Romania Mare, nr. 1541

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Fructul cel mai dulce pe care îl dă un copac e umbra.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Cînd va demola Iohannis statuile lui Titulescu și Cantemir?

Este pregătit Bucureștiul să pună oficial Kievului problema „întoarcerii Bucovinei de Nord” la România?

– Interviu cu Excelența Sa, Valery I. Kuzmin, Ambasadorul Federației Ruse în România – Paginile 16-18

Nu-ţi trebuie mult ca să fii fericit: un dram de noroc, sănătate mai multă nevoia de-a şti că cei dragi n-au murit că nimeni nu-i vinde şi nu îi insultă.

Puţină lumină şi rouă în zori o cană cu vin şi un codru de pîine putere de muncă să ai pînă mori să nu-ţi fie frică de ziua de mîine.

Motto: ,,Eu consider pri­etenia franco-rusă ca o axiomă: consecința sa ine­ vitabilă este prietenia rusoromână” Nicolae Titulescu Pagina pe care Iohannis o mîzgălește în istoria diplomației române, cu ajutorul peniței boante de la Externe, va rămîne ca o rușine. Pentru România – nu pentru mine sau pentru alții care, pur și simplu, nu ne simțim reprezentați de asemenea gesturi și personaje.

Dar, din păcate va rămîne o rușine pentru România. Pentru că nu poate să dispară, așa cum am dori noi, cei care am crescut într-o Românie de mare anvergură internațională – și am sperat, în 1990, că această construcție ne va ajuta să strălucim în „libertate”. Să strălucim ca valoare mondială, să ne facem cunoscute calitățile, valorile creației, frumusețea patriei, mărețele fapte ale istoriei… Să înflorim în spiritualitatea lumii, fără restricții, fără tare…

Aiurea… prăbușire totală! Așa că, lăsînd visele din anii ’90, revin în prezent. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Balad pentru omul necjit

Sălciua de Jos, județul Alba

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (1) Partidul România Mare a fost unul dintre iniţiatorii Comisiei Anticorupţie. Şi asta nu pentru că ne-am fi pus ceva speranţe în ea, ci tocmai pentru a epuiza toate mijloacele posibile şi de a dovedi populaţiei că, în pofida celor mai bune intenţii, Parlamentul României nu are aproape nici o putere. La ora actuală ne aflăm într-un unghi mort, din foarte multe puncte de vedere: nu putem demasca jaful şi tîlhăria la scară naţională, că imediat sar cu gura unii şi alţii, ajutaţi şi de o presă mercenară, care ne dau peste mînă, care timorează Poliţia şi ne ameninţă cu judecata străinătăţii. Iar străinătatea, ca un bun samaritean, tocmai îşi rezolvase toate problemele la ea acasă – şi şomajul, şi criminalitatea, şi prostituţia, şi propria corupţie la nivel înalt –, aşa că imediat s-a ocupat şi de noi, punîndu-ne la colţul încăperii, pe coji de nucă, aşa îl punea Stalin pe tînărul Hruşciov, care nu jucase kazaciokul prea convingător.

Fac această introducere pentru a ne freca bine la ochi, cu toţii, pentru a risipi vălul de ceaţă şi de patimi mai vechi şi mai noi, şi a ne convinge că noi, parlamentarii acestei Ţări, riscăm să devenim nişte ţinte vii, de batjocură, ale adevăraţilor rechini. Noi ne ciondănim aici între noi, practic de 9 luni, iar în vremea asta monstrul jafului s-a şi născut, creşte într-o zi cît alţii într-un an şi rîde păcătosul de noi, frecînduşi palmele jilave. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (31 august 1993; discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, transmis, în direct, de Radio România)

Şi-o haină curată, şi-un trai liniştit oricît de sărac vei fi fost înainte cînd seara te-ntorci ca un cal prăbuşit ai drept la odihnă şi-o baie fierbinte.

Nevoie mai ai de un suflet duios ca viaţa de sclav să nu-ţi pară amară să-ţi mîngîie umbra, să rîdă frumos în doi să rostiţi rugăciunea de seară.

Ai dreptul legal la un somn liniştit apoi libertatea de vis o ai toată în vis eşti profetic, şi tot ce-ai dorit ca focul aprins pe comori ţi se-arată.

Tu nu eşti o fiară, eşti totuşi un zeu mai ai trebuinţă de-o Biblie încă de flori şi de muzici, mereu şi mereu să-ţi pună balsam peste rana adîncă.

Tu, omule bun, cu obrajii tăi supţi ce groaznic de mici sînt nevoile tale tu nu ai pe nimeni, tu speri şi te lupţi eşti singur în junglă, cu palmele goale.

Prea des datorii şi dovezi ţi se cer în schimb răsplătirea îţi este infimă iar nervii te lasă, şi zeii tăi pier dar n-ai făptuit pe pămînt nici o crimă.

Tu, omule simplu, ce tragi la edec istoria lumii şi tainele firii puternicii lumii se nasc şi se trec în vreme ce tu eşti părtaş nemuririi.

Aşa a grăit, cu iubire şi teamă Poetul Cetăţii, nebun de cinstit dar pînă să-l ia cei puternici în seamă el, omul cel simplu, muri fericit...

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1541 l ANUL XXXI l Vineri 19 IUNIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 19 iunie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Cariera lui Hrebenciuc se va sfîrşi la Miercurea Ciuc F Dosarele Crimei Organizate: Gh. Zainea a fost însărcinat să-l ucidă pe Gigi Kent F Ardei Umplut s-a smochinit ca o mumie F Zise Raţa către Ţap: Hai să-ţi dau un cioc în cap!

PARTEA I F Imperialismul rus se desfăşoară, pe parcursul a aproape 500 de ani, între doi dictatori nebuni: Ivan cel Groaznic şi Boris cel Groaznic. F Măgarii de la U.D.M.R. iar au făcut-o de oaie: întruniţi într-un sfat de taină la Tîrgu Mureş, ei au cerut duminică „internaţionalizarea problemei Transilvaniei“.

Vedeţi dacă li s-a dat nas şi au avut dialog extern cu Guvernul şi Preşedinţia României? Să nu-mi spună mie dl. Chebeleu că a plecat la Atlanta „în nume personal“, că nu-l crede nimeni - de cîte ori a fost criticat ba de noi, ba de alţii, n-a reacţionat deloc în nume personal, ci oficial. Cît despre dl.

Hrebenciuc, el e, vorba lui Lermontov, „Un erou al timpului nostru“: un ucrainian uns cu toate alifiile, prieten de afaceri cu marii gangsteri Halaicu şi Cîrciog, care crede că, dacă scoate „de ureche” o ţigară Kent, dă rotocoale albăstrui ca să-l scape de pistrui şi sporovăieşte mici nimicuri pe la negocieri, poate să ducă el în spinare problema grea a Transilvaniei, pe care n-a putut s-o ducă, de unul singur, nici Iorga, ori Titulescu, ori Goga.

Domnilor Iliescu şi Văcăroiu, nu e căciula prea mare pentru bebeluşul ăsta de Hrebenciuc? Nu vă temeţi că vă judecă milioane de români dacă însărcinaţi cu problema asta crucială un personaj total nepregătit? Vă e teamă de 15 martie? Dar pînă cînd vor mai sta românii în expectativă, în defensivă, pe pămîntul lor? Şi de cine să ne fie teamă? De cîteva bande de beţivani unguri, din România şi din străinătate, care au impresia că românii sînt un popor de 30 de milioane de laşi? F În curînd, vom publica un material cutremurător despre Crima Organizată din România. Dintre numeroasele date pe care le deţinem, relatăm doar unul: teribilul bişniţar Gigi Kent, care, înainte de 1989, fusese condamnat pentru jafurile şi orgiile de la Restaurantul Orizont din Bucureşti, dar, la începutul lui 1990, a fost scos din puşcărie de către alţi bandiţi, ca şi el, Gheorghe Robu şi P.M. Băcanu, care i-au „spălat“ şi cazierul - a şters-o în Germania, a mai făcut şi pe-acolo o mie de găinării, după care s-a întors în România, a pus gheara pe Cota 1400, de la Sinaia (hotel-restaurant), unde a întemeiat un adevărat bordel. Mai nou, gunoiul ăsta uman, care nici de îngrăşămînt nu e bun, a trecut la atac, intenţionînd să cumpere marele complex de la Cota 1400, astfel încît a cerut credit de la banca lui Marcel Ivan suma de 140 de milioane de lei - a obţinut banii imediat, dar n-a ridicat decît 100 de milioane de lei, restul de 40 de milioane dîndu-i „cadou“ binefăcătorului său, Marcel Ivan. După arestarea borfaşului de Ivan, Poliţia l-a cam strîns cu uşa pe Gigi Kent, care n-a avut încotro şi a făcut un autodenunţ, la Parchet, în fața procurorului, recunoscînd că i-a dat mită „bancherului“ 40 de milioane de lei. Şi acum, trăsnetul: ca să-i închidă gura palavragiului, Mafia din jurul Credit Bank l-a trimis pe țiganul puşcăriaş Gh. Zainea să-l ucidă pe Gigi Kent, numai că ăsta a fost pus în gardă şi s-a ascuns pe undeva, prin judeţul Dîmboviţa, unde îşi au bîrlogul multe dintre caracatiţele mai mari sau mai mici ale Mafiei. Dar, aveţi puţintică răbdare, dăm noi de capul fiecărul fir. Nu-i aşa că vi se face părul măciucă? F În linii mari, cam la fel acţionează şi banda altui puşcăriaş

ţigan, Dide Nicolae, care, periodic, ocupă cîte un tribunal, înjură, ameninţă, ţine sub teroare pe toată lumea. Prin urmare, nu-i de mirare că nemernicii ăştia au înspăimîntat-o pe o năroadă, pe nume Catană, de la Judecătoria Sectorului l, care a făcut pe ea de frică şi a dictat condamnarea procurorului Dan Mirescu la amendă penală, pentru „Insultarea domnului revoluţionar Dide“. Prin urmare, ca să o luăm pe scurtătură şi să înţeleagă şi Vasile Manea Dă-i Cu Vin, o judecătoare cu 8 luni de practică se coalizează cu un bişniţar odios pentru a-l condamna pe un procuror! Halal justiţie! Cam asta e diferenţa dintre Italia şi România: italienii au un comisar justiţiar, Cattani, noi avem o putoare cu sfincterele genţii sparte de cîteva milioane, pe nume Catană!

F Reproducem o ştire foarte interesantă, din revista „Minimum“, care apare în Israel, sub îngrijirea dramaturgului Al. Mirodan! „O femeie de 30 de ani, venită recent din Ucraina, a cerut Rabinatului din Haifa să-i permită să divorţeze, pe motiv că soțul ei nu geme şi nu scoate nici un fel de sunet în timpul actului sexual“. Şi ce-ai vrea, femeie, să facă prăpăditul, să urle ca Tarzan, ori să tune ca galeria Rapidului? F Un material la fel de interesant citim în ziarul „Curierul National“: „La Braşov, după fostul primar, i-a venit rîndul şi viceprimarului Prefectul Al. Popa sesizează Consiliul Local asupra ilegalităţilor şi abuzurilor“. Precizam că viceprimarul e țărănist, îl cheamă Corneliu Popa, a produs pagube de mai multe miliarde de lei, a încercat să „privatizeze“ localurile „Cetatea“ şi „Cerbul Carpatin“ în beneficiul unor ţigani conduşi de un infractor, pe nume Eftimie Constantin, şi, colac peste pupăză, şi-a „împroprietărit“ secretara (oare i-o fi numai secretară?) cu un apartament în zona centrală. Na, să mai votaţi Opoziția! F Amărîtul de Ion Cristoiu a ajuns o epavă! Înnebunit să scape de porecla cu care l-a blagoslovit Alcibiade (ăsta-s eu!), aceea de „Ardei Umplut“, se pare că Monstrul din Găgeşti a urmat o reţetă draconică de slăbire, numai că, vorba stanpăţiţilor, pe-asta ştii cînd o începi, dar nu mai ştii cînd o termini. Mai mulţi telespectatori care l-au văzut pe „marele analist“ la Tele 7-U.T.C. ne-au spus că e de nerecunoscut, s-a stafidit şi s-a smochinit, i s-au dus ochii în orbite, dar nu oricum, ci ochiul stîng în locul celui drept şi viceversa, nu mai are nici sprîncene, nici obraji, gura i s-a strămbat şi mai abitir, parcă ar fi un copil aurolac, ieşit din canalele oraşului, care îi muşcă pe trecătorii întîrziaţi de varice şi îi scoate din service, pe scurt, rîsul pe care ni-l stîrnea Cristoiu înainte s-a transformat în compasiune, mai mare mila să te uiţi la omuleţul ăsta, în care abia mai pîlpîie viaţa, fiind ţinut în priză numai de uriaşa lui răutate, pofta de avere şi sete de glorie. F Nu-i de mirare, deci, că vrea să ţină mereu „capul de afiş“ al presei române. Cu orice preţ, chiar cu preţul unor răsunătoare minciuni, care îl descalifică pe veci. Astfel, cel pe care Horia Alexandrescu l-a scos „ziaristul nr. 1 al anului 1994“ a putut publica vineri, 24 februarie, pe pagina I, o ştire apocaliptică, ce a băgat multă lume în sperieți: „30 de deţinuţi periculoşi au evadat din închisoarea Jilava. Toți aveau pedepse în jur de 20 de ani“. Fiind informat, joi seara, de evenimentul ăsta, generalul Vasile Ionel a ieşit val-vîrtej din sala de spectacole de la Palatul Cotroceni, unde era sărbătorit poetul Grigore Vieru.

RM

După circa o oră, la mica recepţie care a avut loc, preşedintele P.R.M. l-a revăzut pe general şi l-a întrebat: „De ce-ai plecat, domnule, aşa de grăbit?

A fost vreo alarmă?“. Răspunsul a fost: „A venit prin pager o ştire dată de «Evenimentul zilei», că ar fi evadat nişte criminali. Am verificat – nici vorbă de aşa ceva, totul nu-i decît o minciună, menită să producă panică în populaţie“. Fireşte, în următoarele zile au luat atitudine mai multe organisme ale statului, în presă, la Radio şi Televiziune, care au făcut pulbere cacealmaua ordinară a abjectei fiţuici. Şi se mai miră piticania că nu mai are decît un sfert de cititori, şi ăştia curioşi să vadă pînă unde merge paranoia! F Dorind să lovească număr de număr în senatorii Vadim şi Păunescu, Violatorul de Găini s-a trezit că îl apără pe un domn pe care propriile sale gazete l-au făcut arşice pînă acum, „Dumitru Tudor Popa, cel mai bun director post-decembrist al TVR“. Da, fireşte, e atît de bun încît Cristoiu îi stîlceşte şi numele: pe om îl cheamă, în realitate, Dumitru TITUS Popa, e un om foarte serios, nu ştim dacă o fi cel mai bun director de 5 ani încoace, dar, la numirea lui, premierul Văcăroiu i-a consultat şi pe cei doi senatori, nicidecum pe Ardei Umplut, pe care nu dă nimeni nici două parale. Şi ce mai cotcodăcește amantul găinilor? „Parlamentari bolnavi de publicitate ieftină, în genul lui C.V. Tudor şi Adrian Păunescu, vor să-l umple (golul rămas după „Dallas“ - nota red.) cu proporțiile exagerate ale personalităţii lor“. Asta-i culmea nesimţirii: uite cine vorbeşte de „boala orgoliului“! Păi cine-şi publică, monstrule, zi de zi în „Excrementul de prînz“ şi săptămînă de săptămînă în „Expres Magazin“ poza cu moaca lui, ba fals mirată, ba jenată că i-a intrat un sparanghel în fund?! Cei doi senatori, sau tu? Cine apare pînă şi la emisiunile de muzică uşoară ale mafiotului Titus Munteanu, ca să nu mai vorbim de TOATE posturile particulare de Televiziune şi Radio? Cei doi senatori, sau tu?

F Dar, turmentarea lui Cristoiu atinge febra delirului. Vorbind într-un alt „editorial“ despre „analistul politic“ (adică el), fostul politruk C.C. al U.T.C. bate cîmpii de la Plătăreşti, într-o manieră pe cît de ridicolă, pe atît de agramat: „Se spune că analistul politic trebuie să privească oamenii şi evenimentele sine ira et studio deşi, cînd e aplecat asupra colii albe, bucuria sau deznădejdea îi dau (corect gramatical este îi dă - nota red.) peste cot, el trebuie să rămînă drept, ca nu cumva literele să se clatine (?!) şi să se lăţească (?!) sentimental (...). Agitaţia sentimentală, dînd să curgă şuvoi către degete (?!), n-a ajuns mai departe de umăr (?!). Făcînd eforturi dureroase (?!) am oprit acolo (la umăr? la degete? - nota red.) trăirile interioare, chit că ele, prin presiune (?!), riscau să nască un abces primejdios (?!)“. Dar, după 20 de rînduri, biata caricatură a naturii uită ce-a scris, îşi propteşte mînuţele boante în şoldurile căzute şi se rățoieşte ca o mahalagioaică: „Cum să explici oaspeţilor occidentali, adormiţi, în timp ce vizitează România, de ţuica şi sarmalele cu care-i ghiftuiesc gospodăriile de partid ale P.D.S.R.-ului (ți-o fi foame, monstrule - nota red.) că hîrtia e dinadins produsă cu țîrîita pentru a sugruma pe neştiute presa independentă?! (adică, fiţuicile lui, care sînt ale lui Neulander şi ale monarhiştilor - nota red.).

Instrument al urii față de cei ce nu scriu, asemeni lui C.V. Tudor, că Nicolae Văcăroiu e cel mai bun prim-ministru din istoria României (?!), mai mare decît Kogălniceanu şi Brătienii (?!), fabrica de la Letea dă atîta hîrtie cît să nu poţi spune că n-ai deloc“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. 243, din 3 martie 1995)

RM

3

Vineri, 19 iunie 2020

Pastila sãptãmînii

SUA, țara unui vis posibil fals

Tot ceea ce se întîmplă acum în lume, în special în America, ne lasă un gust amar, o mare dezamăgire.

Pentru multi români – de fapt, pentru o bună parte a lumii – SUA reprezentau ceva deosebit, măreț, puternic și indestructibil. Pentru majoritatea omenirii, a celor superficiali în mare parte, sau doar a celor cu o bază materială în spate, SUA reprezintă modul ideal de viață, tot ceea ce își doresc mai mult existența lor. Puternic afectate de PR-ul pe care americanii au știut dintotdeauna să îl implementeze la nivel global, mințile celor care credeau sau care încă mai cred că, odată ajunși în SUA, viețile lor anoste vor deveni roz, au rămas în continuare blocate pe acest trend, cu toate că, dacă treci dincolo de Hollywood și îți iei viața în mîini, realitatea nu este nici pe departe atît de promițătoare. Cu toate acestea, SUA reprezintă un drog pentru mulți, chiar dacă acum, în aceste zile, asistăm la o implozie a tot ceea ce înseamnă valori americane, și care, din cîte observăm, afectează în profunzime istoria mai mult sau mai puțin recentă.

Nu sînt și nu am fost niciodată un profund cunoscător al istoriei americane și nu caut să aflu ce se întîmplă de fapt în SUA și nici ce are de gînd să facă elita americană pentru a-și rezolve problemele. Am văzut cum polițiștii au ucis un bărbat de culoare într-un mod care, personal, m-a tulburat. Am asistat la o reacție intensă a populației afro-americane împotriva Poliției în primă fază, și împotriva a tot ce înseamnă sistem, în a doua fază. Și, ce este cel mai interesant, vedem un stat american aflat în derivă, speriat, panicat, repliat pe cele mai absurde decizii. De fapt, ce observ eu în America este slăbiciunea unui stat în fața propriei populații, o mulțime de oameni care au acumultat zeci de ani de frustrări ale căror cauze nu sînt de ordin rasial, ci economic. Văd oameni needucați, dar săraci, care s-au săturat de imaginea idilică și falsă a visului american, care s-au decis să ia taurul de coarne la adăpostul unor mesaje rasiale. Iar reacția Americii – care știe că nu doar populația de culoare este nemulțumită, ci întreaga populație din fosta clasă de mijloc – este una care ne induce ideea de degringoladă, dar cu reacții logice de distragere a atenției. Știrile difuzate pe diverse canale media care vorbesc despre doborîrea statuii lui Cristofor Columb, interzicerea cărții ,,Aventurile lui Huckleberry Finn” în Virginia, despre faptul că populația albă sărută bocancii negrilor, că Poliția îngenunchează în fața afro-americanilor, dar și despre retragerea filmului ,,Pe aripile vîntului” de pe piață, reprezintă metode de distragere a atenției, de calmare a populației de culoare, pentru că, în caz contrar, întreg statul american va exploda, dar nu din cauza

tensiunilor inter-rasiale, ci din cauza sărăciei. America este o țară bogată, așa este. Dar tot ceea ce a fost făcut în ultimii zeci de an își arată efectele. Clasa de mijloc a fost mult subțiată, numărul miliardarilor a crescut pe fondul scăderii nivelului de trai al americanului de rînd. Totodată, neglijarea educației și transformarea ei într-o afacere au făcut ca SUA să aibă mari probleme cu cei care sînt analfabeți funcțional. Da, este adevărat că în SUA există tot ce este mai bun în lume din punct de vedere al tehnologiei, dar să nu uităm că americanii sînt, la nivel global, un mare cumpărător de creiere și de pantente. Prin urmare, elita americană, din motive pe care nu sînt eu în măsură să le judec, a decis să neglijeze educația propriilor cetățeni, să o transforme în business și să importe inteligența. Așa procedează de mai bine de 40 de ani, și acest lucru începe acum să se observe. O să spuneți că Harward este cea mai mare universitate din lume. Să vedem, însă, ce a descoperit FBI acolo: modul în care cei bogați cumpărau locuri pentru copiii lor, felul în care cei cu dare de mînă finanțau sistemul etc.

America este needucată și, pe un asemenea fond, la ce anume trebuia să ne așteptăm noi, cei care, din cîte văd, depindem de ea? Banii de peste Ocean care irigă mass-media europeană ne arată cît de deformată este, în fapt, imaginea Americii și cît de diferită este ea de ceea ce presa prezintă celor dispuși să o creadă.

Corupția a atins statul în profunzime și, dacă pînă cum ceva timp SUA exportau democrație și prosperitate în lume, de mai bine de 30 de ani exportă doar distrugere, corupție și multă, multă minciună.

Trump și-a dorit – și se pare că încă își dorește, cel puțin la nivel declarativ – să se lupte cu acest stat profund american. Poate că așa și este, pe mine nu a reușit să mă convingă. Am credința că, dacă președintele își punea mintea cu putregaiul din zona elitelor americane, ar fi avut soarta lui J.F.K. Acolo lucrurile nu sînt atît de simple, așa cum credem noi, trăitorii din colonia România, loc unde, orice s-ar întîmpla, nici un politician nu pățește nimic atunci cînd trădează. Nu! Acolo, dacă atentezi la interesele elitelor, brusc se întîmplă ca un băiat, dintr-un ipotetic depozit de cărți, să dorească să se răzbune pe vreun președinte. În ceea ce ne privește pe noi, fie că vorbim de români, fie de cei care se uită acum la ce se întîmplă în America, se pare că sîntem generația care va asista, în direct, la rescrierea istoriei de la 1492 încoace, și asta pentru că un polițist alb a a ucis un om de culoare. Copiii noștri vor afla, probabil, că America s-a descoperit singură, că sclavia nu a existat niciodată

Adevărul despre Covid-19 (2)

Fiu ,,să ia asupra Sa durerile oamenilor și suferințele lor, să se împovăreze cu ele pentru mîntuirea tuturor și vindecarea prin rănile Lui” (Isaia, 53.1-12). Ce s-a înțeles din răstignirea Mîntuitorului? Simplu: NIMIC, și asta pentru că omul a intrat în Evul Mediu tot cu sămînță de scandal. Atunci s-a inventat ghilotina, spînzurătorile erau vizibile în orice piață publică, iar arderea pe rug constituia un spectacol al acelor vremuri. În timpul cruciadelor, pasaje întregi din Biblie au devenit apocrife, au fost rupte și puse pe foc, în timp ce Vaticanul emitea avize referitoare la cine poate fi încoronat și cine decapitat. În 1694 a fost lansată prima mare înșelătorie europeană: Bank of England. Se constatase faptul că banul este o unealtă prin intermediul căreia omul se poate ridica sau poate coborî social, economic, politic în funcție de valoarea și de cantitatea banului. Atunci a apărut pentru prima dată noțiunea de New-Age, transformată apoi în Cabala, La Famiglia, Brave New World, Global Deep State sau Noua Ordine Mondială.

Individul a uitat tot ce a făcut Dumnezeu pe pămînt, astfel ajungîndu-se la capitalism, pe care Stalin îl numea ,,Ciuma brună”, capitaliștii fiind cei care au înființat comunismul, supranumit de Goebbles și ,,Ciuma Roșie”.

Motto: ,,O populație mondială totală redusă cu 95% față de prezent, ar fi ideală” (Ted Turner, fondatorul Cable News Network – CNN) Mai departe, privitor la Gaius Caesar (Caligula) se spune că a întreținut ,,relații incestuoase cu surorile lui”, iar despre Clausius că era o ,,caricatură de om”, un ,,avorton neterminat”, după spusele mamei sale, Antonia. Mai putem aminti de Vespasianus, al cărui fiu, Titus, i-a reproșat că a impozitat urina, dar i s-a răspuns că ,,urina a produs bani” – de unde și maxima ,,banii n-au miros”, dar și termenul de ,,vespasiană”, utilizat pentru ,,toaletă”. Vom încheia cu Titus, ,,un campion al cruzimii”.

Așadar, aici ajunsese omenirea, motiv pentru care Dumnezeu s-a mîhnit și, ,,pentru că iubea nemărginit lumea” (Filipeni 2.8), dorea ca omul să devină ,,pescar de oameni”, nicidecum un criminal pe zi ce trece mai odios. Așa s-a făcut că, ,,pentru ca toți oamenii să se mîntuiască și la cunoștiința adevărului să vină” (1 Timotei 2.4), Dumnezeu L-a trimis pe propriul

Anticorpii nedreptății Problema României este că nu mai există, la nici un nivel, acei anticorpi care să se declanșeze automat în fața nedreptății. Fie că ne referim statul român ca entitate, fie la poporul român.

Dacă la nivel individual se întămplă asta, la nivel de masă nici un stimul nu se mai declanșează fără un factor financiar stimulativ.

Cînd hoțul ne invadează casa, instinctual punem mîna pe ce apucăm și ne apărăm avutul, familia. Cînd, însă, hoțul dă buzna în țară, nimeni nu face nimic pentru a-l opri. Nici instituțiile abilitate, nici presa, nici românul de rînd și nici așa-zisa opinie publică.

Acești anticorpi reprezintă, de fapt, capacitatea unei națiuni de a reacționa împotriva nedreptăților, a furturilor, a abuzurilor, a legilor prost gîndite și a celor și mai prost aplicate. Anticorpi care să se declanșeze automat împotriva unui Stat nedrept, a unor guvernanți iresponsabili, a unei Justiții nedrepte și a unor instituții care au trădat această țară.

Ce ne dorim noi să facem prin lansarea vadimismului este să îi identificăm pe cei care au în sînge acest anticorp, acest minunat mod prin care înțeleg să fie români, și să îi aducem laolaltă întrun proiect autentic. Crearea unei elite naționale formată din români responsabili, iubitori de țară, este cel mai potrivit mod de a punele bazele unor noi valori, atît la nivel civic, cît și politic.

Acesta este obiectivul vadimismului, pornind, însă, de la cele zece principii enunțate în urmă cu două săptămîni: 1. Credința; 2. Iubirea; 3. Dreptatea; 4. Onoa­ rea; 5. Responsabilitatea; 6. Respectul; 7. Curajul; 8. Patriotismul; 9. Demnitatea; 10. Suveranismul Redacția

și că afro-americanii au migrat acolo de bună voie, intrînd în SUA victorioși pe lîngă Statuia Libertății, că la Hollywood nu au fost produse filme în care negrii erau slugi/sclavi pe moșiile albilor, că Ku Klux Klan nu a existat niciodată și că Michael Jackson a fost de fapt un alb care și-a dorit să fie negru.

Nu știu ce va face America dacă populația băștinașă pe care ei, albii, au decimat-o în ultimii 200 de ani, se va revolta. Oare ce vor face ei, albii americani? Vor pupa mocasinii indienilor? Le vor oferi pămînturile înapoi? Îi vor ridica statuie lui Geronimo? Îl vor reînvia pe Winnetou? Se vor autoizola toți în rezervații, așa cum populația indiană a fost și este forțată să trăiască?

Nu știm, dar cred că timpul, cumva, ne va răspunde și că întotdeauna istoria are modul ei abrupt și înălțător de a-și face singură dreptate.

De aici, pînă la cele două războaie mondiale nu a mai fost decît un pas, a cărui urmă adîncă a cutremurat istoria: sute de milioane de morți, lagăre de exterminare, bomba atomică, pandemii etc.

Iată cum se certifică faptul că o nenorocire nu vine niciodată singură, mai ales atunci cînd descoperirile științifice au și o latură ascunsă, negativă, de care individul se agață în detrimentul propriului beneficiu.

Este de reținut faptul că, la începutul Secolului XX, cînd a luat ființă radioul, nimeni nu s-a gîndit că electrificarea atmosferei planetare va conduce la îmbolnăvirea celulelor umane care, devenind toxice, vor produce viruși. Aceștia atacă celulele sănătoase și provoacă boli imune oricărui antibiotic. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd s-a inventat radarul, în atmosferă au apărut alte emisii de unde electromagnetice, fapt care a condus la răspîndirea epidemiilor. Au urmat lansările sateliților artificiali în stratul protector al Pămîntului (Centura Van Allen), care au favorizat apariția unor noi boli – Ebola, SIDA și, mai recent, SARS (Sindrom acut respirator). (va urma) VALENTIN TURIGIOIU

4

Vineri, 19 iunie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Generalități despre poezia lui Mircea Tutilă

Mircea Tutilă nu este un poet vocal - pentru că modestia sa nu-i oferă această posibilitate, iar structura versurilor lui dezvăluie un poet ponderat la vorbă, ca stil scriitoricesc... El acordă o atenţie deosebită limbii neaoșe curate, pe care a învăţat-o din anii fragezi ai copilăriei în satul Peşteana Vulcan, din judeţul Gorj...

Toate acestea se simt în poezia sa, pentru că el trăieşte atmosfera primitoare a satului românesc, cu datinile şi obiceiurile lui... Am remarcat în mai toate volumele lui publicate pînă acum că dezbate cu prisosinţă versul de bun-gust, manifestîndu-şi pasiunea pentru poezia luminoasă, fermă în mesaj... Ca membru al cenaclului „Amurg sentimental“, a avut din partea noastră tot sprijinul să se manifeste liber, cu creaţii proprii, sau citind din poeziile unor clasici, ale căror nume le-a păstrat în anonimat, pentru a stîrni curiozitatea participanților și incitîndu-i astfel să descopere identitatea poeților... Felul lui nu este de a se explica în poezie, ci de a-şi respecta stilul de lucru direct, aparent grav, în care muzica versurilor se desfăşoară repetitiv, cu detalii şi descrieri benefice scrisului său, ca deprindere de redare a lucrurilor în termeni simpli, caracteristici unei creaţii cu fior tradiţional... Termeni care, pe unii dintre contemporanii noştri îi supără, pentru că viaţa literară modernă a pus în umbră fiinţa umană, oferind doar rigiditate construită prin metafore reci, haotice... Este ştiut faptul că un lucru, cu cît este mai simplu, cu atît este mai accesibil la publicul larg...

Că nu toată lumea umblă cu dicţionarul de termeni literari în buzunar... Mircea Tutilă este constant cu sine şi cu cititorii săi, oferind o poezie sinceră, de dimensiuni apreciabile. Putem spune că, în cazul său, avem de-a face nu doar cu un autor care melodiază poezia, ci cu un liric matur, cu o gîndire poetică sinceră cu sine şi creaţia sa... Poezia sa este închinată naturii, în general, pe care poetul o zugrăveşte în termeni plastici, fără să facă abstracţie de realitatea acestei lumi, care se îndepărtează tot mai mult de natură, ignorînd-o și chiar contribuind, de multe ori, cu bună ştiinţă, la distrugerea ei... Iată că printre noi mai sînt şi oameni precum Mircea Tutilă, un autor care, prin poezia sa, ia atitudine în această privință, dovedindu-și astfel verticalitatea de poet al cîntării naturii şi, în acelaşi timp, punînd în

valoare vitejia eroilor acestui neam (v. „Eroina de la Jiu“, pag. 60). După toate aceste observaţii, putem spune că ne aflăm în faţa unui autor loial versului său de cînd se ştie, iar surprizele sînt pe măsura timpului creaţiei sale, chiar şi în culegerea „Focuri şi zăpezi“ (2020), care nu este o culegere de autor propriu-zisă, cu o selecţie riguroasă, cu aparat critic, ci conţine versurile sale din cîteva antologii publicate de Editura ,,Amurg sentimental”, cu diferite ocazii, precum cea închinată lui Mihai Eminescu, la 130 de ani de la moartea poetului... Şi în aceste poezii, ca şi în alte volume ale sale, răzbat descrierile impregnate de parfumul naturii înconjurătoare... Pentru că în mai toată creaţia lui se întrevede lumina fermecătoare a fiecărui colţ de natură, mai ales primăvara... În acest sens, poetul a publicat chiar un volum intituat „Primăvara salcîmilor“ (2006), care îl surprinde pe cititor în mod plăcut, prin atmosfera morfologică a versurilor, ca univers existenţial al omului din toate timpurile. Poezia „Salcîmii“ (pag. 25), este, pe de o parte, o piesă de bază a culegerii, prin descrieri gen pastel, iar pe de altă parte, un mesaj către cititor, să ia aminte şi să mediteze la ceea ce se întîmplă în jurul său. În acest mod, poetul încercînd să statueze o legătură prietenoasă dintre fiinţa umană şi natură: „Salcîmii, pe la noi, se leagănă a dor/ De linişte, de pace, de caldă armonie/ De albul fără margini al lumii stelelor -/ Poveste pămînteană despre veşnicie/ Pe marginea cîmpiei salcîmii se adună/ Şi urcă, urcă dealul în cer să înflorească/ Şi cerul se revarsă cu soare şi cu lună -/ Serbare rogvaivă, serbare cîmpenească/ Cîmpia, pe la noi, îmbracă ii de rouă/ Şi fluturii se joacă în iarbă şi în flori/ Şi cerul de poveste tremură şi plouă/ Şi se iubesc în ploaie salcîmii visători“.

Pe aceeaşi linie a cursivităţii versurilor se înscriu şi alte poezii, cu o undă melodică specială, dar la alt mod de gîndire şi evaluare a creaţiei poetului, așa cum este poezia „Ultima zi pe planeta albastră“ (pag. 33), compusă din cinci cînturi, din care redăm cîntul II: „Călătorule, încearcă/ să priveşti cîmpia şi dealul/ să priveşti valea şi muntele/ să priveşti iarba şi florile/ să priveşti seninul şi norii pe cer/ să priveşti zborul păsărilor/ să priveşti luminile văzduhului/ să priveşti răsăritul şi apusul/ să priveşti../ ca şi cum este ultima zi!”. Aici lucrurile sînt clare, poetul susţine ferm că natura trebuie preţuită cu toate elementele ce o compun şi de care omul trebuie să ţină seamă nu doar admirîndu-i frumusețea, ci căutînd să o păstreze curată pentru generaţiile viitoare.

Un studiu amănunţit despre poezia lui Mircea Tutilă ar fi binevenit, pentru ca iubitorii de poezie să-l cunoască

O carte a nobleei i a compasiunii condiiei umane – „Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina (1)

O valoroasă creație literar artistică, provenind din spațiul ex-sovietic, este prezentă, de apro­ ximativ doi ani, la standul românesc de carte. Ne referim la romanul „Zuleiha deschide ochii”, aparținînd autoarei de origine tătară Guzel Yahina (n.1977, Kazan, școlită în orașul natal și la Moscova), aflată la primul său roman, publicat în Rusia în 2015. A fost tradus în peste 30 de limbi, în România atrăgînd atenția criticii de specialitate prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism. Revelație a literaturii din actuala Rusie, a fost primit cu entuziasm de scriitorii contemporani Ludmila Ulițkaia („«Zuleiha deschide ochii» este un debut excepțional”) și Evgheni Vodolazkin („Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, ce aduce un suflu nou în literatura rusă”), ambii autori fiind reputați specialiști în literatura rusă veche.

Inspirat din relatările bunicii sale, o învățătoare tătară care a petrecut 16 ani împreună cu părinții într-o colonie de muncă din Siberia (1930-1946), romanul Guzel Iahinei s-a bucurat de un real succes, drept pentru care i-au fost decernate multiple premii în Rusia și nu numai. Prestigiosul „Le Figaro Magazine” subliniază faptul că Iahina, prin creația sa, face legătura cu marele roman rusesc, aducînd aproape de cititori noblețea și compasiunea, trăsături specifice acelei perioade, arătînd că, de fapt, ele nu au murit. Mai mult, tînăra scriitoare ar „reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel”. Al doilea roman al lui Guzel Iahina este „Copiii de pe Volga”, în curs de traducere în peste 15 limbi.

Romanul „Zuleiha deschide ochii” este structurat în patru părți , fiecare dintre ele purtînd titluri sugestive – l. Curcă plouată, ll. Încotro?, lll. Supraviețuire, lV. Întoarcerea – toate în concordanță cu conținutul de

RM

Apariii editoriale

,,Cu Christos pe drumul Crucii” și ,,Ce-ai iubit în mine, Doamne?” se intitulează volumele primite în dar pe adresa redacției, pu­ blicate sub semnătura distinsei poete Eliana Popa, reprezentantă de seamă a poeziei religioase românești.

Acestea ne-au fost dăruite cu auto­graf prin domnul Livius Țârnea, din Timișoara, admi­rator înfocat al Tribu­nului. Iată dedi­ cația autoarei: ,,«Cei mai buni fii ai unui popor slujesc ca pilde popo­rului lor. Dar ei nu sînt doar pilda, ei sînt și apărătorii nea­ mu­rilor, și nu sînt numai apărători, sînt și acuzatorii poporului lor». (Sf. Nicolae Velimirovici) Un astfel de fiu al acestui popor a fost și Tribunul Corneliu Vadim Tudor – cea mai frumoasă pildă de viață și dragoste de neam și țară. Un înflăcărat apărător al neamului românesc este și astăzi, prin ceea ce a lăsat în urma sa! Și mai este ceva: este rugător în fața lui Dumnezeu pentru poporul român!

Cu multă dragoste și prețuire pentru familia domnului Corneliu Vadim Tudor, din partea autoarei Eliana Popa, Craiova, 10.02.2020”. îndeaproape nu doar ca un poet lirico-sentimental, cum se prezintă în toate etapele sale de creaţie care l-au impus în peisajul poeziei noastre, ci ca pe un menestrel cu darul neaoş gorjenesc al vorbirii şi al rostirii poeziei la nouă viori de murmur de izvoare strămoşeşti.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

idei ale subiectului, cu modurile sale de expunere, cu evoluția gradată a personajelor surprinse deseori în situații-limită, cu succesiunea rapidă a unor evenimente de o mare gravitate – autoarea avînd grijă de fiecare dată să asigure un univers artistic coerent, verosimil și echilibrat. La acestea adăugăm faptul că discursul epic e conceput a se derula în maniera secvențelor cinematografice (Guzel Iahina fiind absolventă a Secției de Scenaristică din cadrul Școlii de Cinematografie de la Moscova), ceea ce contribuie la surprinderea unor convulsii și transformări sociale care au avut loc după Revoluția din Octombrie 1917, cînd bolșevicii doreau să schimbe din temelii, prin cele mai neașteptate mijloace, ordinea socială a lumii.

Aspecte precum cele legate de deschiaburime, de înființarea colhozurilor, de fixare a unor dări împovărătoare pentru populație, de persecuție a unor intelectuali, a unor credincioși etc. sînt doar cîteva dintre aspectele sociale prioritare aflate în atenția autoarei. Toate sînt surprinse cu dezinvoltură, ele culminînd cu politica deportărilor la capătul lumii siberiene a celor care nu se aliniau acestei practici, sau care, dintr-un motiv sau altul, riscau să „devină” dușmani ai poporului. (va urma) IOAN STOICA

RM

5

Vineri, 19 iunie 2020

Polemici«Controverse Romanţa „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” ♦ „Carmen saeculare” (1909) – poem dramatic, şi Natalia Negru evocînd pagini de istorie naţională din perioada Unirii

Cincinat Pavelescu (1872-1934) este, în egală măsură, poet și epigramist, deși cea mai mare popularitate i-a adus-o epigrama. De fapt, înrudirea dintre poet și epigramist este funciară. Versul lui șochează prin noutatea imaginii, prin cizelarea pînă la perfecțiune – măiestrie care vădește influența benefică a maestrului Macedonski (1854-1920), cel despre care Tudor Vianu (1898-1964) a scris că prin epigrama sa adresată lui Eminescu, în momentul prăbușirii acestuia – ,,Un X... pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum.../ L-aș plînge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun/ Căcă pînă ieri a fost năuc/ Și azi nu e decît nebun” - ,,a înălțat cu propia sa mînă perete de gheață între el și cititori”.

Ca poet, a contribuit la modernizarea metaforei poetice, a accentuat încărcătura textului prin subtext – procedeu specific epigramelor ironice. Poezia și epigrama sînt genurile pe care le-a abordat de la început, satisfăcînd valențele spiritului său însetat de armonie și echilibru.

De altfel, chiar aplecarea spre epigramă – după mărturisirea sa – se datorează acelei trăsături structurale de protestatar, ,,împotriva esteticii mele lăuntrice ofensate de urățeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”. (,,Cum se face o epigramă”, în ,,Viața literară”, IV, nr.102, 1929, p. 1) Cincinat Pavelescu, în ,,Curs despre arta versurilor” (în ,,Literatorul”, nr. 23 din 15 iunie 1880) își expune crezul: ,,A scrie poezie e greu, a scrie versuri e ușor”.

Macedonski intuiește în Cincinat aceeași structură duală care implică, în egală măsură, liricul și spiritul lucid al cutezătorului și protestatarului. Și, totuși, cîtă suavitate în unele poezii care, prin fiorul de dragoste și muzicalitate, au devenit romanțe! De fapt, epigrama și romanța sînt crații specifice poporului român, demne de tezaurul cultural U.N.E.S.C.O. ,,Erotica lui Cincinat Pavelescu, scrie Victor Crăciun (1934-2018) [în prefața la volumul monumental ,,Cincinat Pavelescu. Versuri.

Epigrame. Amintiri. Corespondență” realizat împreună cu George Zarafu (1933-2019), Ed. Minerva, 1972, 549 p.], se află între slava iubirii și retragerea din fața ei, deși cutezanța armurii sale cavalerești îl îndeamnă permanent spre dragoste. Iubirea, în concepția sa, este diafană, fără clocotul mistuitor al păcatului”. O astfel de romanță este ,,Îți mai aduci aminte, doamnă?”, pe melodia compusă în 1932 de Ionel Fernic. În mod paradoxal, titlul acestei romanţe reactualizează povestea trioului Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi Natalia Negru – muza şi, pe rînd, soţia celor doi. Evocarea unor date din viaţa şi activitatea acestora va dezvălui aspecte pe care, poate, posteritatea le-a uitat. Şt. O. Iosif (1875-1913) se naşte la Braşov, din părinţi originari din zona Tîrnavelor şi a Albei Iulii.

Poetul o cunoaşte pe Natalia Negru (1882-1962), fiica învăţătorului Avram Negru din Tecuci, pe cînd aceasta era studentă, iar el custode la Biblioteca Fundaţiei. În 1904, se căsătoreşte cu ea la Buciumeni, în ţinutul Tecuciului. Prietenul său de nedespărţit era scriitorul Dimitrie Anghel (1872-1914), născut la Corneşti (Iaşi); cei doi au scris în colaborare: ♦ „Caleidoscopul lui A. Mirea” (1908-1910), operă care, după opinia lui G. Călinescu, îmbogăţeşte literatura umoristică prin cronici fanteziste versificate, avînd ca obiect atmosfera socială, culturală, cu tentă etică; ♦ „Legenda funigeilor” (1907) – poem dramatic după o idee din folclorul scandinav, în care domină fabulosul romantic; ♦ „Cometa” (1908) – comedie;

Principatelor; ♦ „Cireşul lui Lucullus” (1910) – schiţe; ♦ „Portrete” (1910). Şt. O. Iosif era un patriot înflăcărat şi regreta că n-a rămas în Ardeal, ca Octavian Goga, să lupte pentru unitatea românilor: Să fi rămas în casa de sub deal De unde-n neguri vezi sclipind Carpaţii, Dar eu m-am dus şi te-am lăsat, Ardeal, Ca un fugar mi-am părăsit eu fraţii.

Spre sfîrşitul vieţii, îi face regelui Carol o rugăminte solemnă, ca un jurămînt: Recunoaşte-ne Ardealul…

Acesta este gîndul meu – Auzi-mă, Tu, Dumnezeu!

Colaborarea strînsă cu Dimitrie Anghel duce însă la destrămarea căsniciei: acesta din urmă se îndrăgosteşte de Natalia şi o determină să divorţeze de Şt. O. Iosif şi să se căsătorească cu el. „Anghel îi luă soţia – scrie G. Călinescu în „Istoria literaturii române…” –, care nu făcu fericit nici pe al doilea bărbat”, dar nici acesta n-a făcut-o fericită pe ea: „O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească, provoca lumea la duel” (p. 691, ediţia 1982). „În august 1910, Iosif îşi implorase soţia să se gîndească bine la pasul pe care îl făcea. N-o putea urî, îndrăznea a se numi încă soţul ei cinstit şi devotat. Femeia se despărţise, nu fără regret, sentiment pe care înflăcăratul Anghel îl intuia iritat”.

Iosif moare pe 22 iunie 1913, la Spitalul Colţei, de un atac de congestie.

Avea numai 38 de ani. La moartea acestuia, Anghel „nu mai avu probabil nici o îndoială asupra puterii postume a jalnicului adversar care retrăia în amintirea soţiei. De unde tragedia […] În cele din urmă, chinuit de pasiune contrariată, se sinucide” (se împuşcă), în octombrie 1914, dar nu moare pe loc. Se stinge la Iaşi, pe 13 noiembrie 1914. Avea 42 de ani.

Natalia Negru a fost, la rîndul ei, o scriitoare cunoscută în epocă: poetă, prozatoare, traducătoare şi memorialistă. În 1909 publică volumul „O primăvară – cîntece” cu versuri „confesive” cu pronunţat caracter liric. Colaborează la săptămînalul „Minerva literară ilustrată” (15 noiembrie 1903 – 3 august 1914), revistă care-şi propune să publice „pe lîngă lectura captivantă datorită scriitorilor celor mai cunoscuţi şi apreciaţi, pe lîngă articole şi desenuri din cele mai artistice, mai cu gust, să descreţească toate frunţile, pe lîngă alte articole şi ilustraţii asupra actualităţii […] şi un foarte variat material de sfaturi casnice, o cronică a modei cu un model în ilustraţie” (colaborau şi Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Emil Gîrleanu, M. Sadoveanu, I. Slavici, Barbu Nemţeanu, G. Topîrceanu ş.a.).

După ce, în 1912, Şt.O. Iosif publică volumul „Cîntece”, cu versuri lirice în care-şi exprimă durerea pierderii „în veci iubitei Lia”, Natalia publică în 1913, „Mărturisiri – nuvele confesive şi miniaturi sentimentale”. În 1921, publică poemul dramatic „Legenda”, iar în 1924, „Helianta – Două vieţi stinse. Mărturisiri“ despre tragedia poeţilor care i-au fost soţi. Moare la Tecuci, pe 2 septembrie 1962, la 80 de ani. În cele ce urmează vom dezvălui legătura dintre Natalia şi romanţa scrisă de Cincinat Pavelescu. La începutul anilor ’80, am fost preşedintele Comisiei de Bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, ocazie cu care l-am cunoscut pe G. M. Rădulea, director adjunct al acestei instituţii de învăţămînt. Aveam acelaşi drum spre casă – eu locuiam pe Calea Giuleşti, el, pe Bulevardul Constructorilor, şi-l duceam adesea cu maşina mea. Era un om volubil, fost activist, dar, spunea, „n-am uitat niciodată că sînt profesor”. Într-unul din taifasurile noastre, mi-a relatat

„Cum a scris Cincinat Pavelescu romanţa Îţi mai aduci aminte, doamnă?”. „În 1955, am plecat cu electromotorul de BucureştiIaşi, să ajung la Bîrlad, să mă-ntîlnesc cu şeful raionului. În tren, aveam locul 14. După ce mi-am pus bagajul sus, m-am aşezat comod, lungindu-mi gîtul să mă uit pe fereastră. Atunci intră o «tovarăşă» cu un geamantan mic, de piele, şi zice: – Eu am numărul 13, domnule! Dumneavoastră, 14, locuri alăturate. Vă rog să schimbaţi locul cu mine, treceţi dumneavoastră la fereastră. Toată viaţa numărul 13 mi-a purtat ghinion. (Să nu uităm că în 1913 a murit Şt. O. Iosif, iar pe 13 noiembrie 1914 se stinge din viaţă Dimitrie Anghel.) Vreau să ne cunoaştem!

– Ştiu, doamnă, sînteţi soţia celor doi poeţi simbolişti, aşa vă spune toată lumea.

Era în doliu, venea de la Cluj, de la înmormîntarea profesorului Dimitrie Negru (n. 1883, la Buciumeni), doctor, cu studii privind razele X şi radiologia, în general.

Din multele ei aduceri aminte – că vorbea aproape numai ea – mi-a mărturisit că romanţa «Îţi mai aduci aminte, doamnă?», de fapt, poezia, i-a fost dedicată ei. A povestit cum, în prima decadă a secolului, Cincinat Pavelescu avea un proces la Tecuci – un omor «scuzabil» (un copil de «chiabur» [sic!] omorîse un om necăjit); Cincinat a pledat cu toate argumentele juridice, literare, psihologice şi a cîştigat procesul: tînărul inculpat a fost declarat nebun şi a fost condamnat la un an cu suspendare.

Natalia Negru, care-i cunoştea reputaţia, i-a prezentat şi ea avocatului «victorios» un proces, în timp ce călătoreau cu acelaşi tren.

– Maestre, vă angajez, cunosc faima dumneavoastră, vă invit la mine la Buciumeni, am un refugiu şi la Munteni, tot lîngă Tecuci… Sînt în compania celor doi poeţi pe care-i cunoaşteţi…

– Nu vin, doamnă, sînteţi tînără, drăguţă, chiar frumoasă…

Au mers împreună pînă la Focşani, unde au coborît.

S-au dus la un restaurant de lîngă Liceul «Unirea». Ea le transmisese «celor doi soţi» cînd soseşte trenul. Au venit cu un Ford vechi şi au încins un chef în patru. S-au simţit bine, toţi erau cu ochii pe Natalia. Dimineaţa, Cincinat a luat trenul spre Bucureşti.

Timpul şi-a văzut de mersul lui, cu bune şi rele şi, după aproape 20 de ani, Natalia şi Cincinat s-au întîlnit la Paris, unde epigramistul se refugiase din cauza războiului.

Cunoştea capitala Franţei încă din timpul studenţiei, aici avea prieteni, aici a scos publicaţia «Le courier francoroumain, politique, économique et littéraire» în care, cu mijloace proprii, susţinea cauza României Mari. Natalia şi Cincinat s-au întîlnit pe Saint-Dominique, stradă aflată în apropiere de Tour Eiffel. Au fost impresionaţi de schimbare: ea, cu părul aproape alb, el, mai mult chel.

Atunci au evocat momentul de neuitat al petrecerii «în patru» de la Focşani. Şi inspiraţia a ţîşnit de la sine. Îţi mai aduci aminte, doamnă, Era tîrziu şi era toamnă Şi frunzele se-nfiorau Şi tremurau în vîntul serii…

– Ei, domnule, a spus ea, viaţa nu e alta, e asta pe care-o trăim, asta e viaţa”.

Aici s-a încheiat relatarea profesorului G.M. Rădulea, bucuros că a putut să aducă această informaţie despre geneza poeziei lui Cincinat Pavelescu, intitulată, iniţial, ,,Intimă”, devenită romanţa „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” pe muzică de Ionel Fernic (1901-1938) – poet, compozitor şi pilot de încercare, plecat în sferele cereşti în accidentul de avion Cernăuţi – Bucureşti, în care era simplu pasager, avion prăbuşit în zona Cîmpulung Moldovenesc. Iată, deci, cum s-au stins, în plină tinereţe, creatorii de artă literară şi muzicală Şt. O. Iosif, la 38 de ani, Dimitrie Anghel, la 42 de ani, iar Ionel Fernic, la 37 de ani. Ca o curiozitate, amintim faptul că şi Carlos (Charles) Gardel (1890-1935), autorcompozitor şi interpret, născut în Franţa, la Toulouse, care a emigrat, cu părinţii în Argentina, contribuind la popularizarea tangoului în lumea întreagă, a avut acelaşi sfîrşit ca Ionel Fernic: a murit într-un accident de avion, fiind înmormîntat la Buenos Aires.

E curios cum, în vîrful condeiului, informaţiile senlănţuiesc, una se cheamă pe alta.

Elis Râpeanu

6

Vineri, 19 iunie 2020

Polemici«Controverse

Una spune, alta face ,,Protejate”, în campania demarată în vremuri de Coronavirus, dorințele noastre asistă cu mirare, pe micul ecran, la marele ,,bairam” de la guvern, unde ,,leii”, în jurul unei mese, cu pahare pline și goale, cu platouri ovale, toți fără mască pe față, nepăstrînd distanță, picior peste picior, fumează, se relaxează, analizează strategii viitoare și se întreabă cum să țină pensia la răcoare.

După măsurile de ,,relaxare”, s-a decis: la terasă, doar 3 ,,căței” să stea la masă și, la intrare, să dea datele personale. Domnul ,,Prim” s-a întîlnit cu Nicușor - după spectacolul dat de acesta pe asfalt, cînd s-a încontrat cu rivalul neagreat – și, împreună, s-au relaxat cu cîte un țap de bere, la cîteva terase de 3 stele... Întrebarea este: cine să mai respecte regulile în vigoare, cînd cei care le dau le ,,calcă” în picioare? În concluzie, ce-i pentru Lei nu-i și pentru Căței. Înorcîndu-mă în timp, mi-am amintit că, în copilărie, duminica dimineața, spălați și îmbrăcați

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (4) Villeneuve se strecoară în noapte (1) La sfîrşitul lui februarie, încurajat de progresele pe care le făcuseră aliaţii săi spanioli în pregătirile flotei militare, Napoleon a revenit la planul său de a invada Anglia, în consecinţă, a dat ordine pentru mobilizarea flotei expediţionare din Indiile de Vest şi dirijarea grosului trupelor spre Canalul Mînecii – cheia întregii campanii maritime din anul 1805. Escadra cu baza în Rochefort se mai afla, însă, în Martinica. La 26 martie, escadra din Brest a eşuat în tentativa de a ieşi în larg, datorită vigilenţei amiralului Cornwallis. La 30 martie a fost rîndul lui Villeneuve să încerce, din nou, să-i scape lui Nelson printre degete. Ultima ştire despre amiralul englez era că acesta s-ar afla în largul Portului Barcelona.

Vestea 1-a descurajat: „Dacă se menţine în această poziţie – scria el – îmi va fi foarte greu să ajung la Gibraltar”.

Cum nu putea să nu se supună ordinelor lui Napoleon, Villeneuve s-a hotărît să urmeze o rută care, spera el, să-1 ţină la o distanţă bună de Barcelona şi anume, să ocolească Insulele Baleare pe latura sudică.

Dar, a doua zi după ieşirea în larg, vîntul şi-a schimbat direcţia, după care s-a oprit, încetinind considerabil mersul flotei franceze. În după-amiaza aceleiaşi zile ea a fost descoperită de fregatele engleze Active şi Phoebe.

Ce gînduri îl frămîntau pe Nelson în acest moment? Scrisorile sale ni-l arată ca fiind încă profund zguduit de decepţiile şi eşecurile din lunile ianuarie şi februarie. Sănătatea sa avusese cu siguranţă de suferit. La 13 martie îi scria ministrului Marinei comunicîndu-i posibilitatea ca flota franceză să plece din Toulon. În eventualitatea că vor exista indicii că

de sărbătoare, cu mic cu mare, cînd clopotul bisericii bătea, nimeni nu absenta de la Sfînta Liturghie. Preotul, în predica sa, pe credincioși îi îndemna ca în zilele din Postul Mare, nimeni să nu mănînce carne în mîncare.

Iată o întîmplare, în context, pilduitoare. Într-una din zilele Postului Mare, mama m-a trimis să-i duc preotului ceva. De la intrarea în ogradă, mi-au ,,gîdilat” nările arome de cîrnați și de sarmale. Intrînd în casă, am zărit preotul la masă, înfigînd în furculiță bucata de friptură grasă, bine rumenită. Cît eram de mică, în gînd mi-am zis: ,,Popa ăsta al nostru e un ipocrit. Una zice și alta face”. De atunci, toată viața mi-am pus o întrebare: pe cine să crezi oare?

La intrarea în Piața Moghioroș, un ins oarecare îți pune termometrul pe frunte. Într-o zi l-am întrebat ce temperatură am. Mi-a zis: aproape 35... Comentariile sînt de prisos, oricum, totul merge pe dos.

Cu măștile pe față, cu timpul limitat, mereu îndemnat – ca și cînd ai fi un nespălat – să te speli pe mîini și față, să te ții la distanță, te simți tot mai asaltat. Îndemnul e bun, dar strică ce-i prea mult.

LILIANA TETELEA aceasta va rămîne pe timpul verii în port, adăuga: „Aş da bucuros curs invitaţiei domniei voastre şi aş veni în Anglia pentru cîteva luni pentru a-mi reface sănătatea foarte zdruncinată”.

Preocuparea pentru starea sănătăţii sale s-a manifestat în continuare căci, la 1 aprilie, scria: „Sănătatea mea nu s-a ameliorat, dar cum nu sînt constrîns să stau în pat, oamenii nu-şi vor da seama că sînt bolnav”. Întrebarea este dacă spiritul şi raţiunea îi erau deopotrivă afectate.

Este greu să nu conchizi că, într-o anumită măsură, aceste facultăţi îi erau atinse. Goana pînă în Egipt şi lunga cursă de înapoiere, la care s-au adăugat pagubele suferite de un convoi de vase comerciale în absenţa sa, şi-au lăsat definitiv amprenta.

Continuînd să creadă cu tărie că flota franceză, nu numai în ianuarie, dar şi atunci, în martie 1805, intenţiona să atace Egiptul, Nelson şi-a zămislit o serie de planuri. Esenţa acestora se află conturată în Most Secret Memoranda din 11 martie: „Îmi voi face apariţia, dacă va fi posibil, în largul Portului Barcelona cu scopul de a-l face pe inamic să creadă că-mi fixez atenţia asupra coastei spaniole; am toate motivele să bănuiesc că flota franceză va ieşi în larg, deoarece, după cîte am aflat, tot mai are soldaţi la bord... Cred că tot Egiptul este obiectivul lor“.

Nelson îşi închipuia că, dacă se va lăsa văzut navigînd în largul portului Barcelona, îl va determina pe Villeneuve să ridice ancora, în realitate, dacă ordinele lui Napoleon n-ar fi fost atît de categorice, tocmai acest fapt l-ar fi ţintuit pe Villeneuve în port. În ziua de 31 martie, ora 20, fregata Phoebe îşi întinsese pînzele pentru a-i aduce lui Nelson ştirea că francezii porniseră în larg. După patru zile (în dimineaţa zilei de 4 aprilie), vestea a fost adusă la cunoştinţa amiralului. Dar tot în aceeaşi zi, la ora 3 după-amiază, nava Active a anunţat că în timpul nopţii pierduse din ochi flota franceză. Din nou, Nelson se afundă în tărîmul mohorît al incertitudinii şi supoziţiilor.

Ajutat de o şansă extraordinară, Villeneuve dăduse dintr-o dată două lovituri. Fără îndoială, pentru a scăpa de urmărirea unui veteran ca vasul Active, în noaptea de 31 martie, şansa îl ajutase mult. Un expert în materie crede că Villeneuve ar fi profitat de briza din timpul nopţii, pentru a face un lung ocol în întuneric, mai înainte de a-şi fi reluat ruta normală. Se pare că aceasta este ipoteza corectă; evident, soluţia nu excludea riscul ca escadra franceză să se risipească. (va urma) JOHN TERRAINE

RM

S ăm î nța bu n ă

Curcubeul

Motto: ,,Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine și pămînt” (Geneza 9.13) Vă place să priviți un curcubeu? V-ați gîndit vreodată că și Dumnezeu Se uită la el?

Cînd se va arăta data următoare pe cer un astfel de curcubeu măreț, îmbrăcat în așa minunate culori, să vă luați timp să-l priviți așa cum îl vede Dumnezeu. Citiți promisiunea divină, adresată lui Noe: „Cînd voi strînge norii deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor; și Eu Îmi voi aduce aminte de legămîntul dintre Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice fel; și apele nu se vor mai face un potop, ca să distrugă orice făptură“ (Geneza 9.14,15).

Curcubeul este o aducere-aminte a promisiunilor lui Dumnezeu și totodată o imagine a harului Său.

Cînd se arată în norii întunecoși, el ne amintește că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului.

Dar și mai clar decît curcubeul, crucea de la Golgota ne dezvăluie harul divin. Acolo Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său la moarte, ca oamenii, care au fost împotrivitori Lui, să poată fi împăcați cu El. Acolo Isus Christos a murit pentru cei fără de lege și pentru păcătoși, ca ei să poată fi mîntuiți prin credința în El de pedeapsa veșnică.

Cînd priviți data viitoare curcubeul, atunci să vă gîndiți la harul lui Dumnezeu. El îi invită pe toți să se întoarcă la El. Printr-o recunoaștere sinceră a păcatelor lor, prin pocăință, oamenii pot să se împace cu Dumnezeu.

Maxime i cugetri

* A regreta că nu te-ai născut altfel este a regreta că te-ai născut tu și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu. * Un popor nu-și poate justifica dreptul la existență distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura univrsală, dîndu-i nota specifică geniului său. * Celor pe care-i stimezi, adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalti, nu le face onoarea intransigenței tale. * Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate, tocmai acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copii. * Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sînt prea proști, reușesc să se înșele singuri. * Amintirile sînt o muzică ce ne vine de undeva, dincolo de orizont. * Lumea nu e o sumă de indivizi juxtapuși, ci acești indivizi și raporturile dintre ei. * Generozitatea este virtutea celor tari. * Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede. Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede. * Cîte milioane de vorbe ai spus tu în viața ta!

Ai spus toate vorbele care sînt în Shakespeare, în Goethe și în Kant. Numai că le-ai combinat altfel. * Numai naturile grosolane nu roșesc de nici o idee care le vine în cap. * Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe față, ca să nu dai prostiei dreptul de a-și permite cu tine aceeași atitudine, împrumutînd-o de la tine. * Sînt oameni care trag toate învățămintele posibile din experiența vieții, numai că le trag prea tîrziu pentru a le fi de folos. Aceștia sînt mai nefericiți decît aceia care nu învață nimic din viață și care astfel nu au mustrări zadarnice.

GARABET IBRĂILEANU (1871-1936)

RM

Vineri, 19 iunie 2020

File de istorie Epoca Imperiului global (2)

Ridicarea Statelor Unite la rangul de superputere mondială a reprezentat ultimul eveniment marcant al Secolului al XX-lea. Expresia „moment unipolar” inventată de jurnalistul neoconservator Charles Krauthammer, pare să descrie cel mai bine preocupările legate de actuala distribuţie globală a puterii. Statele Unite ale Americii tind să se transforme tot mai mult, de la un an la altul, într-un adevărat Imperiu global. Invocînd termeni precum democraţie, drepturile omului, toleranţă religioasă, antisemitism sau terorism, factorii decizionali de ieri şi de azi de la Washington îşi rezervă dreptul de a interveni oriunde în lume şi de a-şi extinde dominaţia, a lor şi a forţelor oculte care gravitează în jurul Biroului Oval, forţe de orientare iudeomasonică.

Termenii amintiţi mai sus au căpătat o semnificaţie şi o sensibilitate cu totul deosebite în condiţiile în care, de la Revoluţia Franceză încoace, îndoctrinarea maselor s-a făcut treptat şi subtil; astfel, am ajuns ca astăzi să punem aceste aşanumite valori umaniste deasupra a ceea ce contează de fapt, am ajuns să le considerăm superioare adevăratelor valori perene: credinţă în Dumnezeu, iubire de aproapele nostru, onoare, fidelitate şi dragoste de neam şi patrie. Mai mult, la instigarea aceloraşi forţe oculte, care au făcut posibile victoriile revoluţiilor americană şi franceză, la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, şi care astăzi îşi desăvîrşesc opera de dominaţie mondială, am ajuns să luăm în bătaie de joc şi să aruncăm la lada de gunoi a istoriei aceste nepreţuite valori.

Deliberat, se ignoră faptul că democraţia propusă şi propovăduită astăzi de Washington pretutindeni în lume nu mai are aproape nimic în comun cu idealul democratic al Anticei Elade.

Democraţia americană este departe de cea imaginată în Antichitate de Platon sau Aristotel.

Pentru a se justifica existenţa şi prozelitismul agresiv al diferitelor secte, mai mult sau mai puţin oculte, sau acceptarea în sînul colectivităţilor europene a unor enclave musulmane, se aduce în discuţie tema toleranţei religioase. Cum rămîne însă cu toleranţa faţă de credinţa străbună (fie ea ortodoxă în Răsărit, sau catolică în Apus), care este cu orice prilej batjocorită de către cei care declară că susţin „toleranţa religioasă”?

Atunci cînd un personaj devine indezirabil pentru mai-marii lumii de astăzi, el este etichetat imediat ca fiind antisemit. Puţini pot să observe absurditatea acestui termen, care a ajuns să fie considerat sinonim cu antievreismul sau antisionismul, ignorîndu-se, în mod deliberat faptul că, pe de o parte, există mulţi semiţi care nu sînt evrei (arabii) şi, pe de altă parte, că cei mai mulţi dintre evrei nu sînt semiţi, ci de origine khazară. În fine, musulmanii care luptă cu arma în mînă împotriva trupelor americane în Irak sau Afghanistan sînt etichetaţi în mod automat ca fiind terorişti, cînd ei, în fond, apără teritoriul naţional în faţa unei invazii străine. Totodată, este eludat faptul că Statele Unite practică, la rîndul lor, un terorism mai periculos decît cel practicat de luptătorii jihadişti: terorismul de stat.

Se afirmă că Statele Unite ar avea şi un interes naţional. Fals! Interesul naţional nu poate fi promovat decît de naţiuni, nu de către imperii. Iar S.U.A. sînt un mozaic de naţiuni, deci un imperiu.

Susţinătorii politicii americane afirmă, în orice ocazie, că SUA acţionează în numele civilizaţiei

occidentale. Acesta constituie unul dintre cele mai mari falsuri ale istoriei. Un imperiu nu creează niciodată o civilizaţie proprie. Un imperiu exploatează şi jefuieşte naţiunile subjugate, inclusiv cultural şi civilizaţional. Este drept că imperiile creează un nivel ridicat de bogăţie, lux şi opulenţă pentru o clasă subţire, privilegiată.

Creşterea P.I.B.-ului pe cap de locuitor are darul de a-i face pe oameni să creadă că acest lucru este în beneficiul lor. Într-o carte semnată de John Perkins, „Confe­ siunile unui asasin economic”, acesta spune: „Mercenarii sau asasinii economici (AE) sînt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungînd la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia S.U.A. pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor-gigant şi buzunarele cîtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei”.

Banca Mondială şi USAID, departe de a fi nişte instituţii caritabile, sînt instrumente ale Imperiului global, prin care sînt aservite state şi naţiuni. Mecanismul utilizat pentru aservirea statelor din întreaga lume este cît se poate de simplu: se acordă de către Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional sau alte instituţii similare, împrumuturi mari, cu dobînzi imense, statelor aflate la nevoie. Acestea nu vor mai reuşi niciodată să le achite în întregime şi vor deveni, prin urmare, surse de materii prime şi pieţe de desfacere pentru corporaţiile internaţionale, adevărate neocolonii.

Totodată, banii împrumutaţi iniţial se vor întoarce tot de unde au plecat, căci marile corporaţii sînt cele care vor fi plătite de către statul care s-a împrumutat pentru „serviciile aduse”: construcţia de autostrăzi, hidrocentrale etc.

Cei care s-au împotrivit strategiilor de subugare a economiilor naţionale de către corporaţii au plătit cu viaţa, ca doi mari preşedinţi ai unor ţări din America Latină: Jaime Roldos din Ecuador şi Omar Torrijos din Panama.

Atunci cînd toate metodele eşuează, S.U.A. recurg la instrumentul utilizat întotdeauna de imperii: forţa militară. Astfel, sînt de amintit: invazia americană din Panama, atacarea Somaliei, cele două războaie purtate împotriva Irakului lui Saddam Hussein sau invadarea Afghanistanului.

Aşadar, Pax Americana, ca şi Pax Romana, este însoţită de terorism de stat, genocid, exploatare cruntă a resurselor planetei şi a populaţiilor subjugate. De aceea, oricine crede în valorile perene ale dragostei creştineşti faţă de semeni, în dreptul naţiunilor de a se dezvolta liber, conform tradiţiilor lor milenare trebuie să ia atitudine şi să dezavueze starea de lucruri actuală cu orice ocazie. În ce priveşte ambiţiile imperiale americane, puzderia de actori statali şi nonstatali cu care va trebui să lupte va însemna scurtarea „momentului unipolar”, al singurului hegemon. Rămîne de văzut dacă S.U.A. vor abandona sceptrul, în urma unor războaie cu caracter mondial, ca Marea Britanie în Secolul al XX-lea, sau se vor retrage măcinate de atacuri, precum Imperiul Carolingian sub invaziile vikinge.

Sfîrșit Ing. MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Judeţeană Satu Mare

7

România interbelică pe meridianele lumii

Expoziția Internațională de la Paris din 1937 ⁕ La 25 mai 1937, era inaugurată la Paris Expoziția Internațională de Artă și Tehnologie în Viața Modernă, eveniment care s-a încheiat la 25 noiembrie. Expoziția a fost dominată de pavilioanele Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice, situate față în față, într-o perioadă de confruntare ideologică, politică și chiar militară, în Spania devastată de războiul civil al celor două state. De altfel, Albert Speer și Boris Iofan, arhitecții celor două pavilioane, au obținut medalia de aur pentru designul lor, pe măsura fondurilor impresionante investite de cele două sisteme totalitare care își proiectau simbolic puterea.

⁕ Comisarul general al României pentru această expoziţie a fost Dimitrie Gusti. Pavilionul românesc, opera arhitectului Duiliu Marcu, era o clădire sobră de o factură modernă, cu elemente subtile de influență romană și byzantină. Pereții erau decorați cu fresce prezentînd scene din istoria națională ori fotografii cu peisaje naturale, mînăstiri și monumente istorice reprezentative din România. ⁕ În plină epocă a cultului personalității Regelui Carol al II-lea, o statuie în dimensiuni naturale a monarhului, sculptată de artistul plastic Cornel Medrea, a fost amplasată în sala de onoare, unde se mai găsea și un basorelief de Ion Jalea, dedicat Unirii. La subsol era amenajat un veritabil muzeu de vînătoare și o secțiune de turism. La parter se afla secțiunea economică, incluzînd prezentări sintetice ale fiecărei ramuri industriale. Nivelul următor era dedicat „Fundațiilor Regale”, activitatea de orientare și ghidaj a vizitatorilor fiind realizată de echipe de studenți organizate de eminentul sociolog Dimitrie Gusti. Al treilea etaj era ocupat de o galerie de artă, conținînd opere ale celor mai cunoscuți artiști români din epocă. ⁕ În discursul inaugural, Dimitrie Gusti, comisarul general al României, arăta vizitatorilor: „Popor aflat la răscruce de drumuri, Românii au totuşi o civilizaţie proprie cu profunde rădăcini într-o naţiune de ţărani şi o strălucitoare efervescenţă citadină. Rezultat al timpului şi cercetărilor neobosite, multiplele forme ale acestei civilizaţii, creatoare de noi valori, vor decora Pavilionul nostru cu infinita lor varietate. Toate realizările practice, derivate din bogăţiile noastre, se vor însoţi cu operele de artă, colective sau individuale, şi cu manifestarea unei energii mereu tinere şi reînnoite. Astfel, Pavilionul nostru va da, sper, o imagine fidelă a aportului specific românesc la opera creatoare a umanităţii”. ⁕ Regele Carol al II-lea a vizitat Pavilionul României la 12 iulie 1937, cu ocazia unei vizite neoficiale în Franța. În prezența augustului vizitator, invitații francezi care însoțeau delegația română, reprezentanții presei și membrii echipei pavilionului au luat un dejun cu feluri specific românești, stropit cu vin pelin și animat de lăutarii celebrului Grigoraș Dinicu. Regele Carol al II-lea a avut o serie de întîlniri cu cei mai înalți reprezentanți ai autorităților franceze și a participat apoi la tradiționala paradă de Ziua Națională a Franței, desfășurată la 14 iulie 1937.

Sursa: Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

8

Vineri, 19 iunie 2020

RM

Polemici«Controverse Cînd va demola Iohannis statuile lui Titulescu și Cantemir? (urmare din pag. 1) Revin și vorbim de realitățile diplomației, pe care le pot împărți pe două direcții: una este supunerea oarbă față de pretențiile SUA și UE – cealaltă, tensionarea relațiilor cu două state apropiate – prin istorie și prin populație, Rusia și Ungaria – și îndepărtarea unui prieten sincer, loial și puternic, China.

Personalitatea diplomației lui Iohannis s-a manifestat calomniindu-l pe premierul maghiar, insultînd Rusia de ziua sa națională și admițînd toate nedreptățile și atacurile la adresa Chinei, prin marile sale firme de stat. În schimb, nu a protestat cînd ambasadorii SUA s-au implicat în politica internă românească și în Justiție, nici cînd țări occidentale au comis grave imixtiuni în afacerile noastre interne.

Asta a făcut diplomația căreia, pe de altă parte, nu i-a păsat de românii exploatați în Occident, pînă cînd presa și unii politicieni au reacționat – sau de româncele traficate în țările Uniunii. Și de multe altele. O rușine! Mă întreb siderat: cum e posibil oare, ca diplomat, să admiți ca Rusia, marea putere din zona ta, membru permanent al Consiliului de Securitate, furnizor major de resurse energetice, națiune de care ne leagă istoria, limba și sîngele, mare putere cu ajutorul căreia s-au înfăptuit obiective istorice ale poporului român, să fie tratată ca un fel de inamic într-un document de importanța Strategiei Naționale de Apărare?!

Cum tu, diplomat, să nu ponderezi aceste excese inadmisibile?! Să atenuezi aceste urme care vor marca viitorul relațiilor cu cea mai importantă țară din zona noastră – și din istoria noastră, ca stat?! Răspunsul e clar: diplomația lui Iohannis NU are nici o legătură nici cu interesele României, nici cu România! De aceea nici nu mai întreb ce ar spune Nicolae Titulescu despre insultarea Rusiei chiar de Ziua sa Națională. De fapt, cuvintele lui Titulescu pe care le citez în „motto” sînt ca un testament al acestui cel mai mare diplomat român. Dar, cine ține seama azi de așa ceva?!

Insulte la adresa premierului maghiar, provocări și insulte la adresa Rusiei, nedreptăți și atitudine lipsită de respect față de China – și servilism total față de SUA. Asta e, pe scurt, diplomația lui Iohannis și Aurescu. De care nu mi-e rușine, pentru că nu consider că mă reprezintă în vreun fel. Rămîn la Titulescu. La Ștefan Andrei. La Adrian Năstase. De fapt, la zestrea de prestigiu internațional moștenită de la Dimitrie Cantemir - cea mai mare personalitate a istoriei intelectuale a românilor - și mare personalitate a Rusiei, tatăl unui fondator al politicii externe a Rusiei, Antioh Cantemir.

Din păcate, ceea ce se petrece înseamnă rușine și pierdere pentru România, ca țară.

Care, biata de ea, asta primește de la cei pe care i-a făcut președinți, miniștri… Sau, de fapt, nu i-a făcut biata noastră țară, dar ei au făcut-o… cu adevărat colonie.

P.S. Vă miră titlul? Care e diferența între diplomația lui Iohannis și tembelii care aplaudă dărîmarea statuilor prin SUA sau Anglia?

Nici una! Toți sînt de acord cu demolarea, cu stricarea, cu ceva fără sens.

O lecție de istorie și de respect: ambasadorul Israelului recunoaște meritele lui Nicolae Ceaușescu În ultimele zile au fost aniversate două date remarcabile pentru România și diplomația românească: 140 de ani de relații diplomatice SUA – România și 72 de ani de relații diplomatice dintre Israel și România.

Ei bine, mesajele către și dinspre SUA transmise de autoritățile române, respectiv de ambasadorul Zuckerman, s-au evidențiat prin semidoctism și ignorarea totală a perioadei celor mai multor contacte de cel mai înalt nivel, epoca Nicolae Ceaușescu.

Mesajele lui Iohannis și Zuckerman ignoră complet perioada, în timp ce George Maior - fiul unui mare istoric și universitar, cu funcții în perioada Ceaușescu - scrie doar că ,,în 1964 relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar în anii care au urmat, doi președinți ai SUA aveau să viziteze România, în timp ce legăturile comerciale și economice bilaterale continuau să se dezvolte”. Apoi, fiul profesorului Liviu Maior de la UBB sare direct ,,în 1989, cînd poporul român s-a ridicat împotriva regimului comunist opresiv”. Nimic despre singura vizită de stat a unui președinte al României la Casa Albă sau despre geniala mutare de a se apropia de Richard Nixon, pe vremea cînd acesta nu era încă președinte!

Intuiția diplomatică de geniu care avea să deschidă larg porțile Casei Albe pentru România! De fapt, nu este o rușine doar pentru că nu sînt recunoscute meritele lui Ceaușescu – ci și pentru că sînt ignorate eforturile unei întregi pleiade de diplomați și oameni de informații care au muncit enorm pentru acele succese… ale României, de fapt! Chiar nu mai contează asta pentru George Maior? Nu întreb de Iohannis, de la care nu am pretenții – ci de Maior, pe care îl cunosc bine –, în ciuda controverselor, e un patriot și un om de cultură…

dar uite că nu se manifestă ca atare! Mă întreb ce i-ar fi răspuns el lui Corneliu Vadim Tudor, care îl aprecia și care era prieten cu tatăl său, cel mai important biograf al lui Alexandru Vaida Voievod?! În fine… În schimb, surpriza vine de la Excelența Sa David Saranga, ambasadorul Israelului. Tînărul diplomat amintește nu numai de relația lui Ceaușescu cu marii premieri Golda Meir și Menahem Begin – și cu cel mai longeviv om de stat al Israelului, Shimon Perez – dar evocă și meritele excepționale ale lui Nicolae Ceaușescu în stabilirea păcii între Israel și Egipt. ,,În urmă cu 72 de ani se stabileau relațiile diplomatice dintre Israel și România. În fiecare dimineață mă umplu de mîndrie, cînd văd steagul Israelului ridicat deasupra clădirii ambasadei”, scrie Saranga într-un mesaj. Ambasadorul spune un mare adevăr: ,,Pentru toată durata Războiului Rece și, de asemenea, după războiul de șase zile, România a fost singurul stat comunist

european care nu și-a întrerupt relația diplomatică cu statul Israel, în ciuda legăturilor strînse cu unele țări arabe. Dimpotrivă, în 1969 România a ridicat relațiile diplomatice cu Israel la nivelul ambasadelor”, scrie Ambasadorul, care califică această relație drept ,,prietenie curajoasă!”.

Saranga amintește că ,,toți premierii și miniștrii Afacerilor Externe israeliene au vizitat România: primul a fost Golda Meir în 1972, după care Menahem în 1977, Shimon Peres în 1985 și lista este încă lungă”. Așa este – ar putea fi inclus pe listă și omul de stat - și de mare caracter! - care a fost generalul Moshe Dayan, primit în 1978 ca ministru de Externe al Israelului de către Nicolae Ceaușescu. În schimb, în completarea superbului său gest, David Saranga însoțește postarea cu fotografii ale întîlnirilor la vîrf cu Nicolae Ceaușescu în prim plan.

Dar iată episodul-cheie evocat de David Saranga, un gest unic în perioada actuală - și o adevărată lecție de respect pentru istoria României, pe care distinsul ambasador al Israelului o dă românilor – în primul rînd celor care conduc și reprezintă țara: ,,În timpul vizitei lui Menahem Begin, începută la București în august 1977, l-a întrebat pe Ceaușescu dacă este potrivit să-l convingă pe președintele Egiptului, Anwar Sadat, să vină să viziteze Israelul. În octombrie 1977, Sadat a vizitat România ca invitat al lui Ceaușescu și s-a discutat acest subiect între cei doi președinți. O lună mai tîrziu, pe 19 noiembrie 1977, avionul lui Sadat a aterizat în Israel - și s-a scris istoria”.

Deci, un episod în care s-a dovedit puterea și meritele marelui președinte român – pe care noi și ,,partenerii” încercăm să-l ștergem din istorie.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

9

Vineri, 19 iunie 2020

Vitejii Armatei Române

Momente de eroism din istoria oștirii române (4) ♦ În timpul unei lupte la baionetă, locotenentul Gheorghe Săndulescu din Regimentul 24 Tecuci a fost înconjurat de militarii germani, fiind somat să se predea. Atît de mare i-a fost mîndria de ostaș care se vedea dezarmat și escortat de dușman încît cu un glonț și-a pus capăt vieții. ♦ Sublocotenentul Bebe Chindilidi a fost rănit grav în luptele din anul 1916, fiind internat în spitalul din Craiova. Înainte de a muri, sublocotenentul a cerut permisiunea celorlalți răniți să-l lase să cînte fragmente din ,,Eroica” lui Beethoven, ca un ultim omagiu adus țării și camarazilor din Gorj. ♦ Cei mai afectați de tifosul exantematic, în iarna anului 1917, au fost militarii români care au fost încartiruiți în casele oamenilor de pe Valea Stemnicului. ♦ 17 martie 2017. Turtucaia, 6 septembrie 1916.

28.000 de soldați și 480 de ofițeri români sînt luați prizonieri de bulgari. Maiorul Ioan Dervescu se află pe malul Dunării. Un soldat bulgar îi cere ceasul pe care îl are asupra lui. Ofițerul român refuză și îi arată bulgarului motivul - pe capacul ceasului are fotografia soției și a copiilor. Supărat, bulgarul îl masacrează cu baioneta. Iar masacrele asupra prizonierilor români au continuat și în zilele următoare... ♦ 20 martie 2017. Foametea și tifosul au afectat unitățile române aflate în Moldova. În februarie 1917, Regimentul 2 Infanterie înregistra 1.800 de bolnavi din totalul de 2.200 de oameni care formau efectivul complet. Trupurile neînsuflețite, în care moartea s-a strecurat în cursul nopții, se aruncau dimineața în căruțe, la grămadă, fiind transportate la gropile comune. ♦ 21 martie 2017. În toamna anului 1916, o serie de militari români care au dezertat de pe front sau care au evadat din lagărele germane s-au ascuns în păduri. Pentru a-i prinde, germanii au folosit militari camuflați în ciobani. ♦ 22 martie 2017. Lăzile prizonierilor români, transferați în Germania din lagărul Beeskow în lazaretul din Schwarmstedt, au ajuns la destinație cu o întîziere de 15 zile. În octombrie 1917, cînd prizonierii români au întrebat santinelele germane de ce le-au fost predate lăzile sparte și cu toate conservele furate, replica a fost fără echivoc: ,,Germanii nu fură! Lăzile au fost rău împachetate” . ♦ 23 martie 2017. Prizonierii români care au fost eliberați din lagărul german Zwikau au dezvelit, în decembrie 1918, un monument în memoria camarazilor care au murit în prizonierat. Opera comemorativă a fost restaurată de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor la 5 decembrie 2006. ♦ 24 martie 2017. Locotenentul Toma Constan­ tinescu a murit în capul de pod de la Turtucaia, la 6 septembrie 1916, trăgînd cu tunul în infanteriștii bulgari pînă cînd a fost omorît cu baionetele. Maiorul Crețu l-a informat pe tatăl locotenentului despre trista veste, menționînd: ,,Ai pierdut băiatul, domnule Toma, dar fii mîndru că ai avut astfel de erou!”. ♦ 27 martie 2017. Eroul col. Tiberiu Robescu, după ce s-a remarcat în Manevra de la Flămînda (1916) și în luptele din zona Bran-Dragoslavele a murit lovit de glonț la Podul Țigănia, la 17 noiembrie 1916, în timp ce asigura retragerea armatei române. ♦ 28 martie 2017. Gheorghe Panaitescu s-a remarcat în luptele de la Oituz. Deși a fost rănit, militarul nu a renunțat la luptă, urcînd coama dealului Cernica pentru a participa la lupta de la Brezoiu.

Atacînd unitățile inamice cu un avînt fără seamăn a crezut că poate copleși pe dușmani cu puținii lui soldați, însă sufletul eroului Panaitescu odihnește alături de sufletele eroilor de la Oituz.

♦ 29 martie 2017. Locotenentul Ștefan Petrovici și-a condus unitatea în luptă cu un avînt exemplar, respingînd coloanele trimise la atac de feldmareșalul Mackensen, la Sticlării (Valea Oituzului). În timpul luptei, un obuz venind cu un vîjîit de crivăț și spărgînduse cu zgomot asurzitor în linia de luptă, a rupt trupul tînărului locotenent în mai multe bucăți. ♦ 30 martie 2017. Locotenentul Obreja Xenofon din R 13 I s-a remarcat în luptele de la Cașin. Deși a fost rănit și bandajat la umăr, sublocotenentul a urcat panta muntelui susținut de brancardieri, îndemnîndu-i pe soldați să nu renunțe la luptă. La 5 februarie 1917, moartea a sărutat fruntea locotenentului Xenofon la porțile Cașinului. ♦ 31 martie 2017. La solicitarea Reginei Maria, mormîntul eroului sublocotenent Obreja Xenofon a fost amenajat în incinta Mînăstirii Cașin (1917), pe însemnul de căpătîi inscripționîndu-se: ,,Ostașului care nu a știut ce este primejdia, întru apărarea pămîntului iubit al țării sale, acelui pe care, biruitor contra rănilor, fatalitatea singură l-a răpit”. ♦ 3 aprilie 2017. În toiul luptei de la Megheluș, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, căpitanul Petre Carp s-a ridicat din tranșee cu binoclul la ochi pentru a observa așezarea inamicului. În momentul în care un soldat i-a atras atenția că un glonte i-a găurit căciula, căpitanul Carp a răspuns: ,,De ce vă temeți, băieți, nu vedeți că nemții trag prost?

Dacă trăgeau mai bine m-ar fi nimerit!”. În acel moment însă, căpitanul Carp a cazut la pămînt, cu zîmbetul pe buze, ca și cînd ar fi vrut să le spună soldaților o glumă.

Medicul a constatat decesul căpitanului. ♦ 4 aprilie 2017. Căpitanul Nestor V. Constantin din Regimentul 53 Infanterie Iași s-a remarcat în luptele de la Topraisar, în Dobrogea, iar pentru curajul său din luptele de la Oituz a fost decorat cu Steaua României în grad de Cavaler cu spade. După refacerea armatei în Moldova, căpitanul Constantin a luptat la Mărășești, murind în timpul unui bombardament (iunie 1917). ♦ 5 aprilie 2017. Locotenentul Ioan G. Dumitrescu a condus Compania a IV-a din Regimentul 7 Infanterie Calafat în luptele din vara anului 1916. La 3 septembrie 1916, la al nouălea atac de la Merișor-Petroșani, locotenentul Dumitrescu a fost răpus de mitralierele dușmane, ultimele lui cuvinte fiind „copiii și soția“. ♦ 6 aprilie 2017. În seara zilei de 14 noiembrie 1916, căpitanul Virgil N. Șerbănescu a plecat într-o misiune de recunoaștere, din care nu s-a mai întors, trecînd în rîndul făuritorilor României Mari cu refrenul cîntecului favorit din copilărie: ,,Sus, țara mea! Ia spada în mînă și spre război pășește!”. ♦ 7 aprilie 2017. Studentul la medicină Ionel Ionescu a lucrat cu devotament la îngrijirea răniților internați în Spitalul Crucii Roșii din Fălticeni (jud. Suceava). În ianuarie 1917, voluntarul Ionescu a primit în îngrijire un soldat bolnav de tifos exantematic. Cum boala nu se cunoștea, studentul a fost nelipsit de la capul suferindului, înbolnăvindu-se. Cu toate îngrijirile medicale, acesta a murit la 18 februarie 1917, fiind înmormîntat în cimitirul orașului Fălticeni. ♦ 10 aprilie 2017. Sublocotenentul (r) preot Nicolae V. Furnică din Regimentul 75 Infanterie Urziceni a participat la luptele de la Turtucaia, îmbărbătîndu-i pe militari și luptînd cot la cot cu ei. Preotul a murit luptînd cu arma în mînă. Corpul eroului nu a fost identificat pe cîmpul de luptă. ♦ În Primul Război Mondial au participat 28 de state, timp de 1.551 de zile, perioadă în care au murit peste 25.000.000 de oameni.

Sfîrșit Sursa: OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

„Nu plînge, Maică Românie!”

O poezie găsită în raniţa unui soldat mort în toamna lui 1918, în tranşeele Primului Război Mondial, vorbeşte despre o Românie Mare în care copiii îşi onorează înaintaşii. „Nu plînge, Maică Românie!“ este intitulată poezia tulburătoare, scrisă de un soldat român în tranşeele Primului Război Mondial. Hîrtiuţa pe care erau aşternute aceste versuri a fost găsită de camarazi în raniţa ostaşului ucis în luptele de pe Muntele Sorica din Carpaţii de Curbură. Aflat la Cota 1709, Muntele Sorica de lîngă Azuga era un punct-cheie pentru cucerirea Predealului, unul dintre locurile situate pe graniţa dintre Muntenia şi Transilvania.

Luptele date aici au dus la victoria decisivă a României, care a devenit Mare la 1 Decembrie 1918. Ostaşul care a scris aceste versuri a murit în toamna anului 1918. N-a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii, dar a transmis ţării sale şi urmaşilor un mesaj care a devenit nemuritor. Pe culmea de la Sorica a fost înălţată o capelă dedicată eroilor căzuţi la datorie pentru România. Iată versurile găsite ȋn raniţa soldatului mort ȋn toamna anului 1918, pe Muntele Sorica: „Nu plînge, Maică Românie, Că am să mor neȋmpărtăşit!

Un glonţ pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plînge, Maică Românie!

E rîndul nostru să luptăm Şi din pămîntul ce ne arde Nici o fărîmă să nu dăm!

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim; Copiii noştri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă şi pe noi la praznic, Cînd România va fi Mare!“

Rugciunea timpului (Cu gîndul la Basarabia și Bucovina) Întoarce-Ți, Doamne, Fața înspre Țară, Ajută-mi frații să se-adune-Acasă Și n-or mai fi ,,românii de afară” Împinși, ca sluga, la un colț de masă...

E Săptămîna Sfîntă, cea Pascală, Simțim pe frunte stropii de aghiasmă.

Se-ntinde Țara ca o Catedrală Cu două lacrimi pe catapeteasmă Fă, Doamne,-n clipa asta o minune, Presară pe hotare busuioc – Azi timpul stă-n genunchi, la rugăciune, Adună, Doamne, Țara la un loc!

Cînd peste Prut mai viscolesc siberii, Lumina graiului ne dă căldură, Ne apără hotarul de imperii, La Răsărit de Țară e armură Credința-stîlp ne sprijină pridvorul, Din inimi și din flori clădim altare, Un drum de lacrimi străjuiește DORUL, Ne vindecă de-atîta depărtare!

Fă, Doamne,-n clipa asta, o minune, Presară pe hotare busuioc, Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune, Adună, Doamne, Țara la un loc!

Elis Râpeanu

10

Vineri, 19 iunie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Primul sfnt descoperit ntreg n Romnia

Unul dintre slujitorii credincioși întru Christos a fost și părintele Ilie Lăcătușu, a cărui existență, pînă la un punct, s-a desfășurat în limitele normalului.

Născut în anul 1909 într-o familie de oameni simpli din comuna Crăpăturile, Vîlcea, cu tatăl cîntăreț bisericesc și mama o țărancă evlavioasă, încă de copil, el s-a simțit atras spre Dumnezeu. Așa că, între anii 1930 și 1934, a frecventat Facultatea de Teologie din București. La sfîrșitul studiilor, s-a căsătorit, după care a fost numit preot de mir în parohia Osica de Jos, Olt. Dumnezeu i-a dăruit 5 copii. În 1936, toți ierarhii B.O.R. au dat dovada caracterului de bronz care îi înnobila, nefăcînd nici un gest în apărarea mitropolitului Gurie Grosu, din Basarabia. Se întîmplase ca regele Carol al II-lea, aflat într-o vizită la Chișinău, să participe la o slujbă ținută de preasfîntul mitropolit în catedrala orașului. Văzîndu-l așezat în strana regală, mitropolitul, îmbrăcat în straie arhierești, a ieșit din sfîntul altar, s-a dus la rege și l-a mustrat în felul următor: ,,Măria ta, nu ți se cuvine să stai în strana regală! Unde ți-e regina?”. Pentru cine nu mai știe, Carolică își părăsise regina, pe Elena a Greciei, și trăia în desfrînare cu o evreică, celebra Lupeasca. Și regele s-a răzbunat pentru acest afront pensionîndu-l, înainte de termen, pe vlădica Gurie Grosu. Numai părintele Ilie Lăcătușu i-a luat apărarea ierarhului basarabean, trimițîndu-i o scrisoare de solidaritate și riscînd astfel să fie caterisit: ,,Înalt preasfinte, am urmărit îndeaproape ce vi s-a întîmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai tîrziu, eu și tot tineretul legionar sîntem alături de Înalt Preasfinția Voastră. Loviturile pe care le primiți de la o lume masonizată, iudaizată și cu incomparabile mai mari păcate decît acelea pe care vi le atribuie, suportați-le cu credința creștină în învierea neamului”. Iar B.O.R. de astăzi face un mare păcat refuzînd canonizarea celor doi străluciți slujitori și martiri ai lui Christos și amestecînd politicul în cele sfinte. Să nu uite că, de la 1 decembrie 1918 și pînă la 22 august 1940, Basarabia a făcut parte din Regatul României Mari, iar mitropolitul Gurie Grosu aparținea de Sinodul Bisericii Românești, nu de Patriarhia Rusă.

Cum de s-a întîmplat această atitudine? Poate unde, în tinerețe, Ilie Lăcătușu și Gurie Grosu au făcut parte din Mișcarea Legionară? Dar, după știința noastră, cel puțin preotul Ilie Lăcătușu a plătit cu ani grei de închisoare politică pentru opțiunea sa politică juvenilă, care a fost și a multora dintre noi, din moment ce, politicește, ne-am asumat-o cu toții. În perioada 1942-1943, Misiunea Ortodoxă Română l-a trimis pe părintele Ilie Lăcătușu să propovăduiască învățătura creștin-ortodoxă peste Prut, la Odessa și, mai apoi, într-o parohie din Transnistria.

Tot în limitele normalului putem considera și primul val al arestărilor din 1952 în rîndurile tagmei preoțești, membri și simpatizanți legionari. Cum se știe, mișcarea legionară a suferit trei valuri de persecuții: între 1935 și 1940, la ordinul descrieratului rege Carol al II-lea care, între atîtea isprăvi, a împușcat-o pe mama sa, Regina Maria, și a trimis-o în exil, la Balcic, unde și-a sfîrșit zilele în 1938. Între 1940 și 1944, sub generalul Ion Antonescu, care a expediat în linia întîi pe frontul din URSS tot tineretul studențesc și liceal legionar, cu scopul de a-i lichida pînă la ultimul. Motivul acestui comportament a fost refuzul Gărzii de a se supune succesiv la ordinul celor doi conducători care duceau lipsa unui partid de sprijin. Și, în sfîrșit, între 1944 și 1964, sub comuniști. Astfel,

în 1952 preotul Ilie Lăcătușu a ajuns în colonia de muncă silnică de la Canal. Acolo, a îndurat cu stoicism frica, foamea și frigul din partea autorităților românești, care, în loc să practice deparazitarea, deratizarea și dezinsecția țării, încăpută pe mîinile ocupanților bolșevici, dușmanii dreptei credințe, s-au lăsat copleștiți de lașitate, lichelism și prostie. Așa s-a ajuns pînă la dezastrul de astăzi, din care cu greu ne vom putea salva. Tot așa s-au epuizat și rezervele de caracter ale națiunii. Dar chinurile preotului Ilie Lăcătușu nu se sfîrșiseră.

Căci în 1952 avea să fie iarăși arestat și condamnat la 5 ani, să taie stuf în Delta Dunării, la Periprava. După eliberarea din închisoare, avea să slujească prin diferite parohii pînă în 1978, cînd s-a pensionat. A murit în 1983, la vîrsta de 74 de ani.

Dar, în septembrie 1998, cînd i-a murit soția, copiii, după datină, au hotărît să o îngroape lîngă soțul ei, în Cimitirul ,,Adormirea Maicii Domnului” din preajma Stadionului ,,Giulești” (fost Cimitirul ,,4 Aprilie 1944”, amenajat în pripă, pe locul unui parc, pentru a-i înmormînta pe cei peste 2.000 de bucureșteni, victime ale bombardamentelor anglo-americane din acea zi). Cu acea ocazie, s-a produs un fenomen: intenționînd să-i scoată osemintele, să i le spele cu vin și să i le miruiască, i s-a găsit trupul intact, cu pielea feței și a mîinilor uscată și emanînd un miros plăcut. În continuarea comentariului nostru, propunem să răsfoim, pe mai departe, ediția a II-a a lucrării ,,Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu”, apărută în anul 2012 la Editura ,,Areopag”, și îngrijită de Ciprian Voicilă. Da, Ilie Lăcătușu a fost legionar. Dar legionari au fost și atîția alți preoți, și despre ei s-a vorbit mult, s-au scris cărți și s-au făcut filme. Ba, mai mult, s-a propus chiar canonizarea unora, precum: Justin Pârvu,

Daniil Sandu Tudor, Adrian Făgețeanu, Andrei Scrima, Nicu Steinhardt sau mireanul Valeriu Gafencu. Cu toții sînt cunoscuți sub numele de ,,Sfinții închisorilor”. În schimb, despre Ilie Lăcătușu se vorbește abia în cartea amintită. Iar la TV a apărut doar prin 1995, cînd s-a vorbit despre minunile sale și, în consecință, sărăcimea a dat năvală în Giulești, să se roage la mormîntul lui.

Așa cum se întîmplă în zilele noastre cu mormîntul lui Arsenie Boca de la Prislop. Prima minune pe care Ilie Lăcătușu a făcut-o la Periprava, în Deltă, și a relatat-o părintele Justin Pârvu, și el deținut acolo. Era pe 30 ianuarie 1960, de ziua Sfinților Trei Ierarhi, cînd, sub amenințarea mitralierelor, deținuții au fost trimiși la tăiat stuf, pe un ger de -30 grade Celsius. La început, deținuții n-au vrut să intre în apa rece ca gheața. Dar, părintele Ilie Lăcătușu i-a încurajat: ,,Măi, intrăm, pentru că ăștia îs puși pe gînd rău și trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămați”. Și au intrat, tăind 3 ore la stuf în apa pînă la piept sau pînă la gît și rugîndu-se tot timpul. Fiindcă, deodată, a ieșit soarele și s-a făcut cald,

că se mirau și gardienii. Și așa, la rugăciunile lui Ilie Lăcătușu, Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi i-au slavat de la moarte pe bieții deținuți.

A doua minune, cuprinsă în cartea lui Ciprian Voicilă, este relatată de părintele Ioan de la Rarău.

Părintele Ilie Lăcătușu murise în 1983. Dar, în septembrie 1998, cînd i-a murit soția și familia a hotărît să o îngroape lîngă soțul ei, s-a întîmplat ceva neașteptat: trupul părintelui era neputrezit, întreg și binemirositor. Erau primele moaște de sfînt descoperite întregi. Și așa au rămas pînă astăzi. Mai mult, cîteodată, ochii i se deschideau și păreau că se uită la oamenii care veneau atrași de minune, să-l vadă și să se roage. Pe scurt și inexplicabil, mortul era viu, și s-a dus vestea că vindecă tot felul de beteșuguri și, în general, face mult bine cui se roagă. Motive suficiente ca B.O.R. să ia în discuție canonizarea lui Ilie Lăcătușu. Deja enoriașii îl consideră un sfînt și mult-așteptata mișcare a înalt ierarhilor bisericești ar putea fi privită ca o formalitate. Multă vreme, în zilele de joi, sîmbătă și duminică, Maria, o fiică a sfîntului, deschidea cavoul cîteva ore, permițînd credincioșilor să se roage la el, să-i sărute mîna dreaptă și să se mire că deschidea ochii și se uită la ei. Uneori, părea că șade cu ei de vorbă, ca și cînd ar fi fost viu.

Multe altele au fost minunile pe care le-a făcut sfîntul Ilie Lăcătușu, deși, oficial, încă nu e sfînt. ● Unor tineri disperați le-a dăruit un copil. ● Pe alții i-a vindecat de boli incurabile. ● ,,Duceți-vă la sfintele moaște, nu mai lăsați să treacă timpul, ne spune în carte fericitul Valentin Stoica. Nici nu știți ce binecuvîntare este pentru noi că îl avem”. ● Nicoleta n-avea bani nici de tramvai, și a venit pe jos la cimitir tocmai din Pantelimon, să se roage.

La plecare, a găsit în poarta cimitirului 3 bilete de tramvai nefolosite. A doua zi, a găsit și de serviciu. ● ,,E minunat ce simți cînd îi atingi moaștele. Mîinile lui sînt calde și ți se umple sufletul de liniște și bucurie. O prietenă a mea, care îmi este și nașă, de 10 ani se chinuia să facă un copil. Nici medicii nu mai puteau să o ajute. Însă, a auzit de Ilie Lăcătușu.

A venit, s-a rugat și a rămas însărcinată”. (Diana) ● ,,Oare ce minune mai trebuie să se întîmple pentru ca Sfîntul Ilie Lăcătușu să fie canonizat? Cînd, vizitîndu-l la locul său de veci, simți că din moaștele lui izvorăște o mireasmă dumnezeiască și sfîntă, iar chipul său pare că-ți vorbește, îi simți prezența vie și ajutorul pe care ți-l dă necondiționat”. (Mariusia) ● ,,M-am dus să mă rog la Sfîntul Ilie. Ușa cavoului era închisă și m-am rugat afară. Am îngenunchiat și m-am rugat, apoi m-am dus acasă liniștită. Noaptea l-am visat: «Mai vino și roagă-te de cîte ori ai nevoie, mi-a zis. Dar intră în cavou, nu-ți fie frică de mine»”.

(Sofia) ● ,,Prima oară cînd am intrat la părintele Ilie, fiind de față și fiica dînsului, m-am uitat la el, și el s-a uitat la mine cu ochii ăia albaștri. Mîna mea era rece și a lui era caldă. Am plecat de acolo cutremurat și convins că e un mare sfînt și totodată un sfînt foarte viu și neobișnuit”. (Vali) ● ,,Vin aici de 7 ani, de cînd s-a deschis la părintele, și sînt alt om. Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide, caută și vei găsi...” (Anonim) ● ,,Îl rog pe Bunul Dumnezeu să rînduiască, după voia Lui, canonizarea preotului mărturisitor Ilie Lăcătuș și a tuturor martirilor din închisori ai Neamului Românesc și Creștinesc” (călugărul Avacum de la Cernica) ● ,,E păcat că noi, bucureștenii, mergem prea puțin la Sf. Ilie, să-i cerem ajutorul. Nimeni nu pleacă de lîngă el neajutat, căci sfîntul ne vede și ne ajută”. (Viorica Moisil) ● ,,Sfinte Ilie, ajută-mă să-mi țin familia unită, să-mi ajut copiii și să pot face o colivă și pomenire neamului meu, că nu mai are cine”. (Ion al lui Ion, al lui Ion, al lui Ion...)

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 19 iunie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (69) 17 iunie 1940: o pace engleză de compromis? (5)

„Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei”. JOACHIM VON RIBBENTROP „Am observat în jurul meu – scrie Weygand – un sentiment de unanimă dezaprobare. Pentru moment era clar că nici nu se putea altfel, deoarece condiţiile materiale de inferioritate în care era plasată Franţa în urma sacrificiului ei pentru cauza aliată ar fi pus-o, în cazul în care ar fi fost de acord, într-o situaţie de vasalitate imposibil de conceput!”.

Un episod eroi-comic: în sala de şedinţe a intrat un uşier care, cu un aer grav, i-a înmînat lui Paul Revnaud un bileţel trimis de doamna de Portes, o doamnă care fusese mai demult în graţiile lui. Ea îi scrisese la repezeală: „Sper că n-o s-o imiţi pe Isabella de Bavaria!”. După cum se ştie, voluptoasa Isabella cedase Angliei odinioară, în chip nesăbuit, Franţa.

La rîndul lui, Paul Baudouin avea să-şi amintească şi el de „stupoarea care a pus stăpînire aproape pe toţi miniştrii atunci cînd preşedintele Reynaud le-a adus la cunoştinţă respectiva propunere. Fiecare dintre noi şi-a dat bine seama de importanţa unei propuneri cu consecinţe atît de hotărîtoare. Ea a răsunat, ca un bubuit de tunet, peste spaimele din inimile noastre.

Dar nu corespundea deloc aşteptărilor noastre. Nu lărgea laţul care sugruma ţara. Consiliul de Miniştri n-a discutat-o fiindcă urma să examineze în ziua aceea o singură problemă, care, după părerea tuturor, trebuia soluţionată chiar în seara respectivă: era sau nu necesar să se pună capăt luptei?”.

Se revenea la aceeași întrebare primordială, dureroasă, disperată: era necesar, era posibil oare să se continue lupta pe teritoriul francez? Foarte repede, în sînul Consiliului s-a conturat o majoritate favorabilă cererii de armistițiu. Paul Reynaud a avut de tras numai

concluziile la această poziţie. „Atunci – notează el – am declarat că în asemenea condiţii guvernul avea să se întrunească din nou, la orele 10 seara, ca să demisioneze, după ce preşedintele Republicii îi va fi consultat în prealabil pe preşedinţii celor două Camere”.

La Londra toţi se aflau sub impresia declaraţiei cu privire la uniunea franco-britanică. Se pare că nimeni din cabinetul britanic nu s-a aşteptat ca ea să fie respinsă. Şedinţa de cabinet a durat pînă la orele 18. După aceea Churchill s-a dus să cineze. Ora plecării în Franţa se apropie. Churchill trebuia s-o pornească la drum în aceeaşi noapte şi avea să-1 ia cu el pe domnul Sinclair, şeful partidului liberal, pe domnul Attlee, şeful partidului laburist, pe cei trei şefi ai statului-major, precum şi un grup mare de ofiţeri şi demnitari de stat. În gara Waterloo îi aştepta un tren special. Maşina 1-a dus pe Churchill acolo la orele 20. „Puteam să ajungem la Southampton în două ore – povesteşte premierul britanic –, şi după o noapte petrecută pe mare, la bordul unui crucişător care să meargă cu 30 de noduri, să sosim la locul fixat pentru întilnire a doua zi pe la prînz. Luasem deja loc în tren. Soţia mea ne condusese şi ea la gară. Dar plecarea întîrzia în mod inexplicabil. Am crezut că era vorba de vreun incident de ordin tehnic. Deodată, secretarul meu particular a sosit val-vîrtej de la Downing Street. Cu sufletul la gură mi-a adus la cunoştinţă mesajul pe care-1 trimisese chiar atunci Campbell de la Bordeaux: «Criză ministerială deschisă... Sperăm să mai avem veşti pe la miezul nopţii... În aşteptarea lor, călătoria prevăzută pentru mîine nu mai poate avea loc». M-am înapoiat la Downing Street cu inima grea”.

La orele 23,30, noul guvern francez fusese constituit. Era prezidat de mareşalul Pétain. În timpul nopţii, Paul Baudouin i-a transmis lui de Lequerica cererea de armistiţiu.

La 17 iunie, orele 7,30 dimineaţa, generalul de Gaulle, care sosise în ajun la Bordeaux ca să susţină proiectul

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (7) Dirijarea şi subsidierea dezvoltării economiei - căi de limitare a fenomenelor negative şi de potenţare a proceselor pozitive proprii modului de producţie capitalist (2) Concomitent, în scopul realizării unui raport optim între cererea şi oferta de investiţii în economie, la nivel naţional, şi creşterea corespunzătoare a eficienţei acestora în toate sectoarele economice ale ţării, statul japonez a trecut direct la măsuri de dirijare administrativă a afacerilor. Această metodă, specifică statului nipon, este folosită larg de guvern pentru a sprijini sau reîntări mai multe feluri de politici, atît la nivelul microeconomic, cît şi la cel macroeconomic. În esenţă, „dirijarea administrativă” implică folosirea influenţei directe pentru a determina firmele sau pe individuali să se comporte în maniera în care doreşte guvernul.

Pîrghia convingerii este exercitată prin oficialităţi publice care au puterea să acorde sau nu împrumuturi, credite, subsidii, licenţe, concesii la impozite, contracte guvernamentale, dreptul de a importa, de a obţine valută, aprobarea de aranjamente de cartel şi altele, atît în prezent, cît şi în viitorul îndepărtat. Această dirijare paternalistă de stat convine şi companiilor pentru că, cu maşinăria lui, Statul dispune de informaţii mai largi şi experienţă mai bună în a distribui noua tehnologie.

De aceea, înseşi companiile contribuie la aplicarea metodei respective.

De subliniat că statul nipon a intervenit şi intervine în economie, în general, în două situaţii:

– Prima dintre ele: cînd este necesară stimularea investiţiilor pentru ca unele companii să se întărească. În acest caz se dau instrucţiuni directe de către Ministerul Industriei şi Comerţului Internaţional (M.I.T.I.), se creează subcomitete care să ducă la îndeplinire această politică, se organizează discuţii ad-hoc bilaterale pe această problemă între M.I.T.I. şi firmele în cauză şi se acordă licenţe speciale de extindere a investiţiilor şi capacităţilor de producţie existente. Măsurile enumerate nu sînt doar sfaturi, ci ordine pe care companiile trebuie să şi le însuşească şi să le execute. Procedînd aşa cum li se cere, companiile se bucură şi de sprijinul politic şi financiar al Statului în eventualitatea că pe parcursul activităţii lor au dificultăţi.

– Cînd însă într-un sector apar pericole serioase din cauza suprainvestiţiilor, Statul recurge la măsurile specifice celei de-a doua situaţii, şi anume: la ghidarea administrativă a acestora, luînd în considerare o dirijare de ansamblu a lor, pe întreaga industrie şi economie. Practic: prin programele de dezvoltare industrială, Statul procedează la o distribuire „amicală” a investiţiilor între companiile concurente. În acest fel, după al II-lea război mondial, Japonia a reuşit să creeze condiţii de investiţii mult mai mari decît s-ar fi putut crea, lăsînd companiile să se lupte complet libere între ele. De altfel, aşa se explică şi de ce industrii importante japoneze - cum sînt cele ale construcţiilor de nave, de exemplu -, au trecut cu bine cele mai dificile perioade din istoria lor.

La pîrghiile şi metodele prezentate, utilizate de Statul Japonez în cadrul politicii de dirijare a investiţiilor, prin care îndrumă şi controlează activitatea economică, se

uniunii franco-britanice, s-a întîlnit cu generalul Spears, care avea să-1 însoţească la aerodromul din Merignac.

Acolo îl aştepta un avion. Ceva mai tîrziu, de Gaulle îşi lua zborul spre Anglia – şi spre destinul său.

Avionul făcu escală la Jersey. De Gaulle şi Spears s-au îndreptat spre sala de mese. De Gaulle a comandat o cafea. „După ce sorbi o înghiţitură – povesteşte Spears –, rosti cu tonul unui om care nu vrea să supere pe nimeni, dar care e totuşi obligat să spună adevărul: – Am comandat o cafea; ăsta e ceai. Într-adevăr, era clasica băutură călduţă care în Anglia se serveşte în orice împrejurare, fie că ceri ceai, fie că ceri cafea. Martiriul său începuse”. În cursul zilei, Churchill avea să-1 primească pe de Gaulle şi avea să-i pună imediat la dispoziţie B.B.C.-ul.

Mareşalul Pétain pronunţase tocmai atunci la posturile radio un apel dramatic: „Astă noapte am luat legătura cu inamicul şi l-am întrebat dacă e dispus să caute, împreună cu noi, după luptă şi în mod cinstit, aşa cum se obişnuieşte între soldaţi, mijloacele prin care s-ar putea pune capăt ostilităţilor. Întregul popor francez este chemat să facă front comun în jurul guvernului al cărui preşedinte sînt în timpul acestor grele încercări şi, înăbuşindu-şi durerea, să aibă încredere deplină în destinele patriei”. S-a hotărît ca generalul de Gaulle să-i răspundă bătrînului mareşal a doua zi, la 18 iunie.

Cît despre Churchill, el avea să vorbească imediat. A pus să i se înregistreze o scurtă alocuţiune, care a fost difuzată la orele 21: ,,În seara aceasta, veştile care ne parvin din Franţa sînt cît se poate de rele, şi inima mea sîngerează pentru curajosul popor francez, peste care s-a abătut o groaznică nenorocire. Nimic nu va fi însă în stare să zdruncine sentimentele pe care le avem faţă de el şi nici încrederea noastră că geniul Franţei se va înălţa din nou... Evenimentele din Franţa nu vor influenţa, în nici un fel, nici acţiunile noastre, nici ţinta noastră finală”. (va urma) ALAIN DECAUX adaugă: înlesnirile de impozite, care în Japonia sînt, în general, mai mici decît în alte ţări capitaliste dezvoltate; rata dobînzii, care are un rol extrem de important în activitatea companiei şi economiei nipone, în general, avînd în vedere că întreprinderile japoneze se sprijină foarte mult pe bani împrumutaţi şi că nivelul dobînzii poate să încurajeze sau să descurajeze investiţiile în anumite sectoare de activitate în cadrul sistemului economic naţional ş.a.

2) „Politica tărăgănării” liberalizării comerţului şi limitării pătrunderii capitalului străin în economia japoneză. În condiţiile cînd industria niponă, cu toată dezvoltarea ei „miraculoasă” nu putea face faţă încă concurenţei străine, statul japonez a adoptat politica de a amîna, a tempera şi tărăgăna liberalizarea comerţului şi pătrunderii capitalului din afară în arhipelag. Aceasta a fost şi este o politică protecţionistă folosită de multe state capitaliste, numai că Japonia a aplicat-o într-o manieră proprie, niponistă, consecvent şi în trepte cît mai temporizate, liberalizarea făcîndu-se extrem de încet. Statul japonez, spre exemplu, a acceptat unele prevederi ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (încheiat în 1947) şi ale Fondului Monetar Internaţional (constituit în 1945), referitoare la reducerea tarifelor vamale şi la facilitarea extinderii comerţului exterior abia în 1963 şi, respectiv, în 1964, cînd economia Japoniei avea destulă putere pentru a rezista în general concurenței externe. „Prima perioadă de liberalizare” se înscrie între anii 1960 şi 1964, cînd s-au redus tarifele vamale cu pînă la 93%, exceptîndu-se unele industrii. Nu au fost acceptate la import unele mărfuri considerate „produse reziduale”, liberalizarea acestora făcîndu-se în „al doilea stadiu de liberalizare”, care a durat pînă în 1976. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (4) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Banatul – mrul discordiei

juridice internaționale între două sau mai multe state suverane și independente, pe motiv că... ne-am grăbit 1 Decembrie 1918 era borna istorică de la care și nu i-am întrebat pe americani despre oportunitatea și România în timpul Primului Război Mondial se pleca în tot complexul de analize diplomatice, în momentul încheierii acestor înțelegeri? Uite, așa – pe apărarea intereselor statale ale României la Conferința principiul ,,Să moară și capra vecinului!” – deși nu eram ar fi hotărîrile de azi, să mențin pentru viitor neștirbită, măcar pe cale de solemnă protestare, integralitatea de Pace de la Paris. La acea dată, prin voința liber nicidecum vecini cu Unchiul Sam! exprimată a delegațiilor sosite la Alba Iulia din întrega Această aroganță transatlantică și-a arătat roadele drepturilor noastre etnice”. În privința Banatului exigențele primului-ministru Transilvanie și în fața a peste 100.000 de ardeleni – cînd Statele Unite ale Americii s-au opus vehement au avut un ecou negativ nu doar în afară, în concepția reprezentanții milioanelor de români din recunoașterii (și, implicit, a efectului) ,,Celor Patru”, ci și în țară. Aici, divergența se iscase vetrele strămoșești – Transilvania s-a Convenției din 16 august 1916 – intrarea între doi președinți de partide: Ion I.C.Brătianu – Partidul alăturat Regatului României, îndeplinind României în Primul Război Mondial Național Liberal și Take Ionescu – Partidul Conservatorvisul de veacuri al românilor subjugați și – Convenție prin care Franța, Marea obidiți sub dominația regimului AustroBritanie, Italia și Rusia garantează Democrat. De unde acest conflict? Take Ionescu, în Ungar. respectarea integrității teritoriale a cadrul unui dialog neoficial cu premierul sîrb Nikola Așa cum a fost recunoscută de jure României, deasemeni, dreptul ei legitim Pașici, avansase ideea ca Banatul să fie împărțit între cele în Tratatele de Pace ulterioare, situația de a-și aduce sub același nume teritoriile două țări – România și Serbia, eventual printr-un arbitraj; de facto a Unirii Basarabiei, Bucovinei locuite de români, aflate (în mod oricum, partea de vest să revină Serbiei. Atins la coarda samavolnic) sub Imperiul Austro-Ungar. sensibilă, Brătianu s-a făcut foc și pară, ajungîndu-se și Transilvaniei cu Vechiul Regat era un Astfel, în acel timp al tatonării condițiilor la eliminarea lui Take Ionescu din delegația României fapt împlinit care producea efecte juridice de participare a statelor beligerante la pentru marea întrunire de la Paris. Din această dualitate de necontestat, indiferent ce împrejurare viitorea Conferință și a prerogativelor de luptă a contrariilor chiar în sînul politicienilor români politică și istorică ar surveni. Cel puțin Take Ionescu pe care urmau să le exercite în interiorul ne putem imagina fervoarea, dar și determinarea ce îl aceasta era credința reprezentanților (1858 – 1922) acelui eveniment de cuprindere animau pe Ion I.C.Brătianu în momentul în care a fost României la Conferința de Pace de la Paris, internațională, SUA jucau tare, încurajînd programat să ia cuvîntul la Versailles, în fața Consiliului în frunte cu șeful delegației, premierul Ion I.C.Brătianu. Numai că expresia ,,socoteala de acasă...” și alte state să nu ia în considerare statutul de aliat al Suprem!

Acest fapt s-a întîmplat la 31 ianuarie 1919. și-a găsit aplicabilitatea și la Conferința sus amintită, României în cadrul participării la război, invocînd așaMartorii la acest eveniment (diplomatic, dar și zisa Pace de la București cu Puterile Centrale (7 mai acest aspect greu de digerat de către Brătianu urmînd oratoric) au consemnat atmosfera din sală și impactul 1918) – despre particularitatea căreia am scris pe larg în să producă efecte negative asupra delegației noastre și a discursului premierului român asupra ,,Celor Patru”. episoadele anterioare. atitudinii acesteia în cadrul lucrărilor Conferinței.

Se spune că Brătianu s-a întrecut pe sine. A început cu Astfel stînd lucrurile, pe cînd sîrbii ocupaseră Banatul De altfel, pentru analiștii politici ai momentului 1914, cu poziționarea României în raport cu declanșarea situația explozivă întîmpinată de români la Conferința chiar dincolo de limitele stabilite de ei, Primului Război Mondial, accentuînd și de Pace se întrevedea încă înainte de a se ajunge la se contura limpede tendința Aliaților de detaliind intrarea țării noastre în război, masa tratativelor. Specialiștii în materie de Drept a nu-și respecta angajamentele asumate în august 1916, în baza Convenției din prin Convenția din 1916, în special în ce Internațional au consemnat, chiar din faza preliminariilor 4 august, bombardînd asistența cu date privește alipirea întregului Banat la Regatul Conferinței, reacția (contrară și negativistă) a Statelor referitoare la contribuția – umană și României.

Ce mai conta pentru Aliații Unite ale Americii cu privire la Tratatele și Convențiile materială – a României la acest conflict noștri – față de care manifestasem respect încheiate de state înainte de intrarea Americii în război. internațional. Ultima parte a discursului și admirație – ce mai conta, deci, că însăși Cum era posibil așa ceva – anularea unor documente și-a rezervat-o problematicii Banatului – Rezoluția de la 1 Decembrie, de la Alba aducînd în discuție date istorice, geografice, Iulia proclama ,,Dreptul inalienabil al etnice, de limbă, obiceiuri și legături națiunii române la întreg Banatul, cuprins interumane, concluzionînd cu ideea că între rîurile Mureș, Tisa și Dunăre”! De frontiera dintre cele două state nu poate fi la aceste interpretări diametral opuse s-a David Lloyd George decît fluviul Dunărea. Dar, cum românii format cea mai adîncă prăpastie între (1863 – 1945) nu erau singuri la Conferință, sîrbii și-au delegația României la Conferința de Pace susținut punctul lor de vedere, venind cu o de la Paris și Puterile Aliate, în speță – guvernele Franței, Marii Britanii, Italiei și Statelor Unite motivație care contravine pledoariei premierului român, ale Americii, care – în contextul poziției rigide a șefului adică - prevalîndu-se că nu au cunoscut Convenția dintre delegației României, primul-ministru Ion I.C.Brătianu cele 4 Mari Puteri care formau Antanta (4 august 1916), – avea să conducă la un deznodămînt inedit – părăsirea și, ca atare, cer partea de vest a Banatului, inclusiv orașul Timișoara. În afară de argumentul legat de Convenția intempestivă a Conferinței de către una din părți!

Toată această suprapunere de interese își avea României cu Aliații, sîrbii au mai invocat existența unui sorgintea – în afară de incapacitatea Aliaților de a număr majoritar de conaționali în zonă (deși nu era înțelege rostul unui stat creat prin voință populară – și adevărat).

Schimbul de replici dintre cele două delegații, pe în ambiția lui Brătianu de a-și încununa ,,domnia” cu cîștigarea unor teritorii greu de acceptat de Marile Puteri deoparte, și dintre acestea și ,,Cei Patru”, pe de altă (cazul Banatului Sîrbesc). Paradigma acestei situații se parte, au ridicat decibelii discuțiilor ajungîndu-se pînă întrevedea încă înainte de plecarea spre Paris a delegației la exasperarea premierului britanic David Llyod George noastre, cînd – așa cum ați putut citi în episodul anterior care, nedumerit de argumentele pro și contra aduse – premierul Brătianu declara: ,,Sînt aproape sigur că în susținerea tezelor românești și sîrbești în privința Aliații nu-mi vor da Banatul. Dar puțin îmi pasă, nu Banatului, a răbufnit la un moment dat: ,,Unde naiba mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare este Banatul?”. Anecdotă sau adevăr, sintagma de mai

sus a fost adusă în spațiul public chiar de premierul României (exprimată în alți termeni), într-o intervenție din Parlamentul României: ,,Domnilor, cînd am expus chestiunea Banatului, unul din cei care de fapt îi dase deja soluțiunea a început prin a mă întreba: dar, te rog, unde este și ce e Banatul? Și în aceeași zi a dat sentința asupra lui”.

Această parabolă istorică exprimă fidel lupta neegală dintre Ion I.C.Brătianu și reprezentanții Marilor Puteri – de care atîrna, la un moment dat, viața și fruntariile unei țări – care au dat dovadă de o rușinoasă lacună în materie de cunoaștere cît de cît a Istoriei și Geografiei statelor sau entităților asupra cărora aveau să-și pună votul pentru un viitor de lungă durată.

Primul Tratat – prima decepie Cu toată elocința doscursului său și cu toată panoplia de argumente ridicate în fața ,,Celor Patru”, premierul român pierdea teren, dovedindu-se încă odată faptul că interesele Marilor Puteri nu coincid cu interesele statelor mici, dar și că – ignorîndu-și propria semnătură pe documente internaționale capitale – cei puternici calcă nestingheriți peste angajamentele anterioare. Astfel, spre și mai marea enervare a lui Brătianu, după aproape o lună de discuții contradictorii, în a doua jumătate a lunii martie 1919 a apărut hotărîrea Conferinței: împărțirea Banatului între România și Serbia – soluție care a nemulțumit ambele tabere, fiecare dorind și așteptînd altceva, România trezindu-se cu 1.000.000 de etnici români rămași în Banatul Sîrbesc.

Pentru ca sfidarea personală să fie totală, urmărind punerea omului numărul unu din delegația României (I.C.Brătianu) în fața faptului împlinit, Comisia de specialitate (cea teritorială) i-a pus Raportul în față premierului român – spre a lua la cunoștință – abia la 3 luni de la întocmirea lui! Bineînțeles, Brătianu a luat foc! A protestat fiind încredințat că nu s-au respectat prevederile Convenției din 1916, în special de către Aliați, arătîndu-le în față angajamentele semnate și nerespectate de către aceștia. Înfuriat, Ion I.C.Brătianu – după ce epuizează metoda memoriilor, trece la atac om la om, interpelîndu-l pe ministrul de externe al Franței cu o amenințare nemascată: ,,Dacă nu i se vor recunoaște frontierele Nistru (în Bucovina) și Tisa (în Banat) prin Tratatele viitoare cu Austria, Ungaria și Bulgaria, nu va semna nimic”.

Problema care îi dădea dureri de cap lui Brătianu – Banatul – își avea rădăcini în ultimele zbateri ale hidrei războiului, cînd, după capitularea Germaniei și semnarea Armistițiului de la 11 noiembrie 1918, armata sîrbă a ocupat întregul Banat. În acel timp, regiunea Banatului era revendicată de două țări: Serbia, care dorea alipirea întregului Banat, și Ungaria, care – încercînd deturnarea românilor din Transilvania de la Unirea cu Regatul României – proclamase o Republică a Banatului în cadrul Ungariei! În privința Banatului, România, disciplinată și încrezătoare, aștepta hotărîrile Conferinței de Pace de la Paris. Pînă cînd avea să primească răspuns din

capitala franceză, românii din Banat au cunoscut momente grele de viață: au fost desființate Consiliile Naționale ale românilor, a fost introdusă administrația statului sîrb, românii din Banat au fost împiedicați să se deplaseze la Alba Iulia pentru ziua de 1 Decembrie 1918, transportarea unor mari cantități de produse și materiale din Timișoara în Serbia...

Prin atitudinea fermă a Guvernului de la București, precum și prin intervenția armatei franceze, în unele zone din Banat situația era ținută în frîu (sau așa se credea).

Incertitudinea și suferințele bănățenilor se reflectau și într-o cerere adresată generalului H.M.Berthelot din care spicuim: ,,Poporul român vă roagă, domnule general, ca să faceți tot ce vă stă în putință ca armata sîrbească să fie scoasă de aici și să fie înlocuită cu soldați ai Înțelegerii (Antantei –n.a.), care să-i dea posibilitatea, în marginile ordinii și legii, să-și exprime liber voința și să-și croiască liber viitorul”.

Pînă la urmă, cu aprobarea Consiliului Militar Interaliat de la Paris, în februarie-martie 1919, Armata Română a înaintat în Banat, prima localitate eliberată fiind Aradul. Încet, încet, teritoriul atribuit României a fost ocupat de trupele noastre, în localități instalîndu-se administrația românească. O coincidență fericită a făcut ca, în 3 august 1919, pe cînd trupele române intrau în Budapesta, eliberînd Ungaria de regimul comunist al lui Bela Kun, armata română să intre în Timișoara.

O săptămînă mai tîrziu, pe 10 august, în cadrul unei mari adunări populare de pe ,,Cîmpul Tîrgului” din Timișoara, 40.000 de bănățeni au reafirmat aderarea la marele act de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Astfel, Banatul a fost ultima provincie românească unită cu Țara în care s-au instalat autoritățile române.

Documentul abdicării împăratului Wilhelm al II-lea, semnat la 28 noiembrie 1918

politica vremii, să rămînem ancorați la coordonatele Conferinței de Pace de la Paris. Semnarea Tratatului cu Germania preconizată pentru data de 25 aprilie 1919 a fost anunțată celorlalte delegații după ce data de mai sus apăruse în presă cu 24 de ore mai înainte. Această practică necolegială, care așază Aliații pe trepte diferite de atenție și de încredere, sapă în conștiința premierului român, producîndu-i nemulțumiri și revoltă. Iată ce-i scria acesta lui Mihai Pherekyde: ,,Toți acceptînd această manieră de a proceda, am socotit inutil să contrariez această armonie, cu atît mai mult cu cît, în afară de reparații, condițiile impuse Germaniei nu ne priveau atît de direct”. Brătianu ia atitudine și intervine la șeful delegației franceze, Georges Clemenceau, pentru a sprijini includerea României pe lista statelor care vor beneficia de prima rată de 25.000.000 de mărci din partea Germaniei cu titlu de reparații.

La 7 mai, Antanta, în numele tuturor Aliaților, prezintă Germaniei Tratatul de Pace, fără ca România să se fi putut documenta asupra documentului respectiv. Tot Semnăturile lui I.C.Brătianu și Constantin Brătianu: ,,Mă reîntorc de la Versailles. După ședința Coandă pe Tratatul de la Versailles cu Germania revoltătoare de ieri – ședința dramatică de azi. Nouă ni (ultimele două stînga jos) s-a remis, cu cinci minute îninte de intrarea germanilor, Încrîncenarea lui Brătianu de a primi tot Banatul unicul text pe care mă grăbesc să ți-l trimit fără a fi – considerat ca o entitate de etnie românească, unitate avut vreme a-l citi. (...) Chestiunea reparațiilor este ce nu poate fi divizată – își are acoperirea, în parte, în insuficient rezolvată și în privința lor egoismul celor toată suita de evenimente care au marcat lumea trăitoare mari e feroce. Mi s-a făgăduit să se țină seama de noi la pe acest teritoriu în ultimii 2-3 ani ai deceniului doi din distribuție, dar în orice caz decepția va fi formidabilă”.

Cu procedeul de mai sus – cel al sfidării aliatului de Secolul al XX-lea. Deși în țară opoziția l-a criticat pentru pe front – Conferința merge înainte și, pe 28 iunie 1919, nerenunțarea lui la teza ,,Tot Banatul în România”, poate în Sala Oglinzilor de la Versailles este semnat Tratatul de și azi, la 100 de ani de la bătălia premierului român la Pace dintre Puterile Aliate și Germania – primul din cele Conferința de Pace de la Paris, unii dintre noi putem crede exagerată intransigența bătrînului liberal. În aceste condiții 7 care vor fi semnate pînă în luna octombrie a aceluiași nu trebuie să scoatem din ecuație două elemente esențiale: an. Din partea României au semnat Ion I.C.Brătianu și baza juridică pe care și-a întemeiat demersul (Convenția generalul Constantin Coandă. Prin Tratatul cu Germania, cu Aliații din august 1916), aceasta își pierde toate coloniile, își pierde din teritoriu, și patriotismul de care a recunoaște Polonia ca stat independent, fiind obligată fost animat, într-un timp al să-și reducă forța militară și să plătească despăgubiri transformărilor unor popoare de război. Aproape cu glas sugrumat, bietul Brătianu și trasarea de noi granițe. consemnează: ,,În cursul negocierilor, delegația română Acumularea unor neme-­ a avut durerea să constate că probleme care interesau ritate frustrări în ce pri­ în cel mai înalt grad Țara Românească erau discutate vește teritoriul României și rezolvate fără participarea ei. Acest fel de a proceda postbelice, adăugate la me­ s-a generalizat din ce în ce mai mult la Conferință și s-a toda arbitrară (și neloială) a ajuns pînă a le remite delegaților germani, în prezența și ,,Celor Patru Mari” timp de în numele delegaților români, un text de tratat din care o jumătate de an, au dus la aceștia (românii – n.a.) nu cunoșteau decît un rezumat erodarea răbdării și admiterii verbal, succint și incomplet, care le fusese făcut în nedreptății de către Ion I.C. ajun. Acest text în stipulațiile relative la reparații pune Brătianu, conducînd, în România în stare de inferioritate față de ceilalți aliați”. final, la un deznodămînt mai Ca să încheiem cu o mirare, conchidem ca după un puțin așteptat (nu și de către meci de fotbal anost și fără goluri, dar cu numeroase Brătianu). faulturi: Fără comentarii!

Pînă la acel moment (va urma) 3 august 1919. Intrarea trupelor române în Timișoara care a provocat valuri în GEO CIOLCAN

14

Vineri, 19 iunie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (1) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd.

Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”.

(Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927) În configurația obținută pe harta politică a Europei interbelice și consfințită de către principalele Puteri Aliate prin Tratatele de Pace din anii 1919-1920, România Nouă a fost nu numai un apogeu politic și militar, ci și „o mare impulsiune dată energiei românești”. Cu referire particulară la consecințele reintegrării Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească, cunoscutul poet, prozator, publicist și traducător Iorgu Tudor (1885-1974) avea să consemneze că „revenind la Țara mamă, România, «acasă», între ai săi, noi, rătăcitorii de un secol, subjugații de ieri, am purces la lucru, ne-am înrolat la muncă grea, de început, pentru a ne reclădi viața, a o clădi din temelii pe un fundament nou, național românesc. Am făcut ca această viață să se desfășoare din plin în toate direcțiile, în toate domeniile. Sub un suflu cald-primăvăratec, au reînviat legendele, au înflorit nădejdile și doinele, străbătînd codrii seculari, în ecouri puternice, umplînd văile de la Nistru la Prut. S-a vestit redeșteptarea tuturor energiilor și statornicirea unei ere noi, a renașterii. Sub razele unui soare – al libertăților – limba băștinașă a început să domine peste tot: în școli, în lăcașuri, în dregătorii. Basarabia – cu cele 9 ținuturi ale ei – intrînd în componența Statului Român, a continuat să se bucure de toate drepturile cîștigate prin revoluție și consfințite de Sfatul Țării”.

Accelerarea procesului de modernizare a societății românești după 1918, eliberarea marilor energii spirituale încătușate de-a lungul secolelor de dominație străină, unirea tuturor forțelor spiritualității românești, asigurarea unei baze materiale mai solide, setea de cultură a poporului român au permis înregistrarea unui adevărat salt calitativ în dezvoltarea învățămîntului, științei și culturii în perioada dintre cele două războaie mondiale. Noul spațiu statal a beneficiat de contribuția egală și neîngrădită a tuturor provinciilor istorice la valorile științei și culturii românești. Este binecunoscută unitatea culturală existentă cu mult timp înainte de 1918, unitate care n-a exclus și anumite particularități, de la o provincie la alta.

Aceste particularități, care nu-i afectau unitatea și omogenitatea fundamentală, o îmbogățeau, imprimîndu-i un farmec aparte. Descătușînd energiile, Marea Unire din 1918 și politica culturală interbelică a statului român au realizat – în pofida unor obstrucții și neîmpliniri – o solidarizare a provinciilor istorice prin participarea comună la viața științifică și culturală a etnicilor români deopotrivă cu minoritățile naționale, fără nici un fel de discriminare.

Efervescența intelectuală s-a manifestat, în primul rînd, într-o veritabilă explozie a tipăriturilor, revistele, ziarele și cărțile editate impunîndu-se nu numai prin cantitate, ci și prin calitate. În martie 1923, Liviu Rebreanu își exprima deplina încredere în perspectivele favorabile dezvoltării unei intense vieți spirituale, ca urmare a eliberării naționale. Marele prozator și om de acțiune în planul politicii culturale afirma: „Viitorul e al nostru. Pînă azi ne-am luptat cu veacurile ca să trăim. De-aici încolo vom dovedi lumii că trăim aievea, prin cultura românească”.

Chiar din anul 1924, Rebreanu vorbea, cu justificat temei, de o epocă de înflorire fără pereche a literaturii și artelor, a culturii românești în general; cantitatea dovedea bogăția rîvnei creatoare, constituind premisa calității. În aceeași ordine de idei, cunoscutul critic literar Eugen Lovinescu, autorul excepționalei Istorii a civilizației române moderne (1925) exprima o viziune profund optimistă asupra perspectivelor culturii și civilizației românești, afirmînd că „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforțărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formație națională”. „În veacul și de la locul nostru – afirma marele intelectual – lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decît îmbogățirea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene”. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (62) Inițierea Operațiunii „Uranus” (2) Armatele române au primit ordine de la germani să reziste în pozițiile lor și să lupte pînă la ultimul om. Au fost cazuri în care infanteria sovietică nu putea să străpungă un transeu românesc și erau trimise tancuri. Acestea răscoleau pămîntul și îngropau soldații de vii. În fiecare moment al ofensivei, soldații au opus rezistență și au luptat în ciuda ordinelor care îi condamnau la moarte. Din această cauză, pagubele au fost atît de mari și divizii întregi au fost încercuite de sovietici. Este cunoscut exemplul grupului Lascăr ce a luptat pînă cînd a fost complet nimicit.

Pe 23 noiembrie, deja se prefigura încercuirea Armatei a 6-a germane la Stalingrad, iar în zilele următoare a fost finalizată. Trupele române, epuizate, au participat la încă o operațiune de anvergură. „Viscolul” avea ca obiectiv străpungerea încercuirii. După un început promițător, ofensiva este oprită la doar 50 de km de Stalingrad. Hotărîrea lui Hitler de a nu permite evacuarea în forță a Armatei a 6-a germane încă este disputată, deoarece astfel s-ar fi putut limita efectele acestei catastrofe militare. Deciziile îndoielnice ale germanilor, precum și aprovizionarea absolut necorespunzătoare și indiferența sau ignoranța față de propunerile și nevoile Armatei române au pecetluit soarta ostașilor noștri la Stalingrad.

Vina pentru înfrîngere fost aruncată pe Armata română Ca o umilință extraordinară, generalul Maximilian Von Weichs a început să arunce aproape imediat vina pe trupele române, de la el începînd această legendă a „lașității românești”. Din cauza lui, mulți soldați români au fost admonestați, bătuți și chiar uciși de așa-zișii lor aliați. După luni de lupte aprige, cot la cot cu germanii, în condiții absolut mizerabile, în care și-au demonstrat curajul, demnitatea și voința, soldații români au fost învinovățiți pe nedrept pentru această înfrîngere costisitoare. Ca răspuns la aceste acuzații, Mareșalul Antonescu împreună cu Marele Cartier General au întreprins anchete prin care au demonstrat că eșecul soldaților români a fost pricinuit de greșelile tactice ale germanilor, dar și de nerespectarea angajamentelor pe care ei și le luaseră. În acest moment, însăși alianța era în pericol, iar germanii și-au asumat vina și au încercat să îmbunătățească relațiile foarte deteriorate.

Pe de altă parte, Armata română nu era pregătită să facă față exigențelor unui astfel de război, iar acest lucru era bine cunoscut atunci, din care cauză povara pentru adaptarea și pregătirea unităților românești a revenit germanilor, fiind una din condițiile pentru participarea în continuare a Armatei române. Din nefericire, neglijența de care au dat dovadă aliații noștri a condamnat soldatul român, care se vedea acum singur în acest pustiu alb, cu doar cîteva gloanțe, avînd în față soldații fără număr ai Armatei Roșii.

19 februarie 1942 - Cauzele şi consecinţele unei înfrîngeri (1) După luptele grele duse la Kristapovka şi Samoilovka (la sud de Harkov), în timpul cărora militarii români au acţionat „pe un timp foarte friguros, oamenii luptînd cu greutăți supraomenești și pe un viscol din față ce nu permitea vederea decît la cîțiva pași” (aşa cum preciza generalul Laurenţiu Bîrzotescu, comandantul marii unităţi), fapt pentru care a fost felicitată de feldmareşalul Fedor von Bock şi de generalul Joachim von Kortzfleisch, Divizia 1 infanterie română a fost atacată, în după-amiaza zilei de 19 februarie 1942, de circa două divizii de cavalerie sovietice, sprijinite de tancuri grele, străpungîndu-i dispozitivul de luptă şi obligînd-o să se retragă prin luptă circa 8-10 km (pînă la 22 februarie) la sud de Novo Aleksandrovka. Cauzele principale care au determinat înfrîngerea trupelor române au constat în insuficiența și ineficiența mijloacelor anticar de calibru mic cu care erau dotate unitățile, lipsa instrucției anticar, ostașii români luptînd pentru prima dată cu tancurile inamicului (în perioada premergătoare războiului instrucția anticar se făcuse cu tancuri din carton sau cu schelet acoperit cu foi de cort; nici un soldat nu văzuse un car de luptă real trecînd peste groapa în care era adăpostit), lipsa rezervelor eșalonate în adîncime, insuficiența artileriei etc. În aprecierea colonelului Gheorghe Baloșin, retragerea Regimentului 93 infanterie în zilele de 20 și 21 februarie s-a datorat „unor cauze mai îndepărtate și mai apropiate”, precum și epuizării fizice a ostașilor, personal văzînd „oameni slăbiți de puteri, căzuți în nesimțire și care au trebuit să fie ridicați de pe cîmp cu targa și transportați la posturile de prim-ajutor”. Cu toate că, după restabilirea situației, generalul Joachim von Kortszfleisch a decorat (13 martie) pe generalul Emanoil Bîrzotescu cu „Crucea de fier”, clasa a II-a, Mareșalul Ion Antonescu a fost nemulțumit de înfrîngerea înregistrată de Divizia 1 infanterie în zona Lozovaia, decizînd sancționarea celor vinovați și ridicarea drapelelor regimentelor 85 și 93 infanterie. Totodată, a ordonat să se ia comanda (și să se aplice prevederile art. 58) colonelului Gheorghe Baloșin, comandantul Regimentului 93 infanterie, colonelului Emil Paraschivescu, comandantul Regimentului 85 infanterie, locotenentcolonelului V. Mironescu, ajutorul comandantului Regimentului 93 infanterie, precum și comandanților de subunități (batalioane, companii) care au dat dovadă de „lașitate sau lipsă de energie”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 19 iunie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Mihai Eminescu: ,,Nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, a putut să devină elementul domnitor în România!”

să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.(…)

Cu bugetul în mînă, mai ales cînd este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mînă si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească. E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă. Astfel cu articolul 44 al Tratatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semninţiile. Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru”.

(Fragment din articolul Studii asupra situaţiei, apărut în Timpul, în februarie 1880) „Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor“. (Timpul, 22 iulie 1880) Certitudinea.ro

131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

S.A.R., Bucureşti). Informaţiile din această scrisoare, cu un anumit grad de exagerare, sînt transmise din Bucureşti la 7 zile de la lovirea lui Eminescu cu cărămida de către Petrea Poenaru, ceea ce confirmă povestea lui Cosmănescu. Probabil Cosmănescu a crezut că Eminescu a murit în ziua vizitei sale la poet, dar agonia a mai durat şapte zile. Cu capul spart era normal ca poetul să fie agitat şi cu dureri groaznice. Se pune întrebarea de ce doctorii nu i-au administrat medicamente (morfină, de exemplu), care să-i calmeze durerile şi l-au pus în cămaşa de forţă.

Pe 12 iunie 1889, cînd poetul era interogat de comisarul Brusan, el era în această stare, spunînd că a fost lovit de Petre Poenaru cu o piatră cît oul de găină.

Cauza morţii lui Mihai Eminescu, la Sanatoriul doctorului Şuţu, este aşadar relatată de mai multe persoane care au avut legături cu Eminescu: Dumitru Cosmănescu, Ştefan Coşereanu, Harieta, sora poetului şi din scrisoarea către Ioan Franc din Botoşani. Toate afirmaţiile venite din aceste patru surse converg către aceeaşi concluzie: Mihai Eminescu a murit în urma unei lovituri puternice cu o cărămidă în cap, în urma căreia s-a produs o puternică hemoragie la creier, urmată de deces. Titu Maiorescu a fost informat că Eminescu a murit în urma unei embolii (embolie – astupare bruscă, de obicei cu un cheag de sînge, a unui vas sangvin sau limfatic – n.red.), care este consecinţa unui cheag de sînge ce i-a blocat circulaţia sîngelui şi a determinat sincopa inimii.

Mai multe personalităţii din epocă ştiau că Mihai Eminescu a murit în urma unei agresiuni cu o cărămidă sau piatră care i-a spart craniul. Printre aceştia putem enumera pe: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Roza del Conte, Al. Gregorian, Virgil Ierunca şi alţii. Nicolae Iorga, aflat la Iaşi în timpul războiului din 1918 împreună cu intelectualul francez Septime Gorcei, refugiat şi el la Iaşi, au întocmit o ,,Antologie a literaturii române” în limba franceză. În nota despre viaţa lui Eminescu este prinsă şi informaţia: ,,Cîtăva vreme mai tîrziu, geniul martir murea tragic, cu craniul zdrobit de piatra aruncată de un nebun, tovarăşul său de suferinţă”.

O posibilă deshumare ar putea lămuri două aspecte importante asupra morţii poetului: dacă craniul poetului a fost spart prin agresiune şi ce cantitate de mercur s-a acumulat în corpul său, în urma numeroaselor injecţii cu mercur, tratament care l-a intoxicat şi a dus la moartea prematură a celui mai iubit poet român.

Sfîrșit Nicolae Iosub (Luceafarul.net)

În februarie 1880, Mihai Eminescu este numit redactor-șef la Timpul, funcție pe care o va ocupa pînă la sfîrșitul anului 1881, cînd devine responsabil cu paginile de politică. Majoritatea articolelor publi­ cate de el în Timpul nu sînt semnate, practică, de altfel, curentă în presa vremii.

Jurnalistul se distinge, în presa vremii, printr-un discurs bine argumentat, prin erudiție și bogăția mijloacelor de expresie, prin modul liber de gîndire și exprimare, prin refuzul de a-și alinia scrisul la ideologia conservatoare și la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinență a adevărului, chiar și atunci cînd acesta intra în contradicție cu poziția conducătorilor publicației. ,,Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seama de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor.

Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Şi această indignare nu e decît prea justificată. Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei

suverane a ţării. Nimeni nu întreabă dacăşi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România şi care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată. N-are cineva într-adevăr decît

Cauza morții lui Eminescu – documente și mărturii (II)

Motto: „Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt,/ Au cine o să ştie de unde-s, cine sînt?/Cîntări tînguitoare prin zidurile reci/Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.” – Mihai Eminescu

O altă sursă importantă cu privire la moartea lui Eminescu vine de la frizerul Dumitru Cosmănescu, prieten cu poetul, la care acesta apela de obicei pentru a se tunde şi rade. Dezvăluirea lui Dumitru Cosmănescu apare în ziarul ,,Universul” din 28 iunie 1926, reluat apoi şi de alte publicaţii. Cosmănescu povesteşte cum a fost chemat de Eminescu ca să-l tundă şi să-i aranjeze mustaţa, într-o zi pe la ora trei. Poetul ocupa singur o cameră şi-l roagă pe frizer să facă împreună o plimbare prin curtea sanatoriului: ,,Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitîndu-se lung la mine: «Ia ascultă Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cînţi Deşteaptă-te, române!»… Şi a început să cînte Deşteptă-te, române! şi eu după el. Cînta frumos, avea voce. Cum mergeam amîndoi, unul lîngă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unul furios – fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mînă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărîmat şi cu sîngele şiroindu-i pe haine, spunîndu-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorît!». L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi cînd am tras mîna îmi era plină de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic…

Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”.

Cuvintele lui Eminescu – ,,Asta m-a omorît!” – dovedesc faptul că el mai fusese lovit şi altădată, dar de această dată a fost o lovitură foarte puternică. Această dezvăluire a lui Dumitru Cosmănescu este făcută după 37 de ani de la moartea poetului. Probabil, Cosmănescu nu a dezvăluit incidentul atunci deoarece i-a promis medicului Şuţu să nu spună nimănui şi, cît timp doctorii de la sanatoriu erau în viaţă, el nu a vrut să-şi încalce cuvîntul. Din dezvăluirea lui Cosmănescu rezultă faptul că Eminescu a murit în ziua respectivă, pe la orele 17, dar se va vedea

dintr-o scrisoare că el a murit după 7 zile de la incident.

Moartea lui Eminescu pe 15 sau 16 iunie 1889 contrazice previziunile doctorului Şuţu, care spunea mereu, cunoscîndu-i boala şi starea organismului său, că poetul mai are de trăit încă vreo trei ani, neexistînd nici un motiv de moarte subită. Dar moartea poetului a venit în mod violent, cînd nimeni nu se aştepta, prin spargerea capului.

După moartea lui Eminescu, în camera lui s-au găsit mai multe poezii printre care ,,Viaţa” şi ,,Stelele’n cer” şi două file rupte dintr-un carnețel pe care era scrisă poezia ,,Deşteptă-te, române”, informaţie furnizată de colegul de la ,,Fîntîna Blanduziei”, Ilie Jghel: ,,Dintr-o întîmplare fericită am pus mîna pe două file dintr-un carnețel, scrise de el în timpul cînd era în ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsături regulate. Le dau în vileag ca să se vadă că Eminescu era poet chiar atunci cînd nu era Eminescu…

Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te, române”.

Această informaţie ne demonstrează că D. Cosmănescu nu a minţit atunci cînd spunea că Eminescu cînta cu glas frumos imnul.

Varianta morţii lui Mihai Eminescu povestită de D. Cosmănescu este confirmată şi completată de o scrisoare trimisă în data de 15 iunie 1889 din Bucureşti lui Ioan Franc, preşedintele comitetului permanent din Botoşani, ,,de către o persoană din cele mai intime şi mai apropiate de răposatul poet, singura care a mai îndulcit, pe cît posibil, zilele din urmă, suferinţele nenorocitului bolnav, cu gingaşele sale îngrijiri” (Curierul Român, 20 iunie 1889). Iată ce scrie personajul care s-a interesat şi a îngrijit pe Eminescu: ,,De 7 nopţi, de cînd stau lîngă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, avînd nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decît de alienat. Îndată ce-l desleagă, rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine a comis această cruzime contra lui; eu crez că vr’un nenorocit nebun! Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutălea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sînt de suportat!” (Barbu Lăzăreanu, ,,Cu privire la Eminescu – Agonia”, Ed. Cultura Românească

16

Vineri, 19 iunie 2020

RM

Este pregătit Bucureștiul să pună oficial Kievului problema „întoarcerii Bucovinei de Nord” la România?

– Interviu cu Excelența Sa, Valery I. Kuzmin, Ambasadorul Federației Ruse în România –

Cu prilejul aniversării a 30 de ani de la declararea suvernanității Rusiei, Excelența Sa, domnul Ambasador al Federației Ruse la București, Valery I. Kuzmin, ne-a oferit un interviu în exclusivitate, care, sperăm noi, va contribui la dezvoltarea unei mai bune relații între țările noastre.

Dan Alexandru: În urmă cu 30 de ani, Rusia își declara independența și devenea un stat suveran. Între timp s-au produs multe schimbări, Rusia a căzut, s-a ridicat, și acum încearcă să reziste loviturilor mediatice. Cum evaluați Rusia acum, la 30 de ani de existență?

Valery I. Kuzmin: Declarația privind suveranitatea de stat, adoptată acum 30 de ani de Consiliul Suprem al RSFSR, nu a fost o declarație de independență în sensul clasic al cuvîntului. Pe parcursul perioadei de perestroika, care atunci se desfășura de mai bine de 5 ani, societatea sovietică căuta în mod constant modalități de reînnoire, formulînd noi principii de guvernare. În acest sens, 12 iunie 1990 a reprezentat o piatră de hotar semnificativă, atunci cînd la nivelul Parlamentului republican au fost consacrate o serie de prevederi (precum respectarea proprietății private, protecția drepturilor omului etc.), care anterior lipseau în legea constituțională a URSS. În timpul acestor evenimente din 1990, am lucrat într-una din ambasadele sovietice din Orientul Mijlociu, în primul rînd pe problematica reglementării arabo-israeliene. Atunci nici unul dintre noi nu a avut motive să cugete că „lucrurile stau rău pentru Rusia”.

D.A.: Rusofobia la nivel mondial este în creștere.

Care este scopul final al acestei campanii? Kremlinul a reușit să descifreze ce se află în spatele demonetizării Rusiei?

V.K.: Rusofobia nu este deloc un fenomen nou.

Rădăcinile sale pot fi depistate deja cu ușurință în relațiile ruso-engleze din vremurile Țarului Ivan cel Groaznic și Reginei Elisabeta I. Împăratul Rusiei, Alexandru al IIIlea, poreclit „Pacificatorul” pentru că Rusia nu a început nici un singur război sub guvernarea sa, a spus: „Rusia nu are prieteni, există o frică de vastitatea noastră... Rusia are doar doi aliați de încredere - Armata și Marina sa”. Și, de fapt, istoria de pe vremurile invaziei tătaro-mongole (prin invaziile lui Napoleon și ale Germaniei naziste) și pînă astăzi confirmă corectitudinea fundamentală a unei astfel de judecăți.

Creșterea accentuată a rusofobiei în Occident în ultimul deceniu reflectă două procese obiective care au loc pe scena mondială: ‑ o scădere a ponderii și a influenței puterilor occidentale (condițional, a „Grupului 7”) și consolidarea altor centre de putere din lume (China, India etc.); ‑ revenirea treptată a Rusiei de la începutul Secolului XXI în topul celor mai mari puteri mondiale, posedînd capacitatea și voința politică de a urmări o politică externă suverană independentă.

Astfel, eforturile semi-isterice ale propagandei occidentale și ale multor reprezentanți ai clasei politice, în special ale principalelor state-membre NATO pentru demonetizarea Rusiei, a conducerii sale politice (inclusiv personal a Președintelui V.V. Putin) și, de fapt, a poporului rus, au ca scop servirea intereselor geopolitice ale „Occidentului colectiv”. Washingtonul încearcă cu disperare să-și mențină dominația în afacerile mondiale și, pentru aceasta, nu disprețuiește nici o metodă de „concurență neloială”.

O ilustrare vie a fidelității analizei de mai sus poate servi la detectarea aproape instantanee a „urmelor rusești” chiar și în revoltele și jafurile petrecute zilele acestea pe străzile a sute de orașe americane. Și sîntem informați despre acest lucru de posturile de televiziune ale „mass-media de renume” din țară (citiți: SUA), ale cărei Servicii Speciale, ambasade și, uneori, forțe

armate, în ultima jumătate de secol au organizat direct sau într-o formă ușor voalată o schimbare de regim în peste 60 de țări ale lumii.

D.A.: Traversăm o importantă periodă istorică – pandemia Covid-19 este pe cale să aducă transformări majore în zona geopolitică. Care este obiectivul Rusiei în relațiile cu alte mari puteri?

V.K.: Pandemia COVID-19 s-a transformat, fără îndoială, într-unul dintre factorii importanți, care, combinat cu adîncirea crizei economice, poate deveni un catalizator al modificărilor de pe arena internațională. În același timp, în opinia mea, tendințele globale bine definite își vor găsi o continuare în lumea „postpandemică”. În primul rînd, vorbim despre consolidarea noilor centre de putere, și anume China, India și multe altele. Este, de asemenea, evident că fostul hegemon incontestabil – SUA – va încerca persistent să-și mențină pozițiile dominante. În „newspeak-ul” politic american s-a implementat deja ferm părerea că ,,rivalitatea puterilor mondiale”, pe care unii o compară cu situația din ajunul Primului Război Mondial, va fi un factor decisiv în politica mondială din viitorul previzibil.

Diplomația rusă își formulează clar obiectivele în lumea turbulentă actuală. Printre cele mai importante sînt: ‑ menținerea stabilității strategice pe baza dreptului internațional, a controlului și a limitării armelor de distrugere în masă, și mai întîi de toate, prin dialog și negocieri egale și respectuoase reciproc cu marile puteri mondiale – SUA, China, Germania, Franța etc.; ‑ formarea unei „agende de coeziune” pentru comunitatea internațională, pentru a contracara colectiv provocările la adresa existenței omenirii (terorismul internațional, crima organizată transfrontalieră, maladii epidemice, combaterea schimbărilor climatice nefavorabile, imigrație ilegală în masă etc.).

D.A.: Armata rusă se modernizează în mod accelerat. Să ne așteptăm la un război convențional, regional sau mondial, în curînd?

V.K.: De fapt, continuînd să răspund la întrebarea anterioară, aș dori să subliniez faptul că formarea condițiilor de pace favorabile pentru dezvoltarea Rusiei și asigurarea bunăstării cetățenilor săi a fost și rămîne prioritatea de bază a politicii externe a Rusiei. ,,Federația Rusă consideră exclusiv armele nucleare un element de constrîngere, a căror utilizare reprezintă o măsură extremă și forțată, și depune toate eforturile necesare pentru a reduce amenințarea nucleară și pentru a preveni agravarea relațiilor interstatale care ar putea provoca conflicte militare, inclusiv cele nucleare”, se arată în Bazele politicii de stat a Federației Ruse în domeniul constrîngerii nucleare, promulgate de curînd (la 2 iunie a.c.) de Decretul Președintelui. În acest sens, în „întrebarea dvs. plină de îngrijorare” cu privire la amenințarea declanșării unui nou război, din păcate, sînt vizibile stereotipurile propagandei antiruse calomnioase, și principalii generatori ai acestora sînt Pentagonul și NATO. În această chestiune, „căruța este așezată în fața calului”. După dispariția URSS și a Organizației Tratatului de la Varșovia (OTV), Rusia a fost complet deschisă să stabilească cele mai constructive relații cu „Vestul colectiv”, ceea ce a dus, ca la o culminație, la semnarea Actului fundamental Rusia-NATO în 1997. În cadrul acestuia, Bruxelles-ul s-a angajat să nu plaseze ,,forțe de luptă substanțiale” și arme nucleare în apropierea frontierelor Rusiei. La nivelul ,,înțelegerii reciproce a liderilor politici” s-a convenit anterior că NATO ,,nu va avansa spre Est”.

Cu toate acestea, în 1999 primul grup de țări esteuropene a fost acceptat în componența Alianței. După ieșirea unilaterală a SUA din Tratatul ABM în 2002, Washingtonul a început să construiască baze de rachete de-a lungul perimetrului frontierelor noastre (apropo, Acordul privind construcția bazei în Deveselu, România, a fost semnat cu mult înainte de criza ucraineană!).

Lista pașilor care au afectat principiul ,,indivizibilității securității”, care anterior, după cum se pare, nu isca divergențe, în Europa ar putea fi completată cu multe puncte. În ceea ce privește Rusia, dezvoltarea unui sistem global american de apărare împotriva rachetelor și extinderea NATO, au însemnat multiplicarea riscurilor pentru securitatea noastră națională. În 2002, ca răspuns la obiecțiile noastre împotriva denunțării de către ei a Tratatului ABM, americanii ne-au spus: ,,,El nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci puteți face ceea ce doriți”. Acum, cînd noi am creat o serie din cele mai recente sisteme de armament eficiente care pot garanta frontierele noastre și securitatea țării în general, din Occident curg întruna acuzații de agresivitate, revizionism etc. Subliniez că toate aceste acuzații sînt doar clișee de propagandă, care, după cum vedem, sînt utilizate de NATO și de cercurile financiare și politice din Occident, care sînt ghidate de această organizație pentru a justifica o creștere astronomică a cheltuielilor militare și a încercărilor de a priva Rusia de posibilitatea de a urmări o politică externă suverană.

D.A.: Ucraina amenință să preia Donbass-ul cu forța. În Rusia se discută posibilitatea unui protectorat temporar asupra acestuia. Ce va face Rusia dacă Ucraina va decide să recurgă la „scenariul croat“?

V.K.: Nu cunosc nici un fel de „discuții” cu privire la stabilirea unui „protectorat temporar al Rusiei” asupra Donbass-ului. Astfel de formule aduc aminte foarte mult de „activitatea fantezistă” a diplomației și politicii moderne ucrainene. În lumea lor iluzorie, exprimarea exclusiv pașnică, legală din punctul de vedere al dreptului internațional, a voinței locuitorilor Crimeei este denumită „anexare ilegală”, ajutorul umanitar acordat de către Rusia populației civile din Donbass-ul blocat de Kiev este denumită „agresiune”, iar complicii naziștilor sînt proclamați „eroi naționali” etc. Să-i lăsăm pe politologi să dezvolte diferite scenarii speculative. Fapte imuabile arată că în estul Ucrainei, în 2014, populația predominant vorbitoare de limbă rusă a luat armele ca răspuns la lovitura de stat forțată, susținută de Occident la Kiev (,,Maidan”). La început, locuitorii din Donețk au crezut că „Revoluția din Maidan” (cu ale sale cocktailuri Molotov, cu jefuirea depozitelor de arme, cu împușcarea oamenilor legii și ordinii de către „lunetiștii necunoscuți”, sub acordurile discuțiilor deșarte despre democrație europeană) le dă și lor dreptul egal de a determina în mod independent modul de a trăi pe mai departe. Au mers la mitinguri pașnice, au desemnat activiști și au stabilit autoguvernare, au organizat un referendum.

Cu toate acestea, noua putere de la Kiev, contrar Constituției naționale, a aruncat împotriva lor o armată căreia i s-au alăturat „batalioanele de voluntari” plătite de oligarhii locali, formate în principal din criminali și adepții lui Bandera, acolitul lui Hitler. Aceștia au ucis, au ars, au violat... Minerii și muncitorii din Donbass au luat armele și i-au înfrînt în mod repetat pe bandiți, ceea ce a obligat Kievul să semneze Acordurile de la Minsk, care au fost ulterior aprobate și de Consiliul de Securitate al ONU. Kievul, practic, nu a îndeplinit nici unul dintre punctele acestui Acord. Acum, în „subtextul întrebării”, dvs. recunoașteți deja că Ucraina „poate recurge la forță”. Ceva care seamănă îndeaproape cu situația din relațiile dintre Tbilisi (sub președintele M. Saakashvili, a cărui „a doua venire” în Ucraina am văzut-o recent) cu Osetia de Sud. În 2008, după ce armata Georgiei a atacat orașul pașnic Tskhinval și pe pacificatorii ruși, nu a existat nici un fel de „agresiune rusă” ci operațiunea pentru constrîngerea Georgiei în vederea obținerii păcii. Cu toate acestea, în istorie, tragedia se repetă, de regulă, sub formă de farsă. Sînt sigur că locuitorii iubitori de libertate din Donbass, care, conform celor mai prudente estimări, au pierdut 15.000 de conaționali, în special femei, copii și vîrstnici uciși de mîinile călăilor de la Kiev, vor putea riposta în mod

RM

17

Vineri, 19 iunie 2020

demn, din nou, oricui va încerca să atace republicile lor independente.

D.A.: Opinia publică mondială încă nu se împacă cu ideea că Rusia și-a luat înapoi teritoriul cedat de Hrușciov Ucrainei, în 1954 – Crimeea. Rusia a investit mult, nu doar în acel pod. Care va fi reacția Rusiei la atacarea de către Ucraina a acelui pod și la crearea în Marea Azov a unei baze militare NATO? V.K.: Pentru început, chiar și la Kiev puteți auzi adesea despre „managementul extern” al Ucrainei din partea Washingtonului, FMI etc. Deci, se pare că decizia va fi a lor, iar marionetele de la Kiev – ceea ce nu este exclus – vor încerca să o pună în aplicare – cum a făcut-o, la timpul său, M. Saakashvili, pe care l-am menționat deja, cum se spune, să nu fie la ceas de seară... Apropo, „opinia publică mondială” despre care vorbiți dvs., în mod clar nu include marea majoritate a populației care trăiește în Asia, Africa și America Latină.

Privind atît harta geografică, cît și în ochii realității, puteți observa cu ușurință că Podul Crimeei este situat în limitele apelor teritoriale ale Rusiei și conectează două părți ale teritoriului său suveran. Avem mijloace destul de eficiente de apărare a pămîntului nostru. De fapt, acesta este răspunsul la ambele întrebări... Mai mult, în conformitate cu tratatul actual rus-ucrainean, Marea Azov este o mare interioară, unde, apropo, linia de demarcație nu a fost încă trasă. Astfel, navele de război NATO, în conformitate cu normele dreptului internațional modern maritim, pot apărea în (apropo, foarte puțin adînci) apele Mării Azov doar cu acordul ambelor state - Rusia și Ucraina.

V.K.: Pe scurt: creatorii celor mai noi mostre de armament din Rusia au răspuns cu mult timp în urmă la întrebarea dvs., continuînd să lucreze cu succes pe piețele externe. Și avem exemple în China, India, Turcia, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Africa, America Latină și chiar și în Europa. Mai multe modele de avioane de luptă, tancuri, lansatoare de rachete multiple etc. concurează cu succes cu cele americane conform datelor lor tactice și tehnice și, să spunem, sistemele de apărare antiaeriană din Rusia sînt superioare lor în multe privințe. În plus, armamentul nostru este vizibil mai ieftin decît modele occidentale similare. În ceea ce privește efectul sancțiunilor economice ilegale din partea SUA și UE, cum se spune: „ceea ce nu ne îndoaie, ne va întări doar”. Datorită „efectului pozitiv” al sancțiunilor economice ilegale impuse Rusiei de către Statele Unite și Uniunea Europeană, ponderea veniturilor din vînzarea tuturor tipurilor de hidrocarburi în volumul total al exporturilor din Rusia a scăzut semnificativ, reprezentînd sub 41% din veniturile bugetului de stat în 2019. Pînă în 2022, se estimează că aceasta va scădea la nivelul de 35%. Am devenit practic independenți de importurile de produse alimentare (veniturile din exporturile de cereale în 2019 s-au ridicat la 25 de miliarde de dolari), mai mult de 550 de miliarde de dolari reprezintă rezervele în aur și în valută, ca să nu mai vorbim de raportul extrem de favorabil al datoriei externe față de PIB (sub 30%).

D.A.: Rusia va permite oare României să se unească cu Republica Moldova în urma unui posibil referendum? Va ajuta Rusia țara noastră în intenția de a cere Ucrainei înapoi Bucovina de Nord?

V.K.: Din cîte știu, pînă în prezent, toate sondajele de opinie din Republica Moldova au arătat că majoritatea cetățenilor săi nu sînt deloc în favoarea unirii cu România. Dar, oare, Bucureștiul este gata să pună oficial în fața Kievului problema „întoarcerii Bucovinei de Nord”?! În orice caz, consider că este contraproductiv să discutăm situații ipotetice pentru care nu au fost încă observate premise serioase.

D.A.: În cazul în care, în România, Ținutul Secuiesc își va declara autonomia, care va fi poziția Rusiei?

V.K.: Determinarea statutului administrativ al Ținutului Secuiesc este o chestiune internă a României.

Totodată, țara dumneavoastră este parte a mai multor convenții europene care definesc principiile de protecție a drepturilor minorităților naționale și a limbilor lor, inclusiv în zonele de trai compact. Se pare că angajamentele pentru aceste tratate internaționale sînt cele care trebuie să fie luate în considerare.

D.A.: De ce Vladimir Putin acceptă umilirea poporului rus? Nu comite aceeași greșeală majoră pe care a făcut-o Stalin, de a ceda teren în speranța că nu va fi nici un fel de confruntare?

V.K.: Nu înțeleg deloc mesajul dvs. despre poziția lui Vladimir Putin cu privire la poporul rus. Președintele rus, dimpotrivă, face tot posibilul pentru a apăra onoarea și demnitatea poporului rus și a altor popoare din Rusia. El nu poate fi responsabil pentru campania desfrînată de rusofobie în Occident (în același timp, toți cetățenii Rusiei sînt numiți ruși, la fel cum a fost înainte cu cetățenii URSS!). În același timp, conducînd una dintre cele mai mari puteri nucleare din lume, șeful statului este, desigur, obligat să continue o politică externă responsabilă și moderată, contracarînd apariția unui conflict armat global sinucigaș. În același timp, aș dori să reamintesc cuvintele lui V.V. Putin, care spunea că, dacă Occidentul are nevoie de o lume fără Rusia, atunci noi nu avem nevoie de o astfel de lume. Sper ca liderii țărilor NATO să înțeleagă corect acest semnal.

D.A.: Dacă elita rusă își educă, în majoritate, copiii în SUA și în Occident, cum poate opinia publică că creadă că jocul SUA - Rusia - Europa este unul real?

V.K.: Mulți tineri cetățeni ruși într-adevăr studiază în Occident, dar mai ales în Europa de Vest. După studii, majoritatea se întorc în Patrie și muncesc rodnic acolo, îmbogățiti cu o nouă experiență. Acesta este un proces normal, dacă nu îl considerăm exclusiv prin prisma rivalității geopolitice. Cînd vine vorba de președinție și alte posturi înalte din stat, modificările actualei Constituții, care sînt în prezent propuse aprobării de către cetățenii ruși, precizează în detaliu restricțiile pentru solicitanți în ceea ce privește inadmisibilitatea cetățeniei străine și a proprietății în străinătate și mijloacelor financiare în afara țării.

Judecînd după sondaje, aceste modificări se bucură de sprijinul majorității cetățenilor ruși. În ceea ce privește „jocul SUA - Rusia - Europa”, pînă acum doar SUA și Rusia sînt jucători reali în această listă. Din moment ce, probabil, din obișnuința generalizării, dvs. numiți drept Europa – Uniunea Europeană (și acest lucru este greșit), trebuie să notez că, recent, „Europa” a arătat semne foarte slabe de disponibilitate în a continua propria politică externă suverană, inclusiv față de Rusia. Deci nu avem nici un fel de iluzii.

D.A.: Dacă Rusia și România au relațiile înghețate și greu de depășit, nu se poate purta o discuție la nivel oficial cu medierea Germaniei? Mai ales că noi, românii, sîntem considerați – neoficial, desigur – colonie germană.

V.K.: Vă las pe conștiință aprecierea României ca o colonie germană. În același timp, trebuie să reiterez, așa cum am spus de mai multe ori: pentru a îmbunătăți relațiile ruso-române, în primul rînd avem nevoie de voință politică reciprocă și dispoziție pentru a duce un dialog cu drepturi egale pe baza respectării intereselor naționale legitime ale fiecăreia dintre părți.

Din cîte îmi dau seama, principalul obstacol în acest sens este delegarea, de către București, a conducerii Uniunii Europene, Statelor Unite și NATO, în cadrul „disciplinei/solidarității de coaliție” a unei părți semnificative a puterilor sale suverane, în primul rînd în politica externă.

D.A.: Cum evoluați relațiile Rusiei cu Turcia, fie că vorbim de Siria, fie că vorbim de Libia? Este Rusia dispusă să își joace cartea pînă la capăt, chit că intră în conflict deschis cu o țară NATO? V.K.: Relațiile dintre Rusia și Turcia se dezvoltă destul de dinamic, în primul rînd în ceea ce privește normalizarea treptată a situației din Siria, care a devenit în urmă cu cîțiva ani una dintre principalele victime ale terorismului internațional. Ca și în multe alte cazuri, în unele privințe interesele noastre coincid în totalitate, în unele se deosebesc pe diferite paliere, iar în altele coincid doar parțial. Aceasta este o practică internațională normală. În Idlib-ul sirian, de exemplu, militarii Rusiei și Turciei, în ciuda opoziției destul de active din partea militanților teroriști, patrulează împreună traseul strategic care duce la Alep. Prima fază a conductei de gaze ,,Fluxul Turcesc/Turkish Stream” a intrat deja în funcțiune. În Turcia, Rosatom construiește o centrală

electrică nucleară, iar sistemele moderne de apărare antiaeriană S-400 se desfășoară pe teritoriul Turciei.

Rusia nu este implicată în conflictul civil intern din Libia.

Cu alte cuvinte, documentele noastre guverna­ mentale oficiale nu spun nimic despre vreun război cu o țară care este membră a NATO și, în general, despre orice fel de conflict armat, în afară de respingerea unei posibile agresiuni externe împotriva Rusiei și (sau) aliaților acesteia.

D.A.: În presa chineză se tot vorbește de marile provocări militare ale Secolului XXI. Printre acestea se numără și un potențial război între Rusia și China, avînd ca scop ocuparea Siberiei de către chinezi, teritoriu pe care ei îl consideră ca fiind al lor. Ce ne puteți spune despre acest mod în care China vede viitorul?

V.K.: Trebuie să vă dezamăgesc: relațiile rusochineze se dezvoltă de mai mulți ani în diverse domenii și sînt foarte reușite. În 2019, liderii țărilor noastre le-au descris ca fiind „o relație de parteneriat cuprinzător și o interacțiune strategică care intră într-o nouă eră”.

Problema ratificării tratatului la frontiera de stat ruso-chineză a fost rezolvată de mult timp. La începutul „anilor zero”, în calitate de angajat al Departamentului pentru relații cu Parlamentul al Ministerului de Externe, am avut ocazia să particip la procesul de ratificare a tratatului privind delimitarea (desfășurare pe teren) a frontierei dintre țările noastre.

D.A.: Pandemia a lovit toată lumea. Cum evaluați consecințele? Unii nu au primit cu entuziasm nici asistența Rusiei în Italia, Serbia, SUA și Republica Moldova. Pasivitatea Rusiei i-a determinat chiar și pe unii ruși să devină rusofobi. Pînă la ce ce „linie roșie” se va retrage Rusia?

V.K.: „Condamnarea și critica intențiilor malefice ale Rusiei” pentru asistența pe care ea a acordat-o Italiei și altor țări este apogeul ipocriziei și ilustrarea „standardelor duble” din partea așa-numitelor democrații occidentale. Despre rusofobia de astăzi deja s‑a menționat mai sus, deși timp de cîteva secole și în Rusia, pe care unii scriitori și filozofi o numesc ,,civilizație eurasiatică specială”, există de mult timp oameni care împărtășesc părerile rusofobilor occidentali. Printre ei au fost și oameni destul de cinstiți care se străduiau în acest mod să clarifice o îndoială veșnică pentru țara noastră: ce cale de dezvoltare ar trebui să urmeze Rusia – cea occidentală (europeană), sau cea estică (asiatică)? Dar recent, după ce am urmat exemplul Statelor Unite și am adoptat legislația „cu privire la agenții străini”, ne-am dat seama clar că ,,rusofobia internă” în Rusia, în cele mai multe cazuri, este direct finanțată din bugetele americane, germane etc. și din alte ,,fonduri caritabile”. În Rusia, sînt respectate principiile democratice ale libertății de opinie și dezbatere, iar opozanții pătimași, inclusiv rusofobii declarați, profită într-o oarecare măsură de acest lucru. Totuși, acest lucru nu înseamnă deloc că Rusia, forțele sănătoase ale societății noastre, intenționează să capituleze în fața acestora. După cum obișnuia să spună marele prinț al Vladimirului, Alexandr Nevski: „Forța este în adevăr…”.

D.A.: Statele Unite și Europa demonetizează rolul URSS în cel de-al doilea Război Mondial. Vladimir Putin a propus denunțarea Tratatului de la München în același mod ca și a Tratatului Ribbentrop-Molotov.

Un monument al Mareșalului I. Konev a fost dărîmat la Praga. Cum va reacționa Rusia pe plan internațional?

V.K.: Încercările care se întreprind în prezent în Occident, de a rescrie istoria celui de-al doilea Război Mondial, arată doar că „Occidentul colectiv” încearcă să folosească această temă istorică în „Războiul rece informațional” lansat împotriva Rusiei. Scopul acestui război este susținerea pretențiilor geopolitice cunoscute ale SUA. În ceea ce privește „adevărul istoric”, pozițiile Rusiei, declarate în repetate rînduri de Președintele Vladimir Putin, rămîn impecabile și incontestabile.

Desigur, dacă vă bazați pe documente autentice, inclusiv cele care sînt acum preluate din arhivele Rusiei, precum și mărturii ale contemporanilor, inclusiv lideri ai Statelor Unite, Marii Britanii etc. (continuare în pag. a 18-a)

18

Vineri, 19 iunie 2020 (urmare din pag. a 17-a)

Aproape toate țările din Europa Centrală și de Est, precum și țările baltice, în timpul celui de-al doilea Război Mondial fie au acționat ca aliați ai Germaniei naziste, fie mulți dintre cetățenii lor au devenit complici ai acesteia, în cadrul trupelor Waffen SS, în poliție, ca paznici în lagărele de concentrare, etc., pătîndu-se cu crime de război. Se pare că, acum, ei vor să șteargă din istoria lor această pagină neagră. Indiscutabil rămîne faptul că „Conspirația de la München” (septembrie 1938) a devenit „factorul declanșator” pentru escaladarea agresiunii naziste în Europa anilor ʼ30 ai Secolului XX, atunci cînd imperiile coloniale ale Marii Britanii și Franței au trădat Cehoslovacia democratică.

De fapt, aceștia au făcut același lucru la 1 septembrie 1939, cînd nici măcar nu au încercat să întreprindă vreo acțiune militară împotriva lui Hitler, deși aveau atît obligațiile corespunzătoare în ceea ce privește Polonia, cît și potențialul militar necesar. În acest sens, Rusia va continua să lupte ferm împotriva încercărilor propagandiștilor occidentali de a diminua și chiar de a nega contribuția decisivă a popoarelor URSS la înfrîngerea Germaniei naziste.

Unul dintre răspunsurile convingătoare la adresa lor a fost mesajul președintelui american H. Truman către Mareșalul Stalin din 8 mai 1945, în care se spunea: „Acum, cînd forțele sovieto-anglo-americane au forțat

armatele agresorilor fasciști să capituleze necondiționat, vreau să transmit și prin intermediul Dumneavoastră felicitări fierbinți armatelor eroice ale Dumneavoastră din partea poporului nostru și a Guvernului său.

Apreciem foarte mult contribuția magnifică adusă de puternica Uniune Sovietică la cauza civilizației și a libertății. Ați demonstrat capacitatea unui popor iubitor de libertate și extrem de curajos în a zdrobi forțele malefice ale barbarismului, oricît de puternice ar fi ele...”.

D.A.: Lumea se află în total dezechilibru. Care sînt perspectivele dacă, privind la nivel istoric, un război a fost întotdeauna soluția? În contextul Nord Strem 2, ce va face Kremlinul în cazul în care Gazprom va fi sancționată? Pînă cînd va sta Rusia „în genunchi”?

V.K.: Aveți dreptate că relațiile internaționale sînt caracterizate în prezent de o instabilitate gravă și chiar de turbulențe. În termeni simpli, acest lucru poate fi formulat ca „o amenințare crescută a războiului mondial”.

Rusia este ferm convinsă că lumea modernă, saturată de armament de distrugere în masă, nu își poate permite să rezolve contradicțiile care apar prin război. Acesta ar fi sfîrșitul civilizației umane.

Din păcate, Washington și, drept vorbind, multe alte capitale ale statelor‑membre NATO, nu vor să înțeleagă acest lucru. Toate propunerile Rusiei de a semna vreun document care ar reproduce celebra formulă ,,Reagan-

Lupii Războinici (3) Accelerator (2) Pentru simplificarea leagală a pedepsei, pînă acum un deceniu aceste evenimente recurente au fost legate de ideologia de dreapta, descrisă ca o evoluție sinusoidală. Dar mulți dintre acești ucigași, de la cei din Atomwaffen pînă la trăgătorul din moscheea din Noua Zeelandă sau pînă la atacatorul sinagogii Poway sînt mult mai strîns conectați la o ideologie nouă și infinit mai radicală, una care respinge atît lupta de clasă, cît și perceptele ariene ale nazismului. Se numește „acceleraționism” și se bazează pe ideea că guvernele lumii sînt iremediabil corupte. Drept urmare, cel mai bun lucru pe care îl pot face adepții acestei noi tehnici revoluționare este să le accelereze dispariția, semănînd haosul și creînd tensiuni socio-politice care să distrugă mecanismele societale existente.

Ideile acceleraționiste au fost citate în manifestele personale ale atentatorilor în masă - în mod explicit în cazul criminalului din Noua Zeelandă - și sînt adesea menționate pe forumurile web și în camerele de chat ale diverselor grupări anarhiste contemporane.

Acceleraționiștii resping orice efort de obținere a puterii politice prin vot democratic, repudiind tentativele de stînga sau de dreapta de a se angaja în politica națională.

Noii revoluționari consideră toate formele de expresie politică ca fiind inutile. În viziunea lor, tactica preferată pentru adîncirea contradicțiilor sociale, economice, culturale sau militare nu este reprezentată de către dialogul prin urnele de vot, ci violența - atacarea minorităților rasiale, sexuale, culturale sau religioase ca o modalitate de a declanșa un război civil total. Scopul final este de a prăbuși autoritatea și organizarea socială.

Adepții acestei noi tehnologii revoluționare speră la un viitor dominat de o singură civilizație, de o singură religie, de o singură rasă. De preferință, cea albă. De aceea, în interiorul noii comunități revoluționare vom regăsi nu numai comuniști, maoiști, naziști hitlerieni sau doar simpli fasciști, ci și eco-teroriști, technoteroriști, sau simpli nebuni religioși. Fiecare dorește să îi anihileze pe ceilalți și să rămînă singur.

Acceleraționismul are rădăcini bizare în mediul ideologic clasic. Experții cred că dorința de a accelera distrugerea socială a jucat un rol semnificativ și subapreciat în valul actual de violență extremistă. Nefiind o ideologie care există în sens teoretic, acceleraționismul s-a manifestat de fapt în violența reală. Cărțile de căpătîi nu sînt scrise de un om, ci sînt formate din experiențe personale, insignifiante pentru societatea largă, dar eroizate de comunitatea din care ele provin. Pentru cei care

astăzi, în orașele SUA, dau foc la simbolurile opresiunii de rasă sau economice, capitalismul nu este decît un mecanism techno-productiv care a scăpat de sub control. Capitalismul contemporan este și automat reproductiv, adică eternizează diferențele dintre rase, adîncește dezechilibrul, afectează libertatea individuală. Este un proces autodevorator, care, deși non-uman, reușeste să subjuge oamenii. Ca atare, el trebuie să fie complet distrus.

Pentru revoluționarii din marile centre urbane americane nu comunismul este soluția. Cinică și anarhică așa cum este ea, pentru ei ecuația este simplă. Cine cîștigă mănîncă întreg tortul. Ceilalți nu au nici o altă soluție decît dispariția fizică, totală și imediată. Ca atare, tehnologia revoluționară este reprezentată de un val de violență, repetitiv, dar individualizat de etapa istorică pe care o traversează. El anunță nu numai maturizarea techno-extremismului, e-marxismului unificat prin osatura e-nazismului, dar și ceea ce profilerii au identificat ca fiind produsul nou, cel mai toxic, cel al neo-reacțiunii.

Natalitatea neo-reacției este produsul endogen și final care se revarsă prin toate canalele de comunicare spre o generație bine hrănită, împlinită sexual prin libertatea tehnică de a nu procrea, dezechilibrată emoțional tocmai de lipsa răspunderii imediate, speriată de lipsa de identitate promovată în virtual, amenințată de extincția diferențelor valorice și greșit perceputa lipsă de onoare a victoriei. Sclavul definit astfel devine obiectul de distrus.

Exact și identic ca în toate marile ideologii totalitare, sinele sclav, definit prin apartenența la o formă de organizare socială percepută ca dominatoare și lipsită de viitor, trebuie eliminat. Singura realitate acceptată apare doar prin valorizarea gestului distrugător personal. Crima asumată ca formă de sacrificiu autarhic devine, ciudat de real, singura armă de distrugere în masă eficientă.

Ca atare, perioada violentă pe care o trăim promovează martiriul personal și unicat, mic în natura sa obiectivpersonală, dar global prin comunicarea sa electronică.

Din generator istoric de teologie constructoare, martiriul uman se transformă în expresia supremă individuală a distrugerii societăților împotriva cărora se îndreaptă.

Armatele regulare, polițiile, serviciile de informații, birocrațiile statale nu au nici un fel de soluție de a opri nebunia. Democrația este atacată exact de principiul său fundamental, și anume liberul arbitru.

O serie de crime individuale sau succesive execuții în masă devin semnele similitudinii cu timpurile marilor epoci de cucerire. Dacă au loc și evenimente dramatice ca moartea nedreaptă a unui negru sub genunchiul unui polițist alb, atunci condițiile unui nou val de rebeliune violentă sînt întrunite. Dați-ne război, incendiem ca să

RM

Gorbaciov” sînt respinse de americani. Și această formulă este simplă și evidentă: „războiul nuclear este inacceptabil, pentru că nu pot exista cîștigători”. De fapt, nimic nu s-a schimbat de atunci, cu excepția, se pare, poziției Occidentului, care și-a imaginat că va putea totuși să respingă adevărul menționat.

D.A.: Cum vedeți pe viitor dezvoltarea relațiilor ruso – române, care acum practic nu există?

V.K.: Privesc cu optimism viitorul relațiilor rusoromâne. El se bazează, mai întîi de toate, pe conștientizarea interesului reciproc în dezvoltarea cooperării comerciale și economice pragmatice, pe păstrarea schimburilor culturale și umanitare și, în final, a necesității obiective de înțelegere reciprocă pentru a evita incidentele militare neintenționate și, dacă este posibil, pentru a restabili cooperarea interstatală normală în domeniul măsurilor de încredere și a dezvoltării durabile în bazinul Mării Negre.

Datele denotă că schimburile comerciale dintre țările noastre în anul 2019 s-au menținut la nivelul de 4,6 miliarde de dolari, iar în contextul continuării pandemiei coronavirusului, cel puțin în primul trimestru al anului 2020, aceste schimburi au prezentat chiar o anumită dinamică pozitivă. Acesta este un semnal bun.

Sper că din aceasta se vor trage concluzii constructive.

D.A.: Vă mulțumesc!

Interviu realizat de DAN ALEXANDRU stingem, dărîmăm ca să construim, distrugem ca să ne jertfim, pacea înseamnă război, viața este o minciună computerizată, moartea este noua viață – toate aceste construcții mentale sînt perfect oxigenate de lumea paralelă pe care noua e-societate a creat-o. Întreaga experiență a umanității acumulată de la începuturi pînă astăzi este doar un Watergate cosmic.

Nimic nu este adevărat. Totul trebuie ars, distrus și, în special, o singură rasă, pură, superioară spiritual și capabilă să ducă rebeliunea la final trebuie să învingă.

Iar Donald Trump nu este victima inocentă a stîngii radicale. Departe de adevăr. Cel care a creat o universitate de care rîdeau pînă și curcile, cel care a condus un spectacol de televiziune în care era unul singur și ceilalți, oameni extrem de serioși si mai citiți ca el deveneau pupili umili ai marelui om de afaceri, cel care a cerut ziduri de izolare lungi cît un continent pentru o națiune nu poate susține că nu știa exact ce face atunci cînd scria că în spatele gardului de la Casa Albă sînt cîini fioroși. Dorind el însuși accelarea procesului revoluționar anarhic de pe străzile Americii, va folosi, exact ca partea opozantă, toate culoarele de comunicare moderne pentru a pune benzină pe foc. Dacă anarhiștii doresc distrugerea societății, Trump dorește doar să își distrugă oponenții. Nici asta nu este democrație, fapt care îl aduce foarte aproape de jocul accelaționist al insurgenților care îi incendiază orașele.

Donald Trump face greșeala de analiză tipică epocii pe care o reprezintă. Acuză anarhismul modern de a fi de stînga. El, președintele american votat de clasa muncitoare americană în baza unor promisiuni de un naționalism economic de mult eradicat în lume, pictat pe fundalul unei aroganțe civilizaționale și tehnice americane tipice propagandei din timpul Uniunii Sovietice unde tot ce era produs sovietic era de calitate supremă, el, populistul care utilizează rasa ca formator de opinie și bogăția ca semn că Dumnezeu l-a ales, tocmai el spune că Antifa este de stînga. Nicidecum și perfect neadevărat. Cei care astăzi dau foc Americii nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt accelaționiștii pe care ideologul Steve Bannon îi lăuda la Casa Albă numai acum un an sau pe care tocmai administrația Obama îi primea cu brațele deschise dacă dărîmau guvernele stabile, dar autoritare ale lumii arabe.

Din nefericire, istoria nu se repetă, dar alege același accelarator. Dominația unei civilizații asupra alteia, anihilarea celei căzute, construirea uneia noi, rasial mai puternice, mai valorizante și obținute prin sînge și foc.

Zeii din Olimpul uitat în istorie își ocupă deja locurile în sala de teatru. Incendiile din orașele omului le permit să observe umanitatea în întregul său. (va urma) H.D. Hartmann

RM

19

Vineri, 19 iunie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

La mare 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

O istorie a farselor (151) Presupusul navigator nu știa nici măcar să citească busola… (2) În mai puţin de 16 ore de la decolare, avionul Fokker s-a întors în Golful Regelui. Byrd a cerut să fie recunoscut ca învingător, şi nimeni, mai ales Amundsen, nu 1-a acuzat de înşelătorie, deşi Josephine Ford avea scurgeri de ulei din motorul drept.

Două zile mai tîrziu, dirijabilul lui Amundsen, Norge, a decolat şi el. La 12 mai a trecut direct peste Polul Nord şi la 14 mai a aterizat la Teller, în Alaska. Între timp, Byrd devenise faimos. Sosind în Londra la 27 mai, a fost tratat ca o adevărată celebritate.

Au început totuşi să apară şi îndoieli. Jurnalişti norvegieni şi italieni, declarînd campioane propriile echipe de expediţie, au negat în public că Byrd ar fi putut realiza o călătorie dus-întors într-un timp atît de scurt. Byrd a declarat că îşi va dovedi succesul în faţa Societăţii Naţionale de Geografie odată ce se va întoarce în America.

În New York a fost, de asemenea, aclamat drept erou naţional. S-a organizat chiar şi o paradă, cu fluturaşi şi confeti, pe străzile din Broadway.

Preşedintele Coolidge i-a oferit medalia de aur Hubbard a Societăţii Naţionale de Geografie. Bennett, ce părea copleşit de evenimente, a fost ignorat... şi nu a spus nimic. Justificîndu-se în faţa europenilor care nu îl credeau, Byrd a explicat astfel viteza deosebită cu ajutorul căreia aventura i-a reuşit: au beneficiat de un vînt prielnic din spate pe toată ruta spre nord, iar cînd au ajuns la Pol, vîntul şi-a schimbat brusc direcţia şi i-a împins înapoi tot drumul, spre sud. Aşadar, nimic nu putea fi dovedit împotriva amiralului. Bennett, care încă păstra tăcerea, s-a îmbolnăvit de gripă în Labrador, în 1928, şi a murit înainte să poată fi tratat cu medicamente. „Un singur lucru vreau să-mi promiţi, Bert”, i-a spus el pilotului Bernt Balchen, unul dintre ultimii oameni care l-au văzut în viaţă. Indiferent ce se întîmplă, du-te cu Byrd la Polul Sud”. Lucru pe care Balchen l-a făcut din plin.

Byrd a rămas un erou toată viaţa; deşi realizarea lui nu a fost crezută de exploratorii polari, nici un zvon maliţios nu s-a confirmat. Dar după moartea lui

ORIZONTAL: 1) Mare care desparte Europa de Africa; 2) Accident de circulație în mare – Poetul marinar, autor al volumelor lirice ,,Flori de mare” și ,,Fructe de mare” (George); 3) Agale – Loc de acostare a navelor la marginea mării; 4) Plutește pe apele mării – Insulă japoneză; 5) Primele pescadoare!

– Celebru fabulist antic grec, prezent în temă cu titlul ,,Nafragiatul și marea” – Pamfil Șeicaru; 6) Regretată poetă ieșeană, autoare a volumului liric ,,Țara luminii”, din care desprindem titlul ,,Rîuri sfințite, mări netulburate” (Magda) – Orășel în India; 7) ,,Regulator de circulație regional” (abr.; CFR) – În mare folosește energia eoliană; 8) Autoatelier (abr.; milit.) - ,,Îl unduia valul mării de sud”, poezie din volumul ,,Casa de lemn”, scris de acest poet român (Alexandru); 9) Liric român, autor al poeziilor ,,Lîngă o mare” și ,,Înfuriată e marea”, cuprinse în volumul ,,Numele oglinzii” (Florea) – Aule; 10) Zburător legendar prăbușit în mare – Îi aparțin poeziile ,,Mare” și ,,Dor de mare” (Ion).

VERTICAL: 1) Pămîntul din largul mării – Hoți la drumul... mare; 2) Marele nostru poet, de la care ne-au rămas titlurile: ,,Cînd marea...”, ,,Cînd privești oglinda mării” și ,,La fereastra dinspre mare” (Mihai); 3) Foarte primitoare la mare – Autorul volumului ,,Ne așteaptă marea” (Ion); 4) Ioana Radu – Localitate în Suedia – Știri venite de la centru!; 5) Pictor dobrogean, autor al pînzei ,,La malul mării” (Stavru); 6) Localitate în Germania – Rîu în Bulgaria; 7) Oprește vărsarea – Cunoscută actriță italiană, protagonistă a filmului ,,Gustul mării” (Virna); 8) Autorul volumului liric ,,Mare delfină” (Nicolae) – Prozator român, prezent în context cu evocarea ,,O zi la marea noastră” (Vasile); 9) Primii navigatori! – Se duce la mare – Corp de balet!; 10) Fata mării, atrăgătoare din fire – Stat situat în vestul Mării Mediterane.

Dicționar: OMA; BAP; AUAT; VEN; EJA; OSEM GH. ENE

Dezlegarea careului ,,Umbrele de soare!” (Fantezie) 1) MOS – NORMALA; 2) A – SONORIZAT; 3) CB – ONOR – ITA; 4) URA – NORD – IS; 5) LAMINOR – ANA; 6) ATU – NOROC – M; 7) TE – ANORMALE; 8) O – TENOR – REN; 9) REA – NORME – T; 10) PLANOR – TIE. Byrd în 1957, Balchen şi-a publicat memoriile sub titlul Vino la Nord cu mine, punînd, astfel, ordine în lucruri. El a povestit cum, în 1927, într-un hotel din Chicago, Bennett a recunoscut stingherit că Josephine Ford nu a ajuns nici măcar în apropierea Polului Nord. De asemenea, în timpul călătoriei pe Atlantic şi al zborului la Polul Sud, el însuşi fusese pilotul lui Byrd, eroul (presupus navigator) fără a şti măcar să citească busola. Aşadar, nici călătoria cu avionul la Polul Sud nu a putut fi verificată. Mai mult de atît, în timpul unui zbor în Antarctica, Byrd s-a îmbătat atît de tare cu coniac, încît a trebuit să fie purtat în braţe, de la avion, după aterizare. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 19 iunie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (1) (urmare din pag. 1) Mă uit uneori la unii dintre colegii mei, mai cu seamă la cei mai în vîrstă, şi constat cu tristeţe şi cu un val de duioşie în inimă că sînt săraci lipiţi pămîntului, au aceleaşi costume de haine şi aceeaşi pereche de pantofi pe care, probabil, nu le-au mai schimbat de ani de zile, pentru că nu le dă mîna, iar dacă i-a fericit Dumnezeu şi cu nepoţei, le vine foarte greu să le cumpere o păpuşă, fiindcă, vai, am uitat să vă spun că privatizaţii noştri au sărit binişor preţul unei păpuşi peste 25.000 de lei! Vă rog să mă credeţi că, sociolog şi ziarist fiind, am un ochi ceva mai bine format în a observa permanenta strîmtorare a multora dintre colegii noştri parlamentari, care nu au toţi şansa să conducă reviste productive sau firme româno-străine, şi trăiesc, efectiv, de la o leafă la alta. În acest registru pur colegial vin astăzi şi vă întreb, domnilor senatori şi deputaţi, atît din Opoziţie cît şi din coaliţia aşa-zis guvernamentală: de ce vă certaţi, fraţilor? Cine v-a învrăjbit aşa?

Putem oare să continuăm în felul acesta, în atmosfera asta irespirabilă, în care o singură scînteie poate să aprindă butoiul cu pulbere?

La începutul lunii iunie publicam un editorial în revista partidului nostru, „Politica”, intitulat „Lunga vară fierbinte”. Nici nu-mi dădeam seama cît de actuală va fi formularea asta, din foarte multe puncte de vedere. Pe mine, cel puţin, Dumnezeu m-a încercat în acest august funerar cu o pierdere grea, ireparabilă, prin trecerea în veşnicie a iubitului meu părinte. Şi astfel am trăit momente de supunere şi umilinţă, fiindcă în faţa brazdei de pămînt negru nu mai eram nimic – nici ziarist, nici senator, nici şef de partid, ci, aşa după cum scrie pe urnele sinucigaşilor din Toledo, „Hic jacet cinis, pulvis et nihil” – „Aici se află cenuşă, pulbere şi nimic”. Parafrazîndu-i pe Marx şi Engels, cu dubla lor alienare, Eugen Ionescu al nostru – pe care l-am considerat întotdeauna cel mai mare dramaturg al lumii după Shakespeare – a scris o frază memorabilă: „O să murim cu toţii, asta e singura alienare serioasă!”. Şi tot o încercare grea, pe care nutresc speranţa că Cel de Sus o va resorbi cu milostivenie, este suferinţa marelui nostru scriitor Eugen Barbu, care zace acum pe un pat de spital, pe jumătate paralizat, în urma unei puternice hemoragii cerebrale.

De ce spun toate astea acum? L-am auzit pe dl.

Adrian Năstase afirmînd că, în conformitate cu Regulamentul, un vorbitor care se îndepărtează de la tematica ordinii de zi poate fi întrerupt. Asta cam aşa e, desigur, nu putem vorbi cîte în lună şi-n stele, dar vreau să vă spun că mai importantă decît orice ordine de zi este condiţia noastră de oameni şi parlamentari – adică cine sîntem, ce vrem să facem pentru Ţara aceasta, cum ne percepe populaţia?! Spre dezamăgirea unora, eu, unul, nu voi polemiza astăzi cu nimeni. Cine a urcat astăzi Dealul Mitropoliei în speranţa că va asista la un bîlci al deşertăciunilor, sau la un turnir, se poate duce liniştit acasă, mai ales că peste puţin timp se va transmite un meci la televizor. Inima mea este încă în doliu şi vreau să scutesc populaţia de un scandal ce poate degenera în ridicol. Dacă cineva îşi va imagina că se va termina vreodată cu corupţia nu numai în România, ci în întreaga lume, se înşală amarnic. Am auzit unele voci care spuneau că flagelul corupţiei se datorează

comunismului şi vechilor structuri. Nimic mai fals, domnilor. Desigur, comunismul a avut proprii săi jefuitori, pe vremea cînd se cumpărau cu bonuri de mînă, prin anii ’50, pentru sume de 200-300 de lei, tablouri de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Ştefan Luchian. Dar vă aduc aminte că, în condiţiile strîngerii şurubului prin anii ’80, jefuitorii de profesie au simţit în ceafă răsuflarea fierbinte a mai multor organisme, de care se fereau, şi mă refer la serviciul de cadre al C.C. al P.C.R., la Securitate, la Miliţie, la alte forme de supraveghere reciprocă, ai căror exponenţi furau şi ei, dar nu neapărat toţi, şi, în orice caz, frica păzea pepenii.

Pe cînd astăzi, hoţii, adevăraţii hoţi, nu se mai tem de nimeni şi de nimic. Nu spun asta din nostalgie faţă de trecut, pentru că în trecut eu nu puteam vorbi de la acest microfon; o spun în speranţa că societatea românească îşi va crea foarte repede anticorpii. Iată de ce cred că noi, inclusiv eu, folosim în mod eronat comparaţia cu Mafia – în realitate, Mafia italiană sau cea americană tot mai păstrează nişte aparenţe, pe cînd la noi, vorba aia, de vreme ce codrul e frate cu românul, fură flăcăii ca-n codru!

Rădăcinile corupţiei şi ale jafului nu trebuie căutate în comunism, pentru că noi am avut corupţie şi jaf şi pe timpul Evului Mediu, şi pe timpul fanarioţilor, şi pe timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812, cînd un boierea Manolache Lahovary pierdea la cărţi în faţa intendentului de provizii al armatei ruse, temutul bandit Cavenga, suma fabuloasă de 7.000 de galbeni. Şi cum au fost oare cedate austriecilor Bucovina, iar ruşilor Basarabia, de către turci, decît tot prin mită, tot prin săbii aurite cu pietre preţioase, tot prin pungi grele de mahmudele şi ducaţi de aur?

De asemenea, jaful şi corupţia se întîlnesc în toate Ţările, dintre care unele extrem de civilizate, cum ar fi Italia, Japonia, Germania, Anglia. Ele ce comunism au avut? N-au avut şi, mai mult ca sigur, nici n-or să aibă. Nu îmi propun o istorie a corupţiei, dar dacă luăm corupţia ca pe un flagel, ca pe-o boală, atunci trebuie să vedem: care sînt germenii ei, etiologic, ce climat o favorizează şi ce antidot există? Raportul preliminar al Comisiei Anticorupţie a avut la bază dezvăluirile d-lui general Gheorghe Florică. La vremea respectivă, dl. Florică îmi transmitea prin bunul meu amic, scriitorul Dinu Săraru, că el n-a furat nici măcar o nucă în viaţa lui! Măi, să fie, miam zis, ce om cinstit, să aibă el posibilitatea să fure o nucă şi totuşi să se abţină! (Rîsete în sală) De fapt, aşa după cum s-a dovedit cu acte în regulă prezente la Administraţia Financiară, dl. Florică nu luase nici o nucă, desigur, dar îşi cumpărase pe preţuri fictive, de nimic, nu mai puţin de 3 maşini într-un singur an: un Renault gri-metalizat, cumpărat de la un musulman pe nume Iusmen Iusmen, cu suma de batjocură de 60.000 de lei, apoi un Citroën 2.500 Diesel, cumpărat, tot pe daiboji, de la cetăţeanul olandez Mark Albert, şi, în sfîrşit, un ARO Diesel, pe numele soţiei! Ca să nu mai vorbim de firma arabă în care a intrat copilul generalului Florică, şi ca să nu mai pomenim de amestecul, nepermis pentru un general român, în toată afacerea aceea scandaloasă cu arabii care traficau nu mai puţin de 20 de milioane de pachete de ţigări.

Stimaţi colegi, acestea sînt fapte reale, certificate prin actele prezente în seifurile mai multor instituţii, nu e vorba de calomnii de presă sau de răzbunarea cuiva, care, vezi Doamne, a fost demascat de dl.

Florică şi acum i-a fabricat la repezeală un dosar.

Pot oare unii reprezentanţi ai Opoziţiei să facă

un sfînt din acest personaj dubios, care, într-un singur an, 1992, a cîştigat mai mult decît au în casieriile lor, de bună seamă sărăcăcioase, cele mai multe dintre partidele României? Poate fi un astfel de personaj portdrapelul luptei împotriva corupţiei? Poate el lansa acuzaţii împotriva unor miniştri şi personalităţi publice, fără a produce cea mai mică dovadă? Dl. general Florică s-a lăudat încă de atunci, şi văd că azi îşi repetă afirmaţiile, că ar deţine valize întregi de documente, benzi, casete şi alte mărturii zdrobitoare. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, d-le Florică, aduceţile odată, multiplicaţi-le, daţi-le la ce publicaţii doriţi, numai terminaţi odată cu insinuările, cu acuzaţiile, cu ameninţările! S-a mai afirmat, de la acest microfon, că Parchetul General a comis un abuz atunci cînd a urgentat cercetarea miniştrilor Florin Georgescu, George Ioan Dănescu şi a altor opt personalităţi, pe care le-a găsit nevinovate.

Domnilor, dar gîndiţi-vă ce scandal se declanşa dacă aceşti oameni NU ar fi fost cercetaţi imediat, s-ar fi lansat acuzaţia de muşamalizare. Şi atunci, ce mai rămîne din faimoasa listă a generalului Florică? Dacă o scuturi bine, probabil că nu mai rămîne decît Triţă Făniţă, cu acuzarea căruia sînt perfect de acord, eu fiind primul care l-a criticat în presă, încă din 1991. În ceea ce îl priveşte, Partidul România Mare nu ia partea nimănui. Nici a Preşedinţiei – pe care am criticat-o de cîte ori am considerat că a greşit – nici a Guvernului – criticat serios de noi, în mai multe rînduri – cu atît mai puţin a unor personaje şi societăţi comerciale. Dar partea adevărului o luăm, asta da, nu ne poate împiedica nimeni. În punctul de vedere divergent, semnat de cei 6 reprezentanţi ai Opoziţiei, se află o serie de trăsnăi fără precedent în viaţa politică românească, dintre care una depăşeşte prin iresponsabilitate orice imaginaţie. Citez: „Reţine atenţia că toate actele de corupţie, sau numai unele tentative, au primit justificările de la guvern şi de la partidele P.D.S.R., P.S.M., P.R.M., P.U.N.R., aspect ce lămureşte pe deplin implicarea acestor factori – atenţie! – în corupţia generalizată”.

Domnilor Ioan Mureşan, Vilău, Potcoavă, Ghişe, Nestor şi Koszokár Gábor, cum aţi putut emite o asemenea calomnie, cum aţi putut s-o gîndiţi, cum aţi putut s-o semnaţi, nu v-a tremurat oare mîna? Nu sîntem avocaţii Guvernului, nici ai altor partide, aşa că vom vorbi numai în numele nostru: îi somăm pe cei 6 inchizitori să producă o dovadă, o singură dovadă a acuzaţiei că Partidul România Mare ar fi implicat în, repet, „corupţia generalizată”. Avem noi societăţi comerciale?

Am primit noi bani sau cadouri de la cineva? Noi nu avem sediu nici măcar acum, de pildă, în timp ce F.S.N.-ul, care a condus Ţara aproape 2 ani şi care ne judecă pe noi, are numai în Bucureşti, ca sedii centrale, în afară de cele de sector, 3 palate însumînd 120 de camere, 2 hectare de grădini şi parcuri, printre care şi Palatul fostei metrese a lui Carol al II-lea, Elena Lupescu, unde doarme acum, cu toată familia, o distinsă doamnă deputat de la F.S.N., Rada Istrate! Să nu mai vorbim de cele 27 de milioane de lei pe care unul dintre cei 6 opozanţi i-a depus ca acţionar la tipografia ziarului „Azi”, pe care vrea s-o cumpere iute, la nebăgare de seamă, împreună cu alţi fruntaşi fesenişti! Dar, nu doresc să polemizez cu nimeni, deşi un demon scormonitor mă îndeamnă să dau citire şi unei note confidenţiale referitoare la mormanele de dolari negri prin care s-a făcut o afacere despre care pomenesc toate rapoartele. (va urma)

RM

21

Vineri, 19 iunie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (69)

254) OCTAV ONICESCU. Matematician. Întemeietorul Şcolii româneşti de teoria probabilităţilor. Născut în 1892, la Botoşani – tîrguşorul acela de provincie, fără trotuare, care a dat cele mai mari genii ale românilor: Eminescu şi Iorga.

Profesor la Universitatea din Bucureşti. A scris monografii consacrate mai multor savanţi: Descartes, Newton, Învăţaţi ai lumii ş.a. Memorii bine articulate şi instructive. Legionar din convingere, numai reputaţia desăvîrşită, de om de ştiinţă, l-a salvat de la închisoare, după 1944.

Membru al Academiei Române şi al unui apreciabil număr de Academii şi Societăţi de profil din lume. În anii 1972–1973, pe cînd lucram ca ziarist la „România liberă”, vorbeam des cu el la telefon, în scopul de a afla ce se mai întîmplă în lumea academică, ce lucrări pregăteşte pentru tipar etc. În 1983, venerabilul savant a fost atacat violent de „Suplimentul Literar Artistic al Scînteii Tineretului” (organ al CC al UTC), pe motiv de „sfîntă tinereţe legionară”. Moare, cu inima mîhnită, în acelaşi an, în vîrstă de 91 de ani. În momentul întîlnirii cu Vasile Popa, matematicianul avea 31 de ani: „Cu ştiinţă şi cu muncă se va (sic!) crea solidaritatea şi viitorul nouăi (sic!) ţări. Octav Onicescu”.

255) PETER A. JAY. Ministrul plenipotenţiar al SUA în România, după plecarea lui Charles Vopicka.

El pune ştampila Legaţiei şi scrie în limba engleză, dar prezint traducerea românească: „Cu sincere şi bune urări pentru continua prosperitate a ţării voastre – România – pe care eu o apreciez atît de mult. Peter A. Jay, ministrul american. Bucureşti, Mai 7. 1923”.

După 21 de ani, americanii ne-au „apreciat” şi mai mult, bombardîndu-ne Capitala şi zona petroliferă a Văii Prahovei. Aşa se scrie Istoria…

256) ALLEXANDRINA GR. CANTACUZINO. Doamnă din înalta societate. Militantă feministă şi naţionalistă. S-a născut în 1880, ca descendentă a străvechii familii moldoveneşti Palady. Măritată cu Grigore Cantacuzino, fiul Nababului. E preşedintă a Societăţii Ortodoxe Naţionale şi a Consiliului Naţional al Femeilor Române. Are o carieră frumoasă şi pe plan extern, fiind aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional al Femeilor şi, mai apoi, preşedintă a Micii Înţelegeri Feminine. A fost consilier tehnic al delegaţiei române la Liga Naţiunilor, probabil şi pe baza rudeniei cu dr. Ioan Cantacuzino (şeful delegaţiei) şi a prieteniei cu poeta Elena Văcărescu (adjuncta acestuia). A făcut parte din anturajul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) şi din cel al Reginei Maria, care o şi menţionează în Povestea vieţii mele.

A organizat un număr considerabil de conferinţe de popularizare şi de propagandă, revendicînd pentru femei drepturi egale cu bărbaţii. Publică un volum de articole şi cuvîntări, sub titlul Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală. Allexandrina Gr. Cantacuzino ar fi putut fi pentru Vasile Popa ceea ce fusese Maica Smara pentru Badea Cârţan – dar n-a fost să fie, făceau parte din lumi diferite, ea era o mare boieroaică, ce avea acces nelimitat la

Palatul Regal, în timp ce omul nostru abia îşi ducea zilele, de pe o zi pe alta, zăcînd mai mult prin puşcării.

Destinele celor doi s-au intersectat, totuşi, într-o zi din primăvara anului 1923, cînd activista feministă a pus mîna pe condei şi a caligrafiat, cu delicateţe, cîteva idei şi metafore în stilul vremii: „Să îţi visezi viaţa; să îţi trăieşti visul, aceasta a fost sfînta bucurie a generaţiei noastre, crescută în nădejdea unităţi (sic!) naţionale pe care a avut norocul să o desăvîrşească. Dea Domnul ca urmaşi (sic!) să poată şi ei trăi clipe mari pentru

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (113) ţară. Allexandrina Gr. Cantacuzino. 26 martie 1923”.

Greşelile de ortografie (nu numai ale ei) se explică, în parte, prin faptul că românii din înalta societate scriau, şi chiar vorbeau, mai mult în limba franceză.

257) EUGEN CRISTESCU. Doctor în Drept. Şeful Serviciului Special de Informaţii în perioada celui de-al II-lea război mondial. (I s-a închinat chiar o carte, cu un titlu superlativ, „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti“, de C. Troncotă). Născut în 1895. Lucrează în Ministerul de Justiţie, ca funcţionar, apoi în Ministerul de Interne, pe urmă devine reprezentantul României la Interpol. În septembrie 1940, cînd legionarii îl arestează pe Mihail Moruzov, Eugen Cristescu devine director general al Serviciului Special de Informaţii, funcţie pe care o deţine pînă în 1944. Într-o carte controversată, dar greu de ignorat, istoricul Cristian Troncotă scrie despre abilitatea cu care şeful S.S.I. a folosit-o chiar pe cîntăreaţa Maria Tănase: „Se pare că celebra cîntăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani”. În martie 1944 dă o lovitură de maestru: stabileşte, pe baza rapoartelor spionilor români, organigrama Serviciului de Spionaj al URSS. Este unul dintre motivele pentru care a fost condamnat la moarte în aşa-zisul proces al „marii trădări naţionale”. N-a fost executat, încă mai era nevoie de un om ca el, aşa că sentinţa i-a fost comutată. Procurorul Al. Voitinovici afirma despre el: „A fost agentul tuturor şi, în acelaşi timp, i-a rulat pe mulţi, chiar pe nemţi. Cred că, în principal, a fost agentul englezilor, sau, poate, chiar al sovieticilor”. A fost trimis la Moscova, după 1946, pentru a-i instrui pe ofiţerii NKVD. Moare – se poate lesne bănui că nu de moarte bună – la numai 55 de ani, la 12 iunie 1950, în închisoarea Văcăreşti. În actul de constatare a decesului său (nr. 607, din 13 iunie 1950), emis de Spitalul Penitenciarului Văcăreşti, se scrie: „Moartea lui Eugen Cristescu se datorează sclerozei cardiovasculare, iar cadavrul nu prezintă nici un semn de violenţă”. Cine are timp să creadă? Un portret reuşit – garnisit cu faimoasa poză cu joben, mănuşi şi decoraţie prinsă la papillonul alb – îi face Mihai Pelin, în lucrarea despre care am mai pomenit şi pe care n-ar fi putut s-o scrie dacă, la începutul anilor ’90, fostul său coleg de facultate, Virgil Măgureanu, nu i-ar fi pus la dispoziţie Arhivele Serviciului Român de Informaţii: „Născut la 3 aprilie 1895, în comuna Grozeşti, judeţul Bacău. Jurist de profesie, a studiat la Seminarul teologic Veniamin din Iaşi, pînă în 1916, apoi la Facultatea de Drept din aceeaşi localitate, devenind doctor în ştiinţe juridice, în 1923.

De la 1 octombrie 1920 pînă la 15 septembrie 1934, a fost învestit, succesiv, cu următoarele funcţii: subşef

de birou, şef de birou, şef de serviciu, subdirector şi director în Direcţia Generală a Poliţiei, remarcînduse, în special, prin tenacitatea cu care a combătut mişcarea legionară în ascensiune. În plan extern, a fost membru al Comisiei Internaţionale de Poliţie. Între 15 septembrie 1934 şi 15 noiembrie 1940 a fost director al Direcţiei Administraţiei de Stat din Ministerul de Interne. La 15 noiembrie 1940, a fost numit de generalul Ion Antonescu în funcţia de director general al Serviciului Special de Informaţii, trecut din subordinea Armatei în aceea a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. În această calitate, în nişte vremuri extrem de tulburi, pînă la 23 august 1944, Eugen Cristescu a realizat performanţa de a implica instituţia subordonată exclusiv în probleme care priveau siguranţa generală a statului, evitînd activităţile ce ar fi putut să fie taxate drept acte de poliţie politică. Pe puţinii comunişti care acţionau clandestin în ţară i-a urmărit numai atunci cînd practicau spionajul în favoarea Uniunii Sovietice, cu care ţara se afla în război. Nu a fost implicat în nici un fel de excese antisemite, dimpotrivă, din punct de vedere informativ, a colaborat cu evreii şi cu organizaţiile evreieşti. A ajutat opoziţia democrată din România acelui timp, cu precădere pe Iuliu Maniu, să întreţină relaţii subterane cu aliaţii anglosaxoni, care nu i-au creat atîtea probleme cîte i-au creat cele 11 servicii secrete germane, care acţionau pe teritoriul român. Personal, a asigurat o legătură permanentă între liderul naţional-ţărăniştilor şi Mareşalul Ion Antonescu. Din punct de vedere profesional, unul din marile succese ale serviciului său l-a reprezentat aflarea datei raidului de bombardament american de la 1 august 1943, asupra Cîmpinei şi Ploieştilor, cu o săptămînă înainte ca acesta să se producă. Astfel, datorită măsurilor întreprinse din timp, escadra americană decolată din Libia a fost literalmente distrusă. Din păcate, după lovitura de stat de la 23 august 1944, încheiată prin arestarea conducătorului statului, cînd Eugen Cristescu s-a refugiat în comuna Bughea din judeţul Muscel, aşteptînd să se clarifice evenimentele, tocmai cei pe care-i menajase în timpul războiului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au divulgat adăpostul său noilor autorităţi. Arestat la 24 septembrie 1944, în localitatea amintită mai sus, fostul director general al SSI a fost ulterior transportat în Rusia sovietică şi îndelung anchetat de mai mulţi ofiţeri superiori din conducerea NKVD, printre care şi Viktor Abakumov. (Nume evreiesc, de la Avakum – nota mea, C.V.T.) În primăvara lui 1946, a fost readus în ţară, fiind judecat de Tribunalul Poporului în aşazisul proces al marii trădări naţionale şi condamnat la moarte. Prin Înalt Decret Regal, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, fapt de care nu a fost străin nici Lucreţiu Pătrăşcanu, la data aceea ministru al Justiţiei în funcţie. Acesta a fost cel ce i-a salvat cu adevărat viaţa, convins că şefii serviciilor speciale nu se ucid, mai avînd totdeauna cîte ceva de mărturisit. Eugen Cristescu a mai fost judecat şi în alte procese, pentru fapte de care nu era vinovat, cum ar fi masacrul împotriva evreimii din Iaşi, din iunie-iulie 1941, în care SSI nu a fost implicat, cumulînd şi alte pedepse privative de libertate. A decedat la 12 iunie 1950, în penitenciarul Văcăreşti, în consecinţa unei greve a foamei pe care a dus-o pînă la capăt”. În Condica lui Vasile Popa el pune o ştampilă a Ministerului de Interne, ca dovadă că încă de atunci, din 1922, lucra în sistem: „18/Sept.922.

Cu toată bună voia şi dragostea de bun român. Eugen Cristescu”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 19 iunie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (27) Locuința tradiţională (3) În oricare dintre aceste situații, ansamblul rezidențial tradițional este despărțit de lumea exterioară prin ziduri, care fie sînt separate de clădirea propriu-zisă, fie constau în pereții din spate ai clădirii. Curtea este pavată, iar ușile și ferestrele dinspre curte și casă sînt numeroase. Într-o variantă din sudul Chinei, casele care împrejmuiesc curtea se contopesc strîns. Cel mai interesant tip de locuință tradițională este cel din provincia Yunnan, așa-numita „casă-sigiliu“, care își trage numele de la faptul că imaginea sa încearcă să reproducă un sigiliu chinezesc. În această variantă de locuință, clădirile sînt atît de apropiate, încît lasă impresia unei singure case, al cărei centru a fost lăsat liber.

Putem să ne imaginăm un tablou încîntător al vieții de toate zilele în epoca Dinastiei Tang, într-un cvartal select, locuit de cărturari-funcționari bogați. Reședințele familiale sînt despărțite între ele prin grădini, ape curgătoare, poduri, ganguri, stînci în miniatură,

Maria Callas, regina fără regat (3) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (3) Dar în faţa acestui lux, a acestei mulţimi, a acestor blănuri de vizon şi de chinchilla mai minunate decît tot ceea ce i-a putut el oferi Mariei, Meneghini încearcă parcă o ciudată teamă. Atunci se agaţă. Se ţine bine. Ciudată fotografie, aceea luată la încheierea recepţiei, în care Callas şi Meneghini, îmbrăţişaţi de Onassis, amîndoi surîd, surîd pierduţi. Sau aceea, mai incredibilă încă, în care Maria, în haină de blană, în momentul în care intra la Dorchester, apare înlănţuită în acelaşi timp de Meneghini şi de Onassis. Mîna italianului a cuprins-o pe cea a grecului, iar capul înclinat al acestuia pare a fi lăsat pe pieptul Mariei. Cei doi bărbaţi şi diva vor fi împreună cîteva săptămîni.

Mai apoi acest trio echivoc se va despărţi, şi Maria, fără Meneghini, va încerca să rămînă credincioasă imaginii celei noi.

La ora trei dimineaţa, în zorii zilei de 18 iunie 1959, cînd fiecare pleacă spre casă, soţii Meneghini sînt invitaţi de soţii Onassis – Onassis este căsătorit, soţia lui, Tina, fiind aproape tot atît de celebră ca şi el – să facă o croazieră pe Mediterana. Entuziastă, Maria a

Balada (37) Şcoala Superioară de Război (6) „Pentru a se salva ca stat independent, România este nevoită să semneze Pacea de la Bucureşti la 7 mai 1918, prin guvernul filogerman condus de Marghiloman. Prin înrobitoarea Pace de la Bucureşti, România pierdea Dobrogea şi devenea din punct de vedere economic o anexă a Germaniei. Pentru a împiedica o debarcare masivă a americanilor pe continent, Statul Major german a organizat un necruţător război submarin. Cu toate pierderile uriaşe suferite de americani, germanii nu au putut opri debarcarea masivă a Armatei Statelor Unite ale Americii pe continentul european, situaţie care a schimbat radical raportul de forţe dintre părţile beligerante. În luna iulie se desfăşoară contraofensiva comandată de Mareşalul Foch, care pune capăt dominaţiei germane pe Frontul de Vest. Pe Frontul de Sud, trupele aliate comandate de generalul Franchet d’Esperay rup frontul din Macedonia (15 septembrie) şi urmarea este scoaterea Bulgariei din război (29 septembrie). În aceste noi condiţii, România revine în

RM

paravane sau pereți fictivi. A rămas ca un exemplu clasic descrierea unei proprietăți din Hangzhou: poarta este așezată în partea de est, iar clădirile sînt orientate către sud. Curtea din dosul intrării este împărțită în două părți inegale, de o stîncă în miniatură. La stînga se află o scară care duce la etajul de sus al clădirii cu două etaje, etajul fiind destinat primirii oaspeților.

Frontul ei principal, din partea de sud, se deschide către un iaz flancat de bucăți de stîncă. În centrul iazului se află un pavilion, la care se ajunge din două părți, peste niște poduri în unghi. În colțul de sud-est se află locuința stăpînilor, la care se ajunge printr-un gang, care dă în curtea din față. Partea de nord-est o formează locuinţele familiei, bucătăria şi alte clădiri gospodărești. Clădirile respective sînt separate unele de altele prin curţi. În partea de nord-est se află o curte închisă pe patru laturi, unde se află şcoala particulară pentru copiii familiei. Sala de oaspeţi este deschisă pe o înălţime de două etaje. Aceasta, precum şi heleşteul dinaintea frontului sudic, dau aspect de parc și induc o atmosferă de linişte. Numeroase culoare leagă părţile izolate, deschid o varietate de privelişti și conferă diversitate. Aceste culoare sînt unul din elementele importante care pun în relaţie părţile componente ale reşedinţei. Înalţii funcţionari și bogații proprietari

funciari ai Dinastiei Tang se luau la întrecere în a găsi mereu noi aspecte, noi combinaţii atrăgătoare. În ciuda deciziilor de stat asupra cheltuielilor admisibile – similare cu legile „Luxuria“ din Roma Antică – particularii îşi amenajau locuinţele după bunul plac, fără a se supune uner convenţii stricte, precum cele ale sediilor administrative, ale templelor și mînăstirilor şi chiar ale palatelor imperiale şi ale construcţiilor oficiale de stat. În afară de locuinţa tradiţională de tip siheyuan, menţionăm alte cîteva tipuri de locuinţe, printre care locuinţa te tip „yaodong“, care este locuinţa-peşteră de pe Podişul de Loess; aceste locuinţe se aflau peste tot în nordul Chinei, mai ales în provinciile Gansu, Shanxi, Shaanxi şi Henan. După alegerea unui loc potrivit, localnicii săpau o groapă mare și peşteri pe cele patru laturi. Locuinţa avea un tunel care ducea la sol pe o parte și o fîntînă în mijlocul gropii. Pe cele patru laturi se construiau ziduri mici. Locuinţa în peşteră oferea protecţie de-a lungul întregului an – iarna era cald, iar vara răcoare; oferea protecţie împotriva ploilor și era aidoma unui sistem anti-incendiu. Gropile mai multor familii erau apropiate între ele. (va urma) Christina Meiţă-Tang

acceptat imediat. Meneghini se lasă rugat. Tina, totuşi, a stăruit: o călătorie a unor soţi cu soţii, se va face escală în insulele greceşti - nu e posibil ca Meneghini şi Callas să nu ia parte. Totul va fi atît de fermecător...

Maria pleacă visătoare.

La începutul lui iulie, în casa lor de la Sirmione, soţii Meneghini nu s-au pus încă de acord între ei.

Ca şi cum Titta ar fi simţit ceva. Desigur că a simţit...

Maria, de altfel, stăruie prea mult. Este oare obosit?

Dar tocmai pe mare se va putea odihni foarte bine, dragul de Titta. Şi apoi, pe cine a invitat Onassis pentru aceste vacanţe de vis? Winston Churchill cu soţia, nici mai mult nici mai puţin! Cum se poate să eziţi măcar?

Pînă în cele din urmă, Titta acceptă. Fără prea multă plăcere, evident, dar pentru că Maria ţine atît de mult...

Croaziera iahtului Christina a fost povestită de o sută de ori. Una din acele călătorii pe care nu ai putea să o inventezi nici pentru cinema: cele două perechi se vor sfîşia sub privirea placidă a lui Churchill; acesta savurează pur şi simplu liniştea, marea, cerul albastru.

Ca bonus, Greta Garbo li se va alătura în drum! O distribuţie mai grozavă nu ar fi îndrăznit să o realizeze nici Metro-Goldwyn-Mayer, în marile sale zile! Cît despre decoruri, Christina este un adevărat hotel particular de lux cu piscină şi tablouri de maeştri. El Greco, impresionişti, porţelanuri şi sticlării, vinurile cele mai grozave. Echipajul ar fi putut fi recrutat dintre gladiatorii lui Ben Hur, dar bucătarul şef şi-a

învăţat meşteşugul în cele mai ilustre bucătării. Iată în ceea ce priveşte interioarele. Exterioarele: Grecia, insulele. Figuraţie iscusită a principesei de Monaco: Grace Kelly, cu un Oscar sub braţ, este pe chei – sau ar fi putut fi, cînd Christina ridică pînzele şi principele Rainier face un ultim salut cu mîna; călătoria va dura şaptesprezece zile. Maria a declarat celor care vroiau să o asculte că avea intenţia să se odihnească şi să studieze un nou rol, Straniera, de Bellini.

Acum ne aflăm la teatru şi încercăm să ne închipuim dialogul superb al călătorilor. Şaptesprezece zile de strigăte şi tăceri, de aluzii şi ranchiune. Poate e asemenea unor piese de Pinter sau, pur şi simplu, Feydeau? Nelinişti metafizice ale unor exilaţi de mare lux. Onassis oferă, dăruieşte, face cadouri. El etalează, expune, uluieşte. Îşi exhibează: luxul, banii, tablourile.

Falsa simplicitate a veşnicului nou bogătaş, care nu şi-a revenit încă. Maria, cu aripi de fluture gata să se ardă în lumina prea puternică, deschide ochii mari. Admiră. E fascinată. Surîsul lui Ari în acel moment. Ea, Medeea, Norma, Turandot, care a cunoscut luxul şi diamantele cu pietre preţioase false, dar şi micile daruri ale unui burghez din Verona, ea primeşte. Şi bietul Meneghini, care înţelege că s-a terminat... Se vorbeşte în jurul lui engleza, franceza, răspunde şi el cum poate, nu se simte bine, are rău de mare. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

război de partea Aliaţilor, Germania este nevoită să-şi recunoască înfrîngerea şi semnează armistiţiul cerut de Aliaţi la 11 noiembrie 1918. La 28 noiembrie 1918, Bucovina revine la Patria-Mamă, iar la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 se consfinţeşte istoric România Mare!”.

La finalul expunerii, Maiorul Potcoavă a ţinut să precizeze: - Prin Trataul de Pace, Germania a fost prea aspru pedepsită, fapt ce a generat, iată, un nou război mondial! *** Într-o zi de ianuarie, cînd fulguia uşor, personajul nostru s-a întîlnit cu tatăl său în Piteşti, la Casa Armatei. Fiul i-a povestit tatălui toate întîmplările prin care trecuse în ultima vreme. Gheorghe Genoiu se îmbrăcase cu ce avea mai bun: o scurtă îmblănită, o căciulă de astrahan, pantaloni bufanţi din stofă de in şi cizme lăcuite. Bătrînul Genoiu se lăsase de băutură şi parcă întinerise. Mulţumit de ce afla de la iubitul său fiu, îşi răsucea din cînd în cînd mustaţa stufoasă.

- Măi, Fănică, mi-ai dat numai veşti bune. Te-ai născut într-o zodie norocoasă. Au avut grijă ursitoarele de tine. Te-ai însurat bine, cu o profesoară de neam

bun. Abia aştept să-ţi văd nevasta! Şi cu milităria văd că te ai bine. Dar acum să-ţi povestesc şi despre noi, cei de la Dănicei. După cîte ştii, surorile tale, Leana şi Veta, s-au măritat cu nişte băieţi buni. Mişu a terminat clasele primare şi mă gîndesc să-l dau la o şcoală de brigadieri silvici. Probleme am cu Niculae...

- Cu Niculae? Dar ce s-a întîmplat cu el? Domnul General Bădescu vroia să-l facă popă!

- Păi aici a fost toată buba! Niculae nu a vrut în ruptul capului să meargă la Seminar şi a mai făcut şi o trăsnaie. A mînat caii domnului General Bădescu pînă ce aceştia au căzut într-o rîpă şi s-au prăpădit.

Apoi Niculae a fugit de acasă. Umblă vorba prin sat că s-a împrietenit cu un comunist din Scorniceşti, unul Ceauşescu. Nişte oameni de la Lăunele mi-au zis că l-au văzut prin Bucureşti. Alaltăieri am primit o carte poştală de la el. Uite-o! Se laudă că s-a angajat brutar la Fabrica Geigel. Poate dai de urma lui şi-mi dai şi mie o veste.

- N-ai grijă, tătuţule, voi avea eu ac de cojocul lui Niculae al nostru! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 19 iunie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (35) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (35)

29.240.000 de dolari amendă! (4) De altfel, în 1925, impozitul plătit de el la New York atinge 1.500.000 de dolari! Şi avea o jumătate de duzină de asemenea reşedinţe: la Pocanto Hills, lîngă New York, la Ormond Beach, o somptuoasă vilă, o locuinţă austeră la Lakewood, în amintitul parc Forest Hills etc.

Toate sînt împrejmuite cu sîrmă ghimpată, cu baraje peste baraje, el trăind cu teama că va fi asasinat şi vrînd, cu orice chip, să ajungă centenar. (Ca o curiozitate: îşi stabilise şi programul sărbătoririi centenarului - va dirija o mică orchestră, care, neapărat, va trebui să cînte melodia „Noapte sfîntă, dulce noapte”, va juca o partidă de golf şi va bea... o răcoritoare!) Toate sînt legate prin fir telefonic direct de 26, Broadway, New York, sediul companiei, legătură pe care a păstrat-o şi după 1911, cînd n-a mai trecut zilnic pe la adresa citată.

Memoriile unui celebru criminalist român (115) ,,Omul cu ciocanul” (14) Cu toate acestea eram optimist; credeam întrun succes pentru că – în majoritatea cazurilor – depistasem asasinul în persoana unui suspect trecut prin „purgatoriul” primei comisii, între copertele dosarelor clasate descopeream numele autorului mult căutat, dificultatea rămînînd doar pe latura administrării probelor care, de multe ori, îşi alterau valoarea; timpul le transforma în cioburi! Conştienţi deci că, în cea mai fericită situaţie, ne va aştepta o muncă grea de restaurare a acestor minuscule dovezi, de restabilire a unei situaţii anterioare, continuam să fim perseverenţi într-o activitate de birou. Aici, luptam cu maturitatea intuiţiei; ne întreceam într-o competiţie a capacităţii de estimare a sesizărilor: foarte verosimilă, mai puţin probabilă sau neverosimilă – ultimul diagnostic ducînd la clasare. Economiseam astfel timpul şi muniţia necesare cîştigării unui război, forţa de muncă şi

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (67) Întîlnire la Bagdad: Saddam Hussein – Joseph Wilson (5) Wilson: - Voi transmite acest lucru guvernului meu. Am venit aici pentru a discuta trei idei, care corespund motivelor de îngrijorare ale guvernului meu. În primul rînd, natura invaziei, şi asupra acestui punct cunoaşteţi foarte bine poziţia guvernului meu. În al doilea rînd, intenţiile dvs. viitoare cu privire la Arabia Saudită, subiect la care aţi răspuns. În fine, securitatea supușilor americani, şi mai precis, autorizarea cetăţenilor americani de a părăsi zona.

Cum probabil ştiţi, americanii sînt sensibili la subiectul libertăţii de circulaţie. Acest lucru este valabil şi pentru americanii din Kuweit, cu toată retragerea trupelor.

Saddam Hussein: - Cum puteţi pretinde că nu a existat o retragere, pentru ca apoi să faceţi o afirmaţie complet diferită?

Wilson; - Am văzut trei convoaie părăsind Bassra şi am informat Washingtonul despre acest lucru.

Saddam Hussein: - Armatei noastre i-au trebuit trei zile ca să intre în Kuweit, şi retragerea nu se poate face într-o zi.

Retragerea forţelor noastre trebuie să se bazeze pe un acord internaţional şi nu vom părăsi Kuweitul pentru ca

Cînd va veni, mult mai tîrziu, ca simplu vizitator, va declara: „am constatat, cu cea mai mare satisfacţie, că acelaşi spirit de înţelegere şi de bună armonie continuă să domnească”. În schimb, îi va consilia pe ascultători ca, în relaţiile cu adversarii, să semene mereu discordie pentru a-i domina, să nu uite că el a aplicat mereu dictonul adaptat „a diviza pentru a domni”. Apoi, în rarele sale plimbări prin oraşe, nu scapă ocazia să ofere, în special unor adolescenţi şi femeilor, care-1 recunosc sau nu, cîte o monedă de 10 cenţi din cele 20.000 comandate special. Gestul are o dublă semnificaţie: mai întîi vrea să sublinieze că şi el a pornit de la foarte puţin, dar că a muncit, s-a luptat şi a acumulat averea pe care o are; apoi, dînd moneda, „Ten cents Johnie” (John zece cenţi), cum l-au poreclit contemporanii, face mereu apel la economii şi cumpătare. Nu surprinde, nu este acela care, în cîteva rînduri, văzînd femeia venită special s-o coafeze pe doamna Rockefeller, o admonestează vehement pentru cochetăria ei evidentă, acuzînd-o că-şi cheltuie banii inutil, încît aceasta preferă să-şi piardă bogata clientă decît să-i mai audă reproşurile lui John D.?

Pînă şi pe servitori îi pune să spioneze invitaţii copiilor, spre a şti în amănunt ce se mai zice despre el!

Este adevărat, şi-a ţinut copiii – apoi nepoţii – departe de can-can-urile afacerilor, de ziarele care povesteau în serial procesele ce l-au avut în prim-plan atîţia ani.

Da, aceştia nu ştiau că se află între bogaţii Americii – în casă, ei auziseră vorbindu-se despre averile şi milioanele unor Morgan, Astor, Carnegie, Vanderbilt – aşa încît într-o zi cînd, pe malul mării, John D. II se foia dezarmat în jurul unei bărci demodate iar un companion l-a întrebat de ce nu-şi cumpără una cu motor, tînărul Rockefeller nu întîrzie cu răspunsul şocant: „Tu mă crezi un Vanderbilt?”.

Preluîndu-se formula lui Casanova, s-a vorbit, în ce-1 priveşte pe John D., de „perfidia sinceră” cu care a acţionat, în lunga-i viaţă. Este aşa, sau nu? Oricum, să notăm că, la bătrîneţe, invocînd, nu doar în sinea lui, o puternică apăsare, încearcă s-o şteargă din moştenirea psihologică lăsată de apelativul „cel mai urît om din America”. ,,Spiritul donaţiilor domneşte asupra inimii mele”, susţine el acum. Substanţială modificare de optică, urmată de fapte! Apare un nou trust, cel al binefacerilor, al carităţii, administrat de mai vechea noastră cunoştinţă, negociatorul cu sutană dr. Gates. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

tonusul moral – oxigenul oamenilor pe care-i aruncam în luptă pentru apărarea celor mulţi, a celor care aveau vitală nevoie de linişte pentru ei şi pentru munca lor constructivă!

Pentru realizarea unei cunoaşteri pe latura psihiatriei – documentare absolut necesară activităţii pe care aveam să o desfăşor în cadrul trierii numeroşilor bolnavi – mai tot timpul ceream consultaţii medicilor de specialitate (prof. dr. Aurelia Sîrbu, prof. dr.

Ion Quai, dr. Cortez Paul şi dr. Vasile Voinea). Ore întregi, la medicina legală sau psihiatrie, treceam în revistă bolnavi cu diagnosticul ce mă interesa, apoi studiam foile de observaţie. Toate aceste preocupări suplimentare nu mă puteau ajuta însă în pregătirea necesară, fără posibilitatea să-i văd cum se comportă, cum s-ar spune... pe viu, înainte şi după tratament.

Trebuia să-mi realizez acest deziderat. În dese rînduri ajunsesem să fiu prezent la unitatea de ergoterapie, în zilele cînd reputaţii medici dr. Ion Bîlcea şi Traian Hotico erau de gardă. Ei mă învăţau să-i cunosc pe bolnavi şi să-i pot diferenţia pe cei susceptibili a deveni agresivi. Uneori însă nu-mi era suficient sprijinul acestor specialişti în medicină. Simţeam nevoia să-mi confrunt părerile şi cu alţi jurişti şi medici din cercul

meu de prieteni. Acoperindu-mă pentru divulgarea secretului – într-un anumit mediu al vieţii mele private – de suportul că această încălcare a unui principiu n-o fac decît pentru un înalt scop uman, eram permanent alimentat cu combustibilul moral al minunaţilor mei prieteni Ion Deleanu, V. Mărgineanu, Emilian Rădulescu şi N. Hîncu. Prin cuvîntul lor primeam parcă şi adeziunea celorlalţi specialişti. În zilele următoare, reuşeam să-mi menţin încă resursele necesare şi pentru noua ipostază de coordonator al treburilor miliţieneşti ce aveau să înceapă dimineaţa.

După zile şi săptămâni eram ceruţi acasă. Şi iată că aproape lunar, pentru 2–3 zile, ne aflam în mijlocul familiei. Aici, departe de frontul nostru obişnuit, încercam relaxarea. Unii puteau gusta din această perioadă de acalmie, dar alţii nu! După prima zi, deja intrau într-o stare de nelinişte şi permanentă temere să nu se năruie ceva din ceea ce se clădise. Micul postament al gîndirii şi al primelor începuturi cu care urma să construim edificiul victoriei, trebuia parcă păzit de careva dintre noi.

Deşi rămăseseră acolo Secărea şi alţi colegi, aceştia erau puţini faţă de grijile pe care ni le făceam noi. (va urma) DUMITRU CEACANICA

el să cadă în rnîinile unei alte puteri. Dacă ameninţările la adresa Kuweitului se vor înmulţi, vom trimite alte trupe. Natura acestor întăriri va depinde de natura ameninţărilor. Cînd ameninţările vor dispărea, forţele noastre se vor retrage, nu dorim să facem din Kuweit un al doilea Liban. Cred că nu este în interesul nimănui ca armata irakiană să se retragă în grabă, cedînd Kuweitul partizanilor războiului. Guvernul provizoriu a format la sugestia noastră miliţii, pe care le-am îndemnat să fie autonome şi să facă apel la armata populară. În ceea ce priveşte pe americanii din Kuweit şi din Irak, este interzis tuturor, irakieni şi străini, în Irak şi în Kuweit, să se deplaseze. Ştiţi, din propriile dvs. surse, că armata noastră s-a purtat corect cu străinii.

Comunicatul guvernului kuweitian a autorizat străinii să se deplaseze în Irak, unde se află în siguranţă.

Wilson: - Pot să vă întreb direct cînd veţi autoriza plecarea cetăţenilor americani, rezidenţi şi vizitatori?

Saddam Hussein; - De fapt, ceea ce mă întrebaţi este cînd li se va permite să plece tuturor străinilor?

Wilson: - Nu îmi permit să vorbesc în numele celorlalţi.

Saddam Hussein; - Doream doar să subliniez că această restricţie nu îi priveşte numai pe americani. O să fiţi anunţaţi la momentul cuvenit.

Wilson:

- Permiteţi-mi să vă cer să examinaţi cît mai urgent această problemă, care produce o emoţie deosebită atît în rîndurile guvernului nostru, cît şi în rîndurile populaţiei.

Saddam Hussein: - Înţelegem acest lucru, precum şi latura sa umanitară.

Wilson: - Aş dori să mai adaug două lucruri. Aţi menţionat comportarea corectă a trupelor irakiene, lucru confirmat de ministrul şi viceministrul dvs. Cred că nici nu nu ne aşteptam la altceva. Permiteţi-mi să vă atrag atenţia asupra unui punct, un punct important. Ieri seara, nişte soldaţi irakieni au spart casa consilierului Ambasadei americane din Kuweit. Acest fapt este în contradicţie cu politica de care tocmai vorbeaţi, şi aş adăuga că este o violare a imunităţii diplomatice. N-aş fi amintit de acest lucru, dacă n-aţi fi abordat chiar dvs. chestiunea.

Saddam Hussein: - Am avut ieri o întîlnire cu unii dintre ofiţeri, care mi-au vorbit de elemente (asiatici, saudiţi şi alţii) care tulbură ordinea în antrepozite. În orice caz, dacă armata irakiană ar fi comis asemenea fapte, v-am spune, asigurîndu-vă că a fost o eroare şi că vom lua măsuri pentru a pedepsi vinovaţii. Acest gen de comportament este neconfom politicii noastre. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Vineri, 19 iunie 2020

Doza de sãnãtate

RM

Omul este ceea ce mănîncă

Dacă dorim să slăbim sau, pur și simplu, să trăim sănătos, alimentația este hotărîtoare. Prin aceasta putem controla greutatea (depozitul excesiv de grăsime), cît și întări sănătatea noastră.

Medicina alternativă chineză, care are la bază practica de mii de ani, pune mare accent pe alimentația bazată pe teoria Celor cinci Elemente: Foc, Pămînt, Metal, Apă și Lemn. Această teorie corelează condimentele și alimentele preferate cu energia/lipsa de energie a diferitelor organe din corpul nostru.

Yin - condiment activează sîngele și muco­ zitățile, Yang - condiment pune energia corpului în mișcare, iar acestea trebuie să fie mereu în echilibru.

Medicina bio-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să aducă aceste două talere ale balanței corpului – Yin și Yang – mereu în echilibru. Nici o terapie nu începe înainte de a stabili exact în ce taler al balanței se găsește pacientul în cadrul tratamentului.

Punctul forte al acestor tratamente este menținerea sau aducerea corpului într-un echilibru energetic. Energia stocată blochează mai departe funcționalitatea organelor, dar și a întregului organism. Cînd acesta iese din echilibrul energetic apar simptome precum: balonare, poftă de dulce, stocare de limfă (edeme), scăderea/creșterea poftei de mîncare, dereglări ale ritmului nictemeral, transpirații permanente, epuizare, picioare reci, stări de confuzie, iritare.

Printr-o alimentație corespunzătoare ne putem activa, de asemenea, procesul de vindecare și echilibra stările emoționale. Majoritatea proceselor de stagnare sînt generate de sistemul neurovegetativ, fiind cunoscută legătura dintre emoții și anumite organe. De exemplu, atunci cînd sîntem bucuroși inima ne bate mai tare, așa

precum atunci cînd avem supărări simțim greutăți în zona renală etc.

Elementul Foc – inima și intestinul subțire, elementul Pămînt – splina și stomacul, elementul Metal – plămînii și intestinul gros, elementul Apă – rinichii și căile uri­ nare și elementul Lemn – ficatul și vezica biliară pot semnala anumite dezechilibre și, desigur, diferă la fiecare individ. Trebuie să observăm mesajele pe care le primim din partea organelor atunci cînd ne crește apetitul pentru un anumit aliment sau condiment și, conform acestui principiu, fiecare individ își poate doza alimentația pentru a-și menține sănătatea. Așa cum spunea celebrul alchimist Paracelsus: ,,Hrana să fie medicamentul vostru, medicamentul să fie hrana voastră”.

Numărul cazurilor de îmbolnăviri gastrointestinale este în creștere permanentă. Morbus Crohn, colita ulceroasă, diverticulita, gastritele sînt numai cîteva dintre afecțiunile sistemului.

O alimentație chibzuită și o refacere energetică a mucoasei intestinale sînt astăzi posibile fără administrarea medicamentelor de sinteză.

Nutriționistul format pe învățăturile susținute de teoria Celor cinci elemente, împreună cu terapeuții specializați în tratamente de echilibrare energetică oferite de medicina bio-informațională asigură pacientului o mai bună calitate a vieții.

Este o terapie blîndă, fără medicamente, fără efecte secundare, personalizată în funcție de patologia fiecărui pacient.

Diagnosticarea energetică durează aproxi­ mativ 45-50 de minute și este însoțită de un buletin energetic de analize. Mai mult, datorită

Oxifigen – activator mental Este un suplimet alimentar bazat pe tehnologia punctelor cuantice, o metodă biofizicală ce normali­zează transportul oxigenului în corp (mușchi, țesut). Este recomandat în susținerea terapiei în caz de slăbiciune, oboseală, stres, probleme respiratorii, lipsa de concentrare, și oferă suport în activitatea intelectuală. Îmbunătățește absorbția oxige­nului, asigură aportul necesar de energie, crește cu pînă la 70% granița rezistenței nervoase.

Flaconul conține 60 de capsule.

Mod de administrare: o jumătate de capsulă zilnic. progreselor pe care le face fizica cuantică, astăzi sîntem în măsură să reglăm aura energetică a fiecărui pacient. Sînt terapii moderne care se impun tot mai mult și care se adresează atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.