România Mare, nr. 1566

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

O posibilă definiție a Creștinismului: mîndria de a fi umil.

cornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Surpriza AUR – acțiune de discreditare, sau

speranță

renăscută?

Motto: ,,Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă”.

ocTAVIAn PALEr

Alegerile parlamentare s-au încheiat cu o surpriză de proporții: gruparea Alianța pentru Unirea Românilor a obținut nu doar intrarea în parlament, ci chiar un scor important! Ei bine, surpriza este uriașă, pentru că pînă acum o lună nimeni nu credea așa cevaba chiar cu greu se auzise despre această grupare. Despre liderul AUR, George Simion, tot la fel –nu se auzise mai nimic! Adică mai nimic în sens politic. Da, candidase fără succes, ca multe figuri ciudate și obscure, da, făcuse și manifestații, se aruncase cu vigoare atît către unirea cu Moldova, cît și împotriva lui Ion Iliescu, ba și pe la zona ecologistă, cu Roșia Montană, ceva prin manifestații anticorupție și s-a remarcat la incidentul cimitirului din Valea Uzului.

Altfel, un personaj fără charismă, fără discurs, cu o înfățișare de peluză, apropiat mai curînd de cei ce susțin drepturile minorităților, decît de tipul neaoșului falnic, care apără românii și românismul. Nu se știe exact despre studiile lui – nici nu par prea serioase, după cum se exprimă – are în trecut alăturarea de detestatele grupări ,,ultras”, dar și de zona oribilă a lui Băsescu.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Măreția unei țări se obține cu sînge și cu dragoste de neam!

Nici nu s-au încheiat bine alegerile, că lucrurile încep să se clarifice. PSD a cîștigat în fața PNL, dar, de fapt, PNL este cîștigătorul real al alegerilor. USR este marele perdant, pentru că de la un scor de 2024%, cum credeau că vor obține, au ajuns la un umilitor 15%. ProRomânia nu a intrat în Parlament, întrucît diaspora, de data aceasta, a ales să voteze AUR, pentru că Serviciile așa au decis. Se pare că acum, conform celor spuse de diverși actuali și foști politicieni, Florian Coldea, fost mare șef-adjunct la SRI, are în Parlament două partide – USR și AUR.

Poporul a votat. Sistemul a decis

În momentul în care scriu acest material, sondajele de opinie sînt destul de contradictorii. Pe de o parte, PMP și ProRomânia întîmpină probleme reale în a accede în Parlament, așa cum am și intuit acum cîteva săptămîni, în timp ce UDMR își vede liniștit de viață, mai ales că, indiferent cum cad voturile în urnă, udemeriștii vor fi mereu prezenți în forul legislativ al României.

Duminică la prînz un foarte cunoscut jurnalist mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că s-a decis ca AUR să devină partid parlamentar și că ,,problema naționalismului din România a fost, astfel, închisă pentru mulți ani, Sistemul avînd acum propria lui jucărie”. Supusele lui îmi confirmau, astfel, anumite zvonuri.

Acum cîteva zile, din surse ceva mai… subterane, am aflat că AUR, acel partid finanțat din venituri mai puțin cunoscute, la timona căruia se află un bărbat de etnie incertă, va fi propulsat în Parlament din motive care, efectiv, în acele momente nu îmi erau clare. Noi, Revista ,,România Mare”, am spus că acest partid, care nu deține nici un argument și nici structuri în teritoriu, nu are nici un fel de șansă de a urca mai sus de 3%. Matematic vorbind, era imposibil să poată depăși pragul de 5%, fapt care ne-a determinat să nu îl includem în panoplia aleșilor neamului. Chiar și sondajele de opinie publicate pînă acum o săptămînă îi ofereau acestui partid –,,hAUR” – maxim 2 - 2.5%.

(continuare în pag. 16)

LIDIA VADIm TUDor

Despre primul mulți știu că e opera lui Coldea, în timp ce despre cel de-al doilea se cam știa că e al celor de la SIE, dar uite că tot Coldea, agentul 007 al României post-decembriste, a avut grijă să rezolve problema și să asigure un viitor lui Simion și altor fani #rezist, așa cum e cazul avocatei Șoșoacă.

Dragi aspiranți la un loc în Parlament, dacă nu aveți un general pe lîngă voi, un Serviciu, nu puteți accede în forul legislativ al țării. Uitați, dragi români, de ce au murit tinerii la Revoluție, de ce Ceaușescu a murit la Târgoviște și de ce, timp de 30 de ani, România s-a dus de rîpă: pentru că Serviciile au făcut tot ce a fost necesar ca de țara asta să se aleagă praful. (continuare în pag. a 16-a)

„Feerie albastră“, tablou de Anca Bulgaru

I. Iarna Românească prinde iar a-și cerne Zestrea de lumină și de bucurii

Țara-i încrustată în comori eterne Fildeșul zăpezii cade din tării

În Carpați domnește pacea milenară Cerbii poartă-n frunte giuvaiere vii

Prin văzduh își lasă urmele de ceară

Veverițe roșii, vrăbii argintii.

Regină e iarna pe ființe și lucruri

Feeric e totul, prin munți și prin văi

Ce dulce e viața cînd știi să te bucuri

Și zarea răsună de zurgălăi.

II. Și în orice casă preacinstită, iată

Dansul și ospățul sînt de-acum în toi Iarna asta pare binecuvîntată

Semne bune are anul pentru noi

Aibă tot poporul bucurii supreme

Fie steagul păcii semnul tutelar

Purpură și aur picură din steme

Să veghem mai aprig piatra de hotar.

III. Țării noastre scumpe fără de prihană

Dragostea să-i fie înstelat veșmînt

Din înalt de poartă maramureșană

Pînă la Danubiul legendar și sfînt

Să trăiască veșnic scumpa Românie

Pacea ne-nflorească dulce pe obraz

Fie ca de-a pururi lumea să ne știe

Ca pe-un neam de oameni harnic și viteaz.

CORNELIU VADIM TUDOR, 1979 Iarna

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iubita lui Cristian Ţopescu se numeşte Christel Ungar F Izbita lui Crin Halaicu se cheamă cu totul şi cu totul altfel: Carmen Neagu F Poetul Măscărici trebuie să evacueze vila de la Şosea F Izolarea Germaniei la Eurovision F Paul Efimovici Goma insultă poporul român, numindu-l „cireadă” F Împăratul Iulică refuză halimos!

PARTEA A III-A

F Un alt nebun cu patalama în regulă a ţîşnit la rampă, în bătăia reflectoarelor: Paul Efimovici Goma. Copil bătrîn, total lipsit de talent literar (nimeni nu i-a citit vreo carte pînă la cap, fiindcă Goma are darul de a provoca voma, mestecă sacîz şi şomoioage de păr proaspăt ras de la subraţ) acest „dizident” a anunţat că îşi va depune candidatura la Preşedinţia României. Ni se pare absolut normal, într-o ţară unde puşcăriaşi de drept comun şi analfabeţi ca Dide Nicolae, Nahorniac Maniac Aurolac, F.A. Rizea, George Pruteanu, Răzvan Savaliuc, P.M. Băcanu şi alţi bandiţi au avut neruşinarea să-şi facă pîrtie, cu zgomot, printre oamenii cinstiţi, urlînd ca disperații că au fost persecutaţi de... dictatură! Într-o „Scrisoare deschisă către Mihai Ursachi”, reprodusă de unele publicaţii, acest Goma dezvăluie naţiunii române platforma şi programul său politic. Astfel, aflăm că, atunci, cînd el, Efimovici, va ajunge pe tronul lui Mihai Viteazovici, va aplica litera c) a planului de exterminare a poporului român, după cum urmează: „pedepsirea –severă şi dreaptă – a tuturor securiştilor, miliţienilor, a activiştilor, a grănicerilor (?!) vinovaţi de şantajare, de hărţuire, de rele tratamente, de torturare, de asasinare a «duşmanilor socialismului»“. E clar că ăsta nu-i numai sifilitic, ci şi asasin patentat, fiindcă vrea să-i măcelărească

RESTITUIRI

Şcoala românească: la trecutu-i falnic, jalnic viitor...

Mă uit, cînd n-am ce face, la unele interviuri spontane, televizate, pe teme de cultură generală. Văd unii compatrioţi care habar n-au cum se numeşte ţara în care trăiesc. Sau limba în care vorbesc. Aşa au fost ei tot timpul, ori s-au îndobitocit din pricina mizeriei, a alcoolului, a bolilor?

Nu-i vorbă, în America e la fel, sau prin alte ţări, prostia fiind răspîndită în mod egal pe Planetă. Dar un om ca mine suferă fizic cînd vede aşa ceva. Şi mă refer nu numai la incultură, ci şi la agramatism, la violarea limbii române. Normal că, în raport cu aceste exemple, eu le par unora extraterestru. Dar nu e vorba numai de mine, ci şi de alţi români, din generaţia mea. Explicaţia e una singură, în trei viteze: 1) Am avut părinţi buni; 2) Am avut dascăli buni; 3) Nu ne-am încetat educaţia nici pînă la vîrsta asta, citind şi cultivîndu-ne zi de zi.

„Meseria mea e riscul” – se intitula cartea unui celebru cascador francez. Eu îmi permit să parafrazez: „Meseria mea e cultura”. E o distincţie între cultura generală – de almanah, de calendar de perete, de informaţie zilnică –şi cultura enciclopedică. Există domenii în care mă simt stăpîn absolut. Dar şi domenii unde sînt bîtă, însă recunosc asta cu sinceritate şi nu mă bag. Totuşi, dacă ceea ce cunosc voi ţine doar pentru mine, atunci n-are nici o valoare. Mi s-a propus să iau o catedră, la o universitate particulară. Am refuzat, din două motive: dacă tot fac un efort, atunci să nu-l fac doar în faţa a 100 de oameni, ci în faţa a sute de mii (o emisiune de televiziune) şi, pe de altă parte, cîştigul unui profesor e foarte modest, ori eu am cheltuieli mari. Dar posturile de televiziune nu se înghesuie să găzduiască emisiuni de culturalizare autentică.

Ceea ce vedem, acum, pe micul ecran e sub-cultură, suficientă pentru minţile periferice ale unor cetăţeni de rangul doi. Ce-i drept, şi profesorii au partea lor de vină. Faptul că sînt plătiţi prost nu poate constitui o scuză veşnică. În definitiv, ce venituri credeţi că aveau un Anton Pann, sau un Ion Heliade Rădulescu, ori Gheorghe Lazăr?

Dar aceşti apostoli erau mistuiţi de flacăra pasiunii. Aveau vocaţie de misionari.

pe nişte oameni aflaţi sub jurămînt şi drapel (grănicerii, miliţienii), care nu făceau altceva decît să aplice LEGEA De altfel, propunem bravilor grăniceri să-l dea în urmărire pe mistreţul cu barbă şi, atunci cînd vrea să intre în ţară, să-i tragă nişte gloanţe cu sare drept în popou, ca să-l facă om de tip nou şi să fie chit. Pe urmă, mai aflăm că Goma vrea să primească sume de bani, de la stat, pentru campania prezidenţială (s-ar putea ca acesta să fie singurul motiv pentru care şi-a anunţat ridicola candidatură). Pe cine vrea el să înlocuiască? Pe „suedezul aborigen ocupant nu doar al Palatului Cotroceni, ci şi al ţării numită România”. Ce se va întîmpla dacă nu va fi votat? Ne-o spune clar, va fi vai şiamar de poporul român: „dacă vor vota în gînd (şi-n inimă!) cu mine, iar în faptă cu Tovarăşul Iliescu, înseamnă că soarta-crudă şi-nedreaptă le este pe deplin meritată, fiindcă nu se poate face un popor dintr-o cireadă (nici chiar dintr-o turmă)” şi, mai încolo, „n-am să cobor «la nivelul poporului», să mă prefac a fi analfabet”, fiindcă, ne mai calomniază o dată acest Efimovici, „asemenea indivizi nu alcătuiesc un popor, ci o gloată”. Negru pe alb! Credeţi, poate, că o fi vorba de vreo scăpare de condei, de nişte acuzaţii spuse la mînie? Aiurea, aşa gîndeşte veneticul ăsta despre români, pe care, în urmă cu vreo 3 ani, i-a jignit, scriind într-o gazetă că „n-au ajuns la stadiul de popor, ei sînt un sub-popor”. Dragă Goma, acest sub-popor, cu

În urmă cu cîţiva ani, cînd mai mult de 50% dintre elevi au picat la Bacalaureat, am avut curiozitatea să văd ce fel de întrebări li s-au dat la Limba şi Literatura Română. Şi ca scriitor, şi ca membru al Comisiei de Cultură şi Învăţămînt a Parlamentului European. M-am luat cu mîinile de păr! Fraze kilometrice şi confuze, contorsionate, chiar neinteligibile, presărate şi cu mostre de agramatism! Îmi era, mie, greu să pătrund prin desişul lor întunecat, darmite unui elev de 18 sau 19 ani. Am sunat-o pe Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, cerîndu-i, în mod oficial, să-mi dea numele profesorilor evaluatori. Invocînd tot felul de motive, ea a refuzat. E treaba ei. Dar nu vom face nici un progres în felul acesta. Acei profesori se vor crede intangibili, vor tortura limba română şi logica pe mai departe, iar copiii şi părinţii vor trăi noi şi noi drame. Matematic se va întîmpla aşa. Textualismul şi alte prostii post-moderne i-au zăpăcit de cap pe aceşti profesori. Ei complică cele mai simple lucruri şi noţiuni pentru că aşa e moda, uitînd care e scopul real al educaţiei.

În vacanţa de Paşte am fost la Braşov, cu familia. Am avut nişte oaspeţi la masă, cu copii aflaţi în pragul Bacalaureatului. Familiile respective erau îngrijorate. Şi pe bună dreptate. Indiferent cît de bine s-ar pregăti aceşti adolescenţi, chiar cu meditatori, ei tot se vor confrunta cu riscul unor accidente neprevăzute, care îi vor încurca. Şi asta pentru că există profesori care vor să se remarce, ei, să fie, ei, protagoniştii examenului. Şi atunci, se scarpină cu mîna stîngă după urechea dreaptă. Vorba aia: de ce să fie simplu cînd se poate complicat? I-am telefonat ministrului Educaţiei, Sorin Câmpeanu, căruia i-am spus că ar fi o adevărată tragedie naţională dacă ar cădea, din nou, la Bacalaureat, zeci de mii de elevi. „Verificaţi bine logica şi justeţea întrebărilor – l-am rugat. Dacă, prin absurd, acum ar da examen Mitzura Arghezi şi i-ar pica drept subiect opera tatălui său, ea ar cădea cu brio!”. În opereta „Vînt de libertate”, de Dunaevski, un duet sună aşa: „Noi sîntem profesori/ Şi examinatori/ Atoateştiutori/ Şi-atotcunoscători./ Sînt spaima candidatului/ În faţa subsemnatului/ Toţi tremur’ ca piftiile/ Cu miile eu îi trîntesc, de-i zăpăcesc” (citat din memorie). Îmi amintesc, cu multă duioşie, de învăţătorii şi profesorii mei. De cîte ori trec pe lîngă şcolile pe care leam urmat am o strîngere de inimă. Mă gîndesc la întîia mea învăţătoare, Maria Uţă, de la Şcoala Elementară 147, de la Şină, pe Calea 13 Septembrie. Apoi, după 4 ani, am învăţat la Şcoala 36, de pe Drumul Sării, unde m-au format

sub-cultură, aşa o să-ţi tragă un şut sub-testicole, de-o să zici că te-a apucat crocodilul de ele şi-o să ciripeşti subţire ca talentata soprană de coloratură Mircea Mihalache, care cu multă simţire cîntă la televizor „Am pierdut pe Euridice şi-am o criză de varice”. F Exasperate de jaful şi atacurile a circa 400 de ţigani români, autorităţile din Franţa i-au expulzat, scurt! Acum ne înţelegeţi şi pe noi, românii, stimaţi politicieni şi ziarişti occidentali? F Hipopotamul Horia Rusu, de la P.L. ’93, e plin de spirit ca Patriciu de bun-simţ, adică ioc, tragi cu puşca nu ia foc. Într-un interviu acordat fiţuicii „Academia Cațavencu”, butoiul cu slănină tăvălită prin boia ungurească poartă următorul dialog profund. „Reporterul: Ce facem, atunci, cu turturica, în momentul cînd musca i s-a pus pe cioc? H.R.: Musca are un alt loc de muncă decît ciocul turturicii. Ce interes poate avea într-o suprafaţă atît de mică şi alunecoasă? (...) Reporterul: Da’ găinile au urechi? H.R.: Da. În cap. Din moment ce comunică, evident, cu cocoşul, au. Reporterul: De ce are calul copite? H.R.: Copitele sînt puse de om” ş.a.m.d. Dincolo de glumă, ne e o milă sfîşietoare de această vieţuitoare atît de chinuită... F Lovitură de teatru în sînul Opoziţiei: exasperat de caracterul antiromânesc şi pro-monarhist al P.N.Ţ.C.D., ca şi de lipsă totală de caracter a fostului informator al Securității, Dan Drăghici, Filiala judeţeană Neamț a PROPACT a hotărît, în ziua de 13 mai a.c., să se elibereze din ghearele acestui partid anacronic, care îşi zice naţional, dar e antinaţional, îşi zice țărănesc, dar n-are nici o legătură cu ţăranii, cît despre creştin şi democrat, aşa ceva ar fi o blasfemie alături de numele lor. F Într-o Scrisoare Deschisă adresată Opoziţiei, fostul deputat Claudiu Iordache îl face chiftele pe Petre Roman (tot are el mult usturoi!), acuzîndu-l că în noiembrie 1990 a dat ordin să se tragă în manifestanţii unui miting al Alianţei Civice, iar acum s-a întors pe călcîie, pozînd în liderul... Opoziţiei! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 19 mai 1995)

profesoare ca doamnele Velichi (Istorie), Augustina Barbilian (Geografie) ş.a. La Liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) am sorbit luminile slovei de la oameni ca Mihai Bărbătescu (Limba şi Literatura Română, dar şi Cenaclul şcolii), Luiza Reican (Materialism dialectic şi istoric), Sighitiu (Muzică), Ioana Cosma (Istorie, directoarea şcolii). Toţi au fost nişte oameni minunaţi, care au avut răbdare cu noi, fiind excelenţi pedagogi, ei înşişi părinţi cu vocaţie. Iar cei care au urmat, ca mine, cursurile de la Sf. Sava ştiu bine despre ce vorbesc, pentru că şi ei au beneficiat de educaţia primită acolo. Numele colegiului nu vine de la vreun Sava martirizat – ci de la Savaot, alt nume al lui Dumnezeu.

O spun cu tărie: generaţia anilor ’60-’70 a prins perioada de aur, care, din păcate, nu se va repeta. Acei profesori au dispărut demult, sînt ţărînă sau cenuşă, dar roadele abnegaţiei lor se văd pretutindeni. Aceleaşi cuvinte de laudă am şi pentru profesorii de la Facultatea de Filozofie, pe care am urmat-o în perioada 1967-1971: Miron Constantinescu, H.H. Stahl, Virgil Constantinescu-Galiceni, Stela Cernea, Leon Ţopa (sociologie), Alexandru Valentin, Ion Banu, Alexandru Boboc (Istoria Filozofiei), Athanase Joja (logică), Gheorghe Dolgu (Economie), Mihai Golu (Cibernetică), Paul Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate (Psihologie) ş.a. De altfel, în biroul meu de acasă am, pe perete, fotografia pe care anii I şi II de la Sociologie au făcut-o, în iulie 1968, la Slatina, în curtea Liceului Radu Greceanu (pe care îl absolvise tata, în anii ’30): în mijlocul nostru se află Miron Constantinescu şi H.H. Stahl. Mă uit la ea cu nostalgie. Au trecut 47 de ani de atunci. O viaţă de om. Ne-au murit şi profesorii, şi o parte din colegi: Mircea Bunea, Ion Mihăilescu, Mariana Buruiană… Dumnezeu s-o ierte. În postfaţa pe care mi-a scris-o la volumul meu de debut („Poezii”, 1977) Eugen Barbu era încîntat că am făcut „şcoală bună”. Pentru el, un copil de tîmplar sărac, într-o epocă de mari inechităţi sociale, aşa ceva impunea respect. Abia acum pricep, în toată profunzimea ei, această expresie: „şcoală bună”. Acesta e secretul întregii mele cariere. Fireşte, alături de zestrea genetică, pe care o datorez părinţilor, şi de puterea de muncă. E o problemă de destin. Ce forţă irepresibilă m-a făcut pe mine, un copil amărît, care n-avea nici măcar ghete, să mă duc zi de zi, pe ploaie, pe zăpadă sau arşiţă, timp de mai bine de 20 de ani, la tot felul de şcoli, fie la Bucureşti, fie la Viena?! Numai Dumnezeu ştie.

CORNELIU VADIM TUDOR, 6 mai 2015

Controversata moarte a marelui Ionel Brătianu

Cel mai puternic om din România anului

1927, premierul Ionel Brătianu, şi-a găsit sfîrşitul din cauza unei banale amigdalite. Infecţia din gît s-a extins în sînge şi, în doar cîteva zile, cel supranumit ,,Regele neîncoronat al României” a murit subit. Moartea sa fulgerătoare a născut o teorie a conspiraţiei potrivit căreia premierul ar fi fost ucis de agenţii de la Moscova care l-au contaminat cu streptococi.

Cel mai mare lider pe care l-a avut vreodată în România Partidul Naţional Liberal, premier cu cinci mandate consecutive, supranumit ,,Vizirul” sau ,,Sultanul”, Ionel Brătianu a fost unul dintre politicienii care au jucat un rol important în desăvîrşirea României moderne. Abilul demnitar, provenit dintr-o familie cu tradiţie în ale politicii, ar fi trebuit să îmbrăţişeze o carieră de inginer. Fiul lui Ion C. Brătianu a plecat la Paris să studieze la Şcoala Politehnică şi Şcoala de Poduri şi Şosele şi, în 1889, avea diplomă de inginer. La întoarcerea în ţară a fost cooptat de Anghel Saligny la Căile Ferate Române. A ajuns să facă politică după moartea tatălui său, care ţinuse pînă atunci în mîini frîiele liberalilor. Ionel Brătianu a intrat în Partidul Liberal în 1895, cînd avea 31 de ani, şi a devenit liderul aripii reformatoare din partid. Venirea sa în formațiune n-a fost privită cu ochi buni de cei care îl considerau ,,fecior de bani gata, fiul lui tată-său şi moştenitorul legal al acestei mari forţe in Partidul Liberal, brătienismul”. Printre contestatarii săi vehemenţi s-a aflat conservatorul Constantin Argetoianu. Prima funcţie politică a obţinut-o la alegerile din 1895, cînd a fost ales deputat de Gorj. A ajuns doi ani mai tîrziu ministru al Lucrărilor Publice în guvernul lui Dimitrie A. Sturza. Din acest punct, cariera sa politică va fi în permanentă ascensiune pînă în ultima clipă a vieţii sale. Brătianu n-a fost un orator strălucit. Mărturiile celor care l-au cunoscut îl prezintă ca pe un abil politician şi un conducător autoritar.

Sabina Cantacuzino notează în memoriile sale ultimele zile ale marelui Ion I.C Brătianu. Aşadar, sora lui Ionel Brătianu îşi vede fratele pentru ultima oară sănătos la 19 noiembrie 1927, cînd acesta se întorsese de la o şedinţă. Acolo vorbise „pentru o placă de gramofon” (o înregistrare sonoră care, dacă afirmaţia s-ar dovedi reală şi ebonitul ar mai exista, documentul sonor ar deveni „de patrimoniu” – n.n.) şi avusese întrevederi cu Vintilă Brătianu şi cu N. Titulescu, atunci ministru de Externe, ultimul plîngîndu-se de o „gripă”. A doua zi, duminică, 20 noiembrie, „deşi se plîngea de dureri în gît şi-l rugă Eliza (soţia sa – n.n.) să nu iasă, s-a dus la inaugurarea Casei Crucii Roşii; la întoarcere, avea fiori şi s-a băgat în pat”. Seara, la 9.15, notează sora sa, Ionel avea „căldură (temperatură ridicată – n.n.) şi durere în gît”. Luni, 21 noiembrie, îl găseşte la pat, abătut şi cu mare durere în gît. „Dr. Elias vedea o amigdalită şi deloc un abces, deşi durerile mari l-ar fi indicat. Gargară şi o singură spălătură cu apă caldă în gît. Nu a vrut compresii” (e vorba de prişniţele alcoolizate care, illo tempore, se înfăşurau în jurul gîtului în cazul unor asemenea suferinţe – n.n.).

Mai tîrziu, Sabina află că temperatura crescuse şi mai mult, „pînă a-i da delir”, noaptea fusese grea şi era agitat. „Doctorii Angelescu, Nanu-Muscel, Danielopolu şi secundarii lor nu s-au mişcat de acolo”. Marţi, Sabina îl găseşte foarte rău: „nu vorbea, zăcea, nu putea înghiţi decît cu mare greutate”. Toată ziua şi toată noaptea, sora sa nu-l părăseşte şi vede cum dr. Angelescu face pregătirile necesare pentru o traheotomie. Cum dr. Elias nu mai vine, e chemat dr. Meţianu.

„Miercuri, 23 noiembrie: sufocaţii, gîtul paralizat, i se face o injecţie antistreptococică. Prea tîrziu. La orele 11, dr. Ştef. Popescu îi face traheotomia, canulele sînt prea mici. Dr. Angelescu strigă «a scăpat trasca»! (fierăstrău, instrument tăios, aici, probabil, bisturiu –

n.n). Ionel se sufocă. Alerg să chem pe Eliza, care din dimineaţa aceea nu mai putea şedea acolo, şi pe fraţii şi surorile din camera de alături. Cînd revin, întorsese pe Ionel cu pieptul în jos şi se degajase. În acel moment soseşte Meţianu cu canule mari. I se pune una şi respiraţia revine brusc, faţa se luminează, ochii se animă. Surîde şi se uită maliţios la noi şi la dr. Angelescu; «Doctore, vrea să te tachineze», îi spun; într-adevăr, tot neputînd vorbi, face semn că vrea să scrie şi, pe bloc, cu creionul, scrie citeţ privind la dr. Angelescu: «Nu te impacienta», căci doctorul cam strigase la cei tineri în timpul operaţiei, găsindu-i prea înceţi în îngrijirile lor. Apoi, zărind pe Măriuţa la uşă, îmi scrie: «Cheamă pe Măriuţa» şi, în fine, doctorului Meţianu, tot surîzînd: «Ce menu îmi dai diseară?». Pe Eliza, care sosise, o mîngîie cu mîna şi-i surîse, şi mie asemenea”. Dar starea bună nu avea să dureze. Dintr-odată, respiraţia se modifică în rău, temperatura reîncepe să crească, iar „pulsaţiile” se înmulţesc, privirea redevine vagă, îl priveşte îndelung pe fiul său; Sabina crede că l-ar fi recunoscut...

dar „felcerul” s-a scuzat (era profesor titular de chirurgie, post obţinut prin politică) invocînd emoţia, şi propunîndu-l pe şeful de clinică Ştefan Popescu (Şt. N. Popescu, 1890-1962, în acel moment medic primar chirurg, doctor docent în Clinica de Chirurgie de la Spitalul Colţea, condusă de prof. dr. C. Angelescu –n.n.). Acesta a săvîrşit operaţia la amiază şi bolnavul s-a simţit mai uşurat: de 24 de ore nu mai introdusese în plămîni cantitatea normală de aer. „De cîte ori nu mi s-a spus că doctorul Angelescu a omorît pe Brătianu! E o legendă care, cu toate dezminţirile, şi-a făcut drum şi multă lume a rămas convinsă că incapacitatea profesională notorie a doctorului Angelescu a fost fatală lui Ionel Brătianu. Mai întîi, nu operaţia traheotomiei l-a ucis, ci infecţia care a paralizat toate organele vitale şi împotriva căreia intervenţia chirurgicală era neputincioasă – apoi nu Angelescu l-a operat, ci Ştefan Popescu, şi l-a operat foarte bine. Am fost de faţă. Infecţia a mers progresînd toată după-amiaza de miercuri şi toată noaptea spre joi. Joi în zori, Ionel Brătianu şi-a dat ultima suflare cu toate injecţiile ce i se făcură din oră în oră. Nu se descoperise încă acţiunea salvatoare a sulfamidelor...”, conchide C. Argetoianu.

„Doctorii îi făceau continuu fel de fel de injecţii, îi luau continuu pulsul şi tensiunea. În fine, hotărăsc să facă o încercare de a găsi puroiul ce bănuiau că e colectat în gît, deoarece şi exterior se umflase. Aduc pe doctorul Nasta. Improvizează o masă de operaţie în camera Elizei, îi rad barba şi îi fac o mare injecţie în partea stîngă a gîtului, scoţîndu-i o parte din ganglioni, dar fără a găsi colecţiunea de puroi. Îl culcă în pat. Nu mai cunoaşte pe nimeni. Transpiră şi mişcă mîinile. Intoxicaţia era generală, abdomenul paralizat. Nu urinase din noapte. Joi 24 noiembrie. La 3 a venit preotul... pentru cîteva momente. La 6.45 s-a stins. Elisa îi ţinea mîinile pe ochi. George mîna dreaptă, pe care o ţinusem eu pînă atunci, şi Taţi, stînga. Eram toţi împrejurul lui. Se făcuse ziuă”.

Argetoianu: „Acesta este adevărul şi tot restul, fantezie”

Aducem în prim-plan preţioasa relatare a lui Constantin Argetoianu (medic, care n-a profesat însă niciodată), martor la sfîrşitul acestui mare lider politic dintre cele două războaie mondiale: „Fiindcă un oarecare mister a planat şi continuă să planeze asupra acestui tragic şi neaşteptat sfîrşit, al cărui martor am fost, voi povesti aci ce ştiu”. Duminică, 20 noiembrie, Brătianu, întîlnindu-l, îl invită pe Argetoianu ca împreună să asiste la inaugurarea unei noi săli a muzeului colecţionarului de artă A. Simu, membru al partidului liberal, pe care voia totodată să-l decoreze. De la Simu pleacă, tot împreună, spre casă, discutînd, bine dispuşi. Pe seară, Argetoianu e sunat de I.G. Duca. Spre sfîrşitul conversaţiei telefonice îl informează că Brătianu se băgase în pat cuprins deodată de o „gripă violentă”. Argetoianu a bănuit că e vorba de un guturai, poate dorobănţesc, mai ales că a doua zi, trecînd prin faţa casei prietenului său şi întrebîndu-l pe fecior cum îi e boierului, acesta răspunde „Mai bine, conaşule, dar e răcit rău”. Marţi trebuia să aibă loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, care e însă amînată, pentru că „Brătianu e foarte rău, e atins de o infecţie generalizată” (Duca). Miercuri: „M-am urcat în automobil şi de-a dreptul în strada Lascăr Catargiu. Acolo am găsit pe doctorul Danielopolu, foarte îngrijorat: «E o infecţie streptococică generalizată, deocamdată cu localizări acute la amigdale şi la bronşe. Mă tem de procese inflamatorii mai grave...»”.

În cursul nopţii, amigdalele se umflaseră enorm, un edem se declarase în glotă şi la coardele vocale. Forfoteală, agitaţie peste tot... La bolnav nu mai intrau decît medicii curanţi. La ora 11 se decide o traheotomie. S-a cerut doctorului Angelescu s-o facă,

Servitorii – o pereche de refugiaţi ruşi – au fost bănuiţi de acţiune criminală şi au fost anchetaţi. Şi cu toate că ancheta dovedise absoluta lor nevinovăţie, mulţi prieteni şi partizani ai lui Brătianu au persistat în a crede că ruşii otrăviseră pe Ionel. „Am urmărit boala lui Ionel Brătianu aproape ceas de ceas şi pot afirma, ca medic, că a suferit de o infecţie supra-acută microbiană, foarte probabil streptococică. Se vede că sistemul său glandular era grav atins: organismul nu s-a putut apăra şi toxinele au paralizat centrele nervoase producînd repede moartea. Acesta este adevărul şi tot restul, fantezie”.

Brătianu a murit în dimineaţa zilei de 24 noiembrie 1927, la 63 de ani, în plină ascensiune politică. Cauza morţii menţionată de medici pe certificatul de deces a fost angina streptococică. A fost înmormîntat aşa cum ceruse: ,,Nu vreau nici armată, nici discursuri”. Trupul neînsufleţit al premierului răpus de amigdalită a fost depus la Ateneu şi, mai apoi, înmormîntat în satul său natal, Florica.

Gripa de la Titulescu sau streptococi de la agenţii Moscovei

După moartea lui Ionel Brătianu au apărut mai multe scenarii legate de cauzele decesului. S-a spus că ar fi contactat boala în urma unei întrevederi avute cu diplomatul Nicolae Titulescu, cu cîteva zile înainte să cadă la pat. Titulescu s-ar fi vindecat, însă lui Brătianu afecţiunea i-a fost fatală. Un alt scenariu este legat de ineficienţa tratamentului aplicat de medici. S-a spus că moartea lui Brătianu ar fi fost, în zilele de astăzi, un caz de malpraxis. Moartea fulgerătoare a politicianului liberal, survenită la doar cîteva luni de la dispariţia, aproape la fel de fulgerătoare, a Regelui Ferdinand a iscat şi altfel de scenarii. S-a vorbit despre o posibilă contaminare cu streptococi înalt patogeni de către agenţii Moscovei, care l-ar fi vrut eliminat de pe scena politică europeană pe premierul liberal al României. ADEVARUL RO, HISTORIA RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Gînduri poetice pentru Unire

Am constatat, urmărind numeroase emisiuni de televiziune şi nu numai, că românii nu se dezic de rădăcinile lor indiferent de vicisitudinile vremii... Nu vorbim doar de o categorie anume de oameni, ci de aceia care reprezintă neamul românesc de dincolo de Prut şi de aici, din țara-mamă, cu istoria ei milenară din Carpaţi şi pînă la gurile Dunării. Pentru toţi aceştia, odată cu revoluţia din decembrie 1989 şi căderea regimului comunist, aşteptările privind înfăptuirea întregirii Neamului Românesc au fost peste măsură. În acest sens, atît în Basarabia cît şi în România, au avut loc adunări publice în care s-au ţinut discursuri înflăcărate pe tema Unirii. Lideri importanţi ai diferitelor partide politice s-au exprimat pe această temă, alegînduse cu voturi frumoase. Numai că promisiunile lor au rămas undeva, la marginea timpului, sub colbul gros al uitării. Am aminti marea sărbătoare a Podului de Flori de la Prut, 1990, ocazie tocmai bună pentru unire. Din păcate, în afara faptului că a fost un spectacol grandios de îmbrățișări și lacrimi de fericire la revederea fraţilor, surorilor, rudelor, doar pentru cîteva ceasuri, viaţa basarabenilor şi a noastră a revenit la aceeaşi stare de lucruri, dăinuind şi acum, în zilele noastre, între aceleași granițe. De ce oare nu a avut loc, atunci, Unirea? Oare vom şti vreodată cine a fost acela sau aceia care au spulberat speranţa românilor de unire a Basarabiei cu România? După cîte vedem, deşi au trecut atîția ani de la acea cotitură a istoriei din 1989, se bate pasul pe loc; să nu zicem că s-a dat uitării ideea de unire, după cum vedem că se precipită lucrurile, azi, în lume. Dacă unirea nu s-a înfăptuit pînă acum - în mod cert, la nivel de spirit naţional ea s-a manifestat încă de pe vremea comunismului. O serie de scriitori basarabeni importanţi ai momentului au fost editaţi în România, în tiraje consistente şi au avut şansa să fie auziţi la postul de radio Iaşi...Aş aminti pe trubadurul Grigore Vieru, care cu lira lui a creat în Basarabia, la nivel naţional, un spectacol de mare măiestrie artistică, şi pe

Să ne amintim de ,,Torna, torna, fratre!”

Cum absolvirea unei facultăți îți oferă o bază de cunoștințe în domeniul respectiv, un sistem, dar nu te face specialist – filolog, istoric, filozof (sic!), matematician, fizician ș.a. –, după terminarea primei facultăți – Limba și literatura română, 1957-1962, am simțit îndemnul interior de a deveni filolog, în materie de filologie romanică. Pregătirea mea, în acest „univers”, i-o datorez celui care, timp de 20 de ani, mi-a fost magister, părinte spiritual – Profesorul Valeriu Papahagi (1906-1983), absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din București și al Școlii Românești post-universitare de la Paris, înființată de Nicolae Iorga, la Fontenay-aux-Roses. A fost cercetător de documente în marile biblioteci europene din Apus (unde era trimis de N. Iorga), consilier la Ambasada Română de la Madrid, timp de 6 ani, dar și cadru didactic la Universitatea din capitala Spniei. A revenit în țară în 1946 alături de mama sa și fratele GeorgeEmil Papahagi, jurist și scriitor. A fost numit Profesor de Portugheză la Universitatea din București pînă la Reforma învățămîntului din 1948, cînd a fost trimis să predea la Roșiorii de Vede, apoi a revenit în București ca profesor de Istorie la Liceul „Mihai Viteazul”, unde a funcționat pînă la pensionare. Dar cel născut să fie mare dascăl și-a continuat activitatea predînd spaniola la Universitatea Populară din capitală (devenită Universitatea Cultural-Științifică), acolo unde am urmat cursurile între 1963 și 1966. M-a ajutat, cu materiale necesare studiului, care nu erau la îndemîna fiecărui student, în timpul Facultății de Limbi romanice

militanta Leonida Lari care, în ultima parte a vieţii sale, de la tribuna Parlamentului României, de la Bucureşti, a pledat, în discursuri politice înflăcărate, în favoarea unirii. Din păcate, românii nepatrioţi au blocat proiectele de unire, deşi vocea ei era ca un dangăt de clopot de cer albastru, tras de Însuşi Dumnezeu, îndemnîndu-i pe oameni la pace şi iubire. Deşi toată lumea era de acord cu proiectele sale, nu avea urechi să audă, lăsînd lucrurile în voia sorţii. Ce a ieşit, se vede: o Basarabie la fel ca pînă în 1989, tot singură şi săracă, şi o Românie cu o politică dezinteresată față soarta fiicei sale, pentru care au curs atîtea lacrimi. Rănile săpate în sufletul oamenilor par să se fi cicatrizat, dar în adînc se simte lava durerii fierbînd, gata în orice moment să erupă, în numele celor care au trăit momente dramatice în Siberia, prin deportări masive, şi nu numai. Vorba basarabencei Iulia Toma Pîrvu: „Ne-au luat din casă ca pe nişte hoţi şi ne-au dus cu trenurile în toate zările. Eram mică, nu înţelegeam la vremea aceea ce se întîmplă dar, odată ce am crescut mai mare, aveam să descopăr care era adevărul: nimeni dintre românii basarabeni nu voia să trăiască într-o ţară despărţită de mama sa, România, sub conducerea cizmei ruseşti“. Şi mai zice scriitoarea, cu glasul trist și plin de revoltă: „Familiile basarabenilor au avut de suferit... Timpul a trecut şi, din păcate, nu s-a făcut nimic pe linie de unire, cu toată modernitatea zilelor în care trăim“. Asta spun oamenii care au trăit acele vremuri şi

care încă mai sînt printre noi, sau e ceea ce aflăm din mărturisirile urmaşilor acestora, copii, nepoţi, rude... Şi-n antologia „Mărgăritare de dincolo de Prut“, 2020, în versurile unor poeţi se regăsesc aceleași simțăminte și gînduri pentru suferinţa poporului basarabean... Şi găsim la nivel de mesaj sincer trăirile poetice ale unor oameni care scriu în termeni patriotici, loiali limbii române, despre plaiurile ţării noastre, care nu și-a găsit împlinirea, nici ca mod de viaţă curentă şi nici ca tărîm reîntregit, din momentul în care, în baza odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, ruşii au anexat Basarabia şi Bucovina de Nord... Pînă cînd oare? Răspunsul este simplu: pînă cînd se va trezi tot românul, să pună umărul la înfăptuirea dorinței de reîntregire a țării. După cum se vede, poeții antologaţi chiar dacă nu se exprimă în mod direct pe tema întregirii Neamului Românesc, acest lucru se resimte, din puritatea limbii române moştenită de la înaintaşi. Ei nu fac din scrierile lor spectacol de metafore, gîndesc la nivel de muzică mesajul ce vibrează la unison cu inima românilor de bună credinţă, în faţa destinului, a graiului în care toţi sînt egali, ca pasiune comună de a scrie. Ei nu vor să dea lecţii de patriotism – ci, mai degrabă, să exprime voinţa unor oameni care, la modul general vorbind, prin preocupările culturale comune, desfășurate în România, au convingerea că, dacă întregirea fizică a Basarabiei cu Patria-mamă încă nu s-a înfăptuit - la nivel de spirit şi cultură, ea există.

Antologia de faţă ne-a convins că unirea trebuie înfăptuită cît mai curînd posibil, şi nu sînt vorbe la un pahar cu vin, ci scrieri literare de o reală frumuseţe poetică, aidoma românilor noştri dintotdeauna, de pe ambele maluri ale Prutului. Ceea ce înseamnă că pentru îndreptarea unei nedreptăți, cea mai puternică armă rămîne cuvîntul. Folosit cu înţelepciune, pentru un scop nobil, pentru un ideal – așa cum este dorința de revenire a Basarabiei la țara-mamă, nu ai cum să nu reuşeşti. Ca acest lucru să devină posibil este nevoie de voinţă politică naţională şi de dorința tuturor românilor.

„Mărgăritare de dincolo de Prut“ este cartea unor autori temerari, care scriu cu sufletul şi cu gîndul la ţara lor, la prosperitatea neamului românesc şi bucuria de a dăinui în timp. Ei scriu cu sînge de frate pentru nemurirea rădăcinilor istorice comune.

ION MACHIDON, directorul revistei „Amurg sentimental“ – Limba franceză (1966-1971). Filologia romanică a fost aria filologică ce m-a atras ca un miraj, de fiecare dată cînd îl consultam pe diverse teme.

În ceea ce privește formularea torna, torna, fratre!, mi-a vorbit de anul 587, de împăratul Flavius Mauricius Tiberius (582-602), de năvălirea avarilor în Imperiul Byzantin, relatată de doi istorici: Theophylact Simocatta (din Secolul VII, care scrie despre domnia lui Mauricius într-un stil plin de sinceritate, fiind ultimul mare istoric de la începutul Evului Mediu grecesc) și Theophanes Confesorul (Secolul VIII), autorul unei cronici care cuprinde perioada anilor 284-813 – un document istoric de importanță capitală. Amîndoi au povestit o întîmplare petrecută pe cînd avarii se aflau în Tracia și cînd, în armata byzantină, un luptător l-a atenționat pe altul cu aceste cuvinte: Torna, torna, fratre! Sînt cuvintele care au dat naștere, începînd cu 1884, la o „discuție”, între istorici și filologi, de lungă durată. Cei doi istorici greci scriu că generalii imperiali au pornit lupta împotriva avarilor, pentru a-i lovi în Tracia. Oastea byzantină era gata de luptă cînd, în mijlocul ei, s-a produs panică pentru că, de pe spatele unui catîr, se desprinsese sarcina. După Theophylact, un soldat a strigat stăpînului animalului, „în limba țării” („Epihorio gloti”), torna, torna, fratre! (în unele manuscrise, retorna), iar după Theophanes, „în limba părintească”, tot torna, torna, fratre! („ti patroa foni”). Cum, în armata byzantină, se păstrau formulele de comandă din limba latină, în care torna însemna „stînga-mprejur”, aceste cuvinte, rostite în sensul că „se răstoarnă sarcina de pe spinarea animalului” (dar și „întoarce-te, întoarce-te, frate”) au fost luate ca un ordin militar de întoarcere, de retragere, astfel că s-a produs panică în armata byzantină, și panica

s-a transmis și avarilor. Dar, în limba localnicilor,a catîrgiilor, care vorbeau limba „romană”, exista verbul toarnă cu sensul se răstoarnă (azi, în daco-romană, toarnă vinul, răstoarnă găleata, dar și s-o înturnat din drum – la ardeleni), deci se răstoarnă desagii, frate! În Dicționarul aromân de Tache Papahagi, Ed. Acad., ediția 1974, la pagina 1188, există cuvîntul toarnă –„mulă tvarnă” (catîrul răstoarnă): una din cele două poveri, încărcate pe catîr, de-o parte și de alta, se lasă mai jos și samarul stă să se răstoarne cu întreaga lui încărcătură. „De două secole – spunea Valeriu Papahagi – se scriu articole și se comentează cele două sensuri: se răstoarnă samarul sau ordin - întoarce-te, întoarcete (stînga-mprejur), dat de un comandant”. Cei care nu cunoșteau dialectul aromân au dat alte explicații. Cel dintîi care a interpretat aceste cuvinte, în care vede un început de română, este profesorul Iohann Thunmann de la Hale. El face cunoscut Apusului că „aromânii se numesc și azi români”; limba și mărturia dăinuirii noastre milenare – adaugă Valeriu Papahagi. Samuel Micu spunea „mult iaste a fi român”. Dr. El I s R Â p E anu

Polemici « Controverse

Cezar Petrescu –cronicar al epocii interbelice

Despre Cezar Petrescu s-a spus că a fost primul scriitor profesionist, pentru că toată viaţa n-a avut altă sursă de venit decît scrisul. A desfășurat o activitate scriitoricească intensă, propunîndu-și, după exemplul lui Honoré de Balzac, să scrie o nouă ,,Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX

Opera sa vastă cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică și memorialistică, dar a rămas cunoscut și pentru scrierile sale pentru copii.

O tinerețe marcată de boli

și depresii

În apropiere de Cotnari, în judeţul Iaşi, într-un sat adormit de soare, cu ulițe prăfuite, în casa bunicului după mamă, Iordache Comoniță, s-a născut, la 1 decembrie 1892, Cezar Petrescu. Satul se numește Hodora, iar casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusă complet în timpul primului război mondial și nu a mai fost reconstruită.

Tinereţea lui Cezar Petrescu a fost profund marcată de boală şi depresii. În 1911, în anul II de facultate, la Iaşi, contractează o tuberculoză ganglionară, fiind operat în 1913. În ceea ce priveşte cariera, cu toate că a absolvit Dreptul, nu a dorit să profeseze niciodată.

De timpuriu, a fost conștient de ușurința sa de a scrie, cu toate avantajele și neplăcerile de rigoare. Simţea nevoia să noteze tot ce vedea încă de cînd era copil. La vîrsta de 15 ani îi scria unui coleg că datorită „unui imbold particular de a scrie, am început a aduna impresii zilnice, aşa încît manuscrisele s-au ridicat pînă la 3.500 de pagini”. Jurnalul a fost păstrat parţial de mama sa.

A început să scrie de la o vîrstă fragedă, debutînd în 1907 cu nuvela ,,Scrisori”. La revista „Facla”, condusă de N.D. Cocea, a publicat, în 1912, o suită de articole: „După un Congres”, „Pentru un scrib naţionalist” şi „Răzbunarea lor”. În 1918, şi-a început activitatea jurnalistică la gazeta „Iaşul”, apoi, a colaborat la ziarul „Depeşa”

Scriitor de succes și ziarist redutabil

Cezar Petrescu a avut o activitate publicistică intensă, numărîndu-se printre cei mai prestigioși jurnalişti din istoria presei. A colaborat la numeroase publicații ale timpului, a fost redactor pentru perioade scurte la cotidianele „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Bucovina”, a fondat revistele ,,Hiena” (1919-1925) și „Gîndirea” (1921), al cărei director a fost timp de trei ani, a fost co-fondator al ziarelor „Cuvîntul” (1924) și „Curentul” (1928). Timp de mai bine de două luni a făcut parte, în 1924, din redacția cotidianului ,,Neamul Românesc”, avîndu-l ca director pe N. Iorga, și a condus ziarul „România” și revista „România Literară” între 1938 și 1940.

Cariera prodigioasă a gazetarului îl familiarizează pe Cezar Petrescu cu cele mai diverse medii, de la formele de existență ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții ,,tîrgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopă, a ,,faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului, Cheia visurilor, Carlton).

Nu este de mirare că în romanele sale existenţa umană este profund tragică, eroii săi sînt învinşi ai vieţii. Vagul şi cenuşiul cotidian, stresul, drama ratării, a compromisului într-o existenţă banală, care duce pînă la nebunie, se repetă în paginile povestirilor şi romanelor sale - mii de pagini, 70 de volume de mare diversitate, o vastă operă de actualitate şi astăzi, scrisă într-un limbaj expresiv, mai colorat, cu multe neologisme. În 1924 a publicat în ziarul ,,Cuvîntul”, pînă în 1928, fragmente din romanul „Întunecare”, o frescă a societăţii româneşti din primul război mondial, ciclul de foiletoane „Carnet de vară”, „Scrisori din Paris”, precum şi numeroase alte articole şi fragmente literare.

În 1924, a apărut şi al doilea volum, „Drumul cu plopi”, ce cuprinde nuvele şi schiţe avînd drept cadru oraşul de provincie. În anul următor a apărut volumul de nuvele„Omul din vis”, iar, în 1927, la Craiova, a apărut prima parte a romanului „Întunecare”, sub titlul „Acolo şezum şi plînsem”, roman care a apărut în întregime un an mai tîrziu şi a reprezentat una dintre primele cărţi de acest gen din Europa.

Cezar Petrescu a fost distins pentru opera sa cu Premiul Naţional pentru Literatură în 1931, anul în care au apărut romanul „Baletul mecanic” şi volumul de nuvele „Flori de gheaţă”. Romanul „Plecat fără adresă”, în a cărui prefaţă scriitorul îşi defineşte pentru a doua oară planul ciclului de romane a apărut în 1932, urmat de romanul „Greta Garbo” (o continuare la Baletul mecanic) şi de una dintre cele mai cunoscute opere din literatura

peste 20 de volume şi desfășurase o vastă activitate în presă.

Către sfîrşitul vieţii, obosit de reumatism, infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria în 1959: „Ce fel de viaţă mai e aceasta? nu fuma, nu bea, nu lucra decît două ore pe zi? Ţi se urăşte de aşa viaţă”. De altfel, prefera să stea cît mai departe, cît mai singur. „anii m-au făcut sceptic. anii, viaţa, experienţele”, scria acesta în 1957. Bolnav de cancer, moare, după o lungă suferinţă, în 1961, la vîrsta de 69 de ani.

Ultimii 24 de ani din viață, scriitorul i-a petrecut în casa sa de la Bușteni. În anul 1937, cînd a devenit proprietarul vilei, Cezar Petrescu își împlinea un vis din tinerețe, el declarînd nu o dată că, dacă pentru meseria de ziarist orașul îi era indispensabil ca ,,post de observație” pentru activitatea zilnică, în schimb, pentru opera de creație literară avea absolută nevoie de izolare și reculegere.

Cezar Petrescu și contemporanii săi

Casa de la Bușteni a scriitorului a devenit, la 17 decembrie 1967, Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Interiorul casei, păstrînd neștirbit vechiul stil – mobilier rustic, scoarțe vechi, ceramică românească, statui și tablouri, peste 10.000 de volume de carte, ziare și reviste, dezvăluie la Cezar Petrescu două trăsături majore: prețuirea pentru arta populară și marea pasiune pentru carte.

Cercetarea bibliotecii lui Cezar Petrescu, aflată în camera de lucru a acestuia, din Muzeul memorial de la Bușteni, bibliotecă alcătuită din cîteva sute de volume românești apărute în perioada dintre cele două războaie, primite în dar de la confrați, oferă cercetătorului posibilitatea de a cunoaște, prin intermediul dedicațiilor, atît prieteniile sale statornicite, cît și prețuirea, afecțiunea cu care a fost înconjurat, gratitudinea unor scriitori, tineri pe atunci, care s-au bucurat de sprijinul generos al lui Cezar Petrescu. Pe această cale, ne putem face o imagine despre scriitor, despre omul de suflet care a fost Cezar Petrescu.

Biblioteca din biroul de lucru al scriitorului

română, romanul pentru copii „Fram, ursul polar”.

După 1944 a publicat romane, nuvele, articole, eseuri şi reportaje, cuprinse în volume precum: „Războiul lui Ion Săracu” (1945), „Tapirul” (1946), „Despre scris şi scriitori” (1953), „Vino şi vezi” (1954), „A. Vlahuţă şi epoca sa” (1955), „Scriitorul şi epoca sa” (1956), „Însemnări de călător, reflecţii de cititor” (1958).

În anul 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.

În 1928, Cezar Petrescu a fost ales deputat în parlament, iar în 1936 a deţinut, timp de aproximativ două luni, funcţia de secretar general în Ministerul Artelor. Scriitorul s-a stabilit ulterior la Buşteni, în anul 1937, pentru tot restul vieţii, după ce, la 45 de ani, publicase

Astfel, pentru Tudor Arghezi, la 17 decembrie 1924, Cezar Petrescu era un ,,scriitor cu soare”, iar el se autodefinea prin contrast ,,un copist de umbră”, așa cum reiese din dedicația dată pe ,,Icoane de lemn”. Și Eugen Lovinescu își exprimă la rîndul său, în diferite ocazii, ,,prețuirea pentru scriitor și afecția pentru om”, așa cum face, de pildă, la 17 decembrie 1936, pe romanul ,,Diana”. Perpessicius îl socoate drept ,,directorul său (de conștiință)”, asigurîndu-l de ,,amiciția de demult, pentru desfătările literaturii sale”... Interesantă este și dedicația lui Cicerone Theodorescu pe volumul de poeme ,,Cleștar”. Cezar Petrescu este ,,marele romancier și marele camarad” și totodată exemplu de talent și demnitate, ,,nobilă statuie interioară miraculoasă în atmosfera literară de azi”... Mult mai tîrziu, în ianuarie 1954, același prieten întovărășea unul unul dintre volumele sale de următoarea dedicație în versuri: ,,Posteritatea-’n alte zone –/ Va spune, și nu-n zadar/ E-un Theodorescu, Cicerone.../ Însă Petrescu, e-un Cezar!...”. O altă grupă de dedicații exprimă gatitudinea unor scriitori pentru sprijinul dezinteresat care le-a fost oferit de Cezar Petrescu. Dintre acestea, semnificativă este îndeosebi una dintre dedicațiile lui Mircea Eliade, pe volumul ,,Oceanografie”: ,,Această carte pe care o iubesc mai mult, cu toate inconsecvențele sale, nădăjduind că va găsi același lector înțelegător și același prieten al debutului” (16 decembrie 1934). Demnă de reținut este și o dedicație a lui Ionel Teodoreanu, care vede în Cezar Petrescu pe ,,... unul din rarii mei prieteni scriitori, a cărui robustă încredere în scris a contribuit să-mi dea curajul de a duce pînă la capăt trilogia «Medelenilor»”... Dar, de departe, cel mai emoționant omagiu adus scriitorului se regăsește în inscripția de la intrarea în Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”, semnată de scriitorul Demostene Botez: „Aici, sub cerul acesta pur, Cezar Petrescu a cinstit, ca într-o ceremonie antică, Arta, Munca, Dreptatea şi Omenia. Fie ca poporul românesc să-şi aducă aminte de el, atîta timp cît Caraimanul îşi va întinde în fiecare seară umbra pe casa aceasta, ca pe o imaterială lespede neagră, uriaşă, pe măsura muncii şi operei sale. INTRAŢI! Veţi găsi prezenţa unui om care v-a iubit, … care a iubit pe toţi oamenii”. R.M.

Muzeul memorial „Cezar petrescu“, din Bușteni

Polemici « Controverse

Firescul absurdului

În această perioadă sumbră, despărțind lumina de umbră, pentru a străbate aura lucrurilor din ,,firescul absurdului”, PLANETA ALBASTRĂ poartă mască. Nimic nu mai e cum a fost, totul pare fără rost. Stai la distanță de tot ce te înconjoară, așteptînd totuși cu nerăbdare Sfînta Sărbătoare. În ,,oglinzile” reflectate în vinovați fără vină, imaginile ireale par convexe sau concave.

Și, în plus, Covidul a apărut chiar și-n ținutul dintre munți, acolo unde, urcînd pe cărare, pe-un picior de plai –e stîna, iar în brazii de smarald, ciocîrlia cîntă România.

În sfînta zi de Crăciun, steaua de la Răsărit a vestit nașterea Pruncului Isus, iar noi ne-am răstignit cînd pămîntul s-a înroșit cu sîngele Celui Împușcat, ce nu se lupta cu nimeni, dar învins de Serafimi cam pestriți, însetați de dreptate. Dar apele din izvoare au refuzat să le iasă în cale pentru a limpezi un mister, urcat de Revoluție în Cer. În cele din urmă, de dincolo de moarte, Duhul Sfînt, în chip de porumb, a aprins lumini ce ard din țărîna trupului stins, care ne-a învins printr-un blestem de a nu ajunge nicăieri. Ne prăbușim în vid, și suspendați în aerul static, libertatea o respirăm apatic. Păienjenii țes pînze pe care ,,Penelope” și ,,Ulise” din fotoliile de ceară le topesc în speranțe de primăvară. Doar că primăvara rămîne o nesfîrșită iarnă.

Un timp, libertatea a fost atît de departe. Acum este aici, noi sîntem tot ucenici, deși a căzut Cortina de Fier, dusă spre nicăieri. În beția libertății a nins cu promisiuni, însă izbucnirea de culori întunecate s-a înfipt adînc în așteptările noastre. Cu ochii fixați spre speranța unui viitor mai bun, vom alunga gîndurile de tristețe și durere, pentru a nu piere. Fără, însă, a ne da seama că între timp, de atîta așteptat, ne-am măcinat.

În secolul care a trecut, ani îndelungați am fost îmbrăcați în Mantia roșie din Est. Mantia s-a tocit și neam îndreptat așteptările spre Vest. Și, cu ce ne-am ales? Cu ițarii văcarilor, rupți în cur și la genunchi, purtați de

Amintiri literare

În lucrarea de memorialistică intitulată ,,Printre scriitori și artiști”, poetul Simion Stolnicu (19051966), care a fost membru al cenaclului ,,Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, evocă, cu o amar-ironică precizie, tabloul moral și estetic al generației lirice din al patrulea deceniu al Secolului XX. În capitolul ,,Amintiri de la Sburătorul”, din care redăm două fragmente, autorul pune în lumină adevăruri, adesea brutale, în dezvăluirea ipocriziei și incompetenței, dar și pentru sublinierea adevăratelor valori.

Despre Lovinescu

...Lovinescu nu era desigur un critic ,,filozof” în genul lui Maiorescu. El a spus multe lucruri slăvind etica dezinteresării de materia sordidă ca-n paginile dedicate lui Macedonski, ale cărui aripi le afla îngreunate de plumbul interesului omenesc de înveninări de egoism social nesatisfăcut pămîntește. El a fixat catagrafia unor poeți contemporani din cei mai dificili, și în scurte linii, dușman al balastului impuzitar în genere al operelor criticilor de profesie.

De pe acum, criticii lui Lovinescu au început să înoate cu greu în rumegușul unor nume uitate-n mai puțin de un deceniu... Cînd și cuvintele vor îmbătrîni cum cele de pe vremea lui Heliade Rădulescu – într-o critică expusă la așa ceva prin riscul neologismului, bogat la Lovinescu – nu se știe ce se va mai alege de nobila trudă a acestui plin de spirit și perspicacitate autor. Noi, urmașii, generația foarte odiseică a tuturor discumpănirilor spirituale, morale și pămîntești, simțim că ne lipsește Lovinescu, stîlp humanist, care pornea la drum cu arme bune, de tare tradiție, și la urma urmelor nu cu zorzoanele unor teorii filozofice care, de au și ceva bun, au tocmai

ani buni; de la vlădică la opincă, toți s-au crezut americani, deși nu au dolari, iar leii, din cușcă, mușcă...

Tinerii au plecat în bejenie, într-o altă țară. S-au dus cu sufletul sihastru, pe aripa păsării de fier. Acum, din caier de nori, torc aminitiri de viitor, cînd crucea lor va urca Golgota trist, pe urmele lui Christ, pentru a găsi, într-un pumn de pămînt, ,,lumina” unui răsărit.

Zarvă mare: va mai crește pensia oare? Pentru interese stupide, pensionarii sînt lăsați mereu la marginea societății cupide.

Păsările migratoare privesc cu disperare: unde e pădurea oare? Cuibul unde să și-l facă, n-a mai rămas nici o cracă. Copacul și-a țesut vise care, acum, au apus pe ponoare. Pînă și parcurile s-au ,,evaporat”, avînd cîte o vilă pe cap.

Și, mereu e dihonie mare între inițiale: P.N.L, Pee See Dee., U.S.R., P.M.P., UDMR... Se ceartă, reciproc se insultă și, în acest timp, viața noastră devine absurdă. De toate s-au întîmplat de cînd ,,democrația” s-a instalat, iar noi, ,,veritabili boi”, tragem la jug, din zori pînă-n amurg. Ne-am lămurit: singuri ne-am păcălit.

Democrația e încă un ,,copil” în fașă, ce pare că nu are ,,nașă”. Are însă nas și inspiră aer poluat, acum, prin mască filtrat. Covidul ne-a ,,botezat”, iar ,,Circul” electoral ne-a cununat cu o Speranță: mîntuirea într-o altă viață. Rămas bun! LILIAnA TETELEA

ce au moștenit din antichitate. Antichitatea elenică era la îndemîna acestui învățat și ea îl deprinsese rezerva și sobrietatea. ,,Metron ariston” – era cuvîntul lui favorit, lozinca templului din Efes...

Primul contact cu înjurătura

presei...

Ținta multor atacuri ale detractorilor lui Lovinescu, cercul Sburătorul avea în anumite medii ale publicului aliterar, cititor de cotidiene, o faimă de loc dubios, de pervertire a gustului. Studenții lui Mihail Dragomirescu deveniți profesori se constituiau în dușmani hotărîți a tot ce provenea din lumea Sburătorului. ,,Ăla e de la Lovinescu” – se spunea cu ciudă zeflemesitoare despre cel care lua parte la lecturile din Cîmpineanu:

- Ești modernist de-al lui Lovinescu...

Tînărului poet cutare ,,numai Lovinescu i-a mîncat capul”...

Maestrul avea o înțelegere rezistentă și o superbie, admirabile, pentru această coaliție în care adeversarii săi tacticieni tîrau inconștiența maselor aliterare.

Într-o zi, tînărul poet X sună la Maestru și i se plînge de vulgarele înjurături ale criticului Y:

- Cum se poate, tinere?, îi răspunde maestrul. Te văd lichefiat. Dar eu am fost înjurat pe toate ulițele literaturii! Asta nu-i nimic: Guarda e passa!

Tînărul nedumerit deocamdată, în sfîrșit, se redresează:

Infinitu-i țese alt veșmînt

lui Valentin silvestru, la 24 de ani de cînd ne-a părăsit

A mai murit o stea în fiecare

Cînd l-au învins tăcutele ninsori, Surîsul a plecat și el spre zare Și s-a pierdut spre drumul dinspre zori

Secunda l-a rănit într-o clipită Cu toamnele mirate-ntîia oară De-acea chemare-n veacuri prea grăbită Cînd lutul din urcior a prins să doară

A mai murit o stea în fiecare, Surîsul s-a retras în gînd de flori, Zadarnic s-au rugat pe rînd altare Căci candela de-argint s-a stins în zori.

ELIS RÂPEANU

- Vasăzică asta e literatura: Luptă de rechini? ,,À qui mieux mieux!”.

Iorga avea obiceiul să se lege de numele vreunui amărît debutant, în cîte un mare discurs politic, care, publicat, făcea tînărului – în ciuda intențiilor exterminatoare ale istoricului – o faimă cît nu i-ar fi adus-o zece volume publicate! Numai așa o rudă a mea, ofițer superior, pozitivist complet, a început a-mi arăta oarecare stimă, văzîndu-mă citat de Iorga la o mare întrunire politică la Iași sau așa ceva! Stamatiad mă striga peste șosea de la masa unei cofetării din Bușteni, unde-și bea șvarțul:

- Ei, amice! Te-am văzut înjurat serios de presă! Ăsta-i un semn bun că vine gloria!

Pe de altă parte, în spate, Stamatiad era o limbă rea:

- Poetul X s-a crezut că vine cu o poezie filozofică, dar s-a constatat că... etc.

Pompiliu avea o deosebită plăcere să-și bată joc de Stamatiad, repetîndu-i cuvintele:

- Ei, cînd eram de douăzeci de ani, eram tînăr și frumos!

Vechitură rară între liricii contemporani, Al. Stamatiad era într-un fel stimat ca monument al unei alte epoci printre tinerii dintre cele două războaie! Pozele lui vetuste, din vremea lui Macedonski și Anghel, aveau ceva documentar, aerul de mușchetar cu arțag poate-i era o copie macedonskiană... SIMION STOLNICU

File de istorie

Misterul dispariþiei aurului nazist

După al II-lea război mondial, a început vînătoarea de comori ale regimului nazist. Această febră a constat în căutările aurului nazist în lacuri, mine și în alte posibile ascunzători. Sigur că au fost cîteva descoperiri senzaționale.

Lacul Toplitz

Lacul Toplitz se află la 65 de km de Salzburg, în Austria. Este situat într-o pădure deasă în Alpii Austrieci. Lacul are o suprafață de 54 ha, o adîncime de aproape 100 de metri și 400 metri lățime. Aici naziștii au realizat foarte multe experiențe militare. De remarcat este și faptul că doar la o adîncime de pînă la 10 metri există oxigen în apă.

Scafandrii n-au găsit aur și totuși lacul din zona turistică austriacă Salzkammergut a devenit simbolul căutării comorilor naziste dispărute. Se știa de multă vreme că, în special în timpul celui de-al II-lea război mondial, naziștii au confiscat sau pur și simplu au furat enorm de multe bunuri de preț, ca bijuterii, bani de aur, dinți de aur de la evreii din lagărele morții naziste și mari cantități de lingouri de aur.

După război au început investigații intense pe plan național și internațional privind soarta acestora. Căutarea a mers lent, fie că bogățiile erau bine ascunse, fie că făptașii au reușit să pună din nou mîna pe ele.

Multe obstacole în căutare În decursul timpului au fost multe zvonuri că Lacul Toplitz ar ascunde o mare comoară nazistă. În plus existau indicii vagi că spre sfîrșitul războiului aici ar fi fost scufundate niște lăzi cu un conținut exclusiv: lire sterline contrafăcute. Bancnotele false ar fi fost fabricate prin munca forțată a deținuților din lagărele de concentrare. Naziștii plănuiseră să le pună în circulație pentru a devaloriza valuta și a slăbi astfel economia britanică. În 1959, lucrurile au fost puse în mișcare de un reporter german. Scafandrii au cercetat lacul și au scos la suprafață cîteva lăzi cu bancnote false de 50 de lire. În continuare, acțiunile au continuat cu dificultate. În 29 iunie 1959, un scafandru a adus la suprafață o captură explozivă – lire sterline false și plăcile tipografice aferente. Despre presupusul aur din lac, în anul 1964 s-a realizat un film cu James Bond. Agentul 007 a încercat să-l mituiască pe Gert Fröbe, cu un lingou de aur care provenea din lacul amintit. În anul 1963, s-a produs un accident tragic, cînd un scafandru a murit în timpul căutărilor. Drept urmare, autoritățile austriece au interzis orice activități subacvatice, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe unii aventurieri să continue cercetările pe cont propriu.

Totuși, speranța de a găsi aur a rămas fără nici un rezultat. Au existat într-adevăr locuitori din zonă care ar fi observat cum, în ultimele zile ale războiului, naziștii

ar fi scufundat în lac foarte multe lăzi. Ei au afirmat că nu putea fi vorba de aur. Dar, după cum a arătat ulterior un om de știință, povestirile erau probabil despre aur din hîrtie. Nici cercetările firmelor americane de recuperare efectuate în anii 2005 – 2008 n-au avut vreun rezultat pozitiv.

O comoară dintr-o mină de cărbuni În alte cazuri, căutătorii de comori au avut mai mult noroc. În aprilie 1945, trupele americane au descoperit un depozit de valori al naziștilor, într-o mină de cărbuni de lîngă Merkers în Turingia, într-un labirint de galerii și săli la 500 metri adîncime, un mare succes. Americanii au pus mîna pe bani și 220 de tone de aur din rezervele Băncii Centrale Germane, o bogăție inimaginabilă. Potrivit estimărilor era vorba de nu mai puțin de 80% din rezervele de aur și valută ale celui de-al Treilea Reich. În plus, s-au găsit comori de artă, precum și cantități uriașe de obiecte de valoare confiscate de la deținuții din lagărele morții naziste, de la aur dentar, cercei, lănțișoare, inele, tabachere din aur.

Au fost ºi succese, ºi insuccese

Americanii au înregistrat un alt succes în cursul înaintării lor de la sfîrșitul războiului. În Austria au ieșit la iveală șase tone de aur nazist. După cum au arătat investigațiile, rezervele au fost depozitate la început la castelul Fuschi din Salzkammergut, care aparținea ministrului de Externe nazist, Von Ribbentrop. Spre sfîrșitul războiului, acestea au fost ascunse la Bad Gastein și Hintersee, de unde au fost recuperate de armata americană. Totodată se întețeau zvonurile că naziștii ar fi reușit să scoată din țară rezerve enorme de aur. Era vorba de două submarine care, la începutul lunii mai 1945, ar fi plecat cu încărcături valoroase spre Argentina, unde ar fi ajuns două luni mai tîrziu. Ca și Brazilia, Argentina, o altă țară sud-americană, era un refugiu preferat al foștilor conducători naziști, care se presupunea că luau cu ei mari cantități de bani, aur și obiecte de mare valoare.

Privind restituirea aurului

Pentru a coordona mai bine investigațiile privind aurul furat de naziști și restituirea lui posesorilor de drept sau moștenitorilor lor, puterile occidentale aliate – S.U.A., Marea Britanie și Franța, au înființat, în anul 1946, Comisia Tripartită pentru restituirea aurului. Aceasta avea misiunea de restituire țărilor de origine banii și aurul jefuite de naziști în al II-lea război mondial. Ocazia nemijlocită pentru formarea comisiei a fost senzaționala descoperire din mina de la Merken. Totuși, nici astăzi nu e clar ce s-a întîmplat în realitate cu giganticele avuții după descoperirea lor de către armata americană.

Se știe doar că un convoi de 32 de camioane însoțite de o escortă militară a adus obiectele găsite la sediul Reichsbank din Frankfurt pe Main. Totuși trei camioane s-au pierdut pe drum. În ce împrejurări și cu ce încărcătură nu se știe nici azi!?

În lunile și anii care au urmat, comisia cu sediul la Bruxelles a desfășurat o muncă herculeană pentru a aduce la lumină tranzacțiile obscure ale naziștilor. În același timp, s-au încheiat convenții cu diferite state, avînd ca scop organizarea restituirii. Sume mari de bani furați identificați au ajuns în țări ca Olanda, Franța, Belgia sau Luxemburg.

Cererile poloneze

Dacă cineva își imaginează că în deceniile care au trecut de la căderea celui de-al Treilea Reich, controversele cu privire la aurul nazist au fost treptat clarificate se înșeală.

O dovedește un exemplu foarte recent. În anul 2018, mass-media a fost plină de știri și reportaje despre misteriosul tren cu aur din Polonia. Au existat mereu speculații că, spre sfîrșitul războiului, un tren blindat al naziștilor ar fi dispărut fără urmă în zona orașului Walbrzych din Silezia Interioară. De data aceasta, zarva a fost stîrnită de șeful autorității pentru protecția monumentelor. El a comunicat publicului uluit că trenul s-ar afla într-un tunel din regiunea minieră învecinată, la adîncimea de 70 de metri. Așa au susținut doi căutători de comori care s-au aventurat în labirintul de galerii și tunele subterane.

Se știe că, atunci cînd situația militară se înrăutățea vizibil pentru naziști, Wehrmachtul trecea la mutarea în subteran a unor structuri militare și chiar gări. Se spera ca astfel să fie protejate împotriva atacurilor aeriene ale inamicului. Și nu rareori aceste structuri serveau și pentru depozitarea unor documente, obiecte de artă și rezerve de aur valoroase.

După publicarea anunțului, bursa zvonurilor a dat în clocot. Polonia a intrat într-o adevărată febră a aurului. E posibil să fie vorba de un tren de aur, pregătit de naziști pentru a transporta bunurile furate?

Autoritățile îndeamnă la prudență. E posibil să se găsească doar grenade sau alte arme. Înainte de a fi demarate alte cercetări în adînc, mai trebuie să fie înlăturate multe obstacole birocratice.

Oare se va găsi vreodată aurul furat de naziști? E foarte greu de anticipat.

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Polemici « Controverse

Surpriza AUR – acțiune de discreditare, sau speranță renăscută?

(urmare din pag. 1)

Mai pozează și în anticomunist, și a fost amic cu alde Mălin Bot, iar pe lîngă el sînt persoane cu conexiuni în Sistemul Kövesi – Coldea. Și altele…

Dar, sigur, nici aparențele fizice bicisnice, nici neputința oratorică și nici chiar isprăvile de tinerețe nu sînt determinante – iar sufletul și fapta lui George Simion îl pot plasa în paradigma patriotului și chiar a naționalistului pur sînge.

Cert este că numai sociologul Mirel Palada anunțase că AUR, gruparea fondată la finele anului trecut de Simion, alături de un jurnalist, Claudiu Tîrziu, va intra în Parlament – și chiar cu 8%!

Sigur, pentru orice practicant și cunoscător într-ale politicii, un partid nou, fără structuri profesionalizate, nu poate nicidecum aduna atîtea voturi! Nici dacă are mulți bani și mass-media în spate, cum a fost în cazul PRU – partidul lui Sebi Ghiță, care, de asemenea, dorea să… unească românii! Paranteză: și în cazul AUR, și al PRU, apare un paradox – ambele partide ale „unirii” sau ,,unității” au anunțat că nu vor… unire (alianță) cu nici un alt partid! Deși vorbim de partide susținute de milioane de români, nu de niște coterii!

Ei bine, AUR nu a avut nici bani, nici mass-media – ci a ieșit ,,în stradă” și pe internet! Greu de crezut, dar așa s-ar fi obținut procentele! Ah, nu, greșesc: așa s-au obținut și mai multe procente, pentru că rezultatele finale au trecut prin furcile caudine ale furtișagurilor electorale ale marilor partide! Deci, mai puneți cel puțin 20-30% la scorul final! Adică, AUR trece, de fapt, de 10%!

Repet, cum e posibil ca un grup de cvasi-necunoscuți, adunați de cîteva luni, fără mijloace, fără structuri profesioniste să obțină acest scor fulminant?!

Da, fulminant este cuvîntul – pentru că declanșează două posibilități, ambele la fel de explozive! Prima – că AUR și Simion sînt creații ale Sistemului, care vor să blocheze și să discrediteze zona naționalistă sau suveranistă. Or, sînt date suficiente să crezi așa ceva! În România sînt multe personalități care s-au zbătut mult în zona anti-Sistem, pentru Suveranitate, pentru resurse, pentru demnitate națională! Personalități autentice, cu o carte de vizită serioasă! Ei bine, nu au reușit să unească naționaliștii și să intre în Parlament – în schimb a reușit un… personaj obscur, din toate punctele de vedere! Un nou venit în politică, fără mijloace! Fără slujbă, fără venituri clare!... Păi să nu ți se pară ciudat asta? Mai mult, se vorbește de radicalisme, de prostii gen ultras, de sloganuri „justițiare” din retorica USR…

Dar, există și o a doua variantă, la fel de explozivă: și anume că reușita AUR și a lui Simion este reală, este o poveste frumoasă, de succes! Că este un început – și, că, în fine, s-a spart gheața! Că AUR și George Simion au dat peste nas Sistemului – că au făcut totul fără bani, fără corupta mass-media, fără golăniile marilor partide. Și de ce nu ar fi așa?

De exemplu, pe liste a candidat generalul Mircea Chelaru – un om de a cărui moralitate și probitate nu mă îndoiesc nici o secundă! Un mare român, un mare patriot! Or, dacă un asemenea om a candidat sub sigla AUR, pentru mine asta spune multe! A candidat și jurnalistul Dan Tănasă, dar și un om special, inventatorul Iulian Horneț. Și nu numai aceștia… Au venit și cu programul de guvernare al unui om special, un patriot vizionar, Călin Georgescu, în fine… Scriitori, jurnaliști, oameni de acțiune din grupări patriotice și creștine… Balanța se poate înclina și în direcția aceasta!

Deci, sincer, nu știu ce să spun… este AUR o acțiune de discreditare a naționalismului, sau este renașterea unei speranțe?

Cred că cel mai corect răspuns este să-i vedem la lucru! Proba faptelor este singura care contează! Dacă vor începe cu circ, cu prostii precum cele făcute de George Simion în tinerețe, cu lumînările la casa lui Ion Iliescu, cu atacuri la realizările epocii Ceaușescu – sau cu manifestări jignitoare precum cretinismele #REZIST, ei bine, atunci avem de-a face cu o diversiune nenorocită!

Dar dacă vor demonstra ce înseamnă să fii creștin și să aperi viața – să ai curaj să te opui moralei decadente occidentale, avortului criminal – să te bați cu imperialismul „strategic” și implicarea României în adversități cu țări tradițional prietene? Ei bine, atunci ne vom ridica în picioare pentru a saluta o speranță renăscută, mai prețioasă și mai strălucitoare chiar decît AUR-ul!

Să dea Dumnezeu să fie așa!

Va sfîrși învinsul Iohannis tragic, la fel ca înaintașul său celebru?

Motto: ,,Istoria este derularea unor calcule eronate” .

BARBARA TUCHMAN

Fără îndoială, președintele Klaus Iohannis este un mare perdant al acestor alegeri. S-a vrut a fi un lider autoritar și necontestat, un fel de imperator al PNL sau chiar un dictator, în acceptul Republicii Romane. Dar, sigur, Iohannis nu are sînge de roman, ci provine din barbarii pădurii teutoburgice, pentru care legea și dreptatea erau reprezentate doar de voința șefului de trib!

Or, sîngele apă nu se face, iar Iohannis, cel despre care Victor Ponta spunea că se uită la români ca un stăpîn, a privit PNL ca pe tribul său, de nivelul unuia din pădurile germanice, punînd în punctecheie, chiar miniștri, tot felul de Tonton Macoute fără educație, fără pregătire, dar fideli și gata de orice!

Pornind în fruntea ,,tribului” său așa-zis liberal, urmașul sălbaticilor de peste Rin a călcat în picioare legi, Constituție, partide, personalități, demnitatea oamenilor simpli care au avut altă opinie. De fapt, este firesc pentru un barbar necivilizat să nu respecte nimic, decît forța brută! Dar, desigur, Iohannis este altceva – cel puțin aparent. Este un tip civilizat, nu? Vorbește limbi străine, este elegant, îi place luxul… dar în sinea lui clocotește barbaria! Și asta se vede la fiecare ieșire publică.

Acum, la alegerile parlamentare, Klaus Iohannis a vrut să conducă PNL într-o bătălie care să rămînă în istorie, în urma căreia să pună mîna pe întreaga putere! Ei bine, alegerile acestea au dovedit că urmașul barbarilor nu poate conduce o armată într-o mare bătălie – ci doar într-o ambuscadă, prin pădurile care le cunoaște, precum strămoșul său Arminius, în Pădurea Teutoburgică. Și care strămoș a sfîrșit… asasinat de cei peste care se întronase rege, cînd nu le-a mai asigurat bunăstarea.

Și, mai grav decît strămoșul său, Iohannis s-a angajat într-o mare bătălie… dar a suferit o înfrîngere, din care nu poate ieși nicidecum bine! Pentru că urmașul barbarilor a avut grijă, în prealabil, să arunce cu noroi în potențiali aliați – UDMR – și să încerce să le fure caii altora – USR.

Deci, cu cine s-ar alia învinsul de azi? Cu cei despre care spunea că vor să ne ia Ardealul? Sau cu cei împotriva cărora a ieșit cu marioneta Nicușor Dan, catalogîndu-i „experiment”? Nu, nu el i-a numit așa, ci Nicușor Dan, după întîlnirea cu ,,șeful de trib”. Sau poate va accepta ,,regele barbarilor” așa-zisa ,,opoziție constructivă” a PSD? Da, cred că așa va face, umplîndu-se însă de rușinea de a accepta salvarea din partea celor în care a dat… ca un barbar din sălbăticie! Și, știți de ce va face asta? Pentru că, altfel, va avea soarta înaintașului: va fi ucis de propriul trib – ucis politic, desigur! Poate și penal, că sînt motive!... Și, de altfel, nu ar fi decît o confirmare a practicii liberale în materie de foști președinți ai PNL! Sigur, pentru șeful tribului liberal ar mai exista o cale – dar oare îl țin curelele șeii? Ah, am uitat, barbarii pădurii nu prea umblau pe cai. În fine, cureaua pantalonilor… Nu, nu cred că îl ține, pentru că i-a intrat frica în oase că o va lua pe coajă mult mai tare! Iar de data asta o va lua și de la alții, nu doar de la ,,ciumații roșii”! Iar liberalii, trib obișnuit să trăiască din pradă, nu din ce cultivă, îl vor obliga să îi pună în fața bucatelor, nu să-i ducă iar la o bătălie… care nu e dinainte cîștigată! Și Iohannis trebuie acum să găsească o soluție, indiferent de ce va trebui să facă - inclusiv să se umilească!

Am vrut să arăt, pe scurt, cum lecțiile istoriei, dacă nu sînt cunoscute și înțelese, duc la înfrîngeri dezastruoase și la situații umilitoare. Cum este cea a minabilului urmaș al regelui barbarilor, șeful de azi al tribului prădalnicilor liberali ai pădurilor valahe. Foste păduri, prin grija liberalilor și a unor barbari germanici moderni.

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Jurnal de pe Frontul de Vest (2) Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (24)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (24)

6. Presa, radioul (4)

În Chişinău funcţionează o direcţie centrală a cenzurei. Conducătorul ei e un oarecare d. Biciola. Nu-l cunoaştem, numele lui nu-l auzisem niciodată, dar ştiam că e un om teribil. Datorită vigoarei lui, presa e cu desăvîrşire desfiinţată în Basarabia. dl. Biciola era şi un om capricios. Era excesiv de îngăduitor cu anumite jurnale, blînd cu altele, furios faţă de cele mai multe. Nu se puteau întrezări criteriile după care cumplitul şef al cenzurii îşi drămuieşte atitudinea. Dar, era cert: dl. Biciola, pe cît era de necruţător, pe atît era de variabil... Ziare pe care patriotismul cenzurii sale le socotea azi absolut periculoase siguranţei statului deveneau mîine cele mai încurajate organe de propagandă naţională. Gazete detestate pînă acum de grijile naţionale ale dlui Biciola izbuteau să nu mai aştepte cîte 12 ore pînă să primească îngăduinţa de a trece în mîna cititorilor. Apoi, aceleaşi ştiri erau îngăduite într-un ziar, şi erau înlăturate din altul. Dl. Biciola era fiinţa cea mai variabilă de sub cerul României. Directorul ziarului Buharestskie novosti s-a însărcinat să desluşească enigma. (ziarul apare la Bucureşti pentru uzul cetăţenilor de naţionalitate şi limbă rusă de pe teritoriul României. E, după afirmaţia celor care-l citesc, un ziar de propagandă anti-bolşevică. El nu putea fi în nici un caz duşmănit de cenzura românească în Basarabia. Şi totuşi Biciola prigonea şi acest ziar! Confisca pur şi simplu întregul tiraj). Directorul ziarului a venit la Chişinău, a luat un dejun amical cu Biciola, care a cerut 3 lei (parale) de fiecare foaie ce se vinde la Chişinău, plus un avans de 3.000 lei. A doua zi, directorul ziarului a venit la Hotel Suisse cu suma necesară. Dar, înainte de asta, directorul ziarului s-a dus la comandantul militar al Chişinăului, depunînd plîngere împotriva încercării de şantaj. Maiorul Răutu, comisar regal, a orînduit sistemul clasic al cursei – notează 6 bancnote de 500 lei. I-a însărcinat pe căpit. Alexandrescu şi pe locot. Adam să execute operaţia de prindere în flagrant delict. Hotel Suisse, camera nr. 35, îl aştepta Biciola.

Destituirea funcţionarului incorect, a cărui faptă rămînea, din punct de vedere penal, în seama justiţiei, nu s-a produs totuşi. Dl. Biciola continuă şi azi să fie şeful cenzurii din Chişinău, fiindcă – se zice – e băiat cu trecere mare. A trebuit ca directorul şantajat să se adreseze direct comandamentului militar pentru a obţine eliberarea ziarului de sub autoritatea necinstitului şef al cenzurii. Au rămas în puterea lui numai ziarele româneşti, au rămas cinematografele, atîtea surse bune pentru integritatea necruţătorului cenzor. E dat Basarabiei să sufere nu numai excepţia legilor ci şi excepţia necinstei? Dl. ministru de interne e dator să răspundă»”.

Cea de a doua inovaţie în domeniul mass-media, radioul, a devenit realitate la 1 noiembrie 1928, cînd a intrat în funcţiune postul naţional de radio, cu emisiuni zilnice, iar, către 1940, România avea deja 4 staţiuni de emisie: Radio-Bucureşti, Radio-România, Radio-Chişinău şi Postul de unde scurte. De la punerea în funcţiune a postului RadioChişinău şi pînă la finele perioadei interbelice, numărul abonaţilor la radio în judeţele Basarabiei a sporit continuu, fapt ilustrat de datele tabelului ce urmează.

Precum se poate constata, numărul abonaţilor la radio în Basarabia a sporit de la 4.953 sau 1,6 la mia de locuitori în 1927, la 8.696 sau 2,8 ‰ în 1937 şi 13.102 abonaţi sau 4,2 ‰ în 1938. Creşterea progresivă a numărului abonaţilor se datora construirii şi montării postului de emisiune radio „Basarabia” (Chişinău-Lăpuşna) cu materialul tehnic al Societăţii Române de Radiodifuziune şi cu piese comandate la Compania Marconi (Anglia). Postul a fost echipat cu un sistem performant de antenă antifading, de tip nou, rezultat al celor mai recente cercetări în domeniu şi datorită cărui fapt postul Radio-Chişinău putea fi recepţionat în Franţa, Maroc, Anglia, Germania, Moscova etc. Despre conţinutul informaţiilor difuzate putem judeca după programul unei zile obişnuite de emisie a radioului, cu aproximativ o lună pînă la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

Concomitent cu apariția și afirmarea radioului în viața cotidiană a populației Basarabiei apar și primele case de desfacere a aparatelor de radio. Prima întreprindere de acest fel a fost deschisă în municipiul Chișinău – „Radio-Salon-Milștein”. Concomitent cu plasarea aparatelor străine, respectiva firmă a început, în acei ani, să construiască și aparate de radio ieftine și accesibile populației de la sate. Din nefericire, la retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Basarabiei în 1941, aplicîndu-se tactica stalinistă a „pămîntului ars”, postul Radio „Basarabia” a fost distrus, iar autorităţile române vor construi în locul lui, la Iaşi, postul Radio-Moldova.

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (1)

În luna aprilie a anului 1926, Onisifor Ghibu (n. 1883, com. Sălişte, Sibiu – d. 1972, Sibiu), profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj, la crearea şi organizarea căreia avusese o contribuţie importantă, a acceptat să plece pentru mai mult de un an, pînă în octombrie 1927, pentru a se implica în viaţa politică a Basarabiei, înscriindu-se pe listele pentru dobîndirea scaunului de senator al consiliilor comunale ale judeţului Orhei, ca şi pentru a organiza extinderea în Basarabia a activităţii „Astrei” transilvănene.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nIcoLAE EncIU

(fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (2)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al patriei (1)

Documentare, studii și lucrări de amploare de amintiri și memorii, rapoarte, dări de seamă, ordine de operații și ordine de zi despre acțiunile din cel deal II-lea Război mondial sînt multe și încă multe necercetate. O radiografiere a evenimentelor la care a luat parte Divizia 11 Infanterie de la Oarba la Carei facem în beneficiul acelora care acum 76 de ani luptau și sîngerau pe ultima brazdă de pămînt românesc pe Frontul de Vest. Autor al faptelor celor mari a fost Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei care şi-a impresionat și partenerul și dușmanul prin curaj, vitejie și loialitate, fapt pentru care el ar fi meritat o conducere supremă mai bună şi o înarmare la nivelul conștiinței naționale favorabile apărării. Energia tinerească a micilor comandanți și legătura bazată pe încredere deplină a soldatului în comandantul său, ascultarea şi supunerea „oarbă” au asigurat succes uimitor pe cîmpul de luptă. Lucrarea de față ne-au inspirat-o faptele de vitejie săvîrșite pe front pe care le-am acordat cu „Aforismele asupra înțelepciunii în viaţă” ale lui Schopenhauer potrivit cărora „Meşteşugul de a suprima meritele prin tăcere şi ignorare perfidă spre a ascunde publicului binele în favoarea răului era întrebuinţat de mişeii din secolul lui Seneca”. Din această perspectivă am privit cu înțelegere omenească virtuțile şi slăbiciunile acelor viteji care au ieşit din comun prin bărbăție, care prin calm şi stăpînire de sine şi-au salvat camarazii aflați în situaţii-limită. Bravura de pe cîmpul de bătălie, cuprinsă în rapoartele întocmite chiar în timpul luptelor, transmisă pe cale orală, ori rămasă cu autori anonimi, se înscrie, în orice caz, ca o pagină glorioasă în istoria neamului românesc și a armatei sale, căci, spunea mareșalul Ion Antonescu „granițele unui neam se zidesc întîi în suflete și mor tot în suflete, atunci cînd un popor nu știe să le păstreze în inima fiecăruia”.

Și pentru că privirea Ostașului din Divizia 11 Infanterie, la faptele căruia facem trimitere, începea odată cu întoarcerea armelor spre vest, vom reda un pasaj consemnat o zi înainte și una după 23 august 1944, din Memorii de război, ale preotului căpitan Gheorghe Marian, rămase manuscris în păstrarea lui Constantin Mălinaș. Facem mențiunea că la data respectivă unitatea sa duce lupte de apărare în cadrul Operației „Sonia” din Moldova.

„În data de 22 august 1944 – în dimineaţa acestei zile, am ajuns în satul Zamfireşti. Aici încă nu a pătruns armata rusă. Tot aici am găsit Spitalul Militar de Campanie nr. VI, şi nu avea nici un bolnav. Era gata împachetat pentru plecare. Cu această ocazie a apărut o maşină cu doi ofiţeri superiori din Comandamentul Armatei a IV, din Bacău. Văzîndu-mă în halul în care mă găseam, obosit, murdar, nebărbierit, s-a repezit la mine şi m-a acuzat că sînt dezertor şi mi-a semnat numaidecît numele şi comunicîndu-mi că voi fi dat în judecata Consiliului de război pentru dezertare. Afirmînd că armata rusă a fost înfrîntă de noi şi de germani şi că acum sînt în retragere, eu le-am răspuns după cele văzute şi trăite. După plecarea lor, a apărut o maşină de la Corpul 7 Armată condusă de Căpitanul Iordana. Văzîndu-mă, repede m-a invitat în maşină şi după ce a predat un ordin la Comandantul Spitalului Militar (Col. Ursu), am plecat în satul Tălmaş, aflat la o distanţă de vreo 12 km spre sud de Bacău. Aici am găsit întregul comandament al C. 7 A. care, văzîndu-mă, şi-a exprimat o deosebită bucurie, deoarece ei au fost informaţi că am fost împuşcat de ruşi. După ce am luat masa, maiorul Popa V. m-a invitat la dînsul unde am dormit, iar seara, după cină, tot la dînsul am rămas. M-a rugat să mă culc în maşină, deoarece întregul comandament în cursul nopţii se va deplasa. Într-adevăr am rămas şi am dormit în maşină şi dimineaţă, după ce a plecat întreg comandamentul, am plecat şi noi în urma comandamentului.

23 august 1944. Am plecat în urma comandamentului cu maşina. Maiorul Popa avea şi însărcinarea ca să controleze, ca să nu rămînă în urmă vreo maşină. Mergînd înainte, motorul maşinii s-a defectat. Pentru repararea lui am vrut să intrăm în Bacău, însă la intersecţie de drum am găsit maşinile Comandamentului Armatei 4 care se retrăgeau. Cu această ocazie am fost informaţi că ruşii în cursul zilei vor ocupa Bacăul, întrucît sînt în marginea oraşului. În urma acestor informaţii, noi am luat-o înainte pe un drum judeţean care traversa paralel cu rîul Siret. Cum însă motorul era defect, eram nevoiţi mereu să oprim şi să răcim motorul cu apă rece ce scoteam din Siret. La o distanţă de vreo 300 - 400 m înaintea noastră mai mulţi soldaţi făceau baie şi totodată adăpau şi caii. Cu binoclul maiorul Popa V. observă că sînt ruşi, deci armata rusă a ajuns azi pînă la Siret. Deci noi cu maşinile nu mai putem avansa, dar nici ca să ne mai reîntoarcem nu e cazul. Am scăpat din prizonierat şi acum iar voi cădea în mîna ruşilor, neavînd posibilitate de scăpare decît să abandonăm şi să părăsim maşina, iar noi prin înotător, însă fiindcă pe Siret valul de apă aduce o mulţime de bîrne de lemn care vin dinspre izvoarele rîului, am intrat în apă cu Maiorul Popa şi soldatul-șofer – dezbrăcaţi şi cu hainele legate în pachet am reuşit destul de uşor să trecem rîul.

Prin porumb şi alte arături, am înaintat şi după un drum de 10 - 12 km, am ajuns la şoseaua care vine dinspre Bacău, unde am întîlnit mai multe camioane cu soldaţi în retragere de la diferite unităţi, am urcat şi noi, pînă seara am ajuns la bifurcaţia şoselei de lîngă Focşani, care traversează rîul Siret spre Moldova (Galaţi). (va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre memorialistica

lui Perpessicius

Deși unii l-au considerat cam la marginea literaturii și i-au veștejit importanța, totuși destui au fost scriitorii care s-au încumetat să se exercite și în genul jurnalisticomemorialist. Dintre cei din Secolul al XIX-lea, doar Heliade, Alecsandri, Hașdeu sau Eminescu să nu-i fi lăudat virtuțile. Dar, să nu uităm că jurnalul, care a apărut în Franța, pe la sfîrșitul Secolului al XIX, ca o formă a documentarului, s-a tot extins în toată lumea pe vremea cînd conștiința personalității și a unicității individului se manifesta tot mai pregnant. La noi, a pătruns spre secolul următor, și doar ca un fel de bagaj de mînă, adăugat convoiului numit modernism literar, un ecou al înnoirilor care cuprinseseră literatura europeană. Din acest motiv, în epocă nu se știa nici de interviuri sau de reportaje, după cum nu se știa de cinematograf.

Dar mai există o categorie de scriitori. Aceia care, deși au detestat genul (vezi G. Călinescu), și-au disimulat o parte din amintiri – biografie, oameni, locuri, isprăvi diverse sau chiar aventuri – în opera beletristică în care ficțiunea a fost un execelent paravan pudic. Cum ar fi, de exemplu, Caragiale, Panait Istrati, Hortensia, Mateiu, același Călinescu, Preda, M. Sorescu, Breban și atîția alții. Observați că, în același timp, n-am spus nimic despre memorialiști de prestigiu, precum Slavici, Maiorescu, Rebreanu, Lovinescu, Sebastian, Martha Bibescu...

Răsfoind cîteva numere mai vechi ale prestigioasei reviste ,,Manuscriptum”, după care, trebuie să recunosc, alerg cu limba scoasă, am făcut o descoperire. Anume că marele critic și exeget eminescian Dumitru Panaitescu-Perpessicius (1891-1971), în lunga sa existență, a scris și el memorialistică. Știam că fusese un critic și un istoric literar dintre cei mai erudiți, cu un stil artistic în linia inovatoare a lui G. Căliescu, dar cu o frază mai bogată și cu metafore uneori mai sugestive. În tinerețe, făcuse poezie, selectată în volumele ,,Scut și targă” (1926) și ,,Itinerar sentimental” (1931), și, prin foiletoanele, tipărite ici și colo, în presa vremii, ca și prin volumele cunoscute, a recompus, cu fidelitate, mișcarea literară interbelică și de după. Fragmentele memorialistice prezentate au fost alese de filologul Dumitru D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, care a făcut și cîte un comentariu lămuritor la unele momente din viața și activitatea literară a criticului.

Dar, în egală măsură, acad. Perspessicius a fost și un sensibil memorialist. Multe dintre amintirile sale (despre scriitori, fapte, întîmplări sau impresii de lectură) au fost adunate în volumele ,,Dictando divers” (1940), ,,Jurnal de lector” (1944), ,,Lecturi intermitente” (1971). Ca și vinul, prin trecerea timpului, aceste volume și-au sporit valoarea, și ferice de acela care, dacă nu se poate deplasa la biblioteca Facultății de Litere, să le studieze, le mai poate găsi undeva.

Astfel, în acele pagini ale lui Perpessicius întîlnim amintiri despre Brăila, orașul său natal, părinții și familia, profesorii de la liceu (1891-1911). Au urmat anii din facultate, la București, cu colegii și profesorii de acolo (1911-1914). Apoi, anii primului război, cînd a și căzut rănit în luptele din Dobrogea și a rămas infirm (1916). Au urmat activitatea didactică în cursul secundar și multe notații personale. Aceste însemnări despre evenimentele politico-sociale, dar mai cu seamă culturale, precum și notațiile despre oameni, angrenați în procesul de adaptare la noile realități, sînt legate de perioada 1959-1966. Reținem starea sufletească de refuz sau de acceptare a evenimentelor aflate într-o continuă schimbare, valul de resemnare care le acoperă, precum și doza de înțelegere acordată oamenilor care i-au făcut rău.

,,15.IV.1960. Ședință de lucru la M.L.R. (Muzeul Literaturii Române). Dificultăți. La «Telegrame» în cartier. Film inegal, haotic, lipsit de priză... cîteva scene epizodice (măturătorul f. bun). Lipsește viziunea regizorală unitară, punctul de vedere al spectatorului e neglijat”.

,,15 august 1960. M-rea Neamț. Invitat la Sadoveanu. Vizită de un ceas. Impresii. «Cum se poate?» a articulat

perfect. La plecare – merge singur, flancat de soție și de fratele agronom-siamezul – pînă la poartă – de unde privește pierdut Cetatea Neamțului pe care eu unul n-o văd cu cele 18 dioptrii, în timp ce el, cu ochii liberi... Cobor cu V.S. pînă la Mînăstire; despre necrologul pesimist și exemplul lui Ravel”.

,,11 martie 1961. Sculat la 7 – redactez pînă la 11,30. – Obosit... Rău cu ochii. O.Han bună părere despre textul meu. – Seara la cinematograf «Frumoasa aventură». Cam lung. Lipsit de grația franceză”. Ï Ò

În acticolul ,,Jurnalul unui editor”, din volumul ,,Alte mențuni de istoriografie și folclor”, III (19631967), Perpessicius prezintă felul cum, începînd cu anul 1933, a trudit la editarea completă a operei lui Eminescu. Modest, el compară această muncă a lui cu ,,truda fără glorie a sobolului”. Incredibil: în cei 34 de ani de muncă, citise și cartase absolut toate manuscrisele lui Eminescu și s-a oprit doar cînd vederea l-a părăsit cu totul. În 1939 a apărut primul volum al ,,Operelor” lui Eminescu și în 1963 ultimul, al șaselea. Chiar și în ultimul său an de viață, el angajase la Editura ,,Minerva” 2 volume de ,,Teatru”, distribuite pe 3 secțiuni: Originale, Traduceri și Anexe. În nr. 6/1972 al Revistei ,,Manuscriptum”, D.D. Panaitescu pune în circulație fișele tatălui său referitoare la opera dramatică a lui Eminescu, versuri cunoscute și altele, inedite. Trebuie să recunoaștem, o muncă titanică din partea criticului. De aceea, în ,,Jurnalul” său din 1940-1943, el va nota: ,,25 oct. 1942. În loc de o ediție integrală pe care aș fi putut-o da, cu toate că astfel de lucrări nu-s lucrări de unul singur, grație, între altele, și «ajutorului» și «înțelegerii» ministrului Culturii Naționale, Ion Petrovici, voi scrie o confesiiune de 100 de pagini: «Chinurile și umilințele unui naiv»”.

,,TEATRU. (,,Mira”) ms. 2254 – fila 9 și verso 646, fragment dramatic. Cap. I. Cadut e corpul nostru cînd sufletu-i cadutu. Cap. II, Act 5. Marea ce-a înnecat jumetatea... bisericei dace (or tătare) unu stîlp în mijlocu de care-i atârnat o liră pentru dorme. Scena I. Petru dormind. Scena II.(,) Scena III(,) Petru singur(,) Scena IV(,) Petru, Mira (cu cununa de lauri) (,) Scena V(,) Petru (singur se sue’n barcă)”... Ï Ò

Procedînd la o periodizare a jurnalisticii sale, putem spune că această activitate a lui Perpessicius cuprinde 3 perioade: 1927-1935, cînd scrie foiletoane literare la ziarul ,,Cuvîntul”, făcea cronică literară la Radio și ocupa funcția de consilier literar la ,,Fundația pentru literatură”. Perioada 1940-1943, urmată de perioada 1952-1955 și, în încheiere, perioada 1959-1966. Însemnările din aceste perioade au fost strînse în mai multe volume: ,,Dictando divers”, tipărit în 1940; ,,Jurnal de lector” (1944); ,,Memorial de ziaristică” (1970) și ,,Lecturi intermitente” (1971). Conform uzanțelor, multe nume de persoane sînt trecute cu inițiale, din motive cunoscute și azi. Perpessicius proiecta să publice și un volum de ,,Amintiri literare”. Nu știm dacă a dus la bun-sfîrșit și acest gînd.

Viața și opera lui Eminescu l-au preocupat pe criticul Perpessicius aproape întreaga existență. Să amintim, mai întîi, cele 6 volume impresionante despre opera lui Eminescu, tipărite la ,,Fundații”, abia după ce îi puricase cu lupa toate cele peste 2.000 de file depozitate în Cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române. Atunci, rareori își permitea cîte o clipă de răgaz, cînd ochii i se odihneau pe fereastră contemplînd scurgerea anotimpurilor. Sau despre atîtea studii de critică, risipite în publicațiile literare mai vechi sau mai noi, parte dintre ele adunate în cele 2 volume de referință ,,Eminesciana”, publicate în 1971 și 1973. Nu trebuie omise nici conferințele publice de la București sau din țară, precum și participările la manifestările muzicalliterare de la Ipotești sau Iași. În sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, trebuie notate medalioanele ,,Eminescu”, prezentate la radio și la televizor pe 15 ianuarie și 15 iunie. Dar despre toate aceste acțiuni s-ar cuveni un articol separat.

Jurnal n port

Lasă cinematograful azi și vină Să ne preumblăm pe cheu cît e lumină; Vino și-ai să vezi un film de artă mare

Un jurnal bogat cum nici o casă n-are: Vino și-ai sa vezi cum arde stufu-n baltă, Cum reflexul de pe-un val pe altul saltă;

Cum scînteie, slab, în pupa felinarul

Și luceafărul cum scapără-n amnarul

Primului optant de lună argintie;

Pescarușii-au rupt zglobia lor chindie,

Pe coverta șlepurilor cina-i gata, Trece-o barcă-ntîrziată și lopata

Tot mai istovită bate pulsul zării;

Se deschide panorama înserării, Trec grăbite-n goana undelor sirene

Lepădînd pe apă argintate trene

Și din fiecare navă li se-azvîrlă

Nuferi răsădiți de felinare-n gîrlă

Însă scîncetul de bufnițe funeste

Ne alungă din meleagurile-aceste

Dacă vrei în treacăt, două-trei cuvinte

Vom schimba cu grănicerul cel cuminte

Care e de astă toamnă înrolat

Și-a zăcut cam rău, fiind impaludat;

Și urcînd, în fine, către casă dealul

Vom privi din nou, rîvnind la idealul

Brațelor valide de elevatoare

Ce se strîng într-o tăcută-mbrățișare.

Ï Ò

Multe dintre notațiile memorialiste făcute de Perspessicius, de-a lungul vieții sale, au fost cuprinse în mai multe volume, după cum am văzut. Altele poate că își așteaptă rîndul, și acum, după cum plănuia D.D. Panaitescu în anul 1975, cînd, folosindu-se de bunăvoința celor de la ,,Manuscriptum”, punea în circulație alte pagini din numeroasele caiete rămase în custodia familiei, și nu știu dacă ele au fost tipărite vreodată. Așa cum ar fi, de exemplu, paginile din perioada 1940-1943, cuprinse într-un caiet cartonat și care poartă pe copertă însemnarea: ,,Notes – sep(tembrie) 1940”.

Jurnalul acestei perioade, cu unele întreruperi, avalașa de evenimente din acea perioadă cu ocuparea țării de către germani, rebeliunea legionară, războiul care cuprinsese întreaga Europă. Pe aceeași linie, să mai menționăm proiectul unor ,,Amitiri literare”, care urmau să apară în Revista clujană ,,Steaua”, dar nu știu cum s-a materializat acea intenție. Revista noastră reproduce, mai jos, cîteva dintre însemnările cuprinse în acel caiet.

,,8 septembrie 1940.Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă și cearșaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieșite, apărea pe scenă săși expuie programul. Cetisem de cu seară «Coriolan» și ascultasem la radio proclamațiile generalului Antonescu”.

,,8 octombrie 1940. Urmărind ultimele evoluții ale lui Motru (în «Timpul») și cronicile berlineze ale lui Noica. Să te ferească Dumnezeu de filozofi. (Cf. Eminescu: «Cînd n-are ce face, Satana își cîntărește coada și omul face filozofie»)...”.

,,28 Noiembrie 1940. Uciderea sălbatecă a lui Nicolae Iorga”.

,,29 noiembrie 1940. Încerc să citesc din Iorga și mă simt tulburat. Uriașa umbră se ridică dintre rînduri și interzice. Cel mai viu dintre muritorii de azi a fost silit să tacă”.

,,8 decembrie 1960. «Germania 1840», poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler. De redactat scena S. Cioculescu&I.Barbu (...) Poemul e magnific... cu regretul că n-a fost inspirat de Ștefan cel Mare. Dacă Hitler ar înțelege poezia, ar trebui să ne dea înapoi Ardealul. Să știi că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare”. ,,Nu putem avea nimic cu un regim care face funeralii naționale părintelui Moța și, după trei zile, ucide pe Iorga”. PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (22)

Partea a II-a – VARA Moș Cocoloș (1)

Ploaia încetase demult, soarele își recîștigase poziția dominantă pe cer, iar strada începuse, din nou, să capete viață. Orătăniile ieșeau de prin ascunzători și ne ofereau o nouă perspectivă asupra restului zilei. Am ieșit la șosea odată cu restul copiilor și ne-am strîns din nou la ,,groapă”, în ideea de a relua jocul. Ploaia, însă, măturase cu totul locul unde, cu cîteva ore în urmă, ne disputam cartonașele, așa că începurăm să refacem scena unde aveam să jucăm. La un moment dat însă, un strigăt se auzi peste stradă, mai mult admirativ decît speriat:

- Măi, uite un Moș Cocoloș! Veniți să vedeți!

Moș Cocoloș era un păianjen negru, destul de măricel, care trăia în pămînt. Îl știam după găurile mici pe care le lăsa, nu de puține ori noi fiind cei care încercam să îl prindem prin introducerea în acele galerii a unor bucăți de ceară legate cu sfoară. Păienjenii erau atrași de ceară, așa că, odată ce se prindeau de ea, noi îi scoteam afară și, de cele mai multe ori, îi omoram pentru că ne inspirau teamă.

- Nelule, hai măi să îi punem într-o cutie și să îi ducem la școală să îi vadă și tovarășa învățătoare! – se auzi o voce dintre rîndul celor prezenți.

Bunica auzi forfota și ieși numaidecît la poartă și, aplecată de spate, ne urmări alături de Ion, la fel de curios de ceea ce ne făcuse să ne îngrămădim la margine de trotuar.

- Băi, aveți grijă să nu vă muște, că sînt veninoși! Dorinele, pleacă de acolo! – aruncă el cîteva vorbe și se retrase la curte cu satisfacția faptului că ne-a avertizat. Între timp, grupul se mări deoarece ni s-au alăturat degrabă și cei mai mari, care aveau o viziune proprie

despre păianjenii negri care acum se vedeau puși în situația de a nu se mai putea întoarce în galeriile lor. Cei mari au decis să ia păianjenii și să îi ducă la școală, unde se pare că era nevoie de o astfel de captură pentru laborator. Eu, Dănuț și restul celor mici am fost alungați de la locul faptei, dat fiind faptul că nu înțelegeam deloc cît de primejdioase pot fi acele creaturi.

Picioarele goale lăsau urme în asfaltul moale. Întîmplarea ne oferea un subiect de discuție interesant, dar pe care nu reușeam să îl înțelegem pe de-a-ntregul. Soarele revenise pe cer, astfel că ploaia care ne forțase să intrăm în case în urmă cu cîteva ore parcă nici nu existase. Mergeam alene spre o țintă inexistentă, fără să știm la acel moment cît de puțin timp mai aveam să petrecem împreună.

* * *

Pentru mine, Dănuț era o enigmă – nimeni, niciodată, nu intrase la familia lui în casă, fapt pe care noi, colegii lui, nu prea reușeam să îl înțelegem. Părinții lui erau destul de aspri cu el, sau cel puțin așa ne dădeau impresia, figura care afișa mereu un zîmbet trist oferindu-ne o garanție că ceea ce credeam era adevărat. Cu timpul, Dănuț a devenit tot mai retras, așa că orele petrecute împreună deveneau din ce în ce mai puține.

Începînd cu clasa a doua, eu am fost mutat la școala din Alexandria, fapt care a făcut ca eu și Dănuț să nu ne mai vedem deloc în această viață. În preajma vacanței de iarnă a anului 1978 el și familia lui au fost vicime ale unui accident de circulație extrem de violent, petrecut pe drumul de întoarcere de la o nuntă care avusese loc la Craiova. (va urma)

T.T.

Dosare secrete ale Istoriei (94)

Misterul Kennedy (7)

„Oh! nu! nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JAcQUELInE KENNEDY

Ca să ajungă la viaduct traversînd piaţa, convoiul trebuia să urmeze o traiectorie în formă de „Z”. Din Main Street o apucă la dreapta – în unghi drept –, pe Houston Street. După aceea la stînga – în unghi ascuţit –, pe Elm Street. După virajul acesta, convoiul urma să treacă exact pe sub ferestrele Depozitului de manuale şcolare. Apoi, cîteva zeci de metri mai încolo, pe lîngă un dîmb înverzit, mărginit de o pergolă cu coloane. În fund se afla terasamentul de cale ferată pe sub care –printr-un tunel – trebuia să treacă convoiul.

E ora 12,29. Şeful poliţiei, Curry, răsuceşte volanul maşinii din frunte spre stînga ca să intre pe Elm Street. Un viraj de 120°. Bill Greer întoarce şi el, la rîndul său, volanul „Lincolnului”. Cînd trece pe dinaintea Depozitului de manuale şcolare, aproape că e silit să oprească. Aceeaşi problemă i se pune şi lui Jacks, şoferul vicepreşedintelui, care, văzînd cît e de mare curba, bombăne printre dinţi:

– La naiba, asta-i de fapt o întoarcere de 180°.

Acum „Lincolnul” se îndreaptă spre viaduct. E cald. Foarte cald.

Din maşina aflată în fruntea coloanei, agentul secret Lawson examinează viaductul spre care se îndreaptă. Sus, pe terasament, zăreşte cîţiva oameni. E, indiscutabil, o lipsă a Serviciilor de securitate. Lawson face semne energice cu mîna unui agent de poliţie ca „să-i pună să circule” pe oamenii aceia. Dar agentul nu înţelege.

Nellie Connally îi arată lui Jacky viaductul: – Încă puţin şi am ajuns. E imediat după asta. Într-adevăr, e imediat: „Trade Mart” (Salonul de expoziţii comerciale) se află la o distanţă de cinci minute. Soţii Kennedy urmează să prezideze acolo un

banchet destinat strîngerii de fonduri pentru partidul democrat.

Jacky priveşte viaductul şi „Triple Underpass” (pasajul subteran cu trei nivele). Jacky gîndeşte: „Ce plăcut o să fie în răcoarea tunelului...”.

Printre cei care privesc sînt mulţi negri. Într-un oraş în care segregaţia e crîncenă, au ţinut să vină să-1 salute pe preşedintele „lor” mai departe de centru. Jacky se întoarce spre stînga. Face semne cu mîna.

În dreapta, un băieţel de cinci ani ridică mîna ca să-1 salute pe preşedinte. John F. Kennedy îi zîmbeşte şi-i face şi el cu mîna, răspunzîndu-i la salut.

E ora 12,30 fix.

Abraham Zapruder este proprietarul magazinului de mode „Jennifer Junior” din Dallas. În dimineaţa aceea, Zapruder, un croitor foarte conştiincios, şi-a acordat, în mod cu totul excepţional, o oră de răgaz. Doar n-ai în fiecare zi posibilitatea să-1 vezi cu propriii tăi ochi pe preşedintele Statelor Unite ale Americii. Magazinul nu se află prea departe de traseul pe care trebuie să meargă convoiul. Cu puţin înainte de 12,30, Zapruder, înarmat cu aparatul său de filmat de 8 mm, s-a îndreptat spre Elm Street şi s-a postat în faţa intrării Depozitului de manuale şcolare.

Exact în momentul acela, Roy S. Truly, însărcinat cu supravegherea depozitului, se află şi el în faţa intrării întreprinderii lui. De acolo se vede perfect şi în întregime intersecţia dintre Houston Street şi Elm Street. Zapruder îl cunoaşte bine pe Truly. Leagă cu el o conversaţie. Toate actele lui Abraham sînt guvernate de un simţ strict al economiei. El îi mărturiseşte lui Truly că nu vrea să facă deloc risipă de film:

– Filmul color mă costă scump, 4 dolari pentru 800 cm, şi mai trebuie să-mi şi încarc mereu aparatul; n-am să apuc să-1 filmez pe Kennedy... (va urma)

ALAIn DEcAUX

Gnduri la moartea unui nvins

a încetat din viață Mihăilă Cofariu –eroul mutilat pe viață de unguri, în 1990, la Tîrgu Mureș

Crescut de mic în dragostea de Țară, Te-ai altoit pe ram ca pomul viu, La umbra sacră-a Munților Gurghiu, Tu ai rodit cu fiecare vară.

În vatra satului un vis fierbinte

Te-a luminat – Luceafăr românesc

Și-n sfera ta curată – a fost firesc

Să-ți vezi de viață, ca un om cuminte.

Să ari pămîntul – sfînta ta avere, Să ai nevastă, și copii să ai, Să dai o coasă la-nceput de mai

Și să trăiești în duh și-n mîngîiere.

Dar, iată, cerul tău boltit cu stele, S-a-ntunecat în primăvară, dur, Și lumea bună ce-ți era în jur

S-a transformat rapid în patimi grele

Cînd, îmboldit de gînd curat de Țară Cu care te-ai hrănit în tot ce ești, Pașnic plecat-ai de la Ibănești

Ca să nu lași dreptatea ta să moară!

La Tîrgu Mureș te-au lovit dușmanii, Căzut pe jos și tot ți-au dat cu-n par, Nepoții lui Attila-n mod barbar Te-au condamnat – schilod să-ți petreci anii!

Statul român – un laș, fără prestanță, Și speriat de-acei UDMR-iști, De parcă tu, Cofariu, nu exiști, Pe criminali i-a vrut pe la instanță

Doar că de-acum plecaseră afară, În țara lui Attila, și-au scăpat.

Ce țară, ce democrație, ce păcat

Că n-ai fost ocrotit de a ta Țară!

Doar un partid ți-a dat o alinare

Cu-n președinte demn și-un gînd sublim.

Te-a înțeles, te-a ajutat Vadim

Cu tot ce-a fost, și România Mare!

Ai fost erou și un român distins, Dar ce folos în noua Românie Cînd ești erou și mori în sărăcie –Ești un erou de Patrie învins!

GEO CIOLCAN

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Mălini– după moartea căprioarei (La

85 de ani de la moartea poetului Nicolae Labiş)

,,Trăim în miezul unui ev aprins/ Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/ În flăcările noastre se destramă.// noi pentru viitor ne pregătim,/ Și-l populăm pe solul fericirii,/ Cu brațele-ncordate să-l săpăm/ Și să-l udăm cu ploile gîndirii// (...) Și pentru că-n vîltoarea vremii noastre/ noi am avut un post și am luptat,/ ne-am cîștigat și dreptul demnității/ Și-al cugetării drept nemăsurat”... ,,seceta a ucis orice boare de vînt./ soarele s-a topit și a curs pe pămînt./ a rămas cerul fierbinte și gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ peste păduri tot mai dese focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri// (...) Ce-i inimă? Mi-e foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea .../ Tu, iartămă, fecioară, - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce ʼnalt îi focul! Și codrul, ce adînc!/ plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”.

Cu aceste versuri în gînd, recitate ca la o serbare școlară, am intrat pe ulițele Mălinilor în căutarea universului pierdut și a celui care ar fi putut deveni un mare poet național – NICOLAE LABIȘ. Versurile de mai sus sînt din două poezii cu mesaje diferite: ,,Viitorul” și ,,Moartea căprioarei”, dar din ambele rezultă – ca o trăsătură definitorie în arta poetică a lui Labiș – ancorarea poetului în realitatea imediată, cu transfigurarea eului într-o anamneză perpetuă, purtînd pecetea unei istorii interioare, cuprinsă între limitele unei ataraxii aparte și ale unui zbucium de pontif.

Mergînd pe jos pe strada principală, din pură curiozitate adresez întrebări sătenilor întîlniți în cale despre locul în care se află Casa memorială ,,Nicolae Labiș”. Îmi place să-i aud vorbind pe cei din Mălini, mai ales că în glasul fiecăruia se distinge o undă de

mîndrie, le simt bucuria de a fi părtași la un gest care le onorează localitatea, fiind puși în situația de a oferi informații despre consăteanul lor, poetul Nicolae Labiș. Oamenii – tineri ori vîrstnici – cu înfățișări și priviri blînde, știu toți cîte ceva despre cel care a fost Nicolae Labiș: locul în care se află Casa Memorială, școala în care a învățat, cine i-au fost părinții... Da, sîntem în Mălini, acolo unde, cu 85 de ani în urmă, la 2 decembrie 1935, a venit pe lume, în casa unei familii de învățători, puiuțul Nicolae, botezat cu numele sfîntului ce era sărbătorit peste cîteva zile – Sfîntul Ierarh Nicolae. Parcă nu-mi vine să cred că am ajuns să calc pe aceste meleaguri pe care, cu aproape un secol înainte, își plimba făptura precocele poet. Mirarea poate că s-a ivit odată cu adîncirea lecturii cărților de poezie ale lui Nicolae Labiș – toate, în afară de primele două – ,,Primele iubiri” și ,,Puiul de cerb” (plachetă pentru copii) – apărînd postum. Soarta nedreaptă a făcut ca Nicolae Labiș să se stingă la doar 21 de ani – o moarte tragică, coborîtă odată cu un tramvai hodorogit ce purta numărul nefast 13, de pe bulevardul din fața spitalului Colțea, din București.

dacă a reușit acest salt spectaculos, la ce nivel receptăm, astăzi, opera poetului din Mălini, atît cît Dumnezeu i-a lăsat timp s-o scrie? Acestea sînt doar două întrebări din multe care s-ar putea formula cu referire la numele și la opera poetului Nicolae Labiș. În apreciabilul răstimp de peste 6 decenii de la dispariția sa pămînteană au apărut sute de studii și cărți despre poetul Nicolae Labiș semnate atît de cei care l-au cunoscut în mod nemijlocit, cît și de o droaie de critici literari și oameni de litere – semnal astral că și astăzi proiecția în timp și spațiu a ,,Puiului de cerb” naște interes, multe scrieri pe această temă duelîndu-se în polemici utile sau, uneori, apagogice.

Debutînd la vîrsta de 15 ani, în 1950, în ziarul ,,Zori noi” din Suceava, un an mai tîrziu făcîndu-și debutul și în presa literară bucureșteană (revista ,,Viața românească”), constatăm că Labiș n-a creat decît un timp extrem de limitat – șase ani, pînă în 1956!

A reușit Nicolae Labiș, în doar cîțiva ani de creație literară, să atingă pragul unui mare poet, să rămînă în Istoria Literaturii Române înscris cu litere mari? Și,

Din acest punct de vedere – al avalanșei de titluri ce încearcă să ne lumineze dacă opera labișiană este demnă de a figura la loc de cinste în veranda literaturii române, sau, mai degrabă, s-o dosim în debara – cititorul îndrăgostit de versul și de sinceritatea lui Labiș se simte într-o derută instalată într-o psihanaliză limitată. Pentru a se vedea că nu vorbesc (scriu) degeaba, enumăr doar cîteva lucrări reprezentative în acest sens: ,,Labiș, Albatrosul ucis” (Ștefan Bitan, 1970); ,,Nicolae Labiș” (Lucian Raicu, 1977); ,,Nicolae Labiș” (Ion Bălu, 1982); ,,Urmele poetului Labiș” (Gheorghe Tomozei, 1985); ,,Moartea unui poet” (Gheorghe Tomozei, 1972); ,,Timpul asasinilor” (Cezar Ivănescu și Stela Covaci, 1997); ,,O moarte care dovedește ceva” și ,,Ultima graniță a terorii” (Irimie Străuț, 2001, respectiv 2003); ,,Hora morții” (Portik Imre, 2005); ,,Nicolae Labiș – monografie” (Florentin Popescu, 2006); ,,Kiseleff 10 – Fabrica de scriitori” (Marin Ioniță – reeditare, 2018).

Citind aproape tot ce s-a scris în volum despre opera literară a lui Nicolae Labiș, compilată cu aspecte din scurta lui viață (am în rafturile bibliotecii mele peste 50 de volume cu subiectul discutat), am rămas sub imperiul unui gînd peremptoriu, care a dat naștere la următoarea întrebare: de ce toți autorii care s-au aplecat asupra scrierilor poetului Nicolae Labiș (analiști de marcă, colegi de breaslă sau prieteni de pahar) au simțit, imperios, nevoia să-l judece pe Labiș în dimensiunea a două paliere sociale: 1. poet comunist; 2. poet răzvrătit (anticomunist)!? Inventînd acest dualism din perspectiva etică în poezia lui Labiș, chiar în limita unor analize sofisticate, amestecînd istoria Partidului Comunist cu gîndirea pură a celui care, ivit de sub poale de munte, totuși, din ograda de intelectuali ai satului, a deschis ochii asupra realității înconjurătoare, singura pe care o cunoștea, înseamnă să simplificăm ipostazele de viață ale copilului și adolescentului Nicolae Labiș pînă la mistificarea talentului acestuia.

,,Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat și sună,/ Oglinzile ritmîndu-și-le-n dans/ Și brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un amețitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii –/ Cristalurile cîntecelor grele –/ Și stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cîntec sfînt:/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt”. Am reprodus partea de început din amplul poem intitulat ,,Primele iubiri”, pentru a releva puritatea de care aminteam mai sus, îmbrăcată, pînă la contopire, în idealul sufletului unei simțiri primare menită să nască manifestări intime inedite. În continuarea poemului, viziunea adolescentină a poetului este transpusă în versuri de o altă factură, imprimate pînă la saturație de ecoul prelungit al războiului de curînd încheiat, epopee întunecată ce a lăsat urme profunde în

sufletul unui copil maturizat prea devreme la impactul cu cortegiul de experiențe aduse de acest război.

Filtrată prin capacitatea poetului de a percepe diferența dintre cele două sfere diametral opuse – Război și Pace – etapa aceasta i-a amplificat sensibilitatea nativă prin invocarea dreptului legitim de a se bucura la capătul ieșirii din marasmul întruchipat de lipsurile instituite de păgubosul conflict armat. De aici, din această modificare a unghiului prin care cade lumina asupra sufletului unui copil, de pe această platformă critică trebuie să privim și să judecăm explozia de bucurie a lui Labiș la adresa unei stări sociale –reprezentată prin varii instituții, entități sau concepte filozofice – o imagine care, mult mai tîrziu, va avea o altă conotație și reflexie în mentalul colectiv românesc, deci și în concepția lui Labiș.

Astfel trebuie să citim, să receptăm și să judecăm, fără a încerca să inventăm cine știe ce circumstanțe atenuante, continuarea acestui poem: ,,Eram neliniștit și nici eu însumi/ Nu înțelegeam prea bine tot ce sîmt./ Doream să prind a vremii înțelesuri,/ Întregi, în craniul meu atunci prea strîmt;/ Cărți peste cărți în nopți sfîrîitoare/ Eu răsfoiam cu degete subțiri,/ Simțeam un aer nou foșnind în juru-mi,/ Eram ca-n preajma unei mari iubiri”. În expresia lor intrinsecă, versurile de mai sus nu reflectă nici o adiere propagandistică, ci sînt doar rezultanta gîndirii unui pui de învățător într-o conjunctură istorică specială, cu influențe emoționale directe asupra percepției sale individuale (să nu uităm că tatăl poetului, învățătorul Eugen Labiș, a cerut înscrierea în Partidul Comunist la întoarcerea de pe front, după o suferință de 5 ani prin tranșeele Europei!) a cărui frunte se înalță spre soare într-o etapă tulbure, improprie înțelegerii și deslușirii acesteia.

Nicolae Labiș, copilul și adolescentul, nu a avut nevoie de nici un propagandist sau activist de partid pentru ca să scrie versuri revoluționare. Lectura ce l-a vrăjit de la 4 ani, viața cărților și viața adevărată din Moldova postbelică, i-au fost vectorii în jurul cărora și-a țesut Nicolae Labiș aureola de înțelept, nelăsînduse introvertit în propria-i capacitate de a crea lumea poeziei în jurul lui. De aici și pînă la conceperea următoarelor versuri atît de blamate de critica literară de astăzi (care-l șterg pe Nicolae Labiș din cărțile poeților români) nu era decît un pas, făcut de poet în cunoștință de cauză – gîndirea lui poetică așezîndu-l cu mult

deasupra colegilor de generație: ,,Viață, mi-ai deschis înfățișarea/ Compusă din lumini și umbre, crud./ Neregulate și bubuitoare/ Pulsările-ți lăuntrice le-aud./ Și-n miezul unui ocean de patimi,/ Azi am văzut mai clar decît oricînd/ În gloriosu-i car de bătălie/ Partidul Comunist înaintînd”.

Unii exegezi ai operei lui Labiș (sau, mă rog, pseudoexegezi), urmărind țelul malefic de a deturna baza criticii literare de la esență la spoială – avansează ideea periculoasă a instalării planului de comparație între ceea ce a produs Nicolae Labiș pînă la dispariție (21 de ani), și ceea ce ar mai fi scris dacă ar mai fi trăit! Acest procedeu este, după părerea mea, un motiv acefal de a crea o bază de argumentație ca un fel de proptea în sprijinul acelora care vor să scoată opera libișiană din sfera socialului. Translația de la literatura junioratului la cea a deplinei maturități (literare și de viață) nu ar trebui să dea frisoane acestor răstălmăcitori ca într-o anastrofă. Dacă ar mai fi trăit și creat, lucrurile aveau să se așeze într-o altă matcă, poate imprevizibilă pentru noi, dar, oricum, ascendentă pentru Labiș.

Iată dovedirea acestei argumentații.

Între 20 și 22 martie 1965 a avut loc, la București, Consfătuirea pe țară a tinerilor scriitori. Ca să putem percepe însemnătatea acestui eveniment în viața și activitatea tinerelor talente literare românești, iată numai cîteva nume de scriitori și critici literari care au condus seminariile de poezie: Mihai Beniuc, Maria Banuș, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Demostene Botez, Radu Boureanu, Mihu Dragomir. După ce Mihail Sadoveanu a deschis lucrările Conferinței, poetul Mihu Dragomir (reprezentant al revistei ,,Tînărul scriitor“) a prezentat Raportul asupra creației tinerilor scriitori din țara noastră în perioada 19501956. În a doua zi a consfătuirii au început dezbaterile pe marginea Raportului, dezbateri la care, printre cei 35 înscriși la cuvînt, s-a aflat și tînărul poet Nicolae Labiș. Ce credeți că a rostit de la tribuna oficială acesta? Poate că – în virtutea scrierilor lui din tinerețea primară a elogiat proletcultismul! Poate, dezvoltîndu-și ideea din „Primele iubiri”, a citit o odă Partidului!

Nicidecum!

Iată cum gîndea Nicolae Labiș și cum se exprima în anul fatidic 1956, nu la ,,Europa liberă”, ci în Forumul tinerilor scriitori, locul în care se dezbăteau problemele lor, cele generatoare de îndeplinirea visului de a deveni scriitorii viitori ai României, cronicarii vieții tumultoase ce se anunța la orizontul incert al anilor ʼ60. Nicolae Labiș și-a exprimat părerea că, printre factorii care stînjenesc activitatea tinerilor scriitori, ca de altfel și activitatea unor scriitori consacrați – sînt prejudecățile înguste, osificate, fie că au luat naștere în mințile scriitorilor înșiși, fie că au fost impuse din afară de elemente incompetente, care denaturează indicațiile partidului. Dezvoltînd ideea libertății de gîndire, poetul a criticat frica de aspectele aspre ale vieții, interzicerea lor pentru a fi reflectate în literatură, ca și stările de spirit exaltate, pe care viața le oferă cu dărnicie scriitorilor. Asumîndu-și rolul de lider al generației sale, Nicolae Labiș a chemat tinerii scriitori la lupta împotriva dușmanilor de clasă și împotriva unor elemente birocratice care frînează activitatea creatoare... Casa în care a trăit poetul – locul de suflet în care au înflorit primele metafore în vîrful peniței, iscînd inegalabila Moarte a căprioarei – este o casă simplă, de la țară, devenită Casă memorială în anul 1963. Casa pitică, avînd un cerdac vopsit într-un albastru de cerneală, este cu atît mai primitoare cu cît intimitatea ei precede gîndurile vizitatorului asupra modului de viață al celor care au locuit între pereții ei curați. Chiar la intrare, pe o plăcuță așezată în stînga cerdacului, scris cu litere aurii, citim, ca pe un motto al foștilor locatari, o strofă semnată de Nicolae Labiș: ,,Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai/ Zdrelinduți-o cu flăcări primejdioase casa./ E semn de neastîmpăr și de noroc – să-l ai/ Pînă cînd neagra doamnă o să-și învîrtă coasa”.

Dezechilibrați un pic de acest totem labișian pășim în laboratorul copilăriei fiului de învățător din Mălini, atenți să nu destrămăm miracolul acestor mici încăperi cu aureola de Muzeu al Literaturii Românești de la jumătatea Secolului XX. Peste tot – amintirea Poetului: patul și noptiera cu ceasul care aștepta să fie ,,întors” pentru a țîrîi, demobilizator, deșteptarea; aparatul de radio, vechi instrument de legătură cu lumea exterioară Mălinilor; o etajeră cu cărți și un cățeluș de pluș – semn al imaginii anilor copilăriei, reevaluată în anii de debut ai adolescenței; într-un cuier artizanal, cu încrustații în lemnul patinat de vreme, făcute poate chiar de Labiș, așteaptă cuminți să fie îmbrăcate un costum de culoare închisă și un palton negru pe umărul căruia se odihnește o pereche de mănuși...

Cea mai spectaculoasă ,,arhivă documentară” aflată în același lăcaș de cultură – așa cum ne-a demonstrat și doamna Ioana Hopulele, ghidul nostru calificat – sînt zecile de fotografii și însemne prezentate izolat sau pe panouri tematice. De la anii puri ai copilăriei și pînă la ,,Pasărea cu clonț de rubin”, viața și opera poetului Nicolae Labiș ne apar în imagini vii, atît de autentice încît ne așteptăm, din moment în moment, în fața noastră să se ivească poetul și să ne invite la o cafea.

Aprecierile unor poeți contemporani cu Labiș, prezentate la loc de cinste în acest sanctuar al poeziei, revarsă peste orice vizitator umbrele acestor suflete pline de venerație, într-o amintire avuabilă. ,,Labiș era un virginal în spirit, gingaș în alcătuire și, din pricina frigului emanat de austeritate, de neîmbrățișat, de neatins” – Nichita Stănescu; ,,Meritul cel mai mare al lui Nicolae Labiș este că el a întinerit poezia într-o vreme cînd aceasta făcuse riduri” – Marin Sorescu.

Dincolo de casa familiei Labiș, spre satul Poiana Mărului, drumul se pierde în depărtarea măcinată de urmele turmelor de mioare care au suit pe costișe cu iarbă, ștergînd urmele pașilor Vitoriei Lipan în căutarea destinului. Urcușul spre Stînișoara, străjuit de santinelele copacilor înfoiați, printre care soarele aruncă săbii de lumină oblică spintecînd văzduhul încremenit, pare că se apropie de cupola cerului cu petice de nori ca niște nămeți de zăpadă. Dacă abandonezi șerpuirea drumului și te abați prin pădure te întîmpină Suha, venind de sus, de pe Borca, cu același susur de apă de munte zvăpăiată, dar ademenitoare pentru botul catifelat al blîndelor căprioare, imagine ilustrată atît de natural în Cartea de Poezie din veacul celălalt: ,,Așteptăm într-un loc unde mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,/ Aici vor veni în șirag să se-adape/ Una cîte una căprioarele” Ce păcat că drama căprioarei, plînsă de copilul Nicolae Labiș, s-a suprapus, peste numai cîțiva ani, cu drama poetului Nicolae Labiș, înlocuind ,,Moartea căprioarei” cu ,,Pasărea cu clonț de rubin” (ultima sa poezie, scrisă pe patul de spital, cu cîteva zile înainte de a muri, la 22 decembrie 1956): ,,Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat/ Nu mai pot s-o mîngîi. M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin.// Iar mîine/ Puii pasărei cu clonț de rubin/ Ciugulind prin țărînă/ Vor găsi, poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămîne o amintire frumoasă...”.

În numele acestei amintiri și pentru perpetuarea ei Nicolae Labiș va trăi veșnic în Poezia Românească.

GEO CIOLCAN

Casa memorială ,,nicolae labiş” de la Mălini

Bustul lui nicolae labiș, amplasat în fața Casei memoriale din Mălini

Previziunile șocante ale lui Nostradamus: ce ne așteaptă în 2021

După cataclisme, incendii și pandemia provocată de coronavirus în anul 2020, este foarte greu să surprinzi omenirea cu ceva. Dar Nostradamus susținea că cele mai semnificative evenimente care vor schimba planeta pentru totdeauna încă nu s-au derulat. Se spune că celebrul medic, alchimist, astrolog și clarvăzător francez Michel de Nostredame (Nostradamus) a fost capabil să prezică viitorul pentru 2.240 de ani. Vizionarii vremii au devenit interesați de profețiile sale sub formă de catrene chiar din timpul vieții sale, deși nu în maniera preconizată: în loc de onoruri de la conducători, a primit persecuție, critici. Nostradamus a văzut perfect viitorul imediat, dar cu cît privirea clarvăzătorului s-a aplecat mai mult asupra viziunilor, cu atît imaginile erau mai vagi în catrenele sale: de exemplu, avionul era pentru el o pasăre de fier, iar computerele și roboții erau fenomene de întuneric.

Nu toate catrenele lui Nostradamus au supraviețuit pînă în zilele noastre, ci cele cunoscute și populare printre interpreții care încearcă să traducă imagini și simboluri vechi de 500 de ani în limbaj și realitate moderne. Și nu toată lumea reușește. Multe dintre profețiile lui Nostradamus se dovedesc a fi evidente abia după ce evenimentul la care fac referire a avut loc. Să încercăm să înțelegem interpretarea catrenelor marelui vizionar pentru 2021.

În profețiile decodificate ale lui Nostradamus, numărătoarea inversă a evenimentelor pentru intervalul 2020 - 2025 se bazează pe expresia „al douăzecilea an al lunii”. Potrivit catrenelor lui Nostradamus, un anumit „bebeluș cu o urîțenie cumplită” va veni pe lume. Acest copil monstruos este un fel de punct de plecare pentru un întreg lanț de evenimente care vor avea loc în următorii cinci ani. Cu toate acestea, în interpretările ulterioare ale catrenelor lui Nostradamus, se observă că este foarte dificil să conceptualizezi o asemenea viziune, iar un asemenea eveniment ar trebui să agite lumea întreagă. Din presupuneri, venirea pe lume a acestui ,,copil deformat” indică ceva complet ieșit din comun: apariția unui cyborg, a unui robot sau crearea inteligenței artificiale.

Nostradamus: în jurul anului 2021 omenirea se va confrunta cataclisme monstruoase

Mai multe poezii ale lui Nostradamus prezic simultan cataclisme monstruoase. Și, deși incendii și cutremure au străbătut Pămîntul deja în 2020, este posibil ca dezastrele naturale teribile să devină și mai violente în 2021.

,,Cutremur foarte puternic în luna mai.

Saturn, Capricorn, Jupiter, Mercur cu taur, De asemenea Venus, Rac, Marte în Nona/ al nouălea.

Grindină mai mare decît un ou va cădea”

Un alt catren indică, de asemenea, producerea unor cataclisme severe. Judecînd după descrierea extrem de vagă, putem vorbi despre pierderi mari în

rîndul populației animale, iar forțele elementelor vor afecta țara de pe mare.

,,La scurt timp, după un scurt răgaz

Vor fi mari frămîntări pe mare și pe uscat, Vor fi și mai multe bătălii pe mare, Animalele vor suferi cel mai mult de foc”.

Interpreții cred că aceste catrene pot prezice furia viitoare a naturii. Tsunam-urile, erupțiile vulcanice și incendiile nu sînt excluse. Mai mult, unii cred că aceste versuri vorbesc despre cataclisme care vor afecta aproape întreaga planetă.

Al treilea război mondial în 2021

Cu toate acestea, trebuie menționat din nou că plasarea exactă în timp depinde în întregime de interpretarea catrenelor. Ultimul catren citat este, de asemenea, interpretat ca o predicție a izbucnirii războiului, indicînd faptul că „va fi un zgomot mare pe mare și pe uscat”. Practic, ipotezele se bazează pe faptul că focul ostilităților va fi în Orientul Mijlociu: Siria și Iranul vor fi expuse riscului. 2021 este anul Taurului pe care Nostradamus îl indică drept pragul pentru începutul celui de-al treilea război mondial. Una dintre țările din Asia este numită ,,inițiator” în profețiile sale, care indică și faptul că în ostilități vor fi folosite arme chimice. Este menționat, de asemenea, statul otoman, care dorea să cucerească întreaga lume, drept pentru care nu este exclus ca ambițiile Turciei să determine, într-adevăr, țara să declanșeze un conflict militar.

Epoca de aur a Rusiei în predicțiile lui Nostradamus

Savantul a acordat o atenție specială Rusiei în profețiile sale. Potrivit următorului catren, după anul 2020 Rusia va intra în Epoca de aur.

Previziunile lui Nostradamus despre 2020

Poate cel mai bogat an în evenimente majore și schimbări globale, 2020 s-a dovedit a fi un an dificil pentru toată lumea. S-au împlinit predicțiile lui Nostradamus? Celebrul astrolog a scris că acest an va aduce schimbări neașteptate pentru multe țări. Pandemia de coronavirus a venit, cu adevărat, ca o surpriză completă pentru toată lumea și a forțat majoritatea țărilor să impună carantine stricte. Oamenii au fost obligați să învețe să trăiască în condiții noi, să-și ascundă fețele în spatele măștilor, să-și abandoneze rutina obișnuită și să limiteze comunicarea în direct. Coronavirusul a provocat schimbări atît în sfera economică, cît și în cea culturală și socială a societății.

În ceea ce privește descoperirile științifice, Nostradamus nu a fost la fel de exact, cel puțin nici un stat nu a anunțat oficial invenția celor mai noi echipamente. Compania americană Tesla, desigur, a lansat o lovitură de marketing lansînd Crew Dragon cu un vehicul Falcon 9 și deschizînd astfel un nou capitol pentru explorarea spațiului comercial, dar aceasta nu reprezintă o descoperire nouă.

O altă predicție se referea la o schimbare importantă în perspectiva vieții – tranziția de la valorile materiale la cele spirituale. Potrivit savantului, omenirea trebuia, în cele din urmă, să fie luminată de un gînd important, ar fi trebuit să survină o înțelegere a celor mai importante aspect ale vieții. Într-adevăr, în ultimul an, milioane de oameni și-au reconsiderat prioritățile. Sub amenințarea de a fi infectați cu un virus periculos, populația planetei a început să se gîndească mai mult la valoarea vieții în sine, la sănătate, dragoste și prietenie.

,,Au trecut douăzeci de ani sub stăpînirea Lunii, șapte mii de ani altul își va ține monarhia, Cînd Soarele își va lua zilele obosite, atunci și sursa profeției mele va fi împlinită” În această perioadă, oamenii de știință autohtoni vor pune bazele unor mari descoperiri științifice, vor începe dezvoltarea activă a comerțului și consolidarea economiei. Profețiile lui Nostradamus pentru 2021 acordă o atenție deosebită și Marii Migrații, ce va avea drept cauză sărăcia și războiul. Nostradamus, probabil, nici măcar nu s-a înșelat din punct de vedere geografic, deoarece popoarele din teritoriile orientale și asiatice se deplasează deja activ nu numai în țările europene, ci și în Rusia. În această perioadă, SUA se va ocupa de problemele personale și va părăsi temporar arena politică și economică. Ceea ce, apropo, nu este departe de adevăr: pînă la sfîrșitul anului 2020, Statele Unite se confruntă cu răspîndirea coronavirusului, a protestelor și a scandalului în jurul alegerilor prezidențiale. Potrivit profețiilor, alte trei puteri vor intra în arena mondială: Rusia, China și India. Din cauza migrației globale, bariera lingvistică și cultura se vor deteriora în viitor. Această perioadă va marca începutul apariției nu numai a unei rase noi, ci și a unei noi credințe.

Catrenul care indica producerea unor lovituri de stat s-a adeverit doar parțial. După cum știți, un val de proteste a străbătut Statele Unite, Germania, Franța, Marea Britanie, Belarus și alte state ale lumii, dar nu putem vorbi pînă acum despre schimbări grave și consecințe negative. Poate că răspunsul va veni în viitor. Trebuie menționat că previziunea se referea în primul rînd la China, unde protestele tinerilor au rămas fără ecou, precum în Mexic și Brazilia. Aspectele legate de încălzirea globală și topirea ghețarilor sînt, cu adevărat, importante. Clima se schimbă, temperatura medie anuală crește alarmant. Desigur, în timp ce popoarele din nordul Rusiei nu se mută în masă în alte regiuni, ultimele declarații ale oamenilor de știință sînt deja îngrijorătoare. Astfel, o schimbare climatică accentuată crește riscul eliberării bolilor periculoase din cimitire. În timpul topirii ghețarilor, diferite bacterii – de exemplu, antraxul –se reactivează.

În ceea ce privește conflictele armate, previziunile s-au împlinit – acestea au izbucnit cu o violență de netăgăduit în ultimii ani. În 2020, confruntarea dintre Armenia și Azerbaidjan asupra Nagorno-Karabakh a escaladat, a existat o lovitură de stat în Mali, un conflict în Etiopia și Sudanul de Sud, un război civil în Republica Centrafricană, proteste în Algeria și o serie de atacuri teroriste în Franța și Austria. Dar nu putem presupune că toate acestea vor duce la izbucnirea unui al treilea război mondial.

Nostradamus a avertizat, de asemenea, cu privire la apariția incendiilor devastatoare în 2020. Și acest lucru s-a adeverit. Este suficient să reamintim flăcările care au mistuit teritorii întinse din Australia și Statele Unite.

N.K.

p

Misterul morţii lui Mozart (2)

– un geniu pierdut printre oameni –

Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura SchönleinHenoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat afectarea altor organe. Nu s-a făcut o autopsie, cadavrul fiind foarte umflat si putrefacţia rapidă. Dr. Eduard Guldener von Lobes l-a examinat în mare, negăsind urme suspecte de crimă. Să fi existat vreun motiv de a ascunde cauza reală a morţii lui Mozart?

Adevărul din spatele teoriei ce susţine otrăvirea

Înmormîntarea în grabă

Funerariile au avut loc după două zile la catedrala Sfîntul Ștefan, unde Mozart se căsătorise în urmă cu nouă ani cu Constanze. Contrar unei legende care a circulat mult timp, conform căreia compozitorul nu a avut funeralii şi a fost aruncat în groapa comună aproape fără slujbă religioasă, soţia sa i-a plătit o înmormîntare de clasa a III-a, ieftină, dar destul de comună în Viena timpului său, dar nu cea mai pauperă. Singura „excentricitate” de care a avut parte este masca mortuară care îi este luată la puţin timp după deces. Un grup destul de mare de cetăţeni ai Vienei şi admiratori au participat la slujba de înmormîntare. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoțească dricul pînă la Cimitirul St. Marx aflat la jumătate de oră distanță; astfel că nimeni nu a fost de față ca să poată nota locul în care a fost depus trupul marelui compozitor. Conform a ceea ce în epocă presupunea o înmormîntare de rangul III, Mozart a fost înmormîntat într-un mormînt comun. După șapte ani cadavrul a fost mutat într-o criptă comună, pentru a elibera spaţiul, de aceea locul nu este nici azi cunoscut.

Soţia, Constanze, a explicat mult mai tîrziu că a crezut că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormîntul soţului ei, lucru care nu s-a întîmplat decît după 100 de ani de la moartea geniului muzicii, amplasarea monumentului făcînduse, însă, aleatoriu.

Deoarece Mozart era un fenomen al epocii, speculaţii, mai degrabă romantice, în legătură cu otrăvirea şi crima au apărut încă din timpul vieţii. Mulţi contemporani ai săi, soţia lui şi chiar el au lansat bănuiala că a fost otrăvit. În afara rivalității cu Salieri, compozitorul avea şi alţi duşmani – soţi înșelaţi, masoni trădaţi – care au fost bănuiţi de astfel de fapte. Pe de altă parte, Mozart însuşi ar fi putut să se otrăvească, deoarece se autotrata cu mercur pentru sifilis. Faptul că simptomele s-au dezvoltat într-o periodă scurtă, aproximativ 15 zile, poate fi un indicator de otrăvire. Otrava cea mai folosită în scop de omucidere era arsenicul.

Acesta este un metal greu care inhibă multiple enzime, inclusiv pe cele din ciclul acidului citric al lui Krebs, deprivînd prin aceasta organismul de energie şi dînd simptome variate.

Cei care au studiat moartea compozitorului au mai speculat şi alte cauze care ar fi dus la otrăvirea sa, cum ar fi spre exemplu o legătură extraconjugală cu o elevă sau o răzbunare a francmasonilor care ar fi fost revoltaţi că acesta ar fi dezvăluit secrete ale francmasoneriei în opera alegorică „Flautul Fermecat”, pusă în scenă la Viena cu două luni înainte de moartea lui Mozart.

Francmasonii austrieci nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în cîteva zile între premiera „Flautului fermecat” şi izbucnirea bolii fatale. În 1792, aceștia au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Wolfgang Amadeus Mozart. Această teorie a luat naştere în 1861, cînd Georg Friedrich Daumer, un catolic convertit, a susţinut că Mozart fusese ucis de francmasonii care doreau să-i zădărnicească planurile de a crea o lojă francmasonică numită „Grotta”. O altă teorie susţine că Mozart nu intenţiona să fondeze o lojă masonică, ci o nouă societate secretă. Această teorie a rezistat pînă în Secolul al XX-lea În timpul perioadei naziste, psihiatrul Mathilde Ludendorf a citat moartea lui Mozart ca motiv de eradicare a francmasonilor. Totuşi, din moment ce înfiinţarea unei noi loji nu ar fi făcut decît să mărească influenţa francmasonilor, cu siguranţă că aceasta nu ar fi putut decît să fie mai degrabă binevenită, decît să provoace ostilitate. Iar, dacă motivul era, într-adevăr, „Flautul fermecat”, de ce libretistul Schikaneder nu a fost şi el omorît? Cît despre cazul lui Mathilde Ludendorrf, naziştii se foloseau de moartea lui Mozart pentru a promova antisemitismul. La acea vreme, naziştii considerau că francmasonii erau un front al revoluţiei globale evreieşti. Ca şi teoria Salieri, şi teoria masonică pare lipsită de credibilitate.

Suspecţi de crimă puţin probabili

Mulţi oameni de ştiinţă au spus despre Constanze că este şi ea suspectă. Şi aceasta din două motive: primul, pentru că avea cea mai mare posibilitate de a-i administra o otravă lentă, şi al doilea, din cauza declaraţiilor şi comportamentului misterios ale acesteia după moartea soţului ei. De exemplu, Constanze nu a participat la înmormîntarea lui Mozart. Cu toate că a pus să fie ridicat un monument în memoria celui de-al doilea soţ al său, diplomatul danez Georg Nikolaus Nissen, la cererea ei nu a fost ridicat în cinstea lui Mozart nici un astfel de monument. Astfel, conform teoriei, ea nu l-a iubit pe Mozart. Înmormîntarea lui într-un cimitir comunal şi aruncarea scrisorilor trimise de Constanze sînt considerate o încercare de distrugere a probelor. Iar

cînd Nissen a scris o biografie a lui Mozart, Constanze – care la început fusese cooperantă – nu a mai spus nimic despre moartea fostului ei soţ.

De asemenea, există o teorie care susţine că doamna Weber, mama lui Constanze, a fost complice la crimă, încercînd astfel să-şi salveze fiica de enormele datorii. Dar nici una dintre aceste teorii nu aduce dovezi ferme şi este dificil să ne oprim asupra teoriei referitoare la implicarea Constanzei.

Alte teorii spun că aceasta a fost implicată într-o relaţie cu Sussmayen, elevul lui Mozart, şi că încurcăturile acestui triunghi conjugal au condus la moartea lui Mozart; o alta spune că Mozart a avut o aventură cu Magdalena Hofdemel, o elevă de pian, şi că soţul acesteia l-a omorît pe Mozart din gelozie. Într-un incident după moartea lui Mozart, Hofdemel şi-a înjunghiat soţia după care s-a sinucis, ceea ce a dat naştere teoriei Hofdemel. Totuşi, nu există dovezi certe în cazul nici uneia dintre teorii, toate rămînînd simple zvonuri. Aşadar, Mozart chiar a murit din cauze naturale?

O boală necunoscută

Chiar înainte de moartea tatălui său, Mozart i-a scris acestuia: „Cum moartea este ţelul real al existenţei noastre, în timpul ultimilor ani am stabilit relaţii atît de strînse cu acest prieten bun şi adevărat al oamenilor”. Mozart dorea să îi împărtăşească tatălui său semnificaţia morţii, de care credea că lumea nu trebuia să se teamă, ea fiind cheia fericirii adevărate.

Oare Mozart era pregătit să moară bolnav şi ţintuit la pat? Registrul morţilor din catedrala Sf. Ştefan din Viena arată că moartea compozitorului a survenit în urma unei „febre miliare acute”, şi cum Fundația Internaţională Mozarteum adoptă această poziţie, ea poate fi luată în considerare ca fiind cea oficială. Dr. Thomas Franz Closset, care a fost alături de Mozart în ultimele sale clipe, nu a lăsat nici o evidenţă privind simptomele sau un certificat de deces, astfel încît numele bolii nu poate fi stabilit. De asemenea, este straniu faptul că prima înregistrare a cauzei morţii – aşa-numitul Raport Guldener – a fost stabilită în 1824, la 34 de ani de la moartea acestuia, de către dr. Eduard Guldener von Lobes, de la Universitatea din Viena. Auzind povestirea doctorului Closset, el a înregistrat drept cauză a morţii „febra reumatică inflamatorie”. Dar acest lucru apare ca parte dintr-o opinie scrisă, trimisă criticului de muzică italian Giuseppe Carpani, pentru a-l elimina pe tovarăşul său italian Salieri din teoria otrăvirii. În cele din urmă, dezbaterea este ca un cerc vicios. Pe de o parte, faptul că boala lui Mozart nu poate fi identificată susţine teoria otrăvirii, pe de altă parte, lipsa suspecţilor, a mobilului şi a dovezilor duce la teoria morţii din cauze naturale. Dacă în ultimii ani a existat tendinţa de a desfiinţa teoria morţii cauzată de francmasoni, discuţia rămîne deschisă şi astăzi, iar teoriile conform cărora moartea a survenit în urma otrăvirii sau din cauze naturale mai au nevoie de dovezi pentru a fi acceptate. Sfîrșit rrm

piatra funerară a lui Mozart

statuia lui Mozart, Viena

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Poporul a votat. Sistemul a decis

(urmare din pag. 1)

Să crești în 7 zile cît alții în ani este posibil doar dacă cineva – să zicem, un general cu minim trei stele, aflat pe un post-cheie din Sistem – își dorește acest lucru. Este o nebunie, dar se pare că este adevărat. În seara zilei de duminică, la momentul la care scriu acest material, observ că PMP trage din greu să intre în Parlament, deci Băsescu se pare că a ieșit din grațiile celor care îl aveau în grijă, ProRomânia are un viitor incert, iar AUR este pus pe surprize. Evident că lumea bună din mass-media va spune că românii le-au dat un vot negativ lui Ponta, Tăriceanu și Băsescu. Evident că vom primi explicații care mai de care mai penibile pe care poporul și le va însuși. Dar, cu toate acestea, dragi români, ați mai fost duși de nas încă o dată, pentru că, așa cum era de așteptat, cei 30% care au mers la vot, acei naivi captivi ai sistemului, au validat ceea ce Serviciile au decis. Și ce anume au decis? Că după 12 ani de cînd în Parlament nu a existat nici un fel de partid naționalist, niște neica nimeni ar trebui să intre, pentru că dacă tot avem un neamț președinte și un ungur premier, de ce să nu avem și un rrom care să ne învețe naționalismul? Dar ce fel de rrom? Unul implicat activ în mișcarea #rezist, unul care îl aplauda frenetic pe Băsescu, unul care se poza cu Dan Nicușor, mai nou liberal, unul care a beneficiat de canalele necesare pentru a sensibiliza ditamai generalii cărora, într-un moment de larghețe, să le fie milă și să îl bage în Parlament, unde se va alătura unei alte militante #rezist, mare admiratoare a lui Kovesi,

Pas tila sãptãmînii

Măreția unei țări se obține cu sînge și cu dragoste de neam!

(urmare din pag. 1)

Forța securiștilor de ieri este nimic față de puterea pe care o au securiștii de azi. Serviciile de ieri sînt o joacă pe lîngă influența Serviciilor de azi. Totul este orchestrat de generali, colonei și de acei simpli executanți care stau fie în fața laptopurilor, fie în mass-media sau în institutele de sondare a opiniei publice.

Să ne întrebăm, așadar: ce șansă reală există ca un partid românesc autentic să intre în Parlament și să facă ceva bun pentru România? Eliminăm din stard rebuturile PSD și PNL. USR și AUR sînt ale lui Kövesi și Coldea, că doar nu degeaba Simion și Șoșoacă se declară mari fani #rezist. PMP-ul lui Băsescu este și el arondat pe undeva, pentru că altfel nu atingea nici măcar acel procent mediocru de 5%.

Acum rămîne să ne întrebăm: unde se termină democrația și unde decide poporul? Pentru că se pare că în locul poporului, în prezent decide un nene general din cine știe ce organizație mai mult sau mai puțin cunoscută. Este evident că nu poporul își decide reprezentanții în Parlament, așa cum nu are nici o posibilitate de a reacționa în fața nedreptăților pe care democrația asta dementă din România i le tot face. Românii votează, da. Dar nu ei decid, ci, cum am spus, un grup restrîns de indivizi ale căror interese sînt diferite de cele ale poporului. Este un fapt cunoscut încă din anul 2000, de cînd Corneliu Vadim Tudor a fost furat în turul doi al alegerilor prezidențiale, sau din 2008, cînd s-a decis ca PRM să nu mai intre în Parlament. În fond, acela a fost momentul în care România a fost lăsată de izbeliște, pradă șacalilor care încă o mai rod cu lăcomie. Știm că voturile sînt aranjate și mai știm că doar anumite partide au voie să acceadă în Parlament, loc de dezmăț și furt organizat populat de indivizi fazi, membri ai partidelor care se tot rotesc la guvernare. Mai știm că Sistemul mai adaugă din cînd în cînd cîte o figură nouă la panou pentru a oferi românul încă o speranță că va fi bine pentru următorii patru ani. Mai știm că, din cînd în cînd, același Sistem își mai sacrifică cîte un adept, așa cum Lăpușneanu a făcut cu Moțoc, tocmai pentru a-i oferi românului naiv încă un sentiment că este stăpîn pe situație, cînd, de fapt, este mințit la nesfîrșit. Și acum,

naționalistă de catifea, așa cum le stă bine celor care ne mint de 30 de ani.

Care va fi viitorul acestei minunății aurite? Odată ajunsă în forul legislativ, nu va rezista prea mult. Se va rupe în mai multe bucăți, fiecare dintre cei care au ajuns acolo avînd altfel de intenții decît cele pe care le-au declarat public. Ei trebuie să recompenseze cumva ajutorul Serviciilor, vor fi o balama la cinga PNL-ului, și vor da din gură timp de 4 ani, pentru că așa vor da bine în fața românilor care îi vor crede, bineînțeles.

Ce este evident în tot acest malaxor al minciunilor este că AUR se va compromite și nu va face nimic pentru România. Pentru români. Încă o dată, România a mai pierdut un tren, iar Sistemul a reușit să mai calmeze câțiva ani aripa așa-zis naționalistă, prin faptul că ,,au lăsat” un partid pseudo-naționalist să acceadă în Parlament. Lor, celor ,,aleși”, le va fi bine, evident. Acestei țări, însă, nu. Dar uite că au mai trecut niște alegeri și românii au mai luat încă o țeapă. Naționalistă sau nu, tot țeapă se numește.

Este interesant de urmărit evoluția altor partide așa-zis naționaliste purtătoare ale unui mesaj patriotic. Vedem că Partidul Ecologist Român – PER, a rămas la 1%, acolo unde se situa și pînă să conteze pe prezența lui Pleșoianu&Co. Vedem, de asemenea, că PRM s-a făcut de rîs – ca să nu zic de plîns – cu un scor de 0,4%, dovadă clară a faptului că actuala conducere este depășită de situație, dar călare pe cai mari în propria lor sufragerie. Dezastrul PRM este foarte îmbucurător pentru mulți, mai ales că unele personaje din actuala conducere au declarat în repetate rînduri că PRM l-a creat pe Vadim, și nu invers, așa cum s-a întîmplat în realitate. Se pare că de acolo, de dincolo de vremuri, Corneliu Vadim Tudor le-a arătat celor din PRM că s-au înșelat. Iar dezastrul nu se încheie aici: PRM se va

la acest scrutin, vedem figuri care dispar, figuri noi care apar din neant, dar care, în realitate sînt aceleași proiecții false ale unui sistem nenorocit care a făcut din România o colonie.

Cine a cîștigat alegerile parlamentare, de fapt? Ei, cei care au intrat în Parlament ca persoane fizice și echipelor lor. Au mai cîștigat bugetarii și Serviciile. Dar România a pierdut încă o dată. Așa se întîmplă de 25 de ani încoace și așa va fi încă mulți ani de aici înainte, pentru că, în fapt, nu românii sînt cei care își decid viitorul, ci Serviciile. Românii nu fac decît să semneze, din patru în patru ani, cîte un contract în alb, pe care aleșii își aștern propriile interese. Asta este democrația românească.

Traversăm o profundă criză sanitară însoțită de o criză economică din ce în ce mai dură. Mulți o percep dar puțini sînt cei care realizează ce va urma. Vremuri grele vin pentru că PNL nu a făcut nimic bun pentru țară, ca și PSD, de altfel, și pentru că nici unul dintre aceste partide nu realizează că această criză profundă în care țara va cădea nu mai poate fi oprită. Economia României funcționează doar pe baza împrumuturilor –în ultimele luni, guvernanții s-au împrumutat cît pentru 20 de ani. Unde sînt acei bani, vom afla cîndva, sau poate niciodată. Incompentența guvernanților este depășită doar de obediența lor față de străinătate și de stăpînii ascunși. Inerția românilor este, la rîndul ei, depășită doar de incultura lor politică și de prostia de care dau dovadă atunci cînd au impresia că un scrutin electoral chiar le va fi benefic.

Lumea se află, cumva, în pragul unor mari schimbări, iar țara asta va intra curînd într-un malaxor dur fără ca românul de rînd să poată înțelege ce se întîmplă cu el. Elitele lumii se pregătesc, națiunile independente și puternice își consolidează fiecare poziția economică și militară, pentru că încă nu se știe cum se va produce tranziția la noua ordine mondială: dacă va fi realizată printr-o nouă Yalta, la negocieri, sau pe calea armelor. Iar noi, românii, încă nu știm care ne va fi soarta, pentru că am ales să rămînem în poziția pe care am avut-o mereu pe parcursul istoriei: element de schimb pentru marile puteri, un produs geopolitic de tranzacționare și nimic mai mult. Urmează patru ani de foc pentru această țară, la finalul cărora nu știm dacă vom mai fi în această configurație statală sau rupți în două, trei entități. Nu știm dacă vom fi o colonie sau doar un teritoriu arid al unui război care nu a fost al nostru, dar la care am participat în mod evident fără să ne dorim acest lucru. Vor fi patru ani grei, cu crize economice majore, cu încă o criză medicală, poate și cu ceva cataclisme naturale și, evident, cu șanse mari să fim parte a unui război fără să ne dorim asta. Pe de altă parte,

autodizolva cumva în partidul recent intrat în Parlament pentru că multe filiale PRM, mai ales din zona Brașov, au sprijinit partidul aurit al Serviciilor. Prin urmare, în mod sigur vom asista la o preluare a PRM de către AUR, în cel mai bun caz – asta dacă cei de la PSD nu au pus încă ochii pe sediile PRM. Oricum ar fi, partidul fondat de Corneliu Vadim Tudor a înregistrat un dezastru la aceste alegeri, iar prezența lui în zona partidelor politice este, în acest moment, pusă sub semnul întrebării.

Vestea bună vine din zona Revistei ,,România Mare”, care, așa cum mulți știu, încă de acum un an a început construcția unui noi curent civic și politic, care va duce mai departe moștenirea lui Corneliu Vadim Tudor. Spre deosebire de mincinoșii care se cred mari sau mici naționaliști, vadimiștii se vor raporta la valorile promovate de Vadim Tudor și nu vor face nici un compromis care să altereze principiile promovate. Prin urmare, pe cei care acum sînt dezamăgiți de viața în România, care nu mai cred în viitorul lor, pe cei care cred că această țară nu mai are nici o șansă îi îndemnăm să nu își piardă speranța și îi încurajăm să ni se alăture în construirea moștenirii pe care Tribunul a lăsat-o românilor – VADIMISMUL. Ne dorim ca mulți tineri să își însușească valorile promovate de acest curent, dar să îl considere mai mult decît un mesaj politic – un mod de viață. Am spus mereu că vadimismul este o sămînță care, odată încolțită în inimile și în mințile românilor inteligenți, va atrage schimbarea în bine a țării și va reprezenta punctul de plecare spre un nou început.

Vadim va reintra în Parlamentul României în 2024. Ne dorim ca valorile vadimiste să fie corect percepute de către români. Proiectul lansat acum un an merge mai departe, iar naționalismul autentic, nu cel fals, va fi cel care, peste exact patru ani, va fi validat de milioane de români. Vadim nu a murit și nu va muri niciodată deoarece moștenirea lui este dusă mai departe de toți cei care simt că România încă mai este un stat, o națiune, un popor, și nu o colonie.

singura șansă a României de a redeveni stat național este un război în care să ne poziționăm de partea cîștigătoare. Altfel, nu avem nici o șansă pînă la noile schimbări geopolitice viitoare, care se vor produce peste încă 100 de ani, sau mai mult. Să nu uităm că independența a fost obținută cu un război în 1877, că România Mare s-a format datorită faptului că ne-am situat de partea cîștigătorilor în 1918, că am devenit un stat balama cînd am ales să fim de partea Germaniei în 1941. Prin urmare, măreția nu se obține prin vorbe frumoase și discursuri, ci cu sînge și cu iubire de neamul de care aparții. În nici un caz altfel!

P.S.: Celor care au votat AUR, sau nu, celor care încă mai cred că în Parlamentul României a intrat un partid autentic naționalist și nu un produs al Serviciilor, sau al lui Coldea, cum deja se vehiculează, vă spun că ați fost mintiți și că AUR este o nouă gogoașă servită vouă de către Sistem. Sînt și cîteva argumente logice în acest sens, dar înainte de asta vă rog să vă amintiți de un alt partid despre care se știe că este al Serviciilor, al lui Coldea, și anume USR. Această organizație politică a apărut din neant în 2016 și a luat 8% fără să aibă structuri, fără să aibă nimic care să le justifice procentele. Evident că au luat mult din afară și explicația a fost că unii ,,corporatiști” au votat în calup, cînd, de fapt, acest lucru este doar parțial adevărat. Și acum, un partid apărut din neant în urmă cu un an, care la alegerile locale din septembrie a fost la mai puțin de 2%, a reușit în două luni să sară la 10 procente. Păi, cum așa? De unde a furat acest partid care, repet, nu are structuri în teritoriu și care la locale a fost varză? Simplu, a luat voturi de la USR, de la PRM, PER și de la alții, care vedem că se situează la mai puțin de 1%, și dacă adăugăm cele maxim 3 procente pe care AUR le avea, de fapt, se fac de 8. Mai punem că s-a luat în mod sigur și de la ProRomânia și chiar de la PMP, și am ajuns la 10 procente. AUR nu este un partid care să fie ales în Parlamentul României, AUR a fost băgat cu forța acolo, și asta pentru că cineva – unii știu despre cine vorbesc – are acest interes. Și ca să vedeți că cel care a conceput această idee știe ce face, putem vedea un AUR identic cu USR, doar că în oglindă. Două produse ale aceluiași creator, puse acolo astfel încît, indiferent în ce parte va coti politica internă și externă a României, să aibă o acoperire. E simplu. Problema este că România a pierdut din nou, scorul fiind acum Servicii – România: 2 – 0. Care este momentul în care un partid românesc o să fie acceptat de români pentru a le reprezenta interesele? Cînd vor vrea Serviciile, sau doar Florian Coldea, care se pare că este un fel de mic Sörös al României.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Știați că...

Motto: ,,Omenirea are nevoie și de optimiști și de pesimiști. primii au inventat avionul, iar ceilalți parașuta” – Tudor Mușatescu

* Recent, D.S.P. a făcut publică cea mai notabilă realizare: ,,Dintre cei internați la A.T.I., doar 5% scapă cu viață”. Dacă luăm în calcul și victimele de la Piatra Neamț, pe cei uitați în ambulanțe sau bolnavii care își dau obștescul sfîrșit stînd la cozi interminabile în curțile spitalelor, se pare că guvernanții vor să ne salveze de la viață, nicidecum de la moarte. Refăcînd calculele, reiese că suma procentelor depășește suta, deci mulți pacienți mor de două ori sau morții sînt internați de mai multe ori. Ce să mai spunem de faptul că Iohannis susține că, în această situație, este vorba despre ,,siguranța națională”. Tătaru a concluzionat că ,,toți sîntem vinovați”. Raluca Turcan ne-a avertizat că ,,s-ar putea să ne trezim morți”, iar Orban inaugurează autostrăzi cu mult mai scurte decît panglicile pe care le taie. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (,,Demisia”).

* În luna aprilie, cînd raportările indicau 400 de infectați pe zi și doar 15-20 de decedați, Klaus Iohannis spunea: ,,Sîntem într-o perioadă critică, în care nu putem să luăm în calcul organizarea alegerilor”. În schimb, în luna noiembrie, cînd raportările indicau peste 5.000 de infectați și mai mult de 150 de morți pe zi, sîntem chemați la alegeri. De ce? Pentru că la începutul anului viitor toate parlamentele naționale vor vota o nouă Constituție europeană axată pe principiile Noii Ordini Mondiale. Pentru o reușită deplină, componența fiecărui parlament trebuie ticsită de trădători de neam și țară, pramatii și lichele, atei și sataniști convinși asemenea celor care au refuzat să depună jurămîntul cu mîna pe Biblie la investirea în diverse funcții administrative.

* ,,Vine vaccinul!” – ne tot avertizează Iohannis de cîteva luni, fără să ia în considerare faptul că virusul s-a modificat, în sensul că se ia ușor de pe urna de vot, dar este inofensiv la contactul cu raclele cu moaște. Ce, nu credeți? Atunci nici noi nu vom crede contrariul.

* Monica Macovei a solicitat demiterea lui Arafat, pe motiv că este habarnist și că a făcut achiziții necugetate. În replică, Arafat a declarat că ,,la Piatra Neamț pompierii au acționat perfect”, adică au avut apă, pompă, furtun și abur de stins. Dacă măturau și cenușa morților, eroi îi făcea!

* O doamnă îndurerată a tras la răspundere un medic pentru moartea soțului său. I s-a răspuns: ,,Nu știm, cert este că la autopsie s-a zbătut tare mult!”. În orice alt colț de lume, această afirmație este considerată a fi un banc. La noi, însă, este realitatea șocantă!

* Purtătorul de geacă de la Ministerul de Interne, Marcel Vela, ne-a anunțat că, în decurs de o zi, oamenii din subordine au făcut 600 de percheziții, în urma cărora s-au finalizat dosare vechi de 20 de ani. Măi amețiților, ce ați percheziționat voi? Cutii de chibrituri, cotețe sau cuiburi de cuci? Să înțelegem din asta că veți trage obloanele și că peste alți 20 de ani veți efectua alte cîteva sute de percheziții aiurea-n tramvai?

* În anul 1976, la Roșia Montană a fost descoperit scheletul unui uriaș dac, care a fost trimis pentru studiere la Moscova. Sub schelet se afla o lespede lungă de 12 metri, lată de 6 metri și înaltă de 3 metri, care cîntărea 1.700 de tone, dintre care 900 de tone de aur. Atunci, Nicolae Ceaușescu a ordonat ca zona să fie închisă și păzită în permanență.

În anul 2012, în baza unui contract de exploatare a aurului și a metalelor rare din zonă, lespedea fost scoasă la suprafață și segmentată în 80 de calupuri egale, care au fost apoi trimise la SIDEX Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur. Unde a ajuns aurul, nu se știe! Cert este că guvernanții români au încasat 19,31% din cîștig conform respectivului contract. Asta da afacere!

Este de reținut faptul că sub lespede a fost descoperit un puț cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia se afla o scară spiralată, ale cărei trepte erau săpate în pereții puțului de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interior emana o lumină lăptoasă, violacee. Un singur cercetător a avut curajul să coboare în puț, dar nu a mai revenit la suprafață niciodată. Ulterior puțul a fost acoperit cu lemne, peste care s-a turnat beton.

* Dr. John Coleman, în cartea sa ,,Ierarhia Conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”, scrie că ,,Adepții de prim rang ai Noii Ordini Mondiale își dau odraslele la școli speciale, unde studiază tehnica sinuciderii, arta răzbunării, eliberarea religioasă sau distrugerea entității familiale”. Mai mult, Fritz Springmeier a scris că ,,o astfel de școală este Skull and Bones, din cadrul Universității Yale, unde au învățat și președinții americani George H. W. Bush și fiul său, George W. Bush, majoritatea cursanților obținînd poziții de rang în cadrul agențiilor guvernamentale, în special în C.I.A.”. Ritualurile bizare de inițiere din cadrul acestei școli – ,,membrii făceau băi în noroi, erau așeazați apoi în sicrie, unde li se cerea să dezvăluie fiecare detaliu al vieții intime, menit a servi ca instrument de șantaj, ulterior” – au fost făcute publice de Ron Rosenbaum, în cadrul unui articol publicat în revista Esquire

Să nu uităm faptul că, pe vremea cînd era șeful C.I.A., George H. W. Bush a efectuat o vizită oficială în România, unde, înainte de întîlnirea cu Nicolae Ceaușescu, a fost controlat pînă la piele de către Serviciile de Securitate românești, fapt care l-a iritat. La plecare, acesta i-a spus tovarășului că nu va uita această umilință și că pedeapsa va fi cruntă. Peste ani, președintele american s-a împrietenit cu Mihail Gorbaciov, care i-a spus că a găsit deja înlocuitor pentru Ceaușescu în persoana unui coleg de-al său din cadrul Studiilor politice din Rusia –om cumsecade, liber cugetător (adică necredincios) și călător pe meandrele concretului. Ce a urmat, știm cu toții. Rămîne doar să precizăm că, la un moment dat, Gorbaciov a declarat: ,,Noi trebuie să vorbim mai clar despre sexualitate, contracepție, despre avort, despre valoarea controlului populației, deoarece, pe scurt, criza ecologică este criza populației. Reduceți populația cu 90%, iar apoi nu vor mai fi suficienți oameni pentru a face atît de multe daune ecologice”. Aceasta ar fi traducerea din limba rusă, dar să vedem și cum sună traducerea din limba engleză într-o declarație marca Bill Gates: ,,Astăzi lumea are 6,8 miliarde de oameni. Și ar putea crește pînă la aproximativ 9 miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistența medicală, cu serviciile de sănătate și control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15%!”.

Toate aceste declarații au fost lansate pe vremea cînd americanii erau la cuțite cu rușii. Nu cred că mai este nevoie să spun că Noua Ordine Mondială s-a întins ca o ciumă peste întreaga omenire, adică a tunat și i-a adunat.

* În anul 2001, Mihai Rușețel a obținut, la O.S.I.M., un brevet pentru o invenție colosală: motorul care funcționează cu apă. În anul 2008, și-a scos creația la licitație pe Bursa Română de Mărfuri la un preț de 50 de milioane. De atunci s-a așternut tăcerea peste această invenție.

Un alt inventator român, Gabriel Neculai, a făcut publică, în anul 2010, realizarea unui alt motor cu apă, atît de simplu încît orice posesor de mașină și-l poate

construi singur cu doar 50 de lei. Neculai a testat dispozitivul pe propria mașină timp de 3 ani. Mai mult, în anul 2015, pe un site de profil, Gheorghe Bordeianu a anunțat o nouă invenție: un motor care consumă 3 litri de apă la 5.000 km. La nevoie, acest motor poate fi alimentat cu suc sau cu urină. În prezent, inginerul băcăuan lucrează la un motor electric, fără baterii, care se va alimenta din energia cosmică, deci va avea autonomie nelimitată.

* În mai 2018, Raluca Prelipceanu, masterand și doctorand în Științe Economice la Sorbona, a făcut publice informații extrem de grave legate de fenomenul emigrației din România:

- țara noastră ocupă locul doi în lume (după Siria) în ceea ce privește numărul de emigranți (9 români/ oră).

- în 10 ani, 40.000 de medici au plecat din România.

- România ocupă locul I în Europa în ceea ce privește abandonul școlar.

- 23% dintre românii plecați în străinătate solicită cetățenie străină.

- 40% din suprafața arabilă a țării este deținută de străini.

- România ocupă locul I în Europa în privința fumătorilor cu vîrste mai mici de 15 ani și a consumatorilor de droguri pînă în 18 ani.

Revenită în țara natală, Raluca Prelipceanu s-a declarat total dezamăgită de ceea ce a văzut, motiv pentru care a ales să se călugărească în cadrul unei mînăstiri de la periferia orașului Cîmpeni. ,,În scurt timp nu vom mai avea, chiar dacă ne-am dori, cu cine să îndreptăm lucrurile. Țara va putea fi împărțită, fără nici o rezistență, vecinilor”, a declarat aceasta.

* De ani buni, mass-media nu mai reprezintă cîinele de bază al democrației, și acest fapt este unanim recunoscut la nivel planetar. În prezent, presa servește unor scopuri egoiste, este adesea plictisitoare, nedreaptă, mincinoasă, iar majoritatea românilor nu au habar căror interese îi este aservită, cu adevărat, presa.

Să nu uităm că în Protocolul nr. 12 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale se stipulează clar: ,,Mass-media va fi cenzurată la maxim și nici măcar un singur anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”. Mai mult, în același sens David Rockefeller a declarat, la reuniunea Grupului Bilderberg din anul 1991, următoarele: ,,Sîntem recunoscători celor de la Washington Post, New York Times, Time Magazine și altor publicații extraordinare ai căror directori au participat la întrunirile noastre și și-au respectat promisiunile de a păstra discreția timp de aproape 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să ne dezvoltăm planul mondial dacă presa nu ne-ar fi fost fidelă, ținîndu-ne ascunși de luminile celebrității”.

Parafrazîndu-l pe Mircea Chelaru, se poate spune că mass-media este oarbă de-a binelea și s-a lăsat întîi pipăită, apoi s-a cerut violată de către sponsorul politic. S-a pus, astfel, sub comanda zilei, cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai obiectivitatea, curajul și independența presei, ci și conștința adevărului și dreptății.

Iată de ce în România mai emit doar două, trei posturi tv și cam tot atîtea organe de presă care nu și-au trădat deontologia. Exemplul cel mai edificator este chiar Revista ,,România Mare”, aflată în topul presei românești încă de la înființare, în anul 1991. Felicitări doamnei Lidia Vadim Tudor și echipei sale de profesioniști, care continuă munca plină de noblețe a marilor oameni de presă Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, care au transformat un ideal național într-un brand jurnalistic istoric.

VALENTIN TURIGIOIU

R.C.E.P.: versiunea chineză

China, Australia, Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și membrii A.S.E.A.N. (Asociația națiunilor din sud-estul Asiei – n.n.) au anunțat înființarea Parteneriatului Economic Comprehensiv Regional (R.C.E.P.). Astfel, au creat, official, cea mai mare zonă separată de liber schimb de pe planetă (25,56 trilioane de dolari din PIB-ul total), acoperind 82% din producția industrială mondială și aproape 30% din economia totală a planetei.

Există o glumă populară conform căreia, dacă chinezii găsesc ceva avansat și util în Occident, își lansează foarte repede analogul, „cu doar două cartele SIM, avatare interschimbabile, o lanternă încorporată și un preț de trei ori mai mic”. Se pare că, urmînd același model, a copiat Uniunea Europeană.

Propunînd ideea unei Uniuni a Cărbunelui și Oțelului, în anii ʼ50 ai secolului trecut, ministrul francez de Externe Robert Schumann a vorbit despre un concept foarte clar: luăm Franța (produse alimentare, industrie, energie, evoluții tehnologice de nivel superior), adăugăm la aceasta Germania (inginerie mecanică medie, metalurgie, chimie industrială) și Belgia (de asemenea, o industrie, dar mai mult în procesare) și obținem un fond industrial puternic autosuficient. Alăturăm Țările de Jos ca poartă maritimă și Elveția ca cel mai important portofel bancar din lume, ștergem granițele vamale și legale interne, consolidîndu-le, în același timp, pe cele externe. Rezultă un cluster cu un potențial geo-economic extraordinar, capabil să depășească orice altă putere – fie că este vorba de Statele Unite sau de Rusia.

Principalul avantaj este că nici unul dintre participanți nu este obligat să se alăture proiectului. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre aceștia avantajele de a se alătura unui nou stat supranațional erau absolut evidente. Acest lucru a oferit o probabilitate aproape garantată de succes în ceea ce privește integrarea întrun mod complet voluntar și nu ca înainte, prin ocupația militară directă. Cu toate acestea, Statele Unite și Marea Britanie au înțeles acest lucru, așa că au făcut multe eforturi pentru a bloca o idee potențial reușită și, prin urmare, inacceptabil de periculoasă. Și asta s-a făcut. Recent, Polonia, împreună cu Ungaria (cei doi reprezintă împreună 4,4% din PIB-ul european și mai puțin de 6,5% din populație) au blocat aprobarea bugetului UE și al programului anti-criză pentru următoarea perioadă bugetară de șapte ani. Comisarul european pentru buget Johannes Hahn a ales să își pună cenușă in cap, numind duetul polono-ungar cea mai gravă criză din Europa de după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, acum vorbim despre altceva. Tovarășii chinezi au studiat cu atenție experiența europeană de mai mulți ani și au descoperit cum să folosească tot binele din ideea de integrare europeană în beneficiul R.P.C.

a Uniunii Europene

Fabricile chineze s-au extins, s-au modernizat și s-au îmbunătățit, de la producerea de produse ieftine de calitate slabă prezentate în ambalaje frumoase, pînă la producerea de bunuri care rivalizează cu cele mai bune mărci occidentale în condiții egale.

Însă ponderea clasei mijlocii din piețele de top din lume – americană și europeană – a scăzut constant. În Statele Unite 48% din populație aparține acestei pături sociale, în timp ce în Europa 43%. Pînă în 2030, clasa mediu are toate șansele de a scădea la 35%.

Într-un cuvînt, produsele manufacturate din China nu au unde să se vîndă. Toată lumea crede că războiul comercial a fost motivul. În primul rînd, cu Statele Unite. Cu siguranță are propriul său sens, dar nu este cel principal. Beijingul se confruntă cu problema sistemică a capitalismului în cadrul unui model de piață liberă care necesită o creștere infinită sub amenințarea constantă de a pierde în fața unui concurent care înregistrează o creștere economică mai rapidă. Atîta timp cît a existat spațiu, procesul de extindere nu s-a confruntat cu probleme în vînzări. Dar cînd s-a încheiat sau a început să se reducă, a debutat faza inevitabilă de redistribuire a pieței, care se finalizează, de obicei, cu războaie ale căror rol implică redistribuirea piețelor de desfacere ale celor învinși. În mod logic, China ar trebui să încetinească creșterea, dar cine îi garantează că nu există deja un concurent viclean care să se dezvolte foarte mult datorită absorbției altor adversari și să poată depăși China?

China, pentru a supraviețui, trebuie să continue să cresca. Dar dacă nu există un spațiu propice, tot ce ne rămîne este razboiul. Și, din moment ce inamicul se dovedește a fi membrul principal al „clubului nuclear”, războiul nu are sens. Oricare dintre părți, în cazul unei înfrîngeri complete, conform principiului „nu ajunge la nimeni altcineva”, este obligat să recurgă la atacuri nucleare strategice. După care cîștigătorul va primi un premiu sub forma unei furtuni nucleare globale, ceea ce face ca soluția militară a problemei să nu aibă sens. Dar nici nu o elimină.

Cum să eliminăm problema aparent de nerezolvat a concurenței fără sfîrșit? Atîta timp cît este posibil să se facă acest lucru fără un război mare, este necesar să se izoleze partea deja capturată a spațiului mondial în propriul său grup închis, în cadrul căruia fondatorul său devine automat singurul dominator economic. În timp ce toți ceilalți au privit ideea doar teoretic, Beijingul nu numai că a dezvoltat proiectul, ci și-a continuat implementarea practică. La 15 noiembrie 2020, în cadrul unui summit al țărilor membre ale Asociației Națiunilor din Asia de sudest (A.S.E.A.N.), China a reușit să își organizeze propria „Uniune Europeană Chineză”.

Chile și Peru) pur și simplu nu au altă cale. Au nevoie de acces gratuit la o piață internă imensă, iar China este gata să le ofere una. Mai mult, majoritatea dintre ei fac comerț activ cu acesta oricum. Cu toate acestea, există diverse posibilități: Canada și Mexic sînt prea legate de Statele Unite. Odată cu investirea noului președinte, aceste țări vor avea cu siguranță probleme extrem de grave. Dar Chile și Peru, dacă America nu le atrage în uniune cu forța, au șanse ca în 20 de ani să devină membre ale R.C.E.P. Cu toate acestea, în orice evoluție a evenimentelor, C.P.T.P.P. își va pierde relevanța. Ca urmare a unei astfel de mișcări, China, fără să fie nevoie de un război, primește un spațiu gata pregătit pentru o dominare continuă. Este suficient de mare pentru a-și vinde bunurile și exclude complet atragerea oricărui capital extern capabil să reprezinte o amenințare eficientă pentru dominația chineză. Și, cel mai important, totul este absolut legal. Fără agresiune sau ocupație. Există, desigur, provocări interne în proiect. Cu toate acestea, intrarea voluntară în grupul chinez a unor astfel de oponenți serioși, pînă de curînd – de exemplu, Japonia și Coreea de Sud – arată în mod convingător că diferențele nu sînt fundamental insurmontabile. Și faptul că Australia, Noua Zeelandă și, pînă de curînd, Filipine, care erau considerate aproape complet americane, s-au dovedit a fi membri – fără utilizarea forței – este dovada că America nu dispune de absolut nimic care să se opună acestei strategii chineze.

În următorii 20 de ani, China va avea de rezolvat doar două sarcini. Prima este politica externă. Prin eforturi comune de demolare a frontierelor comerciale interne și de formare a unui spațiu juridic și conceptual comun, care se discută deja astăzi de către membrii elitei chineze si care poartă denumirea de „zona bunăstării generale”.

A doua este să cultive o clasă de mijloc „proprie” în cadrul R.C.E.P. Este vorba de aproximativ 380420 de milioane de oameni în interiorul R.P.C. (după cum rezultă din planurile guvernului chinez pentru obiectivele strategice de dezvoltare ale statului pînă în 2049) și de 150 - 190 de milioane în alte țări membre ale acordului. Ca urmare, Beijingul primește o bază economică complet controlată și stabilă, sub forma a 500 - 600 de milioane de oameni din „clasa de mijloc” și aproximativ 120 - 150 de milioane de „studenți de clasă mijlocie” care se vor forma în Europa și Statele Unite pînă la mijlocul acestui secol.

După ce a reușit să stoarcă aproape 60% din producția industrială mondială totală, Beijingul a cîștigat un avantaj, care în același timp s-a transformat într-o problemă de nerezolvat. Producția unor produse este doar o parte a unui efort economic. Este extrem de important să se găsească și un client pentru toate aceste produse, cu un minim profit. Baza pieței de consum este clasa de mijloc, care nu prea există în China. Chiar și după patru cincinale fructuoase a căror secțiune separată a fost determinată de creșterea activă a numărului său, în acest moment clasa de mijloc din R.P.C. este reprezentată de mai puțin de 200 de milioane de oameni. Potrivit mai multor surse, chiar mai puțin –180 - 160 de milioane. Alte 50 de milioane sînt rispite în alte țări din Asia de sud-est care fac comerț activ cu China. În timp ce capacitatea pieței interne a SUA este formată de cererea a 200-220 milioane de consumatori și pînă la 300 de milioane în Europa. De asemenea, este important să înțelegem că aceste estimări au fost realizate în vremurile prospere de la mijlocul anilor ʼ80 - începutul anilor 2000, cînd ponderea clasei de mijloc „în țările Epocii de aur” era în jur de 75-78% din populație. S-au schimbat multe de atunci.

În cadrul R.C.E.P. China nu are concurenți serioși, și nu va avea niciodată, deoarece, așa cum se spune în numeroase rapoarte, admiterea de noi participanți necesită acordul fără echivoc al tuturor membrilor R.C.E.P, făcînd astfel din Imperiul Celest singura voce „decisivă”. Așadar, premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze Li Keqiang a catalogat încheierea acordului „nu doar o descoperire în integrarea economică a țărilor din Asia de Est, ci și o victorie pentru multilateralism și liber schimb”. Comerțul în cadrul R.C.E.P. va rămîne liber, deoarece toată lumea vrea să facă comerț cu China bogată și, cît pot de bine, între ei.

Participanții nu ascund că procesul de eliminare a barierelor vamale și legale interne va dura aproximativ două decenii. După cum este deja evident, extinderea inevitabilă a granițelor spațiului comercial R.C.E.P. se datorează acceptării celorlalți participanți la un alt acord – Parteneriatul trans-Pacific cuprinzător și progresiv (C.P.T.P.P.). Acesta a apărut prin eforturile Statelor Unite de a crea Parteneriatul comercial trans-Pacific (T.P.P.), dar apoi respins de Trump ca fiind inutil și dezavantajos pentru America. Washington a abandonat acest proiect, crezînd că țările limitrofe nu vor merge nicăieri, iar China le-a „capturat”. Nu pe toți încă, dar după intrarea Japoniei, Australia, Noua Zeelandă, Singapore, Malaezia, Vietnam și Brunei (toți membrii C.P.T.P.P.) în R.C.E.P., restul participanților la „valiza fără mîner” (Canada, Mexic,

După aceea, va fi posibilă transferarea economiei în cadrul clusterului către alte principii de funcționare - cu planificare totală, similară planului de stat cu achizițiile de stat și o creștere globală aproape nulă, a cărei dimensiune va fi determinată de obiectivele verificate strategic ale următorilor planuri cincinale. Este greu de spus astăzi dacă noul stat supranațional va triumfa. Conform predicțiilor socio-economice pe termen lung, apariția sa este inevitabilă. Proiectul R.C.E.P. nu trebuie să formeze organe politice și administrative supranaționale sau să inventeze o nouă monedă universală în maniera euro. Yuanul va face față perfect acestei sarcini. Mai ales sub formă criptografică.

Pe o perioadă lungă de timp, cu un astfel de raport între mărimea economiilor participanților (China de astăzi este de 3 ori mai mare decît Japonia, de aproape 9 ori mai mare decît Coreea de Sud, de 14 ori mai mare decît Indonezia, de 11 ori mai mare decît Australia, iar PIB-ul Thailandei este de 26 de ori mai mic decît al R.P.C.). În aceste condiții, absorbția elitelor locale de către China este doar o chestiune de timp.

Aceasta înseamnă că, în sens politic, absorbția chineză a spațiului economic al R.C.E.P. se va încheia cu integrarea politică a Beijingului. Dar această afacere este pe termen lung. Spre deosebire de lumea occidentală, chinezii sînt destul de calmi în ceea ce privește conceptul de „stat mijlociu”, care presupune o China bogată dezvoltată, care prosperă înconjurată, desigur, de o pătură vizibil mai puțin bogată, dar care, în general, este stabilă și prosperă pentru nivelul lor.

În orice caz, Beijingul a desemnat deja frontierele preliminare ale „versiunii chineze a Uniunii Europene”. Și, cel mai probabil, vor rămîne așa pentru secolul următor. N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Un

băcan

din mahalaua Broºtenilor susþinea că a descoperit leacul epilepsiei

În anul 1860, băcanul Stoica Bălănescu „din mahalaua Broştenilor, Colorea de albastru” (Broștenii fiind cuprinși între Bd. Dimitrie Cantemir, Bd. Mărășești, Str. Lînăriei și rîul Dîmbovița) declara că „a descoperit leacul celei mai cumplite bole, numită epilepsie”. Ca să-și demonstreze știința și talentul de vraci al mahalalei în fața „Corpului Doftoricesc și Onor. Minister”, Bălănescu nu avea nevoie decît de doi bolnavi de epilepsie pe care să-i vindece cum știa el, iar dumnealor să plătească orice cheltuieli ar fi apărut. Și presupun că n-ar fi fost deloc de lepădat cheltuielile cu pricina, întrucît Bălănescu însuși spunea că a sărăcit încercînd să se vindece singur de epilepsie.

Stoica Bălănescu era un personaj straniu, chiar și pentru Secolul al XIX-lea. Făcea parte dintre așa-zișii „empirici”, cum îi numeau medicii vremii pe cei care susțineau că pot vindeca orice boală. Sistemul sanitar încă modest al românilor nu le punea prea multe piedici, și de cele mai multe ori aceștia își vedeau liniștiți de înșelăciunile lor profitînd de credulitatea oamenilor fie de la sat, fie de la oraș, fără să se pună totuși în centrul atenției.

Empiricul nostru din mahalaua Broștenilor era însă făcut din alt aluat. Dumnealui voia ca însuși Carol Davila, părintele învăţămîntului medical universitar românesc, să îi recunoască talentul de vindecător. Numai că adevărații doctori nu erau atît de naivi cum îi credea Bălănescu. Consiliul Medical i-a cerut să dovedească faptul că poate vindeca epilepsia pe trei bolnavi

O istorie a farselor (176)

Farsa pinguinului gigantic (2)

Patruzeci de ani mai tîrziu, Sanderson murind în 1973, iar „pinguinul gigantic cu trei degete la picioare” devenind o piesă de rezistenţă a mitologiei din Florida, reporterul Jan Kirby a anunţat într-un articol din ediţia ziarului Times din St Petersburg (11 iunie 1988) cum un vînzător de maşini, acum pensionat, Tony Signorini, mărturisise că el şi partenerul lui, Al Williams (un farsor foarte bine cunoscut pe plan local, decedat în 1969) se inspiraseră din nişte fotografii cu urmele lăsate de dinozauri fosilizaţi şi astfel creaseră farsa.

Folosind picioare din oţel greu, cu trei degete (aruncate de o turnătorie locală şi produse apoi de Signorini - fiecare cîntărea 14 kg), ei au creat urmele în nisip, începînd ori de pe o barcă din largul oceanului (pentru urmele de pe pămînt ce mergeau în susul rîului) ori dintr-o maşină, folosind o frunză de palmier pentru a-şi şterge propriile urme lăsate cu picioarele.

Totuşi, după cum evidenţiază editorul Bob Rickard de la Fortean Times în descrierea acestei farse plină de umor, rămîne un mister. Urmele au fost falsificate, dar ce să înţelegem din diversele relatări despre semnalarea animalului înotător neidentificat? A fost oare fiecare martor (inclusiv Sanderson) mincinos? Posibil. Sau oare recunoaştem aici semnătura farsorului cosmic? Ce-ar fi dacă un adevărat animal supranatural a existat şi a apărut în mijlocul (sau datorită) publicităţii create în jurul evenimentului? Ce-ar fi dacă (la fel ca şi în cazul monstrului din Loch Ness) publicitatea însăşi creează evenimente, întîlniri sau viziuni cu efecte atît de puternice asupra simţurilor încît „martorii” percep ca „realitate” ceea ce, altfel, există doar în vis sau în imaginaţie? Şi poate oare percepţia a ceva sau în ea însăşi crea realitatea a ceea ce se percepe? Desigur, astfel de întrebări trebuie puse cu multă ironie...

Farse ale angajaților nemulțumiți (1)

Atît în Marea Britanie, cît şi în Statele Unite, în zilele liniştite ale guvernării Reagan sau Thatcher, sindicatele se dizolvau sau erau lipsite de putere; rata şomajului era ridicată, iar reprezentanţii clasei mijlocii - îngrijoraţi că-şi pot pierde slujbele; milioane de contracte de muncă pe termen scurt sau cu jumătate de normă ofereau remuneraţii mici, dar nu şi siguranţă; astăzi, toate acestea ne fac să credem că „marile afaceri“ controlează absolut orice, după bunul plac.

aduși de la Mărcuța la Colțea, sub stricta supraveghere a personalului medical, însă Bălănescu a refuzat și a încercat o altă tactică: a început să trimită memorii către Camera Deputaților și primul-ministru. „De la creaţia lumii şi pînă astăzi toate academiile medicale şi-au pus toate forţele spre a descoperi medicamentile care să poată remedia radical epilepsia, dar nici una nu a putut reuşi. Onorabl. Domnilor Deputaţi, poate că Creatorul m-au decis să fiu eu inventatorul acestui tezaur al lumii suferinzilor, pentru adevăr probînd eu cu anexatile copii, după dovezile ce am luat numai de la unii pătimaşi ce i-am remediat, şi între care essistă chiar dovezi medicale. Am anunţat această operă a mea, prin petiţiune, Onorabl. Minister de Interne, pentru care s-au ţinut o întinsă corespondenţă cu Comitetul Medical, dar nici un rezultat. Domnul Prim Doctor Davila, în convorbirile ce am avut mi-au spus că numai Franţa şi Englitera pot recompensa ştiinţa inventată de mine. Sînt Român, D-lor Deputaţi, doresc a se glorifica patria mea că un Român a fost inventatorul remediului unei asemenea teribile boli. Nu cer dară recompensă streinului, ci a Patriei mele, căci din om cu avere, din cauza aceştii teribile boli, de care am

Banii contează mai mult decît fiinţa umană şi ce altceva mai pot face oamenii decît să asculte ordinele, dacă vor să îşi păstreze slujbele?

Totuşi, feste şi sabotaje ale „angajaţilor nemulţumiţi“ au devenit o industrie în plină dezvoltare. Muncitorii îşi dau seama că nu vor obţine niciodată mărirea de salariu promisă fără remuşcări din partea conducerii companiei. Programatorii exploataţi de şefii lor plantează „bombe logice” în sistemele computerizate. Directorii de fabrică, ce îi ameninţă să-i concedieze pe angajaţii care se plîng de condiţiile de muncă periculoase, îşi descoperă utilajele distruse, fiind forţaţi să cumpere unele noi, mai sigure. Se distruge deliberat proprietatea companiei, se pierde timpul, componentele de precizie sînt forţate să eşueze. Plictisiţi, operatorii de sondaje pentru cercetarea de piaţă falsifică chestionarele; bibliotecarii inventează cărţi inexistente; reporterii inventează ştiri; funcţionarii încurajează furtul în magazine sau oferă servicii gratuite cînd patronii lor nu sînt atenţi.

Peste tot, angajaţii pun la cale diverse renghiuri, multe din ele descrise în Sabotajul la locul de muncă american, o carte de interviuri, din care au fost extrase majoritatea relatărilor ce urmează. Identificaţi doar cu numele de botez, şi e lesne de înţeles raţiunea, cei intervievaţi dau motive ce pornesc de la o simplă plictiseală şi ajung la supărare datorită salariilor mici, a hărţuirii din partea conducerii, a eticii greşite a companiei sau a condiţiilor de muncă şi datorită înverşunării pe sistemul care neagă toate valorile umane.

– Avem o zicală la serviciu, explică Rita, însoţitoare de bord în cadrul unei mari companii aeriene americane. Firma ştie preţul la orice şi valoarea la nimic.

– Mi-au acaparat forţa de muncă, spune un şofer de autobuz de la Autoritatea de Transport din Chicago, descriind cum el şi alţi şoferi „se tîrau pe şosea“ (mergeau cu o viteză foarte mică) deliberat, dar nu miau putut acapara şi sufletul.

– Nu te tratează ca pe o fiinţă umană, ci ca pe un robot, iar datoria ta este să aduci profit, spune Eugene, explicînd de ce el şi colegii lui au sabotat piesele dintr-o maşină pe care au confecţionat-o în cadrul fabricii din Detroit. Sabotajul a fost modalitatea noastră de a egaliza situaţia. Eu personal am făcut o grămadă de probleme. Nu numai că i-am încurajat şi învăţat pe alţii să facă la fel, dar le-am cauzat multor americani dispute şi dureri de cap şi i-am învăţat o lecţie valoroasă: să nu mai cumpere niciodată de la această companie. (va urma)

STUART GORDON

suferit în cursu de nouă ani şi pe care am remediat-o singur, am devenit sărac.

Domnul Prim Doctor Davila mi-a promis că mă va ataşa la oricare din spitale. Am refuzat căci pătimaşul de asemenea boală are necesitate de aer şi umblet, iar nu patul şi aerul infectat al camerii. Am refuzat pentru că nu doresc ca străinul să ia meritul ce merită această invenţiune, căci medicamentile mele sînt nişte simple erburi după pămîntul României”.

Dar de ce ținea morțiș acest Bălănescu să primească recunoaștere ca vindecător al epilepsiei? Pentru că făcea parte dintr-o combinație suspectă, bineînțeles. Împreună cu asociații lui au declanșat o adevărată campanie de manipulare a opiniei publice, încercînd ca prin presiunea asupra Consiliului Medical, exercitată de așazișii suferinzi de epilepsie vindecați prin metoda sa cu „simple ierburi”, să obțină dreptul de practică și, ulterior, să popularizeze tratamentul Bălănescu în străinătate. După un timp însă, bolnavii „vindecați” și-au dat seama că, de fapt, sufereau în continuare de epilepsie, așa că și-au cerut banii înapoi. Profitînd de înlăturarea lui Carol Davila din Consiliul Medical, Bălănescu a devenit mult mai îndrăzneț în afirmațiile sale: de-acum putea vindeca nu mai puțin de 11 boli: „Epilepsie, friguri epileptice, reumatismul, brînca, sugiu sub unghie care strică unghiile, sau se numeşte stula, trînji, imoragjie, piciore frînte sau ose zdrobite din întîmplare. gălbinare neagră, turbare, pentru care nu-şi poate ţine udul”.

Pînă la urmă Consiliul Medicilor, sătul de insistențele echipei Bălănescu&Co. și mai ales de refuzul acestora ca supraveghetorii medicali să intervină în vreun fel asupra medicamentelor folosite în cadrul tratamentelor, i-a recunoscut în sentința din 1866 drept șarlatani.

VOLUMUL „BUCUREȘTI, MATERIALE DE ISTORIE ȘI MUZEOGRAFIE”

ORIZONTAL: 1) Făcuți de pomină; 2) Repetiție la limba română; 3) Esență de fructe – Trecut la stop; 4) Berze care nu vin vara pe la noi – Concepție de credul; 5) Cu capul în nori! – Dă brînci inimilor; 6) Efectul anumitor pișcături – Picior de lemn; 7) Realizează planul de casă – A da din coate; 8) A pune în cui – Ruta centrală!; 9) Aflat în lipsă – Culoare de fond... în mai; 10) Aduse din spate – Manual de valoare.

VERTICAL: 1) Au inima mare; 2) A face muncă de creație – Corp de fată!; 3) Tac și fac – Făcute de rîs; 4) Notă medie! – Tot un drac; 5) Matca stupului – Lîngă noi; 6) Prezente la baraj! – Privește lumea de sus; 7) Limita sportivității, depășită uneori – Lucruri în serie; 8) Ridicați de la opincă (dim.) – De la deal la vale!; 9) Bibioteca Universală; 10) Albie la vărsare! – Un om ales.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CHICHIȚE”

1) COLABORARI; 2) ACAPARATOR; 3) PATATA; ASI; 4) IR – RASAT – G; 5) TIPAT – BATA; 6) UTA – ORATOR; 7) LITERAT – RI; 8) A – ILICELE; 9) ROTAT – RANG; 10) EVENIMENTE.

PENTRU ÎMPROSP Ă TA r EA m E mor IEI

Ajută, Doamne, România Mare! (2)

Unirea a făcut-o marele mărturisitor și mucenic Constantin Brâncoveanu, care, văzîndu-l pe cel de-al patrulea fiu al său, de-o șchioapă, că se teme de securea călăului otoman, la 15 august 1714, de Sfîntă Măria Mare, l-a îmbărbătat, după cum zice folclorul: „Nu te, fiule, speria/ Mori mai bine-n legea ta!”. Și ce tulburătoare este stampa votivă existentă și azi la Bisericuța Colței, unde Brâncoveanu e înfățișat întins pe divan, cu o mînă îndreptată spre pămînt, lăsînd să-i curgă sînge, pentru primenirea de primăvară, după o veche practică medievală; poate că aici, în această icoană tragică, a zugravilor de supțire, se află însăși esența Istoriei noastre, pentru că fiecare generație de români e sortită să lase sînge. Dar Unirea a mai făcut-o și Horea, cel arestuit prin trădare în preajma Crăciunului anului 1784, pe cînd frigea în strămurare ceva de-ale gurii, sub un brad falnic, pentru a fi purtat în sudălmi și ocară din sat în sat, el, care fusese un Rege al Daciei, cu coroană de spini, petrecînd apoi noaptea de Anul Nou 1785 în temnița strîmtă de sub poarta Cetății Alba Iulia, pentru ca în „ziua cea amară a vieții lui”, la 28 februarie, să fie frînt cu roata de călăul Grancsa Rakoczi, nu înainte de a striga istoricele cuvinte: „Mor pentru Națiune!”.

Unirea a făcut-o și slugerul Tudor din Vladimiri, acel Crăișor Todoruț, pe care îl așteptau ardelenii ca, după isprăvirea lucrării în Țara Românească, să vină și la ei; și astfel intră falnicul comandor de panduri în Cetatea fanariotă a lui Bucur, cu o pîine caldă-n mînă și cu Proclamația plină de năduf, către toți românii, cum că „Pînă nu vine iarna, primăvara nu se face”, precum și „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Unirea au făcut-o Nicolae Bălcescu și Avram Iancu, Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza, cei 4 frați Golești și generalul Gheorghe Magheru, Ion C. Brătianu și Timotei Cipariu, Pan Halippa și IsopescuGrecul, Aurel Vlaicu și George Enescu, Nicolae Grigorescu și Badea Cîrțan, Carol I și Ferdinand cel Loial, precum și, printre mulți alții, acel orator de geniu care a fost Simion Bărnuțiu, cel care rostea, în mai 1848, de pe prispa Catedralei din Blaj, poate cel mai important discurs din Istoria politicii românești. De bună seamă, dacă toți acești tribuni ar fi trăit astăzi, s-ar fi găsit destule „cozi de topor” care să-i acuze de extremism. Din fericire, Istoria unei Țări s-a scris întotdeauna cu condeiul, cu plugul și cu spada, dar cu o „coadă de topor” niciodată! (Aplauze prelungite) Firește, cuvine-se a aduce omagiul nostru și neînfricaților luptători, preoți și cărturari din Basarabia și din Bucovina, care au cunoscut cizma străină, dar n-au deznădăjduit, ci și-au însemnat mersul stelelor și al lumii pe scoarța bucoavnelor și a călindarelor, iar atunci cînd erau îngenuncheați, știau că cine cade pentru dreptate se ridică repede. Vorba cîntecului: „Nu ne înspăimîntă moartea/ Noi sîntem nemuritori/ Moartea-i dulce dacă soartea/ Ne va-ncununa cu flori!”. Unirea au făcut-o păstorii Transhumanței, care au cutreierat Țara în lung și-n lat, cu ochii după Steaua Ciobanului. În sfîrșit, Unirea a făcut-o Armata noastră eternă, cu care nu aș sfătui pe nimeni să încerce să glumească vreodată. Și ce poate fi mai minunat decît să avem astăzi, în mijlocul nostru, pe marele oștean Titus Gârbea, general al Armatei Române, care cu numele lui de împărat roman a luptat la Mărășești, a fost la Alba Iulia, a luptat și în cel de-al II-lea război mondial, iar astăzi, la 100 de ani și 4 luni, a luat cu bărbăție iarna în piept ca să urce în Dealul

Mitropoliei?! Să-l aplaudăm pe acest om sfînt, care este mai bătrîn ca veacul! (Aplauze și urale, asistența ovaționează în picioare) Și încă ceva: Unirea a mai urzit-o, din negura veacurilor pînă azi, femeia româncă, făptura aceasta fără prihană, care și-a învățat pruncii românește, i-a crescut în cultul Patriei, și-al colindelor de Crăciun, și-al picurărilor de ceară pe ouă încondeiate de Paști, și-al portului popular, și-al doinelor noastre fără pereche în lume.

Iubiți compatrioți, Jubileul a 75 de ani de la Unire găsește Patria noastră într-un moment de răscruce. Parcă un demon al dezbinării trece cu aripile negre peste crestele munților, peste clopotnițele așezărilor, peste frunțile noastre. Ce se întîmplă, oare, cu noi? Am pierdut cărarea cea dreaptă? Ce blestem ispășește generația noastră de nu poate fi unită nici măcar acum, la 75 de ani de la cea mai înaltă culme a existenței naționale? Noi sîntem pe deplin conștienți că, dacă ar exista o brumă de bunăstare în rîndurile populației, toate celelalte necazuri și disensiuni ar trece pe planul al doilea. Platon spunea, cu 2.300 de ani în urmă, că în fiecare Cetate există un război civil între cei ce au și cei ce n-au. În principiu, așa este, pentru că sufletul omului se revoltă atunci cînd vede că nimic nu s-a schimbat sub soare, că sătulul nu crede celui flămînd și cel călare nu se uită la cel care merge pe jos. Nu îmi propun acum să dezvolt opinia noastră despre toate dramele și necazurile pe care, din păcate, le trăiesc fiii acestui popor atît de blînd, atît de răbdător, atît de nobil și de greu încercat. România n-are voie să fie o Țară săracă, fiindcă rar mai poate fi întîlnită în lume o vatră atît de înzestrată de Cel de Sus cu bogății încă neexplorate cu o climă bună și cu un popor de geniu. Dar, nu noi conducem! Papa Grigore cel Mare spunea că, „dacă un om moare de foame în Roma, atunci Papa nu merită să spună liturghia” – ceea ce, păstrînd proporțiile, ni se poate aplica și nouă astăzi, fiindcă toată moara noastră de măcinat vorbe, toate alianțele noastre, care se fac și se desfac ca burduful unei armonici nebune, nu valorează nimic în fața unui copil sărman, cu încălțările rupte, prin care șuieră plumbii viscolului, ori în fața unui bătrîn care-și socotește cu mîini tremurînde pensia tot mai mică. Apreciez că principalele cauze ale impasului în care ne aflăm sînt criza de autoritate la nivelul statului și al instituțiilor fundamentale, alunecarea democrației spre anarhie și o prea mare și prea umilitoare ploconeală la unele instanțe străine, care ar trebui să priceapă că România este și va rămîne Republică, prin voința uriașei majorități a populației, că ea nu este poligonul de încercare al nimănui și că Țara aceasta, cu o Istorie de patru ori milenară, mai are și altceva în afară de handicapați, de infractori și de mortalitate infantilă. Nici chiar așa, totul are o limită, haideți să nu ne facem viața mai grea decît este. În situația de astăzi a României, războiul informațional ne poate costa foarte scump!

Poetul profund care a fost Lucian Blaga, el însuși participant la actul istoric de la Alba Iulia, spunea, citez: „Îți iert pesimismul, dar într-un singur caz nu: cînd e vorba de viitorul Neamului tău. Căci a fi pesimist în ce privește viitorul Neamului tău, înseamnă a fi trădător de Neam”. Știm că se trăiește greu, dar asta nu înseamnă că vom îngădui ca haosul și fărădelegea să domnească în Țară. Dacă nu putem face încă România Mare, măcar să nu fim atît de blestemați încît să pierdem și ceea ce avem și să facem o Românie Mică! Dar, măcar azi, în această zi cu miros de cetină și omăt, să ne avem ca frații! Mîntuitorul nostru, al tuturor, Împărat al Păcii și Tainelor Supreme, Isus Christos spunea:

Votul ca vaccinul?!

În pandemia fără de iertare

Cu voie, de la unul, Nea Cutare

Cu mască, evident, și distanțare

S-au îndreptat români, cu mic cu mare

Spre secția cu dreptul la votare...

Deși unii aveau carantinare

Știau că-i semn de democratizare

Dar vești aveau că-n ATI se moare

Zicînd că-i, totuși, doar o încercare

La patru ani... să fie sărbătoare

Un început al vieții viitoare

Sperînd miracolul, o relansare

Dumnezeire, lapte, miere... soare...

După atîta stat în izolare...

Și nu știu alții ce-au simțit, iertare

Că parcă revenindu-mi din visare

După a votului finalizare

Nou sentiment avea să ia amploare

Frumos condimentat de virusare

De am ajuns să strig în gura mare

(Fără de mască, dar cu distanțare)

- Trăiască ,,blonda” noastră vaccinare!

Cu strategia pînă în... parcare?!

Sper că nu credeți că sînt în eroare!

Că-i vreo senzație aiuritoare!

Dar am avut un șoc la... finanțare?!

LIVIU ZANFIRESCU

„Oricare Cetate dezbinată împotriva ei însăși este pustiită și oricare casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui!”. Îi asigurăm, totodată, pe minoritarii cinstiți și loiali față de Statul Național Român că îi prețuim sincer, și aici este casa noastră comună, a tuturor!

Onorată Adunare, frați români, Partidul România Mare vestește tuturor că încă nu-i timpul pierdut să mergem cu toții la Alba Iulia! Înmuiați-vă inimile și primiți solia noastră de dragoste și o cocardă Tricoloră la rever! Acolo va fi la 1 Decembrie, locul tuturor acelora care au inima română! Și îi mai chemăm acolo și pe românii din Basarabia, și pe cei din Nordul Bucovinei, pe care îi asigurăm că Patria-Mamă nu i-a uitat. Basarabia și Bucovina sînt străvechi pămînturi românești și dacă vremelnicele armate de ocupație ale Rusiei și ale Ucrainei cred că adevărul poate fi falsificat la nesfîrșit și că umanitatea poate fi mințită – atunci se înșală amarnic! Marea și anacronica temniță a popoarelor, U.R.S.S.-ul, s-a prăbușit, ducă-se pe pustii, iar noi ne vom urma destinul mesianic, fără a da socoteală nimănui! Români, nu vă pierdeți speranța! Există forțe naționale sănătoase și de neclintit, care vor scoate Țara la lumină! Acvila romană din stema Țării nu va scăpa niciodată crucea din plisc! „Ajută, Doamne, România Mare/ Să-și regăsească vechile hotare/ Adună, Tată, Neamul tău la cină/ Redă-ne demnitatea din bătrîni/ La trîmbițele Tale or să vină/ Treizeci de milioane de români!”. (Aplauze și urale, participanții scandează în picioare „Unitate! Unitate!”) Sfîrșit cornELIU VADIm TUDor (30 noiembrie 1993, Camerele Reunite ale Parlamentului)

JURNAL DE VACAN� (15)

Partea a II-a

IANUARIE 1995 (8)

Vedeţi la ce le umblă mintea ţiganilor? Iar primăria era de acord şi-i împingea de la spate! Îmi e groază să mă gîndesc ce s-ar fi ales din aceste extraordinare clădiri medievale, care freamătă de istorie, dacă ar fi încăput pe mîna unor bandiţi de tipul Eftimie, Dide, Cercel, Zainea, Adrian Nicolae şi a altor baragladine cu ochii numai după furat, care n-au muncit o singură zi în mod cinstit, toată vieţişoara lor (fireşte, cer iertare ţiganilor muncitori şi corecţi, care n-au nici o legătură cu căpuşele astea umflate de trîndăveală şi huzur).

Dar, să nu ne amărîm viaţa. E atît de scurtă! Şi cintezoiul din curtea Vilei Pajura cîntă atît de frumos toată ziua, fără odihnă! O fi cîntecul lui nupţial? Sau poate delimitarea teritoriului, cum zic ornitologii? Iau masa de dimineaţă în Chioşc. În depărtare, se vede pîrtia de schi de pe Postăvarul, cu cablurile telefericului. E o zi senină de ianuarie. Printre crengile noduroase şi contorsionate ale unor pini din apropiere, se caţără, ca o zvîrlugă, o veveriţă. N-am văzut-o de la început, mi-a arătat-o Mitzura care e încîntată de culoarea ciudată, brun închis, a vietăţii, veveriţele fiind de obicei roşcate. Fetiţa mea mai măricică e încîntată. Ce minunăţii face bunul Dumnezeu! Azinoapte, întorcîndu-mă de la Braşov, pe la kilometrul 4, mi-a sărit în faţa maşinii o căprioară! Trecea şoseaua, de la stînga la dreapta, şi a rămas pentru o clipă uimită, în bătaia farurilor, cu capul întors spre noi, noroc că Laurian (prietenul năzuroasei Violeta) a avut prezenţă de spirit şi a frînat. Nu-mi iese din minte silueta de zeitate silvană a căprioarei, pe fondul unei broderii de ninsoare neîntreruptă, ca un fundal de piesă, ori ca în filmele copilăriei noastre „Antilopa de Aur“ şi „Crăiasa Zăpezii“. Şi s-a dus, dulcea minune, s-a pierdut printre copaci, în desişul pădurii, măreaţă în singurătatea şi fragilitatea ei, fără teamă, înfruntînd o iarnă prea aspră pentru perniţele sale moi, şi pericolul haitelor de lupi. Ce semn mi-ai trimis, Doamne, prin ciuta asta de catifea? Dar dacă în ochii ei, scăpărînd ca rubinul în lumina reflectoarelor, e un crîmpei din sufletul mamei? În care din cercurile împărăţiei celeste se află acum spiritul iniţiatic al femeii sfinte care mi-a dat viaţă?

* * *

Mi-a fost dat ca în acest ianuarie 1995 să trăiesc cea mai primejdioasă aventură a vieţii mele. Am crezut întotdeauna că nu se cheamă că am fost la Poiană dacă n-am urcat şi cu telefericul, pe Postăvarul. În memoria mea, escapadele pe care le făceam în copilărie cu mama şi tata-mare au rămas intacte: luam tramcarul (maşina aia descoperită, cu motor parcă de avion şi vuiet infernal, în care baticurile femeilor fluturau ca drapelele în vînt), ne îmbarcam deci la Livadia Poştei, ajungeam în Poiană, apoi ne urcam în funicular (aşa îi ziceam noi telescaunului cu lanţuri) şi pînă sus, pe Schuller, aveam o experienţă senzațională. Cei drept, mai erau de urcat pe jos cam 200 de metri, dar, odată ajunşi în pisc, răbdarea şi eforturile ne erau răsplătite: întreaga Țară a Bîrsei se desfăşura la picioarele noastre, mai ales dacă aveam parte de o dimineaţă senină, se vedeau haturile bine trasate dintre are, se desluşeau panglicile argintii ale apelor şi măgurile sub care își dormeau somnul de veci războinicii cu comori sub cap. Îşi scotea bietul tata-mare haina, ca

orice muncitor zdravăn, o aşternea jos, pe iarbă, ne tolăneam şi noi pe ea şi mîncam plăcinte cu brînză de burduf şi beam bere rece ca gheaţa! Ei, bine, am urcat şi de data asta, cu Lidioara în braţe. Soţia mea, surorile mele, Furo şi Ciontu n-au venit – ba erau răciţi, ba au considerat osteneala prea mare. Moderna telecabină n-are probleme, ce-i drept, e făcută de o firmă italiană. De la punctul terminus pînă la Cabana Postăvarul sînt însă de mers cam 2 km, cu ocolişuri şi hîrtoape, deh, ca pe munte. Şi aşa am ajuns să ne urcăm în ratrac. Ce-i ratracul? E ca dalacul, aş spune, dacă aş fi tentat de rime ieftine. Dar nu, el e un fel de tanc montan (truck, în engleză, înseamnă camion), cu cabină şi şenile puternice, care face de toate: urcă şi coboară muntele, sparge gheaţa, curăţă zăpada cu plugul etc. Numai lapte nu dă, deocamdată. Lucru nemţesc, care a costat 200.000 de mărci.

E una dintre cele mai bune şi mai merituoase investiţii pe care le-am văzut în turismul nostru. Această mică distanţă am parcurs-o noi cum am parcurs-o: eu cu fetiţa în faţă, alături de soţia lui Furo (menajată, fiindcă era răcită) şi de şoferul fenomenalului atelaj, un fost campion de schi din Braşov, Nicolae Stinghe. Familia acestuia îmi e cunoscută, de demult, un Mircea Stinghe copilărise cu mama, pe Prundul Şcheilor. Odată ajunşi la destinaţie, aveam să dăm peste un alt personaj interesant: Gheorghe Blendea, cabanierul, om pitoresc de felul lui, cu chelie şi barbă neagră, à la Demis Roussos, i-a murit nevasta nu demult, s-a recăsătorit şi acum are un copil mic, botezat cu biblicul nume de Moise (regăţenii ar putea crede că e evreu, dar să nu uităm că şi tatăl lui Lucian Blaga, care fusese popă ortodox în Lancrăm, se numea Isidor). Popasul nostru la cabană a fost plăcut din cale afară, mai ales că am putut să-mi fac şi damblaua. Adică am ieşit afară, în zăpadă, şi am hrănit cîinii ciobăneşti. Unul se chema Ţiganul, sau Negrilă, dulău flocos şi brav, care a pierdut un ochi într-o luptă cu ursul, mai bine ar fi primit numele Amiralul Nelson, sau Kutuzov, ca să nu zic chiar Falonetti. Altul era, de fapt, o căţea ciobănească albă şi mițoasă ca ursoaica aia polară din reclamele TV cu Coca-Cola avînd în vedere că, pe lîngă ea, se zbenguia într-o nebuneală de ghimbuşlucuri puișorul pe nume Laika.

– Ce-i cu dangaua asta pe nasul căţeluşei, nea Ghiță? – îl întreb pe cabanier.

– Îi ardem de mici, cu fierul roşu, cu să nu facă jigodie!

Fetiţa mea e în culmea fericirii cu atîția cîini pe lîngă ea, încearcă să se împrietenească cu zănatica aia mică, botezată cu nume de cosmonaută sovietciă, dar Laika nu stă o clipă locului, face ture și tumbe, înainte și-napoi, ne dă ocol, îl zădărăște pe Țiganul, care își apără mîncarea şi o mîrîie. Cabana e plină de schiori. Şi români, şi străini. Mîncăm un bulz, cartofi prăjiţi cu brînză, o ciorbă de văcuţă. Beau numai apă minerală cu gheaţă. Aici chiar că nu te poţi plînge de lipsa gheţei. Dacă m-aş pune la mintea tuturor gazdelor, care mă primesc cu ţuică fiartă, aş ajunge o epavă, mi-ar tremura picioarele şi aş ateriza la dezalcoolizare. Dar eu am măsura mea, ştiu să mă opresc la timp şi nimeni nu se poate lăuda că m-a văzut beat vreodată – cumpătarea asta am moştenit-o de la părinţi, care, de altfel, ne-au imunizat de mici, pe toţi copiii, dîndu-ne cîte un păhăruţ de vin roşu la cină,

aşa că băutura nu s-a lipit de noi. Cele mai frumoase poveşti sînt acelea cu urşi. Are cuvîntul cabanierul:

- Vă miraţi că am bătut ferestrele în cuie? Păi cum să nu le bat, cînd mi le lua ursoaica cu totul?! Uite aici, la geamul ăsta, am văzut-o cum se ridica în două labe, îşi arunca puiul înăuntru şi-l apăra, trecînd de pe un picior pe altul, de fapt dansa, nu alta, iar hoţomanul de pui se ducea glonţ la bucătărie, fura coşul cu pîine şi apoi o zbughea afară, în labele maică-sii, după care se pierdeau în pădure.

Şi am mai auzit o poveste, demnă de pana unui Sadoveanu. Cică tot aşa, cînd se dezgheţau pîraiele spre primăvară şi dăduse colţul ierbii, la Cabana Postăvarul se pripăşise un pui de urs. Mai mult ca sigur că maică-sa murise, fie împuşcată de vînători sau pădurari, fie din altă cauză. Puiul era jucăuş şi, în scurtă vreme, toată lumea a prins drag de el. Îndeosebi, nişte turiste rusoaice îi dădeau ciocolată şi bomboane. Numai că, după cîteva luni, bine îndopat de toată lumea, inclusiv de ospătăriţa Violeta Ciocan (care s-a şi pozat cu el!), ursanul s-a făcut ditamai golanul de 2 metri, care nu mai avea chef să se copilărească, începea să iasă la iveală fiara. Instinctele primare erau mai puternice decît hîrjoana. Şi, într-o bună zi – de fapt, rea cît cuprinde – o altă turistă, tot rusoaică şi ea, s-a tot prefăcut că-i dă dulciuri, pajalusta ciukalata, niet ciukalata, i-o tot întindea şi o retrăgea, pînă cînd ursul s-a înfuriat şi i-a smuls cu ghearele o bucată din pulpă! Apoi, dus a fost. Mai auzea lumea de el, că dădea iama prin împrejurimi, în puterea iernii care pogorîse şi năvălea pe la stînele oamenilor, ori prin gospodării, înfuleca oi şi berbecuţi, apoi, prin preajma Paştelui, se înfrupta cu vreo 10-20 de miei, îi ducea la gură ca pe muzicuţă, de mai rămînea numai scheletul firav din sărmanele vietăţi. Pe scurt, ursul devenise un pericol public. Se sălbăticise. Şi atunci au ţinut ciobanii sfat, cum să facă să scape turmele de el. Şi unul mai voinic, Avram din Cetatea Branului, l-a pîndit şi l-a ademenit, pînă cînd 1-a încolţit, a asmuţit cîinii pe namilă şi atunci l-a altoit cu bîta lui de păcurar, şi cîinii îl hăituiau şi îl mursicau, iar ciobanul îl izbea cu sete, pînă cînd „echipa morţii“ a împins fiara într-o prăpastie adîncă, unde a căzut şi şi-a sfărîmat oasele, de-a rămas leşul lui acolo pradă vulturilor pînă la următoarea zăpadă. Poate credeţi că toate grozăviile astea s-au petrecut în vremuri imemoriale? Nici pomeneală, ele au avut loc acum 10 ani.

(va urma)

cornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (52)

Orașele Dinastiei Tang (4)

Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (3)

În total, Chang’an-ul cuprindea 110 pătrate/ cartiere înșirate simetric, la vest și la est. Cele mai mari cartiere aveau suprafața de 1 km pătrat. Fiecare cartier cuprindea curțile și gospodăriile localnicilor, un templu și alte edificii ale cartierului, formînd o unitate de sine stătătoare. În administrația orașului, cartierul reprezenta cea mai mică unitate urbană. El avea un nume propriu, de obicei o denumire de bun augur, de exemplu: „proprietate liniștită“ sau „Viață lungă“. Fiecare din cele 110 pătrate/ cartiere era înconjurat de ziduri. Unele aveau chiar patru ziduri, în cele patru direcții, fiecare cu porțile lor. Alte cartiere aveau o singură stradă, care străbătea prin două porți, poarta vestică și poarta estică. Cele care aveau două străzi, încrucișate în cele patru direcții, aveau și patru porți corespunzătoare. Numai funcționarilor superiori/ mandarinilor li se permitea să aibă porți aparte la străzi.

Fiecare cartier avea un șef numit de către stat, care răspundea în fața autorităților de problemele cartierului.

Maria Callas, regina fără regat (28)

Moartea lebedei (5)

Punînd la bătaie în această întreprindere una din sumele cele mai importante consacrate vreodată în Franţa înregistrării unei opere, mai ales a unei opere franceze, EMI a făcut totul pentru ca această Carmen să beneficieze de o publicitate şi lansare excepţionale. Alături de Callas a fost recrutat Nicolai Gedda, unul dintre cei mai fini, mai muzicali tenori ai timpului său –ce Faust! Ce Orfeu şi foarte aproape de noi, prin 1977, ce Ricardo sublim din Balul mascat – ca şi Robert Massard, care va cînta rolul lui Escamillo. Şi apoi prea tînăra încă, Andrea Guiot în rolul Micaelei. Şedinţele de înregistrare au loc la sala Wagram, între două meciuri de box şi un bal al pompierilor sau al foştilor elevi ai unei şcoli tehnice, pe o căldură toridă. Din nou presa pariziană urmăreşte toate deplasările Mariei Callas cu multă atenţie, dar o tendinţă remarcată se confirmă, această lume este mai puţin interesată de vedetă cît mai mult de cîntăreaţă. S-ar spune că spectacolele cu Norma de la Paris au imprimat o anumită seriozitate publicului.

La drept vorbind, Callas este prima soprană a lumii. Nu-i aşa?

Balada (62)

Ultimii ani de carieră militară (1)

O noapte caldă de septembrie cu cer înstelat a anului 1953 îi adunase pe cei din neamul lui Genoiu în jurul unei mese plină cu bucate. Din cînd în cînd, copilul Florin Genoiu îi distra pe comeseni interpretînd monologul auzit de el la radio: ,,Pachetul din America”. Florinache îşi începea cupletul cu prezentarea de la ,,ora de satiră şi umor”: ,,Alo, aici e Stroe…/ Vă roagă să-i daţi voie/ O clipă să vă-nveselească,/ Să glumească iar cu voi”. În aplauzele asistenţei, micul actor îşi încheia reprezentaţia cu ,,sal’tare, taică şi noroc!”.

Fratele Nicolae se însurase de curînd cu o femeie tînără şi frumoasă pe care o iubea din toată inima. Aniţa se dovedea o soţie harnică, iubitoare şi cu frica lui Dumnezeu. Ea se îngrijise ca vizita lui neica Fănică şi a familiei sale să aibă parte de o ospeţie de neuitat în Bădenii Dăniceilor.

Nicolae Genoiu progresase în politică de cînd veniseră la putere comuniştii. El ajunsese un activist comunist apreciat de C.C. al P.C.R., care îi dăduse sarcini în Regiunea Argeş. În mişcarea comunistă din România aveau loc mari frămîntări după moartea lui Stalin.

Porțile cartierelor erau închise seara și deschise dimineața, cu bătăi de tobă, de către paznici. Existau cartiere „specializate“ pentru anumite activități, de exemplu cartierul studenților sau cartierul curtezanelor. Acestea se aflau în apropierea Pieței de Est. Exista și o Piață de Vest, care măsura pe axa nord-sud 1.031 m și pe axa est-vest 927. Piața de Est era puțin mai mică. Piețele erau amplasate central și erau organizate și ele ca niște pătrate/ cartiere. Aveau ziduri cu porți, care se închideau seara și se deschideau la amiază. Ele reprezentau centrele de activitate ale negustorilor. Viața comercială era concentrată în cele două mari piețe.

Alte piețe mai mici erau deschise în unele perioade. Numeroase locații destinate comerțului se aflau în tot orașul – hanuri, taverne, lupanare etc. Negustorii își amplasau magazinele pe marginea piețelor. În dreptunghiul din mijlocul fiecărei piețe își aveau sediul autoritățile pieței care controlau desfășurarea comerțului. Existau și mici prăvălii de cartier. Mulți negustori mergeau la Piața de Vest, unde aveau magazine de haine, țesături, farmacii, prăvălii de lumînări etc. Existau și depozite pentru mărfurile străinilor, mai ales persani și arabi. Mărfurile trebuiau să fie de calitate. Marfa proastă se confisca. Oricine ridica prețul era amendat. Se practica politica prețurilor maximale. În timpul Dinastiei Tang, ca și anterior, banii

Da: Callas rămîne prima soprană a lumii. Şi Carmen a ei, care apare în lumea întreagă la sfîrşitul anului, este uluitoare. Dacă nu ar fi decît dicţiunea Mariei Callas: intonaţiile străine, ciudate, italo-greco-americane specifice ei dau fiecărui cuvînt pronunţat o coloratură exotică, aspră, teribilă. Numai să o auzim adresîndu-se lui Don Jose, care îi interzice să vorbească, pentru că Don Jose e un bărbat şi un poliţai: ,,Nu-ţi vorbesc... mă gîndesc! Nu o fi interzis să te gîndeşti!“. Este o sfidare făţişă. O invitaţie pentru orice fel de libertate, prima frază, a primei femei adevărate, care se afirmă liberă pe scena de operă. Callas-Carmen îşi asumă destinul cu luciditate, în mod teribil. „Moartea, moartea, moartea...“: înainte de a o ghici în cărţi, Carmen-Callas ştie în ce aventură se angajează şi nu dă înapoi. Astfel, cînd în actul al IVlea, cu o voce care pare a veni din adîncurile fiinţei sale, îi răspunde lui Jose că nu-1 iubeşte, este Marturisirea cea mai frumoasă care ne-a fost dat să o auzim vreodată a celei mai frumoase pasiuni: moartea. Din punct de vedere vocal totul se petrece admirabil, atît notele din mediu, care nu mai sînt imprecise, cît şi acutele, aspre dar dominante, şi gravele care par a ieşi din sufletul cel mai întunecat al celei mai sumbre ţigănci.

Etapa Carmen în această cursă finală este sfîrşitul carierei Mariei Callas: o reuşită absolută! Şi după două săptămîni de înregistrări, Maria se poate întoarce în

Comuniştii români, în marea lor majoritate, se strînseră în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi duceau o luptă necruţătoare cu evreii din jurul grupului Ana Pauker - Vasile Luca - Theohari Georgescu. Bineînţeles că Nicolae Genoiu era de partea lui Dej. Dar pentru foarte mulţi români siguranţa zilei de mîine ajunsese o problemă gravă. Tuturor le era frică de arestări, de Canal, de Securitate, de un nou război mondial. Surorile Leana şi Veta şi soţii lor, ţărani de prin partea locului, stăteau cu gurile căscate, doritori să afle cît mai multe de la Neica Fănică şi fratele Nicolae.

Bine dispus de ţuica de Piteşti, colonelul Ştefan Genoiu avea cel mai mult chef de vorbă.

- Şi ia zi-ne Nicolae, cum ai făcut de ai ajuns aşa de mare mahăr în conducerea comunistă? Noi nu neam mai văzut de ani buni! Am înţeles că m-ai evitat ca nu cumva să ai de a face cu o unealtă burghezomoşierească.

- Neică Fănică, acum pot să-ţi spun adevărul: reîncadrarea ta în armată mi se datorează şi mie. Au venit la mine de la cadre şi de la Securitate să se intereseze de tine şi m-au pus să garantez pentru dumneata. Eu te-am descris aşa cum eşti şi le-am zis că pentru viitorul tău nu-mi iau răspunderea.

- Şi din cauza asta nu mi-ai mai dat nici un semn de viaţă?

erau confecționați din bronz și erau greu de transportat. La mijlocul Dinastiei Tang, în Secolul al IX-lea, s-au inventat așa-numiții „bani zburători“. Acest fenomen consta în faptul că banii negustorilor erau lăsați la niște agenții ale unor ofițeri locali sau în casele unor bogătași. În schimbul banilor de bronz, negustorii primeau o chitanță cu suma exactă și puteau ridica banii de bronz în orice altă zonă a imperiului, din locații similare –agențiile ofițerilor locali sau casele bogătașilor. „Banii zburători“ sînt un „strămoș“ al chitanțelor bancare sau al bancnotelor de hîrtie, iar agențiile ofițerilor și casele bogătașilor erau un „strămoș“ al băncilor. Aceste metode dovedesc că, la mijlocul Dinastiei Tang, comerțul era dezvoltat atît în capitala Chang’an, cît și în întregul Imperiu Tang.

În Chang’an se practicau meserii ca producerea de instrumente muzicale – în cartierul Changrenfang și jaduri în cartierul Yanshoufang. În cartierul Changleifang se producea vin de calitate superioară. Aici se aflau multe ateliere unde se fermenta vinul. În cartierul Xuanyangfang se vindeau numeroase materiale din mătase colorată și alte țesături direct de la producători. Jadul putea fi cumpărat și în Piața de Vest, iar celelalte produse în Piața de Est. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Grecia. Urmează o perioadă de repaus şi de linişte. Viaţa împărtăşită cu Onassis pare că traversează un timp de acalmie. Pe yahtul Christina sau în Insula Skorpios, pe care Onassis a cumpărat-o în Marea Ionică, se repauzează, cîntă la pian, profită de momente de fericire, cînd vocea sa redobîndită îi dă siguranţa că va mai cînta. Chestiunile zilnice, problemele care o preocupă, hărţuiala presei – toate par a fi uitate pentru o lungă plajă de tăcere, cer şi mare.

Cîteva proiecte din care unele se concretizează. Vechiul vis de a înregistra Macbeth şi o a doua Traviata. Dar aici, visele rămîn vise. Ce ar fi totuşi Callas-Carmen din 1964 în rolul lui Lady Macbeth? Un vis şi pentru noi.

Dar iată spectacolele cu Tosca din 1965 de la Paris. O nouă etapă, opt Tosca, de la 19 februarie la 10 martie, reprezintă un asemenea succes, încît Maria acceptă să aibă încă o reprezentaţie, la 13 martie. Producţia şi distribuţia sînt cele de la Londra, transportate pur şi simplu la Opera Mare din Paris: Zefirelli, Gobbi, Renato Cioni. Dar tot Parisul aştepta aceste spectacole şi era pregătit să le îndrăgească. Şi Parisul are dreptate. Din punct de vedere vocal Callas părea tot atît de bine ca şi la Londra.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

- Da! Şi Neică Fănică, nu trebuie să te superi pe mine, aşa sînt vremurile!

- Bine, să trecem peste acest amănunt. Fruntaş comunist cum ai ajuns?

Precaut, Nicolae Genoiu îşi alegea cu grijă ficare cuvînt, ca orice bun agitator comunist.

- Neică Fănică, aşa cum ziseşi, noi nu ne-am văzut de ani buni, de la abdicarea Regelui şi proclamarea Republicii. Cu fratele Mişu, aici de faţă, te-ai mai întîlnit, fiind el brigadier agricol la o fermă de stat mai aproape de Tecuci, unde te-ai refugiat după demisia din armată. După proclamarea Republicii Populare Române şi unificarea celor două partide muncitoreşti şi formarea Partidului Muncitoresc Român, cel mai important eveniment a fost naţionalizarea principalelor mijloace de producţie de la 11 iunie 1948! Şi la acest eveniment mi-am adus şi eu modesta contribuţie. Lucram la fabricantul de pîine Geigel şi am reuşit să-l conving pe patron să cedeze statului de bună voie automobilul marca Buick. I-am zis-o patronului: ,,Domnule, nu are rost să te cramponezi de Buickul ăsta şi să te pui rău cu noi, muncitorii… Ai conturi în Elveţia, poţi pleca oricînd în Occident să-ţi refaci viaţa şi averea!”.

(va urma)

FLORIN IORDACHE

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (60)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (3)

Călător la Baku (2)

Cînd îl vizitează Gulbenkian – în 1891 – are circa 100.000 locuitori, faţă de jumătate, cu opt ani înainte, 15.000 în 1879, 12.000 în 1870 şi 5.000 în 1850!

Pe ţărmurile Caspicei se întind cartierele rezidenţiale, în care proaspeţii magnaţi locali ai petrolului îşi ridicaseră în pripă palate din marmură şi unde apăruseră, ca în tradiţionalul Orient, bazare pline de comercianţi; aceştia, în stilul lor specific, ofereau lînă sau mătase, mirodenii ori covoare, grîu sau bijuterii, indigo, opiu sau fructe, medicamente şi arme, costume europene ori narghilele.

Cu alte cuvinte, Baku, orăşelul neînsemnat de ieri şi nebăgat în seamă decît de foarte puţină lume, plonjează într-o viaţa tumultoasă, dramatică prin amploarea ei, pe verticală şi orizontală. Cît despre amintiţii proaspeţi îmbogăţiţi, fantezia lor e dintre cele mai înfierbîntate. Să exemplificăm: unul cere ca faţada locuinţei să fie din plăci aurite; un altul nu vrea altceva decît ca numele

Memoriile unui celebru criminalist român (140)

Gînduri la final de carieră (3)

Parcă... undeva... mă consider încă ,,activ“ cînd sînt oprit pe stradă de cetăţeni care, cîndva, m-au ajutat în muncă. Mulţi dintre ei îmi dau telefoane, alţii, pe care nici nu-i cunosc îmi trimit scrisori în conținutul cărora fac diverse sesizări. Cei care se obişnuiseră să-mi semnaleze diferite aspecte din mediul interlop ori din alte cercuri de infractori, nu-şi mai pot înceta „activitatea“ deşi, atît ei, cît şi eu, nu mai sîntem propriu-zis activi în sectoarele de muncă unde am conlucrat peste trei decenii. Nu de mult, am fost oprit de bătrînul vînzător de ziare de la Universitate. Mi-a oferit „Informaţia Bucureştiului“ şi, conform obiceiului, i-am întins o monedă de trei lei pentru că, îmi amintisem eu, cu acest preţ îi cumpăram ziarul pe vremuri. De data aceasta, omul a încercat să-mi refuze banii, exteriorizîndu-şi bucuria că m-a întîlnit, şi a început să-şi spună păsul.

Faţa necunoscută

a Războiului din Golf (92)

Epilog (4)

Guvernul preşedintelui Elias Hraoui refuză să dea curs cererii Franţei de a-i permite generalului Aoun să părăsească Libanul pentru a se instala în Franţa şi persistă în dorinţa de a-1 judeca pentru corupţie.

Nu este lipsit de interes să notăm că intervenţia siriană în Beirutul de Est nu a fost criticată public nici de Statele Unite, nici de orice altă mare putere. Dimpotrivă, ea a fost prezentată ca o încercare generoasă de a reface unitatea Libanului. Este desigur importantă restabilirea suveranităţii desconsiderate a statului libanez aflat în plină descompunere, dar este mai degrabă dificil să privim lunga ocupare siriană a Libanului altfel decît privim ocuparea irakiană a Kuweitului, chiar dacă sirienii continuă să pretindă că au pătruns în Liban în unicul scop de a asigura pacea în această ţară.

Dacă Siria, alăturîndu-se coaliţiei, a reuşit să obţină mînă liberă pentru intervenţia în Liban, ea a obţinut şi alte avantaje prin acest gest. Nu numai că s-a alăturat cauzei forţelor internaţionale din cauza lungii sale neînţelegeri cu Irakul. Întîi de toate, Siria se simţea izolată între principalele ţări arabe, mai ales Egiptul şi Arabia Saudită. Ea nu făcea parte nici din Consiliul de cooperare arabă, constituit în 1989, nici din cel al Golfului, care exista de mai mulţi ani. Alăturîndu-se coaliţiei, Siria reuşea să dărîme zidurile care o separau

să-i fie scris cu imense litere de aur pe tot frontonul palatului; al treilea îşi duce viaţa într-o casă zidită în formă de dragon iar în cele două nări ale „animalului”, în fiecare seară, se aprinde cîte o torţă în vreme ce accesul în imobil e facilitat de o coadă ciudată. De reţinut, între atîtea teribilisme, că zidurile din marmură ale casei n-adăpostesc nici sală de baie şi nici toaletă, pentru că opulentului proprietar nu-i trebuie aşa ceva, iar arhitectul şi constructorul i-au respectat dorinţa. Vecinul lui, tot bogătaş, invidios şi grandoman, merge şi mai departe, vrea o cameră din cristal de rocă. În fine, un altul vrea o casă în formă de sondă dar care să și funcţioneze, extrăgînd zilnic barili de petrol, fără ca el să fie deranjat de miros, zgomot sau să se teamă de riscul linei explozii. Bani să obţină că, de rest, se ocupă el!

Locurile unde se aciuiază noii sosiţi arată cu totul altfel, ca şi la Titusville şi în salba de localităţi „născute” din setea de petrol. Ei au locuinţe improvizate şi totul stă sub semnul incertitudinii, viaţa e plină de greutăţi. În plus, nu sînt acceptaţi să sape puţuri decît cei neînsuraţi, care dau semnătură că vor coborî de bunăvoie în ele etc...

Calust Sarkis continuă prospecţia. „O bogăţie unică în lume” află în nordul peninsulei Apşeron, la Balakhan, unde, constată el uimit, unele puţuri produc şi 16.000 tone de ţiţei zilnic. Există aici şi gheizeri, unii ţîşnind sus de tot, chiar la nouăzeci de metri. „Eu însumi am

– Mă supără fata cea mare, domnule şef, s-a încurcat cu un derbedeu şi mi-e teamă să nu ne bage în afaceri murdare!... Bine că v-am întîlnit, să nu aflaţi de la alţii şi apoi să credeţi că m-am stricat din nou... acum, la bătrîneţe!

Sigur că i-am ascultat cu seriozitate spovedania. Credeam că nu-mi cunoaşte poziţia de rezervist, dar ştia şi luna în care mi-a ieşit decizia. Şi, cu toate acestea, simţea nevoia să se asigure încă o dată de încrederea mea. I-am recomandat, împuternicindu-l, chipurile, să se prezinte la circumscripţia a 5-a în numele meu. Neam despărţit cordial, strîngîndu-ne mîinile. În drumul ce-l aveam de făcut, am trecut în revistă toate cazurile în care omul îmi fusese de un real folos. Plăcută amintire!... Şi iată încă o zi cu coloritul ei frumos şi tonifiant.

Mai am cîte ceva de spus tinerilor... Despre profilul moral, despre etica profesională. Aşa cum medicii au deontologia lor (ei, care au depus jurământul lui Hipocrat din Kos, părintele medicinei) şi noi am depus jurămîntul de miliţieni. Așa cum medicul, indiferent de specialitate (pediatru, reumatolog, stomatolog)

de restul lumii arabe şi să se asocieze ţărilor cu care nu întreţinuse pînă atunci practic nici o legătură. Tot astfel, sirienii înţeleseseră repede semnificaţia evenimentelor petrecute în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică, care fuseseră principalii susţinători ai regimului lui Hafez el Assad. Adîncite în grave probleme economice, aceste ţări, de acum înainte, nu mai furnizau Siriei ajutorul lor economic şi militar. Pentru Siria devenise deci urgent să-şi găsească un aliat mare şi puternic - Statele Unite. Guvernul sirian a înţeles repede că, intrînd în rîndurile coaliţiei, îşi va normaliza raporturile cu Washingtonul, chiar dacă americanii condamnaseră într-o vreme rolul de lider terorist deţinut de Siria în Orientul Mijlociu. Împotriva acestor îmbunătăţiri, Siriei îi rămîneau alte motive care să îi alimenteze sentimentul de frustrare. Primul, şi cel mai important, ţinea de acordarea de către Statele Unite Israelului a 700 milioane de dolari pentru întărirea sistemelor anti-rachetă. Sirienii au atacat viguros această hotărîre considerată ca o modalitate a Statelor Unite de a lega criza Golfului de conflictul israeliano-arab. Mai mult, Siria nu accepta ajutorul financiar acordat de Occident şi de aliaţii săi unor anumite ţări, cum ar fi Egiptul, Statele Unite anulaseră 7 miliarde de dolari din datoria externă a Egiptului, căruia - pe de altă parte - ţările deţinătoare de petrol din Golf îi acordasră o subvenţie de 5 miliarde de dolari. În schimb. Siria se afla încă sub incidenţa sancţiunilor economice impuse de Statele Unite şi de Marea Britanie şi nu beneficia de nici un ajutor financiar care i-ar fi permis să rezolve problemele cele mai urgente ale economiei sale.

fost scăldat de o ploaie de naftă, din fericire tot atît de inofensivă pe cît era de fină şi de deasă”, notează el. În schimb, în sudul peninsulei, la capul Bailov, nu ştie la ce să se refere mai întîi: la risipa făcută de unii şi care, lui, crescut şi educat într-un mod anume de Gulbenkian tatăl, nu i se pare doar condamnabilă, ci o crimă adevărată, sau la bogăţia ostentativă, afişată nu de puţini dintre parveniţii de peste noapte, dar care-1 seduce şi pe el? E tînăr şi, la propriu şi la figurat, visător, visează bogăţie! Într-un loc e şocat că proprietarii unor terenuri nu acceptă ca sondele să foreze şi dau drumul petrolului în apele Caspicei. În altă parte, un nou proprietar nu se pricepe să stopeze erupţia – cifrată zilnic la mii de tone – şi dă faliment; în alt loc, un ins incendiază, din răzbunare, sonda vecinului său; peste tot, se uită cu ochi de vultur („de spion curat”, cum zice, ulterior, cineva), studiază metodele păcurarilor, utilajele de exploatare. Cu alte cuvinte: locuri sau oameni, petrol şi averi, obiceiuri şi bogăţii, sărăcie sau ambiţii – totul îl interesează.

Odată trecute în revistă acestea, merită să încerce, dar nu oriunde, ci la unul dintre cei mai importanţi – a se citi bogaţi – oameni din zonă. Tatonarea este scurtă, casa Montakov fiind, de departe, cea mai mare firmă petrolieră din Baku.

(va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

este obligat să intervină în cazuri de accidente ori preinfarcturi, salvînd viaţa omului, prin acordarea ajutorului de primă urgenţă, avem şi noi, miliţienii, obligaţiile noastre.

Cu părere de rău, trebuie să relev însă, pe această temă, un aspect. Niciodată nu mi-a fost dat să întîlnesc vreun medic care să refuze acordarea primului ajutor unui cardiac căzut pe stradă, sub pretextul că n-ar avea specialitatea de cardiolog; în schimb am văzut – cu mulţi ani în urmă – un caz în care miliţianul a răspuns: „Ştiţi, eu nu sînt de la judiciar, eu lucrez în altă specialitate. Vă rog să nu vă supăraţi!...“

De aceea, noi reţinem că orice miliţian care poartă (sau nu) uniformă, este obligat să răspundă încrederii ce i se acordă, să-şi facă datoria în toate împrejurările, pe fondul unei pregătiri profesionale cît mai complexe. Fie el de la Evidenţa populaţiei sau de la Circulaţie, trebuie să posede un minimum de cunoştinţe şi procedee tactice de primă necesitate practică, pentru a putea interveni în orice situaţie în apărarea legii şi ordinii.

(va urma)

DUmITrU cEAcAnIcA

Nemulţumirea Siriei era de natură diplomatică. Astfel, Marea Britanie reluase relaţiile diplomatice cu Israelul dar refuza să stabilească relaţii cu Siria. Ele fuseseră rupte în 1986, cu ocazia descoperirii unei bombe într-un avion aparţinînd companiei El Al, pe aeroportul Heathrow. Britanicii acuzaseră atunci Siria de a fi organizat atentatul şi rupseseră relaţiile lor diplomatice. De atunci, în pofida noii poziţii a Siriei în formarea coaliţiei anti-irakiene, primul ministru Margaret Thatcher refuzase să revină asupra acestei hotărîri. În fine, sirienii mai au şi un alt motiv de nemulţumire. În ciuda urii lor împotriva Irakului, ei consideră în continuare această ţară un important sprijin eventual în cazul unui război cu Israelul. Iată de ce, încă de la început, guvernul a afirmat clar că trupele sale nu se află în Arabia Saudită decît pentru a apăra acest regat şi nu pentru a ataca Irakul. La fel, continuă să sublinieze fără echivoc preferinţa sa pentru o soluţie paşnică mai degrabă decît pentru un război împotriva Irakului. Sirienii ar dori ca problema Kuweitului să fie rezolvată dar, în acelaşi timp, nu doresc să vadă Irakul pierzîndu-şi forţa militară. Ei nu doresc războiul pentru că numeroşi conducători sirieni se tem că acesta ar putea fi provocat de Israel care ar profita de această ocazie pentru a-1 alunga pe Saddam Hussein de la putere şi pentru a reduce puterea militară irakiană. Alte evenimente importante s-au petrecut în Orientul Mijlociu în cursul celor 10 zile care au precedat finalul cărţii noastre.

(va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Sănătatea – capacitatea de autoreglare energetică a corpului

De o funcționalitate intactă și echilibrată a corpului sînt răspunzătoare toate celulele. Vremurile în care bolile erau tratate numai cu medicamente au apus, în prezent informația joacă un rol important în vindecarea și ameliorarea simptomelor bolilor. Medicina energo-informațională are o contribuție esențială și unanim recunoscută în îmbunătățirea calității vieții oamenilor. Are la bază fizica cuantică și se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în terapie.

Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este corelată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modulat, fenomen denumit de fizica cuantică ,,restabilirea funcției celulare”. Se repune în funcțiune circulația optimă pentru energia corpului, în rest natura avînd grijă ca vindecarea să se producă. Bolile cronice reprezintă un semnal al faptului că unitatea în comunicarea energetică a celulei s-a întrerupt, iar bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ de celulă – cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol.

Psihostructura personală a fiecărui individ este răspunzătoare pentru sănătatea acestuia. Boala nu stă în simptom, ci într-o informație greșită pe care creierul o transmite țesutului, care apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului și reprezintă pierderea capacității celulei de a se regla în oscilații.

Medicina energo-informațională tratează oameni, nu boli. Individul este într-o permanentă dinamică, fapt pentru care analizele de laborator pot constitui un indiciu în depistarea unei afecțiuni numai dacă sînt efectuate în mod repetitiv. Lumea pe care am creat-o este rezultatul mentalității noastre și al strategiei învechite, iar urmările nedorite pot fi ameliorate ghidîndune după același sistem de gîndire! Medicina devine tot mai fizicală. Sănătatea corporală și cea psihică depind de fluxul echilibrat și continuu al energiei în corp.

Blocajele energetice se produc mai ales cînd organismul este afectat de numeroase boli cronice, cînd noxele toxice depășesc valorile normale, cînd metalele grele, virusurile ne împînzesc. Cînd meridianele energetice ale corpului sînt blocate (asemenea străzilor unui oraș cînd există ambuteiaj), organele aferente meridianului blocat se îmbolnăvesc.

Gîndirea noastră joacă un rol mult mai important în menținerea unei imunități stabile decît s-a crezut pînă acum. Faptul că unele boli debutează la vîrste fragede trebuie să ne dea de gîndit. Am întîlnit pacienți cu Alzheimer în fază avansată la 60 de ani, cu diabet la 9 ani, cu boli renale la puțin peste 30 ani. Omul modern este chimizat în mod agresiv și greu mai poate face față unui stres permanent survenit din alimentație și din mediul înconjurător. Dereglările metabolice sînt tot mai frecvente.

Detoxifierea la nivel celular – microdetoxifierea celulară – este astăzi posibilă datorită tratamentelor oferite de medicina energoinformațională. Diagnosticarea energetică este urmată de un buletin de analize energetic și de propunerea terapiilor necesare. În perioada pe care o traversăm avem nevoie mai mult ca oricînd de un psihic și un corp sănătoase. Reglarea imunității și a metabolismului, a sistemului neurovegetativ, detoxifierea la nivel celular sînt cîțiva din pașii terapiei personalizate oferite în centrul nostru. Tratamentele sînt recomandate atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energoinformațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA

4W

–zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS Book ConSUltInG SRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPReS DIStRIBUtIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.