bine spune prietenul nostru, scriitorul Romulus Vulpescu, aflat aici lîngă mine: „Dacă uneori mai greșim, ne va ierta Dumnezeu și greșeala aceasta, pentru că este mal bine să greșești alături de Țară, decît împotriva Țării!”. Nu fac un secret din a spune că unul dintre mobilurile care ne-au îndemnat să venim aici a fost și prezența celor 20 de studenți din Basarabia. Ei sînt integrați în anul vostru de învățămînt și în programul întregii Academii „Alexandru Ioan Cuza”, așa că noi nu vom vorbi despre ei ca despre un corp aparte. Ei sînt români ca și noi, ei sînt frații și copiii noștri. Dar, pentru că venim după aproape 50 de ani de vitregie istorică, va trebui să ne purtăm cu mai multă duioșie, cu mai multă tandrețe bărbătească față de tragedia pe care au trăit-o ei. Întîmplarea face că eu însumi provin dintr-o familie care are în carnea și sîngele ei relicvele cumplitului rapt teritorial pe care l-a săvîrșit în luna iunie 1940 Stalin, prin ultimatumul adresat României privind cedarea teritoriilor de dincolo de Prut. Noi trebuie să ne gîndim la deșertăciunea Istoriei acestei Țări și la tributul de lacrimi și sînge pe care a trebuit
fiecare generație de înaintași să-l plătească. De ce am spus că am o familie în sîngele și carnea căreia există relicvele acelui iunie însîngerat, din 1940? Pentru că tatăl meu, care mai trăiește și acum, e în vîrstă de 78 de ani, are în șoldul stîng 6 schije de la Odessa. Era un simplu soldat, care alături de grosul Oștirii Române a mers să elibereze teritoriile de dincolo de Prut. Întîmplarea face că acele schije i-au salvat viața! Pentru că dacă nu se întîmpla rănirea lui acolo, ar fi mers mai departe, și mai departe, și poate că cel care vă vorbește acum nici nu se mai putea naște, adică se curma lanțul generațiilor întregi prin moartea unui umil soldat al Armatei Române. Nu vreau să condamn acum politica dificilă și problematică pe care a practicat-o, întotdeauna, marele nostru vecin de la Răsărit față de Țările Române. Nu vreau să fac un excurs istoric, deși ar fi multe de spus și referitor la Pacea de la București, de la 1812, cînd s-a întîmplat acea cumplită trădare și cînd pe fondul iminenței începerii războiului purtat de Napoleon împotriva lui Alexandru I, s-a săvîrșit vînzarea de la Hanul lui Manuc, din București, cînd s-a produs primul rapt teritorial. (va urma)
Închisoare, fii binecuvîntată! (5)
dvs. cu un fost candidat la Preşedinţie, care e aruncat după gratii? Doamnelor şi domnilor senatori, încercaţi să faceţi abstracţie de simpatia sau antipatia pe care mi-o purtaţi. Încercaţi să analizaţi, la rece, numai şi numai faptele. Iar faptele arată că, din an în an, nişte grupuri de interese cărora le cam stric... interesele, mă aduc dinaintea Sinedriului şi mă judecă la fel ca pe un tîlhar. Dacă dvs. credeţi că e bine ce se întîmplă, atunci n-aveţi decît să votaţi pentru ridicarea imunităţii mele parlamentare. Am făcut de-atîtea ori dovada că mie nu-mi e frică de oameni, ci numai de judecata lui Dumnezeu. Aşadar, pot înfrunta, bărbăteşte, şi aceste 2 procese, aşa cum le-am înfruntat pe acelea declanşate de Gh. Robu şi pe cel orchestrat, în 1995, de Uniunea Scriitorilor – pe toate le-am cîştigat fără a invoca, vreodată, imunitatea parlamentară. Singurul inconvenient major este pierderea timpului prin tribunale. Şi mai e ceva: d-le Valeriu Stoica, v-aţi gîndit vreodată că, prin insistenţa cu care tot daţi declaraţii şi comunicate despre mine, îmi aduceţi grave prejudicii în plan uman şi politic, că puteţi induce o stare de confuzie în rîndul membrilor şi simpatizanţilor unui partid parlamentar? Vă simţiţi bine în ipostaza asta de inchizitor-şef, credeţi că veţi aduce astfel vreun serviciu C.D.R.ului, care v-a făcut să ocupaţi fotoliul unde au stat odinioară personalităţi ca Hamangiu, Djuvara, Istrate Micescu, Lucreţiu Pătrăşcanu?! În cartea sa „Cultul Eroilor”, Thomas Carlyle spune că Racine a murit la 60 de ani, numai pentru că Ludovic al XlV-lea l-a privit o dată cu asprime. Poate că şi eu am greşit, tratînd cu severitate oameni care au sensibilitatea lor, ambalîndu-mă în acest război româno-român pe care trebuie, cît mai grabnic, să-l isprăvim. Dar cine judecă pe cine? Prin asemenea excomunicări şi flagelări va fi vreodată pace în clasa politică şi în societatea românească? Îngăduiţi-mi, în încheiere, să vă mîngîi inimile cu Psalmul 40 al Regelui David: „Vestesc îndurarea Ta în Adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne! Izbăveştemă, Doamne! Vino, Doamne, degrabă în ajutorul meu! Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei care vor sămi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei ce-mi doresc pierzarea!”. Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (13 martie 1997, plenul Senatului României)
(urmare din pag. 1) Au existat voci, în presa noastră ceva mai radicală, care ne-au scuzat că nu abordăm frontal, decisiv și irevocabil problema Basarabiei și a Bucovinei. Și le-am răspuns tuturor că uneori înțelepciunea și răbdarea fac mai mult decît scandalul cu orice preț și că nu are rost să periclităm cuceririle pe care le-am avut pînă acum pentru graba, cel puțin suspectă, a unora. Din punctul acesta de vedere, „România Mare” s-a achitat de sarcinile pe care și le-a propus. Și însuși faptul că revista circulă dincolo de Prut și a ajuns chiar și la Moscova, și la Leningrad, ba chiar și la cei 2.000.000 de români din exilul canadian și american, cutreierînd lumea mai mult decît a făcut-o orice publicație românească pînă la această oră, arată că această revistă a devenit un stindard și un simbol de luptă. Ar fi însă de neiertat păcatul dacă aș veni în fața voastră să laud revista „România Mare”. Ea este numai o modalitate de luptă într-un flanc mai larg. Sînt alte și alte forțe românești sănătoase, sînt patrioți români în Parlamentul Țării și în alte
Iată ce motive are, conform unei scrisori adresate de Biroul Executiv LADO către preşedintele Senatului: dl. Valeriu Stoica încalcă legislaţia în vigoare, şi anume articolul 47 al Legii n. 92/1992, prin care se prevede că magistraţii n-au voie să facă politica nici unui partid, or, conform Constituţiei, ministrul Justiţiei e asimilat magistraţilor. Indiferent ce argumente se vor aduce, privind păstrarea vechimii şi a drepturilor sale băneşti – limba română e foarte clară şi Legea cu pricina nu lasă loc de interpretări. Aşadar, orice document emis de dl. Valeriu Stoica este lovit de nulitate. Eu ştiu prea bine cu cîtă dexteritate încearcă unii să întoarcă legile pe dos şi să facă din alb-negru şi viceversa, dar mai ştiu că românii sînt oameni foarte inteligenţi, văd şi judecă toate aceste matrapazlîcuri şi vedeţi bine ce păţeşte acum un astfel de scamator, tot de dreapta şi el, tot dizident şi el, un fel de Andrei Pleşu al albanezilor – l-am numit pe Sali Berisha. Dar, de-ar fi aceasta singura ilegalitate comisă de dl. Valeriu Stoica. Am aici Monitorul Oficial din 7 iunie 1994. Este un document public, domnilor, cred că nu-l contestaţi şi pe acesta. Aici figurează că dl. Valeriu Stoica deţine nu mai puţin de 2.452 de acţiuni la întreprinderea de Reparaţii Auto din Bucureşti, cunoscută sub numele de IRA-17, fiind beneficiar, în fiecare lună, a 0,2% din profitul întreprinderii. Şi vă asigur că IRA – 17 cîştigă foarte bine! Ştiţi unde e ilegalitatea? În faptul că privatizarea acelei societăţi comerciale s-a făcut prin metoda MEBO, adică pentru salariaţi, ori dl. Valeriu Stoica n-a fost niciodată aşa ceva – a fost judecător, avocat şi ministru, dar nu reparator auto! Sau, cine ştie, poate că şi-o fi reparat maşina acolo şi nu s-a mai dat plecat, s-a gîndit să devină proprietar. De altfel, Comisia de Abuzuri a Camerei Deputaţilor s-a sesizat din oficiu şi a declanşat o anchetă. O altă fărădelege a d-lui Valeriu Stoica poate fi demonstrată de d-na senator Rodica Stănoiu, în calitatea ei de preşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului. E vorba de dosarul răpirii a două surori, Ciolca Andreea Emilia şi Ciolca Irina Cristina, scoase ilegal din Ţară – vinovăţia d-lui Valeriu Stoica constă în faptul că a apărat în instanţă Mafia răpitorilor de copii. Aşa cum l-a apărat şi pe teroristul grec Kanaghines, de la care a
încasat mari sume de bani, iar soţia sa, Irinel Stoica, îl mai apără şi acum pe clientul Interpolului. Cine mă judecă pe mine, stimaţi colegi? Ce drept moral are dl. Valeriu Stoica să ceară ridicarea imunităţii parlamentare în vederea trimiterii mele în judecată? Şi pentru care fapte? Pentru două texte anonime, pe care nu le-am scris eu, şi care au fost dezgropate după 4 ani, tocmai pentru a fi redus eu la tăcere. Cît de puţin mă cunoaşteţi, domnilor! Credeţi că un om ca mine poate fi înspăimîntat cu asemenea stupidităţi, pe care nu le crede nimeni? Stimate domnule Mircea Ionescu-Quintus, în urmă cu cîteva zile mi-aţi trimis o scrisoare, ca de la preşedinte de partid la preşedinte de partid, prin care mă invitaţi să slujim împreună Interesul Naţional, să menţinem şi să asigurăm liniştea socială. Deşi cu unele rezerve fireşti, am apreciat mesajul dvs. şi l-am lăudat pe Postul Naţional de Televiziune. Numai că, în acelaşi timp, un subaltern al dvs. „contribuia” şi el la Interesul Naţional, la menţinerea şi asigurarea liniştii sociale. Dl. Valeriu Stoica se zbătea, deci, din răsputeri, să trimită în Tribunal tocmai un partener de dialog al dvs., fiindcă aşa înţelege el reconcilierea naţională. Mă îndoiesc că aţi fost tot timpul la curent cu infamele lui demersuri. Iar un alt subaltern al dvs., tot liberal şi el, Dan Ruşeanu, dat afară pentru tot felul de găinării, a ajuns între timp secretar de Stat la Ministerul Finanţelor şi a ordonat efectuarea unui control încrucişat la revista „România Mare”, deşi Garda Financiară făcuse şi ea o asemenea verificare, în ianuarie 1997, şi constatase că ne aflăm în cea mai deplină legalitate. Dar, dacă dl. Ruşeanu – al cărui Dosar de infracţiuni se află printre cele 15 Dosare pe care i le-am înmînat d-lui Emil Constantinescu – vrea cu orice preţ să afle ceva, va afla, sau va inventa, cu siguranţă. Pînă una, alta, după cererea de demitere a d-lui Valeriu Stoica, P.R.M. formulează cererea de demitere şi a d-lui Dan Ruşeanu, pentru fărădelegile pe care le-a săvîrşit pentru a-şi construi, cu muncă prestată de deţinuţi, cărora le-a dat salopete civile, două blocuri de cîte şase etaje fiecare: unul în Str. Zambaccian nr. 22-B, iar altul în Str. Pangratti nr. 35, ambele ridicate de firma „Axa”. În aceste condiţii, nu mai îmi trimiteţi asemenea epistole, stimate d-le Quintus, fiindcă le lipseşte calitatea esenţială: sinceritatea. Ce reconciliere naţională vreţi să faceţi
RM
21
Vineri, 5 iunie 2020
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (67)
244) TRAIAN MOȘOIU. General și om politic. Se naște la Bran, în 1868. În clipa intrării României în război, avea gradul de colonel, luptînd, în fruntea unei divizii de infanterie, în zona Sibiului. E avansat rapid la gradul de general. În 1917 participă la bătălia din Munții Vrancei (Răchitași și Cocoșilă), stăvilind ofensiva trupelor germane și salvînd Casa Regală și Guvernul, refugiate la Iași. A fost unul dintre artizanii contra-ofensivei din 1919, cînd trupele maghiare răzlețe au fost bătute și dezarmate; în Budapesta, a avut grijă ca populația să nu sufere de foame. Un publicist (prezent și el în Condica de Drum), pe nume Radu Cosmin (ironizat, pe nedrept de foarte tînărul Camil Petrescu, într-o cronică publicată în 1916, sub titlul „Parazitismul literar”, semnată cu pseudonimul K. Mill) – a relatat o scenă admirabilă, care îi are ca protagoniști pe generalul Traian Moșoiu și pe Marchizul de SaintAulaire, ministrul Franței la București. Întîlnirea a avut loc, însă, la Budapesta, după cum urmează: „La poarta de la «Hungaria», mare «banchet» dat în cinstea Marchizului de Saint-Aulaire, de generalul Moșoiu. În marea sală din față, sală de marmură cu oglinzi mari și candelabre aurite, o masă imensă în formă de potcoavă cu colțuri drepte, cu multe flori și bilete cu numele fiecărui titular al locului, așteaptă, pentru ora 12 și jumătate, pe alesul oaspete francez. Afară, la intrare, în stradă, o gardă de onoare cu drapelul. Generalii Moșoiu, Mărdărescu, Marcel Olteanu, general Șerbănescu Constantin, Dumitrescu și un stat major strălucit de colonei și ofițeri în mare ținută, așteaptă ivirea automobilului ministrului Franței. Sosesc mai întîi automobilele misiunii franceze, general Grazziani și toți ofițerii francezi. În sfîrșit, iată-l. Marchizul de Saint-Aulaire sosește. Garda, cîteva companii, prezintă arma pentru onor. Fanfara regimentului intonează Marseillaise-a, ofițerii români și francezi stau cu mîna la chipiu, marchizul sprinten, natural, cald și oarecum emoționat, dă mîna cu toți cei de față, trecînd, apoi, cu suita ofițerilor prin fața gărzii de onoare. E salutul ce dăm marii, nobilei și puternicei noastre sore latine, Franța! Dar e și manifestarea de simpatie ce dăm unui mare și sincer prieten: Marchizul de Saint-Aulaire! Masa e bogată și aleasă, așa cum știe generalul Moșoiu să ospăteze mai ales cînd are musafiri de seamă! Se hotărîse să nu se țină cuvîntări. Masa curgea în liniște. Vinul de Tokay și șampania din belșug. Orchestra cînta minunat și Zavaidoc cu țambalul și din gură te ungea la inimă. D-odată, Marchizul de Saint-Aulaire se scoală și, cu paharul plin, rostește: – «Deși domnul general Moșoiu nu mi-a dat cuvîntul, eu îmi permit să-l iau. Îmi pare bine că mă găsesc între camarazi români, ofițeri pe care i-am apreciat întotdeauna. Vorbim aici între dumneavoastră, unde îmi permit să spun lucruri care, într-altă parte, ar avea aerul să fie prostii. Voi vorbi mai deschis, pentru că nu sîntem la Conferință. Ne găsim nu în fața unei mese verzi… ci în fața unei mese albe, acoperită cu flori și tot felul de bunătăți. Nu sîntem nici patru… ci sîntem
mai mulți și, noi, ne înțelegem… Mi-a părut bine că Armata Română a ocupat Budapesta, cu atît mai mult că ocuparea Budapestei de Armata Română a fost singura soluție de a pune în Ungaria și Budapesta ordine! Am admirat pe străzile Budapestei pe soldatul român. L-am văzut cu acea privire sinceră, cu vioiciune și pas sigur, pe acest soldat, de care generalul Berthelot spunea că parcă-ar fi soldatul francez, tot atît de devotat șefilor lui, precum l-am cunoscut și la Iași! Totdeauna am iubit România, pe
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (111) sora noastră care va rămîne una din cele mai bune amice ale noastre. Plec dintre dumneavoastră cu o frumoasă amintire. Trăiască M. S. Regele! (Fanfara cîntă imnul regal.) Trăiască M. S. Regina! Trăiască Dinastia! Trăiască Armata Română!». Entuziasmul produs de cuvîntarea inimoasă a Marchizului de Saint-Aulaire stîrnește delirante aclamări: «Ura! Vive la France!». Generalul Moșoiu răspunde, tot în franțuzește: «Excelență, sînt fericit că pot să constat, odată mai mult, dragostea pe care a avut-o Franța, totdeauna, pentru noi, țara pe care am iubit-o întotdeauna, ca fiind sora noastră cea mai mare. Închin acest pahar în sănătatea Franței generoase, a glorioasei armate franceze și misiunii ei, care ne-a ajutat în lupte. Ne umple inima de bucurie cuvîntarea Excelenței Voastre, iar în cuvintele mele e tot ce poate fi mai românesc ca simțire și admirație pentru Franța!». E o zi mare și frumoasă pentru armata și sufletul românesc. Dar și ministrul Franței pare că și-a rupt singur zăgazurile protocolului și diplomației, vorbindu-ne de la inima lui la a noastră. Pare că de cînd a sosit în Budapesta, s-a încredințat cu proprii lui ochi de marea operă salvatoare pentru pacea Europei făptuită de Armata Română”. După război, trece în rezervă și intră în politică. A fost deputat și ministru liberal în mai multe rînduri. Portretul pe care i l-a făcut Regina Maria acestui om jovial, care răspîndea în jur energii pozitive, poate figura, cu toată îndreptățirea, alături de cele mai frumoase pagini de portretistică semnate de un I. L. Caragiale sau Tudor Arghezi. Data: vineri, 27 octombrie/9 noiembrie 1917. Textul: „Plecarăm apoi, Ballif și cu mine, la Pralea. La jumătatea drumului ne întîmpină generalul Moșoiu, rotund și greoi; pînă acum nu-l văzusem niciodată. Ne-am împrietenit din prima clipă cu repeziciune, datorită nemaipomenitei sale «joie de vivre»; e plin de o bună dispoziție, pe care o revarsă în jurul lui, de energie și de credință în toate cele bune. Acest militar roșcovan la față îți insuflă încrederea că toate lucrurile de pe lume sînt nu numai ușoare, dar chiar plăcute. Trecurăm sus pe deal, prin păduri, pe un drum lung și frumos, făcut de soldații lui Moșoiu. Acest general greoi la trup, însă inimos, luase loc lîngă mine în Rolls-Royceul meu, care gemea sub greutatea lui și, în mai multe rînduri, am fost amenințați să ne înnămolim; sărea generalul atunci din mașină cu o uimitoare vioiciune și, prezentînd scuze pentru noroiul ce se adunase în timpul nopții, din pricina ceței ploioase, se apuca el singur să împingă mașina de la spate. Grosimea lui și numărul kilogramelor nu-i stăvilesc cîtuși de puțin activitatea. Moșoiu are un adevărat geniu de organizare și de prevedere. Priceput în ale mîncării, el însuși a îngrijit într-un chip minunat de
hrana trupelor. Nici o divizie n-a fost atît de bine îngrijită ca a lui; are de toate din belșug și și-a făcut provizii pentru oameni și animale pe încă șase luni de acum înainte. După cu cucerise cîteva tranșee germane, studiase chipul în care știau dușmanii să-și potrivească toate lucrurile și-și pusese în gînd să-i întreacă. A întocmit adevărate sătulețe din căsuțe curate, pe jumătate în pămînt. Cînd ajunserăm la postul lui de comandă, m-au dus la o căsuță încîntătoare, unde mi se pregătise o odăiță cu un pat minunat, lucrat de soldați pentru mine, din coajă de arbori în culori diferite și cu o coroană deasupra. Aceasta mă îndemnă să le făgăduiesc că, dacă puteam scăpa de la alte treburi, voi mai veni odată să dorm în acel pat. Bineînțeles, a trebuit să inspectez lagărul întreg. Mi-au fost prezentați ofițerii, apoi plecarăm să vedem o baterie de tunuri, undeva, mai departe. Vremea care fusese cețoasă se însenină complet și priveliștea era foarte frumoasă. Aici mi s-a arătat dibăcia cu care erau ascunse tunurile și s-a tras cîte un foc în cinstea mea; a fost un soi de mic salut adresat nemților pentru că eu, Regina, mă aflam în mijlocul soldaților mei. N-a fost un salut inofensiv și regal, ci un adevărat salut de război, o solie de moarte, care mă făcu să mă înfior, în pofida însuflețirii arătate de trupe. (…) De acolo ne înapoiarăm la sătulețul curățel al lui Moșoiu, unde luai parte la un prînz cît se poate de bun, însă prea îmbelșugat. Ne cîntau soldații lăutari, iar alți artiști, dintre soldați și ofițeri, recitau, căci Moșoiu credea în nevoia unei vieți sătule și vesele, pentru cei de pe front. Generalul era așezat în fața mea și se înfrupta din bunătățile servite, ca un soi de căpcăun binevoitor. Se bucura, în același timp, de munca și de nădejdile lui și la gîndul tuturor lucrurilor pe care avea să le mai facă, răspîndind neîncetat în jurul lui o atmosferă de mulțumire și de încredere în viitor, ceea ce producea o adevărată plăcere în aceste timpuri de restriște. Aici am găsit și pe Rosetti-Bălănescu, care îmi trimisese astă-primăvară o scrisoare atît de înduioșătoare, după ce citise articolele pe care le scrisesem despre București. Mi-a spus cîtă însemnătate avea numele meu pentru fiecare soldat din armată. După masă plecarăm iarăși pe un drum foarte frumos, pe coasta dealului, prin Valea Babei pînă la Valea Șușiței. E un drum de toată frumusețea, dar coasta e foarte povîrnită și anevoioasă de coborît; pădurea însă era o minune, ce strălucea în culorile toamnei. Acest drum a fost făcut tot de soldații lui Moșoiu, care e grozav de mîndru de el. De altfel, el e neasemuit de mîndru de toată munca lui. La drept vorbind, are și de ce, căci toate au fost făcute cu o nemărginită pricepere”. Astfel de bonomi, care degajă forță și entuziasm, sînt o adevărată binecuvîntare pentru toate grupurile de oameni, nu numai pentru militari. Ce ne-am face fără optimiști, în această „vale a plîngerii”? În martie 1922, cînd Vasile Popa ajunge la legendarul general, leat cu el, acesta era ministru de Război: „România întregită trebuie să pășească cu energie pentru înfăptuirea unirei sufletești, pe baza căreia se va desăvîrși opera de consolidare națională și economică. Ministru-General T. Moșoiu. 24/III 922”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
22
Vineri, 5 iunie 2020
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (25) Numele chinezești Sistemul chinezesc de nume proprii se datorează importanței structurii familiale, precum și respectului care înconjoară ideogramele, cărora li se atribuie o deosebită valoare emblematică. De-a lungul vieții, oricare chinez primea mai multe nume, care corespundea fiecare unei funcții precise: 1. Numele de familie. Fiecare poartă, de la naștere, un nume de familie, care este acela al tatălui său și care se compune dintr-o ideogramă sau două. Această ideogramă este citită prima. De exemplu, Li este numele de familie al ilustrului poet Li Bai; Sima este numele de familie al renumitului istoric Sima Qian etc. În chineză, există un număr destul de mic de patronime – nume de familie, în mod tradițional o sută. De aceea, în chineză, popor se spune laobaixing – în traducere cele o sută vechi nume de familie. Unele dintre aceste patronime sînt foarte răspîndite, de exemplu: Wang, Li, Liu etc. Tradiția spune că, dacă două persoane poartă același nume de familie, aceasta implică o legătură de familie, de rudenie, care interzice căsătoria. Cei care
Maria Callas, regina fără regat (1) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (1) La 21 aprilie 1959, Maria Meneghini-Callas îşi face intrarea la Maxim’s, la Paris. Are o rochie de seară scurtă şi strînsă pe corp, din satin mat cu o centură din catifea neagră, un decolteu pătrat susţinut de bretele fine. Pe umeri, o eşarfă din acelaşi material. Înaltă şi subţire, statuie făurită din străfundurile visurilor noastre, înfăşurată într-un mantou din chinchilla. Ca bijuterie, doar cercei cu diamante în formă de pară. În acea seară, poate, Callas este cea mai frumoasă făptură din lume. Așa ni s-a spus. La braţ, Giovanni Battista Meneghini. Au venit să-şi sărbătorească zece ani de căsnicie. În marea sală rotundă a restaurantului, A.M. Julien, care conduce asociaţia teatrelor-lirice, este aşezat în faţa ei; ni se va mai spune că pe masă erau de două ori cîte cinci luminări în două sfeşnice din argint. La lumina lumînărilor, chipul ei este, dintr-o dată, acela al Violettei înainte de a-1 întîlni pe Alfredo: Traviata abia începe, iar Alfredo va fi un milionar grec şi frumoasa poveste va avea un
Balada (35) Şcoala Superioară de Război (4) Primele contacte ale ofiţerului-elev Ştefan Genoiu cu rigorile impuse de cea mai înaltă şcoală a Armatei Române nu au fost de bun augur. Trecut de prima tinereţe, nu mai avea aceeaşi putere de asimilare a materiilor noi predate de iluştri profesori. Dirigintele clasei, maiorul Mihail Potcoavă, îl privea cu neîncredere şi îl persecuta încontinuu. Într-o zi, enervat peste măsură, l-a beştelit în faţa clasei. - Căpitane Genoiu, do you speak english? - Domnule maior, permiteţi să raportez, nu! - Căpitane Genoiu, Sprechen Sie Deutsch? - Domnule maior, permiteţi să raportez, nu! - Căpitane Genoiu, Welche Sprachen beherrschen Sie? - Limba franceză, domnule maior! - Limba franceză e vorbită de toţi parveniţii şi bonjuriştii! Ne aflăm în plin război mondial în care încleştarea are loc între Armata Regală engleză şi Armata Fürerului Hitler! Dumneata să faci bine să-ţi însuşeşti limba germană!
RM
8. Supranumele, apelativele și pseudonumele. În numeroase circumstanțe, se poate întîmpla ca, în afară de diferitele nume pe care le-am evocat, adultul să primească sau să aleagă niște supranume, care se pot schimba pe parcursul vieții. Cărturarii au, adesea, mai multe nume de împrumut, care corespund mai multor perioade din viața lor intelectuală și literară. Astfel, poetul Li Bai are, pe lîngă alte nume și supranumele de „Quiglian jushi“. 9. Numele religioase. Budiștii care se călugăresc primesc un „nume conform Legii/Religiei“, pe care îl vor folosi pentru tot restul vieții.
sînt reduși la stare de sclavie iau numele de familie al proprietarului lor. 2. Numele personal intim; 3. Numele de lapte; 4. Numele mic; 5. Porecla. 6. Numele de studiu. La vîrsta de trei luni, copilul primește de la tată un nume personal – ming – și devine oficial membru al familiei. El va păstra toată viața acest nume personal intim. În familiile sărace și needucate, acesta va rămîne singurul nume personal. În familiile de cărturari, el va rămîne rezervat mediului familial. Acest nume este ales de familie și de multe ori este format din două ideograme; prima ideogramă este atribuită tuturor membrilor familiei din aceeași generație; cea de-a doua este individuală. Porecla pe care o primește copilul este menită să abată atenția spiritelor rele; aceasta se întîmplă mai ales în mediile populare. Dacă copilul studiază, el primește de la maestrul său, cu permisiunea tatălui, un nume de studiu (xue ming), care are legătură cu aptitudinile sau cu cariera căreia îi este destinat. Acest nume este acordat, în general, băieților, dar și fetelor care studiază. 7. Numele social sau numele personal public. Atunci cînd un adolescent ajunge la vîrsta căsătoriei, el primește, în familia de cărturari, un nou nume personal – zi, pe care îl va păstra.
Casa tradiţională chineză este o mică cetate, încon jurată de ziduri, formînd o curte dreptunghiulară, pavată cu lespezi de piatră. Din dorinţa de intimitate, casa şi curtea sînt orientate cu spatele la stradă, iar din raţiuni magico-geomantice de origine ancestrală, intrarea este orientată spre sud - principalul punct cardinal în tradiţia chineză. Locuința tradițională chineză este adecvată familiei chinezeşti de tip tradiţional - foarte numeroasă și specificului acesteia - locuirea sub acelaşi acoperiș a 4-5 generaţii. Intrarea din stradă în locuinţa tradiţională se face prin „poarta mare“. În spatele porții este înălţat un mare zid al spiritelor, avînd semnificaţie magicogeomantică. (va urma) Christina Meiţă-Tang
alt sfîrşit. Trece o umbră, Maria surîde, pune mîna pe cea a soţului ei: Meneghini şi cu ea sînt împreună. Unul lîngă altul, încă. Mai aşteptaţi o clipă, vă rog, domnilor... În timpul mesei i se vor aduce telegrame, scrisori, buchete de flori, coşuri cu trandafiri roşii. Meniul va cuprinde icre negre, friptură de miel numită „à la Callas”, sparanghel, o prăjitură de aniversare cu migdale. La sfîrşitul mesei, viori vor intona: „Happy birthday to you...” şi Arletty, Sophie Desmarets, toţi cei care sînt în jurul ei vor aplauda. Zece ani de căsătorie, deci. În ajun sau a doua zi, vorbind de Meneghini, a declarat: „Eu sînt vocea, iar el sufletul”. În culmea fericirii, Titta Meneghini se ţine cu amîndouă mîinile de braţul acoperit cu blănuri al soţiei sale: sîntem în toiul lunii de miere. Altă dată, la vreo doi, trei ani după căsătorie, Callas spusese: „Dacă mi-ar cere-o, n-aş mai cînta”. Să încercăm să ni-1 închipuim pe Meneghini spunîndu-i: „Nu o să mai cînţi!”. Cu accentul de la Verona. Sau să căutăm să vedem o Callas care nu ar mai cînta în 1951 sau 1952, atunci cînd era Elvira triumfătoare din Puritanii, şi datorită ei un întreg repertoriu nou cunoaşte o a doua tinereţe. Dar dincolo de cuvinte, de priviri afectuoase, de declaraţii emoţionante despre care ni se relatează mereu, împovărîndu-ne iarăşi cu poveştile privind mîncărurile pe care le pregăteşte pentru Titta al
ei, sau bijuteriile, în formă de trifoi, de pară, de inimă, oferite de Meneghini a doua zi după un rol nou, el are grijă să o protejeze. A fost între ei, timp de zece ani, de doisprezece ani, o înţelegere solidă şi echilibrată. Două forţe divergente converg, două energii s-au încordat. S-a zis că Sofia Loren a fost făcută de Carlo Ponti. Ce să mai spunem atunci despre Meneghini? A stat mereu lîngă ea, a discutat rolurile, a semnat contractele, a încasat cecurile, a plasat banii. După cum, înainte, Maria se lăsase pe seama maică-si şi apoi a Elvirei Hidalgo, de doisprezece ani era condusă de soţul ei. La 21 aprilie 1959 suflă amîndoi împreună lumînările de pe un tort cu migdale, la Maxim’s. La 17 iunie, după premiera unui spectacol uluitor cu Medeea la Covent Garden, are loc o recepţie la Dorchester, unde-l reîntîlneşte pe Aristotel Onassis. Viaţa lui Onassis este un alt roman. Un foileton sau o melodramă. Scenariştii de la Hollywood nu s-au înşelat de altfel, făcînd un film cu Anthony Quinn în rolul miliardarului şi Jacqueline Bisset ca Jackie Kennedy. Din ce motive de pudoare a fost transformată în film cîntăreaţa Maria Callas într-o actriţă? Este suficient să aşezi cap la cap cîteva clişee şi unele imagini: „prodigioasa ascensiune socială”, „cariera fulgerătoare”, căsătoriile succesive şi ochelarii negri. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY
Nemaisuportînd afronturile, personajul nostru a ieşit la raportul comandantului ierarhic superior, colonelul Constantinescu Karpen. După ce l-a ascultat cu atenţie, blîndul colonel l-a sfătuit: - Căpitane Genoiu, te înţeleg, întîmpini greutăţi cu însuşirea materiilor de specialitate. Este şi normal, dar te sfătuiesc să nu renunţi la Şcoala Superioară de Război. Ştiu că te-ai căsătorit în condiţii onorabile, că eşti bine văzut de Generalul de Divizie Marius Bădescu şi că ai primit note acceptabile de la comandanţi! Nu sînt motive serioase pentru a părăsi activitatea de care te-ai apucat! Îţi urez succes! Curînd, maiorul Potcoavă şi-a schimbat atitudinea, dar nu din complezenţă. A ţinut să se convingă dacă subordonatul său face progrese la însuşirea limbii germane. - Domnule căpitan, ce expresii nemţeşti ai mai învăţat? Fănică Genoiu nu a fost luat prin surprindere. Ştia că Maiorul Potcoavă este un filogerman şi pentru orice eventualitate s-a apucat să înveţe pe dinafară multe din expresiile uzuale ale limbii germane din cartea de expresii străine, dăruită de pedagogul Nicu Branişte la Liceul Militar de la Chişinău. Pentru a-l pune la încercare, dirigentele clasei i-a dat ca temă personajului nostru o scurtă expunere asupra
Marelui Război din anii 1914-1918. Consideraţiile sale trebuiau susţinute în faţa întregii clase de ofiţeri elevi. Cum îi plăcea mult istoria, Fănică Genoiu s-a pus pe treabă şi a avut satisfacţia unei reuşite depline. ,,Marele Război 1914-1918 Cauzele acestui sîngeros război au fost ciocnirile intereselor marilor puteri: Anglia, Franţa, Grmania, Austro-Ungaria şi Rusia pentru retrasarea graniţelor, obţinerea de resurse şi pieţe de desfacere pentru economiile lor în expansiune. Cauza imediată a fost atentatul de la Sarajevo. Au loc masive mobilizări şi se conturează inamicii: Puterile centrale (Germania şi Austro-Ungaria), pe de o parte, şi Anglia, Franţa şi Rusia, de cealaltă parte. Acestora li s-au adăugat statele mai mici, după cum le-au fost dictate interesele lor naţionale. În Europa au fost trei mari fronturi de luptă: Frontul de Vest, Frontul Central cu prelungire în teritoriile ţariste şi Frontul de Sud. Pe Frontul de Vest ostilităţile au început între Armata Franceză şi Armata Germană. Încălcînd neutralitatea Belgiei, germanii raportează succese şi ocupă nordul Franţei. Mareşalul Joffre formează o puternică linie de apărare pe Marna“. (va urma)
Locuința tradiţională (1)
Florin Iordache
RM
23
Vineri, 5 iunie 2020
Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (33) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (33)
29.240.000 de dolari amendă! (2) Din sală lipsea John D. Rockefeller, retras la reşedinţa de vară şi ocupat cu un joc tipic american, numerica, sau cu golful. Aici îl şi găseşte unul dintre servitori, care, pe o tavă, îi aduce verdictul tribunalului. Apropiaţii îi aşteaptă reacţia. Acesta citeşte hîrtiuţa, tace o clipă, după care le spune pe un ton indiferent: „S-ar putea să treacă multă vreme pînă cînd hotărîrea să fie executată”. Iarăşi ştie ce zice, din moment ce, din sumă, nu se va achita niciodată nimic! Şi asta chiar dacă la Bursă acţiunile lui „Standard Oil” scad brusc cu 275 puncte. Apoi, la solicitarea expresă a preşedintelui Theodore Roosevelt, ministrul federal al Justiţiei cere dizolvarea imediată a lui „Standard Oil of New Jersey” şi reclamă sancţiuni personale împotriva lui John D. Rockefeller, a fratelui lui, William, şi a altor cinci conducători ai lui „Standard”.
Memoriile unui celebru criminalist român (113) ,,Omul cu ciocanul” (12) Teama de a nu greşi ne-a obligat să bătătorim şi să asanăm cu migală şi perseverenţă multe căi ale labirintului cu care ne confruntam. În cazul verificărilor privind bolnavii, se acordase prioritate celor care – la data omorului asupra victimei Aurelia – se aflau internaţi în unitatea sanitară de ergoterapie, situată pe aceeaşi stradă, vizavi de curtea victimei. Cinci dintre bolnavii spitalizaţi, în perioada critică, au făcut obiectul unor verificări complexe. Despre atenţia ce le-a fost acordată, susţineam şi noi că a fost bine meritată. Suspiciunea pornea de la misterioasa coincidenţă: singura unitate din oraş în care erau spitalizaţi bolnavii psihic cu forme grave, predispuşi la acte criminale, se găsea la numai cîţiva metri de locuinţa victimei asupra căreia necunoscutul îşi exercitase ferocitatea şi provocase incendiul. Această coincidenţă era şi ea urmată de o altă tristă constatare. În sensul că bolnavii erau lipsiţi de o pază corespunzătoare. Unii dintre ei nu de puţine ori reuşiseră să fugă pentru cîteva
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (65) Întîlnire la Bagdad: Saddam Hussein – Joseph Wilson (3) Saddam Hussein: - Sînteţi o mare putere şi ştim că puteţi să ne faceţi rău, aşa cum am spus-o şi ambasadorului dvs. Dar, chiar dacă acest lucru se va întîmpla, veţi pierde întreaga regiune şi nu veţi reuşi să ne îngenuncheaţi cu toate armele de care dispuneţi. Ne puteţi distruge centrele de cercetări tehnologice, economia, petrolul. Dar cu cît veţi distruge mai mult, cu atît lucrurile vor deveni mai dificile pentru dvs. Şi apoi, noi nu vom ezita să atacăm interesele dvs. fundamentale în regiune, aşa cum am atacat şi Kuweitul cînd a complotat împotriva noastră. Nu ne puneţi din nou în aceeaşi situaţie. Cînd existenţa noastră este ameninţată, ameninţăm la rîndul nostru. Sînteţi, bineînţeles, o mare putere, capabilă să facă mult rău şi să distrugă, dar nimeni în afara lui Dumnezeu nu poate distruge omul. De ce doriţi să fiţi duşmanii noştri? Aţi comis deja destule erori slăbindu-vă aliaţii din regiune, care au reuşit să piardă astfel toată consideraţia popoarelor lor. Părerea noastră este că v-aţi putea apăra mai bine interesele în această parte a lumii, bazîndu-vă pe un
Urmează un nou proces monstruos: acuzarea îl are în frunte pe Frank B. Kellogg, apreciat drept „cel mai mare mîncător de trusturi”. Actele procesului poartă un titlu semnificativ: „Statele Unite ale Americii împotriva lui Standard Oil of New Jersey – The United States of America versus the Standard Oil”. Unul dintre cei ce au studiat procesul consideră că e vorba de o luptă între puterea federală şi cea mai mare putere financiară a epocii. Invitat la Casa Albă de Roosevelt să discute problema, John D. se recuză, invocînd boala veche. Sînt audiaţi mulţi martori, în cinci oraşe diferite, iar mărturiile lor – de 11 milioane de cuvinte – încap în 21 de volume de format mare. Cu totul, procesul durează cinci ani, din care peste trei le-au trebuit celor patru judecători desemnaţi special ca să studieze dosarele. A costat un milion de dolari şi sentinţa lui denunţă, ca de obicei, excesul de putere al lui „Standard Oil of New Jersey” şi cere dizolvarea imediată. Numai că Rockefeller solicită, de la Curtea Supremă, şi obţine, 18 luni de pauză. Cererea lui nu e întîmplătoare şi avocaţii speculează la maximum apariţia în forţă la orizont a trustului anglo-olandez „Royal Dutch-Shell”, condus cu o mînă sigură şi fermă de Henry Deterding. Supranumit „Napoleonul petrolului”, acesta e în
ascensiune vertiginoasă, îl şi înfruntase cu mare succes, în cîteva rînduri, pe John D. pe unele pieţe ale lumii. Argumentele nu sînt ignorate de judecătorii Curţii Supreme care – la 15 mai 1911 – atenuează puternic concluziile primei instanţe: trustul să nu se dizolve, poate păstra 25 de filiale, într-un răstimp acordat special urmează să se lichideze alte participaţii. Ziarele, toate, anunţă ştirea cu litere de o şchioapă, vînzătorii le preiau şi aleargă pe străzi, strigînd în gura mare că „puterea misterioasă a lui Rockefeller este anihilată”, cotidianele dispar cu repeziciune din mîinile lor. Mulţi răsuflă uşuraţi, citindu-le. Se apropie ziua de 15 noiembrie, data limită a executării verdictului, şi lumea vrea să afle detaliile de rigoare. Dar încă din mai, John D. îşi strînsese colaboratorii, schiţîndu-le planul „sinuciderii nedu reroase a lui Standard Oil”. Trustul va emite 183.383 de acţiuni cu valoare nominală de 100 de dolari, ceea ce însemna că proprietarul unei acţiuni provenite de la societatea-mamă era şi proprietarul unei părţi din toate filialele. Aceasta se stabileşte printr-o formulă matematică foarte complicată şi greu de transpus în practică. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN
ore sau chiar pentru o noapte, iar a doua zi să-şi facă apariţia fără ca personalul medical şi cel administrativ să aibă cunoştinţă. Unul fugise chiar în ziua crimei (înainte cu cîteva ore) și după două săptămîni îşi făcuse apariţia în comuna sa natală, situată nu departe de oraş. Bolnavul evadat avea şi mania drumului, a vagabondajului. Toţi şi-au spus că acesta trebuie să fie suspectul numărul unu. De ce tocmai el, un bolnav cu potenţial criminogen, să fugă cu cîteva ore înainte de crimă şi chiar din spitalul de nebuni? Sigur că o asemenea moştenire, lăsată de fostul colectiv, ne obliga la o exigentă reverificare a acestuia. Dar cum să poţi afla unde şi-a petrecut timpul în primele ore de la fuga din spital? Era doar un dromoman; se putea adăposti prin case părăsite, parcuri sau cimitire şi nici nu s-ar putea pune bază pe eventualele lui declaraţii. Ne documentaserăm despre starea bolii şi despre comportamentul său. În faţa oricărui interogatoriu el avea să dea răspunsuri echivoce, alternînd de la o vorbire aparent normală la incoerenţă. Ne aştepta deci o nouă şi grea misiune; iar ne găseam în conflict cu timpul. – Dacă nu este el autorul, se pomeni vorbind maiorul Sandu, vom intra în criză de timp... – N-avem ce face, spun eu. Chiar o eventuală eliminare a acestuia din cercul de suspecţi, ne va ajuta
în sporirea elanului pentru identificarea altor bolnavi, a altor suspecţi, printre care vom găsi poate pe autor. Nu încape îndoială că aflarea situației reale, în cazul acestui evadat, presupune mari eforturi şi exigențe din partea noastră. Eu am mai întîlnit cazuri de bolnavi mintal în care suspectul – pe fondul delirului său – fusese dispus să mărturisească crima de care era complet străin. Se erijase în asasin pentru a-şi da „importanţă”. Numai după şedinţe de psihanaliză şi narcoanaliză se stabilise că preconiza să timoreze, în spital, personalul sanitar şi chiar pe ceilalţi bolnavi. De aceea trebuie, pe lîngă supravegherea şi sprijinul procurorului Andrei, să organizaţi două mici grupe de ofiţeri care să aibă însărcinări diametral opuse: prima grupă să determine probatoriile în învinuirea evadatului, iar cealaltă să se axeze, în exclusivitate, pe contracararea lor, pentru prevenirea eventualelor fisuri ale adevărului şi pentru administrarea probelor în apărarea suspectului, lipsit complet de capacitatea de a acţiona în interesul său. Cele două grupe, care totalizau patru ofiţeri, au şi început dificila confruntare, sprijinindu-se iniţial mai mult pe elemente abstracte... doar pe logică judiciară şi intuiţie. (va urma) DUMITRU CEACANICA
regim de o puternică factură naţionalistă şi realistă decît pe saudiţi. Îi reproşaţi Irakului agresivitatea, dar dacă Irakul s-a arătat agresiv în timpul războiului cu Iranul, de ce nu aţi întrerupt relaţiile cu el? Menţionaţi comunicatul din 2 aprilie, noi nu am dat publicităţii comunicate de acest gen înainte, în timpul sau după război. De ce am publicat acest comunicat de data aceasta? Pentru că anumite medii occidentale şi americane încercau să împingă Israelul să ne atace. Acest comunicat avea drept scop descurajarea oricărei agresiuni. Sîntem convinşi că a contribuit la păstrarea păcii. Dacă am fi păstrat tăcerea, Israelul ne-ar fi atacat, ceea ce ne-ar fi forţat să răspundem. Vă mai amintiţi, în timpul războiului am fost bombardaţi în mod constant de către Iran, dar în clipa în care am dispus de rachete, am început prin a lansa ameninţări cu utilizarea lor înainte de a le folosi efectiv. Dacă Iranul ar fi ţinut cont de avertismentele noastre, nici n-ar fi trebuit să le folosim. Slavă Domnului, pînă acum Israelul ne-a ascultat. Oare asta a servit cauza păcii? Bagdadul poate rezista la rachete mai bine decît Israelul. Ca să pun punctul pe i, dacă Preşedintele american doreşte să-şi continue politica în regiune şi să-şi salveze interesele, aşa cum am mai spus, opţiunea militară şi tensiunea în creştere din regiune se opun acestor obiective. Sau poate că această atitudine ascunde altceva? În orice caz, noi continuăm să dorim pace şi stabilitate şi
nu ne vom lăsa înăbuşiţi. Nu suportăm nici înfometarea, nici foamea, timp de o mie de ani poporul nostru a suferit de foame, este un trecut care nu dorim să mai revină. Aspirăm la un viitor demn, care să ne permită să stabilim şi să multiplicăm bunele relaţii cu Statele Unite, cu condiţia ca SUA să dorească acest lucru. Acesta este noul meu mesaj către preşedintele Bush. În sfîrşit, Wilson poate răspunde: - Vă mulţumesc, domnule Preşedinte. Voi raporta fără întîrziere declaraţia dvs. guvernului meu şi voi transmite telefonic mesajul dvs., pe care îl voi transcrie în prealabil. Aşa cum aţi arătat şi dvs., este o perioadă periculoasă, nu numai pentru relaţiile americanoirakiene, dar şi pentru echilibrul regiunii şi al lumii. Saddam Hussein: - Prin ce ar fi ea periculoasă pentru lume? Wilson: - Cred că pot spune că există un sentiment de nesiguranţă şi o anumită agitaţie pe pieţele mondiale. Saddam Hussein: - Este vina dvs.! Noi am acceptat 25 de dolari pe baril şi, dacă n-aţi fi practicat boicotul, preţul barilului s-ar fi învîrtit în jurul a 21 de dolari barilul. Cînd boicotezi 5 milioane de barili dintr-odată, instabilitatea este inevitabilă. Cei care vor profita vor fi companiile de distribuție, dar în mod sigur nu poporul american. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
RM
24
Vineri, 5 iunie 2020
Doza de sãnãtate
TERAPIA 4W –
Colesterolul ridicat poate fi ținut în echilibru
Colesterolul este produs în proporție de 90% în corpul uman, la adulți cca. 1-2 grame zilnic, și numai o mică parte este preluată din alimentație. Rolul colesterolului în corp este de sintetizare a hormonilor steroizi, de reglare a acidității vezicii biliare, asimilare a vitaminei D din soare etc. Fiziologic, colesterolul poate fi reglat prin echilibrarea vezicii biliare, care îl trimite în intestine sau este transportat în sînge ca lipoproteină cu rol de sintetizare a hormonilor steroizi. Valoarea colesterolului este mai mare la bărbații tineri decît la femei, iar pe parcursul vieții se produce o inversare în funcție de gen și vîrstă. În timpul gravidității, colesterolul este mai mare decît de obicei. Printre factorii de risc amintim: fumatul, tensiunea mare, bolile cardiace. Se recomandă, întotdeauna, un echilibru în alimentație și reducerea greutății corporale. Un studiu efectuat la Harward University, pe un lot de 38.000 de bărbați și 80.000 de femei, efectuat pe o perioadă de 8 ani, a urmărit influența consumului de ouă asupra creșterii colesterolului. Rezultatul a fost surprinzător: consumul de ouă nu are nici un efect asupra acestui fenomen. Totuși, se recomandă o atenție sporită în cazul persoanelor cu colesterolul mărit: consum redus de carne grasă, mezeluri, alcool, efectuarea de mișcare în aer liber, consumul de fructe și legume. Medicina energo-informațională ne ajută fără medicamente, fără durere să ne menținem nivelul colesterolului în echilibru. Tratamentele efectuate după diagnosticarea energetică încep cu detoxifierea microcelulară a corpului. Organele mari de detoxifiere (rinichi, plămîni, ficat/bilă, intestine, limfă) sînt pregătite să elimine toxinele acumulate în corp, care, în cea mai mare parte, sînt depuse pe membrana organelor. După detoxifierea microcelulară se reface comunicarea energetică între fiziologia fiecărui organ
și cîmpurile informaționale ale corpului. În introducerea articolului am menționat rolul pe care colesterolul îl are în tot corpul. A trata exclusiv local scăderea colesterolului cantitativ prin medicamente de sinteză ne poate atrage într-un cerc vicios, din care pacientul nu mai poate ieși. Tratamentele oferite de medicina energo-infor mațională sînt, de cele mai multe ori, însoțite și de vibrații homeopatice, iar la nevoie, pentru susținerea terapiei, se pot recomanda și suplimente alimentare sau recomandări fitoterapeutice. Adesea, în clinică recomandăm consumul de orez roșu (administrarea a două linguri de orez fiert cu o linguriță de scorțișoară zilnic), sau un ceai de ghimbir fără zahăr. Omul modern are posibilitatea să aleagă ce este mai bine pentru el. Medicina energo-informațională oferă terapii blînde, fără durere, fără medicamente, se poate aplica fiecărui individ, indiferent de vîrstă. Tratamentele se efectuează în urma unei diagnosticări energetice care durează aproximativ 45 de minute. Fiecare terapie este personalizată în funcție de potențialul energetic al pacientului aflat în terapie. Energia corpului este măsurată înaintea oricărui tratament. Mai mult, tehnologia care are la bază fizica cuantică si de la care pornesc toate studiile neurobiologice din lume ne oferă posibilități nevisate în urmă cu cîțiva ani. Corpul uman este asemenea unui computer biologic – trebuie ,,devirusat” și reechilibrat, eliberat de ,,gunoiul” acumulat și autoreglat energetic. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
zidurile de apărare a imunității înnăscute! Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute. Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imu nitate, chiar și copiii au, de multe ori, dereglări energetice. Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii. Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare. Oferta este valabilă pînă la data de 30 iunie 2020. Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.
Terapia antifumat Dorești să te lași de fumat, dar… nu ai curajul să încerci? Ție teamă că nu vei reuși? Lasă-te ajutat de experiența acumulată de specialiștii noștri, iar restul este preluat de aparatul Bicom Optima. Reușita acestei terapii este dovedită de lipsa sevrajului și detoxifierea orga nismului. Aparatul măsoară dependența de nicotină a corpului și începe procesul de detoxifiere, combinînd homeopatia și magnetoterapia.
Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro
Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.