Romania Mare, nr. 1542 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

ÎNŢELEPCIUNE

Menirea mea pe pămînt este să îi vindec pe români de două boli cronice: mizeria materială și ticăloșia spirituală. Aceasta este singura Reformă care contează, cu adevărat.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

America, nu fii rasistă! Vrem ambasador afro în România!

Motto: ,,America nu a inventat drepturile omului. Într-un sens foarte real, este exact invers”. Jimmy Carter

Nebunia care a cuprins lumea după uciderea acelui George Floyd scoate la iveală un aspect… la care nici măcar nu am fi îndrăznit să ne gîndim: există rasism în SUA! Încă o dată, să repetăm stînd jos: ,,cea mai mare democrație din lume”, ,,patria libertății”, ,,modelul nostru” etc. etc. etc. este o țară rasistă! Dau un singur exemplu: celebrul Wall Street Journal: ,,Fie s-au aliniat aripii de stînga a partidului, fie sînt de acord că, în America, există rasism sistemic și revoltele sînt o expresie justificată a revoltei împotriva acestei situații”. Așa ceva!... De fapt, dacă stau să mă uit la modul de reprezentare al SUA, în special în țara noastră, că ea ne interesează, vedem că, în ,,istoria de 140 de ani” a relațiilor diplomatice bilaterale, americanii nu au avut decît un singur ambasador de culoare, sau ,,afro-american”. A fost ideea celui mai uman și mai credincios președinte, Jimmy Carter, care l-a numit pe Orison Rudolph Aggrey ambasador la București. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Elitele trădării

Schimbările majore la nivel de civilizație se produc la cerința și în urma deciziilor elitelor. Ele sînt cele care țin un stat, un regim, care au libertatea de a decide dacă se mențin într-o anumită paradigmă sau nu. Ceaușescu a fost înlăturat nu din vrerea poporului, ci pentru că elitele acestei țări au dorit asta. Din acest motiv, Revoluția din 1989, realizată, evident, prin lovitură de stat, a mai fost numită și Revoluția din Primăverii, pentru că, practic, unele străzi sau cartiere învecinate s-au bătut între ele. Liniile II și III din PCR au vrut să scape de cei din prima linie și să își deschidă

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (2) Este vorba despre o mărturie scrisă cu mîna proprie, după toate probabilităţile, de fostul director al TAROM-ului, dl. Lorin Dumitrescu, care spune, citez: „Urmare a tratativelor purtate cu firma franceză, conform documentelor şi rapoartelor făcute de mine pe parcursul tratativelor, aceasta era dispusă să plătească confidenţial pentru introducerea de partea română. 1) cca. 30 milioane de dolari în afara contractului; 2) cca. 300.000 de dolari subsemnatului; 3) cca. 28 milioane de dolari operaţiunea de contrapartidă pe care o făceam tot noi; 4) conform anexei, avionul putea fi cumpărat la cca. 62 milioane de dolari”. Rog ca această Comisie Anticorupţie, dacă va mai funcţiona, să îl audieze pe fostul secretar de Stat, dl. Dan Drăgoi, care mi-a spus mie, pe străzile Berlinului, în toamna lui 1991, ce jaf colosal a însemnat pentru economia românească Afacerea Airbus. Aşa după cum se petrece şi în filmele cu bandiţi, negociatorii români şi francezi au simţit că se îngroaşă gluma şi au invitat pe banii lor mai mulţi ziarişti români într-un fel de călătorie în jurul lumii, ca să vadă şi ei ce binefacere ne-a picat din cer drept în moalele capului! (Rîsete în sală) Aşa se cumpără conştiinţele, care, dacă sînt de vînzare, nici măcar nu sînt conştiinţe, ci cîrpe de şters praful. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (31 august 1993; discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, transmis, în direct, de Radio România) propriul drum. Evident, au fost ajutați de afară, evident că exista un trend, evident că nu au făcut nimic de capul lor. Cert este că, atunci cînd ei au fost contactați de cei din afară, și-au reiterat intenția de a trăda. Care a fost motivul? Bani aveau, poziție aveau, nu sufereau de foame. De ce au trădat elitele României în ʼ89? Pentru că aveau bani, pentru că aveau putere, pentru că aveau cam tot ce exista mai bun în acei ani ai regimului comunist, dar voiau mai mult. Oricîți bani aveau nu puteau călători decît în țările socialiste, în zona Mării Negre, și doar la Melody se puteau distra. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Lavandă cu parfum de poveste

Pastel

Iată şi regatul verii, plin de zeităţi păgîne lancea macului se-agită peste oştile de grîne Timp de heliogravură, cer ca bolţile sixtine în capela lui albastră jur să mă cunun cu tine Mierla cîntă de pomană, panteismul n-are bani nu i-a mai plătit simbria de vreo zece mii de ani Zuruie cymbal de greieri, trec procesiuni de dropii îţi deschid cu dinţii bluza, de comoara ei m-apropii Spectrul vipiei se-arată, calcă totul sub şenile retopind în bronz statuia fiecărei nopţi şi zile E o pace funerară, firea cade în păcat peşti de clor îngraşă muşchiul pe un fund de puţ secat Iarba e un incunabul răsfoit de guşteri calzi fiecare clipă nouă trîmbiţată-i de heralzi Şi te port pe braţe, stoic, te aşez pe-un pat de fîn şi din viaţa mea întreagă numai cu atît rămîn Transparent veşmînt de aburi, prea năvalnică ispită ca o pojghiţă murală de cireaşă pîrguită Rîu captiv îţi este trupul, şerpuind în cîmpul verii fînul umezindu-1 tainic cu licorile durerii Lobul fraged al urechii prinde vorbe care mint trei intrări cu rouă dulce, trei potyre cu absint Tu îndrepţi spre mine ochii rugători, de vietate îmi implori un armistiţiu, şi te miri că nu se poate Fierb în pivniţele verii vinuri dyonisiace cade lin securea nopţii pe un eşafod de pace Trec copii cu lămpi scobite şi cu lumînări în pepeni pîntecul îţi încolţeşte, paşii-n urma mea ţi-i depeni Fluturi înmuiaţi în fosfor vin în raiduri nupţiale lăudată fie vara şi comploturile sale! CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1542 l ANUL XXXI l Vineri 26 IUNIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

Vineri, 26 iunie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Cariera lui Hrebenciuc se va sfîrşi la Miercurea Ciuc F Dosarele Crimei Organizate: Gh. Zainea a fost însărcinat să-l ucidă pe Gigi Kent F Ardei Umplut s-a smochinit ca o mumie F Zise Raţa către Ţap: Hai să-ţi dau un cioc în cap! PARTEA A II-A F A dracului e pastrama aia pe tine, Porcius, fiindcă ţi s-au prăbuşit gazetele de-atîtea crime, violuri animalice, cadavre putrezite şi minciuni scelerate - acușica dai vina pe Guvern, pe oaspeţii străini etc. „Presa de sub chiloţi“, pe care o faci tu cu delincvenţii şi curvele alea nespălate, se cheamă „presa independentă“? De pildă, nu credem că există vreun om sănătos la cap, care să fie interesat de articolul publicat de tine sub titlul „Un copil egiptean, în vîrstă de 8 ani, a avut 250 de viermi în stomac“. Sau de atacurile tale murdare împotriva poeţilor basarabenr Leonida Lari şi Grigore Vieru. Sau de şobolanii care mişună prin mîncare „crocodiliceşte“, cum zici tu cu un cuvînt imposibil. Cum ar putea lumea să-ţi mai cumpere murdăria asta de gazetă, care publică informaţii „sigure“ despre evadări spectaculoase, în masă, care, imediat sînt contrazise de zeci de generali, procurori şi miniştri, ba chiar de puşcăriaşii indignaţi? Cine te împiedică să cumperi cîte tone de hîrtie doreşti? Absolut nimeni, dar îţi spunem noi ceva: ori eşti un idiot şi te duc alţii de nas, ori eşti un mincinos incurabil, fiindcă despre zecile de mii de exemplare nevîndute (retur) care putrezesc prin gări, pe sub tejghele, pe tarabe, nu sufli o vorbă. În privinţa aberaţiei pe care o repeţi de cîteva luni, cum că preşedintele P.R.M. ar fi declarat că Văcăroiu e cel mai bun prim-ministru din istoria României, se vede treaba că şuvoiul a devenit un abces primejdios, s-a făcut puroi, a depăşit umărul, a țîşnit prin degete şi ţi-a dat peste cot, cum scrii tu atît de comic. Unde a declarat C.V.T. aşa ceva? Cînd? Te invităm să produci o singură dovadă! Nu poţi produce fiindcă nu există. Jigodia de Cristoiu mizează pe prostia tot mai puţinilor lui cititori. Un om care şi înainte de 1989 scria elogios despre rolul Brătienilor (în timp ce Cristoiu îi redacta cuvîntările lui Nicu Ceau şescu!), nu poate face o asemenea eroare. Tot ce-a scris senatorul de Bucureşti este că „Nicolae Văcăroiu e cel mai bun prim-ministru de după evenimentele din decembrie 1989“, ceea ce este adevărat, mai ales că, în comparaţie cu stăpînul lui Cristoiu (P.R. Neulander), bietul Văcăroiu e măcar ROMÂN. Uite, de-aia îţi scade tirajul vertiginos, Ivan Găinovici Kristocikin, că minți fără ruşine. Am auzit că ne-ai urmat sfatul şi ţi-ai cumpărat o femeie gonflabilă, din plastic, dar gurile rele ştii ce spun? Că eşti atît de nerăbdător cînd ajungi acasă, în vastul tău etaj de vilă cu 6 camere, că îţi lepezi încă de pe scări bulendrele, te urci pe ghiozdănel să ajungi să bagi cheia în broască, după care te rostogoleşti în pătuţul tău cu abţibilduri şi nici măcar nu mai ai răbdare să umfli păpuşa, o călăreşti aşa, scofîlcită cum e, de fapt, semănați leit, că şi tu te-ai fîsîit, atîrnă zbîrciturile pe voi, dar, ia spune, n-ar fi mai bine să scoţi ventilul de la vreo roată de camion şi să încerci să te joci acolo niţel? F Dar, pigmeo-cristoiul nu e numai damblagiu, el e şi marţafoi, adică mojic şi fără maneră. În editorialul lui de luni, intitulat hodoronctronc „C.D.R. şi-a regăsit dinamismul“ (aşa-i la ăştia, cu cît eşti mai adînc cu un picior în groapă, ca Coposu, cu atît te mişti mai vioi!), băleguța asta de

om insultă vreo 15 milioane de cetăţeni ai ţării, care şi-au permis să nu plescăie de plăcere cînd face Ţapul măsline: „C.D.R. a început să lucreze! Aşa cum aşteaptă nu numai sprijinitorii acestei forţe politice, dar şi TOTI OAMENII CINSTIŢI DIN ROMÂNIA (subl. n.)“. Deducţia e simplă: cei care nu aşteaptă chestia asta, cei care nu prea dau multe parale pe Ţapul, Bulumac, Moartea în Vacanţă (Aripa Coposu) – nu sînt cinstiţi, adică sînt hoţi. Se vede treaba că, în decursul curei de slăbire, din Piticul Utecilă s-a scurs creieraşul ca o untură pe plită. F Pe cît e de bădăran Cristoiu, pe atît e de incult. Priviţi o mostră proaspătă, de luni dimineaţa, reprodusă din revistuţa lui colorată ca un papagal. ,,Supăr Magazin“ (chiar că mă supăr!): „Ştiaţi că Homer, cu aproape două secole înainte de era noastră?...“. Dăm fuga la Dicţionarul Enciclopedic şi ce citim noi? Noi citim următoarea chestie: „Homer, poet grec, a trăit probabil între secolele 12 şi 8 î.e.n.“. Deci, Piticul Utecilă a zbîrcit-o cu circa 1.000 de ani! Dar ce contează un mileniu la un schizofreniu? (n-am găsit altă rimă, vorba scenetei cu Toma Caragiu şi Mircea Diaconu). Poate credeți că fleoarța asta de omuleț n-are un Dicționar Cioclopedic? Are, bineînţeles, dar nu-l foloseşte ca instrument cultural, ci ca suport casnic, se suie pe el ca să ajungă la comutatorul electric, ori să se caţere în copaia unde se culcă. F Intoleranți şi răzbunători, bezmeticii horthyşti l-au dat afară din U.D.M.R. pe deputatul Nagy Benedek. Motivul? Şi-a permis omul să-l critice pe Lászlo Tökeş pentru ceea ce însuşi Lászlo Tökeş a recunoscut public: a fost informatorul plătit al Securităţii Române. În acest caz, noi propunem ca numele organizaţiei teroriste să rămînă tot U.D.M.R., fireşte, dar D să nu mai vină de la Democraţie (de unde atîta Democraţie cînd bagi pumnul în gura unui membru, care e şi parlamentar?!), ci de la Dictatură. F Dar să vedeţi ce pumn în gură au luat javrele alea de „ziarişti“ din presa ticăloşită, care s-au deplasat pînă la Tîrgu Mureş să vadă ce floricele de porumb mai pocnesc prin capetele înfierbîntate ale honvezilor. Să-i dăm cuvîntul Clementinei Filip, de la „România liberă“: „Cît despre Conferinţa de Presă ce s-a desfăşurat în miezul nopţii de sîmbătă spre duminică, aceasta s-a desfăşurat (bis!) în limba maghiară, ziariştii români aşteptînd cu umilinţă să poată pune cîteva întrebări în finalul Conferinţei“. Aşa vă trebuie, slugi nenorocite, uitaţi ce limbi în ureche le trageţi ungurilor de 5 ani încoace şi cum ne înjurați pe noi? Puneţi mîna și învăţaţi limba lui Attila, că în România n-aveţi nici un viitor! F Un mincinos care vine pe la Conferinţele de Presă ale P.R.M. (deşi nu e invitat) şi denaturează cu bună ştiinţă comunicatele noastre: Dan Vîrtopeanu, de la „Tineretul liber“. Să nu-l mai prindem la uşa noastră. F La Iaşi, Omul Fără Gît a declarat: „Ioan Solcanu a fost cel mai abject lingău al F.S.N.“. Iar Adrian Severin a spus că acelaşi lider al P.D.S.R. este „o nulitate care nici nu trebuie luată în consideraţie“. În comparaţie cu cele două canalii, Solcanu e un profesor universitar eminent, un om de o sărăcie adevărată, care demonstrează integritatea lui morală. Vezi, dragă Solcane, ce păţeşti dacă partidul vostru BLOCHEAZĂ dosarele penale ale celor doi HOŢI?! F După ce a rezolvat problemele

agriculturii, simpaticul Victor Surdu, secondat de Radu Theodoru, a declarat la ultima lor Conferinţa de Presă că se va ocupa şi de cinematografie, şi de sculptură, şi de multe altele. În mod concret, nepotul lui Beethoven vrea să finanțeze un film consacrat lui Constantin Brâncuşi, în care rolul principal să fie interpretat de Robert de Niro. Hai, că la chestia asta nu vă aşteptaţi! Filmările aeriene vor fi realizate de neobositul Radu Theodoru, care trebuie, totuşi, să aibă mare grijă: adversarii politici s-ar putea să-l saboteze şi să-i înlocuiască motorul de avion cu motorul de barcă, astfel încît, taman atunci cînd îi e lumea mai dragă, să înregistreze cel de-al 14-lea accident aviatic din viaţa sa şi să cadă peste Complexul de la Tîrgu Jiu, ceea ce n-ar fi o tragedie, dar, dacă îi intră Coloana Infinitului în popou şi-l vede Robert de Niro? Ai? Şi dacă bravul globe-trotter (zis Radu 7 Partide, rudă cu Haiducul 7 Cai) va striga după ajutor, dar Surdu nu-l va auzi, fiind ocupat să apară şi el în film, ca Alfred Hitchcock, călare pe mascota partidului, vițelul Ludwig, ajuns între timp ditamai bivolul? Complicate chestii! Să reţinem, totuşi, ideile geniale ale liderului agrarian: după ce-a stabilit că vicepreşedintele american Al Gore e român sadea şi se trage, probabil, din Gore Pirgu, eroul din „Craii de Curtea Veche“, Victoraş a pus ochii şi pe Robert de Niro, care crede că Hobiţa o fi vreun Hobby ceva mai mic... F Jale mare în monstruoasa coaliţie numită Convenţia Democratică! A fugit puiul cu aţa! S-a ales bules de toată şandramaua! Pe un ton de piţipoancă alungată de „Peşte“ din Crucea de Piatră, Nicolae Manolescu i-a trimis o scrisoare lui Emil Constantinescu: „Zise Rața către Țap:/ «Hai să-ţi dau un cioc în cap/ Că i-ai pus să mă denunţe/ Şi m-ai ras de la grăunțe!»/ Ţapul însă behăi:/ «Raţ-ai dracu’ de zbanghii/ E mai bun în Alianţă/ Mutul de la manutanţă/ Iară tu, răţoi castrat,/ Preşedinte te-ai visat!»/ Da-i băgă stăpînul lor/ Tökeş-baci, la cuptor...“. F Căderea inimaginabilă a rublei nu poate rămîne fără urmări. Săptămîna trecută, dolarul american a ajuns 4.407 ruble! F Întreaga pagină I a săptă mînalului ţărănist „Dreptatea“ e ocupata cu un articol sinistru al ramolitului Nicolae IonescuGalbeni (mai bine-şi zicea Forinți). Cine-i de vină pentru agitaţiile criminale ale U.D.M.R.-ului? Fireşte, „naționalist-extremiştii din arcul guver namental“, care „s-au situat permanent pe o linie naționalist-şovină, de incitare la ură“, ei nefiind altceva decît „slugile regimului comunist“. Cum scrie despre U.D.M.R., faţa acestui cadavru viu se înseninează: „Din acest motiv, credem că U.D.M.R. trebuie să rămînă în continuare un interlocutor valabil şi un factor activ în evoluţia ţării spre democraţie autentică, şi am regreta dacă împrejurări nedorite ar împinge-o spre o izolare sau marginalizare politică şi etnică“. Băi „Pîrţotină Boşoroagă“ (vorba lui Tudor Arghezi), de ce profanezi cadavrul lui Iuliu Maniu, ce legătură ai tu cu național-țărănismul, cine ți-a pus plaivazul ăla în mînă, ca să loveşti în patrioţii români şi, în pofida tuturor evidențelor, să-i lingi în cap pe şerpii udemerişti? Şi uite aşa, în luna februarie 1995, după o reanimare care a durat vreo 5 ani, a dat ortul popii, definitiv, partidul naţional-țărănesc! Să-i fie ţărîna hungară! F Aţi observat că Ţapul Emil îşi face treaba, zi de zi, ca să pască la tembelizor la ora 8 seara? F O altă minciună publicată de „Evenimentul zilei“: „Aseară, la o reuniune mondenă de la Centrul Militar Naţional, Prinţul Paul Lambrino şi soția au fost în centrul atenţiei“. În realitate, cei doi (Paul şi Lea, o americancă de origine română) nu sînt căsătoriţi. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. 243, din 3 martie 1995)

Vineri, 26 iunie 2020

La multi ani, Rusia!?

Zilele trecute, Federația Rusă a împlinit o vîrstă rotundă – 30 de ani de la declararea independenței. O zi formidabilă în istoria Rusiei, dar mai ales în cea universală, deoarece, practic, odată cu abordarea independentă a țărilor care au format URSS, a început, de fapt, desființarea Uniunii Sovietice, concretizată un an mai tîrziu, în 1991. O mare bucurie pentru umanitate, pentru că toți credeau, cu naivitate, că întreaga lume va fi liberă, prosperă și că pacea va domni pe mapamond. Fapt care evident că nu s-a întîmplat, dimpotrivă, numărul celor care au murit în diferite teatre de război a fost unul semnificativ. Atunci Rusia și-a ales drumul și, la destrămarea URSS, a ales să fie moștenitoarea întregului arsenal nuclear sovietic, dar și a tot ceea ce însemna URSS. Și-a ales un drum greoi, dar și penibil dacă e să privim la guvernarea din ultimul deceniu al secolului trecut. Boris Elțîn, alături de Gorbaciov și de Șevardnadze, ultimul ministru de Externe al URSS, se numără printre cele mai detestate personaje în rîndul rușilor, care au încasat o puternică lovitură de imagine la nivel global, și care au văzut cu ochii lor ce înseamnă să pierzi cu adevărat un război, doar prin trădarea unei elite. Să facem un arc peste timp și să trecem în revistă Rusia anilor ʼ90 și cea prezentă. Atunci, tripleta Gorbaciov (președintele URSS), Boris Elțîn (președintele Rusiei) și Eduard Șevardnadze a început, practic – Gorbaciov fără să vrea, dar ceilalți doi cu un scop clar –, procesul de destrămare a URSS. Occidentul era fericit, majoritatea statelor din Est prinse în ,,lagărul comunist” se eliberaseră încă din 1989. Piețele se deschiseseră pentru companiile din Vest, care au văzut în această acțiune o bulă reală de aer și de bani. Rușii sărbătoreau libertatea braț la braț cu restul lumii. Armata URSS era la fel de puternică, nefiind încă afectată direct, așa cum nici pîrghiile puterii lui Gorbaciov nu erau. Doar că, așa cum istoria avea să ne arate, doi factori decidenți din tripletă negociau pe ascuns: unul preluarea puterii în Rusia, celălalt în Georgia, cu prețul destrămării totale a URSS. Acum, la 30 de ani, adevărul trădării a cam ieșit la iveală. Rușii îl urăsc pe Boris Elțîn, monumentul lui din orașul natal fiind destul de des acoperit cu excremente și mizerii, semn al totalului dispreț pentru cel care a fost președintele Rusiei timp de aproape 10 ani. Gorbaciov încă trăiește și se mai bagă singur în seamă, fiind, la rîndul lui, în fruntea listei celor mai detestați lideri politici de către ruși, alături de Eduard Șevardnadze. Acum, la 30 de ani, armată rusă își revine din pumni, dar rusofobia a demoralizat puternic populația, sentiment care a cuprins întreaga elită care, așa cum probabil vom afla peste alți 30 de ani, trădează la fel cum au procedat predecesorii săi în 1990. Pentru că asta este singura explicație a faptului că cei care își fac veacul pe la Kremlin acceptă ca rușii să fie anatemizați zilnic de mass-media, fie ea occidentală sau de prin Est, fără să aibă o reacție cît de cît demnă la astfel de atacuri. Acum, la 30 de ani, aflăm că istoria este greșit scrisă, că, de fapt, adevărul este altul. Și, pe acest fond, ne așteptăm ca, în timp, Hitler să fie reabilitat, nazismul să devină un exemplu de politică de stat, iar Rusia să fie din nou măcelărită, cum a mai fost de altfel.

Rusia acum, la 30 de ani, stă, poate, mai bine, dacă e să privim la o relativă consolidare a statului după anul 2000, dar este la fel de ,,oropsită” la nivel de imagine. Rusofobia pe care Occidentul o promovează cu atîta insistență la nivel global, a făcut ca Rusia să fie privită aidoma Germaniei anului 1916 sau evreilor în perioada interbelică. Acum, Federația este un stat îngenuncheat la nivel informațional, chiar dacă în interiorul granițelor pare puternică, intangibilă și stăpînă. A renunțat, de

bună voie și fără să fie silită, la statutul de putere globală, și se limitează la păstrarea unei spoieli de putere regională, care, din cîte vedem, îi iese și nu prea, dacă e să vorbim de relația cu Turcia, pe de o parte, și cu Polonia sau Israel, pe de alta. Revenind, însă, la aniversarea celor 30 de ani de la declararea independenței, pot spune că, avînd mici modificări de formă, dar nu de fond, Rusia pare acum la fel de slabă și neputincioasă cum era în urmă cu 30 de ani. Și asta nu pentru că armata rusă ar fi slabă, nu era nici atunci. Nici pentru că marina rusă e slabă, chiar dacă în 1990 era mult mai puternică decît acum. Și nici pentru că aviația Rusiei este slab pregătită. Rusia este slabă prin slăbiciunea elitelor ei, prin modul așa-zis filozofic prin care abordează politica, cînd, de fapt, interlocutorii ei nu au nici un fel de intenție de a fi pașnici, chiar dacă afirmațiile lor oficiale sînt dominate de o tentă diplomatică. Pornind de la promisiunea făcută de URSS lui Gorbaciov – că NATO nu se va extinde nici măcar un metru în direcția granițelor Rusiei, o mare minciună după cum putem observa acum, cînd la granițe sînt comasate forțe importante, cînd țările care erau cîndva pașnice, neutre, au devenit pitbull-i geopolitici – nu putem să tragem decît o singură concluzie: slăbiciunea Rusiei este cauzată de slăbiciunea propriilor elite care, se pare, sînt puternic afectate emoțional de rusofobia cultivată de massmedia occidentală. Practic, se pare că acest război pe care Vestul îl duce cu Rusia de mai bine de 15 ani și-a atins scopul, practic a paralizat Federația la toate nivelurile, și asta nu pentru că cei de acolo sînt slabi, ci pentru că trădarea și-a făcut cuib la Moscova, așa cum s-a întîmplat și în urmă cu 30 de ani. Așa cum URSS, care avea o armată puternică și un arsenal militar pe măsură, a fost învinsă prin trădarea celor trei, așa și acum, se pare că asistăm la înfrîngerea Rusiei pe un fond asemănător, fără să cunoaștem, însă, trădătorul. Pentru că este clar că în anturajul lui Vladimir Putin există un personaj care, la fel ca Șevardnadze în 1990, poate face posibilă predarea Rusiei fără a se trage un foc de armă. Pentru că altfel nimeni nu își poate explica cum un șef de

stat acceptă, de dragul unei păci relative sau al unei acalmii de moment, batjocorirea propriului popor fără ca măcar să își schimbe modul în care abordează politica externă. Cred că în acest moment, Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare se răsucesc în morminte cînd văd că o lume întreagă își bate joc de ceea ce au realizat ei, iar la Kremlin niște indivizi stau și fumează liniștiți țigări de 800 de ruble pachetul. Sînt mulți cei care încă îi mai oferă sprijinul lui Vladimir Putin. Ei cred că este un bun președinte pentru că îi lasă să supraviețuiască într-o țară batjocorită de toate instituțiile mass-media din lume. Cum ar veni, îl iubesc pentru că, în loc să îi apere și să le redea demnitatea, îi lasă să trăiască în mizerie și în genunchi. La poporul rus mă refer, nu la elitele și la bogătașii lor, care nu au nici un interes să le fie afectate afacerile, mai ales că ei au cumpărat multe proprietăți în Europa, pe care le pot pierde, la o adică. Sînt mulți cei care nu-l mai agreează pe Putin și cred că acesta trebuie să predea puterea altuia, pentru că deja se cramponează de 20 de ani și, exceptînd revigorarea parțială a economiei, a armatei și recuperarea Crimeii, nu a reușit să facă mai mult, cel puțin deocamdată. Sînt destui cei care îi reproșează, fie direct, fie pe ascuns, că în 2014 trebuia să preia toată Ucraina, nu doar Crimeea. Acum, la 30 de ani de la declararea independenței, ce concluzii tragem, dacă dăm crezare presei occidentale? Că URSS a declanșat practic al II-lea război mondial prin Pactul Ribbentrop-Molotov, dar nimeni nu zice nimic de momentul München, 1938. Că, de fapt, Gagarin nu a fost primul om ajuns în spațiu, fiind vorba doar de pură propagandă rusă. Mai vedem că simbolurile Rusiei sînt date jos de pe solclu, că Federația este un stat agresor, în condițiile în care la granițele sale există suficient armament capabil să o invadeze și chiar să ajungă la Moscova. Ei bine, și în acest context, reprezentanții Rusiei ies la rampă încercînd să vorbească politicos, dar pe fondul unei timorări permanente. Păi, în acest caz, chiar credeți că voi, rușii, veți ajunge la a 35-a aniversare? Rusia este prizonieră în propria ei frică, așa că estimările lui George Friedman conform cărora viitoarele puteri zonale, în următorii 10 ani, vor fi Polonia și Turcia, îmi par verosimile. Pe un fond al fricii de propria umbră, cu armate puternice la granițe și cu o elită trădătoare, Rusia are de ales între o predare demnă, urmată de o destrămare controlată și aplicarea scenariului israelian din 1967. Este doar o chestiune de timp pînă cînd Occidentul va ataca, fie subteran, prin activarea trădătorilor, fie pe față, cu deblocarea unui factor militar, urmat de o presiune nucleară pe măsură. Ceea ce se va întîmpla în următoarele luni este esențial pentru întreaga lume, nu doar pentru Rusia în sine. Pe de o parte, se pare că Occidentul nu mai are răbdare, pe de altă parte, economia Rusiei nu mai poate rezista mulți ani sancțiunilor și, mai nou, scăderii prețului petrolului. Și asta cumva trebuie să aibă ca efect o descărcare socială, economică, militară sau doar revoluționară, care să reașeze societatea pe temelia unor noi criterii. Fie vom vedea obuze și flăcări la gura țevii, fie un alt președinte rus, care, beat fiind, va dansa ca un bezmetic pe aceeași scenă cu un președinte american, amîndoi fiind de acord că elita contează mai mult în fața istoriei decît bietul popor. Tano

Vineri, 26 iunie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Cîinele mătușii Bia

Mătuşa Bia avea un cîine nu atît de rău, pe cît de fricos, dar văzîndu-i colții, o luai la fugă de-ţi sfîrîiau călcîile, deși el nici gînd n-avea să te muşte. Se lungea cu burta pe pămînt şi te privea ţintă. Din momentul în care te depărtai, refăcîndu-și liniştea, el îi da înainte cu somnul. Cînd eram mai micuţ, mama m-a luat cu ea să o ajut să ducă tăvile cu cozonaci la cuptorul mătuşii Bia, cu care se învoise că, dacă îi vor ieşi cozonacii buni, o să-i dea să bea o ţuică îndulcită cu sirop de vişine, de la prăvălia lui moş Bercuţ... Niciodată, de cînd mama cocea la cuptorul acestei sătence, nu dăduse greş cu pîinea. De fiecare dată pîinea îi ieşea aşa cum poftea ea. În ziua cu pricina, cîinele a hămăit zdravăn la piciorul meu... Doamne, noroc că mi-am aruncat ochii în jur şi am zărit-o pe stăpînă, care a venit în fuga mare să mă apere, altminteri cine ştie ce s-ar fi întîmplat... Aş fi căzut și aș fi scăpat tăvile pe jos. Ar fi fost păcat de munca mamei. Cît de mult am respectat-o pe mama pentru tot ceea ce făcea pentru noi şi gospodăria noastră! Cîinele turbase. Umbla pe corhană urlînd. Îi curgeau balele printre dinţi. Satul întreg ştia. Cei mari îşi protejau copiii. Îi însoţeau pe uliţă, la şcoală, la gîrlă... Cine ştie de unde putea să apară cîinele şi ar fi făcut prăpăd... Eu nu m-am temut. Nu m-am temut de

fîntîni. Acasă la mătuşa Bia nu a mai venit. Bietul cîine nu a mai venit să-i apere gospodăria de hoţi. Şi fusese un cîine bun. Harnic... Era pe la ora amiezii, într-o zi cu pîclă şi cerul cîini chiar dacă de cîteva ori am fost muşcat de pulpă. De burtă. De mîna dreaptă. De mîna stîngă, pe care acoperit cu niscai scame de nori, cînd în drum, chiar mi-a tăiat-o de la umăr doctorul Chriac de la spitalul din în direcţia porţii noastre, se auzi un pocnet de pușcă, Adjud, cînd nu aveam mai mult de treisprezece ani, în apoi două. Mama zicea că aşa împuşcături nu mai urma accidentului de eletrocutare. Am fost de multe ori auzise de cînd trecuseră nemţii, în vremea războiului. muşcat de cîini. Şi azi port pe picioare semnele colţilor M-am uitat în grabă de pe prispă să văd ce se întîmplă. lor. Era nea Jan, omul lui tanti Maricica a lui Miron, care Urla cîinele mătuşei Bia. Parcă a pustiu urla. A umblase pe urmele cîinelui, împreună cu alți vînători. cutremur. A furtună. Era turbat, de-asta urla. Şi trecuseră El trăsese cu puşca. L-a ochit în cap pe cîinele mătuşii vreo trei zile de cînd o ţinea aşa cu urletul lui. S-au pus Bia în timp ce mai avea puţin pînă să intre pe sub gard, cîţiva vînători pe urmele animalului bolnav. Îl căutau în ograda stăpînilor săi, care îl iubiseră de căţelandru. prin zăvoi. Prin pîrîu. Prin lanurile de cînepă de la De căţelandru l-au iubit... Îl luau cu ei peste tot... fîntîni. Prin sat nu-1 văzuse nimeni. Eu îl zărisem cu o La pădure... La gîrlă... Acum, răpus de glonț, dă din dimineață înainte, trecînd în fugă spre uliţa ce da către picioare animalul. Se zvîrcoleşte. Din ţeastă îi curge sînge închegat. Roşu, cum e floarea de mac. Ba chiar ceva mai aprins. Ochii lui privesc către cel care a tras. În cap i-au pătruns gloanţele. Mătuşa Bia plînge. Îi pare rău de moartea animalului. Nu are ce face. Bietul de el turbase, de-asta le-a dat voie vînătorilor să-l împuşte. Nu cumva să facă prăpăd cu colţii lui în burta vreunui copil. Acum nu mai era nici un pericol. Cîinele fusese împuşcat. A murit în ograda stăpînilor pe care i-a iubit şi cărora le-a apărat gospodăria de hoţi. Aş urla acum şi eu cum a urlat atunci cîinele mătuşii Bia. De durerea morţii mamei mele. De cîte se întîmplă cu neamul nostru de români... Dar cîinele era turbat... Era turbat cîinele... ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

O carte a nobleei i a compasiunii condiiei umane – „Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina (2)

În fosta Uniune Sovietică, actuala Rusie, există o bogată tradiție a literaturii despre Gulag, iar unii critici consideră deja că și romanul „Zuleiha deschide ochii” reprezintă o contribuție la o astfel de literatură, pe care Soljenițîn, Șalamov ori Evghenia Giusburg o ridicaseră deja pe culmi. Aparent, există unele motive ale acestor aprecieri, numai că, la o evaluare mai atentă, observăm că tînăra scriitoare de origine tătară este cu mult mai inteligentă, încît nu cade în capcana de a merge pe drumul bătătorit de titanii menționați anterior. Ca urmare, ea alege să spună mai degrabă o poveste ce o afectase și o emoționase puternic. Deschiaburimea și deportarea – mărturisește Iahina – sînt aspecte din istoria familiei sale și din istoria altor familii de ruși. „Nu doream să repovestesc biografia bunicii – ne asigură autoarea – ci, pornind de la această biografie, să creez un mit, mitul femeii care, dintr-o dată, primește o a doua viață și își trăiește această viață complet diferită de prima”. Așadar, acestea sînt circumstanțele în care se dezvoltă personajul central din romanul lui Guzel Iahina. Zuleiha, personajul proiectat de scriitoare după modelul biografiei bunicii (dar fără a se suprapune întocmai cu aceasta) este o tînără gravidă dintr-un sat de tătari, Iulbaș, cu peste 100 de gospodării, care va fi deportată în Siberia, după ce soțul ei, Murtaza, este ucis de către un ofițer (Ivan Ignatov) din Armata Roșie. Care era, însă, viața Zuleihei pînă la marea călătorie în infernul siberian? La fel ca a multora de condiția ei socială, din aceeași zonă și de aceeași religie. Femeie simplă, o țărancă ce trăiește în cel mai înalt grad al supunerii față de bărbatul său, dar și față de soacra sa, căreia îi face tot menajul fără să crîcnească, muncind pînă la epuizare – de la tăiatul lemnelor în pădure, curățarea curții de zăpadă, frecatul podelelor, pînă la îmbăierea bătrînei, care era oarbă. Strigoaica (soacra) nu scăpa nici un prilej de a o umili pe noră, de a o denigra în fața bărbatului, numind-o „curcă plouată”. În timpul călătoriei către Siberia - ipostază în care Zuleiha ajunge în principal din cauza soțului ei,

inițial nu prea înțelege unde și de ce trebuie să meargă către acele locuri. Este și motivul pentru care partea a doua a romanului se intitulează „Încotro?”. De la acel punct, romanul poate fi considerat unul de inițiere. De la urcarea în trenul de Siberia, femeia aceasta – care își desfășura existența după legile musulmane și superstițiile tradiției – e constrînsă să renunțe, pe rînd, la multe dintre aceste cutume păguboase. Observăm ușor caracterul expozitiv, linear al titului. Lipsesc și virgula pentru vocativ și semnul exclamării pentru imperativ. Pur și simplu, avem un titlu expozitiv, echivalent cu o propoziție enunțiativă, fără nici o nuanță imperativă. Ceea ce înseamnă că Zuleiha deschide temeinic ochii, adică înțelege că trebuie să fie foarte atentă pentru a învăța cît mai multe din ceea ce nu știa că există pînă atunci. După șase luni de mers cu trenul, în condiții precare mai ales pentru tînăra gravidă, sutele de deportați – țărani deschiaburiți, intelecuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani, creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași – ajung la Krasnoiarsk, unde Ignatov se pregătește să-i predea, dar delegatul Zinovi Kuzneț, însărcinatul cu misiuni speciale al direcției GPU din localitate, refuză fără drept de apel să preia oamenii aduși de Ignatov, spunîndu-i acestuia să-i treacă apa pentru a-i duce dincolo de Angara, fiindcă abia acolo ar fi capătul misiunii. Și abia din acel loc – îl asigură el – îi va prelua după două zile. Le puse la dispoziție o barjă veche, în cala căreia au înghesuit circa trei sute de capete, mai rău ca pe animale, alte cîteva zeci rămînînd pe dinafară. La scurt timp, oamenii au început să țipe, nu mai puteau respira, iar barja se scufundă încet. Așa se consumă punctul culminant al acestei „călătorii”. Cu toate eforturile lui Ignatov de a deschide ușile calei, dezastrul a fost iminent: a murit majoritatea componenților lotului respectiv! S-au salvat doar treizeci de oameni (inclusiv comandantul); pe Zuleiha salvînd-o, „in extremis”, Ignatov. (va urma) IOAN STOICA

S ămî nța bu n ă

Cine este Dumnezeu? Motto: ,,Așa vorbește Domnul: … «Eu sînt Cel dintîi și Cel de pe urmă și afară de Mine nu este alt Dumnezeu»“. (Isaia 44.6)

Întrebarea „Cine este Dumnezeu?“ îi preocupă pe oameni de cînd este lumea. Dar nimeni nu poate găsi și da un răspuns. Acest răspuns trebuie să vină de la Însuși Dumnezeu. Iar Dumnezeu dă răspunsul în timp ce ni Se descoperă nouă, oamenilor, într-un mod variat. Dumnezeu face acest lucru prin creația Sa; în ea putem recunoaște lucrările Sale. El Se descoperă în Isus Christos, Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, care a devenit Om și a trăit aici pe pămînt. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1.18). Dumnezeu Se descoperă și în Cuvîntul Său. În Biblie, El ne arată voia Sa și gîndurile Sale, astfel încît fiecare să le poată înțelege. Dumnezeu este veșnic: aceasta înseamnă că El este fără început și fără sfîrșit și că nu este supus nici spațiului, nici timpului: „Înainte de a se fi născut munții și înainte de a fi fost formate pămîntul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu“ (Psalmul 90.2). Dumnezeu este sfînt. Profetul Isaia auzea îngerii strigînd: „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oștirilor“. Reacția lui poate fi înțeleasă: „Vai de mine!“. Dar, dacă lui Isaia i s-a spus să nu deznădăjduiască, cu atît mai mult nouă, pentru că Dumnezeul cel veșnic și sfînt S-a descoperit și ca Dumnezeul plin de har și de îndurare, care ne iubește: „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“ (1 Ioan 4.9).

Vineri, 26 iunie 2020

Polemici«Controverse Documente de istorie literară

Povestea premierii de către Academie a romanului ,,Ion”, scris acum 100 de ani La începutul anului 1920, Liviu Rebreanu scrie varianta definitivă a romanului Ion, iar, în noiembrie, cartea apare la Editura Viața Românească (UniversalaAlcalay), în două volume. A doua ediție se tipărește în 1921. Imediat după apariție, scriitorul trimite cartea lui Vasile Pârvan, fără să se gîndească, inițial, la premierea ei de către Academie. O scrisoare din colecția Bibliotecii Academiei ne confirmă acest lucru. Scrisoarea lui Vasile Pârvan scoate în relief, dincolo de interesul acestui mare istoric pentru literatură, și intuițiile sale de critic și estetician. De remarcat privitivismul antic pe care-l sesizează, ca și G. Călinescu, mai tîrziu, în caracterul lui Ion. ,,11.XIII.1920 Iubite Domnule Rebreanu, Am citit opera D-tale pagină cu pagină. Este una din creațiile cele mai puternice pe care le-a dat literatura noastră în ultimele două decenii. Sobrietatea, obiectivitatea și sinteza monumentală a inspirației, dispoziția de suflet dominator melancolică, aproape primitiv antică a întîmplărilor și soartei omenești, - dau operei D-tale caracterul și valoarea artistică general omenească, care asigură trăinicia peste orice fel de contingențe contemporane. Îmi voi face o datorie de a susține romanul D-tale la Maiul viitor pentru un important premiu al Academiei Române. Îți mulțumesc pentru plăcerea ce miai făcut de a-mi trimite lucrarea D-tale. Vasile Pârvan” Deschizînd dosarul premiilor Academiei pe anul 1921, pentru lucrările apărute în 1920, constatăm că Liviu Rebreanu nu depune cerere de participare la premiere. Depun în acest sens cereri scriitori mai mici sau mai mari: Mihai Codreanu. N. Radian, Eugen Ciuchi, Ilie Deleanu-Zimnicea, Al.T. Stamatiad, Lecca Morariu, V.D. Chiru, Barbu Solacolu, Ion Agârbiceanu, Demostene Botez, H. Sanielevici, Elena Farago, Romulus Cioflec, Mihail Cruceanu, I. Sandu-Aldea, Mihail Lungianu, Iorgu Iordan și, alături de mulți alții, Lucian Blaga, a cărui cerere merită să fie reprodusă ca document inedit: ,,Domnule Președinte, Întîrziind din motive independente de voința mea de la premiile Academiei din anul 1920, îmi prezint cărțile mele, Poemele luminii și Pietre pentru templul meu, pentru premiul Adamaki, din 1921. Primiți, vă rog, Domnule Președinte, asigurarea înaltei mele considerații. București, 9 februarie, 1920. Lucian Blaga”. La fila 69-70 a dosarului amintit, există o listă dactilografiată a cererilor de premiere pentru anul 1921, de unde lipsește Rebreanu, fiind adăugat cu cerneală la sfîrșit, se pare, de Șova sau Iacob Negruzzi. Explicația există: scriitorul nu făcuse cerere. La pag. 47 a aceluiași dosar (A-11-1921) se află un referat al lui I. Brătescu-Voinești, înregistrat la nr. 2723/31 decembrie 1920. Pentru că Analele Academiei Române din 1921 nu-l reproduc, transcriem integral acest text: ,,Domnule Președinte, Uzînd de dispozițiunea modificatoare introdusă în Regulamentul Academiei, privitor la premii – prin care se prescrie că, în afară de autori, orice membru al Acadmiei are dreptul să propună spre premiere lucrările ce i se par vrednice de această distincțiune – am onoarea de a propune pentru premiul Adamaki (în original ,,Premiul Constantinidis”, șters și scris de altcineva ,,Adamaki” – n.a.) din 1920 și romanul în

două volume, intitulat «Ion», al D-lui Liviu Rebreanu, urmînd ca Domnul membru care va fi delegat cu facerea raportului asupra acestei lucrări, să se pronunțe dacă propunerea subsemnatului trebuie sau nu să fie primită. Alătur 4 exemplare (8 volume). Primiți vă rog, Domnule Președinte, încrederea adîncului meu respect. I.Al. Brătescu-Voinești” Pe referatul preliminar al prozatorului muntean sînt demne de semnalat rezoluțiile lui Șova și Iacob Negruzzi. Cu adresa nr. 2723/ianuarie 1921, i se mai cer autorului încă 11 exemplare din romanul Ion. Prin faptul că Brătescu-Voinești înscrie romanul Ion la premiile secției de istorie (premiul Constantinidis) și numai altcineva trece pe referat unul din premiile secției literare (Adamaki), devine plauzibilă ipoteza că Vasile Pârvan a sesizat pe colegul său din secția literară în legătură cu valoarea romanului și l-a îndemnat să-l propună spre premiere. Scrisoarea reprodusă mai sus e un argument și un document în același timp. În ziua de 21 ianuarie 1921, în ședința de conducere a Academiei, se stabilesc referenții: printre alții, Brătescu-Voinești pentru Rebreanu și Duiliu Zamfirescu pentru Blaga. La filele 129-135, BrătescuVoinești figurează cu un amplu raport de premiere, prin care subliniază valoarea artistică a romanului Ion, stăruind asupra documentelor de viață din Transilvania și declarînd că-i pare rău că s-a terminat cartea, la sfîrșitul lecturii. Raportul este în întregime publicat în Analele din acel an. Important de subliniat e faptul că, deși înscris la un premiu literar divizibil, mai mic - premiul Adamaki -, raportorul cere înscrierea romanului pentru cel mai mare premiu al Academiei, Premiul Năsturel, avînd în față o operă monumentală. În ședința din 12 iunie 1921, sub președinția lui Dimitrie Onciul și secretariatul lui Iacob Negruzzi, în urma raportului elogios al lui Brătescu-Voinești se acordă romanului Ion Premiul Năsturel, în valoare de 12.000 de lei. La premiul Adamaki sînt admiși Lucian Blaga pentru Poemele luminii și Pietre pentru templul meu (2.000 de lei), Demostene Botez pentru Floarea pămîntului (1.000 lei) și Elena Farago-Fatma pentru volumul Șoaptele amurgului (1.000 lei). Prezenți în ședință: I. Bianu, Gh. Bogdan-Duică, Al. Brătescu-Voinești, Iacob Negruzzi, Sextil Pușcariu, Mihail Sadoveanu, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Al. Lapedatu, Ioan Lupaș, Ion Nistor, Dimitrie Onciul, Andrei Rădulescu și alții. De la apariția sa, romanul a întîmplinat critici diverse și contradictorii, de la critica temperamentală, concepută mai mult din spirit de vervă a lui Tudor Arghezi pînă la entuziasmul stilizat al lui Tudor Vianu, și avea să devină primul mare roman românesc, ,,capodoperă de o măreție liniștită, solemnă ca un fluviu american” (G. Călinescu), iar autorul lui, să ,,ocupe scaunul domnesc al genului”. Lovinescu nota (în Memorii, II, 1916-1931) că apariția miraculoasă a lui Ion a făcut ,,dintr-un vag publicist, pururi în căutare de combinații lucrative, himeric, boem, de blondul culorii vîntului, confident secund – un om învestit cu o autoritate incontestabilă”. Premiul Năsturel acordat în 1921 de Academia Română, la sugestia unor oameni de mare onestitate și gust ca I.Al. Brătescu-Voinești și Vasile Pârvan, a deschis seria premiilor literare obținute de L. Rebreanu mai tîrziu, ca marele premiu al romanului, acordat Pădurii Spînzuraților (1922), Premiul Național pentru proză (1929) etc. EMIL MANU (1979)

ALBUMUL CU POZE RARE

Liviu Rebreanu (1885-1944) scria în ,,Jurnal”, în anul 1927: ,,La o anumită vîrstă începi să-ți dai seama cît ești de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poți fi într-o adevărată și desăvîrșită comuniune sufletească. Trebuie să înțelegi că menirea omului (de altfel cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viață solitară... Slăbiciunea și nevoile vieții te fac să-ți închipui că înțelegi pe alții, că iubești și ești iubit și înțeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ți dai seama tocmai în clipele cînd singurătatea, majestuoasă și divină, te copleșește mai crîncen...”. Fotografie din Arhiva Casei Memoriale ,,Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”

Casa memorială ,,Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, din București Casa memorială, aflată în Sectorul 5 al Capitalei, este găzduită într-un apartament cumpărat de scriitor, în anul 1934, pentru fiica sa, Puia-Florica Re breanu. Spațiul și patrimoniul au fost donate de aceasta cu dorința de a o reprezenta și pe mama sa, care, pe lîngă faptul că a fost actriță, a abordat și literatura memorialistică, fapt ce i-a adus calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Donația s-a făcut în anul 1992, apartamentul devenind casă memorială în anul 1995, cînd Puia-Florica Rebreanu s-a stins din viață. Spațiul conține valoroase lucrări de grafică (cărbune, creion, peniță), precum și impresionante tablouri, în care sînt reprezentate atît mama, cît și fiica, opere care poartă semnătura lui Camil Ressu. În biroul romancierului, cea mai importantă încăpere a casei, pot fi văzute alte lucrări de artă plastică – tablouri și sculpturi - purtînd semnătura unor prestigioși artiști ai vremii: Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, Oscar Han, Milița Pătrașcu, Ion Jalea. Colecția muzeului cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică (specifică zonei Ardealului) și o alta de icoane pe stică, toate lucrările aparținînd prozatorului Liviu Rebreanu.

Vineri, 26 iunie 2020

Polemici«Controverse

În trecerea anilor

Într-o emisiune a TVR1 – întoarcere în timp, în care se făcea o comparație între anii 1960 și 1990, cu tot ce a fost mai semnificativ (realizări, lipsuri, muzică, evenimente istorice etc.) în acea perioadă, prezentatorul (prezentabil pe atunci) a încheiat spunînd: ,,Am să vă citesc ceva care o să vă emoționeze”. Și a citit: ,,Noi, cei care... - În acei ani, am stat la cozi pentru carne; - Noi, cei care în loc de cafea beam nechezol; - Noi, cei care mîncam salam cu soia; - Noi, cei care nu aveam cluburi de noapte; - Noi, cei care nu aveam căldură în calorifere și apă caldă; - Noi, cei care ascultam «Europa Liberă», cu speranța că vor veni americanii...” Americanii au venit, ne-au îmbrăcat în blugi, rupți în fund și la genunchi, și atît... Apoi, prezentatorul, prezentabil, cu un zîmbet împietrit, a pus punct. Mi-aș permite să pun virgulă, pentru a adăuga ceea ce dumnealui a omis să spună: - Noi, cei care aveam un loc de muncă în țară; - Noi, cei care nu aveam șomeri; - Noi, cei care primeam locuințe, la cheie, fără să ne coste un leu;

- Noi, cei care aveam învățămîntul gratuit; - Noi, cei care nu plăteam nimic pentru spitalizare și medicamente; - Noi, cei care mergeam, în fiecare an, la munte și la mare (cu bani puțini); - Noi, cei care aveam case de cultură, teatre, operă, operetă și cinematografe cu filme din Occident și, mai ales, aveam Cenaclul ,,Flacăra”; - Noi, cei care am construit Casa Poporului, Transfăgărășanul, cartiere de locuințe, fabrici și uzine, baraje, stațiunile de pe litoral etc; - Noi, cei care am făcut posibil, e adevărat, cu sacrificii, ca țara noastră să nu mai aibă, în 1989, nici o datorie externă; - Noi, cei care, atunci, nu aveam fete răpite pentru prostituție. Lista ar putea continua, pun, însă, punct, spunînd: Generația mea este, acum, o PARIA. Au trecut 30 de ani de atunci, iar prezentatorul, prezentabil, mai are o cută pe obraz. Azi, vezi cum gropile ,,se întind” pe asfalt, autostrăzile ,,zac”, metroul ,,doarme” sub pămînt. Și, între timp, mulți s-au procopsit, în schimb, majoritatea – niște ghinioniști! - a sărăcit. Iar eu îmi cer scuze că, deși nu se cuvine, spun lucrurilor pe nume. Le doresc, tuturor, numai bine! LILIANA TETELEA

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (5) Villeneuve se strecoară în noapte (2) Oricum, disciplina imprimată navelor sale, şi absenţa vaselor de patrulare engleze, i-au adus lui Villeneuve satisfacţia celei de-a doua şi totodată a celei mai însemnate lovituri. Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 1 aprilie el a întîlnit un vas de comerţ neutru care 1-a informat că ar fi zărit flota engleză în Golful Palma. Prin urmare, Nelson nu se afla în largul Portului Barcelona; deci francezii nu mai trebuiau să înconjure Insulele Baleare. În consecinţă, Villeneuve a ales o rută pe la nord de insule, îndreptîndu-se mai întîi spre Cartagena, unde se aflau şase vase spaniole de linie. Dacă toate corăbiile franceze s-ar fi scufundat ca la comandă, ele tot n-ar fi putut să dispară din faţa ochilor lui Nelson fără să lase vreo urmă, aşa cum s-a întîmplat! Pierderea contactului cu flota inamică

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (1) Acuzarea (1)

Sînt țări în care se practică și azi poligamia. După modelul conviețuirii animalelor: un elefant la cîteva femele, un taur la o ciurdă întreagă, un armăsar dominant peste o herghelie, cîțiva berbeci la o turmă de oi, un cocoș la un cîrd de găini (în actualitate, se impune reducerea numărului de găini „dependente” de un singur cocoș) și exemplele ar putea continua. La fel și bărbații își permit, în anumite țări, să-și ia mai multe soții, cu condiția, mai nou, să poată să le întrețină. Dar cum să mulțumești patru (chiar mai multe) femei, tu, un singur bărbat? Așa ar gîndi o femeie – dintre cele mai simple – din țara noastră. Soluția s-a găsit: li se acordă doar rolul de a crea urmași, conștienți că ei sînt cei care „însămînțează”, deci ei constituie factorul esențial al omenirii. A trecut demult vremea cînd cei „puternici”, vînătorii și cei care apărau grupul de animale sălbatice, credeau că femeia e singura care procreează, ridicînd-o în slăvi, ca pe o putere dumnezeiască. Era perioada matriarhatului. Dar, cum-necum, bărbatul constată că femeile singure, izolate, nu au copii și-i vine mintea la cap: află că, fără el, femeia nu e în stare să procreeze, și se termină, astfel, cu matriarhatul, zeița e coborîtă de pe tron pe ultima treaptă a existenței, comparabilă cu orice ființă viețuitoare cu două sau patru picioare, sau chiar mai rău, considerată un simplu instrument la îndemîna dumnealui. Astfel, patriarhatul – „état social dans lequel le père, chef de la famille, jouit sur elle des droits les plus étendus et même totales” (Larousse du XX-e siècle, tome cinquième, Paris, 1932) – adică starea socială în care tatăl, șef al familiei, se bucură de cele mai întense drepturi și chiar totale. Cu mici excepții

supremația bărbatului n-a încetat nici astăzi, fiind susținută – să nu vă mire! – și de multe femei. Și, atunci, el, devenit „patriarhul” neamului omenesc, își permite orice, transformă femeile în supuse (a se citi sclave) siși permite să-și ia cîte „soții” vrea. Da, dar cum să le mulțumească pe toate? Soluția s-a găsit: organul lor (al femeilor) e redus la minimum posibil – li se extirpează clitorisul, cel atît de sensibil la „chemări”, tăindu-se în carne vie cu labiile mici cu tot și cosîndu-se labiile mari (în așa fel încît la fete nici nu se mai vede sexul), lăsînduse un mic orificiu pentru eliminarea urinei, și mai tîrziu, pentru scurgerea ciclului menstrual. Vom reda, mai jos, situații reale, extrase din materialele apărute în presă și în literatură, pentru ca această mutilare să fie bine înțeleasă și, pe cît e posibil, combătută. Primul exemplu îl constituie chiar un articol al nostru, publicat în trei numere consecutive din GALAXIA ROMÂNEASCĂ (Anul III, nr,2,3,4, 1992, director Radu Theodoru, redactor-șef Olimpian Ungherea), intitulat „O tradiție barbară – mutilarea sexuală a fetițelor”. Aflasem despre acest obicei cu cîțiva ani înainte, de la un medic din Somalia care urma cursul de Limba română pentru străini. Venise în România la specializare, se numea Andra. După ce a învățat românește, ca medic ginecolog, a făcut practica la Spitalul Polizu. Era una dintre cele mai plăcute femei, cultivată (în afară de italiană, vorbea curent engleza și franceza), un spirit deschis spre înnoiri, cu un extraordinar simț al realității. Ne-am împrietenit și astfel am aflat despre această operație la care sînt supuse fetițele din țările africane. Dorința ei arzătoare era de a contribui la emanciparea țării sale. În această emancipare includea și renunțarea la mutilarea sexului slab. Practica aceasta creează femeii un izvor de suferințe și boli pentru toată viața. Smulgerea, din sexul ei viu, a celei mai sensibile zone transformă femeile în entități supuse total soțului care-și poate lua pînă la patru soții, în simple instrumente bune numai pentru reproducere, în ființe umane mutilate pe viață. Și iată că, înainte ca Andra să părăsească România, o revistă franțuzească făcea cunoscută lumii civilizate strădania depusă de justiția franceză în stîrpirea acestui obicei pe care imigranții veniți din diversele țări ale Africii îl aduseseră cu ei și îl practicau chiar și în Franța. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

a durat 15 zile. Convins că francezii au pornit spre estul Mediteranei, Nelson s-a grăbit să le iasă în cale. Canalul care desparte Sardinia de nordul Africii are o lăţime de 140 mile. Dintr-un punct situat la mijlocul acestei zone Nelson îi scria lordului Melville la 5 aprilie: „Deşi pot spune să sînt mulţumit ştiind că flota franceză se află în larg, tot nu trebuie să mă părăsească acel neastîmpăr firesc şi – sper – demn de laudă, pînă ce nu voi avea fericirea să-i înfrunt. Am pornit să străbat canalul de la Barbaria pînă la Toro cu fregatele şi cu flota. Dacă acesta le e drumul, francezii n-ar putea trece azi prin faţa noastră neobservaţi. Nu trebuie să las nimic la voia întîmplării, trebuie să mă asigur că ei se află la răsărit de mine şi numai după aceea mă voi aventura fie spre Sardinia sau Sicilia, fie spre Neapole. Şi întrucît ar fi posibil ca ei să tărăgăneze pînă să ajungă acolo, în speranţa că eu voi zori spre Egipt, le las mînă liberă să meargă asupra Sardiniei, Siciliei, ori Neapolelui. Am cîntărit totul şi, deşi s-ar putea să mă înşel, Înălţimea Voastră încă se va putea încrede în mine că voi face tot ce-mi va sta în putere pentru gloria regelui meu şi a ţării mele, ca şi pentru apărarea aliaţilor Maiestăţii Sale”.

O ipoteză neglijată (1) Această scrisoare este oglinda clară a întîmplărilor ce vor urma. Găseşti în ea toată nerăbdarea lui Nelson de a da ochi cu francezii - acea fericire ce i-a fost refuzată mai bine de şase luni! Dar nici rîvna, nici apriga nerăbdare nu-1 vor stăpîni într-atît încît să-şi uite îndatoririle. De aci şi cuvintele: „Nu trebuie să las nimic la voia întîmplării”. Şi, astfel, rămîne ferm pe poziţie în centrul Mediteranei neclintindu-se de aici pînă ce toate îndoielile nu dispar una cîte una. „Am studiat fiecare lucru cu cea mai mare atenţie”, afirma el. Toate probabilităţile, în afară de una: lui Nelson nu-i trecuse pur şi simplu prin minte eventualitatea că Villeneuve va părăsi Mediterana. Aceasta era, după cum spune Sir Julian Corbett, „dintre toate primejdiile posibile – cea mai neînsemnată”. (va urma) JOHN TERRAINE

Vineri, 26 iunie 2020

File de istorie

O filă din Epopeea Marii Uniri: Unirea Basarabiei cu România 27 martie s-au împlinit 102 ani de la Unirea cu România, eveniment ce se înscrie LaBasarabiei

cu litere de aur în istoria neamului nostru românesc. Să ne aducem aminte cu recunoştinţă de acele zile înălţătoare pentru soarta românilor de pe cele două maluri ale Prutului. În urma Revoluţiei ruse din februarie 1917 şi a căderii ţarismului, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia s-a intensificat, prin diferite forme de organizare şi clarificare, în etape, a obiec tivelor. La sfîrşitul lui martie şi începutul lui aprilie se înfiinţa la Chişinău, în jurul redacţiei gazetei „Cuvînt Moldovenesc”, Partidul Naţional Moldovenesc, care avea în frunte un comitet compus din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu ş.a. În programul partidului se sublinia necesitatea unei autonomii largi a Basarabiei, a dobîndirii drepturilor cetăţeneşti şi a drepturilor naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru. ongresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, s-a pronunţat pentru o largă autonomie în cadrul Republicii Ruse, Federative şi Democratice. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu, membru în delegaţie din Partea Partidului Naţional Moldovenesc, a salutat congresul şi a precizat: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvîntul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. Alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi culturale, Sfatul Ţării din Basarabia şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie/ 4 decembrie 1917. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150, din care: 105 români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ; dintre deputaţii moldoveni mai amintim pe Pantelimon Halippa, Ion Pehlivan, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Grigore şi Ion Cazacliu, Gheorghe Năstasă. a 2/15 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, „ca părtaşă cu aceleaşi drepturi”. La 7 decembrie s-a alcătuit primul Consiliu de Directori ai Republicii, avîndu-l ca preşedinte pe Pantelimon V. Erhan. Declaraţia a fost primită cu deosebită bucurie şi în dreapta Prutului, reliefîndu-se renaşterea puternică a mişcării de eliberare din Basarabia, după un secol de stăpînire străină cu consecinţe grave pentru românismul de acolo, insistîndu-se asupra importanţei momentului în continuarea luptei pentru realizarea idealului naţional. Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, cu toate măsurile luate, nu au putut ameliora situaţia deosebit de gravă în primele zile ale anului 1918. Anarhia bolşevică, bandele soldaţilor ruşi au provocat mari dezordini, devastări şi omoruri. S-a trecut la atacuri împotriva autorităţilor noii Republici Democratice. În

aceste condiţii, s-a produs intrarea armatei române în Basarabia, începînd cu data de 10/23 ianuarie 1918, la solicitarea Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor, pentru protejarea populaţiei şi apărarea căilor de comunicaţii. Legăturile dintre românii de pretutindeni s-au exprimat şi cu prilejul marcării semnificaţiei zilei de 24 ianuarie, în noul context al luptei pentru unitate naţional-statală de la începutul anului 1918. Gazeta „România Nouă” de la Chişinău publica Declaraţia unor reprezentanţi ai locuitorilor din teritoriile locuite de români, prin care îşi exprimau hotărîrea de a acţiona energic: „Începînd cu ziua de astăzi, în care toţi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintîi uniri săvîrşite la 1859 între cele două ţări româneşti, noi, cei mai jos iscăliţi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca pînă acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni, moldoveni, bănăţeni, munteni, olteni, dobrogeni şi nu ne socotim nici numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii de fiecare parte a ei şi cu aceleaşi drepturi”. upă proclamarea indepen denţei Republicii Moldo veneşti, chestiunea unirii se punea pe teren practic. Problema Basarabiei s-a complicat mult ca urmare a pretenţiilor Ucrainei, ce reprezentau un pericol real pentru românii dintre Prut şi Nistru. Guvernul ucrainian opina că Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei. Prin Nota din 16/29 martie 1918, Sfatul Ţării şi guvernul Republicii Moldoveneşti respingeau cu hotărîre pretenţiile ucrainiene, combătînd orice tentativă de încălcare a indivizibilităţii Republicii aşezate între Nistru, Prut, Marea Neagră, orice pretenţii teritoriale, inclusiv cele asupra ţinuturilor Hotin şi Cetatea Albă, precum şi pretenţiile Ucrainei de a participa la tratativele de pace de la Bucureşti, în legătură cu chestiunile Republicii Moldoveneşti. Partidul Naţional Moldovenesc a depus o stăruitoare activitate pentru extinderea influenţei în întreaga Basarabie. În dezbateri, uneori aprinse, s-au limpezit căile de urmat, s-a realizat o informare permanentă a populaţiei, prin viu grai şi prin intermediul presei, un rol deosebit revenindu-i organului de presă al partidului, ziarul „Cuvînt Moldovenesc”, precum şi celorlalte publicaţii: „Sfatul Ţării”, „România Nouă”, „Ardealul”, „România Mare”. Numeroase articole, scrisori, telegrame, manifeste, procese-verbale, anunţuri au contribuit la trezirea conştiinţelor şi mobilizarea energiilor. n după-amiaza zilei de 27 martie 1918, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care va adopta hotărîrea de unire. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele ei, Ion Inculeţ, care a declarat între altele: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. A urmat la cuvînt Alexandru Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului şi, în numele guvernului român, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor cîştigate, urmînd ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. Punîndu-se la vot chestiunea Unirii Basarabiei cu România, 82 deputaţi s-au pronunţat pentru votul deschis, 27 au fost contra şi 16 s-au abţinut. S-a trecut apoi la votarea

rezoluţiei propuse de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind următorul: 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri. a 27 martie/9 aprilie 1918 s-a pus de acord vrerea marii majorităţi a populaţiei cu hotărîrea organului reprezentativ, ales pe cale democratică: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia se încheie cu cuvintele: „Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. ezultatul votului, anunţat cu aclamaţii, a fost adus la cunoştinţa primului-ministru Alexandru Marghiloman, care a intrat în sală şi a rostit o scurtă alocuţiune, prin care preciza că, în numele poporului român şi al Regelui, cu mîndrie lua act de Declaraţia de Unire şi, în numele guvernului român, declara că o primeşte. El încheia cu cuvintele: „Trăiască România, una şi nedespărţită!”. Hotărîrea Sfatului Ţării a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni, conştienţi că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. Unirea Basarabiei cu Ţara a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi încă sub stăpînire străină. La sfîrşitul lui martie şi începutul lui aprilie au avut loc la Iaşi ample manifestaţii. Mii de cetăţeni au întîmpinat cu entuziasm delegaţia venită de la Chişinău spre a aduce la cunoştinţa publică a ţării şi a Regelui unirea Basarabiei, şi au sărbătorit pe străzile oraşului şi în Piaţa Unirii înfăptuirea actului naţional. n cuvîntul Regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene (din care făceau parte Ion Inculeţ, Dumitru Ciugureanu, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, T. Ioncu, arhimandritul Gurie ş.a.), se preciza importaţa momentului, „înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Urîndu-le bun venit, Regele declara: „V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tînăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României Mame!”. Prin Decretul-lege dat la Iaşi, la 9/22 aprilie 1918, se promulga Hotărîrea din 27 martie/9 aprilie, adoptîndu-se astfel un act necesar în procesul de consolidare internă a unirii Basarabiei cu România, parte componentă a realizării idealului naţional. Preşedintele Consiliului de Miniştri declara că, „în numele poporului român şi al Regelui lui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim şi declară la rîndul lui Basarabia unită cu România, de veci una şi indivizibilă”. espre însemnătatea actului măreţ de la 27 martie 1918, scrie şi Onisifor Ghibu într-un articol apărut în ziarul „România Nouă”: „Ferice de fraţii basarabeni cari, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturile fireşti între Basarabia şi România, legături care cu 100 de ani în urmă fuseseră destrămate de ghearele prădalnice ale vulturului din Ural. Destrămate zic, fiindcă fraţii noştri basarabeni, au dovedit prin glasul şi fapta lor că aceste legături nu fuseseră rupte niciodată de istov în gîndul şi sufletul lor”. Ing. MIRCEA MÎRLEA

Bibliografie: 1. Nistor, Ion I. – „Istoria Basarabiei”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008 2. Platon, Gheorghe (acad., coord.) – ,,Istoria Românilor. Vol. VII, Tom II: De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003

Vineri, 26 iunie 2020

Polemici«Controverse America, nu fii rasistă! Vrem ambasador afro în România! (urmare din pag. 1) Decedat în 2016 la venerabila etate de 90 de ani, Rudolph Aggrey a fost ambasador la București între noiembrie 1977 și iulie 1981, fiind scurt timp și sub administrația Ronald Reagan. Ideea lui Carter se lega atît de prietenia sa sinceră față de România, cît și de admirația declarată față de Nicolae Ceaușescu. Or, Jimmy Carter cunoștea foarte bine relațiile excepționale ale lui Nicolae Ceaușescu cu șefii de stat din Africa și respectul de care se bucura marele președinte român acolo. Pe de altă parte, Ceaușescu și-a făcut un obiectiv prioritar al politicii sale externe din sprijinirea luptei de eliberare de sub colonialism și din neocolonialism a statelor Africii – și s-a atașat sincer, real, de lupta africanilor pentru dezvoltare. În aceste condiții, trimiterea unui ambasador afro-american a fost o mutare inspirată a președintelui SUA – și a contribuit la excelentele relații din anii ’70 între București și Washington. Pe de altă parte, Rudolph Aggrey a fost impresionat de demersurile concrete și sincere al lui Ceaușescu și ale României în favoarea africanilor – iar aici poate fi și explicația faptului că SUA nu au mai trimis ambasador afro-american în România! Din cîte am văzut din memoriile lui David Funderburk sau ale lui Alfred Moses, amba sadorii SUA trebuie să joace parșiv – să se prefacă prieteni… dar să lucreze ,,pe la spate”! Funderburk îl lăuda în față pe Ceaușescu, se prefăcea cel mai bun prieten – dar îl umplea de noroi și făcea jocuri contra autorităților de la București – așa cum reiese din memoriile sale, publicate în 1990. În cazul lui Alfred Moses reiese că a făcut presiuni asupra demnitarilor români pentru încheierea celui mai odios tratat semnat de România – cel de ,,bună vecinătate” cu Ucraina, actul prin care țara noastră renunță la teritoriile istorice din nord și est! Apoi, ce au făcut ambasadorii SUA din ulti mii 20 de ani am văzut clar – transformarea României într-o colonie și un teren pe care SUA și NATO să instaleze baze militare! Și să folosească România în jocul lor periculos de a provoca Rusia și a face jocuri în Ucraina, Turcia și în Balcani! Mai mult, în ultimul deceniu, ambasadorii SUA s-au purtat ca niște stăpîni – dînd indicații guvernelor, sancționînd decizii de politică internă sau susținînd manifestații antiguvernamentale! Despre actualul ambasador, ce să mai zic?! Susține pe față o zonă politică din România și atacă la fel, pe față, fosta guvernare! Ce treabă are el cu principiul neimplicării în treburile interne… omul e stăpîn aici, în colonie! Omul îi girează politic, diplomatic, strategic, pe cei care au pus mîna pe resursele României sau pe energie! Pe Fondul Proprietatea, pe NuclearElectrica, pe cei care decid în telecomunicații! Deci pe afacerile bănoase… în care regăsim foști ambasadori SUA! Ca și în alte state din Est! Nu așa s-a comportat ambasadorul Rudolph Aggrey! Sigur, nu se putea face asta cu Nicolae Ceaușescu – dar nu e vorba de asta, ci de mentalitate! Ambasadorul dorea să construiască, nu să stăpînească! Nu avea gînduri ascunse, era un diplomat onest, care își slujea țara – și ne respecta țara! Ceea ce alții NU au făcut-o! Probabil că nu are legătură cu faptul că era afro-american, dar… Dar NU cred că un urmaș al celor care au fost nedreptățiți și chinuiți sute de ani ar face… ceea ce fac acești ambasadori care se simt stăpîni! De aceea nu e o glumă – da, America, nu fii ,,rasistă sistemic”, așa cum te acuză unii dintre proprii tăi cetățeni, trimite-ne un ambasador

afro-american, poate acela ne va înțelege și ne va ajuta, așa cum a făcut-o Rudolph Aggrey! Apropo de ambasadorii SUA și călcarea în picioare a României; la Washington este de aproape 4 ani un președinte conservator. Nu se simte asta la București! Aici, ambasada încurajează multe din aspectele pe care majoritatea românilor le resping! De fapt, acele mișcări care declară SUA un stat ,,rasist sistemic” merg pe aceleași principii ca ambasada de aici – și cu secțiunea din Departamentul de Stat care se ocupă de România. Toți sînt ,,progresiști”… dar numai cînd vine vorba de alții! Încurajează atacurile la morala și spiritualitatea tradițională românească – dar NU pun în aplicare ,,progresismul” și în cazul lor! Nici ambasadorii, nici adjuncții lor nu sînt afro! Păi, cum așa? Creștinii ortodocși, dar și celelalte culte creștine sînt supuși atacurilor așa-zis progresiste – și li se reproșează că respectă morala creștină și tradițiile, civilizația și istoria. Să nu uităm că tot ,,progresiști” erau cei care batjocoresc, în Occident, credința mozaică sau musulmană – fiindcă insultarea celor sfinte este ,,libertate”! Cazul ,,Charlie Hebdo” este privit numai prin prisma tragediei, a asasinatului – dar să nu uităm că provocările oribile și insultele sinistre la adresa figurilor sfinte ale marilor religii au fost cauza agresiunii – tragică și condamnabilă, fără îndoială, dar provocată! Există anumite limite dincolo de care trec numai inconștienții, sau cei de o nemernicie fără seamăn – iar aceștia trebuie corectați de o societate responsabilă, prin instrumentele sale legale, cum este CNCD, dar asta nu văd ambasadorii SUA! Asaltul asupra copiilor, încă de la școală, de la grădiniță chiar, prin pseudo-educații sexuale, de fapt niște pervertiri, niște deformări ale singurei perioade a inocenței – este o rușine dar și un pericol –, însă diplomații Occidentului ne spun că e… democrație și progres! Aceștia nu sînt ambasadorii SUA, ai marilor națiuni, ci ai unor minorități ce impun nu numai acceptarea, ci și promovarea implicită sau explicită a schimbărilor de sex, a acelei aberații numită ,,identitate de gen”, a căsătoriilor și adopțiilor contra naturii, chiar a unor aberații medicale, a tuturor faptelor urîte în fața lui Dumnezeu, în toate marile religii! Și ambasadorii impun persecutarea majorității, impunîndu-i concepții care contravin spiritualității naționale. Sînt cei care condamnă apărarea credinței adevărate – și premiază tot ce e nefiresc! În curînd, cu asemenea ,,misionari” ai ,,progresului” vom ajunge să fim excluși din societatea românească dacă mărturisim credința în Dumnezeu și morala bazată pe religie – așa cum se întîmplă deja azi în Parlamentul European, după cum denunța Mircea Diaconu! Deci nu, personal nu susțin demența din SUA, nebunia ,,progresistă”, dar cred în valoarea acelor oameni, africanii, pe care state precum SUA sau puterile occidentale i-au înrobit, chinuit și ucis o istorie întreagă. Da, cred că SUA ar trebui să dea o șansă mai mare acestor oameni talentați, puternici și sensibili, afro-americanii. Și da, cred că un afro-american ne-ar înțelege mai bine și ar putea ajuta mult mai bine relațiile între cele două ,,mărețe națiuni”, cea americană și cea română – ca să-l citez pe președintele Carter cînd vorbea de România lui Ceaușescu. Hei – și da, fiți progresiști pînă la capăt, voi cei de la Departamentul de Stat: trimiteți-ne un ambasador afro-american, nu un urmaș al unor bogătani sau pe unul care a dat bani la greu în campania electorală! Așa că îl aștept pe viitorul ambasador… să văd cum se pune Adrian Z-man în genunchi – ,,Say his name”!

Iată marea manipulare din Pandemie!

În cazul Pandemiei, ca în orice situație limită, există păreri pro și contra. Nu mă refer la opiniile ,,părernicilor” de ocazie, ci chiar ale unor specialiști. Or, în speța despre care vorbim, am avut de a face cu două ipoteze sau opinii contrare. Precizez că numesc ,,ipoteză” o variantă susținută de oameni de știință – medici, (micro)biologi, farmaciști -, de date oficiale, inclusiv statistici -, nu de diverse personaje de pe internet sau mass-media. - Prima ipoteză, care a cîștigat la nivel planetar, spune că SARS Cov2 este extrem de periculos, are un grad ridicat de incidențe fatale, dar și de răspîndire, infectare, rezistență în timp și pe multe suprafețe etc. etc. La un moment dat s-a răspîndit ideea că e un fel de combinație cu SIDA și Ebola! - A doua ipoteză spune că nu e decît o formă de gripă sezonieră, cam la fel de puternică precum celelalte de pînă acum - deci metodele radicale, în frunte cu închiderea țărilor, NU se justifică. O a treia ipoteză NU există! Și, totuși… aici e șmecheria! Aici e marea manipulare! Majoritatea atacurilor vin pe această ,,a treia ipoteză”! Adică marea manipulare din această Pandemie este ignorarea opiniilor specialiștilor contestatari (ipoteza 2) și transformarea contestației corecte în falsul ,,Ei spun că virusul NU există”! Or, acesta e cel mai mare fals! Nici un specialist și nici un om normal care a contestat măsurile radicale NU a spus că virusul NU există sau că nu sînt persoane în stare gravă! NU există vreo teorie a conspirației în acest sens! Ei bine, în ciuda acestui adevăr, anumiți manipulatori au acreditat ideea că a contesta măsurile radicale înseamnă a spune că virusul NU există! Repet, absolut fals și manipulator! De ce fac asta? Opinia mea e că astfel se evită confruntarea directă! ,,Cum să stau de vorbă cu nebunii, cu conspiraționiștii că NU există virusul, că oamenii nu sînt bolnavi etc.?!”. Asta spun cei care nu vor o discuție cu datele pe masă, între specialiști! Iar, culmea, cei care manipulează astfel cam sînt aceiași care au afirmat inițial – sau au indus ideea – că virusul are legătură cu SIDA și Ebola sau că are caracteristicile unei… arme biologice. E suficient să revedeți cîteva emisiuni ale propagandistului NATO, Radu Tudor. Sau opiniile unui controversat academician din zona militară, fost consilier al lui Băsescu! Cert este că, în cazul primei ipoteze, mai multe ,,știri” inițiale au fost infirmate, panica s-a dovedit inutilă – și s-a ajuns la formula unui virus gripal foarte agresiv și contagios, care lasă sechele majore în zona plămînilor, și care a grăbit moartea multor suferinzi din rîndul cîtorva grupuri de boli cronice. Un mare merit în disecarea acestei prime ipoteze l-au avut jurnaliștii de investigații care au adoptat o poziție critică, analitică, nu contestatară - și au stat de vorbă cu specialiști din lumea întreagă. În ,,ipoteza 2” s-au publicat statistici care au scos în evidență aspecte pe care le ignorăm, în mod obișnuit: numărul mare de decese pe care le cauzează o gripă sezonieră. De asemenea, este clar că fiecare gripă sezonieră are caracteristici distincte, vaccinurile nu au totdeauna efect – iar șocul produs de gripă prin febră, tuse, inflamații etc. duce la deces în cazul cardiacilor, suferinzilor cu plămînii, cei cu probleme de circulație etc. Desigur, probabil că adevărul este, ca întotdeauna, undeva între cele două variante. Dar, atît timp cît se minte și se manipulează, NU se va ajunge la un adevăr și la o soluție. Adică o procedură pentru viitor – și o apărare contra ,,virusului” panicii mondiale create. Cine ar putea avea interesul să mintă și să manipuleze la o asemenea scară… mondială? Am formulat o posibilă explicație – într-un articol publicat anterior în revista ,,România Mare”. Da, e o ,,teorie” a conspirației – dar nu e vorba nici de ,,arme biologice”, nici de alte bazaconii, ci de observarea unor evenimente care au avut loc din 2017 încoace, mai bine zis de cînd în fruntea SUA a venit Donald Trump, cel care a vrut să aducă lumea pe o cale normală, tradițională… ceea ce nu corespunde multor interese ,,progresiste”. DRAGOȘ DUMITRIU

Vineri, 26 iunie 2020

Vitejii Armatei Române

Primii preoți militari și primul război mondial La cea dintîi chemare pe frontul primului război mondial, ţăranul român a plecat înarmat cu semnul crucii. Şi-a luat puşca şi raniţa şi a pornit în luptă, grăbit de focul patriotismului. S-a dus să se jertfească pentru credinţă şi pentru pămînt. Imediat după ce s-a spovedit şi a primit Sfînta Împărtăşanie. Altfel, nu se putea.

Cinci repere cronologice ale începuturilor asistenţei religioase militare 18 mai 1915. Alegerea îndrumătorului preoţilor mobilizaţi. Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl alege în unanimitate ca Protopop al preoţilor de armată în caz de mobilizare pe iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Astfel, pregătirea militară pentru intrarea în război era însoţită şi de o întărire religioasă a inimii ostaşilor, activitate considerată de o însemnătate covîrşitoare.

Postul de comandă al Regimentului 2 Infanterie (1917) Serviciul sanitar al armatei române pe frontul din Moldova 1917 Preotul din sat şi-a luat şi el, la repezeală, Sfintele Vase, Sfîntul Antimis, Liturghierul, cădelniţa şi a dat fuga să-i fie alături soldatului. Să-i slujească lui Dumnezeu acolo, în prima linie. Devenea, astfel, unul dintre primii preoţi militari români. Sub îndrumarea iconomului Constantin Nazarie, profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi Protopop (supervizor) al preoţilor din armată, din momentul mobilizării. Cum au dus-o preoţii români pe front? În primul rînd, trebuie ştiut că, întrucît nu au primit perioade mari de timp solda pe care trebuia să le-o ofere armata, familiile lor sufereau de foame, erau în situaţii critice financiare. Cu toate acestea, preoţii acordau, pe front, nu numai asistenţă religioasă, ci şi sprijin financiar. La iniţiativa lor se făceau colecte de bani, cumpărau alimente şi înfiinţau cantine pentru copiii orfani ai celor care muriseră pe front, pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe. S-a întîmplat mai ales în zona Moldovei.

a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amîndoi au murit pe front. În plus, preoţii nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte boli şi nu s-au clintit de lîngă răniţi. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante, extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi şi au botezat copii. În primul război mondial preoţii i-au încurajat pe soldaţi în acele momente critice, momente de frică, moarte, foamete şi frig, prin propriile lor fapte grăitoare de credinţă. Nu doar prin predici. Erau ajutaţi şi de credinţa încrustată adînc şi firesc în inima românului. Desigur, au fost şi preoţi care s-au eschivat de la participarea la război, dar vorbim despre excepţii. Majoritatea covîrşitoare a venit prompt lîngă ostaş. Unii, deşi aveau vîrste înaintate, au insistat să fie încorporaţi. Cei mai mulţi şi-au asumat menirea pînă la un sacrificiu dincolo de limite omeneşti. Alţii, pînă la martiriu.

Preotul Petru Cosac oficiind o slujbă pe front, septembrie 1916 28 octombrie 1915. Primul act normativ al preoţilor militari. Instrucţiunile asupra atribuţiilor preoţilor la armată sînt definitivate şi asimilate drept ordinul 3451 al Marelui Stat Major, din data amintită. Acesta specifica: Nicăieri preotul nu e mai la locul lui decît în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii. Odată cu instrucţiunile apare şi lucrarea Cuvîntări pentru soldaţi şi rugăciuni pentru Rege, oaste şi popor în vreme de război. 20 şi 21 iunie 1916. Convocare cu tematică religioasă. Este organizată o adunare a tuturor preoţilor mobilizabili din Eparhia Mitropoliei Ungro-Vlahiei, cu participarea Mitropolitului Primat. 21 februarie 1917. Dispensă de post la război. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei acordă o dispensă de post pe perioada războiului printr-o Scrisoare Pastorală scrisă la începutul Postului Mare, ca urmare a începutului epidemiilor şi a lipsei hranei. Din rapoartele preoţilor de pe front se arată că mulţi soldaţi au continuat să ţină postul.

Slujba religioasă pentru soldații morți din Regimentul 11 Siret (1917) Convoi militar în drum spre cimitirul militar. În prim-plan, generalii Mărdărăscu, Moșoiu, Holban. Străini de situaţia propriilor familii nu erau. O ştiau din scrisori. Erau, însă, departe de casă şi în imposibilitatea de a le oferi ajutor imediat. Dar continuau să-şi facă datoria preoţească cu cea mai mare grijă şi implicare. Au fost situaţii cînd preoţii au luat arma în mînă şi au luptat sau au strîns subunităţile care erau în degringoladă şi i-au înapoiat pe soldaţi în linia întîi, la luptă. De exemplu, preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie,

Nu o spunem noi, ci o spun documentele din Arhivele Militare Române, rapoartele comandanţilor, preoţilor şi propriile lor memorii, cele mai multe adevărate opere literare în miniatură, de o savoare şi o trăire estompată de documentul oficial militar. Ele certifică eroismul preoţilor asimilaţi de armată şi participanţi la luptele primei mari conflagraţii mondiale, pentru care nimeni nu era pregătit. Adunate sînt cu toate şi în cartea colonelului (r) Gheorghe Nicolescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire 19161919, singura care vorbeşte despre un subiect devenit, mai tîrziu, tabu: forţa credinţei creştin ortodoxe, de care sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace. Noi am încercat să exemplificăm, atît cît s-au găsit, cu fotografii de pe front, acolo unde preotul a stat lîngă soldat, într-o selecţie realizată de Anca Ionescu, muzeograf la Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

Preoții militari, luptători cu arma cuvîntului 15 iunie-1 mai 1918. Acordarea de grade militare. Este singura perioadă în care 147 de preoţi mobilizaţi au fost înaintaţi la gradul de căpitan asimilat, ca recunoaştere a meritelor lor deosebite. Activitatea pastorală a tuturor preoţilor participanţi pe front, la care se adaugă faptele de eroism şi ajutor al luptătorilor, dar şi al populaţiei civile, sînt prinse într-un referat al iconomului Nazarie, întocmit în primăvara lui 1920. Foto: Arhiva foto a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I. Sursa: presamil.ro

Vineri, 26 iunie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Conspecte sentimentale

an declarat al prozatoarei Raluca Feher, un F hibrid hungaro-teleormănean, cum singură declară, smuls din solul bolovănos al Brașovului și

resădit în București, am tot scris despre cărțile ei de călătorie prin vraiștea lumii - ,,America Văzută de la brîu în jos” și ,,Splendidul joc al fericirii sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea de Sud și Japonia”. Ba, aflînd că activează într-o televiziune cu circuit închis din lumea cu ape freatice a Internetului, un binevoitor m-a vizitat la domiciliu și, fotografiind cele 5 articole ale mele consacrate acelor cărți, mi-a promis că le va trimite scriitoarei pe suport electronic, așa cum este moda acum. Dar, n-a fost să fie. Căci, tremurîndu-i mîna sau poate neavînd destulă lumină, pozele au ieșit prost și doamna în chestiune încă n-a aflat cît de mult o iubesc. Nedezmințindu-mă, și astăzi îi consacru cîteva rînduri, punînd în circulație cîteva mostre din ultima ei carte cu un titlu cam fistichiu - ,,Să nu rîzi niciodată: ((”, cu un emoticon care se folosește în limbajul virtual al Internetului, carte care începe ca un roman și curge ca un jurnal, cu exprimarea la persoana întîi. Iată cîteva fragmente selectate: ♦ ,,Nu înțeleg o chestie: să fii Dumnezeu, adică să ai puteri așa de mari și să vrei să arăți ca un moș cu prostată, artrită, ofticos, păr în urechi și mers de moș? Cît de prost poți să fii, să alegi să fii bătrîn? Și mai e ceva: după ce că ai făcut lumea așa de idioată, după chipul și asemănarea ta, o mai și pedepsești cu boli, molime, războaie și tornade? E ca un torționar”. Aceste rînduri par desprinse din romanul ,,Groapa” al lui Eugen Barbu, unde acarul Chirică venea seara acasă, deșelat de la ácele sale, și făcea un popas la cîrciuma lui Stere Drăgănoiu din Cuțarida. Și dacă se întîmpla să-l cinstească cineva cu vreo cinzeacă de țuică, se întorcea la bordeiul său pe patru cărări, amenințînd cu pumnul spre cer: ,,De ce, Doamne, îți bați joc de mine?”. Căci Chirică avusese o crilă de copii și, în fiecare primăvară, îi murea cîte unul. ,,Ce rău ți-am făcut?...” ♦ ,,Pantofii nu sînt doar obiecte. Sînt simboluri ale succesului, care nu pot fi falsificate. Căci o haină ți-o mai croiești tu acasă sau la tanti Florica de pe ulița Gârlei, dar o pereche de pantofi cu talpă fină, cu toccui, cu baretură argintie din piele de mănușă, nu”. O asemenea sentință nu suportă lîngă ea decît vorbele Ecaterinei Bilicioiu-Lovinescu, fosta soție a criticului Eugen Lovinescu: ,,Nimic nu degradează vestimentar o femeie ca pantofii scîlciați”. După cum și mersul desculț prin zăpadă, asortat cu capul obigatoriu descoperit, caracteristice călugărilor sihaștri de altădată, era dovada iubirii, fără egal, față de Christos. Așa stau lucrurile cu încălțările care au devenit personaje literare, asortîndu-se cu pălăria, căciula, mantaua sau pantalonii, sau chiar piese de muzeu, risipite în toată lumea. Revăzînd la televizor filmul ,,Afacerea Protar”, făcut de Haralambie Boroș, în 1955, după comedia lui Mihail Sebastian ,,Ultima oră”, am remarcat moda pantofilor cu scîrț din perioada interbelică și prelungită pînă spre anii ’60. Pantofi pe care îi purta Ion Finteșteanu în rolul magnatului Grigore Bucșan. Rol interpretat, mai apoi, în alte viziuni regizorale, de alți doi coloși, precum George Constantin și Mircea Albulescu, mai apropiați de realitate – duri, lacomi și implacabili în drumul lor de capitaliști veroși. Dar fără a mai etala celebrii pantofi, căci moda trecuse. Sau pantofii negri cu bot roșu, pantofi de hubăr, un fel de bulibașă, tot din acea vreme, pe care îi purta Bozoncea în romanul ,,Groapa”, de Eugen Barbu. Și cu care își fascina mahalaua vecinul nostru Jan, din neamul Paciuri, lucrător în ,,Grivița”, singurul, din familia sa numeroasă, care făcuse profesionala,

se calificase și avea salariul garantat. În timp ce frații săi, dacă nu erau în pușcărie, tăiau frunză la cîini, furînd porumbei cu o prăjină unsă la un capăt cu clei păsăresc, sau dînd cu bidineaua, în Săptămîna Mare, prin casele sărăcăcioase din Chitila de altădată. Dar, ambițios peste poate, Jan și-a luat Bacalaureatul și a devenit mecanic pe locomotivele ,,Diesel”. Ce senzație a trăit mahalaua de la capătul tramvaiului 10, cînd s-au dus la Cinematograful ,,Înfrățirea între popoare”, de pe Bucureștii-Noi, să-l vadă pe Raj Kapoor și, la ,,Jurnalul de actualități” de dinaintea filmului, l-a văzut pe FătFrumos pe locomotiva lui. ,,Uite-l pe Jan!”, a strigat sala, într-un glas, și un fior de satisfacție fraternă și filială ne-a cuprins pe toți, tineri și bătrîni. Iar, după o lună, aproape toată mahalaua purta pantofi cu scîrț, fiindcă cealaltă parte, fete și femei, își pictase pe frunte o aluniță, cum etala Rita, drăguța vagabondului Raj și muza folclorului românesc urban: ,,Pe Șoseaua Colentina/ Trece Rita cu mașina/ și Răjete după ea,/ Ca să-i spargă camera”. Sau, în varianta descoperită de regretatul jurnalist George Stanca: ,,Pe Șoseaua Colentina/ Trece Rita cu mașina/ Și Raj cu motocicleta,/ Să-i fure Ritii poșeta”.

***

înd am cumpărat ,,Omul care mută norii”, cartea lui Radu Paraschivescu, apărută la ,,Humanitas” în 2019, și am aflat că omul are totuși 60 de ani, nu mi-a venit a crede. Dacă l-aș fi întîlnit pe stradă, nu m-aș fi dat înapoi să-i spun: rade-ți, dom’le, mustața, că-ți acoperă jumătate din față și-ți estompează frumusețea părului, cum numai regretatul actor Damian Crâșmaru mai avea, te îmbătrînește și-ți dă un aer de orzar sau de geambaș de cai din Oborul de odinioară. Sau poate nu mai ai dinți?... Aproape în fiecare seară, mă uit la Radu Paraschivescu (o fi vreo rudă cu poetul stalinist M.R.P.?) de pe ,,DigiSport” și îmi spun că ceva nu se leagă la acest prozator de talent: e o contradicție în termeni în tot ce face. Pe de o parte, limbajul elegant prin care se străduiește să anime și să înfrumusețeze fotbalul românesc atît de schilod și de plictisitor. Pe de altă parte, ceilalți invitați, atît de enervanți prin banalitatea și agramatismul exprimării. Cu toții, mari fotbaliști pînă de curînd, creează impresia că ar fi nevoie de încă un scriitor sau mai mulți care să ducă lucrurile la bun sfîrșit. S-a ajuns în situația de acum o jumătate de secol, cînd scriitori de calibru aveau rubrică fixă, în presa zilnică, în reviste sau chiar la televizor, în care tratau numai chestiuni fotbalistice și, prin aceasta, creștea tirajul respectivelor publicații. Se ajunsese pînă acolo că publicul se scula cu noaptea-n cap, să cumpere ,,Sportul popular”, ,,România liberă”, ,,Săptămîna” sau ,,România literară” numai ca să-i citească pe Fănuș Neagu, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Adrian Păunescu, Ion Băieșu și mulți alții. ♦ Subintitulată ,,Șapte întîmplări”, cartea lui Radu Paraschivescu prezintă un inventar al cifrei 7, la fel cum, în structura basmului, cifrele 3, 5 sau 10 sînt încărcate de semnificații, aducîndu-ne la îndemînă, prin exemple surprinzătoare, rolul important pe care îl joacă numerologia în istoria omenirii. - Cele 7 minuni ale lumii antice: Farul din Alexandria, Colosul din Rhodos, Piramida lui Keops, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul Dianei din Efes, Statuia lui Zeus din Olimp, Mausoleul din Halicarnas. - Cele 7 minuni ale lumii noastre: Cascada Victoria, Marele Recif de Corali, Muntele Everest, Marele Canion din Colorado, Portul Rio de Janeiro, Vulcanul Paricutin, Aurora Boreală. - Păcatele capitale sînt și ele 7 la număr: mîndria, iubirea de arginți și de avuții, desfrînarea, lăcomia, invidia, mînia, lenea. - Faptele milosteniei trupești: a sătura pe cei flămînzi, a da de băut celor însetați, a îmbrăca pe cei goi, a primi

în casă pe cei străini, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei din temniță, a îngropa pe cei morți. ♦ Dar există și alte semne potrivit cărora existența noastră pe pămînt este influențată de prezența benefică sau, după caz, chiar malefică, a unor cifre, cum ar fi 7, și avem toate motivele să ne minunăm, după cum urmează: există 7 continente pe glob; Dumnezeu a creat lumea în 7 zile; săptămîna are 7 zile, botezate după numele zeilor; în mitologia japoneză se vorbește despre cei ,,7 zei ai norocului”; cine va sparge o oglindă va avea 7 ani ghinion; cine visează cifra 7 își va întîlni sufletul-pereche; Budha a făcut 7 pași după ce s-a născut; cultura budhistă se referă la 7 chakre, puncte energetice; ,,Românul are 7 vieți în pieptu-i de aramă” – V. Alecsandri; Roma a fost ridicată pe 7 coline; la fel și Iașii; apa pură are ph-ul 7; capul omului intră de 7 ori în înălțimea corpului; gărgărițele au 7 puncte negre; portativul are 7 note muzicale. (Și dacă mă gîndesc bine, chiar și viața mea stă sub influența cifrei 7, în sensul că, obținînd această notă, am intrat în diferite școli și le-am absolvit în cele din urmă, bucurîndu-mă, în mod egal, de stima unora, dar și de lehamitea altora.) ♦ Dar, pe lîngă meritul de observator atent al vieții din jur, Radu Paraschivescu se vădește și un moralist lucid, și părerile sale ar trebui să fie cuprinse în manualele de școală. - Cel mai deștept cedează doar în situația cînd scena nu e populată cu tîmpiți. - Nu mai țin minte cîte cuceriri am făcut la viața mea. Ceva peste Casanova, Don Juan și Cristi Borcea, care numai el este peste Casanova și Don Juan. - ,,Ce faci, fă, te dai lebădă-n lighean?” - Erau odată doi gemeni: Gogu și Vasile. Gogu văzuse filmul ,,7 ani în Tibet” și voia să ajungă acolo. Iar Vasile se apucase să învețe esperanto, căci voia și el să ajungă acolo. - După monahul Agapie Criteanul, ne dau tîrcoale 3 mari vrăjmași: trupul, lumea și diavolul. Trupul ne îndeamnă și ne aruncă în curvie, lăcomia pîntecului și în lene. Lumea ne trage spre iubirea de arginți și pofta nemăsurată a lucrurilor pămîntești. Diavolul ne împinge la mîndrie și zavistie. - O avocată, care avea venituri puține și cheltuieli mari, s-a angajat prostituată cu o jumătate de normă, și soțul a fost de acord. - Roma. De văzut neapărat: Foro Italico, Colosseum, Basilica San Pietro, Castelul Sant Angelo, Panteonul, Piazza Navona, Treptele Spaniole și Catacombele, Fontana di Trevi (devenită personaj principal în filmul ,,La Dolce Vita”, cu Anita Ekberg și Marcello Mastroiani). Se spune că dacă ajungi lîngă Fontana di Trevi, te întoci cu spatele și arunci o monedă, cu siguranță vei reveni la Roma. Vedi Roma și poi mori sau, după alții, vedi Napoli, căci e totuna. Zăbovind la filmul cu celebrii actori din 1960: pînă atunci, omenirea nu știa chestia cu întorsul la Roma. În 2013 din fîntînă s-au scos cu lopata 1 milion de euro. În 1955 a făcut furori filmul ,,Vacanță la Roma”, cu încîntătoarea, suava și parcă ireala Audrey Hepburn și virilul Gregory Peck. Aflați în fața unei biserici, unde tronează un cap uriaș din piatră cu gura întredeschisă, Bocca della veritá, în acest film, ziaristul Joe bagă mîna în gura statuii, țipă și o retrage fără palmă, pe care o ascunsese în mînecă. Prințesa Anna se sperie, dă un țipăt și aproape că i se aruncă în brațe. Dar Joe își trage mîneca la loc și palma îi apare teafără. Prințesa răsuflă ușurată, zîmbește și parcă ar cerși o îmbrățișare urmată de un sărut, dar sobrul ziarist își ține firea. ,,De vizitat Roma, poate într-o altă viață, își notează Radu Paraschivescu. Și Atena, să urc pe Dealul Acropole și să mă fotografiez lîngă ruinele Templului Afroditei, ridicat în Antichitate de Phidias”. Notă: Mă număr printre puținii muritori care, în tinerețe, au admirat la Institutul de Arhitectură din București o lucrare de diplomă reprezentînd Templul Afroditei, reconstituit în ipsos în cele mai mici amănunte, inclusiv cu uriașa statuie a zeiței în interior. PAUL SUDITU

Vineri, 26 iunie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Dosare secrete ale Istoriei (70) 17 iunie 1940: o pace engleză de compromis? (6)

„Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei”. JOACHIM VON RIBBENTROP

Nu mai încăpea nici o îndoială: atitudinea lui Churchill rămînea nezdruncinată. Mult timp s-a crezut că această atitudine a fost împărtăşită şi de majoritatea cabinetului britanic. Comentînd atitudinea guvernanţilor francezi şi a celor englezi, istoricii s-au dedat la tot felul de comparaţii superficiale. O revelaţie nouă, cu totul neaşteptată, ne obligă să ne schimbăm toate părerile care au existat pînă acum cu privire la acest punct. *** În timpul ultimului război, Suedia, ca şi Elveţia, a izbutit, în ciuda tuturor vînturilor potrivnice, săşi păstreze neutralitatea. Dar mai înainte de orice, guvernul suedez a trebuit să cedeze unei cereri făcute de Hitler sub formă de ultimatum; ca să ajungă în nordul Norvegiei, tancurile germane au folosit drumurile suedeze. În lagărul anglo-saxon i s-a reproşat amarnic Suediei această dezertare a ei de la legile stricte ale neutralităţii. Din acest punct de vedere suedezii nu prea aveau conştiinţa curată. Într-adevăr, după 1945 s-a spus că „guvernul de la Stockholm a tras după el o adevărată ghiulea”. Niciodată, nici o voce oficială din Suedia n-a formulat în această privinţă vreo explicaţie. Toate acestea pînă-n vara anului 1965. Atunci, Bjoern Prytz, fostul ambasador al Suediei la Londra, s-a hotărît să facă la posturile de radio suedeze unele declaraţii senzaţionale: – Am ezitat îndelung înainte de a spune tot ce ştiu – a declarat diplomatul respectiv, în vîrstă de 78 de ani. De

mai bine de douăzeci de ani ne-a fost oarecum impusă tăcerea în această privinţă. Şi tăcerea aceasta mă rodea, fiindcă ne făcea să ne simţim cu conştiinţa încărcată. Şi domnul Bjoern Prytz explica în continuare: – E oarecum vina mea că Suedia a fost învinuită în asemenea măsură. Astăzi însă trebuie să mărturisesc în faţa întregii lumi că noi, suedezii, nu sîntem singurii vinovaţi în această chestiune. Şi fostul ambasador începu să spună o poveste uluitoare. În timp ce la 17 iunie 1940 Churchill repeta că el avea să continue lupta cu orice preţ, „pînă ce urma blestemată a lui Hitler va dispărea de pe chipul umanităţii”, cîţiva miniştri care făceau parte din propriul lui cabinet de război începuseră, fără ştirea lui, să ducă tratative de pace cu Germania. În 1940, ministru de Externe al Marii Britanii era lordul Halifax. Fosta mînă dreaptă a lui Neville Chamberlain, primul-ministru în perioada Münchenului. În mai 1940, Halifax era cît pe ce să fie ales prim-ministru. Regele George al Vl-lea îi sprijinea candidatura. Dar Churchill a cîştigat. În cabinetul alcătuit de Churchill, lordul Halifax s-a văzut însărcinat cu Afacerile Externe. I s-a dat şi un adjunct; subsecretarul de stat Richard Austen Butler, un politician tînăr, de la care se aştepta foarte mult. În ziua de 17 iunie 1940, Richard Austen Butler 1-a chemat urgent la Foreign Office pe Bjoern Prytz, ambasadorul Suediei la Londra. Natural, acesta din urmă a răspuns imediat la convocare. Ştiind că Franţa ceruse încheierea armistiţiului, suedezul se întreba neliniştit care va fi atitudinea Angliei. De două luni de zile, propria lui ţară era expusă la puternice presiuni din partea Germaniei. Trebuia să cedeze, sau nu? În

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (8) Dirijarea şi subsidierea dezvoltării economiei - căi de limitare a fenomenelor negative şi de potenţare a proceselor pozitive proprii modului de producţie capitalist (3) Liberalizarea investiţiilor de capital străin s-a făcut, cu unele excepţii încă în vigoare, în 1973 pe baza politicii „fifty-fifty” a guvernului nipon, adică o firmă străină nu poate investi în industriile liberalizate mai mult de 50% din capital (nu ca în România ultimilor ani, unde aşa-zişii investitori din afară nu numai că pot cumpăra, aproape pe nimic, cît şi ce vor din economia românească, dar şi impun statului român condiţiile pe care ei le doresc pentru a exploata şi jefui, „legal”, avuţia Poporului Român). Cînd Japonia a ajuns la acest stadiu, ea avea deja o industrie destul de competitivă, atît pe piaţa internă, cît şi pe cea externă. În cadrul aceleiaşi politici, descrise mai înainte, se înscriu subsidiile acordate de statul japonez, în principal, pentru importul de utilaje moderne cu care au fost dotate unităţile industriale ca să devină competitive pe piaţa internă şi externă. Cel mai frecvent exemplu folosit, în acest ultim sens, este cel al maşinilor de cusut japoneze care, înainte de război, erau uşor concurate, chiar şi în arhipelag, de firma Singer. Doar în producţia de maşini de cusut industriale Japonia avea forţă, întrucît dezvoltase acest sector pentru ca industria proprie să asigure furniturile militare necesare. Subsidiile guvernamentale în acest sector au mers, în 1951, pînă la 50% din costul echipamentelor noi de import, pentru a reorganiza procesul de fabricaţie şi a produce maşini de cusut

competitive, care au înlăturat, cu timpul, Singer de pe piaţa niponă şi s-au infiltrat ele însele, cu succes, pe piaţa americană şi pe cea vest-europeană. Reglementările şi practicile prezentate, în domeniile analizate, sînt întregite semnificativ de activitatea şi sprijinul financiar al statului japonez pentru transformarea calitativă a emblemei „Made in Japan”. În această direcţie statul nipon a procedat simplu şi aproximativ exact ca în cazul aducerii de noi tehnologii din afară pentru a grăbi procesul de industrializare şi de modernizare a Japoniei etc. 3) Politica de dezvoltare a industriei şi de modernizare a economiei Japoniei pe baza programelor şi planurilor cu orizont îndepărtat. Procesele industrializării „forţate” şi modernizării rapide, pe baza acesteia, a economiei Japoniei, aşa cum se desprinde din conţinutul întregii lucrări, s-au desfăşurat, de la început, pe baza şi în conformitate cu programele de dezvoltare stabilite anticipat, de către statul nipon, chiar dacă ele nu cuprindeau sarcini şi indicatori, naturali şi valorici, şi nu erau elaborate în structura şi în metodologia cunoscute, acum, pe ramuri şi sectoare economice. Mai mult, dirijarea proceselor din economie de către stat s-a accentuat continuu, iar cînd planificarea a căpătat extindere, statul nipon şi-a asumat, în exclusivitate, prerogativa de a înfăptui această activitate la nivelul întregii ţări, constituind, în scopul celor de mai sus, un minister de profil - Agenţia pentru Planificare Economică -, condus de un membru al guvernului. La originea dirijării, prin programe şi planuri, a economiei Japoniei de către stat s-a aflat, cum continuă să se afle şi în prezent, experienţa ţărilor lumii care demonstrează că liberalismul şi concurenţa, nesupuse

definitiv totul depindea de atitudinea pe care avea s-o adopte Anglia. Butler i-a vorbit cu o sinceritate extraordinară: – Dragul meu – i-a spus el ambasadorului suedez –, sîntem de părere că, în condiţiile actuale, nu e necesar să ducem războiul pînă la capăt. Noi am fi dispuşi să încheiem cu Germania o pace de compromis, bineînţeles în măsura în care ni se vor impune nişte condiţii rezonabile. În rezumat, suedezul s-a văzut însărcinat de către subsecretarul de stat britanic cu o misiune de informare. Bjoern Prytz şi-a exprimat mirarea; declaraţiile făcute în mod public de Churchill nu se potriveau cîtuşi de puţin cu misiunea pe care i-o încredinţa ministrul lui. Butler avu atunci un gest menit să îndepărteze orice obiecţie: – Asta nu are nici o importanţă. Ceea ce azi lasă impresia că s-ar opune ideii unei păci de compromis nu va constitui absolut deloc un obstacol la momentul oportun. Situaţia era însă prea gravă pentru ca Prytz să se declare mulţumit cu un răspuns aşa de vag. El a continuat să insiste, întrebîndu-1 pe Butler dacă vorbea în numele lui propriu sau în numele guvernului britanic. – Problema păcii e unul dintre principalele motive ale disensiunilor existente la ora actuală în sînul guvernului – i-a răspuns Butler. Pot să vă asigur că ministrul meu, lordul Halifax, înţelege foarte bine punctul meu de vedere. Chiar în momentul cînd pronunţa aceste cuvinte, Butler a fost chemat de către lordul Halifax. S-ar fi zis că „fusese dinainte pregătită un fel de înscenare”, a notat domnul Philippe Bernert, lucidul comentator al acestor declarații. (va urma) ALAIN DECAUX unui control masiv şi sever, duc la anarhie şi la dereglări grave în funcţionarea economiei, cu consecinţele nefaste, semnalate la începutul acestui capitol, inclusiv înţelegerea că, luarea de hotărîri neconcordante şi jocul cu forţele pieţei sînt excese pe care societatea japoneză nu şi le poate permite, mai ales în condiţiile în care marginile erorii în Japonia sînt mici. Fără a ne opri asupra esenţei şi limitelor planificării în economia bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, relevăm că, începînd din 1951, în Japonia, întreaga activitate economică se sprijină pe planurile de dezvoltare elaborate de organismele de specialitate ale statului, pe termene diferite, în ultimul timp pe perioade lungi, şi că rezultatele înfăptuirii acestora nu au întîrziat să-şi demonstreze eficienţa. Spre exemplu: ritmul de dezvoltare economică a Japoniei a fost în 1951 de 13,5% (faţă de 4,3%, planificat), în 1952 de 10,5% (faţă de 5,3%, planificat), în 1955 de 10,3 (faţă de 4,8%, planificat), în 1959 de 17,9% (faţă de 6,5%, planificat), în 1960 de 13,2% (faţă de 6,5%, planificat), şi în 1961 de 14% (faţă de 8,5%, planificat). În 1969, statul nipon, trecînd la o treaptă şi mai avansată de dirijare a economiei, a elaborat un nou „Plan naţional comprehensiv”, cu o durată de 16 ani, care a dat direcţiile de bază ale dezvoltării pînă în 1985, iar în 1978 a întocmit, în cadrul acestuia, un „Plan economic pe termen mediu”, pe 7 ani (1979-1985), care avea următoarele direcţii fundamentale de programare: rectificarea unor dezechilibre economice, apărute în procesul dezvoltării, care afectau creşterea stabilă a economiei; încurajarea restructurărilor industriale pentru a se face faţă, în primul rînd, cerinţelor externe şi, în al doilea rînd, nevoilor interne; crearea unei noi societăţi a bunăstării în stil niponist, bazată pe relaţii umane de armonie, îndeosebi în comunităţile de grup. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (5) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

Rzbunarea lui Ion I.C. Brtianu În saloanele luxosului Versailles de lîngă Paris, în cadrul lucrărilor Conferinței, pacea înainta greoi, umbra și urmele războiului punînd la grea încercare diplomația momentului și răbdarea unor delegații. Adăugînd la aceste reflexe de tip emoțional și reticența vădită a celor Patru Puteri în abordarea concretă a problematicii ședințelor de lucru, ne putem imagina atmosfera încărcată din unele zile, fapt ce crea, în mod artificial, o atmosferă și o stare de încordare, neagreată de nici una dintre delegații. Așa cum am văzut în episodul trecut, pe la jumătatea anului 1919, la Versailles se desfășurase un moment important care ,,inaugurase” seria Tratatelor ce urmau a fi negociate și semnate – semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate și Germania (28 iunie). Nu degeaba acest document a fost primul dintre Tratatele semnate la negocieri – Germania fiind țara învinsă, aceasta, alături de Austro-Ungaria, a fost cea care ,,a dat foc” Europei în vara anului 1914 (pretextul reîmpărțirii sferelor de influență fiind asasinarea, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, de către naționalistul sîrb Gavrilo Principe, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia, Sofia). Felul în care ne-au parvenit nouă documentele de la Conferința de Pace, plus descrierile de la fața locului, configurează ideea că, în contextul multiplelor divergențe dintre delegația română și ,,Cei Patru”, conducătorul delegației, premierul Ion I.C.Brătianu, a avut una dintre cele mai grele misiuni diplomatice în numele României. Nu era deloc ușor să te bați pentru a-ți impune punctul de vedere asupra unor probleme esențiale din cadrul negocierilor (în răspăr cu ideile ,,celor Patru”), să întocmești sau să verifici materiale, să comunici în permanență cu Bucureștii și, pe deasupra, să porți tratative și pentru a răspunde atacurilor din partea Ungariei, pregătind Armata Română (deși, practic, războiul luase sfîrșit în noiembrie 1918) să elibereze teritoriile românești intrate în componența Statului Român în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Referitor la ultimul aspect relevat mai sus – pentru a ne da seama de consumul fizic și nervos, de presiunea ce se concentra asupra șefului delegației României la Conferință – vreau ca, pe scurt, să prezint 3 evenimente puse într-un fel în antiteză, care demonstrează cu ce probleme se confrunta premierul român, în afara

Bucovina (roșu) în cadrul Imperiului Austro-Ungar

negocierilor propriu-zise legate de subiectele Conferinței de Pace. 1. La 21 februarie 1919 (după discursul fulminant din plen, din 31 ianuarie și 1 februarie, cînd Brătianu prezentase probe zdrobitoare în favoarea României), premierul trimite o Notă ministrului Afacerilor Străine francez și lui Andre Tardieu și colonelului Edward M. House, consilierul militar al președintelui SUA, în care își afirmă punctul de vedere: ,,E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta provoacă dezordini și organizează bolșevismul. Această agitație, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania și în Regatul român decepții și descurajare (...) Constituirea unei zone neutre în aceste regiuni ar masca răul și, departe de a-l împiedica, l-ar încuraja, căci emisarii bolșevismului maghiar nu vor putea fi împiedicați prin procedee de neutralitate lipsite de interes”. 2. Intervenția epistolară a premierului român pare să aibă succes. Astfel, la 4 zile distanță, în ședința Consiliului ,,celor Patru” din 25 martie 1919, Lloyd George este de acord cu o concentrare a tuturor mijloacelor de apărare în România – ,,bariera noastră împotriva bolșevismului”. Mai mult decît atît, în seara aceleiași zile, în urma unei noi convorbiri cu Brătianu, premierul britanic îl anunță pe omologul român că România va primi echipament militar pentru echiparea a 100.000 de militari. Vești bune a primit Brătianu și de la George Clemenceau, acesta comunicîndu-i că Aliații luaseră, deja, o hotărîre fermă în favoarea unei operațiuni militare împotriva noii puteri bolșevice de la Budapesta. Ce angajamente minunate! Ce Aliați de nădejde aveam! Numai că... urmează punctul 3 (cu surprize). 3. La doar cîteva zile de la conturarea unui optimism promițător se detonează minciuna: Consiliul Suprem Interaliat (vedeți, acum nu mai apar în scenă persoanele fizice de mai înainte, ci comunicatul este cît se poate de oficial) îl anunța verbal pe Brătianu că, avînd oarece probleme cu partea germană, ,,cei Patru” nu mai pot lua o decizie împotriva Ungariei în susținerea proiectului românesc de a interveni cu forțe militare. Mai ales, susțineau Aliații (în ce hal îi prostiseră balivernele de la Budapesta!) că guvernul maghiar ar fi dispus să negocieze, oferind asigurări că nu va ataca România. Rezultatul acestei îmbrobodiri a Consiliului Suprem

Bucovina azi

Planul sălii la Conferința de Pace Interaliat? Pe data de 7 aprilie 1919 – speculînd dualitatea politicii diplomatice a ,,celor Patru” – Ungaria își dă arama pe față. Într-o Notă înaintată Conferinței apreciază ca inacceptabile condițiile preconizate de Antantă, mai mult, venind cu un șir de propuneri mai mult decît provocatoare și insultatoare la adresa României (iată numai o manifestare a acestei aberații: cereau ca pe teritoriul din zona neutră ce urma să fie evacuată de către trupele ungare să fie menținută în vigoare Constituția Republicii Sfaturilor din Ungaria – n.a., fără nici un amestec străin). Extrapolînd, poate fi enunțat proverbul ,,Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan!”. Pus în fața acestui asalt concentrat, diplomatic, politic și militar, strecurat insidios în atenția și memoria premierului român, Ion I.C. Brătianu a trebuit să-și calculeze milimetric fiece mișcare diplomatică și fiecare intervenție oficială sau confidențială. Faptul că nu a clacat, rezistînd unui impact multiplu și, deseori, avînd ca bază interpretarea arbitrară a Istoriei, se datorează, în primul rînd, statutului unitar și neechivoc al poziției României în acea clipă (ianuarie 1919), statut consfințit de un număr de documente imbatabile, prezente în mapa guvernamentală: *Tratatul de Alianță franco-angloruso-italiano-român, din 17 august 1916 – București; *Declarația Guvernului Statelor Unite ale Americii, din 5 noiembrie 1918; *Hotărîrea Consiliului Național Român Central, din 10 noiembrie 1918, comunicată guvernelor român, ungar și statelor aliate; *Hotărîrea Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918; *Hotărîrea Adunării Naționale săsești de la Mediaș – 8 ianuarie 1918. Blindat cu aceste documente, premierul român gîndește și acționează lucid și pragmatic, aducînd în aeropagul european cuvîntul de ordine al reprezentantului unui stat care – orice s-ar spune – a făcut parte din tabăra învingătoare. Iată o mostră a acestei judecăți: ,,România nu reclamă intrarea în unitatea românească a tuturor acestor populații de dincolo de Dunăre, de Nistru sau de Tisa, nici chiar a acelora de care ea nu este despărțită decît prin lărgimea unui curs de apă. România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceeași moderație și de a face aceleași sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor și al progresului economic al Europei”. Delegația României a rămas consternată cînd a constatat modul arbitrar în care ,,Cei Patru” se ,,străduiau” să fixeze frontiera româno-ungară. Avînd criterii diferite

Premierul României, Ion I.C. Brătianu, la serbările încoronării de la Alba Iulia (octombrie 1922) (ba economice, ba etnice, ba de relief) reprezentanții acestor Mari Puteri demonstrau viziuni total diferite, creînd un adevărat haos diplomatic. Trăgînd linii pe hartă diferite, mai ales că românii erau absenți de la aceste negocieri, confuzia genera nemulțumiri adîncind prăpastia dintre șeful delegației României și cei ai Marii Britanii, Franței, Italiei și Statelor Unite ale Americii. Procedînd astfel, la 12 mai 1919, cei ,,Patru Mari” și-au dat acordul asupra traseului frontierei ,,uitînd”, însă, să notifice chestiunea părții române! Invocînd antrenarea României în războiul cu Ungaria, dar, în subsidiar, contrele cu primul-ministru Brătianu, ale cărui argumente nu puteau fi combătute cu discursuri, Aliații au complicat ,,problema Transilvaniei”, ducînd pînă în toamna anului 1919 o situație de viață și de moarte pentru milioane de români. Exasperat și neînțeles, subiectul ,,Transilvania după război” a creat valuri în opinia publică internațională, reflectat – așa cum s-a întîmplat cu ,,Le Journal français”, într-o ediție din noiembrie 1919, care se întreba, oferind, pe loc, și răspunsul: ,,Cum a fost tratată România? Întrun mod nedemn!”, completînd comentariul: ,,Cuvîntul nu este prea tare. (...) Aici politic s-a făcut executarea operațiunilor josnice ale unei finanțe fără scrupule”. În afară de aceste tratamente la care era supusă delegația României la Conderința de Pace, să nu uităm de 28 iunie 1919, ziua în care Puterile Aliate au semnat Tratatul de Pace cu Germania. De ce să nu uităm această dată calendaristică? Poate din mai multe motive, dar motivul principal consta în faptul că în ceea ce privește reglementările relative de reparații, România a fost pusă în inferioritate față de ceilalți parteneri din Antantă. Partea bună a acestui Tratat în ce privește țara noastră era că Germania recunoștea ca fiind abrogate toate convențiile, tratatele și înțelegerile de orice fel încheiate cu România înainte de 1 august 1914, sau de la această dată pînă la intrarea în vigoare a prezentului Tratat (art. 292). Problema spinoasă era aceea a reparațiilor. La începutul acestui serial jurnalistic am prezentat lista cu care România a venit la Conferința de Pace privind despăgubirile de război pretinse Germaniei și aliaților săi – listă formată din mai multe componente – al cărei total însuma 72 miliarde lei aur. La art. 232 din Tratat, referitor la reparații, se stipulează angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populației civile a fiecăreia dintre puterile aliate și asociate, precum și bunurile ei, în timpul perioadei în care această putere s-a aflat în stare de război cu Germania, prin zisa agresiune pe uscat, pe mare și prin aer și, în mod general toate pagubele”. Pentru punerea în aplicare a acestui articol, s-a înființat o Comisie specială cu misiunea de a fixa suma pe care statele învinse ar fi trebuit să o plătească, modalitățile de plată și cotele pentru fiecare țară învingătoare în parte. Bineînțeles – continuînd același tratament al României la acest For Internațional – delegația noastră nu a fost invitată, deci nu a avut posibilitatea să-și susțină punctul de vedere. În acest fel, la Conferința de la Londra (28 martie - 5 mai 1921), din suma totală de 132 miliarde mărci aur, drept reparații de război, ce trebuia achitată de către Germania, României i-au fost

repartizate doar 1,3 miliarde mărci aur (1% din total), permis subjugarea economică a țării, într-o vreme de din care doar o parte a fost achitată la timpul respectiv, criză economică generată de război. cel de-al doilea Război Mondial îngropînd acest subiect 3. României i se fixa plata unor sume în contul datoriei căruia i s-au adăugat alte plăți de război aflate în litigiu de stat a fostei monarhii austro-ungare, exploatînd faptul și în prezent... că Transilvania, care făcuse parte din acel conglomerat Curba maximă a nemulțumirilor provocate delegației de națiuni, era în prezent parte a României Mari. noastre de atitudinea ostilă a ,,celor Patru” a fost atinsă Bineînțeles, pentru Brătianu aceste prevederi – cu prilejul dezbaterilor în problema recunoașterii strecurate mișelește în proiect, fără nici o dezbatere pe internaționale a destrămării imperiului Austro-Ungar, marginea lor cu delegația României – erau inacceptabile. ceea ce avea să se materializeze prin semnarea, la 10 Lezarea vieții interne a României, îngrădirea drepturilor septembrie 1919, a celui de-al doilea Tratat din cadrul ei politice și economice prin impunerea unor amestecuri Conferinței de Pace – Tratatul de la Saint-Germain-en- brutale în viața internă a țării, nu intrau nicidecum în Laye. După cum se știe, prin acest Tratat se recunoaște calculul primului-ministru român: ,,Ne găsim în fața independența Austriei, dezmembrarea Dublei Monarhii unei Conferințe a Puterilor Aliate și Asociate care au (prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia, Ungaria luptat pentru a stabili egalitate între statele mari și mici și a Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor), apartenența și pentru a institui reguli care să poată servi de acum înainte drept principii și precedente. Printre aceste Bucovinei la România și a Tirolului de Sud la Italia. Preferînd tot calea discriminării în ceea ce privește reguli, eu relev una care tinde să stabilească astăzi implicarea tuturor delegațiilor în actul decizional al clase diferite în ceea ce privește suveranitata statelor. Conferinței de Pace, Marile Puteri au întocmit textul În numele României nu pot admite acest principiu. Nu e Tratatului fără participarea nici măcar a statelor a căror vorba de sfaturi prietenești, ci de obligații contractuale” soartă era reglementată prin documentul respectiv. – astfel îi răspundea Ion I.C. Brătianu omologului său Problema nu era doar de natură diplomatică și morală, francez Georges Clemenceau. Nici în planul asigurării unor frontiere stabile ci implica adoptarea unor soluții în discrepanță cu problemele nu erau clare. La 13 iunie 1919, Georges realitatea istorică și juridică din zonă – situație datorată necunoașterii unor detalii fără ajutorul experților pe care îi avea fiecare delegație în parte. Pentru a exemplifica aceste anomalii – în momente cu adevărat cruciale pentru popoarele Europei – citez o preluare dintr-un ziar american (stat făcînd parte din cele Patru Mari Puteri): ,,Procedeul de a ține în secret proiectele Tratatelor de Pace pînă în ultimul moment nu era altceva decît o capcană, un mod de a sări peste voința popoarelor aliate, de a le astupa gura, de a le lega mîinile și ale paraliza voința în fața unui angajament care dispune de destinul lor fără cunoștința și consimțămîntul Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 lor prealabil”. (The Washington Post, 23 mai 1919). Nici că se putea o descriere mai fidelă a situației în Clemenceau adresa o Notă guvernelor român și cehoslovac, prin care, în numele Puterilor Aliate care se afla delegația României! În speță, doar cu 48 de ore înainte ca textul Tratatului și Asociate, comunica: ,,1. Frontierele descrise în să fie prezentat delegației Austriei, a fost convocată telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărți o Conferință a Aliaților, prilej cu care li s-a prezentat de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia și un fel de rezumat verbal al întregului document. Șeful România; 2. Forțele armate ale acestor state trebuie delegației române a remarcat că în acest Tratat sînt imediat să înceteze ostilitățile și să se retragă în cel stipulate mai multe obligații pentru România – ca țară mai scurt timp în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”, avertizînd că ,,Nici un stat nu va fi răsplătit semnatară – pe care nu le putea accepta. printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile 1. Dreptul principalelor Puteri Aliate și Asociate de războiului”. a decide măsurile pe care le cred necesare în vederea În contextul dat – diplomatic și de război – prin ocrotirii drepturilor și intereselor minorităților naționale neacceptarea modificărilor cerute de delegația română din Românie, intervenind astfel în treburile interne ale la Tratatul cu Austria, România n-a semnat acest țării noastre, nesocotind independența și suveranitatea document, iar în semn de protest Ion I.C. Brătianu a României; părăsit Conferința de Pace. 2. România trebuia să semneze o Convenție în care Nu înainte de a depune pe masa Conferinței un să se stipuleze că, pe o perioadă de 5 ani, este obligată să amplu memoriu intitulat România în fața Congresului acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de Pace. În cele patru capitole ale acestui document de transport și cetățenii aparținînd Puterilor Aliate și premierul român a prezentat pe larg întreaga istorie dintre Asociate fără nici o operațiune vamală, ceea ce ar fi România și Puterile Aliate atît pe timpul războiului, cît și la Conferința de Pace.Vărsîndu-și năduful, primulministru român îi trăgea de urechi pe cei ,,Patru Mari”, arătîndu-le în față ceea ce ei nu voiau să vadă: ,,România s-a prezentat la Conferința de Pace ca aliată fidelă și devotată puterilor Antantei, în timp ce aceasta i-a impus obligații umilitoare care aduceau atingere suveranității sale. (...) Situația creată astfel României nu corespunde nici drepturilor ce i s-au recunoscut, nici condițiilor ce sînt indispensabile securității sale naționale și păcii interne. Prin urmare, România nu putea adera la cele două Tratate care i se prezentau”. Era 2 iulie 1919. Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, semnat După multe umilințe și suferințe, Brătianu era de către reprezentanții Austriei și reprezentanții răzbunat! diplomatici ai 17 state, recunoștea, printre altele, (va urma) apartenența Bucovinei la România. GEO CIOLCAN

Vineri, 26 iunie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (2) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (2) Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd. Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927) Sub aspect științific și cultural, după 1918 complexele provinciale au dispărut cu repeziciune, după cum societatea românească s-a eliberat în mare măsură de problemele locale, regionale, lărgindu-și accesul la viața spirituală europeană și universală. „Mai ales acum, după întregirea politică, toate națiunile pămîntului așteaptă să vadă ce vrem să fim și ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei universale”, preciza Simion Mehedinți în încheierea discursului de recepție la Academia Română. Iar Tudor Vianu avea să consemneze, mai tîrziu, că „țara noastră a devenit aptă să intre în marele dialog universal al culturilor, aducîndu-și cu mai multă rodnicie contribuția la reformularea sau soluționarea unor probleme cheie ce confruntau conștiința umanității. Intelectualitatea, implicată puternic în înfăptuirea Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în istoria neamului și că menirea oamenilor de cultură și știință era de a edifica o cultură superioară, care să fie la cotele cele mai ridicate ale realităților umanității, să contribuie la progresul universal și să se remarce prin pecetea particulară a geniului național românesc”.

1. Învățămîntul – știința de carte a populației (1) După 106 ani de rusificare și deznaționalizare forțată, populația Basarabiei a obținut, în cadrul Noii Românii, posibilitatea revenirii la valorile istorice și culturale românești, la conștientizarea apartenenței sale etnice și lingvistice. Spre deosebire de școala din Vechiul Regat și din celelalte provincii istorice, nivelul de la care pornea învățămîntul din Basarabia în 1918 era extrem de redus. Sub dominația țaristă au funcționat diverse școli primare și medii, însă toate erau cu predare exclusiv în limba rusă. Cele patru categorii de școli primare – gramaticale, bisericești, de zemstvă și mînăstirești – aveau drept obiectiv să asigure cunoștințe elementare, incluzînd cititul, scrisul, aritmetica, rugăciuni bisericești și noțiuni referitoare la cultura rusă. În plus, în instituțiile de învățămînt secundar – gimnazii, seminarii, școli pedagogice – românii alcătuiau doar o mică parte. Politica țaristă de deznaționalizare a populației române, în majoritate rurală, în special prin rusificarea școlii, a determinat dezinteresul aproape total al băștinașilor pentru învățămînt. Drept urmare, analfabetismul populației basarabene atingea cote deosebit de înalte. Datele recensămîntului oficial rusesc din 28 ianuarie 1897 probau cu toată claritatea fenomenul inculturii pe scară largă în Basarabia. În mediul urban, numărul știutorilor de carte – avîndu-se în vedere, prin aceasta, numărul celor care știau doar a scrie și a citi – era în proporție de 96.343 de persoane de ambe sexe sau 32,84% din populația totală a orașelor, în timp ce la sate, doar 186.831 de persoane știau a scrie și a citi, reprezentînd 14,77% din populația totală rurală. Așadar, în întreaga Basarabie numărul total al știutorilor de carte era de 283.174 de persoane de ambe sexe, constituind 15,55% din totalul general al populației stabile. În pofida eforturilor depuse de autorități, recensămîntul din 1897 a scos în evidență adevărul că, deși moldovenii constituiau 47,6% din totalul populației Basarabiei și 53,6% din întreaga populație rurală, sub aspect cultural aceștia erau menținuți într-o vădită stare de inferioritate, astfel încît numărul analfabeților ajungea, în mediul țăranilor români basarabeni, proporția frapantă de 83% din populația masculină și de 96% din cea feminină, depășind-o cu mult pe cea a ucrainenilor, cu proporții respective de 76 și 93% de analfabeți, precum și pe cea a bulgarilor (58 și 87%), a evreilor (35 și 59%) și a germanilor (17 și 19%). Pînă la 1917, conducerea oficială a instrucțiunii publice din Basarabia a remarcat în repetate rînduri ineficiența activității școlare în gubernia respectivă, principala cauză constînd în necorespunderea școlii rusești obiectivului declarat al acesteia în mediul populației alogene. Directorul școlilor populare din Rusia se lamenta, bunăoară, că „elementele alogene se transformă în ruși” cu enorme dificultăți, deoarece, pe parcursul vacanței de vară, elevii „adeseori uită cuvintele și expresiile rusești, astfel încît, la începutul fiecărui an școlar se văd nevoiți a memoriza din nou cuvintele și expresiile însușite anterior“. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (63) 19 februarie 1942 Cauzele şi consecinţele unei înfrîngeri (2) În urma cercetărilor efectuate, 35 de militari au fost trimiși în judecată pentru pierdere de armament şi materiale și alţi 91 pentru fugă de pe front. Ulterior, au mai fost dovediți și alți vinovați. La 28 aprilie 1942, ca urmare a redresării situației și citării marii unități de două ori prin ordin de zi sau comunicate oficiale, s-a dispus ca drapelele de luptă să fie redistribuite unităților respective. 1943 - Mareşalul Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane. Karl Clodius: „Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane de aur în valoare de 84 pînă la 112 milioane mărci germane”. Dacă în ceea ce privește participarea militară românească la război alături de germani, la parametri cît mai mari, Mareșalul Ion Antonescu nu a avut nici o reținere, acceptînd cererile lui Hitler (cel puțin pînă la înfrîngerea de la Stalingrad), în problema relațiilor economice lucrurile au stat cu totul altfel, Conducătorul Statului solicitînd de la început, spre nemulțumirea Berlinului, schimburi economice pe bază de paritate. Semnificativ în acest sens este Raportul împuternicitului economic german Carl Clodius, adresat ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, la 24 octombrie 1943. Documentul confirmă aprecierea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al României în raporturile cu Germania, care „o excludea automat din categoria statelor ocupate de Reichul nazist”, şi în raporturile cu Uniunea Sovietică, faţă de care ţara s-a aflat, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sub „un regim de ocupaţie”, sancţionat prin constituirea Comisiei Aliate de Control, a cărei parte sovietică a fost învestită cu prerogative ce au anulat, în multe privinţe, iniţiativa şi autoritatea guvernului român.

Raportul diplomatului german Carl Clodius (1) „1. Situația tratativelor nu s-a schimbat în mod esențial față de comunicarea mea telegrafică din 9 octombrie. Încercările mele repetate de a îndemna guvernul român să-și schimbe atitudinea n-au dus la nici un rezultat. Vicepreședintele Consiliului de Miniștri român, ministrul Economiei și chiar ministrul Finanțelor s-au declarat, pînă la urmă, față de mine, de acord să caute soluția de compromis. Guvernatorul Băncii Naționale a rămas pe poziția sa de respingere și a declarat, solidar cu întreaga conducere a Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă s-ar rezolva chiar numai în parte cererile germane. Mareșalul este cu totul de partea Băncii... Am apelat la Mareșal ca soldat, care doar nu poate lua altă hotărîre decît aceea că România trebuie să ajute cu toate forțele pe marele său aliat, care cu trupele sale și cu sîngele său apără granițele României de bolșevism. Am arătat că noi (abstracție făcînd de petrol) doar nu cerem nici un fel de restrîngere din partea României și că cerem numai să ni se elibereze prisosul. Am accentuat că este de-a dreptul imoral din partea României să trăiască într-un belșug cum nu l-a cunoscut aproape vreodată nici măcar în timp de pace, în schimb ce Germania aliată trebuie să ia măsuri severe de raționalizare. Față de toate aceste argumente, Mareșalul a rămas pe poziția de totală respingere. El a susținut că România va putea reglementa relațiile sale comerciale cu Germania numai pe baza schimbului reciproc deplin. Cînd i-am repliat că nici măcar țările neutre - care nu ne vor binele - nu iau o astfel de poziție față de noi, deoarece chiar acestea ne acordă credite mari, Mareșalul a rămas totuși la concepția sa. În ceea ce privește asprimea exprimării mele, am mers pînă la maximum față de Mareșal. Între altele, i-am spus, că politica liberalist-capitalistă cu privire la aur constituie o crimă, și anume o crimă nu numai față de Germania, ci și o crimă față de România însăși. De luni de zile, orice export în Germania (în afară de petrol) este în mod sistematic sabotat de către autoritățile române. Eu am impresia că persoanele competente din București nu se frămîntă, așa cum ar fi de datoria lor, cum ar putea ajuta Germania în lupta hotărîtoare împotriva bolșevismului, ci că ele, dimpotrivă, caută de dimineața pînă seara să zădărnicească, sau cel puțin să tergiverseze, orice prestare pentru Germania. Și în ceea ce privește celelalte puncte ale tratativelor, abstracție făcînd față de problema principală acoperirea cu aur, Mareșalul s-a menținut pe poziția sa de refuz. El a cerut iar o nouă reducere considerabilă a numărului trupelor germane din România și, de asemenea, a refuzat să aprobe plata membrilor de familie a germanilor (Volksdeutsche) din România, care sînt înrolați în unitățile Waffen SS, mai mult decît ajutorul românesc stabilit. Convorbirea s-a terminat cu constatarea mea că, față de respingerea tuturor propunerilor noastre din partea Mareșalului, nu se va ajunge repede la o înțelegere“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

Vineri, 26 iunie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

Kiseleff, bulevardul unui misterios conte rus de la început de secol

Pînă la 1900, Bucureştiul descris, ca o „savană de grădini” și comparat cu un Mic Paris de călătorii străini, era orașul pestriț, de-o parte şi de alta a Dîmboviţei, cu o „stradă, o biserică şi o idee fixă” – aceea de a petrece. Teatrul, patinajul, plimbările la Șosea, bătaia cu flori, cursele de cai, trenul de plăceri, ziua fixă de primire în salon, balurile de caritate, jocurile de cărți, cumpărăturile extravagante neapărat de la Paris animă viața boierilor români pînă la al doilea Război mondial. Vreo 200 de ani, toată viața politică, mondenă, dinastică, amoroasă și anecdotică bucu reşteană s-a derulat pe traseul dintre Capșa spre Șoseaua și grădina Kiseleff și retur în Piața Teatrului Național (actualul Hotel Novotel). De la prima atestare documentară, cîteva secole Bucureştiul fusese traversat de Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) unde se aflau clădirile importante şi casele protipendadei vremii, ce avea un capăt în Dîmbovița, iar celălalt spre Aleea Băneasa. În 1835, oraşul se îmbunătăţeşte cu o şosea. Povestea Şoselei Kiseleff ia naștere cînd Gheorghe Bibescu, aflat la domnie, hotărăște ca Aleea Bănesei să primească numele de Pavel Kiseleff. Acest „corso” devine scena „comediei” bucureștene, în cei 200 de ani fiind aleea primelor întîlniri și săruturi, caldarîmul care marca ora modei, cărarea secretă a comploturilor militare și politice, drumul prin care pătrundeai în „orașul bucuriei”, ca să-l cucerești şi să te laşi cucerit de splendoarea grădinilor lui.

Un conte rus iubăreţ, generos şi caritabil Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză – Kiseleff, s-a născut pe 8 ianuarie 1788 la Moscova şi a decedat în 14 noiembrie 1872 la Paris. În timpul domniei ţarului Nicolae I al Rusiei, strălucitul general rus este numit Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Cînd a venit pe plaiuri valahe era căsătorit cu Sofia Stanislavovna, o contesă rusă care n-a putut face copii. În Moldova, Kiseleff a cunoscut-o pe Alexandra Alexeievna Balian (născută Prinţesa Bagration) cu care a avut patru copii, nerecunoscîndu-i oficial, deoarece contele n-a divorțat niciodată de soția sa. În timpul domniei lui Alexandru Ghica a avut mandat de diplomat la București, în perioada 1829 – 1834, unde a decis schimbările majore din structurile sociale, politice, administrative din Țara Românească și Moldova, adoptînd două versiuni ale Regulamentului Organic. Pe lîngă iubirile secrete pe care le-a trăit pe plaiuri românești şi actele caritabile pe care le-a făcut, s-a ocupat și de dezvoltarea și înfrumusețarea Bucureştiului. A luptat pentru stoparea epidemiei de ciumă și holeră, a pledat pentru cauza claselor inferioare ale societății: a țăranilor, a țiganilor şi servitorilor. Le cîștigă inimile și încrederea, crescîndu-i popularitatea în rîndul lor. Deși părăsise Capitala de cîțiva ani pentru că-şi teminase mandatul şi se îndreptase spre Paris, chipul lui rămăsese în mintea oamenilor, iar buzelor lor rosteau frecvent numele lui. În 1843, Adunarea Obștească votează alocarea de fonduri pentru înălțarea unei statui, în semn de respect, iar domnitorul Gheorghe

Bibescu se grăbește să-l anunțe. Contele rus răspunde misivei, sugerînd ca banii destinaţi statuii lui să fie cheltuiți în amenajarea unei grădini publice şi să fie plasată la începutul Aleii Băneasa. Drumul de țară, în prelungirea Podului Mogoșoaiei, care ducea spre Dumbrava Băneasa, primește numele de Șoseaua Kiseleff. De-o parte și de alta se va construi celebra grădină Kiseleff, inaugurată la 21 septembrie 1847. La intrarea pe șosea se afla o fîntînă care îşi vărsa apa îngălbenită peste bazin. În dreapta şi în stînga erau tei, desişuri, peluze. Domnitorul Gheorghe Bibescu pune acolo piatra de temelie a Stabilimentului fîntînilor, la 21 septembrie 1847, dar abia în 1848 instalația începe să funcționeze. Senzaționalul epocii a fost consemnat în „Vestitorul Românesc”: „Peste 70.000 de suflete se îndesau prin alee ca să vază și să pipăie azvîrlirea apei Dîmboviței la o depărtare de 600 de stînjeni și la o înălțime de 25 de stînjeni. Atunci, din țevile fîntînilor și ale celor trei bazine au început a se azvîrli șiroaie de apă. Căzînd, apoi șerpuind pe sub pămînt, apa ieșea cu urlet dintr-o giră răpoasă de pe stînca lacului, spărgîndu-se în valuri spumoase”. În 1888, fîntîna va înceta să funcționeze din cauza apei prost filtrate, care era un pericol pentru sănătate.

femeie care se respecta trebuia să meargă să-şi plimbe plictisul şi să-şi etaleze mofturile, rochiile, pălăriile și bijuteriile pe sub teii de la Şosea cel puțin o dată pe zi, de la ora două la patru, în timpul iernii, și de la șapte la zece, în timpul verii. Era vremea cînd tot luxul orbitor era furnizat de la Paris. Pălării vaporoase peste părul bogat împletit, rochii lungi, frumoase și transparente în partea de sus, dezgolind obraznic un sîn; işclicuri din blană împodobite diamante și smaralde, pantofi cu vîrful încovoiat şi ciorapi ajuraţi, prinşi cu o jartieră din panglici roşii. Suprema cochetărie consta în lăsarea panglicilor să se vadă la gleznă.

„Bufetul de la Şosea”, „Jockey Club-ul” şi bătaia cu flori Ieșitul „pe corso” mai însemna drumul magic spre alte clipe de socializare la „Bufetul de la Șosea” sau la hipodrom. Nu departe de capătul Podului Mogoșoaiei a fost construită într-o poiană o clădire neobișnuită ca înfățișare ce părea de departe o casă țărănească, cu patru stîlpi de lemn în pridvor și acoperiș puternic înclinat, denumită „Cîrciuma românească”, care devine în timp „Bufetul de la Șosea”. Autorul „Bufetului” era arhitectul Ion Mincu, care, întors de la studii din Franța, rămîne fidel specificului național și casei țărănești românești. Poposirea la „Bufetul de la Șosea” făcea ziua magică, amintirea de neuitat, pentru că acolo cîntau marii noștri lăutari de odinioară. Sus, în foișorul de lemn crestat stăteau la sfat bătrînii boieri, bucurînduse de umbra răcoroasă a ștreșinilor largi și de vinul auriu sau rubiniu, care le umple ulcelele, le descrețește frunțile și le dezleagă limbile.

Cişmeaua Mavrogheni de la Şosea De la înființare, în scurt timp Şoseaua Kiseleff devine animată. Rămîne celebră în istoria bucureşteană prin vestitele „plimbări la Șosea”, sau pe „corso”, aşa cum se spunea, și prin bătăile cu flori, obicei preluat tot de la francezi. Despre uliţa mai mare în prelungirea Podului Mogoşoaiei, Ulysse de Marsillac îşi aminteşte că „pe drumul pavat treceau care cu fîn trase de bivoli, caleşti elegante, birje de călătorie prăfuite şi greoaie, nenumărate droşti și cîini vagabonzi. Promenada preferată a tuturor oamenilor cu echipaje și a celor care au patru cinci franci de cheltuit pentru o oră sau două cu trăsura se numește «Șosea». Se compune mai întîi dintr-o alee mare cu tei şi o grădină. La ieșirea din Calea Mogoșoaiei vedeai o barieră formată dintr-o bîrnă mare și mobilă, cu dinți lungi, care bascula cu ajutorul unui butuc la un capăt și al unui lanț de fier la celălalt. Cînd treceai de barieră ajungeai într-un cîmp întins acoperit de tufișuri. La stînga se înălța o casă mare, deasupra unui izvor care țîșnea pe sub o boltă la parter, apartamente frumoase ocupau primul etaj. Acest izvor se numea Cișmeaua Mavrogheni. Li se atribuiau acestor ape virtuți miraculoase; în fiecare an, era o sărbătoare, în timpul căreia toți bucureștenii vin să bea apa sfîntă care vindecă. La dreapta, vizavi de Cișmeaua Mavrogheni, era o moară de vînt. Dincolo de grădină, se văd din ambele părți ale Șoselei vilele elegante ale prințului Ghica, ale domnilor, Kogălniceanu, Arion, Danielopol și Isvoranu”, îşi aminteşte Ulyse de Marsillac în „Bucureștiul în veacul al XIX-lea”. Duminica și în zilele de sărbătoare tot orașul era acolo. Aerul proaspăt, mirosul florilor şi al frunzişului umed cu parfum de mosc ademeneau protipendada spre pădurea Băneasa. Mii de trăsuri se adunau astfel încît, în ciuda jandarmilor călare care încercau să restabilească ordinea, circulația era aproape imposibilă. Treceau în trăsuri, mulțumiți să vadă și să fie văzuți. Ascultau fanfara sau cucul, rîdeau, bîrfeau, priveau sau mîncau. Orice

Bufetul de la Șosea, proiectat de arhitectul Ion Mincu în anul 1892

„Pe Kiseleff, pînă la rondul doi se ducea lumea și se întorcea. Unii mergeau pe jos, alții cu trăsura. Majoritatea aveau trăsuri proprii. Pe urmă veneau cu automobilele. Urma bătaia cu flori. Trăsurile erau garnisite cu ghirlande de flori, caii cu pampoane de flori, vizitii, doamnele aveau flori sau cîteodată avea toată garnitura, trăsura îmbrăcată în trandafiri sau flori mici, una–două buchete de flori. Era Societatea Crinului. Se plătea la intrare. Și tramvaiul, mai tîrziu, a ajuns pînă acolo. Eu nu l-am luat. Luam o trăsură. Birjele aveau două buchete, frumos, în loc de felinar aveau buchete de flori. În mai-iunie avea loc bătaia cu flori”, își amintește Maria Mandrea, descendentă a familiei Bălcescu. „Odată, cînd Regina Maria era prințesă moștenitoare, a avut o trăsură foarte joasă și i-a aruncat cineva flori în obraz. Cînd avea trăsura înaltă, era totul decorat cu flori albe, cîteodată numai flori roz și mov. În unele duminici după plimbarea la Șosea lumea se ducea la hipodrom. Mergeam, dar nu des, în fiecare an o dată, de două ori. Era cu intrare. Stăteam la tribună. Se vedea bine. Era loc și jos, pe nisip. Concursul hipic oficial, era la Jockey Club-ul care-l organiza. Marghiloman era șeful, avea grajduri”. Șoseaua zgomotoasă și banală, animată sau nu de protipendada bucureșteană, unde se vorbea despre bucătărie, politică, dragoste, în orice anotimp, merita să fie vizitată, măcar pentru grădina Kiseleff, pe care Charles Louis-Stanislas, conte de Moüy, în 1875, o compară cu Champs Elysées. Monica Andrei (Ziarulmetropolis.ro)

Vineri, 26 iunie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Elitele trădării

(urmare din pag. 1) Ei bine, ei voiau mai mult. Voiau iahturi și avioane, să stea în SUA și să cucerească lumea. Să aibă vile la Paris și prin Monte Carlo, să urineze în Adriatică, pentru că în Marea Neagră deja se împiedicau unii de alții. Acesta a fost, în realitate, fondul Revoluției, iar cel care neagă asta este inconștient. Elitele au capacitatea de a duce un stat la mărire, așa cum îl pot duce și la decădere. Din cine sînt formate aceste elite? Credeți că din profesori, cercetători și mari academicieni? Nu. Credeți că din politicienii amărîți care ne mint zi de zi? Nu. Elitele nu se văd, dar conduc totul și, la rîndul lor, se subordonează altora asemenea lor. În România anului 2020, elitele sînt aceleași care au trădat în 1989, poate cu o componență modificată pe fondul existenței unei generații mai tinere. Elitele au ales ca România să aibă statutul unei colonii, ca românii să devină confuzi din

punct de vedere sexual. Elitele au decis ca România să devină și mai penibilă, și, ce să vedeți, așa și este. Tot elitele au decis ca românii să fie umiliți și sărăciți, întocmai cum se întîmplă zi de zi. Ele controlează totul, știu totul, fac tot posibilul ca românul să devină mai prost, mai dezinformat. Trădarea elitelor a dus automat la o trădare a poporului român. Vă întrebați cine formează elitele din România? Nu știm, putem doar să intuim. Vedem zi de zi cît de prezente sînt, legile promulgate, deciziile luate, sărăcia apăsătoare, bătaia de joc la care sîntem supuși, nedreptățile comise, confuzia cultivată. Elitele au trădat, și asta nu de ieri, de azi, ci de foarte mulți ani. Prima dată în 1989, iar a doua în 2003, an în care s-a decis mandatul de 10 ani al lui Băsescu. Credeați cumva că voi, românii, ați decis? Păi continuați să credeți asta, așa cum sînteți convinși și că Iohannis a ieșit președinte tot în urma voturilor voastre, sau că în 2024 o să cîștige președinția altul decît cel deja stabilit. Elitele au trădat țara de două ori în uiltimii 30 de ani. Dacă erau cît de cît pro-românești pînă în 2004 – cînd Năstase încerca să păstreze o notă aparentă de independență a României – după 2003, totul s-a

Adevărul despre Covid-19 (3)

Motto: ,,O populație mondială totală redusă cu 95% față de prezent, ar fi ideală” (Ted Turner, fondatorul Cable News Network – CNN)

Practic, nu mai este loc nici pentru a înălța un zmeu. Chiar și în rîndul animalelor, electrificarea atmosferică a avut efecte similare: Gripa aviară, Boala vacii nebune, Gripa porcină etc. Nu se mai organizează competiții cu porumbei voiajori, iar delfinii și balenele eșuează din ce în ce mai des pe plajele lumii, pentru că sistemele lor de orientare sînt serios afectate. Vom trăi vremuri în care oamenii vor deveni lanterne vii. Credeți că a preconizat cineva asta? Evident că nu, căci e deranj mare, a gîndi ia timp, așa că mai bine o pui de un război, urmînd exemplul Noii Ordini Mondiale. Acest grup infracțional bine organizat și-a propus să provoace un ultim cataclism, menit a crea o stare de disperare atît de mare la nivelul întregii planete, încît impunerea noii ere să fie pe deplin justificată și chiar cerută cu disperare de popoarele care, în urma acțiunilor subversive, vor fi atît de slăbite încît vor implora pacea iluzorie impusă de Guvernul Mondial. Soluțiile propuse de acești cioclii planetari sînt dure și tranșante, susținute prin formule de genul: ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller), ,,Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va face promisiunea că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age), ,,Suprapopularea umană este problema fundamentală pe Pămînt, și asta pentru că noi, oamenii, am devenit o boală: Virusul-Om” (Dave Foreman, co-fondator al mișcării radicale de mediu Earth First). Pentru a aprofunda acest subiect, puteți viziona filmul documentar ,,Căderea Cabalei. Sfîrșitul lumii așa cum o știm” (,,Fall Cabal. The End of the World as We Know It”), realizat de Janet Ossebard (Olanda). Lansat pe 25 ianuarie a.c., serialul structurat pe 10 episoade a înregistrat deja peste două milioane de vizualizări deoarece, cu mult curaj și probe incontestabile, a intrat direct în inima Răului Absolut pentru a-i demasca pe ticăloși. Printre altele, documentarul atrage atenția asupra faptului că adepții Noii Ordini Mondiale sînt implicați în traficul de copii pe care ,,Iluminații” îi violează, îi torturează și pe care apoi îi ucid, pentru a le mînca trupul și a le bea sîngele în cadrul

unor ceremonii satanice. Cu atît mai mult cu cît, în urma tratamentelor barbare s-a descoperit faptul că în sîngele victimelor a fost găsit așa-numitul Adrenochorome, un drog natural produs de glanda pineală, considerat a fi cel mai scump drog din lume (informație preluată din film). Acum ați înțeles de ce Donald Trump a ordonat desfășurarea unei forțe militare navale și aeriene în Pacific? Pentru că, la fiecare 40 de secunde, în SUA dispare un copil. Revenind la subiectul articolului, rețineți faptul că primul oraș din lume în care a fost implementată tehnologia 5G este Wuhan (China), care a fost împînzit de aceste rețele, locuitorii fiind profund afectați de undele emise, celulele umane încercînd să se apere prin dezvoltarea noului virus. Să nu uităm că, din punct de vedere științific, celulele de apă sînt cele mai predispuse destructurării prin acțiune electrică, astfel încît omul (al cărui organism conține 70% apă) a devenit o uzină producătoare de viruși. Ce este de făcut? Nimic, și asta pentru că nimeni nu vrea să renunțe la radio, radare, telefonie mobilă etc. În ceea ce privește așa-zisa ,,salvare” prin vaccinare, comentariile sînt de prisos, ultimele informații legate de acest subiect fiind legate de faptul că în India peste 500.000 de copii au paralizat în urma vaccinului. Întreaga planetă este prizoniera unui colaps generalizat, omenirea avînd nevoie de o resuscitare divină rapidă și extrem de fermă. Existența Covid-19, în mijlocul acestor vremuri pe care le trăim, este irelevantă și chiar nesemnificativă. În loc să ne gîndim cum a apărut acest virus, cum putem scăpa de el și cum să purtăm masca, mai bine ne-am întreba cine va cîștiga ultima și cea mai mare bătălie din istorie. Noua Ordine Mondială, stăpînă a mass-media mondială în proporție de 90%, sau oamenii de bună-credință, uniți și călăuziți de Bunul Dumnezeu? Va cîștiga parul sau credința în cele sfinte? Ținînd cont de faptul că ,,teama de Dumnezeu și supunerea în fața poruncilor Sale este lucrul cuvenit fiecărui om” (Ecleziastul, 12.13), este de la sine înțeles că victoria va aparține celor care ,,Îl iubesc din toată inima pe Dumnezeu, cu tot sufletul și din tot cugetul, așa cum îi iubesc pe cei apropiați, ca pe ei înșiși” (Marcu, 12.33). Amin! Sfîrșit VALENTIN TURIGIOIU

terminat, s-a semnat, s-a declanșat și uite unde am ajuns. Rămășițele elitelor aparent patriotice de atunci, au fost eliminate treptat sub pretextul unor presupuse lupte anticorupție, pentru a arăta lumii că cine nu este cu ele, este, automat, împotriva lor. Elitele fac și desfac, așa că poporul nu are ce face. El este convins că un minoritar construiește un mare partid patriotic, cînd, de fapt, elitele au decis asta și îl finanțează pe măsură. Elitele – care nu au nici o legătură cu Masoneria – sînt formate din indivizi care dețin un imens fond financiar și o mare putere suprastatală. Pentru că Statul este, în fapt, la dispoziția totală a elitelor, o adevărată premieră, acest lucru fiind posibil, la nivel planetar, chiar după ce URSS a căzut, iar jandarmii lumii au decis ca ei să conducă totul. Și cam așa și este, cu mici excepții. Elita care conduce România în prezent este mai nocivă decît toate cele din ultimii 500 de ani. Are de partea ei totul: banii, instituțiile de forță, majoritatea politicienilor, economia, precum și toată naivitatea românilor. Elita asta își trăiește visul, așa cum poporul român nu va mai ieși din coșmar mulți, foarte mulți ani de azi înainte.

România sau RRomânia?

Fără măcar să fie întrebată, elita politică de la București a ales să se alinieze deciziilor de rectificare a istoriei, practică pe care SUA deja o aplică cu succes. Astfel, pentru ca cetățenii de culoare din România să nu cumva să se simtă umiliți, Guvernul României a propus repede cîteva măsuri care să se aplice în cel mai scurt timp. Astfel, conform Executivului, se vor face următoarele modificări în istoria mai mult sau mai puțin recentă a României: 1. Numele țării nu va mai fi România, ci RRomânia. Cum în ultimii 25 de ani, în Occident noi am fost foarte des asociați cu rromii, care au fost, evident, primii coloniști români din Vest, schimbarea denumirii statului este un gest de dreptate pe care politicienii români trebuie să îl facă acestei minorități. 2. Slobozirea rromilor de la mijlocul Secolului al XIX-lea va fi eliminată din cărțile de istorie și înlocuită cu Marea Slobozire din Penitenciare – cea din 2020. Toți cetățenii de culoare, fie că sînt rromi sau doar negricioși, vor fi sloboziți din închisorile în care au fost închiși pe nedrept, doar din considerente rasiale. Iar în locul lor vor merge albii care se simt rușinați că s-au născut așa, mai ales cei care își fac veacul prin Parlamentul României sau deținătorii acelor ONG-uri care promovează în mod obsesiv confuzia cromatică a sexualității. 3. Pe listele de la alegerile parlamentare și europarlamentare vor avea prioritate cetățenii de culoare, iar cei care au făcut sau fac parte din diverse clanuri vor fi puși automat pe locurile eligibile. Albii vor renunța benevol la acest drept, ei urmînd să își caute locuri de muncă prin casele viitoarei elite a României. 4. Toți cei care sînt considerați a fi Simbol Național – fie că vorbim de Eminescu sau Coșbuc, Brâncuși sau Titulescu – vor fi retrogradați, iar locul lor va fi ocupat de marii bulibași care au condus rromii în ultimii 200 de ani. 5. Stema RRomâniei va fi o căruță trasă de cai, o adaptare a Carului cu Boi al lui Grigorescu, doar că se vor mai adăuga doi rromni în căruță, precum și un coviltir și un cîine. Culorile drapelului vor fi rroșu, galben aprins la față și albastrul nopții din jurul focului. La toate aceste puncte, Guvernul dorește să adauge și eliminarea din cinematografia românească a filmelor în care Jean Constantin interpreta roluri de rrom, precum filmele lui Sergiu Nicolaescu, și înlocuirea regretatului actor cu un șef de clan de culoare, care ,,știe” ce are de făcut cînd e vorba de relația cu poliția. La final, s-a decis vopsirea în negru a tuturor statuilor, precum și uciderea tuturor porumbeilor ale căror excremente sînt albe. ,,Dorim ca SUA să ne simtă alături în aceste momente grele”, a declarat Negruțu Albușor, purtător de cuvînt al Guvernului, precizînd că ,,am decis ca în istoria pop să fie specificat faptul că Michael Jackson a fost, de fapt, alb, dar și-a dorit mereu să fie negru, și, din acest motiv, rasiștii l-au omorît”. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare! D.A.

Vineri, 26 iunie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Unde sînteți, mă?

Zilnic citesc mesaje mobilizatoare de la diverși anonimi. Unii sînt de prin partide, alții doar oi singuratice îmbrăcate cu blană de lup. Dacă acum decid să îmi închid contul de Facebook pentru că acolo se dau lupte intense de idei, peste 4-5 ani am să îl regăsesc la fel, dar cu membri mai bătrîni. Dovada inutilității profilelor false de pe această rețea este faptul că în zona asta mai mult de 60% reprezintă doar un soft, fără nici un factor uman în spate. Iar din cei 40% rămași, autiștii reprezintă o mare parte, mai ales dacă vorbim de cei analfabeți funcțional și, evident, de fanaticii unor idei. În rest, vorbă multă, patriotism de Facebook, nimic serios. În 2012 a fost la fel, în 2014 la fel, în 2016 identic, în 2018 și în 2020, de asemenea. Nimic nou, nici măcar profilele care excelează în astfel de mesaje

patetice, inutile. Pentru că, mă gîndesc eu, în zona fizică, reală, titularii trebuie să aibă ceva în afară de un cont fals de propagandă sau cine știe ce soft. Deci, exceptînd strigătele sălbatice de luptă, mă întreb: de ce sînteți voi în stare? În fapt, unde sînteți, măi, voi, patrioții ăștia triști, cînd, în mod normal, ar trebui să vă reprofilați pe reclamă la ceva poțiuni sau creme hidratante, pentru că la altceva nu sînteți buni. Am tot spus în ultimii ani: cei mai impotenți din punct de vedere social sînt acești neica-nimeni care nu au făcut nimic în viața lor, nu au nici o realizare, dar au descoperit că pe Facebook sînt importanți, așa că s-au specializat pe a-și da prost cu părerea și a striga. Pentru că de altceva nu sînt în stare, iar, pe de altă parte, fiind atît de proști, nici măcar un stîlp de telegraf nu îi poate bate la inteligență. Facebook e plin de astfel de indivizi. Trist este faptul că anumite sondaje de opinie se fac inclusiv

Vadimismul va scrie o nouă pagină în Istoria României

Vă scrie un om simplu, de rînd, care l-a avut profesor, timp de 23 de ani, pe marele Vadim. Cum l-am cunoscut? După lovitura de stat din 1989, prin anii ʼ92-ʼ93 îmi doream să mă înscriu într-un partid. Aveam ceva experiență politică, deoarece în timpul regimului comunist am fost membru al U.T.C., apoi al PCR pînă în anul 1989. Păstrez și astăzi cele două carnete de membru, alături de un altul, cel de membru PRM, cu care, de asemenea, mă mîndresc. În anul 1993 m-am înscris în ,,România Mare”, deoarece acesta a fost singurul partid care m-a convins și m-a impresionat. Pe Vadim îl văzusem de cîteva ori la televizor și mi-a intrat în suflet prin vorbele sincere, pline de credință în Dumnezeu, iar mai tîrziu am aflat că în buzunarul de la piept al sacoului purta mereu o Biblie micuță. Mă făleam cu președintele partidului în care intrasem. Era un bărbat inteligent, cu simțul umorului, credincios, cel mai potrivit președinte pentru România. În Organizația PRM Suceava am fost promovat cîteva luni mai tîrziu, deși nu îmi doream funcții, fiind fericit doar pentru că făceam parte dintr-un partid cu un nume atît de frumos: ,,România Mare”. Mai apoi, am fost numit vicepreședinte pe probleme organizatorice și, cîțiva ani mai tîrziu, responsabil cu evidența membrilor de partid. Aveam două funcții importante pe care le-am îndeplinit cu succes. Îmi doream din tot sufletul să îl cunosc pe Vadim, să dau mîna cu el și să facem o fotografie. În acești 23 de ani (pînă la moartea lui), Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința: am dat mîna cu Vadim, am stat lîngă el în prezidiu la diferite ședințe, am numeroase fotografii. La congresele partidului, eram invitat să iau cuvîntul din partea Filialei PRM Suceava, și, nu de puține ori, eram rugat să mă prezint la mitinguri organizate de cei de la Centru în diferite orașe din țară: Cluj, Alba Iulia, Iași, Brașov etc. În anul 2014, Vadim a venit la Suceava, unde a captat atenția a sute de oameni sosiți la Casa de Cultură doar pentru a-l asculta. Anii petrecuți alături de el au fost cei mai frumoși din viața mea, iar amintirile pe care le am mă fac să îl plîng și astăzi, asemenea multor români care regretă că, atunci cînd trăia, nu i-au fost alături. Eu Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că am avut ocazia să cunosc un român adevărat cu suflet mare, că am fost alături de el pînă la mormînt și, din acest motiv, nu îl voi uita niciodată! Recitesc în Revista ,,România Mare” numeroase discursuri ale Patriotului Vadim, rostite în cadrul conferințelor organizate în țară sau de la tribuna Parlamentului, discursuri în care atrage atenția asupra situației reale a României, în care îi demască pe toți politicienii corupți de la putere și îi îndeamnă pe români să i se alăture pentru a putea salva acestă țară

din mîinile vînzătorilor și ale trădătorilor. Din păcate, în zadar a vorbit, în zadar s-a luptat cu dușmanii țării: românii i-au votat tot pe cei care le-au distrus viețile de-a lungul anilor – PSD și PNL care, de la căderea regimului comunist, se află la conducere prin rotație sau sub alte denumiri. Acești conaționali care i-au votat mereu, care sînt membri sau simpatizanți ai acestor partide, sînt părtași la jaful țării. Din cauza acestora, au de suferit și românii cinstiți care l-au votat pe Vadim. Se dovedește a fi adevărată zicala: ,,Din beție te poți trezi, din prostie, niciodată”. Mă întreb acum: ce fel de oameni sînt aceștia? De 30 de ani se lasă păcăliți și furați! Voi, cei din Diaspora, ați stat ore întregi la cozi pentru a-l vota pe ,,binefăcătorul” vostru, Iohannis, și ați reușit să îi faceți cadou al doilea mandat de președinte. Trăiți mai bine? Puteți veni acasă, la familiile voastre, să vă găsiți un loc de muncă? Pe timpul Stării de Urgență cauzată de pandemie, cînd ați petrecut zile și nopți întregi în vamă așteptînd să intrați în țară, a venit ,,binefăcătorul” vostru să vă ajute, să vă încurajeze, să rezolve situația în care vă aflați? A fost vreun politician de ajutor pentru voi în timpul acelui mare necaz? Nu! Toți au stat acasă, cu măștile pe figură. Sînt convins că, pînă la următoarele alegeri, veți uita aceste episoade și îi veți vota din nou. Tu, pensionarule, cum îi mai poți vota pe cei care ți-au oferit o pensie de mizerie care nu îți ajunge nici pentru medicamente, darămite pentru a-ți cumpăra mîncare? Tu, românule, cum îi mai poți vota pe cei care te-au umilit și ți-au făcut viața grea, bătîndu-și joc de tine și de familia ta? Tu, tinere, proaspăt absolvent de liceu, ori de facultate, cum îi mai poți vota pe cei care nu au fost în stare să îți ofere un loc de muncă în țara ta? Îți amintesc vorbele lui Băsescu, fostul conducător al țării: ,,Tineri, dacă nu vă convin condițiile din țară, plecați în afară”, încheind cu un rînjet ce îi descoperea dinții îngălbeniți de alcool și de tutun. Voi, toți cei care îi votați și le asigurați funcții extrem de bine plătite, purtați toată vina, iar ei, drept răsplată, vă arată tot disprețul cînd îndrăzniți să vă cereți drepturile. Voi, români cinstiți, girați o bandă de hoți și le dați liber la furat. Cînd vă este greu, în loc să vă plîngeți, mai bine amintiți-vă pe cine ați girat. Oare nu vă meritați soarta? Cum pot apărea la televizor Băsescu, Ponta, Tăriceanu și toată gașca lor pentru a da sfaturi? Pînă nu vom scăpa de toate aceste mutre îmbătrînite, țara nu va fi bine. Să nu uitați asta! Cînd trăia Vadim, aveam o vorbă: pînă nu vine el la putere, în țara asta nimic nu va merge bine! Timpul mi-a dat dreptate cînd, după moartea Tribunului, la Congresul

ținînd cont de opinia lor. O opinie de care hoțul are nevoie, pentru că prostul oricum nu se prinde. Una dintre supărările lui Umberto Eco, înainte de a muri, era aceea că zona online a dat ocazia oricărui prost să se creadă deștept. Și asta nu va duce sub nici o formă la creșterea inteligenței medii pe planetă și nici măcar a educației. Dimpotrivă, cîtă vreme anumiți factori decidenți din politică vor ține cont de părerile celor mulți și proști, nu poți să speri că în țara asta are să fie mai bine. Este imposibil. Am spus acum ceva timp că există un mod foarte interesant de a identifica ,,patriotul român de pe Facebook” – acela care vine, strigă, urlă cît de important este, și, atunci cînd trebuie să facă ceva concret, dă bir cu fugiții. Ăștia sînt așa-zișii naționaliști, patrioți și mari iubitori de neam, în majoritate. Din fericire însă, mai sînt și excepții, deci speranța nu a murit de tot pe acest pămînt. Tano PRM în urma căruia Generalul Străinu a fost ales președinte al partidului, am luat cuvîntul și am spus: ,A murit Vadim, a murit și Partidul România Mare!”. Orice om poate fi înlocuit, dar Vadim este greu de înlocuit și imposibil de depășit. În cadrul acelui Congres, am încheiat spunînd că, odată cu moartea Tribunului, și naționalismul din România a murit! Au trecut aproape cinci ani de atunci și timpul mi-a dat dreptate. De cîte ori îmi amintesc, îmi dau lacrimile. Nu sînt singurul care simte asta, mii de români din toate orașele țării, care l-au iubit și care au crezut în el, regretă astăzi că nu l-au votat, lăsîndu-se păcăliți și cumpărați de toți mincinoșii. Sînt supărat pe acei PRMiști care au ocupat funcții de senatori, deputați, primari, europarlamentari datorită președintelui Vadim, și care astăzi l-au uitat complet. Vă întreb: ați trecut măcar o dată pe la mormîntul lui pentru a-i aprinde o lumînare și a-i mulțumi că, datorită lui, acum aveți pensii de parlamentari? Ce păcat... Am multe amintiri frumoase din anii petrecuți în preajma Tribunului, am cunoscut foarte mulți oameni datorită faptului că am ocupat funcția de vicepreședinte al PRM și eram responsabil cu evidența membrilor de partid. Îmi plăcea activitatea mea, mă mîndream că sînt PRM-ist și făceam tot ceea ce era necesar pentru a arăta asta: conferințe de presă, articole în presa locală, apariții televizate. Sînt amintiri de neuitat. Nu pot să închei fără a exprima bucuria pe care o am în suflet. În ultimele numere ale revistei am citit o serie de articole despre renașterea naționalismului din România. Vă felicit pentru această inițiativă! Bunul Dumnezeu să vă ajute! Din punctul meu de vedere, nu te poți numi naționalist dacă nu îți însușești cele 11 principii ale vadimismului, moștenirea cea mai de preț pe care Tribunul ne-a lăsat-o. Vă îndemn pe voi, toți cititorii Revistei ,,România Mare”, dar și pe toți românii să citiți cu atenție aceste principii și să vedeți dacă vă regăsiți în ele. Viitorul țării este în mîinile tinerilor, și, pentru asta, toți politicienii care au fost la putere timp de 30 de ani trebuie să dispară, dar nu înainte de a fi trași la răspundere pentru faptele lor. Dragi tineri, nu stați nepăsători, salvați această țară, redați-i demnitatea! Ceaușescu a fost condamnat la moarte pentru tot ceea ce a realizat în timpul regimului său, în timp ce Băsescu ocupă în prezent un fotoliu de europarlamentar ca ,,răsplată” pentru tot ceea ce a vîndut și a distrus. Aceasta este democrația. Voi, tinerii, aveți ocazia de a scrie o nouă pagină în istoria României. Mi-aș dori ca Dumnezeu să îmi mai dea ani pentru a vedea o ,,Românie nouă”. Acum, pînă nu e prea tîrziu! Vadim – speranța românilor, nu mai este, dar voi, vadimiștii, sînteți speranța noastră. Sînt sigur că, de acolo, dintre stele, Tribunul se mîndrește cu voi! Doamne ajută! Vasile Cerlincă

Vineri, 26 iunie 2020

Simetrie perfectă, blocaj total

Zilele trecute, după aproape 16 și respectiv 19 luni de arest preventiv, procurorii chinezi i-au pus oficial sub acuzare pe fostul diplomat Michael Kovrig și pe omul de afaceri Michael Spavor. Cei doi canadieni reținuți sînt astfel acuzați de transmitere de secrete de stat, adică de spionaj, într-o aparentă tentativă de a mări presiunea asupra Canadei pentru a renunța la o cerere de extrădare a SUA pentru Meng Wanzhou, fiica fondatorului Huawei aflată în arest la domiciliu în Vancouver. Aceasta este acuzată că a încălcat sancțiunile SUA împotriva Iranului, oferind printr-o terță firmă asiatică tehnologie de telecomunicații. Kovrig și Spavor sînt reținuți de aproape 2 ani. Cei doi canadieni au fost arestați la scurt timp după arestarea lui Meng Wanzhou în Canada, în decembrie 2018. Deși primul-ministru canadian a încercat deseori medieri directe cu Beijing – ultima fiind celebra discuție filmată pe un hol, dintre el și președintele Xi Jiping la întîlnirea G20 din Osaka, Japonia – rezultatul este clar ca lumina zilei. Fiica fondatorului Huawei tocmai a primit o lovitură prin faptul că judecătorul canadian a autorizat continuarea audierilor în procesul său, deci pericolul de a fi extrădată în SUA este la fel de ridicat, iar China a anunțat acuzațiile oficiale împotriva celor doi canadieni, riscul ca cei doi să fie condamnați pentru ani grei de închisoare fiind la fel de ridicat. Ineficiența canadiană și fermitatea chineză au dus la o simetrie perfectă și la un blocaj total. Autoritățile canadiene au protestat, declarînd arestările celor doi ca fiind arbitrare, pe cînd autoritățile chineze neagă faptul că acestea reprezintă represalii pentru reținerea lui Meng. Ambii bărbați au fost acuzați că au spionat secrete naționale și au furnizat informații unor entități străine. Kovrig nu este la prima acuzație, el a mai fost acuzat voalat, în trecut, de diverse acțiuni neconforme cu statul său diplomatic, dar Canada a reușit să îl țină pe spațiul informativ asiatic mai mult decît ar fi trebuit. Lipsa

de resurse umane în aria spionajului canadian este deja cunoscută. În realitate, Trudeau nu și-a respectat partea de înțelegere, fiind cunoscut ca un politician fluid în deciziile sale și care revine deseori asupra lor. Incapabil să înțeleagă politica internațională chineză, deși tatăl său, și el premier canadian, a făcut pași importanți pentru a relua legăturile cu China acum peste 40 de ani, Justin Trudeau a iritat Beijingul nu numai prin permisiunea de a o aresta pe fiica fondatorului Huawei la cererea SUA, dar și prin vizita sa oficială în India. Definită ca un eșec de multe cancelarii diplomatice, vizita s-a transformat într-o glumă la adresa talentelor diplomatice canadiene datorită duratei lungi și diverselor gesturi de copii aroganți ale familiei premierului. Dorindu-se un semnal politic masiv dat de Otawa pentru a crește vizibilitatea Indiei în lume, eșecul, excursia de o săptămînă, cu tot clanul Trudeau alături, a devenit un coșmar diplomatic. Mai mult, numirea unui canadian de origine indiană în poziția de ministru al Apărării în guvernul liberal de la Otawa a transmis un nou semnal de distanțare voită de super-puterea chineză. China nu a apreciat sub nici o formă lipsa de calitate și inteligență promovate de către Otawa. Pe acest fond de fronde conștiente la adresa Chinei, junele Trudeau se vede acum obligat să negocieze o pace rece dictată însă de actori mondiali care nu iau în seamă interesele Canadei. Căci pe plan internațional, Canada nu are, de decenii, nici un fel de putere politică sau influență. Pe plan economic, datorită acestui ping-pong de arestări, relațiile dintre Canada și China sînt foarte tensionate, Bell Canada și Telus Corp, două dintre cele trei mari companii de telecomunicații canadiene, anunuțînd că au decis la începutul acestei luni să nu folosească gigantul tehnologic chinez pentru implementarea viitoare a rețelei wireless 5G.

Lupii Războinici (4) Buddha Zîmbind Revelionul dintre aniii 1989 și 1990 începuse la Casa Albă cu un gust ciudat. Președintele SUA, George Bush Sr. se afla în mijlocul celei mai faste perioade pentru un președinte. 1989 se încheiase printr-un triumf fără egal după căderea Berlinului nazist. Fiind actorul, apoi doar martorul colapsului comunist din estul Europei, Bush Sr. devenise învingătorul Războiului Rece. Și totuși, americanul nu simțea deloc că este momentul să fie bucuros. URSS încă exista iar problemele Germaniei din mijlocul Europei deveneau cu adevărat strategice. Căderea comuniștilor germani din Est provoca mutații militare și de securitate pe care administrația lui nu le putea analiza integral. Știind că urma să se prăbușească și ultima piesă a dominoului, cea mai grea dintre toate, puterea sovietică de la Moscova, Bush dorea o discuție amplă pentru a construi etapa finală a căderii sistemului sovietic. Obiectivul principal al americanului era să provoace o schimbare la Moscova care să nu îl oblige să plătească echilibrul nuclear mondial. Bush Sr. era aproape de ceea ce se numește un zgîrcit patologic. Era frugal, modest ca îmbrăcăminte și avea o soție conservatoare din toate punctele de vedere. Mînca de cele mai multe ori ,,din traistă” cum s-ar zice, iar aparatul său administrativ era minimal. Avea doar trei consilieri principali, o secretară de zeci de ani, iar cafeaua era adusă în termos, de la reședință, adică era plătită din salariul său. Nu oferea decît ceai demnitarilor străini, iar celebra serată organizată pentru vizita suveranei britanice (care era considerată evenimentul istoric al fiecărei administrații americane) a rămas în istorie. Bush Sr. a refuzat să semneze protocolul vizitei pînă cînd palatul Windsor nu a asigurat că securitatea reginei pe tărîm american va fi plătită frățește între cele două puteri. Despre cadouri, prima doamnă spune că, excedată, a pus de la ea o sumă serioasă de bani pentru ca să nu se facă de rușine. Augustul soț nu dorise să aprobe cumpărarea, pentru consortul reginei, a unui set de porțelanuri considerate prea scumpe. Ca atare, singura misiune pe care fostul spion CIA la Pekin, devenit președinte al SUA, o vedea la acel moment, era menținerea butonului nuclear sovietic sub o singură autoritate, la Kremlin, dar fără ca acest lucru să îl coste un dolar pe contribuabilul american. Restul, problemele

economice, naționale sau ideologice din interiorul imperiului sovietic erau nimicuri de care nu dorea să se ocupe. În luna mai 1990, Casa Albă arăta ca o fabrică aflată în haos. Pe culoarele, altădată pustii, fuseseră adăugate birouri. Administrația Bush avea un cult pentru clădirile istorice, prima doamnă Barbara Bush, ca ultimă reprezentantă a unei vechi familii americane, refuzînd orice fel de modernizări ale proprietăților prezidențiale. Ca atare, noii angajați, mai ales cei din departamentul de analiză și sinteză, lucrau fizic pe culoare. Informațiile cele mai sensibile ale puterii americane din acei ani, incluzînd harta actualizată de două ori pe zi a poziționării submarinelor nucleare americane în lume (considerată, ca și astăzi, după valiza nucleară ca fiind al doilea mare secret strategic american) erau efectiv vehiculate nu în birouri subterane sau celebrele black rooms (camerele negre) ci pe holuri. Celebrul buncăr care adăpostea Situation Room avea aceleași scări de oțel pe care Truman le comandase, iar holurile încă erau vopsite cu acel galben din timpul ultimei conflagrații mondiale. Aghiotantul de la Secret Service – fapt unic în istoria Casei Albe – avea un scaun chiar în dormitorul prezidențial. Motivul fusese simplu: la ordinul președintelui, pentru a face economie, luminile de pe holurile reședinței trebuiau stinse pe timpul nopții, astfel că purtătorul valizei nucleare a fost nevoit să își mute scaunul de pe hol chiar în dormitorul prezidențial, unde la numai 8 metri dormea, fericit că nu plătește curentul prea mult, chiar Bush Sr. Tocmai prin acele culoare subterane vechi și demodate, în acea lună de mai, trecea președintele american îmbrăcat întrun halat și în papuci. Președintele fusese trezit pe la ora 2.20 dimineață. Era iritat de informația pe care tocmai o primise. Unul din sateliții de spionaj detectase ceea ce părea o explozie nucleară. Regiunea era Pakistan. După cîteva zeci de minute de dezbateri, șefii de stat major ai armatei americane au decis să îl trezească pe președinte. Era pentru prima dată cînd, pe un teren aproape misterios pentru analiștii americani, avea loc o explozie nucleară. Memoriile Secretarului de Stat James Baker vor reaminti despre acea noapte complicată. Îmbrăcat și el cu ce apucase, luat pe sus pentru a fi adus la Casa Albă, pe drum se gîndise la ce este mai rău. Pe masa de consiliu, atît președintele, cît și secretarul său de stat vor afla cu stupoare că analiza tinerilor cu birourile pe holurile Casei Albe era mai mult decăt alarmantă.

Statele Unite și aliații săi care formează celebra agenție de spionaj Five Eyes (,,Cei cinci ochi”) – Canada, Australia, Noua Zeelandă și Regatul Unit – încearcă expulzarea gigantul chinez Huawei din dezvoltarea tehnologiei 5G, deoarece văd un pericol pentru securitatea lor națională în expansiunea acestor rețele. Practic, blocajul total în care se află atît relațiile dintre Canada și China, cît și conflictul declanșat de către administrația SUA cu privire la Huawei, poate decide soarta tuturor arestaților din această poveste. Se cunoaște faptul că, odată acuzațiile oficiale făcute, șansele ca un tribunal chinez să nu condamne pe acuzat sînt perfect nule. Ca și în Japonia, unde sistemul judiciar din insulă cunoaște o rată de 99% de condamnări indiferent dacă acuzatul este sau nu vinovat, sistemul de justiție chinez are un procentaj identic. Astfel că este foarte clar că cei doi cetățeni canadieni sînt practic condamnați, iar situația lor nu va putea fi rezolvată decît la nivelul cel mai înalt de autoritate din Beijing, unde primulministru Trudeau nu are nici influența și nici credibilitatea necesare. Cît despre fiica fondatorului Huawei, fără discuții că și ea se află într-o situație extrem de periculoasă, mai ales că odată extrădată în SUA, negocierilor se vor muta direct între Washington și Beijing. Ca atare, cei doi spioni canadieni nu au nici o șansă reală de a fi salvați. Centrul de greutate al negocierilor din interiorul acestui conflict nefiind niciodată în Canada, acesta riscă să creeze replici și mai dure din partea Beijingului. Pentru început, China a blocat miliarde de dolari din exporturile agricole canadiene, în timp ce Otawa intenționează să transfere resursele sale comerciale din China în alte țări asiatice. Atunci cînd, în numele ideologiei, cineva se amestecă voluntar în dialogul impredictibil dintre două supra-puteri, nimic nu te mai poate scăpa de furia uneia sau amîndurora. Canada practic nu are nici cea mai mică șansă să găsească soluții pentru a rezolva drama cetățenilor ei aflați în arest chinez. Puterea ei este nulă ca stat membru al G7. Aviz amatorilor de senzații tari care se imersează gratuit în conflicte care nu îi privesc sau doar pentru că dau bine la televizor. La sfîrșitul lunii mai 1990, comunitatea americană de informații avea date concrete că Pakistanul construise cel puțin șase și, poate, pînă la zece focoase nucleare. Analiștii erau convinși că unele dintre acele focoase au fost desfășurate pe avioanele de vînătoare F-16 fabricate de americani chiar în Pakistan. Acel contract militar fusese semnat de către Ronald Reagan. Cea mai gravă problemă pentru politica americană din regiune era că Benazir Bhutto, populistul prim-ministru al Pakistanului, fusese eliminat (sau alesese să se retragă, pentru a nu fi ucis) din procesul constituțional de autorizare a loviturilor nucleare. Absența primul ministru din linia de decizie nucleară odată confirmată reprezenta o lovitură extrem de serioasă pentru politica americană a echilibrului nuclear global. Președintele pro-nuclear al națiunii, Ghulam Ishaq Khan, și armata pakistaneză, în frunte cu generalul de armată Mirza Aslam Beg, aveau mîinile, neîntrerupt, pe buton. Iar SUA nu puteau interveni niciodată la timp pentru a opri o reacție nucleară necontrolată din Pakistan. Nu existau îndoieli că India, cu arsenalul său nuclear, mult mai extins, era pregătită să riposteze la orice amenințare. George Bush Sr. vedea cum strategia lui de control asupra procesului de dispariție a imperiului sovietic se destramă. Căci orice transfer de valiză nucleară sovietică trebuia urmărit și controlat de către Washington, în caz contrar, tehnologia sovietică ar fi fost vîndută pe piața neagră a terorismului mondial. Și primul client ar fi fost grupările fundamentaliste pakistaneze. Testul nuclear pakistanez tocmai complica jocul pregătit de americani în ceea ce privește Moscova. Criza nucleară pakistaneză din primăvara lui 1990 a consfințit un adevăr: coșmarul exportului nuclear devenise nu numai o realitate, dar și o prezență pe care orice președinte american o va simți zilnic pe umerii săi. Ieșind din buncăr, Bush Sr. va înțelege că nu căderea comunismului era victoria vieții lui. Comunismul reprezentase copilăria coșmarului pe care umanitatea îl începuse în zorii Secolului XX. Terorismul nuclear era maturizarea acelui coșmar, suma tuturor fricilor existențiale ale unei națiuni, iar SUA vor fi obligate să joace un rol crucial în a înțelege mecanismul acelei amenințări colosale, apoi fiind obligate să găsească resursele financiare pentru a lupta împotriva ei. Adică, SUA erau somate să devină puterea globală, autoritară și absolută a echilibrului nuclear. Exact ceea ce administrația lui nu dorea. Costurile financiare deveneau de neimaginat pentru un președinte ca Bush Sr.

Sfîrșit

Pagină realizată de H.D. Hartmann

Vineri, 26 iunie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Cldur 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Bune conducătoare de căldură – Intrată într-o haină țărănească; 2) Plini de căldură – Două dintr-o sută!; 3) Căldură mare – Domoli; 4) Bună la suflet! – Scos din călduri; 5) Luat de gît cu căldură – Bate fierul cît e cald; 6) Localitate în Ungaria – Izvor de lumină și căldură; 7) Tratat cu apă fiartă – Puse în cuib!; 8) Înfuriat (reg.) – Orășel din Ardeal; 9) Vioi – Încălzește inimile (mit.); 10) Damă! – Un fel de a spune... cînd ești înfierbîntat. VERTICAL: Ține de cald la mîini – Îi plesnesc ochii de căldură; 2) A degaja căldură în urma arderii – Vas de bucătărie; 3) Amuletă egipteană – Întinsă pe vatră; 4) Masă caldă în aer liber – Dă căldură în casă; 5) ,,Dorință de viață” în mitologia scandinavă – Ghidul marinarilor – Încălziți la final!; 6) Pronume personal – A te întîmpina cu multă căldură; 7) Se bat fiarele pe el (reg.) – Strachina oltenilor; 8) Ies la bătaia peștelui – A dori cu căldură; 9) Cu inima caldă (pl.) – Lipește cu căldură; 10) Împinși la ieșire – Case! Dicționar: IVAD; RAIT; TAD; LIF; TIER GH. ENE Dezlegarea careului ,,LA MARE” 1) MEDITERANA; 2) AMARAJ – DAN; 3) LIN – RADA – A; 4) NAVA – OMA; 5) PE – ESOP – PS; 6) ISANOS – BAP; 7) RCR – VELA – A; 8) AUAT – MIRAN; 9) T – MIU – SALI; 10) ICAR – VINEA.

O istorie a farselor (152) Presupusul navigator nu știa nici măcar să citească busola… (3) E.P Dutton & Co. tipărise 4.000 de exemplare ale memoriilor lui Balchen cînd a început scandalul. Avocaţii care-l reprezentau pe Byrd îl ameninţau pe Balchen că-1 vor da în judecată pentru calomnie, defăimare, deşi Balchen îl caracterizase pe Byrd drept un mare om, care „visase la un vis măreţ”. Totuşi, după moartea lui în 1971, Editura Random House şi autorul Richard Montague au prezentat publicului cenzura efectuată, readucînd la viaţă, cu mult curaj, textele originale ale lui Balchen, care l-au pus pe Byrd într-o lumină foarte proastă. Controversa continuă şi astăzi. Mulţi refuză să nu creadă în reuşitele lui Byrd - dar toate dovezile sugerează că el şi Bennett nu au ajuns deloc la Polul Nord şi că Amundsen şi Nobile au ajuns acolo primii. Totuşi, nici măcar aceştia din urmă nu au stat propriuzis, cu picioarele lor, pe pămîntul Polului Nord. Presupunînd că Peary, la fel ca şi Cook, a minţit cînd a pretins că a atins Polul Nord, primii oameni care au

atins cu adevărat acest punct sînt cei patru membri ai echipajului C-47 de schiori americani, la data de 3 mai 1953. Care sînt numele lor? Cine ştie? Lumea exploratorilor de atunci era mult mai interesată de cucerirea Everestului.

Un farsor desăvîrșit al expedițiilor pe mare (1) O călătorie vitală pentru pretenţiile ridicate de englezi în America de Nord a fost realizată din Bristol, în 1508, de către marinarul veneţian Sebastian Cabot (1475-1557). Cu 300 de oameni în două vase el a traversat Atlanticul, a vizitat Băncile Newfoundland pe care tatăl său, John, le întemeiase în 1497, în cadrul primei expediţii engleze în Lumea Nouă, apoi a plecat mai departe spre nord-est, trecînd de coasta Labrador pînă la Strîmtoarea Hudson, înfundată de gheţari, pentru a intra în Golful Hudson cu un secol înainte ca Hudson „să-l descopere”‫ׅ‬. Întorcînduse spre sud, a explorat ţărmul estic pînă la capătul Floridei, după care a revenit în Anglia, în aprilie 1509. Aici îl găseşte pe al său mecena, regele Henric al VII-lea, înlocuit de către regele Henric al VIII-lea.

Sau cel puţin aşa pretinde istoria. Dar această călătorie epică se poate să fi fost o mare şarlatanie. Un farsor desăvîrşit, Sebastian Cabot a obţinut succese, atît în Anglia cît şi în Spania, ca expert în navigaţiile spre nord, convingîndu-i pe oameni că deţine cunoştinţe geografice secrete. El i-a minimalizat într-atît realizările tatălui său încît, pînă în 1550, numele lui John Cabot era mai mult decît uitat. În 1512, la patru ani de la presupusa călătorie din 1508, el s-a înrolat în serviciul militar spaniol şi, în 1548, a lucrat pentru armata engleză. Prima sursă referitoare la călătoria din 1508 apare în 1555, cînd un anume Richard Evans a înregistrat nişte detalii sumare ale expediţiei pe baza relatărilor verbale ale bătrînului. Altfel, singura referire la ea este constituită din relatări fragmentate, reciproc contradictorii în latină, italiană, spaniolă, franceză şi portugheză, aproape toate scrise la a treia sau la a patra mînă. Singurul lucru ce poate fi considerat cît de cît o dovadă apare într-un volum de navigaţie din 1556, al veneţianului Ramusio, care a tipărit rezumatul unei scrisori pe care, pretinde el, Cabot i-a trimis-o. (va urma) STUART GORDON

Vineri, 26 iunie 2020

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (2) (urmare din pag. 1) Aici aş vrea să mă refer, în cîteva cuvinte, la obstacolul principal în calea adevărului: proasta înţelegere a democraţiei, insolenţa inimaginabilă a unora care ştiu bine că au furat, ştiu bine ce îi aşteaptă dacă va veni o judecată dreaptă, aşa că îşi iau noroiul de pe haine şi îl aruncă pe alţii, la derută, făcînd din negru – alb şi din alb – negru. Întîmplarea face ca, în drumurile mele zilnice, să trec pe cheiul Dîmboviţei, pe fîngă Opera Română, şi să văd, invariabil, o scenă care mă revoltă: românii noştri sparg la piatră şi toarnă asfalt, sub vipia verii, într-o lucrare edilitară ce nu se mai termină, în vreme ce, la doi paşi de oştirea aceasta de robi ai muncii, zeci de ţigani şi arabi ţin calea automobiliştilor şi fac cea mai neagră bişniţă cu dolari. Pentru aşa ceva au murit acei tineri neprihăniţi, în decembrie 1989, ca românii să fie umiliţi şi exploataţi, la ei acasă, de toate scursurile lumii? În virtutea acestei aşa-zise democraţii, care de fapt e copilul odios, născut din mezalianţa anarhiei cu mahalagismul, exact cei mai corupţi dintre hoţi şi cei mai hoţi dintre corupţi se aburcă la microfoane, asediază presa, radioul şi televiziunea şi ne strigă în faţă, pentru intimidare şi pentru urechile galeriei naive: „Voi vorbiţi? Comuniştilor, nostalgicilor, fasciştilor, antisemiţilor, adepţi ai vechilor structuri, voi, care vă opuneţi reformei?”. În realitate, noi nu ne opunem reformei, noi ne opunem tîlhăriilor care s-au făcut în numele reformei, noi ne opunem vlăguirii statului român, de la care au furat marii privatizaţi totul, fiindcă n-a îndrăznit nimeni să-i controleze. Maniera asta de discutare, de izbire cu pumnul în piept mă duce cu gîndul la un personaj real, dr. Johnson, pe care un ilustru spirit britanic, Sir Joshua Reynolds, îl caracteriza astfel, şi să vedeţi cît de bine se potriveşte comportamentul acesta la ceea ce ni se întîmplă nouă, citez: „Disputa cea mai uşoară şi lipsită de importanţă devenea la el o adevărată dispută în arenă. Se lupta cu fiecare ocazie, ca şi cînd întreaga lui reputaţie ar fi depins de victoria minutului şi se lupta cu toate armele lui. Dacă era încolţit în argumentaţie, recurgea la insulte şi jigniri. Nu poţi să te cerţi cu el, căci, atunci cînd puşca-i dă rateuri, el te doboară cu patul ei. Nu te aude şi, avînd o voce mai puternică decît tine, te doboară negreşit”. Aşadar, să nu ne mire că, în loc să avem o reală separare a puterilor în stat, noi asistăm la separarea Parlamentului! Stimaţi colegi, cel mai uşor lucru este, probabil, acela de a te certa din senin, de a acuza pe altul de ceea ce faci chiar tu. Să nu uităm că de ultraj n-a scăpat nici Isus, care a fost batjocorit de duşmani că ar fi gurmand şi băutor. Sînt întru totul de acord că Raportul preliminar de la 30 iunie a fost destul de modest şi s-a ocupat de cazuri minore. Chiar cei 6 membri ai Opoziţiei au adus acuzaţii serioase d-lui Romul Vonica, pe motiv că n-a abordat cazurile majore, de importanţă capitală. Un astfel de caz ne este prezentat de cei 6 membri ai Opoziţiei în Raportul lor separat: la pagina 16 ni se vorbeşte cu patetism de un merceolog din Buzău care a făcut afaceri cu o ţeavă, pentru ca după numai cîteva rînduri să plonjăm în abisuri de Apocalipsă, aflînd că pîrîta Maricica din Braşov a făcut şi ea nişte afaceri dubioase, cu nişte fabricanţi de zahăr de la Ţăndărei! Felicitări, domnilor Mureşan, Ghişe şi Vilău, aţi dat o lovitură mortală corupţiei la nivel planetar, fiindcă această Maricica era de fapt „capo di tutti capi”, ea absorbea zahărul de la Ţăndărei printr-o ţeavă subterană din Buzău! (Hohote de rîs în tabăra majorităţii parlamentare şi aplauze furtunoase)

În încheiere, doresc să fac din nou apel la depolitizarea acestei lupte pe care trebuie să o ducem împotriva jafului şi a corupţiei. Aceste racile nu au nici naţionalitate, nici coloratură politică, tot astfel după cum împăratul Vespasian a spus că „Banii n-au miros”. Dacă cineva din Opoziţie îşi imaginează că lovind în Putere va distruge hoţia sau lovind în hoţie va distruge Puterea, se înşală. Marii rechini nu sînt în funcţii politice (în funcţii politice sînt marii orgolioşi!), gangsterii stau la fereală şi fac afaceri de milioane de dolari. Dacă aş avea o putere miraculoasă, aş confisca într-o singură zi toate averile colosale obţinute prin fraudă şi speculă şi le-aş destina integrării de urgenţă a Basarabiei cu Patria-Mamă, aceasta fiind prioritatea noastră naţională! (Urale în sală, aplauze prelungite) Pentru că acolo e un pericol mare, ştiu de la deputaţii din Chişinău şi de la unii poeţi basarabeni că există Artişti ai Poporului care se hrănesc zilnic numai cu pîine şi apă, post negru dramatic, care ar trebui să ne încrînceneze carnea pe noi. Se moare de foame în Basarabia, fraţilor, ursul sovietic iese din hibernare şi îşi scoate iarăşi gheara, iar Occidentul la care se prosternează unii dintre politicienii noştri nu numai că nu face nimic pentru Moldova românească, dar pompează miliarde de dolari şi de mărci în anchilozatul imperiu, în loc să-l ajute să moară în linişte. Iar noi? Noi ce facem? Ne pierdem vremea în conciliabule interminabile, ne sfîşiem între noi, nu ne mai salutăm la şedinţe sau pe culoare şi ne privim ca duşmani de moarte. Cum s-a ajuns aici? Cine ne-a învrăjbit? Cine le-a spus unora că numai ei iubesc valorile democraţiei, că numai ei combat corupţia, că numai ei depozitează adevărul? De aici pleacă tot răul societăţii româneşti, şi martor îmi este bunul Dumnezeu că noi am întins mereu mîna spre cooperare. Să reflectăm cu toţii la înţelepciunea Mîntuitorului nostru, care spunea că „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită, şi orice cetate sau casă dezbinată nu poate dăinui!”. Aşa după cum s-au desfăşurat şedinţele noastre în aceste două zile, tare îmi este teamă că ne vom lupta pe mai departe cu morile de vînt. În ceea ce mă priveşte, eu, unul, nu am timp de pierdut. Într-o Ţară în care un hotel cu 200 de camere se vinde pe un autobuz vechi, adus de un pungaş străin, într-o Ţară în care toţi nemernicii periferiilor orientale sau occidentale aduc produse alimentare stricate, care au făcut viermi, într-o Ţară în care există pensionari C.A.P. cu incredibila pensie de 10 lei pe lună, pe cînd escrocii băştinaşi sau străini dau lovituri de milioane de dolari peste noapte, într-o Ţară în care au început să ne moară vietăţile de sete şi foame şi eu cad în genunchi pe la toţi sfinţii să dea o prioritate salvării păsărilor şi şeptelului, fiindcă acestea sînt pierderi ireparabile şi ne bate Dumnezeu, ei, bine, într-o Ţară în care omul simplu are o uriaşă cantitate de bun-simţ şi o zînă bună din inima lui îi şopteşte că nu se poate, că acest coşmar trebuie să ia sfîrşit odată şi odată – eu îmi voi duce în mod solitar propriul Război împotriva corupţiei, jafului şi ruinării naţionale. Poate că niciodată nu s-a adeverit mai bine ceea ce spunea un om de spirit: „Dacă vrei să îngropi o problemă, atunci mai înfiinţează o comisie!”. Îmi pare rău, dar Comisia Anticorupţie n-a putut lămuri mare lucru, în schimb a adîncit şi mai tare prăpastia care există între cele două tabere politice. Păstrînd proporţiile, e ca şi cum o Comisie de Pace, în loc să facă Pace, se scindează şi contribuie la escaladarea războiului. Este limpede că, în forma actuală, comisia nu mai poate lucra. Am vrut să fim şi noi o dată Vlad Ţepeş sau James Bond, dar a ieşit un film grotesc. Ce-i drept, a avut grijă şi Televiziunea să prezinte în mod profund necinstit aceste dezbateri, în vreme ce Radio Bucureşti s-a comportat într-o manieră strălucită, pentru care merită toată preţuirea noastră. (Aplauze)

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

,,Vadim a fost speranța românilor necăjiți, apărătorul țării” Dragă redacție, În primul rînd, vreau să vă spun că sînt foarte bucuros că revista mea de suflet – ,,România Mare” – a reapărut pe piață, după o mică pauză. Felicitări tuturor celor din redacție, în frunte cu redactorul-șef, Lidia Vadim Tudor, și celor care, număr de număr, scriu articole atît de interesante și de adevărate. Felicitări, de asemenea, pentru rubricile ,,Pentru împrospătarea memoriei” și ,,Cartea de aur”, publicate sub semnătura regretatului și vrednicului de pomenire Corneliu Vadim Tudor. Spre norocul și bucuria mea, această teză de doctorat, care conține 735 de pagini, se află în modesta mea bibliotecă, alături de alte 12 cărți, toate cu autograful mentorului meu, Vadim, pe care îl plîng și căruia îi duc dorul de patru ani de zile. Am mai scris revistei și, din păcate, sînt nevoit să repet: nu o fac pentru a lăuda, nu aș felicita pe nimeni dacă nu ar merita. Nu scriu pentru a-mi aduce mie laude, ci doar pentru a evoca frînturi din memorie. Vă rog să nu îmi cereți să scriu și să mă exprim ca un cărturar sau asemenea tuturor celor care semnează în paginile revistei articole plămădite cu mult talent – adevărați scriitori sau jurnaliști: Ion Machidon, Dragoș Dumitriu, Tano, Liliana Tetelea, Paul Suditu, Geo Ciolcan și mulți alții. Felicitări! Eu sînt doar un om simplu, de rînd, dar mă mîndresc cu faptul că l-am avut ,,profesor”, timp de 23 de ani, pe marele om de cultură și patriot Corneliu Vadim Tudor, cel care mi-a schimbat viața, gîndirea, comportamentul, m-a transformat într-un luptător. Dar cîte n-am învățat de la el în toți acești ani... M-am făcut cunoscut datorită activității politice, dar, mai ales, datorită președintelui Vadim. Eram cel mai fericit atunci cînd mă suna, intersîndu-se de situația noastră, a celor din Suceava, dar asta se întîmpla rar, eu niciodată nu am îndrăznit să îi dau un telefon. Sînt amintiri frumoase, de neuitat pentru mine. Din păcate, românii nu conștientizează ce om de valoare au pierdut, ce Patriot! El a fost speranța românilor necăjiți și apărătorul țării! Cu lacrimi în ochi, Vasile Cerlincă, Suceava Presa de ieri-dimineaţă m-a lămurit că dl. Emil Constantinescu, despre care dl. Romul Vonica afirmă că s-a amestecat în lucrările Comisiei, îl citeşte pe filosoful german Friedrich Nietzsche. Pentru că Nietzsche scrie că „binele suprem e lupta pentru Putere” – aşa că a declarat şi dl. Constantinescu că Opoziţia e gata să guverneze cu orice risc. Eu apreciez că Opoziţia putea să depună o moţiune de cenzură şi fără sprijinul unui personaj de operetă, ca acest Gheorghe Florică. Pînă atunci, însă, să revenim la uneltele şi îndatoririle noastre – acelea de a da legi bune Ţării – şi să căutăm împreună cele mai bune soluţii pentru o ridicare rapidă a nivelului de trai al populaţiei. Pentru că nimic nu favorizează hoţia mai mult decît o fac nevoia, sărăcia, disperarea omului că n-are ce pune copiilor pe masă. Cît despre unii rechini, staţi liniştiţi, o voce de departe, care vine din cunoaşterea Istoriei, îmi spune că periodic se produce în viaţa tuturor popoarelor iubite de Dumnezeu cîte-o furtună purificatoare, cînd canaliile vor da înapoi şi ceea ce n-au furat. Iar Poporul Român este un Popor iubit de Dumnezeu, averea aceasta nu ne-o poate fura nimeni! (Aplauze însufleţite, strigăte de „Bravo”) Sfîrșit

Vineri, 26 iunie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (70)

258) ERMIL PANGRATI. Astăzi, toţi românii ştiu de Strada Pangrati, unde se află intrarea în Televiziunea Română, dar nici măcar 0,01% nu cunosc cine a fost, în viaţa de toate zilele, acest om. Matematician şi inginer, născut la Iaşi, în 1864. A funcţionat ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Director al Şcolii Superioare de Arhitectură (viitorul Institut „Ion Mincu”). Rector al Universităţii din Capitală. A fost şi ministru. Publică numeroase manuale şi studii de învăţămînt tehnic, de organizare a muncii ştiinţifice, dar şi lucrări despre istoria ştiinţei româneşti. Activist neobosit pentru înfăptuirea României Mari, alături de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, Octavian Goga ş.a. Moare în 1931. În conformitate cu principiile sale ergonomice, îl expediază rapid pe insistentul ţăran: „«Vorbă multă, treabă puţină!» Ermil Pangrati. 11 Mai 1923”. Îmi răsună şi acum în urechi vocile telefonistelor de la dispecerat: „Un taxi în Pangrati! Un taxi în Pangrati!”. Ce destin ciudat au unii! Dacă n-ar fi avut norocul să dea numele acelei străzi, pe unde se pătrunde în TVR (Poporul Român fiind, prin excelenţă, televizist), Ermil Pangrati ar fi cunoscut soarta atîtor şi atîtor glorii trecătoare… 259) VALJEAN. Pseudonimul lui Ion Alexandru Vasilescu. S-a născut la Turnu Măgurele, în 1881. Îşi ia licenţa în Drept la Iaşi şi doctoratul la Paris, cu o teză notabilă (Magna Cum Laude). Autor astăzi uitat, dar cu un nume sonor la începutul Secolului XX (pseudonimul este preluat din Mizerabilii lui Victor Hugo), scrie piese de teatru într-un act, dar şi studii de economie agrară. În 1923 el răspundea de soarta teatrelor din România. Nu gîndeşte rău, referinduse la „Hora Unirii”: „Ziua cea mai frumoasă din viaţa mea a fost aceia (sic!) în care versul lui Vasile Alexandri (sic!) a răsunat vioi, sonor, triumfal pe marea scenă a Teatrului din Clujul nostru. Director General al Teatrelor, Valjean. 20/6/923”. Înălţător moment, într-adevăr: „Hai să dăm mînă cu mînă” şi „Piară duşmanii din ţară”, în inima Clujului dezrobit! 260) GHEORGHE DABIJA. General. Născut la Iaşi, în 1872. Fiu al colonelului Nicolae Dabija, cel care, la 7 dec. 1881, devine primul preşedinte al Societăţii Politehnice din România. (Avansez supoziţia că Eminescu a scris poezia despre setea de vin a lui Istrate Dabija Voievod ca o persiflare a pretenţiilor domneşti ale acelui contemporan al său.) Generalul Gheorghe Dabija este, însă, un om de onoare, care săvîrşeşte adevărate minuni de vitejie în luptele de la Mărăşti şi Oituz (1917), remarcîndu-se şi în campania din Ungaria (1919). A lăsat o solidă lucrare în domeniul istoriografiei militare: Armata Română în războiul mondial (1916–1918). Moare în toiul celuilalt război mondial, în 1943. Fosta catană

chezaro-crăiasă Văsălie avea un cult pentru fireturile şi vipuşca uniformei de general, căutîndu-le cu predilecţie. Harnic la scris, Dabija nu stă mult pe gînduri şi devine sfătos şi vizionar: „Secole întregi neamul românesc a suferit şi nădăjduit realizarea idealului naţional. Acum cînd prin vrednicia întregului neam românesc şi a celor 800.000 morţi s’a făurit România Mare, de ce nu ne unim cu toţii pentru a întări ţara pe care strămoşii noştri numai a (sic!) visat’o? 29.VI.923. General Dabija”. 261) GRIGORE TRANCU-IAŞI. Economist şi politician. Născut în 1873. În adolescenţă, Eminescu,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (114) suferind, îl trimitea să-i cumpere covrigi cu susan, care îi plăceau lui şi îi dădeau o stare bună; o dată, cînd s-a întors cu covrigii, puştiul l-a găsit pe poet încercînd să bage o cutie de caiele (cuie de potcoavă) în gura unui cîine – cel puţin aşa am citit în amintirile lui Trancu-Iaşi, publicate într-un ziar de prin 1920, răsfoit de mine la Biblioteca Academiei. A fost deputat şi ministru al muncii în Guvernul Averescu, calitate în care dă o lege controversată (Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă, prin care erau interzise grevele, 5 septembrie 1920), act normativ care îi poartă numele. Nu a fost el atît de celebru ca să se circumscrie cadrului acestei lucrări, dar dacă m-am decis să-l includ, totuşi, aici, este pentru mesajul excepţional pe care l-a scris, din care avem, cu toţii, de învăţat: „30/X/922. Ce mare dreptate avea Alexandru Djuvara când compara partidele politice cu echipajele puse în serviciul aceluiaşi vas: al patriei noastre! Şi în vremuri grele, pe timp de furtună, când vasul este în primejdie, echipajele trebuie să se cufunde luptând cu puteri unite ca să apere nava, ştiind că în vârful catargului stă prins şi fâlfâie drapelul ţării noastre de-o potrivă de scump tuturor. Avem fiecare rituri deosebite, din punct de vedere politic, dar avem cu toţii acelaşi Dumnezeu, înaintea căruia ne închinăm: Patria noastră, pe care o servim rând pe rând, fiecare în crezul nostru, dar toţi cu acelaşi devotament. Iată la ce mă gândeam când am văzut pe Vasile Popa şi i-am scris aceste rânduri, ca să le mai vadă şi alţii. Trancu Iaşi”. 262) DUMITRU MOCIORNIŢĂ. Industriaş. Un om plin de inventivitate, care a contribuit, în felul lui, la acea „culme” atinsă de economia românească în 1938. Se naşte în comuna Ţintea (judeţul Prahova), în 1885. Absolvă Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti şi Şcoala Superioară de Industrie din Paris. Se însoară cu una dintre cele 9 fete (?!) ale altui industriaş, Grigore Alexandrescu. Deputat şi senator de Ilfov pe listele PNL. A publicat lucrări economice. Astăzi, numele îi revine în actualitate prin insistenţele sîcîitoare ale unor urmaşi abuzivi, care au dat năvală asupra ţării, întorşi din străinătate, pentru a recupera ceea ce întemeietorul „clanului” nu avusese, de fapt, niciodată, la dimensiunile astea. Acestor foarte lacomi revendicatori le recomand să citească profesiunea de credinţă a înaintaşului lor: „Muncă, dragoste de ţară, iubire de fraţi şi mult suflet în ceea ce faci este, după mine, cheia isbândei, şi a fericirei,

atât pentru individ, cât şi pentru neam. Mociorniţă, Industriaş. 24/5/923”. 263) ION CHINEZU. Publicist şi critic literar. Născut în 1894, la Sîntana de Mureş, judeţul Mureş. A condus revista „Gînd românesc” (1935–1940). E considerat cel mai valoros critic din Transilvania interbelică. Moare în 1966, fără să confirme, decît parţial, speranţele care se puseseră în el. Aici scrie ceva în stilul paseismului afişat de Eminescu, în „Epigonii”: „Bucureşti, în 31 Mai 1923. De am fi vrednici de înaintaşii noştri!… Prof. Ion Chinezu”. Sub numele lui mai semnează trei oameni, de bună seamă discipoli: cred că nu greşesc dacă descifrez iscăliturile Dr. Tomescu Putna, Prof. D. Scurtu şi Dr. Aurel Velculescu – nume care nu ne spun, astăzi, nimic. 264) IOSIF JUMANCA. Alt luptător unionist, a cărui semnătură se găseşte pe Actul de proclamare a Unirii Transilvaniei şi Banatului cu România. Născut în 1893, deci în 1918 avea numai 25 de ani. Era socialist. A fost şef de resort în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Intră în Parlament ca deputat pe listele partidului condus de Iuliu Maniu (1928). „Cînd România Mare va ajunge să asigure dreptatea pentru toţi fii (sic!) săi, nici puterile iadului nu o vor mai putea periclita. Târgu Mureş, 30 Iulie 1923. Iosif Jumanca”. 265) VASILE MILITARU. Cum poate rămîne, dintr-un om, numai un cîntec! Un singur cîntec! Este cazul acestui poet, despre care astăzi nu se mai ştie decît că a scris versurile romanţei „A venit aseară mama”. De fapt, el a scris mult mai mult, mai ales versuri creştine şi epice, de popularizare a virtuţilor eroice ale Neamului Românesc, dar, cu excepţia revistei mele „România Mare”, nimeni nu le mai dă, astăzi, atenţie. S-a născut în 1886, în DobreniCîmpul (judeţul Ilfov). A fost descoperit de Duiliu Zamfirescu, fiind încurajat de alte somităţi literare ale vremii: Alexandru Vlahuţă şi Barbu ŞtefănescuDelavrancea. Moare în 1959. Pe la începutul anilor ’90, văduva poetului, actriţa Telly Barbu-Militaru, a venit de cîteva ori la redacţia publicaţiei mele, însoţită de generalul Valeriu Buzea, şi mi-a adus mai multe manuscrise şi fotografii ale regretatului ei bărbat, după care s-a topit şi ea în fumul amintirii. Pentru „păcatul” de a fi român, în ţara lui, acest poet adevărat avea să moară în închisoare. L-a mai apăsat, post-mortem, aceaşi sagace Florica Ichim, care, în Notele din finalul „Publicisticii” lui Camil Petrescu îl ştampilează pe Vasile Militaru ca „poet de coloratură naţionalist-şovină” (?!). Dar, să oprim ceasul Istoriei la Anno Domini 1923, cînd Vasile Militaru îşi trîmbiţa jubilaţia în auzul celuilalt Vasile: „Am avut fericirea să trăiesc şi să văd întregită România Mare. Ceia (sic!) ce mai doresc din suflet ţărei mele este: să-i dea D-zeu vecinic aceleaşi braţe tari, ca până azi, şi oameni luminaţi şi mai ales cinstiţi, ca astfel să ajungă ţara cea mai strălucită! V. Militaru. 29 Sept. 1923”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Vineri, 26 iunie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (28) Locuința tradiţională (4) Un al treilea tip de locuinţă din Dinastia Tang, și în general din China veche, este „tulou“ – casa de lut din China Antică. Cu secole în urmă, valuri de emigranţi chinezi au fugit spre sud ca să evite dezastrele naturale și problemele sociale din China de Nord. Ei s-au stabilit în munţii din provincia Fujian şi în unele părți din provinciile Jiangxi şi Guangdong. S-au autointitulat „kejia“, adică oaspeţi, şi și-au construit fortăreţe de protecţie, aşa cum este „tulou“. În interiorul zidurilor, oamenii au devenit independenţi și, într-o oarecare măsură, izolaţi. În cazul năvălirii duşmanilor, „tulou“rile deveneau nişte fortăreţe, odată cu închiderea porţii. Un „tulou“ putea adăposti între 200 și 800 de persoane. Un al patrulea tip de locuință tradițională era „casa în formă de barcă“, adăpostul locuitorilor de naţionalitate Li din provincia Hainan. Cu toate decoraţiunile şi modificările acestor locuinţe - numite şi „bărci-vile“ şi acoperite cu stuf – forma lor este cea a unei bărci răsturnate. Materiile prime pentru „casele în formă

Maria Callas, regina fără regat (4) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (4) La Portofino, Maria poartă un pantalon foarte larg şi o bluză înflorată. A fost văzută de asemenea şi cu o perucă roşie, cu un ruj de buze violet: Onassis jubilează, Meneghini nu mai există. Oare Winston Churchill cu pălăria lui de pai, aşa cum îi era obiceiul, picta? Într-o seară îi va cere Mariei să-i cînte ceva, dar ea va refuza, este în vacanţă şi nu are acompaniator. Churchill nu va stărui. Meneghini va explica mai tîrziu că el cel puţin şi-a cerut scuze pentru soţia sa, şi că Churchill, om de lume, „a înţeles perfect de bine”. Dar croaziera durează încă. Pe undeva, în largul Peloponezului, regizorul Carl Foreman li se va alătura în plină mare. Dintr-o dată a avut ideea genială de a o face pe Callas să joace în cinema. Va turna un film de război, în Grecia şi în Anglia: Tunurile din Navarone; de ce nu cu Maria? Va fi partenera lui Gregory Peck... Onassis găseşte că e foarte bine şi o stimulează: de ce nu? Meneghini, posomorit, abia îndrăzneşte să spună că Maria este născută, totuşi, pentru a cînta. Şi puţina

Balada (38) Legionarii (1) Prelegerile la Şcoala Superioară de Război erau susţinute de mari oameni de ştiinţă şi cultură. Printre aceştia s-au aflat istoricul Nicolae Iorga, economistul Virgil Madgearu, geograful Simion Mehedinţi, poetul şi filozoful Nechifor Crainic, chimistul Neniţescu şi mulţi alţii, alături de marii comandanţi ai Armatei romîne. Cursurile se desfăşurau în noua clădire de pe Dealul Cotrocenilor, construită sub comanda Generalului Paul Teodorescu. Între timp situaţia internaţională devenise catastrofală. Armata hitleristă îngenunchease în cîteva săptămîni Polonia şi în cercurile militare se vorbea despre un plan secret între Hitler şi Stalin pentru împărţirea lumii. Hitler părea să aibă aliaţi de nădejde în Italia lui Mussolini şi în Spania lui Franco. Asasinarea primului-ministru Armand Călinescu de către o echipă legionară a urmărit să exercite presiuni asupra conducerii de stat a României pentru a merge alături de Germania. Dar Regele Carol al II-lea încă mai ezita. Nu credea în victoria finală a Germaniei şi

de barcă“ erau imediat şi uşor disponibile - gardul era construit din nuci de cocos, bambus și frunze de mango; acoperişul era de paie, nuci de cocos şi frunze de flori de soare. Casele erau adăpost contra ploii şi a vîntului și protejau locatarii de animalele sălbatice de pradă. Structura şi forma „casei în formă de barcă“ sînt rezistente la soarele puternic, la furtuni şi taifunuri. Al cincilea tip de locuinţă tradiţională este yurta mongolă, numită în China veche „cortul cu boltă“. Este casa portabilă a nomazilor. Structura yurtei o constituie un inel de susţinere format din prăjini de lemn. În afară, structura este acoperită cu frînghii. Yurta are o deschidere la vîrf, care oferă lumină și aerisire, precum și uşa cu ieşirea spre sud sau sud-est. Locuinţa-yurtă se potrivește mobilității poporului mongol, care trăieşte din păstorit. Al şaselea tip de casă tradițională chineză este „castelul-turn“. Este un turn de pază, construit de poporul Ciang din provincia Sichuan. Avea înălţimea între 10 și 30 m și era construit lîngă casele mai mici. Strămoșii etniei Ciang le construiau pentru a depozita grînele şi pentru a oferi adăpost în vreme de război. În oraşul Kaiping din provincia Guangdeng se înalță cca. 1.800 de „castele-turn“, dar acestea sînt ulterioare Dinastiei Tang.

Al şaptelea tip de casă tradițională chineză este „casa sofisticată“, construită în întregime din lemn, numită şi „casa pe picioroange“. Această casă este specifică grupuriler etnice tujia, buvi şi dong din provinciile Hunan, Guizhou și Guangxi. Este construită deasupra pămîntului, cu scopul de a proteja de animalele sălbatice şi insectele. Al optulea tip de casă tradițională chineză este ,,tuzhangfang”, clădirea rezidenţială a grupului etnic ri. Aceste case seamănă cu casele de piatră tibetane, dar pereţii caselor ,,tuzhangfang” sînt construiţi din pămînt lovit cu putere în timpul construirii. Acoperişul plat este folosit pentru uscarea anumitor obiecte. Casele au între trei şi cinci camere. Camera centrală are un șemineu și este punctul unde se întîlnesc membrii familiei și oaspeţii. Acest tip de casă este specific centrului şi sudestului provinciei Yunnan. Al nouălea tip de casă tradițională sînt casele de bambus din pădurea tropicală. Ele sînt specifice grupului etnic dai; seamănă cu clădirile pe picioroange și se găsesc mai ales în provincia Yunnan. Sînt ferite de umezeală şi bine aerisite. Camerele goale de dedesubt sînt folosite ca spaţiu de depozitare sau coteţe pentru păsări. (va urma) Christina Meiţă-Tang

simpatie care mai era nutrită de mult pentru bătrînelul italian se transformă treptat în milă. Cînd o lume întreagă se sustrage sub paşii tăi... Nu mai mănînci, nu mai bei, aştepţi inevitabilul. Meneghini ştie prea bine că ceva va răbufni! Ce ar mai putea să-şi spună? Aşa că el se retrage în cabina lui, în timp ce Onassis îi face Mariei onorurile ţării lor, a amîndurora, pe care însă Maria nu o cunoaşte. Plaje şi golfuri pustii în mijlocul insulelor, băi în mare sau plimbări prin satele albe mîngîiate de razele soarelui. Maria arborează veşminte create pentru ea la Paris şi Milano, iar fotografii apar la rendez-vous-uri care nu li s-au dat. La Muntele Athos, stîncă impunătoare, înălţată în plină mare, sînt întîmpinaţi de Patriarhul Constantinopolului, venit special. Patriarhul este tulburat! Iar cuvintele sale răsună aproape ca o binecuvîntare, pentru că reuneşte în aceeaşi exprimare pe „cea mai mare cîntăreaţă din lume” şi „noul Ulise”. Onassis jubilează. Cît despre Meneghini, el nu mai are ce căuta pe acea galeră. În tot acest timp, presa joacă rolul corului antic, dar un cor care nu a înţeles încă şi ne relatează zi de zi progresele călătoriei. Pînă în momentul în care Maria îşi va regăsi soţul în cabină. Iahtul este în radă la Istanbul; o vară călduroasă. Atunci are loc una din acele lungi conversaţii care sfîşie, fără a lăsa loc remuşcărilor, cuvinte care rănesc şi plîngeri ce nu se

aud; este foarte uşor uneori de a face pe surdul. Pe punte, în cabina sa, în salon, în mijlocul tablourilor, în faţa celorlalţi invitaţi, care se fac ca şi cum nu ar fi ghicit nimic, Onassis aşteaptă. În cabină se adresează rugăminţi, se imploră, se astupă urechile, Maria iese în fine: s-a terminat. Sîntem în 8 august, croaziera a luat sfîrşit. A doua zi, Maria se află cu Meneghini la Milano. Nici unul, nici altul nu suflă un cuvînt. Între ei, presei, absolut nimic. Ziariştii veniţi să-i primească la aeroport pun totuşi întrebări. Pentru că de la Istanbul croaziera a continuat fără ei, de ce? Maria ţine strînsă sub braţ partitura lui Bellini. Nu a lucrat, nu are nimic de declarat. Dar ştie că de acum înainte iubeşte un alt bărbat. Dar asta nu o poate declara. Se săvîrşise un fel de întîlnire mistică: Grecia de ieri, pe care o reprezintă plină de viaţă într-o tradiţie dispărută, aceea a celui mai înalt teatru, Medeea, Alcesta, Ifigenia şi Grecia de azi, aceea a anilor 1959, violentă, brutală, cu puteri recîştigate, dominaţia surîzătoare şi implacabilă a cîtorva asupra tuturor, a celor care au banii şi puterea. Şi apoi mai este şi Byzanţul: călătoria s-a încheiat la Constantinopole. Un fel de imperiu pe care Callas se vede că-1 împărtăşeşte cu cel dintr-odată adorat şi pe care îl va regăsi curînd. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

continua să-i supravegheze şi să-i suprime pe legionari. Mişcarea Legionară fierbea de furie şi violenţă. Mînuia cu dexteritate pistoalele şi punea la cale cele mai abjecte atentate la adresa comercianţilor evrei şi armeni. După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, în noiembrie 1938, de noaptea Sf. Andrei, mesianismul şi fanatismul puseseră stăpînire pe fiecare membru al legiunii. Legionarii aşteptau cu nerăbdare clipele sîngeroase ale răzbunării. La o întrunire de familie în casa de la Tecuci a lui Jean Lascu, căpitanul Ştefan Genoiu a constatat cu surprindere că Lolica, Jenică şi Savel simpatizau cu legionarii. Lolica, o tînără deşteaptă, care tocmai terminase Facultatea de Medicină veterinară, avea şi veleităţi literare şi aprecia mult scrierile lui Mircea Eliade, pe care avusese ocazia să-l întîlnească în mai multe rînduri. Împreună cu fratele Jenică participase la Bucureşti la întruniri legionare nocturne. Dintre toţi cei prezenţi, Lolica era cea mai înfocată susţinătoare a Legiunii. - Tinerii legionari au dreptate! Sînt patrioţi şi mulţi dintre ei sînt culţi şi talentaţi. La Bucureşti am asistat la prelegerile lui Nae Ionescu. Sînt de o profunzime extraordinară. Faţă de Nae Ionescu şi Mircea Eliade atitudinea Regelui a fost penibilă cînd a ordonat

internarea lor într-un lagăr la Miercurea Ciuc. Fănică, eu nu înţeleg de ce voi din Armată nu treceţi de partea Legiunii. Ştefan Genoiu aruncă priviri mustrătoare cumnatei. - Lolica, de ce te implici tu în chestii care nu te privesc? Armata este marea mută. Savel Lascu se amestecă şi el în discuţie, furnizînd unele amănunte picante. - Există ofiţeri superiori şi Generali care nu mai fac un secret din sentimentele lor legionare. Aşa este Generalul Cantacuzino Grănicerul! Se spune că şi Generalul Ion Antonescu ar avea intenţia să colaboreze cu legionarii. Jenică Lascu, medic veterinar militar, privea lucrurile mai detaşat de patima politică. - Ştiţi care e adevărata poveste a Generalului Antonescu? Se pare că a intrat în conflict cu Regele pe chestia favoritei Elena Lupescu. Umblă zvonul că Regele l-a acuzat pe Antonescu de bigamie. Ha, ha! Pînă unde s-a ajuns cu circul politic! Un Rege imoral şi dezertor să-l acuze pe un erou de la Mărăşeşti de imoralitate? (va urma)

Florin Iordache

Vineri, 26 iunie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (36) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (36)

29.240.000 de dolari amendă! (5) A creat „Fundaţia Rockefeller”, un institut cu acelaşi nume pentru cercetări medicale, o Universitate la Chicago, a oferit unor biserici fonduri substanţiale, s-a interesat material de reconstruirea Castelului Versailles, a unui oraş de tip colonial din statul Virginia şi de multe altele. Sumele oferite depăşesc cinci sute de milioane de dolari, dar nu trebuie luate în sine. De fapt, conform legislaţiei americane, autorii unor opere filantropice sînt scutiţi de impozite, iar acestea, în cazul averilor mari, cresc progresiv, ajungînd pînă la 90 la sută din valoarea lor. Aşa se explică şi fundaţiile Carnegie, Guggenheim, Rockefeller ş.a., ele apărînd într-o vreme precum ciupercile! Încolo, predînd lui John D. II ştafeta administrării averii, deşi declară că 1-a însărcinat special să cheltuiască banii agonisiţi, ştie bine că, fiul, educat în acelaşi climat ca şi el, de Elisa, are un simţ accentuat al economiei. Şi, cum să-1 crezi încurajînd risipa,

Memoriile unui celebru criminalist român (116) ,,Omul cu ciocanul” (15) Aşadar, cu toate că mă aflam în Bucureşti printre ai mei, nu întotdeauna eram prezent în discuţiile pe care încercam să le port. Aici, însă, în oraşul îndatoririlor noastre, căpătăm pulsul şi tensiunea obişnuite; ne simţeam mai îndreptăţiţi moral, pentru că nu ne-ar fi putut învinui nici propria conştiinţă că am lipsit în cutare moment sensibil ori hotărîtor, în momentul culminant... Într-un cuvînt, ne simţeam la datorie. Încă din ziua primei analize, mă oprisem asupra cazului „Geta” (femeia atacată în uşa liftului de un necunoscut) pentru că declaraţia ei mi se părea mai puţin veridică. Era doar o suspiciune care însă trebuia verificată. Speram să facem, în acest eaz, un eventual culoar care să ne conducă mai tîrziu la firul „afacerii”. Presupuneam că „victima” tăinuia agresorul spre a nuşi demasca legăturile extraconjugale. Am organizat imediat – în paralel cu acţiunea de identificare a autorului – şi verificări pentru cunoaşterea profilului moral al Getei. Primele rezultate n -au făcut altceva

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (68) Întîlnire la Bagdad: Saddam Hussein – Joseph Wilson (6) Wilson: - Ultimul punct. În timpul acelor zile dificile, mai ales pentru siguranţa personală a supuşilor americani... Saddam Hussein: - Aveţi intenţia să ne atacaţi, de asta încercaţi să obţineţi plecarea cetăţenilor dvs.? Wilson: - Nu, dar este de datoria mea să le obţin libertatea de a pleca, dacă doresc acest lucru. Personal, am intenţia să rămîn, îmi place să trăiesc aici. Aş dori să spun de asemenea că, în timpul crizei, am apeciat faptul că, pentru mine şi colegii mei, uşile Ministerului de Externe au rămas deschise în fiecare zi, de la ora opt dimineaţa la patru după-amiaza. Apreciez de asemenea faptul că aţi dorit să mă întîlniţi pentru a-mi da asigurări cu privire la soarta cetăţenilor noştri din Kuweit. Saddam Hussein: - Puteţi să nu vă faceţi nici o grijă.

însănătoşindu-se brusc de o boală pe care o avea? Nu altul decît apropiatul său cel mai intim întru afaceri, Mark Hanna, declarase despre el: „Este sănătos din toate punctele de vedere, în afară de unul singur – are nebunia banilor!”. Pe urmă, se povesteşte despre John D. junior că umbla la el cu un metru pliant, întrucît, pentru el, totul se măsura! E vorba de o moştenire cifrată la 1.500.000 de milioane și de un venit care, în 1937, creşte cu 100 dolari pe zi. În anul 1924, fiul său, John D. Rockefeller II, figura în fruntea listei primilor 20 superbogătaşi americani care au plătit cel mai mare impozit – cu 6.277.669 de dolari. Al doilea e Henry Ford, abia cu 2.608.806, iar al treilea – A. W. Mellon, cu 1.882.609, în vreme ce invocatul Vanderbilt de altădată nu se află decît pe locul şapte! Retras la Ormond Beach, Florida, John D. Rockefeller moare la 23 mai 1937, înainte de a împlini, la 8 iulie, 98 de ani. Pretutindeni, petroliştii încetează lucrul pentru cinci minute. (Peste 39 de ani, la decesul ,,miliardarului invizibil” Howard Hughes, pe domeniile lui, cazinourile, activitatea s-a întrerupt doar un minut! Inflamaţie, sau demonetizarea noţiunii de superbogat?) Prieteni adevăraţi n-a avut decît bătrînii arbori din grădinile reşedinţelor, după cum declară în straniile sale memorii, iar reacţia acestora la moartea lui nu se cunoaşte...

Aici se încheie povestea începută cu ,,a fost odată”, în care am încercat să depănăm ,,romanul unui om sărac” ...

decît să ne întărească suspiciunile. În două împrejurări cînd investigatorul şi colaboratorul M. au fost nevoiţi să se deplaseze la domiciliul ei pentru obţinerea unor date, Geta a perseverat în tentativa de a-i corupe. După cum era şi firesc, am luat măsuri pentru o supraveghere insistentă. La scurt timp, soţul ei, mecanic de locomotivă, a decedat. A urmat o lovitură de teatru: o nemaipomenită constatare care ne uluieşte... dar care avea să ne confirme prezumţia că „victima” reuşise să-1 corupă pe M., pentru a putea fi permanent informată despre orientarea noastră în anchetă. Se interesa în mod special, dacă noi, cei veniţi din Bucureşti, preconizăm o eventuală arestare a sa. M. ne-a lipsit de o reală cunoaştere, ataşîndu-se intereselor suspectei, cu care întreţinea relaţii intime. Mai tîrziu însă ne-am putut convinge că M. se preocupa şi de instruirea suspectei, pentru a putea face faţă în timpul eventualelor cercetări. Nu pot descrie starea de revoltă pe care o trăiam; mulţi dintre colegii mei nici nu trebuiau să cunoască acest punct negru. Conducerea inspectoratului hotărîse să se păstreze conspirativitatea în legătură cu aceste relaţii, folosindu-se (cel puţin) în viitor de împrejurarea deja creată de M., care făcuse de-acum şi mărturisiri cu privire la relaţiile lor intime. După o perioadă de circa 30 de zile, am renunţat la o astfel de combinaţie pentru că M. nu reuşise să ne convingă de fidelitatea lui. De fiecare dată cînd

era informată că ar urma s-o suspicionăm de-a fi fost veche prietenă a criminalului – după plecarea noastră la Bucureşti – „victima” Geta acţiona pentru a afla intenţiile celor care rămîneau la conducerea cercetărilor, folosind în acest scop legenda că l-ar fi întîlnit – în drumul ei spre serviciu – pe asasin. În diferite ocazii, ea s-a erijat în persoana unei soţii fidele şi de o deosebită moralitate. În pofida acestor pretenţii, noi am putut dovedi că este imorală. Pe de altă parte, cîţiva dintre bărbaţii cu care ea întreţinea relaţii intime ne-au făcut mărturisiri în acest sens. S-a mizat pe faptul că, în prima fază de cercetare în stare de libertate, „victima”, care derutase organele de miliţie şi procuratură timp de un an, va face sincere mărturisiri ca urmare a şocului pe care-1 va avea la vederea celor şase declaraţii privind relaţiile sale extraconjugale. Cu toate acestea, ignorind dovezile ce i-au fost prezentate, a negat legăturile ei, simulînd o criză cardiacă. La intervenţia imediată a medicului care se găsea prezent, victima nesinceră s-a redresat, refuzînd orice asistenţă. Această atitudine s-a conjugat cu destăinuirile ei anterioare faţă de unul dintre prieteni care o sfătuia să renunţe la spitalizare, existînd, chipurile, pericolul narcotizării sale, cu care prilej va fi pusă în situaţia să mărturisească şi ceea ce ar dori să ascundă. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Wilson: - Aş dori să vă asigur, în lumina experienţei mele în relaţiile internaţionale, că dialogul este colacul de salvare al diplomaţilor şi al politicienilor. Saddam Hussein: - Este normal să îmi daţi asigurări despre bunele intenţii ale colegilor dvs., dar aş dori să fiu sigur că veţi transmite mesajul meu Preşedintelui Bush. Wilson: - Ultima dată cînd am întîlnit un preşedinte în Africa, i-am spus să verifice după procesul verbal al întîlnirii. Or, dacă veţi revedea conversaţia noastră, vă veţi da seama că v-am adus multe mulţumiri.

trasa trei obiective: descurajarea oricărei agresiuni din partea Irakului, apărarea Arabiei Saudite şi întărirea capacităţilor Peninsulei Arabice. Ofiţerii superiori au primit consemnul de a fi gata pentru alte misiuni, dar nu s-a spus nimic de o eventuală ofensivă destinată să constrîngă Irakul de a părăsi Kuweitul. O oră mai tîrziu, o escadrilă de avioane de vînătoare F15 decolează cu destinaţia Arabia Saudită. Operaţia ,,Scutul deşertului” este lansată. În decembrie 1989, lui George Bush îi trebuiseră 19 ore pentru a lua hotărîrea de a invada Panama; i-au trebuit însă 115 ore înainte de a da o replică militară la invazia emiratului petrolifer. Margaret Thatcher, la întoarcerea din Colorado, s-a oprit la Washington. A fost primită de George Bush, care se întîlnise cu puţin timp înainte cu secretarul general al NATO, Manfred Woerner. Între timp, rezultatul votului Consiliului de Securitate al ONU ajunsese la Casa Albă. Rezoluţia 661 a fost adopată cu treisprezece voturi pentru şi două abţineri (Cuba şi Yemen). Ea stabileşte boicotul comercial, financiar şi militar al Irakului. Puţin mai tîrziu, port-avionul Saratoga şi cuirasatul Wisconsin se pun în mişcare în direcţia Golfului Persic. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Operația „Scutul deșertului“ este declanșată (1) … La ora 22, ora Djeddahului, Richard Cheney telefona la Casa Albă, folosind liniile speciale conectate în hotelul său. La Washington este ora 3 după-amiază. Ministrul comunică Preşedintelui acordul saudit, împreună cu o solicitare: Statele Unite vor amîna oricel anunţ public pînă la sosirea primelor trupe. Cheney îl sună apoi pe Colin Powell. La orele 14, preşedintele dă ordinul final de desfăşurare a forţelor americane. În cursul discuţiei pe care o poartă cu Powell, el va

SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (1) Poate părea paradoxal, dar într-o vreme cînd figura lui John I. Rockefeller devenise strivitoare, judecată în sine, el n-a dus lipsă de concurenţi pe măsură, exact pe terenul pe care, în America, nu a dat greş – petrolul. Unul dintre cei mai redutabili este, de departe, Sir Henry Deterding; pentru acesta, ca şi în cazul lui „King Oil“, porecla n-a lipsit şi nici adjectivele sau comparațiile cele mai şocante. De fapt, de la început, se cade subliniat că și în cazul lui Deterding, cînd s-a scris o istorie a trustului Royal Dutch-Shell, autorul, profesorul Gerretson de la Universitatea Utrecht, a spus esenţialul în ce-1 priveşte pe fostul patron al companiei, iar formula lui va fi mereu citată de cei ce s-au ocupat şi se mai ocupă încă de biografia dramatică a petrolului: „Un negustor cu inima şi cu sufletul, prin naştere şi prin formaţie. Are capacitatea de a prezenta problemele cele mai complicate în termeni simpli“. Ce-l frămîntă? „Să facem bani“. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Vineri, 26 iunie 2020

Doza de sãnãtate Limfa hrănește celula

Limfa – al doilea sistem de apărare a corpului și, paradoxal, lada de toxine a organismului – a preocupat medicina alternativă încă din Antichitate. Marele poet german Goethe numea limfa un ,,lichid enigmatic” în corpul nostru. Începînd cu Secolul al XX-lea, tratamentele medicinei clasice se axează mai mult pe celulă, neglijînd aproape în totalitate limfa, a cărei importanță este binecunoscută. Există într-adevăr momente în care sîntem sănătoși? În lumea noastră bipolară totul este relativ, baza vieții constînd în cei doi poli – limfa și celula. Limfa străbate întreg organismul cu o fluiditate diferită, formează cu structurile ei proprii unitatea omului, ține contactul cu toate celulele vii ale corpului și creează mediul propice alimentării celulelor și detoxifierii lor. Limfa este cea care întreține celulele corpului, deci viața corpului nostru reprezintă o cooperare între limfă și celule, care ne menține sănătatea. Este obligatoriu mai întîi ca limfa să fie fluidă, să poată ajunge la toate celulele corpului. Acestea, în cooperare cu lichidele formează fundamentul pentru sănătate sau pentru boală, deopotrivă. Limfa fluidă ne menține (sau ne face) sănătoși: una din cauzele de bază ale îmbolnăvirii este limfa stocată.

Cum să îmbătrînim sănătos? Toți dorim să părăsim această planetă cît mai tîrziu, cît mai sănătoși și cu o minte clară, fără dureri. Știm, de asemenea, că acest deziderat nu este realizabil pentru fiecare dintre noi. Afecțiunile corporale și psihice duc la boli, ne scad calitatea vieții și, de cele mai multe ori, chiar ne-o scurtează. Stagnarea limfei local sau general în corp este una din cauzele de bază ale îmbolnăvirilor. Nu ar trebui să luptăm împotriva simptomului, ci să tratăm cauza. La început nu sîntem conștienți

de efectele secundare ale medicamentelor, dar cu cît înaintăm în vîrstă realizăm că sistemul celular este dereglat de o limfă care nu mai poate detoxifia corpul și nici hrăni celula. O limfă curată reprezintă prevenție și vindecare în același timp. Migrenele și dereglările somnului, paresteziile, scăderea vederii, depresiile reprezintă cel mai adesea o stagnare a limfei în creier, lichidul rahidian devenind vîscos. Artroza, durerile sistemului osos, discopatia lombară, ischialgia sînt produse de cele mai multe ori de stagnarea limfei în bazin – zona ,,mării de limfă”. Să ne închipuim noduli limfatici blocați în spatele fiecărui organ asemenea unor filtre de cafea pline cu zaț. Drenînd limfa și fluidificînd-o, durerile încep să se amelioreze – coloana, genunchii, șoldurile etc. Dereglările tiroidei se reglează singure dacă limfa din jurul tiroidei este mobilizată. Bolile tractului gastro-intestinal (morbus crohn, colita ulceroasă sau de fermentație, diverticulita, chiar și cancerul de intestin) sînt rezultatul unei limfe stocate excesiv. Desigur, în cazul unui carcinom de colon cu metastaze, rezultatele sînt mai încete. Diabetul reprezintă, de asemenea, o dereglare metabolică ce produce o stagnare de limfă. Medicina bio-informațională, o medicină modernă care se bazează pe informația energetică a corpului, oferă tratamente personalizate de reglare, respectiv reechilibrare energetică a întregului organism, pentru ca limfa să poată fi deblocată. Este o terapie integrativă care tratează corpul în totalitate (trup, spirit și suflet). Îmbunătățirea memoriei conferă energie țesuturilor organelor și duce hrana proaspătă la

Mesucur Bioquant

Este un supliment ali mentar ce hrănește în cheieturile, vertebrele, li gamentele, țesutul osos, pielea, unghiile, părul și reface lichidul sinovial. Oxigenează oasele și țesutul osos. Ingrediente: curcumin, glucosamin sulfat, metilsulfanil metan, man gan, cupru, zinc, seleniu, vitamina C, E, molibden, vitamina B2, niacin. Mesucur reface rapid încheieturile bolnave, regenerează lichidul sinovial și tesutul distrus, reduce durerile de ligamente, reface rădăcina distrusă a părului și unghiilor. Este recomandat pentru rezistența spor tivilor de performanță. Mesucur Bioquant este un produs 100% german, fabricat și ambalat în Germania.

celule, procesul de vindecare intrînd în acțiune. Repunerea proceselor fiziologice ale corpului în comunicare cu cîmpurile informaționale energetice întrerupe fenomenul de autodistrugere. Diagnosticarea energetică efectuată în centrul nostru atestă de cele mai multe ori blocarea limfei pe anumite zone ale corpului. Pentru multe persoane o limfă stocată înseamnă numai picioare și mîini umflate, dar în spatele fiecărui organ stau noduli limfatici. O terapie modernă care se recomandă atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă, fără durere, fără medicamente și fără efecte secundare. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.