Romania Mare, nr. 1543

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Drama României a început atunci cînd s-a transformat dintr-o țară într-o piață.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Privatizarea mascată a Sănătății și implicarea lui Orban într-un scandal monstru Motto: În capitalism, cel mai bine se cîștigă nu din afaceri cu oameni bogați – ci speculînd nevoile celor mulți și aflați în necaz.

Piesa mai mare se joacă acum, fix sub ochii noștri – și nimeni nu are ce face, deocamdată! Nu, nu e teoria conspirației, ci a speculației – adică mama capitalismului. Iar cel mai bine nu se cîștigă din afaceri cu oameni bogați – ci speculînd nevoile celor mulți. Cum ar fi nevoia de îngrijire medicală a pensionarilor, a copiilor, în fine, a tuturor cetățenilor. Ideea speculării domeniului Sănătății nu este specifică doar liberalilor… dar ei s-au manifestat în ultima vreme în mod strident.

Plasarea în fruntea Ministerului Sănătății a unor reprezentanți (sau angajați) ai unor mari rețele medicale a ridicat semne de întrebare – iar numirea în fruntea Casei Naționale de Asigurări pentru Sănătate a unei foste directoare a unei asemenea rețele… a fost semnul de exclamare.

Mai ales că, să reținem aspectul: acționariatul Polisano – despre această rețea e vorba – nu este format din medici, ci, în majoritate, din oameni de afaceri. Concret, vorbim de puternicul grup controlat de controversatul magnat Gruia Stoica. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Testul de sinceritate Cei cei care încă își mai folosesc creierul din dotare, o minoritate din păcate, atunci cînd vor adera la o mișcare politică sau civică trebuie să se întrebe dacă o fac pentru că rezonează sincer cu mișcarea în sine sau, pur și simplu, pentru că își doresc o carieră, să mai cîștige ceva bani etc. Nu este nici un fel de rușine în a recunoaște că o faci pentru a fi mai bogat, așa cum nu este deloc o rușine să recunoști că vrei să lupți pentru o cauză fără pretenții materiale. Sîntem oameni, sîntem sortiți gîndirii egoiste, dar și altruismului, deopotrivă.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Filonul de Aur (1) Doamnelor și domnilor invitați, Onorați reprezentanți ai Corpului Diplomatic, Stimați colegi de presă, A rînduit Dumnezeu lucrurile în așa fel, încît în acest iunie înmiresmat de flori de tei și luminat de candelele cireșelor, să avem un prilej de bucurie: 10 ani de la întemeierea Partidului România Mare. E un jubileu trist și înălțător, în egală măsură, așa cum triste și înălțătoare sînt toate sărbătorile românilor. În vremea aceea, cînd încă nu se uscase de tot lacul negru de pe crucile voinicilor, cînd abia se zbiciseră peticele de zăpdă de pe morminte și răsărise prima promoție de ghiocei stropiți la rădăcină cu sîngele unor miei neprihăniți, atunci, cînd o gloată buimacă și isterizată striga „Moarte pentru moarte!”, am stat la sfat cu acel om minunat care era Eugen Barbu și am hotărît că e timpul să intrăm în arenă. Și astfel, din aproape în aproape, împinși de la spate de tot mai mulți români care ne cereau să ne apărăm și să nu lăsăm Țara pradă rinocerizării, am ajuns la concluzia că așa nu se mai poate și că Țara are nevoie de un clopot. Între noi fie vorba, mie, unul, clopotul mi se pare cea mai mare invenție a omului, cupola lui de bronz fiind firida aceea sfîntă unde Dumnezeu și Omul își lasă cheia, își lasă mesaje unul altuia, gura aceea de rai prin care se cheamă unul pe altul. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (23 iunie 2001, Sala Palatului) Am să abordez acum o situație ipotetică, și anume aderarea la o mișcare politică. Dacă ai un obiectiv material, chiar nu contează unde anume aderi, unde ridici palate, unde mai ștergi de praf un pantof. Este adevărat că locurile partidelor parlamentare consacrate sînt ocupate, deci este greu să pătrunzi în acel cerc, dacă nu chiar imposibil.

Așa că ochești o mișcare nouă, te bagi cît mai în față și lingi diverse dosuri, sau doar le protejezi, astfel încît să fii pe liste. Să devii deputat, senator, primar. Pentru că știi că, odată ajuns acolo, poți migra unde vrei, poți face pact cu cine vrei, poți să te vinzi cui vrei pentru a face o grămadă de bani. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Ziua universală a iei

Amintiri din copilrie Cînd se cînta Chopin pe Drumul Sării cam la vreo zece ani după război convoaie funerare şi alămuri valsînd bacovian în pas de ploi Procesiuni oprite la răspîntii un pumn de bani se risipea în praf copii desculţi îngenuncheau cucernic scriind cu lacrimi primul epitaf Şi iar pornea la drum cortegiul foamei şi popii veseli miroseau a vin un cîmp de lumînări cu foc albastru se unduia precum un lan de in Ieşea la porţi suflarea mahalalei - o vizita doar moartea în alai!

Iar în vîltoarea marşului eroic eu, unul, singur, mă gîndeam la cai Precum călăii în valtrapuri negre doar ochii mari clipeau nestăpîniţi păşeau cuminţi pe arătura morţii statui de bronz rămase de la sciţi Ca nişte crunţi arhangheli ai dreptăţii încălecaţi de-un înger nevăzut trăgeau de la mormînt la leagăn brazde să facă loc pentru un nou-născut Nu pot uita acele vechi amieze cu cai ca majordomii în livrea cînd moartea era fiica sărăciei şi se cînta Chopin în mahala CORNELIU VADIM TUDOR

Dragi cititori! Începînd din această săptămînă, data apariției revistei se modifică, cuprinzînd săptămîna și nu doar ziua de vineri, așa cum a fost pînă acum.

Facem această modificare pentru că publicația apare pe piață în zile diferite, în funcție de zonă.

NR. 1543 l ANUL XXXI l 30 IUNIE – 6 IULIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1543

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Cariera lui Hrebenciuc se va sfîrşi la Miercurea Ciuc F Dosarele Crimei Organizate: Gh. Zainea a fost însărcinat să-l ucidă pe Gigi Kent F Ardei Umplut s-a smochinit ca o mumie F Zise Raţa către Ţap: Hai să-ţi dau un cioc în cap!

PARTEA A III-A F Partidul marilor infractori Dinu Patriciu, Horia Rusu şi Raymond Luca nu se dezminte: produce hoţi în serie! Zilele trecute, preşedintele Filialei Prahova a ridicolului partiduleț P.L ’93, Alexandru Chiş, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru luare de mită. În ce a constat mita? Puneţi mîna şi notaţi: o oaie, o canistră de 20 de litri de vin, o sticlă de whisky, două borcane de ness, şase găini (o să i le fure Cristoiu, nici o grijă), un cartuş de Kent, un cocoş şi 10.000 de lei. F Ţapul Emil e nespus de ingenios: ca să mascheze dezastrul înregistrat de alianţa lor trădătoare de neam, el a scos CHEIA dintr-un cerc şi a mutat-o într-un pătrat. Aşa încît rătăciții care mai vor să voteze cu slugoii ungurilor să ştie care e semnul lor electoral: capul pătrat!

F Ziarul „Adevărul“ face o politică culturală odioasă. Eminenţa cenuşie e călăul stalinist Ov. S. Crohmălniceanu, care se serveşte de două lepădături: contabilul nebun Cristian Tudor Popescu şi politrukul fără talent, ţigan şi însurat cu unguroaica Ilona, pe nume C. Stănescu.

Să mai notam că gaşca asta umblă beată de dimineaţa pînă seara. F Turnătorul Secu Sorin Roşca Stănescu nu mai ştie ce să facă pentru a scăpa de obsesia tirajului de 15.000 de exemplare (şi alea nevîndute) ale schizofrenicului ziar „Ziua“, aşa că, zi de zi, inventează nişte anomalii imposibil de crezut de nişte oameni sănătoşi.

Ca mîine, vom citi în maculatura derbedeului că Napoleon era ţigan de-al lui şi că puşcăriaşii Dide şi Savaliuc s-au apucat de o muncă cinstită. În numărul din 25 februarie, S.R.S. publică un titlu mare, pe pagina I: „Extremiştii români şi unguri îşi bagă unghia în gît, ca pițigoiul. Jucăria le-a fost luată pe cale diplomatică. UNGARIA RENUNŢĂ LA ARDEAL. Teodor Meleşcanu a mai înscris un punct în meciul cu Ion Iliescu (?!).

Ministrul de Externe a cîştigat o bătălie istorică“. Nu s-a născut încă medicul care să-i mai facă bine pe sifiliticii ăştia. Carevasăzică, după mintea lor de broaşte rîioase, Meleşcanu s-a dus şi el în vizită la Budapesta, a discutat ce-a discutat şi, brusc, Ungaria a abandonat politica ei veche de 1.000 de ani şi a renunţat la Transilvania, rostind, în cor: „Draghe Teo-baci/ Nouă mult ne placi/ Ardealul la voi/ Noi cu kracii goi/ Fiind băiat salon/ Ia şi Balaton!“. F Ziarul „Cronica Română“ continuă să gafeze. Un anume Sebastian Pop scrie că, la sărbătorirea poetului Grigore Vieru, la Palatul Cotroceni, printre cei care au rostit alocuţiuni s-a numărat şi Mircea Radu Iacoban (nici pomeneală, omul a tăcut, dar S.P. îi „uită“ pe cei care au vorbit cu adevărat) iar printre personalităţile prezente, acelaşi ziarist improvizat îl remarcă pe Patriarhul Teoctist, dar, de fapt, înalta faţă bisericească era Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu. F Micul hingher de la „Barikada“, Augustus Costache, porcăieşte

Epigrame Atitudine care m avantajeaz Domn’ șef stă jos, eu în picioare Cînd merg să-i spun ce am de spus Pe mine asta nu mă doare C-așa-l privesc și eu de sus!

Speriai din ciomege Teama fie-ne iertată: Cînd afară-i zi senină, Nu cumva ne cere plată Domnul că ne dă lumină?

Coruptul la-nchisoare Mă simt aici de parc-aș fi-n vacanță: E bun și D.N.A.-ul la ceva Că nici măcar celula n-are clanță Și-s, în sfîrșit, scăpat de soacră-mea.

Baronii Cu burți ce se revarsă pe banchete, Dar cu fason de dandy grizonat, Ei sînt baronii epocilor bete, Pescari în ape tulburi pe uscat.

Gnduri diferite Cînd ea podoabele-și așază Și-și pune și la gît monede,

Pe dînsul îl interesează Podoaba care nu se vede.

Bijuterii Acuma, cînd e-n prag de toamnă, L-a învățat o biată babă: Podoaba este pentru-o doamnă, Iar plata pentru o podoabă.

La btrnee Iubirile veneau pe rînd Și le trăia intens pe toate; E liber azi, da-și spune-n gînd: Ce fac cu-atîta libertate?

Fotografie de epoc modern Vor toți să strîngă-n cont bănet Și-aleșii-ajunși la apogeu Au mîna-nfiptă în buget Și gheara-n buzunarul meu.

Vlad epe e nemulumit Corupți au fost și fi-vor mereu, Da-s mulți și Vlad se răsucește-n groapă C-au mîna-nfiptă-n buzunarul meu În loc să fie ei înfipți în țeapă.

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

Adunarea Populară închinată Jubileului Vetrei Româneşti, publicînd o găleată de lături cu titlul „Politica de trei parale - Doar la TîrguMureş se behăie“. Dar, să vedeţi că incultura crasă îi joacă o festă mitocanului, care plasează municipiul respectiv „pe malul Someşului”.

Băieţică, ai 2 la geografia Patriei, Someşul curge pe la Cluj - în județul Mureş curg alte rîuri, nu ştim dacă ai auzit de ele, unul e Oltul şi altul chiar Mureşul. Cît despre „behăială“, vezi nu care cumva să calci prin Ardeal, că or să te pună românii să paşti iarbă... F Al 21-lea primar P.R.M. se numeşte Ioan Tagarcea, este inginer, are o fetiță de 16 ani şi e întîiul gospodar al comunei Ciurea din judeţul Iaşi. El a fost pînă acum membru al P.D.A.R., dar, supărat probabil că se poartă tratative cu Robert de Niro şi nu cu Dem Rădulescu, a trecut la noi. F Oare ce politică vă aşteptaţi să facă o publicaţie plătită cu ora, ca o curvă, de Sörös? Antiromânească, desigur. În fiecare săptămînă, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăeş şi Alex. Ştefănescu înjură tot ce-i românesc, fiindcă altfel rămîn muritori de foame. Cel puţin Elefantul cu Breton, acest ins murdar şi cu mamelele mai mari decît capul, a devenit tot mai greu de suportat. Acum pozează în dizident, dar ani de zile a scris în „România liberă“ cele mai ridicole articole de propagandă, sub semnătura Al. Ştefănescu; îi rugăm pe cititori să ne trimită cîteva, să-l băgăm pe nesimţit cu trompa în propriile lui mizerii... F În privinţa istericului de Mihăeş, am aflat o chestie: cică a băut singur toată producţia de palinkă a staţiunii de la Vîrciorog, jud. Bihor, ăsta, dacă transpiră sau scuipă lîngă o brichetă, dracu’ l-a luat, arde ca „O făclie de Paşti“ a lui Caragiale.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. 243, din 3 martie 1995)

Dup trei decenii Nesiguranța naște violență În perioada de provizorat Ce-și bate țanțoș pasul în cadență Stîrnind țărîna unui vechi păcat Se pierde-n haos simțul de durată, Metaforele bolii noi de timp Se-nalță din clepsidra de-altădată Mutată-n curtea altui anotimp Cu clanțe sărutate în genunchi, Cu uși închise încastrate-n zale, Nepoții-și fabrică-n afaceri unchi Cu fonduri grase, confidențiale Pe scara de serviciu urcă foștii Și cei cu doctorate de-mprumut Privind împăunați, de sus, la proștii Ce-au învățat o viață și-au tăcut Am vrea să-ndepărtăm cu mîna norul Ce-acoperă un viitor promis, Dar cum să ne salvăm în suflet dorul Cînd și prezentul nostru-a fost ucis?

Călcăm la fiecare pas pe-o stea, Privim la cerul ce ne ară gîndul Și ne-ntrebăm, cu capul în podea, Cam cînd ne va veni și nouă rîndul?

ELIS RÂPEANU

RM

Nr. 1543

l

3

30 iunie – 6 iulie 2020

Escrocii vechi și noi

Fiind an electoral, ne-au bătut la ușă diverși reprezentanți ai unor partide de buzunar naționaliste, patriotice sau chiar aurite. Ne-au spus cît de ,,puri” și ,,integri” sînt și ne îndemnau să fim ,,uniți” pentru a trimite un naționalist autentic în Parlament. Toți ,,integri”, toți ,,puri”, care mai de care mai naționalist.

Ne durea capul de cîți naționaliști ,,integri” apar așa, ca ciupercile după ploaie, în an electoral, ei fiind cu totul absenți din treburile țării în toți acești ani. Noroc cu alegerile astea, că altfel nici măcar nu ajungeam să aflăm cîți indivizi se dau de ceasul morții pentru țărișoara asta frumoasă.

Am fost nevoiți să îi refuzăm, dat fiind faptul că pe majoritatea, dacă nu chiar pe toți, îi știam și cunoșteam falsitatea și minciuna ce transpar din spatele zîmbetelor mieroase. Fie că erau intermediari, fie că erau șefii acestora, le-am trimis mesaje că nu dorim să ne asociem cu nimeni, cu nici un fel de partid și cu nici un fel de personaj, indiferent cît este el de ,,integru”, de ,,naționalist” sau doar aurit. Acest lucru l-am explicat, pe larg, în comunicatul pe care Lidia Vadim Tudor l-a trimis către mass-media pe 8 iunie a.c., dată la care Revista ,,România Mare” a împlinit 30 de ani de la apariție. Nu dorim să ne asociem cu voi și vom face toate demersurile legale necesare pentru a vă împiedica să vă folosiți de imaginea lui Corneliu Vadim Tudor pentru a vă face campanie. Ne vedem fiecare de drum și vă dorim noroc în ce v-ați propus. În mare, cu ceva excepții, toți cei care au primit acest mesaj s-au cam conformat. Nu este nici cazul

Ziua în care democrația a devenit... nimic

În ultimii 30 de ani, am asistat la multe ,,șocuri” democratice, fie de partea stîngă a politicii, fie de dreapta. Dar, cu toate acestea, se pare că în România, singurele alegeri cu adevărat libere, cu vot democratic, au fost cele din 20 mai 1990, și asta pentru că bandiții nu au avut cum să își organizeze structurile care să le asigure acel joc „democratic“ de care acum am ajuns să fim cam sătui. Și nici atunci, la 20 mai 1990, nu pot spune că alegerile au fost chiar libere, cînd, de fapt, eram toți sub impresia regimului recent doborît și a unei perioade de relativ socialism. Șocuri am tot avut, și în 1992, și în 1996, și în 2000, iar în 2004 a fost clar pentru toată lumea că Sistemul era bine pus la punct și că funcționarea lui va fi perfectă în anii ce vor urma. Și chiar așa a fost.

Cînd a murit, de fapt, democrația în România? În mai 1990? În 2000, cînd tot mai mulți spun că cel care a cîștigat alegerile a fost Corneliu Vadim Tudor, dar că, la presiunea cancelariilor occidentale, ,,elita” a decis să inverseze rezultatele? În 2004, cînd Adrian Năstase a pierdut alegerile în favoarea lui Băsescu la o diferență care lasă foarte multe semne de întrebare? În 2009, cînd Băsescu a cîștigat și nu prea în fața lui Geoană? Sau în 2014, cînd Iohannis a ,,întors” votul din primul tur într-un mod în care pînă și STS-ul s-a întrecut pe sine?

Deci, cînd anume a murit democrația în România? Poate că, de fapt, noi nu am avut deloc democrație și totul a fost și este încă un surogat al unor politici făcute ,,după ureche”, în care obiectivul principal al celor de la Putere – și chiar din Opoziție – este să se îmbogățească rapid, pentru că ei știu mai bine că totul este o mare, o foarte mare minciună în această țară.

Dar, dacă totuși în România a existat vreodată un regim democratic, eu cred că a murit în ziua în care Serviciile au reușit să acapareze totul. Fie că vorbim de STS, fie de SRI sau altele Servicii – că nici nu mai știm

și nici momentul să explicăm aici care sînt motivele pentru care noi, Revista ,,România Mare”, nu dorim să ne asociem cu nimeni, nici cu PRM, nici cu PRU, nici cu PNR, nici cu AUR. Nu avem astfel de intenții, mai ales că, după cum majoritatea știți, noi am decis să abordăm în zona civică vadimismul.

Cum ziceam, toate bune și frumoase. Cu excepția unui PRM-ist de prin Maramureș, care, sub influența alcoolului, ne-a transmis lucruri care nu ne interesează, precum și a unui președinte de partid, care se crede ceva ce nu va fi niciodată, totul a decurs, pînă acum, așa cum trebuie.

Pînă cînd am văzut, pe o pagină de Facebook a unui personaj pe care noi îl considerăm un nou tip de escroc politic, un mesaj prin care se folosește, în mod abuziv și ilegal, în mesajele lui de promovare, de numele lui Corneliu Vadim Tudor. Se autodeclară naționalist, un fel de patriot, el fiind, de fapt, doar o fată mare bine siluită în ultimii ani de partidele, grupările și de omuleții politici pe care i-a urmat în dorința oarbă de a-și face un rost în viață.

Nu, măi băiete, ești departe de a fi un patriot.

Primim mesaje de la ,,asociații’ tăi – ,,spioni” sau doar ,,confuzi” – prin care sîntem întrebați ce fel de om ești. Pînă azi, le-am răspuns civilizat că nu ne interesează cine ești și cine te finanțează. Mulți dintre ei te consideră un ,,om curat”, nu vreun breloc atîrnat la buzunarul lui Băsescu, așa cum se vorbește pe la colțuri.

Ei bine, nu, noi nu credem că ești curat, ci mai degrabă un mincinos, un escroc de tip nou care încearcă să cîștige o pîine, avînd la bază surse cenușii de finanțare, oculte chiar, precum și o gașcă agresivă

care ne amintește de cei care, la alegerile din 2014 și 2018, spărgeau ușile ambasadelor și se filmau la cozi imense, avînd un vocabular destul de colorat precum fustele sau cămășile pe care le purtau, și care sînt departe de a fi patrioții de care țara asta are nevoie.

Sincer, nu este treaba noastră cine îți plătește aparițiile în mass-media corporatistă – știut fiind cît de greu intră un partid naționalist în mass-media globalistă –, cine achită mutarea a 200 de oameni cu tot cu mașini de la Alba la Suceava, cine te promovează și cine te plătește să spui prostii. Nu e treaba noastră. Noi credem că trebuie să îți vezi de drumul tău și să îl lași în pace pe cel care a fost și va rămîne în memoria acestei țări ca fiind Tribunul, Corneliu Vadim Tudor. Îți interzicem să pătezi memoria acestui simbol al patriotismului, așa cum îți interzicem categoric să îi mai minți pe cei care, din naivitate sau doar din dorința de îmbogățire, te urmează. Nu îți bate joc de naționalismul românesc, așa cum deja o fac majoritatea, pentru că va veni o zi a decontului.

Acest material este destinat celor care ne-au trimis mesaje și ne-au întrebat dacă merită să fie alături de un om ca tine și cărora le vom răspunde mereu că nu ești demn de urmat, așa cum nu ești demn nici măcar să fii numit naționalist. Poți minți și manipula pe cine vrei, dar nu pîngări numele lui Vadim Tudor.

Dacă ai privi în urmă, în ultimii 15 ani, ai fi văzut ce pățesc, de fapt, păpușile care se lasă manevrate de escrocii de rit vechi. Nu doar că vei fi exponentul compromiterii zonei naționaliste, dar vei ajunge să plătești toate oalele sparte. Și nu va fi ieftin.

REDACȚIA

cîte sînt și cîte funcționează în țara asta. Ziua în care generalii au preluat puterea este cea în care democrația a murit.

De fapt, am trăit într-o dictatură timp de zeci de ani, pînă în 1990. O altă dictatură s-a instaurat în mai 1990, cînd un balaur nenorocit a devenit și mai nenorocit dar cu mai multe capete. Și orice am face, orice am spera, nimic nu se mai poate face, sau, cel puțin, nu cu mijloacele lor.

Am ajuns să ne urîm atît de mult încît acolo, la adăpsotul întunericului, Sistemul bate nebunește din palme pentru că a reușit să aducă o majoritate la cel mai jos stadiu al prostiei. Al îndobitocirii. Și, ce este cel mai trist, majoritatea asta este în mare parte formată din tineri, sau din cei puțin trecuți de prima tinerețe, care nu au înțeles nimic din nimic pentru că nu mai au nici un fel de valoare la care să se raporteze. Ei cred că PSD și PNL sînt chestii diferite, cînd, de fapt, totul este exact cum Sistemul a făcut să fie. Nu există nimic independent, așa cum nu mai există nimic sfînt în această țară. Și, ce este cel mai grav, mințile celor care asigură liniștea Sistemului nici măcar nu au cum să mai reacționeze la altceva în afară de m**e și alte vorbe care, îndreptate împotriva celor vizați, îi activează pe toți ca pe niște roboți și îi trimit acolo unde e nevoie de ei. Nu, nu țara lor este importantă! Ci fărîma de faimă pe care o capătă punînd pe Facebook sau pe Youtube fel și fel de filme cretine prin care ne arată cît de mult au decăzut de fapt.

Mi-e milă de această țară, de acest popor care mi-a arătat că, în fapt, caracterul infect al românului analfabet funcțional nu a fost creat de comunism – așa cum spun bandiții care îneacă în prostie mintea poporului – ci așa este el de cînd s-a format acest neam pe acest pămînt.

Caragiale, Eminescu, Călinescu sau Iorga, cînd au scris despre nedreptățile și despre caracterul poporului român, pe care îl vedem azi mai autentic ca niciodată, nu erau nici măcar la o aruncătură de băț de anul în care, în România au venit comuniștii, odată cu cedarea acestei țări lui Stalin, de către Churchill.

Tano

Mimoza

t Românului să nu îi spui adevărul, că repede, repede se supără. t Românului să nu îi spui că a greșit, că repede dă vina pe altul, și, evident, se supără. t Românului nu îi place responsabilitatea.

Fuge de ea cît poate. Și dacă, totuși, își simte umerii împovărați, tot cu supărare se lasă. t Românului nu îi spune că alții sînt mai buni sau mai bogați ca el. Îl jignești și supărarea e mare. t Românului nu îi place ca alți români să fie bogați sau fericiți, chiar dacă au muncit cinstit pentru asta. Așa ceva este peste puterea lui de înțelegere și supărarea este pe măsură. t Românului nu îi spune că este mințit. El e deștept, și-ar fi dat seama singur de asta. Așa că riști să îl superi iar. t Românul nu face nimic fără să îi iasă ceva.

Dar, dacă îi spui asta, se simte jignit, supărat. t Românul e rupt în fund, dar rîde de alții mult mai deștepți ca el, doar pentru că se crede mai deștept ca toți. Spune-i că nu este așa și repede, repede se va supăra. t Românul este împotriva a tot ce nu înțelege, așa cum este în favoarea a tot ce i se spune la tv. Pentru român, televizorul este esența adevărului absolut și acest lucru îl face să se simtă important. Ia-i românului televizorul și repede se va supăra. t Spune-i românului că televiziunile îl mint și ți-l faci dușman pe viață. t Spune-i românului că te doare ceva și va găsi imediat mai multe care îl dor pe el. t Minte românul cît mai mult și gîdilă-i orgoliul și vei avea un prieten fals în plus.

Spune-i adevărul și fii om cu el și vei avea un prieten la fel de fals. t Spune-i românului că este prost… informat și te vei alege cu un dușman pe viață.

4

Nr. 1543

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Poveste despre tata

Despre părinţii mei am vorbit în numeroase rînduri. Şi de fiecare dată am căutat să fiu sincer şi să aştern pe hîrtie întîmplările aflate din mărturisirile mamei sau de la cunoscuţi și săteni, așa cum mi-au fost relatate. Nu am de unde să ştiu dacă cele auzite de la ei sînt şi adevărate. Un sîmbure de adevăr, în toate poveştile lor, trebuie să fi fost, pentru că toate ce mi s-au povestit la vremea aceea, eu le-am luat ca atare şi le-am crezut ca fiind adevărate... Părinţii mei, oameni simpli, erau ţărani cu patru clase, şi ştiinţa lor de carte se rezuma la a număra pe degete şi a descifra cuvintele pe silabe doar cît să ştie cum îi cheamă... Şi noi, copiii, eram tare fericiţi că avea cine să ne înveţe număratul pe beţişoare, făcute din ramurile salciei din grădină. Majoritatea sătenilor, la vremea copilăriei mele, nu ştia nici o buche de carte... Unele gospodine nu ştiau a număra nici măcar ouăle din cuibare, iar primăvara, cînd trebuiau să le pună la clocit, le puneau la întîmplare... După cît de mare era găina... Toamna, cînd puii se făceau de tăiat, dacă le întrebai cîte păsări au pe bătătură, răspunsul era simplu: multe, fără să precizeze vreun număr. Cu toate acestea, oamenii erau înţelegători unii cu alţii, mai ales după ce trecuse urgia războiului, care le-a adus numai nenorociri, necazuri

şi lacrimi: furtul animalelor din gospodării, batjocorirea femeilor de către soldaţii armatelor străine, mai ales de soldații ruşi... Şi vorbele acestea circulau din gură în gură, din sat în sat, de la om la om, pînă într-o zi, cînd acei soldaţi, după ce aveau să fie prinşi, s-au dovedit a fi români îmbrăcaţi în hainele soldaţilor ruşi... Astfel de soldaţi „ruşi“, după cum îmi povestise mama, l-au bătut pe tata în două rînduri... O dată, la Galaţi, pe cînd păzea o garnitură de tren de marfă; în toiul nopţii, 1-au lovit numai în piept, cu bucăți de scîndură, că a venit acasă cu nasul și gura pline de sînge... Multe zile a vomitat sînge pînă s-a pus, oarecum, pe picioare, să poată munci pe lîngă casă... L-au bătut, spunea mama, să poată fura din vagoane, că ţara, ieşită din război, trecea printr-o criză economică greu de descris... Sărăcia făcea ravagii în toate casele românilor, iar saltelele şi pernele umplute cu paie sau fîn colcăiau de păduchi şi ploşniţe. Oamenii erau plini de răni de la ciupiturile acestor afurisite de gîngănii, de care nu au scăpat decît foarte tîrziu, cînd au început să mergă pe la oraş, de unde cumpărau praf de dedeteu, pentru a dezinfecta aşternutul, îmbrăcămintea de pe ei... Zi de zi, la şcoală eram vizitaţi de sanitarul satului și doctorul din comună, astfel că nu era copil care să nu fi fost controlat... Sanitarii ăștia procedau astfel nu pentru că voiau ei; primeau ordin de la şefii lor, de sus, fiindcă, odată cu instalarea comunismului, şi colectivizarea era în toi, iar satul nostru începuse să cunoască anumite progrese... Mai întîi, în poiana unde

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

trăgeau căruţele şatrelor de ţigani, se ridicase şcoală nouă, din cărămidă şi acoperiş de ţiglă... Iată că m-a luat valul amintirilor şi m-am depărtat de la subiect, adică, de la amintirile despre tata, pe care nu l-am cunoscut bine: a murit destul de tînăr, cînd eu abia împlinisem şapte ani, dar nici azi nu am aflat care a fost cauza morţii lui...

Tot mama mi-a povestit că, într-o seară de primăvară, cînd venea de la Conteşti, de la un sătean ce avea multe pămînturi, trecînd prin pădure pe la Rîpa Stărchinoasei, o zonă periculoasă, a fost atacat de nişte tîlhari, care l-au snopit în bătaie şi i-au luat tot ce avea la el: vreo cîţiva leuţi, cît preţul unui pachet de ţigări, şi o sticlă de vin pe care i-o dăduse omul la care lucrase... Sleit de puteri, cu trupul vlăguit şi plin de sînge, abia reuşi, tîrîndu-se ca un cîine, să ajungă pînă la marginea pădurii, şi de aici, cale de vreo doi kilometri, pînă la podul de la Trotuş. Cînd 1-a văzut paznicul în ce hal era, a trimis vorbă mamei, care a venit cu căruţa și 1-a luat acasă... Şi zicea mama că, dacă ar fi fost ruşi adevăraţi, alta era situația, dar erau români de-ai noştri, îmbrăcaţi în hainele soldaţilor ruşi... Ca să-i stîrpească pe acești tîlhari, a trebuit să treacă vreme, timp în care, din cauza lor, au avut de suferit mulţi oameni nevinovaţi... Nu s-a aflat niciodată cine l-a tîlhărit pe tata... În nici un caz nu era vorba de soldaţi ruşi, ci de săteni din părţile noastre. Deghizați în soldaţi ruşi, ieşeau la jefuit, violat, omorît, precum a păţit-o şi bietul meu tată.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

O carte a nobleei i a compasiunii condiiei umane – „Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina (3) Reținem un fragment, suficient credem, care sugerează scena de proporții apocaliptice în care iadul pare a fi coborît pe pămînt înecînd în apele Angarei siberiene sute de nevinovați: „Fulgerul spintecă lung cerul, cuprinde tot orizontul. Norii liliachii se freacă unii de alții, răspîndind întunericul. Bubuitul tunetului se aude aproape. (...) Furtuna pare că a început brusc, într-o clipă. (...) Sirena barjei sună răgușit, rostogolinduse ca tunetul, se așterne pe apă, se rostogolește. (...)

Puntea se înclină, se tot înclină. (...) Orizontul se frînge brusc, înfigîndu-și un capăt în cer. (...) Zeci de mîini se întind spre el, se încleștează de bare, le zgîlțîie. Apa trece printre gratii, năvălește înăuntru neînduplecată, necruțătoare. Barja ia apă rapid, și, cu un trosnet puternic, se duce cu repeziciune la fund...”.

Partea a treia a romanului – „Supraviețuirea” – începe lupta pentru existență în plină taiga. Oamenii pun mîna pe treabă, își construiesc căsuțe, depozitează lemne, trec cu bine prima iarnă, trăiesc din vînat, cel care procură întreaga hrană la început este însuși comandantul, cel care-i condusese pînă atunci cu pistolul încărcat...

Zuleiha e voluntară, deosebit de harnică, gătește, face munca de infirmieră, asigură curățenia, nu se izolează în singurătate, dimpotrivă, în curînd va merge și la vînătoare suplinind cu îndemînare o muncă despre care avea îndoieli că o s-o poată înfăptui. Începe o nouă viață pentru ea, parcă renaște, mai ales după venirea pe lume a fiului său, Iusuf, pe care l-a născut „moșită” de doctorul Wolf Karlovitz. Vin și alți deportați iar între cei vechi și cei noi se manifestă treptat un pronunțat sentiment de solidaritate umană. Sînt evidențiați 16 ani petrecuți în taigaua siberiană, presărați cu întîmplări de groază, terifiante, dar și cu bucurii și împliniri; au murit oameni și pe drum, dar și în timp ce-și construiau propriul sătuc numit Semruk (Sem Ruk – ,,șapte mîini”), sugerînd ideea de solidaritate. Lumea s-a schimbat și în Siberia – ne lasă autoarea să înțelegem: au fost înființate școli, ateliere de pictură, centre de cultură, cluburi. Iusuf este un tînăr inteligent, autodidact, dar frcventează și școala. Evadează pentru că vrea să vadă lumea civilizată, și dorește să urmeze o facultate în domeniul artistic.

l

S ămînța bună

Exemplul unui tînăr

Motto: ,,Deci, cine știe să facă bine și nu-l face păcătuiește” (Iacov 4.17)

Pe tot parcursul acțiunii, scriitoarea reușește să asigure un echilibru între cenușiu și luminos, între descurajare și optimism; oamenii simt nevoia să stea aproape, să se sprijine reciproc, rezultînd un sentiment frățesc. Legăturile de prietenie pe care și le-a format bunica în Siberia – observă autoarea – erau mai importante decît cele de rudenie.

Ultima parte a romanului – „Întoarcerea” –, pe lîngă evadarea lui Iusuf, sugerează și posibila revenire în locurile de baștină ale Zuleihei și Ignatov (înlocuit din funcția de comandant), rămași împreună acolo, probabil pînă la încetarea definitivă a Războiului. „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, este o carte fascinantă despre noblețe și compasiune, trăsături umane cu rol definitoriu în emanciparea unei femei tătare (originară din Tatarstan, spațiul sovietic), care, în condiții deosebit de grele, dintr-o stare sălbatică, de sclav, se transformă într-o femeie independentă, puternică.

Sfîrșit IOAN STOICA

În călătoria pe mare spre India, un tînăr marinar ședea într-o seară întunecoasă în cabina lui; îi era foarte rău. Marea era tot mai agitată, furtuna vuia și vîjîia asurzitor.

Deodată, tînărul a fost speriat de strigătul: „Un om a căzut peste bord!“. În aceeași clipă a auzit zgomot deasupra lui, produs de marinarii grăbiți să acorde ajutor. N-ar fi trebuit oare să dea și el o mînă de ajutor?

Dar era într-o stare așa de jalnică, încît nu avea nici un sens să meargă pe punte.

Nu ar fi putut ajuta la salvarea acelui om, poate doar ar fi stat în calea celorlalți.

Totuși, s-a întrebat: „Aș putea oare să fac și eu ceva?“. A desprins repede lampa sa și a ținut-o aproape de fereastra cabinei, astfel încît razele lămpii să cadă pe mare. Și ce s-a întîmplat? Cîteva minute mai tîrziu a răsunat strigătul de bucurie: „Este în siguranță; totul este în ordine!“.

Dimineața, tînărul marinar a aflat că lampa sa fusese singurul mijloc de salvare a acelui om aflat în primejdie. Lumina lămpii căzuse în clipa potrivită peste cel ce se zbătea în valuri, astfel că frînghia a fost aruncată în direcția lui, iar el a prins-o.

Exemplul acestui tînăr să ne însuflețească pe toți pentru a le fi de ajutor semenilor noștri. „Adevărat este cuvîntul acesta și vreau să stărui cu tărie asupra acestor lucruri, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Aceste lucruri sînt bune și de folos pentru oameni“ (Tit 3.8).

RM

Nr. 1543

l

5

30 iunie – 6 iulie 2020

Polemici«Controverse 160 de ani de la nașterea Haricleei Hartulari-Darclée, o stea de primă mărime a scenei lirice mondiale

Haricleea Hartulari-Darclée (10 iunie 1860, Brăila - 10 ianuarie 1938, Bucureşti) a fost considerată de faimosul compozitor Giacomo Puccini „cea mai frumoasă și rafinată Manon”. Fiică a moșierului de origine greacă Ion Haricli şi a Mariei Aslan, nepoata domniţei Mavrocordat, a studiat pianul în particular şi a luat lecţii de canto la pensionul „Lobkovitz” din Viena cu profesoara Marchesi, la Bucureşti cu profesoara de origine franceză Madame La Kerre şi la Paris cu E. Duvernois de la Conservator. Însăși venirea ei pe lume pare a fi învăluită în misterul unei legende. Astfel, spre sfîrșitul primăverii anului 1860, un moșier avut, pe nume Ion Haricli, a călătorit, împreună cu soția lui, Maria, aflată în ultima lună de sarcină, cu vaporul de la Turnu Măgurele la Brăila. La puțin timp, în 10 iunie, aceasta naște într-un han din Brăila o fetiță, spre dezamăgirea tatălui, care și-ar fi dorit un băiat. Soții Haricli au hotărît să o boteze Haricleea, femininul numelui de familie, din grecescul Charikleia, „cea care aduce bucurie”. La nașterea copilei, se spune că o țigancă a prezis că va călători toată viața și va fi mereu în sărbătoare! În februarie 1881, s-a căsătorit cu tînărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulari. În 1886 a plecat la Paris, unde avea să se lupte din greu cu neajunsurile, deşi primea de-acasă cîte 500 de franci pe lună. Nici măcar naşterea fiului ei, Ion, nu o abate din drum, continuînd să ia lecţii de canto. ,,Am făcut progrese şi sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit. Dar trăim din speranţe, o mîncare afurisită care distruge stomacul”, scria ea familiei.

A fost prima Tosca, a cîntat în prezența lui Verdi, l-a impresionat pe Gounot, l-a făcut pe Puccini să îi scrie o arie…

Debutează într-un recital de canto în 1881 pe scena teatrului din Brăila, orașul său natal. Pleacă la Paris, unde este remarcată de Charles Gounod, care îi încredințează rolul Margaretei, din opera sa, Faust, rol cu care își face debutul pe scena Operei, în anul 1888. Triumful repurtat i-a adus contractul unui turneu, început în vara anului următor, prin marile săli de operă ale Europei. La Scala din Milano a jucat pentru prima dată, pe 26 decembrie 1890, în rolul Chimenei din Cidul de Jules Massenet, spectacol la care a asistat însuşi Giuseppe Verdi!

Activitatea desfăşurată în perioada 1893-1910 a făcut-o cunoscută în întreaga lume, Haricleea Darclée impunîndu-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York sau Moscova. În scurt timp, Haricleea Darclée cucerește publicul și devine preferata multor compozitori.

Giacomo Puccini a considerat-o singura cîntăreaţă care poate încarna rolul Floriei Tosca din opera omonimă şi, la solicitarea expresă a acesteia, a adăugat operei celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore” („Am trăit pentru artă, am trăit pentru dragoste”, un motto perfect pentru destinul sopranei), distribuind-o în spectacolul de premieră ce a avut loc la „Teatro Constanzi” din Roma, în 14 ianuarie 1900, alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni. În plin apogeu al carierei sale artistice, casele de modă se luptau, aproape la fel ca în zilele noastre, pentru a-i concepe toaletele, iar doamnele din înalta societate copiau stilul vestimentar al artistei. De altfel, meritele i-au fost recunoscute în plan Mondial, marea soprană lirică primind mai multe decoraţii, între care Ordinul ,,Bene Merenti”, clasa I, acordat de Carol I, şi distincţiile otomane ,,Medalia Artistică” şi ,,Marele Ofiţer al Sefakatului”.

A ales să se retragă definitiv după ultimul spectacol susţinut la Teatrul Pergola din Florenţa, în mai 1918.

Presa vremii a catalogat-o drept „privighetoarea Carpaţilor”, „privighetoarea adorată”, „măiastra pasăre de basm”, „vocea începutului de secol”, „cea mai mare cîntăreaţă a zilelor noastre”, iar Enciclopedia dello Spettacolo, „cea mai mare cîntăreaţă a lumii timp de 25 de ani”.

Trebuie spus că Haricleea Darclée s-a remarcat drept cîntăreaţă de operă, însă în repertoriul său au figurat şi lieduri, oratorii, ba chiar şi romanţe, abordînd şi lucrări inedite sau foarte rar cîntate. Din păcate nu s-au păstrat înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclée, ci doar două cîntece românești: „Cîntecul fluierașului” de George Stephanescu și „Vai mîndruță, dragi ne-avem” de Tiberiu Brediceanu, înregistrate cu acompaniament de pian la o vîrstă foarte înaintată, dar la care păstra intacte calitățile naturale și tehnice ale minunatei sale voci.

Drama artistei, la apusul anilor de glorie La finele vieții, artista care fusese atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cîntase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno și care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară într-un trist anonimat.

Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe păstrează diverse documente despre Haricleea Darclée, inclusiv episodul mai puțin cunoscut al ajutorului acordat de minister pentru revenirea în țară a celebrei cîntărețe și a fiului său, Ion Hartulari-Darclée (n. 7 iulie 1886, Paris - d. 2 aprilie 1969, București).

La 26 ianuarie 1938, Natalia Paciurea depunea la Ministerul Regal al Afacerilor Străine de la București o petiție în care arăta situația dramatică în care se afla marea soprană Haricleea Darclée, în Novara, Italia, solicitînd asistența consulară și sprijinul financiar pentru repatrierea artistei rămase fără mijloace materiale. La 15 februarie 1938, Legația României la Roma informa Centrala de la București că cele semnalate se verificau, Consulatul General al României la Milano identificînd-o pe fosta mare glorie a artei lirice „în condițiuni de sănătate foarte precare... la hotelul Candidezza (de categoria 3-a) fără posibilitatea de a plăti pensiunea”.

Ministerul Român al Afacerilor Străine a acordat de urgență asistența consulară pentru întocmirea documentelor de călătorie și ajutorul financiar necesar pentru achiziționarea biletelor de călătorie cu trenul pentru Haricleea Darclée și fiul său Ion HartulariDarclée, care au revenit la Iași la sfîrșitul lunii iunie

1938. De altfel, marea artistă avea să se stingă din viață la 10 ianuarie 1939, iar funeraliile au fost finanțate de Ministerul Român al Afacerilor Străine și Ambasada Italiei la București, fiind înmormîntată în Cimitirul Bellu.

Ulterior, în septembrie 1940, diplomații români l-au asistat și pe fiul artistei să revină în România, unde acesta a rămas pînă la moarte, Ion HartulariDarclée avînd o lungă și prolifică activitate ca dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii Române, timp de un sfert de veac, contribuind la formarea artistică a orchestrei de studio. *** În anul 1960, regizorul Mihai Iacob a realizat filmul ,,Darclée”, în care prezenta viaţa sopranei Haricleea Darclée, rolul acesteia fiindu-i atribuit Silviei Popovici, din distribuţie făcînd parte şi Victor Rebengiuc, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Cristea Avram, Geo Barton, Jules Cazaban, Ion Dichiseanu, Toma Dimitriu, Fory Etterle, Ion Manu, Ştefan MihăilescuBrăila, Amza Pellea, Eugenia Popovici. Remarcabila producţie avea să reprezinte, un an mai tîrziu, România la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. În anul 1995, la împlinirea a 135 de ani de la naşterea marii artiste, în oraşul natal al acesteia, Brăila, a avut loc prima ediţie a Concursului Naţional de Canto ,,Haricleea Darclée”, la iniţiativa sopranei Mariana Nicolesco, evenimentul reprezentînd un ,,profund omagiu adus incomparabilei artiste, alături de speranţa renaşterii unei vechi tradiţii şi a unei mari pasiuni… muzica, şi mai cu seamă vocea umană”. În anul 1997, în teatrul de excepţie în care viitoarea mare artistă debuta în 1881, la numai 21 de ani, avea loc Primul Concurs Internaţional de Canto ,,Haricleea Darclée”, reunind 167 de concurenţi din 25 de ţări.

R.M. Surse: romaniamuzical.ro; arhivelediplomaticeMAE

Cugetările unui mare spirit

● Personal, îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau și nu mai pot să fiu om. Căci ce aș mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social și politic, sau să nefericesc o fată? ● Femeile sînt niște nulități simpatice. Cu cît te gîndești mai mult la ele, cu atît le înțelegi mai puțin. ● Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei și al suferinței din lume. ● În Rai poți dormi cînd vrei, în Iad niciodată. ● Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus.

Nici un animal nu-și bate joc de altul asemănător pînă la identitate cu el. ● Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfîrșit catastrofal. ● Lucian Blaga este cea mai completă personalitate din România, deoarece s-a ridicat la același nivel pe toate planurile în care s-a realizat. ● Numai bogații simt moartea; săracii o așteaptă. ● Limita unei dureri este o durere și mai mare. ● ,,Patria nu-i decît un popas în deșert” – spune un text tibetan. Eu nu merg chiar atît de departe: aș da toate priveliștile lumii pentru aceea a copilăriei mele. ● O sumă aproximativ egală de neajunsuri se întîlnește în toate tipurile de societate. ● Deși era de datoria lui (a Occidentului – subl. ns.) să pună comunismul în practică, să-l adapteze la tradițiile sale, să-l umanizeze, să-l liberalizeze și apoi să-l propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere și prestigiu din cea mai generoasă iluzie modernă.

EMIL CIORAN (1911-1995)

6

Nr. 1543

Polemici«Controverse

,,Ediție Specială“ În epoca de ,,tristă amintire”, granițele erau închise.

Regimul democrat le-a ,,deblocat“ doar pentru cel bogat. Pentru un pensionar, ,,graniță” este și pe litoral, din lipsă de bani. El se mulțumește să privească la TV imaginile toate: munte, mare, străinătate, avînd drept relaxare – filmele seriale.

Sechestrată în casă, cu timpul limitat și mască pe față, am fost fericită că, pentru o oră, pot ,,evada” din lumea mea atît de mică, în noul serial sud-coreean ,,Secretele de la Palat”. Visul meu dintotdeauna a fost să vizitez China sau Japonia. Imposibil de îndeplinit.

M-am mulțumit să cunosc cîte ceva despre Asia din filme și să citesc – în traducerea lui Modest Moraru -,,Ispita Occidentului”, scrisorile francezului A.D. și ale chinezului L.W.Y., care alcătuiesc un fel de eseu ce compară două lumi extrem de diferite (oameni, obiceiuri, dorințe etc.). Din carte ,,se revelează imaginea unei Europe istovite de propriul individualism exasperat, o Europă care, spre deosebire de China tradițională, a pierdut legătura cu cosmosul”. În sfîrșit, serialul a început la orele 17. Am apăsat pe buton și, pe ecran, au apărut Marele Palat, împăratul, împărăteasa, concubinele, imagini diafane, părînd ireale.

După doar cîteva secvențe, pe ecran apare, scris mare, Ediție Specială. Serialul se întrerupe și apar, la o masă lungă, cu ,,Șeful” în frunte, ,,aleșii”: unii cu mască, alții fără, răspund, pe rînd, la un fel de dare de seamă cînd Șeful îi întreabă – n-am înțeles ce anume... Dorința mea era ca ei să plece cît mai curînd, pentru ca să pot urmări în continuare serialul întrerupt. ,,Aleșii”, cum au apărut, așa au dispărut. Și tot ce-am priceput e că o emisiune întreruptă nu mai are ,,gust”, părînd o supă reîncălzită și, în mod cert, pentru telespectator, lipsă de respect. Am sperat că nu se va mai repeta, însă și în zilele următoare am avut parte de cîte o Ediție Specială.

,,Încrucișarea” serial – Ediție Specială mi-a domolit orice elan, și visul meu, de a cunoaște cîte ceva despre Asia, a luat sfîrșit, fiind greu de ,,înghițit” un talmeșbalmeș hotărît de ,,cel mare” pentru ,,cel mic”. De acest pitic Barbă-Cot pe cine să-l doară-n cot, cînd s-a dispus Starea de alertă, care pune punct, însemnînd... ATÎT! În vîrtejul nebuniilor care se petrec azi în lume, doar în singurătate mai poți găsi o oază de liniște. Numai că, de îndată ce deschizi radioul sau televizorul, coșmarul zilei îți intră în casă. Începe povestea cu Cocoșul Roșu: Pensia se va majora? Copiilor indemnizația li se va da? Și, privind spre ecran, dezastrul e total. Inundațiile au măturat tot ce le-a ieșit în cale. Oameni duși de ape, bunuri distruse, animale moarte, case inundate... O canalizare nu-i un lucru atît de mare, fiecare om de-ar fi pus măcar o piatră, ar fi ridicat un zid, punînd stavilă la apă. Dar pare-se că nimeni nu a fost în stare: a stat în cale licoarea din pahare, de la cîrciumioare...

Realitatea este că de cînd s-au deschis porțile ferecate de comunism, ,,libertatea” a dat buzna în țara noastră, întrupată în droguri, arme, corupție, prostituție, criză mondială, puzderie de partide, interese personale și de grup, alegeri cu cheltuieli imense și rezultate ZERO. De-ar fi știut Ceaușescu pentru cine construia Casa Poporului, probabil că n-ar fi strîns cureaua pentru generația de sacrificiu de atunci, de sacrificiu și acum, o generație marginalizată, desconsiderată și fără speranțe. ,,Necuratul” dă startul învrăjbirii între categoriile sociale, politice, culturale, iar PSD a devenit o țintă fără de sfîrșit. În acest climat de ură, natura se răzbună: Cod Roșu, Cod Portocaliu, Secetă, Inundații... Iar Covid-ul a pus capac, punîndu-le tuturor Corona pe cap. Ne-am izolat, la propriu și la figurat. În prezent, Trecutul este condamnat, Prezentul e în slăvi urcat, deși el a demolat tot ce Trecutul a realizat.

LILIANA TETELEA

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (2) Acuzarea (2)

La Curtea cu Juri din Paris avea loc un proces mai puțin obișnuit: numita Dalla Fofana-Traore, originară din Mali, era judecată pentru că își excizase fiica, numită Assa, mutilîndu-i astfel sexul. Procesul era public și, printre cei prezenți în sală mulți auzeau pentru prima dată despre acest obicei barbar. Majoritatea știau ce înseamnă circumcizie (tăierea împrejur), excizia prepuțului ținînd de ceremonialul religiilor evreiască și musulmană. Vechimea acestei practici se pierde în adîncul vremurilor. Era practicată de evrei și de majoritatea popoarelor care se învecinau cu poporul lui Israel; se practică, de asemenea, la multe popoare africane. Acest obicei decurge din ideea mistică conform căreia, în felul acesta, se creau condiții care să asigure fecunditatea, precum și igiena funcțiilor și organelor genitale masculine. Capitolul XVII din Geneză specifică faptul că Dumnezeu i-a cerut acest lucru lui Abraham, ca semn tainic și legămînt în virtutea căruia acest protejat al Lui va deveni tată a numeroase popoare: „Eu voi fi Dumnezeul tău și al urmașilor tăi de după tine…

Iar legămîntul dintre mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur. Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legămîntului dintre mine și voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminția voastră, să se taie împrejur în ziua a opta… și legămîntul meu va fi însemnat pe trupul vostru ca legămînt veșnic”.

(Biblia sau Sfînta Scriptură, București 1968, Facerea cap. 17, p.25-26) Astfel, circumcizia devine, pentru israeliți, semnul prin care copiii de parte bărbătească sînt incluși, încorporați în poporul ales al lui Dumnezeu.

Apostolul Petru îi va scuti pe păgînii trecuți la creștinism de obligația circumciziei pe care le-o impuneau evreii

creștini. Biserica creștină din Abisinia păstrează încă această practică. Copiii musulmani sînt și ei supuși acestei operații, dar la o vîrstă mai mare – între șapte și treisprezece ani.

Deci, dacă mulți din cei prezenți în sală la proces se obișnuiseră să discute despre această mutilare ca despre un lucru quasinormal, considerat de unii chiar o operație benignă și, dacă existau informații suficiente în literatura medicală despre acest subiect, nu același lucru se putea afirma despre cunoștințele privind mutilarea barbară a sexului femeii, care se practică și azi la multe dintre popoarele africane.

Procurorul care a instrumentat cauza subliniază faptul că este pentru prima dată cînd instanța penală trebuie să decidă într-o problemă de „antropologie specială”. Judecarea Dallei Traore nu este atît de simplă, pentru că este judecată nu atît această mamă care și-a excizat fetița, cît o practică barbară cu rădăcini adînci și cu o forță de acțiune căreia nici ea nu i s-a putut sustrage.

Este, de fapt, un proces intentat mai curînd unei cutume care mutilează milioane de femei. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (6) O ipoteză neglijată (2) Zilele ce au armat trebuie să fi fost pentru Nelson un adevărat coşmar. La 6 aprilie el scria lui Ball: „De fapt, sînt un om pe jumătate mort...”; iar mai încolo: „Sînt foarte întristat şi foarte bolnav, aşa că nu pot să mai scriu“. Într-o scrisoare din aceeaşi zi, trimisă unui prieten, el consemna: „Nu pot să mănînc, nici să beau, nici să dorm. Nu ştiu cît o s-o mai pot duce astfel...”.

Protabil că, uneori, toate întîmplările i se derulau prin faţa ochilor cu încetinitorul. Postase de pază o fregată lîngă insula Galita, în largul coastei africane; o alta, însoţită de o mică crucieră – chiar lîngă ţărmul Africii, cu misiunea de a supraveghea portul Tunis; încă două corăbii, lîngă Taro; o fregată controla strîmtoarea Bonifacio, pentru eventualitatea în care francezii ar fi navigat spre nord, ocolind, pînă la urmă, Sardinia; în sfîrşit, o alta era în drum spre Neapole.

La rîndul său, Nelson se pregătea să pornească spre Insula Ustica din Marea Tireniană, situată la nord de Palermo, ţinta sa principală. Cu fiecare corabie care va pleca, speranţele sale vor creşte; cu fiecare, întoarcere, descurajarea i se va adînci. „Ambuscade a apărut la orizont – scria el – dar cum nu văd nici un semnal fluturînd, înseamnă că nu i-a găsit pe francezi...”

Mereu aceeaşi poveste, o dezamăgire după alta. Şi, mereu, un singur gînd îl stăpînea, după cum îi scria lui Ball: „...voi face tot ce stă în puterea omenească pentru a-i descoperi, dar asta nu înseamnă ca, printr-un act grăbit, să stric totul...“. Zilele treceau. „Sînt cît se poate de nemulţumit” – continua Nelson la 7 aprilie, dar trebuie să su­port totul cu curaj. Iartă-mă că-ţi scriu atît de puţin, dar n-am nimic important de relatat”.

Curînd, însă, veştile rele încep să curgă. La 16 aprilie, scria: „Prin corabia care 1-a întîlnit pe Leviathan, mi-a ajuns zvonul că flota franceză (cel puţin una din ele) a fost zărită la 7 aprilie în largul ca­ pului Gata, cu vînt de la răsărit, navigînd spre apus; trebuie deci să comunicaţi tuturor vaselor pornite în căutarea mea că plec să mă asigur dacă flota franceză mai e la Toulon. După aceea, voi merge înainte spre apus; aceasta e tot ce pot spune deocamdată”.

Hotărîrea de a arunca o ultimă privire la Toulon, pentru orice eventualitate, este poate cel mai elocvent exemplu, printre multe altele la vremea aceea, despre ce înţelegea Nelson prin acel „nimic pe seama întîmplării”. Aceasta îl arată, în ciuda tuturor chinurilor şi mizeriilor, stăpîn pe sine şi hotărît. Două zile mai tîrziu, toate îndoielile aveau să ia sfîrşit: o corabie neutră i-a adus ştirea că i-a zărit pe francezi trecînd prin Strîmtoarea Gibraltar în ziua de 8 aprilie. Nelson a înţeles că încă o dată fusese tras pe sfoară. Nu mai rămăsese de făcut decît un singur lucru, cum îi scria el lui Hugh Elliot la Neapole: „Părăsesc Mediterana în urmărirea flotei franceze... Unii vor socoti că am ocrotit prea mult timp Sardinia, Neapole, Sicilia, Moreea şi Egiptul de francezi; convingerea mea este că, totuşi, am procedat bine şi de aceea voi primi împăcat tot ce soarta îmi va rezerva pentru că n-am reuşit să dau de flota franceză”. (va urma) JOHN TERRAINE

RM

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

File de istorie

102 de ani de la Unirea Bucovinei cu România (1)

7

(între care și Ion Nistor) și factorii politici de la Iași, a hotărît, împreună cu un însemnat grup de colaboratori, să editeze ziarul Glasul Bucovinei, cu un rol remarcabil în lupta pentru unire. În primul număr, apărut la 22 octombrie, era publicat editorialul Ce vrem, scris de În toamna anului 1918, superioritatea economico- de la București, din 7 mai 1918, Bucovina ,,era mărită” Pușcariu, ce reprezenta, în fond, un document-program, militară a Antantei era tot mai evidentă, în fața unui cu ținutul Hotinului, o parte a județului Dorohoi, cu în care se afirmau ,,cu glas tare” drepturile românilor din dușman slăbit și din interior. Încercările cercurilor de Dornele românești din județul Fălticeni, pînă la Broșteni. Bucovina și Transilvania: ,,Vrem să rămînem români pe la Viena de a salva imperiul prin negocieri de pace Unitățile militare românești aflate aici au fost retrase, pămîntul strămoșesc și să ne cîrmuim singuri, precum și concesii făcute naționalităților asuprite erau sortite făcînd loc trupelor de ocupație austro-germane. o cer interesele noastre românești; Nu mai vrem să Criza politică se accentua la Viena, cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în eșecului. La 26 septembrie, începea care nu mai putea, cu toate schimbările schimbul jertfelor de sînge aduse de acest război, jertfe ofensiva generală, hotărîtoare, a forțelor guvernamentale și încercările de reor­ mai dureroase decît ale altor popoare, pretindem ca aliate. La 29 septembrie, Bulgaria a ganizare a Imperiului, să mai controleze împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, capitulat și a semnat armistițiul de la situația. La 3/16 octombrie, împăratul cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim Salonic. Înfrîntă de englezi, Turcia Carol I a lansat manifestul Către popoarele viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”. încheia armistițiul de la Mudros, la 30 mele credincioase, prin care se proclama La rîndul său, ziarul Viața nouă, ce apărea la Suceava, octombrie. La 3 noiembrie, Austrofederalizarea Imperiului, prin constituirea insista asupra luptei comune a românilor transilvăneni Ungaria încheia armistițiul cu Antanta. de state ,,independente”, fără a recunoaște și bucovineni în vederea închegării unui stat național, La 28 octombrie se proclama inde­ nici acum drepturile românilor. Se promitea care să cuprindă întreg teritoriul românesc. pendența Cehoslovaciei, la 2 noiembrie autonomie largă fiecărui stat, o colaborare Ungaria își proclama independența În strînsă legătură cu evoluția evenimentelor pentru ca Monarhia să poată renaște după din Imperiu, cu acțiunile întreprinse de români în de stat, la 7 noiembrie Polonia se Sextil Pușcariu război ca o ,,federație de popoare libere”. Transilvania și față de amenințarea politică și militară reconstituia în republică independentă, Răspunzînd acestei manevre, adunarea a ucrainienilor, din inițiativa lui Iancu Flondor și la 12 noiembrie se proclama Republica austriacă, la 24 noiembrie se forma Statul Sîrbilor, de la Iași, din 6/19 octombrie 1918, a Sextil Pușcariu, la 14/27 octombrie, s-a Croaților și Slovenilor. Acțiunea românilor se îndrepta românilor emigrați din Austro-Ungaria, organizat la Cernăuți o importantă adunare în numele lor și ,,al fraților subjugați de inevitabil spre atingerea obiectivului final. națională, la care au participat deputații În special după izbucnirea Revoluției ruse din acasă”, a adoptat o Declarație prin care nu din Parlamentul de la Viena, foștii februarie, au fost schițate mai multe planuri referitoare recunoștea Monarhiei dreptul de a se ocupa deputați din ultima Dietă bucovineană, la viitoarea situație a Bucovinei, aflată la întretăierea de soarta românilor din Ardeal și Bucovina, primari din localitățile provinciei, alți a numeroase interese austriece, rusești și ucrainiene. respingînd toate încercările de federalizare reprezentanți ai populației românești.

Ucraina urmărea să se extindă asupra Bucovinei, ca și ale Casei de Habsburg, apreciate ca ,,gesturi După discuții animate și într-o atmosferă a altor teritorii ce aparțineau atunci Monarhiei Austro- disperate ale unei împărății osîndite să se entuziastă, s-a adoptat Moțiunea prin Ungare. În vara anului 1917, deputații ucrainieni descompună și să piară”. Românii ardeleni care reprezentanții poporului român din Parlamentul de la Viena se pronunțau pentru și bucovineni își exprimau hotărîrea să din Bucovina se declarau, ,,în puterea încorporarea Galiției orientale, a Bucovinei și Rusiei lupte ,,prin toate mijloacele și pe toate căile, suveranității naționale, Constituantă a subcarpatice într-o provincie autonomă a Casei de ca întreg neamul românesc să fie constituit acestei țări românești”. Constituanta Iancu Flondor Habsburg. Elemente interne rusofile din Bucovina într-un singur stat național și liber, sub hotăra ,,unirea Bucovinei integrale cu cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă și domnia Dinastiei române”. Declarația a celelalte țări românești într-un stat o parte însemnată a Bucovinei. Între acestea, au fost fost adusă la cunoștința cercurilor conducătoare de la Iași național independent” și urma să purceadă spre acest voci care revendicau Moldova întreagă, invocîndu-se, și a reprezentanților puterilor aliate aflați aici. scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania Bazîndu-se pe manifestul împăratului din 16 octom­ și Ungaria. contrar realității, apartenența acesteia la principatul de Halici. În cadrul tratativelor de la Brest-Litovsk, brie, Consiliul Național Ucrainian a convocat la Liov Consiliul Național ales reprezenta diferite pături începute în noiembrie 1917, delegații Radei ucrainiene Adunarea Națională Constituantă, care a proclamat, la sociale, din toate județele provinciei și îl avea ca au cerut ca Galiția, Bucovina și Carpatorusia să 19 octombrie 1918, independența teritoriului ucrainian președinte pe Dionisie Bejan. Consiliul a instituit un fie unite în Ucraina de vest, cu garantarea deplinei în cadrul Austro-Ungariei, urmînd ca acesta să cuprindă organism cu caracter de guvern, Consiliul Secretarilor autonomii naționale. Prin tratatul secret încheiat la 9 Galiția orientală, Bucovina nord-vestică și Rusia de Stat, compus din 14 secretari de stat, cu un Comitet februarie 1918, Puterile Centrale făceau importante subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamația de la Executiv, compus din Iancu Flondor (președinte), concesii teritoriale Ucrainei, în schimbul furnizării Liov a produs o mare îngrijorare în rîndul românilor din Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Pușcariu unei impresionante cantități de grîu și a altor Bucovina. (vicepreședinți), Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Fruntașii mișcării naționale a românilor din Buco­ L. Tomoioagă (secretari). Hotărîrile Adunării au fost produse alimentare. S-a spus, de altfel, că Bucovina a fost vîndută pe mîncare. Desfășurarea rapidă a vina au trecut la acțiuni energice. Sextil Pușcariu, aduse la cunoștința guvernatorului Ezdorf, care era evenimentelor a făcut inoperant acest tîrg. Prin Pacea care întreținea strînse legături cu refugiații bucovineni somat să transmită puterea administrativă guvernului nou constituit. Asemenea Declarației de la Oradea, a Comitetului Executiv al Partidului Național Român, și declarației lui Vaida-Voievod din Parlamentul de la Budapesta, hotărîrile Adunării Constituante au avut o importanță deosebită în desprinderea de Imperiu, pe baza principiului autodeterminării naționale, în vederea unirii cu Țara. Interesul și entuziasmul românilor față de evoluția evenimentelor din Bucovina și din Transilvania erau firești. Hotărîrea de la Cernăuți era înțeleasă ca parte componentă a unui proces mai larg, în plină desfășurare: ,,Răsunetul triumfal al unirii pătrunde pînă departe, la izvoarele Crișului și Oltului, în codrii moților, în plaiurile bănățene și în toate pămînturile pe care le-a sfințit acum trei veacuri visul eroic al lui Mihai Viteazul. Semnalul deșteptării trece ca un fulger peste culmi și adîncuri, căci pornește de la Putna, din Ierusalimul vitejiei românești, din Bucovina plăieșilor nebiruiți pe care Ștefan-Vodă i-a dus din izbîndă în izbîndă” (în Bucovina noastră, din 25 octombrie 1918). (va urma) Ing. MIRCEA PÎRLEA Unirea Bucovinei cu România Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

Polemici«Controverse Privatizarea mascată a Sănătății și implicarea lui Orban într-un scandal monstru (urmare din pag. 1) Imediat după venirea PNL la putere, a urmat un prim scandal, generat chiar de o OUG privind contribuţia personală, prin care pacienţii care apelau la privați puteau plăti diferenţa dintre decontatul acceptat de stat spitalului privat şi tariful intervenţiei în privat. A doua intenție a fost ca privaţii să poată accesa programele naţionale de sănătate - decontate integral de stat! – nu ca pînă atunci, în sistemul priorității spitalelor publice. A venit pandemia – și totul a fost amînat, iar afacerile s-au derulat cu măști și ale obiecte specifice. Iar firmele liberalilor au făcut puzderie de bani… și DNA spune că anchetează.

Dar, piesa mai mare se joacă acum, fix sub ochii noștri – și nimeni nu are ce face, deocamdată! Vorbim de ,,privatizarea mascată a Sănătății” – sau trecerea în privat a Sănătății - prin intermediul pandemiei!

Cum se petrece asta? Simplu: fie pentru că pacienții nu se pot duce la spitale pentru că sînt închise din cauza transformării în ,,spitale Covid” – fie pentru că pacienții cu oarecare stare nu riscă să se ducă la spitale și aleg clinicile private. În al doilea rînd, medicii preferă să cîștige un ban frumos făcîndu-și meseria – și asta o fac la privat.

O explicație clară dă cunoscutul analist Constantin Gheorghe, consilierul politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase: ,,Spitalele publice închise, cozi uriașe în fața lor, umilințe - la clinicile private (caz real), 30 de consultații pe zi, prețul, 200 de lei/ consultația, timp de consultație, zece minute! 1.500 de euro pe zi, cinci zile pe săptămînă, 7.500 de euro.

Cine cîștigă circa 30.000 de euro pe lună nu doar aici, ci și în Occident? Și asta e într-un oraș de provincie!

Ce-o fi în București, Dumnezeu cu mila!”.

De fapt, ideea din titlu - ,,privatizarea mascată a Sănătății” – mi-a dat-o chiar fostul meu coleg! Și, da, pe scurt, asta este manevra: pandemia folosește îmbogățirii clinicilor, a multiplicării clientelei urmează probabil și dorita ajustare a legislației, astfel că, la finele pandemiei, rețelele private din Sănătate vor avea o poziție dominantă. Se spunea că marile rețele de la noi erau puternic ofertate de cumpărători americani; odată cu modificarea legislației, prețul vînzării creștea de vreo 3 ori. Acum, după pandemie, probabil că prețul e mult mai mare. Poate atunci vor crește și pensiile, ca să aibă de unde să fie plătite clinicile private, românești sau străine. Cum spun killerii de profesie – nu am nimic personal, e doar o afacere. Și, clar, ceea ce scriu aici nu pune în discuție existența virusului, nici dimensiunea pericolului acestuia. Aici e vorba de un singur mare pericol – ca ,,virusul” să fie folosit pentru a pune la punct această mare afacere din domeniul Sănătății. Și tot despre o mare afacere – de fapt, un scandal monstru este cel în care e implicat Ludovic Orban: un scandal care îi poate aduce nu doar demisia, ci chiar chemarea la DNA. Lovitura pare cumplită pentru premierul Orban - și pentru ministrul Cîțu; ea vine din partea unui jurnalist de investigații, Alexandru Căutiș, din datele căruia cei doi miniștri apar în dosarul de la DNA al fostului șef Unifarm. ,,Premierul Orban și ministrul Cîțu apar în dosarul de la DNA, fiind probe că au făcut intervenții la Unifarm pentru a cumpăra măști din Turcia prin anumite societăți comerciale”, scrie jurnalistul. Căutiș arată că în ,,afacerea” în urma căreia Adrian Ionel, directorul companiei Unifarm, ar fi primit o mită de 760.000 euro, ar apărea o firmă controlată de o ,,apropiată” a lui Orban, care ar fi intervenit chiar la premier în această speță. Căutiș scrie că BSG Business Select, firma inactivă a unui iranian pe nume Alireza Yousefi Jouybari, ,,prinde brusc viață la începutul lunii martie și e gata să aducă măști din Turcia pentru Unifarm”, iar contractul a fost „parafat pe 5 martie”.

Iată bomba: ,,Pe 11 martie 2020, firma BSG este preluată în mod bizar de Simona Ciulavu, de care se spune că a fost amanta lui Orban”, scrie jurnalistul,

care afirmă că respectiva ,,a făcut pușcărie pentru aderare la grup infracțional (Clanul Sportivilor)”. Ei bine, după închisoare, femeia a lucrat… la Primăria Capitalei, ,,cînd Ludovic Orban era viceprimar, iar apoi a lucrat la Ministerul Transporturilor cînd Ludovic Orban era ministru”, scrie jurnalistul, comentînd sec – ,,Coincidență…”. Dar, pe 16 martie 2020, Adrian Ionel transmite firmei BSG că îi va rezilia contractul fiindcă nu aduce la timp măștile, scrie jurnalistul, menționînd că ,,sursele noastre spun că imediat Simona Ciulavu a început un asalt de mesaje și apeluri pe telefonul lui Adrian Ionel”. Și, atenție, urmează NUCLEARA: ,,Ca să-l convingă pe directorul Unifarm să renunțe la rezilierea contractului cu BSG, Simona Ciulavu îi transmite lui Adrian Ionel că va fi sunat imediat de premierul Orban și de ministrul Cîțu”. ,,La vreo trei minute distanță de la convorbirea cu Simona Ciulavu, Adrian Ionel este sunat de premier, apoi de ministru, ATENȚIE, pe whatsapp (!!!), și ambii îi cer să rezolve cu livrările din Turcia.

Coincidență din nou, desigur…”, scrie Căutiș.

Urmează alte detalii, printre care o intervenție a ambasadorului României în Turcia – apoi o neconcordanță la livrarea măștilor – ,,BSG livrează doar 1.000.000 de măști, nu 3.000.000, cîte se angajase prin contract”.

După mai multe probleme, directorul Unifarm, Adrian Ionel, anunță Direcția de Investigare a Criminalității Economice (DICE). ,,Respectivei structuri i-a pus la dispoziție mesajele din partea Simonei Ciulavu și dovezile că a fost sunat pe whatsapp de Orban și Cîțu”, scrie Căutiș, care precizează că ,,aceasta se întîmpla în urmă cu vreo două luni”. Dar, fiind vorba de înalți demnitari, Direcția de Investigare a Criminalității Economice ,,a înaintat (sau ar fi trebuit să înainteze la DNA) probele”, adaugă Căutiș. Ce probe? Inclusiv convorbirile cu Orban și Cîțu! Și, desigur, presupusele legături dintre respectiva femeie de afaceri și Orban – că nu s-o fi ocupat jurnalistul Căutiș singur de toată ancheta!... ,,Cert este că peste două luni distanță DNA se decide să facă o anchetă, dar nu despre Ciulavu-Orban-Cîțu, ci despre Adrian Ionel, despre care Ciulavu zice că ar fi pretins un comision de 18% unui intermediar pentru aceste măști”, observă Alex Căutiș. Concluzia jurnalistului de investigații e clară: ,,Lui Adrian Ionel i s-a deschis dosar penal pentru o presupusă cerere de mită, în timp ce Simonei Ciulavu, care a făcut presiuni invocîndu-l pe premier și pe ministrul de Finanțe, nu i s-a întîmplat nimic”. În schimb, de Orban și Cîțu nu se pomenește nimic! Mai mult, aceeași firmă și aceeași persoană ar fi livrat ulterior ,,milioane de măști către unități militare din România, măști aduse din Turcia”. Și, atenție la „previziunea” lui Căutiș: ,,Ne vom distra cît de curînd cu mesaje și telefoane date pe whatsapp de un premier către directorul Unifarm. Este prima oară în istoria României cînd, într-o situație de pandemie, un premier sună pe whatsapp ca să «miște» contracte”, scrie Alexandru Căutiș. Întrebarea care se impune - în condițiile în care scandalul se va amplifica și vor apărea și probele de care vorbește Căutiș: ce va face DNA? Îl va introduce pe premier printre suspecți?

Dar Orban? Va prezenta explicații… sau demisia?

Să mai subliniem un aspect: scandalul de la Unifarm pare a se încadra într-un capitol foarte interesant – război între Servicii!

Reamintim în final că Orban fuge, ca naiba de tămîie, de explicații cu privire la Unifarm și directorul demis, aruncînd, cu vocea mai îngroșată - ,,N-are nici o legătură cu guvernul”. Serios?... Și atunci de ce nu reacționa cînd fostul director Unifarm mulțumea public Guvernului pentru acele importuri? Da, chiar pentru cele de care vorbește Căutiș! De ce nu se desolidariza?! O fi fost „lipit” de probă de băieții din Servicii? Tot ce se poate, că nu prea sînt fraieri prin zona aceea!

Dan Puric: „Este un atac decisiv asupra poporului! România… moare!“ „O țară se păzește cu o statuie de care sînt legate mii de inimi“. Octavian Goga Devenit un adevărat simbol al naționalismului creștin, actorul și scriitorul Dan Puric uimește și încîntă de fiecare dată cu profunzimea gîndirii și frumusețea discursului. A făcut-o și într-o recentă emisiune - invitat fiind de jurnalistul Răzvan Dumitrescu, unul dintre cei mai buni realizatori-jurnaliști ai televiziunilor din România. Emisiunea a fost… o invitație la o călătorie pe o mare agitată, în care ideea nu este doar de a ține drumul – ci mai ales de a supraviețui. De fapt, Dan Puric a asta și vrea să spună – viața noastră și a societății, așa cum o cunoaștem, e acum într-o furtună, în care valuri după valuri încearcă să ne scufunde, să ne înece, iar nordul nu mai e de găsit. Călătoria este prin marea agitată de fantoma restricțiilor la drepturi și libertăți, generată de „pandemia“ declarată într-un mod greu de calificat și apoi lovită de interesanta revoltă anti-istorie, anti-tradiție și anti-religie, declanșată în America și exportată peste tot.

Precizez că interviul trebuie urmărit integral – îl găsiți pe Internet, așa că voi reda doar cîteva pasaje. Încep cu o primă idee – „Omul se îmbolnăvește cînd nu mai are fața către Dumnezeu“, iar din această cauză există pericolul ca România și lumea întreagă să moară. „Mult mai periculos e virusul ideologic… omul se îmbolnăvește cînd nu mai are fața către Dumnezeu - problema conștiinței mele e că România moare“, spune Dan Puric, care crede că e obligatoriu ca „Noțiunea de țară, de neam, să fie repusă“.

Virusul acesta a ucis cîteva sute de mii, spune actorul - „Celălalt, pe care vi-l spun eu, va ucide o lume și o umanitate - este virusul ideologic care merge paralel cu acesta“. Actorul-militant creștin și naționalist spune ferm: „Ne aflăm în cea mai cruntă situație din istoria acestui popor - sîntem în război virusologico-ideologic“ și „cel mai mare efort care se face astăzi este ca poporul român să fie scos din matca lui sufletească“. De ce asta? De ce țara noastră? Pentru că „România este ultimul bastion ortodox puternic, și vor să îl distrugă. Toate acestea se fac cu un dublu virus - este vorba despre virusul Covid-19, care va trece sau nu… și unul mult mai periculos, care va ucide o lume și o umanitate este virusul ideologic“.

Marele artist este ferm împotriva exagerărilor care se comit cu acest virus și dă ca exemplu înmormîntarea episcopului Pimen. „Sînt copil de medici - în familia mea am și cercetători care au lucrat în domeniu - problema epidemiologică, virusologică, trebuie tratată cu seriozitate, responsabilitate, și nu cu exagerări de cea mai proastă calitate, precum l-au îngropat pe bietul Pimen“, spune Dan Puric, comparînd funeraliile făcute de acei oameni în costume albe cu personajele sinistre de la Carnavalul din Veneția – „cu scopul de a speria lumea“. Măsurile trebuie să fie severe, dar proporționale cu pericolul – consideră artistul, apreciind că „acești flăcăi au creat o stare de neliniște, care distruge sistemul nervos al omului“.

Or, în acest mod, „Ușor, ușor, ni s-a luat libertatea”, spune artistul. „Nimeni nu are nimic împotriva faptului că, din punct de vedere medical, trebuie să respecți niște măsuri de restricție“.

Dar, din păcate, „ei au profitat - pe dedesubt băieții continuă liniștit o politică de subminare a identității morale a poporului român - aici este problema!“, consideră Dan Puric. „Este un atac decisiv asupra poporului român! Ușor, ușor, ni s-a luat libertatea“.

Mai mult, Dan Puric spune că, prin tot ceea ce s-a întîmplat și se întîmplă, reiese un aspect clar: „România este o țară blasfemiată!“. Altfel spus, „este o țară condusă de pirați! Ei taie axul moral al țării! Este o strategie veche de cînd lumea“, spune artistul. „Octavian Goga spunea că o țară se păzește cu corpuri de armată sau cu o statuie de care sînt legate mii de inimi“.

Despre cei care conduc, Dan Puric creionează o schiță simplă: „Bietul român ce zice, cînd îi vede, cu chiloții ăia verzi pe față și cu cacealmaua asta, că se duc la băut și dau jos tot? Oamenii ăștia nu ne reprezintă sub nici o formă… ei fac pe super sterilizații, mai bine i-ar steriliza cineva“. De fapt, spune artistul: „Corpul nu se apără cu antibiotic, ci cu imunitate - s-a făcut ceva prin care tu să nu te mai poți apăra, imunitatea biologică e terminată. Normal că tu te sperii ca om“. În final, Dan Puric se întreabă - punînd accentul pe concret „Cum e posibil ca o organizație națională a sănătății să aibă, în două săptămîni, indicații contradictorii pe care o minte primară nu le-ar accepta?!“ – și temerea sa e că „România e planificată“… evident, către ceea ce el numește… moarte. „România moare“, este avertismentul marelui artist.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

Nr. 1543

l

9

30 iunie – 6 iulie 2020

Vitejii Armatei Române

Generalul Eremia Grigorescu – o personalitate de excepție, o carieră militară glorioasă

Generalul Eremia Grigorescu (1863-1919) a condus armata română în timpul bătăliilor victorioase purtate împotriva Puterilor Centrale la Oituz și Mărășești din iulie 1917, în cursul primului război mondial.

S-a născut la 28 noiembrie 1863, în localitatea Tîrgu Bujor, a absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie în anul 1882 la București, apoi în anul 1886 a absolvit Școala Specială de Artilerie și Geniu, în anul 1886. În perioada 1887-1889, a urmat un stagiu de perfecționare în arma artilerie și în probleme de administrație militară pe lîngă Ministerul de Război Francez, concomitent absolvind Facultatea de Matematică de la Sorbona.

Carieră militară: sublocotenent (1884), căpitan (1906), colonel (1910), general de brigadă (1915), general de divizie (1917), general de corp de armată (1918).

A îndeplinit mai multe funcții militare, iar după ce a devenit comandantul Brigăzii 3 Artilerie în anul 1911, de la 6 aprilie 1913 pînă la 18 februarie 1914 a exercitat funcția de Director superior al Direcției personalului din Ministerul de Război, ulterior revenind la comanda Brigăzii 3 Artilierie pînă la 1 noiembrie 1915, cînd a fost numit la comanda Diviziei 14 Infanterie.

Artilerist și matematician eminent, ofițer de o desăvîrșită probitate morală, a făcut parte din diferite comisii însărcinate cu achiziționarea de material și armament necesare armatei române (explozibil de la Uzinele germane ,,Troisdorf” și ,,Durer”, arma de infanterie cu repetiție Manlicher, model 1893, obuzierul și tunul de cîmp ,,Krupp”, model 1904), fiind trimis în Germania, Anglia, Rusia, ca observator la marile manevre sau în vizită la diferite unități militare. S-a remarcat ca adept al utilizării artileriei grele în atacuri, al contraatacurilor viguroase și al smulgerii inițiativei militare, a mobilizării forței combatante în mijlocul ei, înainte de operații de luptă decisive.

De altfel, este cunoscut ca autor al lucrărilor de artilerie: ,,Tunul revolver Hosckich” (l885-1886), ,,Calculul probabilităților cu aplicare la gurile de foc” (1898), ,,Studiul balistic al armei Manlicher, model 1893” (1902).

Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării în 1916, i s-a încredințat comanda Diviziei 15 Infanterie, pe care a condus-o în luptele din sudul Dobrogei.

Transferat împreună cu marea unitate pe frontul din Moldova în septebrie 1916, a participat la prima bătălie de la Oituz, în octombrie 1916. Opunîndu-se forțelor inamice care declanșaseră ofensiva în trecătoare, Grupul ,,Oituz” – constituit din diviziile 15 infanterie și 2 cavalerie – a stăvilit înaintarea acestora și, printr-o serie de contraatacuri violente, le-a respins peste frontiera existentă la vremea respectivă. Cu acest prilej, generalul a lansat lozinca ,,Pe aici nu se trece!”, iar marea unitate și-a cîștigat denumirea de ,,Divizia de fier”.

Pînă în vara anului 1917, se impusese deja ca ,,o figură mare și interesantă a războiului nostru. Era întruchiparea tipului clasic al soldatului de rasă – așa cum arăta Constantin Kirițescu –, mîndru ca un mușchetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lîngă acestea, o solidă educație militară și tehnică, un ochi sigur și o energie de fier. Optimismul său robust își găsea expresiunea în formele romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofițeresc și masele soldățimei și le ridica moralul. Deviza lui «Pe aici nu se trece!» devenise celebră. Cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărășeștilor. Domina cele mai grele situații printr-o neturburată încredere în sine”. În timpul bătăliei de la Mărășești din iulie-august 1917, generalul Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1, pe care a condus-o la victoria ce avea să-l consacre definitiv în galeria marilor conducători de oști din istoria militară. Marile unități din subordinea sa – constituite în dispozitivul defensiv din poarta Focșanilor, bazat pe principiul apărării active – au oprit ofensiva Grupului de armate al feldmareșalului August von Mackensen, silindu-l prin contraatacuri viguroase să bată în retragere.

Sînt edificatoare în acest sens, ordinele sale de operații militare din 27-28 și 30 iulie 1917: ⁕,,Reamintesc tuturor ostașilor acestui corp de armată, de la general și pînă la ostaș, că izbînda nu se obține sigur decît atacînd cu hotărîrea de a face orice sacrificiu, căci nu numai dușmanul, dar chiar moartea se dă în lături din fața aceluia care atacă cu hotărîre. Țara și întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieții lor și scăparea nu o poate aștepta decît de la spiritul de sacrificiu și abnegație a acelora chemați să apere țara și onoarea drapelului...” (General Eremia Grigorescu, Ordin de operații din 27-28 iulie 1917, zona Cosmești). ⁕ ,,Din acest moment sînt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condițiuni excepțional de grele și de mare răspundere pentru țară. Vă rog să-mi dați ascultare deplină și fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră și la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva dușmană, și vom stăvili-o. De rezistența și voința noastră a tuturor, de la soldat și pînă la mine, depind soarta Moldovei și existența neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărîtor în această bătălie” (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917).

Referindu-se la calitățile de comandant ale generalului Eremia Grigorescu, mareșalul Alexandru Averescu îl considera un adevărat ,,general de cîmp”, iar mareșalul Constantin Prezan aprecia că acesta ,,a infiltrat ofițerilor și trupei (...) o desăvîrșită încredere în victorie, punîndu-i

astfel în măsură de a susține dese și impetuoase atacuri și contraatacuri cu rezultate strălucite, contra unui inamic mult superior ca număr”. Între 24 octombrie și 29 noiembrie 1918, a fost ministru Război în guvernul condus de generalul Constantn Coandă. În scurta perioadă cît a fost ministru, s-a preocupat pentru punerea în aplicare a planurilor de mobilizare a întregii armate române.

La 21 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu a încetat din viață, la doar 56 de ani, în urma unei scurte suferințe. A doua zi, Nicolae Iorga scria: ,,Generalul care coboară în mormînt după ce așa frumos l-a luminat o așa de curată glorie, a însemnat pentru poporul nostru mult încercat reazămul pe care nimic nu l-a putut zdrobi.

Generalul Eremia Grigorescu a contribuit esențial la izbînda de la Mărășești prin acea însușire fericită între cele fericite, care e siguranța de sine, încrederea absolută în succes, farmecul acestei calități de voință ce îl exercită asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui asemenea om, sugestionați de cuvîntul, de gestul, dar mai ales de neclintita lui hotărîre”. Generalului erou i s-au organizat funeralii naționale, iar rămășițele sale pămîntești au fost depuse în Mausoleul de la Mărășești.

De-a lungul carierei sale, generalul a fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a (primul general român care primea o astfel de decorație ,,pentru acte de bravură în fața inamicului”, în august 1916) și clasa a II-a (1917), ordinele ,,Sf. Gheorghe” în grad de Mare Cruce și ,,Sf. Ana” cu spadă (Rusia), ,,Legiunea de onoare” în grad de Mare Cruce (Franța) și ,,Companion of the Bath” (Marea Britanie). De asemenea, a fost citat în Ordine regale de zi (31 decembrie 1916) și Ordine ale Armatei de Nord, de generalul Constantin Prezan (7 octombrie 1916).

Au fost formulate aprecieri deosebite la adresa sa din partea regelui Ferdinand I, a Țarului Nicolae al IIlea, a împăratului Japoniei și a unor personalități politice ale vremii. De asemenea, s-au scris articole elogioase cu privire la meritele sale militare atît în țară (,,Neamul Românesc, 1917, ,,Mișcarea”, 1917), cît și în străinătate (,,Times” și L’Écho de Paris”, 1917). Figura sa este

Bustul generalului Eremia Grigorescu, realizat de artistul plastic Oscar Späthe evocată în memoriile unor mari comandanți militari din epocă (mareșalul Joseph Joffre, generalul Pershing, mareșalul von Hindenburg, generalul von Morgen) și în lucrările istoricilor Nicolae Iorga, Al.D. Xenopol, Constantin Kirițescu ș.a.

Generalul român a primit și alte înalte însemne omagiale: - Sabia de onoare oferită de împăratul Japoniei, avînd inscripția: ,,Voi sînteți cei care scrieți istoria Țării” (1918); - Sabia de onoare oferită de corpul profesoral al Universității din Iași, cu următoarea inscripție: ,,Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare Țării, pecetluind vechea faimă a Neamului Românesc cu sîngele bravilor ostași pe care i-a condus în luptele de la Oituz și Mărășești” (Iași, 19 noiembrie 1918).

Generalul Eremia Grigorescu și-a dobîndit titlul de onoare de ,,Eroul de la Mărășești”, numele său figurînd pentru totdeauna printre iluștrii comandanți militari români care au scris file glorioase în istoria militară românească.

R.M. Surse: migl.ro, dmru.mapn.ro

10

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alte conspecte literare O scrisoare în versuri a lui Ion Minulescu Scrisori în versuri...

Care dintre poeții noștri, la vîrsta copilăriei, n-a comis primele versuri? Copii-minune cu toții, ajunseseră săși uimească familia și profesorii. Coșbuc visa rime pe care le scria pe perete cu un cărbune, lăsîndu-l în urmă pe Călin (cel din ,,File din poveste”), care se mulțumea doar să deseneze purceluși cu coada îmbîrligată. De la Topîrceanu ne-au rămas versurile: ,,Veniți cu toții, frați români,/ Să dăm năvală la păgîni...”. Sau de la Nichita: ,,Într-o zi, mai către prînz/ Gheorghiță venea cu-n mînz./ Cum mînzul mergea agale,/ Îi ieși un hoț în cale./ Hoțul, fiind bandit din fire,/ Îi luă mînzul cu grăbire./ Gheorghiță rămase cu buza umflată/ Că n-a avut cu el o bîtă lată/ Pe bandit să-l bată”. Elev fiind la Școala de Literatură din București, adolescentul Nicolae Labiș compunea o lucrare despre poezia populară, numai în versuri de cîte 8-10 silabe, relevînd o prozodie perfectă și lăsîndu-l cu gura căscată pe Sadoveanu.

Mai încolo, la vîrsta maturității, acest fel de scrieri deveniseră un exercițiu la îndemînă și pentru plevușcă, nu numai pentru maeștri. Stabilit la Berlin, Caragiale, care era doar un poet făcut, nu născut, motiv pentru care scria fabule mai mult ocazional, trimitea amicilor din țară mesaje în versuri. Unele ironice, altele pline de căldură, în funcție de umorile momentului. De la Eminescu ne-a rămas o felicitare în 3 strofe, trimisă lui Samson Bodnărescu, la Pomîrla, de ziua sa onomastică: ,,N-am știut cum că în ziua/ Douăzeci și șapte iuni/ Își serbeaz-aniversarea toți voinicii și Sămsuni.// În biserică asemeni/ Cît umblam pe la icoane/ N-am văzut pe Sfîntul Simon/ Prea iubitule, Samsoane.// Și spre semn caracudistic/ Îți trimit această cartă,/ Iar tu spune printr-un distic/ Cum că cei absenți se iartă”. Dar epigramele și celelalte poezii de factură epică ce altceva sînt decît niște simple gînduri trimise de la un om la altul? De cele mai multe ori, niște scrieri lăsînd să se întrevadă zîmbetul și căldura sufletească.

Așa cum este, de pildă, scrisoarea ticluită de maestrul Ion Minulescu și adresată regizorului Soare Z. Soare, o glorie a Teatrului Național, care în ianuarie 1920 îi pusese în scenă piesa ,,Amantul anonim”. Iată misiva redată fragmentar: ,,Mă, Soare Z. Soare, ce păcat că ești/ Cel mai mare regizor din București,/ Regizor umblat prin Occident/ Regizor cu faimă și talent/ Regizor născut, iar nu făcut/ Cum ar fi moș Gusty Belzebut/ Ce păcat că deși ești ce ești/ Tu nu fabrici altceva la București/ Decît brînză bună în burduf de cîine (...)/ Și de mîine pînă dracu știe cînd/ Fiindcă văd că ne iei pe toți la rînd,/ Mă, Soare Z. Soare, fii băiat de treabă/ Și cînd vezi că piesa nu-i așa de slabă/ Dă-i și tu o mînă de-ajutor/ Că de-aia ești mare regizor./ Și eu dacă lucrul ăsta-l spun/ E că sînt la fel ca tine de nebun/ Și să te ferească Dumnezeu/ Să-ți bați joc de opul dramatic al meu/ Că oricît ai fi tu mare moftangiu/ Eu să știi că te belesc de viu/ Și-n vitrina «Rampei» te expun/ Ca o tabacheră goală de tutun/ Ca să nu mai aibă ce fura actorii/ Cînd repetă piesele cu regizorii/ Și-n loc să le joace, le-njură autorii (...)”.

Fiind institutor...

Ca autor didactic, Ion Creangă a scris urmă­ toarele cărți: - ,,Metodă nouă de scriere și citire” - ,,Învățătorul copiilor” (3 părți) - ,,Povățuitor la cetire – prin scriere, după sistema fonetică” - ,,Regulele limbii ro­ mâne” - ,,Geografia județului Iași, cu conturul județului” - ,,Harta județului Iași”.

Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici și ceilalți membri ai ,,Junimii”, prin tot ce au scris, au contribuit la punerea în practică a Noii metode, de inspirație Europeană, prin care Titu Maiorescu a înțeles că modernizarea și unificarea Țărilor Române se pot înfăptui numai prin realizarea unei limbi literare comune, avînd la bază dialectul muntenesc.

Arghezi, altfel de cum îl știam În opinia criticului și istoricului literar Marian Popa, Tudor Arghezi ar fi scris pamfletul ,,Baroane” la sugestia lui Mihai Antonescu. Primind ordine de sus, cenzura a permis ca pamfletul să fie publicat în ziarul ,,Informația zilei”, nr. din 30 septembrie 1943.

Ulterior, Arghezi i-ar fi cerut iertare baronului von Killinger, explicînd că, de fapt, el îl vizase pe un oarecare baron maghiar. Pentru acestă contribuție la slăbirea moralului nemților, Arghezi ar fi primit un sfert de milion de lei.

Onomastica în literatura de ieri și de azi L-am revăzut recent pe Mircea Diaconu într-un film, unde era profesor de Română și le dădea elevilor ca temă pentru acasă lucrarea ,,Sentimentul patriotic la scriitorii pașoptiști”. Și atunci mi-am adus aminte de doamna Flavia Maftei, profesoara noastră de la Liceul ,,Pajura”, care ne tot înnebunea cu lucrări scrise precum: ,,Surse ale umorului la Ion Creangă” – prostioarele lui Nică, limbajul popular folosit, proverbele și zicătorile, care întrerup anacolutic (,,Vorba aceea...”) fluxul narațiunii, sau numele personajelor – Trăznea, Mogorogea, moșii Bodrîngă și Chiorpec. O altă compunere era: ,,Caragiale și comicul de nume”.

Iar noi trebuia s-o luăm de departe, de la Mitică Rîmătorian al lui Nicolae Filimon, șătrarul Săbiuță, spătarul Pungescovici și aga Bondicescu, escrocii lui Alecsandri. Pe urmă, Caragiale – Cațavencu, Trahanache, Scuipici, Papadopolina, Hurdubiloaia sau Ogretinencele... Și în zilele noastre, rețeta clasică a umorului (care mai cuprindea comicul de nume, oximoronul dintre esența și aparența personajelor, precum și qui pro quoul) este la mare căutare, deși modernismul a impus noi mijloace de exprimare. Astfel, prin anii ’70 se bucurau de succes ,,Ingeniosul bine temperat” și ,,Dictionarul onomastic”, cărțile tînărului, pe atunci, Mircea Horia Simionescu. Care, și el, a lansat pe piață cîteva nume izbutite: Șchiopu Ionescu, Cercel Manicatide, Pocuția Săndulache, Smîrdan și Plevna Batacliu, Hatman

Zamfiroiu sau Zamolxe Grădinaru, mult căutate de snobii cu înclinații istorice. De asemenea, cine e curios găsește și alte nume fistichii: Podbălniceanu, Ceburașcă, Samurcășescu, Ciovârnișanu sau Așdvadzadur (nume georgian) și Donavachian (armenesc), puse în circulație, se pare, de Sabina Fati, călătoare neobosită în jurul Mării Negre. Și Fănuș Neagu găsise un nume, Scarlat Cahul, bun să facă dintr-însul un personaj de roman. De la ,,Chițimia”, o piesă de teatru a lui Băieșu, jucată cîndva la ,,Bulandra” (cu Octavian Cotescu, Ștefan Bănică, Mihai Mereuță și Rodica Tapalagă) mi-a răsărit în minte numele Manole Chițimia, care ar sta bine pe coperta unei cărți.

Inspirate mi s-au părut și unele dintre numele puse în circulație de prozatorul Paul Ioan în cartea sa, ,,Dicționar de sinucigași”. Mai întîi, perechile de sfinți: Drojdie și Dropie, Labie și Corabie. Sau cuviosul Rafie, proorocul Ardezie, arhanghelul Betonie. N-au trecut neobservați nici gemenii Democrat și Democrit Bărbosu; Borfelina și Cordelina, fiicele avocatului Stamatoiu de la Buftea; Cariatida și Carotida Ciupercioiu, cîștigătoarele marelui șlem de la Wimbledon în proba de dublu.

Dar de tripleta Fabulația, Fecundația și Federația Bobic ce ziceți? Sau niște personaje cît se poate de onorabile, chiar dacă de extracție modestă – Abanos Clemente, Balanța Iftene, dactilografa Diagonala Popovăț, Anxiar Ioniță, o tînără speranță la Progresul Strehaia, în B; sau Revulsin Pleșuvu, fost căpitan de cavalerie. Și aici, la Mălăieni, Teleorman, onomastica de sorginte populară își dovedește inventivitatea și, mîine, poreclele de azi vor deveni nume de familie: Ancipac, Cicalete, Cotoșmiau, Ciovârnă (neapărat cu â, cum e moda), Dâgă, Grâsâc, Piriclie. Situație verosimilă cîtă vreme comuna Siliștea-Gumești, imortalizată de Marin Preda, e la 6 km și deține intact același substrat folcloric deosebit de inventiv cînd vine vorba de alte porecle: Năstase Besensac, Bisisica, Isosică, activistul Ouăbei (,,Hai la ouă, băi!”), Pațanghel, Țugurlan, Udubeașcă.

Originile spiritualității românești ,,Spiritualitatea românească pendulează între două entități: Păcală și Tîndală. Între cei care se prostesc (histrionii), prostindu-ne. Și cei care îi urmează prostindu-se”. (I.D. Sârbu) Pe aceeași direcție evoluează două personaje tutelare ale literaturii noastre: Hyperion și Mitică. Unul grav, altul zeflemitor. Așa cum le-au dat viață Eminescu și Caragiale.

Etimologia unor cuvinte Orașele construite de slavi erau alcătuite din 3 părți: - grad, cetate, zona cea mai înaltă și deci ferită (Bălgrad – Orașul Alb, Leningrad – orașul lui Lenin); - voros, cartierul de jos al negustorilor, înconjurat de un zid prefabricat. (Acum vreo 60-70 de ani, ungurii aveau o echipă de fotbal de care se temea întreaga Europă, Ferencvaros Budapesta. Și la antrenamentele ei, stadionul era aproape plin. Întrun colț, pe pista roșie de zgură, se antrena, nebăgat în seamă, Vilmos Vorju, recordman european la greutate. El era legitimat la clubul Vörös Meteor = Steaua Roșie; - palanca, suburbia unde locuia sărăcimea, înconjurată de un zid de palisade. Undeva, pe lîngă orășelul Bolintin, Giurgiu, există un sat Palanca. În folclorul locului nu există nici o referire la vreun gard de nuiele. (Și Ion Creangă, în ,,Amintirile” sale pomenește de acest cuvînt, atunci cînd ne descrie scena cu mătușa Marioara care îl aleargă pe Nică prin cînepă, pînă o pune palancă la pămînt.)

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (71) Enigma Martin Bormann (1)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Se auzea un huruit interminabil, un vuiet surd, dar necontenit. Undele de şoc pătrundeau prin uriaşii pereţi de beton ai buncărului. Ele sugerau implacabil imagini ale Berlinului pe care nici unul dintre troglodiţii hitlerişti nu putea să şi le alunge din gînd: mormane de ruine, pietre calcinate, bucăţi de zid dincolo de care se căscau goluri, şosele desfundate, cratere de bombe. Un cer roşu pe care-1 întuneca fumul negru al incendiilor.

Pretutindeni, un miros de ars, înţepător, înăbuşitor. Şi bubuitul artileriei care nu mai contenea şi care cu timpul devenea insuportabil. În seara acelui 1 mai 1945, şapte optimi din Berlin erau în mîinile ruşilor. Luptele continuau totuşi. Trecuseră mai bine de 24 de ore de cînd Hitler murise. Succesorii lui nu se puteau împăca însă cu gîndul de a înceta lupta. Unul, mai ales. Un om pe care supravieţuitorii din buncăr l-au văzut în ziua aceea mergînd încoace şi-ncolo în uniforma lui cenuşie de SS-ist, încălţat cu cizme, ca la paradă. Un om careşi continua activitatea lipsită de orice sens din zilele precedente şi care dicta mesaje, ca şi cum după moartea dictatorului ar fi vrut să guste pînă la capăt satisfacţia unei puteri pe care, în sfîrşit, nu trebuia s-o mai împartă cu nimeni. Omul acela era Martin Bormann. În aerul rarefiat, pe care ventilatoarele aproape că nu mai izbuteau să-1 mişte, el aştepta. Ce anume? Cei din jurul lui nu ştiau. Dar oare el ştia? Nimic nu-i schimbase atitudinea plină de vanitate, care făcuse din el, de luni de zile, omul cel mai urît din anturajul führerului.

Trecea, îndreptîndu-şi cu aceeaşi morgă trupul îndesat, puternic, încordîndu-şi gîtul gros – „un gît de taur” – şi neizbutind să-şi alunge de pe faţa rotundă, grăsună şi vulgară expresia de neînduplecată duritate, privirea vicleană şi crudă, despre care Eva Braun spunea „căi dă fiori pe şira spinării”. Faţa îi lucea de sudoare.

Din cînd în cînd, cu mîna lui mare, cu degete scurte şi boante, Martin Bormann îşi da pe spate părul negru şi pomădat, rărit de o parte și de alta a frunţii. Aştepta.

Răbdarea era cea mai pregnantă dintre calităţile sale.

Ca să parvină, în Germania, la puterea supremă, dăduse dovadă de o perseverenţă neobosită. Treptat, cîştigase încrederea lui Hitler, lăsînd în umbră pe colaboratorii cei mai apreciaţi ai führerului; devenise indispensabil.

Tot ce se făcea sau se desfăcea în marele Reich german trecea prin mîinile lui. Şi acum ajunsese să nu mai dea ordine în numele führerului, ci în numele lui, al lui Martin Bormann. Pentru asta a trebuit ca Germania să se prăbuşească în cel mai îngrozitor cataclism pe care 1-a cunoscut istoria ei. Dar ce-i păsa lui Martin Bormann? Scopul lui fusese atins.

Inteligent? Nu. Intuitiv? Nu. Cultivat? N-a urmat liceul decît pînă în clasa a doua, cînd a renunţat la învăţătură ca să devină administrator la o fermă. Bun strateg? Nu. În realitate nu era decît un necioplit.

Niciodată n-a fost în stare să ţină un discurs: cel mult bolborosea cîteva banalităţi, presărate cu grosolănii. Într-un cerc mai numeros nu îndrăznea să deschidă gura, fiind conştient de incompetenţa lui. Atunci, cum de ajunsese atît de sus? Pentru că a aspirat să fie unica reflectare a lui Hitler. Pentru că în mod voit şi-a anihilat propria personalitate – foarte ştearsă, e adevărat – identificîndu-se cu cea a führerului.

S-a născut la 17 iunie 1900, la Halberstadt, ca fiu al unui subofiţer devenit mai apoi funcţionar la poştă. Mobilizat în 1918, a făcut parte din batalionul 55 artilerie de cîmp ca simplu tunar. Asta pînă-n februarie 1919. Sfîrşitul războiului, înfrîngerea l-au amărît, l-au dezamăgit, ca pe atîţia alţi tineri germani care-i căutau pe cei „răspunzători”. Încă din 1920 a aderat la „Asociaţia împotriva predominării evreimii”.

Apoi a ajuns şef de secţie în organizaţia Rossbach; scopul oficial al acestei asociaţii de foşti voluntari era formarea de cadre pentru agricultură, în realitate, acolo se învăţa despre necesitatea „eliminării sîngelui

Modelul japonez de edificare a economiei moderne – exemplu demn de urmat de către statul român actual (9) Dirijarea şi subsidierea dezvoltării economiei - căi de limitare a fenomenelor negative şi de potenţare a proceselor pozitive proprii modului de producţie capitalist (4) Transpunerea în practică a acestor planuri s-a materializat, în final, în trecerea netă a Japoniei înaintea tuturor partenerilor occidentali dezvoltaţi în domeniul producţiei industriale de masă - cu excepţia celei din sectoarele tehnologiilor de vîrf militare şi cosmice, în care supremaţia continuă să aparţină americanilor - şi în impunerea produselor nipone pe toate pieţele lumii.

Continuînd să meargă pe calea dezvoltării economice fundamentată anticipat şi într-o viziune pe termen, de data această, mult mai lung, în anii 19851986 statul japonez a elaborat „Programul Frontiere Umane”, avînd ca orizont de timp Secolul XXI. Acesta reprezintă sinteza concepţiei şi conţinutului a două programe distincte: primul, iniţiat de Ministerul Industriei şi Comerţului Internaţional al Japoniei, în 1984, şi al doilea întocmit, în acelaşi an, de Agenţia pentru Ştiinţă şi Tehnologie a Japoniei. Noul program, potrivit aprecierilor elaboratorilor acestuia, reprezintă expresia doctrinei reformei profunde a strategiei de dezvoltare naţională în acel sfîrşit de secol şi în secolul ce urmează, care are ca scop: asigurarea securităţii economiei ţării, menţinerea vitalităţii societăţii japoneze

şi participarea activă a Japoniei la circuitul economic mondial în condiţiile limitării resurselor naturale ale lumii. Obiectivele, urmărite prin program, pleacă de la anticiparea că, pe măsura apropierii de Secolul XXI, omenirea va fi confruntată cu numeroase şi variate dificultăţi, şi de la necesitatea creării condiţiilor noi cerute de menţinerea, pe mai departe, a prosperităţii societăţii nipone în general.

Concluzii: Analiza, sub aspectul problematicii tratate în acest ultim capitol, a factorilor determinanţi care au stat la baza transformării Japoniei, într-un timp extrem de scurt, dintr-o ţară feudală, predominant agrară, rămasă cu peste 250 de ani în urma lumii avansate, într-o ţară dezvoltată, puternic industrializată şi înalt competitivă pe plan mondial, cu perspective de a deveni, în următoarele decenii, primul stat informaţional din lume, pune în lumină rolul primordial pe care l-au avut şi continuă să îl aibă dezvoltarea economiei într-o viziune anticipată, pe bază de programe şi planuri, şi subsidierea acesteia de către stat. Semnificative din acest ultim punct de vedere sînt realităţile proprii nu numai Japoniei, ci şi ale altor state, în primul rînd ale celor avansate, materializate în numeroase programe şi planuri naţionale, unele chiar internaţionale, iniţiate şi sprijinite financiar de către acestea, dintre care amintim: Programul „Iniţiativa de Apărare Strategică”, numit şi „Războiul Stelelor”, al SUA, elaborat în anii 1983 şi 1984, ca factor de mobilizare a capacităţii de

evreiesc din trupul poporului german”. Aceasta a fost unica educaţie „filozofică” pe care a primit-o Martin Bormann. A crezut orbeşte în tot ceea ce a învăţat în organizaţii de soiul acesteia. Și asta contribuie la explicarea ascensiunii lui. În 1923 ia parte, împreună cu grupul Rossbach din Mecklenburg, la executarea lui Walter Kadow, bănuit că ar fi predat un „patriot” armatei de ocupaţie franceze. Tîrît într-o pădure, nefericitul e mai întîi stîlcit cu lovituri de ciomag, apoi i se taie gîtul şi se mai trag şi două focuri de armă asupra trupului lui, cald încă. Pentru această ispravă, Bormann e condamnat la un an închisoare. La ieşirea din închisoare se produce revelaţia: ia contact cu Partidul naţional-socialist muncitoresc german, pe care un anume Adolf Hitler îl galvanizează prin discursurile sale. Martin Bormann a descoperit drumul Damascului: de acum înainte viaţa lui va fi închinată lui Hitler şi „naţional-socialismului”. În perioada cuceririi puterii face orice, nu refuză nici o sarcină. Este cîinele credincios al lui Hitler, omul care execută orbeşte tot ce-i cere el şi dă dovadă de o extraordinară eficienţă. E răsplătit pentru toate acestea imediat după luarea puterii. În iulie 1933, Hitler dă ordonanţa care hotărăşte soarta lui Hess şi totodată şi pe cea a lui Bormann: „Îl numesc pe camaradul Rudolf Hess şef al Comisiei centrale a partidului, ca să mă reprezinte, şi-i dau depline puteri să hotărască în numele meu în toate problemele privind conducerea partidului”. Bormann este numit şeful statului-major al lui Hess. Funcţie foarte înaltă. Partidul nazist e totul în Germania hitleristă. Hitler nu-şi ascunde punctul de vedere. La dieta partidului, în 1934, el declară: – Nu statul ne comandă pe noi, ci noi sîntem aceia care comandăm statul.

Rudolf Hess s-a dovedit incapabil de un efort prelungit, de o prezenţă neîntreruptă, de o muncă zilnică. În loc să stea zi şi noapte să aştepte o chemare a führerului, prefera să piloteze un avion sau să facă lungi excursii la munte pentru a coborî cu schiurile.

Bormann însă era prezent. Întotdeauna. (va urma) ALAIN DECAUX progres tehnic al ţării; Programul „Eureka”, al ţărilor occidentale europene, elaborat în anii 1985 şi 1986, apreciat ca singura cale de recuperare a decalajelor tehnologice şi economice dintre Europa, SUA şi Japonia; Programul de dezvoltare al Chinei, elaborat în anii ’80, pentru perioada pînă în 2049, care cuprinde trei etape şi care are ca obiectiv strategic final ajungerea din urmă şi depăşirea statelor avansate ale Planetei.

Practica diferenţiată a ţărilor lumii confirmă, deci, că aberante şi monstruoase nu sînt activităţile prin care un stat sau un grup de state îşi mobilizează resursele materiale, financiare şi umane cu ajutorul programelor sau planurilor naţionale şi internaţionale şi subsidiază realizarea acestora, pentru a-şi asigura progresul cerut de condiţiile diferitelor etape, aşa cum au ameţit Ţara, în ultimii ani, unele medii politice şi de stat româneşti, ci, dimpotrivă, dezinteresul conştient faţă de nevoia impperioasă a axării eforturilor Patriei, pe baze ştiinţifice, în direcţii concrete şi clare, şi politica de anarhizare a economiei, însoţită de subordonarea ei intereselor din afară. Pentru stoparea proceselor de haotizare a vieţii economice, de degradare alarmantă a producţiei economiei şi de transformare accelerată a Ţării într-o colonie străină, ca premise esenţiale pentru trecerea la dezvoltarea normală, ascendentă şi independentă a României, este imperios necesar ca statul român actual să urmeze, şi în domeniile care fac obiectul analizei de mai înainte, politica şi practica pozitivă promovate de diferitele state ale lumii, în mod deosebit ale celor avansate, puternic industrializate, de pe întregul glob.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (6) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

în postura de șef al delegației române la Conferința de Pace de la Paris: ,,A reușit să demonstreze că nu se mai putea spera ca România să rămînă sub o permanentă supunere față de Refuzul de a semna Tratatul de Pace mașinațiunile Marilor Puteri, care cu Austria și părăsirea Parisului de încercau s-o folosească ca pe un pion. către primul-ministru Ion I.C. Brătianu Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, au provocat atitudini diferite în raport și anume acela că statele europene mai cu interesele pe care le apărau cei care mici au doar controlul marginal asupra și-au expus argumentele vizavi de propriilor destine”. această chestiune. Unii reprezentanți În timp ce premierul se afla la post, Alexandru Vaida ai Marilor Puteri l-au învinuit de lipsă la București, Guvernul a mai făcut o Voievod (1872 - 1950) de maleabilitate diplomatică și de încercare în ceea ce privește modificarea manifestarea unei autorități dictatoriale unor puncte din Tratatul cu Austria. în relațiile cu partenerii de discuții (negocieri). Total Astfel, la 9 septembrie 1919, delegația României la fals. Nu cumva ,,dictator” era premierul francez care, Conferință a prezentat un Memorandum, document în atunci cînd Brătianu a replicat că tratatul minorităților, care, în mare, se reiterau motivele ridicate anterior, cu astfel cum fusese formulat, era o încălcare a un plus de date istorice, concluzionînd că ,,România suveranității naționale a României, în ședința din s-a văzut obligată să declare că îi este cu neputință 31 mai 1919, i-a dat următorul răspuns: ,,Domnule să adere la unele din clauzele înscrise în Tratatul cu Brătianu, dumneavoastră sînteți aici să ascultați, nu Austria și că nu-l poate iscăli”. Neținînd cont nici să vorbiți!”? Adică primul-ministru al unei țări care de această dată de propunerile delegației României, a făcut parte din Coaliție nu are voie să vorbească – Marile Puteri semnează Tratatul cu Austria, la Saint,,decretează” premierul Franței! Asta da dictatură!

Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919, în absența Oricum, atît personalități politice ale momentului, delegațiilor României și Iugoslaviei. cît și opinia publică de bună-credință, cunoșteau realul În aceste condiții, nedorind nici cea mai mică motiv al gestului premierului român: neacceptarea derogare de la propria-i linie politică, Ion I.C. presiunilor din partea Marilor Puteri, acțiuni ce Brătianu depune pe masă demisia guvernului atentau la suveranitatea și independența României. liberal (12 septembrie 1919), asumîndu-și întreaga Iată numai un exemplu grăitor referitor la acest responsabilitate a eșecului de la Paris. subiect – care poate fi privit și ca o controversă în Preluînd puterea, Guvernul prezidat de generalul diplomația internațională interbelică. Este vorba de Arthur Vaitoianu (care, în afară de funcția de președinte comentariul unui cunoscut istoric din SUA, Sherman al Consiliului de Miniștri, mai ocupa și portofoliile de David Spector, care îl portretiza astfel pe Brătianu, ministru de Interne și ad-interim la Externe) cuprindea

Alexandru Vaida Voievod – pionul de sacrificiu

4 iunie 1920 - Ungaria a recunoscut Unirea Ardealului cu România

și trei miniștri din Transilvania, doi din Basarabia și unul din Bucovina. Dar, cum nici acest nou guvern nu a vrut să-și aștearnă semnătura pe documentul care dusese la demisia Guvernului Brătianu, s-a ajuns la alegeri parlamentare (3 și 4 noiembrie 1919), în urma cărora Partidul Național Liberal a pierdut. Cum Iuliu Maniu refuza formarea noului guvern, Suveranul încredințează formarea noului cabinet lui Alexandru Vaida-Voievod.

Noul guvern avea o misiune periculos de ingrată: trebuia să continue linia națională a guvernului Brătianu, dar, în același timp, trebuia să mai diminueze din rigiditatea acestuia în relațiile cu Marile Puteri, mai ales în urma ultimatumului dat de ,,cei Patru”, remis guvernului român la 24 noiembrie 1919, care prevedea ca în timp de 8 zile România să accepte ,,fără discuție, fără rezerve și fără condiții” Tratatul cu Austria și Tratatul Minorităților. Că era considerat un guvern de sacrificiu, în frunte cu premierul Alexandru Vaida Voievod, reiese și din frămîntările din interiorul noului cabinet, unde, în nici 4 luni (9 decembrie 1919 - 12 martie 1920), 5 membri au demisionat – printre care Octavian Goga (de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice), generalii Ioan Rășcanu și Alexandru Averescu (de la Ministerul de Război, respectiv Ministerul de Interne). În noile condiții, sub conducerea ardeleanului Al. Vaida Voievod, delegația României la Conferința de Pace cîștigă teren, o parte din cerințele noastre fiind acceptate de Marile Puteri, acestea fiind considerate niște concesii făcute României (încercînd, astfel, să ascundă realitatea, anume că aceste cereri din partea României erau veridice, ele avînd la bază Convenții și Tratate anterioare, semnate în condiții de liber consimțămînt).

Una peste alta, mai ales după modificarea art. 59, care, în forma inițială nu recunoștea Bucovina ca provincie aparținînd Statului Român, acum arătînd că ,,Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României”, la 10 decembrie 1919, la Saint-Germainen-Laye, România semnează Tratatul cu Austria, care desăvîrșește Unirea Bucovinei cu România. Tot atunci a fost semnat și Tratatul cu Bulgaria, acesta fiind condiționat de semnarea celorlalte două Tratate.

Alexandru Vaida Voievod – născut în actuala localitate Bobîlna la 27 februarie 1872, decedat la 19 martie 1950 la Sibiu. Membru în Parlamentul de la Budapesta, a fost foarte activ, fiind cel care a dat citire în acest for, la 18 octombrie 1918, Rezoluției Comitetului Executiv al Partidului Național Român, prin care se afirma dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania și Ungaria. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a devenit membru al Consiliului Dirigent, fiind numit ministru de stat pentru Transilvania în primul Guvern român după Unire. Așa cum am arătat mai sus, într-un real moment de criză guvernamentală (în contextul greutăților pe care le întîmpina România la Conferința de Pace de la Versailles), Al. Vaida Voievod și-a asumat curajul și decența negocierilor cu Aliații, contribuind la detensionarea relațiilor cu reprezentanții acestora.

Rezultatul? Foarte semnificativ pentru atmosfera explozivă din acel timp, de la Versailles: semnarea celor două Tratate cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, și cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine – piese importante în Catalogul Istoriei Românești, înaintea examenului principal – semnarea Tratatului cu Ungaria.

Dacă imaginea reîntoarcerii Bucovinei la PatriaMamă – oglindită în percepția întregului areal românesc – era una de sărbătoare și de împlinire a vechilor aspirații, în Bucovina entuziasmul era de nestăvilit. Alături de acest entuziasm, judecata lucidă, pusă sub semnul de

În încercarea disperată de a opri tăvălugul destrămării fostului Imperiu din care a făcut parte, Ungaria se folosea de multiple tertipuri (avocățești, diplomatice, militare, etnice, teritoriale), doar-doar va convinge Conferința că ea, și numai ea are dreptate – adică Transilvania a fost și trebuie să rămînă în cuprinsul Ungariei! Pentru a decupa mai clar din perspectiva celor de azi asupra deznodămîntului Conferinței de Pace – prin prisma încrîncenării Ungariei în fața perspectivei pierderii Transilvaniei – iată doar cîteva din aceste încercări: 1. În expunerea de motive pe care a prezentat-o Consiliul Suprem, la 16 februarie 1920, contele Apponyi a contestat legitimitatea hotărîrilor de autodeterminare a unor națiuni din sînul fostului Imperiu Austro-Ungar, propunînd – pentru rezolvarea cauzei – organizarea unui plebiscit în cadrul acestor noi state create; 2. Într-o serie de documente înaintate Conferinței, Btlia pentru Transilvania dintre care amintesc ,,Memoriu asupra Transilvaniei”, Deși în România guvernele se schimbau des la ,,În loc de unul, trei state multinaționale”, Ungaria putere, în ce privește obiectivul țării noastre în cadrul a încercat să explice Europei cît de bine o duceau Conferinței de Pace de la Paris acesta rămînea constant, națiunile străine în sînul matern al țării lui Attila; fiecare delegație luptînd să pună semnăturile pe de asemenea, faptul că Ungaria (cu toate națiunile Convenții și Tratate care să susțină interesele legitime subjugate – n.a.) era un stat unitar, care oferea drepturi ale noului Stat – România – astfel cum acesta rezultase depline tuturor etniilor aflate în arealul ei. Mergînd ca urmare a voinței poporului din cele 3 teritorii care, în pînă la a friza absurdul, delegația ungară aducea anul 1918, s-au alăturat Regatului României. Umărind acuzații grave României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei acest obiectiv, delegația României la pe motiv că acestea ar fi acaparat teritorii Conferință era conștientă de un fapt ce au aparținut Ungariei milenare, fiind intrinsec demonstrat de realitate: la Paris, socotite ca... state imperialiste! semnăturile pe Tratatele Păcii nu făceau 3. Nereușind cu nici un astfel de altceva decît să consfințească întoarcerea argument să înduplece voința țărilor Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei la scăpate de sub asuprirea imperială, Patria-Mamă. De pe această platformă contele Apponyi Albert lansează un – politică, diplomatică și militară – se proiect menit să atragă teritoriile pierdute, construia orice intervenție. de data aceasta prin invenția unui nou La jumătatea anului 1920 se pregătea stat multinațional care să se cheme terenul pentru semnarea unuia dintre cele Confederația danubiană, sub acest nume mai importante Tratate pentru România – camuflînd de fapt ideea reconstituirii cel cu Ungaria. Așa cum am văzut în unele ,,Ungariei Mari”. Bineînțeles că, în afara din episoadele anterioare ale acestui serial, Ungariei și a unor cercuri politice și anul 1919 angrenase România – din cauza financiare chiar din sînul fostei Antante, Albert Apponi, șeful Ungariei – pe două fronturi: diplomatic nici un for internațional decident sau delegației maghiare și militar. Dacă cel militar se încheiase în vreo persoană oficială nu au căzut în forță pentru țara noastră (în luna august, plasa păcălelilor întinsă de reprezentanții România ocupase Budapesta), frontul diplomatic din conților și grofilor unguri. tranșeele de la Versailles înainta anevoie, obstacolele După studierea documentelor de către comisiile de Aliaților (contra naturii) dînd multă bătaie de cap specialitate, luînd în considerare mișcările populare delegației noastre. Totuși, bătălia principală începuse, din anul 1918, avînd la bază principiul naționalităților, discursurile și hîrtiile curgeau și se mișcau mai abitir și la 6 mai 1920 Conferința remite delegației ungare mai surprinzător decît atacurile la baionetă de pe un front o scrisoare care are darul să risipească și ultimele adevărat. Continuînd practica punerii în fața faptului împlinit – aceea a comunicării, și nu a consultării – speranțe ale contelui Apponyi. În documentul semnat Marile Puteri hotărîseră linia frontierei dintre România de Alexandre Millerand, președintele Conferinței, se și Ungaria fără consultarea delegației noastre și fără impune clar statutul noii Europe postbelice, spunînduparticiparea ei – demarcația nefiind similară cu cea se, printre altele: ,,Împrejurările etnografice din admisă în Tratatul de Alianță dintre România, pe de o Europa centrală sînt așa încît este, într-adevăr, cu parte, Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia, pe de altă neputință ca frontierele politice să coincidă, în toată întinderea lor, cu frontierele etnice. Urmează ca unele parte, încheiat în august 1918. În afara acestui fapt imoral – al nesocotirii nuclee de populație maghiară – și puterile aliate și propriei semnături pe un document cu valoare juridică asociate nu s-au resemnat fără părere de rău la această internațională – delegația României era pregătită pentru necesitate – se vor găsi trecute sub suveranitatea altui confruntarea cu reprezentanții Ungariei, stat care, stat. Dar, aceasta nu înseamnă că vechile aranjamente declanșînd războiul de pe Tisa împotriva României teritoriale trebuie să rămînă. Chiar un stat milenar (20 iulie 1919), demonstra că nu va face un act de nu este făcut pentru totdeauna cînd istoria sa este complezență din acceptarea pierderii Transilvaniei. În aceea a unei îndelungate opresiuni din partea unei consecință, noul șef al delegației României, premierul minorități lacomă să conducă”.

Neînghițind gălușca, înfumuratul conte Apponyi Alexandru Vaida Voievod, între 26 februarie și 3 martie 1919, a participat, la Londra, la Conferința Puterilor Albert mai protestează o dată și, refuzînd semnarea Aliate. Cîteva zile mai tîrziu, în cadrul Conferinței Tratatului de Pace, la 16 mai își ia delegația ungară și miniștrilor de Externe și a Ambasadorilor, prezidată părăsește Parisul. de Lordul Curzon, s-a definitivat proiectul de tratat Zarurile fuseseră, însă, aruncate și se rostogoleau cu Ungaria, poziția primului-ministru al României spre o zi pe care nu o vom uita niciodată - 4 iunie și ministru de Externe fiind acceptată (cu limitele 1920! cunoscute deja), în timp ce contrapropunerile contelui (va urma) Albert Apponyi nu au mai fost ascultate.

GEO CIOLCAN unei întregi țări de a mai voi să trateze cu cei care vor să ne umilească. Semnată de toți miniștrii Ardealului, Basarabiei și Bucovinei, demisia cabinetului Brătianu este expresia voinței solidare a unui neam întreg.

Această strînsă solidaritate este lipsită de orice preocupări de politică internă, întemeindu-se pe conștiința românească a bărbaților noștri politici de pretutindeni”.

Ce opinie clară și ce determinare de ordin național și moral! Unde mai găsim, astăzi, în România, ecoul acestui suflu patriotic? Și, încercînd să mențină tonusul bucuriei la un nivel mulțumitor, uitînd de chinuitoarele ședințe de la Versailles, ziarul conchide: ,,Nu ne-a făcut, e adevărat, dreptate deplină, dar biruința deplină a dreptății este rezultatul unui adevăr care noi l-am impus atenției Aliaților în schimbul jertfelor ce ni se cereau și pe cari le-am adus cu prisosință”.

Vaiantele propuse de Aliați pentru frontiera româno-maghiară: 1 – englezi; 2 – francezi; 3 – frontiera actuală, fixată la Trianon; 4 – americani; 5 – italieni hotar al istoriei, venea să împlinească un vis ancestral, nu lipsit de superbole și de canotații subiective ușor de demontat. Pentru a încerca să pătrundem în acest univers complex – unic prin metamorfoza radicală care îl genera – am adus la lumina timpului prezent rînduri din presa vremii, aceasta transfigurînd în litera de jurnal scris pulsul societății, trepidația marii schimbări.

Glasul Bucovinei din 14 septembrie 1919, sub un titlu-manifest – ,,Demisia ministrului Brătianu.

Proclamația pentru constituirea partidului democratic al unirii” – informînd cititorii, dar punîndu-i și în postura de inși implicați în rezolvarea problemelor vitale cu care se confrunta Țara, scria: ,,Guvernul Brătianu a demisionat. Prim-ministru român, care după victoria Aliaților a fost însărcinat de M.S. Regele cu formarea primului cabinet al României întregite și investit cu calitatea de prim-delegat al Statului român la Conferința de la Paris, urmînd fără șovăire linia de conduită politică observată de Statul nostru în tot timpul ultimilor ani de fundamentale prefaceri, a încercat prin toate mijloacele să stabilească acea armonie între interesele Statului român și cele ale aliaților României, pe care a crezut-o conformă cu jertfele aduse de poporul românesc pentru triumful cauzei comune”.

Căutînd să justifice hotărîrea Guvernului Brătianu, gazeta devine ecoul fidel al Țării, punctînd: ,,După retragerea delegaților României de la Conferința de la Paris, după refuzul categoric al României de a semna odiosul Tratat ce ni se impune, nu putea să se dea perseverenței cu care numitul consiliu suprem căuta să ne umilească, decît răspunsul prezentei demisii. Această demisie implică refuzul categoric al

14

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (3) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (3) Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd.

Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927)

1. Învățămîntul – știința de carte a populației (2) Este adevărat că, în special în mediul rural basarabean, necesitatea sporirii nivelului de cultură era percepută într-un mod specific acelor timpuri. Țăranii spuneau simplu: „moldovenești băietul învață acasă; de ce să-l trimet la școală să învețe moldovenești?

Totuna, cu moldoveneasca n-ar să răzbată nicăieri; se știe de cînd lumea că, dacă vrei să ieși om învățat, trebuie să știi rusești”.

Precum afirma Gherman Pîntea, oricît de stranie părea o atare mentalitate, ea era, totuși, riguros exactă, deoarece administrația țaristă reușise „în așa măsură să rusifice poporul moldovenesc, încît acesta credea că poți să fii om învățat, numai dacă știi rusește”. Și totuși, în loc să depună eforturi susținute în vederea ridicării nivelului de cultură al populației băștinașe a guberniei, majoritatea autorilor făceau tot posibilul pentru justificarea și menținerea acelei stări de lucruri. Astfel, în darea de seamă pentru anul 1907, fostul șef al Direcției învățămîntului public din Basarabia, L. Golovko, explica cauzele rezultatelor mediocre ale acțiunii școlare în Basarabia prin deosebirile existente între populația rurală locală și cea a Rusiei imperiale. Autorul considera că anumite condiții specifice pedologice, climaterice și economice ar fi contribuit la constituirea în Basarabia a unui tip de locuitor meridional puțin mobil, indiferent față de problemele vieții sociale, cu excepția cazurilor cînd îi sînt direct periclitate interesele personale în domeniul agriculturii. Un astfel de caracter, conjugat cu modul de viață patriarhal, ar fi creat în mediul populației basarabene o atitudine indiferentă față de școală. În consecință, copiii frecventau școala doar 100-120 de zile pe parcursul anului școlar, făcînd astfel imposibilă însușirea limbii ruse.

Desigur, de la recensămîntul populației din 1897 și pînă în preajma primului Război mondial, starea de lucruri privind nivelul de cultură al populației a evoluat în anumite privințe. Conform datelor anuarului statistic al Rusiei din anul 1905, la o populație de 2.195.200 de locuitori ai Basarabiei la data de 1 ianuarie 1904, inclusiv de 1.124.000 de bărbați și 1.071.200 de femei, numărul copiilor de vîrstă școlară era de 380.735, din care 192.204 băieți și 188.531 fete. Numărul total al școlilor în același an era de 1.363, iar cel al elevilor de 90.581, inclusiv 68.090 băieți și 24.491 fete. În raport cu populația Basarabiei, o școală revenea la 1.611 locuitori, iar în raport cu numărul populației de vîrstă școlară, o școală revenea la 66 de elevi. În pofida unor ameliorări parțiale, cert este că opinia larg împărtășită de cercurile conducătoare din gubernia Basarabiei pînă la 1918, potrivit căreia „obligativitatea învățămîntului primar nu va aduce fericire poporului și nici nu-i va îmbunătăți situația materială”, dat fiind că „țăranul nu are trebuință de învățătură”, a lipsit populația acesteia de posibilitatea „de a se ridica, cu forțele proprii, pe o bază națională, rămînînd, în consecință, înglodată în cea mai profundă ignoranță”. În această ordine de idei, nu părea nicidecum exagerată afirmația lui Pantelimon Halippa, potrivit căreia „moldovenii ignoranți, fără de cultură, erau pe cale de a deveni în țara lor robii celorlalte națiuni, care i-au întrecut în privința culturii și tind a-i întrece și în celelalte domenii de viață publică”. În privința culturalizării marii majorități a populației Basarabiei se cereau, așadar, măsuri urgente și de amploare, și tocmai reieșind din aceste considerente, învățămîntul și efortul de ridicare a nivelului de cultură al maselor largi ale populației Basarabiei au făcut, indiscutabil, obiectul preocupărilor prioritare ale administrației române și întregului corp profesoral din România chiar din anul 1918. Avînd în vedere lipsa acută a materialelor didactice și a rechizitelor școlare, printr-un decret al regelui Ferdinand I a fost deschis pe seama bugetului Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, administrația Casei Școalelor, pe exercițiul financiar 19181919, un credit extraordinar de 1 milion de lei pentru procurarea cărților didactice, literare, științifice și a rechizitelor pentru nevoile școlilor din Basarabia. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Est (64) Raportul diplomatului german Carl Clodius (2) „2. Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane de aur în valoare de 84 pînă la 112 milioane mărci germane. În această privință, trebuie spus următoarele: pretenția română, judecată obiectiv, este cu totul neîndreptățită. Guvernul român a recunoscut față de mine că Banca Națională dispune de cel puțin 550 milioane mărci germane în aur, adică circa 2/3 din fondul german (fără aurul italian). Este suficient ca Banca Națională română să recunoască cel puțin în parte marca germană ca devize străine și, astfel, ca acoperire valutară, pentru a evita orice complicație.

Poziţia românilor este, exact ca în anul precedent, o curată politică de șantaj. Pe lîngă aceasta, promisiunile românilor din anul precedent n-au fost nicidecum îndeplinite. În loc de 4 milioane de tone de produse petrolifere, noi vom primi, de exemplu, în cursul anului 1943, cel mult 3 milioane de tone; în loc de 90.000 de tone de semințe oleaginoase promise au fost livrate numai 15.000 de tone. Banca Națională Română s-a străduit deja tot anul trecut, în ciuda protestelor noastre repetate, să saboteze, cît a putut, livrările pentru Germania. Dacă noi vom ceda acum în problema aurului, pretențiile române vor deveni din ce în ce mai mari. În caz că noi vom rămîne la punctul nostru de vedere de pînă acum, va trebui să procedăm în felul următor: să se intervină încă o dată, insistent, în numele Führer-ului, pe lîngă Mareșal, să-și schimbe atitudinea în raport cu necesitățile războiului. În caz că Mareșalul, cum este de așteptat, nu va consimți, tratativele să fie întrerupte. Apoi să se înceteze toate cumpărăturile germane din România, cu excepția petrolului. Se va împiedica orice tranzit din România în terțe țări.

Deoarece România nu știe ce să facă cu recolta sa și deoarece hambarele sînt deja arhipline, o astfel de blocadă a exportului va duce la o criză economică ascuțită în țară și va pune guvernul în fața unor probleme interne serioase. Eu cred că Mareşalul, în cazul unui astfel de război economic, nu va îndrăzni să înceteze livrările de petrol, deoarece, în cazul acesta, repercusiunile asupra apărării militare a pămîntului românesc pe frontul de Răsărit ar fi prea vădite. Tot aşa, nu cred că se va hotărî să oprească complet plăţile pentru Wehrmachtul german, ci va admite ca acestea să fie efectuate cel puţin în volumul admis de el deja de pe acum (2/3 din cererile noastre)”.

La o concluzie asemănătoare cu cea a prof. Gheorghe Buzatu ajunsese, la 2 octombrie 1944, şi Biroul pentru informaţii strategice american, care conchidea: „Faptele dovedesc că relaţiile româno-germane au fost timp îndelungat foarte delicate, iar forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decît s-a presupus. Germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decît ca pe o ţară ocupată. Ei au acceptat o contribuţie economică mult mai mică din partea României decît aceea care ar fi putut fi obţinută dacă ţara ar fi fost incorporată în maşina de război nazistă. Elanul general al românilor - inclusiv al autorităţilor şi oamenilor de afaceri - pare să fi urmat politica de supunere cît mai redusă cu putinţă faţă de cercurile germane. Chiar şi acei români care au colaborat în mod categoric cu germanii au dat mult mai puţin decît aveau. Rezultatul a fost că România a reuşit să reţină de la germani o parte considerabilă din cele două importante produse ale ţării - alimente şi petrol. Contrastul puternic dintre nivelul de viaţă din România şi Germania în ceea ce priveşte aceste două articole dă măsura eşecului Germaniei în a exploata pe deplin acest aliat. Chiar şi atunci cînd nevoia de aceste produse era mai mare, Gemania pare a se fi aflat într-o situaţie la fel de slabă faţă de România pentru a o forţa la livrarea acestor articole. De exemplu, chiar şi după întreruperea serioasă a producţiei de petrol din cauza bombardamentelor aliate, românii au continuat să reţină o parte substanţială din producţia rafinăriilor pentru folosul lor şi să menţină un consum intern de produse petroliere la un nivel ridicat”.

Jurnal de campanie (1) 9 septembrie 1942. În urma unor lupte grele, Regimentul 31 Infanterie ocupa […] (indescifrabil în original) Pescianka şi Staro-Dubovka, inclusiv păduricea de la sudul acestei localități, la sud-vest de Stalingrad. Urmează un nou ordin care schimba directia de atac către sud-est prin Gornaia Poliana şi Sanatorium.

16-18 septembrie 1942. Divizia 20 Infanterie primeşte un nou sector la circa 20 km mai la sud.

20 septembrie 1942. Subsemnatul am fost numit la comanda companiei a 7-a din Regimentul 21 Infanterie. În fața noastră inamicul ocupă o linie întărită cu cazemate cilindrice la circa 200-300 metri pe 2 sau chiar 3 linii, iar în fața acestora, la 20-50 metri, se află șanțurile de tragere ale lor. Cazematele au arme automate și puști anticar, servite de personal redus la număr. Infanteria rusă ocupă șanțurile din fața cazematelor. În urma unei incursiuni la cazemată am rămas în bănuiala că noaptea părăsesc cazematele, deoarece nu am găsit pe nimeni acolo înăuntru. Distanța între noi și ruși pe unele locuri este de 300 metri, iar pe altele de 600-700 metri. Inamicul schimbă foarte des poziția încît ne face impresia - ba chiar am observat și unele manevre - că ne bat cu aceeași baterie, o dată dintr-un loc, altă dată din alt loc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

Nr. 1543

l

15

30 iunie – 6 iulie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Ziua Universală a iei – tradiţia românească de o frumuseţe unică

Lăzile de zestre ale bătrînelor din satele noastre ascund, pe lîngă alte comori, şi adevărate vedete ale portului femeiesc care au făcut carieră spectaculoasă în moda internaţională – iile. Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, feţe regale şi designeri de renume internaţional. Toţi aceştia s-au inspirat, au promovat şi s-au lăsat vrăjiţi de ie sau „cămaşa cu altiţă” (chenar), aşa cum mai este ea cunoscută. Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti după ce Nadia Comăneci a apărut de cîteva ori pe saltea îmbrăcată cu o ie tradiţională. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul neau rămas mai multe picturi şi desene înfăţişînd femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară” pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtînd atît ie, cît şi năframă.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea – toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime.

Ia – denumire dată la origini exclusiv piesei vestimentare feminine, cămaşă tradiţională românească de sărbătoare – este considerată cea mai importantă piesă din costumul popular, deoarece determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care e obligatoriu să se acorde ca epocă, vîrstă, ornamente şi cromatică.

Termenul „ie” este derivat din latinescul „tunicae lineae” – tunică subţire purtată pe piele, şi se pare că apariţia ei trebuie căutată undeva în vremea civilizaţiei Cucuteni. În Secolul al VI-lea apar menţiuni în limba latină în „Glossarium mediae et infimae Latinitatis” al lui Du Cange privind termenul de camisa – împrumutat de la celţi – alături de alte aspecte despre portul românesc.

Termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO şi semnată de Varvara Buzilă (lucrare numită chiar aşa – ,,Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic”), cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vîrstă, ocazii şi stare socială. „În cel mai vechi strat terminologic se

Rosenthal – „România Revoluționară“, tablou pictat în exil la Paris, 1848

înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atît de femei, cît şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrînească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la gît, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

brețara.

Cămașa cu tăblie – eliminarea încrețului și acoperirea mînecii cu un ornament bogat, fără pînză în desfășurare, de la locul de unde începe altița pe umăr pînă în dreptul încheieturii mîinii a dus la realizarea unui adevărat tip ornamental de ie, specific regiunii Hunedoarei, în zona Pădurenilor, în împrejurimile Aradului.

Ia cu umăr – întîlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului. În locul altiței există o fîșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr. O fîșie similară se observă în dreptul cotului, care se cheamă ,,pisti cot”. Ca un ultim element ornamental, pe mînecă există brețara. Gulerul iei (denumit obzincă) este cusut cu multă finețe.

Ia cu ciocănele sau ia de Săliște este o degenerare ornamentală și stilistică a iei cu umăr, ornamentația policromă de pe guler, umăr, fîșia de ,,pisti cot” și brețara devin monocrome, avînd culoarea neagră, înviorată de urme de roșu, galben, albastru sau fir de aur. Broderia de asemenea este înlocuită cu panglici negre cusute cu mașina, pe mînecă sau piept.

Cămașa cu lăncez este întîlnită în sudul și estul Transilvaniei, iar din Secolul al XVIII-lea și prin părțile Făgărașului. Se caracterizează prin apariția sub gulerul iei a unei fîșii ornamentale, ca un galon.

Se întîlnește în Valea Bistriței, partea nordică a zonei Neamț și în Bucovina. Este, de fapt, o cămașă cu volan, denumit fodore, a cărui încrețitură e acoperită cu un lăncez, identic cu cel de sub guler.

Croială, ornamente, culori Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pînză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mîneci şi la gît. Cum spuneam, croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului şi întărit cu şnur răsucit. Mînecile sînt, de cele mai multe ori, încreţite atît la umeri, cît şi la încheieturile mîinilor. Este un tip de cămaşă scurtă pînă la talie, spre deosebire de cămaşa mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia de la o generaţie la alta.

Motivele sînt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mîneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în rîuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mîneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.

Femeile căsătorite şi cele în vîrstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sînt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

Tipuri de ie Cămașa cu altiță – acest model de ie este cel mai des întîlnit în țara noastră. Astfel o putem vedea în Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, zona Branului, a Covasnei.

Se caracterizează prin prezența constantă a unor cîmpuri ornamentale: guler — piept și mîneca cu mai multe zone, denumite altiță (porțiunea de broderie care acoperă umărul), încrețul (o fîșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), rîurile sau rîndurile de pe mînecă (care acoperă drept sau oblic în fîșii mîneca) și

Pictura lui Henri Matisse, „La blouse roumaine” (1940), Muzeul Național de Artă Modernă din Paris

Cămașa cu chiept sau ciupag – pe întreaga zonă a încrețiturii pieptului se poate observa o bogată și masivă ornamentație geometrică — broderie pe muchie.

Cămașa încărcată – pieptul și umerii acestui tip de ie sînt acoperiți în întregime de broderie, cu bumbac, mătase sau chiar mărgele.

Cămașa cu platcă se întîlnește în Maramureș și Bihor; prezintă un mod aparte al motivelor ornamentale, ce urmează linia de unire a foilor trupului cu platca.

Se observă astfel două variante caracteristice, după varietatea ornamentației: cămașa de Oaș (predominînd culoarea galbenă) și cămașa de Maramureș (predominând culoarea verde). Pentru ambele, ornamentul de pe umăr este din crățele, un fel de fagure.

Ia s-a născut din necesitate şi simţ practic şi a căpătat o valoare artistică şi sentimentală din clipa în care femeia a creat-o şi a înzestrat-o cu propriile credinţe, simţ estetic şi sentimente. Ea se impune din ce în ce mai mult în conştiinţa europeană şi mondială, ca un format vestimentar tradiţional românesc de o frumuseţe unică şi originală. Reper identitar, ia este sărbătorită, începînd cu anul 2013, în noaptea „cerurilor deschise”, de Sînziene.

Mandracasromanca.weebly.com, Historia.ro

16

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Testul de sinceritate

(urmare din pag. 1) Nu contează cine ești și ce idei ai cîtă vreme obiectivul tău este acela de a fi ceva în lumea asta mizeră, un alt rahat de politician, cum sînt majoritatea.

Dacă însă, prin absurd, vrei cu adevărat să fii parte a unui proiect măreț în care crezi, trebuie să fii atent unde anume aderi, pentru că riști să devii ca cel de mai sus, dacă nu chiar mai prost ca el. Și anume să te bați pentru ideile altora, și, din ignoranță, să ți le însușești. Înainte de a face acest pas e bine să faci niște săpături. Să vezi cine e nenea ăla care vine și îți cere votul sau contribuția la îndeplinirea propriului vis. Să vezi ce obiective are, pe față, acea mișcare, ce plan de țară are, cine sînt piesele puse în joc etc. Să verifici proveniența banilor și dacă este publică această informație.

De fapt, aici este cheia – de obicei, sponsorii nu se văd și au niște condiții nedeclarate înainte de finanțare. Și, ce este și mai important, dacă, să zicem că știi cine oferă banii, ce obiective oficiale are, trebuie să vezi dacă, odată ajunsă în Parlament, această mișcare se va dizolva sau nu în rîndul celor deja mînjiți de atîta politică. Și

avem exemple aici, fie că vorbim de PRM – care, în 2000, a intrat în Parlament cu 23% și a ieșit, în 2004, cu mai puțin de 15%. De ce? Pentru că partidele care fură ca în codru au plătit și au luat cu japca aproape toți parlamentarii PRM, doar pentru că aceștia nu erau lăsați să fure de către președintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. Și mai avem exemplul mai recent al PPDD, care a intrat în Parlament cu 16% în 2012, pentru ca în 2016 să fie pe zero. Și asta din același motiv: banii mulți sînt la cei deja consacrați, așa că săracii nou-parlamentari nu mai apucă un alt mandat ca să sugă cît mai mult.

Deci, dragul meu viitor om de succes, dacă ești idealist alege cu grijă, iar dacă vrei doar bani, alege cum dorești. Nu te lăsa mințit de cei care vin acum în postura de cavaleri călare pe cai albi, cu bani lor auriți, pentru că în spatele lor riști să vezi rînjetul unui fost președinte sau al vreunui președinte de partid parlamentar.

Este dificil de ales, deoarece este greu să fii idealist într-o lume atît de materialistă ca cea în care trăim. Eu nu îi acuz deloc pe cei care aderă la diverse mișcări așa-zis naționaliste doar pentru că vor să iasă din tipare și să fie ceva mai bogați.

E dreptul lor, din păcate, chiar dacă pentru România această mentalitate este dezastruoasă, așa cum vedem că se întîmplă de 30 de ani încoace.

Despre votul general din Rusia privind aprobarea modificărilor la Constituție

Pe 1 iulie, în baza Ambasadei Rusiei la București și a Consulatului General din Constanța se vor organiza secții de votare, unde cetățenii Rusiei vor putea să își exprime opinia în cadrul Votului General din Rusia privind aprobarea amendamentelor la Constituția Federației Ruse.

Noua ediție a Legii fundamentale va include prevederi conform cărora „Federația Rusă este succesorul de drept al URSS pe teritoriul său, păstrînd memoria strămoșilor, care ne-au transmis idealuri și credință în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea statală stabilită istoric, cinstește memoria apărătorilor Patriei, asigură protecția memoriei istorice”.

Au fost semnificativ extinse și concretizate articolele privind garanțiile sociale, inclusiv indexarea obligatorie a pensiilor cel puțin o dată pe an, asigurarea asistenței medicale de calitate.

Va fi introdusă prevederea conform căreia salariul minim nu poate fi mai mic decît valoarea sumei minime de existență a populației apte de muncă. În articolul referitor la temele gestionate în comun de Federația Rusă și Subiectele Federației Ruse va fi inclusă prevederea privind protecția familiei, a maternității, a paternității și a copilăriei; apărarea instituției căsătoriei ca uniunea bărbatului și femeii; dezvoltarea condițiilor pentru creșterea și educarea decentă a copiilor în familie, precum și pentru exercitarea de către copiii adulți a responsabilitățiii de a avea grijă de părinți. Asigurarea implementării unei politici de stat unificate, orientate social în domeniul păstrării valorilor familiale tradiționale va fi încredințată Guvernului. În mod serios au fost ridicate cerințele Constituției pentru pretendenții pentru funcția de Președinte, și pentru majoritatea altor funcții guvernamentale superioare (înalți oficiali ai Federației Ruse, șefi ai autorităților federale ale statului, Președintele

Federației Ruse, senatori, deputați ai Dumei de Stat, Avocatul Poporului, Președintele Guvernului, adjuncții săi, miniștrii federali, alți șefi ai organelor executive federale, judecători ai instanțelor Federației Ruse, procurori), care au obligația de a nu avea cetățenie străină și conturi bancare în străinătate. Președinte poate deveni o persoană care locuiește permanent în Federația Rusă timp de cel puțin 25 de ani. Șederea în funcția de șef al statului este limitată la două termene de 6 ani, iar actualului președinte i se acordă dreptul de a candida din nou, în conformitate cu prevederile tranzitorii ale noii redacții a Legii Supreme.

Modificările extind competențele Camerelor Parlamentului. În special, Președintele Guvernului va fi numit de Președintele Federației Ruse numai după aprobarea candidaturii sale de către Duma de Stat.

Sînt confirmate prevederile constituționale privind respectarea de către Federația Rusă a obligațiilor sale conform dreptului internațional, care sînt cuprinse în tratatele interstatale ratificate de țara noastră. Conform modificărilor, țara noastră poate participa la asociații interstatale și le poate transfera o parte din competențele sale în conformitate cu tratatele internaționale ale Federației Ruse, dacă aceasta nu atrage după sine o limitare a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului și nu contravine pilonilor sistemului constituțional al Federației Ruse.

Importanță fundamentală o dobîndește noua normă conform căreia numai acele decizii ale organismelor interstatale create pe baza tratatelor internaționale ratificate anterior de noi care nu contravin Constituției Federației Ruse vor fi puse în aplicare pe teritoriul Rusiei. Decizia cu privire la conformitatea lor cu Legea fundamentală a țării va fi soluționată de Curtea Constituțională. Astfel, principiul supremației dreptului internațional va fi imposibil de utilizat pentru impunerea automată a deciziilor care încalcă

Celor care gîndesc mai presus de zona materială – pentru că își cîștigă existența prin forțele proprii și nu au nevoie de posturi prin Guvern sau prin Parlament pentru asta – noi le recomandăm să nu comită greșeala de a adera la vreo mișcare înainte de a-și pune întrebări de genul: ,,De unde provin banii investiți în campanie?”, ,,Care este sursa de finanțare a mitingurilor organizate?” etc. În ceea ce privește mișcarea civică pe care Revista ,,România Mare” a lansat-o în urmă cu cîteva săptămîni, putem spune că nu vom fi duplicitari și că nu îi vom accepta în rîndul nostru decît pe cei care aderă cu sufletul la cele zece principii ale vadimismului. Credem cu tărie că actualul mod de a face politică este falimentar – asistăm nu doar la falimentul democrației, așa cum ar trebui ea să fie, ci vom asista curînd la falimentul întregii clase politice actuale, în care PR-ul are rol principal, în timp ce bunăstarea celor care votează nici măcar nu există în foaia de parcurs a guvernanților și parlamentarilor.

Modul actual de a face politică bazat pe minciună și vorbe goale, pe ipocrizie și lipsă totală de bunsimț, nu rezonează deloc cu principiile vadimiste, motiv pentru care ne dorim să impunem în timp o nouă paradigmă, fiind conștienți de dificultatea acestui demers. Vom sădi o sămînță care, odată încolțită, nu va mai putea fi oprită. drepturile cetățenilor noștri și contravin pilonilor ordinii de drept publice în țara noastră.

Modificările sînt menite să protejeze integritatea teritorială a țării. Noua ediție a articolului 67 prevede că acțiunile care vizează înstrăinarea unei părți a teritoriului Federației Ruse, precum și apelurile la astfel de acțiuni nu sînt permise. În conformitate cu modificările propuse, Federația Rusă oferă sprijin compatrioților care locuiesc în străinătate în exercitarea drepturilor lor, asigurarea protecției intereselor lor și păstrarea identității culturale ruse la nivel național. Merită menționat că textul modificărilor subliniază rolul culturii drept patrimoniu unic al poporului multinațional al Rusiei, care este susținut și protejat de stat.

Limba rusă, care are statutul de limbă de stat pe întreg teritoriul țării, a primit un sprijin suplimentar: ea va fi caracterizată drept limba „națiunii formatoare de statalitate care face parte din uniunea multietnică a popoarelor egale în drepturi ale Federației Ruse”.

Ca și în prezent, republicile vor avea dreptul să-și stabilească propriile limbi de stat, care sînt folosite împreună cu limba de stat a Federației Ruse.

Pentru toate popoarele care locuiesc pe teritoriul Rusiei, statul va garanta dreptul păstrării limbilor lor materne, creînd condiții pentru studierea și dezvoltarea acestora.

Textul complet al Legii Federației Ruse privind modificarea Constituției Federației Ruse din 14 martie 2020 nr. 1-FKZ – „Despre perfecționarea reglementării anumitor aspecte de organizare și funcționare a autorităților publice” poate fi accesat pe site-ul Dumei de stat.

Toți cetățenii Rusiei care la 1 iulie se vor afla pe teritoriul României sînt așteptați la secțiile de votare să își exprime opinia în cadrul Votului General din Rusia. Informațiile privind adresele secțiilor de votare și program pot fi accesate la: • Romania.mid.ru/ (pagina principală) • Pagina oficială de facebook a Ambasadei Ruse în România.

Ambasada Federației Ruse la București

RM

Nr. 1543

l

17

30 iunie – 6 iulie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

Jó napot, Werner Ur!

Felicitări, d-le preşedinte Klaus Werner Iohannis (după mine, guvernator al „coloniei România”, împins din afară) pentru că aţi reușit să îndepliniți toate planurile „măreţe” - ale dvs. şi nu ale celor pe care îi numiți, la TV, „dragi români”. Cîtă ipocrizie!

După depunerea jurămîntului la primul mandat de preşedinte, aţi spus clar că veţi lupta prin toate mijloacele pentru distrugerea PSD-ului. Și aţi făcut-o, cu ajutorul unor trădători din interiorul acestui partid, încălcînd cu neruşinare toate legile democraţiei, Constituţia şi deciziile C.C.R. Parcă vă văd cu geaca roşie în fruntea unor răzvrătiți, la mitinguri neautorizate, unde se rosteau lozinci naziste pentru dărîmarea unui guvern democratic ales și pentru a pune în loc, prin forță, ,,guvernul meu”. Ați omologat ca formă de protest inscripţia de pe maşina unui străin, pe care scria MUIE-PSD. Vă întreb: am putea folosi, și noi, această trivialitate la adresa celor care au cultivat-o și au calificat-o drept ,,opinie politică”?

Mare păcat că în 1989 şi-au dat viaţa atîţia tineri pentru dărîmarea unei dictaturi comuniste, ca să îi ia locul o dictatură nazistă. Cînd aţi candidat prima dată la funcţia de preşedinte al României, presa a scris că după 1990 v-aţi ocupat de vînzarea unor copii de români amărîţi şi că aţi luat cu acte ilegale şase case.

Dacă a fost adevărat, de ce nu aţi luat în grijă un astfel de copil, să se bucure de un trai bun în ţara lui? Pentru a scăpa de multiplele dosare de la Parchet, aţi numit ca şef al instituției un torţionar care a distrus români în închisorile comuniste. Cred că acestea au fost motivele pentru care v-au pus în fruntea coloniei (România) cercurile străine, care erau interesate de resursele acestei ţări.

Cei care gîndesc cu capul îşi pun întrebarea: Ce îl leagă pe acest om de România, în afară de fotoliul de la Cotroceni? O întrebare logică, întrucît: 1. Copii

nu aveţi, nici măcar înfiaţi; 2. Părinţii dvs. trăiesc în Germania; 3. Originea dvs. este germană.

O să spuneţi că aţi fost votat de electorat. Este adevărat, pentru că propaganda nazistă a fost mai puternică, iar poporului îi place să vadă sînge pe pereţi, să-1 vadă pe Orban dînd cu parul în pesediști. Aţi profitat de faptul că românii, din păcate, în decursul istoriei lor, şi-au vîndut conducătorii care au încercat să-i ducă spre bine. I-au ucis, i-au exilat, i-au otrăvit etc.

D-le preşedinte, fiindcă aţi mai profitat de o nenorocire (Colectiv) şi aţi dat jos un guvern, vă fac o propunere. Acum, că țara asta se află la degetul dvs. mic - aveţi Guvernul (meu), Parlamentul (meu), Justiţia (mea), Armata (mea) etc., profitaţi de toate acestea şi scăpaţi de PSD. Deschideţi Canalul Dunăre-Bucureşti-Marea Neagră şi duceţi acolo tot PSD-ul. Nu vă costă prea mult: nişte barăci şi bani de hrană, să nu moară prea repede. Cu asta îndepliniți şi dorinţa lui Rareș Bogdan (ce nume! Poate părinţii lui au fost nişte patrioţi), cel care, cu o zi înainte de alegerile europarlamentare, striga din toți rărunchii, la Realitatea TV: „La puşcărie cu Dragnea şi tot PSD-ul!”. A doua zi, Dragnea a fost dus la puşcărie... Democraţie, nu glumă!

Dacă veţi ţine cont de această propunere în legătură cu Canalul Dunăre-Bucureşti-Marea Neagră, mă duc și eu, voluntar, împreună cu PSD-ul, pentru că întotdeauna am fost alături de cei mulţi, de cei ce au dus greul acestei ţări, fie că au fost muncitori sau intelectuali.

De curînd am citit o carte biografică despre Franklin Roosevelt, preşedintele Americii între anii 1933 și 1945. În acea perioadă, şi Hitler era într-o ascensiune fulminantă. În carte figurau şi nişte poze, care ilustrau mitingurile celor doi politicieni. La mitingurile lui Hitler, în care se propunea ocuparea Europei şi a lumii, exterminarea în masă a evreilor, era o atmosferă isterizată, vorbitorul fiind aplaudat şi ovaţionat ore întregi. Spre deosebire de mitingurile lui Roosevelt, unde se promitea bunăstare poporului, prin diferite măsuri care vizau şi băncile care acumulaseră

Opinca ta pe gîtul meu apasă

Cînd un om este sufocat, o țară întreagă arde. Dar ce te faci cînd țara e toată sufocată?

Cine îi sare în ajutor, cine o scapă de trădarea înfiptă în gîtul ei pînă la cel mai înalt nivel?

Cînd un om de culoare strigă de pe asfalt: ,,Omule, mă sufoci!”, toți cei asemenea lui au dat foc lumii pentru dreptate! Ce te faci cînd milioane de oameni sînt sufocați de genunchiul greu al Statului ce apasă nesimțit pe gîtul fiecăruia dintre noi?

De ce o țară ia foc cînd un om moare, dar nici un om nu se ridică din genunchi cînd o țară întreagă este sufocată?

De ce mii de oameni protestează pentru că un seamăn a fost ucis într-un mod abominabil de către poliție? De ce nici măcar un singur om nu protestează pentru că milioane de semeni de-ai lui sînt sufocați de legile nedrepte, de taxele multe și mari, de nedreptățile la care sînt supuși zi de zi?

De ce alții pot lupta pentru un om, dar nimeni nu mai luptă pentru o țară?

De ce genunchiul greu al unui polițist alb este aspru taxat de mii de negri, în timp ce genunchiul negru și bubos al statului român nu este pus la zid de un popor de albi?

Mă sufoc, stat corupt ce ești!

Nu, nu ești un polițist incapabil să înțelegi, ești ditamai statul, ditamai sistemul decis să ne sufoci pe toți cei care nu ne aliniem regulilor tale. Îți lași greutatea tot mai apăsătoare pe noi, ne sufoci cu fiecare zi ce trece, și nu vei înceta pînă cînd noi nu vom muri. În SUA cetățenii au protestat pentru că un negru a fost ucis de un alb, mulți fiind cei care, prin protest, au aprins America. La noi e mult mai simplu: un stat alb, plin de corupți, sufocă pînă la refuz un popor naiv, care nici măcar ultimele cuvinte nu este în stare să le mai rostească. Dimpotrivă, stă fără să spună nimic, așteptînd ca alții să îl salveze, sau, poate, bunul Dumnezeu.

Cu opinca grea, cu bocancul plin de ținte, un Stat găunos și plin de bube a ales să sufoce poporul prostit care îl aplaudă, deși știe că nimeni nu îi va sări în ajutor, pentru că Statul a avut grijă timp de zeci de ani ca noi să nu mai avem prieteni, să nu mai contăm la nici un fel de nivel. Statul ne sufocă, zi de zi. O minoritate bogată – nu mai mult de 0,5% din populație – îi ține la respect, sub genunchi, pînă la sofocare, pe cei mulți, pe cei mai proști, pe cei naivi și pe cei incapabili să înțeleagă că drumul acestei națiuni este unul distructiv.

Dacă în SUA un genunchi alb pe un gît negru a făcut ca însuși Cristofor Columb să cadă de pe soclu, oare în România genunchiul statului întunecat pe gîtul alb al națiunii unde ne va duce? Cine va mai cădea de pe soclu și cine va fi pus în locul lui?

D.A.

venituri colosale, în detrimentul celor care produceau şi creau locuri de muncă.

Făcînd o paralelă între cele două platforme electorale din România, cea liberală, în frunte cu dvs., şi cea social-democrată, se constată o asemănare, chiar dacă nu perfectă, cu exemplele de dinainte.

Dvs. nu aţi promis nimic altceva decît că veţi distruge PSD-ul, prin toate mijloacele necesare, şi că vreţi să dețineți putere totală (Guvern, Parlament, Justiţie).

Cu alte cuvinte, DICTATURĂ. Servitorul dvs., Orban Ludovic, îndemna, în şedinţă publică televizată, ca toţi liberalii să pună mîna pe par şi să ia PSD-ul (liderii) la bătaie.

De partea cealaltă, PSD-ul a venit cu un program de guvernare care, în mare parte, cu toate piedicile pe care le-aţi pus, a fost implementat în beneficiul poporului, nu în favoarea băncilor şi a unor grupuri de interese.

Cu stimă și respect, PETRU BANCOȘ, artist plastic din Baia Mare P.S. 1 - D-le Preşedinte, după ceea ce s-a întîmplat la Suceava, în plină pandemie, poate că s-ar cuveni să-1 decoraţi pe Gheorghe Flutur, preşedintele CJ Suceava. Și ca să fie un echilibru între putere şi opoziţie, puneți-i cătușe Gabrielei Firea, Primarul general al Capitalei, care, împreună cu „penalul” (după concepţia dvs.) dr.

Streinu Cercel, a încercat să facă ceva pentru sănătatea cetăţenilor din Bucureşti. Nu au fost lăsați de premierul Orban, iar profesorul dr. Streinu Cercel a fost mazilit.

P.S. 2 - Aţi decretat starea de urgenţă, aţi pus pînă şi armata cu mitralierele să ne păzească, nu cumva să ieșim din casă. Nu zic că a fost o măsură rea, pentru că a stopat răspîndirea bolii, dar cînd interesul Germaniei a fost să-şi culeagă sparanghelul, aţi încălcat grosolan propriul dvs. Decret, încărcînd românii în mijloacele de transport, așa cum au fost încărcate cele 14.000 de oi în Portul Constanţa, şi apoi înecate în mare. Cam atît valorează românii pentru dvs.? Nu v-a trecut prin cap că aţi depus un jurămînt în faţa ,,dragilor români”?

E rău cînd vii în fruntea unei ţări numai cu gîndul de a distruge ceva!

Presa rusă: În patru zile de vot, 76% dintre respondenți au susținut modificările constituționale Centrul Național Rus pentru Studierea Opiniei Publice (VȚIOM) i-a intervievat pe ruși, la ieșirea din secțiile de votare, cu privire la modificările aduse Constituției. Conform exit poll-urilor, amendamentele sînt susținute de 76% dintre participanții la vot, iar împotrivă se pronunță 23,6%.

Sondajul a fost realizat la 800 de secții de votare din 25 de regiuni.

Participanții au fost rugați să răspundă anonim la întrebarea despre modul în care au votat – pentru sau împotriva amendamentelor la Constituție. Spre ora 21:00 (ora Moscovei), la 28 iunie a.c., 163.124 de persoane au luat parte la sondaj. 70,6% dintre respondenți au răspuns la întrebare, în timp ce 29,4% au refuzat răspunsul. Șefa Comisiei Electorale Centrale (ȚIK), Ella Pamfilova, a declarat pentru Business FM că regretă publicarea rezultatelor exit poll-urilor ale VȚIOM. ,,Din păcate, această problemă nu este reglementată de legea noastră, nu avem pîrghii prin care am putea s-o interzicem. Singurul lucru pe care l-am solicitat a fost ca rezultatele exit poll-urilor să nu fie anunțate cel puțin pînă la momentul încheierii votului. Dar, acest lucru a fost doar o recomandare. Din păcate, nu avem alte pîrghii”, a spus ea.

Anterior, o sursă din ,,Kommersant” a relatat că VȚIOM a pregătit o nouă prognoză pentru rezultatele votării Constituției. Se așteaptă o prezență la vot de 52,6%, 73,6% vor susține amendamentele, 26% vor vota împotrivă. Șeful VȚIOM, Valeri Fiodorov, într-o conversație cu ,,Kommersant”, nu a confirmat, dar nici nu a negat faptul că organizația sa a făcut un astfel de sondaj.

Reamintim că ziua principală de votare este 1 iulie, care va fi o zi liberă.

Cu toate acestea, cetățenii ruși au posibilitatea să voteze în decurs de șapte zile, între 25 iunie și 1 iulie. Locuitorii din Moscova și din regiunea Nijni Novgorod pot vota și în format electronic. La 28 iunie, ȚIK a anunțat că a primit 113 plîngeri cu privire la o eventuală constrîngere pentru a vota Constituția. Unii dintre cetățeni au anunțat că au reușit să voteze de două ori – online și la secțiile de votare. ȚIK a numit asemenea fapte drept o provocare.

Vestidinrusia.ro

18

Nr. 1543

Toți barbarii au dorit să fie egali ai Romei (1) Alaric, fiu al Dunării (1)

Fascinantă dintotdeauna, povestea jefuirii Romei de către vizigoții lui Alaric în 410 e.n. a anunțat definitiv amurgul zeilor romani. Exprimă, prin dinamica sa vizibilă sau doar ascunsă, piatra de imperialism absolut a istoriei Europei creștine. Așa cum căderea Constantinopolului va defini nașterea plină de durere a EurAsiei, acest spațiu imens, imprevizibil și contemporan cu noi, așa și ocuparea, jefuirea și distrugerea Romei de către Alaric și goții săi a exercitat o influență spirituală și intelectuală neegalată asupra imaginației occidentale. A fost un eveniment devastator care a produs replici geo-strategice, a promovat patologii comunicaționale și comportamente culturale de-a lungul multor secole care au urmat evenimentului. Și astăzi marile teme ale brutalei căderi a Romei reprezintă un subiect atent de studiu și de cercetare. La acea vreme, informațiile despre ceea ce făcuseră goții s-au răspîndit rapid.

Jefuirea Romei a fost văzută ca semn al sfîrșitului imperiului sau chiar, după cum au scris unii creștini apocaliptici, sfîrșitul creației pămîntești a lui Dumnezeu. Sfîntul Ieronim a scris o scrisoare emoționantă („după cum spun eu, suspinele îmi sufocă rostirea”) din îndepărtatul Betleem: „Orașul care odată a captat inimile și mințile lumii a fost capturat!”. Sfîntul Augustin i-a îndemnat pe creștini să fugă de „boala morală” a Romei seculare și să-și pună credința într-un oraș ceresc care există dincolo de această viață. Pictorii epocii victoriene s-au îndreptat din nou către subiect, folosind, furioși, litri întregi de vopsea pe acrii de pînză. Înfățișările sînt tulburător de romantice: invadatori seminuzi, falusuri abia întezărite dar presimțite de către privitor ca vîrfuri de sabie îndreptate spre virginitatea Romei, căutînd fioroși printre monumente desfigurate, preeminînd cu poftă de sînge și concupiscență. Acel eveniment devenit simbol al căderii a fost, acum doar cîțiva ani, invocația dintr-o publicație celebră, după atentatele teroriste de la Paris, „Așa se distrug civilizațiile”.

La acea vreme, Roma nu mai era capitala imperiului, ea fusese mutată la Ravenna. Creștinii, după secolele brutale împotriva lor, începuseră marile răscoale urbane pe tot teritoriul imperiului. Ravenna, oraș mai mic, mai suplu din punct de vedere al infrastructurii și cu o minoritate creștină educată, devine opțiunea politică unică pentru a deveni capitală. Decăderea Romei, confirmată deja cu ascensiunea lui Constantin (celebrul fondator al Constantinopolului), este bruscată de sîngeroasele răscoale ale creștinilor, care, stradă cu stradă, cartier cu cartier, preiau autoritatea vechiului imperiu, dărîmă zeii vechi și impun, prin forță, o unică deitate. Acolo unde populația păgînă se opune, focul și decimarea sînt folosite fără nici un fel de regret.

Istoria creștinării Romei va fi scrisă tîrziu, iar perioada violentă a preluării orașului de către noua religie este efectiv trecută sub tăcere. Pînă la decretul lui Teodossius I, masa de noi convertiți creștini va fi ocupat fizic întreaga Romă. În mijlocul orașului, simbolul suprem roman – templul vestalelor – va rezista ca vestigiu milenar al vechii orînduiri. Locul Senatului, palatul inviolabil al puterii supreme spirituale, piatra pe care cei doi Romulus si Remus, fondatorii, fuseseră găsiți de către celebra lupoaică, sînt deja înconjurate. Focul veșnic din mijlocul templului, păzit de celebrele virgine (vestale), șase la număr, va fi stins în jurul anului 392 e.n.. Roma celor șapte coline, vechea Romă, devenea entitate administrativă neimportantă.

Puterea sa spirituală și magia a 1.500 de ani de cucerire a lumii, de adopție a oricărui popor sau simplă deitate, puterea de a absorbi umanitatea care se știa că există pînă atunci și pe care generații de romani aveau să o ocupe treptat și definitv, cultura romană

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

Dorind să fie roman, va ucide Roma. Dorind să fie recunoscut ca egal al imperiului, va da foc acestuia.

Imaginați-vă o mică comunitate agrară, provincie în asamblul ei va rămîne. Jumătate de mileniu după regală peste un ocean imens, care se transformă treptat Alaric, la hotarul dintre primul și al doilea mileniu, în în cea mai mare superputere militară, strategică, fața marelui mausoleu al lui Hadrian – devenit trezoreria științifică și culturală din lume. Ochii nu mai puteau aurului papal – mulțimea omagia un rege creștin al cuprinde imensele avuții, implacabila influență, Romei care rostea ritualic credința sa într-un unic orizontul fără de sfîrșit. De-a lungul timpului, întrucît Dumnezeu. Hadrian păgînul cîștigase prin faptul că se puterea publică este concentrată în mîinile unui grup transformase. Din colina capitolină, unde altădată focul relativ mic de cetățeni privați, elita formată în interior declama eternitatea romană, religia creștină reproducea este din ce în ce mai puțin conectată cu lumea din drumul imperial al lupoaicei. Imensul templu funerar interiorul și de dincolo de granițele sale. Aceste granițe, păgîn, devenit fortăreață, sprijină și astăzi malul extinse și în continuă expansiune, devin din ce în ce Tibrului, așteptînd noile transformări. Pe un mai greu de gestionat și apărat. Armatele imperiului alt mal, de data aceasta al Bosforului, nu mai au necesarul moral, devin prea greoaie, prea Hagia Sofia așteaptă și ea. Catedrala bogate, prea bine hrănite. Generalii săi devin filosofi ai celei de-a doua Rome a fost deja republicii. Permanentul necesar de expansiune pune o convertită acum cîteva secole, iar presiune uriașă pe elită de a oferi succes popoarelor din transformarea care se anunță o va aria lor de autoriate. Apar miile de zei. Mulți, cît mai reclădi. Sau, această transfomare mulți. Temple, preoți, o adevărată categorie socială absolută, vremelnnică dar vio­ se naște. Academiile devin ferment al nemulțumirii. lentă, fără de conștiință sau de Avînd tot, omul este nemulțumit. Aflîndu-se în idei, va distruge definitiv ambele imposibilitatea tot mai mare de controla granițele fizice simboluri ale istoriei umanității. sau spirituale, elitele sînt nevoite să recruteze pe alții să Căci, din urgia viitorului pe o facă în numele imperiului, tocmai pentru a face față care acum o vedem ridicîndu-se, acele ziduri, acele imens încastrate conflictelor care pot apărea, precum și a celor deja în generații unite de cimentul voinței și curs. În cele din urmă, pierzînd controlul asupra puterii ambiției pot deveni doar praf în istorie. atît pe plan intern, cît și pe plan extern, superputerea În noaptea de 24 august, în anul 410, intră într-o stare de declin accelerat, în cele din urmă zeci de mii de goți și-au croit drum în oraș devenind o umbră a gloriei sale anterioare.

Sună familiar? Frazele de mai sus descriu exact prin Porta Salaria, nu departe de locul în care (istoria situația cu care Imperiul Roman s-a confruntat spre zîmbește cînd se uită) se află astăzi ambasada SUA sfîrșitul Secolului al III-lea e.n. – una evident aproape la Roma. Zidurile Romei erau puternice și fuseseră întărite recent. Ele nu mai fuseseră învinse de 800 de ani – de la jefuirea orașului de către triburile galice, la începutul Secolului al IV-lea î.e.n., cu mult înainte ca Roma să devină o putere imperială. Ca și în cazul Constantinopolului, un complice din interior pare să fi deschis porțile. Invadatorii au făcut ravagii în oraș timp de trei zile complete înainte de a pleca cu bogățiile incredibile ale templelor și palatelor romane. Cetățenii Romei devin sclavi. Conform legendei, armatele lui Alaric au furat și semnele sacre iudaice pe care romanii le jefuiseră din cel de-al doilea templu din Ierusalim cu mai bine de trei secole mai devreme.

Alaric (în latină Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (un grind din Deltă), fie mai probabil în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci „foederati” ai romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos). Un got născut la malul unui fluviu minor al Europei romane.

Fiu al unei familii bogate de goți romanizați, pleacă în imperiu pentru a își face un nume. Este cult, educat, vorbește perfect latina, greaca și este cosmopolit. Este un prinț în căutare de imperiu, dorește măreția magestică a lumii. Restul le are deja din naștere.

Prima apariție a lui Alaric pe scena politică romană a fost în calitate de comandant al unei armate mixte identică și tulburătoare cu situația cu care se confruntă de goți și popoare aliate care au invadat Tracia în 391. Statele Unite în ziua de azi.

SUA au ajuns să ocupe același rol pe care Roma Integrat în armata romană, Alaric a condus o forță l-a ocupat în propria sa lume acum două milenii. De gotă de 20.000 de militari care l-a ajutat pe împăratul la căderea comunismului, elitele americane au încercat roman de Răsărit, Teodosiu I, să-l învingă pe Arbogast, să ajungă la acest nou rol și nu și-au dat seama cu uzurpatorul franc, în bătălia de la Frigidus. În ciuda adevărat cum să facă. Nu pentru că nu aveau cele mai sacrificiului a aproximativ 10.000 de goți, împăratul a puternice școli de gîndire cum avea Roma. Nu pentru fost nerecunoscător. Dezamăgit, Alaric a părăsit armata că nu aveau cea mai mare industrie, așa cum Roma romană și a fost ales conducător al vizigoților în 395, avea.

Nici măcar pentru că nu ar fi avut destui zei, așa mărșăluind spre Constantinopol pînă cînd a fost oprit de cum Roma avea.

Nici pe departe. America este suma către forțele romane. S-a mutat apoi spre sud în Grecia, tuturor ambițiilor omenești, corolarul tuturor păcatelor unde a jefuit Pireul (portul Atenei) și a distrus Corintul, și spațiul unificator al religiilor de pe această planetă, Megara, Argosul și Sparta. Istoria marilor distrugeri fiecare zeu avînd dreptul la templul său și la virginele ale orașelor grecești îi va construi renumele de militar sale. fără milă.

Acesta este unul dintre motivele principale pentru În drumul său militar devine creștin. Dar nu care destinul Romei ne revine în minte. Unul dintre creștin roman, ci membru al unei minorități – arienii.

Minoritar etnic într-o lume romană deja în proces efectele devenirii SUA ca putere planetară este așaintensiv de descoperire a unei identități comune, este numitul „sindrom omphalos”, care a afectat atît Roma, minoritar spiritual într-o religie tînără, plină de avînt. cît și Washington. A determinat fiecare dintre cele Conflictul fundamental se declanșează cînd nu primește două orașe să se considere ca fiind centrul lumii și recunoașterea păgînă în templul vestalelor. Repudiat responsabil pentru agenda mondială. (va urma) ca fiind got, denunțat ca fiind creștin arian, Alaric este practic singur. În acel moment devine dușmanul absolut.

H.D. Hartmann

RM

Nr. 1543

l

19

30 iunie – 6 iulie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Secrete 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Ținută la secret; 2) Legături mai mult sau mai puțin secrete – Elena Negri; 3) Manevrează în secret păpușile la teatru – Specific național; 4) Localitate în Portugalia – Două, trei secrete! – Dig spart!; 5) Literă grecească – A avut primul secrete; 6) Ținută la secret de femei – Stau la conac!; 7) Umblă cu secrete la întocmirea unui contract; 8) Poetă contemporană, prezentă în context cu volumul liric ,,Aripa secretă” (Mariana) – Actriță italiană prezentă pe genericul filmului ,,Secretul de la Santa Vittoria” (Virna); 9) Ionel Teodoreanu – Trib de pigmei din Congo – Ironie; 10) Competiție eliminatorie – Un om cu multe secrete (od.).

VERTICAL: 1) Ieșiri secrete... la scenă deschisă – Nu-ți trădează niciodată secretele; 2) Secret de proporții în felul lui (pl.) – Armă secretă într-o luptă la masa verde; 3) Chemat la secție pentru a-și exprima opțiunea secretă; 4) Vasile Alecsandri – A da viață; 5) Vară franceză – Cască bine ochii; 6) Selecționere de elită – Luate din mers! – Trecute prin cuvă!; 7) Profesor român de drept, prezent în temă cu volumul doctrinar ,,Violarea secretului corespondenței” (Ovidiu) – Ceramist; 8) A ține la secret; 9) Notă dată în secret!

– Prozator român, autorul romanului ,,Curierul secret” (Ioan) – Larg la gură; 10) Înscriși ... în secret.

Dicționar: PEGO; ETA; ONA; MTUA; ETE GH. ENE Dezlegarea careului ,,CĂLDURĂ” 1) METALE – ABA; 2) AMABILI – UT; 3) NADUF – LINI; 4) UN – R – RACIT; 5) SAL – FAUR – A; 6) A – IVAD – EST; 7) OPARIT – UI; 8) RAIT – AIUD; 9) ALERT – EROS; 10) MA – AIURARE.

O istorie a farselor (153) Un farsor desăvîrșit al expedițiilor pe mare (2) În epoca modernă, îndoielile privind călătoria lui Sebastian din 1897 au fost iniţiate de francezul Henry Harisse, în timp ce Anglia aniversa 400 de ani de la descoperirea, de către John Cabot, a continentului american (Columb atinsese doar Indiile de Vest în primele sale călătorii). Pe baza mai multor dovezi, Harisse ajunsese la concluzia că doar lăudăroşeniile „vanitoase şi inconsecvente” ale lui Cabot au sugerat că expediţia a avut loc vreodată.

De exemplu, cînd Cabot, pe atunci în serviciul militar spaniol, a vizitat Anglia în 1521 şi a căzut de acord cu Henric al VIII-lea să conducă o importantă expediţie engleză de descoperire, regele a ordonat ca 12 mari companii producătoare de uniforme militare din Londra să contribuie. Dar negustorii de textile au obiectat, spunînd: „Sebastian, aşa cum declarăm aici, nu a ajuns niciodată el însuşi pe continent, toate lucrurile pe care le povesteşte le-a auzit mai demult de la tatăl său şi de la alţi oameni”. Comercianţii din

Londra ştiau că Sebastian Cabot este un impostor, care (la fel cum sugerează şi istoria) şi-a petrecut viaţa folosindu-se de Veneţia împotriva Angliei şi Spaniei (scăpînd nepedepsit).

E posibil ca argumentele pro şi contra să nu fie rezolvate niciodată. Dar merită de menţionat faptul că regele englez, despre care se presupune că a fost patronul expediţiei din 1508, a fost Henric al VII-lea, el însuşi un impostor, deoarece cucerise pe nedrept tronul în 1485. Henric pusese la cale prăbuşirea predecesorului său, Richard al III-lea, ponegrindu-1 drept „Dick cocoşatul”, ghebosul netrebnic care îi ucisese pe prinţişori în Turn pentru a obţine puterea.

Mulţi bănuiesc şi astăzi că această imagine a lui Richard a fost, de fapt, propaganda lui Henric de Tudor, menită să-i susţină propria poziţie şubredă. Un bărbat atît de viclean ar fi fost în stare să cadă de acord asupra unei expediţii false, fapt a cărui acceptare n-ar face altceva decît să mărească pretenţiile Angliei asupra Americii.

Contele Cagliostro, ocultistul șarlatan (1) Denumit atît „regele mincinoşilor” (Carlyle) cît şi „una dintre cele mai mari personalităţi oculte alte tuturor timpurilor” (Lewis Spence), Contele Alessandro Di

Cagliostro (1743-1795) a fost un om remarcabil. „Deşi nu un bărbat frumos în adevăratul sens al cuvîntului scria un martor ostil, baronesa D’Oberkirch -, avea faţa cea mai interesantă pe care am văzut-o vreodată. Ochii lui erau... de nedescris - foc şi gheaţă în acelaşi timp”.

Născut Giuseppe Balsamo, într-o familie săracă de sicilieni, moartea sa într-o închisoare a inchiziţiei a impulsionat răspîndirea legendei despre acest aventurier care şi-a trăit întreaga viaţă numai de pe urma învîrtelilor, din cîştiguri dubioase. A început prin a fura bani din cutia pentru săraci a bisericilor şi economiile unchiului său, pentru a fugi din Sicilia, a fost respins din noviciatul preoţesc pentru blasfemie, a hoinărit prin Egipt cu alchimistul grec Altotas, apoi s-a stabilit asupra unei vieţi delincvente în Roma.

Falsificînd bancnote şi făcînd comerţ ambulant de afrodiziace, la 26 de ani s-a strecurat în înalta societate prin căsătoria cu o frumoasă fată de mahala, de 14 ani, Lorenza Feliciani. Devenită momeala care să atragă victime bogate în plasa lui Balsamo, ea l-a ajutat să ajungă pe culmile faimei - apoi 1-a împins înapoi de unde plecase. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Filonul de Aur (1) (urmare din pag. 1) „Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă/ Noapteantreagă” – spunea Poetul Național. Noi n-am avut bani pentru înființarea revistei, a trebuit ca eu să mă împrumut la un amic din străinătate.

Lucrul cel mai greu a fost alegerea unui nume.

Fiindcă există o magie a cuvintelor, iar noi, oratorii și scriitorii, stăpînim oamenii prin cuvînt. În definitiv, la început a fost cuvîntul – n-a fost numărul, n-a fost statistica, n-a fost armamentul. Unul dintre cele mai plăcute proverbe ale Regelui Solomon sună astfel: „Un cuvînt spus la vremea potrivită este ca un măr de aur într-un coș de argint”. Nu voi privi înapoi cu mînie – cum se spune – ci cu duioșie, fiindcă erau zile frumoase, de întemeiere, parcă răsărise un Crai Nou dincolo de cupola curcubeului. Nu vă ascund că am cîntărit, bine de tot, mai multe variante de nume ale noii reviste: Steaua Dunării, Concordia, Fapta, Junimea, Orient, Neamul Românesc și alte vreo două duzini. Și, totuși, ceva nu se lega! În presă, ca și în politică, uneori cel mai important este să știi să spui NU. Și NU am spus, și eu, pînă cînd am avut iluminarea care plutea în aer: România Mare. Ea era acolo, în inima noastră, dar noi o căutasem departe, în alte constelații, pradă tentațiilor cosmopolite.

Pentru România Mare murise tata-mare dinspre tată, în Gara Slatina, la 1916, după 3 ani de prizonierat crîncen dincolo de Dunăre, în urma celui de-al doilea război balcanic – bietul țăran oltean dăduse, în sfîrșit, de apă rece și de-ale gurii, dar trupul n-a rezistat, fiind vlăguit după atîtea corvezi în care arase, efectiv, înjugat la plug, biciuit la sînge, mai rău ca o vită de povară, de bulgăroaicele iabrașe. Au rămas, în urma lui, 5 copii orfani. Cine oare se va învrednici, vreodată, să zugrăvească drama copiilor orfani, din toate epocile, inimioara lor cît un purice, așteptînd să fie dezmierdați în zori și adormind cu un oftat greu, din rărunchi, fiindcă pe ei nu-i iubește nimeni și e din ce în ce mai greu pe pămînt? Pentru România Mare a dezertat, din armata austro-ungară, în anul 1914, tata-mare dinspre mamă, dar a fost prins și condamnat la moarte, numai că o stea călăuzitoare l-a ajutat să evadeze și să treacă în vechiul Regat. Și tot pentru România Mare avea să lupte tatăl meu, în cel deal II-lea război mondial, dezrobind Basarabia și Bucovina și fiind grav rănit la Odessa. Îl întrebam, uneori, în copilărie: „Ai tras, tată, cu pușca? Ai omorît pe cineva?” Iar el îmi răspundea că nu putea ucide pe nimeni, fiind creștin, ori creștinii nu iau viața nimănui, dimpotrivă, ei se duc, întotdeauna, voioși, la moarte. M-am gîndit, de multe ori, la această dimensiune a unui front, care i-ar fi putut prilejui un roman tulburător lui Erich Maria Remarque: și anume la acei oameni care sînt aruncați în vîltoarea luptelor, deși ei știu bine că nu vor trage niciodată și că nu vor face nimic pentru propria lor apărare, și iată că tocmai martirajul lor valorează mai mult decît violența, decît măcelărirea inamicilor. N-a pulverizat, oare, un înger al Domnului, în cîteva clipe, 186.000 de asirieni? Și astfel se cuvine să ne gîndim că o Armată n-are numai eroi, ci și sfinți.

Se întoarce, el, un cîine, la casa unde a fost pui, la vatra lui, la mormîntul stăpînilor lui, auzim, de pretutindeni, povești adevărate despre astfel de viețuitoare care cutreieră mii de kilometri pentru a-și împlini destinul și a se face colac pe prispa

casei de baștină – și n-o să ne întoarcem noi, oameni botezați, la sanctuarul moșilor și strămoșilor noștri, la piatra de hotar cu bourul înstelat și vulturul cruciat? „Noi, românii, nu sîntem bătrîni, ci vechi” – spunea un doctrinar al Specificului Național.

Unitatea noastră de măsură sînt veacurile și, în unele situații, mileniile. Grăbească-se alții, facă-și blazoane nobiliare alții – noi stăm ca leul pe tumulii cîmpiei, picotind și rotindu-și capul imperial.

Popor mesianic și unic sub soare, Poporul Român a dat umanității mai mult decît a primit. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni, la ordin, fiindcă ne-am născut creștini. Pe noi nu ne-a băgat nimeni în Europa, fiindcă sîntem aici înainte de nașterea Europei. Noi nu trebuie să achiziționăm peceți și monumente, de la bazarul Istoriei, pentru simplul motiv că întreg teritoriul național este o uriașă rezervație arheologică, de la simbolul megalitic al Babelor din Bucegi și pînă la Peștera Sfîntului Andrei, de la Histria, Sucidava și Sarmizegetusa, pînă la poarta cetății Tomis, unde a fost îngropat marele poet Ovidiu. Atunci cînd vorbim de acela care ne-a evanghelizat, se cuvine să ne amintim că el, Andrei, se regăsește în momentele-cheie ale Noului Testament. Iată-l, bunăoară, într-un asfințit, pe țărmul mării zicînd: „Este aici un băiețel, Doamne, care are 5 pîini de orz și 2 pești; dar ce sînt astea la atîția oameni?”. De 2000 de ani, umanitatea creștină mănîncă 5 pîini și 2 pești, răcorindu-se cu vinul cel bun din cele 6 vase de apă de la Nunta din Caana Galileei. Pentru cei preocupați de numerologie, toate acestea au o semnificație aparte. Pe termen lung, omenirea nu face nimic inutil, sau întîmplător. Nici piramidele nu sînt inutile, sau întîmplătoare. Nici sanctuarul megalitic de la Stonehenge. Așa și cu bisericile creștine, care perpetuează miracolele primare ale celei mai adînci religii monoteiste din Istorie.

Personal, cel mai mult am fost impresionat de Biserica de la Densuș – acolo se pot vedea, ca în vitrina unui muzeu, toate straturile civilizației noastre, de la altarul dacic păgîn și pînă la basilica romană de secol III, încorporată în lăcașul de cult, vraja terminîndu-se sus de tot, pe acoperiș, cu niște lei de piatră aduși de legiunile imperiale romane, monumente mitraliate de trupele rusești de ocupație, în toamna anului 1944, în neputința lor de a înțelege că nu e totul de vînzare, că pe lume nu există numai barbari fără Dumnezeu. Este minunat ritualul creștin de îngropăciune, în comparație cu ritualul de incinerație – gîndiți-vă cît de săraci am fi fost dacă, astăzi, n-am fi avut locurile de pelerinaj de la Putna, de la Dealu, de la Sf. Gheorghe Nou, de la Bellu, unde repauzează osemintele lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu. Și mai avem atîtea și atîtea comori ale eternității: o așchie, o simplă așchie de lemn, pe care am sărutat-o, cu evlavie, la Mînăstirea Recea de lîngă Târgu Mureș, dar lemnul acela nu e oricare, ci un crîmpei din crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul, și nu vă pot spune ce lumină m-a transfigurat după ce mi-am lipit buzele de prețioasa relicvă, parcă un fluid miraculos, dintr-o altă dimensiune, m-a străbătut din cap pînă-n picioare, și atunci m-am smerit în umilință și m-am simțit mai ușor ca fulgul smuls din pieptul pelicanului, fiindcă am înțeles, definitiv, că Isus S-a sacrificat pentru noi și ne-a luat păcatele cu mîna.

La începutul acestei veri, am avut prilejul de a săruta, la Iași, moaștele Sfîntului Gheorghe, ale Sfîntului Vasile cel Mare și ale Cuvioasei Paraschiva – martiri ai creștinismului, risipiți în mai multe colțuri ale lumii, inclusiv pe meleagurile Moldovei noastre. Dacă au existat asemenea oameni, care au renunțat, bucuroși, la viață, pentru o Idee, atunci

Minune E-o stare de euforie E tot mai bine și nu știm Mai vin restricții, bucurie O, drag guvern, cît te iubim!

Zidirea-i doar butaforie Trăim, murim și iar trăim Petrecem într-o nostalgie Acut sau cronic și nu știm...

Că nu-i anexă vreo hîrtie Cu calcule, preciși să fim ,,Alerta” înc-o să mai ție?!

Noi, însă, nu ne dumirim E-o stare de euforie E tot mai bine și nu știm O, drag guvern, cît te iubim!

Liviu Zanfirescu de ce n-aș putea să renunț și eu? Cine îmi dă mie dreptul să mă cred mai important, mai deștept, mai descurcăreț decît niște copii ai lui Dumnezeu, care au sîngerat la umbra crucii, tocmai pentru a marca despărțirea omului de animal, pentru a arăta generațiilor viitoare calea de urmat? Și atunci, după „baia de sînge” din decembrie 1989, cînd românii au căzut în capcana străinilor și s-au împușcat bezmetic, între ei, într-un sfîrșit de veac monstruos, care nu putea închide ochii dacă nu mai primea ofranda unor porumbei fără prihană, mi-a fost rușine de viața mea de ocară și-am plîns amarnic în sufletul meu, acolo unde credeam că nu pătrunde nimeni, dar mă înșelasem, de bună seamă, fiindcă în mlaștina păcatelor mele înflorea, ca un nufăr de chihlimbar, aura de martir a lui Isus Christos. În viața fiecărui creștin există un moment al revelației, al întoarcerii la Domnul, al ruperii de un trecut de plăceri și rătăciri, cînd omul își dă seama că moartea poate fi atît de aproape și că el n-a deslușit încă de ce s-a născut și ce misiune are pe pămînt. Pentru mine, hohotele de plîns care răsunau pretutindeni în acel decembrie însîngerat, cîmpurile de lumînări, copiii orfani și părinții îndoliați de timpuriu – toate acestea au reprezentat un șoc fără precedent, care mi-a răsturnat tabla de valori morale, așezînd-o în poziția ei firească. Fenomenul pe care, alături de cîțiva corifei ai Direcției Naționale, l-am creat și l-am amplificat, n-ar fi fost posibil fără momentul crucial al întoarcerii la Dumnezeu. Și înainte vreme am scris articole, am publicat cărți, am participat la emisiuni de radio și televiziune – dar cît de diferit era totul! Pe atunci, eram propriul meu stăpîn și, într-un orgoliu nestăvilit, nu doream altceva decît să-mi fac un nume, să devin cineva, să se mîndrească părinții cu mine. Astăzi, părinții mei nu mai sînt, iar celebritatea pe care mi-am cîștigat-o nu mă mai interesează, mă obosește. „Deșertăciunea deșertăciunilor”, spune Ecleziastul. Sau, cum sună un aforism tulburător al lui Alexandru cel Mare: „Am fost totul și totul era nimic”. Adevărul este că m-am născut din nou. Și totuși, mai am o durere în suflet și anume faptul că, uneori, fac ceea ce nu-mi place să fac, spun ceea ce nu-mi place să spun, rănesc oameni pe care n-am nici un drept să-i rănesc. (va urma)

RM

Nr. 1543

l

21

30 iunie – 6 iulie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (71)

266) CASSIU MANIU. Fratele lui Iuliu Maniu.

Aşa după cum se vede, părinţii le-au dat nume romane, ca să nu poată fi maghiarizate. (Şi totuşi, adversarii politici i-au spus mereu, lui Iuliu Maniu, Gyula). Despre acest frate al ilustrului politician ne povesteşte acelaşi Sextil Puşcariu, în Memoriile sale: „Cînd am ajuns eu la Sibiu, în 22 mai (1919), Onisifor Ghibu redactase un memoriu amănunţit şi foarte conştiincios, în care se gîndise la toate, la starea materială bună a profesorilor, la studenţi etc. Acest memoriu i l-a prezentat lui Maniu la 1 aprilie. Maniu a făcut cîteva obiecţiuni. Astfel, a cerut la Drept înfiinţarea unei catedre de Filosofie politică – ocupată mai apoi de frate-său, Cassiu – şi a cerut ca profesorii unguri să fie toţi scoşi şi înlocuiţi cu români”. Născut în 1867, Cassiu era, deci, cu 6 ani mai mare ca fratele său, Iuliu. El a fost un deschizător de drum către puşcăriile ungureşti, pentru cuvintele curajoase pe care le-a publicat în prima tinereţe – apoi l-a urmat şi fratele mai mic.

După Unire, Cassiu Maniu e titularul Catedrei „Politica” şi suplinitorul Catedrei „Filosofia Dreptului”, la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. Acelaşi neobosit cîrcotaş (talentat, nu-i vorbă!) Ion Rusu Abrudeanu îl batjocoreşte în fel şi chip pe Cassiu, doar pentru că era fratele lui Iuliu Maniu. Am să reproduc cîteva dintre răutăţile publicistului, ca să ne facem o idee despre patimile care îi măcinau pe români – atunci, ca şi mai tîrziu: „A doua numire, şi mai scandaloasă, din timpul fiinţărei Consiliului Dirigent, este aceea a d-lui dr. Casiu (sic!) Maniu ca profesor de Filosofia dreptului la facultatea juridică din Cluj. Cînd stăpînirea românească s-a statornicit în Ardeal, cu ajutorul armatei române, d. Iuliu Maniu, ţinînd cont că fratele său mai mare, dr. Casiu Maniu, este o fire eminamente contemplativă şi preferă să vorbească dela înălţimea unei catedre universitare despre principiile eterne ale politicei naţionale, l-a numit profesor de Filosofia dreptului la Universitatea din Cluj. Pentru a ilustra ce fel de cursuri ţine d. dr. Casiu Maniu, consider «instructiv» lucru să reproduc o definiţie lapidară a sa asupra politicei.

Iat-o: «Politica este soarta omenirii, deoarece în desăvîrşirea mediului social-politic se apropie de soarta ideală şi desăvîrşirea politică a mediului social este problema celor ce se îngrijesc de condiţiile spirituale, morale şi economice ale naţiunii, în care însişi s-au ştiut ridica prin morală şi urmărind cunoaşterea binelui obştesc». Ceva mai clar nici nu se poate închipui. Voiu trece peste alte păreri ale d-lui Casiu Maniu asupra politicei şi filosofiei, asupra descendenţei noastre romane şi a influenţei moralei în politică – pe care cititorul le-ar putea găsi în broşura No. 3 a d-lui Casiu Maniu despre Idealul naţional – spre a mă opri asupra unei recente opere a d-sale, intitulată: «Testamentul împăratului Traian, întemeietorul poporului român», apărută la Cluj, luna Ianuarie 1929. În această broşură, de 24 pagini, şi care se vinde cu 40 lei exemplarul, găsesc la pag. 15 următoarea viziune ideală asupra modului cum întrevede fratele d-lui Iuliu Maniu organizarea României întregite:

«Arma Daciei va fi cultura, Nu lenea, nepăsarea, băutura, Dar nu cultura de spoială, Ci cea dreaptă, naţională…

Ostaşul să-şi cureţe arma, Nu şeadă în mînă cu peana;

Doftorul găsească leacuri, Nu umple casa cu fleacuri; Avocatul să tot ghicească, Pe cel necopt să-l mîntuiască, Să-nţeleagă ce-i în dos, Să nu cadă procesul jos; Judele cu pravilele, Să nu strîmbe datinele; Fiecare cu ale lui pene Să zică voios: Bre! Ce mai faci, nene?».

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (115) Este imposibil ca cititorul să nu rămînă extaziat în faţa puternicului talent poetic şi a imaginaţiei sclipitoare ce transpiră din versurile bardului dela Cluj. El a întrecut pînă şi pe vestitul poet State Prodănescu, care scria:

Foaie verde lapte acru,

Rău mă dor călcîiele

Şi-aş mînca zăpadă friptă etc. Şi acum, drept ultimă probă a seriozităţii şi intelectului fratelui d-lui Maniu, rog pe cititor să nu vază nici o exageraţie în următoarea naraţiune, pe care mi-a făcut-o, acum 4 ani, un distins general, care a comandat un timp îndelungat la Cluj: – «Într-o zi, ordonanţa îmi anunţă neaşteptata vizită a d-lui dr. Casiu Maniu, pe care avusesem plăcerea să-l cunosc cu cîtă-va vreme mai înainte.

Bine înţeles, l-am primit cu prevenienţa ce se cuvenea unui profesor universitar şi frate al d-lui dr. Iuliu Maniu. Abia intrat în birou, dl. dr. Casiu Maniu m-a uimit, făcîndu-mi următoarea declaraţie: Domnule general, am venit să-ţi comunic că sînt în culmea fericirei. Închipuieşte-ţi, azi dimineaţă un ţăran din părţile Gilăului mi-a adus miraculoasa iarbă a fiarelor, cu care, după credinţa poporului, omul poate face tot ceeace doreşte în viaţă. Eu n-am să mă folosesc de ea, dar am s-o dau fratelui meu Iuliu, ca să fericească România! Fără să-l contrazic, am lăsat pe bietul filosof să se simtă fericit, dar, după plecarea lui, mi-am făcut cruce şi mi-am zis: – Pe bune mîini o să ajungă România sudorilor noastre de sînge!». Într-adevăr, România Mare a şi ajuns pe «mîini bune», în luna Noembrie, anul Domnului 1928, aşa cum prevedea distinsul general, spre a o «ferici» d.

Iuliu Maniu, destrămînd-o şi aducînd-o în situaţiuni din cele mai tragice. Şeful partidului naţionalţărănist, graţie puterii magice a «ierbii fiarelor», a stăpînit Ţara românească ca pe o provincie ocupată timp de 2 ani, în condiţiuni din cele mai umilitoare şi mai dezastroase (sic!) pentru toate clasele sociale, aşa cum niciodată nu i-a fost hărăzit să trăiască”.

Dar, fratele lui Iuliu Maniu nu era un om prost, aşa ceva este exclus. Priviţi ce interesantă e însemnarea lui, plină de spirit vizionar: „Munciţi, cruţaţi (sic!), fiţi sîrguincioşi toţi: agronomi, industriaşi, comercianţi Români, căci robia modernă urmează din sărăcirea naţiunilor şi statelor… Dr. Cassiu Maniu, profesor universitar de Politică în Cluj”.

267) EMIL PALADE. Incredibil, dar adevărat: acest om nu e altul decît tatăl întîiului român laureat al Premiului Nobel, George Emil Palade! Şi asta se deduce nu numai după semnătură, ci şi din iscăliturile altora şi din cele două ştampile ale Şcolii Normale de Fete din Buzău, care umplu toată pagina Condicii de Drum. La ora aceea, viitorul savant avea numai

9 ani. „19 Octombrie 1923. Astăzi mai mult ca oricând, ţara noastră are nevoie de mult suflet românesc. Prof. Em. Palade”. Mai precizez că, în cursul anul 2003, o şcoală din Buzău a primit numele lui George Emil Palade.

268) VIRGIL P. ANDRONESCU. Primarul Constanţei. Născut la 23 ianuarie 1871, în comuna Surpatele (jud. Vîlcea). Licenţiat în Litere la Universitatea din Bucureşti, în 1897.

A predat istoria şi latina la Liceul Maxim, din Brăila, imediat după absolvirea facultăţii, fiind transferat, apoi, la Gimnaziul din Constanţa, unde e numit director în 1899. În 1900 el dă lăcaşului de învăţămînt denumirea „Mircea cel Bătrîn”. Face politică liberală. Senator în 1927, deputat în 1931. În 1905 publică monografia Organizarea comunelor şi provinciei Dacia Traiană – criticată sever, însă, de istorici importanţi. Îl ajută pe Vasile Pârvan la înfiinţarea Muzeului de Antichităţi – distrus de bulgari, în 1917. Aici apasă o ştampilă mare şi roşie, pe care scrie atît de frumos: REGATUL ROMÂNIEI * PRIMĂRIA URBEI CONSTANŢA. Textul are respiraţia unei incantaţii pe malul Pontului Euxin: „Fraţii Dobrogeni prin mine aduc salutul lor vajnicului luptător Popa. Românii de pe ţărmul Mării Negre trăesc fericitele zile ale unirei definitive a tuturor vlăstarelor neamului. Cu încredere şi iubire neţărmuită privesc la fraţii lor de peste Carpaţi, că nu mai sînt hotare, prin ei s-a început lumina, prin mintea şi sufletul lor aşteptăm consolidarea României Mari. 7/IV/924. Virgil P. Andronescu, Primarul Constanţei”.

269) GURIE GROSU. Arhiepiscop de Chişinău, începînd din 1921. Anul naşterii: 1877.

Face temeinice studii teologice la Chişinău şi Kiev – oraş adus spre civilizaţie şi dominat de spiritul tutelar al lui Petru Movilă (fiul Domnitorului Simion Movilă şi nepot al Domnitorului Ieremia Movilă), mitropolit al Kievului. În 1918 scoate în Basarabia ziarul „Lumi­ nătorul”. A cunoscut pri­ goana ohranei ţariste. Este înmormîntat la Mînăstirea Cernica, de lîngă Bucureşti. Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală (originar din Basarabia) a scris pagini vibrante despre acest vlădică ce ilustra, prin propria sa viaţă, versul din Imnul Naţional: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”. Scrie cucernic acest luptător basarabean: „12 Iulie/29 Iunie. Ceea ce Dumnezeu uneşte, oamenii cu răutatea lor nu o vor dezuni.

Arhiep. Gurie”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1543

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (29) Locuința tradiţională (5) Un al zecelea şi ultim tip de locuinţă tradițională chineză este „orașul pe apă“, specific orașului Suzhou din provincia Jiangsu. Reşedinţele tradiţionale flanchează cursul de apă. Majoritatea locuințelor păstrate pînă în prezent sînt ulterioare Dinastiei Tang. Multe dintre ele sînt bine întreţinute și îşi păstrează aspectul original, cu pereţi albi și acoperişuri de ţiglă neagră.

Regulile de construcţie sînt aceleaşi pentru case, palate şi temple. Toate clădirile sînt dreptunghiulare şi ele se măsoară în funcţie de spațiile dintre coloanele de susținere. Ideograma pentru familie – jia – desemnează ansamblul de persoane-membri ai familiei, servitori, sclavi, și construcțiile unde locuiesc aceștia. Locuinţa ideală a unei familii se compune din mai multe curți înconjurate de clădiri locuibile şi clădiri de serviciu, care au, de obicei, un singur etaj, mai rar două. Aceste curţi sînt separate de clădiri, în centrul cărora se deschid uşile. Pragul uşilor este ridicat ca să nu lase să intre spiritele rele tîrîtoare. Locuinţele cele mai bogate

Maria Callas, regina fără regat (5) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (5) La Sirmione, unde, epuizaţi, se vor abate pentru cîteva zile, soţii Meneghini în continuare nu-şi vorbesc.

Giovanni Battista este distrus. El se găseşte în unele din acele clipe cînd se ştie că nimic nu mai este posibil.

Astfel, la 17 august, cînd Onassis soseşte pe neaşteptate pe malurile Lacului Garda, Battista abia mai rosteşte cîteva cuvinte, încearcă să explice: Onassis are puterea, averea, gloria şi pe Callas de partea iui. O oră mai tîrziu Meneghini a rămas singur în marea sa casă pustie.

Priveşte lacul. Callas şi Onassis au plecat cu maşina la Milano, nimeni nu ştie încă ce se va petrece. Nu sînt greu de imaginat condiţiile psihice în care Maria mai poate lucra. Trebuie să înregistreze o nouă Gioconda şi se pregăteşte totuşi. Serafin lucrează cu ea. Serafin, cealaltă imagine a părintelui, dar nu-i spune nimic. De altfel, ce să-i spună? Că o pagină din viaţa ei, un capitol, o întreagă carte s-au încheiat? Cei cu care joacă - Fiorenza Cossotto, Pier Miranda Ferraro - nu bănuiesc nimic.

Cossotto totuşi e foarte atentă să găsească vreun nod în papură. Ea nu are decît rolul al doilea. O vom vedea

Balada (39) Legionarii (2) Pentru a pune lucrurile la punct, interveni Jean Lascu, ascultat de ceilalţi cu tot respectul cuvenit unui pater familias.

- Măi, copii, politica e o trebă grea şi periculoasă.

Am încercat şi eu să fac politică şi nu mi-a reuşit! Bietul Goga a sfîrşit-o tragic în castelul de la Ciucea, se pare că otrăvit. Cel mai bine pentru voi ar fi să vă lăsaţi de politică şi să vă apucaţi de meseriile voastre. Tu, Lolica, fata mea, ai un post bun la Institutul Pasteur. Cercetează şi vei afla! Savele, are dreptate Fănică, Armata este marea mută! Eşti Căpitan al Armatei române şi nu ai ce căuta în politică! Iar tu, Jenică, eşti medic militar veterinar. Ai o responsabilitate mare în apărarea vieţii cailor Armatei.

Fără cai artileria nu poate funcţiona. Ce să mai vorbim de unităţile de cavalerie şi de vînătorii de munte?

- Şi concursurile hipice. Cu caii mei am fost de am văzut Italia şi Franţa. Cum să nu am grijă de căluţii mei?

Verdictul lui Jean Lascu a căzut necruţător la adresa Legiunii.

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

cuprind, chiar în oraș, grădini, adesea străbătute de galerii acoperite. În Dinastia Tang încep să se ridice colţurile acoperişurilor, procedură costisitoare, rezervată la început templelor și palatelor, dar repede extinsă la toate casele familiilor bogate. O casă adăpostea, în principiu, mai multe generaţii; stăpînul casei locuia în partea din spate.

Sala principală era aceea unde, în spate, pe axa porţii mari, era aşezat altarul strămoșilor. Acesta era înconjurat de un mobilier de primire – fotolii și mese joase. Doar ușile dădeau direct spre exterior. Ferestrele impozante dădeau spre curţi şi grădini și erau decorate cu șipci de lemn dispuse geometric și închise cu hîrtie groasă unsă cu ulei. Într-o casă chinezească din Dinastia Tang nu exista multă mobilă: principalul mobilier este compus din scaune și mese – mese joase, mese pentru mîncare, mese de scris, mese de muzică – alături de cufere de haine, etajere, măsuțe, vitrine cu obiecte vechi sau prețioase și, bineînțeles, altarul casei cu masa lui de ofrande. Iarna, recipiente cu cărbuni, iar vara recipiente cu gheață încălzesc și respectiv răcoresc încăperile de primire din casele bogate. Pe pereți atîrnă cugetări așezate paralel, precepte sau citate care evocă activitatea sau personalitatea șefului familiei ori a strămoșilor săi, care, uneori, sînt evocați prin portrete. Stăpînul casei

posedă uneori o bibliotecă, unde cărţile, ale căror foi sînt cusute în formă de acordeon, sînt aşezate pe rafturi, unde, uneori, sînt plasate şi piese de valoare. Pe masa de scris sînt aşezate „cele patru comori ale cărturarului“: pensula, hîrtia, tuşiera şi cerneala. Aici, stăpînul casei îşi primeşte prietenii apropiaţi, copiii şi, uneori, în Dinastia Tang, soţia, dacă ambii împărtășesc aceeaşi pasiune literar-artistică. Prima curte este împrejmuită de ziduri şi constituie un fel de antecameră ducînd către poarta principală. Camerele de culcare sînt, în general, mici.

Casa dispune de toate comoditățile în legătură cu baia și toaleta. Camerele sînt dotate cu patul tradițional kang, căruia îi vom dedica un subcapitol special. Bineînţeles că săracii nu locuiesc în astfel de locuinţe. Ei dorm mai mulţi într-o cameră. Casele lor sînt mici și au două sau trei etaje, iar confortul lor este redus. Anumite obiceiuri sînt, totuşi, comune: absenţa ferestrelor care dau înspre stradă, pragurile ridicate, curtea centrală şi principiile generale de construcţie. În general, nici o clădire, cu excepţia prăvăliilor, nu are ferestre deschise spre exterior. Cum am menţionat, ferestrele dau spre grădini şi spre curţi. Vederea pe care o oferă face parte din arhitectura clădirii. Ea nu este naturală, ci, din contră, este construită, prevăzută, amenajată. (va urma) Christina Meiţă-Tang

triumfînd la Paris şase ani mai tîrziu. La 2 septembrie, toată lumea e la Scala pentru o repetiţie foarte grea, iar la 3 septembrie, tot Milano, Italia, lumea întreagă află ştirea cea mai extraordinară, un flash nemaipomenit, un fulger pe cerul nostru: Callas şi Onassis au intrat împreună la Rendez-Vous, unul din cluburile la modă din Milano, au dansat foarte afectuoşi şi apoi, la ora trei dimineaţa, au revenit împreună la hotelul Principe e Savoia. Iată. Ştirea este scrisă, abia a fost trăită.

Noi, cei care observăm toate cele petrecute, asemenea unei istorii inventate pe marginea istoriei Mariei Callas, am vrea să fim încă la Operă. Am dori ca fabulosul monarh care a dus cu sine pe regina noastră în labirintul măreţelor sale apartamente să fie cel puţin un Filip al II-lea, iar Callas, ca Elisabeth de Valois din Verdi, să fi renunţat pentru el la dragostea unui focos Carlo. Dar, vai, nu a lăsat nici măcar un tenor burtos, ci doar un bătrînel obosit, iar regele Onassis nu-şi va pune niciodată întrebări asupra lumii şi a oamenilor cu acea superbă melancolie a bătrînului suveran al Spaniei sprijinit pe bastonul său. El înmagazinează, cumpără, colecţionează. Cît despre Maria, Maria pe care nu am încetat să o iubim, mult mai tîrziu va arunca umbrelor trecutului chemarea sa teribilă: „Tu che la vanità”, tu, cel care cunoşti vanităţile acestei lumi...

Pentru moment, o maşină este pusă în mişcare: o maşină care transformă o aventură banală într-un moment de istorie universală, făcînd pe orice cititoare

să tot plîngă întorcînd paginile din Samedi-Soir şi News of the World, de fapt, amatorii de scandal vor urmări întîmplarea mai mulţi ani de-a rîndul. Vor fi mereu dări de seamă, zi de zi, a deplasărilor soţului, ale soţiei şi iubitului. Unul aşteaptă în vila sa de la Sirmione, revine la Milano, pleacă din nou, celălalt înregistrează de bine de rău ceea ce are obligaţia; în fine, amantul, între Milano, Veneţia, iahtul lui şi Grecia, călătoreşte şi semnează cecuri. Şi ziarele au materiale de amuzament pentru sfîrşit de vacanţe – dar nu sîntem decît la începutul lui septembrie – pentru cei o sută de milioane care au concedii plătite, pe plajele noastre populare.

Meneghini spune: „Nu mai sper nimic”. Callas afirmă: ,,Onassis nu-i decît un prieten”. La Harry’s Bar, Onassis se umflă în pene: „Maria este o mare cîntăreaţă, care bărbat nu ar fi mîndru ca ea să se îndrăgostească de el?”. Ziariştii stau la pîndă şi aşteaptă ştiri mai precise.

La 8 septembrie Maria face o declaraţie presei: „Nu pot decît să confirm că între mine şi soţul meu ruptura este definitivă. Era ceva în aer de cîtva timp, iar croaziera de pe Christina nu a făcut decît să precipite lucrurile...

Acum sînt propriul meu impresar. Între domnul Onassis şi mine nu este decît o mare prietenie, care a început mai demult. Am de asemenea şi chestiuni de afaceri cu el... Am primit propuneri de la Opera din Monte Carlo şi mai există şi un proiect de film”. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

- Legionarii au greşit şi mai greşesc, deoarece folosesc pistolul în reglarea conturilor afacerilor politice! Am înţeles de la simpatizanţii lor că legionarii vor să instaureze teroarea!

Cu blîndeţea ei proverbială, Geta Genoiu îşi aprobă tatăl.

- Are dreptate Papá, nu trebuie să facem politică de nici un fel! Încurajat de turnura discuţiei, Fănică Genoiu dori să-şi apere cauza pînă la capăt. Scoase din buzunar o filă de ziar şi se adresă cumnatei Lolica.

- Lolica, te ştiu mare amatoare de poezie şi mai ştiu că nu-i poţi suferi pe poeţii avangardişti evrei, în frunte cu Tzara şi Fundoianu.

- Ei, şi ce-i cu asta? Fiecare cu gusturile lui!

- Uite, am aici pe fila asta de ziar o poezie scrisă de Ion Pribeagu, pe numele adevărat Isac Lazarovici, născut la 1887, ca şi mama Vasilica, unde credeţi? În Suliţa Moldovei! În timp ce, cu talentul lui actoricesc, căpitanul recita cu aplomb, familia Lascu se prăpădea de rîs, în afară de Lolica. Contrariat, Ştefan Genoiu şi-a întrebat cumnata, ţintuind-o cu privirea, uitîndu-se mai degrabă la bustul ei decît în ochi.

- Dar tu, Lolica, de ce-ai rămas aşa serioasă? Ce nuţi place la ovreiul ista?

- Fănică, dacă e să-l comparăm cu Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga şi atîţia alţii, Pribeagu ăsta al tău apare ca un idiot! Iartă-mă că ţi-o spun, Fănică, dar tu ai rămas cu poezia la nivelul cronicelor rimate de la Revistele lui Tănase!

Căpitanul nu luă în seamă maliţiozitatea cumnatei, după părerea lui o femeie mult prea îngîmfată şi fără simţul realităţii.

- De gustibus et coloribus non est disputandum! *** Cu cît victoriile armatelor lui Hitler erau mai răsunătoare, cu atît se intensifica mai mult propaganda legionară în rîndurile ofiţerilor. După ocuparea Parisului şi căderea Franţei, prietenul lui Fănică Genoiu, Căpitanul Mişu Ianculescu, i-a dat să citească o carte a colonelului Grigoriu Mihai – „Fenomenul Hitler”. Personajul nostru a citit-o cu toată atenţia şi şi-a dat seama că puterea militară a Germaniei era vremelnică. Cu toate sacrificiile materiale şi umane, Anglia continua să reziste. Aviaţia lui Göering pierduse bătălia Angliei, armatele lui Stalin îi învinseseră pe japonezi în Extremul Orient, iar în Europa ocupaseră o parte din Finlanda. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1543

l

30 iunie – 6 iulie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (37) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (2) Ideea, s-o recunoaştem, nu e nouă: „money making” e şi principiul lui John D. Rockefeller, va fi şi al lui J. Paul Getty şi al atîtor alţi superbogaţi, care au recunoscut-o sau nu! Şi, cu un asemenea ţel, Deterding „realizează pentru industria petrolului, în Lumea Veche, ceea ce a întreprins Rockefeller pentru ea în Lumea Nouă”...

Din Sumatra-n Amsterdam (1) Aici nu-şi au locul nici parafraza şi nici descrierea proprie, ci senzaţia şi gîndurile unora din cei ce au ajuns, cîndva, la sfîrşitul veacului XIX, pe meleagurile îndepărtatelor Indii Olandeze de atunci.

Aşadar: ,,Atmosfera tropicală a Sumatrei e umedă şi înăbuşitoare. Pădurea virgină care acoperă insula e un freamăt asemeni unui suflu preistoric. Între palmierii giganţi, cactuşi, un fel de manglieri şi tufe de bananieri, se ridică palatele suveranilor locali. Zidurile sînt ornate cu sculpturi sălbatice şi magnifice. Inscripţii galbene

Memoriile unui celebru criminalist român (117) ,,Omul cu ciocanul” (16) Ajunşi în această fază a anchetei, am reflectat asupra primei sale declaraţii neverosimile, în sensul că prezenţa necunoscutului care i-a oferit prioritate, la intrarea în lift, ar fi îngrijorat-o, bănuind că s-ar afla în fața „omului cu ciocanul”. Dacă acesta ar fi fost adevărul, pretinsa victimă trebuia să reacţioneze conform spiritului de conservare, intrînd cu spatele spre lift şi cu faţa spre necunoscut; şi nu invers, ignorînd prezenţa acestuia.

Era și firesc, deci, să presupunem că Geta 1-a cunoscut pe agresor în persoana unuia dintre bărbaţii cu care întreținea relaţii intime, iar cînd şi-a dat seama că acesta înnebunise pe parcurs şi că ar putea fi chiar el „omul cu ciocanul” în jurul căruia s-a creat cunoscuta stare de sprit, a luat hotărîrea să-1 tăinuiască pentru a nu-şi demasca viaţa imorală faţă de soţ şi cunoştinţe.

Pentru a fi determinată să recunoască, cel puţin, relaţiile extraconjugale cu celelalte persoane, presupunînd că astfel vom putea identifica şi pe autorul

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (69) Operația „Scutul deșertului“ este declanșată (2) Statele Unite îşi întăresc prezenţa navală anticipînd blocada militară destinată aplicării rezoluţiei Naţiunilor Unite. Bush discută îndelung cu Thatcher despre modul în care aceasta din urmă condusese războiul din Malvine şi despre natura dificultăţilor de care se lovise. În aceeaşi zi, Serviciile Casei Albe primesc mai întîi o scurtă telegramă, apoi întreaga conversaţie dintre Saddam şi însărcinatul cu afaceri american la Bagdad, Joseph Wilson. Odată decodificat, conţinutul întrevederii este primit cu un interes atenuat. Sigur, Saddam Hussein afirmă că nu are intenţia de a ataca Arabia Saudită, dar cuvintele sale sînt primite cu scepticism. „Este greu, spune un consilier al lui Bush, să acorzi credibilitate declaraţiilor sale, cînd a dat asigurări asemănătoare chiar înainte de a invada Kuweitul”. În dimineața zilei de 7 august, aterizînd pe aeroportul din Djeddah, Yasser Arafat și Abu Iyad ignoră, ca și restul lumii, acordul încheiat între conducătorii saudiți și Washington, și iminența operațiunii ,,Scutul deșertului”. În bazele militare aflate pe coasta de est

23

vorbesc de pioşi monahi, sfinţi şi credincioşi. Cu părul negru, acoperit de un turban alb, învelit în mătăsuri, rajahul brun stă aşezat la umbra unui palmier. Între palmieri sînt răspîndite colibele în culori seînteietoare, ale indigenilor.

Oameni bruneţi, cu ochi vii şi corpuri pline de nobleţe, muncesc în marile plantaţii. Bărbaţi şi femei semigoi se apleacă asupra arborilor de cafea şi a trestiei de zahăr, toată splendida bogăţie a insulei. Corpurile strălucesc în soare. Feţele sînt binevoitoare. Cînd ziua se sfîrşeşte, o agitaţie veselă începe în crînguri. În timpul zilei, adevăratul conducător al acestei lumi tropicale, Olandezul, circulă printre truditori cu un pas liniştit şi măsurat, cu cravaşa din piele de hipopotam în mînă, casca colonială albă pe cap. Faţa Olandezului este impasibilă şi impenetrabilă, mişcările, pline de pretenţie şi orgoliu interior. Lui îi aparţin oamenii bruneţi, mările ecuatoriale şi navele, care poartă în cele patru colţuri ale lumii fructele şi bogăţiile insulei.

Tinere fete brunete, cu corp suplu, recoltează pentru el boabele cenuşii de cafea, oameni gîrboviţi cară în spinare pentru el sac după sac, pe punte.

Navele se umplu. Nobilele seminţe se usucă pe punte. Călătoria durează şapte săptămîni. Apoi boabele sînt prăjite şi se zdrobesc, iar nobila băutură abureşte în micile ceşti înconjurate cu un inel aurit. Pe suprafaţa

neagră şi aburindă a cafelei se apleacă feţe străine cu ochi deschiși şi păr blond. Ele ignoră tinerele fete ale căror corpuri zvelte s-au aplecat pe boabe, ele ignoră lunga cravaşă a Olandezului, ignoră splendorile insulei tropicale Sumatra.

Sumatra, Java, Borneo, Celebes: această parte a zonei ecuatoriale aparţine Olandei. De generaţii, negociatorii din Amsterdam exploatează bogăţiile Insulindei. Numărul acestor bogăţii creşte neîncetat.

Zahărul, tutunul, cafeaua, ceaiul, cauciucul şi uleiul de palmier se preschimbă într-o flotă de aur, care se revarsă lent, dar constant asupra caselor patriciene ce bordează liniştitele canaluri din Amsterdam”.

1900. Palmierii Sumatrei se leagănă acum deasupra unui nou stăpîn, care descoperă în profitul micii Olande o nouă sursă de aur, încă foarte modestă. Este JeanBaptiste August Kessler. La 16 iunie 1890, el fondase o societate dotată cu un nume interminabil şi atît de ambiţios: Koninklijke Maatschappij tot Exploitatie van Petroleumberonen in Nederlandoch – Indie, ceea ce înseamnă, nici mai mult nici mai puţin decît ,,Societatea Regală pentru exploatarea surselor de petrol din Indiile Olandeze”. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

tentativei de omor, am făcut trei confruntări succesive.

Deşi posedam date și despre alte relaţii, Geta n-a făcut recunoaşteri decît în legătură cu persoanele despre care aflase că au fost cercetate. Reţinuserăm că patru din cei şase bărbaţi sînt mecanici de locomotivă, colegi de serviciu cu soţul. După un an şi jumătate de la data tristelor evenimente şi numai patru luni de la sosirea noastră în oraş, cînd comentam şi nu toţi găseam răspunsul cu privire la cauza întreruperii actelor criminale, deşi autorul nu fusese încă descoperit, se înregistrează o nouă crimă cu caracteristici asemănătoare. Dacă ceilalţi încercau numai sentimentul de groază şi teamă de insucces, noi ne consolam, cel puţin, cu şansa ce ne va fi oferită de împrejurarea că vom putea studia şi cerceta, cu propriile noastre simţuri, locul unei recente fapte. În ziua de 14 februarie 1974, ora 6, bătrîna Szilagy, în vîrstă de 84 ani, este şi ea victima unui asasinat, surprinsă fiind înainte de a se scula din pat. Modesta locuinţă în care domiciliază încă două familii este situată într-un cartier diametral opus celui în care au fost săvîrşite celelalte şapte cazuri. Deşi victima a fost lovită cu o sticlă de un litru în cap, cauza morţii a fost asfixia mecanică. Şi în locuinţa acesteia a fost necesară o primă intervenţie pentru localizarea incendiului, de data aceasta cu focarul în pernă şi cu un proces greu şi

lent de ardere. Nici aici nu s-au găsit urme ori alte date care să contureze vreun mobil.

Preocupările noastre, din acest moment, îşi îndreptau atenţia asupra acestui ultim caz. Începurăm analiza printr-o amănunţită retrospectivă, confruntînd modul de a acţiona al autorului cu celelalte şapte cazuri. Colegul nostru Secărea şi alţi ofiţeri erau tentaţi să-şi îndrepte mai mult atenţia asupra ipotezei că autorul poate fi, în acest ultim caz, altul decît cel pe care-1 căutam în „afacerea” celor şapte evenimente. Noi însă îmbrăţişam ipoteza că poate fi acelaşi bolnav psihic care intrase – din motive de ameliorare a bolii ori din temere că fusese cercetat de miliţie – într-o pauză de un an de zile.

Nu e mai puţin adevărat însă că în prima zi apar unele date ce conduc spre alţi suspecţi care n-ar fi avut legătură cu primele cazuri. Colegul Barbu stabilise, în scurt timp, că bătrîna victimă împrumuta bani cu camătă şi ar fi avut cîţiva rău platnici. A doua zi aflase despre croitorul care locuia în apartamentul mare din faţă că fusese, la început, chiriaşul victimei. Mai tîrziu, deşi beţiv şi cartofor, devenise proprietarul apartamentului, uneori obţinînd bani de la bătrînă prin ameninţarea ei cu moartea. Informaţiile au dat naştere mai multor supoziţii, discuţii şi interpretări. (va urma) DUMITRU CEACANICA

a Statelor Unite, unde staționează primele trupe care trebuie să plece, zorile se apropie și nici o activitate deosebită nu este încă vizibilă. Încă de la sosirea lor la palatul regelui Fahd, conducătorii palestinieni sînt intrigați de atmosfera care domină aici. Erau obișnuiți cu un loc calm, catifelat, uneori adormit. Acum ei descoperă o forfotă ca într-un stup. Pe rînd, automobilele depun baletic la intrare principalele personalități ale regimului, care se îndreaptă spre saloanele regale, în timp ce funcționari și consilieri tot atît de aferați traversează rapid culoarele, cu dosare în mînă.

Arafat și Abu Iyad vor aștepta destul de mult, pînă cînd un funcționar al regelui se va apropia de ei pentru a le transmite că suveranul saudit nu îi va putea primi decît a doua zi.

- De ce toată aceaastă agitație?, întreabă Arafat arătînd cu mîna mișcarea neobișnuită.

Consilierul regelui Fahd ezită, apoi răspunde: - Ministrul american al Apărării a sosit ieri în fruntea unei delegații. Astăzi își continuă discuțiile cu suveranul. Știrea îl îngrijorează pe Arafat. Abu Iyad, care are controlul Serviciilor de securitate și de informații ale OEP, nu fusese avertizat asupra unei asemenea vizite.

Cei doi se întreabă cum să-și folosească mai bine timpul. Înainte de a se fi decis să vină în Arabia Saudită pentru a-l vedea pe regele Fahd, prevăzuseră să meargă la Viena să asiste la funeraliile fostului cancelar austriac

Bruno Kreisky, care trebuie să aibă loc astăzi. Deși evreu de origine, acesta fusese întotdeauna un apărător al cauzei palestiniene. Este deja prea tîrziu pentru călătoria la Viena. Nu există nici un zbor, la ore convenabile, de la Djeddah spre Austria. Dezamăgiți, cei doi discută aceste probleme cu oficialitatea din anturajul regelui care le-a anunțat amînarea întîlnirii. Omul îi ascultă cu atenție, apoi dispare pentru zece minute.

La întoarcere, afişează un zîmbet satisfăcut: – Totul e aranjat. Regele a dispus să vi se pună la dispoziţie un avion care este gata de decolare. Vă va duce la Viena iar seara vă va readuce la Djeddah. În acelaşi timp, la Ierusalim, funeraliile a doi tineri israelieni asasinaţi dau loc la explozii de violenţă antiarabă. La cartierul general al Serviciilor Secrete militare, două fapte îi preocupă pe experţi. Invadînd Kuweitul, irakienii au pus mîna pe o serioasă cantitate de material militar sofisticat, în mare parte de origine americană, aparţinînd armatei kuweitiene. Cu aceste arme sînt parţial echipate şi forţele israeliene; mai mult, „sursele“ arată că în timpul pregătirii invaziei, Serviciile Secrete irakiene ar fi obţinut numeroase informaţii despre serviciile Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei bazate pe o importantă „diasporă“ care ocupă în emirat posturi importante. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1543

Doza de sãnãtate Ficatul si digestia – secretul echilibrului energetic

Ficatul este o mașină multifuncțională de detoxifiere, iar pentru o viață sănătoasă este foarte important ca aceasta să funcționeze fără întrerupere. Chiar și la ora la care ficatul se încarcă energetic (ora 3 noaptea) funcționalitatea ficatului nu se întrerupe.

Pentru ca acest metabolism supraputernic al ficatului să funcționeze sînt necesari o serie de factori. Valorile clasice de laborator ale ficatului nu pot prezenta o interpretare obiectivă a funcționalității ficatului. Un diagnostic mai profund, cu o interpretare integrală a valorilor și simptomelor, este necesar.

Medicina clasică se rezumă la valorile de laborator: Gamma GT, GOT și GPT reprezintă cadrul normelor de laborator pentru un ficat considerat sănătos. Despre ,,silent inflammation” (inflamația lentă – n.red) a ficatului datorată stresului, factorilor de viață nu se discută prea mult.

Medicina energo-informațională – prin deblocarea și repunerea în funcțiune a metabolismului ficatului, urmate de detoxifierea și reglarea microbiomului – repune ficatul în echilibrul energetic, redîndu-i fluxul energetic de care are nevoie pentru regenerare. Ficatul regenerat este capabil să își restabileacă metabolismul, care este motorul energetic al corpului. Nu degeaba în medicina energo-informațională, înainte de orice intervenție, observăm starea ficatului, care ne oferă cea mai buna informație despre sănătatea pacientului.

Tratamentele oferite în clinică debutează cu repunerea comunicării energetice a corpului la nivel de celulă, organ, sistem. Nu se tratează numai ficatul, ci întreg organismul. Ca o comparație, în organism ficatul poate fi soarele, iar celelalte organe razele soarelui, aflate în permanentă comunicare energetică cu radiatorul general al corpului. Ficatul reglează grăsimile, hidrocarburile și proteinele metabolismului, fiind este cel mai important organ în preluarea și prelucrarea micro și macro substanțelor vitale din corp. Ficatul se poate îmbolnăvi ca organ, dar se poate întîmpla ca metabolismul lui să

fie dereglat sau chiar blocat.

Desigur, acest fenomen duce la îmbolnăvirea organică a ficatului și este clasificată de medicina clasică ca boală cronică, deci nevindecabilă.

Un rol deosebit în această conjunctură o au intestinele, care, prin microbiom, sînt în permanentă comunicare cu ficatul – microbiomul dereglat nu mai poate detoxifia și, automat, ficatul se încarcă cu noxe toxice. Mai mult ca oricînd, în zilele noastre ficatul este expus unui stres permanent, unui mediu înconjurător tot mai toxic, unei alimentații tot mai sintetice, unei hidratări necorespunzătoare datorită calității apei, administrării tot mai frecvente a medicamentelor (paracetamol, antireumatice, antidepresive), stresului profesional, tehnologiei la care sîntem în permanență conectați.

Toate aceste aspecte îngreunează în permanență funcționalitatea normală a ficatului. Calitatea vieții rămîne undeva blocată. Totuși, trebuie menționat faptul că ficatul este cel mai iertător organ, deoarece se reface chiar și după intervenții chirurgicale în decurs de un an, trebuie numai să îi dăm această șansă.

Ficatul este organul care are cea mai mare legătură cu subconștientul nostru. Stresul oxidativ la care mulți dintre noi reacționăm cu oboseală permanentă, răceli puternice, diferite recidive, agitație, lipsa poftei de mîncare sînt semne clare că ficatul nostru are probleme în reglarea sa energetică. Oboseala este limba de exprimare a ficatului, adesea însoțită de o durere deasupra ochiului drept, o mîncărime permanentă sau dureri de cap, mai ales după consumul anumitor alimente.

Tratarea ficatului cu metodele oferite de medicina energo-informațională corespunde tratamentelor oferite de medicina alternativă chineză de mii de ani. Tratarea ficatului prin meridianele energetice ale corpului atinge informativ fiecare celulă a corpului. Organismul se

l

30 iunie – 6 iulie 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cornice au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o forma nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Oferta este valabilă pînă la data de 31 iulie 2020. Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate. mobilizează după principiul bulgărelui de zăpadă și precum o făclie care se aprinde și pune întreg organismul în echilibrul din care a ieșit.

O metodă blîndă de diagnosticare și tratament, atît pentru copii, cît și pentru adulți, fără durere și fără efecte secundare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.