Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
Dar dacă noi nu îngropăm în cimitire morții, ci anii? Nu sînt aceștia scriși pe fiecare cruce, precum coperțile care închid viața unei cărți?
CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL
Parlamentul a validat o rușine istorică, contrară interesului național! Motto: ,,Reaua-credință în politică este măsura cu care se constată gradul de civilizație al unui popor”. Duiliu Zamfirescu Anul 2020 pare marcat de un destin cu totul aparte – pandemia, cu cea mai bizară reacție din istoria consemnată a omenirii, apoi mișcarea prin care se vrea demolarea istoriei, dar și un fel de impunere a unor idei bizare, contravenind logicii evoluției societății – pe scurt, o revoluție cu idei fără sens. Peste toate astea, la orizontul lui 2020 apare și o criză economică, precum și o dorință de realcătuire a unor alianțe, a unor colaborări, în vederea unei reechilibrări. Omenirea seamănă cu un luptător lovit, care face pași în toate direcțiile și își mișcă trupul și membrele pentru a-și păstra echilibrul. Ei bine, țara noastră pare tot un luptător, dar care își dă pumni singur și își mai pune și piedică, acuzîndu-i pe alții că îl pun în pericol! Ocolită de conflicte, prin voințe mai presus de noi, dar și prin munca de excepție a diplomației din trecut, România a reușit ca, prin alianța militară în care a intrat pentru ,,siguranță”, să se bage în conflicte care nu ne priveau de nici un fel și nu ne afectau. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Filonul de Aur (2) În fiecare zi mă trezesc cu gîndul de a fi mai bun, mai generos, mai înțelegător – dar iureșul nebun al vieții mă cuprinde în vîrtejul lui și încă n-am puterea să mă opun. Viața e grea și religia, prin ea însăși, nu poate rezolva problemele grave ale unei societăți. Indiferent cît de fierbinte ne-am ruga, indiferent ce forță taumaturgică s-ar înălța din cucernicia noastră, gîndurile pe care le murmurăm nu-i pot opri pe violatori să violeze, pe tîlhari să tîlhărească, pe ucigași să ucidă, pe sataniști să satanizeze. Religia creștină ne dă cadrul necesar, starea de spirit, îndreptățirea morală să smulgem răul din rădăcină – dar fără pîrghiile legale și sociale, toate aceste fenomene dramatice nu pot fi oprite. Iată de ce fenomenul „România Mare” a fost privit, încă de la începuturi, ca o iarbă de leac. Noi am rezolvat multe lucruri în societatea românească, am rușinat pe mulți oameni fără Dumnezeu, am făcut dreptate copiilor, și văduvelor, și bătrînilor, ba chiar și animalelor lipsite de apărare, și vă invit să vă imaginați cum ar fi arătat Țara aceasta dacă nu erau revista și, mai apoi, Partidul România Mare. Haideți să vedem cu ce ne-am ocupat noi, ce probleme am abordat, ce anchete am declanșat, ce soluții am dat – și, comparativ, cu ce s-au ocupat alții. Acesta nu e un discurs polemic – nici măcar nu e un discurs, de fapt, ci o spovedanie – ziua de față e prea transfigurată și emoționantă ca să mai întrețin și eu „iarna vrajbei noastre”, de care vorbea Shakespeare. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (23 iunie 2001, Sala Palatului)
„Mîngîierea soarelui“ – tablou de Anca Bulgaru
Pastila sãptãmînii
PSD-fobia
Înainte de toate, să ne clarificăm pozițiile. Nu am simpatii pesediste, nu am avut niciodată, și, de ceva timp, să fie ani buni, nu mai am nici simpatii peneliste. Cred cu toată tăria, afirm, semnez și pun parafă, că toți sînt o apă și un pămînt, bandiții care, timp de mulți, foarte mulți ani, au distrus țara asta. Unii români dau vina exclusiv pe PSD, alții, cu ceva mai mult bun simț, tac. Ideea este că multi sînt înregimentați politic și aruncă doar cu minciuni, iar proștii aprobă fără să gîndească. Păi, cu ce să mai gîndească? Deci, nu sînt nici USR-ist, nici PSD-ist, nici PNL-ist, nici PMP-ist, nici nimic. UDMR-ist nici atît. Nu pot să nu apreciez campania dirijată de mințile luminate ale PNL din ultimiii 5 ani. Fără să inventeze nimic, fără să aducă mari inovații, au adoptat o strategie promovată deja la nivel global, și au aplicat-o aici, în România, cu mare, foarte mare succes. (continuare în pag. a 16-a) TANO
Motto: ,,Românii e deştepţi!” (Camil Petrescu)
Avem o scuză de faţadă: ,,Lasă, că merge şi aşa!” Trădăm la primul colţ de stradă Şi-apoi încălecăm pe-o şa.
Întreaga drojdie se scurse Din mahalale de Fanar Şi-n loc să fim un roib de curse Noi am ajuns din cal – măgar.
Ceac-pac! Dar la reluări de faze Parcă ne mai trezim puţin N-avem profil de kamikaze Tiparul nostru-i byzantin.
Cînd va veni sfîrşitul lumii Românii nu vor fi atenţi Isus a spus: ,,Talita kumi” Dar nu pentru inconştienţi.
Senzaţia e de plutire De infinit paraşutism Noi am făcut mişto subţire Şi de marxism, şi de fascism.
Pe primul loc e-njurătura Ea pentru toate e un leac Simţi cum îţi umple toată gura O moştenim din veac în veac.
Apocalipsa furtunoasă Îi sperie pe pămînteni... Pe noi nu ne-o găsi acasă – Vom fi la meci, sau la pomeni.
Iar Ziua Domnului, ca hoţul În miez de noapte va sosi Femeia va dormi, iar soţul Reviste porno va citi.
Ce Decebal şi Burebista? Ce patriotul cărturar? Trăiască Miţa Biciclista Şi berea rece la pahar!
Noi ,,facem” şi ,,băgăm” de-a valma Noi suduim neîncetat Iar la acest popor, sudalma E o religie de stat.
N-avem conştiinţa tragediei Şi totul luăm à la légere Noi, campionii băşcăliei Am compromis orice mister.
Mitică veşnic să trăiască Şi noi pe lîngă el, noroc! Filozofia chelnărească E tot pe loc, pe loc, pe loc!
La treburile serioase Noi nu ne concentrăm destul Avem o somnolenţă-n oase Şi-o zeflemea de prost fudul.
Zeflemeaua
Aceasta, poate, ne e soarta S-o tragem şi pe asta-n piepţi N-aveţi decît să-nchideţi poarta Dacă tot face ea pe moarta... Hai, că românii e deştepţi! Corneliu Vadim Tudor, 10 septembrie 2014
NR. 1544 l ANUL XXXI l 7 – 13 IULIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei
2
Nr. 1543
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Antisemiţii din Israel F O altă secătură din sămînţa lui Alecu Popovici: Stan Vlad F Titlul săptămînii: „Obligată să se culce cu mortul” F O şedinţă de spiritism de-a dreptul homerică F Şlagăr: „Fă, eşti frumoasă, da’ eşti proastă, proasta dracului!” PARTEA I F A venit timpul să ne ocupăm puţin şi de presa de limba română din Israel. E destul de proastă şi vulgară, în stilul cunoscut al unor filme în care, cînd vezi pe unul aplecîndu-se peste WC să vomite, poţi să fii sigur că regizorul, sau scenaristul, e evreu. Vreau să spun „evreu prost”, pentru că, din fericire, există şi „evrei deştepţi” şi cu mult bun-simț. Ani de zile, cîteva fițuici imunde din Israel au împroşcat cu scîrnăvii tot ce-au avut mai de preţ istoria şi cultura română, fără ca noi, cei din România, să putem riposta în vreun fel. Era comod să stai acolo, ca un Golan pe înălţimile Golanului, şi să scuipi pe România, fără să-ți tragă nimeni o pereche răsunătoare de palme. În urmă cu vreo 15 ani, cea mai abjectă publicaţie de soiul ăsta, „Revista mea”, l-a făcut pe Mihai Viteazul jefuitor şi ucigaş de evrei (?!), ceea ce denotă nu numai ticăloşia „ziariştilor” respectivi, ci şi jalnicul lor analfabetism. Nu demult, chiar anul trecut, aceeaşi revistă ridicolă, unde se îndeasă cu furca toate mizeriile furate de prin presa internaţională, publică stupefianta ştire: „O societate germană de filme proiectează să turneze în Israel o pelicula despre viața lui Isus, de la a cărui naştere se împlinesc (sic!) peste șase ani, în anul 2000, exact un mileniu”. Orice copil (fie el creştin, musulman sau israelit) știe că e vorba de exact două milenii, dar ce poţi să ceri unor vagabonzi, care toată viaţa au fost vînzători de „ace, brice şi varice”? Martori ne sînteţi dvs., stimaţi cititori, că, de aproape 1 an de zile, de la moartea rabinului Moses Rosen, n-am mai scris nimic despre evreii abuzivi - am zis că e mai înţelept să-i lăsăm în plata Domnului, să nu se spună că nu ne putem stăpînii nervii. Am condamnat vehement apariția în România a cărții lui Hitler „Mein Kampf”, deşi auzim că acum ea a fost publicată şi în Israel. Am salutat acordul de pace israeliano-palestinian. I-am urat un sincer „Bun Venit!” ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, care este evreu. Am decernat unei evreice din Anglia, d-na Elisabeth Spencer, Premiul Național al Revistei „România Mare” şi am apărat-o de furia impostorilor de la unele publicaţii din Bucureşti. Primim şi publicăm cu interes corespondență de la evrei emigraţi din România, cum este şi dl. Albert Poch, pe care l-am ajutat şi material. Printre beneficiarii programului umanitar Cina Creştină se află și unii bătrîni urmaşi ai lui David, uitaţi de Comunitatea Evreiască, printre care şi dl. Mayer Sindermann, emigrat şi el în Israel, dar întors în România, pentru că în „Țara Făgăduinței” ajunsese muritor de foame. Pe scurt, am făcut și facem ceea ce trebuie să facă orice om paşnic şi animat de o autentică dragoste creştină. Preţuim poporul evreu, dar îi dispreţuim lichelele. Pe faţă. Aşa cum dispreţuim şi lichelele propriului nostru popor. Pe noi nu ne păcălește nimeni cu gogoși pudrate cu șoricioaică, adică „aoleu, ne taie americanii banii, nu vă daţi seama că stricaţi imaginea României şi izolaţi ţara” etc. Dacă pînă în decembrie 1989, nu puteam răspunde unor mitocani ca Iosif Petran,
Marius Godeanu, Sorin Cunea, Sammy Damian, Marius Mircu şi altora ca ei, care batjocoresc tot ce are mai sfînt poporul român şi tăvălesc prin mujdeiul unei băşcălii ieftine întreaga noastră Istorie Naţională - de data asta avem mîinile dezlegate şi o să ne cam jucăm cu ei, ca şoarecele cu pisica. Ei nu pot dovedi că noi sîntem antisemiţi - dar noi vom produce mii de dovezi că ei sînt antiromâni, după ce-au învătat pe gratis în România, au mîncat, au băut, s-au făcut ditamai măgădanii pistruiaţi. Iată-l, de pildă, pe un oarecare I. Stein, care în „Revista mea” din 16 ianuarie 1995 o înjură ca la uşa cortului pe fiica marelui poet Tudor Arghezi. Motivul? A optat pentru Partidul România Mare, fiind secretar executiv al Comitetului Director. Ce prostănac! Individul ăsta nu poate pricepe că un partid ca P.R.M. este o forţă în plină ascensiune spre care românii din ţară şi din Diaspora îşi îndreaptă toate speranţele. La Ițic Steinălă ăsta totul se raportează la „interese băneşti”, el n-a auzit de idealuri. În acelaşi număr, la rubrica nesemnată, intitulată „Instantanee româneşti”, sînt făcuţi efectiv „nebuni” cîțiva dintre cei mai cinstiţi şi echilibraţi luptători pentru demnitatea românilor: Corneliu Vadim Tudor, Gh. Dumitraşcu, Adrian Păunescu, Simeon Tatu şi Gh. Funar. Într-un alt număr al scandaloasei foi antiromâneşti, condusă de Iosif Petran (nepotul lui Iosif Stalin!) şi de un oarecare George Edri, profesorul Viorel Roman e făcut „fascist”, ,,legionar” ş.a.m.d. În acelaşi text murdar, se scrie că „Mareşalul Antonescu s-a cufurit (?!) în cizme” - ceea ce ne scuteşte de orice comentariu şi confirmă, încă o dată, că facerea de bine e posedare di madre - deci Antonescu i-a salvat pe evrei, care acum îl porcăiesc că ar fi avut dizenterie. F Dar, să trecem la „Minimum”, editată de Al. Mirodan - un dramaturg destul de obscur, care intoxicase prin anii ’60-’70 scenele româneşti cu piese total lipsite de interes şi de umor, de genul „Celebrul 702” (şi aia furată), „Primarul lunii şi iubita sa” etc. Şi aici incultura e la ea acasă: harțăgosul Adrian Zaha reanu scrie că Beethoven ar fi şters dedicaţia pe Simfonia Eroica „după căderea lui Napoleon”, ceea ce e şi inexact, şi comic, fiindcă numele marelui corsican a fost şters nu în 1815 (cînd a apus steaua lui Napoleon), ci în decembrie 1804, cînd iubitorul de libertate care a fost Beethoven s-a înfuriat pe gestul acestuia de a se unge singur ca împărat. Dar, noi sîntem de vină - cum am putea pretinde atîta cultură la nişte bişniţari mărunţi, care cred că simplul accident biologic de a le lipsi o bucăţică le dă dreptul să se răţoiască la ceilalţi 5 miliarde de locuitori ai Planetei, acuzîndu-i că de ce sînt întregi. Cine credeţi că înjură România săptămînă de săptămînă, în calitate de „corespondent”? Nimeni altul decît Stan Vlad! Cum, n-ați auzit de Stan Vlad? Vă spunem noi cine e: un țigan pătrățos şi burduhănos, fost secretar general de redacţie şi secretar P.C.R. la „România liberă”, dat afară în 1972, în urma unui scandal monstru (a falsificat nişte acte financiare şi a furat cîteva sute de mii de lei), eşuat apoi pe la tot felul de fiţuici obscure pe Litoral, unde trăia la mica ciupeală, din şantajarea chelnerilor; de bună seamă, colaborator voluntar al Miliţiei şi al Securităţii,
l
7 – 13 iulie 2020
RM
alungat de acasă de soția lui, o cunoscută şi apreciată cîntăreaţă de operă, pentru că era cerşetor și nespălat. Iată că, în ultimii ani, exploatînd căsătoria fiicei sale vitrege în Israel (actriţa Gabriela Vlad), Stan Pățitul a făcut şi el o lipitură la „Minimum”, unde îi aruncă evreii sub masă un covrig găurit cu bormaşina. Nu l-am fi băgat în seamă pe lumpenul ăsta cu aspect de hamal beat, care cară cărbuni pentru o cinzeacă de absint, dacă n-ar fi publicat nişte minciuni ordinare cu privire la realitățile româneşti. În numărul din noiembrie 1994, Stan Vlad scrie mai mult de două pagini de revistă despre scandalul declanşat de cei 7 parlamentari, care au cerut Casei Albe să nu-l desemneze pe dl. Alfred Moses ca ambasador al S.U.A. la Bucureşti. Dar, iată cum îşi minte țiganul analfabet (n-are nici liceul!) puținii cititori: „În primele două zile, P.R.M. şi C.V. Tudor n-au zis nimic şi apoi, cînd au văzut cît de tare s-au supărat Preşedinţia, Guvernul, P.D.S.R., s-au pronunţat pentru dreptul preşedintelui S.U.A. de a numi pe cine doreşte în postul de ambasador. Şi, ca s-o întoarcă şi mai bine spre direcţia generală, a declarat (C.V. Tudor) că «dl. Alfred Moses va fi primit conform legilor ospitalităţii româneşti» (miraţi-vă!). Dar, înainte de aceasta, ziarele lui Vadim făcuseră multe referiri negative la adresa «viitorului ambasador al S.U.A. în România»“. Vai de capul tău, Stane, în ce hal ai ajuns să te prostituezi pentru o sticlă de coniac Carmel şi o bucată de pască! Adevărul e cu totul altul: 1) Cu cel puţin 2 săptămîni înainte de Scrisoarea celor 7, senatorul Vadim a acordat un interviu Canalului de Televiziune 31 (d-șoarei Camelia Spătaru), în care, răspunzînd la o întrebare privitoare direct la noul ambasador al S.U.A., preşedintele P.R.M. a declarat că e chiar bucuros că dl. Moses e în fruntea Comunităţii Evreieşti a Americii şi că îi urează „Bun Venit!”; 2) Cu privire la „referirile negative” pe care „România Mare” şi „Politica” le-ar fi făcut înainte de Scrisoarea celor 7, asta e o invenţie a slugii nenorocite, care răspunde la numele monosilabic Stan Vlad, fiindcă oricine va cerceta colecţiile noastre, nu va găsi aşa ceva; 3) Deci, un comportament civilizat şi creştin al senatorului Vadim e suspectat, forfecat şi acuzat mai mult chiar decît comportamentul autorilor faimoasei Scrisori a celor 7, dintre care unii sînt membri ai Opoziţiei pe care ţiganul vrea să-i protejeze (Al. Popovici, Dumitru Călueanu şi Ion Coja); 4) Mincinosul mai scrie că „acest uriaş scandal dăunează imaginii României în lume” – trecem peste faptul că scandalul n-a fost deloc „uriaş”, ci numai umflat artificial de nişte secături, şi ajungem la esenţa problemei: de vină e tot preşedintele P.R.M., care e bălăcărit în orice ipostază, şi dacă laudă un om, şi dacă îl critică, şi dacă îi urează „Bun Venit!”, şi dacă îi strigă „Marş afară, nu mai îmi spurca Țara!”. Normal că, beneficiind de un asemenea „corespondent”, cei de la „Minimum” îşi permit să scrie despre România că „bătăile în Parlament sînt monedă curentă”. Care bătăi? Deocamdată, atît despre infractorul Stan Vlad. Normal că, dacă a fost în stare să falsifice el deconturi şi note telefonice cu Suedia, e capabil să falsifice şi realităţile politice româneşti. Îi avertizam pe cei care vor vedea acest dihor bătrîn, hămesit şi disperat, că dă iama pe la Conferințele de Presă, să-i pună o pătură în cap şi să-l arunce binişor în Dîmboviţa, poate se va trezi odată din beţie şi va mai da jos rapănul ăla. (va urma) ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 10 martie 1995)
RM
Nr. 1543
l
3
7 – 13 iulie 2020
Renașterea naționalismului în România – un vis care poate deveni realitate (4) Vadimismul, o nouă paradigmă Privind la ultimii 30 de ani, nu putem să nu observăm un dezastru absolut la toate nivelurile, modul în care s-a făcut politică fiind, evident, falimentar, contrar intereselor românilor, dar pe placul unei minorități. Putem spune că actuala ,,mare boierime” este formată din politicenii aleși sau doar numiți, în timp ce ,,mica boierime” este alcătuită dintr-o anumită clasă de bugetari, pentru că nu putem spune că toți cei plătiți de la bugetul statului sînt putred de bogați. Cei care strigă din toți rărunchii că este nevoie de schimbarea întregii clase politice ori nu știu ce vorbesc, ori nu conștientizează că nu este suficient să schimbi oamenii dacă sistemul rămîne la fel, dacă modul în care se face politică este identic cu cel din ultimele 3 decenii. Prin urmare, noi, vadimiștii, ne dorim ca schimbarea să se producă în profunzime, cu noi legi și noi reguli, nu doar să spoim în culorii vii ceea ce este clar că nu funcționează de atîția ani. Considerăm că, fără aplicarea unor schimbări profunde, poporul nu are cum să cîștige, nu are cum să fie prosper, bogat material și spiritual. Ce am învățat noi, românii, în ultimii 30 de ani? Că politicianul poate spune și promite orice, că poate minți cu nerușinare milioane de oameni, dar să nu facă nimic din ce a promis. Dimpotrivă, țara este, de la an la an, de la un proces electoral la altul, tot mai săracă. Au plătit cei care au mințit? Nu! Sînt tot acolo, unii mai bine, alții la fel de bine ca atunci. Vă îndemnăm să treceți în revistă toate promisiunile de campanie din ultimele trei decenii și să vedeți cît de mințit ați fost. Ne este efectiv rușine de promisiunea celor 15.000 de specialiști din 1996, cînd Constantinescu a fost ales președinte, știută fiind guvernarea aberantă a României din perioada 1996 – 2000. Apoi, furtul alegerilor din 2000, sloganuri precum ,,Să trăiți bine” în 2004, ,,Să trăiți și mai bine” în 2009, ,,Pas cu pas” în 2014 și ,,O Românie normală” în 2019. Din fericire, tehnologia ne ajută să îi revedem pe cei care au mințit cu nerușinare în campaniile electorale, fie că vorbim de președinți/ guvernatori, fie de partide. Și, cu toate acestea, există români care îi cred în continuare pe acești farsori. Nu ne mai sperie minciunile politicienilor – știm cît rahat mănîncă mereu, mai ales în campanie. Ne sperie credulitatea românilor, care arată cît de fanatici sînt cei înregimentați politic. În primul rînd, rolul PR-ului politic ar trebui redus la nivel primar, și anume la a învăța politicianul să nu se scobească în nas la TV, să fie îmbrăcat civilizat. PR-ul conduce, de fapt, țara asta. Fel și fel de consultanți politici, care mai de care mai bine plătiți, apără imaginea celor care ne fură, care ne mint și care duc țara în sărăcie, proiectînd în mințile naive ale românilor o imagine a unor indivizi care, în realitate, sînt goi pe dinăuntru, atît la nivel moral, cît și spiritual. Acest fapt a contribuit și încă contribuie la dezastrul actual al României. PR-ul este bun, dar nu în politică, nu în domeniile unde soarta țării este în joc. PR-ul trebuie aplicat acolo unde a fost inventat, în zona corporațiilor și în cea privată. În politică este contraproductiv și mincinos. Românii trebuie să înțeleagă că toate campaniile de imagine pe care partidele și oamenii politici le fac nu sînt nici pe departe atît de benefice pentru țară, așa cum sînt lăsați să creadă. În politică intri ca să faci ceva pentru țara ta, pentru cei care te-au ales, pentru cei care și-au pus speranțele în tine, ca politician. Nu intri în politică pentru ca să minți, ca să îți bați joc, ca să nu îți pese decît de interesele tale. Știm că acesta este modul general și actual la nivel global de a face politică, dar, din fericire, sînt țări în Europa,
țări civilizate, care au o populație destul de matură și în care politicienii sînt aleși ca să fie la dispoziția populației, nu invers, așa cum e în România. Vadimismul dorește transformarea din rădăcini a modului în care se face politică. Ne dorim proiectarea unei imagini reale a polticianului și judecarea lui prin prisma a ceea ce face. Falimentul clasei politice actuale este dovedit, este evident, și trebuie reprimat, abandonat, reformat din rădăcini, cu legi noi, stabile și elaborate în favoarea electoratului. Minciuna, ipocrizia și vorbele goale trebuie să dispară din politică, așa cum trebuie să dispară și toate legile care permit aceste practici. Bătaia de joc a politicienilor la adresa țării trebuie să înceteze, și de aici trebuie pornit în noua eră a politicii. Faptele concrete trebuie să înlocuiască imaginea falsă a celor care ni se afișează la geamul politicii, iar cei care mint trebuie să plătească cumva timpul pe care l-au pierdut cei care au crezut în ei. O altă paradigmă actuală ce ar trebui aplicată este impunerea democrației așa cum este ea definită sau, dacă nu, abordarea unui mod corect de vot, a unei legi electorale clare. Dacă analizăm definiția democrației, vom afla că majoritatea decide întotdeauna. Or, în România, de mai bine de 15 ani, poate chiar mai mult, majoritatea nu mai decide. Dacă un partid ajunge în Parlament, votat de 30% din mai puțin de 50% dintre votanți, acel partid nu este validat de popor, practic el deținînd mai puțin de 16% din voturile populației cu drept de vot. Și, cu toate acestea, Curtea Constituțională, în cîrdășie cu actuala clasă politică, validează acele alegeri. O mare greșeală care ne-a adus pe noi, ca țară, la nivelul la care ne situăm astăzi. Dimptrivă, o clasă politică de acest gen, care a descurajat puternic electoratul să voteze, trebuie descalificată complet chiar de Constituție, și taxată pe măsură fie prin anularea alegerilor, fie prin decizii dure care să descurajeze nu poporul să voteze, ci politicienii bandiți să mai candideze. Este un prim pas spre normalitate. În acest moment, chiar dacă votează doar familiile politicenilor și ale celor îmbogățiți de pe urma lor – adică mai puțin de 20% din populația României cu drept de vot – conform Curții Constituționale, alegerile sînt valabile. Asta este o mare, o foarte mare greșeală. Totodată, o altă modalitate prin care se demonstrează faptul că democrația a murit în România este inutilitatea votului de la un ciclu electoral la altul. De ce? Legea, implicit Curtea Constituțională, permite o configurație extrem de fluidă a Parlamentului, astfel încît ideea conform căreia poporul are puterea este o bazaconie, o mare minciună pe care, evident, Curtea Constituțională o validează. Cum se face că politicenii au promulgat legi în beneficiul propriu, iar Curtea le-a validat în defavoarea prosperității poporului și a țării? Acest fapt este explicat doar de corupția existentă la nivelul aparatului de stat, fie că vorbim de Justiție, fie de cei care pun pe hîrtie legile proaste aflate în totală contradicție cu interesele țării. Este strigător de la cer că pînă acum, în 2020, nimeni, nici un fel de partid politic sau om de bine al țării nu a luptat pentru democrație, și acest lucru este cauzat de aceste două bube de pe obrazul statului, aceste partide care, prin rotație, conduc România, și care, în această rundă se numesc PNL și PSD, dar care au avut diferite denumiri în ultimii 30 de ani. Vadimismul își propune ca poporul să fie cel care are puterea de a-i face pe politiceni să lucreze pentru țară, și nu pentru ei, familiie lor sau pentru grupurile din care fac parte. De aceea, noi, vadimiștii, considerăm ca fiind necesare schimbări radicale în modul în care politicienii ajung să fie aleși, iar Curtea Constituțională ajunge să îi valideze.
l Alegerile să nu fie validate dacă prezența la vot nu atinge 60% din populația cu drept de vot a României. În caz contrar, Curtea nu ar trebui să valideze scrutinul, ci să îl reia în maximum 6 luni, iar partidele să aibă obligația să prezinte alegătorilor alte programe, precum și o nouă ofertă de candidați. l Rolul PR-ului în zona politică să fie redus, cei care devin aleși și reprezintă populația avînd de prezentat fapte și nu o imagine falsă. Cei care vă cer votul nu o fac pentru cumsecădenia lor, ci pentru ceea ce oferă celor care îi votează. O mare problemă în România este modul în care poporul a ales să voteze imagini, fără a avea nici cea mai mică idee despre oferta electorală a candidatului. Acest fapt se datorează, pe de o parte, lipsei totale de educație și maturitate a poporului, iar pe de alta, clasei politice care profită la maxim de naivitatea românilor. l Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul. Orice politician care părăsește un partid ar trebui să își piardă locul în Parlament, iar postul lui să fie ocupat de succesorul lui pe liste. Pentru ca poporul să fie cel care decide, este obligatoriu ca structura Parlamentului să nu fie schimbată în timpul unei legislaturi. În acest mod, cei care au ales să fie ,,la putere” vor beneficia de cadrul legislativ necesar pentru a-și duce la bun sfîrșit un program de guvernare, putînd fi penalizați dacă nu își respectă promisiunile. Este foarte adevărat că este greu să schimbi un mod de a face politică la un nivel atît de profund, Dar cei care citesc și încă gîndesc nu au cum să nu înțeleagă că, fără schimbări majore în zona legii electorale, a modului în care se face politică, nu poți spera la mai mult. Oricît de mult vom striga, oricît de mult vom cere schimbarea clasei politice, cei care vin în loc vor ajunge să facă exact la fel ca cei de acum. Nu se vor schimba, pentru că le place să fie așa, le place să își bată joc, să se îmbogățească, să fie importanți și să le pese mai puțin de bunăstarea celor care i-au ales. Ca un exemplu clar și valabil a ceea ce spun aici, în urmă cu mai bine de 10 ani, în cadrul unei discuții cu un consilier politic care își făcea veacul prin Guvern, într-un moment unic de sinceritate, mi-a spus: ,,Nu am să fiu contemporan cu bunăstarea țării, a poporului, dar măcar să fiu contemporan cu bunăstarea mea”. Este un adevăr dureros, șocant chiar. Acesta este modul în care aleșii și numiții politic înțeleg să fie politicieni. Plătesc bani pentru imagine, românul cade în plasă, iar politicianul fură de stinge. Priviți modul în care Corneliu Vadim Tudor a făcut politică: a spus mereu adevărul, oricît de dureros ar fi fost. Unii l-au considerat nebun, pentru că, așa cum putem observa, a fost sincer, iar românii au arătat că sînt cei care au greșit, victime ale hoților care i-au condus și, în continuare, îi conduc. Chiar și acum, în ceasul al 12-lea, mulți români înghit aceleași minciuni pe nemestecate, și refuză cu încăpățînare să gîndească, să conștientizeze că bandiții trebuie să plece, luînd cu ei și modul falimentar de a face politică. Vadim Tudor a fost un deschizător de drum, a demonstrat că se poate face politică și fără să minți, fără să furi. Românii au deja un exemplu, iar valorile vadimiste pe care le expunem în revistă sînt ele însele cel mai bun model, cel mai bun mod de abordare a realității. Pentru că, oricît de dur și de dureros este adevărul, noi îl vom prefera întotdeauna în locul minciunilor. Știm că va fi dificil să producem o schimbare, dar, așa cum am spus, sămînța vadimismului, odată ce va încolți, nu va putea fi oprită din dezvoltare. (va urma) Redacția Notă: Dacă rezonați cu valorile vadimiste, veniți alături de noi! Scrieți-ne la adresa: grupvadimism@ gmail.com. Vă mulțumim.
4
Nr. 1543
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
Hatul – o amintire tristă din anii copilăriei mele
M-am născut într-un sat frumos, întins pe un deal de pe valea Trotuşului, la cîţiva kilometri de oraşul Adjud. Un sat nici de munte, nici de cîmpie, aşa cum sînt mai toate satele zidite pe albii de rîuri. Cred că satul meu era cel mai frumos de pe pămînt, şi zic aşa pentru că, la vremea aceea, nu cunoşteam altă lume decît cea pe care am păşit prima oară. Mulţi săteni de-ai mei aveau casele împrejmuite cu garduri din tufişuri împletite prin fire de sîrmă ghimpată, mai ales cele de la drum, fiindcă, dinspre grădini, erau lăsate de izbelişte... Şi, între vecini, hatul era o înţelegere făcută din moşi strămoşi, fiind marcat fie prin vreo rădăcină de copac, fie de vreun pietroi... Erau și cazuri cînd un ţăran mai viclean încerca să-i mute hotarul vecinului său în favoarea bucății lui de pămînt, şi astfel reuşea, dacă acela nu băga de seamă, să-1 deposedeze de o brazdă de pămînt... Tata a fost păţitul: de fiecare dată cînd venea primăvara şi începeau arăturile, se trezea cu o palmă de pămînt furată din ogorul său de nea Costică Aldea, din Lunca Dochiei, un sat cu oameni care trăiau ca în comuna primitivă, mai toţi avînd la ei cuţite vîrîte în cizmă sau pe sub haine... O mică scînteie, şi te trezeai cu maţele scoase... Am văzut copiii lor cum se lăudau, cînd veneau la școală, cu ditamai cuțitoaiele, deși erau nişte mucoși de clasa a cincea... Mai toți erau sărăntoci, de le curgeau zdrențele de pe ei, și umblau desculți ori încălțați cu nişte biete opinci... Tata nu suporta să i se fure din ceea ce era al lui, că de îndată pornea cearta... Înjurăturile şi blestemele curgeau mai abitir ca apele vijelioase ale Trotuşului, cînd ploi năpraznice se abăteau peste
pădurile din împrejurimi. Şi se încăierau cu furcile, topoarele, resteiele de la jugul boilor, aruncau unul spre altul cu bolovanii pe care îi găseau în cale... Şi o ţineau aşa pînă ce trecea vreun sătean mai cu mintea la el, şi-i potolea... De multe ori se înfuriau aşa de rău pentru peticul acela de pămînt, de ziceai că s-a pornit Răscoala din 1907... Răni... sînge... capete sparte... Şi după ce spiritele se calmau, printr-o învoială comună hotărau ca hatul să rămînă aşa cum îl ştiau ei de la bunicii lor, cu fel și fel de bălării, trifoi, izma broaştei, tufe de cătină... Toate aceste soiuri de buruieni creşteau pe hatul acela, pe care l-am văzut în copilărie de multe ori stropit cu sîngele, sudalmele şi lacrimile celor din ambele tabere... Pe cît de mare era zarva pentru acel hat, la vremea culesului nu se alegeau cu nimic, nici tata, şi nici vecinul furăcios, doar cîteva coşuri de cucuruzi, cu care asiguram hrana purcelului pentru două-trei zile... Pentru că pămîntul era sterp, bolovănos şi, dacă ploua mai mult de o zi, se formau pîlcuri de bălţi, în care broaştele o ţineau cu orăcăitul lor pînă noaptea tîrziu. Iar cînd venea seceta, în locul acelei ape rău mirositoare, rămînea un lan de porumb cu frunze ofilite. Uite aşa, şi în satul meu, oamenii erau buni ca mierea de albină, dar erau şi din aceia duşmănoşi, ca nea Aldea, pentru care cred că, la înmormîntarea lui, clopotul a bătut altfel decît la un om bun, milostiv și vrednic... Acum, după revoluţia din decembrie 1989, bucata aceea de pămînt a revenit familiei și urmaşilor vecinului nostru, numai că nici ai noştri și nici cei din familia Aldeştilor nu mai pornesc vreo ceartă pentru hotarul îmburuienit pe care, cîndva, umblau în linişte şopîrlele și şerpii. Acum, nu doar că l-au lăsat de izbelişte, după cum arată, plin de mărăcini, ci întreg lotul ăla de pămînt pare a fi un singur hat care, de o parte, desparte drumul care merge spre casele sătenilor, iar de cealaltă parte, drumul care duce spre balastiera de piatră, încît nimeni nu vrea a-1 munci. ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“
l
7 – 13 iulie 2020
RM
S ămî n ța bu n ă
Muzica ºi Biblia (1) Motto: ,,Orice ni se dă bun și orice dar desăvîrșit este de sus, coborîndu-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1.17) Anul acesta se împlinesc 250 de ani de la nașterea marelui compozitor german Ludwig van Beethoven (1770-1827), recunoscut ca una dintre cele mai mari personalități din istoria muzicală. După o copilărie marcată de studiul constant al muzicii, sub directa îndrumare a tatălui său, Johann van Beethoven, tînărul Ludwig a plecat la Viena, unde visa să studieze muzica împreună cu Mozart, dar nu a avut, în mod regretabil, această șansă. Moartea mamei sale și depresia gravă a tatălui survenită în urma acestei dureri l-au făcut pe talentatul muzician să se reîntoarcă în Bonn, unde era nevoie de el pentru a avea grijă de frații săi. Mai tîrziu, ajuns din nou la Viena, Beethoven și-a început cu adevărat cariera, interpretînd în primă audiție cele dintîi concerte ale sale pentru pian, care i-au adus faimă și cîștiguri substanțiale. Plecînd de aici, cariera sa a fost într-o continuă dezvoltare. Îi impresiona pe toți prin virtuozitate și prin spontaneitate. A publicat an de an lucrări tot mai cerute de melomanii acelor timpuri. Din nefericire, succesul deplin în plan muzical a fost însoțit și de probleme grave de sănătate, compozitorul începînd să acuze tot mai des faptul că nu mai aude la fel de bine ca înainte. După mai mulți ani, auzul său s-a deteriorat complet, el continuînd să lucreze ca mai înainte, fără însă a mai putea auzi vreo notă din muzica sa. Putem să ne imaginăm ce înseamnă pentru un compozitor acest handicap?
Munii Bucegi, leagnul turismului montan romnesc (1) Dintre toții munții României, poate cea mai spectaculoasă priveliște o oferă Munții Bucegi cînd sînt priviți dinspre Valea Prahovei. Masivi și solizi, cu abrupturi amețitoare ce susțin un imens platou alpin, acești munți sînt considerați leagănul turismului montan românesc. Intenţiile de protejare a naturii din Munții Bucegi datează de dinainte de război, însă abia în anul 2000 a fost înființat Parcul Natural Bucegi, cu o administraţie proprie, constituită trei ani mai tîrziu. Suprafaţa parcului este de 32.497 ha și include, pe lîngă Masivul Bucegi, și alte mici părţi din unităţile montane vecine, cum ar fi Leaota. Parcul natural are mai bine de 15 vîrfuri care depășesc 2.000 de metri, cel mai înalt din masiv fiind Vîrful Omu, de 2.505 m. Diversitatea formelor de relief, structura geologică și altitudinea ce se ridică la peste 2.500 de metri, oferă Bucegilor condiţii variate pentru dezvoltarea unei
flore bogate. Dintre speciile de flori care se remarcă, amintim: sîngele voinicului, iedera albă, floarea de colț și ghințura galbenă. Pe pantele stîncoase și înierbate crește smirdarul sau rododendronul, care oferă în lunile iunie - iulie un spectacol deosebit, colorînd în roșu peisajul din jur. Tot în astfel de zone se mai poate întîlni
și jneapănul, care în Bucegi ocupă o suprafață de peste 200 ha, constituită într-un habitat protejat integral. Dintre speciile de arbori, se remarcă zîmbrul și tisa. Primul preferă munții cu fenomene glaciare, iar în Bucegi crește izolat sau în grupuri foarte mici. Un exemplar foarte bine pus în valoare de peisajul din jur se poate întîlni în prima parte a traseului de pe Valea Obîrșiei. Tisa este chiar și mai rară, toate exemplarele din Bucegi fiind izolate și atent monitorizate. Este cel mai longeviv arbore din Europa, trăind peste 1.000 de ani. Ritmul de creștere este foarte lent, aproximativ 30 de cm în 10 ani. Parcul Natural Bucegi reprezintă un habitat complex care găzduiește aproximativ 3.500 de specii de animale. Se remarcă specii precum tritonul carpatic și buhaiul de baltă cu burtă galbenă, dar și cerbul, lupul, ursul, rîsul sau cocoșul de munte. În zona înaltă cu stîncării se mai poate întîlni o pasăre deosebită, fluturașul de stîncă. În zonele de abrupt și pe platoul alpin mai pot fi văzute și caprele negre. (va urma) Sursa: romaniasalbatica.ro
RM
Nr. 1543
l
5
7 – 13 iulie 2020
Polemici«Controverse Cei dintîi traducători ai poeziei românești în limba germană
Traducerea e act de cultură. Cînd este făcută într-o limbă de circulație largă, ea înfățișează cititorilor din țările evoluate o parte din manifestările sufletului poporului din care s-a tradus. În privința traducerilor, Germania este țara care a tradus mult și traduce încă din toate limbile lumii. Caracteristic pentru ea, în această privință, e și faptul că primul document literar în istoria literaturii ei este o traducere: a Bibliei, transpusă în limba gotică de Ulfila sau Wulfila (311 – 383 î. Chr.), episcop vizigot, text socotit pînă azi cel mai vechi de limbă germanică. Germanii sînt cei dintîi traducători ai poeziei românești. Dar legăturile noastre spirituale au fost întotdeauna cu Franța. Cu toate acestea, în limba franceză n-au apărut, la început, decît poeziile lui V. Alecsandri, sub titlul Ballades et chants populaires de la Roumanie, în anul 1855, cu prefața semnată de A. Ubicini, autorul traducerii fiind... chiar V. Alecsandri. Iată, în ordinea apariției traducerilor, pe cei dintîi traducători germani ai poeziei noastre populare și culte, așa cum îi prezintă, într-un articol apărut în ,,Almanahul literar ‚78”, Virgil Tempeanu (18881984), un germanist de renume al României: Frații Arthur și Albert Schott, folclo riști. Ei au adunat 43 de basme românești, mai ales din Banat. Arthur Schott a trăit șase ani în Oravița, ca agronom, și vorbea românește, ne studia superstițiile, portul, dialectul bănă țean etc. În prefața lucrării Walachische Märchen (Stuttgard un Tübingen 1845), remarcînd că basmele popoarelor europene au elemente comune, traducătorii spun: ,,cît de departe se întind legăturile spirituale care unesc indisolubil popoarele, în ciuda războaielor și a urii dintre ele!”. Wilhelm von Kotzebue. Fiul cunoscutului dramaturg August von Kotzebue publică în tra ducere germană poezii populare românești sub titlul Rumänische Volkspoesie (Berlin, 1851), notînd, în prefața lucrării, că a stat nouă ani la noi. Dintre baladele românești, 26 la număr, remarcăm, alături de Miorița, creațiile Toma Alimoș, Codreanu, Gruia Gro zovan, Movila lui Burcel etc. Foarte interesantă este ati tudinea sa față de Miorița. Îl combate pe Alecsandri, care susținea că această baladă este doar un fragment. Kotzebue susține, cu hotărîre, că Miorița este însăși Poezia, subliniind că ,,frumusețea ei este intraductibilă. Cu toată grija pe care am depus-o – scrie el -, știu că mioara mea rămîne mult în urma celei românești, care, totuși, chiar așa cum am putut s-o redau, uimește pe cititor, care vede ce dar îi oferă un simplu preț al Naturii”. Și noi îi datorăm mult lui W. von Kotzebue, care ne-a deprins limba, ne-a studiat obiceiurile, pe care le-a redat în lucrarea Bilder und Skizzen aus der
Moldau (Berlin, 1860), iar în cea intitulată In der Moldau, găsim schița de valoare documentară despre vestitul Iarmaroc de Sf. Ilie. Ludwig Möckesch. Tipărește în 1851, an bogat în traduceri din românește, lucrarea Rumänische Dichtungen für Deutsche (Poezii românești pentru germani), o selecție din poezia noastră populară și cultă (Cantemir, Eliade ș.a.). Johann Karl Schuller. A fost profesor la licerul evanghelic din Sibiu. Om de o înaltă cultură, fiind membru al mai multor academii și societăți științifice străine, a fost nevoit să se refugieze împreună cu fiul său, în 1849, în noaptea tragică pentru Sibiu (11 martie, cînd în oraș au intrat trupele generalului Iosif Bem) - în București. Tipărește două volume de traduceri. În prefața primului său volum, intitulat Aus der Walacher (Sibiu 1852), scrie: ,,Nu pot trece sub tăcere cu cîtă omenie s-au întrecut nobilii locuitori ai orașului București să-i primească pe refugiații ardeleni și să le îndulcească soarta lor amară. Amintirea îngrijirilor și a dragostei pe care eu și fiul meu le-am primit aici, nu le vom uita niciodată”. Întîiul volum cuprinde fabule de Alexandrescu, cîte trei poezii de Bolintinteanu, Ienăchiță Văcărescu ș.a., precum și un mare număr de proverbe românești (35 de pagini). Volumul doi, Aus der Kleinen Walachei (Din Oltenia), tipărit tot la Sibiu, în 1859, cuprinde balade, dintre care amintim: Haiducul Tunsu, Miorița, Mînăstirea Argeș, cu o traducere extrem de izbutită. Autorul relevă frumusețea limbii noastre și complexitatea creațiilor românești, mărturisind că ,,bogăția de rime îl duce adesea pe traducător la disperare”. Ludwig A. Staufe Simiginowicz (18321897). Publică, în 1868, volumul Rumänische Poeten. Traducerea sa a stîrnit atîta entuziasm, încît editura se vede nevoită să scoată, în același an, o nouă edi ție. Ea cuprinde tradu ceri din Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu, C. Negruzzi, Ienăchiță Văcărescu ș.a. Traducerile sînt fidele și nu vădesc nici o urmă de sforțare, făcîndu-le să pară originale. August Franken. Merituosul profesor a tradus o culegere de creații populare și balade românești, intitulată Rumänische Volkslieder und Balladen (Danzig 1889). În prefața lucrării, el vorbește cititorilor despre vitregia trecutului poporului român, scriind: ,,Suferințe atît de crude nici un alt popor nu le-a îndurat, și o altă națiune, cu structură sufletească mai puțin flexibilă, ar fi căzut pradă acestor suferințe; (...) dar poporul român a întîmpinat toate furtunile cu lozinca «Românul nu piere!»”. Tot Franken scrie un articol entuziast despre Eminescu, în Rumänische Revue (Wien, 1889). Prezentarea de față nu poate fi încheiată fără a se aminti de contribuția unei traducătoare ilustre: Carmen Sylva
Prima versiune a ,,Laudei lucrurilor” O informație interesantă despre volumul de poezii ,,Lauda lucrurilor”, de George Călinescu, ne-a rămas de la cronicarul și istoricul literar Ovidiu Papadima (1909-1996). Acesta scria, în ,,Almanahul literar ‚79”, despre ideea, foarte originală, a autorului, de a-și edita versurile scrise pînă în 1957, într-un caiet dactilografiat, în mai multe exemplare, fiecare exemplar cu o dedicație scrisă de mîna lui și adresată celui care îl primea. Manuscrisul dactilografiat diferea mult de volumul Poesii, apărut în anul 1937. Avînd același titlu ca și volumul editat în 1963 – Lauda lucrurilor -, caietul dactilografiat se deosebea mult și de acesta, în ceea ce privește conținutul. Din cele 98 de poezii ale caietului, notează O. Papadima, aproape jumătate nu mai figurează în volum. În schimb, volumul din 1963 cuprinde versuri scrise ulterior. Poeziile la care G. Călinescu a renunțat, în alcătuirea acestui volum, erau construite mai ales pe teme ale antichității grecolatine, poezii de interior și amintiri, și o parte din ciclul Laudelor. Versurile nou incluse în volumul din 1963 îl înfățișau pe G. Călinescu - remarcă același istoric literar - ,,în ipostaza de poet cetățean, intonînd altfel de laude: ale muncii și ale noilor chipuri luminoase, ale prezentului patriei noastre”. Reținem, de asemenea, că pe caietul dactilografiat – prima versiune a ,,Laudei lucrurilor” -, dedicația manuscrisă adresată primitorului (în acest caz, „Domnului O. Papadima“), nu e alta decît poezia inclusă în volumul cu același titlu, din 1963, și intitulată Cititorului: ,,Nu-ți dăruiesc aci decît niște poeme Din cele mai modeste, Statui abia’ncepute, alegorii, embleme Rămase fără țeste. Dar vreau să știi anume că totuși mai am încă Versete cu ideea Sublimă’n care’ntrec în muzică adîncă Pe David din Iudeea Și care fiind de-un foc prea coroziv și dens Nu pot sta în crater, Abia turnate’n cupe c’un roșu fum imens Evaporate pier. Astfel în loc de vinul cel sfînt din Cannan Miroși puțină zgură, Din rodiile coapte și chitra de Liban Vei lua doar scrum în gură. G. Călinescu”.
(pseudonimul literar al reginei Elisabeta a României), care a publicat cartea Rumänische Dichtungen (Leipzig, 1881), editată și adăugită de Mite Kremnitz, cuprinzînd traducerea unor poezii românești scrise de V. Alecsandri, D. Bolintineanu, I. Negruzzi, precum și a unui număr de 20 de poeme ale lui Mihai Eminescu, traduse în limba germană înainte de apariția primei ediții din volumul Poesii, publicat de Titu Maiorescu în 1884. Iată, spre ilustrare, o strofă din poezia Singurătate (Einsamkeut), în tălmăcirea dată, în limba germană, de Carmen Sylva, din care se poate vedea cît de bine e redată muzicalitatea originalului eminescian (,,Ah! De cîte ori voit-am/ Ca să spînzur lira-n cui!/ Și un capăt poeziei/ Și pustiului să pui”): ,,Ach wie oft wollt ich die Leys Müde hängen an die Wand, Dass mein ödes Dichterleben Doch ein mal ein Ende fand!”. R.M.
6
Nr. 1543
Polemici«Controverse
Lumina din Umbră
De mic copil am înțeles că adevărul este LUMINĂ, iar minciuna, ÎNTUNERIC, și că lucrurilor, chiar dacă nu se cuvine, să le spui pe nume. De la acest principiu nu m-am abătut niciodată, motiv pentru care am să spun cinstit că sînt recunoscătoare perioadei – atît de hulită în prezent – în care am avut un loc de muncă stabil, pînă la pensionare. Totodată, am primit, gratuit, un apartament de 3 camere. Și asta, pentru că, așa cum prevedea legea, întrucît am suferit de o boală de plămîni (TBC), am beneficiat de o cameră în plus. Tratamentul bolii, timp de 9 luni la un Sanatoriu de pe Valea Prahovei, în condiții de excepție, fără să mă coste un leu, mi-a redat sănătatea de care mă bucur și azi. Anual, mergeam în concediu la munte și la mare, ba chiar am stat 3 luni la Paris, unde l-am însoțit pe soțul meu, care a făcut o specializare acolo. Cum aș putea să nu fiu recunoscătoare, și să ponegresc trecutul, pentru a ,,gîdila” prezentul, așa cum fac unii care, atunci, în ,,comunism”, au învățat carte gratuit, și acum – pe baza acelor studii temeinice, fiindcă așa se făcea școala în acea vreme – au ajuns să ocupe funcții înalte. În prezent, în afară de strictul necesar, cu pensia pe care o am după 38 de ani de muncă, nu pot să-mi permit mai nimic. Aș avea dreptul la pensie de urmaș, după 38 de ani de căsnicie, și probabil că aceasta m-ar fi avantajat (soțul meu a fost director general în cadrul Ministerului Energiei Electrice timp de mulți ani). Însă Casa de pensii mi-a refuzat acest drept. Cînd am prezentat dosarul la ghișeu, funcționara nici nu s-a uitat la el și mi-a spus că pensia de urmaș nu m-ar avantaja. Ba chiar m-a și apostrofat: ,,Ce vreți, doamnă, aveți o pensie, mulțumiți-vă cu ea”, după care mi-a întors spatele. Banii care probabil mi s-ar fi cuvenit sînt în buzunarul unui sistem nesimțit. De-ar fi însemnat doar un leu în plus, era dreptul meu. Mă consider, însă, o norocoasă, deoarece blocul în care locuiesc, la 3 minute de Piața Moghioroș, este situat pe o alee liniștită. Nu circulă mașini și,
în jurul blocului, au fost plantați zeci de copaci care, astăzi, alcătuiesc o adevărată pădure (tei, castani, plopi, salcîmi). În dreptul locuinței mele, a crescut falnic un cireș. O creangă s-a întins peste balustrada balconului meu, oferindu-mi cu ,,generozitate” cireșe coapte care, strălucind în soare, par niște mărgele sidefate. Bogăția copacilor atrage o mulțime de păsări: porumbei, guguștiuci, vrăbii, ciori, grauri și chiar cîțiva pescăruși, al căror țipăt ascuțit mă duce cu gîndul la mare, iar zeci de rîndunici, la gîtul Cerului par niște cruciulițe mici. În sfîrșit, balconul a devenit ,,stațiunea” mea – de munte și de mare. Petrec mult timp în el, însoțită de cei doi papagali în colivie. În ,,vizită”, pe balustradă, vine un guguștiuc, să le țină de urît papagalilor mei. Duminică, 18 iunie, întrucît ,,Corona” a fost pusă și pe ,,capul” bisericii, am stat acasă, în balcon, bucurîndumă de razele soarelui. A fost o dimineață liniștită și mă simțeam bine. Nu bănuiam ce avea să mi se întîmple. După un timp de stat la soare, am revenit în sufragerie, am pus colivia la locul ei, m-am așezat pe canapea, am deschis televizorul. Privind spre colivie, mi-am amintit că nu am spălat tăvița și parcă îmi era lene să mă ridic de pe canapea, unde stăteam comod. Totuși, ceva ,,mă mustra” că tăvița e murdară și că trebuie spălată. Am lăsat lenea deoparte, m-am ridicat de pe capanea. Am făcut doar un pas, cînd am auzit în spatele meu o trosnitură puternică. Am înlemnit, crezînd că e cutremur, dar nu se mișca nimic. Contrariată, am întors capul și am văzut cum Grigorescu, în ,,Carul cu boi” a ,,plecat la drum”. I-a dat ,,bice” agățătoarea tabloului atîrnat de perete de peste 30 de ani, care s-a rupt, astfel că taboul a căzut exact pe locul din care tocmai mă ridicasem. O fracțiune de secundă și la doar un pas distanță, am fost între VIAȚĂ și UMBRĂ. Tabloul, foarte greu, avînd o ramă din ipsos, în mod cert ar fi căzut pe capul meu. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi putut întîmpla... În multe ocazii din viață, Îngerul meu m-a salvat, chiar în ultima secundă. Binecuvîntată fie Lumina din Umbră! LILIANA TETELEA
O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (3) Acuzarea (3)
Și inculpata, Dalla Traore, nu numai că nu neagă faptul care o incriminează, ci consideră că era de datoria ei să procedeze în acest fel și nu altfel. Totuși, procedura impune o expertizare psihică a inculpatei. În acest scop, este prezent în sală, ca expert, doctorul Michel Erlich, care-și îndeplinise profesia de medic timp de zece ani la Djibouti – port pe coasta Somaliei, unit prin cale ferată de Addis-Abeba. Experiența și impresiile acestui deceniu de profesare a medicinei în Africa au constituit substanța lucrării LA FEMME BLESSÉE (femeia rănită) apărută la Editura l’Harmattan. În sala de tribunal transformată în amfiteatru universitar, cu tonul și sobrietatea profesorului la catedră, doctorul Michel Erlich ține o lecție despre excizia practicată la femei. Precizează, apoi, că, în noaptea nunții, fetele sînt deschise uneori de soții lor cu un simplu cuțit sau de o moașă. Adesea femeile sînt recusute după fiecare naștere, de multe ori cerînd ele însele acest lucru. Doctorul Erlich a defibulat (descusut) și a îngrijit un număr mare de femei cu sexul ascuns în acest fel, dar a refuzat net să infibuleze pe cineva atunci cînd a fost solicitat. Și, totuși, dintr-o asemenea comunitate provenea și inculpata. Pentru ca judecata să fie dreaptă, nu se putea face abstracție de datele personale ale Dallei Traore, date care să facă lumină nu numai asupra factorilor care au generat culpa ei, ci și asupra faptului că ea n-a avut nici condiții și nici timp să se adapteze mediului nou în care a fost implicată, să răspundă cerințelor și modului de viață al societății franceze din penultimul deceniu al Secolului XX.
Desfășurarea procesului intentat mamei (1) Procesul prin care Dalla Traore a fost judecată de Curtea cu Juri din Paris pentru mutilarea sexului fiicei sale prin excizare și infibulare a avut loc marți, 3 octombrie 1989. În sală sînt prezenți avocați, martori, medici și nenumărate personalități venite să condamne această practică, făcînd apel la drepturile omului. Printre ele, și o anonimă din Mali, indignată de ceea ce s-a întîmplat cu fetițele ei cînd le-a dus în vacanță în țara ei de baștină și acolo au fost excizate împotriva voinței ei. O cameruneză, Catherine Nloka, trăitoare în Franța de 20 de ani, spune că în țara ei nu există această practică. Doamna Linda Well Curiel intervine: „În cauza care se judecă astăzi nu se pune problema de a alege dintre două victime. Pentru că amîndouă sînt victime”. Acuzata provine dintr-un sat uitat de Dumnezeu, la mai bine de
l
7 – 13 iulie 2020
RM
AȘA VĂ PLACE ISTORIA?
Nelson înaintea bătăliei de la Trafalgar (7) O ipoteză neglijată (3) Încercarea de a se justifica l-a adus pe Nelson la concluzii ciudate. În raportul către Amiralitate a mers pînă acolo încît a sugerat ideea că din pricina acţiunilor lui francezii porniseră spre vest: „datorită vigilenţei mele, inamicul şi-a dat seama că era imposibil de întreprins vreo expediţie în Mediterana”. El era departe de a fi pătruns sensul acţiunilor lui Villeneuve ori al ordinelor lui Napoleon. În cele din urmă, realitatea l-a îndreptat, deşi cu greu, în direcţia justă. La 19 aprilie se plîngea lui Ball: „Norocul pare că fuge de mine. Nu pot prinde un vînt prielnic, nici măcar dintr-o parte. Vînt din faţă, şi numai din faţă! Ştiu însă bine ce voi face după ce voi ieşi din Strîmtoarea Gibraltar, presupunînd că nu voi căpăta nici o informaţie sigură despre destinaţia inamicului...”. În ciuda eşecurilor, nici o lovitură, nici o nenorocire nu i-a ştirbit generozitatea faţă de camarazii săi de arme, pe care-i considera mai fericiţi decît el, şi nici spiritul de ofensivă care a fost întotdeauna resortul acţiunilor sale. În aceeaşi zi de 19 aprilie el îi scria lordului Gardner, care comanda atunci flota din Canalul Mînecii: „Domnule, În cazul în care flota din Toulon şi cea din Cadix au pornit să vă iasă în cale, s-ar putea ca apariţia corăbiilor de sub comanda mea să nu vă fie pe plac. Dacă credeţi că n-aveţi nevoie de ajutorul nostru, spuneţi-ne şi vom face cale întoarsă. Consider ca un afront modul în care francezii s-au furişat din Mediterana, deoarece îi destinasem pentru propriu-mi vînat. Sper, oricum, ca domnia voastră să-i nimiciţi acum în locul meu. Rămîn, scumpe domn, servitorul umil şi foarte devotat al domniei voastre. Nelson, duce de Bronte” Ca întotdeauna, în cazul lui Nelson, ceea ce conta era nimicirea adversarului. Sfîrșit JOHN TERRAINE 400 Km. de capitala țării sale, Bamako. La 14 ani, cînd fata e nubilă, o ia de soție Mahamet, cu zece ani mai mare. După un timp, acesta a plecat în Franța pentru a procura cele necesare traiului pentru clanul său. După doi ani, Dalla îl urmează la Paris, unde o aduce pe lume pe Assa. Directoarea Centrului PMI (protecția mamei și a copilului), venită ca martoră la proces, doamna Françoise Charliac, i-a acordat asistență medicală în timpul sarcinii și o avertizează de două ori că este interzisă excizia. Chiar și pe perete, la intrare, era afișată o fotocopie a articolului 312 din codul penal care incriminează delictul de mutilare a copiilor, deși această afișare era ca și nulă, pentru că părinții care veneau aici nu știau nici să vorbească franceza, nici să citească. După naștere, pe 9 sau 10 iunie 1984, în lipsa soțului care se afla la cantina Aeroportului Orly, unde spăla vasele, s-au prezentat la lăuză două femei, de fel din Mali, „s-o opereze” pe nou-născută. Dalla iese pe culoar, în fața garsonierei modeste pe care o ocupa cu familia. Nimeni nu știe ce a fost în sufletul ei cînd a auzit țipătul copilului în momentul în care una dintre femei îi îndepărta piciorușele, ținînd-o strîns. Nici atunci cînd s-au auzit țipete lungi de nou-născut care se îneacă în horcăieli din lipsă de aer. Probabil, atunci „specialista” smulgea din trupul pruncului, tăind în carne vie, cu o simplă lamă de bărbierit, clitorisul cu labiile mici cu tot. Apoi, tot pe viu, i-a cusut fără milă labiile mari (cît de mari or fi fost la o nou-născută?), după ce le-a deschis marginile ca să se sudeze între ele. Dalla nu s-a mișcat de lîngă peretele de care se sprijinea. Pe fața ei n-a tresărit nici un mușchi, doar ochii priveau în adîncimile de nepătruns ale neantului. (va urma)
Dr. Elis Râpeanu
RM
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
File de istorie
7
Tudor Vladimirescu, personalitate marcantă a istoriei moderne ºi martir al neamului românesc
obiectivele revoltei. Mișcarea s-a extins cu repeziciune în Oltenia și Muntenia. În februarie, împreună cu armata sa, Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre București; urma să sosească și armata Eteriei, în frunte cu Alexandru Ipsilanti. După un popas de aproape o lună la Țînțăreni, Tudor Vladimirescu a ajuns la București. Sosirea sa a fost vestită prin proclamația adresată de la Bolintin locuitorilor Capitalei. Între timp, mișcarea sa, care cuprindea un mare număr de țărani, luase un caracter net antiboieresc și părea să iasă de sub control, depășind planurile inițiale. O parte dintre boieri au preferat calea exilului. Țarul Alexandru I a dezaprobat acțiunile Eteriei, datorită exceselor armatei eteriste și dezvăluirii imprudente de către Alexandru Ipsilanti a implicării Rusiei în constituirea mișcării eteriste antiotomane. Tudor Vladimirescu a condus, practic, Țara Românească între 21 martie și 15 mai 1821. În condiții complexe, a intervenit ruptura dintre el și Alexandru Ipsilanti, instalat, la rîndul său, la București. Pentru evitarea intervenției externe otomane, Tudor Vladimirescu a ajuns la un acord cu boierii și în cele din urmă a acceptat să părăsească Bucureștii și să se retragă cu armata sa în Oltenia. Alexandru Ipsilanti și-a instalat trupele la Tîrgoviște și a luat sub administrația sa zona Dîmbovița – Prahova – Muscel. La 21 mai 1821, pe drumul spre Pitești, Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti, Iordache, Hagi Prodan și Dimitrie Macedonski, acuzat de înțelegere cu Imperiul Otoman și ucis în tabăra eteristă de la Tîrgoviște. O mărturie atribuită unui martor ocular susține că, în ultimele ore ale vieții sale, Tudor Vladimirescu ar fi spus: „Vreți să mă omorîți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții. Turcii sînt în țară, dar nu sînteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dînșii cu ispravă”. Personalitate controversată a istoriei naționale, Tudor Vladimirescu aparține galeriei eroilor naționali din prima jumătate a Secolului al XIX-lea, fiind contemporan cu mari conducători de mișcări politice naționale: Rafael Riego (Spania), Karagheorghe (Serbia), Simon Bolivar (America Latină).
102 de ani de la Unirea Bucovinei cu România (2)
mulțumire și recunoștință”. Congresul a ales o delegație, din care făceau parte Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, Radu Sbiera, Vasile Bodnărescu, Stanislaus Kwiatkowski și alții, care să prezinte la Iași Actul de Unire. Aici, delegația a participat, la 28-29 noiembrie, mai întîi la serviciul religios de la Mitropolie, după care a fost primită de primul-ministru, generalul C. Coandă, care a exprimat, în numele guvernului, calde felicitări pentru actul istoric săvîrșit la Cernăuți. În audiență festivă, bucovinenii i-au prezentat Regelui Actul Unirii, iar Iancu Flondor a rostit o scurtă cuvîntare. Regele a răspuns că primește cu multă bucurie Actul de Unire, asigurîndu-i pe noii săi credincioși de dragostea și grija sa părintească. Regele Ferdinand și primul-ministru, Ioan I.C. Brătianu, semnau, la 18 decembrie 1918, decretullege referitor la consfințirea, pe plan intern, a Unirii Bucovinei cu România. Marea Unire a Bucovinei, atît de dorită, odată înfăptuită, a fost urmată de 22 de ani de viață românească, în care provincia nou realipită a cunoscut, alături de Patria Mamă, un real progres în toate domeniile și o deplină liniște și totală înțelegere cu naționalitățile conlocuitoare. Deși războiul începuse în Europa, nimeni nu se gîndea la ceea ce avea să ne aducă anul 1940, un an negru în istoria României. Sfîrșit
În acest an, la 23 ianuarie s-au împlinit 199 de ani de la citirea Proclamației de la Padeș, care constituie și declanșarea Revoluției din Țara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu, care a dus la sfîrșitul regimului fanariot în țările române și la revenirea la domniile pămîntene. De asemenea, Revoluția de la 1821 a fost un preambul la evenimentele importante care vor avea loc în Țările Române în Secolul al XIX-lea, Revoluția pașoptistă și Mica Unire de la 1859. Personalitatea de excepție a Revoluției de la 1821 și conducătorul acesteia, la care mă voi referi în cele ce urmează, este Tudor Vladimirescu. Conducătorul Revoluției de la 1821 din Țara Românească s-a născut în anul 1780, în satul Vladimiri din județul Gorj, în familia lui Constantin Ursu. Părinții săi făceau parte din categoria moșnenilor (țărani liberi). Tudor a învățat, în copilărie, în satul natal, cu preotul Pîrvu Cihoiu, apoi la Craiova cu Dionisie Lupu. În adolescență a intrat în slujba boierului oltean Ioan Glogoveanu, completîndu-și studiile în casa acestuia. A fost promovat administrator al moșiilor lui Glogoveanu, Baia de Aramă și Glogova. Tot sub îndrumarea acestuia a început să practice negustoria cu vite, ceea ce i-a permis să ajungă la o situație materială satisfăcătoare. Au urmat intrarea în slujba domniei și preluarea unor funcții în administrația Țării Românești: mare comis, vătaf de plai la Cloșani, sluger. Între timp și-a continuat activitatea negustorească, în comerțul cu vite, cereale, seu, pește sărat, a cumpărat pămînt, a deschis o cîrciumă, a luat pămînt în arendă. Tudor Vladimirescu a participat la războiul rusoturc din 1806-1812, în fruntea cetelor de panduri olteni. Aceștia erau țărani liberi, cu pregătire militară, care pe timp de pace asigurau ordinea în zonele lor de baștină. Alături de panduri, Tudor Vladimirescu a luptat în armata rusă, la Negotin, Rahova și Fetislam (Cladova). A devenit locotenent al armatei ruse și a fost decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade. În 1814, a întreprins o călătorie la Viena, din însărcinarea boierului Glogoveanu. Aici a luat cunoștință de dezbaterile pricinuite de Congresul
La 12 noiembrie 1918, s-a întrunit Consiliul Național, care a declarat că, în virtutea Constituantei din 27 octombrie, își impune autoritatea asupra întregii Bucovine. Consiliul a adoptat Legea fundamentală provizorie din 12 noiembrie 1918 asupra țării Bucovinei. Consiliul Național a strîns contactele cu factorul politic de la Iași, cu Comitetul refugiaților bucovineni de aici. Sextil Pușcariu a stat cîteva zile la Iași și a fost primit de primul ministru, generalul Coandă, a avut întîlniri cu Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, Nicolae Iorga, Ion Nistor, cu alți oameni politici, a fost primit în audiență de Rege și de Regină. Discuțiile au avut în vedere modalitatea concretă de înfăptuire a unirii și viitoarea situație a Bucovinei în cadrul României întregite. Sextil Pușcariu, Ion Nistor și ceilalți refugiați s-au întors la Cernăuți, la 23 noiembrie 1918, unde, împreună cu Iancu Flondor, au pus la punct planul de acțiune. S-a convenit ca 12 fruntași din rîndul refugiaților să fie cooptați în Consiliul Național și să fie convocat Congresul pentru ziua de 28 noiembrie. La 15/28 noiembrie 1918, s-au desfășurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți. Au participat 74 de delegați ai Consiliului Național, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Pe lîngă delegații oficiali, se aflau la Cernăuți cîteva mii de locuitori, veniți din diferite colțuri ale Bucovinei.
de la Viena, în cadrul căruia marile puteri luau în discuție reorganizarea Europei, la sfîrșitul perioadei napoleoniene. Într-o scrisoare trimisă din Viena, Tudor Vladimirescu se arată preocupat de eventualele hotărîri pe care Congresul le-ar fi putut lua cu privire la Țările Române: „Se așteaptă, la octombrie, din toate părțile miniștri pentru Congres și vine și împăratul Rosiei. Se sună că atunci va fi ceva și pentru locurile acelea; ci mult a fost, puțin a rămas.” Aflate între Rusia și Imperiul Otoman, în plin regim politic fanariot, Principatele Române așteptau momentul prielnic înlăturării acestui regim opresiv și corupt, văzut ca o prelungire a dominației otomane. Speranțele revenirii la domniile pămîntene și limitării amestecului otoman în Țara Românească și Moldova au fost legate, către 1820, de Eteria, organizație secretă grecească, constituită pe teritoriul Rusiei, la Odessa, în 1814. Aceasta, condusă de Alexandru Ipsilanti și sprijinită tacit de țarul Rusiei, Alexandru I, urmărea răscularea popoarelor creștine din Turcia europeană pentru înlăturarea jugului otoman. În Principate au fost create eforii (filiale) ale Eteriei, din care făceau parte mulți boieri români. Există documente care confirmă și apartenența lui Tudor Vladimirescu la Eterie. Conform planului Eteriei, urma să declanșeze, împreună cu pandurii săi, o amplă mișcare de revoltă în Oltenia, care să permită armatei eteriste traversarea Moldovei și Țării Românești către Dunăre. Dincolo de planul inițial, Tudor Vladimirescu a transformat mișcarea din Oltenia într-o revoltă cu caracter social și național, îndreptată împotriva regimului fanariot și abuzurilor boierești. În ianuarie 1821, după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Șuțu, la cererea „Comitetului de oblăduire” format din mari boieri, membri ai Eteriei, ce urmau să asigure conducerea provizorie a Țării Românești, Tudor Vladimirescu a plecat în Oltenia pentru a declanșa revolta plănuită. Centrul inițial al mișcării a fost fixat în zona Mînăstirii Tismana, pe care Tudor Vladimirescu a fortificat-o. La Padeș, în vecinătatea Tismanei, s-a constituit Adunarea norodului și a fost făcută publică Proclamația, care preciza
Din Basarabia, erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pehlivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvadă. În deschiderea lucrărilor, Dionisie Bejan a precizat menirea Congresului, aceea de a îndeplini ,,dorul și aspirațiunile pe care poporul nostru le nutrește și le păzește cu vrednică sfințenie de un secol și jumătate”. Președintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moțiunea, care s-a constituit într-o hotărîtă declarație de unire. Subliniind caracterul românesc al Bucovinei și asuprirea națională din cei 144 de ani de stăpînire străină, precizînd că bucovinenii au luptat și n-au pierdut nădejdea în ceasul mîntuirii, Moțiunea ,,constată că ceasul acesta mare a sunat!”. Membrii Consiliului General al Bucovinei, ,,întrupînd suprema putere a țării” și fiind singurii investiți cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărăsc: ,,Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Congresul a adresat o telegramă Regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoștință ,,Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei actuale cu Regatul României” și o alta, reprezentanților puterilor aliate aflați la Iași, rugîndu-i a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei și a le tălmăci sentimentele noastre de veșnică
Pagină realizată de ing. MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare
8
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
RM
Polemici«Controverse Parlamentul a validat o rușine istorică, contrară interesului național!
(urmare din pag. 1) De cînd cu această ,,alianță” am descoperit că sîntem ,,amenințați”, că sînt forțe ,,ostile”… deși nu am avut vreo problemă din partea lor! Dimpotrivă! De fapt, României i-a dat Dumnezeu resurse, și Nicolae Ceaușescu, economie și oameni calificați; prin tot felul de ,,alianțe” și ,,uniuni”, în 20 de ani am reușit să le pierdem pe toate trei! Iar în anul de grație 2020, în care lumea caută să se echilibreze lovită fiind, România face o mutare pe care nu pot să o numesc decît o tentativă de sinucidere: declară una dintre marile puteri, cea mai apropiată și de care ne leagă mai toate marile realizări al istoriei… drept un fel de stat inamic! Da, știu, personajul dubios de la Externe, Aurescu, a sărit imediat și a spus că nu e adevărat, că prin Strategia Națională de Apărare Rusia NU e definită ca un stat inamic! Nu, nu e definită textual – dar cînd o nominalizezi în fiece capitol din Strategie ca ,,risc” și/sau ,,amenințare” pentru România… cum o consideri oare? Prieten? Nicidecum! Sigur, Aurescu și alții ca el încearcă să ne convingă că albul e negru, iar negrul e alb. Asta vine din caracterul și meseria lor reală – aceea de agenți ai transformării României într-o colonie, într-o țară dependentă și aservită. Dar, ciudat – și dureros pentru mine, ca fost deputat PRM - este că Parlamentul NU a reacționat defel, cu foarte mici excepții, ci a acceptat această aberație. De fapt, această afectare istorică a relațiilor cu Rusia și, implicit, această lovitură pe termen lung dată intereselor naționale ale României. Pentru că despre asta e vorba cînd strici o relație cu o mare putere vecină - de lovirea intereselor tale naționale! Nimeni nu spune să nu avem relații excelente, de parteneriat (chiar și ,,strategic”) cu SUA – dar asta nu înseamnă că trebuie să ne implicăm în conflictele lor, mai toate declanșate chiar de americani! Și e la mintea oricărui om normal faptul că nu avem ce căuta nici în rivalitățile lor cu celelalte mari puteri, Rusia și China! Dar ne-a întrebat oare cineva dacă vrem să ne aliem cu SUA pentru a avea trupele lor aici și a ne pune rău cu Rusia și China, dar și cu Turcia sau cu statele arabe?... Să răspundem sincer la trei întrebări simple și să le cerem și demnitarilor să spună ce cred: - Ne-a pus vreodată Rusia lui Putin în pericol? Sau, altfel spus, a existat cel mai mic semn real de ,,agresiune” sau chiar de ,,amenințare” sau ,,risc” din partea Rusiei direct pentru România? - Ne ajută cu ceva concret înscrierea Rusiei ca „amenințare” și ,,risc” în „Strategie”? - Cînd e vorba să afectezi fundamental o relație de sute de ani, care a dus la evenimente istorice fundamentale (independență, marile victorii de la Mărăști, Mărășești, Oituz și multe altele), dar și o vecinătate de cea mai mare importanță, oare nu era cazul unei consultări cu minți luminate - inclusiv cu asociații ale diplomaților, cu istorici, cu Academia Română? Aș mai adăuga o întrebare de bun simț: ne-a tratat vreodată Rusia lui Putin cu lipsă de respect, ne-a dat la o parte de undeva sau s-a băgat peste noi, ori măcar ne-a dat exemplu negativ? Întreb, pentru că noi am făcut-o de nenumărate ori de la preluarea puterii de către Băsescu și trecerea României sub umbrela NATO! Curg insultele și afirmațiile calomnioase la adresa lui Putin și a Rusiei pe toate posturile principale – și nici politicieni iresponsabili și inculți nu se dau în lături! Și da, curg acuzațiile la adresa Rusiei pentru probleme care nu ne privesc și despre care nu știm mai nimic – relațiile din Crimeea și Donbas, problemele din Ucraina sau din Caucaz. Singura ar fi Transnistria
– dar și Republica Moldova e… alt stat, care NU ne-a cerut să ne băgăm! Și da, cred că oamenii deștepți și pregătiți trebuie consultați cînd îți dă prin cap să faci un asemenea demers, nu apelezi la textele unor semidocți sau ale unor trompete NATO – ale căror exprimări și idei le regăsesc în „Strategie”. Apropo, poate se va face publică lista ,,specialiștilor” care au lucrat la ,,Strategie” – și chiar Parlamentul trebuia să o ceară! De fapt, această trecere a Rusiei în zona ,,amenințărilor” și a ostilului a fost pregătită – se dorește și se pregătește o nouă generație semidoctă, care îi va asculta numai pe cei care, ștergînd istoria reală, vor impune ceva contrafactual, fals – că Rusia a fost și este cea mai mare amenințare pentru România, ba chiar pentru lumea întreagă! Da, Rusia a avut în perioada țaristă politica unui imperiu, da, românii acuză URSS că a acaparat teritorii românești, dar le-a redat altele, iar asta e istorie! Turcia, Ungaria, Austria sau chiar Polonia nu ne-au invadat oare de nenumărate ori? Ce să mai vorbim de Germania, ,,aliatul strategic” care ne-a ,,ajutat” să pierdem teritorii imense și sute de mii de suflete, ne-a aruncat într-un război nimicitor și ne-a făcut să ajungem în topul ucigașilor de evrei! Dar Germania de azi NU este cea din vremea lui Hitler, nici Ungaria nu e cea a lui Horthy sau Hatvani – și nici Rusia nu e URSS sau Imperiul de la 1812! Cum nici SUA nu e cea care masacra indigenii sau folosea sclavi pe plantații, decît în mintea psihozaților care dărîmă statui! Cu ei seamănă cei care spun azi că Rusia e inamicul României! Reprezentanții lor sînt cei care au creat ,,Strategia” – dar și cei care au votat-o! Atenție… au votat-o FĂRĂ măcar un amendament, practic fără să o dezbată! Acesta e Parlament, ăștia sînt parlamentari?! Ceea ce s-a întîmplat pe lanțul Președinție Parlament este o rușine națională, la bază a fost o trădare a intereselor naționale, iar ca rezultat este, deocamdată, o pată rușinoasă pentru istorie. Mai încolo… Doamne păzește! Cine știe în ce ne bagă ,,partenerul strategic”! Pentru că, aduc din nou aminte, foștii ,,parteneri strategici” ne-au impus o conducere, cum a făcut și actualul, cel puțin în cazul demiterii lui Băsescu; ne-au impus grupări politice și un anume ,,stat de drept”, așa cum face și actualul; au intervenit în politica internă, așa cum face mereu și actualul; neau luat resursele, așa cum face și actualul; au pus mîna pe economie, mult mai puțin decît actualul; ne-au pus la plată, mult mai puțin decît actualul. Și ne-au băgat în conflictele lor! Rezultatul ,,parteneriatelor strategice”? Pete majore în istorie, pierderi uriașe de vieți, războaie, dependență... Sigur, acum ,,ne apără”! Stați liniștiți, la fel spuneau și cei de atunci! Și ei aveau energumenii lor în presă, ,,portavocile”, propagandiștii. Sigur, acum ne aduc civilizație, democrația, prosperitatea, dreptatea și justiția! Ce să vezi – așa spuneau și aceia! Și, mai ales, toți ne spuneau că avem un ,,inamic”, o ,,amenințare” de care doar alături de ei ne puteam păzi! Așa au fost evrei cu care trăiam bine de sute de ani, ,,imperialiștii” Occidentului de care eram legați prin secole de cultură și istorie, acum sînt rușii de care ne leagă istoria, dar și limba și chiar sîngele! Închei cu cîteva rînduri scrise de Duiliu Zamfirescu în 1917, din două articole – ,,Ignoranții” și ,,Suprema lex”– dedicate celor de atunci, dar atît de actuale pentru cei de azi: ,,Oamenii (politici, n.n.) nu învață nimic. S-ar zice că nu numai nu învață nimic din experiența altora, dar nici din propria lor experiență și durere nu trag învățăminte. (…) Reaua-credință în politică este măsura cu care se constată gradul de
Congresul PSD trebuie să aibă loc imediat și nu online, pentru că este un risc major de eludare a rezultatului. „Altfel partidul se scufundă”, a declarat, luni, Eugen Teodorovici. „Ce trebuie să decidă urgent CEx-ul PSD: Data Congresului, forma de organizare și sistemul de candidatură. Cum văd eu lucrurile: Congres organizat imediat‼ Avem deja un interimat nelegitim și mult prea îndelungat (aproape 9 luni‼️). Din păcate, mulți dintre primarii şi parlamentarii PSD (inclusiv membrii de partid!) vor să plece către alte partide fiind nemultumiţi de situaţia actuală din partid! Nu online‼ Pentru că este un risc major de
PSD și riscul de scufundare. Soluția lui Teodorovici eludare a rezultatului. Se poate organiza simultan, în toate județele, cu respectarea tuturor condițiilor de siguranță și protecție impuse de situația medicală din România”, a scris pe Facebook Eugen Teodorovici. El a mai spus că la congresul PSD toți delegații prevăzuţi de Statutul PSD trebuie să aibă dreptul să participe la dezbateri și să-și exprime în mod liber și secret votul. „Sistemul de candidaturi prin Moțiuni nu este prevăzut de Statut‼️ Trebuie aprobat acest sistem și apoi aplicat! În plus, trebuie să permită legitimarea prin vot a fiecărui membru al echipei, pentru a nu promova un tratament inegal, de natură a înlesni accesul nemeritat, sau, din contră, de a îngrădi șansele tuturor celor ce pot și vor să acceadă la orice funcție de conducere în PSD! Stabilirea unui profil de candidat‼️ Trebuie stabilite criterii de pregătire, experiență, competență, integritate și, nu în ultimul rând, de reprezentativitate, în creionarea unui profil de candidat pentru fiecare funcție din conducerea PSD! Și, nu în ultimul rînd, toate acestea trebuie mai întîi decise prin vot de o majoritate, nu impuse de cineva sau de cîțiva‼️ Altfel … PSD se scufundă”, a conchis Teodorovici. R.C. (Cotidianul.ro)
civilizație al unui popor: cu cît ea este mai dezvoltată, cu atît poporul este mai înapoiat. În binecuvîntata noastră țară reaua-credință este incomensurabilă”. Despre asta vorbim în cazul acestei imense gafe și rușini istorice la care sîntem martori inerți, atenți fiind la declarațiile inculte ale unor drone politice, la emisiuni cu bucătari și „vulpițe”, sau la ineptul buletin de ,,infectați” care ne va asigura accesul la terase și în stațiuni. Da, anul 2020 poartă o marcă nenorocită – și, din păcate, am ajuns să fim toți martori inerți, chiar dacă ne pierdem timpul și caracterul cu alte emisiuni. Pe fond, am asistat neputincioși cum dronele la fel de neputincioase din Parlament au pătat istoria și, din păcate, viitorul României. P.S.: Mă gîndeam la Nicolae Titulescu, adevărata statuie a diplomației românești; în septembrie 1934 s-a semnat tratatul privind reluarea relațiilor diplomatice dintre România și URSS. Anul trecut, alt mare diplomat român, cel mai mare de după 1990, Adrian Năstase, a evocat o declarație a lui Titulescu dată la Geneva, în ianuarie 1935: ,,Consider reluarea raporturilor diplomatice între România și URSS ca unul dintre cele mai importante acte din viața mea politică”. Tot cu acea ocazie, Titulescu a vorbit de lucrarea realizată împreună cu ambasadorul sovietic Maksim Litvinov - definiția ,,agresorului”, una dintre cele mai importante din Dreptul internațional. Ce ar fi spus oare Titulescu de rușinea și gafa istorică petrecută zilele acestea? Dar Adrian Năstase… era greșit oare să fie consultat înainte de a o comite? Nu numai de Iohannis… ci de PSD. Fără alte comentarii.
RM
Nr. 1543
l
9
7 – 13 iulie 2020
Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (4) Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (4)
Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd. Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927)
1. Învățămîntul – știința de carte a populației (3) Potrivit mărturiei datînd cu 14 noiembrie 1918 a generalului Artur Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii a trimis în Basarabia în ianuarie curent mai mulți învățători, institutori și profesori, în scopul de a încerca, prin sfaturi, să risipească neîncrederea semănată printre săteni de către bandele bolșevice și să formeze legătura sufletească cu poporul de peste Prut. Încercarea, pe cît de folositoare, a fost și îndrăzneață, căci acești piloni ai culturii și ai sufletului românesc au pășit imediat în satele încă pline de răzvrătirea bolșevică, fără a se sprijini pe armata țării, pentru a nu stîrni bănuieli, încrezătoare numai în mijloacele proprii. Părăsinduși familiile pentru o cauză națională, ei și-au primejduit adeseori viața. Numai grație curajului, stăruinței, destoiniciei și aleselor lor calități, ei au reușit a se apropia de sufletul basarabeanului care, căpătînd încredere în ei, și-a tînguit lor necazurile și păsurile, invitîndu-i adeseori să judece pricinile dintre locuitori. Frumoasele rezultate ale muncii fără preget ce au depus se pot vedea din faptul că mare parte din ei au fost invitați de a rămîne printre dînșii”. Un exemplu elocvent al dăruirii de sine îl prezintă activitatea învățătorului Orest Popescu din com. Draculea, jud. Chilia, în anii interbelici. Fiind originar din părțile Tîrgu Jiului, regățeanul Orest Popescu a reușit în 1932 să obțină un post de învățător în comuna Draculea, localitate cu populație majoritar ucraineană. Fiind numit din oficiu într-o localitate cu populație covîrșitor minoritară, a depus eforturi notabile pentru a-și îndeplini destoinic nobila misiune. O probă elocventă în acest sens este și monografia sa, pregătită în timp ce era învățător la școala primară mixtă din localitatea respectivă, „Unsprezece ani de învățămînt printre minoritarii din Bugeac” (decembrie 1943), elaborată pentru avansarea la gradul 1, în care își asigura cititorii că „mi-am pus în joc toată instrucția și educația pe care am primit-o la Școala normală din Tîrgu-Jiu, care dispunea pe atunci de un corp profesoral destul de select”, fiind perfect conștient de faptul că „statul aștepta de la tinerii învățători răspîndirea culturii și civilizației”. Deși în privința modernizării învățămîntului au fost adoptate mai multe decizii, elaborate legi etc., un rol extrem de important în această privință l-a jucat Decretul regal din 14 august 1918 privind înființarea unor gimnazii pentru ucraineni, evrei, ruși, bulgari, germani și alte minorități din Basarabia, conținînd, totodată, principiile esențiale după care era organizat întregul sistem al învățămîntului în perioada interbelică, și anume: 1) fiecare naționalitate conlocuitoare în Basarabia avea drep tul de a-și instrui copiii în limba națională, programa studiului limbii naționale fiind întocmită de o comisie școlară a naționalității respective, în conformitate cu principiile hotărîte de directorat și de ministerul instrucțiunii publice; 2) părinții erau liberi în alegerea școlii pentru copiii lor; 3) în fiecare școală, învățămîntul consta din trei părți: a) partea fundamentală, conținînd obiectele la limba română, istoria românilor, geografia României, - toate predate în limba română după programe de stat; b) obiectele cerute de tipul școlii și c) limba naționalității respective. Avîndu-se în vedere lipsa acută de personal didactic în primii ani postbelici, la 12 septembrie 1918 a fost adoptat Decretul-lege cu privire la organizarea școlilor medii și a școlilor normale (pedagogice) din Basarabia. Primele școli normale (pedagogice) erau instituite în orașele Soroca, Cetatea Albă și Chișinău, ele fiind definite, conform art. 8 al decretului respectiv, drept „instituții școlare pedagogice secundare, care au scopul de a pregăti personalul didactic pentru învățămîntul primar”. Durata cursurilor în școlile normale era de 5 ani. Pentru elevii cei mai silitori și cu purtare bună, fiecare școală normală oferea 100 de burse, cîte 20 de fiecare clasă. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)
Jurnal de pe Frontul de Est (65) Jurnal de campanie (2) 29 septembrie 1942. Inamicul a încercat o incursiune în sectorul plutonului 1, dar, fiind observați la timp, a fost respinsă înainte ca rușii să ajungă la șanțurile noastre. În a doua jumătate a lunii octombrie a început să sosească cîte ceva din echipamentul de iarnă: căciuli, cojoace, pături, flanele și capişoane, dar din cele mai importante nu am primit un raport cu necesarul. Marea problemă o reprezintă încălțămintea pentru iarnă. Toți bocancii sînt în parte răi și prea mici. Tot acum au început și ploile, urmate de frig, ceață şi îngheț. Hrana, în raport cu regiunea și depărtarea la care ne găsim, a fost bună și suficientă, deși în ultimul timp pîinea era ceva mai slabă și mai mică. Odată cu începutul lunii noiembrie 1942, echipe de pionieri germani ne-au făcut zilnic demonstraţiuni asupra metodelor și posibilităților de distrugere a carelor de luptă întrebuinţînd ca mijloace lumînări fumigene pentru orbire, sticle cu benzină și cu ulei pentru aprindere și orbire, încărcături de explozibile a 5 kg aplicate sub şenile, mine anticar și mine magnetice, aplicate pe blindaj. Rezultatul moral al acestei demonstrațiuni a fost că oamenii au cîștigat o încredere în plus în puterile lor de luptă, atunci cînd sînt dotați cu materiale speciale, cunoscînd și metodele de combatere contra coloșilor de oțel. 7 noiembrie 1942. A fost primul îngheț. 12 - 14 noiembrie 1942. Se aude o intensă activitate a armelor în sectorul Batalionului 1 din regimentul nostru, la circa 3 km de Andreievka. 15 noiembrie 1942. Noaptea, rușii au făcut o incursiune la vecinii noștri, Regimentul 8 Infanterie, care i-a respins. Am fost alarmați la timp și gata a interveni. În această noapte am luat împrumut - din ordinul diviziei - de la Regimentul 83 Infanterie, 10.500 de cartușe pușcă mitralieră și 75 de grenade defensive. 16 noiembrie 1942. Liniște relativă pe tot frontul. 19 noiembrie 1942. Toată ziua s-a auzit o intensă activitate de artilerie în dreapta regimentului, la divizia vecină. Ofițerul cu gazele pe regiment a venit să inspecteze măștile și a ținut și o ședință practică de întrebuințare a acestora. Începînd de la orele 00.30 am fost ținuți în stare de alarmă pînă a două zi. 20 noiembrie 1942. Începînd de la orele 8 dimineață rușii bombardează pe tot frontul, cu o intensitate mai mare în sectorul regimentului. Bombardamentul a fost urmat de un atac pe toată linia, însoțit de formațiuni rare de care de luptă pe alocuri; după debuşare și la o anumită distanță s-au oprit în spatele infanteriei. La ora 12.00 alt ordin telefonic de la batalion să mă deplasez urgent cu compania de la cota 92,0 la 2,5 km mai spre sud. Atacați de infanteria rusă, am dispus un pluton, o grupă de mitralieră și o piesă Bohler, am scos din luptă 3 mitraliere pe roți, mai multe puști mitralieră cu servanții respectivi, restul au fugit spre cota 92,0. Noaptea am stat în stare de alarmă, patrulînd în toate direcțiile. Ceața groasă nu s-a ridicat de la teren decît pe la ora 11.00. 21 noiembrie 1942. Chiar din zorii zilei se aud, la distanță de circa 2 km, care de luptă și mașini scurgîndu-se mereu spre vest, pe care - după ridicarea ceții le-am putut vedea cu binoclul. Erau care de luptă de diferite mărimi, camioane, mașini și mașini blindate. Această scurgere a ținut toată ziua. Pe la ora 20.00, după ce am predat sectorul la o companie improvizată sub comanda d-lui căpitan Nicolau din Regimentul 31 Infanterie, căruia i-am lăsat și 3 lăzi cu muniții, plec împreună cu divizionul și pe la ora 23.00 m-am instalat pe poziție la 1 km sud-est de cota 112,5, făcînd front către cota 95,7. 22 noiembrie 1942. Compania are misiunea de a face legătura între Regimentul 8 Infanterie și unitatea de contraatac (Compania 6 din Regimentul 31 Infanterie). În dreapta noastră, peste rambleu, scurgerea coloanelor ruse spre vest a continuat. Cu acordul comandantului batalionului I din Regimentul 31 Infanterie - dată fiind situația frontului - (sîntem) împreună cu 2 plutoane de mitraliere, 2 piese Bohler și o grupă brandt de 81,4 mm, cu un efectiv total de 200 de oameni. Muniție avem suficientă. Am ocupat poziția pe noua linie de rezistență, la bifurcaţia de drumuri din Viroagă - 2 km nord-vest de Iagodni. 23 noiembrie 1942. Regimentul meu este pe la Zibenko. Infanteria rusă, urmată de 12 care de luptă, pe la orele 7 dimineața, apare la creasta de pe linia cotei 110,8, unde este primită cu lovituri de artilerie, se apropie de Iagodni și, pe la orele 11.00, ne atacă. După ce atacul a fost oprit de focurile noastre la 400-500 metri, apar 6 care de luptă urmate de infanterie și se apropie de noi. La distanță de 400 metri cele 2 tunuri germane și ambele noastre Bohlere intră în acțiune și, în mai puțin de 5 minute, 2 care de luptă iau foc, 2 rămîn nemișcate și 2 se retrag. Infanteria din spatele acestora a fost complet decimată de către armele noastre automate. Atacul este respins cu pierderi aproape totale. Unul dintre carele de luptă avariate ajunsese pînă la 150 metri în fața noastră. Echipajul a ieșit prin turelă și s-a culcat la pămînt. Sergentul Precup din plutonul 1, cu arma în bandulieră și cu 2 grenade în mîini, se repede la dînșii și, în momentul cînd rușii au vrut să-l deposedeze de armă, el a vîrît la doi cîte o grenadă sub haină, în buzunar, și cu al treilea rus de guler s-a ascuns după carul de luptă. După explozia grenadelor, cînd cei doi au fost rupți în bucăți, sergentul Precup s-a întors cu prizonierul, care era mecanicul carului, beat și rănit. A refuzat să ne facă alte declarații în afară de aceea că au primit vodcă înainte de a pleca la atac. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
10
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... În o r b . . .
Păi, să le luăm pe rînd. 1) Unul dintre gîndurile care tot îmi dau tîrcoale este cam cîți români mai facem umbră pămîntului. Căci, după ultimele statistici, mai sîntem vreo 16-17 milioane în țară și vreo 5-6 prin vraiștea lumii, invidiata diasporă. Unii la furat și la cerșit, alții la muncă. Mînă de lucru ieftină pentru UE. Sau ,,Rezervele de muncă”, așa cum se numea odată o echipă de hochei din Siberia, cre venise în turneu la București și o spulberase pe Steaua, pe Patinoarul ,,Flamaropol”. Persoanele acelea tragice constituie armata proștilor, plătitorii de impozite, cărora nu le pasă de pielea lor și se duc la moarte fără să clipească. Dar dacă tragem cu urechea la ,,Nașul-TV”, bilanțul final n-ar fi posibil dacă i-am adăuga și pe ăilalți 4-5 milioane de morți, păstrați în hîrtiile BEC, și care, în eventualitatea unui balotaj, sînt aruncați de Hellvig și Coldea la totalul general în favoarea cui trebuie. Mai mulți ca pe vremea lui Ceaușescu, care cu oful ăsta a murit, săracul, că n-a mai apucat să ne vadă cum sărim de 30 de milioane, în condițiile de azi, cînd rata mortalității e peste cea a natalității. Așa stînd lucrurile, atîția cîți mai sîntem deja, neam împărțit în 3 clase sociale: cei care, înțelegînd, înaintea multora, că România este locul unde, dacă nu furi, ești un mare bou, s-au îmbogățit în cîțiva ani cîți alții într-un secol; clasa de mijloc; și prostimea, naivii și lașii, cei cărora nu le-a reușit niciodată nimic. Prin urmare, un rumân din prima clasă, unul gras și cu părul vopsit, pornit de jos și ținînd cu tot dinadinsul să-și oftice rudele și vecinii cu norocul lui, a pus-o pe nevastă-sa să ne invite de Paști la moșia lor amplasată undeva, pe partea dinspre răsărit a dealurilor subcarpatice. Și cum invitația cam aducea a invitație la Revelion, cînd fiecare contribuie cu mîncare sau cu băutură, nevastă-mea s-a pus pe fiert sarmale. Spre miezul nopții abia mai respira. - Eu sînt gata, băga-mi-aș... - E-n regulă. Mîine o luăm din loc. Altă nevastă n-aș fi găsit, dar nici nu-mi trebuia. Am ajuns la conac pe la chindie. Nu știam ce să admirăm mai întîi: căsoiul în stil de culă gorjenească, dar care a suferit mai multe violuri moderniste, curtea largă, acareturile și orătăniile, gazonul cosit la milimetru, florile și livada. Sau dealurile înverzite? - Alea albe nu e oi?... După ce-am depus în mîna gazdelor oala cu sarmale, vai, nu trebuie!, ne-am retras în camera noastră cît o cutie de pantofi – un pat peste altul, ca la armată, un cuier-pom și o chiuvetuță cît un ibric -, să despachetăm. Am revenit pe terasă, la un rachiuaș de pere, producția casei, taman cînd soseau ultimii invitați... Nu ne cunoșteam, așa că: plictis general. Neam retras iarăși în cameră. - Nu ne culcăm? - Nu mergem la Înviere? N-a mai fost nici o Înviere, căci unul ras în cap și cu vocea subțire a început să înjure: ,,Și doar miai promis, nenorocito, c-ai să fii cuminte!”. A doua zi, am coborît pe terasă, la o cafea și o țigară, respectînd principiul care ne învață că orice activitate trebuie începută cu o pauză. - Mami, uite un pește roșu! - Ăla e fluture, puișor... Apoi, ne-am împărțit pe grupe și am început pregătirile pentru masa de Paști. S-au tras la sorți sarcinile. Nevastă-mea a nimerit la spălatul farfuriilor. Eu, la căratul roabelor cu gunoi. Cînd ne-am terminat treaba, în jurul mesei circulare din sufrageria cît Sala Polivalentă, nu mai era nici un loc liber. Ne-am trezit în curte, pe o latură a unui mese pătrate. Masa invitaților de rang inferior: o dactilografă, niște șoferi și bodyguarzi, un soț cu soața lui, administratorii moșiei, eu și nevastă-mea. Se vorbea în șoaptă. Nu ne zîmbeam și
nu ne priveam în ochi. Era cam înghesuială, dar florile unui zarzăr din apropiere ningeau peste noi, făcîndu-ne să ne visăm în Paradis. Iluzia a ținut pînă la sarmale, sarmalele nevesti-mii, cînd toți mesenii s-au pus pe savurat, rîgîind și clefăind ca niște dulăi înfometați. Tăceam, clefăiam și respiram greu pe nas. Simțeam că înnebunesc. Deja îmi venise boala lui Calache pe unul din fața mea, cu o muie ca de caraliu care pretinde șpagă pentru a pune laba pe hoțul care ți-a ciordit portofelul. Își înfigea furculița într-o sarma, o aducea în fața nasului, mirosind-o extaziat, o arunca în hăul gurii și o mesteca cu ochii închiși. Bănuindu-l cu ceva carte și vrînd să fac pe deșteptul, am încercat să-l provoc la o discuție elevată: cine era mai tare, Colombo sau comisarul Maigret? Trezit parcă din somn, omul mi-a aruncat o privire buimacă și mi-a răspuns superior și succint: ,,Î-hî!”. Nevastă-mea m-a călcat pe picior. La friptura de miel, atmosfera s-a mai destins întrucîtva. Un tip cu chelie și cu o coadă lungă la spate, à la Daniel Iordăchioaie, pe care îl crezusem șofer, se ridică și se apucă să taie friptura. Manevra cuțitul și furculița cu atîta dexteritate, încît am zis că nu poate fi decît măcelar sau vreun maestru bucătar. - Fii atent ce vorbești, că ăsta e pizdar, mi-a șoptit nevasta. Iar el, auzind-o, s-a uitat la mine și a încercat să mă lămurească: - Fac chestia asta de cîteva ori pe zi și mulți mă invidiază. Dar nu știu că avem o muncă grea... fiindcă lucrăm mai mult în orb... Noroc că ne mai pică și cîte o cezariană. Aurul de pe degete și lanțul de la gît îi trădau măiestria. Cu toate astea, cu greu m-am abținut să nu-i trag o sticlă-n cap, că tocmai el se oferise să taie friptura, cu aceleași mîini pe care le băga unde le băga. Precum nea Fane autopsierul, din romanul ,,Groapa”. Acarul Chirică nu știa ce înseamnă autopsier, dar cînd nea Fane i-a spus că umblă în mort cum ai căta într-un raft, pe bună dreptate, s-a mirat: - Și cu care mîini mănînci? - Cu astea, că altele n-am. Lui Chirică nu i s-a aplecat, căci nea Fane îi dădea să bea trăscău cu măsura de-o litră, dar mie mi s-a putut, cu ăla, cum spunea biata mama cînd mă așezam la masă cu mîinile nespălate. Asta era odată. 2) Acum, m-a ajuns blestemul lui Daniel Iordăchioaie, căci și eu lucrez în orb. Paseist și retrograd, ca orice domn de factură clasică și cu pretenții, detest elementele tehnice tot mai sofisticate din epoca noastră: computerul, tableta, telefonul. Inclusiv terminologia eminamente americănească. În primul rînd că numi place trăncăneala, și al doilea că dacă vreau vreo informație, mă închid în bibliotecă. Cum am crescut fără aceste izmeneli diavolești, tot așa sper să prind și ultima cădere de cortină. Nu am avut niciodată vreun calculator, desigur, cu excepția abacului din copilărie. Nu vreau să am vreun calculator (ecouri tîrzii la celebra replică a lui Ștefan, bătrîn și bolnav, dintr-o cunoscută dramă a lui Delavrancea, cînd abia trăgea sabia din teacă, dar tot mai băga spaima în boierii Stroici și Spancioc: ,,Nu vreau să vrea să iasă!”). De aceea, continui să bat voinicește la mașina de scris, bătrînul meu ,,Consul”, precum Dora Cherteș, frumoasa actriță de altădată, strălucitoare în ,,Mașina de scris”, piesă cu un singur personaj, de Jean Cocteau. Sau Jerry Lewis, interpret într-o melodie în care o mașină de scris era instrument muzical. Dar, din păcate, nu se mai găsesc pamblici mînjite cu tuș bleumarin sau negru. Așa că mă necăjesc cu paginile de indigou, și ele rare. Mai întîi, aleg o pagină A4 albă pe care să apară textul dactilografiat. Peste ea potrivesc indigoul și deasupra altă coală pe care cad literele mașinii și lasă vagi urme de text. Scriu în orb, adică nu văd ce iese decît la final, cînd scot foaia din mașină. De aceea fac multe greșeli și textele mele sînt pline de corecturi.
Profitorul
E profitorul, dolofan client Ce-și plimbă fundul greu prin parlament, Posedă gură numai ca să-nșele, Să-njure și să spună vorbe grele Mai ciugulește omul un pișcot, Dar dînsu-și vîră mîna pîn’ la cot Și-oricît ar fi hambarul de rotund, El nu se lasă pîn’ nu-i dă de fund Cu bube și pe suflet, și pe gînd, Ia pielea chiar și de pe cel flămînd Și mulți îl huiduie că-i profitor, Dar lui nu-i pasă de ocara lor Și nu ne-ar deranja atît aspectul De-ar fi modest și de-ar purta respectul Acestei țări din care-ntruna fură Țărîna ce-l hrănește și-l îndură.
Elis Râpeanu Dar, ca orice român atipic, mai am și alte ciudățenii. În tinerețe, nevastă-mea avea mașină. O Dacie roșie cu număr mic, de securist. Așa o cumpărase de la fostul proprietar, cu numărul ăla, să se dea mare. Normal că avea și permis. Eu nu aveam. De fapt, nu voiam să am permis, fiindcă nu-mi plăceau mașinile. Mie îmi plăceau locomotivele cu aburi, dar le-am prins spre sfîrșitul epocii lor, cînd nimeni nu-ți mai dădea permis de mecanic pe locomotive cu aburi. Poate doar în Marea Britanie, unde un tip deștept a închiriat vreo 20 de km de cale ferată pe o rută secundară, a cumpărat o locomotivă de-astea, a reparat-o și a deschis școala. A fost un succes enorm, că a trebuit să facă programări pe cîte un an înainte. Primul examen l-a dat cu poliția de față, normal, dar și cu televiziunea, fanfara și baloane colorate. A fost ca la balamuc, cu bere și cîrnați, că englezii n-au mititei. S-au executat mersul cu coșul și cu tenderul înainte, cuplări de vagoane, lopeți cu cărbuni, alimentrea cu apă, deschiderea valvelor pentru scăderea presiunii în cazan etc. Totuși, silit de nevastămea, am făcut și școala de șoferi de pe Strada Ilioara, dar am picat examenul din poligon și m-am cumințit. Și nu mi-a părut rău, căci la școala aceea am cunoscut-o pe Geta, o ingineră divorțată. Plecam de acasă zicînd că mă duc să mai rezolv cîteva chestionare, dar, de fapt, mă duceam la Geta, în Balta Albă. - Ce faci, bă, nu mai termini școala aia?, m-a luat nevastă-mea în șuturi. Sau ai rămas repetent? Așadar, mă mîndresc cu două fobii în răspăr cu aspirațiile societății, care, prin uzură excesivă, au devenit kitchuri și manele. Nu pot să închei fără să amintesc și despre telefon, o altă mare tîmpenie. Cînd eram în cîmpul muncii, nevastă-mea îmi îndesa un telefon în buzunar, să fie acolo, zicea dumneaei. De fapt, se temea să nu fac vreun infarct pe stradă, și ea să nu știe. La plecarea spre casă, fix la orele 18, mă suna. Eu eram în tramvai. Unde ești? Vin acasă. Să pun masa? Pune-o. Acum, potrivit principiului că, dacă nu mai ești pe funcție, nu mai valorezi nimic, ești mort și te-am dat la gunoi, vorba lui Gigi Dinică în Stănică Rațiu, nu mă mai sună nimeni. Doar pe nevastă o mai sună copiii, nepoții, rudele și vecinii. Totuși, să nu fiu crezut un irecuperabil pentru aceste vremuri, declar că mă folosesc de cîteva stickuri cu filme și muzică, mai ales lăutărească, Romica Puceanu, Fărîmiță, Siminică. De-abia aștept să primesc și filmul ,,Cel ales” sau ,,Escu”, o metateză de la ,,Secu”, cică o nebunie de film despre vremurile bășite din România de azi și interzis la noi, cu un Nicodim Ungureanu demen-ți-al. PAUL SUDITU
RM
Nr. 1543
l
11
7 – 13 iulie 2020
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Anghel Saligny, un pionier al tehnicii mondiale La 17 iunie a.c., s-au împlinit 95 de ani de la moartea lui Anghel Saligny (1854-1925), inginerul care a construit Podul de la Cernavodă și a contribuit în mod decisiv la modernizarea sistemului feroviar românesc. Inginerul Anghel Saligny s-a născut pe 19 aprilie 1854, la Şerbăneşti, judeţul Galaţi. Şi-a făcut studiile gimnaziale la Focşani, apoi studiile liceale la Potsdam. A studiat Astronomia la Universitatea din Berlin şi, apoi, a studiat la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg (1870-1874). După terminarea studiilor a lucrat la construcţia căii ferate Cottbus – Frankfurtam-Order. După ce revine în ţară, în 1876, este numit inginer la Serviciul de Poduri şi Şosele, lucrînd la construcţia căii ferate Ploieşti-Predeal, iar în 1881 este numit director adjunct în cadrul aceluiaşi Serviciu şi îi este încredinţată executarea liniilor ferate Adjud-Tîrgu Ocna şi BîrladVaslui. În 1883 a fost numit în serviciul nou creat de poduri şi căi ferate, construind numeroase poduri metalice, între care se distinge cel de la Cosmeşti, peste Siret, cel dintîi mare pod proiectat (pod dublu de şosea şi cale ferată de 430 m lungime), realizat în 1888, lucrare care l-a consacrat ca un remarcabil constructor de poduri. A fost şi şef al Serviciului de Docuri (1884-1901), perioadă în care a construit docurile şi antrepozitele din porturile Brăila şi Galaţi, elaborînd soluţii originale atît pentru fundarea cheiurilor şi bazinelor, cît şi pentru construcţia silozurilor de cereale executate, pentru prima oară în lume, din prefabricate din beton armat. În 1886 a proiectat şi a condus lucrările de execuţie ale primelor poduri metalice cu console fără culee pe linia ferată Filiaşi-Tîrgu Jiu. Ca director general al CFR, a iniţiat în 1895 o lege pentru reorganizarea Căilor Ferate Române, a creat legături directe între Bucureşti şi Berlin (prin Burdujeni) și între Berlin şi Constanţa. În 1899 a fost numit director al lucrărilor Portului Constanţa, iar între 1901-1910 a fost director al noii Direcţii Generale a Podurilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă. În cadrul lucrărilor de amenajare a Portului Constanţa (1889-1909), a folosit, pentru prima oară
în România, piloţi şi radiere de beton armat. Anghel Saligny a fost şef al Catedrei de Poduri la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti (18841919), precum şi ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919). S-a numărat printre fondatorii Societăţii Politehnice (1881), pe care a condus-o în anii 18951897 şi 1910-1911. La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent, apoi, la 7 aprilie 1897, membru titular al Academiei Române. A fost vicepreşedinte (26 martie 1901-23 martie 1904) şi preşedinte (18 aprilie 1907-25 mai 1910) al Academiei Române. În 1908 i-a fost decernat titlul de Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare. Anghel Saligny a murit la 17 iunie 1925, la Bucureşti.
Capodopera de la Cernavodă În 1887 i s-a încredinţat conducerea Serviciului Studiilor Liniilor Feteşti-Cernavodă. Principala sa operă în cadrul marelui complex feroviar FeteştiCernavodă a constituit-o podul peste Dunăre de la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din Europa şi al treilea din lume. Proiectul din 1888 al acestui pod aducea două inovaţii esenţiale: sistemul de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale, în locul fierului pudlat, pentru tabliere. Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar conturul general este armonios. Şi astăzi, este considerat a fi unul din cele mai frumoase poduri metalice din lume. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentînd doi dorobanţi.
Dosare secrete ale Istoriei (72) Enigma Martin Bormann (2)
„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa
Fiindcă prezenţa aceasta continuă îi era plăcută şi comodă lui Hitler, acesta a sfîrşit prin a nu se mai putea lipsi de Bormann. Încă din 1933, Bormann gira toate afacerile financiare ale Führerului. Administra mai ales marile venituri pe care i le aducea Mein Kampf. Cu banii obţinuţi cumpăra tablouri, proprietăţi; Bormann a fost acela care a pus să se ridice faimosul Berghof de la Berchtesgaden. Cu timpul a ajuns să controleze toate legile, toate decretele, toate deciziile importante. Decretele cu privire la eutanasie, care au dus în 1939 la „lichidarea” cîtorva zeci de mii de nefericiţi alienaţi, au fost redactate la îndemnul lui Bormann. Spiritul acesta limitat trăia cu privirea aţintită spre biblia lui: Mein Kampf. Tot ceea ce scrisese Hitler avea în ochii lui valoarea unui text sacru. Bormann rîvnea să fie unul din părinţii noii biserici naţional-socialiste. În Mein Kampf el descoperise necesitatea unei lupte pe trei fronturi: împotriva evreilor, împotriva slavilor şi împotriva creştinilor. Cînd Rudolf Hess a zburat în Anglia pentru a le propune britanicilor să încheie pace, a venit momentul
atotputerniciei lui Bormann. Nici un obstacol – nici chiar teoretic – nu mai exista acum între el şi preaiubitul lui führer. Sub conducerea lui, lupta împotriva evreilor a luat proporţiile de necrezut pe care le cunoaştem cu toţii. Bormann a fost unul dintre iniţiatorii faimosului plan Nacht und Nebel (Noapte şi Ceaţă), ai „soluţiei finale” a problemei evreieşti, ai exterminării polonezilor şi a ţiganilor nomazi. Cînd a început invazia în Rusia, el a făcut totul pentru a împiedica crearea armatei lui Vlasov. În ochii lui, orice apropiere de un slav constituia un păcat de moarte. Bormann a dat ordin ca prizonierii să fie trataţi ca nişte animale sălbatice. Recomanda mereu „duritatea”, şi pentru Bormann acest cuvînt avea un sens foarte precis. În lagărele germane prizonierii mureau cu miile. Bormann dorea ca populaţia slavă din Ucraina să dispară cu desăvîrşire, pentru ca teritoriul acela fertil să fie pus la dispoziţia emigranţilor germani. Documentul de mai jos nu mai are nevoie de nici un comentariu. El este suficient ca să ni-1 zugrăvească pe Bormann aşa cum era în realitate. E vorba de o notă adresată lui Rosenberg, un alt demnitar al partidului. „1. E de dorit ca fetele şi femeile de pe teritoriile ocupate din Est să avorteze. Juriştii germani nu trebuie în nici un caz să se opună acestui procedeu. După
Podul peste Dunăre de la Cernavodă a fost construit între 1890-1895 şi a fost inaugurat în septembrie 1895. La inaugurarea podului, Regele Carol I a bătut ultimul nit, care era de argint, şi a fost zidit documentul inaugurării, apoi a trecut peste pod un prim convoi cu 15 locomotive, cu o viteză de 60 km/oră, urmat de un al doilea tren, cu o viteză de 80 km/oră. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod, pe o şalupă, alături de muncitori, pentru a garanta rezistenţa construcției. În timpul Primului Război Mondial, tronsonul de peste Borcea a fost minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea în Muntenia a trupelor germano-bulgare. Reconstrucţia podului s-a făcut în 1921. Podul a fost folosit timp de aproape un secol pînă în 1987, cînd s-a construit unul nou. În prezent, podul este dublat de încă unul feroviar şi are de-o parte şi de alta autostrada la care se gîndise şi Saligny la sfîrşitul Secolului XIX, dar, neavînd bugetul adecvat, podul de atunci a fost doar feroviar.
Regretele constructorului A fost, la timpul său, cel mai mai lung pod din Europa şi al treilea din lume. Un fragment impresionant din memoriile inginerului Nicolae Ionescu Johnson dezvăluie regretele marelui Saligny: „Anghel Saligny venea foarte des la Cernavodă. Ceasuri întregi umbla pe podul ridicat de el, sau cobora pe dedesubtul lui şi cerceta, parcă ar fi căutat cine ştie ce lucru ştiut numai de el. Mă împrietenisem cu acest bătrînel care, fiind un adevărat savant, îşi dădea silinţa să nu pară. Adesea îl conduceam cu barca sub pod şi, urmărindu-l cum îşi plimba ochii cercetători de la un loc la altul, mă întrebam la ce s-o fi gîndind bătrînul acesta, a cărui pace nu îndrăzneam s-o tulbur cu întrebări nelalocul lor. Dar într-o zi tot mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat ce anume îl face ca ceasuri întregi să nu-şi mai ia ochii de la pod, ca şi cum nu s-ar mai sătura să-şi aprecieze opera. Nu s-a supărat de întrebare. A zîmbit ca în faţa unei naivităţi şi mi-a răspuns: «Îmi admir opera mai puţin decît îţi închipui. Dacă mă vezi zgîindu-mă la ea ceasuri întregi e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile... Şi mai este una pe care nu mi-o iert. Trebuia să am pe pod o cale dublă: una pentru căruţe şi pietoni, să mai fi existat şi o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia»“. Surse: historia.ro; clubferoviar.ro
părerea Führerului, ar trebui chiar să se organizeze un comerţ înfloritor de mijloace anticoncepţionale pe teritoriile ocupate din Est, căci noi n-avem nici un interes ca populaţia negermană să prolifereze. 2. Pericolul unei creşteri mai intense a populaţiei negermane este considerabil, fiindcă, bineînţeles, condiţiile de viaţă ale populaţiei negermane se îmbunătăţesc din ce în ce şi devin din ce în ce mai stabile. Tocmai din acest motiv trebuie să luăm toate măsurile necesare împotriva creşterii populaţiei negermane. Nu va trebui deci în nici un caz să înfiinţăm un serviciu medico-social german pentru populaţia negermană de pe teritoriile ocupate din Răsărit. De exemplu, vaccinarea populaţiei negermane, precum şi alte măsuri preventive asemănătoare nici nu trebuie luate în discuţie. 3. În nici un caz nu trebuie să se asigure populaţiei negermane o pregătire în institute de învăţămînt superior. Dacă vom face această greşeală, vom cultiva noi înşine o viitoare rezistenţă. După părerea Führerului, este absolut suficient ca populaţia negermană, inclusiv ucrainienii, să înveţe să citească şi să scrie. 4. Nu trebuie să favorizăm în nici un caz apariţia vreunei cît de slabe conştiinţe de superioritate la populaţia negermană. Se impune contrarul. 5. În locul scrierii actuale se va preda de acum înainte scrierea normală”. (va urma) ALAIN DECAUX
ROMNIA – 102
Centenarele Romniei Mari (6) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.
Nem! Nem! Soha! – Nu! Nu! Niciodat! Retragerea delegației ungare de la Conferința de Pace de la Versailles n-a produs nici o impresie în grupul celor ce hotărau destinele Europei – totul fiind un teatru ieftin – realitate percepută ca atare și de ministrul de Externe al guvernului de la Budapesta, contele Pal Teleki, care, chiar a doua zi (17 mai 1920) remite președintelui Conferinței o Notă prin care anunța că Ungaria va semna Tratatul. Drumul spre legiferarea Transilvaniei ca parte componentă a României era deschis. Părea că Ungaria capitulase! Oare? 4 iunie 1920. În splendida galerie Cotelle a Palatului Marelui Trianon de pe domeniul Versailles delegațiile a 18 state așteptau într-o liniște controlată momentul semnării unui Tratat în care România era interesată în mod direct – Tratatul de Pace cu Ungaria. Așteptarea se împletea cu emoția momentului, cei de față fiind martori implicați la un eveniment epocal – unul care punea capăt, oficial, unei nedrepte stări de lucruri care se perpetua de sute de ani, în favoarea unor națiuni și în defavoarea altora, din ultima redută făcînd parte și Națiunea Română din Transilvania. O caracterizare reală a stării de fapt a acestui subiect a făcut-o ziarul Universul din 11 iunie 1920, în editorialul intitulat ,,Pace cu Ungaria”, din care redau cîteva pasaje semnificative pentru ceea ce afirmam mai sus: ,,Statul artificial care a existat pînă la 1918, statul în care milioane de oameni de diferite naționalități gemeau sub jug greu, statul care nu se putea menține decît prin tiranie inlăuntru și agresiune în afară – așa încît era o amenințare permanentă pentru liniștea și siguranța Europei – statul acela nu mai există nici de formă după ce de fapt nu mai ființa din iarna anului 1918. În locul lui a rămas o Ungarie potrivită cu numărul și însemnătatea poporului maghiar, adică un stat natural care va putea trăi și se
Ziarul Universul
va putea dezvolta în liniște dacă oamenii chemați a-l conduce își vor da seama de condițiile noii întocmiri a așezămîntului european”. Pînă la momentul în care vom avea posibilitatea să constatăm pe viu supozițiile din acest articol, să consemnăm ca atare evenimentul din 4 iunie 1920. Tratatul de Pace cu Ungaria a fost semnat de Franța, Marea Britanie, Italia, Statele Unite ale Americii, Japonia, România, Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și alte 9 state, pe de o parte, și de Ungaria, pe de altă parte. Din partea României, Tratatul a fost semnat de Nicolae Titulescu și dr. Ion Cantacuzino, iar din partea noului stat ungar de către Agost Benard – ministrul Muncii și Ocrostirii Sociale, și Alfred Drasche-Lazăr – ministru plenipotențiar. Tratatul de la Trianon a făcut parte din cele trei Tratate semnate la Paris în anii 1919 și 1920 – documente ce au condus la recunoașterea internațională a unității naționale a României: Tratatul de la Saint Germain-en-Laye, semnat cu Austria la 10 decembrie 1919, care consfințea Unirea
Bucovinei cu România; Tratatul din 4 iunie 1920, de care vorbim în acest material; Tratatul de la Paris, din 28 octombrie 1920, prin care Marile Puteri (Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia) recunoșteau Unirea Basarabiei cu România (pe 10 decembrie 1919, la Neuilly sur Seine, România a semnat și Tratatul cu Bulgaria). Dar, să ne întoarcem la Trianon. La 4 iunie 1920, Istoria a consemnat drama unui popor și a unei țări – ungurii și Ungaria. De cealaltă parte, poporul român și România trăiau și simțeau alt sentiment – cel al împlinirii. Totuși, ca dimensiune și reverberație atît în sînul maselor, al politicienilor, cît și în mass-media, manifestările nu au fost la aceeași intensitate. La noi – s-ar părea paradoxal – evenimentul nu a fost primit peste tot cu același entuziasm și cu aceeași vibrație patriotică. Nu pentru că lumea nu ar fi conștientizat semnificația evenimentului propriu-zis, ci pentru că, în contextul marilor evenimente anterioare hotărîrilor Conferinței de Pace de la Paris (manifestările de Unire cu Țara de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, desfășurate pe parcursul anului 1918), toate acestea au creat o situație de déja-vu, adică, mai pe românește – noi ne închegasem România anterior Conferinței de la Paris – acest For punînd doar un fel de ștampilă cu titlu de ,,Certificat” pe actul de naștere a României Mari. Chiar și în viziunea celor mai înrăiți dușmani ai României Mari, puterea faptelor istorice le demontează orice teză referitoare la așa-zisul plocon primit de România la Conferința de Pace de la Paris. Orice încercare de a pune formarea Statului Român actual doar pe seama Conferinței de Pace, unde – chipurile – Marile Puteri ar fi favorizat România, nu are – imposibil să poată avea – la bază argumente reale, de necombătut, acestea fiind sortite eșecului. Pînă la timpul în care voi demonstra chiar încercarea de trădare a unora dintre Marile Puteri în defavoarea României, darămite să ne avantajeze, vă propun să cităm dintr-un document din anul 1979 - o Cuvîntare a șefului Statului la acea oră, prilej cu care a pus o concluzie corectă – din punct de vedere istoric – chestiunii pe care o tratăm și noi realizarea României Mari. Iată dovada: ,,Desfășurarea evenimentelor istorice demonstrează în modul cel mai categoric faptul că Unirea nu a fost efectul unei întîmplări, rodul unei simple conjuncturi favorabile sau al înțelegerilor intervenite la masa tratativelor, ci rezultatul luptei hotărîtoare ale celor mai largi mase ale poporului, un act de profundă dreptate națională, realizarea unei concordanțe între realitatea obiectivă și drepturile inalienabile ale poporului, pe de o parte, și cadrul național creat cu stringență de aceste realități. Tratatul de Pace încheiat ulterior n-a făcut decît să consfințească starea de fapt existentă, situația creată ca urmare a luptei maselor populare”. Ajuns la acest punct al acestui episod, mă simt dator să deschid o paranteză explicativă, pentru că realitatea unor fapte și fariseismul unor conaționali numi dau pace, zgîndărind gîndurile. Mulți vor insinua: ,,Da, mesajul e corect, dar i l-a scris vreun consilier!”; ,,Tot ce e posibil”, aș răspunde eu, completînd: ,,Ce consilieri avea Ceaușescu, și ce consilieri are, acum, președintele Iohannis, dacă, de cîte ori cuvîntează de la Cotroceni (sau din alt loc) – indiferent de tema discursului, el știe numai una și bună – atacă PSD-ul! Indiferent despre ce este vorba – despre Învățămînt, despre Coronavirus, despre inundații, despre Biserică, despre păduri, despre... despre orice, Klaus Iohannis nu are decît un minim de bagaj de propoziții și idei, cele care pun la zid un partid parlamentar!“. Vedeți de unde vine diferența de discurs și de esență? Apoi, prelungind paralelismul, vom analiza și atitudinea intrinsecă a
actualului președinte față de împlinirea unui secol de la victoria României de la Trianon. Ceva incredibil, de neimaginat! Nici în noaptea minții celei mai bolnave de antiromânism nu ne-am putut închipui că se va întîmpla așa ceva! Încheind paranteza promisă, hai să vedem reacția din tabăra ungurească, un fel de ecou al Conferinței de Pace de la Paris. Începînd cu 4 iunie 1920, putem afirma că Ungaria trăiește sindromul Trianon. De la respingerea Tratatului în mod a priori, cu manifestările de rigoare de la Paris, pînă la semnarea documentului de către unul dintre cei doi reprezentanți ai Ungariei, stînd în picioare (Benartd Agost) în semn de protest. În Ungaria s-au tras clopotele, au răsunat sirenele întreprinderilor, drapelele au fost coborîte în bernă, școlile și instituțiile și-au încetat activitatea pentru un timp anume, transportul s-a oprit pentru 10 minute, iar magazinele au fost închise – totul în jurul orei 10, cînd avea loc la Palatul Versailles semnarea Tratatului cu pricina. În valul de propagandă precursor semnării Tratatului de la Trianon presa maghiară a dat o replică dură Scrisorii președintelui Consiliului Suprem, Alexandre Millerand, care nu avea încredere în regimul de la Budapesta, declarînd că ungurii sînt perfizi și că statisticile lor prezentate în fața Consiliului nu sînt de încredere. În speță, ziarul ,,Pesti Hirlap” califica inaccesibilă semnarea Tratatului, autorul articolului scriind și 3 cuvinte ce aveau să facă ulterior istorie, devenind sloganul revizionismului maghiar timp de 100 de ani: ,,Nem, Nem, Soha!” – adică ,,Nu, Nu, Niciodată!”. Cultivată cu ardoare pe plan național, dar și în afara Ungariei, lozinca apărută în timpuri negre pentru vecinii noștri a reușit să țină aprinsă flacăra revizionismului maghiar de mai multe ori alimentat chiar și din România. Cum acest ,,Nem, Nem, Soha!” a rămas doar în plan propagandistic și
Harta etnică a României, care a stat la baza stabilirii noilor frontiere
în cel al proiecției unei ,,Ungarii Mari”, descărcarea urii și invectivelor s-a concentrat asupra României, fapt inițiat chiar înainte de a se cunoaște hotărîrile viitoarei Conferințe de Pace de la Paris. De pildă, în octombrie 1919, într-un Memoriu maghiar se scria, negru pe alb, că dușmanul principal al noii Ungarii este România, pentru că ,,era cea mai puternică dintre țările vecine și deținea cele mai întinse teritorii foste ungurești”. Pentru a avea o imagine mai clară și a încerca să gîndim obiectiv în paradigma dezastrului care a lovit Ungaria și poporul ungar după terminarea Primului Război Mondial, cred că o serie de clarificări ne pot edifica: înainte de izbucnirea primei conflagrații mondiale, suprafața totală a teritoriului Ungariei era de 325.311 km.p. din care, după semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, a rămas cu 92.833 km.p., iar dintr-o populație de 18.264.533 de locuitori a rămas cu 7.615.117 de locuitori, restul devenind cetățeni ai României, Cehoslovaciei, Regatului Sîrbo-Croato-Sloven (viitoarea Iugoslavie), o mică parte revenind Austriei (Landul Burgenland) și Italiei (Fiume). Cifrele diferă de la o sursă de informare la alta, dar esențialul rămîne. Pe lîngă populație, pierderile economice erau imense. În principal, industria maghiară era concentrată avînd ca epicentru Budapesta, dar materiile prime se aflau pe teritoriile pierdute ridicînd probleme imposibil de rezolvat. Un mileniu de civilizație cu care Budapesta se fălea pe plan internațional, vrînd să-și impresioneze interlocutorii, se evaporase în doar cîțiva ani de război și în cîteva ședințe ale Consiliului superior al Conferinței de Pace de la Paris. Unii analiști politici și unii istorici compară situația Ungariei din anul 1920 cu cea de după bătălia de la Mohacs, cînd, ca urmare a victoriei otomane, statul medieval ungar a fost desființat. Privită într-un plan pragmatic, problema Ungariei, în urma aplicării hotărîrilor Conferinței de Pace de la Trianon, putea avea și o altă fațetă, invocînd date istoriografice de netăgăduit, fără amestecul politicului și revizionosmului. Această judecată are ca punct de plecare chiar faptul concludent că Tratatul de la Trianon a legiferat existența unui stat maghiar independent, fostul ideal al pașoptiștilor maghiari și al clasei politice maghiare din momentul de final al Dublei Monarhii, desigur, nu sub forma frontierelor fixate la Versailles. Catastrofa de la Tianon percepută ca atare de poporul maghiar de la începutul Secolului XX n-ar fi fost privită la această scară dacă cei care au pierdut la 4 iunie 1920 ar fi ținut cont de învățămintele Istoriei. Dacă s-ar fi întîmplat astfel, ar fi știut și consimțit că Regatul Sfîntului Ștefan dispăruse odată cu înfrîngerea de la Mohacs (29 august 1526), cînd oastea condusă de Soliman Magnificul a înfrînt oastea ungară, lăudatul regat al Sfîntului Ștefan dispărînd de facto, teritoriile sale fiind divizate între Imperiul Otoman și Sfîntul Imperiu Roman – devenit ulterior Austria – iar, din 1867, aflînduse în Dubla Monarhie (Austro-Ungaria). Deci, adevărata independență a Ungariei a venit odată cu Trianon 1920... Cîteodată, Istoria doare, apăsînd pe viața și pe conștiința unor mari colectivități. Problema devine mai de neînțeles, mai greu de suportat, atunci cînd urmările unor fapte abominabile dintr-o anumită perioadă istorică sînt suportate de alte generații, la o distanță apreciabilă de timp, acestora fiindu-le greu de acceptat sacrificiul în numele unui ideal prea îndepărtat spre a-l înțelege (chiar dacă îl percep ca atare). În această paradigmă a Istoriei se încadrează excelent situația Ungariei de la așezarea hunilor în Cîmpia Panonică, trecînd prin ,,mileniul ei de aur”, prin situația de a stăpîni terenuri și națiuni și a le exploata – crezîndu-se, precum Attila – ,,Biciul lui Dumnezeu” – pînă la destrămarea ireversibilă. Pătrunzînd din nou în mecanismul Tratatului de la Trianon, constatăm – pentru a cîta oară? – că acest instrument juridic internațional nu a făcut altceva decît să consfințească trecerea către statele succesoare sau vecine a peste 50% din fostul teritoriu al Ungariei din cadrul Dublei Monarhii și peste 60% din populație (majoritatea
covîrșitoare de etnie ne-maghiară, rămînînd, totuși, în afara noilor granițe peste două milioane de maghiari). Încercînd o strategie politică, pentru a-și justifica nemodificarea atît a frontierelor, cît și a numărului populației, istoriografia maghiară deplînge faptul că popoarele care s-au desprins din Ungaria ar fi trăit mai bine în Dubla Monarhie, românii, croații, slovacii, rutenii ar fi fost – chipurile – mai bine protejați sub stema austro-ungară! ,,Nem, Nem, Soha!” – ,,Nu, Nu, Niciodată!” și ,,Mindent vissza!” – ,,Totul înapoi!” – sînt sloganele ce au urmărit Ungaria în ultimul secol. Desigur, cînd cazi pradă ideilor revarșarde și cînd sistemul emoțional domină sistemul de valori umane, adevărate (sociale, istorice), hotărîrile de moment pot fi devastatoare. Pentru că mereu apelăm la Istorie – această ,,Biblie” a formării și dezvoltării popoarelor, să ne raportăm și de data aceasta la Istorie și să citim chiar din Cartea ungurească de la 1910 Recesămîntul făcut de AustroUngaria. Iată datele care confirmă dreptul românilor la emancipare și la autodeterminare, în detrimentul fostului stăpîn: în teritoriile cedate României (vezi 1 Decembrie 1918), trăiau 2.831.222 de români (53,8% din totalul populației) și numai 1.662.948 de maghiari (31,6% din populație). Superioritatea românilor era, de fapt, și mai concludentă – la recensămintele efectuate peste 10 ani în Transilvania, ponderea românilor era de 57,3%. Astfel se petreceau lucrurile și cu alte etnii, de pildă în Ungaria superioară (acum parte a Slovaciei) trăiau 1.667.977 de slovaci și 1.233.4554 de maghiari. Cifrele
Harta Europei Centrale înainte de Primul Război Mondial ar fi fost și mai mari în cazul românilor și slovenilor dacă întrebarea din cadrul recensămîntului n-ar fi avut un caracter manipulator – oamenii fiind întrebați de limba lor maternă, nu de naționalitatea lor! Nem, Nem, Soha! În gîndirea și judecata lor cu porniri pașnice, românii sperau într-o relație normală cu vecina lor, Ungaria. În acest sens, iată cum percepea același ziar ,,Universul” acest subiect: ,,Dacă oamenii aceștia vor înțelege că o reîntoarcere la starea de trecut e peste putința omenească și dacă vor ști să-și lumineze poporul în privința aceasta, atunci Ungaria nu va avea să se teamă de vecinii ei și îndeosebi de România și va putea să-și întrebuințeze toate puterile pentru vindecarea ranelor, pentru împlinirea lipsurilor și pentru îndrumarea poporului maghiar pe căile adevăratei civilizațiuni europene. Într-o asemenea lucrare, guvernanții Ungariei pot fi siguri de concursul vecinilor și de sprijinul binevoitor al Marilor Puteri. Apuca-vor maghiarii pe calea aceasta? Orice ar fi să fie și oricum s-ar întoarce lucrurile, credem că Ungaria, care nu mai departe decît anul trecut și-a încercat puterile cu noi, nu a rămas în această încercare fără să fi tras nici un învățămînt folositor”. Dar, despre aceste învățăminte și despre posibilitatea de a trăi în prezent și nu în umbra trecutului – în numărul viitor al acestui serial. (va urma) GEO CIOLCAN
14
Nr. 1543
Toți barbarii au dorit să fie egali ai Romei (2) Alaric, fiu al Dunării (2) În cazul Statelor Unite, singura întrebare se referă la momentul cînd a început această alunecare către solipsism și cum afectează modul în care trăiește America în prezent. Pentru Roma nu avem nici acum răspunsul. Într-un fel, conceptul de ,,capitală a lumii” este incorporat chiar în caracterul Americii și este un fenomen care cere atentă înțelegere. Această noțiune de a fi un popor excepțional – ales de Dumnezeu, „orașul strălucitor de pe un deal”, stat fondator al lumii democratice și, deci, judecător suprem a ceea ce înseamnă civilizația contemporană, procuror al acuzării și cel care, în același timp, grațiază păcătosul, face ca SUA să se considere scutite de regulile istoriei. Exact acest fapt a fost scris în caracterul Romei. Roma, într-un fel, s-a gîndit la sine ca la un oraș strălucitor pe șapte coline. Tot ea a fost aleasă de zei pentru un destin planetar. Trebuie să o recunoaștem că l-a și avut. Dar un got de pe malurile Dunării va zdruncina definitiv și absolut sacrul drept civilizațional pe care Roma și l-a asumat pentru mai bine de un mileniu. Pe străzile Americii sînt mii de Alaric. Fiecare dintre ei dorește să fie american. Fiecare revoluționar care dărîmă cu nesaț statuile fondatorilor republicii sale, fiecare voce care declamă că viața unei minorități sau a alteia contează dorește să devină romanul Romei. Ei ard America pentru a deveni americani. Ei distrug istoria Americii pentru ca noua religie, noua spiritualitate să fie construită numai în America. Revoluționarii de astăzi, ca și cei de ieri, nu doresc să construiască o altă Americă în altă parte a sistemului nostru solar. Ei doresc să contruiască Roma în locul Romei. Pentru că Washington și-a asumat rolul fundamental de capitală a lumii, America de astăzi ar trebui să privească atent spre istorie. Căci deasupra strălucitorului oraș de pe coline (ambele capitale – americană și romană – au fost construite pe coline) se adaugă zilnic o cantitate enormă de putere militară și avere economică. Această noțiune poetică naționalistă
de a fi în centrul lucrurilor, dublată de o enormă putere reală, te poate face să crezi că acesta este un adevăr literal – că restul lumii trebuie să te urmeze, fie că o vrea sau nu. Dictatul civilizațional asumat istoric devine dictat internațional, devine regulă de impus cu forța, dacă este nevoie. Iar faptul că în alte capitale ale lumii, fenomene similare și identice, tentative de răscoală sau simple insurecții de berărie devin sinonime cu noua Romă, ne arată că destinul american nu este deloc departe de cel al imperiului de acum mii de ani. La Roma, capitala lumii antice, acest universalism se regăsea organic și arhitectonic în lucruri precum ombilicul, monumentul care trebuia să reprezinte buricul lumii, care era perceput ca fiind Forumul Roman. La Washington, stela egipteană, mii de ani de sculptură și perenă adorație a zeilor domină drept, linear și etern atît Casa Albă, cît și rotonda Capitolului. O vedeți în modul în care președintele american este declarat liderul lumii libere, astfel devenind cel mai important om din cel mai important oraș din lume. Dar focurile de pe străzi ne arată că aceeași problemă a Romei dărîmă statuile din Washington. Ca orice supra putere, SUA au avut o capacitate imensă de asimilare culturală a diversității exterioare granițelor sale. Astăzi observăm că această asimilare s-a realizat printr-o discrimare interioară. La Roma același lucru se întîmpla. Cetățenii Romei nu puteau fi transformați în sclavi, fiind prin naștere privilegiați economic și social. Toți ceilalți erau cetățeni de grad inferior. Dar economia Romei avea la bază cucerirea de teritorii, adică de resurse și sclavia. SUA nu mai cunosc sclavia, dar cucerirea de noi resurse, adică teritorii, este un obiectiv fundamental. Atunci cînd visul american nu mai are resursă planetară, descoperă spațiul, adjudecîndu-și dreptul divin de a cuceri ceea ce niciodată nu a aparținut rasei umane. Contradicție de sens al destinului auto asumat de capitală a lumii sau simplă aroganță culturală, devenită deviație comportamentală – acest lucru nu poate fi încă determinat. Dar faptul că mase imense de oameni, la fel ca și în Imperiul Roman, consideră inegale condițiile oferite de către noul imperiu american, arată existența unei falii imense și periculoase.
Morții nu se pot ascunde sub preș
Motto: ,,Timp, loc și întîmplare/ Poate mulți vor fi avut,/ Însă, cîți au și știut/ Să le folosească, oare?” – Juan Ruiz de Alarcón
Indiferent că e vorba de propriile lor eșecuri, gafe sau prăduieli fățișe, politicienii români își fac iluzii că pot ieși din rahat curați ca lacrima. Justificările sînt de-a dreptul ridicole, de genul: ,,Nu am avut pîrghii” (Ion Iliescu), ,,M-au învins Serviciile” (Emil Constantinescu) sau, mai nou, ,,Pînă să venim noi la putere, PSD a pus țara pe butuci” (Ludovic Orban). Oricum am da-o, cert este că, în ultimii 30 de ani, întreaga clasă politică din România a fost formată din ,,maimuțe, viermi, lipitori și șobolani” (Dan Puric) și nu ar trebui să ne mire colapsul perpetuu în care ne aflăm, genocidul națiunii fiind vizibil de pe Lună. Incompetența crasă, diletantismul, trădarea de țară, hoția, corupția au fost ridicate la rang de virtuți, totul fiind cosmetizat sub genericul ,,Ciocuʼ mic, că noi avem puterea!”. Oare unde este acea ,,Românie educată” despre care vorbea Iohannis? Unde sînt ,,justiția reformată”, ,,sistemul de sănătate european”, ,,industria relansată” sau ,,agricultura modernizată”? În decembrie 2019, Iohannis a semnat factura celor 200 de transportoare blindate pe care NATO ni le-a băgat pe gît, cu scopul clar de a ne dovedi cumsecădenia unei alianțe militare față de o nație creștină. Exact ceea ce lipsea României, căci măștile și mănușile care ne feresc de coronavirus deja nu mai încap în depozite, pensiile mărite sînt o certitudine, sistemele de irigații sînt o realitate, elevilor nu le
mai cad tavanele în cap, industria duduie și exemplele pot continua. Oare ce IQ au acești politicieni, care ar merita să fie arși pe rug în piețele publice? Mai este în vigoare prevederea legală potrivit căreia, la orice angajare, indiferent de postul vizat, fișa medicală este obligatorie? Oare unde își fac controalele medicale acești politicieni? La cap sau la călcîie? Se spune că un stat puternic are o mass-media obiectivă și o justiție independentă, dar în România totul este pe dos. Presa este vîndută, iar justiția este inexistentă. Ambele domenii sînt ticsite de diverși acoperiți, descoperiți, despăduchiați, dezactivați, deocheați etc. Numai pramatii și lichele pentru ca, la o adică, să intre mai ușor în dubă. Uitați-vă la cei care fac clăbuci la tv, la pretinșii analiști politici, formatori de opinie, elitiști sau experți în orice domeniu. Ce să mai spunem cînd actuala guvernare este pusă la zid de Victor Ponta, Petre Roman, Mugur Ciuvică, Marian Vanghelie, Sorin Oprescu, Bogdan Chireac, Gen. Abraham, Viorica Dăncilă ș.a.? Cert este că România a ajuns precum o căprioară hăituită de lupii hămesiți. Președintele, Guvernul, Armata, SRI, CSAT, Avocatul Poporului, Justiția nu fac altceva decît ce au făcut și atunci cînd a dispărut Flota, cînd băncile au fost devalizate în cascadă, cînd aurul de la Roșia Montană a dispărut, cînd munții au fost cheliți de mafia defrișărilor sau cînd traficul de organe, de copii, de femei, de droguri, țigări și alcool ne-a plasat pe primul loc la nivel european. Cinci milioane de români au părăsit țara, iar alte cinci milioane nu au un acoperiș deasupra capului, un loc de muncă, o pensie pe
l
7 – 13 iulie 2020
RM
Iar ca totul să fie și mai dramatic, istoria a mai reținut un amănunt extrem de important. Cei care au studiat momentul invaziei vizigote susțin că romanii nu au înțeles niciodată cu adevărat măsura în care însăși existența Romei ca putere globală a avut efect de unificare asupra celor declarați de ea ca fiind barbarii din exteriorul sau interiorul ei. Asta s-a transformat într-o adevărată problemă geo-politică și strategică pentru supraviețuirea Imperiului Roman. Și nu este greu să vezi că Statele Unite se află în fața unui eveniment similar. Globalitatea republicii, impunerea ei ca formă supremă de civilizație și a progresul uman contemporan, naționalizarea identitară extremă a relațiilor rasiale și religioase, distanțarea de formatul generos al acceptului personal în favoarea punitivelor măsuri de impunere – toate acestea au un efect unificator asupra a ceea ce fusese cîndva un grup de opozanți împrăștiați. Diversitatea opoziției care a ieșit pe străzile americane nu a provocat spaima elitei actuale dar poate provoca destructurarea armăturii care o ține în locul său. Actuala clasă conducătoare americană, redusă numeric, dar extrem de puternică financiar și militar, nu pare a înțelege acest pericol imens pe care îl traversează, asumînd că toată lumea a fost atinsă de către civilizația ei, deci că este americană. Nu toată lumea este, nici măcar în interiorul granițele americane nu este, iar unificarea pe care Roma nu a reușit să o oprească la timp în a deveni dușman implacabil va crea evenimentul istoric al apariției unui nou Alaric la porțile Americii. Nu acum, nu în acest moment, dar SUA se îndreaptă cu pași rapizi spre momentul jefuirii sale. Iar istoria va repeta tînguirile tragediei grecești, jelania deșertului egiptean sau, simplu: va rescrie drama Romei eterne. Contemporanul Alaric s-a născut deja pe malurile unui fluviu puțin cunoscut al imperiului american. Zidurile nucleare, așa cum cimentul milenar al zidurilor Romei nu a făcut-o, nu vor putea salva lumea de o nouă jefuire a ei. Atunci erau doar săbii și cai. Acum cerul poate deveni praful civilizației umane, căci zeii de atunci se răzbună acum pentru templele distruse și pentru aurul topit. Dintotdeauna, orașele strălucitoare de pe coline sînt, în fond, creația lor. Sfîrșit H.D. Hartmann
măsura muncii lor, un sistem de sănătate performant, astfel încît ar trebui să ne întrebăm dacă ne mai putem numi țară. Chiar și în plină pandemie, voi, toți cei care vă pretindeți salvatori, ați acționat bezmetic și doar în folosul propriu, ghidați de propriile interese. Pentru a minimaliza gravitatea situației, ați ajuns să ascundeți morții sub preș. V-ați pus în plan ca, la sfîrșitul dezastrului, să vă ridicați în slăvi. Spre exemplu, în data de 8 aprilie a.c., au fost raportați oficial 4.761 de infectați, 528 de vindecați și 209 decedați, restul de 4.024 urmînd a fi izolați pentru 15 zile. Pînă aici, toate bune, dar iată că în 23 aprilie, deci 15 zile mai tîrziu, 1.756 din cei infectați nu figurau nici pe lista celor vindecați, nici pe cea a celor decedați, iar pînă la mijlocul lunii mai, numărul celor ,,volatilizați” ajunsese la circa 2.500. Așadar, din totalul persoanelor infectate (care nu figurează nici ca decedați, nici ca vindecați), dispar cu miile, fapt ce ne trimite cu gîndul în Italia, unde, în urma unei anchete penale, s-a dispus dezgroparea tinerilor pentru a vedea dacă mai au sau nu organe! Logica elementară ne trimite la Bill Gates, ale cărui vaccinuri au în compoziție particule din organe umane, extrem de periculoase (în India, 500.000 de copii au paralizat în urma vaccinării). Iată în ce piesă am ajuns să jucăm – cu coliva pe masă, în regia lui Iohannis, Orban, Vela, Arafat, care ne obligă să ne obișnuim cu felul în care vom fi verificați atunci cînd vom deține implantul biometric. Simplu: cu un senzor-pistol, asemănător celui folosit acum la intrarea în diferite locații. Ce va urma, nici nu vreau să mă gîndesc, dar cert este faptul că din omul de rînd va mai rămîne doar o lacrimă. Păcat... Valentin Turigioiu
pO V E S T I A D E V Palatul Ruginoasa, viaţă şi istorie Nr. 1543
l
15
7 – 13 iulie 2020
La 60 de kilometri de Orașul marilor iubiri, Iași, pe drumul ce duce spre Pașcaniul lui Sadoveanu, ne iese în cale o localitate pe cît de modestă ca așezare și organizare, pe atît de plină de strălucire ca însemnătate istorică. Ruginoasa, căci despre ea este vorba, apare în hrisoavele vremii încă din Secolul al XVI-lea, cînd se spune că așezarea număra în jur de opt case. De numele localității s-au legat nenumărate povești bazate mai mult sau mai puțin pe fapte reale, explicații logice sau tăinuiri ale localnicilor. Prima poveste aduce în zonă un pastor pe nume Rugină, care s-ar fi stabilit cu oile prin aceste părți. Altă explicație a denumirii satului este dată de fenomenul care are loc aici, în special după ploaie, cînd un strat subțire brunroșcat acoperă pămîntul. Însă cea care ne-a atras cel mai mult atenția a fost aceea că în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, aici exista un iaz denumit Rugină, acesta purtînd numele unei familii de mari boieri.
Pe aleile Palatului Ferit de ochii curioşilor după perdeaua de arbori de la marginea drumului dintre Iaşi şi Paşcani, castelul de la Ruginoasa construit în stil neogotic apare somptuos la capătul aleii care se desfăşoară lin după poarta uriaşă de lemn masiv. Istoria reşedinţei de vară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza este, pe cît de frumoasă, pe atît de umbrită de drame, secrete şi poveşti de dragoste tragice. Clădirea are o simetrie aparte, forma pătrată și fațadele aproape identice avînd ca elemente definitorii peroane largi și balcoane sprijinite pe lespezi de piatră, amintind de o altă minunăție arhitectonică din zona Moldovei, Castelul Miclăușeni. Scotocind în trecutul Palatului de la Ruginoasa descoperim că și acesta, ca și cel de la Miclăușeni, a aparținut familiei Sturdza. Documentele îngălbenite ale vremii spun că palatul, care astăzi adăpostește Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”, a fost construit în primul deceniu al Secolului al XIX-lea de vistiernicul Săndulache Sturdza, care a comandat arhitectului vienez Johan Freiwald ridicarea unei luxoase reședințe pe locul vechii case boierești a strămoșilor săi. Stilul inițial a fost cel neoclasic, păstrat de capela reședinței, stil care se impusese cu predilecție în arhitectura civilă din Moldova acelor timpuri. În anul 1847, logofătul Costache Sturdza „preface casa de la Ruginoasa după arhitectura stilului gotic”, angajînd pentru aceasta pe arhitectul Johan Brandel. Lucrările au fost finalizate în 1855. Clădirea care păstrează și astăzi caracteristicile stilului neogotic, inspirat de romantismul german, este de formă pătrată, cu un etaj, fiecare din cele patru fațade avînd aceleași elemente: peroane largi, balcoane sprijinite pe lespezi de piatră. Tot Sturdzeștii au fost cei care au construit biserica din apropierea castelului și zidul de incintă cu bastioane în stil gotic. Potrivit cu moda apuseană, a fost adus la Ruginoasa un grădinar neamț, Mehler, care s-a ocupat de amenajarea unui frumos parc cu alei largi și vegețație exotică. În aprilie 1857, palatul abandonat și amenințat de ruină, precum și moșia Ruginoasei, cu 8.000 ha, au fost ipotecate de Alexandru Sturdza
la Banca Națională a Moldovei pentru suma de 60.000 de galbeni. Ratele nu au putut fi achitate la timp, astfel că proprietatea a fost scoasă la licitație și cumpărată, în anul 1862, de către Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite. Zilele de Paști ale anului 1864 au fost petrecute de familia domnitoare, înconjurată de prieteni, la Ruginoasa. Distrus în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Palatul si-a recăpătat strălucirea arhitecturală și farmecul specific după anul 1978, cînd a fost restaurat. În anul 1982, aici s-a deschis Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”, conform mijloacelor specifice perioadei. În spatele Palatului, într-un loc mai retras, vistiernicul Sandu Sturdza a zidit, la 1811, în stil neoclasic, biserica ce servea de capelă a curții, avînd la intrare coloane cu capiteluri ionice. În interior nu se mai păstrează din pictura originală decît cei patru evangheliști, zugrăviți pe pandantivii de la baza turlei. În pronaos, pe partea dreaptă, se află cripta familiei Sturdza. Deasupra ei se găsește, astăzi, o raclă din lemn în care sînt osemintele celor doi copii ai familiei Cuza, Dimitrie (care s-a sinucis chiar la Ruginoasa) și Alexandru (mort în Spania, în timpul călătoriei de nuntă). După cum se știe, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a murit în exil, la Heidelberg, în Germania, pe cînd locuia la Hotel Europa (1873). Potrivit unor mărturii, ultima sa dorință a fost aceea de a fi înmormîntat la Ruginoasa, acolo unde își regăsise, pentru scurtă vreme, liniștea sufletească, alături de doamna Elena. Trupul neînsuflețit al domnitorului a fost adus și înmormîntat la Ruginoasa, lîngă biserică. În 1907, cu ocazia ultimei sale vizite la Ruginoasa, doamna Elena a mutat osemintele într-o criptă special amenajată, în biserică. Piatra de mormînt originală, din marmură albă de Carrara, a fost depusă și ea în capelă. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Ruginoasa a avut neșansa de a se afla chiar pe linia frontului, fiind expusă la mari distrugeri. Pentru a evita o profanare a mormîntului lui Cuza Vodă, osemintele sale au fost evacuate la Curtea de Argeș. După război, deoarece Biserica de la Ruginoasa a fost grav avariată, osemintele domnitorului au fost depuse la Biserica Mînăstirii Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.
Amenajare şi remodelare funcţională Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”, închis pentru public la finele anului 2008, pentru lucrări de consolidare finalizate în 2010, se află astăzi la finalul unei noi etape de redefinire tematică. Aceasta etapă s-a impus firesc avînd în vedere faptul că muzeele - clădiri de patrimoniu nu trebuie să rămînă pentru generațiile viitoare doar depozitarele unor colecții de obiecte, ci trebuie să demonstreze că dețin puternice argumente cu care un popor își apără originea, individualitatea, tradițiile și valorile transmise de la înaintași. Importanța acestei clădiri - monument istoric, este indiscutabilă în economia zonei sub aspectul promovării turistice, a dezvoltării durabile, a integrării și asimilării valorilor
A R A T E (
RM
europene. Urmînd un amplu și minuțios proces de redefinire tematică a expoziției permanente și reamenajare a spațiului expozițional, Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza” de la Ruginoasa revine în circuitul muzeal național, mai viu ca niciodată. În baza documentelor originale și a schițelor au fost reconstituite numeroase obiecte de mobilier: galerii din lemn sculptat (din esențe de nuc sau stejar, în funcție de destinația inițială), biblioteca în stil gotic din lemn sculptat, cuier din lemn, lambriu și ancadramente din lemn sculptat pentru holul de intrare, console cu oglindă în stil Ludovic, cufăr de călătorie, scaune pentru salonul de recepție. Toate aceste obiecte reconstituite au fost plasate în încăperile muzeului, conform acelorași indicații – din documentele originale ale vremii. Pereții și tavanele au fost decorate cu elemente de stucatură și pictură realizată manual cu elemente specifice perioadei. Totodată, s-au restaurat și retapițat conform indicațiilor din documentele originale un număr mare de obiecte de patrimoniu prezente în vechea expozitie. Ca un element de maximă noutate, în bibliotecă, vizitatorul este întîmpinat de proiecția holografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care rostește discursuri reprezentative, ținute de-a lungul domniei sale, cu scopul declarat de a facilita o mai bună percepție asupra rolului său deosebit de important în dezvoltarea conștiinței naționale, făurirea Statului Național, obținerea, recunoașterea și respectarea Independenței. Spațiile ce urmează, biroul, camera de
toaletă a domnitorului și dormitorul Alteței Sale sînt, de asemenea, decorate cu mobilier din perioadă sau reconstituiri conform schițelor originale, tapet și brîuri pictate manual. Marele Salon, mobilat cu piese originale în stil Ludovic al XV-lea, recondiționate și retapițate, a fost înnobilat prin completarea garniturilor originale cu două console cu oglindă în același stil, tratarea pereților cu tapet conform perioadei și realizarea de ancadramente de travertin la uși și ferestre. După parcurgerea marelui salon în stil Ludovic, vizitatorul este invitat să parcurgă salonul doamnei Elena Cuza, dormitorul Doamnei si camera copiilor Alexandru și Dimitrie, toate acestea decorate și ambientate cu elemente de mobilier, draperii, tapet și brîuri pictate manual conform indicațiilor din documentele originale. Parcursul expozițional se încheie cu camera servitorilor, mobilată și ambientată la rîndul ei conform indicațiilor din inventarul Elenei Cuza, datat după 1864. Pentru prima dată, vizitatorul va putea admira, în curtea Palatului de la Ruginoasa, două piese de excepție - trăsura (replica după original) și sania (piesa originală restaurată) ce au aparținut Domnitorului, expuse într-o modalitate modernă, interactivă. Palatul de la Ruginoasa trebuie să devină, în conștiința generației noastre și a celor viitoare, un autentic loc de memorie a lui Alexandru Ioan Cuza, fondatorul statului român modern. Aici, la Ruginoasa, cu prilejul înhumării Domnitorului (1873), Mihail Kogălniceanu afirma: „Cîtă vreme va avea țara aceasta istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”. Palatulculturii.ro, Tarabacuamintiri.ro
16
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii PSD-fobia (urmare din pag. 1) Vorbesc despre războiul mediatic început în 2014, care continuă și astăzi. Este adevărat că acesta a presupus și ceva lupte reale, cu arestări și cătușe. Observați că, începînd din 2014, indiferent ce se întîmplă în România – fie că arde o casă, fie că se defectează un tramvai, fie că țiganii se bat și pactizează cu Poliția, fie că nu avem bani, fie că ne împrumutăm prea mult cu dobînzi prea mari, fie că avem coronavirus, fie că oamenii mor prin spitale – pentru toate PSD este de vină. Cei de la PNL au învățat, la recomandarea comunicatorilor, o singură frază pe care o repetă la infinit: PSD este de vină, ei sînt corupții, ei fură, ei sînt cei care au distrus țara! În parte, pe alocuri, chiar au dreptate. Fură PNL? Nu! PNL este fecioară, nici usturoi nu a mîncat, nici gura nu îi miroase. Ei nu se ating de borcanul cu miere, pentru că tot ei spun că mierea a fost deja păpată de PSD. Ce au făcut mințile luminate ale PNL? Simplu! Au copiat strategia globală antirusă, cultivată de mulți ani în lume, dar extrem de agresiv în ultimii 20 de ani, și au aplicat-o în România. Au înlocuit Rusia cu PSD și a rezultat PSD-fobia, o strategie perfectă, un plan g-e-n-i-a-l al PNL-ului! După atîția ani de teroare mediatică în care PSD a fost tocat zi de zi, românii sînt apăsați de un soi de vinovăție, pentru că, vezi, Doamne, în prostia lor nu
au perceput ticăloșia PSD! Între timp, PNL culege roadele, fapt pe care îl vom observa și la alegerile următoare, cînd, indiferent ce va face, va obține minim 35%. Și asta nu pentru că peneliștii sînt buni, nu pentru că sînt curați! Nu! Ci pentru că sînt șmecheri! Au toată presa de partea lor, DNA, STS, Berlinul și o parte din Paris, ca să nu mai vorbim de o latură importantă a democraților americani, reprezentați aici cu succes de Zuckerman, culmea, ambasador numit de republicani. Deci, chiar dacă Orban va fi deconspirat ca fiind agent al Ungariei, că se va îmbăta în direct la TV, PNL tot 35% va lua. De ce? Pentru că PSD este timorat pînă la prostie, are un electorat total confuz, pentru că ceea ce nu a reușit să facă PNL cu mediatizarea anti-PSD, au reușit blonda Dăncilă și Ciolacu fără să ridice un deget. Adevărul este că pesediștii sînt la fel de bandiți și de hoți ca și peneliștii. Este clar că eminențele cenușii ale PNL sînt valori incotenstabile ale PRului politic, în timp ce PSD a dovedit ceea ce orice om știe, și anume că este incapabil să gîndească o strategie coerentă. Politica se aseamănă cu fotbalul. Microbiștii mor în tribune pentru idealurile lor, dar patronii de cluburi nu sînt prea impresionați pentru că au bani. Electoratul PSD este distrus, confuz, suferă și speră într-o revenire. Dar politicenii PSD nu au nici un stres. Ați văzut ce case au Dăncilă, Dragnea sau alți politicieni? Credeți că suferă? Unii au suferit puțin – așa ca Năstase – iar alții s-au ales cu posturi și bătrîneți liniștite, dacă vorbim de Videanu, Blaga sau Băsescu. Nu le plîngeți de milă, sînt prea sus ca să le pese de voi, dragi alegători. Și da, PSD a furat
Putin, doar un bun președinte De curînd, Federația Rusă a sărbătorit 30 de ani de la declararea independenței și 75 de ani de la încheierea Marelui Război pentru apărarea Patriei – varianta rusească a celui de-al doilea Război Mondial. Evident că în România părerile sînt împărțite, de la proștii care urăsc Rusia fără motiv, la cei care sînt de-a dreptul fanatici ai președintelui rus. Și unii, și alții – două extreme destul de inegale ca și compoziție, numărul proștilor fiind mult mai mare decît cel a fanaticilor. Dar ambele tabere se înșală. Pe de o parte, cei care urăsc Rusia fără nici un fel de argument istoric solid nu au nici o șansă să înțeleagă că, fiind la margine de imperii – Principatele Române, în primă fază, și România, în a doua – au avut de suferit atît în urma ,,incidentelor” cu otomanii, cît și a celor cu rușii, cu habsburgii, cu leșii etc. A da vina numai pe unii și a-i îmbrățișa pe ceilalți reprezintă un nonsens. În plus, nimeni nu mai stă să-i învețe istorie pe capetele alea de cretă care stau și aruncă cu jigniri, pentru simplul motiv că nu există nici o șansă de a cîștiga în fața lor. Pe de altă parte, pe cei care susțin că Vladimir Putin este un mare președinte îi rog să fie ceva mai temperați. A fi un mare șef de stat înseamnă mai mult decît a fi președinte. Există oameni făcuți să fie guvernatori, așa cum sînt Iohannis, Băsescu, Constantinescu și chiar Iliescu. Alții sînt făcuți să fie președinți, așa cum a fost Ceaușescu, cum au fost Clinton sau Obama, sau cum este acum Putin. Dar să fii un mare șef de stat este altceva. Și nu au fost mulți în lumea asta – poate doar Jefferson, Roosevelt și Reagan în SUA, poate Erdogan în Turcia, sau Xi Jinping în China. Dar, a spune că Putin este un mare șef de stat este o mare greșeală, dar e de înțeles, dat fiind faptul că românii se raportează la guvernatorii care au ocupat Cotroceniul în ultimii 30 de ani. În 1999, Boris Elțîn a trădat Serbia. De atunci, Rusia trădează în fiecare zi. Pentru că, așa acum am spus, dacă unii sînt făcuți să fie trădători/guvenatori, dacă alții sînt făcuți să fie președinți, pe unii istoria îi condamnă să fie responsabili pentru o zonă ceva mai extinsă decît propriile granițe. Așa cum a fost Roosevelt – care a forțat ieșirea
mult, cel puțin la fel de mult ca fostul PDL, actual PNL – pentru că, în afară de Orban, ce personaj din anturajul lui mai este din PNL? Totul e doar portocaliu, mai nimic galben. În ceea ce mă privește, cunoscută fiind mafia care a acaparat complet Primăria Generală a Capitalei, nu voi încuraja realegerea Gabrielei Firea în funcția de Primar general, nici măcar dacă ar avea contracandidată o vacă. Voi vota vaca cu ambele mîini, așa cum am să votez orice altceva decît PSD, pentru că, într-un fel, își cam merită soarta. Pentru ceea ce au făcut, Viorica Dăncilă, Marcel (cum naiba să te numești Marcel și să fii politician?) Ciolacu, Gabriela Firea și alții nu merită nimic altceva decît un mare scuipat. Scuipat pe care îl voi arunca și pe ceea ce a făcut PNL cu tîmpenia de criză Covid-19, cu minciunile pe care le spun zilnic la TV, cu abuzul politic și cu analfabetismul funcțional de care au dat dovadă. Mi-e cam silă de toți, dar de PSD în mai mare măsură, și nu mă pot abține să nu recunosc, iar acest lucru este destul de trist și periculos în această țară, mai ales cînd proștii sînt cei care conduc, bine ghidați de acel stat profund corupt și antiromânesc care decide totul în țara asta. Unii îi spun Stat Paralel, alții spun că nu au fost în țară 9 ani și habar nu au de existența lui. Eu zic că există un stat, dar nu e paralel! Este chiar Statul care conduce, doar că proiecția lui publică este reprezentată de acești politicieni proști care poartă ,,ciasuri” de 12.000 de euro la mînă, și care sînt împinși în față pentru a semna cu mînuțele lor furtul, ei avînd un comision de maxim 20% și, eventual, un loc asigurat în pușcărie.
Americii din zona izolaționistă, chiar dacă prețul a fost Pearl Harbor –, așa cum au fost premierul Marii Britanii și chiar și Stalin, în cel de-al doilea Război Mondial. Să ne amintim faptul că regimul comunist a fost impus în România nu de către Regele Mihai, ci chiar de către Churchill la Yalta, în urma discuțiilor purtate cu Stalin. Dar să lăsăm acest aspect pe seama istoriei. În acest moment, este evident faptul că Rusia nu dorește sub nici o formă să joace un rol important pe scena lumii, renunțînd demult la „Moscova – a treia Romă”, așa cum era supranumită cîndva. Rușii au ales să se baricadeze în interiorul propriilor granițe și să arunce peste gard cu știri legate de armamentul și bogățiile de care dispun. Poate că acest drum este cel mai potrivit pentru Federație, și rușii au ales să îi lase pe alții să se desfășoare ca putere regională (catolicii din Varșovia, musulmanii din Ankara) și să lase zona ortodoxă să fie asimilată complet de căre grupurile LGBT, de exemplu. Prin adoptarea unei astfel de decizii, Vladimir Putin a ales să fie un jucător intern cu o imagine dură proiectată în afară. Amenințările, însă, nu întîrzie să apară, în Polonia înființîndu-se un Corp de Armată american, factor decisiv și descurajator pentru toate inițiativele Rusiei din prezent. Dacă mai punem la socoteală și înființarea unei noi baze NATO în România, alături de cele de la Deveslu și Kogălniceanu, credem că pe flancul estic al Rusiei se pune la punct o mare, o foarte mare acțiune ale cărei consecințe sînt încă necunoscute. Putin nu este un mare șef de stat. Dar, pentru Rusia, este un președinte binemeritat. O figură carismatică simbolică, zîmbitoare și dinamică, la umbra căreia afacerile oligarhilor și ale elitei rusești cresc fără nici un fel de opreliști, pe spatele unui popor rus nu foarte bogat material, dar extrem de umilit spiritual, apăsat de o vină pe care nu o are, dar care este cultivată de o rusofobie pe care rușii nu știu cum să o gestioneze. Aceasta este realitatea din prezent, perioadă în care tancurile și rachetele moderne ale Rusiei trec maiestuos prin Piața Roșie, loc unde acum 32 de ani, în 1988, germanul Mathias Rust a aterizat cu un Cesena, marcînd practic prăbușirea URSS, fără ca Occidentul să tragă nici măcar un glonț. Tano
O companie IT românească a creat softul deșteptăciunii O firmă IT autohtonă a reușit, după mulți ani de cercetări, să creeze un soft care, odată instalat în telefon sau în laptop, oferă titularului o mai mare înțelegere a fenomenului politic românesc. Așa cum ne explică creatorul aces tui soft miraculos, utilizatorului i se perindă prin fața ochilor aproape instantaneu ultimii ani de furt și distrugere a României, toate promisiunile false și minciunile din campania electorală, precum și personajele care le debitau. ,,În acest mod, cei care acum se cred mari cunoscători ai fenomenului politic au efectiv o revelație, care, precum o mușcătură de scorpion, îi trezește la realitate ca dintr-un un vis în care au trăit timp de mulți, foarte mulți ani”, a declarat Matricel Virus, creatorul celebrului soft al deșteptăciunii. Softul se numește ,,Gîndește, nu fi victimă”, are ca obiectiv o mai mare deschidere a românilor către modul în care politicienii își bat joc de România, și promite, ca un prim pas, renunțarea, de către cei care îl accesează, la a se uita la toate emisiunile TV politice și mondene, precum și la mass-media care i-a făcut prizonieri ai propriului lor timp. D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
RM
Nr. 1543
l
17
7 – 13 iulie 2020
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei A murit unul dintre cei mai buni oameni al Marelui PRM – era sufletul celei mai puternice organizații Ion Iordan a fost un caz rar – toți îl iubeau și îl respectau, în același timp; de la liderul organizației Argeș, deputatul Ion Mânzână și marele intelectual, senatorul Mihai Ungheanu, pînă la cei mai rebeli precum răposatul Ion Neguș, sau personalitățile locale, precum Elena Pascu sau Marian Fulga, frații Moiceanu sau Nicolae, echipa de aur a Câmpulungului - regretatul Andu Ghica, Marinică Fologea, Bebe Lămbescu, Ion Lucaciuc – sau liderii capabili de la Curtea de Argeș, Gheorghe Richițeanu și colonelul Gicu Bugeac. La fel cei mai tineri și valoroși, precum Adrian Bughiu, actual sub-prefect al Argeșului, lideri locali cu realizări de excepție, ca Grigoraș Bănică de la Brăduleț – și, nu în ultimul rînd, primarii marelui PRM, oameni de valoare ca Bebe Ivan (comuna Băbana) sau Ion Barbu (Valea Iașului) și mulți alții. Toți au construit cea mai puternică organizație a PRM din țară, care număra în 2004 nu mai puțin de 3 parlamentari, 1 vicepreședinte de Consiliu Județean, 8 primari, 14 viceprimari, consilieri județeni și peste 100 de consilieri locali. Sigur, meritul aparține tuturor celor menționați – dar Ion Iordan a fost sufletul care a legat organizația, indiferent de supărări, ambiții, orgolii, prietenii sau rivalități. A fost un patriot adevărat, a iubit și a suferit pentru Piteștiul lui drag, pe care-l văzuse ridicîndu-se pe vremea lui Ceaușescu și căzînd în șomaj din cauza desființării marii industrii, în ultimii ani! ,,Nenea”, cum l-a poreclit însuși deputatul Ion Mânzână, era un om bun și demn – și avea ceva ce lipsea multora: nimeni nu-l abătea de la linia dreaptă cînd venea vorba de patriotism și de PRM! A fost lovit de soartă prin moartea prematură a fiului, dar l-a durut și pierderea speranței odată cu moartea lui Vadim și plecarea celor mai buni oameni din PRM. Pînă în noaptea dintre 2 și 3 iulie, cînd ne-a părăsit, Vadim a fost prietenul din suflet al lui Ion Iordan, îi citise cărțile, articolele, uneori criticîndu-i aprigul caracter… dar niciodată părăsindu-i opera politică. Pînă anul trecut, vorbeam des cu Ion Iordan la telefon, povesteam și făceam politică… Dar o
Ion Iordan alături de Adrian Bughiu, sub-prefect al județului Argeș, fost lider al Organizației de Tineret PRM Argeș mîngîiere a fost pentru el prietenia și susținerea celor plecați din fostul mare PRM – un partid cum nu va mai fi altul, așa cum nici un altul ca ,,Nenea” nu va mai fi! Frumos mesajul transmis de Ion Mânzână, actualmente liderul PSD Argeș, care l-a ajutat cum a putut, dar și cel al lui Adrian Bughiu, care i-a fost aproape pînă la sfîrșit. De aceea le dau lor cuvîntul, celor pentru care ,,Nenea” va rămîne mereu acolo, undeva, mai mult decît o amintire. Acest mic text al meu este o dovadă că și acum, după moarte, Ion Iordan reușește să-i adune pe cei care au fost sufletul celei mai valoroase organizații a marelui PRM – Organizația PRM Argeș. Adrian Bughiu (sub-prefect Argeș): ,,Aseară, un vechi camarad și prieten - Ion Iordan, a ales să meargă într-o lume mai bună... Numele lui este strîns legat de mișcarea handbalistică argeșeană din perioada de glorie (Textila și Argeșeana). Ulterior, Ion Iordan a fost cel care a ținut vie flacăra PRM Argeș... Un om inimos, un caracter frumos, un suflet nobil... Dumnezeu să-l odihnească în ceruri!”. Av. Marian Fulga (fost vicepreședinte CJ Argeș): ,,O, ce veste tristă! Condoleanțe familiei! Nenea Iordan a fost un Mare OM și un PRM-ist adevărat pînă la sfîrșitul vieții. Am avut onoarea și plăcerea
Redeschiderea restaurantelor – o problemă de stat?
Dincolo de toate, România are o problemă enormă. De pe urma pandemiei a rămas cu toate restaurantele și barurile închise! Aceste ,,celule economice” nu pot funcționa deocamdată decît pe terase. Iar pe terase nu pot produce nimic. Doar spălare de bani. Iar un segment important din lumea de bussiness nu poate trăi fără restaurante, în ciuda faptului că populația României, cu excepția expaților și a celor de pe la multinaționale, nu prea este clientă fidelă de baruri și restaurante. Cea mai frecventă afacere a descurcăreților de după 1990 gîfîie la greu. Primii români care au făcut bani s-au grăbit să ,,își tragă” un bar sau un restaurant. Şi mulți politicieni (locali sau de la centru) au procedat la fel. Cu pandemia, o sursă importantă de bani cash a înțărcat ca la comandă. Investitorii acoperiți (mascați) din domeniu suferă și ei de prelungirea interdicției pentru deschiderea restaurantelor și a barurilor. Discuțiile, negocierile și demersurile au fost multiple. Primul-ministru a făcut promisiuni ferme și le-a uitat imedidat după. Lucrurile par destul de simple. În cazul restaurantelor, contaminarea cu afacerea se bat cap în cap. O parte importantă din lumea politică și lumea de afaceri se confruntă cu lumea medicală și regulile
sale, fără de care pericolul de contaminare crește cu fiecare zi. Sîmbătă, 4 iulie, de ziua Americii, a fost și vîrful contaminărilor cu coronavirus de pe glob. Şi România traversează o perioadă la fel de nenorocită. Pe zi ce trece sînt mai mulți bolnavi. Speranțele că vara va duce la dispariția, sau măcar la calmarea virusului, s-au risipit. În același timp, compatrioții noștri încearcă să lupte împotriva bolii dîndu-i cu tifla nepăsării, să o trateze cu hora bucuriei sau cu bășcălia savuroasă. Nu prea merge decît în amăgiri programatice. Mult promisa și așteptata relaxare se amînă, în ciuda faptului că Parlamentul era gata să pună capăt stării de alertă. Adică să o îngroape. Unii ,,amplificatori” de semnal (trompeți guvernamentali) vorbesc despre înăsprirea măsurilor. Evaluăm și așteptăm. Nu-i exclus ca în 15 iulie să…. Adică să ne întoarcem la unele măsuri dure din situația de urgență. Tot sîmbătă, Mediafax a citat, pe surse, că începînd de pe data de 9 iulie, restaurantele și barurile se vor redeschide. În acest sens a fost constituit un grup de lucru care să stabilească măsurile necesare. Care? Mîncatul cu mască și în costum de cosmonaut? Simplu! Pe de o parte, medical vorbind, lucrurile se complică, pe de alta, mai ales a restaurantelor, criza
să colaborez mulți ani cu el. Voi păstra o vie și plăcută amintire în memoria lui. Dumnezeu să te odihnească în pace, Nene!”. Elena Pascu, artist (ex-consilier județean): ,,Dumnezeu să-l odihnească în pace pe domnul Iordan! În urmă cu doar cîteva zile, l-am sunat să-l întreb ce mai face, și mi-a spus că se simte puțin cam slăbit și obosit! Urma să meargă la un control! Mi-a mulțumit mult pentru telefon, și chiar a repetat aceste mulțumiri. I-am răspuns respectuos, puțin surprinsă de insistență, fără să mă gîndesc o clipă că era, de fapt, o încununare într-o mulțumire a atîtor ani de cînd ne cunoșteam! I-am mai transmis, ca de obicei, toate cele bune soției dînsului, și, tot așa, mi-a spus că doamna e bine și a ținut să-mi mai spună că, dacă nu ar fi fost dînsa, nu ar fi realizat nimic în viață și că îi datorează totul! Dumnezeu să-l odihnească! Condoleanțe familiei!”. Marinică Fologea, (ex-consilier municipal Câmpulung): ,,Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un om extraordinar, un coleg și un prieten!”. Bebe Ivan (primar Băbana): ,,Mi-a fost coleg, om deosebit care se alătură celor plecați dintre noi – Corneliu Vadim Tudor și Mihai Ungheanu. Am fost o echipă minunată, nu sîntem nemuritori! Nene Iordan, să te odihnești în pace și liniște, ai muncit mai mult pentru Argeș decît mulți dintre noi la un loc!”. Cred că Bebe Ivan are dreptate – Ion Iordan a muncit mai mult pentru Argeș decît mulți dintre noi la un loc! Dar și Marinică Fologea are dreptate: a fost un om extraordinar. Și Elena Pascu are dreptate – și-a iubit familia și, în sinea lui, a mulțumit pentru fiecare om pe care l-a cunoscut. Și Marian Fulga are dreptate: Nenea Iordan a fost un Mare OM și un PRM-ist adevărat pînă la sfîrșitul vieții. Și toate acestea duc la ceea ce spune ,,Baghera” – Adrian Bughiu: Ion Iordan a fost cel care a ținut vie Flacăra. Da, a fost un om care a ținut vie o flacără care s-a numit patriotism, noblețea românului simplu, prietenia dezinteresată, prospețimea sentimentului mîndriei naționaliste, unirea în jurul unei idei… Iar acum, cînd nu mai este, Nenea Ion Iordan ne face tuturor celor care l-am cunoscut un ultim bine: simțim toți cît ne lipsește acea Flacără. Dumnezeu să-l odihnească pe acest român, argeșean și peremist cum altul nu am mai cunoscut! Nici unul dintre noi! Dragoș Dumitriu
financiară se adîncește. Şi crește presiunea ca acestea să se deschidă. Adică să simplificăm situația cu toporul. Să intrăm în vacanța de vară, în vara normală, cu restaurante deschise și cu cît mai mulți contaminați, care provoacă sporirea numărului de bolnavi în fiecare zi. Situația frizează absurdul. Nici o voce nu mai este ascultată cu atenție. Oricare dintre cunoscuții propagandiști ar spune ceva legat de coronavirus nu ar mai fi crezut. Prea au improviat și au spus prostii că vine lupul, iar acum cînd el s-a apropiat de noi, nimeni nu-l mai ia în serios. Ce ne facem? Datoria celor care ne conduc și care se află în fruntea unor insituții este să ia decizii eficiente. Din păcate, funcțiile lor patinează de parcă s-ar derula pe suprafețe unse cu vaselină. Guvernează pe neîncrederea generată de nepriceperea lor. Tot ce ne-au spus se lovește de pereții rîsului și ai indiferenței. Schimbarea de strategie cu aceiași oameni nu ar putea duce la rezultate spectaculoase. În cele din urmă, singura soluție de la care am putea avea așteptări ar putea veni de la schimbarea celor care ne conduc. Comunicatori noi, experți mai puțin rulați pe televiziuni, politicieni mai puțin șifonați de improvizații și flecăreli televizate. Şi măsuri ferme, decise nu în direct pe micul ecran, ci în urma unor analize și a unor măsurători și expertize. Altfel… Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)
18
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
RM
SĂPTĂMÎNA PE MERIDIANELE LUMII
MTrump a anunțat răspîndirea ideologiei unui „nou fascism de stînga extremă” în Statele Unite. Președintele american Donald Trump a declarat că susținătorii „noului fascism de stînga extremă” încearcă să distrugă istoria și valorile țării, obținute în timpul Revoluției americane, transmite Fox News. „O ideologie radicală care atacă țara noastră avansează sub drapelul justiției sociale. Cei care încearcă să ne distrugă moștenirea vor ca americanii să-și uite mîndria și marea noastră demnitate”, a declarat Trump în timpul unui discurs în Dakota de Sud. El a explicat ce înseamnă ca reprezentanții unor astfel de mișcări ale activiștilor radicali să demoleze monumentele, să se angajeze în vandalism și să acționeze pentru distrugerea fundațiilor familiei. Potrivit președintelui, scopul grupărilor radicale nu este transformarea Americii, ci „moartea ei”. În concluzie, el a cerut cetățenilor din țară „să se protejeze și să-și păstreze istoria, moștenirea și marii eroi”. MUcraina s-a pregătit pentru ofensiva militară a Rusiei din Caucaz. Rusia poate lansa o ofensivă militară pe teritoriul Ucrainei din Caucaz, iar Kievul s-a pregătit deja pentru o astfel de derulare a evenimentelor. Acest lucru a fost declarat de ministrul adjunct de Externe, Vasily Bodnar, într-un interviu pentru Interfax-Ucraina. Potrivit acestuia, exercițiile din Rusia, ,,Caucaz-2020”, pot deveni ofensive „în viitorul apropiat”. Media ucrainiană notează, de asemenea, intensificarea ostilităților în Donbass și concentrarea trupelor de la frontiera rusă cu Ucraina și Crimeea, pe care Kievul încă le ia în considerare pe teritoriul său. MRusia nu va permite SUA să folosească Consiliul de Securitate al ONU pentru a pune presiune pe Iran. Statele Unite nu vor putea folosi Consiliul de Securitate al ONU pentru o politică de presiune maximă asupra Iranului, iar Rusia nu va permite acest lucru, a declarat reprezentantul permanent rus, Vasily Nebenzya, în cadrul unei reuniuni online a Consiliului de Securitate al ONU cu privire la acordul iranian. „Vedem că Statele Unite solicită Consiliului de Securitate al ONU să demonstreze unitate și să adopte o nouă interdicție în furnizarea de arme. Nu putem accepta încercările de a obține o binecuvîntare în Consiliu pentru politica SUA de maximizare a presiunii asupra Iranului”, a precizat sursa citată. Secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a prezentat Consiliului de Securitate al ONU o imagine sumbră în cazul ridicării embargoului armelor asupra Iranului. „Dacă nu puteți acționa, atunci Iranul va putea cumpăra în mod liber aeronave militare fabricate în Rusia, care pot lovi pe o rază de trei mii de kilometri, astfel că pot fi atinse orașe precum Riyad, New Delhi, Roma și Varșovia”, a spus Pompeo. MUE răspunde ferm expulzării amba sadorului său din Venezuela. UE va lua măsuri drastice ca răspuns la expulzarea anunțată a amba sadorului UE în Venezuela, a declarat marți, 30 iunie a.c., Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Josep Borrell. ,,Există reguli în domeniul diplomatic și le punem în aplicare. În orice caz, sîntem profund convinși că toate măsurile care pot interfera cu activitatea diplomatică nu vor contribui decît la escaladarea tensiunii și vor împiedica ieșirea pașnică și de încredere a Venezuelei din criză”, a adăugat șeful diplomației UE. Potrivit lui Borrell, UE și statele sale membre iau în considerare posibile măsuri ca răspuns la mutarea Caracasului. ,,Credem că decizia de a acorda 72 de ore ambasadorului UE pentru a părăsi țara necesită un răspuns. Dar în acest stadiu nu pot stabili tipul acestor măsuri. Acum toate opțiunile sînt pe masă”, a declarat șeful diplomației europene. MMarina americană a efectuat o nouă recunoaștere în apropierea bazelor rusești din Siria. Aeronava antisubmarină a patrulei P-8A a Marinei SUA Poseidon a efectuat un alt zbor de recunoaștere în apropierea coastei siriene, a bazei aeriene ruse Khmeimim și a bazei logistice a Marinei Ruse din portul Tartus, rezultă din monitorizarea datelor furnizate de sursele aviației occidentale. Potrivit acestora, zborul a fost efectuat luni, 29 iunie a.c. Un avion de recunoaștere a marinei americane, care zbura din baza aeriană Sigonella, de pe insula italiană Sicilia, a survolat în apropierea Siriei pentru mai mult de două ore. În zona bazelor rusești Khmeimim și Tartus, s-a apropiat de coasta siriană la o
distanță de aproximativ 55, respectiv 40 km. Avionul a zburat la o altitudine de 8,4 mii de metri deasupra apelor internaționale ale Mării Mediterane. Acesta este deja al zecelea zbor al cercetașilor navali americani în apropierea bazelor rusești din Siria, din luna iunie. Aeronavele antisubmarine, precum și aeronavele de recunoaștere strategice RC-135W au zburat de-a lungul granițelor Rusiei peste Marea Neagră. MExercițiile navale ale NATO încep în Atlanticul de Nord. Exercițiile navale Mongoose 2020 ale NATO, lansate luni, 29 iunie a.c., în apropierea Islandei, vor dura între 29 iunie și 10 iulie și vor testa operațiunile antisubmarine ale navelor NATO din Atlanticul de Nord. La acestea vor participa cinci submarine, cinci nave de război, precum și cinci avioane de patrulare antisubmarine din șase țări membre NATO, inclusiv din SUA, Marea Britanie, Franța, Canada, Germania, Norvegia și Islanda. Marina SUA folosește distrugătorul de rachete USS Roosevelt (DDG 80), submarinul nuclear USS Indiana (SSN 789) și două aeronave de patrulare anti-submarine P-8A Poseidon, a raportat a șasea flotă operațională. Scopul exercițiilor, așa cum s-a menționat anterior în NATO, este „dezvoltarea operațiunilor de luptă ale submarinelor, operațiunile lor antisubmarine, combaterea antisubmarină a navelor de suprafață și implementarea aeronavelor de patrulare pentru controlul spațiului maritim sau blocarea activității navale în pregătirea apărării colective și a răspunsului la situații de criză”. MBeijingul promite răspunsul la acțiunile SUA cu privire la Hong Kong. Autoritățile chineze nu vor lăsa fără răspuns politica actuală a Statelor Unite, nemulțumite de Legea privind securitatea națională din Hong Kong cu privire la regiunea administrativă specială a RPC, a declarat zilele trecute purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe chinez, Zhao Lijiang. ,,Încercările SUA de a împiedica China să pună în aplicare Legea de securitate națională din Hong Kong nu vor reuși”, a promis el. Săptămîna trecută, Comitetul permanent al Congresului Popular All-China (PC - NPC) a aprobat Legea securității naționale din Hong Kong. Legea definește obligațiile guvernului central al țării și responsabilitatea autorităților din Hong Kong pentru asigurarea securității naționale a regiunii administrative speciale și prevede pedepse pentru patru tipuri principale de infracțiuni: activități separatiste, subminarea puterii de stat, activități teroriste, conspirație cu state străine sau forțe situate în străinătate pentru a submina securitatea națională. MChina anunță al treilea nivel de pericol din cauza ciumei bubonice. La începutul lunii iulie, un focar de ciumă bubonică a fost înregistrat în vestul Mongoliei, la granița cu Rusia. Un bărbat și o femeie au fost duși la spital în stare critică. Se știe că motivul infecției a fost faptul că ambii rezidenți din Mongolia au mîncat carne crudă infectată. Ciuma este o boală bacteriană care afectează în primul rînd rozătoarele sălbatice. Se răspîndește de la un animal la altul prin purici. Oamenii mușcați de un purice infectat capătă de obicei forma bubonică a ciumei. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, această boală poate ucide un adult în mai puțin de 24 de ore dacă tratamentul nu este început la timp. MRPDC nu are nevoie de negocieri cu SUA. Phenianul nu are nevoie de negocieri cu Washingtonul, a anunțat sîmbătă, 4 iulie, primviceministrul Afacerilor Externe al DPRK, Choi Sung-Hee. Potrivit Ministerului Afacerilor Externe, Washingtonul are în vedere dialogul doar în vederea soluționării problemelor interne din Statele Unite. „Nu este nevoie să stăm la aceeași masă cu Statele Unite, care consideră dialogul coreano-american ca fiind doar un instrument de rezolvare a crizei lor politice”, a spus diplomatul. Potrivit acestuia, RPDC a întocmit un „set strategic de măsuri mai detaliat pentru a răspunde amenințărilor pe termen lung din partea Statelor Unite”. SUA și RPDC au început negocierile în 2018. Apoi, la Singapore, a avut loc primul Summit la care au participat Donald Trump și Kim Jong-un. Conform rezultatelor, părțile au convenit să denuclearizeze RPDC în schimbul garanțiilor de securitate și ridicarea sancțiunilor de către Statele Unite. După aceea, liderii s-au întîlnit încă de două ori, dar nu au obținut succes în negocieri. MCea mai bătrînă pisică din lume a murit. În Anglia, la vîrsta de 31 de ani, a murit, pe 3 iulie, cea mai bătrînă pisică din lume, pe nume Rabble. Proprietarul felinei, Michelle
Heritage, a declarat că pisoiul alb-roșcat, Maine Coon, a fost prezent în viața ei de la vîrsta de 20 de ani. De atunci, animalul de companie a însoțit-o pe femeie pe tot parcursul vieții sale. Ea a mai spus că Rabble nu s-a îmbolnăvit, dar la sfîrșitul vieții a încetat să mănînce regulat. MErdogan consideră că Turcia a devenit un „jucător regional puternic”. Turcia, a cărei poziție s-a întărit mai mult ca niciodată, ,,a devenit un jucător regional puternic”, a anunțat, pe 4 iulie, președintele Recep Tayyip Erdogan. Potrivit acestuia, încercările „anumitor cercuri” de a arunca Turcia ,,în trecut” sînt sortite eșecului, iar autoritățile țării vor continua „să urmeze cursul prevăzut”. Erdogan a mai spus că Turcia ar putea intra în primele 10 mari economii din lume în viitorul apropiat. MZeci de diplomați americani părăsesc Arabia Saudită. Zeci de diplomați americani și familiile lor vor părăsi Arabia Saudită, pe fondul unei creșteri accentuate a cazurilor de infecție cu coronavirus în regat, scrie Wall Street Journal. Potrivit publicației, Departamentul de Stat a decis că tot „personalul neemergent” poate părăsi țara. Cel puțin 30 de angajați ai Ambasadei SUA la Riyad – majoritatea non-americani – s-au infectat cu coronavirus. Mai mult, în iunie, șoferul ambasadei a murit de coronavirus. Potrivit publicației, unii diplomați americani sînt, de asemenea, îngrijorați de faptul că autoritățile regatului ascund amploarea reală a focarului. Numărul de cazuri de infectare cu coronavirus în Arabia Saudită a depășit 200.000. MIndia se pregătește să lupte pe două fronturi. Armata indiană vorbește de zeci de ani despre un război pe două fronturi – cu Pakistanul și China, pentru ca politicienii să se concentreze pe cheltuielile de apărare. Acum, acest scenariu este din ce în ce mai realist, pe măsură ce conflictele izbucnesc pe ambele frontiere aflate în litigiu. Negocierile dintre principalii comandanți ai armatelor chineze și indiene din regiunea Ladakh s-au încheiat fără un rezultat notabil, fiind o a doua încercare de a calma situația, după ce 20 de soldați indieni și un număr necunoscut de soldați chinezi au fost uciși pe 15 iunie, în timpul celei mai grave confruntări din ultimele patru decenii. India a purtat războaie cu China și Pakistan de cînd a obținut independența, în 1947, dar niciodată nu a trebuit să apere ambele frontiere în același timp. Oficialii militari indieni sînt din ce în ce mai îngrijorați de faptul că Pakistanul și China s-ar putea uni împotriva New Delhi, într-un moment în care guvernul premierului Narendra Modi se confruntă cu o creștere accentuată a infecțiilor cu coronavirus. „În ceea ce privește războiul pe două fronturi, acesta este posibil”, a declarat generalul Manoj Mukund Naravane, șeful statului major al armatei indiene. MSUA au trimis două grupuri de luptă în Marea Chinei de Sud. Două grupuri de atac conduse de navele de război „Ronald Reagan“ și „Nimitz“ au fost trimise în Marea Chinei de Sud, transmite Wall Street Journal. „Scopul este să transmitem un semnal fără echivoc partenerilor și aliaților noștri că sîntem dedicați securității și stabilității regionale”, a declarat contraamiralul George Wicoff. Anterior, Pentagonul și-a exprimat îngrijorarea pentru manevrele militare ale Chinei. Departamentul Apărării din SUA a numit exercițiile militare ale Beijingului ca fiind contra productive pentru eforturile de a reduce tensiunile și de a menține stabilitatea în regiune. MEvacuare în masă anunțată în sud-vestul Japoniei. În Prefectura Kumamoto din sud-vestul Japoniei, este decretat un nivel maxim de pericol din cauza ploilor abundente. Meteo rologii anunță că aversele neobișnuit de puternice pot duce la inundații și alunecări de teren. În prezent, peste 100 de mii de locuitori ai prefecturilor Kumamoto și Kagoshima se pregătesc să părăsească locuințele. MIranul a anunțat crearea unui sistem de rachete în Golful Persic. Armata iraniană a creat un sistem defensiv de sisteme de rachete amplasate subteran pe coasta golfurilor Persic și Oman, a anunțat comandantul forțelor navale ale Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC – unități de elită ale Forțelor armate iraniene), Alireza Tangsiri. Iranul are o frontieră maritimă apre ciabilă, din care o parte se extinde pînă la Oceanul Indian. Pe 22 iunie, Tangsiri a anunțat că Forțele armate iraniene intenționează să înceapă lucrările la crearea unei baze militare în Oceanul Indian înainte de sfîrșitul acestui an. N.K.
RM
Nr. 1543
l
19
7 – 13 iulie 2020
S, a s e , P I Mo c ch io !
Omul! 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Oameni cam înțepați; 2) Oameni de rînd – Om de viitor; 3) Oameni care se descurcă prin numeroasele lor cunoștințe – Tudor Arghezi; 4) Legături ușoare – Omul nisipurilor; 5) Apăruți pe furiș – Oameni sub nivelul mediu de dezvoltare; 6) Vechea denumire a notei do – Take Ionescu; 7) Octav Băncilă – Un om descurcăreț – Tudor Gheorghe; 8) Omul faptei; 9) Om de culoare – Ninși pe cap; 10) Veche măsură de lungime la chinezi (567 m.) – Om cu obligații. VERTICAL: 1) Scriitor japonez, autor al volumului ,,Omul metamorfozat în toiag” (Kobo) – Om curat murdar; 2) Evitat cu succes – Oameni bine făcuți; 3) Cu el nu poți face treabă – Alexandru Lulescu; 4) Om tînăr sub arme – Un om de viitor; 5) Munte în Sudan – Oameni dragi; 6) Lucrează la patron – Oameni cu aceeași chemare (sg.); 7) Localitate în Rusia – Oameni care fug la întîmplare; 8) Necazul omului simplu – Tipicul oamenilor de rasă neagră – Un om greu de cap; 9) Om fără stare; 10) Albii de la țară – Pictor spaniol, autor al tabloului ,,Om cu pipă” (Juan). DICȚIONAR: ULI; IUM GH. ENE Dezlegarea careului ,,SECRETE” 1) TRAVESTIRE; 2) RELATII – EN; 3) ATE – ETNO -I; 4) PEGO – EC – DG; 5) ETA – A – ADAM; 6) ETATE – ONA; 7) A – ONEROS – T; 8) MARIN – LISI; 9) IT – MTUA – AC; 10) CUPA – VRACI.
O istorie a farselor (154) Contele Cagliostro, ocultistul șarlatan (2) La puţin timp după căsătorie, cuplul 1-a cunoscut în Franţa pe Casanova, care a crezut că cei doi sînt persoane de rang înalt. În Londra, Giuseppe a lucrat ca pictor, dar a fost trimis la închisoare pentru datoriile create. Cînd un binefăcător, M. Duplessis, o seduce pe Lorenza, Giuseppe se simte puternic ofensat şi cere despăgubiri regale, pentru care Lorenza petrece un an în închisoare. Aparent ea l-a iertat şi, după ce îşi recapătă libertatea, se întorc împreună în Italia, Balsamo devenind acum Marchese Pellegrini. Aici reuşeşte nişte escrocherii spectaculoase - pînă cînd, în Palermo, un bijutier pe care îl înşelase îl aruncă în temniţă. Era timpul unei schimbări. Aşadar, în 1776, asumîndu-şi noile titulaturi de contele Cagliostro şi contesa Lorenza Serafina (furată, spunea el, dintrun harem oriental), se reîntorc la Londra - unde descoperă francmasoneria. Mania de a se alătura acestui curent misterios, semiocult, cuprinsese aproape toate clasele bogate de comercianţi din Europa. Iar lui Cagliostro momentul i
se potrivea ca o mănuşă. Inventînd „ritualul egiptean”, pretinzînd că are puterea clarviziunii şi a prezicerii viitorului, ca „mare maestru” al organizaţiei sale cu sediul la Londra, a început un triumfător tur al Europei. Sărbătorit pretutindeni, nu a pierdut nici o ocazie de a-şi exercita puterile. În Leipzig, el a ameninţat organizaţia francmasonică de aici că, dacă nu reuşea să adopte ritul egiptean, maeştrii acesteia vor simţi mînia lui Dumnezeu căzînd asupra lor în mai puţin de o lună. Curînd, maestrul francmason din Leipzig, Scieffort, s-a sinucis. În statul baltic Courland, nobilii doreau să-1 încoroneze pe Cagliostro rege. El a trecut ca o furtună prin Paris şi Moscova, recrutînd adepţi peste tot, deseori prin înşelătorii oculte. Folosind tineri - băieţi şi fete - pe care îi numea colombes (porumbei), care să-i descrie viitorul privind în boluri cu apă limpede, el a fost nevoit, cel puţin de două ori, să mintă cu neruşinare pentru a scăpa cu viaţă atunci cînd aceşti „porumbei” au mărturisit că totul era o escrocherie. Pînă în acel moment, îl cunoscuse deja pe alt mare impostor, Saint-Germain. La 19 septembrie 1780, urmat de servitori călare pe armăsari negri, intra în Strasbourg cu trăsura lui fumurie. Acum pretindea că s-a născut înaintea
marelui potop, că a vorbit cu Moise şi că a studiat alături de Socrate, că ar fi băut vin la ospăţul de nuntă din Canaan, datîndu-şi scrisorile în anul 550 î.Chr. A închiriat o cameră într-un cartier sărac al oraşului, după care a împărţit pomană şi i-a umilit pe cei care îl numeau impostor. El i-a spus filozofului Lavater: „Dacă ştiinţa ta este mai măreaţă decît a mea, nu ai nevoie atunci să mă cunoşti; dacă a mea este mai măreaţă, atunci eu nu am nevoie să te cunosc”. La fel l-a jignit şi pe cardinalul de Rohan, un prieten intim al reginei Franţei, Maria Antoaneta. Atît Lavater cît şi de Rohan au devenit discipolii lui. De aici însă i se trage şi prăbuşirea. Nevoit să plece la Paris din cauza ostilităţii exprimate de doctorii locali, el şi Lorenza s-au implicat în complotul lui de Rohan cu scopul de a cuceri dragostea reginei prin intermediul infamei Afaceri a Lănţişorului cu Diamante. Aruncaţi în Bastilia, au fost achitaţi în urma procesului; dar comportamentul lui laş şi mărturisirile Lorenzei, din timpul interogatoriului, privind şiretlicurile puse la cale, l-au făcut pe Cagliostro de rîsul lumii. (va urma) STUART GORDON
20
Nr. 1543
l
7 – 13 iulie 2020
RM
PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI
Filonul de Aur (2) (urmare din pag. 1) Vedem, cu toții, că e din ce în ce mai greu să fii, astăzi, român în România și că instituții care ar trebui să se ocupe de stîrpirea răului din societate, nu fac altceva decît să-i prigonească pe oamenii de rînd, care își cer dreptul la viață. Asta nu e bine și vine un timp cînd vînătorilor de oameni le va crăpa obrazul pentru lipsa lor de minte. Noi am fost și am rămas niște idealiști, tot ce-am făcut, am făcut dezinteresat, ca șarja de cavalerie de la Robănești, din 1916, în fața mașinii de război a invadatorilor. În toată această perioadă, eu, unul, am căutat să fiu un exemplu pentru cei care au îmbrățișat acest fenomen: m-am stăpînit cît am putut, n-am făcut avere (deși existau atîtea ispite!), n-am intrat în societăți secrete (deși s-au făcut presiuni asupra mea!), n-am fost văzut în locuri de pierzanie, miam văzut de munca mea, de casa mea, de familia mea. Pe scurt, am încercat să-mi impun și mie, și celorlalți, o conduită morală ireproșabilă. Nu știu dacă am reușit. Dar de străduit m-am străduit, fiindcă fără moralitate totul ar fi pierdut. Fiind ceea ce se cheamă un „paseist”, modelele mele de viață au fost și au rămas corifeii Mișcării Naționale: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Pârvan și alți tribuni austeri, care au murit de tineri, arzînd ca niște torțe pentru luminarea Patriei, care, nu-i așa, „se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Astăzi, asistăm la asaltul termitelor împotriva acestor statui, apar tot felul de homunculi, cum le-ar fi spus Goethe, care încearcă să maculeze ceea ce e imaculat, fabricînd niște manuale alternative ca uvertură pentru un popor alternativ. Dacă în creștinism cuvîntulcheie este „remușcarea”, în politică esența rezidă în cuvîntul „caracter”. Atunci cînd un om are caracter, poți fi sigur că e și cinstit, și muncitor, și patriot. Răul societății noastre, de aproape 12 ani încoace, pleacă de la lipsa caracterelor. La asta ar vrea să se refere aceia care vorbesc despre „criza morală” din Țară, dar nu pot identifica motivul principal și nu știu să se exprime. Trăim, astăzi, într-o Românie mai dezbinată și mai nenorocită ca oricînd. Încerc să găsesc, de-a lungul Istoriei, un echivalent și, cu părere de rău, constat că nu există așa ceva. Unde să arunc ancora memoriei? La 1784? La 1821? La 1916? Sau poate la 1940? Avem, astăzi, cîte puțin din toate acele tragedii, la care se adaugă degradarea existenței de zi cu zi și săvîrșirea unor atrocități și bestialități cu care românii n-au fost obișnuiți! Nervii populației sînt biciuiți și torturați zi și noapte. Nu-mi propun o analiză a vieții politice și social-economice, dar este limpede că avem de-a face cu o societate anarhică, în care situația a scăpat de sub control. Și totuși... Și totuși, însuși faptul că 4.500 de oameni se pot reuni astăzi, aici, în Sala Palatului decorată sărbătorește, într-o adunare jubiliară, este un semn că nu-i totul pierdut. Încă nu ne-a spulberat viscolul pustietății, încă n-a crăpat catepeteasma cerului și bine ar fi dacă noi, românii, ne-am văicări mai puțin și am munci mai mult. Aceasta e singura șansă de salvare a României: munca asiduă și încrîncenată, descătușarea energiilor naționale. Fiindcă ticăloșirea oamenilor are un nume: mizeria. Ea este inamicul nostru cel mai de temut. Stimați prieteni, ne-am adunat astăzi, aici, într-un loc unde, de aproape 40 de ani, răsună atîtea voci și mesaje admirabile, pentru a celebra
jubileul partidului nostru. Și pîrîul se făcu rîu, și rîul deveni fluviu, iar fluviul se vărsă, printr-o deltă maiestuoasă, în Marea cea Mare. Sincer să fiu, nici acum nu-mi explic minunea prin care, dintr-o simplă revistă, am ajuns să avem un partid de un sfert de milion de membri, cu 121 de mandate în Parlament, cu sute de primari și viceprimari, cu mii și mii de consilieri în toată Țara. E ca și cum, dintr-o simplă ghindă, în 10 ani a răsărit nu un stejar, nu o pădure, ci un masiv împădurit, care se vede de la mari înălțimi, precum Zidul Chinezesc se vede de pe Lună. Acest masiv împădurit limpezește aerul în societatea românească. Tot mai multă lume percepe Partidul România Mare ca pe o furtună purificatoare, ca pe o ultimă instanță morală, ca pe o ultimă cale de atac. În condițiile nou create după alegerile din noiembrie 2000, răspunderea noastră este copleșitoare. Dacă am greșit pînă acum, și eu recunosc că am făcut destule greșeli – de aici înainte n-avem voie să mai greșim. Dacă ne-am expus pînă acum și am jucat cu garda deschisă – de aici încolo trebuie să fim foarte precauți, întrucît călcăm pe un cîmp minat și este în joc însăși soarta Țării. Lumea și-a pierdut răbdarea și nu mai putem pretinde că nu conducem noi, că pîrghiile nu-s la noi, că n-avem nici o putere etc. „Trebuie să vă bateți, de-aia v-am trimis în Parlament” – așa sună cele mai multa mesaje ale oamenilor. Asta e cu atît mai valabil cu cît conducem nu mai puțin de 8 comisii permanente ale Parlamentului, între care și cele două comisii de cercetare a abuzurilor. Pe baza acestei configurații, am hotărît ca un colectiv de lucru să elaboreze, pînă la Congresul al III-lea al Partidului, o Carte Neagră a Mafiei din România – noi fiind, de altfel, una dintre puținele forțe politice care pot și trebuie să prezinte populației un asemenea document. Important este că noi sîntem aici, veghem zi și noapte și nu vom permite ca România să devină un sat fără cîini. Apreciez că este momentul să anunț organigrama Guvernului Alternativ al PRM, care funcționează, începînd cu data de 20 iunie a.c, avînd un rol critic și constructiv, deocamdată. Am să comunic titulatura celor 15 ministere ale „cabinetului din umbră”: 1) Ministerul Afacerilor Externe; 2) Ministerul Justiției; 3) Ministerul Apărării Naționale; 4) Ministerul de Interne; 5) Ministerul Cercetării și Dezvoltării; 6) Ministerul Finanțelor; 7) Ministerul Industriei și Resurselor; 8) Ministerul Turismului și Comerțului; 9) Ministerul Transporturilor, Comunicațiilor și Lucrărilor Publice; 10) Ministerul Agriculturii; 11) Ministerul Sănătății; 12) Ministerul Tineretului și Sportului; 13) Ministerul Învățămîntului și Cultelor; 14) Ministerul Culturii și Informațiilor Publice; 15) Ministerul Administrației Publice. Este de la sine înțeles că nu putem comunica numele prezumtivilor miniștri, pentru simplul motiv că nu dorim să-i transformăm în ținte vii, în victime ale „mașinii de tocat” a unor instituții mass-media care, pe timpul vacanței parlamentare, nu prea mai au subiecte de scandal politic și vor inventa, pentru a nu-și prăbuși tirajele sau audiența. Totuși, numele premierului acestui Guvern Alternativ pot și trebuie să-l comunic: dl. Gh. Funar! Noi sîntem gata să luăm Puterea și mîine, dacă Țara ne-o va cere! La acest moment aniversar, se cuvine să răspundem acelora care ne tot întreabă: care e secretul succesului P.R.M.? Nu e nici un secret, totul se petrece la lumină, în văzul lumii și, dacă ar fi lucizi și cinstiți pînă la capăt, pînă și adversarii noștri ar recunoaște că avem cel mai frumos nume de partid politic, care poate fi scandat și chiar este scandat de zeci de mii de oameni la Adunările
Un curcubeu... instigator?! De mic am îndrăgit natura M-am risipit în ea mereu Iubirea ei avea măsura supremă, într-un... curcubeu! Și viața mi s-a dus de-a dura Ușor mi-a fost, însă și greu La sîn mă tot primea natura În clinchetul de curcubeu... De-o vreme, însă, tevatura poveștii, e la apogeu Că unii-ar fi găsit fisura׃ Stăpîni doar ei pe curcubeu?! Vor ca să schimbe legătura Lăsată de la Dumnezeu Familia?! E făcătura Și vor în loc un SRL-eu?! Să ne dea foc au luat scînteie Dintr-un părelnic habitat Trăind femeie cu femeie Bărbatul cu un alt bărbat E treaba lor ce fac, misterul Ascunde totuși, un păcat Venit din nebunii cu flerul De-a fi succes și remarcat! De aceea spun că nu e bine Să ne confiște curcubeul Manifestînd fără rușine Făcînd reclamă cu... WC-ul?! Recent pe Cartoon Network Au anunțat aniversare Dinspre mocirla unui pork Un curcubeu de instigare Credeam, că totuși, s-au ascuns Că își fac treaba în tăcere Fără reclamă! E de-ajuns! Copiii n-au așa plăcere! Copiii vor normalitate Tată și mamă, ca-n natură Deci, la desene animate Familia în stare pură! Liviu Zanfirescu Populare, dar mai avem și cea mai frumoasă siglă – Vulturul Cruciat – și cel mai frumos drapel, și cea mai grozavă deviză: „Jos Mafia! Sus Patria!”. Noi mai avem și două Mesaje cardinale, pe care nu le-am schimbat de 10 ani – Mesajul Național și Mesajul Justițiar. Nu sîntem extremiști, nu sîntem radicali, nu sîntem împotriva nici unei etnii, dar este dreptul nostru, cucerit prin jertfele de sînge ale generațiilor de înaintași, să apărăm Țara de tot felul de invazii, să împiedicăm sfîrtecarea ei teritorială, să trăim liberi și demni, la noi acasă, fără stăpîni pe cap, care, de cele mai multe ori, nu vin decît după furat. Unii numesc asta „populism”, dar dacă numai atît pricep ei, n-avem cum să-i ajutăm. (va urma)
RM
Nr. 1543
l
21
7 – 13 iulie 2020
CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (72)
270) GHEORGHE VLĂDESCU-RĂCOASA. Sociolog şi politician. Născut în satul Răcoasa, judeţul Vrancea, în anul 1895. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. În perioada 1936–1947 îndeplineşte funcţia prestigioasă de vicepreşedinte al Insti tutului Internaţional de Sociologie din Paris – neîndoielnic, şi ca o recunoaştere a colaborării sale cu părintele sociologiei române moderne, creator al Şcolii Monografice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti. Cel puţin două opere de valoare a scris VlădescuRăcoasa: Politica şi dreptul în Renaştere şi Schiţă istorică a sociologiei în România. Nepotul său, care trăieşte în Bucureşti, îi mărturisea revoluţionarului Nica Leon că bătrînul Gogu Răcoasa îi trimitea, regulat, vin negru românesc, lui Stalin. O evocare ceva mai cuprinzătoare face economistul Constantin Ungureanu, în buletinul „Hortinform”, nr. 5/2003: „Cu limbă de moarte, marele patriot român prof. univ. Gogu Vlădescu-Răcoasa m-a rugat să scriu în Cartea de Onoare a Staţiunii Viticole Pietroasele (jud. Buzău) următoarele: după cel de-al II-lea război mondial, cînd se afla în calitate de ambasador al României la Moscova, prin intermediul ministrului de Externe, Molotov, vinul Tămîioasă de Pietroasele a reuşit să-l îmbuneze pe generalissimul Iosif Visarionovici Stalin, conducătorul suprem al fostului mare Imperiu Comunist Slav (URSS), să ia cîteva măsuri ceva mai favorabile României. Iată ce a reuşit să obţină ambasadorul nostru de la dictatorul rus: 1) Acceptarea ca postul de şef al Partidului unic Comunist (Muncitoresc) din România şi de şef al Statului Român, să fie încredinţat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi nu Anei Pauker, care era agentul guvernului sovietic, trimisă în România în 1944 pe tancurile Armatei Roşii, care ne-au cotropit ţara. 2) Acceptarea întreruperii comunicării directe (nemijlocite) a Anei Pauker (care) era spioana NKVD şi om devotat al comuniştilor sovietici. 3) Contrar insistenţei înverşunate a Anei Pauker, Stalin a acceptat propunerile lui Gheorghiu-Dej şi G. Vlădescu-Răcoasa, precum şi faptul că agricultura din România să nu se facă forţat; aşa se explică faptul că s-a amînat colectivizarea forţată după moartea lui Stalin, produsă în 1953. 4) În cadrul datoriilor de război, Stalin a acceptat propunerile unui alt sedus de Tămîioasa de Pietroasele, ministrul Transporturilor din URSS, de a renunţa (pe motiv că nu ar fi bine) la cîteva zeci de locomotive şi cîteva sute de vagoane, ce urmau să plece, pe gratis, din România în URSS, ca datorie de război. 5) Acceptarea, de către guvernul URSS, a repatrierii în România a Tezaurului «Cloşca cu puii de aur». 6) Fiind ţară cotropită, România era, practic, la discreţia marelui învingător, Imperiul Comunist Slav. Pentru Staţiunea Viticolă Pietroasele, faptul că Stalin a băut şi i-a plăcut vinul Tămîioasă de Pietroasele are o semnificaţie şi mai mare, cunoscut fiind că Iosif Visarionovici Stalin, alături de puţine personalităţi ale lumii, a fost declarat «Omul Mileniului II». Pentru că acum, ca şi atunci, şi ca întotdeauna, vinul nobil poate constitui un mijloc de îmbunare a sufletelor şi dezlegare a limbilor oamenilor, indiferent de naţiune şi rang, este recomandabil ca Staţiunea Viticolă Pietroasele, şi nu numai ea, să producă şi să păstreze permanent suficiente rezerve
de vinuri de excepţie. Şi pentru reluarea exporturilor de vinuri româneşti în Federaţia Rusă nu ar fi deloc inoportună expedierea de către Staţiunea Viticolă Pietroasele a cîte unui bax de sticle de Tămîioasă preşedintelui Vladimir Putin şi foştilor preşedinţi Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov”. E greu de crezut că licoarea bachică respectivă ar fi influenţat, într-o asemenea măsură, mersul Istoriei. Dar, ceva-ceva se pare că a fost... Profesiunea de credinţă a acestui om destul de enigmatic sună astfel: „21 Decembrie
Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (116) 1923. Prin nimic nu se poate ajuta şi întări mai mult solidaritatea făcătoare de minuni a unei naţii greu încercate şi frămîntate secoli de-arîndul (sic!) decît prin sacrificiul plin de entusiasm al fiinţei noastre pusă în slujba culturii şi idealului moral pe care ea-l serveşte. G. Vlădescu-Răcoasa”. 271) VIRGIL BĂRBAT. Sociolog. Născut în comuna Rasa (jud. Ialomiţa) în 1879. Conduce „Revista de sociologie”. Specializat în sociologia culturii, lucrarea sa fundamentală fiind Premisele umane ale culturii moderne. Profesor universitar la Cluj. A organizat şi a condus Extensiunea Universitară. Evocat de Ioan I. Lapedatu: „Profesorii universitari care veneau la Sibiu, fie pentru a ţine conferinţe, fie pentru a prezida examenele de bacalaureat, erau, aproape fără excepţie, oaspeţii noştri. Astfel am avut la casa şi la masa noastră pe Mehedinţi, pe Bogrea, pe Ţiţeica, pe Virgil Bărbat, pe Gusti şi pe alţii, totdeauna cu societate mare de cunoscuţi şi prieteni sibieni”. Moare de timpuriu, la 52 de ani, în 1931. Textul scris de el sună astfel: „Ca dascăl urez domnului Vasile Popa să poată ajunge să tipărească şi dăruiască tineretului această oglindă a neamului său, din zilele cele mai grele pe care acesta a avut să le trăiască. 16.VIII.1924. V. I. BĂRBAT”. Asta încerc să fac eu acum, întradevăr, mai cu seamă în folosul tinerei generaţii. 272) PAPP DĂNILĂ. General şi inginer român. Născut în 1868, ca şi Vasile Popa. În timpul dualismului austro-ungar este profesor la Şcoala Militară din Wiener Neustadt (Austria). Intră în Armata Română după Unire, în 1919, ca general de brigadă. În această calitate ia parte la campania din Ungaria. În 1938 e consilier regal al ţinutului Mureş. Are şi o scurtă activitate diplomatică, fiind şeful Legaţiei României la Vatican (1 iunie 1941 – 15 septembrie 1943), situaţie în care se întîlneşte, în mai multe rînduri, cu Mussolini. A făcut parte din Consiliul Ştiinţific al Muzeului Unirii din Alba Iulia. Moare în 1950. În Album el pune o ştampilă mică şi care pare încă proaspătă, pe care vedem stema Regatului Român şi înscrisul COMANDAMENTUL CORPULUI 6 ARMATĂ. Textul lui sună aşa: „Numai prin muncă încordată şi altruistă vom ajunge acolo ca să vedem consolidată ţara noastră frumoasă şi mare, întregită prin atîta sînge şi lacrimi. 20/VIII/924. General Papp Dănilă”. 273) CONSTANTIN GRAUR. Ziarist. Se afirmă la „Adevărul”, fiind al treilea director, în ordine cronologică, după Al. Beldiman şi C. Mille. Născut în 1880, la Botoşani. La 20 de ani, face salahorie pe lîngă liberalii de la Dunăre, cărora le scoate o gazetă: „Tribuna liberală”, în Galaţi (1900). Mai tipăreşte
ziarele „Învierea” (1903) şi „Ecoul” (1905). Înfiin ţează un ziar şi la Ploieşti, „Lumina”. Se numără printre fondatorii revistei „Facla”. Meseria „o fură” de la Alexandru Beldiman, care îl angajează la „Adevărul”, ca ajutor de corector. Îşi mai încearcă mîna şi cu ziarele „Izbînda” şi „Avîntul” – alte efemeride. Revine la „Adevărul”, de data asta ca director, în 1921. Aflăm despre el cîteva picanterii din articolul „Sărindar, strada ziarelor bucureştene“, de Dumitru Eliade: „În istoria «Adevărului», după Al. Beldiman şi C. Mille, vine Constantin Graur, care a reprezentat a treia perioadă, socotind că după primul război mondial poziţia ziarelor trebuie reconsiderată: întrucît prin acordarea votului universal, România a intrat pe făgaşul democraţiei parlamentare, rolul «Adevărului» şi «Dimineţii» era să sprijine practica onestă a acestei democraţii. (…) Constantin Graur, care făcea şi el parte din grupul foştilor «sotirişti» (după denumirea Sălii Sotir, din Piaţa Amzei, care găzduia întîlnirile socialiştilor – nota mea, C.V.T.) era un gazetar strălucit şi Caragiale îi spusese şi lui, cum e adevărat că spusese şi altora, dar nici nu e de crezut că spunea oricui: «Mă, în ţara asta numai doi oameni ştiu să scrie, tu şi cu mine». În tinereţe, cînd era corespondent la Viena al ziarelor lui Mille, avusese un succes gazetăresc de răsunet. Cum fiziceşte omul era greoi, într-o duminică fierbinte din luna iulie 1914, răcoarei Semeringului, spre care fugiseră toţi corespondenţii străini, el îi preferase liniştea şi comoditatea unui fotoliu din Camera Ziariştilor şi chiar în acea zi inertă, caniculară, cînd nu s-ar fi putut crede că o să se întîmple vreun eveniment deosebit, arhiducele Franz-Ferdinand fusese asasinat la Sarajevo. A fost, astfel, primul ziarist care a aflat ce se petrecuse, iar la Bucureşti a apărut atunci o Ediţie Specială, prima din lume care anunţa ştirea. Carol I o citise la hipodrom, iar Ionel Brătianu convocase o şedinţă extraordinară a Parlamentului, pentru a exprima indignarea Guvernului”. Într-o „Revistă a revistelor”, publicată în nr. din 10 oct. 1918 al ziarului „Scena” (condus de A. de Herz), tînărul Camil Petrescu se referă la publicaţia bilunară „Spicul”, unde scria şi „subiectul” medalionului meu: el îl apreciază pe „minunatul «causeur», dl. Const. Graur (care scrie) un articol, plin de savoare, despre «Bacşişul presei», în care se ridică împotriva felului în care s-a votat fondul de ajutor pentru ziarişti. E nedrept, spune d-sa, să se pună un bir în sarcina unei bresle în folosul alteia, mai cu deosebire cînd acest fond, aşa cum statutul «Sindicatului ziariştilor» este astăzi întocmit, va fi în profitul numai al cîtorva privilegiaţi”. Constantin Graur moare relativ tînăr, la doar 60 de ani, în 1940. În „cărţoiul” nostru, reputatul şef al trustului de presă „Adevărul” şi „Dimineaţa” zice de bine: „D. Vasile Popa a realizat, prin albumul de faţă, un document istoric de mare valoare, căci el cuprinde gîndirea şi simţirea unei epoci din cele mai importante. 20 Sept. 1924. Const. Graur”. Aş fi putut semna şi eu, liniştit, convingerea asta – care stă, de altfel, la temelia lucrării de faţă. Dacă atunci, în 1924, cînd majoritatea semnatarilor încă trăiau – un ziarist important, formator de opinie publică, aprecia că are dinainte „un document istoric de mare valoare”, atunci e de la sine înţeles că, după aproape 80 de ani, acesta a sporit în însemnătate. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)
22
Nr. 1543
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (30) Locuința tradiţională (6) Din acest aranjament, unde se ține seama de elemente naturale ca vegetaţia sau pietrele, s-a născut arta grădinilor, căreia îi vom dedica un subcapitol special. Arta grădinilor nu are ca scop contemplarea unei bucăți de natură, ci, din contră, să alcătuiască din elementele pe care le are la dispoziţie, un fel de chintesenţă a ceea ce ne oferă natura în totalitatea sa. Deşi obiceiul de a ridica marginile acoperişurilor templelor, palatelor şi, apoi, ale reședințelor parti culare, nu se impune decît din Dinastia Tag – confe rind acoperişurilor chinezești o înfăţişare atît de caracteristică – machete de teracotă găsite în morminte din dinastia Han ne indică faptul că această metodă este mai veche. Pentru acoperiş, coama este ridicată din ambele părţi, după o formă pe care o numim „formă de pagodă“. În ceea ce priveşte regulile fengshuiului/geomanciei, acestea sînt respectate în măsura posibilităţilor. Orientarea ideală, cere, în principiu, ca uşa principală a unei părţi a clădirii și a sălii de onoare să
Maria Callas, regina fără regat (6) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (6) Opera de la Monte Carlo sau un film de succes: Tunurile din Navarone sau o melodramă germană care s-ar chema pur şi simplu Primadona – costul 200 de milioane de dolari – cînd ai fost şapte stagiuni vedetă la Scala! Partitura lui Bellini luată în croazieră nu a fost deschisă şi nu au trecut decît patru luni de cînd se suflaseră luminările la Maxim’s. Se aşteaptă, se mai speră încă, dar Maria s-a şi alăturat lui Onassis pe yahtul lui. La 17 septembrie trebuie să cînte la Bilbao, conform unui angajament mai vechi, este pe punctul de a pierde avionul, căci s-a sculat prea tîrziu. „Petrecea cu iubitul”, vor spune furioşi spaniolii văzînd că divina pe care nu o auziseră pînă atunci soseşte în viteză pentru a le cînta cîteva arii între două curse de avioane şi a se întoarce cît mai repede. Au fost strecuraţi douăzeci şi cinci de poliţişti în sală la Coliseo Albia, îmbrăcaţi în civil, acolo unde urma să se producă, pentru a evita incidente posibile. Dar gîndurile Mariei sînt în altă parte... Muzica pare a fi trecut dintr-o dată pe planul al doilea.
Balada (40) Legionarii (3) Căpitanul Ştefan Genoiu şi-a expus observaţiile critice cît se poate de deschis. - Măi, Mişule, cartea colonelului Grigoriu mi se pare prea partizană. Hitler nu este un fenomen, ci mai degrabă un om cu ceva noroc în plus. Măi, Mişule, Germania are rezerve limitate. Pentru a-şi continua războiul, Germania are nevoie de grîul şi petrolul românesc. E posibil ca în viitorul cel mai apropiat Hitler să rezerve României, mari surprize! - Nu gîndeşti rău! Aşa gîndesc şi legionarii cu care sînt prieten. Nu vrei să-i cunoşti? - Nu! Am jurat să nu fac politică şi nu fac! După ce Uniunea Sovietică, prin ultimatumul ei agresiv, a răpit la 28 iunie 1940 României, vechile teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ştefan Genoiu a avut surpriza să fie abordat de dirigintele clasei, Maiorul Potcoavă Mihail. - Fănică, sper să nu-mi porţi pică. Am crezut că eşti un simplu parvenit, dar acum îmi dau seama că în
l
7 – 13 iulie 2020
RM
Un kang este un spaţiu înălţat, construit în mod tradiţional din cărămizi sau din elemente de pămînt ars, iar mai recent din beton. El serveşte ca spaţiu de vieţuire pentru activităţile zilnice și, de asemenea, ca pat pentru dormit. Un kang care acoperă integral camera se numeşte dikang. Este folosit în mod tradiţional în
partea de nord a Chinei, unde iernile sînt aspre. Kangul are o formă alungită, fiind lung de aproximativ doi metri. El ocupă, de obicei, o treime sau jumătate din cameră. Această zidărie conţine un sistem sinuos de conducte, care canalizează fumul cald provenit de la un foc de lemne sau de cărbuni. În general, într-o bucătărie adiacentă, uneori de la o sobă, mai jos de nivelul solului. Aceasta permite un schimb de căldură, prelungit cu fumul încă foarte cald, ceea ce mărește recuperarea căldurii în profitul camerei încălzite. La fel ca la sobele europene, un bloc masiv de zidărie este folosit pentru a reţine căldura. Pentru construirea kang-ului se poate utiliza, de asemenea, chirpici, profitînd de capacitatea loess-ului de a reține căldura. Atunci cînd este nevoie, uneori, de mai multe ore pentru a încălzi la temperatura dorită suprafaţa respectivă, un pat-kang corect construit poate rămîne cald de-a lungul unei nopți întregi, fără a mai fi nevoie de utilizarea focului. El emite căldura prin radiaţie pentru a încălzi interiorul camerei, cea mai mare parte din căldură fiind emisă de masa patului. Una dintre cele mai vechi forme de locuire chinezească – scobiturile încălzite numite yaodong, care se regăsesc în tot nordul Chinei – ar fi fost de nelocuit fără kang. (va urma) Christina Meiţă-Tang
La Londra anulează o emisiune la Televiziune, este drept că dirijorul ei favorit, Rescigno, era bolnav. La Berlin cîntă o singură dată, în loc de două ori. Totuşi, o fericire rară să o auzim cîntînd aria din Don Juan: „Non mi dir”. În sfîrşit, la Kansas City nu apare la o recepţie dată în onoarea ei. Întreaga bună societate locală se indignează. A mai fost şi o alarmă din cauza unei bombe explodate la Midland Theatre, unde se produsese Maria. O farsă, dar care se înscrie în aceeaşi regie. Gîndurile Mariei sînt cu totul în altă parte. Şi poate că şi vocea, de asemenea... De altfel, la New York, la Aeroportul La Guardia, după ce şi-a încurcat picioarele în firele microfoanelor la care refuza să vorbească, a apucat-o una din acele crize splendide de mînie care altă dată i-au făcut gloria. Gîndurile, vocea Mariei sînt, totuşi, în altă parte. Maria pare că ar vrea foarte mult să se asemene cu legenda ţesută pe seama ei: nu se comportă ea faţă de ziarişti cu dezinvoltură? Şi nu există crimă mai grea pentru ziarele americane. „Prietenii” încep să-şi ia măsuri. Şi Elsa Maxwell, fidela tovarăşă, care este de asemenea şi amica intimă a Tinei Onassis, se dă de partea soţiei ultragiate. Callas cîntă mai puţin ca înainte iar Tina este cumnata lui Niarchos... Celor care o întreabă ce gîndeşte despre Maria, răspunde doar atît, că este o mare cîntăreaţă. Atît şi nimic mai mult. În primul rînd trebuie să aibă grijă să nu se compromită. Au putut să se invite cît
le-a poftit inima, la Veneţia, la New York şi la Paris, să danseze la aceleaşi baluri ca regine ale Egiptului sau ca împărătese complice; trebuie să ştii de unde bate vîntul sau să te comporţi la fel cu cei în mijlocul cărora trăieşti. Acum, dacă Elsa a părăsit-o, întreaga presă poate să-şi dea drumul. „Maria Callas este fidelă reputaţiei ei de cîntăreaţă imposibilă”... Şi încă ce? Ce se mai poate găsi? Acea recepţie de la Kansas City, nici nu ştim exact dacă Maria a ratat-o. Rămîne să se încheie definitiv cu Meneghini, care a făcut tot felul de comentarii amare; s-a comportat totuşi cu eleganţă, în mod teatral, generos. Îşi şterge o lacrimă la colţul ochiului şi îşi aminteşte că la dineul de aniversare de la Maxim’s din anul trecut, un reporter a întrebat-o pe Maria dacă era adevărat că aştepta un copil. „Îmi amintesc atît de bine răspunsul ei. A spus: «Aş vrea să fie adevărat. Dar, din păcate nu este». După asta ne-am sărutat... Da, căsătoria noastră a fost minunată. Am fost fericiţi pînă la sfîrşit”. Totuşi, cînd se precizează procesul care trebuie să reglementeze situaţia lor financiară, a luat dinainte toate măsurile necesare. Împreună adunaseră vreo 600 de milioane de franci vechi. „Amîndoi împreună”. Meneghini făcea bine socotelile. Soţul jignit va remarca, revenit pe pămînt: „Nu am intenţia să o recompensez pentru tot ceea ce mi-a făcut”. Să o ştie bine Maria! (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY
privinţa ta m-am înşelat. Tu eşti fiu de ţăran argeşan, învăţat cu greutăţile vieţii şi ştii să te descurci! Vin vremuri grele pentru Ţara noastră! Ruşii ne-au răpit Basarabia. Generalul Antonescu manifestîndu-şi protestul de unul singur a fost închis la Bistriţa. Regele deschide Legiunii drumul spre guvernare. Numai Germania lui Hitler ne poate ajuta. Şi cei care ne pot aduce alături de Germania şi să ne scape de evrei şi masoni sînt legionarii lui Horia Sima! Plin de nerv, Căpitanul a întrerupt peroraţia Maiorului-diriginte. - Domnule Maior, am jurat să nu fac politică şi nu voi face! Voi executa numai ordinele superiorilor mei! - Şi dacă superiorii tăi vor fi legionari, ce-ai să faci? - Voi vedea atunci! Şi evenimentele s-au agravat pînă la paroxism după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I şi a predat conducerea Statului Generalului Antonescu. În România a fost proclamat Statul Legionar. Mişu Ianculescu şi Potcoavă Mihail erau în culmea fericirii. Cînd îl întîlneau pe Căpitanul Ştefan Genoiu îi făceau bezele în zeflemea. - Fănică, nu uita! Omul şi pogonul! Du-te, bă, în Argeş, în satul tău şi ne fă propagandă!
Au venit apoi zilele de coşmar ale Terorii legionare. Atunci au fost asasinaţi Nicolae Iorga, Virgil Madgearu şi un mare număr de politicieni la Jilava şi în pădurea Andronache de către poliţia legionară condusă de Alexandru Ghica. Revenit în Ţară, după vizita la Hitler, Generalul Antonescu a curmat şirul crimelor puse la cale de legionari şi a dat a înţelege că se delimitează de ei. Mişu Ianculescu deveni atunci mai circumspect. - Măi, Fănică, ai şi tu dreptatea ta! Politica e cu dus şi întors. Cine ar fi crezut că Generalul Antonescu, după umilinţele indurate, se va îndepărta de Horia Sima? Căpitanul Ştefan Genoiu şi-a invitat prietenul la Restaurantul Casa Armatei de pe Calea Victoriei, la o discuţie cît se poate de amicală. - Mişule, nu te mai aprinde aşa de uşor. Ai acum gradul de maior şi eşti cunoscut ca un bun tactician. După terminarea Şcolii Superioare de Război vei lucra la Marele Stat Major sub comanda Şefului Statului. Generalul Antonescu se bucură de încrederea Armatei. Lui i-am jurat credinţă şi trebuie să ne respectăm onoarea militară! (va urma)
fie orientată către sud. Există, desigur, și nerespectări ale regulii, compromisuri şi chiar încălcări flagrante. Vom dedica fengshui-ului/geomanciei un subcapitol aparte. Singurele clădiri care s-au păstrat din Dinastia Tang sînt templele din peșteri – ca la Funhuang din provincia Cansu sau Longmen din provincia Hunnan – sculpturile monumentale; faleza Celor o Mie de Buddha din Jinan, provincia Shandong. Amintim, de asemenea, pagodele de piatră din Quanzhou, provincia Fujian sau podurile de piatră ca cele din Zhaozhu. Lîngă lacul Dongting, în Hunan, există un pavilion care datează din Dinastia Tang. La locuințele tradiționale chineze este de remarcat simetria care corelează totul. Este configurat simetric atît planul arhitectonic în părţile sale esenţiale, cît și mărimea construcțiilor, înălţimea lor, forma acoperişurilor și chiar înălţimea tavanelor.
Kang (1)
Florin Iordache
RM
Nr. 1543
l
23
7 – 13 iulie 2020
Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (38) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (2)
Din Sumatra-n Amsterdam (2)
Într-adevăr, deşi societatea este regală, fiind sprijinită de regele Wilhelm al III-lea şi are un capital de 1.300.000 de florini, nu e încă importantă în lume. Numeroase sonde forează din plin pămînturile tropicale. Alături de cafeaua brună, petrolul brun va deveni o nouă sursă a bogăţiei olandeze. Că este exact aşa sau puţin altfel, nu avem a şti, dar reconstituirea făcută de Essad Bey pare perfect plauzibilă. Proprietarul societăţii cu nume format din 75 de litere, Jean-Baptiste August Kessler, abia revenise în vizită în regatul lui. Cum a trecut de a doua tinereţe, umiditatea de la tropice îi creează mari probleme. Reuşeşte să inspecteze sondele, care s-au înmulţit spectaculos, toate instalaţiile, birourile, şi nu ştie cum să plece mai repede acolo unde-1 aşteaptă o ţară „liniştită, cu lumea proaspătă şi nebuloasă a vînturilor septentrionale”. Scurtează inspecţia şi e condus la
Memoriile unui celebru criminalist român (118) ,,Omul cu ciocanul” (17) – Croitorul viciat, începu acuzarea Barbu, a plecat la serviciu în jurul orei 6, avînd deci posibilitatea să comită fapta fără a fi observat de nimeni. L-au tentat probabil banii victimei. Îmi menţin aprecierea că el ar putea fi autorul, cu atît mai mult cu cît verificările celor care au împrumutat bani de la victimă n-au putut conduce la suspicionarea vreunuia dintre ei. Pe de altă parte, nu poate fi vorba de acelaşi necunoscut pe care-1 căutăm, pentru că de această dată fapta se săvîrşeşte în cu totul alt cartier al oraşului şi... conform tezei colonelului Ceacanica, bolnavul psihic nu se îndepărtează prea mult de locuinţa lui! – Da, murmură Secărea, nu putem ignora noile aspecte prezentate, mai ales că despre viciatul croitor s-a stabilit că o timora permanent pe bătrînă, uneori maltratînd-o pentru a obţine banii cu care să poată face faţă jocurilor de noroc. – Nu sînt de aceeaşi părere, am intervenit eu. În primul rînd să-i răspund amicului care se înflăcărează repede, tentat de cea mai ieftină împrejurare pe care
Faţa necunoscută a Războiului din Golf (70) Operația „Scutul deșertului“ este declanșată (3) În Statele Unite, în timp ce mai multe escadrile de avioane de vînătoare F15 şi FI6 decolează cu destinaţia Arabia Saudită, 4.000 de oameni din Divizia a 82-a aeropurtată încep îmbarcarea. Tot acum, primele efecte ale presiunilor politice ale Washingtonului încep să se facă simţite. Arabia Saudită închide conducta care îndreaptă petrolul irakian spre porturile de la Marea Roşie, în timp ce Turcia interzice transportarea şi încărcarea aceluiaşi petrol pe coastele sale mediteraneene. Există două posibile abordări ale problemei, mărturiseşte un om politic european: „confruntarea sau sufocarea“. George Bush a hotărît să cînte pe ambele. Şi, pentru ca ambele să fie eficace, este necesară o largă coordonare şi cooperare internaţională. În secret, în cercul restrîns al colaboratorilor preşedintelui american, se desfăşoară o dezbatere aprinsă: care e momentul cel mai potrivit pentru a anunţa această uriaşă dislocare de trupe în Golf? Majoritatea înclină spre un anunţ televizat marţi seara, „înainte ca presa
vapor de toţi adjuncţii locali, plus colaboratorii lor apropiaţi; la despărţire aceştia îl salută cu o căldură ce o depăşeşte pe a aceea a tropicelor. Ca de obicei, zecile de mii de mile marine sînt parcurse în şapte săptămîni, iar steamerul pluteşte pe apele cînd calme, cînd mai agitate ale Oceanului Indian, Golfului Persic, Mării Roşii, Canalului de Suez şi Mediteranei. Timp suficient pentru bătrînul Kessler să-şi facă bilanţul şi să-şi amintească, de parcă ar fi ieri, multele avertismente ale unor prieteni apropiaţi pentru care petrolul... nu are un viitor. Nu i-a păsat de părerile lor, a îndrăznit şi iată-1 cîştigînd! Numai la început, pentru că, ulterior, pe neaşteptate, toate puţurile societăţii sale au secat. Crahul pare de neevitat: nu mai cîştigă, iar trecerea la creditori dispare şi ea. Nu renunţă, petrolul reapare în pămîntul malaiezian şi-i readuce liniştea lui Kessler, a cărui firmă are acum şase milioane de florini şi este în continuă expansiune. Nu se poate compara, nici pe departe, cu giganticul trust al lui Rockefeller si nici măcar cu activitatea celor care extrag petrol din Baku, dar Kessler e convins că timpul lucrează pentru societatea lui. Îl deranjează, în schimb, şi din ce în ce mai mult sănătatea, cu problemele ei agasante: palpitaţiile, transpiratul, senzaţia de sufocare şi, ca orice comerciant
rasat, vrea să pună viitorul lui ,,Koninklije” ... la adăpost. Cum fiul său n-are decît cincisprezece ani, trebuie găsită o formulă viabilă. Pe mare, zilele trec tot mai greu, însă, iată, la orizont, apare Canalul Suez, cu felahii muncind încleştaţi pe ogoarele de lîngă maluri, cu apa lui aproape gălbuie. Aerul s-a mai schimbat, îşi face loc răcoarea mediteraneeană iar Kessler aşteaptă şi mai nerăbdător ţărmurile pline de verdeaţă ale Italiei, unde intenţionează să facă o escală de refacere. Nu renunţă la idee şi debarcă, uşurat, la Genova, în port. Un automobil mic din cele care circulă deja şi în oraşe mai mici, îl poartă pe străzile strîmte pînă în faţa monumentului lui Cristofor Columb. Coboară şi, pe picioare, străbate imensul parc, în mijlocul căruia cineva a avut ideea inspirată să construiască un cochet hotel. Aici descinde Kessler, departe de agitaţia portului, cu lumea lui pestriţă, și nu are alt gînd decît să se recreeze. Ajuns în cameră îşi desface una din valize, se schimbă de veşminte, vrea să se mai mişte puţin, cînd îl ia cu ameţeală. Apucă să strige un servitor, după care se prăbuşeşte pe podea. La hotel e chemat, de urgenţă, un medic, dar acesta nu poate decît să constate decesul prin embolie cardiacă. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN
i-ar etala-o providenţa. În acelaşi corp de casă, în care suspectul are un apartament proprietate, se află şi cămăruţa victimei, iar focarul incendiului a fost în fulgii din care era făcută perna. Cum putem crede că acest proprietar, avid de bani, ar fi riscat să-şi incendieze propria casă? – Trebuie însă să avem în vedere, replică ofiţerul, că suspectul a mizat pe un proces de ardere lentă (mocnind) şi... focul nu se va putea dezlănţui pînă la reîntoarcerea lui de la slujbă. – S-o crezi dumneata! – i-am replicat eu. Ca să poţi judeca pe altul, ar fi de dorit să-ncerci, mai întîi, a gîndi de pe poziţia lui; să te transpui în aceeaşi situaţie. Eu şi chiar oricare altul dintre noi n-am fi riscat să ne jucăm cu focul; să ne incendiem propria casă, socotind că lipsa oxigenului din noianul de fulgi va întîrzia arderea. În ceea ce priveşte teza pe care am abordat-o iniţial, aceasta rămîne valabilă, cunoscînd că, în general, bolnavii psihic nu se îndepărtează prea mult de casă, simţind nevoia protecţiei celor din mediul lor ori a posibilității unei retrageri rapide. Această teză, cu care colegul nostru încearcă să-și susțină aprecierea, pare să nu fie valabilă în cazul ultim. De ce? Sînt convins, am arătat eu, că – în ciuda unor aspecte diferențiere a modului de operare față de celelalte șapte cazuri - autorul este unul și același bolnav psihic, pentru că nu putem ignora cea mai valoroasă caracteristică
a procedeului – incendierea locuinței! În fața unei asemenea convingeri, teza reluată în discuție, deși pare că s-ar infirma, își poate păstra și ea valabilitatea. Autorul tuturor faptelor şi-ar fi putut găsi – în timpul pauzei de un an – o locuinţă într-un cartier opus primului perimetru în care a acţionat la început. Aşadar, ar trebui să reţinem mutarea necunoscutului ca avînd şi ea valoare în cadrul criteriilor de verificare a viitorilor suspecţi. Dacă ne vom întîlni cu un bolnav suspect care şi-a schimbat domiciliul în perioada de acalmie, ajungînd să locuiască în vecinătatea victimei, acesta va trebui să fie etichetat ca suspect principal. Secărea interveni: - Îmi este neplăcut că nu mă raliez supoziției și pledoariei dvs.... Trebuie totuşi să-1 verificăm în amănunt şi poate mai mult timp pe croitorul care, în prezent, ne oferă cele mai multe şanse. – Da, continuă entuziasmat Barbu, şi eu sînt de aceeaşi părere. S-ar părea că el este autorul! – Vedeţi, munca noastră are caracterul ei ştiinţific şi deci nu ne este permis să fim sclavii întîmplărilor mult visate de noi, cînd ne aflăm în faţa unor dificultăţi. Greutăţile pot fi învinse numai prin gîndire matură, perseverență în muncă şi asiduuă căutare. (va urma) DUMITRU CEACANICA
să facă publică operaţiunea”. Bush, care nu e în largul lui în alocuţiunile televizate, persistă în a considera, enigmatic, că anunţul trebuie „să intervină în cel mai bun moment politic şi militar”. Luînd cuvîntul la televiziune, Saddam Hussein afirmă că ocuparea Kuweitului „a pus capăt unei divizări coloniale” în sînul lumii arabe, prin care majoritatea săracă era separată de o minoritate bogată. Întorşi de la Viena noaptea, Arafat şi Abu Iyad sînt primiţi de către regele Fahd în dimineaţa zilei de 8 august. Prinţul moştenitor Abdullah asistă la întîlnire. Primele forţe americane încep să sosească pe pămîntul Arabiei Saudite. De ani de zile, Arafat trece drept maestru în arta supravieţuirii. Preluînd în mod oficial rolul de mediator abandonat de Regele Hussein al Iordaniei, acum descurajat - el se gîndeşte să ridice, printr-un succes, prestigiul OEP pe lîngă şefii de stat arabi, dar şi în Occident. Arafat a refuzat să condamne invadarea Kuweitului, dar gestul - pe care el îl consideră un atu, deoarece îi permite să păstreze un contact strîns cu Saddam Hussein - slăbeşte în acelaşi timp forţa iniţiativei sale. Sirianul Hafez El Assad îl dispreţuieşte, Mubarak nu are încredere în el, iar statele din Golf încearcă să-i slăbească poziţia. Numai Arabia Saudită, care este şi prima sa sursă de fonduri, păstrează o atitudine moderată faţă de OEP.
Înainte de a sosi la Riad, Arafat şi Abu Iyad au evaluat consecinţele financiare pe care criza le va avea asupra organizaţiei lor. Unii consilieri apropiaţi au pronunţat chiar cuvîntul „faliment”. Dacă cei 400.000 de palestinieni care muncesc în Golf îşi pierd slujbele şi dacă monarhiile din regiune opresc ajutoarele băneşti, organizaţia palestiniană se va trezi, virtual, fără resurse. Arafat a cerut să i se pregătească un plan care să aibă în vedere reducerile cu 35% ale bugetului annual, care se cifrează la un miliard de dolari. El soseşte la Djeddah să negocieze şi să cerşească în acelaşi timp. Suveranul saudit, de obicei atît de ponderat, îşi surprinde vizitatorii prin violenţa atacurilor împotriva vechii familii domnitoare din Kuweit, numită Al Sabah, refugiată azi pe teritoriul saudit. - Am numeroase critici de formulat la adresa lor, spune Fahd mîniat. Nu şi-au plătit datoriile. Ei sînt în bună măsură la originea acestei crize. Suveranul saudit discută cu şefii palestinieni un plan de retragere din Kuweit care ar putea fi prezentat lui Saddam Hussein. El ar accepta ca Bagdadul să se retragă din zona contestată unde se află cîmpurile petrolifere şi să continue să staţioneze pe cele două insule care îi dau acces la Golf. - Aţi fi gata, majestate, să vă întîlniţi cu preşedintele irakian? (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT
24
Nr. 1543
Doza de sãnãtate Centrala energetică a corpului
Fiecare om își dorește să rămînă sănătos atît fizic, cît și psihic, pînă la o vîrstă cît mai înaintată. Astăzi, datorită neurobiologiei, știm faptul că rețelele neuronale din creier pot fi reactivate, mai mult, că se produc mereu neuroni noi, care ar trebui să preia activitatea neuronilor ,,obosiți”. Din păcate, aceștia sînt ca niște copii mici care trebuie ajutați pas cu pas. Procesele fiziologice din corp sînt, de cele mai multe ori (mai ales în cazul bolilor neuro-degenerative), întrerupte de cîmpurile informaționale ale corpului. Pe parcursul vieții, corpul – adică partea materială – se uzează: încheieturile devin tot mai rigide, puterea începe să scadă, apar diferite probleme de sănătate. Scopul fiecăruia ar trebui să fie, încă de la vîrsta tinereții, să se preocupe de sănătate. Nu degeaba un vechi proverb românesc spune: ,,Cum îți așterni, așa dormi”. Bătrînețea nu ar trebui să însemne numai durere și medicamente, ci ne poate aduce multe bucurii: să ne bucurăm de experiența acumulată, de momentele petrecute alături de cei dragi și, mai ales, de fiecare anotimp în parte. Anotimpurile sînt asemenea vieții noastre, fiecare are însemnătatea lui și trecerea de la un anotimp la altul trebuie să se facă armonios. Trăim într-o eră a informației, în care omul are acces neîngrădit la multe surse de informații. Fizica cuantică s-a dezvoltat mult și s-a implicat în toate cercetările neuro-degenerative. O fizică modernă, care studiază procesele fiziologice din corp aflate în continuă comunicare cu cîmpurile energetice. Marele tămăduitor Valeriu Popa spunea: ,,Corpul energetic va fi studiat mîine de către știință”. Acest mîine a devenit astăzi.
În cadrul primei întîlniri cu pacientul, în momentul diagnosticării energetice, stabilim blocajele ener getice din corp, ce nu s-ar putea produce dacă mito hondriile, numite și ,,uzina energetică a corpului”, ar funcționa la parametri normali. Omul se îmbolnăvește și, desigur, urmează o serie de investigații soldate cu prescripția diferitelor medicamente de sinteză. Se produce o oarecare ameliorare, pînă la dispariția simptomului. Omul este fericit și spune că s-a vindecat. Din perspectiva medicinei bio-infor maționale, cauza îmbolnăvirii este lipsa de coerență în comunicarea energetică a corpului, pornită în cele mai multe cazuri de la organul sau sistemul bolnav. Această terapie propune ședințe de tratament care se focusează pe cauza îmbolnăvirii. Meridianele energetice (străzile energetice ale corpului), chakrele energetice (centrii energetici care pleacă din coloană spre centrul corpului) sînt, în cazul îmbolnăvirilor, în mare parte blocate. Sistemul imunitar al corpului începe să scadă, iar armata de apărare nu mai face față cerințelor cu care se confruntă corpul. O medicină blîndă, fără durere, fără efecte secundare, destinată atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
l
7 – 13 iulie 2020
RM
TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!
Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute. Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cornice au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice. Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o forma nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/ bacterii. Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare. Oferta este valabilă pînă la data de 31 iulie 2020. Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.
Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro
Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.